Lucrare de LicentaACŢIUNILE DE LUPTĂ ALE BATALIONULUI DE INFANTERIE DIN ARMATA ROMÂNIEI ÎN CADRUL OPERAŢIILOR DE STABILITATE

ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU“

LUCRARE DE LICENŢĂ TEMA: „ACŢIUNILE DE LUPTĂ ALE BATALIONULUI DE INFANTERIE DIN ARMATA ROMÂNIEI ÎN CADRUL OPERAŢIILOR DE STABILITATE”

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC General (r) conf. univ. dr.Vasile APOSTOL AUTOR Mr. Sorinel SAVU

-SIBIU, 2008REFERAT DE APRECIERE a lucrării de licenţă cu tema: „Acţiunile de luptă ale Batalionului de Infanterie din Armata României în cadrul operaţiilor de stabilitate.”elaborată de maior Savu Sorinel

2

CUPRINS INTRODUCERE …………………………………………………………...6 CAPITOLUL 1 GENERALITĂŢI…………………………………………..8 1.1. Contextul politico-militar înainte de intrarea României în N.A.T.O........8 1.1.1. Securitatea – concept colectiv...........................................................8 1.1.2. Istoricul operaţiilor de stabilitate şi de sprijin.................................11 1.1.3. Caracteristicile operaţiilor de stabilitate şi sprijin..........................13 1.2. Contextul politico-militar după aderarea României la NATO................14 1.2.1. Concepţia de intervenţie în conflictele militare contemporane.......14 3

1.2.2. Operaţii de stabilitate şi de sprijin în perioada preaderării şi după aderarea României la NATO...............................................................15 1.3. Misiuni la care a participat România în cadrul operaţiilor de stabilitate şi de sprijin.................................................................................................27 1.3.1. Misiuni sub responsabilitatea ONU................................................27 1.3.2. Misiuni sub responsabilitatea NATO..............................................29 CAPITOLUL 2 OPERAŢII MULTINAŢIONALE……………………….33 2.1. Consideraţii generale privind operaţiile multinaţionale........................33 2.1.1. Delimitări conceptuale ...................................................................33 2.1.2. Scopurile şi obiectivele operaţiilor multinaţionale.........................34 2 1.3. Principiile operaţiilor multinaţionale…..........................................36 2.1.4. Caracteristicile şi tipologia operaţiilor multinaţionale..................37 2.2. Pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor multinaţionale...........................43 2.2.1. Modalitatea de instituire a unei operaţii multinaţionale sub egida ONU......................................................................................................43 2.2.2. Planificarea operaţiilor multinaţional............................................44 2.2.3. Comanda şi controlul în operaţiile multinaţionale.........................47 2.2.4. Reguli de angajare şi dezangajare a forţelor..................................49 2.3. Acţiuni ale structurilor de nivel tactic în operaţiile multinaţionale.......50 2.3.1. Constrângeri şi limitări privind participarea la operaţii multinaţionale........................................................................................5 1 2.3.2. Tipuri de operaţii multinaţionale la care pot participa structurile de forţe din Armata României....................................................................52 2.3.3. Misiuni, forţe şi mijloace participante............................................54 2.3.4. Forme şi procedee de acţiune 4

standard..........................................55 2.4. Activităţi de sprijin şi conducere a multinaţionale..............58 2.4.1. Activităţi de sprijin ale multinaţionale.........................58 2.4.2. Conducerea multinaţionale..........................................59

operaţiilor operaţiilor operaţiilor

CAPITOLUL 3 OPERAŢII DE STABILITATE ŞI DE SPRIJIN ..……..63 3.1. Principii generale.....................................................................................63 3.2. Principii specifice.....................................................................................64 3.3. Operaţii de stabilitate...............................................................................67 3.4. Operaţii de sprijin....................................................................................70 3.4.1. Operaţii de sprijin intern...................................................................70 3.4.2. Operaţii de sprijin extern..................................................................71 3.4.3. Operaţii de salvare în caz de calamităţi naturale şi dezastre...........72 3.4.4. Asistenţa comunităţii.........................................................................73 3.4.5. Extracţia forţelor...............................................................................74 3.4.6. Asigurarea operaţiilor şi protecţia forţelor......................................74 3.5. Acţiunile batalionului de infanterie în cadrul operaţiilor de stabilitate şi de sprijin.........................................................................................................81 3.5.1. Generalităţi ..................................................... ...............................81 3.5.2. Acţiunile batalionului de infanterie în operaţii de stabilitate...........85 3.5.3. Acţiunile batalionului de infanterie în operaţii de sprijin.................92 3.5.4. Organizarea şi execuţia operaţiilor..................................................95 CONCLUZII ŞI …………………………………………...103 5

PROPUNERI

ANEXE ……………………………………...…………….………….…..106 BIBLIOGRAFIE ……………………………………………..…………...115

INTRODUCERE „Omenirea trebuie sa termine războaiele pentru ca altfel războaiele vor termina omenirea.” John Fitzgerald Kennedy

Statul de drept a reuşit să impună definitiv şi irevocabil în conştiinţa tuturor unul dintre obiectivele sale fundamentale: respectarea necondiţionată a drepturilor omului. În demersul de plasare a fiinţei umane la nivel de valoare absolută şi universal acceptată, devine imperios necesar sprijinul puterilor statale şi al organizaţiilor internaţionale special constituite în acest scop, implicit adaptarea şi reconfigurarea instrumentelor de putere ale statelor. Astfel, la funcţia principală pe care armatele au avut-o până în urmă cu doar câteva decenii 6

- şi anume aceea de a duce şi câştiga războaiele naţiunilor - sa conturat un nou concept: menţinerea păcii şi stabilităţii naţionale, regionale şi globale şi descurajarea războiul. Această tendinţă s-a transformat într-un adevărat crez politic foarte bine evidenţiat în doctrinele statelor vestice cu economii bine dezvoltate şi cu democraţii consolidate, îndeosebi în rândul statelor membre ale Alianţei Atlanticului de Nord. Cea mai importantă şi mai de actualitate problemă cu care s-a confruntat ţara noastră a fost intrarea în structurile alianţei nord-atlantice, lucru realizat în egală măsură de guvernul ţării, Armata României precum şi de întreaga naţiune română. Rolul principal în rezolvarea acestui complex sistem de ecuaţii l-a avut de îndeplinit Armata română, de care a depins în mare măsură integrarea. Se ridică însă o serie de întrebări: a) Este Armata României pregătită să facă faţă misiunilor cei revin în cadrul alianţei? b) Se ridică susţinerea din partea sistemului politic la nivelul acestor aspiraţii? Analiştii din întreg spectrul social şi politic, mai mult sau mai puţin avizaţi, în contexte mai mult sau mai puţin adecvate, referindu-se la Armata României, au definit-o fie ca pe o instituţie săracă, supradimensionată şi conservatoare, fie, la polul opus, exacerbând demagogic rolul şi statutul acestui organism statal. Desigur, multe din cele spuse sunt adevărate. Sunt însă, la o analiză serioasă, o serie de parametri care atestă calitatea unei armate. Să luăm, spre exemplu, pregătirea militară. Instituţiile militare de învăţământ se mândresc cu promoţii de absolvenţi ce răspund tot mai bine profilului luptătorului modern. Dotarea materială, armamentul şi tehnica românească au devenit subiectul unui amplu program de modernizare, cu obiective bine stabilite, realizabile pe termen scurt, mediu şi lung. Spre exemplu, tehnica de luptă a subunităţilor care au îndeplinit misiuni specifice în Angola, Afganistan, Irak, BosniaHerţegovina s-a comportat foarte bine, rulând mii şi mii de kilometri pe terenuri accidentate. Materialele, echipamentele şi tehnica de luptă utilizate de subunităţile de geniu româneşti în cadrul teatrului de operaţii din Bosnia-Herţegovina au îndeplinit standardele necesare unor astfel de misiuni. Echipamentul şi dotările subunităţilor de studenţi care şi-au reprezentat ţara şi instituţia la

7

exerciţiile de instruire în comun pe teritoriu străin s-au ridicat, e drept, cu eforturi financiare considerabile, la nivelul cerinţelor actuale şi toate acestea fără a mai face vorbire despre nivelul superior de pregătire teoretico-militară pe care l-au demonstrat în toate situaţiile. Dorim ca lucrarea de faţă să se constituie astfel într-un demers firesc de aprofundare a câtorva elemente fundamentale din problematica impusă de schimbările majore ce intervin pe glob în planul abordării moderne şi novatoare a implicării organismului militar în rezolvarea simptomelor de criză politică, socială şi economică ce caracterizează mapamondul la acest frământat început de mileniu. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului studiat, am abordat conceptul de operaţii militare de stabilitate şi de sprijin în întregul său. De la cadrul general oferit de acestea am restrâns apoi sfera problematicii spre particularităţile specifice „locului îngust„ al operaţiilor de pace, atât de plastic prezentate de către fostul Secretar General al ONU, Dag Hammarskjold, drept acel „capitol şase şi jumătate“ al documentului fundamental, Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Lucrarea de faţă se doreşte a fi o încercare de delimitare conceptuală a termenilor specifici utilizaţi în limbajul curent al personalului implicat în acţiuni militare de stabilitate şi de sprijin, continuată de o detaliere amănunţită a problematicii operaţiilor de pace, îndeosebi a celor executate de către structuri de nivel tactic din Armata României. Lucrarea este structurată pe trei capitole. Primul capitol se constituie într-o referire generală la contextul politico-militar ce a determinat apariţia acţiunilor militare multinaţionale, participarea României în perioada de preaderare şi după aderare la acţiuni militare multinaţionale. Capitolul al doilea tratează problematica operaţiilor multinaţionale (definiţie, scop, obiective, principii şi tipurile de acţiuni militare multinaţionale), precum şi acţiunilor subunităţilor de nivel tactic din Armata României în acţiuni militare multinaţionale. Capitolul trei l-am dedicat aspectelor legate de acţiunile de stabilitate şi de sprijin (definiţie, scop, obiective, principii precum şi tipurile de acţiuni de stabilitate şi de sprijin), precum şi acţiunile batalionului de infanterie în cadrul acţiunilor de stabilitate şi de sprijin.

8

CAPITOLUL 1 GENERALITĂŢI 1.1. CONTEXTUL POLITICO-MILITAR INAINTE DE INTRAREA ROMANIEI IN N.A.T.O. Politica de cooperare si bună vecinătate a reprezentat un obiectiv prioritar al politicii externe a României, fiind concepută ca o dimensiune complementară demersurilor diplomatice pentru aderarea la NATO si UE. Situată într-o regiune cu potenţial ridicat de risc, tara noastră continuă să reprezinte un reper în creşterea zonei de stabilitate democratică a continentului european, având relaţii bune cu toate statele vecine. 1.1.1. Securitatea – concept colectiv. Realizarea şi menţinerea stării de pace revine în principal atribuţiilor dreptului internaţional public, statelor şi organizaţiilor internaţionale, dar orice cetăţean al planetei este interesat de problematica păcii şi a războiului fiindcă, până la urmă, viaţa fiecărui om este miza acestui joc. Pentru foarte multă vreme de acum încolo, operaţiunile de stabilitate vor fi în acelaşi timp şi o formă de activitate militară, o misiune a forţelor armate din toate statele. O interpretare maliţioasă a semnificaţiei acestor noi misiuni a militarilor ar putea spune că ei s-au transformat din profesionişti ai războiului în apostoli ai păcii. Specialiştii în domeniu cunosc deja paradoxul conform căruia “menţinerea păcii nu este treaba militarilor dar nu se poate realiza fără aceştia”. Omenirea s-a ocupat întotdeauna de pacea şi securitatea internaţională. Marii gânditori ai umanităţii le-au analizat în profunzime, însă nici până azi pacea nu şi-a găsit o definiţie afirmativă ; cea mai cunoscută definiţie a păcii rămânând aceea negativă de situaţie, în care nu există război, “în realitate , fenomenul război este o uriaşă şi necesară construcţie, la care participă tot ce ţine de natura umană: inteligenţă, cunoaştere, tehnologie, informaţie, capacitatea de

9

a genera, regenera şi folosi resursele, ..., de a constitui forţe specializate şi de a realiza mijloace corespunzătoare” 1. . Multe dicţionare nici nu includ în cuprinsul lor această noţiune. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu cealaltă latură a sintagmei pe care o aducem în discuţie: conceptul de securitate. Provenind din latinescul “securitas-securitatis”, termenul desemnează “faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol”. În plan subiectiv, sentimentului de încredere şi linişte trebuie să i se asocieze în cele mai multe cazuri şi termenul de certitudine. Securitatea devine reală, efectivă atunci când dobândeşte dimensiunile certitudinii, iar în cazul securităţii colective nimic nu poate fi mai important decât certitudinea frontierelor, unităţii şi integrităţii teritoriale a statelor, păstrării limbii, culturii şi spiritualităţii. În context, ar fi de reţinut faptul că, pentru marile puteri, situaţiile în care este împiedicată promovarea şi protejarea intereselor proprii în diferite zone ale lumii sunt percepute ca stări de insecuritate, chiar ameninţări, şi pe cale de consecinţă, pentru a înlătura astfel de situaţii, ele se consideră îndreptăţite să întrebuinţeze mijloacele la îndemână, inclusiv pe cele de natură militară. Multiplele accepţii şi definiţii existente cu privire la termenul de securitate ne conduc la concluzia că această noţiune nu este absolută, ci relativă, iar proiectarea ei în plan naţional sau internaţional relevă o anumită gradualitate a abordării lor. Din termenul “securitate” au derivat în teoria şi practica relaţiilor internaţionale, o serie de noţiuni şi concepte: ; securitate internaţională/mondială; ; securitate continentală/regională; ; securitate multiregională; ; securitate colectivă; ; securitate prin cooperare. Securitatea internaţională – reprezintă un mod de organizare a relaţiilor internaţionale, caracterizat prin aceea că toate statele lumii sunt la adăpost de orice agresiune, act de forţă, de ameninţare cu folosirea forţei, de orice atentat la adresa independenţei şi suveranităţii naţionale sau a integrităţii lor teritoriale. Conceptul are însă o accepţie mult 1 General dr. Mircea Mureşan, Războiul viitorului, viitorul războiului, Bucureşti, 2004, pag.70.

10

mai extinsă, care exprimă interdependenţa tot mai accentuată a factorilor militari, politici, economici, sociali, tehnologici şi geografici. Securitatea, apare ca rezultantă a acţiunii politice desfăşurate în scopul eliberării dinamice a forţelor generatoare de stabilitate şi de progres. Pacea şi securitatea internaţională sunt rezultatul sumei păcii şi securităţii fiecăruia dintre statele membre ale comunităţii internaţionale şi nu pot fi obţinute fără cooperarea lor totală. Acţiunile desfăşurate în plan politic au dus la materializarea, în plan militar, a unor proiecte de constituire a unor structuri militare comune, capabile să răspundă cerinţelor de gestionare a crizelor şi să participe la misiuni în sprijinul păcii sau umanitare. Aşa după cum se menţionează în “Asimetria şi idiosincrasia în acţiunile militare”- ”În prezent se manifestă o accelerare a schimbărilor pe care le presupune actuala revoluţie în afacerile militare, impusă de nevoia de a optimiza securitatea naţională a statelor”2. Concomitent cu pacea şi securitatea există şi războiul şi insecuritatea. S-a estimat că din 1954 până în prezent s-au produs mai mult de 150 de conflicte armate care au provocat 25 de milioane de morţi. Acesta este motivul pentru care în actuala ordine internaţională toate naţiunile au dreptul de a menţine forţe armate pentru a-şi asigura propria apărare şi pentru a decide în ceea ce priveşte propria lor securitate. Securitatea se bazează înainte de toate pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară; un sistem viabil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate aceste două componente. Pentru a fi realizată securitatea, considerăm că pot fi abordate două cursuri de acţiune: confruntare şi cooperare. Securitatea colectivă constituie un alt mijloc de apărare care nu mai este îndreptat împotriva unui adversar identificat, ci împotriva oricărui agresor potenţial din sistem. ONU, de exemplu, ameninţă să utilizeze forţa unită a tuturor participanţilor din sistem împotriva unui posibil agresor, însă, în mod normal, caută să promoveze relaţii paşnice, inclusiv reglementarea prin mijloace politice a diferendelor dintre membrii săi. Acest exemplu reia ideea că 2 Cf. Gl.lt. dr. Eugen Bădălan, Gl.bg. dr. Teodor Frunzeti - Asimetria şi idiosincrasia în acţiunile militare, Bucureşti - 2004, pag.140.

11

organizaţiile internaţionale de securitate colectivă combină atât elemente din politica de securitate bazată pe confruntare, cât şi elemente din politica de securitate bazată pe cooperare. Politica de securitate bazată pe cooperare are scopul de a evita escaladarea potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei. Considerăm că acest tip de politică renunţă la ideea de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Apărarea şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi securitatea bazată pe cooperare, pe de alta sunt instrumente fundamental diferite, însă complementare, ale politicii internaţionale de securitate. Actuala arhitectură de securitate europeană reflectă trăsăturile esenţiale ale mediului geopolitic în care operează: ; tranziţia către un sistem internaţional multipolar, competiţia dintre puteri (noi sau vechi, acţionând în variate domenii) pentru redistribuirea soluţiilor în sistem; ; adâncirea integrării în cadrul UE; ; eforturile Federaţiei Ruse de a-şi prezerva statutul de mare putere şi de a ocupa poziţii cheie în structurile de securitate. Din perspectiva asigurării securităţii naţionale, România, ca membră a Alianţei Nord-Atlanticese se bazează şi pe forţa Aliaţilor. "În cazul unei agresiuni armate, Armata României va acţiona pentru respingerea acesteia, sprijinind şi beneficiind de sprijin din partea Aliaţilor, în baza Tratatului de la Washington" . De altfel, aceasta se face în temeiul articolului 5 al Tratatului de la Washington, care prevede că "un atac armat împotriva unui stat membru va fi considerat un atac îndreptat împotriva tuturor membrilor Alianţei". 3Actualele evoluţii, dintre care cea mai importantă este continuarea procesului de extindere a Alianţei Nord-Atlantice considerăm că ne conduc la concluzia că NATO constituie pivotul politico-militar al aranjamentului de securitate europeană. 1.1.2. Istoricul operaţiilor de stabilitate şi de sprijin Operaţiunile de stabilitate şi de sprijin conduse sau 3 Gl.lt.dr. Teodor FRUNZETI - Participarea structurilor din Armata României la operaţii sub comanda Comandamentelor NATO – IMPACT STRATEGIC Nr.4/2006

12

autorizate de ONU au cunoscut evolutiv trei perioade: din 1945 până la sfârşitul Războiului Rece (1988); din 1988 până în 1992; din 1992 (de la implicarea ONU în conflictul din fosta Iugoslavie şi intervenţia umanitară armată din Somalia, din decembrie 1992) până astăzi. 1948-1988. Operaţiuni de stabilitate şi de sprijin în perioada Războiului Rece. Operaţiunile de stabilitate şi de sprijin desfăşurate în această perioadă aparţin primei generaţii şi privesc în mod esenţial, conflictele interstatale fiind caracterizate de blocajul Consiliului de Securitate şi constituindu-se într-un ansamblu de măsuri privind: bunele oficii, concilierea, medierea şi delegarea de responsabilităţi Secretarului General. Trupele ONU erau constituite din contingente naţionale, fiind desfăşurate pe o linie de front după realizarea unui acord de încetare a focului, cu acordul beligeranţilor. Prezenţa “Căştilor albastre”, constituia o cerinţă majoră, “stabilitatea” unei situaţii şi facilitarea negocierilor între profesionişti, cu scopul de a ajunge la o rezolvare globală a conflictului. Expresia “menţinerea păcii” cunoaşte consacrare în cursul acestei perioade. Tehnica “menţinerii păcii” nu este menţionată în mod expres în Cartă, fostul Secretar General al ONU, Dag Hammarskjol, a clasat aceste operaţiuni de menţinere a păcii în cadrul unui “Capitol VI şi ½”, considerând că ele îşi găsesc legitimitatea la jumătatea drumului între capitolul VI şi capitolul VII.4 Fiind necoercitive, succesul operaţiunilor de stabilitate constă în respectarea a trei principii fundamentale: ; consimţământul părţilor; ; imparţialitatea; ; nefolosirea forţei, exceptând cazul de legitimă apărare. Aceste operaţii presupuneau desfăşurarea de observatori neînarmaţi şi forţe de stabilitate şi de sprijin echipate cu armament uşor, destinat legitimei apărări. Operaţiunile de stabilitate de prima generaţie, tipice pentru perioada “Războiului Rece”, au un caracter militar prin conflictele internaţionale sau interne internaţionalizate şi o caracteristică comună, metoda de a interveni în conflicte care ameninţă pacea şi securitatea internaţională. 4 Carta Natiunilor Unite 13

Operaţiunile din prima generaţie de tip 1 – prezintă următoarele caracteristici: ; operaţie coercitivă; ; trupele desfăşurate nu sunt considerate “căşti albastre”. Ele sunt contingente naţionale în sânul unei coaliţii multinaţionale; ; acţionează în sprijinul Cartei: capitolul VII, art.42; ; nu au acordul beligeranţilor, ONU este parte în conflict şi-şi pierde neutralitatea; misiunile sunt de război; ; pavilionul este al ONU, dar nu şi comandamentul; ; personalul militar este desfăşurat în timpul conflictului în situaţie de război. Operaţiile din prima generaţie de tip 2 prezintă următoarele caracteristici: ; operaţie necoercitivă, întrebuinţare a forţei numai în caz de legitimă apărare; ; trupele desfăşurate sunt considerate “căşti albastre”; ; au acordul beligeranţilor, ONU este neutră; ; pavilion ONU şi comandament ONU; ; neprevăzute de către Cartă: capitolul “VI şi jumătate”; ; personalul militar şi eventual civil este desfăşurat după o încetare a focului şi înainte ca un acord global de pace să fie realizat. Operaţii din prima generaţie de tip 3 au aceleaşi caracteristici ca şi cele ale operaţiunilor de tip 2 şi preced operaţiile din generaţia a doua prin partea mai “politică” a misiunii. Metodele şi mecanismele de prevenire sau stingere a conflictelor au îmbrăcat diferite forme. În anumite dispute, ONU a acţionat prin intermediul forţelor de menţinere a păcii, echipe de evaluare a situaţiei (trimise de către Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală), supravegherea alegerilor, misiuni de îmbunătăţirea relaţiilor, echipe de mediere şi reprezentanţi speciali. Potrivit Cartei ONU, măsurile de control al conflictelor cunoscute ca operaţiuni de menţinere a păcii, au fost autorizate de Consiliul de Securitate (sau, în cazuri excepţionale, de Adunarea Generală), în mod normal cu consimţământul părţilor, pentru a da posibilitatea ONU să restrângă ostilităţile, să prevină reluarea lor şi să normalizeze situaţia. Au existat două asemenea tipuri de operaţiuni:

14

0* misiuni de observatori ONU; 1* forţe ONU de menţinere a păcii.

Misiunile de observatori militari erau constituite din ofiţeri neînarmaţi puşi la dispoziţia ONU, la solicitarea Secretarului General, de către statele membre. Funcţia misiunii era să observe şi să raporteze Secretarului General (care la rândul său informa Consiliul de Securitate) privind menţinerea încetării focului şi făcea tot posibilul să îmbunătăţească situaţia. Forţele de menţinere a păcii sunt constituite din contingente de trupe înarmate puse la dispoziţie de către statele membre. În acest scop, forţele de menţinere a păcii sunt autorizate să folosească, atunci când este necesar, negocierea, convingerea, observarea şi ancheta. Ele execută patrulări sau se interpun fizic între părţile în conflict. Ele trebuie să manifeste o imparţialitate desăvârşită în permanenţă şi să evite orice acţiune care ar putea afecta pretenţiile părţilor. Deşi sunt înarmate, li se permite să-şi folosească armele doar pentru autoapărare. 1.1.3. Caracteristicile operaţiilor de stabilitate şi de sprijin Anumite caracteristici sunt comune tuturor operaţiunilor de menţinere a păcii şi pot fi prezentate pe scurt astfel: ; operaţia trebuie să aibă acordul părţilor în conflictul în cauză. ; ea trebuie să se bucure de sprijinul comunităţii internaţionale. Consiliul de Securitate adoptă rezoluţia care stabileşte operaţiunea şi hotărăşte asupra mandatului ei, de obicei, pe baza unei recomandări a Secretarului General; rolul Consiliului de Securitate rămâne crucial în asigurarea sprijinului politic Secretarului General pe timpul îndeplinirii mandatului său şi în reînnoirea sau amendarea mandatului dacă este necesar. ; trupele sau observatorii militari solicitaţi pentru o operaţiune de menţinere a păcii sunt asigurate pe bază de voluntariat de către statele membre care nu au o obligaţie oficială în acest sens; dorinţa statelor membre de a asigura trupe este de o importanţă crucială. ; operaţia este sub comanda Secretarului General care răspunde personal în faţa Consiliului de Securitate 15

pentru toate aspectele operaţiunii. Personalul militar pus la dispoziţie de guvernele statelor membre este sub comanda Secretarului General în probleme operaţionale dar e rămâne sub comandă naţională în probleme legate de mijloacele băneşti şi de disciplină; este un principiu de bază ca personalul militar într-o misiune de menţinere a păcii să nu accepte ordine decât de la comandantul Naţiunilor Unite care primeşte ordine de la Secretarul General. ; operaţia menţine o atitudine de imparţialitate desăvârşită faţă de părţile aflate în conflict. Acesta este un alt principiu de importanţă deosebită. ; în cazul forţelor de menţinere a păcii care sunt înarmate, forţa va fi folosită cât mai puţin posibil şi, în mod normal, în scop de autoapărare; ; costurile operaţiilor de stabilitate şi de sprijin sunt în mod normal considerate ca fiind responsabilitatea comună a statelor membre ONU. Fiecare stat membru va trebuie să-şi plătească partea sa care este estimată pe baza capacităţii acelui stat membru de a plăti. 1.2. CONTEXTUL POLITICO-MILITAR DUPĂ ADERAREA ROMÂNIEI ÎN NATO. 1.2.1. Concepţia de militare contemporane.

intervenţie

în

conflictele

Odată cu terminarea “Războiului Rece”, s-a născut speranţa că ONU va putea să-şi asume un rol mai activ şi mai responsabil, caracterizat de o mai mare cooperare între foştii rivali. Operaţiile din generaţiile a II-a şi a III-a au scos în evidenţă două tendinţe majore: ; lansarea în alte misiuni decât cele tradiţionale de menţinere a păcii, reconstrucţia ţărilor devastate de război, înlocuirea asistenţei umanitare cu o asistenţă economică de dezvoltare, refacerea sistemului de justiţie şi ordine publică; ; spre un autoritarism, “militarizare”, ce decurge din dorinţa de întărire a capacităţilor Secretariatului astfel încât să devină capabil să desfăşoare operaţiuni “dure”, conform Capitolului VII al Cartei. Au fost luate măsuri pentru depăşirea problemelor cu care s-au confruntat majoritatea operaţiunilor de stabilitate: ; îmbunătăţirea mecanismelor de finanţare: bugetul 16

unei operaţiuni nu este întocmit decât după adoptarea unei rezoluţii de către Consiliul de Securitate. Pentru a remedia această situaţie, ONU are puterea de a dispune de un fond de rulment care permite lansarea unei operaţii fără a aştepta o decizie bugetară; ; îmbunătăţirea conceptului logistic: ONU cere autorizarea de a constitui o rezervă de echipament pentru a nu mai cumpăra echipament nou cu ocazia fiecărei lansări a unei operaţiuni; ; îmbunătăţirea procedurilor de recrutare a Contingentelor militare prin conceptele “Stand-By Forces” şi “UN Rapid Reaction Forces”. Operaţiunile de pace sub egida ONU reprezintă un mijloc redutabil de soluţionare a problemelor conflictuale intra şi interstatale. Considerăm necesar să evidenţiem câteva condiţii esenţiale: ; angajarea fără rezerve a comunităţii internaţionale; ; voinţa populaţiei locale de a pune capăt conflictului; ; aplicarea necondiţionată şi cu bună credinţă a principiilor şi normelor de drept internaţional umanitar; ; coerenţă şi abilitate în aplicarea “tehnicilor de pace” (peace making şi peace keeping converg, nu însă şi peace enforcement). 1.2.2. Operaţii de stabilitate şi de sprijin în perioada preaderării şi după aderarea României la NATO. Privind retrospectiv, constatăm că, până la terminarea “Războiului Rece”, misiunile ONU erau concentrate asupra conflictelor interstatale şi vegheau la respectarea încetării focului, aşteptând ca beligeranţii să poată negocia o reglementare globală. Aceasta este perioada în care organizaţia a participat şi la soluţionarea conflictelor interstatale. Se poate constata că a fost pusă în discuţie o nouă caracteristică a operaţiunilor, respectiv dimensiunea umanitară. Ea a fost tot mai insistent invocată, până la a justifica “ingerinţa umanitară armată” şi a fost citată din abundenţă cu ocazia conflictelor interstatale cu care ONU s-a confruntat în mod deosebit din 1992, în fosta Iugoslavie şi în Somalia. În curând se va vorbi de generaţia a II-a. Înainte de a aborda această nouă perioadă, vom prezenta succint operaţiunile ONU aşa cum puteau fi înţelese în perioada 17

anului 1992. Operaţiunile ONU nu mai sunt calificate de “menţinere a păcii” deoarece diversitatea misiunilor cheamă la un vocabular mai precis, ce reflectă complexitatea crescândă a operaţiilor. Desigur fiecare instituţie internaţională are propria sa viziune asupra operaţiunilor, fapt ce ne determină să prezentăm punctul de vedere al ONU şi elemente ale concepţiei occidentale privitoare la aceste acţiuni. Astfel, B.B.-Ghali, în 1992, a descris operaţiunile ONU în modul următor: ; diplomaţia preventivă are ca obiect să evite survenirea de diferende între părţi, să împiedice ca un diferend existent să se transforme în conflict deschis şi, dacă un conflict izbucneşte, să procedeze de aşa manieră, încât să se extindă cât mai puţin posibil; ; restabilirea păcii vizează să reconcilieze părţile ostile, în mod esenţial prin mijloace paşnice ca şi cele prevăzute în capitolul VI al Cartei ONU; ; menţinerea păcii constă în stabilirea unei prezenţe a Naţiunilor Unite pe teren, ceea ce n-a fost făcut până în prezent decât cu asentimentul tuturor părţilor interesate şi, în mod normal, s-a tradus printr-o desfăşurare de efective militare şi/sau de poliţie a Naţiunilor Unite, precum şi, în multe cazuri, de personal civil; această tehnică lărgeşte posibilităţile de prevenire a conflictelor şi, tot atât de bine, de restabilire a păcii. În doctrina occidentală, aceleaşi operaţii sunt examinate mai în detaliu, evocându-se impunerea păcii (Peace Enforcement) şi ajutorul umanitar (Humanitarian Aid). În general, ansamblul acestor operaţiuni este inclus în categoria operaţiunilor de sprijinire a păcii (Peace Support Operations). Aceste operaţiuni fac parte din acţiunile mandatate de către Naţiunile Unite, care au ca obiective: ; prevenirea unui conflict (Conflict prevention). ; reglementarea în mod paşnic a unui conflict, de preferinţă pe calea acţiunilor diplomatice (Peace making). ; reglementarea paşnică a unui conflict prin acţiuni militare cuplate la eforturi diplomatice pe baza unui acord între părţile implicate (Peace keeping). ; a face să înceteze un conflict sau stoparea tuturor delictelor contra umanităţii prin acţiuni militare (Peace Enforcement).

18

; construirea unei păci durabile (Peace building). ; diminuarea consecinţelor unui conflict

pentru populaţia locală sau ale încălcărilor regulilor de drept umanitar (Humanitarian Aid). Prevenirea unui conflict cuprinde acţiuni diverse, în special cele reluate în capitolul VI al Cartei Naţiunilor Unite, mergând de la iniţiative diplomatice până la desfăşurarea preventivă a trupelor. Obiectivul este de a evita ca un diferend să degenereze în conflict armat. Alte acţiuni pot fi: trimiterea unei comisii de anchetă, ţinerea de negocieri, executarea de inspecţii, intervenţia unor monitori. Peace making cuprinde acţiunile diplomatice întreprinse după începerea unui conflict, cu scopul de a găsi o soluţie paşnică. Acţiunile constau în propunerea de bune oficii, mediere, reconciliere, izolare diplomatică şi sancţiuni. Peace keeping constă în stăvilirea ((încetinirea), modelarea şi/sau încetarea ostilităţilor între două state sau părţi, prin intermediul unei intervenţii organizate şi conduse la nivel internaţional de un terţ neutru, care face uz de putere militară şi civilă pentru a realiza acţiuni politice, cu scopul de a obţine o soluţionare paşnică şi de a restabili sau de a garanta pacea. Peace Enforcement este o acţiune prevăzută în capitolul VII al Cartei Naţiunilor Unite în care se face uz de mijloace militare pentru a restabili pacea într-o zonă de conflict între două state sau atunci când are loc un conflict intern în urma căruia nu mai există instituţii (autorităţi) statale, sau în cazul în care ajutorul umanitar este necesar. Peace building este o acţiune post-conflict, având ca obiectiv identificarea structurilor şi sprijinirea lor, pentru a contribui la revenirea la starea de ordine şi întărirea acesteia, cu scopul de a evita un nou conflict. Aceasta cuprinde recunoaşterea şi sprijinul structurilor care trebuie să ducă la consolidarea păcii, la stimularea unei stări de încredere şi de bunăstare şi un progres al reconstrucţiei economice. Ea cere un angajament atât militar, cât şi civil. Humanitarian Aid reprezintă un ansamblu de măsuri care au ca sarcină alinarea suferinţei umane. În mod deosebit, ele se îndeplinesc în împrejurările în care autoritatea responsabilă în acest domeniu nu este în măsură sau este împiedicată sa acorde ajutorul adecvat populaţiei. Ajutorul umanitar poate fi acordat în cadrul unei operaţiuni de sprijinire a păcii sau cu ocazia unei misiuni total independente.

