lucrare creditul bancar partea I

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” FACULTATEA DE ISTORIE SPECIALIZAREA: ISTORIE

LUCRARE DE LICENŢĂ Tema: “ION (JEAN) DINU - PERSONALITATE MARCANTĂ A ZONEI ADAMCLISI” (PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX)

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: conf. univ. dr. DUMITRAŞCU GHEORGHE

Absolvent: ANGHEL TUDORA-MANUELA

CONSTANŢA 2005

CUPRINS

2

INTRODUCERE…………………………………………………………………..

4

CAPITOLUL I CREDITUL………………………………………………………………..

5

1. Noţiunea de credit………………………………………………………….

5

2. Clasificarea creditului……………………………………………………...

8

3. Funcţiile şi rolul creditului………………………………………………...

17

4. Condiţiile creditului………………………………………………………..

20

CAPITOLUL II CREDITUL BANCAR…………………………………………………… 1.

Concept

general. 23

Trăsături………………………………………………… 2.

23 39

Resursele

de 46

creditare……………………………………………………... Angajarea

3.

resurselor

bancare………………………………………………

51 51

CAPITOLUL III CREDITAREA PERSOANELOR FIZICE ŞI JURIDICE……………

52 59

1. Noţiuni generale…………………………………………………………... 60 2. Creditarea persoanelor juridice…………………………………………… 61 3. Creditarea persoanelor fizice……………………………………………...

63

4. Politica de creditare promovată de B.N.R………………………………...

65

4.1. Manevrarea taxei rescontului ca politică monetară de credit……….

66

4.2. Politica operaţiunilor la piaţa liberă (open-market)………………… 4.3. Sistemul rezervelor minime obligatorii…………………………….. 5. Reforma bancară…………………………………………………………. 70 CAPITOLUL IV ROLUL CREDITELOR ÎN REFORMAREA ECONOMIEI NAŢIONALE………………………………………….…………………. 3

70 73

INTRODUCERE

Prezenta lucrare reprezintă o sinteză a elementelor fundamentale ce caracterizează creditul bancar, care a cunoscut o amplă evoluţie atât în occident cât şi în ţara noastră, ceea ce m-a determinat să-mi aleg ca temă a lucrării de licenţă “creditul bancar”. 4

Lucrarea se cuprinde patru capitole în care sunt prezentate elementele determinante ale creditului, astfel: Capitolul I, intitulat Creditul, analizează noţiunea de credit în ansamblul său, funcţiile şi rolul creditului cât şi condiţiile unui credit. Cel de-al doilea capitol: Creditul bancar, nuanţează conceptul general şi trăsăturile creditului bancar, resursele bancare pe care o bancă le angajează în vederea unui credit bancar. În cel de-al treilea capitol este prezentată creditarea persoanelor fizice şi juridice, politica de creditare promovată de B.N.R. şi reforma bancară. Rolul creditelor în reformarea economiei naţionale, reprezintă ultimul capitol al lucrării de licenţă, urmărind prin punctele sale să arate importanţa deosebită pe care o are în economia naţională creditul, privatizarea şi capitalul străin. Lucrarea de licenţă se încheie cu concluziile, pe care mi le-am exprimat în urma analizei pe care am realizat-o prin studiul unor lucrări de specialitate şi a legislaţiilor în vigoare existente în România.

CAPITOLUL I CREDITUL

I.1. NOŢIUNEA DE CREDIT

5

Creditul, ca şi moneda este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb1. Printre primele operaţiuni, cu caracter economic înfăptuite de indivizi care au trecut de la viaţa izolată, individuală, la o formă de viaţă socială a fost schimbul în natură şi ca o consecinţă imediată a lui a apărut creditul care este tot un schimb, cu singura particularitate că în momentele schimbului se intercalează factorul timp. În orice tranzacţie de schimb, în mod obişnuit, fiecare din părţi oferă celeilalte un echivalent. Atunci când una din părţi convine să primească echivalentul la care are dreptul la o dată viitoare, se spune că este vorba de un schimb pe credit2. Indiferent de modul în care s-a născut şi a evoluat activitatea economică a omenirii, creditul a apărut înaintea oricărui sistem si instrument de schimb. Etimologic, creditul îşi are originea în cuvântul latin “creditum - credere”, care înseamnă a crede, a se încrede sau a avea încredere. Această origine a noţiunii de credit scoate în evidenţă un element psihologic absolut necesar existenţa unei operaţiuni de împrumut – încredere. Creditul, fiind o categorie de natură economico-financiară a format obiectul unor ample cercetări în literatura de specialitate. Analizând unele definiţii cu privire la credit, vom constata o diversitate de opinii, diferenţa dintre ele fiind determinată de punctul de vedere din care este privit creditul. Astfel, prof. W. Sombrat, oferă o definiţie sintetică, dar expresivă, când spune: “creditul este puterea de cumpărare, fără a deţine numerar”. Într-o manieră asemănătoare, prof. C. Gide defineşte creditul ca fiind “schimbul unei bogăţii prezente, contra unei bogăţii viitoare”. Prof. F. Leitner defineşte creditul ca un “act economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziţia lui, de un alt individ, în cadrul termenului pentru care a fost acordat”. La rândul său prof. V. Slăvescu arată că “este vorba de o operaţiune de credit sau ne găsim în faţa unui fapt economic, numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată întrun moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligaţia pentru acesta din 1 2