19

Se poate remarca că menţinere păcii (Peacekeeping – capitolul VI al Cartei) debutează cu acordul tuturor părţilor implicate în conflict, deosebindu-se esenţial de operaţiunile de restaurare a păcii (Peace Enforcement – capitolul VII al Cartei). În consecinţă, conceptul şi mijloacele folosite sunt total diferite. Aceste operaţiuni, trebuie subliniat, sunt executate de tipuri diferite de forţe, care sunt sau ar putea fi desfăşurate pe teatre de operaţiuni dintre cele mai diverse. Am putea cita, în acest sens, în plus faţă de arhicunoscutele “căşti albastre”, desfăşurate pentru operaţiuni de menţinere a păcii (capitolul VI şi ½), forţele prevăzute de art.45, “unităţile de impunere a păcii” şi unităţile coercitive. 1.“Căştile albastre”, desfăşurate cu ocazia operaţiunilor de menţinere a păcii, sunt necoercitive născute dintr-o recomandare a Consiliului de securitate sau a Adunării Generale în cadrul “Capitolului VI şi ½”. Ele sunt conduse de către Secretarul General, pe baza unui mandat explicit şi sunt limitate la misiuni de observare şi de supraveghere. Totuşi, acest mandat a fost deja extins astfel încât să permită folosirea forţei în afara legitimei apărări, exemple în acest sens fiind misiunea ONUC (Congo, 1960) şi misiunea FORPRONU (recent desfăşurată în Iugoslavia). 2. Forţele prevăzute de art.45 ar trebui constituite în urma unui acord care nu a fost încheiat vreodată. Nu ar trebui plasat sub responsabilitatea Comitetului de Stat Major şi sub autoritatea Consiliului de Securitate, conform unui plan prestabilit (art.46). Aceste sunt veritabile forţe combatante, puse la dispoziţia Consiliului de Securitate şi a căror întrebuinţare presupune o decizie în cadrul Capitolului VI. 3.“Unităţile de impunere a păcii”, dorite de către Secretarul General B.B.-Ghali, rezultă dintr-o decizie a Consiliului de Securitate şi reprezintă un instrument suplimentar destinat să asigure continuarea acordurilor de încetare a focului sau aplicarea unui tratat de pace. Ele sunt plasate sub responsabilitatea Consiliului de Securitate şi conduse de Secretarul General. Acesta le-ar dori înzestrate cu armament, cu o putere de foc superioară în raport cu forţele de menţinere a păcii. Aceste unităţi ar putea fi considerate ca un fel de “legiune străină” în serviciul ONU. Ele ar constitui un intermediar, un compromis între forţele de menţinere a păcii

20

şi forţele articolului 45. 4. Unităţile coercitive. Fiind lipsită de posibilităţi reale de coerciţie, ONU a trebuit să-şi delege autoritatea unor contingente naţionale (în principal americane) sau unor organizaţii regionale. Aşa a fost cazul operaţiunilor coercitive în Coreea, în Kuweit şi mai recent în Somalia, fosta Iugoslavie şi Haiti. Operaţii desfăşurate după 1992 O dată cu angajarea sa în Somalia şi în fosta Iugoslavie, ONU a trebuit să facă faţă la operaţiuni calificate ca fiind din generaţia a III-a. Cu ingerinţa umanitară armată (Somalia) şi implicarea lor în conflicte interne în care încetarea focului nu este respectată (ex-Iugoslavia), trupele ONU sunt confruntate cu situaţii din ce în ce mai instabile. În aceste operaţiuni de generaţie a II-a “ingerinţa umanitară armată” se transformă foarte repede în “ingerinţa” şi nimic mai mult, cu riscul pentru ONU de a-şi pierde credibilitatea şi neutralitatea. Se consideră că un precedent ilustrativ pentru această situaţie a fost misiunea ONUC în Congo. La vremea aceea, ONU se împotmolise cu toate că statele implicate în culisele conflictului şi care se opuneau Organizaţiei nu aveau “greutatea” lumii slave, cu care ea este confruntată astăzi în ex-Iugoslavia. Pentru a justifica atitudinea ONU şi impresia de părtinire politică pe care o poate lăsa, B.B.-Ghali a scris: “În cadrul operaţiunilor recente, am fost determinaţi, datorită a trei motive, să trecem peste consimţământul părţilor, să adoptăm un comportament care dă o impresie de părtinire sau să recurgem la forţă în afara legitimei apărări: atunci când este vorba, în primul rând, să se asigure protecţia unor operaţiuni umanitare, în timp ce ostilităţile continuau; în al doilea rând, de a proteja populaţia civilă în zonele de securitate desemnate şi în al treilea rând, de a impulsiona părţile să realizeze reconcilierea naţională mai rapid decât erau gata să o accepte. Cazul Somaliei şi al Bosniei-Herţegovina sunt instructive în această privinţă”. Partea “iraţională” care poate însoţi aceste operaţii este admisă de către Secretarul General: “în împrejurări deosebite poate fi luată o decizie, sub impact emoţional, deschizând astfel calea unei noi jurisprudenţe. Cu toate acestea, Secretarul General refuză să admită în mod explicit dreptul de ingerinţă, care este în contradicţie cu

21

unul din principiile esenţiale ale Cartei: neamestecul în afacerile interne ale statelor. Aceasta explică cu uşurinţă pentru ce comunitatea internaţională nu intervine în ţările în care drepturile omului sunt nesocotite. Pentru ONU, viitoarea sfidare o va reprezenta, fără nici o îndoială, gestiunea obiectivă a acestor “emoţii”, cu scopul de a nu lăsa numai statelor sau grupurilor de state preocuparea de a le exploata, cu scopul de a servi cel mult intereselor lor. Pentru a se adapta situaţiei actuale, ONU a creat încă din 14 decembrie 1990 (Rezoluţia 45/100) “culoare de ajutor”, un fel de drept de trecere sanitar, denumite şi “culoarele de urgenţă”, “coridor umanitar”, “drum albastru”. În Irak, în urma Războiului din Golf, care datorită consistentei a fost catalogat „un al doilea război mondial şi jumătate”5 au fost create, “Centre umanitare” în aval de “coridoarele umanitare”. De-a lungul acestor coridoare au fost înfiinţate “releele umanitare” cu scopul de a facilita repatrierea populaţiei deplasate. Vom constata apariţia de “zone preventive” la frontiera între Kenya şi Somalia. Începând cu 1992, preocuparea umanitară va merge dincolo de simpla escortare a convoaielor. ONU se va strădui, cu riscul de a-şi pierde caracterul său imparţial, să sustragă victimele de sub puterea agresorului. Mai asistăm la crearea de “zone protejate” de către Naţiunile Unite, de “zonele de securitate” garantate de către “zonele de interdicţie de survol” în mod deosebit în ex-Iugoslavia. Dacă acest program a reuşit să protejeze populaţiile şiite şi kurde în Irak, el a eşuat în ex-Iugoslavia. În Irak, comunitatea internaţională s-a angajat în război şi a câştigat. În fost Iugoslavie situaţia a fost mult mai complicată, comunitatea internaţională fiind mult prea divizată, iar situaţia strategică net defavorabilă unei intervenţii în forţă, care ar fi determinat pierderi grele. Astfel, cu mari eforturi, s-a ajuns la o soluţie politică în curs de materializare pe teren. La modul general, ONU s-a adaptat noului context internaţional prin crearea în sânul departamentului de operaţiuni de menţinere a păcii, a unei celule de planificare militară. Consolidarea păcii după conflict poate să se sprijine pe următoarele misiuni: ; demilitarizare; 5 Gl. mr. Ion Safta – Războiul din Golf. 1991. pag. 9 22

reglementarea pactului armelor uşoare;; operaţiuni de prefaceri structurale; reforma poliţiei şi a justiţiei; respectarea drepturilor omului; introducerea reformelor electorale; asigurarea unei dezvoltări economice şi sociale; Operaţiunile de menţinere a păcii, care au apărut din 1992, sunt adesea prezentate sub titulatura de “wider peacekeeping” şi “robust peacekeeping”. Dacă conceptul de “wider peacekeeping” poate fi alăturat operaţiunilor din generaţia a II-a sau a III-a, acela de “robust peacekeeping” trebuie ataşat numai la generaţia a III-a. Întradevăr, prin faptul că nu este strict necesar consimţământul părţilor şi că întrebuinţarea forţei este autorizată în mod explicit, aceste “robust peacekeeping” se situează la un “eşalon” mai înalt în evoluţia acestor operaţiuni de pace. Deşi Secretarul General B.B.-Ghali face distincţie între generaţia a II-a şi a III-a, majoritatea altor comentatori nu este preocupată de o asemenea împărţire, regrupându-le pur şi simplu într-o aceeaşi categorie, generaţia a II-a. Pe teren însă, realitatea a demonstrat că distincţia întregeneraţii nu mai este aşa rigidă. Operaţiile din generaţia a doua au apărut la sfârşitul “Războiului Rece”, având un caracter militar şi civil. Ele sunt considerate “operaţiuni de sprijin public” organizate în cadrul unor “activităţi integrate”, la limita “wider peacekeeping”. Aceste operaţii sunt implicate în politica internă a unui stat în criză şi sunt necoercitive, desfăşurându-se cu sprijinul eventual al unor organisme regionale. Operaţii din generaţia a doua de tip 1 prezintă următoarele caracteristici: ; operaţiuni necoercitive, întrebuinţare a forţei numai în caz de legitimă apărare; ; trupele desfăşurate sunt considerate “căşti albastre”; ; neprevăzute de Cartă: Capitolul VI şi jumătate; ; au acordul beligeranţilor; ONU este neutru; ; pavilion ONU şi comandament ONU; ; personalul civil şi militar este desfăşurat după o încetare a focului, dar şi după ce acordurile de pace au putut fi realizate. ONU este acolo pentru a facilita îndeplinirea lor prin ; ; ; ; ; ;

23

organizarea alegerilor, administrarea temporară a ţării, colaborarea strânsă cu programele de reconstrucţie a ţării, etc. Operaţii din generaţia a doua de tip 2 prezintă următoarele caracteristici: ; operaţii necoercitive, întrebuinţare a forţei numai în caz de legitimă apărare; ; trupele desfăşurate sunt considerate “căşti albastre”; ; neprevăzute de Cartă: Capitolul VI şi jumătate; ; personalul civil şi militar este desfăşurat după o încetare a focului şi înainte ca un plan să fi fost încheiat. Activitatea sa esenţială o reprezintă un ajutor umanitar de urgenţă (ex.în Kurdistan şi în zona şiită din Irak, după victoria coaliţiei aliate în 1991). Operaţii din generaţia a doua de tip 3 prezintă următoarele caracteristici: ; operaţii necoercitive, întrebuinţare a forţei numai în caz de legitimă apărare; ; trupele desfăşurate sunt considerate “căşti albastre”; ; neprevăzute de Cartă: Capitolul VI şi jumătate; ; personalul civil şi militar face obiectul unei desfăşurări preventive în zona “de risc”, înainte ca un conflict să fi izbucnit (ex. în cadrul conflictului iugoslav, Macedonia). Operaţii din generaţia a treia Fiind o consecinţă logică a implicării ONU în afacerile interne ale unui stat, ele privesc conflictele interne şi sunt caracterizate prin ingerinţa umanitară armată. Aceste operaţii sunt desfăşurate în timp ce un conflict este încă în curs de desfăşurare sau acordurile de încetare a focului nu sunt respectate, având sprijinul eventual al unor organisme regionale. Operaţiunile din generaţia a treia au apărut în 1992, o dată cu implicarea ONU în fost Iugoslavie şi în Somalia. Operaţia din generaţia a treia de tip 1 este cea mai controversată şi se situează la limita operaţiunilor din generaţia a doua, prin dimensiunea sa politică caracterizează prin: ; se vrea necoercitivă, dar folosirea forţei autorizată pentru protecţia convoaielor umanitare poate fi exploatată din punct de vedere politic de către una din părţile prezente. Sunt

24

legate de asistenţa umanitară armată (operaţiuni de tip 3). Forţa a putut fi autorizată pentru a “impulsiona părţile să realizeze reconcilierea mai rapid decât erau ele gata să accepte”; ; trupele desfăşurate sunt considerate “căşti albastre”; ; neprevăzute de către Cartă:Capitolul VI şi jumătate; ; ONU este neutru, acord de principiu al beligeranţilor, dar acord instabil; ; personalul civil şi militar este desfăşurat chiar pe durata conflictului. Situaţia aminteşte de operaţiunile din prima generaţie de tip 1, dar în cazul unui conflict intern în care ONU nu vrea să-şi piardă neutralitatea. Operaţii din generaţia a treia de tip 2 reflectă următoarele caracteristici: ; operaţii coercitive; ; trupele nu sunt “căşti albastre” (se consideră că există o excepţie ONU/900); ; neprevăzute de către Cartă; ; acordul beligeranţilor nu este necesar, ONU este parte la conflict; ; pavilionul şi comandamentul nu sunt ale ONU (ex.Haiti – 1994 MNF); ; personalul civil şi militar este desfăşurat chiar pe durata conflictului, situaţie care aminteşte de operaţiunile din prima generaţie de tip 1, dar în conflict intern. Operaţii din generaţia a treia de tip 3 (asistenţa umanitară armată) prezintă următoarele caracteristici: ; operaţii necoercitive, dar folosirea forţei autorizată prin mandate suplimentare; ; trupele desfăşurate sunt considerate “căşti albastre”; ; neprevăzute de către Cartă: Capitolul VI şi jumătate; ; acordul beligeranţilor nu este necesar, dar ONU se consideră ca neutru; ; pavilion ONU şi comandament ONU; ; personalul civil şi militar este desfăşurat pe durata conflictului. Operaţia din generaţia a treia de tip 4 (asistenţă umanitară armată) prezintă următoarele caracteristici: ; operaţii coercitive;

25

; trupele

desfăşurate nu sunt considerate “căşti albastre”. Ele aparţin unei coaliţii internaţionale sau unor organisme regionale; ; neprevăzute de către Cartă, deoarece este ingerinţă în afaceri interne, dar se sprijină pe Capitolul VII, art.42; ; acordul beligeranţilor nu este necesar; ; nu are loc sub pavilion şi comandament ONU; ; personalul civil şi militar este desfăşurat chiar pe durata conflictului. Stabilitate şi sprijin. Operaţiunile UNAVEM I, II, III Începând cu ultimii ani ai deceniului 1970-1980, războiul civil împotriva UNITA, relaţiile cu Vestul, implicarea militară sud-africană în Angola, prezenţa militară cubaneză şi independenţa Namibiei au devenit probleme majore. Datorită sprijinului în susţinerea Organizaţiei Populare a Africii de SudVest (SWAPO). Angola face faţă unor atacuri repetate ale forţelor armate rhodesiene şi sud-africane (1977-1979). În urma încetării din viaţă a lui Agostihno Neto (10.09.1979), la 20.09.1979 ca preşedinte al ţării este desemnat Jose Eduardo Dos Santos. Misiunea Naţiunilor Unite pentru Verificare în Angola (UNAVEM I)–20 decembrie 1988 – 30 iunie 1991 condusă de generalul de brigadă Pericles Fereira Gomez (Brazilia) a fost iniţial stabilită de către Consiliul de Securitate la 20.12.1988, la iniţiativa guvernelor Angolei şi Cubei. Misiunea principală a constat în verificarea retragerii trupelor cubaneze din Angola în conformitate cu protocolul stabilit între cele două guverne. Retragerea trupelor cubaneze s-a încheiat pe data de 25 mai 1991 (cu mai mult de o lună înainte de data limită stabilită). Pe 6 iunie, Secretarul General a raportat Consiliului de Securitate că UNAVEM I executase cu corectitudine şi eficienţă mandatul încredinţat. Numărul personalului UNAVEM a constat în 71 de observatori. Evoluţii post UNAVEM I La 30 mai 1991, preşedintele angolez Jose Eduardos dos Santos şi liderul formaţiunii rebele Jonas Savimbi au semnat istoricul acord de pace de la Lisabona, care a pus capăt oficial unei perioade de 16 ani de război civil în Angola. În urma acestui acord, guvernul Angolei a solicitat la 30 mai, Secretarului General al ONU să asigure participarea ONU la verificarea implementării Acordurilor de Pace în Angola, (iniţiate de guvern (MPLA şi UNITA) şi în consecinţă, să

26

prelungească prezenţa UNAVEM în Angola. La 30 mai 1991, în urma recomandărilor Secretarului General Consiliul de securitate a adoptat Rezoluţia 696 (încredinţând UNAVEM un mandat în 1991) devenit UNAVEM II Misiunea a fost stabilită pentru o perioadă de 17 luni până în momentul alegerilor generale, la sfârşitul anului 1992. Acordurile de pace în Angola prevedeau alegeri libere şi corecte pentru un nou guvern, supervizate de observatori ONU. La 5 decembrie 1991, Secretarul General a primit două scrisori semnate de către ministrul de externe al Angolei, una din scrisori conţinând o cerere de asistenţă tehnică din partea ONU, pentru guvernul angolez în vederea pregătirii şi executării alegerilor ce aveau să urmeze. A doua scrisoare solicita în mod oficial ONU să-şi trimită observatori care să asiste la alegerile angoleze până la finalizarea lor, către sfârşitul anului 1992. La 24 martie, Consiliul de Securitate, prin Rezoluţia 147, a hotărât să lărgească mandatul UNAVEM II pentru a include monitorizarea alegerilor din Angola. MISIUNEA UNAVEM II (A doua Misiune de verificare a Naţiunilor Unite în Angola) 30 mai 1991 – 31 octombrie 1992 Mandatul UNAVEM II a început o dată cu semnarea oficială a Acordurilor de Pace din Angola la 31 mai 1991. Primele echipe de observatori au fost desfăşurate în teren la 2 iunie 1991. Mandatul UNAVEM II a constat în: ; verificarea aranjamentelor convenite de părţile angoleze pentru monitorizarea încetării focului; parte a Acordului de Pace în Angola; ; verificarea înţelegerii convenite de către părţile angoleze pentru monitorizarea poliţiei angoleze pe timpul perioadei de încetare a focului aşa cum a fost prevăzut în capitolul 3 al Protocolului de la Estoril (parte a Acordului de Pace în Angola). Durata: mandatul UNAVEM II 30 mai 1991-31 octombrie 1992 Lărgirea mandatului misiunii UNAVEM II. Mandatul lărgit aşa cum a fost stipulat în Rezoluţia 747 (1992) stabilea că UNAVEM II în completarea mandatului său iniţial trebuie: să observe şi să verifice procesul electoral; să asigure asistenţa tehnică pentru a sprijini procesul electoral, fapt ce a determinat adăugarea la structura misiunii a unei “Divizii alegeri”.

27

Reducerea mandatului misiunii UNAVEM II Încheierea alegerilor din 1992 a marcat o reducere a misiunii UNAVEM II. Dar, o dată cu izbucnirea războiului civil care a urmat alegerilor, prezenţa misiunii UNAVEM III a fost restrânsă (50 de observatori şi poliţişti militari). Misiunea UNAVEM III Mandatul misiunii a început cu semnarea Acordului de la Lusaka, din noiembrie 1994. Primele echipe de observatori au fost desfăşurate o dată cu primele contingente (februariemartie 1995). Mandatul pentru UNAVEM III prevedea: ; monitorizarea şi verificarea încetării ostilităţilor; ; monitorizarea retragerii trupelor UNITA în zonele de încartiruire, a retragerii forţelor guvernamentale în cazărmi; ; colectarea şi depozitarea armelor şi a muniţiei aparţinând trupelor UNITA; ; monitorizarea reorganizării poliţiei naţionale angoleze; ; monitorizarea dezarmării civililor; ; monitorizarea şi verificarea celei de-a doua runde a alegerilor prezidenţiale. În 1995, România a fost solicitată la această operaţiune de mare anvergură. În temeiul Rezoluţiei 976 a Consiliului de Securitate, în urma acordului intervenit între autorităţile ONU şi Guvernul României, preşedintele şi Parlamentul au aprobat participarea Armatei române la constituirea forţei de menţinere a păcii în Angola pentru desfăşurarea operaţiunii UNAVEM III. Contingentul românesc se compunea dintr-un batalion de infanterie (800 militari) şi un spital de campanie (200 persoane), a căror structură organizatorică, înzestrare şi instruire era conformă standardelor ONU. Misiunea a comportat mai multe etape: ; desfăşurarea progresivă a forţelor (iunieseptembrie 1995); ; rularea efectivelor (în principiu, la fiecare 6 luni); ; restrângerea participării şi evacuarea (preconizate a se încheia în iunie 1997). Impunerea păcii. Conflictul din Kosovo. Situată în partea de sud a Serbiei, regiunea Kosovo a avut un grad ridicat de autonomie în cadrul R.F.Iugoslavia până în 1989, când preşedintele Slobodan Milosevici a schimbat statutul regiunii trecând-o sub controlul direct al guvernului sârb. Kosovo are o 28

populaţie mixtă, dar majoritari sunt albanezii kosovari. Conflictul deschis dintre forţele militare sârbe şi cele ale rezistenţei albanezilor kosovari a culminat pe parcursul anului 1998 având drept consecinţe moartea a peste 1500 de albanezi kosovari şi alungarea a 400.000 de persoane de la casele lor. Nesocotirea de către preşedintele sârb Slobodan Milosevici a eforturilor diplomatice îndreptate spre rezolvarea pe cale paşnică a crizei, rolul nefast, destabilizator al forţelor albaneze, precum şi consecinţele umanitare, riscul extinderii conflictului în alte ţări, au stârnit îngrijorare în rândul opiniei publice internaţionale. Criza din Kosovo accentuându-se, Consiliul Nord-Atlantic a stabilit două obiective majore de intervenţie a NATO: ; să ajute la obţinerea unei rezolvări pe cale paşnică a crizei; ; să promoveze stabilitatea şi securitatea în ţările vecine, cu precădere în Albania şi în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Consiliul NATO a autorizat ordinul de activare pentru atacuri aeriene, măsură menită să susţină eforturile diplomatice vizând retragerea forţelor iugoslave din Kosovo, cooperarea pentru încetarea violenţei şi întoarcerea refugiaţilor la casele lor. Prin rezoluţia 1203, Consiliul de Securitate a aprobat două misiuni: ; misiune de verificare în Kosovo (KVM) care să asigure respectarea condiţiilor în teren – (organizată de OSCE); ; misiune de supraveghere aeriană desfăşurată de NATO Cu toate măsurile luate, începutul anului 1999 a fost marcat de acte de provocare de ambele părţi şi de folosirea forţei de către armata iugoslavă, fapt ce a dus la deteriorarea situaţiei. Grupul de Contact (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite) s-a întrunit, hotărând organizarea de urgenţă a negocierilor între părţile implicate în conflict, care să se desfăşoare sub mediere internaţională. În sprijinul activităţii Grupului de Contact, NATO a aprobat la 30 ianuarie 1999 folosirea atacurilor aeriene în caz de necesitate şi a transmis un avertisment părţilor implicate în conflict. Au fost iniţiate două runde de negociere la Rambouillet, între 623 februarie şi la Paris, între 15 şi 18 martie. La sfârşitul celei

29

de-a doua runde de convorbiri, delegaţia albanezilor a semnat acordul de pace propus, dar delegaţia sârbă nu a semnat. Încălcând acordul, forţele de poliţie şi militare sârbeşti au intensificat operaţiunile împotriva etnicilor albanezi. Datorită obstrucţionării forţelor sârbeşti, misiunea OSCE a fost retrasă din regiune. Încercarea de a-l convinge pe preşedintele Miloşevici să pună capăt atacurilor împotriva albanezilor a eşuat, astfel încât la 23 martie s-a declanşat Operaţiunea Allied Force. Consiliul Nord-Atlantic a stabilit la 12 aprilie 1999 obiectivele NATO privind conflictul din Kosovo, confirmate de către şefii de guvern la Washington, la 23 aprilie 1999: ; încetarea controlabilă a tuturor acţiunilor militare şi încetarea imediată a violenţelor şi actelor de represiune; ; retragerea din Kosovo a forţelor de poliţie, militare şi paramilitare; ; staţionarea în Kosovo a unei prezenţe militare internaţionale; ; repatrierea în siguranţă şi necondiţionată a tuturor refugiaţilor şi persoanelor deportate şi accesul nestingherit al organizaţiilor de ajutor umanitar în scopul asistării acestora; ; stabilirea unui angajament – cadru politic pentru Kosovo pe baza acordurilor de la Rambouillet, în conformitate cu legile internaţionale şi cu Carta Naţiunilor Unite. Realizarea acestor obiective a fost considerată de către Alianţă condiţia necesară pentru încetarea violenţelor şi suferinţelor umane în Kosovo. După o campanie aeriană, care a durat 77 de zile, la 10 iunie 1999 operaţiunile aeriene au încetat. La 10 iunie, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluţia 1244, ce prevedea încetarea imediată a violenţelor şi retragerea forţelor militare iugoslave, poliţieneşti şi paramilitare. Adoptată cu 14 voturi favorabile şi o abţinere (China), rezoluţia stabilea o prezenţă civilă şi de securitate în Kosovo sub auspiciile Naţiunilor Unite. Acţionând în virtutea Capitolului VII al Cartei ONU, Consiliul de Securitate a hotărât ca soluţia politică a crizei să aibă la bază următoarele principii: ; încetarea imediată şi verificabilă a violenţelor şi a represiunii în Kosovo; ; retragerea forţelor militare iugoslave, poliţieneşti şi paramilitare; ; desfăşurarea unei prezenţe internaţionale civile şi de securitate efective cu participarea substanţială a NATO în

30

cadrul acesteia şi sub control şi comandă unice; ; înfiinţarea unei administraţii interimare; ; repatrierea sigură şi liberă a tuturor refugiaţilor; ; o transformare politică prin care să se asigure o autoguvernare substanţială a provinciei Kosovo; ; demilitarizarea Armatei de Eliberare din Kosovo (KLA); ; o abordare globală a dezvoltării economice a regiunii. Consiliul de securitate l-a autorizat pe secretarul General al ONU să stabilească componenţa internaţională civilă, să numească un reprezentant special care să supravegheze punerea acestui proiect în practică. În urma rezoluţiei 1244, Forţa de Securitate urma să acţioneze sub mandatul Consiliului de Securitate. Forţa de Stabilizare (KFOR) condusă de NATO În conformitate cu Acordul tehnico-militar, desfăşurarea trupelor KFOR la 12 iunie 1999 a fost sincronizată cu retragerea forţelor sârbeşti din Kosovo (încheiată la 20 iunie). Cele 19 state membre NATO, 20 state membre ale Alianţei participă la KFOR, sub comandă şi control comune (16 ţări partenere şi un contingent rus de 3.000 de militari). * Pe timpul desfăşurării crizei, forţele NATO au depus eforturi umanitare de alinare a suferinţelor miilor de refugiaţi care fuseseră obligaţi să părăsească teritoriul Kosovo în urma campaniei de epurare etnică întreprinsă de sârbi. * În fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, trupele NATO au construit tabere pentru situaţii de urgenţă NATO au construit tabere pentru situaţii de urgenţă şi au transportat sute de tone de ajutoare umanitare pentru cei aflaţi în suferinţă. * În Albania, NATO a desfăşurat forţe considerabile care să asigure acelaşi tip de asistenţă şi a sprijinit Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi - UNHCR – prin coordonarea zonelor cu ajutoare umanitare, precum şi prin suplimentarea acestor zboruri, utilizând avioane puse la dispoziţie de către ţările membre. Toate mărturiile refugiaţilor albanezi indicau: persecuţii organizate care includeau execuţii în masă; folosirea civililor ca scuturi umane; violuri, expulzări în masă; arderea şi jefuirea caselor şi a satelor; distrugerea culturilor agricole şi a animalelor; eliminarea actelor certificând identitatea, originea etnică şi drepturile de proprietate; înfometare, inaniţie şi

31

epuizare şi multe alte încălcări ale drepturilor omului şi normelor internaţionale ale comportamentului civilizat. Sprijinul umanitar pentru Albania şi fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Ca rezultat al conflictului din Kosovo, ţările din regiune s-au confruntat cu probleme umanitare, politice şi economice. Forţele NATO prezente în regiune s-au reorientat spre misiuni umanitare, concentrându-se în special asupra acordării imediate de asistenţă în rezolvarea crizei refugiaţilor. NATO şi-a exprimat sprijinul pentru Misiunea ONU din Kosovo (UNMIK), pentru Reprezentantul special al Secretarului General ONU şi pentru continuarea cooperării UNMIK şi KFOR. Raportul Misiunii OSCE de verificare în Kosovo punerea în evidenţă faptul că violenţele fuseseră comise de ambele grupuri etnice în timpul conflictului. S-a raportat identificarea a aproximativ 526 de gropi comune şi exhumarea a peste 4.000 de cadavre. Conform estimărilor, 1,5 milioane de oameni, reprezentând 90% din populaţia regiunii, fuseseră expulzaţi şi aproximativ 580.000 de oameni fuseseră lăsaţi fără adăpost, 225.000 de bărbaţi kosovari erau consideraţi dispăruţi şi aproximativ 5.000 – executaţiAsistenţa acordată de forţele NATO a constat în: punerea la dispoziţie de echipament, construirea de tabere pentru adăpostirea a 50.000 de refugiaţi în Albania; ajutor pentru extinderea taberelor în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei; asigurarea asistenţei medicale şi efectuarea operaţiilor chirurgicale de urgenţă; transportarea la adăpost a refugiaţilor; asigurarea transportului ajutoarelor umanitare şi proviziilor. KFOR, Misiunea Naţiunilor Unite în Kosovo (UNMIK) şi alte organizaţii internaţionale au ajutat cu mijloace şi capacităţi proprii la coordonarea şi sprijinirea activităţilor de restabilire şi la limitarea riscului apariţiei violenţelor interetnice. 1.3. MISIUNI LA CARE A PARTICIPAT ROMANIA IN CADRUL OPERAŢIILOR DE STABILITATE ŞI DE SPRIJIN. 1.3.1. Misiuni sub responsabilitate ONU Republica Democrată Congo Începând din 23.10.1999, în baza Rezoluţiei nr.S.129/2000 a Consiliului de securitate al ONU, s-a desfăşurat în Republica Democrată Congo, Misiunea ONU de observare (MONUC) în 1.

32

vederea instaurării unui climat social normal, de pace şi democraţie în această ţară. După acordul de pace de la Lusaka din 1999, situaţia din R.D.Congo a evoluat spre reglementarea diferendelor dar încă se menţineau condiţii pentru escaladarea conflictelor dintre grupurile de interese. Astfel în luna iulie 2001, grupurile rebele, sprijinite de Rwanda, sau întâlnit pentru a discuta o planificare în vederea unor negocieri asupra conducerii democratice, iar o delegaţie a Consiliului de Securitate ONU s-a deplasat în regiune, încercând să reînvie prevederile acordului de pace. Un element cheie al acestuia îl reprezintă dialogul dintre grupurile rebele, partidele de opoziţie, grupurile civile şi guvern. Totodată liderul rebel Ruberwa, aspirant la poziţia de preşedinte, reclamă că, în cazul în care procesul de pace eşuează, trupele RCD pot acţiona cu efective de peste 40.000 oameni, aflaţi în poziţiile lor de apărare, gata de luptă. Lucrătorii ONU, care distribuiau ajutoare umanitare în zonă, apreciau că Ruberwsa face promisiuni fără acoperire, deoarece rebelii nu s-au comportat corect cu populaţia din estul ţării. O caracteristică a situaţiei din R.D.Congo la acea dată era faptul că grupuri rebele erau implicate în exploatarea resurselor naturale ale ţării împreună cu armatele invadatoare, fapt ce complica foarte mult demersurile generale de stabilizare a situaţiei. La solicitarea ONU, România a participat la misiunea MONUC cu 24 observatori militari şi ofiţeri de legătură dislocaţi în Kinshasa, Boende, Gemena, Lisala, Goma, Kindu, Mbandaka şi Lusaka. Având în vedere dinamica situaţiei din regiune şi demersurile ONU pentru reglementarea acesteia, apreciem că se va menţine prezenţa României în cadrul misiunii MONUC, în special cu observatori, dar o solicitare de unităţi şi subunităţi luptătoare nu este exclusă. Acestea ar putea fi solicitate prin intermediul sistemului de Aranjamente “Stand-by” sau al Brigăzii SHIRBRIG, la care România este parte. Irak/Kuweit În baza Rezoluţiei nr.687 din 03.04.1991 a consiliului de Securitate ONU, pe teritoriile Irakului şi Kuweitului s-a desfăşurat, începând cu 23.04.1991, Misiunea ONU de Observare (UNIKOM) a respectării încetării focului în fosta 2.

33

zonă de conflict din Golful Persic. Această zonă prezintă în actualul climat regional un grad minim de securitate care însă poate escalada rapid către o situaţie conflictuală ca urmare a intereselor părţilor implicate şi opoziţiei permanente a Irakului faţă de statele occidentale implicate. La solicitarea ONU, în concordanţă cu angajamentele asumate şi disponibilităţile sale, România participă din anul 1991 cu 5 observatori militari dislocaţi pe teritoriul KUWEITULUI. Condiţiile existente, în teatrul de operaţii şi tendinţele în evoluţia situaţiei postconflictuale presupun continuarea misiunii pe o perioadă îndelungată şi, implicit, dacă organismele internaţionale vor solicita, continuarea participării la această misiune a României care este interesată în instaurarea unui climat de securitate favorabil reluării şi dezvoltării contactelor economice în această zonă. Etiopia şi Eritreea În baza Rezoluţiei nr.1312, începând cu 15.09.2000, Consiliul de Securitate al ONU a aprobat desfăşurarea, în cadrul misiunii UNMEE, a unei forţe de menţinerea păcii la graniţa dintre cele două ţări pentru detensionarea relaţiilor dintre acestea, misiunea la care, începând cu anul 2000, România participă cu 8 ofiţeri de legătură şi observatori militari. Diferendul frontalier dintre Etiopia şi Eritreea reprezintă rezultatul unui antagonism profund şi durabil dintre un imperiu milenar (Etiopia) şi zona sa maritimă, care în prezent este independentă (Eritreea).Se apreciază că amplificarea conflictului dintre cele două ţări poate destabiliza zona Cornului Africii, putând declanşa astfel o situaţie periculoasă prin care s-ar urmări satisfacerea anumitor ambiţii ale ţărilor limitrofe Marii Roşii şi fragilizarea poziţiei altora. Se poate aprecia că extinderea acestui conflict poate determina acutizarea situaţiei R.D.Jibouti şi Somaliei, afectând interesele în zonă ale marilor puteri (în special SUA şi Franţa). 3.

Kosovo Misiunea ONU Interimară de Administrare în Kosovo (UNMIK) s-a declanşat în baza Rezoluţiei nr.1244 a Consiliului de Securitate, în scopul monitorizării aplicării măsurilor hotărâte de organismele internaţionale pentru detensionarea situaţiei regionale. Începând cu 23.06.1999, România participă cu un 4.

34

ofiţer de legătură, existând condiţii pentru continuarea misiunii pe termen mediu. 1.3.2.Misiuni sub responsabilitate NATO 1. Kosovo Prin amploarea şi complexitatea situaţiei din BALCANI, dar şi a intereselor regionale ale României, această zonă prezintă cea mai mare importanţă în analiza factorilor de risc şi ameninţărilor care au legătură directă cu stabilitatea în regiune şi cu implicarea ponderii României în special cu subunităţi luptătoare, la procesul de pace. Situaţia actuală în Provincia Kosovo se menţine tensionată, ca urmare a persistenţei unor probleme legate de viitorul său statut. Situaţia actuală a provinciei se caracterizează prin: ; Implicarea unor foşti membri al AEK sau ai Corpului de Protecţie din Kosovo în acţiunile din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei; ; Începerea luptei politice între principalele formaţiuni ale etnicilor albanezi, în perspectiva alegerilor generale, care se grupează în jurul principalilor lideri (I.Rugova, H.Thaci, R.Haradinaj) şi care va accentua, în perioada următoare, confruntarea internă şi etnică; ; Iniţierea unor demersuri de către conducerile politice ale Uniunii Serbia Muntenegru şi Republica Serbia, pentru prevenirea deciziilor favorabile independenţei provinciei, promovând chiar un plan de cantonizare. Pe termen mediu şi lung, deşi prevederile Cadrului Constituţional pentru Administraţia Provizorie cuprind un angajament pe o perioadă medie, Comunitatea Internaţională se aşteaptă să fie implicată în Kosovo pe termen lung, într-o poziţie aproximativ similară cu cea din Bosnia-Herţegovina, dar cu un randament sporit. În aceste condiţii Kosovo ar putea rămâne sub administraţie internaţională până în momentul în care, fie Uniunea Serbia Muntenegru va deveni membră a Uniunii Europene sau NATO (greu previzibil pe termen scurt şi mediu), fie viaţa politică din Kosovo va evolua astfel încât conform principiilor general acceptate de Comunitatea Internaţională, întărite de cei cinci membri ai Consiliului de Securitate al ONU şi de comun acord cu Belgradul, provincia va putea solicita şi câştiga independenţa printr-un proces democratic. Pentru o 35

perioadă de trei ani, Comunitatea Internaţională va încerca să transfere structurilor politice, administrative şi economice din Kosovo (în primul rând albaneze) experienţa creării de instituţii pe care le va antrena în rezolvarea problemelor provinciei şi în susţinerea statalităţii. Din această perspectivă, calea urmată de Kosovo către momentul declarării independenţei pare fără întoarcere. Credibilitatea acestui angajament al comunităţii Internaţionale va depinde de rezultatele celor trei ani de guvernare interimară, pârghiile pentru implementarea Cadrului Constituţional aflându-se nu doar la nivelul majorităţii şi minorităţilor etnice din Kosovo, dar în primul rând la Belgrad, tirana şi Washington. În concluzie, se poate aprecia că mediul de securitate va depinde de neoficiala federalizare lingvistică, care va consta în împărţirea provinciei în două părţi separate de fluviul Vardar. Ca urmare a angajamentului asumat de ţara noastră referitor la sprijinirea constituirii Forţei Internaţionale de Pace din Kosovo (KFOR) şi a iniţiativei primite din partea structurilor de conducere ale NATO, începând cu luna aprilie 2001, participarea la misiunea KFOR este asigurată cu un pluton de control trafic rutier şi participanţi în statul major al Comandamentului KFOR. În viitorul apropiat, Forţa Internaţională de Pace din Kosovo (KFOR) va fi menţinută, existând perspective de întărire a acesteia. În aceste condiţii, România a fost solicitată să suplimenteze contribuţia cu două companii de infanterie în cadrul contingentului italian şi respectiv belgianoluxemburghez, cu câte doi ofiţeri de legătură în cadrul comandamentelor de brigăzi şi batalioane, precum şi cu o Celulă Naţională de Informaţii pe lângă comandamentul misiunii. 2. Bosnia-Herţegovina În urma războiului din Bosnia-Herţegovina, NATO a fost mandatată de organismele internaţionale să planifice şi să desfăşoare acţiuni de implementare a păcii în cadrul misiunii IFOR (1995-1996) şi de restabilire a păcii în regiune în cadrul misiunilor SFOR I (1996-2000) şi, SFOR II. Începând cu luna iulie 2000, în acord cu solicitările organismelor internaţionale şi disponibilităţile armatei, România participă la misiunea SFOR din BOSNIAHERŢEGOVINA cu Detaşamentul Naţional “BOSNIA” şi 36

Detaşamentul “OLANDA”, astfel: A. Detaşamentul “BOSNIA” Misiuni: ; cercetarea la minare şi deminarea terenului; ; recunoaşterea şi cercetarea de detaliu a locurilor în care forţele proprii sau alte forţe aparţinând SFOR urmează să îndeplinească misiuni; ; construcţia, repararea, întreţinerea şi menţinerea viabilităţii căilor de comunicaţii rutiere şi a podurilor; ; intervenţii pe rutele SFOR, în caz de înzăpeziri sau calamităţi naturale; ; activităţi specifice domeniului civil-militar pentru identificarea nevoilor şi realizarea proiectelor de refacere a infrastructurii, armonizarea relaţiilor între instituţiile civile şi militare, precum şi activităţi administrativ-teritoriale. B. Detaşamentul român “OLANDA” Potrivit ofertelor României de participare la misiuni PfP făcute NATO, Olanda şi România au hotărât participarea în comun la misiuni SFOR şi ca urmare, în urma contactelor între miniştrii apărării celor două ţări s-a semnat un Memorandum de înţelegere în baza căruia s-a constituit detaşamentul mixt româno-olandez. În concordanţă cu prevederile Memorandumului de Înţelegere dintre cele două ministere ale apărării, partea olandeză asigură pregătirea în Olanda a întregului personal şi susţinerea logistică a misiunii Detaşamentului “OLANDA” în cadrul SFOR, părţii române revenindu-i doar plata diurnelor. Situaţia actuală în teatrul de operaţii din BosniaHerţegovina este incontestabil marcată de faptul că în ultimii ani s-au înregistrat progrese pe linia normalizării situaţiei generale, cel mai mare câştig fiind faptul că posibilitatea reizbucnirii unui război interetnic a fost mult îndepărtată. Raportată la perioada de timp scursă de la punerea în aplicare a Acordului de la Dayton, Bosnia-Herţegovina constituie încă o zonă de risc, fondul problemelor ce au generat conflictul din 1992-1995, nefiind rezolvat. Evoluţiile pe plan intern sunt caracterizate de: ; acţiunile revendicative ale croaţilor bosniaci privind constituirea celei de a treia entităţi statale. A fost elaborat proiectul unei constituţii pentru “Republica Croată din BosniaHerţegovina”, care va fi supus aprobării Congresului Popular Croat la 15.10.2001, când se va discuta şi oportunitatea

37

organizării unui referendum privind constituirea celei de a treia entităţi statale; ; nefuncţionarea corespunzătoare a instituţiilor centrale; ; menţinerea elementelor naţionaliste, care au practicat purificarea etnică, la conducerea structurilor statale şi de partid; ; persistenţa conceptului de constituirea a unor state separate îm cadrul federaţiei; ; precaritatea economiei şi a situaţiei sociale a populaţiei; ; proliferarea corupţiei, a crimei organizate şi a activităţilor ilegale; ; menţinerea la un nivel foarte scăzut a drepturilor omului şi securităţii populaţiei; ; continuarea solicitării de ajutoare financiare în schimbul unei atitudini parţial cooperante din partea autorităţilor locale; ; mari întârzieri în procesul de revenire a refugiaţilor la locuinţele deţinute înainte de război; ; neînceperea reformei sistemului juridic; ; tendinţa grupărilor etnice sârbe şi croate de a aştepta retragerea comunităţii internaţionale pentru a-şi impune interesele; Analiza modului de implementare a Acordului de la Dayton scoate în evidenţă faptul că, în prezent, BosniaHerţegovina este încă un “stat unitar imaginar” format în fapt din mai multe unităţi statale, care nu funcţionează ca un întreg. Pe termen scurt, situaţia din Bosnia-Herţegovina se va menţine la un nivel acceptabil de securitate datorită prezenţei SFOR şi IPTF, precum şi a deciziilor înaltului reprezentant al ONU care va aplica “corecţiile” necesare contracarării tendinţelor periculoase generate de liderii celor trei entităţi. 3. Fosta Republică Iugoslavia a Macedoniei “Problema albaneză” s-a deteriorat, ca urmare a acţiunilor liderilor etniei albaneze cu sprijinul cărora preşedintele Boris Trajkovski, a ajuns la putere. Se menţine perspectiva unei dezmembrări a FRI Macedonia sub presiunea gherilelor albaneze dacă măsurile adoptate de organismele internaţionale nu vor fi continuate. Principalele caracteristici ale situaţiei actuale şi ale vieţii

38

politice macedonene sunt: ; Lipsa consensului între forţele politice aflate la guvernare; ; Presiunea externă care se exercită asupra autorităţilor macedonene le îndepărtează pe acestea tot mai mult de propria societate. ; Revendicările liderilor etnicilor albanezei vizând federalizarea ţării sunt tot mai insistente; ; Continuă să se manifeste o atitudine ostilă a populaţiei slavo-macedonene faţă de prezenţa NATO în zonă ; Conducerea militară macedoneană a accelerat aplicarea măsurilor pentru creşterea capacităţii de luptă a Forţelor Armate, inclusiv prin achiziţionarea de armament şi muniţie. Pe termen scurt şi mediu, disensiunile şi divergenţele dintre principalii lideri politici, precum şi interesele de partid pot conduce la amplificarea crizei de guvern şi la o polarizare a opţiunilor parlamentare. În concluzie, deşi prezintă multe incertitudini, prezenţa Forţei Internaţionale de Pace în FRI Macedonia va fi menţinută, cel puţin pe termen mediu.

CAPITOLUL 2 OPERAŢII MULTINAŢIONALE 2.1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND OPERAŢIILE MULTINAŢIONALE Acţiunile de luptă au fost studiate din antichitate şi până în prezent, pentru ele fiind elaborate legi şi principii care direcţionează doctrinele, tacticile şi procedurile utilizate pentru ducerea operaţiilor şi a luptei, cât şi pentru instruirea trupelor. Având în vedere calitatea României de membru N.A.T.O. în concordanţă cu obiectivele politice şi angajamentele internaţionale asumate de ţara noastră, se impune ca forţele armate să fie în măsură să participe la operaţii multinaţionale, desfăşurate fie pe teritoriul naţional fie în afara acestuia executând operaţii de luptă armată – pentru îndeplinirea obligaţiilor de apărare colectivă sau 39

operaţii de stabilitate – sub mandat O.N.U. şi conduse nemijlocit de aceasta; conduse de către N.A.T.O. sub mandat O.N.U. sau O.S.C.E., ori sub mandat O.N.U. în cadrul unor structuri regionale sau subregionale. 2.1.1. Delimitări conceptuale Pentru a stabili specificul operaţiilor de stabilitate este necesar să evidenţiem câteva particularităţi distinctive ale războiului “clasic”. În decursul istoriei specialiştii militari au formulat câteva sute de definiţii războiului. Amintim una din ele, care descrie sarcinile şi scopurile întrebuinţării forţelor armate în război. Studiul asupra diferitelor teorii asupra conceptului „război” relevă că „războiul este un accident, o catastrofă, o tragedie, soldată întotdeauna cu pierderi de vieţi şi distrugeri materiale”6. Într-un război forţele militare sunt destinate, în special, pentru: 2* zdrobirea şi nimicirea forţei militare inamice, a sistemului de conducere; 3* distrugerea potenţialului militar-economic şi elementelor materiale de putere a statului inamic, care îi permite lupta armată; 4* capturarea şi ocuparea teritoriului inamic în întregime sau o parte a lui; În prezent, pe lângă funcţia principală pe care armatele au avut-o încă din antichitate şi până în urmă cu circa 25 de ani, aceea de a duce şi a câştiga războiul, s-a adăugat o nouă concepţie, şi anume aceea de a asigura menţinerea păcii şi stabilităţii regionale şi globale şi de a descuraja războiul. În cuprinsul manualului de luptă F.M. 30/2001(OPERAŢIILE), U.S.Army, specialiştii şi analiştii militari americani tratează întrunit operaţiile pentru pace şi operaţiile militare altele decât războiul, sub denumirea de “operaţii de stabilitate”. Operaţiile militare de stabilitate pot include elemente atât ale operaţiilor de luptă, cât şi ale celor ce nu presupun lupta, desfăşurate în timp de pace, criză, precum şi în situaţii de război. Această categorie de operaţii militare se desfăşoară 6 General dr. Mircea Mureşan General de brigadă (r) dr.Gheorghe Văduva – Războiul viitorului, viitorul războiului

40

atunci când celelalte măsuri luate au fost incapabile să determine îmbunătăţirea unei situaţii sau încetarea ostilităţilor şi reprezintă o modalitate eficientă de a utiliza forţa şi ameninţarea cu forţa. Deşi similare ca mod de executare cu cele din timp de război, obiectivul final al operaţiilor militare de stabilitate îl constituie împiedicarea confruntării armate şi promovarea păcii. Operaţiile de stabilitate presupun “angajarea militară pe timp de pace” în scopul de a modela mediul de securitate, de a îmbunătăţi înţelegerea reciprocă cu alte ţări şi de a spori gradul de interoperabilitate cu partenerii din alianţă sau cu potenţiali parteneri de coaliţie. Deasemenea, spre deosebire de operaţiile clasice, care se supun legităţilor războiului, operaţiile de stabilitate, presupun un set de reguli specifice, denumite reguli de angajare, care sunt mult mai restrictive. Strategia Militară a României subliniază că “participarea la operaţiile multinaţionale de sprijin al păcii, potrivit angajamentelor internaţionale, este una dintre misiunile strategice de bază ale Forţelor Armate pentru starea de pace”. Definiţia, care ar acoperi întreaga gamă de operaţii la care armata română are capacitatea şi posibilităţile să participe atât pe plan extern sub mandat O.N.U., O.S.C.E. sau N.A.T.O., cât şi pe plan intern în cadrul Sistemului Naţional de Management al Crizelor, conform prevederilor Strategiei Militare Româneşti şi a doctrinelor operaţionale ale categoriilor de forţe este următoarea: “Operaţiile militare altele decât războiul deci implicit şi operaţiile de stabilitate – sunt acţiuni speciale de mică intensitate, desfăşurate de forţe ale armatei în timp de pace, criză şi conflict, în vederea îndeplinirii unor scopuri şi obiective strategice, ce au ca finalitate: prevenirea, descurajarea, limitarea sau lichidarea unor situaţii conflictuale cu amploare şi intensitate mică, precum şi sprijinirea autorităţilor civile în situaţii de criză internă”. Pentru a înţelege corect acest gen de acţiuni este necesar să analizăm scopurile şi obiectivele operaţiilor de stabilitate în contextul general al operaţiilor militare de stabilitate. 2.1.2.Scopurile multinaţionale

şi

obiectivele

41

operaţiilor

Scopurile operaţiilor militare de stabilitate în mod obiectiv, pot să rezulte inclusiv din denumirea tipologică a acestora şi sunt opuse scopurilor războiului. Spre deosebire de scopurile războiului ele urmăresc tocmai soluţionarea situaţiilor de criză fără a se mai ajunge la război, evitându-se astfel pierderile de vieţi considerent rezonabil. Aşadar, scopurile specifice operaţiilor de stabilitate am putea să le grupăm astfel: a. Scopuri pe termen lung (vizează obiective şi finalităţi de lungă perspectivă): 5* promovarea păcii; 6* prevenirea conflictelor; 7* promovarea şi salvgardarea drepturilor omului; 8* realizarea unui climat de securitate viabil şi stabil; 9* prezervarea accesului liber la resursele esenţiale 10* securizarea unor regiuni ( zone) cu ridicat potenţial de conflict; a. Scopuri pe termen mediu (vizează finalităţi de etapă): 11* sprijinirea organizaţiilor mondiale sau regionale în vederea asigurării securităţii; 12* promovarea şi sprijinirea intereselor naţionale vitale; 13* sprijinirea statelor naţionale în promovarea valorilor democratice; 14* izolarea şi securizarea unor surse de risc (trafic de droguri, terorism, intoleranţă, fundamentalism religios); 15* sprijin pentru autorităţile civile; 16* sprijin pentru naţiuni prietene, asumat prin tratate; a. Scopuri pe termen scurt sau parţiale (vizează finalităţi intermediare): 17* prevenirea şi stoparea unui conflict; 18* impunerea unui acord de pace; 19* sprijin umanitar; 20* protecţia conaţionalilor aflaţi în mediul ostil; 21* sprijin pentru reconstrucţia structurilor statale şi a ordinii constituţionale; 22* Sprijin pentru prevenirea destructurării unui stat; 23* Sprijin pentru lichidarea urmărilor unor dezastre, etc.

42

Obiectivele operaţiilor multinaţionale în esenţa lor derivă din scopurile ce fundamentează aceste operaţii şi reprezintă o cantitate de obiective politice (strategice) cu prelungire vectorială militară pentru realizarea unor finalităţi corespunzătoare acestor obiective. Obiectivele diferă de la o operaţie la alta, fiind strâns legate de tipologia operaţiilor, de principiile generale specifice, precum şi de procedeele operaţionale subsecvente acestora, ele putând fi structurate astfel: 24* descurajarea războiului; 25* soluţionarea crizelor, separarea părţilor beligerante; 26* cooperarea multinaţională în asigurarea păcii; 27* protecţia unor coridoare de ajutorare; 28* prevenirea conflictelor; 29* încetarea ostilităţilor, dezangajarea forţelor; 30* aducerea beligeranţilor la masa tratativelor; 31* impunerea unui acord de pace; 32* supravegherea respectării prevederilor unui acord de pace; 33* protecţia refugiaţilor şi persoanelor deplasate; 34* protecţia revenirii persoanelor strămutate; 35* lichidarea urmărilor unor dezastre; 36* controlul spaţiului aerian; 37* sprijinul autorităţilor civile în refacerea structurilor statale; 38* constituirea unor capacităţi comune de apărare; 39* asistenţa tranziţiei; 40* asistenţa în stoparea traficului de droguri; 41* combaterea organizaţiilor şi acţiunilor teroriste; 42* asigurarea libertăţii de deplasare şi navigaţie; 43* protecţia intervenţiei organizaţiilor umanitare; 44* sprijinirea combaterii insurgenţilor; 45* sprijin pentru răsturnarea regimurilor totalitare antidemocratice; 46* salvarea şi evacuarea necombatanţilor; Stabilirea acestor obiective se realizează de către factorii politici, naţionali (autoritatea de conducere naţională), când operaţiile se desfăşoară în baza unei decizii unilaterale a unui singur stat, şi factorii politici ai organizaţiilor internaţionale, când operaţiile au compunere multinaţională şi abilitarea printr-un mandat emis de Consiliul de Securitate al O.N.U.

43

2.1.3. Principiile operaţiilor multinaţionale Modificările esenţiale suferite în ultimii ani de doctrinele militare ale multor state au constatat apariţia unor noi concepte şi principii care le oferă un pronunţat caracter defensiv. În mare măsură la asigurarea caracterului defensiv au influenţat şi principiile specifice acţiunilor militare de stabilitate, care au fost elaborate fiind impuse din considerente politice, natura diferită a multora dintre acestea de cea a războiului şi luptei armate. Aceste principii derivă în mare măsură din principiile războiului, ca o prelungire a acestora în anumite condiţii mai speciale, delimitarea şi aplicabilitatea lor fiind foarte strâns legate de tipologia şi clasificarea operaţiilor. Operaţiile multinaţionale se desfăşoară după principii specifice, cu respectarea, în funcţie de situaţie, a principiilor luptei armate. Doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre ca şi doctrinele statelor N.A.T.O. definesc următoarele principii ale operaţiilor multinaţionale: 2. stabilirea clară a obiectivului; 3. unitatea de efort; 4. siguranţa operaţiilor; 5. restricţionarea; 6. perseverenţa; 7. legitimitatea; 2.1.4. Caracteristicile multinaţionale

şi

tipologia

operaţiilor

Publicaţiile militare de specialitate, respectiv doctrinele militare acţionale ale diferitor state şi coaliţii oferă o largă viziune asupra modului în care interesele şi obiectivele politice delimitează tipurile operaţiilor multinaţionale. Misiunea forţei se poate schimba dacă situaţia devine mai mult sau mai puţin stabilă. Astfel, o misiune poate consta întrun briefing cu forţele naţiunii gazdă, într-un schimb de experienţă între militari, dar poate fi dificilă, de executare a operaţiilor de luptă pentru îndeplinirea unor misiuni de impunere a păcii. Stabilitatea poate fi ameninţată din mai multe motive, iar un inamic poate fi greu de definit şi de izolat. Factorul timp diferă substanţial în operaţiile multinaţionale. Obiectivele unei operaţii multinaţionale este 44

posibil să nu se poată realiza într-un timp scurt. Succesul cere, adeseori, perseverenţă şi angajare pe termen lung. Îndeplinirea misiunii poate dura ani, în schimb, operaţiile zilnice pot necesita reacţii rapide la condiţiile schimbătoare. Considerentele civile sunt deosebit de importante. Populaţia civilă, guvernul naţiunii gazdă, organizaţiile neguvernamentale (NGO) şi organizaţiile internaţionale pot influenţa mult realizarea stabilităţii. Operaţiile multinaţionale ajută la restabilirea legii şi ordinii în zonele de conflict. Totuşi, simpla prezenţă a forţelor armate nu garantează întotdeauna stabilitatea. Uneori operaţiile ofensive sau de apărare pot fi necesare pentru înfrângerea unui inamic care se opune unei operaţii de stabilitate. Abilitatea forţelor armate de a stabiliza o criză este direct legată de modul cum este percepută capacitatea lor de a ataca şi de a apăra, după necesităţi. Tipuri de operaţii multinaţionale (de stabilitate) Forţele armate pot executa operaţiile de stabilitate înaintea ostilităţilor, în situaţii de criză, pe timpul ostilităţilor şi după încetarea acestora. Înaintea ostilităţilor acestea sunt concentrate asupra descurajării sau prevenirii conflictului. În situaţii de criză, ele pot soluţiona un conflict potenţial sau pot preveni escaladarea. Pe timpul ostilităţilor ele pot ajuta la împiedicarea generalizării conflictului şi pot acorda asistenţă şi încuraja partenerii. După ostilităţi operaţiile de stabilitate pot asigura un mediu de stabilitate care permite autorităţilor civile să preia controlul. Forţele armate pot executa 10 tipuri de operaţii multinaţionale (de stabilitate): 47* operaţii pentru pace; 48* apărare internă cu sprijin extern; 49* asistentă în probleme de securitate; 50* asistentă umanitară şi civică; 51* sprijinul insurgenţelor; 52* sprijinul operaţiilor antidrog; 53* combaterea terorismului; 54* operaţii de evacuare ale necombatanţilor; 55* controlul armamentelor; 56* demonstraţia de forţă. Operaţiile pentru pace Operaţiile pentru pace (PO) cuprind / include Operaţiile de menţinere a păcii (PKO) şi Operaţii de impunere a păcii (PEO) executate pentru sprijinul eforturilor diplomatice depuse pentru 45

stabilirea si menţinerea păcii. Se poate trece, de exemplu, de la o operaţie unilaterală a unui stat sau de la o coaliţie multinaţională la o coaliţie condusă de Naţiunile Unite, de la operaţii de luptă la operaţii necombatante şi de la controlul militar la cel civil. În mod normal forţele armate nu ar trebui să treacă de la un rol al operaţiilor pentru pace la altul decât dacă există o schimbare de mandat sau o decizie politică, cu executarea modificărilor corespunzătoare ale structurii forţei, regulilor de angajare (ROE) si ale altor aspecte ale misiunii. Operatiile de menţinere a păcii (PKO) PKO se execută cu consimţământul tuturor părţilor importante implicate intr-o dispută. Ele sunt menite să autorizeze si să faciliteze implementarea încetării focului, a armistiţiului sau a altor asemenea înţelegeri politice pe termen lung. De regulă PKO implică observare, monitorizare sau supraveghere şi asistenţă a părţilor aflate în dispută. Pentru realizarea obiectivelor forţele armate care execută PKO se bazează pe legitimitate recunoscută de toţi beligeranţii şi de organizaţiile internaţionale sau regionale. Ele folosesc forţa sau ameninţarea cu folosirea forţei numai pentru a se apăra sau ca ultima soluţie. Operaţiile de impunere a păcii (PEO) PEO aplică forţa militară sau ameninţarea cu folosirea forţei, de regulă, ca urmare a autorizării internaţionale de a impune respectarea soluţiilor sau sancţiunilor menite să menţină sau să instaureze pacea şi ordinea. Spre deosebire de PKO, PEO nu necesită acordul / consimţământul tuturor părţilor. PEO include, în mod normal, una sau mai multe din cele 6 operaţii subordonate: 57* separarea forţată a beligeranţilor; 58* stabilirea şi supravegherea zonelor protejate; 59* sancţionarea şi impunerea zonei interzise / periculoase 60* interzicerea mişcării / deplasării sau asigurarea acestora; 61* instaurarea şi menţinerea ordinii; 62* protecţia asistenţei umanitare. Operaţii in sprijinul eforturilor diplomatice Forţele armate sprijină eforturile diplomatice pentru stabilirea păcii şi ordinii înainte, pe timpul şi după conflicte. Aceste operaţii include diplomaţia de prevenire, instaurarea păcii şi construirea păcii.

46

Apărarea internă cu forţe străine / din afara (FID) FID înseamnă participarea structurilor străine şi militare ale unui guvern la programele aplicate de alt guvern pentru eliberarea şi protecţia naţiunii sale împotriva subversiunii, nerespectării legilor şi insurgenţei. Aceasta implica toate elementele puterii naţionale şi poate apărea în toată gama operaţiilor militare. Ea promovează stabilitatea, ajutând o naţiune gazdă să stabilească şi să păstreze facilităţile care răspund nevoilor poporului sau. Categoriile operaţiilor FID sunt: 63* sprijin indirect; 64* sprijin direct (fără să implice operaţiile de luptă); 65* operaţii de luptă pentru sprijinul eforturilor naţiunii gazdă; Sprijinul indirect Acesta poate consta în programe de asistenţă a securităţii, exerciţii multinaţionale şi schimb de experienţă. Sprijinul indirect întăreşte legitimitatea şi prioritatea guvernului în abordarea problemelor interne. Sprijin direct (fără să implice operaţiile de luptă) Sprijinul direct foloseşte forţele militare pentru a asigura asistenţă directă populaţiei civile sau armatei naţiunii gazdă. Sprijinul direct implică operaţii civili militari (COM), transmiterea de informaţii şi logistica. Sprijinul direct nu implică transferul de arme şi tehnică / echipament sau instruirea forţelor militare locale. Operaţii de luptă pentru sprijinul eforturilor naţiunii gazdă Operaţiile de luptă include acţiuni ofensive şi de apărare executate de forţele armate pentru a sprijini lupta naţiunii gazdă împotriva insurgenţilor sau teroriştilor. În mod normal întrebuinţarea forţelor armate în operaţiile de luptă este o măsură temporară. Scopul lor este de a asigura un mediu de securitate în care programele de dezvoltare să poată fi aplicate, respectându-se în acelaşi timp drepturile si demnitatea poporului. Sprijinul acordat contrainsurgenţilor ajută guvernele gazdă să se ocupe de două grupuri principale: insurgenţii şi poporul. Forţele armate ajută guvernele gazdă să protejeze poporul împotriva violenţei insurgenţelor şi să-i separe de controlul insurgent. Aceste acţiuni necesită persuasiune, urmărire şi

47

distrugere pentru a neutraliza conducerea şi organizarea insurgenţilor. Pentru ca forţa multinaţională să fie eficientă în sprijinul acordat contra insurgenţilor, guvernul gazdă trebuie să-şi organizeze sau să-şi revizuiască politica către partea nemulţumită a populaţiei. Asistenţa de securitate Asistenţa de securitate se referă la un grup de programe care sprijină obiectivele şi politicile prin asigurarea prin subvenţie, împrumut, credit sau vânzări de articole de apărare, pregătire militară şi alte servicii legate de apărare, pentru naţiunile străine. Forţele armate sprijină eforturile de asistenţă de securitate prin echipe de instrucţie/pregătire militară, personal şi pregătire pentru sprijinul întreţinerii şi activităţi înrudite, cum ar fi operaţii umanitare de deminare. Asistenţă umanitară şi civică(HCA) HCA sunt activităţi planificate cu limite de buget specifice şi se acordă în următoarele situaţii: 66* îngrijire medicală, stomatologică şi veterinară pentru zonele rurale ale unei ţări; 67* construirea sistemelor elementare de transport de suprafaţă; 68* construirea instalaţiilor sanitare de bază; 69* construirea elementară şi repararea facilităţilor publice; 70* activităţi specifice legate de detectarea şi înlăturarea minelor, incluzând educarea, pregătirea şi asistenţa tehnică; Sprijinul insurgenţilor Pe baza deciziilor organismelor de securitate internaţionale sau regionale, forţele multinaţionale sprijină insurgenţele ce se opun regimurilor care ameninţă interesele sau stabilitatea regională. De regulă, aceste misiuni le primesc ARSOF (forţele de operaţii speciale). Forţele armate care sprijină insurgenţe pot asigura sprijin logistic şi de instrucţie, dar în mod normal nu desfăşoară operaţii de luptă. Sprijinul operaţiilor antidrog În situaţia în care traficul de droguri se declară ameninţare la adresa securităţii internaţionale, prin extindere, aceasta este o ameninţare şi la adresa stabilităţii naţiunilor prietene. Forţele armate pot fi întrebuinţate în diferite operaţii pentru sprijinul altor agenţii responsabile pentru detectarea,

48

dezorganizarea, interzicerea şi distrugerea drogurilor ilicite şi a infrastructurii(personal, bază materială şi sisteme de distribuţie) entităţilor traficante de droguri ilicite. Forţele armate nu se angajează în acţiuni directe pe timpul operaţiilor antidrog. Combaterea/lupta împotriva terorismului Terorismul este folosirea calculată a violenţei fără lege sau a ameninţării cu folosirea violenţei fără lege pentru a provoca teama/frica. el intenţionează să constrângă sau să intimideze guvernele sau societăţile. Teroriştii urmăresc, de obicei, obiective politice, religioase sau ideologice. Inamicii care nu pot concura cu forţele armate în mod convenţional recurg adeseori la tactici teroriste. Atacurile teroriste creează adeseori un efect disproporţionat, chiar şi asupra celor mai capabile forţe convenţionale. Tactica teroristă merge de la de la incendieri până la întrebuinţarea armelor de distrugere în masă(WMD). Tactica teroristă constă în: 71* incendieri; 72* sabotaj; 73* deturnări; 74* capturi; 75* asasinate; 76* răpiri; 77* luări de ostatici; 78* farse; 79* rănire/mutilări; 80* bombardamente; Forţele armate execută, în mod obişnuit, operaţii pentru descurajarea sau înfrângerea acestor atacuri. Operaţiile ofensive sunt categorisite drept contraterorism; operaţiile defensive sunt antiterorism. Contraterorismul Contraterorismul înseamnă măsurile ofensive luate pentru a preveni, a descuraja şi a răspunde terorismului. Forţele multinaţionale participă la toate acţiunile contraterorismului, incluzând lovituri şi raiduri împotriva organizaţiilor şi facilităţilor teroriste. Contraterorismul este o misiune specifică pentru forţele selectate pentru operaţii speciale care operează sub controlul/conducerea directă a unui comandament operaţional multinaţional. Antiterorismul Antiterorismul presupune măsurile defensive folosite pentru a reduce vulnerabilitatea indivizilor şi proprietăţii faţă 49

de atacurile teroriste. Actele de terorism împotriva statelor sau unor comunităţi internaţionale pot avea un impact strategic. Comandanţii comandamentelor multinaţionale iau măsurile de securitate necesare pentru îndeplinirea misiunii şi protecţia forţei împotriva terorismului. Soldaţii sunt adeseori mai vulnerabili când sunt în afara misiunii şi în locurile de recreere. Comandanţii iau toate măsurile pentru a reduce la minimum vulnerabilitatea forţelor lor faţă de crime şi luări de ostatici. Acţiunile tipice antiterorism sunt: 81* coordonarea cu aplicarea legii pe plan local; 82* amplasarea şi întărirea facilităţilor; 83* acţiuni de securitate fizică menite să prevină accesul sau apropierea neautorizată de facilităţi; 84* acţiuni de prevenire a crimei şi de securitate fizică care să prevină furtul de arme, muniţii, cărţi de identitate şi alte materiale; 85* asigurarea protecţiei împotriva WMD. Operaţii de evacuare a necombatanţilor(NEO) Prin NEO se asigură mutarea necombatanţilor civili din zone şi aşezări ameninţate în zone sigure. Ele pot include atât cetăţenii naţiunii gazdă cât şi cetăţenii unei terţe ţări. Controlul armamentelor Forţele multinaţionale execută, în mod normal, operaţii pentru controlul armelor în sprijinul tratatelor pentru controlul armamentelor şi agenţiilor însărcinate cu impunerea respectării unor plafoane de înarmare. Forţele armate pot participa la localizarea, capturarea şi distrugerea armelor de distrugere în masă(WDM) după ostilităţi. Alte acţiuni include escortarea livrărilor de armamente şi materiale periculoase (cum ar fi uraniul îmbogăţit), inspectarea şi monitorizarea instalaţiilor de producţie şi depozitare şi pregătirea forţelor. Demonstraţia de forţă Forţele multinaţionale execută demonstraţii de forţă din trei motive: 86* pentru a-i sprijini şi a-i reasigura pe aliaţi; 87* pentru a-i descuraja pe agresorii potenţiali; 88* pentru a-şi spori propria influenţă în zona de interes. Prezenţa unor forţe puternice semnalează potenţialilor agresori voinţa politică de folosire a acestora. Demonstraţia de forţă implică concentrarea,

50

desfăşurarea, creşterea stării de pregătire pentru luptă a forţelor, sau o demonstraţie a capacităţii lor operaţionale în regiune. Tipurile de acţiuni militare de stabilitate acceptate de doctrinele militare româneşti nu se deosebesc semnificativ de cele prezentate în doctrinele statelor membre N.A.T.O. Cu toate acestea, noi considerăm, ca neavenită prezenţa în doctrina militară a “sprijinului insurgenţilor” drept tip de acţiune militară, la care să participe forţele Armatei Române. Apreciez că o acţiune de insurgenţă sau o rebeliune este o mişcare organizată, având drept scop răsturnarea guvernului dintr-o anumită ţară, prin utilizarea mijloacelor subversive şi luptă armată. România nu priveşte nici un stat drept inamic, ori sprijinul insurgenţilor este de departe un act inamical faţă de orice alt stat indiferent sub ce mandat s-ar putea desfăşura acţiunea. Sprijinul insurgenţilor, deşi folosit pe scară largă de către multe din puterile regionale şi mondiale, nu se înscrie în mod clar în categoria acţiunilor de stabilitate, deoarece prin scopurile urmărite nu vizează nici descurajarea războiului şi prezenţa păcii, nici rezolvarea conflictului şi nici sprijinul autorităţilor civile, ci, concură la destabilizarea situaţiei interne a unui anumit stat. Operaţiile militare multinaţionale de stabilitate sunt importante din cel puţin două motive: 89* în primul rând, în Europa posibilitatea statelor de a-şi îndeplini obiectivele naţionale strategice utilizând coerciţia este din ce în ce mai redusă, singurele conflicte care au avut loc după cel de-al doilea război mondial, atât cele din spaţiul ex-sovietic (din Transnistria şi Caucaz), cât şi cele din spaţiul ex-iugoslav, au avut un caracter local şi limitat. 90* în al doilea rând, cresc însă ponderea şi importanţa soluţiei de descurajare a agresiunii îndeplinite de instrumentul militar de putere al statelor şi de utilizare al acestuia în scopul gestionării crizelor, al evitării războiului şi menţinerii păcii. Toate doctrinele militare strategice ale marilor puteri sunt doctrine de apărare ceea ce face ca cel puţin teoretic războiul de amploare continental, ori al unui teatru de acţiuni militare să fie improbabil. Se acordă în consecinţă o importanţă şi un rol crescând acţiunilor multinaţionale de stabilitate. 2.2. PREGĂTIREA ŞI DESFĂŞURAREA OPERAŢIILOR MULTINAŢIONALE 51

Analiza modalităţilor de intervenţie în cadrul operaţiilor multinaţionale îmbracă două aspecte importante: operaţiile militare convenţionale şi operaţiile militare de stabilitate. Pentru o mai bună înţelegere a modalităţilor concrete de intervenţie, considerăm necesară prezentarea unor elemente cu caracter organizatoric, participativ şi funcţional al mecanismului de intervenţie multinaţională. 2.2.1. Modalitatea de instituire a unei operaţii multinaţionale sub egida O.N.U. În practica O.N.U. a intrat, ca modalitate principală de intervenţie, mandatarea unor state membre, organizaţii politice sau politico-militare pentru a desfăşura operaţii multinaţionale. Elementele de bază ale instituirii unor asemenea operaţii multinaţionale de stabilitate sunt: dezbaterile, rezoluţiile Consiliului de Securitate, selecţionarea pentru funcţiile cheie, dislocarea forţei, lanţul de comandă. Dezbaterile Secretarul General O.N.U. este responsabil, în conformitate cu art.99 din Cartă, să supună problemele pentru a fi analizate de Consiliul de Securitate. Totuşi, oricare stat membru poate să prezinte, de asemenea, în faţa Consiliului probleme referitoare la pace şi securitate. Aceste probleme sunt dezbătute secvenţial de Consiliul de Securitate şi se discută un proiect de rezoluţie. Multe rezoluţii sunt în prezent adoptate prin consens. Majoritatea cerută este de 9 din 15, deşi cei 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate păstrează puterea de a opune veto-ul lor oricărei rezoluţii. Rezoluţiile Consiliului de Securitate O rezoluţie a Consiliului de Securitate poate autoriza o operaţie multinaţională de menţinere a păcii sau una de impunere a păcii. Această rezoluţie sau o alta ulterioară poate, de asemenea, să ceară Secretarului General să pregătească un plan concret de acţiune. Secretarul General este responsabil de negocierile cu statele membre O.N.U. pentru a asigura contribuţii cu trupe şi sprijin logistic. Mandatul operaţiei este, de regulă, descris complet în raportul Secretarului General şi aprobat printr-o rezoluţie pertinentă a Consiliului de Securitate. Rezoluţia asigură autoritatea legală internaţională pentru misiune. 52

Selecţionarea pentru „funcţiile – cheie” Secretarul General va selecţiona, de regulă, funcţiile – cheie pentru forţa internaţională. În majoritatea misiunilor, datorită complexităţii lor, Secretarul General va numi un reprezentant special (în mod normal un funcţionar O.N.U.) ca şef al misiunii, sprijinit de un comandant al forţei (un ofiţer superior din partea unei naţiuni care nu este implicată în conflict) şi de o agenţie civilă condusă de O.N.U. Dislocarea forţei Dislocarea este responsabilitatea O.N.U.. Poate fi delegată statelor membre. La sosirea în zona de operaţii, contingentele naţionale vor fi plasate sub controlul operaţional al Comandantului Forţei. Înainte de dislocare, trebuie convenit un acord privind statutul forţelor (SOFA) cu ţara gazdă. SOFA va reglementa poziţia legală a Forţei multinaţionale faţă de guvernul şi cetăţenii ţării gazdă. Dacă nu a fost încheiat SOFA, militarii O.N.U. vor fi protejaţi de Convenţia O.N.U. cu privire la Privilegii şi Imunităţi. Lanţul de comandă Lanţul operaţional de comandă pentru operaţiile multinaţionale O.N.U. va fi de la Comandantul Forţei la şeful misiunii, iar apoi la Secretarul General, care prezintă raportul Consiliului de Securitate. Verigile naţionale de comandă trebuie conduse cu grijă, să nu afecteze eficacitatea operaţională. 2.2.2. Planificarea operaţiilor multinaţionale Pentru pregătirea unor operaţii multinaţionale de stabilitate, comandantul Forţei multinaţionale, prin structurile sale, planifică acţiunea militară, organizează şi coordonează acţiunile forţelor subordonate. Prin activitatea de planificare se stabileşte modul optim de îndeplinire a misiunilor, ţinându-se seama de etapele pe care, de regulă, le parcurge o operaţie multinaţională de stabilitate. În funcţie de situaţie şi misiune, acestea pot fi: pregătirea forţei (constituirea, asamblarea şi pregătirea înaintea misiunii, sau întărirea forţelor deja existente); dislocarea în teatrul de operaţii; concentrarea în teatrul de operaţii; consolidarea suportului logistic şi a sprijinului din partea naţiunii gazdă; dislocarea pentru acţiune; executarea acţiunilor; încheierea conflictului şi activităţii militare post conflict; redislocarea forţelor (anexa 1). 53

O schiţă generală asupra etapelor procesului de planificare are următoarea configuraţie: iniţierea planificării (analiza obiectivelor autorităţii politice internaţionale şi a misiunii ordonate), procesul de apreciere a situaţiei şi orientarea, concepţia operaţiilor, elaborarea planului de operaţii, revizuirea planului de operaţii. Iniţierea planificării Este etapa cea mai dificilă, deoarece este afectată de evenimente politice iniţiale sau chiar militare, înainte ca obiectivele militare să fie stabilite şi să se declanşeze iniţierea planificării, trebuie definit clar scopul politic. Situaţia politică se poate schimba considerabil odată cu apropierea timpului pentru o acţiune militară şi, în consecinţă, pot exista schimbări de ultimă oră în plan militar. Finalitatea acestei faze o constituie elaborarea directivei de iniţiere. După primirea deciziei de executare a unei operaţii, comandantul Forţei Întrunite Multinaţionale (COMCJTF) şi statul major vor analiza misiunea pentru a determina exact ce are Forţa de îndeplinit. Această analiză poate include stabilirea tuturor sarcinilor implicate sau a condiţiilor preliminare care trebuie să existe în scopul îndeplinirii în totalitate a misiunii, precum şi impactul timpului de execuţie asupra misiunii. Analiza misiunii va lua în calcul ce alte instrumente, în special diplomatice şi economice, vor fi stabilite în sprijinul obiectivelor Coaliţiei. Acţiunile militare planificate trebuie să fie conforme cu acestea. Aprecierea situaţiei şi orientarea Pe baza analizei misiunii efectuată de COMCJTF, statul major va prezenta o apreciere a situaţiei care va cuprinde toate aspectele acţiunii militare şi va include identificarea centrelor de greutate a inamicului. Toţi specialiştii din statul major vor contribui cu estimări pe timpul procesului de apreciere. Procesul de apreciere este de bază pentru formularea şi actualizarea acţiunii militare în cadrul unei operaţii multinaţionale. Structura de analiză în procesul de estimare este comună pentru cea mai mare parte a operaţiilor întrunite, totuşi problemele de detaliu pot diferi în funcţie de circumstanţele operaţionale. Procesul de apreciere a situaţiei şi orientarea cuprinde: analiza şi formularea misiunii, analiza situaţiei, formularea

54

ghidului de planificare, formularea misiunii detaliate. Analiza misiunii este primul pas al procesului şi include următoarele activităţi: determinarea scopului urmărit de comandantul eşalonului superior; analiza directivei strategice, inclusiv obiectivele pe termen scurt şi lung. Formularea misiunii va fi exprimată în termenii: „cine şi unde?” (parametrii sarcinii) şi „de ce?” (scopul). Va fi structurată ca o formulare clară şi concisă a sarcinilor esenţiale de îndeplinit şi a scopului ce trebuie atins. Analiza situaţiei cuprinde şase părţi: analiza inamicului; situaţia trupelor proprii; restricţii; presupuneri; concluzii. Formularea ghidului de planificare este produsul final al acestei faze. O variantă de elaborare a „Ghidului de planificare”, este prezentată în anexa nr.6. Formularea misiunii detaliate, calea de acţiune aleasă va fi transpusă într-o formulare concisă a „ce?” are de făcut forţa întrunită multinaţională, explicând elementele: „când?”, „unde?”, „cum?” şi „de ce? ”. Aceste cerinţe fac obiectul unei paradigme ce a fost definită în mai multe lucrări, dar l-am numi în mod particular pe colonelul Arthur F. Lykke, Jr.7 Concepţia operaţiilor Dintre căile de acţiune propuse de statul major, COMCJTF o va dezvolta pe aceea care o consideră cea mai potrivită pentru îndeplinirea misiunii. Pentru aceasta, el va stabili concepţia operaţiilor. În mod esenţial, concepţia operaţiilor stabilită de COMCJTF trebuie să exprime intenţia sa despre cum vor fi folosite forţele, timpul şi spaţiul pentru îndeplinirea misiunii şi cum vor fi sincronizate mijloacele disponibile până la atingerea acestui scop. De asemenea va include „stadiul final” dorit la încheierea operaţiei. Concepţia operaţiei stabilită de COMCJTF trebuie să răspundă următoarelor întrebări: ce condiţii trebuie create în zona de operaţii pentru a se atinge obiectivele repartizate? Ce succesiune a acţiunilor este mai potrivită pentru crearea acestor condiţii? Cum vor fi folosite resursele forţei multinaţionale pentru realizarea acestei succesiuni a acţiunilor? Care este costul sau riscul probabil pentru forţa întrunită multinaţională? Elaborarea planului de operaţii În vederea unei bune desfăşurări a acţiunilor, statul major 7 Col. Arthur F. Lykke, Jr – Towards an Understanding of Military Strategy 55

va întocmi un plan de operaţii. Acest plan, este întocmit în scopul îndeplinirii unui obiectiv comun, într-un timp şi spaţiu dat (anexa 2). În mod normal, un plan de operaţii include următoarele aspecte: asigurarea liniilor de comunicaţii aeriene, terestre şi maritime spre şi în interiorul teatrului de operaţii; câştigarea şi menţinerea unei situaţii aeriene favorabile şi a controlului maritim în teatrul de operaţii; alocarea forţelor şi a resurselor pentru atingerea obiectivelor intermediare şi finale; realizarea unei puteri de luptă maxime la timpul şi în locul decisiv; pregătirea operaţiilor de stabilitate în echilibru cu posibilităţile militare ale forţelor multinaţionale repartizate comandantului; cerinţe ale Sistemului de Informaţii şi Comunicaţii (CIS); asigurarea pentru Forţă a unei capacităţi adecvate de a duce acţiuni de durată, inclusiv sprijin logistic şi de luptă, precum şi sprijin din partea naţiunii gazdă; redislocarea şi recuperarea forţei. Nu există un format standard pentru planul de operaţii. Conţinutul acestuia diferă în funcţie de zonă, obiectivele operaţiei şi structura forţei. O variantă a conţinutului unui plan de operaţii este prezentat în anexa 3. Pentru fundamentarea riguroasă a planului de operaţii, vor fi elaborate planurile complementare. Acestea vor cuprinde şi vor detalia măsuri şi acţiuni specifice tuturor structurilor: planul de întrebuinţare a resurselor umane; planul de informaţii; planuri de operaţii terestre, aeriene şi maritime; planul de comunicaţii; planul logistic; planul de asigurare cu resurse pentru înzestrare; planul de relaţii publice; planul de asigurare medicală. Revizuirea planului de operaţii Revizuirea planului se face în scopul de a sesiza limitele şi slăbiciunile acestuia sau în scopul actualizării. Trebuie acordată o atenţie deosebită schimbărilor şi implicaţiilor politice ce pot interveni. 2.2.3. Comanda multinaţionale

şi

controlul

în

operaţiile

Executarea cu eficienţă a comenzii şi controlului (C2) este vitală pentru succesul oricărei operaţii de stabilitate, îndeplinirea obiectivelor militare depinzând, în principal de abilitatea de a folosi forţele potrivite la locul şi timpul potrivit. 56

Termenii „comandă şi control” sunt strâns legaţi şi folosiţi de obicei împreună, cu toate acestea ei nu sunt sinonimi. Comanda este procesul prin care comandantul impune voinţa şi intenţiile sale subordonaţilor. Acest termen cuprinde activitatea şi responsabilitatea pentru dislocarea forţelor şi îndeplinirea misiunii. Controlul este procesul prin intermediul căruia comandantul, asistat de statul său major, organizează, îndrumă şi coordonează activităţile forţelor. Pentru realizarea controlului, el şi statul său major folosesc procedurile standard în conjuncţie cu echipamentul şi sistemele de comunicaţii şi informaţii disponibile. Luate împreună aceste două procese formează un sistem de comandă şi control (C2) pe care COMCJTF, statul său major şi subordonaţii îl pot folosi pentru a planifica conduce şi coordona acţiunile. Comanda cuprinde: Comanda deplină, Comanda operaţională (OPCOM), şi Comanda tactică (TACOM). Comanda deplină presupune autoritatea şi responsabilitatea militară a unui ofiţer superior de a emite ordine către subordonaţi. Aceasta cuprinde toate aspectele operaţiilor militare şi administrative şi există numai în cadrul forţelor naţionale. Termenul comandă, aşa cum este folosit internaţional, implică un grad mai mic de autoritate decât atunci când este folosit în sens pur naţional. De aici se poate trage concluzia că nici un comandant al unei forţe multinaţionale nu are comanda deplină peste forţele care îi sunt repartizate. Acest lucru se datorează faptului că naţiunile, atunci când destină forţe pentru operaţii de stabilitate, permit numai comanda operaţională sau controlul operaţional. Comanda operaţională (OPCOM) reprezintă autoritatea permisă unui comandant de a repartiza misiuni sau sarcini comandanţilor subordonaţi, de a disloca unităţi, de a redistribui forţele şi de a păstra sau delega controlul operaţional şi/sau tactic în funcţie de necesităţi. Aceasta nu cuprinde în sine responsabilitatea pentru logistică şi administraţie. Termenul mai poate fi folosit pentru a indica forţele repartizate unui comandant. Cu toate că OPCOM permite unui comandant să traseze misiuni şi sarcini, să stabilească misiuni separate componentelor unei unităţi din subordine şi să redistribuie

57

forţe, aceasta nu înseamnă că are autoritatea să dezorganizeze structura de bază a unei unităţi până în stadiul în care aceasta nu ar mai putea să îndeplinească o nouă misiune. Comanda tactică (TACOM) se referă la autoritatea delegată unui comandant pentru a repartiza misiuni forţelor aflate sub comanda sa în scopul îndeplinirii misiunii repartizate de autoritatea superioară acestuia. Este mai restrânsă în aplicare decât OPCOM, dar include autoritatea de a delega sau de a păstra controlul tactic. Controlul cuprinde: Controlul administrativ, Controlul operaţional (OPCON) şi Controlul tactic (TACON). Controlul administrativ reprezintă conducerea sau exercitarea autorităţii asupra structurilor subordonate, în legătură cu probleme administrative, cum sunt: administrarea personalului, aprovizionarea, serviciile şi alte probleme neincluse în misiunile operaţionale. Controlul operaţional (OPCON) se referă la autoritatea delegată a unui comandant pentru a conduce forţele repartizate în aşa fel încât să poată îndeplini misiuni şi sarcini specifice care sunt în mod normal limitate de funcţie, timp sau dispunere; să disloce unităţile dorite şi să păstreze sau să repartizeze controlul tactic al acestor unităţi. Acest control nu include autoritatea de a întrebuinţa în mod separat componentele unităţilor vizate. Controlul operaţional nu include controlul administrativ sau logistic. Scopul plasării unităţilor sub OPCON-ul unui comandant este ca acesta să beneficieze de folosirea acestora în sprijinul său, fără a se cere acest lucru autorităţii superioare. Comandantul care primeşte OPCON asupra unei formaţiuni sau unităţi, nu va depăşi limitele exercitării acestuia, cuprinse în directiva primită, fără a consulta autoritatea care a emis directiva. OPCON este mult mai limitat decât OPCOM şi nu include autoritatea de a redistribui forţele sau de a întrebuinţa o unitate, sau o parte a acesteia pentru alte misiuni decât pentru cea care a fost repartizată. Controlul tactic (TACON) are ca domeniu conducerea şi controlul detaliat şi obişnuit asupra deplasărilor sau manevrelor necesare îndeplinirii misiunilor şi sarcinilor repartizate, în general, delegarea controlului tactic este necesară numai când două sau mai multe unităţi, care nu se

58

află sub acelaşi control operaţional, sunt combinate să formeze o unitate coezivă. Comandantul care are TACON este răspunzător pentru întocmirea planului şi emiterea ordinelor pentru întocmirea planului şi emiterea ordinelor necesare către unitate. 2.2.4. Reguli de angajare şi dezangajare a forţelor În operaţiile de stabilitate, regulile de angajare au rolul de a restrânge distrugerile sau de a limita suferinţa umană care nu sunt necesare, precum şi moartea unor persoane nevinovate asigurând totodată evitarea discreditării Forţei multinaţionale angajată în soluţionarea conflictului sau organizaţiei internaţionale de securitate căreia îi aparţin. Dacă sunt bine concepute, dar exprimate şi cunoscute de toată lumea, pot face diferenţa dintre succesul şi eşecul misiunii (anexa 4). Regulile de angajare definesc timpul şi modul în care trupele pot fi folosite. Toţi comandanţii vor aprecia ameninţările posibile şi vor face recomandările necesare privind regulile pentru întregul lanţ de comandă. Regulile sunt elaborate luându-se în considerare factorii legali, politici şi militari, precum şi elemente ale Dreptului Internaţional Umanitar, pot fi adaptate fiecărei misiuni de stabilitate şi sunt aprobate de comandant. Reţinerea, un principiu al operaţiilor de stabilitate, poate constitui un ghid în elaborarea regulilor de angajare. Acest proces de elaborare armonizează misiunea cu aspectele politice care asigură protecţia trupelor şi a misiunii. Nici una din aceste reguli nu poare anula autoritatea şi responsabilitatea comandantului pentru a lua toate măsurile pe care le consideră necesare pentru apărarea proprie. Comandanţii informează întregul personal privind regulile de angajare. În plus, fiindcă regulile nu pot anticipa fiecare situaţie ce poate apărea, comandanţii se asigură că întreg personalul a înţeles spiritul acestor reguli. Regulile de angajare ar trebui să fie incluse în toate planurile şi vor fi văzute de consilierul juridic al comandantului. Când regulile de angajare se schimbă, schimbările produse trebuie aduse rapid la cunoştinţa întregului personal. Schimbările pot apărea din urgenţe tactice, atacurile forţelor ostile, incidente cu pierderi de vieţi omeneşti sau alte 59

evenimente. Toate componentele unei forţe multinaţionale care operează în zona de responsabilitate a comandantului, inclusiv orice forţe care se află sub autoritate naţională, trebuie să adere şi să se analizeze la un set unic şi comun de reguli de angajare. Dacă pe parcursul operaţiei, va fi nevoie de folosirea forţei, aceasta trebuie să fie întotdeauna în concordanţă cu principiile internaţionale ale proporţionalităţii, uzului minimal al forţei în situaţii bine analizate, luând totodată măsuri ca orice deschidere a focului să se facă în condiţii de siguranţă, spre a minimaliza distrugerile inutile sau efectele colaterale. Dezangajarea forţelor participante la operaţiile de stabilitate este o activitate postconflict ce este prevăzută în procesul de planificare a operaţiei. Când operaţia a luat sfârşit, forţele, inclusiv mijloacele şi materialele revin în ţară, iar aprovizionarea, transportul şi deplasările iau sfârşit. În acest proces, accentul se pune pe revenirea personalului şi echipamentului în ţară şi refacerea capacităţii acestora, ulterior reluarea programului de pregătire în vederea participării la altă misiune. Planificarea dezangajării forţelor va fi analizată înainte de încheierea mandatului, astfel încât ultima fază a operaţiei respective să poată fi executată cu succes. Planificarea acestei ultime etape trebuie să fie făcută mult mai amănunţit decât cea de desfăşurare. Dificultăţile şi complexitatea operaţiilor de stabilitate sunt generate de caracterul politico-militar al acestor operaţii şi de faptul că ele se organizează şi se desfăşoară într-un mediu internaţional. Acest lucru determină pe planificatori să adopte o metodă de planificare de maximă flexibilitate şi adaptabilitate, dispusă permanent revizuirii şi adăugirii de elemente noi la măsurile şi misiunile prevăzute pentru îndeplinirea obiectivelor strategice operaţionale. Acestea nu sunt altceva decât o transpunere în termeni militari a unor obiective politice de valoare strategică. Însuşirea acestor instrumente de planificare va asigura capacitatea de a exercita comanda, controlul şi funcţionalitatea normală într-un cadru multinaţional. Totodată trebuie să fim conştienţi că întrebuinţarea acestui limbaj de planificare reprezintă o modalitate prin care se asigură eficienţa operaţiilor de stabilitate desfăşurate de o forţă

60

multinaţională cu mandat ONU / OSCE în scopul asigurării păcii şi securităţii internaţionale. 2.3. ACŢIUNI ALE STRUCTURILOR DE NIVEL TACTIC ÎN OPERAŢIILE MULTINAŢIONALE În contextul în care mediul geopolitic şi geostrategic s-a schimbat foarte mult, România are aspiraţii (pe care noi le considerăm legitime) şi îşi afirmă dorinţa să realizeze o democraţie adevărată, deşi acum trece printr-un proces de intense schimbări şi adaptări ale întregii societăţi, venind în întâmpinarea cerinţelor unui stat care se poate integra în structurile europene şi euroatlantice. Rolul instituţiei militare ca element principal al sistemului de securitate, este reconsiderat fiind orientat către prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi controlul proceselor de stabilitate. În aceste condiţii şi preocuparea teoreticienilor militari este direcţionată spre realizarea unei strategii contemporane care să răspundă acestor exigenţe. În consecinţă, în continuare, având ca fundament experienţa participării armatei noastre la operaţiile de stabilitate, ne propunem să prezentăm câteva elemente esenţiale ale unor posibile strategii de participare la acest gen de operaţii în perspectiva acestui secol. 2.3.1. Constrângeri şi limitări privind participarea la operaţii multinaţionale. Evoluţiile previzibile ale mediilor geopolitic şi geostrategic, ne îndreptăţesc să estimăm câteva elemente ale acestor medii ce ar putea genera limitări şi constrângeri în procesul participării armatei noastre la operaţiile de stabilitate previzibile pentru acest secol. În primul rând, statutul nostru de invitat pentru aderare la NATO şi vecinătatea spaţiului ex-iugoslav a cărei „pacificări”, după opinia noastră, se va întinde şi în prima decadă a acestui secol, va avea şi în continuare o serie de limitări şi constrângeri privind participarea unor unităţi la operaţiile de stabilitate legate de: ; punerea la dispoziţia Alianţei a spaţiului aerian; ; participarea numai cu sprijin umanitar; ; participarea la forţa de menţinere a păcii, numai cu acordul ţării gazdă şi numai dacă va exista o rezoluţie şi un 61

mandat al Consiliului de Securitate. De asemenea, estimăm că un alt element generator de constrângeri sau limitări în domeniul strategiei de participare îl constituie problema finanţării şi în speţă bugetul destinat armatei. Un element nu lipsit de importanţă, în aceeaşi idee a participării la managementul crizelor, este cel legat de respectarea principiilor sau condiţiilor de participare legate de acoperirea legală a prevederilor constituţionale şi a orientărilor şi obiectivelor trasate de Strategia Militară a României. Datorită acestor constrângeri şi limitări a fost elaborată „Doctrina pentru Operaţiile Întrunite Multinaţionale”, document ce se înscrie în prevederile Strategiei de securitate naţională a României, Cartei Albe a securităţii şi apărării naţionale a Guvernului şi Strategiei militare a României privind misiunile şi responsabilităţile Armatei României. El preia normele, principiile şi regulile existente la nivelul Alianţei Nord Atlantice şi asigură armonizarea acestora cu specificul Armatei României. În acest context, are următoarele atribute: a) stabileşte principiile care guvernează activităţile desfăşurate de forţele destinate participării României la operaţiile întrunite multinaţionale; b) prezintă operaţiile multinaţionale la care România poate participa în cadrul unei alianţe, coaliţii sau a altor aranjamente de securitate; c) evidenţiază structurile organizatorice întrunite necesare coordonării operaţiilor terestre, aeriene, maritime şi speciale, într-un mediu internaţional; d) asigură orientarea militară necesară în exercitarea autorităţii de către comandanţi români aflaţi în teatrul de operaţii; e) direcţionează pregătirea contingentelor naţionale pentru participarea şi executarea operaţiilor întrunite multinaţionale. În timp pot apărea şi alte elemente de constrângere sau limitare, însă important este că avem un cadru, un ghid conceptual pentru soluţionarea pozitivă şi benefică a problemelor ce pot să apară în acest domeniu. 2.3.2. Tipuri de operaţii multinaţionale la care pot participa structurile de forţe din Armata României. 62

Participarea României la operaţiile de stabilitate în afara teritoriului naţional este dependentă de opţiunea politică, are la bază interesele naţionale şi angajamentele asumate pe plan internaţional şi va avea în vedere; a) existenţa unei ameninţări la adresa păcii şi securităţii recunoscută internaţional de către ONU, OSCE sau alte organizaţii de securitate; b) existenţa unui proces legitim de reglementare politică prin care să se încerce rezolvarea conflictului. c) existenţa unui mandat elaborat de mecanismele internaţionale de securitate ONU, OSCE, etc. d) acceptul părţilor aflate în conflict şi cererea naţiunii gazdă privind sprijinul organismelor de securitate. e) participarea voluntară a naţiunilor la constituirea forţei multinaţionale de pace; f) analiza temeinică şi evaluarea corectă a efectelor participării româneşti asupra relaţiilor cu ţările implicate, inclusiv pe termen lung. În acest sens, potrivit acestor condiţionări, Armata României va avea în vedere participarea la următoarele tipuri de operaţii de stabilitate: ; operaţii de pace (PO) sub egida ONU / OSCE şi conduse nemijlocit de către aceasta; ; operaţii non-articolul 5, de răspuns la crize (de sprijin al păcii) conduse de NATO, sub mandat ONU / OSCE Aceste forme (tipuri) de operaţii acoperă întreg spectrul de acţiuni militare de stabilitate, la care ar putea participa Armata României. a. Operaţii de pace sub egida ONU / OSCE Particularităţi ale acestui tip de operaţii sunt:; operaţii tradiţionale iniţiate şi conduse de ONU; au reglementare juridică internaţională – Cap. VI, VII, şi VIII din Carta ONU; se desfăşoară în condiţiile consensului părţilor în conflict; nu se foloseşte forţa armată decât pentru autoapărare şi ca ultimă instanţă; participarea la aceste operaţii este prevăzută de Strategia de Securitate şi Strategia Militară; participarea are girul Parlamentului României, se înscrie în reglementările principiale stabilite în dreptul intern. Principalele forme incluse acestui tip de operaţii sunt: ; de prevenire a conflictului; ; de realizare a păcii; ; de menţinere a păcii; ; de impunere a păcii; 63

; de construcţie a păcii; ; ajutor umanitar .

Unităţile româneşti ce vor participa la aceste tipuri de operaţii trebuie să aibă în vedere faptul că, la un moment dat, două sau mai multe tipuri de operaţii se pot interfera sau se succed în timp, funcţie de evoluţia crizei. Conducerea politică şi militară a operaţiilor de către ONU, prin reprezentantul special al Secretarului general ONU şi Comandantul Forţei Multinaţionale presupune din partea ţărilor care participă o atenţie deosebită mai ales asupra aspectului politic al operaţiilor. Operaţiile de pace au obiective politice determinate, în cadrul cărora instrumentul militar este folosit ca factor moderator, pentru a acorda timpul necesar pentru reglementări politice. Cele mai pretabile misiuni pentru armata română fiind cele de: observare şi monitorizare; interpunere; supraveghere; desfăşurare preventivă; umanitare; asistenţă şi tranziţie. Aceste tipuri de operaţii, în care forţele au misiuni speciale, presupun structuri militare relativ reduse, neînarmate sau înarmate cu armament uşor (valoare batalion) şi echipe de stat major destinate comandamentelor Forţei Multinaţionale. O abordare aparte trebuie rezervată operaţiilor de impunere a păcii, care are ca modalitate principală de acţiune folosirea forţei. Dacă situaţia şi interesele o impun, considerăm că participarea efectivelor româneşti, trebuie să aibă un caracter mai restrictiv, limitând-se la efectuarea unor misiuni de genul: întreruperea relaţiilor diplomatice; embargo economic parţial sau total; întreruperea comunicaţiilor de orice natură; instituirea unor blocade. Toate acestea nepresupunând folosirea efectivă a forţei armate, trebuie să aibă în vedere şi faptul că situarea noastră în afara unui aranjament ferm de securitate, trecerea la acţiuni nemijlocite este bine să nu fie o opţiune fără discernământ politic. b. Operaţii de sprijin al păcii conduse de NATO sub mandat ONU sau OSCE Acest tip de operaţii se pretează cel mai bine pentru noi şi putem participa cu efective având o serie de considerente cum sunt: ; conceptul are conotaţii ce ţin de viziunea particulară a NATO privind realizarea securităţii naţionale;

64

; operaţiile conţin proceduri standard NATO – ceea ce

este benefic pentru perspectiva aderării; ; modalităţile de intervenţie în cadrul situaţiilor de criză conţin concepte operaţionale incluse în programul de realizare a interoperabilităţii cu structurile Alianţei; ; scopurile şi obiectivele operaţiilor se circumscriu intereselor naţionale privind rolul activ pe care dorim să-l jucăm în edificarea arhitecturii de securitate pe continent şi în lume; ; constituie unul din punctele de referinţă majore, ale Parteneriatului pentru Pace la care suntem membri semnatari; ; operaţiile PSO sunt conduse în sprijinul ONU sau OSCE, organizaţii din care facem parte (asociate) ca membri activi. Scopul general al acestui tip de operaţii este de a obţine o reglementare politică pe termen lung sau alte condiţii specificate în mandat şi se realizează prin şase forme specifice: prevenirea conflictului; realizarea păcii; menţinerea păcii; impunerea păcii; construcţia păcii; ajutor umanitar. Participarea la acest gen de operaţii, pe lângă realizarea unor obiective majore legate de integrarea în structurile Alianţei, oferă ocazia de afirmare ca factor activ de stabilitate pe continent, inclusiv în cadrul procesului Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în concordanţă cu politica NATO în domeniu. În vederea participării la operaţiile de stabilitate, este important să se stabilească şi să se pregătească din timp forţele şi mijloacele necesare avându-se în vedere atât obiectivele, cât şi principalele misiuni ale structurilor de forţe stabilite prin Strategia Militară a României. 2.3.3. Misiuni, forţe şi mijloace participante Structurarea forţelor destinate acestor operaţii trebuie de asemenea să aibă în vedere că trimiterea forţelor peste graniţă pentru rezolvarea unor situaţii de criză să nu diminueze sub nici o formă capacitatea de ripostă şi exigenţele existente unei forţe de răspuns credibile şi eficiente, care să facă faţă concomitent oricăror ameninţări posibile. Structurile de forţe destinate să participe la operaţiile de stabilitate în afara teritoriului naţional, trebuie structurate de o manieră care să permită o gamă foarte largă de misiuni, 65

astfel: ; participarea la observarea şi monitorizarea zonelor

de separaţie şi a zonelor tampon dintre forţele beligerante; ; asigurarea pazei Comandamentelor multinaţionale şi a obiectivelor vitale din zona de responsabilitate prin forme şi procedee specifice; ; asigurarea monitorizării demobilizării şi dezarmării forţelor foste beligerante; ; asigurarea libertăţii de mişcare a forţelor de pace; ; asigurarea refacerii infrastructurii zonelor afectate de conflict; ; monitorizarea reîntoarcerii refugiaţilor şi a persoanelor strămutate; ; siguranţa convoaielor umanitare şi a campusurilor de refugiaţi; ; misiunii de salvare – evacuare în sprijinul forţelor multinaţionale sau al populaţiei civile, în caz de dezastre naturale; ; asigurarea unor frontiere între diferite comunităţi. Pentru operaţiile conduse de NATO în spiritul PSO, unităţile care participă la acţiunile de stabilitate vor avea o mărime variabilă de la companie la brigadă, iar ca tip de la mecanizată la infanterie, paraşutişti, artilerie, aviaţie, nave. Principala caracteristică a acestor unităţi va trebui să fie compatibilitatea şi interoperabilitatea tehnică şi operaţională cu structurile asemănătoare ale Alianţei. Va fi necesar ca structura comandamentelor acestor unităţi să fie compatibilă şi uşor integrabilă unor structuri de nivel brigadă şi divizie din ţările NATO. Unităţile se pot asocia direct cu unităţi şi formaţiuni multinaţionale NATO, astfel încât să se întrevadă posibilitatea ca, spre exemplu, un batalion românesc să fie în măsură să acţioneze împreună cu Forţele Armate Mobile ale Comandamentului Aliat din Europa (ACE), sau o brigadă, împreună în cadrul unei divizii multinaţionale. În afară de unităţi luptătoare, se mai pot pune la dispoziţie unităţi de sprijin de luptă, de tipul unităţilor de transport, logistică, comunicaţii şi medicale. În acest caz, problema sensibilă o va constitui asigurarea resurselor bugetare în condiţii actuale şi de perspectivă a restricţiilor pe care le traversează sistemul militar românesc. Considerăm că, în raport de interesele de securitate, situaţia internaţională şi în conformitate cu deciziile factorului politic, parte din unităţile FASC (FRR) şi ale Forţelor Speciale

66

vor putea fi întrebuinţate în cadrul structurilor multinaţionale pentru managementul crizelor, prevenirea conflictelor şi operaţii de menţinere, impunere a păcii sub mandat ONU şi / sau OSCE. 2.3.4. Forme şi procedee de acţiune standard Operaţiile de stabilitate fiind categorisite şi operaţii speciale, în mod logic acest specific generează o serie de particularităţi în formele, procedeele şi tehnicile de acţiune folosite, care diferă faţă de cele utilizate în acţiunile de luptă clasice. Deşi legile şi principiile luptei armate rămâne în esenţa lor aceleaşi, au loc o serie de mutaţii de ordin conceptual şi preconceptual, ce angrenează alte modalităţi de întrebuinţare, manifestare a acestora. În mod deosebit, prin natura lor, operaţiile de stabilitate sunt desfăşurate în sprijinul păcii şi pentru rezolvarea unor situaţii conflictuale şi de criză, iar tehnicile şi procedurile uzitate suferă aceeaşi amprentă politică. În vederea participării structurilor de forţe la acest gen de operaţii este necesară cunoaşterea tehnicilor şi procedurilor de bază care se întâlnesc şi se uzitează în toate tipurile de operaţii, pornind de la cele mai simple (la nivel tactic) ca: observarea, patrularea, supravegherea, ancheta, negocierea, medierea bunelor oficii, punctele de control, paza, escorta şi până la cele mai complexe (de nivel operativ şi strategic) ca: demonstraţia de forţă, desfăşurarea preventivă de forţe, interpunerea şi separarea forţelor, etc. Observarea – este unul din procedeele cele mai uzitate, valabil în operaţiile de stabilitate, fiind în acelaşi timp tradiţional în operaţiile în sprijinul păcii sub conducerea ONU. Se execută în variantă clasică prin realizarea posturilor de observare (PO) care trebuie bine delimitate, marcate vizibil cu însemnele UN, inclusiv pentru a fi văzute din aer. Abordarea drapelului ONU este obligatorie. Fiecare post trebuie să asigure protecţia observatorilor (de regulă ofiţeri neînarmaţi) şi să fie dotat cu mijloace de comunicaţii, sisteme de detecţie şi senzori acustici şi optici. Observarea are ca misiuni: ; supravegherea respectării liniilor de încetare a focului; ; trasarea liniilor de demarcaţie şi supravegherea lor; ; observarea manevrelor de forţă şi mijloace; 67

; supravegherea

şi asigurarea interzicerii traficului cu armament, sau retragerea armamentului în zonele stabilite. Observarea face parte dintr-un sistem, împreună cu patrularea şi misiunile punctelor de control. Patrularea - procedeu de bază ce completează observarea, face legătura cu sistemul enunţat mai sus, îndeplinind respectarea acordurilor de încetare a focului, interdicţiile şi condiţionările rezultate din acordul de pace încheiat între foştii beligeranţi, indicând prezenţa ONU în zona de operaţii şi asigurând protecţia populaţiei locale şi chiar interpunerea între combatanţi în perioadele de tensiune. Patrularea se execută cu cele mai diverse mijloace: pe jos; pe autovehicule (uşoare, blindate); aeriene (elicoptere); navale (vedete, şalupe). Punctele de control din care se realizează supravegherea, dispuse de regulă în puncte obligate de trecere, cu efective de regulă valoare pluton, dar şi până la companie. Procedeul reprezintă un cumul de alte procedee (cercetare, observare, patrulare) şi formează un sistem de supraveghere în zona de separare a forţelor sau în zonele tampon. Ancheta – procedeu de bază prin care se stabilesc la faţa locului problemele semnalate ca incident sau diferent şi se propun metodele şi mijloacele ulterioare de rezolvare. Factorii responsabili din cadrul forţei multinaţionale folosesc ancheta ca procedeu de verificare şi lămurire a unor incidente sau elucidarea împrejurărilor şi a urmărilor acordurilor de pace. Modul de desfăşurare a anchetelor se supune exigenţelor dreptului internaţional (art.90 al Protocolului I din 1977 de la Geneva). Medierea – reprezintă examinarea unei soluţii sau propuneri reciproc avantajoase pentru toate părţile aflate în conflict. Aceste proceduri se folosesc separat sau în conjuncţie fiind guvernate de principii ca: imparţialitate, obiectivitate, oportunitate şi deplină legalitate şi sunt specifice operaţiilor de pace, în mod deosebit în prevenirea conflictelor şi realizarea păcii. Escorta şi paza sunt procedee uzitate în operaţiile de pace pentru asigurarea convoaielor de aprovizionare, a celor umanitare, paza comandamentelor sau personalităţilor militare şi civile din teatrul de operaţii etc. Demonstraţia de forţă – este un procedeu ce se utilizează în PSO şi constă în planificarea şi executarea unor acţiuni

68

(manevre de forţă şi mijloace, trageri de luptă, exerciţii şi aplicaţii) în apropierea zonei de conflict, în scopul descurajării combatanţilor şi uşurării drumului către negocieri a părţilor aflate în conflict. Negocierea diplomatică – instrument al dreptului internaţional prin care se reglementează pe cale paşnică orice diferent. În teatrul de operaţii, la nivelul strategic şi operativ, negocierea se execută în cadrul Comisiilor Întrunite (Joint Comisions) ce funcţionează pe lângă Comandamentul forţei multinaţionale, comisii ce sunt prezidate de comandamentul forţei şi reprezentantul special al Secretarului general al ONU în teatru, la care participă reprezentanţii de rang înalt ai părţilor aflate în conflict. Desfăşurarea preventivă de forţe este o procedură care se foloseşte în scopul descurajării şi în primul rând, pentru a preveni reapariţia unui conflict care pare iminent. Prin folosirea acestei proceduri se pot împiedica nu numai atacurile din afara frontierei dar şi izbucnirea ostilităţilor din interior. Desfăşurarea preventivă de forţe are rolul de a crea o zonă demilitarizată, iar prin prezenţa activă – exerciţii de pregătire, patrulare, observare – acţionează ca un mecanism de reacţie rapidă şi factor descurajant – politic, militar, moral – pentru cei care ar dori escaladarea conflictului. Demobilizarea, dezarmarea şi controlul armamentelor sunt derivate din procedura amintită mai sus şi presupun: concentrarea forţelor în zonele stabilite; demobilizarea combatanţilor, dezarmarea şi colectarea armamentului; verificarea şi distrugere muniţiei şi explozibilului; monitorizarea reconversiei şi reintegrării combatanţilor în societatea civilă. Aceste proceduri de acţiune sunt doar câteva din cele mai importante, folosite în operaţiile de stabilitate ele fiind uzitate în diverse combinaţii şi cu diverse alte particularităţi. În completarea acestor tehnici de importanţă sunt utilizarea procedurilor de operare standard şi procedurile de bază (SOP's). Aceste procedee sunt descrise în STANAG-uri, iar cele de bază sau permanente (SOP's) sunt specifice şi se întâlnesc în cadrul fiecărui comandament în parte. Acestea se constituie într-un adevărat ghid pentru cel mai important procedeu, cel de colectare a informaţiilor, necesar atât realizării conducerii operaţiilor, cât şi întocmirii SOP-urilor.

69

Activitatea de pregătire a unităţilor destinate participării la operaţiile multinaţionale (de stabilitate) trebuie să aibă în vedere aceste tehnici şi proceduri precum şi toate STANAGurile ce sunt tangente acesteia. 2.4. ACTIVITĂŢI DE SPRIJIN ŞI OPERAŢIILOR MULTINAŢIONALE

CONDUCERE

A

Amploarea operaţiilor de stabilitate a crescut atât structural şi organizatoric, cât şi din punct de vedere al forţelor şi mijloacelor angajate. În acest context, activităţile de sprijin, conducerea şi logistica operaţiilor de stabilitate au o importanţă deosebită şi constituie parte integrantă a procesului de planificare a acestora. 2.4.1. Activităţi multinaţionale

de

sprijin

ale

operaţiilor

Succesul operaţiei de stabilitate în afara teritoriului naţional poate depinde de sprijinul civil şi militar acordat Forţei multinaţionale de către toate naţiunile implicate în zona de operaţii, coordonarea acestui sprijin trebuie planificată din timp, ori de câte ori e posibil, iar acesta, negociat în etapele iniţiale ale planificării campaniei. Toate planurile, controalele şi aranjamentele încheiate cu agenţiile civile şi militare, de exemplu memorandumuri de înţelegere, planurile pentru sprijinul acordat de ţara gazdă, aranjamente tehnice şi acorduri generale, trebuie să fie pregătite de către o autoritate unică din teatru, în numele comandantului Forţei multinaţionale. Cooperarea civil-militari (CIMIC) are un rol vital în succesul operaţiilor de stabilitate. Personalul CIMIC trebuie să cunoască condiţiile şi presiunile politice din zona de operaţii, oferindu-i-se posibilitatea de a contribui sau de a asigura consultanţă, în funcţie de cerinţe. Pentru a contracara efectele nedorite, comandantul Forţei multinaţionale trebuie să înfiinţeze la începutul operaţiei structuri oficiale de coordonare şi proceduri de cooperare între autorităţile civile şi comandanţii de la toate nivelurile. Mass-media influenţează opinia publică, în special modul în care este percepută legitimitatea operaţiei, contribuind, în mod direct, la succesul sau eşecul unei operaţii de stabilitate. Comandantul Forţei multinaţionale trebuie să dispună de 70

un plan de relaţii publice temeinic elaborat, pentru a reduce la minim posibilele efecte negative asupra desfăşurării operaţiei, induse de activitatea mass-media şi să-şi introducă cât mai rapid structura de relaţii publice în procesul de planificare. Planurile de relaţii publice au ca scop mediatizarea eficientă a operaţiei prin asigurarea unei deschideri maxime şi cu întârziere minimă faţă de solicitările reprezentanţilor mass-media şi stabilirea unei legături permanente a comandantului Forţei multinaţionale cu reporterii, care să încurajeze o mediatizare corectă şi echilibrată a operaţiei. De asemenea, contribuie la îmbunătăţirea protecţiei forţelor proprii prin aplicarea măsurilor de securitate la sursă pentru prevenirea scurgerii de informaţii clasificate către massmedia. Cunoaşterea tradiţiilor, culturii şi religiei din zona de operaţie vine în sprijinul desfăşurării cu succes a operaţiei de stabilitate. În acest scop se vor edita memoratoare-ghid, care să detalieze normele şi valorile acceptate sau neacceptate de populaţia civilă. 2.4.2. Conducerea operaţiilor multinaţionale Forţa multinaţională de stabilitate are o mărime şi o compunere variabilă, alcătuită din structuri aparţinând mai multor categorii de forţe ale armatei, din diferite ţări contributive şi necesită o conducere multinaţională, care să înglobeze toate categoriile de forţe, prin intermediul unui comandament. Trupele care alcătuiesc forţa multinaţională sunt împărţite în componente ale fiecărei categorii de forţe şi sunt conduse de comandamente specifice fiecărei categorii în parte. Comandamentul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să poată disloca subunităţi din detaşamentul precursor într-un interval de 7 zile, iar în 15 zile, să disloce şi celelalte elemente; b) să exercite comanda şi controlul trupelor participante la operaţie; c) să deţină capacitatea de a comunica cu toate eşaloanele superioare subordonate şi de sprijin, ca şi cu organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale; d) să aibă capacitatea de a executa misiuni de 71

cercetare; e) să aibă capacitatea de autosusţinere logistică pentru minimum 30 de zile; f) să deţină capacitatea necesară de autoapărare. Sistemul de conducere constituie o componentă principală a dispozitivului operativ al Forţei multinaţionale de stabilitate şi reprezintă ansamblul forţelor, mijloacelor, capacităţilor şi relaţiilor dintre acestea utilizate pentru planificarea, pregătirea şi conducerea operaţiei, în scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite. Acesta este compus din următoarele subsisteme: 1 subsistemul decizional, care, în baza principiului unităţii de comandă este reprezentat de comandant; 1 subsistemul operaţional, care este reprezentat de compartimentele structurale ale comandamentului care participă la elaborarea şi fundamentarea multidimensională a deciziei comandantului; 1 subsistemul informaţional, constituit din ansamblul organelor, formelor, metodelor, tehnicilor, procedeelor, procedurilor şi mijloacelor prin care sunt culese, prelucrate, memorate, transmise şi redate informaţiile; 1 subsistemul de securitate, compus din elementele destinate să asigure multidimensional activitatea comandamentului (echipare, hrănire, odihnă, asistenţă medicală, aprovizionare cu tehnică, armament şi muniţie). Pentru asigurarea unei conduceri eficiente, sistemul de conducere trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: 1 să existe compatibilitate între elementele structurale şi misiunile comandamentului; 1 să asigure desfăşurarea activităţilor de conducere a acţiunilor militare întrunite; 1 să se asigure coeziunea componentelor organizatorice; 1 să asigure reducerea duratei ciclului de conducere. Comandamentul CJTF are bază de dispunere pe mare (nave) şi este dislocat ulterior pe uscat. În unele situaţii, poate transmite comanda unui comandament care a fost constituit între timp pe uscat şi poate rămâne pe o navă aflată pe mare, ancorată la mal, sau se organizează în comandament amplasat terestru. Din aceste puncte, conducerea se poate realiza succesiv, alternativ, şi/sau simultan, în funcţie de nevoile de conducere

72

a forţelor şi specificul misiunii. Punctele de comandă trebuie să fie operative şi viabile. Pentru aceasta, este necesară satisfacerea următoarelor cerinţe: 1 deplasarea şi instalarea cu uşurinţă în raioanele de dispunere, mobilitatea elementelor componente (în special a centrelor de comunicaţii); 1 continuitatea conducerii, care depinde de: încadrarea cu personal, asigurarea forţelor şi mijloacelor pentru funcţionarea punctelor de comandă; stabilirea sistemelor de comunicaţii şi informatice; realizarea măsurilor de asigurare şi protecţie; constituirea rezervelor de forţe şi mijloace pentru elementele componente; 1 integrarea funcţională a comandamentului prin dispunerea şi încadrarea corespunzătoare a compartimentelor, realizarea unei infrastructuri de comunicaţii adecvate cerinţelor şi utilizarea metodelor şi procedurilor de lucru eficiente. Raioanele de dispunere a punctelor de comandă trebuie să satisfacă următoarele condiţii: 1 realizarea unor comunicaţii sigure, inclusiv accesul la sistemele de comunicaţii şi informatice civile; 1 mascarea şi protecţia elementelor componente; 1 asigurarea unor căi de acces şi evacuare suficiente şi corespunzător amenajate; 1 realizarea condiţiilor de lucru, hrănire, odihnă şi asistenţă medicală. În punctul de comandă, comandamentul se dispune pe elementele componente: a) Personal (CJ – 1), care se ocupă de problemele ce privesc personalul militar şi civil al CJTF. În plus, în sfera de misiuni al CJ – 1 intră şi domeniul poliţiei militare şi al asistenţei religioase. b) Informaţii (CJ – 2), care asigură şi oferă comandantului o imagine reală şi actuală a situaţiei, formează şi menţine o structură de analiză şi informare corespunzătoare. În responsabilitatea CJ – 2 intră şi contrainformaţiile şi securitatea trupelor proprii. Ca atribuţii suplimentare, oferă comandantului informaţii necesare privind descoperirea, importanţa şi ierarhizarea ţintelor, precum şi modalitatea de lovire a acestora; c) Operaţii (CJ – 3), care se ocupă de probleme privind

73

operaţiile în curs, incluzând şi următoarele 5 zile. În cadrul compartimentului CJ – 3 al statului major există responsabili cu operaţiile terestre, aeriene şi navale, precum şi responsabili cu conducerea forţelor speciale şi a forţelor destinate operaţiilor psihologice. Responsabilitatea conducerii este împărţită în cadrul CJ – 3 între „Consiliul de coordonare întrunit” (CJB) şi „Centrul de operaţii întrunite multinaţionale” (CJOC). În cadrul acestuia din urmă sunt planificate operaţiile din următoarele 3 zile. „Consiliul de coordonare întrunit” are misiunea de a planifica operaţiile din ziua a 3-a până în ziua a 5-a şi de a le sincroniza. Numai „Consiliul de coordonare întrunit” emite ordine de operaţii. „Centrul de operaţii întrunite multinaţionale” este centrul de criză al comandamentului CJTF şi conduce elemente din subordine prin dispoziţii de luptă succesive (Fragmentary Orders – FRAGOS); d) Logistică (CJ – 4), care se ocupă de problemele de planificare logistică şi de sprijinire, din punct de vedere logistic al operaţiei. Aici sunt coordonate toate transporturile şi mişcările de mare anvergură din zona de operaţii, în sfera sa de misiuni intrând şi activitatea medicală. Planificările logistice pe termen lung se fac în strânsă colaborare cu CJ-5; e) Planificare (CJ – 5), care are în responsabilitate anticiparea şi întocmirea planului de operaţii pentru acţiunile ce urmează a se desfăşura după 5 zile faţă de acţiunile curente. CJ – 5 răspunde pe baza indicaţiilor comandamentului CJTF de planificarea anticipată/deliberată. Elaborează analize permanente pe termen mediu şi lung cu privire la operaţii, precum şi planuri speciale. f) Comunicaţii şi Informatică (CJ – 6), care se ocupă de probleme privind planificarea şi organizarea suportului tehnic pentru managementul informaţiei. În acest sens, completează cu ajutorul calculatoarelor şi sistemelor informatizate necesarul C31, întocmeşte planuri pentru implementarea sistemelor informatizate de conducere şi stabileşte arhitectura informaţională în cadrul CJTF; g) Buget şi finanţe (CJ – 8), care are misiunea de a reglementa problemele financiare ale CJTF. De regulă, este integrat domeniului de planificare a finanţelor în cadrul statului major special, dare este posibil ca domeniul CJ – 8 să fie departament independent în statul major principal; h) Cooperare civili – militari CIMIC (CJ – 9), cu misiunea de a asigura interfaţa şi de a menţine legătura comandantului cu

74

organismele civile, de a coordona eforturile din domeniul militar cu cele ale organismelor civile, precum şi de a stabili măsurile de sprijin ale forţelor militare din cadrul CJTF pentru organizaţiile internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale majore, inclusiv cele de ajutor umanitar; i) Geniu (CJ Eng.), care rezolvă problemele de asigurare genistică, întocmeşte planurile de sprijin ale operaţiilor, realizează măsurile privind protecţia trupelor în acţiune şi asigură libertatea de mişcare prin măsuri specifice. Paza şi apărarea punctului de comandă se realizează prin personalul şi mijloacele special destinate acestui scop. Organizarea acestei activităţi revine statului major, prin structura de poliţie militară. Paza nemijlocită se realizează prin subunitatea de pază constituită pe posturi, schimburi şi patrule. În raionul de dispunere a punctului de comandă se stabilesc măsuri de asigurare a acţiunilor şi protecţie a trupelor aceleaşi ca în operaţiunile desfăşurate pe timp de război. Totodată, pentru contracararea eventualelor atacuri terestre şi/sau aeriene în dispozitivul de pază şi apărare al punctului de comandă vor fi incluse subunităţi de intervenţie. Măsurile de protecţie şi modul de acţiune se materializează în Planul de pază şi intervenţie al punctului de comandă şi se aplică într-o concepţie umanitară în scopul evitării suprapunerilor şi disfuncţionalităţilor. Redislocarea se va executa eşalonat, pe elementele structurale ale punctului de comandă şi cu respectarea măsurilor de asigurare şi protecţie, astfel încât să se menţină continuitatea conducerii. Pentru operativitate, pentru evacuarea unor elemente ale punctului de comandă se pot prevede, pe lângă mijloacele de transport rutier, şi mijloace de transport aerian şi pe calea ferată.

75

CAPITOLUL 3 OPERAŢII DE STABILITATE ŞI DE SPRIJIN 3.1. PRINCIPII GENERALE Operaţiile de stabilitate şi de sprijin desfăşurate de către Forţele Terestre se execută în conformitate cu legislaţia internaţională referitoare la folosirea forţelor armate şi cu obligaţiile asumate de România pentru realizarea păcii şi securităţii internaţionale, precum şi cu legislaţia internă privind folosirea forţelor armate în operaţii de apărare şi menţinere a ordinii constituţionale, de intervenţie în situaţii de urgenţă civilă şi de sprijin al autorităţilor publice. Forţele Terestre pot fi angajate în operaţii de stabilitate şi de sprijin pe timp de pace, în situaţii de criză, război sau postconflict. Operaţiile de stabilitate şi de sprijin trebuie să fie integrate în mod eşalonat în planurile de operaţie strategice şi politice ale statului român sau ale statului pe teritoriul căruia se desfăşoară. Situaţiile des schimbătoare în cadrul acestor operaţii impun decizii rapide luate de multe ori fără parcurgerea tuturor etapelor specifice procesului de pregătire. Rezolvările imediate ale unor situaţii apărute la nivel tactic pot modifica deciziile de nivel operativ sau chiar strategic. În procesul pregătirii operaţiilor se stabilesc obiective bine delimitate în timp şi spaţiu, unele dintre acestea fiind specifice, iar altele putând avea final deschis. Comandantul adaptează permanent obiectivele operaţiei în curs de desfăşurare la modificările survenite în obiectivele politice. Întregul efort pentru atingerea obiectivului final stabilit este coordonat pe baza planului de operaţie, avându-se în vedere sincronizarea efectelor în timp şi spaţiu. Caracterul eterogen al structurii forţelor participante (unităţi militare aparţinând mai multor naţiuni, poliţie, pompieri, organizaţii civile naţionale şi internaţionale, agenţii guvernamentale ş.a.) nu trebuie să afecteze în nici un fel 76

concentrarea eforturilor pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite. Eventualele neclarităţi în înţelegerea obiectivelor politice stabilite de autorităţile constituţionale abilitate ale statului român trebuie să fie înlăturate prin solicitarea ordinelor scrise de la eşalonul superior. Disciplina militară constituie liantul dintre militari, iar diplomaţia, talentul şi vocaţia sunt însuşiri obligatorii ale comandanţilor de la toate eşaloanele angajate în acest tip de operaţii. Datele şi informaţiile de cercetare obţinute din diferite surse, constituie baza estimării comandantului şi a planificării operaţiilor. Cunoaşterea în profunzime şi aplicarea cu rigurozitate a regulilor de drept internaţional şi a legilor ţării reprezintă un factor determinant al succesului oricărei operaţii. Forţele participante la operaţiile de stabilitate şi de sprijin trebuie să fie disciplinate şi agile, apte să răspundă în timp scurt unor situaţii greu de anticipat cu care se pot confrunta, inclusiv trecerea la lupta armată. În situaţia în care operaţiile de stabilitate şi de sprijin ce exclud folosirea forţei (pentru care mandatul politic nu prevede impunerea, chiar şi prin forţă, a obiectivului), degenerează în lupta armată, unităţile militare rup lupta (la ordin) şi se concentrează în raioanele de dislocare ordonate. Până la primirea altor ordine, comandantul întăreşte sistemul de pază şi apărare a acestor raioane, iar forţele ostile sunt tratate conform regulilor de angajare stabilite. Pe timpul războiului, unele forţe pot desfăşura operaţii de stabilitate şi de sprijin. Prezenţa Forţelor Terestre în anumite zone poate determina autorităţile locale să le încredinţeze conducerea unor operaţii care, în mod normal, ar reveni altor organisme. În aceste condiţii, comandantul raportează eşalonului superior despre situaţia creată, iar după primirea aprobării, stabileşte împreună cu autorităţile locale, modalităţi de acţiune specifice, complementare regulilor de angajare. Forţele puse la dispoziţie trec în subordinea nemijlocită a comandantului şi acţionează în conformitate cu cele solicitate, în limita competenţelor sale şi a prevederilor actelor normative. La terminarea misiunii, comandanţii unităţilor din compunerea Forţelor Terestre predau autorităţilor locale

77

forţele puse la dispoziţie, raportează eşalonului superior concluziile rezultate şi execută ordinele acestuia. 3.2. Principii specifice Operaţiile de stabilitate şi de sprijin sunt, de regulă, nonlineare şi izolate şi se desfăşoară după principiile specifice, cu respectarea, în funcţie de situaţie, a principiilor caracteristice luptei armate. Comandanţii adaptează aplicarea cadrului operativ, a elementelor artei operative şi a factorilor MIFT-TC la situaţia concretă. Ei stabilesc operaţiile decisive, de modelare a spaţiului de luptă sau cele de susţinere necesare succesului misiunii. Totuşi, identificarea centrelor de greutate, a punctelor decisive şi chiar a stării finale dorite pot fi mult mai complexe şi solicitante (nerutinale) decât în operaţiile ofensive sau de apărare. Atunci când vizualizează o astfel de operaţie, comandanţii au în vedere faptul că inamicul trebuie definit în mod diferit (de exemplu, adversarul poate fi grupurile umane ilegal constituite, boala, foametea sau consecinţele unui dezastru, etc.). Definirea clară a obiectului în operaţiile de stabilitate şi de sprijin presupune integrarea operaţiilor pentru realizarea scopului strategic. Comandantul transformă directivele politice (directivele sau ordinele eşalonului superior), în obiective militare concrete, pe care trebuie să le îndeplinească în cooperare cu forţele şi organizaţiile participante. Orice schimbare în plan politic şi militar trebuie să se reflecte în planificarea operaţiei. Unitatea de efort în operaţiile de stabilitate şi de sprijin impune, ca şi în lupta armată, direcţionarea acţiunilor tuturor forţelor şi mijloacelor către realizarea scopului comun. Asigurarea unităţii de efort şi utilizarea eficientă a resurselor solicită o coordonare neîntreruptă a acţiunilor categoriilor de forţe, a instituţiilor şi organizaţiilor guvernamentale (neguvernamentale) naţionale şi internaţionale, precum şi a forţelor militare multinaţionale. Aceasta impune cel puţin înţelegerea comună a scopurilor şi direcţiei efortului principal al operaţiei. Pentru contingentul naţional se menţine sistemul de comandă şi control instituit. Unitatea de efort este realizată pe baza consensului între parteneri, prin aplicarea principiului autorităţii unice a comandantului, într-un climat de cooperare între 78

parteneri. Forţele Terestre sporesc unitatea de efort prin înfiinţarea unui centru de operaţii militari-civili, care asigură ofiţeri de legătură, sprijin pentru planificare, consilieri şi experţi tehnici pentru organizaţia (instituţia) conducătoare. Prin aceste elemente de contact, comandanţii determină dacă şi unde anume obiectivele şi planurile proprii intră în conflict cu cele ale altor agenţii (organizaţii). Siguranţa operaţiilor se realizează pe baza dreptului la autoapărare împotriva acţiunilor ostile. Comandantul trebuie să ia toate măsurile ce se impun pentru protecţia permanentă a forţelor, indiferent de caracterul paşnic al operaţiilor. Când situaţia impune, conform regulilor de angajare, forţele trec cu rapiditate de la o atitudine necombatantă la cea specifică luptei armate. Restricţionarea reprezintă aplicarea cu prudenţă a ripostei armate şi vizează realizarea unui echilibru între desfăşurarea în siguranţă a operaţiilor şi obiectivului social-politic propus. Folosirea excesivă a forţei armate poate pune sub semnul întrebării legitimitatea participării structurilor militare la operaţie, amplificând credibilitatea grupărilor ostile. Comandantul trebuie să ia măsuri preventive, asigurând înţelegerea şi respectarea regulilor de angajare şi informarea oportună a subordonaţilor cu privire la situaţia politicomilitară din zonă. La propunerile comandanţilor, regulile de angajare vor fi revăzute şi reformulate ori de câte ori este necesar, pentru a nu pune în pericol viaţa personalului militar şi integritatea forţelor. Legitimitatea derivă din percepţia că prezenţa forţei şi a operaţiilor executate de către aceasta sunt îndreptăţite, având autoritatea de a folosi mijloacele adecvate pentru realizarea scopurilor stabilite prin convenţii recunoscute de părţile contractante. Legitimitatea poate deveni un element decisiv pentru desfăşurarea cu succes a operaţiei. Forţele angajate trebuie să aibă un mandat legal de acţiune, pe care să-l respecte întocmai. Utilizarea forţei în mod selectiv şi discriminant constă în utilizarea forţei în concordanţă cu obiectivul urmărit şi situaţia concretă, având în vedere misiunea şi limitările politice şi legale impuse. Comandanţii iau în considerare cerinţele de a

79

preveni suferinţele inutile, de a face distincţie între combatanţi şi necombatanţi, şi de a reduce la minim pierderile de vieţi omeneşti şi distrugerea proprietăţii. Aceste consideraţii determină nivelul acceptabil al forţei pentru a evita folosirea excesivă sau arbitrară a acesteia. Folosirea unui nivel nejustificat al forţei poate determina cerinţe tot mai mari pentru a menţine acelaşi nivel al ordinii, precum şi pierderea simpatiei şi sprijinului populaţiei locale, chiar a credibilităţii. Modul de utilizare a forţei la nivel tactic este stabilit prin regulile de angajare. În unele situaţii capabilităţile neletale pot fi complementare celor letale. În orice caz, militarii trebuie să-şi menţină viabilă în permanenţă opţiunea folosirii forţei letale pentru autoapărare. Acţiunea decisivă pentru prevenirea escaladării constă în urmărirea energică a obiectivelor propuse şi, la nevoie, aplicarea hotărâtă a forţei. Aceasta nu implică o atitudine beligerantă, ci aplicarea rapidă şi decisivă a forţei în locul şi la momentul decisiv, în aşa măsură încât să ducă la rezolvarea crizei şi descurajarea unor confruntări viitoare. Etalarea capacităţii de a folosi forţa, într-o manieră neameninţătoare constă în demonstrarea puterii de luptă şi a hotărârii de a o folosi la nevoie, în aşa fel încât să nu provoace o reacţie nedorită. În concordanţă cu cerinţele de securitate ale operaţiei, comandantul face cunoscut părţilor implicate dimensiunile potenţialului de acţiune propriu, fără însă a informa posibilul adversar cu privire la capabilităţile de care dispune. Afişarea capabilităţilor ofensive şi defensive generale este, în mod normal, suficientă pentru a descuraja confruntarea directă. În operaţiile de sprijin se mai aplică şi următoarele principii: a) asigurarea sprijinului fundamental unui număr cât mai mare de oameni; a) stabilirea periodică a eficacităţii operaţiei; a) transferul execuţiei către instituţiile civile, imediat ce este posibil. Asigurarea sprijinului fundamental unui număr cât mai mare de oameni este un principiu utilizat de către comandanţi pentru stabilirea urgenţei misiunilor şi repartiţia resurselor. Comandanţii alocă resursele limitate pentru a obţine rezultatul cel mai bun posibil. Efortul iniţial este orientat spre refacerea şi reluarea serviciilor vitale: distribuirea de apă şi

80

alimente; ajutorul medical; electricitatea; căutarea şi salvarea; stingerea incendiilor; relaţiile comunitare. Stabilirea periodică a eficacităţii operaţiei constă în stabilirea parametrilor specifici de evaluare a efectelor măsurilor şi acţiunilor întreprinse, împreună cu instituţiile sprijinite. Transferul execuţiei către instituţiile civile, imediat ce este posibil, depinde de specificul misiunii. Cele mai importante aspecte de avut în vedere sunt capacitatea autorităţilor civile de a relua operaţiile fără ajutorul Forţelor Terestre şi necesitatea de a angaja unităţile Forţelor Terestre în alte operaţii. Comandanţii identifică şi include în procesul de planificare şi alte consideraţii. Ei au permanent în vedere obiectivele pe termen lung ale comunităţii sprijinite. Deşi scopul nemijlocit al operaţiilor de sprijin este înlăturarea privaţiunilor şi suferinţelor, scopul final este crearea condiţiilor pentru reluarea vieţii normale a comunităţii. Transferul acţiunilor către autorităţile civile şi retragerea unităţilor angajate constituie semnale pozitive pentru populaţia sprijinită şi pentru Forţele Terestre. Acestea indică revenirea situaţiei la normal în suficientă măsură pentru ca instituţiile civile să preia controlul şi este dovada succesului misiunii Forţelor Terestre. 3.3. Operaţii de stabilitate Tipologia operaţiilor de stabilitate este diversă. Principalele tipuri de operaţii de stabilitate la care pot participa unităţile din compunerea Forţelor Terestre sunt: controlul armamentelor; combaterea terorismului; sprijinul operaţiilor antidrog; asistenţa umanitară şi civică; asistenţa acordată unei naţiuni; evacuarea necombatanţilor; impunerea de sancţiuni; operaţiile de pace; demonstraţia de forţă. Controlul armamentelor se desfăşoară după reguli diplomatice şi este o operaţie la care participă şi Forţele Terestre. Structurile specializate aplică prevederile documentelor internaţionale la care România este stat parte, pe linia controlului armamentelor convenţionale şi a măsurilor de sporire a încrederii şi securităţii în Europa. Acţiunea de control a armamentelor şi de verificare constă în: pregătirea unităţilor din compunerea Forţelor Terestre pentru primirea inspecţiilor din partea partenerilor străini; escortarea echipelor de inspecţie care îşi desfăşoară activitatea în ţară; participarea 81

cu personal specializat în echipele de inspecţie în statele partenere. Combaterea terorismului cuprinde atât operaţii de reducere a vulnerabilităţii faţă de actele de terorism (antiterorism), cât şi acţiuni ofensive întreprinse pentru a interzice astfel de acţiuni (contraterorismul). Comandantul trebuie să organizeze permanent şi să conducă, atunci când este nevoie, operaţii antiteroriste, ca formă de protecţie a forţelor. Coordonarea acestor operaţii este realizată de regulă, de către poliţia militară. Forţele Terestre pot participa în sprijinul structurilor specializate, la operaţii contrateroriste pe teritoriul naţional (operaţii de sprijin) sau în afara acestuia (operaţii de stabilitate). Când sunt folosite pentru salvarea victimelor operaţiilor teroriste, unităţile nespecializate din compunerea Forţelor Terestre pot acţiona independent numai după o pregătire şi echipare corespunzătoare misiunii. Sprijinul operaţiilor antidrog pe teritoriul naţional, ca operaţie de sprijin sau în afara acestuia, ca operaţie de stabilitate, constă în susţinerea unităţilor specializate pentru interzicerea producerii, transportului şi distribuţiei drogurilor. Pentru aceasta, unităţile din compunerea Forţelor Terestre acţionează cu mijloacele din dotare în cadrul echipelor de distrugere a materiilor prime şi a instalaţiilor de prelucrare, la monitorizarea şi descoperirea traficului ilegal de droguri, precum şi pentru neutralizarea reţelelor de conducere. Asistenţa umanitară şi civică se execută în conjuncţie cu alte operaţii şi cu exerciţiile militare şi constă în: a) îngrijirea medicală şi veterinară pentru zonele rurale; a) construirea unor căi simple de transport de suprafaţă; a) amenajarea de surse de apă şi sisteme de salubrizare; a) realizarea sau repararea unor utilităţi publice; a) activităţi legate de detectarea minelor şi deminare; incluzând instruire şi asistenţă tehnică. Asistenţa acordată unei naţiuni se execută de către Forţele Terestre, pe teritoriul altui stat, la cererea expresă a acestuia şi pe baza acordurilor bilaterale existente, pentru promovarea securităţii şi stabilităţii în regiune, conform

82

mandatului încredinţat, regulilor de angajare şi actelor normative naţionale. Asistenţa acordată unei naţiuni include: a) sprijinul indirect – programe de asistenţă de securitate, exerciţii multinaţionale, programe de schimbări bilaterale; a) sprijinul direct (fără implicarea în operaţii de luptă armată) – operaţii militari-civili, schimb de informaţii şi comunicaţii, sprijin logistic; a) operaţii de luptă armată – operaţii ofensive şi de apărare în sprijinul luptei naţiunii gazdă împotriva insurgenţilor sau teroriştilor. Evacuarea necombatanţilor poate avea loc într-un mediu permisiv, nesigur sau ostil şi se execută la ordinul eşalonului superior, cu asentimentul celor evacuaţi. Aceasta poate constitui preludiul unor acţiuni de luptă, parte integrantă a unei acţiuni cu scop de ameninţare sau a unei operaţii de pace. La pregătirea şi desfăşurarea operaţiei pot participa şi observatori acreditaţi de organismele naţionale şi internaţionale, atunci când evacuarea necombatanţilor se desfăşoară într-un mediu permisiv. Desfăşurarea cu succes a operaţiei de evacuare impune o coordonare minuţioasă între forţele participante şi organizaţiile civile din zonă. Conducerea operaţiei revine comandantului unităţii din zona de conflict sau comandantului forţei care execută evacuarea, stabilit prin dispoziţia eşalonului superior. Impunerea de sancţiuni se realizează, de regulă, prin combinarea operaţiilor terestre cu cele aeriene şi navale. Interoperabilitatea şi cooperarea dintre forţele participante sunt determinante în obţinerea succesului operaţiei. Planificarea şi modul de acţiune al forţelor angajate în impunerea de sancţiuni se execută în strictă conformitate cu mandatul stabilit de organismele internaţionale şi regulile de angajare specifice. Operaţiile de pace constau în prevenirea conflictului; realizarea păcii; construcţia păcii; menţinerea păcii; impunerea păcii. Misiunea principală a unităţilor din compunerea Forţelor Terestre care acţionează în sprijinul păcii este de a descuraja declanşarea sau continuarea unor conflicte militare,

83

participând de regulă, în cadrul unei forţe internaţionale abilitate (alianţe). Forţele destinate acţionează pe baza unui mandat şi a regulilor de angajare stabilite de către organizaţia sub egida căreia participă. Mandatul trebuie să prevadă: scopul operaţiei; misiunea forţelor; obiectivele ce trebuie îndeplinite; compunerea forţelor; numirea comandantului şi a altor mediatori speciali şi termenii de referinţă ai acestora; nominalizarea structurii responsabile care supervizează operaţia; sprijinul logistic şi financiar; distincţia dintre organizaţiile de sprijin şi responsabilităţile naţionale; data limită a mandatului; condiţiile şi termenele pe care ţara gazdă intenţionează să le impună referitor la prezenţa forţei; reglementări privind drepturile şi imunităţile personalului. Unităţile din compunerea Forţelor Terestre care execută operaţii de pace pot participa la: dislocarea preventivă a forţelor; observarea; monitorizarea şi supervizarea zonelor de separaţie şi a acţiunilor forţelor aflate în conflict; stabilirea de zone sigure; interpunerea între forţele aflate în conflict; separarea prin forţă a părţilor aflate în conflict; garantarea sau interzicerea libertăţii de mişcare; demobilizarea forţelor aflate în conflict; asistenţă militară; impunerea de sancţiuni; evacuarea necombatanţilor; protecţia obiectivelor vitale în cadrul zonelor de responsabilitate; repararea căilor de comunicaţie şi a podurilor; protecţia şi supravegherea taberelor de refugiaţi; monitorizarea schimburilor de prizonieri de război între părţile aflate în conflict; aprovizionarea cu apă, alimente şi carburanţi; monitorizarea strângerii şi depozitării armamentului şi muniţiilor; alte misiuni. Pe timpul executării operaţiilor de pace se vor executa şi misiuni referitoare la: monitorizarea şi supervizarea zonelor de separaţie între zonele aflate în conflict; stabilirea de zone sigure; garantarea sau interzicerea libertăţii de mişcare; demobilizarea forţelor aflate în conflict; protecţia obiectivelor vitale în cadrul zonelor de responsabilitate; repararea căilor de comunicaţie; protecţia sau supravegherea taberelor de refugiaţi; monitorizarea schimburilor de prizonieri de război între părţile aflate în conflict; aprovizionarea cu apă, alimente şi carburanţi; monitorizarea strângerii şi depozitării armamentului. Forţa stabilită pentru operaţii de pace trebuie să fie

84

credibilă, făcând evidenta capacitatea sa de a-şi îndeplini misiunea în orice condiţii. Ea trebuie să fie în măsură să descurajeze acţiunile părţilor în conflict prin simpla prezenţă fizică în punctele probabile de manifestare a violenţelor sau, când situaţia impune, să intervină pentru reinstaurarea ordinii şi liniştii în zonă. Integritatea personalului şi a tehnicii militare nu sunt în nici o situaţie, elemente de negociere cu elementele care se opun. Operaţiile psihologice, relaţiile militari-civili şi cu massmedia constituie instrumente de bază ale luării deciziei şi atingerii obiectivului final. Demonstraţia de forţă se execută de către unităţi care acţionează independent sau în cadrul unor forţe multinaţionale, pentru a face dovada hotărârii acestora de a detensiona o situaţie care poate fi contrară intereselor naţionale vitale sau ale alianţei (coaliţiei). Operaţiile forţelor trebuie să confere credibilitate angajamentelor asumate, dar să nu ameninţe direct pe nici una din părţi. 3.4. Operaţii de sprijin În operaţiile de sprijin, Forţele Terestre sunt folosite pentru a ajuta autorităţile civile externe sau interne, atunci când acestea se pregătesc sau răspund la crize şi alte situaţii deosebite care depăşesc posibilităţile acestora, prin asigurarea de sprijin, servicii, mijloace sau resurse specializate de bază, după caz. Scopul operaţiilor de sprijin constă în îndeplinirea, pentru un timp limitat, a nevoilor nemijlocite ale anumitor grupuri, până când autorităţile civile pot face aceasta fără asistenţă militară. În situaţii extreme sau excepţionale, Forţele Terestre pot asigura uşurarea situaţiei sau ajutorarea directă a celor în nevoie. Însă, în mod normal, Forţele Terestre asistă autorităţile civile sau organizaţiile neguvernamentale la asigurarea ajutorului specific şi necesar. Forţele Terestre pot executa operaţii de sprijin şi ca operaţii de sine stătătoare dar majoritatea operaţiilor ofensive, de apărare şi de stabilitate presupun şi operaţii de sprijin complementare înainte, pe timpul sau după executare. Tipologia operaţiilor de sprijin cuprinde: operaţii de sprijin intern (OSI) – pe teritoriul naţional – şi asistenţa umanitară 85

externă (AUE) – în afara acestuia. Forţele Terestre au obligaţii şi cerinţe mai mari în OSI decât în AUE. Acestea execută, de regulă, operaţii AUE numai în medii permisive. În medii nesigure sau ostile, Forţele Terestre execută operaţii AUE numai ca parte a unor operaţii de stabilitate, ofensive sau de apărare. 3.4.1. Operaţiile de sprijin intern (OSI) Operaţiile de sprijin intern suplimentează eforturile şi resursele instituţiilor şi organizaţiilor centrale sau locale. OSI sunt precedate, de regulă, de o decizie a autorităţii constituţionale abilitate cu privire la un dezastru sau o urgenţă de proporţii. OSI solicită o coordonare de amploare mare şi stabilirea legăturii cu multe instituţii şi organizaţii – componenta interagenţii şi întrunită – precum şi cu administraţia centrală şi locală. Planul naţional de măsuri pentru intervenţie la dezastre asigură concepţia la nivel naţional pentru coordonarea acţiunilor instituţiilor naţionale şi locale de sprijin. În OSI Forţele Terestre acţionează conform prevederilor legale în vigoare referitoare la starea de necesitate, de urgenţă sau de asediu, precum şi cu acordurile încheiate cu organele administraţiei publice centrale sau locale. Întrucât legea poate interzice anumite tipuri de activităţi pe timpul OSI, comandanţii trebuie să facă o analiză temeinică a competenţelor lor legale pentru fiecare misiune. 3.4.2. Operaţii de sprijin extern Asistenţa umanitară externă se execută, de regulă, pentru a îndepărta sau reduce consecinţele dezastrelor naturale sau provocate de om într-o ţară prietenă. În cadrul acestora, Forţele Terestre execută acţiuni pentru îndepărtarea unor condiţii ca durerea, boala, foamea sau alte privaţiuni care reprezintă o ameninţare serioasă la adresa vieţii sau proprietăţii. În cadrul AUE, Forţele Terestre suplimentează sau sunt complementare la eforturile autorităţilor sau agenţiilor civile ale ţării gazdă, care asigură asistenţa. AUE este limitată ca scop şi durată. Ea este focalizată exclusiv pe ajutorul prompt pentru rezolvarea unei crize nemijlocite. Activităţile pe termen lung destinate sprijinului 86

revenirii complete şi întoarcerii la condiţiile dinaintea catastrofei (dezastrului) constituie, de regulă, o parte a planului de acţiune (angajare) a comandantului teatrului. În acest caz, operaţia AUE face tranziţia spre o operaţie de stabilitate. Forţele Terestre, execută, de regulă, operaţii AUE ca parte a unei forţe întrunite multinaţionale, interdepartamentale, împreună cu reprezentanţii puterii civile a României trimişi în ţara afectată. Sprijinul este asigurat conform tratatelor, memorandumurilor de înţelegere, a memorandumurilor de acord, precum şi a altor documente specifice pentru acţiunile internaţionale. În OSI, unităţile Forţelor Terestre, execută: a) operaţii de salvare în caz de calamităţi naturale şi dezastre; a) sprijinul managementului consecinţelor accidentelor nucleare, biologice, chimice, radiologice şi a exploziilor de mare putere (NBCRE); a) sprijinul impunerii legii civile; a) asistenţa comunităţii. În cadrul AUE, unităţile Forţelor Terestre execută, de regulă operaţii de salvare, însă pot participa şi la sprijinul managementului consecinţelor accidentelor NBCRE, precum şi la asistenţa comunităţii. 3.4.3. Operaţiile de salvare în caz de calamităţi naturale şi dezastre. În cazul unei calamităţi sau a unui dezastru, autorităţile naţionale centrale şi locale sau ale ţării gazdă răspund pentru refacerea serviciilor de bază din zona afectată. Pentru a sprijini efortul acestora, autorităţile constituţionale abilitate pot dispune dislocarea unor unităţi din compunerea Forţelor Terestre. Unităţile Forţelor Terestre execută activităţi similare pe timpul operaţiilor de salvare, în cadrul OSI sau AUE, incluzând: salvarea în caz de calamităţi sau dezastre – se focalizează pe refacerea elementelor de bază ale infrastructurii; salvarea umanitară – se concentrează pe asigurarea nevoilor vitale ale populaţiei sprijinite. De regulă, acestea se execută simultan. Principalele acţiuni care se execută de către Forţele Terestre în operaţiile de salvare sunt: căutare-evacuare; controlul inundaţiilor; identificarea pericolelor, asigurarea 87

securităţii populaţiei şi a forţelor de sprijin; distribuirea hranei; producerea, purificarea şi distribuirea apei; asigurarea de îmbrăcăminte şi de combustibil pentru încălzire şi gătit; adăpostirea temporară; sprijinirea transportului; stingerea incendiilor; sprijinul medical; producerea de curent electric; sprijin de comunicaţii; salubritate; repararea sau demolarea elementelor de infrastructură afectate; refacerea sau construirea de poduri, drumuri şi aerodromuri; îndepărtarea dărâmăturilor (obstacolelor) de pe drumurile de aprovizionare şi din locurile de salvare. Sprijinul impunerii legii civile implică activităţi legate de: combaterea terorismului; operaţii antidrog, asistenţă militară pe timpul tulburărilor civile; sprijin general. Sprijinul Forţelor Terestre constă în asigurarea de resurse, pregătire şi întărire. Unităţile angajate rămân în lanţul militar de comandă pe toată durata operaţiei. Organizaţiile (instituţiile) de impunere a legii, care sunt sprijinite, coordonează acţiunile unităţilor Forţelor Terestre în concordanţă cu prevederile legilor în vigoare şi cu înţelegerile interinstituţionale stabilite. Sprijinul combaterii terorismului. Pe baza deciziei autorităţilor constituţionale abilitate, Forţele Terestre care acţionează în sprijinul unei instituţii cu rol conducător în lupta împotriva terorismului pot asigura transport, tehnică, pregătire şi personal. Atunci când teroriştii constituie o ameninţare iminentă, unităţile Forţelor Terestre pot fi utilizate pentru a o contracara. Sprijinul operaţiilor antidrog se execută conform prevederilor legilor în vigoare şi înţelegerilor dintre Ministerul Apărării Naţionale şi instituţiile civile care sunt abilitate să conducă aceste acţiuni. Asistenţa militară pe timpul tulburărilor civile. Forţele Terestre asistă autorităţile civile în restabilirea legii şi ordinii constituţionale, atunci când instituţiile statale şi locale de impunere a legii nu pot controla tulburările civile, iar condiţiile de violenţă şi dezordine internă pun în pericol viaţa şi proprietatea. Asistenţa este limitată la situaţiile în care folosirea personalului din afara ministerului apărării este necorespunzătoare sau ineficientă din perspectiva costului sau a timpului, precum şi atunci când asistenţa nu compromite securitatea naţională sau operativitatea militară.

88

Asistenţa nu poate implica personalul Forţelor Terestre în activităţi nemijlocite de impunere a legii, cu excepţia situaţiilor în care legea permite acest lucru. Asistenţa se poate acorda acolo unde nu există o probabilitate rezonabilă de confruntare armată cu civilii, mai puţin în situaţiile autorizate prin lege. 3.4.4. Asistenţa comunităţii Asistenţa comunităţii cuprinde o gamă largă de activităţi care oferă sprijin şi menţin o strânsă legătură între comunităţile militară şi civilă. Activităţile de asistenţă a comunităţii oferă mijloace eficace de proiectare a unei imagini pozitive a Forţelor Terestre, asigurând oportunităţi de pregătire şi întărind relaţiile dintre acestea şi populaţia civilă. Ele trebuie să răspundă acelor nevoi ale comunităţii care nu ar putea fi satisfăcute în alt mod. Activităţile de asistenţă a comunităţii pot contribui la creşterea nivelului pregătirii individuale şi a unităţilor. Ele trebuie să exerseze deprinderile individuale ale militarilor, să încurajeze munca în echipă şi să antreneze calităţile liderilor privind planificarea şi coordonarea, având ca rezultat realizări măsurabile şi creşterea profesionalismului militarilor. Comandanţii unităţilor dislocate în afara teritoriului naţional pot aplica aceste concepte pentru stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor cu comunităţile ţării gazdă. Regulamentele şi ordinele ministrului apărării naţionale stabilesc orientările pentru programele de nivel naţional. Participarea Forţelor Terestre la activităţi publice, comemorări şi demonstraţii permite interacţiunea dintre militari şi comunitatea locală. Acest tip de contact transmite un mesaj cu privire la profesionalismul, pregătirea şi înaltele standarde ale Forţelor Terestre. Militarii individuali servesc drept reprezentanţi şi modele de urmat, promovează şi inspiră patriotism şi generează interes pentru cariera armelor. Conştientizarea crescută a publicului sporeşte reputaţia Forţelor Terestre şi menţine încrederea populaţiei civile. Legile, regulamentele şi ordinele limitează participarea Forţelor Terestre la activităţile de asistenţă a comunităţii. Atunci când iau decizia de aprobare sau refuz al participării la aceste activităţi, comandanţii iau în considerare în primul rând, obiectivul şi scopul acesteia precum şi limitele autorizării Forţelor Terestre de a executa acţiuni de asistenţă 89

a comunităţii. Ei se asigură că iniţiativele lor nu intră în contradicţie cu resursele şi serviciile locale sub nici o formă. Comandanţii vor evita să asigure unui segment al comunităţii, asistenţă şi sprijin care nu pot fi asigurate şi altora. Acţiunile care par să fie în folosul unui anumit grup pot spori percepţia de părtinire şi partizanat. În mod ideal, sprijinul trebuie acordat numai pentru activităţi şi evenimente de interes comun şi cu beneficiu pentru întreaga comunitate. 3.4.5. Extracţia forţelor Extracţia forţelor din teatrul de operaţii se poate executa sub presiunea elementelor ostile sau în absenţa acestora (atunci când au fost îndeplinite obiectivele care au determinat prezenţa lor). Extracţia forţelor trebuie sa fie flexibilă şi în acord cu progresele politice realizate. În funcţie de situaţia concretă, extracţia poate fi rapidă, graduală sau parţială. În scopul protejării forţelor care desfăşoară operaţii de stabilitate şi de sprijin, se constituie rezerve din unităţi cu posibilităţi de reacţie rapidă, care sunt dislocate atât în teatru, cât şi în afara acestuia, pentru a interveni oportun, în caz de necesitate. Planificarea întrebuinţării rezervelor se execută de comun acord cu partenerii de operaţie. În situaţia când este periclitată integritatea forţelor, la ordinul eşalonului superior (cu acordul autorităţilor constituţionale abilitate – în cazul operaţiilor multinaţionale), forţele se regrupează şi, în funcţie de situaţie, organizează apărarea circulară, ieşirea din încercuire şi joncţiunea cu forţele de rezervă, după regulile generale pentru astfel de situaţii. Pentru retrocedarea responsabilităţilor de orice natură către autorităţile civile legal constituite, în raport cu situaţia concretă, comandanţii forţelor folosesc condiţiile favorabile existente. 3.4.6. Asigurarea operaţiilor şi protecţia forţelor Unităţile, în funcţie de natura şi valoarea acestora, condiţiile în care acţionează, forţele şi mijloacele la dispoziţie, trebuie protejate, iar operaţiile pe care le desfăşoară, 90

asigurate. Conducerea protecţiei forţelor şi asigurării operaţiilor este atributul comandantului. Pregătirea şi desfăşurarea măsurilor şi acţiunilor de asigurare şi protecţie se execută la toate eşaloanele, în orice situaţie şi tip de operaţie, pe baza directivei (ordinului) de operaţie a (al) eşalonului superior, deciziei comandantului, forţelor şi mijloacelor avute la dispoziţie şi posibilităţilor acestora, precum şi a condiţiilor de climă şi relief din fâşia (zona, raionul) de desfăşurare a operaţiei, de către comandament prin compartimentul de specialitate. Protecţia forţelor şi asigurarea operaţiei se execută în scopul: procurării datelor şi informaţiilor despre inamic; menţinerii continue a unei puteri de luptă ridicate; evitării loviturilor executate prin surprindere de către inamic, în special cu ADMNBC, mijloacele incendiare, sistemele de cercetare – lovire de înaltă precizie, cu aviaţia sau cu blindatele; protecţiei forţelor împotriva operaţiilor electronice şi efectelor operaţiilor psihologice ale inamicului; creării condiţiilor favorabile realizării dispozitivului şi intrării în acţiune a forţelor la timp şi în mod organizat; desfăşurării cu succes a operaţiei în orice situaţie. Corespunzător fiecărei arme (serviciu, specialităţi), protecţia forţelor şi asigurarea operaţiei se realizează prin: siguranţă; protecţie electronică; contracararea efectelor operaţiilor psihologice ale inamicului; mascare; protecţie genistică; protecţie antiaeriană; apărare NBC; protecţie împotriva sistemelor incendiare; protecţia informaţiilor; protecţie medicală şi sanitar veterinară; protecţia mediului; protecţia muncii; activităţi de informare şi relaţii publice; asigurare topogeodezică; asigurare hidro-meteorologică; asigurare cu resurse umane; evitarea fratricidului; asistenţă juridică şi religioasă. Siguranţa presupune măsuri de supraveghere şi avertizare, pază şi apărare nemijlocită şi generală a întregului dispozitiv, cât şi a fiecărui element al acestuia, în toate tipurile de operaţii, în scopul zădărnicirii obţinerii de informaţii de către inamic, prevenirii surprinderii şi pentru asigurarea condiţiilor favorabile intrării în acţiune, în mod organizat şi la timp a tuturor forţelor şi mijloacelor. Unitatea îşi realizează siguranţa în toate situaţiile şi tipurile de operaţii, astfel: în marş – prin siguranţa de marş; în

91

staţionare – prin siguranţa de staţionare; în apărare – prin detaşamente înaintate (care acţionează în fâşia de asigurare) şi prin forţele de pe poziţia înaintată (din siguranţa de luptă); în ofensivă şi celelalte tipuri de operaţii – prin siguranţa flancurilor (intervalelor, joncţiunilor) descoperite, siguranţa nemijlocită, paza şi apărarea punctelor de comandă, centrelor de comunicaţii şi a altor obiective. Protecţia electronică se realizează prin măsuri şi acţiuni pregătite şi executate într-o concepţie unitară în toate tipurile de operaţii, în scopul: descoperirii, dezorganizării şi neutralizării sistemelor şi mijloacelor electronice ale inamicului; asigurării stabilităţii şi continuităţii lucrului sistemelor şi mijloacelor electronice destinate conducerii forţelor proprii; executării cercetării; dirijării mijloacelor de lovire şi a focului. Protecţia electronică cuprinde: mascarea şi dezinformarea electronică; asigurarea capabilităţii electromagnetice a mijloacelor (sistemelor) electronice proprii; protecţia împotriva bruiajului şi a focului inamicului; descoperirea (neutralizarea, distrugerea) şi interdicţia utilizării mijloacelor electronice ale acestuia. Contracararea efectelor acţiunilor psihologice ale inamicului reprezintă totalitatea măsurilor şi activităţilor destinate să menţină sau să modifice percepţiile, atitudinile şi comportamentele individuale sau ale grupărilor umane în vederea folosirii acestui gen de acţiuni de către inamic. Aceasta presupune măsuri, tehnici şi procedee iniţiate şi aplicate într-o concepţie unitară, cu scopul de a proteja forţele proprii şi populaţia din zona de desfăşurare a operaţiei împotriva mesajelor ostile sau de a reduce impactul acestora. Misiunile contracarării efectelor operaţiilor psihologice ale inamicului sunt: menţinerea stabilităţii opiniilor, sentimentelor, atitudinilor şi comportamentelor personalului militar şi populaţiei civile, pentru a nu fi afectată îndeplinirea obiectivelor stabilite; respingerea şi neutralizarea propagandei inamicului şi menţinerea unui caracter predominant ofensiv-preventiv al activităţii proprii de contrapropagandă; consolidarea moralului, a încrederii personalului militar şi opiniei publice în capacitatea forţelor proprii de a învinge; subminarea imaginii favorabile, reale sau fictive, promovate de propaganda inamicului despre propriul potenţial. Acestea se îndeplinesc prin acţiuni pregătitoare,

92

preventive şi contra acţiunii. Contracararea efectelor acţiunilor psihologice ale inamicului se realizează prin pregătirea psihică a efectivelor, protejarea împotriva influenţelor acţiunilor psihologice ale inamicului; influenţarea psihologică a acestuia; asigurarea suportului psihologic al operaţiilor de stabilitate şi de sprijin. Mascarea se pregăteşte şi se desfăşoară într-o concepţie unitară şi în mod continuu, la toate eşaloanele, atât în perioada de pregătire cât şi pe timpul desfăşurării operaţiei, pe baza misiunii ordonate (deduse) în scopul: ascunderii dispozitivului forţelor proprii, precum şi a pregătirii şi desfăşurării operaţiei, faţă de cercetarea inamicului; limitării şi înlăturării efectelor loviturilor inamicului; inducerii în eroare a inamicului asupra situaţiei, intenţiilor, acţiunilor şi posibilităţilor în timp şi spaţiu ale forţelor proprii; asigurării secretului în executarea manevrei. Unităţile realizează mascarea prin: pregătirea în ascuns a operaţiei şi păstrarea secretului asupra concepţiei celor preconizate; dispunerea dispersată a forţelor şi mijloacelor; schimbarea periodică a raioanelor; ascunderea dispozitivelor, tehnicii militare, lucrărilor de amenajare genistică, barajelor şi depozitelor; executarea în ascuns a manevrei de forţe şi mijloace; folosirea proprietăţilor de mascare a terenului, a condiţiilor de vizibilitate redusă, a mijloacelor de camuflare din înzestrare şi a celor confecţionate pe plan local; contracararea posibilităţilor aparaturii de vedere pe timp de noapte a inamicului de a descoperi forţele şi mijloacele proprii; vopsirea tehnicii militare în culori adecvate mediului înconjurător; măsuri de mascare radio, radioreleu şi antiradiolocaţie; camuflarea surselor de lumină şi reducerea zgomotelor; crearea şi folosirea termoimitatorilor, capcanelor termice şi a imitatorilor de ţinte mobile; amenajarea de lucrări false şi activarea acestora; executarea unor acţiuni şi deplasări de efective şi mijloace în scopul mascării altora; folosirea sistemelor de mascare cu aerosoli. Lucrările false şi desfăşurarea de acţiuni în scopul înşelării inamicului se execută numai la ordin sau după ce au fost aprobate de eşalonul superior. Măsurile, acţiunile şi lucrările de mascare simple se execută permanent de către toate unităţile, iar cele mai complexe se realizează de către forţe specializate. Protecţia genistică se organizează pentru: crearea

93

condiţiilor necesare pregătirii şi desfăşurării operaţiei; protecţia şi mascarea personalului şi tehnicii militare împotriva loviturilor de orice fel ale inamicului; îngreunarea şi întârzierea acţiunilor inamicului în toate tipurile de operaţii. Protecţia genistică constă în totalitatea măsurilor şi lucrărilor genistice planificate şi executate în folosul propriu, de către toate forţele participante la desfăşurarea operaţiei. Protecţia genistică se realizează prin executarea lucrărilor simple de fortificaţii de campanie, lucrărilor de baraje, lucrărilor de mascare şi inducere în eroare, lucrărilor simple de menţinere a viabilităţii drumurilor de luptă, participarea la executarea culoarelor prin barajele genistice, refacerea unor lucrări genistice. Lucrările complexe şi care necesită pregătire specială se execută de către forţe specializate. Apărarea antiaeriană pasivă se organizează şi desfăşoară în scopul supravegherii, avertizării şi limitării efectelor acţiunilor de cercetare şi lovire ale inamicului aerian, precum şi al menţinerii puterii de luptă a grupării principale de forţe şi a celorlalte elemente de dispozitiv. Apărarea aeriană pasivă cuprinde: cercetarea spaţiului aerian; avertizarea şi alarmarea forţelor; dispersarea, regruparea, mascarea şi adăpostirea forţelor şi mijloacelor; măsurile specifice de război electronic; lichidarea urmărilor atacurilor din aer. Măsurile şi acţiunile de apărare aeriană pasivă include într-un sistem unitar şi acţiunile desfăşurate de celelalte forţe ale sistemului naţional de apărare pentru evitarea şi limitarea efectelor loviturilor din aer executate de către inamic. Reducerea eficienţei acţiunilor aeriene ale inamicului necesită pregătiri intense încă din timp de pace. Mijloacele pentru îndeplinirea acestui deziderat includ: a) realizarea şi asigurarea sistemelor de alarmare şi înştiinţare; a) asigurarea mobilităţii trupelor şi obiectivelor, ori de câte ori este posibil; a) asigurarea posibilităţilor de adăpostire a forţelor şi mijloacelor şi de protecţie a echipamentelor – inclusiv protecţia împotriva emisiilor electromagnetice; a) asigurarea de mijloace eficiente, pentru a permite redudanţa sistemelor şi echipamentelor; a) realizarea şi asigurarea de mijloace pentru

94

camuflajul şi mascarea în spectrul de radiolocaţie, infraroşu şi vizual; a) asigurarea echipamentelor de imitare a unor forţe şi mijloace; a) asigurarea facilităţilor şi echipamentelor de protecţie NBC; Apărarea NBC constă în metodele, planurile şi procedurile implicate în stabilirea şi executarea măsurilor de apărare împotriva atacului cu ADMNBC, a accidentelor (incidentelor) NBC la obiectivele cu risc de amplasament şi a acţiunilor teroriste. Aceste măsuri presupun prevenirea (evitarea) contaminării RBC, protecţia NBC şi decontaminarea. Apărarea NBC se planifică, organizează şi se desfăşoară pentru a permite forţelor să acţioneze eficient în condiţii (medii) NBC prin îndeplinirea cerinţelor de supravieţuire şi operaţionale de bază şi de a reduce efectele atacurilor cu ADMNBC şi producerii evenimentelor emisii altele decât atacul (EADA).Apărarea NBC se execută prin: coordonarea şi conducerea activităţilor (acţiunilor) de apărare NBC; prevenirea NBC; protecţia NBC; decontaminarea radioactivă, biologică şi chimică; mascarea cu aerosoli. Apărarea NBC se execută de către unităţile de toate armele, folosind forţele şi mijloacele proprii. Misiunile de amploare şi complexitate ridicată care necesită un grad mai mare de pregătire şi specializare, se execută de către unităţile de apărare NBC. Protecţia împotriva sistemelor incendiare se organizează în scopul: apărării forţelor şi dispozitivelor împotriva efectelor armelor şi muniţiilor incendiare; evitării, evaluării, controlului, limitării şi înlăturării efectelor incendiilor în dispozitivul forţelor proprii; ieşirii din raioanele în care se produc incendii de mari proporţii. Pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de protecţie împotriva sistemelor incendiare constau în: a) descoperirea pregătirii inamicului pentru întrebuinţarea sistemelor incendiare; a) prevenirea forţelor proprii despre pericolul întrebuinţării de către inamic a sistemelor incendiare; a) protecţia nemijlocită a forţelor şi elementelor de dispozitiv împotriva efectelor întrebuinţării sistemelor incendiare; a) stabilirea caracterului şi volumului lucrărilor de

95

limitare şi înlăturare a urmărilor atacului cu arme şi muniţii incendiare, în funcţie de natura incendiilor, precum şi de forţele şi mijloacele avute la dispoziţie; a) limitarea şi înlăturarea urmărilor atacului cu sistemele incendiare. Protecţia informaţiilor se realizează prin măsuri şi acţiuni organizatorice, informaţionale şi tehnice executate în scopul: respectării regulilor de lucru în elaborarea şi exploatarea documentelor de conducere şi informare, a operaţiilor ce se pregătesc sau sunt în curs de desfăşurare, prin accesul limitat, autorizat şi ierarhizat la date şi informaţii; ţinerii sub control a informaţiilor destinate publicului; protecţiei fizice şi criptografice a informaţiilor ce se transmit; disimulării informaţionale împotriva cercetării inamicului; penetrării documentelor, materialelor, cifrurilor şi codurilor inamicului. Protecţia medicală şi sanitar-veterinară se pregăteşte şi desfăşoară în scopul păstrării sănătăţii personalului şi animalelor, prevenirii apariţiei şi răspândirii bolilor, acordării ajutorului medical, evacuării, spitalizării, tratamentului şi recuperării răniţilor şi bolnavilor, precum şi pentru protecţia personalului şi animalelor împotriva efectelor atacurilor NBC şi ale EADA. Protecţia mediului în zona de responsabilitate se realizează pentru păstrarea (conservarea) echilibrului ecologic, prevenirea, limitarea şi combaterea riscurilor şi ameninţărilor la adresa mediului înconjurător şi reconstrucţia factorilor de mediu afectaţi. Protecţia mediului este organizată prin luarea în considerare a factorilor de risc şi de ameninţare la adresa mediului, din zona de responsabilitate şi se execută de către întregul personal sub conducerea comandanţilor şi a persoanei investite cu atribuţii în acest domeniu. Protecţia mediului cuprinde: a) protejarea vegetaţiei sălbatice (flori, puieţi, vegetaţie lemnoasă) de acţiunea distructivă a personalului şi tehnicii; a) recuperarea în totalitate a deşeurilor; a) protejarea apelor; a) protejarea solului; a) protejarea atmosferei. Protecţia muncii în operaţie, se realizează pentru

96

asigurarea integrităţii fizice a personalului participant la aceasta, prin diminuarea riscurilor de accidentare şi îmbolnăviri profesionale. Protecţia muncii se asigură întregului personal sub conducerea comandanţilor şi a persoanelor investite cu atribuţii în acest domeniu şi este organizată prin luarea în considerare a factorilor de risc, de accidentare şi (sau) îmbolnăvire profesională care decurg din elementele sistemului de acţiune, proprii fiecărei componente a acestuia (executant – sarcină de muncă – echipamente tehnice – mediul de activitate). Măsurile de protecţie a muncii în operaţie includ: a) evaluarea riscurilor pentru evitarea riscurilor inutile; a) utilizarea echipamentului adecvat; a) întocmirea documentelor necesare pe această linie; a) elaborarea procedurilor de operare permanente (standard) în domeniu. Activitatea de informare şi relaţii publice se desfăşoară continuu şi sistematic, pentru asigurarea şi menţinerea unor raporturi favorabile în interiorul structurii militare cât şi între aceasta şi administraţia (serviciile) publice, în folosul operaţiei, precum şi informarea personalului asupra acestora prin: crearea şi menţinerea unei imagini favorabile forţelor proprii; informarea corectă asupra misiunilor unităţilor, deciziilor politice şi administrative referitoare la armată şi cu problemele de interes privind acţiunile ce se desfăşoară; creşterea responsabilităţii pentru îndeplinirea misiunilor; formarea şi dezvoltarea conştiinţei civice; realizarea unei comunicări biunivoce permanente şi reciproc avantajoase între armată şi societatea civilă. Asigurarea topogeodezică constă în totalitatea măsurilor şi acţiunilor ce se planifică şi execută pentru obţinerea, producerea şi distribuirea în timp de pace, în situaţii de criză şi la război a produselor şi informaţiilor geografice actualizate şi precise necesare pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare. Asigurarea geografică este o responsabilitate a statelor majore de la toate eşaloanele şi se realizează cu forţe şi mijloace specializate pentru culegerea permanentă a datelor şi informaţiilor despre teren, precum şi pentru actualizarea materialelor cartografice şi stabilirea efectelor detaliilor de planimetrie şi de relief asupra acţiunilor militare.

97

Asigurarea hidrometeorologică se realizează pentru: a) obţinerea, determinarea şi analiza datelor şi informaţiilor privind situaţia hidrologică şi meteorologică, prognoza hidrometeorologică, fenomenele periculoase sau cu caracter calamitar, precum şi a celor referitoare la influenţa fenomenelor hidrometeorologice asupra operaţiei; b) realizarea măsurilor de protecţie a unităţilor necesare planificării şi desfăşurării operaţiei. Datele şi informaţiile despre starea vremii sunt furnizate de eşalonul superior, forţele şi mijloacele specializate din cadrul unităţilor proprii sau ale celorlalte categorii de forţe ale armatei, precum şi de către organele civile specializate. Datele hidrometeorologice sunt procurate de elementele de cercetare, inclusiv de la organele locale şi se analizează în concordanţă cu caracteristicile geografice şi topografice ale zonei de responsabilitate. În condiţiile folosirii de către inamic a ADMNBC, mijloacelor incendiare şi a unor mijloace specifice războiului geofizic, frecvenţa furnizării datelor şi informaţiilor creşte, în raport cu nevoile comandantului şi ale comandamentului de a decide şi a planifica operaţia. Asigurarea cu resurse umane se desfăşoară pentru completarea necesarului de personal, ca urmare a pierderilor suferite în timpul operaţiilor desfăşurate sau a deficitelor apărute din alte cauze (înfiinţarea de noi unităţi, treceri în rezervă, acţiuni de investigare psihomorală a personalului, etc.) Asigurarea cu resurse umane presupune urmărirea, centralizarea şi analiza datelor privind pierderile şi nivelul încadrării cu personal, elaborarea şi transmiterea cererilor de completare, primirea, repartiţia şi încadrarea personalului destinat pentru completări, legătura permanentă cu organele militare teritoriale. Asistenţa juridică se desfăşoară în scopul respectării în operaţie, a cerinţelor legilor ţării, a prevederilor regulamentelor militare şi ale dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate. Aceasta trebuie să realizeze concordanţa dintre cerinţele militare şi restricţiile impuse, îndeplinirea misiunilor fără încălcarea normelor de drept, limitarea pierderilor colaterale în raport cu aşteptările, discriminarea în selectarea obiectivelor şi proporţionalitatea între mijloacele şi metodele folosite în raport cu necesităţile

98

militare. Prin asistenţa juridică se amplifică demnitatea, onoarea şi prestigiul moral al forţelor proprii şi implicit, victoria acestora, prin eliminarea crimelor, distrugerilor şi suferinţelor inutile. Asistenţa religioasă se execută în scopul cultivării valorilor religios-morale, patriotice, etice şi civice, în vederea realizării şi menţinerii unui nivel ridicat al moralului personalului. Asistenţa religioasă se realizează prin pastoraţie individuală adecvată, predică şi slujbe religioase, în vederea îmbărbătării militarilor, fortificării voinţei, curajului şi sentimentului patriotic şi întăririi credinţei acestora. Pe timpul operaţiei, asistenţa religioasă se asigură şi pentru prizonierii de război, uneori şi pentru populaţia din zona de responsabilitate, în conformitate cu preceptele religioase ale acestora. 3.5. ACŢIUNILE BATALIONULUI DE INFANTERIE ÎN CADRUL OPERAŢIILOR DE STABILITATE ŞI DE SPRIJIN. Operaţiile de stabilitate şi de sprijin sunt acţiuni şi misiuni desfăşurate de către batalionul de infanterie în scopul descurajării, prevenirii conflictelor, restabilirii, menţinerii, impunerii şi edificării păcii, păstrării/restabilirii ordinii constituţionale, acordării ajutorului umanitar; se execută, de regulă, prin alte mijloace decât lupta armată. 3.5.1. Generalităţi Operaţiile de stabilitate şi de sprijin (OSS) se execută de către batalionul de infanterie în conformitate cu legislaţia internaţională referitoare la folosirea forţelor armate şi cu obligaţiile asumate de România pentru realizarea păcii şi securităţii internaţionale, precum şi cu legislaţia internă privind folosirea forţelor armate în operaţii de apărare şi menţinere a ordinii constituţionale, de intervenţie în situaţii de urgenţă civilă şi de sprijin al autorităţilor publice. Batalionul de infanterie poate fi angajat în OSS pe teritoriul naţional sau în afara acestuia, pe timp de pace, în situaţii de criză, război sau post-conflict. Datorită eterogenităţii forţelor participante, militare şi uneori, civile şi a importanţei acţiunilor acestora, conducere OSS este de o complexitate aparte, iar acţiunile unor unităţi 99

relativ mici pot avea impact politic. În procesul pregătirii operaţiilor se stabilesc obiective bine determinate în timp şi spaţiu, unele dintre acestea fiind specifice, iar altele putând avea final deschis. Întregul efort pentru atingerea obiectivului final stabilit este coordonat pe baza planului de operaţii, avându-se în vedere sincronizarea efectelor în timp şi spaţiu. Caracterul eterogen al structurii forţelor participante, unităţi militare aparţinând mai multor naţiuni, poliţie, pompieri, organizaţii civile naţionale şi internaţionale, agenţii guvernamentale, nu trebuie să afecteze în nici un fel concentrarea eforturilor pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite. Eventualele neclarităţi în stabilirea şi înţelegerea obiectivelor politice stabilite de autorităţile constituţionale abilitate ale statului român trebuie să fie înlăturate prin solicitarea ordinelor scrise de la eşalonul superior. Datele şi informaţiile de cercetare obţinute din surse diferite constituie baza estimării comandantului şi a planificării operaţiilor. Subunităţile de sprijin de luptă şi cele de logistică alocă resursele şi se asigură servicii în folosul tuturor forţelor angajate în operaţii. Cunoaşterea în profunzime şi aplicarea cu rigurozitate a regulilor de drept internaţionale şi a legilor ţării reprezintă un factor determinant al succesului oricărei operaţii. În perioada postconflict, o cantitate de forţe şi mijloace ale batalionului de infanterie participante la lupta armată poate fi destinată să treacă, la ordin la OSS. Prezenţa batalionului în anumite zone poate determina autorităţile locale să îi încredinţeze conducerea unor operaţii care, în mod normal, ar reveni altor organisme; în aceste condiţii, comandantul raportează eşalonului superior despre situaţia creată, iar după primirea aprobării, stabileşte împreună cu autorităţile locale, modalităţi de acţiune specifice, complementare regulilor de angajare; forţele puse la dispoziţie trec în subordinea nemijlocită a comandantului şi acţionează în conformitate cu cele solicitate, în limita competenţelor sale şi a actelor normative. La terminarea misiunii comandantul batalionului predă autorităţilor locale forţele puse la dispoziţie, raportează eşalonului superior concluziile rezultate şi execută ordinele

100

acestuia. OSS se desfăşoară cu respectarea, în funcţie de situaţie, a principiilor caracteristice luptei armate precum şi a unor principii specifice. Principiile de desfăşurare a OSS sunt complementare principiilor luptei armate. Definirea clară a obiectivului în OSS presupune integrarea tuturor operaţiilor pentru realizarea scopului stabilit de eşalonul superior. Comandantul concretizează ordinele eşalonului superior în obiective militare specifice batalionului, pe care trebuie să le îndeplinească în cooperare cu forţele şi organizaţiile participante. Orice schimbare în plan politic şi militar trebuie să se reflecte în planificarea operaţiei. Unitatea de efort în OSS impune, ca şi în lupta armată, direcţionarea tuturor forţelor şi mijloacelor către realizarea scopului comun. Pentru contingentul naţional se menţine sistemul de comandă şi control instituit. În cadrul forţelor multinaţionale unitatea de efort este realizată pe baza consensului între parteneri şi prin aplicarea principiului autorităţii unice a comandantului. Siguranţa operaţiilor se realizează pe baza dreptului la autoapărare împotriva acţiunilor ostile. Comandantul ia toate măsurile ce se impun pentru protecţia permanentă a forţelor, indiferent de caracterul paşnic al operaţiilor. Când situaţia impune, conform regulilor de angajare, forţele trec cu rapiditate de la o atitudine necombatantă la cea specifică luptei armate. Restricţionarea reprezintă riposta armată aplicată cu prudenţă şi vizează realizarea unui echilibru între desfăşurarea în siguranţă a OSS şi obiectivul social-politic propus. Folosirea excesivă a forţei poate pune sub semnul întrebării legitimitatea participării structurilor militare la operaţie, amplificând credibilitatea forţelor ostile. Comandantul ia măsuri preventive, asigurând înţelegerea şi respectarea regulilor de angajare şi informarea oportună a subordonaţilor cu privire la situaţia politico-militară din zonă; la propunerea sa, regulile de angajare sunt revăzute şi

101

reformulate ori de câte ori este necesar, pentru a nu pune în pericol viaţa personalului militar şi integritatea forţelor. Legitimitatea derivă din percepţia ca îndreptăţită a prezenţei forţei şi a operaţiilor executate de către aceasta, având autoritatea de a folosi mijloacele adecvate pentru realizarea scopurilor stabilite prin convenţii recunoscute de părţile contractante. Legitimitatea poate deveni un element decisiv pentru desfăşurarea cu succes a operaţiei; forţele angajate trebuie să aibă un mandat legal de acţiune, pe care să-l respecte întocmai. Perseverenţa presupune pregătirea privind aplicarea şi folosirea constantă, pentru un timp îndelungat a forţelor, în funcţie de misiunea primită şi evoluţiile politico-militare din zonă. Comandanţii urmăresc îndeplinirea misiunii într-un timp cât mai scurt şi în acelaşi timp, ei trebuie să fie conştienţi că unele operaţii, prin natura lor, pot dura mai mulţi ani, luânduşi măsurile ce se impun. În OSS comandantul ia decizii în condiţii de incertitudine, iar rezultatele unor reacţii imediate pot afecta misiunea pe termen lung; aceasta nu exclude executarea unor acţiuni cu caracter decisiv, dar impune analiza atentă a situaţiei, în scopul găsirii momentelor şi locurilor potrivite pentru astfel de măsuri. Utilizarea forţei în mod selectiv şi discriminat constă în utilizarea forţei în concordanţă cu obiectivul urmărit şi situaţia concretă, având în vedere misiunea şi limitările politice şi legale impuse. Comandanţii iau în considerare cerinţele de a preveni suferinţele inutile, de a face distincţie între combatanţi şi necombatanţi şi de a reduce la minim pierderile de vieţi omeneşti şi distrugerea proprietăţii; aceste consideraţii determină nivelul acceptabil al forţei pentru a evita folosirea excesivă sau arbitrară a acesteia; folosirea unui nivel nejustificat al forţei poate determina cerinţe tot mai mari pentru a menţine acelaşi nivel al ordinii, precum şi pierderea simpatiei şi sprijinul populaţiei locale, chiar şi a credibilităţii. Modul de utilizare al forţei la nivel tactic este stabilit prin regulile de angajare, în unele situaţii capabilităţile neletale pot fi complementare celor letale; în orice caz, militarii trebuie să-şi menţină viabilă în permanenţă opţiunea forţei letale

102

pentru autoapărare. Acţiunea decisivă pentru prevenirea escaladării constă în urmărirea energică a obiectivelor propuse şi , la nevoie, aplicarea hotărâtă a forţei, aceasta nu implică a atitudine beligerantă, ci aplicarea rapidă şi decisivă a forţei în locul şi la momentul decisiv, în aşa măsură încât să ducă la rezolvarea crizei şi descurajarea unor confruntări viitoare. Înţelegerea potenţialului pentru consecinţe nedorite ale acţiunilor individuale şi ale unităţilor mici este un principiu determinat de natura volatilă şi încărcătura politică a majorităţii operaţiilor de stabilitate şi de sprijin; acesta se referă la consecinţele disproporţionate faţă de nivelul de comandă şi cantitatea de forţe implicate în unele acţiuni şi solicită determinarea şi evitarea posibilelor probleme prin pregătire, disciplină şi informare permanentă a liderilor şi militarilor, indiferent de eşalon; fiecare militar trebuie să înţeleagă contextul operaţional şi strategic al misiunii, precum şi potenţialele consecinţe politice, militare şi legale ale acţiunii ca şi ale inacţiunii. Etalarea capacităţii de a folosi forţa, într-o manieră neameninţătoare constă în demonstrarea puterii de luptă şi a hotărârii de a o folosi la nevoie, în aşa fel încât să nu provoace o reacţie nedorită; în concordanţă cu cerinţele de securitate ale operaţiei, comandantul face cunoscut părţilor implicate dimensiunile potenţialului de acţiune propriu, fără a informa posibilul adversar cu privire la capabilităţile de care dispune; afişarea capabilităţilor ofensive şi defensive generale este, în mod normal, suficientă pentru a descuraja confruntarea directă. În operaţiile de sprijin se mai aplică şi următoarele principii: a) asigurarea sprijinului fundamental unui număr cât mai mare de oameni; a) stabilirea periodică a eficacităţii operaţiei; a) transferul execuţiei către instituţiile civile, imediat ce este posibil. Asigurarea sprijinului fundamental unui număr cât mai mare de oameni este un principiu utilizat de către comandanţi pentru stabilirea urgenţei misiunilor şi repartiţia resurselor; efortul iniţial este orientat spre refacerea şi reluarea serviciilor vitale: a) distribuirea de apă şi alimente;

103

ajutorul medical; electricitatea; căutarea şi salvarea; stingerea incendiilor; relaţiile comunitare. Stabilirea periodică a eficacităţii operaţiei constă în stabilirea parametrilor specifici de evaluare a efectelor măsurilor şi acţiunilor întreprinse, împreună cu instituţiile sprijinite, aceşti parametri sunt axaţi pe starea şi activitatea celor sprijiniţi şi trebuie să fie judicioşi, măsurabili, să lege cauza de efect pentru a permite comandanţilor să înţeleagă şi să aprecieze progresul şi succesul. Transferul execuţiei către instituţiile civile, imediat ce este posibil, depinde de specificul misiunii; cele mai importante aspecte de avut în vedere sunt capacitatea autorităţilor civile de a relua operaţiile fără ajutorul forţelor batalionului şi necesitatea de a angaja subunităţile batalionului în alte operaţii; comandanţii identifică şi include în procesul de planificare şi alte consideraţii; ei au permanent în vedere obiectivele pe termen lung ale comunităţii sprijinite; deşi scopul nemijlocit al operaţiilor de sprijin este înlăturarea privaţiunilor şi suferinţelor, scopul final este crearea condiţiilor pentru reluarea vieţii normale a comunităţii; transferul acţiunilor către autorităţile civile şi retragerea subunităţilor angajate constituie semnale pozitive pentru populaţia sprijinită şi pentru forţele terestre. a) a) a) a) a)

3.5.2. Acţiunile batalionului de infanterie în operaţii de stabilitate Operaţiile de stabilitate sunt diverse; principalele tipuri de operaţii de stabilitate la care poate participa batalionul de infanterie sunt: a) controlul armamentelor; a) combaterea terorismului; a) sprijinul operaţiilor antidrog; a) asistenţa umanitară şi civică; a) asistenţa acordată unei naţiuni; a) evacuarea necombatanţilor; a) impunerea de sancţiuni; a) operaţiile de pace; a) demonstraţia de forţă. Controlul armamentelor se desfăşoară după reguli 104

diplomatice şi este o operaţie la care participă şi batalionul de infanterie. Structurile specializate aplică prevederile documentelor internaţionale la care România este stat parte, pe linia controlului armamentelor convenţionale şi a măsurilor de sporire a încrederii şi securităţii în Europa. Acţiunea de control a armamentelor şi de verificare constă în pregătirea subunităţilor din compunerea batalionului de infanterie pentru primirea inspecţiilor din partea partenerilor străini. Combaterea terorismului cuprinde atât operaţii de reducere a vulnerabilităţii faţă de actele de terorism – antiterorismul, cât şi acţiuni ofensive întreprinse pentru a interzice astfel de acţiuni – contra-terorismul. Comandantul organizează permanent şi conduce, atunci când este nevoie, operaţii antiteroriste, ca formă de protecţie a forţelor, coordonarea acestor operaţii este realizată, de regulă, de către poliţia militară. Batalionul de infanterie participă în cadrul structurilor specializate, la operaţii antiteroriste pe teritoriul naţional – operaţii de sprijin sau în afara acestuia – operaţii de stabilitate. Când este folosit pentru salvarea victimelor operaţiilor teroriste, batalionul de infanterie, structura nespecializată, poate acţiona independent sau în compunerea brigăzii numai după o pregătire şi o echipare corespunzătoare misiunii. Programele antiteroriste sunt campanii violente menite să alterneze compartimentul politic; din această cauză forţele batalionului care sprijină o forţă guvernamentală sunt probabil obiective pentru teroriştii care se opun guvernului. Combaterea terorismului cuprinde două părţi: a) antiterorismul, constând în măsuri defensive folosite pentru a reduce vulnerabilitatea persoanelor, unităţilor şi instalaţiilor; a) Contra-terorismul, constând în măsuri ofensive de împiedicare sau răspuns la măsurile teroriste. Militarii români sunt în principal preocupaţi de antiterorism care reprezintă o responsabilitate de protecţie a forţei pentru comandanţii de la toate nivelurile. Terorismul poate fi folosit atât în război cât şi în conflicte de intensitate mică; el este o formă a psihologiei politice în general dirijată de părţi care nici nu cauzează nici nu sunt în

105

măsură să rezolve problemele care îi motivează pe terorişti; actele de violenţă sunt comise având în vedere efectele lor asupra audienţei şi nu neapărat pentru victime; această audienţă este în general reprezentată de guvern; aceste acte sunt comise fie cu intenţia de a determina oficialităţile să acţioneze, fie pentru a le intimida pentru a nu acţiona; atâta timp cât terorismul este un act psihologic el trebuie să fie soluţionat prin aceleaşi mijloace; sunt aplicabile imperativele conflictelor de intensitate mică. Antiterorismul; persoanele, vehiculele, instalaţiile şi subunităţile batalionului sunt toate vulnerabile la atacurile teroriste. Persoanele, tacticile teroriste împotriva persoanelor include bombele, răpirile, luarea de ostatici şi asasinarea oamenilor; teroriştii evită activităţile evidente; ei sunt ascunşi în rândul populaţiei şi sunt greu de identificat; bătrânii, femeile şi copii pot fi angajaţi în acţiuni teroriste; unele măsuri simple de precauţie reduc şansele unor atacuri teroriste eficiente împotriva oamenilor, astfel: a) prima cerinţă o reprezintă avertizarea asupra ameninţărilor; persoanele trebuie să evite să se automulţumească pe sine; în timpul lor liber ele trebuie să se deplaseze în grupuri, să evite comportamentele evident cunoscute sau zonele periculoase şi să rămână permanent în alertă; în momentele de ameninţare mare, regimul deplasărilor poate fi oprit sau limitat în locuri şi la ore anumite; a) se evită metodele stereotipie ale unor activităţi; rutele şi momentele deplasărilor sunt variate de la o zi la alta; dacă ordinele şi condiţiile locale permit, militarii rămân înarmaţi; militarii trebuie să respecte disciplina privind uzul de armă, ei trag numai dacă se execută foc asupra lor. a) vehiculele care nu se folosesc sunt păstrate în parcări asigurate; înainte de a le folosi, echipajul verifică vehiculul împotriva bombelor; se instituie un sistem de trecere pentru a ajuta la controlul persoanelor; toate persoanele ale căror scopuri în zona batalionului sunt neclare se reţin şi chestionează; pachetele sau orice alte obiecte care apar în diferite locuri se investighează. Instalaţiile; zonele de încartiruire sunt protejate prin cele mai potrivite mijloace împotriva ameninţărilor; când nivelul violenţelor este redus, mentalitatea de fortăreaţă trebuie evitată, adoptându-se măsurile de precauţie adecvate;

106

apropierea de zona batalionului este împiedicată de obstacole ce pot fi acoperite cu foc; automobilele sau camioanele care au bombe sunt dispozitivele favorite şi devastatoare ale teroriştilor; în special pe timp de noapte accesul în zonele de cartiruire sunt controlate prin măsuri şi mijloace improvizate cum sunt: a) parcarea autovehiculelor grele de-a lungul drumurilor sau amplasarea butoaielor cu nisip intercalat pe aceste drumuri; a) pentru instalaţiile semipermanente, obstacolele grele, precum colţii antitanc din beton, oferă o siguranţă sporită fără a crea o impresie improprie; a) gărzi echipate cu armament automat care acoperă toate rutele de apropiere; a) santinelele care patrulează pe perimetrul zonei însoţite de câini special antrenaţi; a) folosirea minelor sau alte arme grele pentru a acoperi rutele de apropiere; a) patrulele care se deplasează în jurul zonei apărate pentru a descoperi şi împiedica posibilele atacuri teroriste. Informaţiile; compartimentul S2 al batalionului obţine de la eşalonul superior estimările curente ale situaţiei ameninţărilor; el iniţiază culegerea informaţiilor în cadrul batalionului pentru a se concentra asupra ameninţărilor teroriste; populaţia civilă care oferă servicii batalionului pentru prima dată, este înregistrată şi verificată asupra aspectelor legale ale trecutului ei; de asemenea, comportamentul ei este supravegheat cu atenţie în continuare; atunci când ameninţările teroriste cresc sau când batalionul este dislocat pe companii, întreaga gamă de măsuri protective este întrebuinţată cu eficienţă; sunt constituite buncăre şi poziţii de luptă; clădirile şi corturile sunt protejate cu saci de nisip; gardurile, inclusiv cele din sârmă ghimpată sau din spirale de sârmă sunt folosite pentru marcarea perimetrului şi sunt plantate mine; totuşi comandantul reţine ideea că teroriştii, spre deosebire de o forţă armată, obţin succesul prin subterfugii; un terorist are întotdeauna un motiv logic pentru a-şi justifica prezenţa; folosirea fortificaţiilor este doar o parte a măsurilor de prevenire a atacurilor teroriste. Contra-terorismul; forţele specializate, instruite şi echipate pentru acţiunile de contra-terorism pot fi întărite sau înlocuite cu forţe din batalionul de infanterie doar în condiţii deosebite; tacticile de executate a raidurilor, siguranţa şi 107

cercetarea, blocarea drumurilor se pot folosi în aceste misiuni. Sprijinul operaţiilor antidrog constă în susţinerea unităţilor specializate pentru interzicerea producerii, transportului şi distribuţiei drogurilor. Personalul militar ajută personalul specializat în lupta antidrog pentru eradicarea traficului de droguri; traficanţii de droguri sunt adesea conectaţi cu organizaţii insurgente sau gherile şi pot oferi sprijin financiar acestora, care în schimb oferă protecţie acţiunilor acestora. În astfel de situaţii batalionul acţionează cu mijloacele din dotare în cadrul echipelor de distrugere a instalaţiilor de prelucrare şi a materiilor prime, monitorizarea şi descoperirea traficului ilegal de droguri, precum şi pentru neutralizarea reţelelor de conducere. La ordin, batalionul poate acorda asistenţă elementelor specializate în operaţii antidrog, prin planificarea şi pregătirea operaţiilor, sprijinul logistic al forţelor, folosirea în comun şi închirierea tehnicii. Asistenţă umanitară şi civică se execută de către batalionul de infanterie în conjucţie cu alte operaţii militare şi constă în: a) îngrijire medicală şi veterinară pentru zonele rurale; a) construirea unor căi simple de transport de suprafaţă; a) amenajarea de surse de apă şi sisteme de salubrizare; a) realizarea sau repararea unor utilităţi publice; a) activităţi legate de detectarea minelor şi deminare, incluzând instruire şi asistenţă tehnică. Asistenţa acordată unei naţiuni se execută, pe teritoriul altui stat, la cererea expresă a acestuia şi pe baza acordurilor bilaterale existente, pentru promovarea securităţii şi stabilităţii în regiune, conform mandatului încredinţat, regulilor de angajare şi actelor normative naţionale. Asistenţa acordată unei naţiuni include: a) sprijinul indirect – programe de asistenţă de securitate, exerciţii multinaţionale, programe de schimburi bilaterale; a) sprijinul direct, fără implicarea în operaţii de luptă armată, operaţii militari-civili, schimb de informaţii şi comunicaţii, sprijin logistic;

108

operaţii de luptă armată – operaţii ofensive şi de apărare în sprijinul luptei naţiunii gazdă împotriva insurgenţelor sau teroriştilor. Evacuarea necombatanţilor poate avea loc într-un mediu permisiv, nesigur sau ostil şi se execută la ordinul eşalonului superior, cu asentimentul celor evacuaţi. Conducerea operaţiei desfăşurate pe teritoriul naţional revine comandantului marii unităţi/unităţii din zona de conflict, iar în afara teritoriului naţional este condusă de către comandantul forţei care execută evacuarea stabilită de eşalonul superior. La pregătirea şi desfăşurarea operaţiei pot participa şi observatori acreditaţi de organismele naţionale şi internaţionale, atunci când evacuarea combatanţilor se desfăşoară într-un mediu permisiv. Desfăşurarea cu succes a operaţiei de evacuare impune o coordonare minuţioasă între forţele participante şi organizaţiile civile din zonă; De regulă, pentru executarea misiunii într-un mediu incert sau ostil, forţele participante se infiltrează rapid şi fără avertizare în zona de dispunere a persoanelor stabilite pentru evacuare, ocupă temporar obiectivul şi se retrag în mod planificat, asigurând atât protecţia unităţilor cât şi a evacuaţilor. Batalionul de infanterie poate fi angajat să sprijine evacuarea necombatanţilor, cetăţeni ai României şi ai altor ţări, din zonele ostile; dacă totul decurge conform planurilor nu sunt necesare lupte; aceste operaţii apar doar atunci când ameninţările devin pericol, deci violenţele pot avea lor în orice moment şi forţele trebuie să fie pregătire să facă faţă acestor situaţii. Obiectivul nu este de a distruge o forţă inamică, ci de a scoate oamenii dintr-o situaţie periculoasă; luptele pot fi evitate, dar pot fi necesare; batalionul de infanterie astfel angajat trebuie să protejeze oamenii sau lucrurile pe care încearcă să le recupereze sau evacueze. În această situaţie batalionul asigură apărare circulară, pentru că un atac este de aşteptat din orice direcţie; ameninţarea poate fi constituită din: a) forţe de gherilă organizată; a) indivizi ostili; a) mulţime sau chiar forţele de poliţie şi militare ale a)

109

ţării, de unde se realizează evacuarea. Batalionul organizează patrule care să caute oameni sau lucruri care urmează să fie recuperate; la întoarcerea spre locul de evacuare, evită ambuscadele. Barierele fizice sunt necesare pentru a proteja zona care este evacuată; distrugerea podurilor sau tunelurilor, ori pregătirea acestora pentru distrugere, poate fi necesară atunci când se materializează o ameninţare. Batalionul organizează o mulţime sau o forţă organizată, care se apropie, ordonându-le să nu continue deplasarea; obiectivul îl constituie evitarea permanentă a confruntărilor, infanterie este în măsură să-şi folosească patul armei sau baionetele pentru a pătrunde într-o forţă ameninţătoare şi a extrage oamenii ce urmează a fi evacuaţi; batalionul poate fi nevoit să folosească agenţii de control ai dezordinii şi focurile de avertisment. Batalionul se retrage sub presiunea unui atac inamic: a) necombatanţii; ei sunt evacuaţi primii şi sunt escortaţi către mijlocul de transport aerian sau în naval sub protecţia unei forţe de intervenţie, care să poată executa operaţii de luptă defensive; aeronavele decolează pe măsură ce sunt încărcate; vapoarele stau departe de ţărm, iar evacuaţii sunt transportaţi către locul de evacuare cu elicoptere sau bărci; a) elementele înaintate ale forţelor de intervenţie; acestea se retrag într-un perimetru în jurul locurilor de evacuare; se restrânge perimetrul, pe măsură ce militarii se îmbarcă pe aeronave sau vapoare; forţele uşoare sunt ultimele care pleacă; aceste forţe folosesc focul armamentului automat pentru a ţine la distanţă inamicul pe măsură ce ele se îmbarcă; echipamentele care nu pot fi evacuate sunt distruse; sprijinul cu foc este asigurat de forţele aeriene, navale şi aviaţia tactică, elicopterele antiblindate şi artileria navală. Impunerea de sancţiuni se realizează, de regulă, prin combinarea operaţiilor terestre cu cele aeriene şi navale. Interoperabilitatea şi cooperarea dintre forţele participante sunt determinate în obţinerea succesului operaţiei. Planificarea şi modul de acţiune al forţelor angajate în impunerea de sancţiuni se execută în strictă conformitate cu mandatul stabilit de organismele internaţionale şi regulile de

110

angajare specifice. Operaţiile de pace constau în: a) prevenirea conflictului; a) realizarea păcii; a) construcţia păcii; a) menţinerea păcii; a) impunerea păcii. Misiunea principală a batalionului de infanterie care acţionează în sprijinul păcii este de a descuraja declanşarea sau continuarea unor conflicte militare, participând de regulă, în cadrul unor forţe internaţionale. Batalionul de infanterie acţionează pe baza unui mandat şi a regulilor de angajare stabilite de către organizaţia sub egida căreia participă. Mandatul prevede: a) obiectivul operaţiei; a) misiunea forţelor, scopurile care se îndeplinesc; a) compunerea batalionului; a) numirea comandantului şi a altor mediatori speciali şi termenii de referinţă a acestora; a) nominalizarea structurii responsabile care supervizează operaţia, sprijinul logistic şi financiar; a) distincţia dintre organizaţiile de sprijin şi responsabilităţile naţionale; data limită a mandatului; a) condiţiile şi termenele pe care ţara gazdă intenţionează să le impună referitor la prezenţa forţei; a) reglementări privind drepturile şi imunităţile personalului. Batalionul de infanterie în executarea operaţiilor de pace poate participa la: a) dislocarea preventivă a forţelor; a) observarea, monitorizarea şi supervizarea zonelor de separaţie şi a acţiunilor forţelor aflate în conflict; a) stabilirea de zone sigure; a) interpunerea între părţile aflate în conflict; a) separarea prin forţă a forţelor aflate în conflict; a) garantarea sau interzicerea libertăţii de mişcare; a) demobilizarea forţelor aflate în conflict; a) asistenţă militară; a) impunerea de sancţiuni, evacuarea necombatanţilor; a) protecţia obiectivelor vitale în cadrul zonelor de

111

responsabilitate; a) repararea căilor de comunicaţie şi a podurilor; a) protecţia şi supravegherea taberelor de refugiaţi; a) monitorizarea schimbului de prizonieri de război între părţile aflate în conflict; aprovizionarea cu apă, alimente şi carburanţi; a) monitorizarea strângerii şi depozitarea armamentului şi muniţiilor; a) alte misiuni. Batalionul de infanterie este în măsură să descurajeze acţiunile părţilor aflate în conflict prin simpla prezenţă fizică în punctele probabile de manifestare a violenţelor sau, când situaţia impune, să intervină pentru reinstaurarea ordinii şi liniştii în zonă. Integritatea personalului şi a tehnicii militare nu sunt în nici o situaţie, elemente de negociere cu elementele care se opun. Obţinerea oportună a informaţiilor şi datelor despre forţele aflate în conflict, populaţie şi teren are un rol decisiv pentru succesul misiunii. Operaţiile psihologice, relaţiile militari-civili şi cu massmedia constituie instrumente de bază ale luării deciziei şi atingerii obiectivului final. Demonstraţia de forţă se execută de către batalionul de infanterie atunci când acţionează independent sau în cadrul unor forţe multinaţionale, pentru a face dovada hotărârii acestora de a detensiona o situaţie care poate fi contrară intereselor naţionale vitale sau ale alianţei/coaliţiei. Operaţiile batalionului de infanterie trebuie să confere credibilitatea angajamentelor asumate dar să nu ameninţe direct pe nici una din părţi. În pregătirea şi desfăşurarea demonstraţiei de forţă se ţine cont de faptul că disimularea aparentă compromite operaţia. 3.5.3. Acţiunile batalionului de infanterie în operaţii de sprijin În operaţiile de sprijin, batalionul de infanterie este folosit pentru a ajuta autorităţile civile externe sau interne, atunci când acestea se pregătesc sau răspund la crize şi alte situaţii deosebite care depăşesc posibilităţile acestora, prin asigurarea de sprijin, servicii, mijloace sau resurse specializate de bază, după caz. 112

Scopul operaţiilor de sprijin constă în îndeplinirea, pentru un timp limitat, a nevoilor mijlocite ale anumitor grupuri, până când autorităţile civile pot face aceasta fără asistenţă militară; în situaţii extreme sau excepţionale, batalionul de infanterie asistă autorităţile civile sau organizaţiile nonguvernamentale să asigure ajutorul specific şi necesar. Batalionul de infanterie poate executa operaţii de sprijin şi ca operaţii de sine stătătoare dar majoritatea operaţiilor ofensive, de apărare şi de stabilitate presupun şi operaţii de sprijin complementare înainte, pe timpul şi după executare. Operaţiile de sprijin cuprind: a) operaţii de sprijin intern (OSI) – pe teritoriul naţional; a) asistenţă umanitară externă (AUE) – în afara acestuia; OSI suplimentează eforturile şi resursele instituţiilor şi organizaţiilor centrale sau locale. OSI sunt precedate, de regulă, de o decizie a autorităţii constituţionale abilitate cu privire la un dezastru sau o urgenţă de proporţii. OSI solicită o coordonare de amploare mare şi stabilirea legăturii cu multe instituţii şi organizaţii – componenta interagenţii şi întrunită – precum şi cu administraţia centrală şi locală. În OSI, batalionul de infanterie acţionează conform prevederilor legale în vigoare referitoare la starea de necesitate, de urgenţă sau de asediu, precum şi cu acordurile încheiate cu organele administraţiei publice centrale sau locale. Întrucât legea poate interzice anumite tipuri de activităţi pe timpul OSI, comandanţii fac o analiză temeinică a competenţelor lor legale pentru fiecare misiune. Asistenţa umanitară externă se execută, de regulă, pentru a îndepărta sau reduce consecinţele dezastrelor naturale sau provocate de om într-o ţară prietenă; în cadrul acesteia batalionul execută operaţii pentru îndepărtarea unor stări de durere, boală, foame sau ale privaţiuni care reprezintă o ameninţare serioasă la adresa vieţii sau proprietăţii. Acţionând în cadrul AUE, batalionul de infanterie participă la suplimentarea sau complementarea eforturilor autorităţilor sau agenţiilor civile ale ţării gazdă, care asigură asistenţa. Batalionul de infanterie are obligaţii şi cerinţe mai mari în OSI decât în AUE; execută, de regulă, operaţii AUE numai în

113

medii permisive, în medii nesigure sau ostile; execută operaţii AUE numai ca parte a unor operaţii de stabilitate, ofensive sau de apărare. Multe activităţi AUE şi OSI, în special cele ce presupun operaţii de salvare în caz de calamităţi naturale sau dezastre, sunt similare; AUE face tranziţia spre operaţiile de stabilitate. În OSI, batalionul de infanterie execută: a) operaţii de salvare în caz de calamităţi naturale şi dezastre; a) sprijinul managementului consecinţelor accidentelor nucleare, biologice, chimice, radiologice şi a exploziilor de mare putere (NBCRE); a) sprijinul impunerii legii civile; a) asistarea comunităţii. Operaţiile de salvare în caz de calamităţi naturale şi dezastre; în cazul unei calamităţi naturale sau a unui dezastru, autorităţile naţionale centrale şi locale sau ale ţării gazdă răspund pentru refacerea serviciilor de bază din zona afectată; pentru a sprijini efortul acestora, autorităţile constituţionale abilitate pot dispune dislocarea unor unităţi din compunerea Forţelor Terestre. Batalionul de infanterie execută activităţi similare pe timpul operaţiilor de salvare în cadrul OSI sau AUE, incluzând: a) salvarea în caz de calamităţi sau dezastre, când acţiunea batalionului se focalizează pe refacerea elementelor de bază ale infrastructurii: a) salvarea umanitară, când acţiunea batalionului se concentrează pe asigurarea nevoilor vitale ale populaţiei sprijinite; de regulă, acestea se execută simultan. Principalele acţiuni care se execută de către batalionul de infanterie în operaţiile de salvare sunt: a) căutare-evacuare; a) controlul inundaţiilor; a) identificarea pericolelor, asigurarea securităţii populaţiei şi a forţelor de sprijin; a) distribuirea hranei; a) producerea, purificarea şi distribuirea apei; asigurarea de îmbrăcăminte şi de combustibil pentru încălzire şi gătit; a) adăpostirea temporară; a) sprijinirea transportului; a) stingerea incendiilor; 114

a) sprijinul medical; a) producerea de curent electric; a) sprijin de comunicaţii; a) salubritate; a) repararea sau demolarea

elementelor

de

infrastructură afectate; a) refacerea sau construirea de poduri, drumuri şi aerodromuri; a) îndepărtarea dărâmăturilor, obstacolelor de pe drumurile de aprovizionare şi din locurile de salvare. Sprijinul managementului consecinţelor accidentelor chimice, biologice, radiologice şi nucleare şi a celor provocate de exploziile de mare putere; batalionul de infanterie acordă asistenţă autorităţilor civile în pregătirea teritoriului, a populaţiei şi infrastructurii înainte de producerea dezastrului, atacului, prin sprijinirea pregătirilor interne şi protejarea instalaţiilor critice; la ordinul ministrului apărării naţionale, batalionul de infanterie răspunde la incidentele NBCRE şi participă la înlăturarea consecinţelor acestora. Delimitarea responsabilităţilor pentru participarea batalionului de infanterie la aceste operaţii este stabilită prin legi speciale, acte normative specifice, doctrina operaţiilor întrunite şi ordine ale ministrului apărării naţionale. Sprijinul impunerii legii civile implică activităţi legate de: a) combaterea terorismului; a) operaţii antidrog; a) asistenţă militară pe timpul tulburărilor civile: a) sprijin general. Sprijinul batalionului de infanterie constă în asigurarea de resurse, pregătire şi întărire; unitatea angajată rămâne în lanţul militar de comandă pe toată durata operaţiei; organizaţiile/instituţiile de impunere a legii, care sunt sprijinite, coordonează acţiunile batalionului de infanterie în concordanţă cu prevederile legilor în vigoare şi cu înţelegerile interinstituţionale. Sprijinul combaterii terorismului; pe baza deciziei autorităţilor constituţionale abilitate, batalionul de infanterie care acţionează în sprijinul unei instituţii cu rol conducător în lupta împotriva terorismului poate asigura transport, tehnică, pregătire şi personal; atunci când teroriştii constituie o ameninţare iminentă, batalionul de infanterie poate fi utilizat pentru a o contracara.

115

Sprijinul managementului crizei provocate de acţiunile teroriste include deschiderea căilor de comunicaţie pentru asistenţă militară, evaluarea pierderilor, cercetare şi decontaminare sau evaluare NBCRE; după producerea unui accident terorist, militarii pot sprijini activităţile de management al consecinţelor acestuia. Sprijinul operaţiilor antidrog se execută conform prevederilor legilor în vigoare şi înţelegerilor dintre Ministerul Apărării Naţionale şi instituţiile civile care sunt abilitate să conducă aceste operaţii. Asistenţa militară pe timpul tulburărilor civile; batalionul de infanterie asistă autorităţile civile în restabilirea legii şi ordinii constituţionale, atunci când instituţiile statale şi locale de impunere a legii nu pot controla tulburările civile, iar condiţiile de violenţă şi dezordine internă pun în pericol viaţa şi proprietatea. Participarea batalionului de infanterie se face în condiţiile respectării stricte a prevederilor specifice ale legilor în vigoare. Sprijinul general constă în acordarea de sprijin militar adiţional instituţiilor de impunere a legii; în condiţiile prevederilor legale în vigoare, batalionul de infanterie poate să ofere informaţii şi să pună la dispoziţie tehnică, instalaţii şi alte servicii. Asistarea comunităţii cuprinde o gamă largă de activităţi care oferă sprijin şi menţin o strânsă legătură între comunităţile militară şi civilă; activităţile de asistenţă a comunităţii oferă mijloace eficace de proiectare a unei imagini pozitive a batalionului de infanterie, asigurând oportunităţi de pregătire şi întărind relaţiile dintre acestea şi populaţia civilă; ele trebuie să răspundă acelor nevoi ale comunităţii care nu ar putea fi satisfăcute în alt mod. Activităţile de asistenţă a comunităţii pot contribui la creşterea nivelului pregătirii individuale şi a unităţii; ele trebuie să exerseze deprinderile individuale ale militarilor, să încurajeze munca în echipă şi să antreneze calităţile liderilor privind planificarea şi coordonarea, având ca rezultat realizări măsurabile şi creşterea profesionalismului militarilor. Comandantul unităţii dislocate în afara teritoriului naţional poate aplica aceste concepte pentru stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor cu comunităţile ţării gazdă. Participarea batalionului de infanterie la activităţi publice,

116

comemorări şi demonstraţii permite interacţiunea dintre militari şi comunitatea locală; acest tip de contact transmite un mesaj cu privire la profesionalismul, pregătirea şi înaltele standarde ale batalionului; individual, militarii servesc drept reprezentanţi şi modele de urmat, promovează şi inspiră patriotism şi generează interes pentru carierea armelor. Legile, regulamentele şi ordinele limitează participarea batalionului de infanterie la activităţile de asistenţă a comunităţii; atunci când iau decizia de aprobare sau refuz al participării la aceste activităţi, comandantul ia în considerare în primul rând, obiectivul şi scopul acesteia precum şi limitele autorizării batalionului de infanterie de a executa acţiuni de asistenţă a comunităţii; comandantul evită să asigure un segment al comunităţii, asistenţă şi sprijin care nu pot fi asigurate şi altora; acţiunile care par să fie în folosul unui anumit grup pot spori percepţia de părtinire şi partizanat; în mod ideal, sprijinul trebuie acordat numai pentru activităţi şi evenimente de interes comun şi cu beneficiu asupra întregii comunităţi. 3.5.4. Organizarea şi execuţia operaţiilor 1. Organizarea Forţele care participă sau execută operaţii de stabilitate şi de sprijin se constituie sub auspiciul ONU, OSCE şi a altor organizaţii internaţionale. Controlul operaţional este investit într-un singur comandament combinat care se subordonează autorităţilor politice responsabile de operaţie; în cazul ONU această autoritate este reprezentată de secretarul general; contingentele naţionale îşi păstrează integritatea unităţilor, funcţiile normale de comandă sunt păstrate de ţara de care aparţin forţele. Sprijinul logistic poate fi centralizat pentru întreaga forţă de menţinere a păcii, dar cel mai adesea rămâne sub controlul canalelor naţionale. 2. Uniformele şi echipamentele Batalionul care participă la operaţii de stabilitate şi de sprijin poartă articole de uniformă distinctivă; de exemplu forţele ONU poartă căşti sau berete albastre; forţele de menţinere a păcii arborează drapelul organizaţiei de care aparţin în toate situaţiile; vehiculele şi echipamentele sunt vopsite în culori distinctive şi sunt marcate vizibil; instalaţiile 117

sunt identificate prin steaguri şi semne şi sunt iluminate pe timp de noapte. 3. Execuţia Acţiunile forţelor ce execută operaţii de stabilitate şi de sprijin sunt clar definite prin mandatul politic şi în termeni de referinţă. SOP-urile subunităţilor sunt modificate pentru a sprijini realizarea rapidă şi regulamentară a operaţiilor; operaţiile sunt strict limitate în concordanţă cu cele incluse în noile SOP ale batalionului; forţele de menţinere a păcii au rareori permisiunea de a folosi violenţa pentru a-şi îndeplini misiunile; ele folosesc forţa doar pentru autoapărare; regulile de angajare detailate sunt asigurate de către organizaţia responsabilă pentru misiune; mandatul şi termenii de referinţă pot ambele să restricţioneze tipurile de armament pe care pot să le posede forţele de menţinere a păcii; de exemplu, aruncătoarele, armamentul antitanc şi transportoarele blindate pot fi interzise. Personalul forţelor de menţinere a păcii este orientat cu privire la limbajul şi obiceiurile zonei unde ei urmează să fie dislocaţi; ei trebuie să cunoască elementele de bază implicate în conflictele recente şi care din aceste elemente nu au fost soluţionate; de asemenea, personalul forţelor de menţinerea păcii trebuie să-şi reamintească continuu că ei vor fi permanent ţinte ale elementelor de informaţii care au interes în menţinere conflictelor. Subunităţile operează în condiţii de tensiune şi acalmie; ele trebuie să fie abordabile, înţelegătoare, pline de tact şi corectitudine dar totuşi ferme; să fie în măsură să facă faţă impopularităţii; să fie în măsură să-şi execute eficient pe parcursul unor perioade lungi de izolare, misiunea. Subunităţile de nivelul grupei pot opera, pe perioade lungi, fără un contact direct cu superiorii lor; militarii trebuie să fie în măsură să evite şi să răspundă provocărilor prin folosirea la minim a forţei. Siguranţa operaţională; batalionului i se pot impune limite asupra informaţiilor ori cercetării proprii; sensibilităţile politice fac dificile aceste aspecte; datorită faptului că forţele sunt multinaţionale trebuie considerate cu atenţie aspectele legate de schimbul de informaţii şi de necesităţile de siguranţă operaţională. Observarea şi raportarea; personalul forţelor de menţinere a păcii trebuie să înveţe să completeze reciproc

118

rapoartele de observare pe formularele standard ale menţinerii păcii; aceste rapoarte includ raportul situaţiei, raportul despre executarea focului şi rapoarte despre jurnalul zonei şi cercetarea aeriană. Militarii participanţi în operaţii de menţinerea păcii îşi modifică sarcinile lor de luptă în timp de război pentru a se acomoda climatului unic în care acţionează; aceasta necesită o aderare completă şi strictă la mandatul forţei, termenii de referinţă, regulile de angajare şi disciplină şi să înţeleagă diferenţele dintre execuţie şi acţiune. La nivelul batalionului cea mai mare atenţie trebuie acordată standardizării analizei post-acţiune şi tehnicii folosite. Postul de observare (PO) este un amplasament permanent ocupat de militari care îndeplinesc misiuni de observare şi raportare; în localizarea postului de observare este necesar ca buna poziţionare tactică să fie sacrificată în favoarea unei bune observări; un PO poate fi ocupat de trupe înarmate sau observatori neînarmaţi; el poate fi încadrat cu personal în funcţie de cerinţe, pe o bază temporară pentru o perioadă limitată de timp şi pentru scopul de a îndeplini misiuni de observare sau control. Marcarea şi protecţia; toate PO trebuie să aibă următoarele caracteristici: a) marcate distinctiv; a) să asigure protecţia împotriva schijelor şi ricoşetelor pentru ocupanţi; a) înconjurate de barieră protectoare; a) reţea extensivă de sârmă ghimpată antiinfanterie şi şanţ antitanc; a) poartă de acces în zig-zag; a) posibilităţi de identificare de la distanţă şi din aer; a) drapelul ONU şi naţional; a) posibilităţi de supravieţuire la izbucnirea unei situaţii de criză; a) posibilităţi de supraveghere; a) dispunerea componentelor va depinde întotdeauna de disponibilitatea infrastructurilor; k) bine delimitat şi iluminat; Activităţi cotidiene şi tehnici de observare; în PO se observă, verifică şi raportează în permanenţă: a) mişcări;

119

a) trageri, acte ostile sau ameninţări; a) orice modificare a poziţiilor de apărare; a) violarea armistiţiului sau acordului de încetare a

focului; a) executarea patrulărilor şi investigaţiilor ori de câte

ori se ordonă; a) menţine capacitatea minimă de reacţie; OPORD-ul dat postului de observare cuprinde: a) misiuni şi modalitatea de schimbare; a) unde se încarcă/descarcă armamentul; a) tehnici de supraveghere; a) ţinuta, armamentul şi alte materiale necesare; a) zone de observare; a) mod de acţiune când se desfăşoară activităţi suspecte; a) modalităţi de alarmare; a) misiunea, situaţia locală şi gradul de alertă existent; a) durata, modalităţi de acţiune la provocări; a) ordine pentru deschiderea focului, reguli de angajare; a) mod de acţiune la atacul cu artileria/aviaţia; a) patrule ce trec prin zonă, timpul când intră/ies; a) controlul intrare/ieşire al vehiculelor militare şi civile; a) dotarea cu binoclu, busole, staţie radio, ordine, materiale şi aparatură foto/dacă există, lanternă, extinctor; Punctul de control (PCtr) este punctul încadrat cu personal folosit ca mijloc de control al deplasărilor prin verificarea autovehiculelor şi pedeştrilor în scopul de a aplica măsurile de control, ordinele şi reglementările; ele pot fi PCtr fixe sau temporare. PCtr fix este plasat întotdeauna pe o şosea sau drum important, la intersecţie de drumuri sau la intrarea într-o zonă controlată. PCtr temporare sau mobile sunt folosite atunci când există dificultăţi în acoperirea tuturor şoselelor şi drumurilor cu PCtr fixe; un PCtr mobil este înzestrat cu un minim de 2 autovehicule blindate şi este folosit de obicei pentru perioade scurte. Scopul PCtr: a) de a evidenţia prezenţa ONU; a) de a supraveghea toate activităţile din teren;

120

a) de a avea un control asupra circulaţiei populaţiei

civile şi traficului special; a) de a preveni şi interzice contrabanda cu materiale interzise; a) de a crea un sentiment de securitate populaţiei civile. Punctele de control închise sunt denumite blocaje; ele sunt baza poziţiilor de blocare. Punctele de control statice sunt dispuse permanent pe un drum sau cale de acces importantă, intersecţie sau joncţiune şi la intrarea într-o zonă controlată. Punctele de control mobile sunt folosite când nu se pot acoperi toate drumurile cu punctele de control statice; sunt o soluţie temporară corespunzătoare întrucât datorită faptului că nu se cunoaşte amplasarea lor pot fi deosebit de eficiente; pot întârzia sau împiedica traficul de armament şi exploziv, precum şi infiltrarea de persoane; ele pot acţiona între 30-60 minute, după care eficienţa lor devine cunoscută; în zona PCtr mobil trebuie să existe placarde cu atenţionări despre prezenţa acestora în limba locală şi engleză. Operaţiile de patrulare sunt extrem de eficiente întrebuinţându-se intens în operaţiile de stabilitate şi sprijin. Patrularea are drept scop: a) supravegherea “Zonei nimănui” în zona de operaţii neacoperită de punctele de observare sau punctele de control; a) investigarea diferitelor incidente; a) pentru a demonstra prezenţa Naţiunilor Unite tuturor părţilor aflate în conflict, în întreaga zonă de operaţii; a) culegerea de informaţii; a) evitarea dislocării statice şi asigurarea pentru forţele ONU a unei anumite libertăţi de mişcare; Generalităţi; patrularea constituie un factor cheie în majoritatea operaţiunilor de menţinerea păcii şi dacă este bine planificată, executată cu vigoare şi inteligenţă, poate aduce numeroase avantaje tactice forţelor de menţinerea păcii. Pentru a fi pe deplin eficiente patrulele necesită libertate de mişcare şi observare complete; aceste libertăţi nu sunt întotdeauna asigurate, de multe ori forţele ONU fiind restricţionate în îndeplinirea misiunilor lor. Raportarea nu este lipsită de importanţă; în multe cazuri

121

succesul misiunilor de menţinerea păcii depinzând de raportarea imediată şi precisă; arta raportării trebuie de aceea studiată şi dezvoltată, constituind în acelaşi timp obiectul unui program intens de pregătire. Cele mai multe patrule sunt cele destinate să acopere zonele neacoperite de posturile de observare sau punctele de control; alt tip mai important de patrulă este patrula de detectare a minelor. Misiunile patrulelor sunt: a) interpunere sau intervenţie; a) oprirea sau reducerea tentativelor de infiltrare; a) demonstrarea prezenţei forţei în zona de operaţii. În zonele construite este avantajoasă folosirea patrulelor pedestre; ele contribuie la o bună legătură cu populaţia, factor de mare importanţă pentru toate misiunile internaţionale; legătura cu localnicii poate aduce multe informaţii folositoare; totuşi informaţiile acestea trebuiesc folosite cu precauţie; ele pot fi false şi pot aduce suferinţa unor nevinovaţi; de asemenea, persoanele care dau informaţii personalului misiunii internaţionale ar putea fi maltratate. Toate punctele solicită personal foarte bine antrenat şi motivat; pentru obţinerea celor mai bune rezultate, echipamentul patrulelor trebuie să fie de cea mai bună calitate, procedeele tactice adoptate trebuie să fie flexibile şi este necesară o bună coordonare cu acţiunile celorlalte patrule, cu activitatea punctelor de observare şi control. Tipuri de patrule: a) patrule de rutină; a) patrula de blocare a infiltrărilor; a) patrule de graniţă ONU; a) patrule de cercetare; a) patrule în localităţi; a) patrule de căutare; a) patrule de verificare a respectării armistiţiului; a) patrule pentru detectarea minelor şi bombelor; a) patrule pe distanţe mari; a) patrule de interpunere; a) patrule de întărire; a) patrule motorizate şi mecanizate; a) patrule pe avioane, aeriene şi pe vase. Principii de respectat de către patrule sunt:

122

a) să se conformeze planului de patrulare; a) să păstreze toate schemele sectoarelor

de

observare; a) să se oprească când este somată, provocată, să raporteze imediat prin radio; a) să menţină legătura radio neîntreruptă şi să raporteze periodic poziţia, folosind şi punctele de raportare de pe autovehicule; a) să observe condiţiile de drum, natura terenului, prezenţa obstacolelor şi câmpurilor de mine; a) să înregistreze orice schimbare în dispozitivul forţelor; a) să asigure securitatea tuturor hărţilor şi documentelor; a) să înregistreze orice schimbare în activitatea civilă; a) să se abţină, să se abată de la planul de patrulare; Ordinul de patrulare cuprinde: a) obiectiv, misiune; a) situaţia locală şi generală, incidente speciale, gradul de alertă; a) rapoarte de la patrule anterioare; a) alte patrule şi activităţi ale forţelor internaţionale în zonă; a) proceduri locale folosite de părţi sau de autorităţile civile; a) misiunea alternativă, dacă cea de bază nu poate fi îndeplinită; a) itinerar de patrulare; a) legătura cu subunităţile, posturile şi poziţiile ede observare de la flancuri; a) timpii de plecare, sosire, intermediari; a) cel mai târziu timp de sosire, parole şi indicative de comunicare şi urgenţă; a) procedura MEDEVAC; a) datele meteo; a) raportul patrulei şi bilanţul, când, unde, întrebări. După patrulare comandantul patrulei: a) raportează imediat rezultatele patrulării; a) pregăteşte un raport detaliat, în scris, cu scheme; a) verifică tehnica şi armamentul şi raportează defecţiunile; a) raportează despre cazurile cu nevoi de asistenţă medicală; 123

Termenul “graniţă ONU” desemnează o “graniţă”/limită dintre zona de operaţii a ONU şi o altă parte sau alte părţi implicate în zonă; Escorta este un element, subunitate, ONU sau altă organizaţie internaţională, destinată să însoţească şi să apere alte trupe, elemente ONU sau convoaie. Convoiul este un grup de vehicule organizat pentru deplasare ordonată, cu sau fără escortă de pază şi apărare. Escorta convoiului este o escortă pentru apărarea şi paza unui convoi împotriva dezorganizării, distrugerii sau capturării acestuia. Coloana este un grup de vehicule în deplasare sub o singură comandă pe acelaşi itinerar în aceeaşi direcţie. Pichetul este subdiviziunea unei coloane mari, fiecare cu comandant propriu. Escortele au drept scopuri: a) însoţirea convoaielor umanitare; a) protecţia personalului; a) asigurarea transporturilor de aprovizionare; a) escortarea refugiaţilor; a) escortarea prizonierilor de război; a) operaţiuni de salvare; a) escortarea altor tipuri de convoaie. Escortarea unui convoi; structura unui convoi escortat de un pluton de infanterie pe transportoare blindate este următoarea: a) echipa de cercetare, inclusiv cercetarea de geniu; a) vehicul blindat de cercetare; a) comandantul de pluton; a) transportor blindat de trupe; a) echipa de geniu care asigură mascarea; a) transportor de trupe; a) 5 autovehicule (+/-); a) ambulanţa; a) transportor blindat pentru echipajele din autovehiculele cu prelată; a) 5 autovehicule (+/-); a) locţiitorul comandantului de pluton. Folosirea forţei – reguli de angajare; ce trebuie să se ştie înainte de trimiterea în zona de operaţii, referitor la folosirea forţei; unul dintre principiile activităţilor de menţinere a păcii este ca acestea sunt executate fără folosirea forţei armate; nu este folosită forţa decât pentru autoapărare. 124

Definirea forţei; forţa este folosirea mijloacelor fizice pentru impunerea unui lucru; autoapărarea include rezistenţa la tentativele de a descuraja exercitarea atribuţiunilor prevăzute într-un mandat al Consiliului de Securitate ONU, de exemplu. Forţa este folosită în următoarele situaţii: a) când au loc atacuri directe; a) este ameninţată viaţa personalului forţei internaţionale; a) este pusă în pericol securitatea forţei internaţionale; a) are loc pătrunderea în forţă, în interiorul poziţiilor forţei internaţionale, pentru a le folosi ca bază de foc de către una din părţi; a) au loc încercări de a dezarma prin forţă trupele internaţionale. Forţa se pune în aplicare având la bază principiile: a) acţionează numai minimum de forţe; a) înainte de folosirea forţei se acţionează pentru prevenirea prin negociere sau influenţare psihologică; a) înainte de folosirea forţei are loc o avertizare prealabilă prin stabilirea orei de punere în aplicare a ameninţării cu forţa sau a unor semnale – cartuşe de semnalizare, trageri de avertizare în aer, trageri scurte, etc. După ce procedurile menţionate mai sus au fost epuizate se recurge la “tragerea de efect”: a) nu se escaladează caracteristicile focului, ci doar un răspuns egal; a) focul trebuie să fie controlat în permanenţă şi să se înceteze când scopul a fost atins; a) după incidente se transmite imediat un raport complet – SITREP. Extracţia forţelor Extracţia batalionului din teatrul de operaţii se poate executa sub presiunea elementelor ostile sau în absenţa acestora, atunci când au fost îndeplinite obiectivele care au determinat prezenţa lor. Extracţia forţelor este flexibilă şi în acord cu progresele politice realizate. În funcţie de situaţia concretă, extracţia poate fi rapidă, graduală sau parţială. În situaţia că este periclitată integritatea forţelor, la ordinul eşalonului superior, cu acordul autorităţilor

125

constituţionale abilitate – în cazul operaţiilor multinaţionale, forţele se regrupează şi, în funcţie de situaţie, organizează apărarea circulară, ieşirea din încercuire şi joncţiunea cu forţele de rezervă, după regulile generale pentru astfel de situaţii. Pentru retrocedarea responsabilităţilor de orice natură către autorităţile civile legal constituite, în raport cu situaţia concretă, comandantul foloseşte condiţiile favorabile existente.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI Problematica participării structurilor de forţe din Armata României la operaţiile în afara teritoriului naţional, reprezintă una din posibilităţile strategice româneşti, privită prin prisma realizării procesului de integrare în structurile euro-atlantice. Am încercat în această lucrare, ca pornind de la o evaluare realistă a experienţei participării trupelor române la acest tip de operaţii, să tragem cele mai folositoare învăţăminte, pentru ca, înarmaţi cu acestea să putem prefigura cum ar putea să arate mediul geopolitic şi geostrategic al acestui secol, mediu în care armata română va trebui să participe activ la managementul crizelor şi la politica de realizare a arhitecturii de securitate şi pace în plan regional şi mondial. Am încercat, de asemenea, să realizăm şi să propunem un mod de participare a structurilor de forţe la acest gen de operaţii, participare care să ţină cont atât de bazele legale existente, cât şi de posibilităţile pe care armata le are şi este previzibil că le va avea în acest secol, pentru a participa selectiv la aceste operaţii care răspund cel mai bine intereselor naţionale şi de securitate proprii. Operaţiile de stabilitate sunt operaţii al căror caracter este eminamente politic, iar ca structură militară trebuie să găsim cele mai adecvate modalităţi de a exploata avantajele generate de politic, pentru realizarea inclusiv a pregătirii efectivelor, în condiţiile restricţiilor bugetare cu care ne tot confruntăm de câţiva ani. Indiferent pe ce palier vor evolua operaţiile militare de stabilitate, şi care va fi fizionomia conflictelor viitorului, multinaţionalitatea, cooperarea internaţională în domeniul managementului crizelor şi prevenirea conflictelor (gestionarea păcii), vor rămâne repere de bază ale strategiilor mileniului trei. 126

Intrarea României în structurile euroatlantice presupune adaptarea atât structurală, cât şi din punct de vedere al documentelor (regulamente, instrucţiuni, acorduri oficiale), la cerinţele impuse de participarea ţării la acţiuni comune cu armatele statelor membre NATO sau sub egida ONU/OSCE şi aplicarea în pregătirea operaţiilor militare de stabilitate unanim acceptate de către membrii organizaţiilor internaţionale de securitate şi a Alianţei. Lucrarea şi-a propus să prezinte principalele aspecte privind rolul crescând în etapa actuală şi în perspectivă, a operaţiilor militare de stabilitate (în detrimentul războiului clasic) şi posibilităţile de participare a structurilor de forţe din Armata României la acestea, în concordanţă cu interesele politice şi militare din perspectiva afirmării pe plan internaţional ca ţară generatoare de securitate. Aderarea României la NATO, semnarea Protocolului de aderare la această organizaţie, precum şi obligaţiile asumate prin diferite documente, sunt fapte care vin să întărească necesitatea ca ţara noastră să devină respectată şi apreciată în rândul statelor furnizoare de securitate. Acest deziderat nu se poate realiza decât prin participarea, în măsura posibilităţilor politice, economice şi militare la operaţii care fac obiectul acestei lucrări. Organele constituţionale de decizie au înţeles acest obiectiv şi la această dată putem afirma că Armata României în urma participării la numeroase misiuni în cadrul contingentelor multinaţionale a dobândit cunoştinţe şi experienţă în generarea forţelor, planificarea şi angajarea în acţiuni desfăşurate în cadrul forţelor multinaţionale. Am structurat lucrarea pe problemele principale cerute de temă, analizând cu prioritate tipurile de operaţii de stabilitate la care pot participa structurile de forţe în afara teritoriului naţional, misiunile, formele şi procedeele de acţiune standard, pregătirea acţiunilor, a regulilor de angajare şi dezangajare a forţelor. Am prezentat şi analizat rolul activităţilor de sprijin, conducerii şi logisticii la succesul acestora. Lucrarea a încercat să delimiteze în detaliu principiile care guvernează implicarea forţelor armate în operaţii de tipul celor menţionate mai sus faţă de participarea la acţiuni de război clasic. A rezultat concluzia că regulile de angajare au rol determinant în aceste tipuri de operaţii şi presupun o mai mare elaborare a actelor de comandă, sporirea rolului

127

factorului politic în conducere şi o foarte strânsă cooperare cu alte organizaţii civile implicate şi acestea în acţiuni alături de forţele armate. Regulile de angajare stabilite de comandantul forţei vor fi în mod normal mult mai restrictive decât în război. Atenţie deosebită trebuie acordată cunoaşterii în detaliu de către fiecare militar, în părţile ce îl privesc a acestor reguli. Comandanţii sunt obligaţi să vegheze ca acestea să fie cât mai clare şi să le adapteze în timp oportun în funcţie de evoluţia situaţiei din teatrul de acţiuni militare. Aceste reguli vor fi avute în vedere şi vor fi respectate în totalitate în procesul de planificare a acţiunilor. Procesul de planificare a operaţiilor, din punct de vedere militar, se desfăşoară în linii generale similar cu cele prevăzute în Doctrina pentru Operaţiile Întrunite Multinaţionale şi în Regulamentul pentru Operaţii al Forţelor Terestre (F.T.-1). În procesul planificării trebuie să se bucure de atenţie caracterul multinaţional al forţelor care pun în practică cele rezultate în urma acestui proces, avându-se în vedere diferenţele de limbă, cultură, religie, dotare şi chiar de doctrine. Datorită diferenţelor de doctrine există păreri diferite ale statelor faţă de obiectivele misiunilor de stabilitate precum şi de conţinutul acestora. Pentru că o aliniere perfectă a acestora nu este posibilă, dar având în vedere că ţara noastră este membru cu drepturi depline al NATO, este necesar adaptarea acestui concept de operaţii de stabilitate uzitat în mai multe state cu ale căror structuri militare trebuie să fim perfect interoperabili. În viitor, operaţiile de stabilitate vor fi preponderente în ceea ce priveşte participarea Armatei României la misiuni multinaţionale. Având în vedere profundele transformări pe care structurile de forţe din Armata României le parcurg în această perioadă este necesar ca în planurile cu principalele activităţi ale acestora să fie prevăzute şi să se desfăşoare aplicaţii având ca temă acţiunile în cadrul operaţiilor de stabilitate. În cazul acestora să se întocmească reguli de angajare, iar modul lor de respectare să aibă influenţă asupra calificativului acordat şi să constituie punct separat în bilanţul desfăşurării aplicaţiei. Logistica misiunilor multinaţionale fiind determinată în succesul acestora, este necesar ca unităţile nominalizate

128

pentru a participa la astfel de misiuni să fie asigurate permanent cu toate materialele necesare, indiferent de zona în care vor urma să fie dislocate. Participarea României la misiuni internaţionale, din experienţa proprie, poate contribui la promovarea imaginii României, o imagine nedistorsionată, o imagine reală a valorilor culturale şi istorice. În discuţiile purtate cu partenerii în diferite misiuni comune, a reieşit că o parte consistentă a acestora, nu deţin informaţii despre România. Prin dialog şi prin prezentarea diferitelor materiale despre ţara noastră, am constatat cu mândrie interesul şi o sinceră apreciere pozitivă pentru România. Consider că, militarii români realizează un aport consistent la imaginea României, iar acest aspect nu trebuie neglijat pe timpul pregătirii misiunilor. Să nu uităm că imaginea este o importantă parte din patrimoniul unei societăţi.

ANEXE ANEXA 1: ETAPELE OPERAŢIUNII MULTINAŢIONALE INTEGRATE ANEXA 2: 129

ELEMENTELE PRINCIPALE ALE PLANULUI DE OPERAŢII(OPLAN) ANEXA 3: STRUCTURA PLANULUI DE OPERAŢII PENTRU O OPERAŢIE MULTINAŢIONALĂ ANEXA 4: REGULI DE ANGAJARE PENTRU FORŢA COMBINATĂ DE MENŢINERE A PĂCII (CPKFOR)

ANEXA Nr.1

ETAPELE OPERAŢIUNII MULTINAŢIONALE INTEGRATE PREGĂTIREA FORŢEI;

91*

DESFĂŞURAREA PE TEATRUL DE OPERAŢII;

92*

93*

PROGNOZA ACŢIUNILOR; 130

CONSTITUIREA SPRIJINULUI LOGISTIC, INCLUSIV A CELUI ACORDAT DE ŢARA PE TERITORIUL CĂREIA SE DESFĂŞOARĂ ACŢIUNILE;

94*

DESFĂŞURAREA PENTRU ACŢIUNI OPERAŢIONALE;

95*

EXECUTAREA ACŢIUNILOR;

96*

ÎNCHEIEREA CONFLICTULUI ŞI ACTIVITĂŢII MILITARE POST-CONFLICT;

97*

98*

REDISLOCAREA FORŢELOR. ANEXA Nr. 2

ELEMENTELE PRINCIPALE ALE PLANULUI DE OPERAŢII(OPLAN) 1. TERMEN DE REFERINŢĂ: 99* Repere generale ale planului; 100* Documente politico-militare de referinţă. 2. SITUAŢIA: 101* condiţiile politico-militare; 102* forţele aflate în conflict; 103* forţele proprii; 104* ipoteze (de agresiune şi ripostă); 105* subordonări/resubordonări; 106* presupuneri. 3. MISIUNEA GENERALĂ(mission statement): 107* Misiunea detaliată; 108* Misiuni implicite. 4. EXECUŢIA(INTENŢIA): 131

109* 110* 111* 112*

concepţia operaţiei (CONOPS); manevra; planificarea uzului focului (dacă este necesar); planificarea forţelor şi modalităţilor de

îndeplinire; 113*

instrucţiuni de coordonare;

5. SPRIJINUL LOGISTIC: 114* Concepţia de sprijin logistic. 6. MĂSURILE DE ASIGURARE ŞI DE PROTECŢIE A FORŢELOR: 115* Sistemul C2 (comandă şi control); 116* Comunicaţiile; 117* Informaţiile. 7. CONDUCEREA. 8. ANEXELE OPLAN. Conform Ghidului de Planificare Operaţional Editat de SHAPE, BRUXELLES, 1997.

ANEXA Nr. 3

STRUCTURA PLANULUI DE OPERAŢII PENTRU O OPERAŢIE MULTINAŢIONALĂ Conform ghidului planificării funcţionale elaborat de NATO pentru operaţiile multinaţionale, se evidenţiază următoarele aspecte: 1. Identitatea planului – scurtă apreciere privind scopul şi aplicarea planului. 1. Referinţe – ordinele primite de la eşalonul superior şi organismul internaţional care stă la baza operaţiei. 1. Situaţia: a. Generalităţi – o formulare generală care să evidenţieze baza legală a operaţiei; b. Arogări – conferirea autorităţii unei Alianţe militare de Consiliul de Securitate; c. Misiunile militare de importanţă deosebită – se evidenţiază principalele misiuni prevăzute în mandat; d. Misiunile de sprijin cu importanţă deosebită; e. Posibile cursuri ale acţiunilor de luptă sau evenimente ce s-ar putea declanşa odată cu începerea operaţiei; f. Forţele participante – ONU, organizaţii 132

guvernamentale şi nonguvernamentale şi de voluntariat; forţe aparţinând organelor regionale UEO, CSL, etc. 4. Presupuneri – se fac înaintea începerii planificării operaţiei având în vedere că aprobarea politică a desfăşurării acestuia poate fi dată în ultima clipă. 4. Îndoieli (temeri) – este indicat să fie enunţate şi acele îndoieli care ar putea să influenţeze şi desfăşurarea operaţiei specificând originea lor şi posibilităţile de rezolvare înainte de desfăşurarea forţelor. 4. Misiunea – se va descrie misiunea dată comandantului teatrului de către Comandantul Major Superior rezultantă din Rezoluţia Consiliului de Securitate. 4. Execuţia: a. intenţia comandantului eşalonului superior privind pregătirea şi desfăşurarea forţelor, exercitarea comenzii, termenul îndeplinirii misiunii; b. conceptul operaţiei: (pregătirea forţei, intrarea sau angajarea pe obiectiv, îndeplinirea misiunii, ieşirea sau retragerea forţelor); c. sarcini ale comandamentelor subordonate; d. instrucţiuni de coordonare: (a forţelor terestre, aeriene, maritime a participanţilor din afara Aplicaţiei, a campaniei de informare). 8. Logistica – asigurarea sprijinului logistic al Forţei. 8. Bugetul misiunii – resursele financiare necesare. 8. Comanda şi controlul. 8. Anexe: A - Aranjamente de comandă B - Organizarea misiunii C - Conceptul operaţiilor (aeriene, maritime) D - Evoluţia informaţiilor E - Reguli de angajare în cele trei planuri (terestru, aerian, maritim) F - Comunicaţii şi sisteme de comunicaţii G - Obţinerea de informaţii H - Planificarea mişcării I - Sprijin administrativ J – Proceduri de operare standard K – Probleme juridice L – Cooperarea între militari şi civili M – Activităţi de sprijin psihologic N – Informare publică O – Forţele pentru operaţii speciale 133

P – Sprijinul de geniu R – Sprijinul medical S – Sprijinul geografic T – Sprijin meteorologic şi oceanografie U – Transferul de autoritate V – Războiul electronic

ANEXA Nr. 4

REGULI DE ANGAJARE PENTRU FORŢA COMBINATĂ DE MENŢINERE A PĂCII (CPKFOR) 1. Principiile regulilor de angajare

a. Generalităţi . Conducerea operaţiilor militare este dirijată de prevederile legilor naţionale şi internaţionale. Regulile de angajare furnizează indicaţii comandanţilor privind uzul de forţă. Regulile de angajare stabilite prin acest document sunt singurele autorizate pentru această misiune. Aceste reguli pot fi modificate numai cu autorizaţia CAMEX. Forţele naţionale pot emite instrucţiuni suplimentare sau traducerea memoratoarelor sau ale ghidurilor soldatului pentru a asigura conformitatea cu legile lor naţionale. Nici una din aceste instrucţiuni nu poate fi mai îngăduitoare (tolerantă) decât regulile de angajare oficiale ale CPKFOR. Aceste instrucţiuni suplimentare vor fi stabilite de comun acord cu comandantul forţei. b. Legi internaţionale inclusiv legea conflictelor armate. Forţa de menţinere a păcii (CPKFOR) trebuie să respecte legile 134

internaţionale, inclusiv Legea conflictelor armate şi să aplice aceste ROE în conformitate cu aceste legi în Pagina 87 din 20 măsura în care sunt aplicabile misiunii CPKFOR. Toate planurile de operaţii, procedurile şi instrucţiunile elaborate la nivel de brigadă sau mai înalt, trebuie să fie revăzute de un consilier juridic. c. Autoapărarea. Nimic în aceste ROE nu neagă dreptul şi obligaţia fiecărui comandant de a lua toate măsurile necesare pentru protecţia unităţii şi autoapărare. Tot personalul îşi poate exercita dreptul legal la autoapărare. d. Necesitatea de a folosi forţa. Poate fi folosită forţa pentru îndeplinirea misiunii doar dacă nu există nici o altă cale pentru aceasta care să fie în concordanţă cu securitatea forţelor. Oricând situaţia o permite, trebuie făcut orice efort rezonabil pentru a rezolva o posibilă confruntare ostilă prin orice alt mijloc decât folosirea forţei (ex. prin negociere). e. Obligaţia de a soma şi avertiza. Trebuie făcut orice efort pentru a evita o confruntare folosind procedurile de somare şi avertizare. Când situaţia o permite, folosirea acestor proceduri poate fi un pas important în încercarea de a rezolva o posibilă situaţie ostilă fără folosirea forţei. Focurile de avertisment sunt permise ca parte a procedurilor de somare, dar ele trebuie percepute ca atare şi trebuie o grijă deosebită pentru a limita folosirea lor numai în acele situaţii în care deschiderea focului este prudentă şi sigură. f. Obligaţia de a folosi forţe minimă/proporţională. Conform principiului proporţionalităţii, forţa folosită trebuie limitată la gradul, intensitatea şi durata necesare pentru a realiza doar obiectivul pentru care a fost folosită. Deşi depinde întotdeauna de circumstanţe, aceasta poate să însemne folosirea focului ţintit, foc cu foc. Este admis ca în unele circumstanţe, situaţii de urgenţă pot să dicteze folosirea de urgenţă a forţei letale. Totuşi, scopul principal este întotdeauna de a controla situaţia cât mai repede posibil, folosind forţa minimă, proporţională cu natura ameninţării şi limitată la zona manifestării acesteia. g. Obligaţia de a observa focul/identifică ţintele. Ţintele care urmează să fie angajate cu foc indirect trebuie să fie observate sau identificate cu siguranţă. Angajarea ţintelor determinate sau identificate prin alte mijloace decât cele vizuale directe poate fi autorizată numai în cazuri speciale şi numai de către comandantul care are această autoritate.

135

h. Evitarea pagubelor indirecte. Trebuie făcut tot posibilul pentru a reduce la minimum pagubele colaterale. Atacurile intenţionate asupra civililor sau asupra proprietăţilor deţinute în exclusivitate de către civili sau cu caracter religios, în afara cazurilor când acestea sunt folosite în scopuri militare, sunt absolut interzise. i. Represaliile sunt interzise. Folosirea forţei cu scopul de a pedepsi este interzisă. j. Obligaţia de a raporta. Orice confruntare în urma căreia rezultă arestaţi, sau în care a fost folosită forţa letală, trebuie raportată în mod ierarhic cât mai curând posibil, indiferent dacă sunt sau nu răniţi. 2. Cadrul general şi aplicaţii Pe fundalul acestor principii de bază, ROE sunt destinate să asigure implementarea cu succes a planului de pace folosind forţa la minim, în concordanţă cu nivelul ameninţării, asigurând în acelaşi timp securitatea forţelor participante. ROE care urmează sunt pentru forţele terestre şi aeriene. Ele sunt valabile pentru toate CPKFOR. Cu toate că ele rămân în principal de natură defensivă, ROE recunosc ca este posibil să fie nevoie de acţiuni mai robuste pentru asigurarea siguranţei forţelor şi îndeplinirea cu succes a misiunii şi furnizează definirea clară a situaţiilor în care poate fi justificată folosirea forţei. Aceste ROE autorizează membrii CPKFOR să folosească armele în situaţii clar definite pentru: a. A împiedica intervenţii care pot pune în pericol îndeplinirea misiunii; b. Dacă este nevoie, a lua parte la operaţiuni militare cu scop preventiv. pentru a pune în aplicare prevederile planului de pace. Trebuie evidenţiat că folosirea forţei cu scop preventiv va fi excepţia de la regulă. 3. Reguli de angajare (ROE) 1. Introducere a. Aceste reguli de angajare (ROE) sunt pentru uzul forţelor terestre CPKFOR desfăşurate PE teritoriul zonei de operaţii EXLANDIA, aflate sub autoritatea Misiunii de asistentă din EXLANDIA (CAMEX). b. Aceste ROE se vor aplica tuturor forţelor ne-aliniate CPKFOR atunci când există autorizaţie pentru aceasta. 2. ROE numerotate. ROE care urmează permit, când sunt autorizate, personalului CPKFOR sau forţelor aliate CPKFOR, precum şi altor persoane autorizate, să folosească forţa

136

minimă în circumstanţele specificate în regulile care urmează: L01. Este permisă folosirea forţei minime pentru a împiedica orice încercări ale unor forţe ostile sau beligeranţi de a reţine forţele CPKFOR de la îndeplinirea îndatoririlor lor permanente. L02. Este permisă folosirea forţei minime pentru a apăra forţele aliate sau persoanele cu statut special împotriva oricăror acţiuni ostile. L03. Este permisă folosirea forţei minime pentru a apăra forţele aliate sau persoanele cu statut special împotriva forţelor care dovedesc intenţii ostile. L04. Este permisă folosirea forţei minime pentru a împiedica distrugerea sau sustragerea bunurilor CPKFOR. L05. Este permisă folosirea forţei minime pentru a împiedica distrugerea sau sustragerea priorităţilor cu statut special. Personalul de serviciu trebuie să fie informat despre faptul că execută serviciu la un astfel de obiectiv. L06. Este permisă folosirea forţei minime pentru apărarea împotriva forţelor ostile care violează liniile de separaţie, zonele de adunare, zonele militare interzise, sau alte zone desemnate de către un comandant autorizat. L07. Este permisă reţinerea beligeranţilor sau forţelor ostile care obstrucţionează forţele aliate, dar numai dacă toate mijloacele paşnice de a împiedica aceste obstrucţionări au dat greş. L08. Este permisă reţinerea beligeranţilor care încearcă să pătrundă în zone controlate, atacă forţele aliate, comit sau ameninţă cu comiterea de fapte grave sau atacă proprietăţi ale forţelor aliate. L09. Este permisă reţinerea civililor care împiedică înaintarea forţelor aliate prin demonstraţii, revolte sau orice alte mijloace. L10. Este permisă reţinerea civililor care intră sau încearcă să intre fără autorizaţie în orice zonă controlată de forţele aliate. L11. Este permisă reţinerea civililor care comit orice fel de atac asupra oricărui membru al forţelor aliate. L12. Este permisă reţinerea civililor care comit sau ameninţă cu comiterea unor crime în prezenţa unui membru al forţelor aliate. L13. Este permisă reţinerea civililor care atacă proprietăţi ale forţelor aliate. L14. Este permisă folosirea forţei minime împotriva celor care încearcă să evadeze. Orice caz de folosire a forţei letale

137

trebuie să fie în concordanţă cu Memoratul comandantului. L15. Este permisă dezarmarea persoanelor sau grupurilor de persoane înarmate care constituie o ameninţare la securitatea forţelor aliate. L16. Este permisă confiscarea sau distrugerea armelor, echipamentului militar sau vehiculelor care reprezintă o ameninţare la securitatea forţelor aliate. L17. Este permisă folosirea minelor terestre pentru protecţia şi siguranţa forţei, mai puţin a minelor antipersonal, caz în care acestea trebuie marcate clar şi în concordanţă cu SOP-ul în vigoare. L18. Este permisă executarea de focuri de avertisment. L19. Este permisă folosirea mijloacelor de control a manifestaţiilor în situaţii considerate potrivite de către un comandant autorizat. L20. Este permisă folosirea focului indirect. L21, Tragerea asupra ţintelor descoperite sau identificate prin alte mijloace decât cele vizuale este permisă cu aprobarea comandantului unităţii respective. L22. Este permisă folosirea oricăror sisteme de iluminare. L23. Este permisă controlarea persoanelor şi vehiculelor aflate în stare de reţinere, de către personalul de serviciu când există motive pentru a bănui prezenţa de arme, muniţie sau echipament militar. L24. Este permisă folosirea forţei minime împotriva beligeranţilor sau ţintelor care sprijină în mod activ acţiuni militare ostile împotriva forţelor aliate. L25. Este permisă folosirea forţei împotriva beligeranţilor care au comis acte ostile împotriva forţelor aliate în trecut dar nu comit astfel de acte în prezent, cu condiţia ca această acţiune să se dovedească justificată, oportună şi să folosească forţa minimă/proporţională. L26. Este permisă folosirea forţei minime împotriva unui individ care comite sau este gata să comită, împotriva legii, o acţiune care pune în pericol viaţa, sau este probabil că va provoca serioase suferinţe corporale cuiva, în cazul că nu este nici o altă cale de a împiedica comiterea actului.

138

BIBLIOGRAFIE Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti,2007 2. *** Strategia militară a României; 3. *** Carta albă a Guvernului; Armata României 2010; 4. Frunzeti, Teodor - Asimetria şi idiosincrasia în acţiunile militare, Centrul tehnic-editorial al armatei, Bucureşti,2004; 5. Mureşan, Mircea - Războiul viitorului, viitorul războiului, Bucureşti,2007; 6. Dupuy, Trevor - International Military and Defense Encyclopedia, volume 1-6 Brassey’s (U.S.), Inc., A Division of Maxwell Macmillan, Inc. Washington, New York; 7. Frunzeti, Teodor - Rezervele strategice în războiul modern, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1998; 8. Odete, B. - Modelarea deciziei manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1999; 9. Toffler, Alvin - Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti, 1995; 10. Udrescu, M., - Sistematizări despre logistica militară, Editura Minesterului de Interne, Bucuresti , 1999; 11. Habian, Liviu, - Corelaţia politică – strategie. Eseu, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997; 1. ***

139

12. Hampu, Alexandru, - Cercetări operaţionale cu aplicaţii

în domeniul militar, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 1999; 13. Alexander, King - Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993; 14. *** Securitate naţională, politică de apărare şi istorie militară în România la sfârşit de mileniu, Bucureşti, 2000; 15. *** Revista Forţelor Terestre Nr.4/2007; 16. *** Constituţia României; Regia Autonomă a Monitorului Oficial, Bucureşti, 2003; 17. *** Reformă şi integrare euroatlantică; Ed. Militară, 2000; 18. *** Manualul NATO , Brusseles,2006; 19. *** Războiul din Golf; Ed. Militară, 1991; 20. *** F.T.-3, Manualul de tactică generală a forţelor terestre, 2007. *****

140