Basno, Cezar: Monedă şi credit, Bucureşti, 1991, pg. 7. Petrescu, Raul: Subiecţii de drept commercial, Bucureşti, 1993, pg. 202. 6

urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani care se chemă interes sau dobândă”. Adept al definiţiilor succinte, prof. A. Page defineşte creditul ca fiind “schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare”3. Potrivit unei alte opinii “creditul constă în acte si operaţiuni de concentrare a disponibilităţilor băneşti din economia naţională şi de repartizare si utilizare a acestor disponibilităţi pentru satisfacerea trebuinţelor băneşti temporare ale unităţilor economice si ale cetăţenilor”. Punctele de vedere după care creditul este considerat drept un scop în activitatea economică, nu vor reuşi să ofere o imagine clară a acestuia. Noţiunea de credit nu poate fi concepută ca un instrument de care să se dispună oricum şi oricând. Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Obiect al împrumutului îl formează întotdeauna un bun, care va fi restituit în forma sau în substanţa sa4. De pildă, o persoană împrumută alteia o carte, urmând ca la restituire să primească acelaşi exemplar sau un altul dar cu acelaşi titlu. Creditul, însă, este un împrumut în monedă. După cum se ştie, moneda este o marfă, dar nu orice fel de marfă, o marfă cu calităţi deosebite – aceea de marfă a mărfurilor, cu rol de echivalent general. Creditul este un schimb de monedă condiţionat si despărţit de un interval de timp, de un termen. Cu alte cuvinte, a acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziţie o sumă de bani, cu condiţia de a o rambursa în viitor, la o anumită dată. Un element esenţial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia. Pentru timpul care va trece între primirea sumei de bani şi rambursarea sa, beneficiarul operaţiunii va plăti o dobândă. Prin urmare, schimb separat de timp,

3 4

Radu, Vasile: Moneda şi politica fiscală, Ed, Uranus, Bucureşti, 1994, pg. 165. Şaguna, Dan Drosu; Flonder, Ion: Drept financiar şi fiscal, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pg. 85; 7

folosirea banilor, plata unei dobânzi – sunt elemente constitutive ale oricărei operaţiuni de credit5. O variantă a creditului în forma sa pură şi simplă este creditul comercial. Întrunul din cele două momente, al acordării sau rambursării, în loc de o sumă de bani poate să apară o cantitate de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii. În orice operaţiune de credit, de principiu, intervin două subiecte: cel care acordă creditul, numit creditor şi cel care primeşte creditul, numit debitor. Alte elemente ale creditului sunt: scadenţa (momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului), ratele parţiale care se rambursează eşalonat, la anumite termene, conform înţelegerii stipulate în contractul de credit, termenul de graţie (perioada între momentul angajării creditului si începerea rambursării lor), garantarea creditului (sau gajul, format din bunuri care se constituie la dispoziţia creditorului sau al unui terţ, pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a unor obligaţiuni de o valoare, în general, mai redusă) si dobânda (reprezentată de o sumă de bani plătită de către debitor, creditorului său, pentru împrumutul acordat pe un termen determinat). Apărut odată cu schimbul în natură şi cunoscând în evoluţia sa numeroase forme, creditul îndeplineşte un rol esenţial în economia modernă. De altfel, apreciindu-se rolul deosebit al monedei şi creditului în dezvoltarea socialeconomică a omenirii, au fost conturate trei trepte de evoluţie: 

treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare

traiului propriu sau cel mult al familiei. În această etapă se disting două subdiviziuni: economia familială autarhică, în care toate celelalte celule economice erau închise şi economia de schimb în natură; 

treapta economiei naturale, în care schimburile de bunuri se fac prin

intermediul monedei; 

treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulaţie contra

promisiunii de a restitui în viitor aceeaşi valoare. Este ultima şi cea mai evoluată treaptă de dezvoltare economică si financiară a omenirii, unde, în procesul schimbului, rolul esenţial îl au operaţiunile de credit. 5

Floander, Ion; (colectiv): Elemente de drept commercial, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pg. 354. 8

I.2. CLASIFICAREA CREDITULUI Creditul, la apariţia sa, era realizat sub forma unui credit natural, în care un individ acorda altuia un bun sau un serviciu, formă ce se mai practică şi astăzi în comunităţile mai puţin evoluate. În societatea modernă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate, în strânsă corelaţie cu gradul şi nivelul societăţii de astăzi6. Cu privire la formele creditului, în literatura de specialitate, au fost exprimate opinii diferite. Astfel, unii autori susţin existenţa a două forme de exprimare a creditului: creditul public şi creditul bancar; după o altă opinie formele creditului sunt: credit bancar, credit cooperatist şi credit public; după o altă opinie, sunt reţinute următoarele forme: credit de producţie, de consumaţie, privat si public; în fine, într-o altă opinie sunt reţinute ca forme ale creditului: creditul bancar direct, creditul de stat şi creditul prilejuit de vânzarea, în rate, a unor mărfuri. Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt: creditul bancar si creditul comercial. Creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vânzător şi cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea acesteia este separată în timp de plata preţului ei. Creditul comercial contribuie la accelerarea circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta, la dezvoltarea economiei naţionale. Mecanismul creditului comercial se desfăşoară astfel: un agent economic dispune de stoc de marfă destinat vânzării în timp ce un alt agent are nevoie de marfă, dar nu dispune pe moment de fonduri băneşti pentru cumpărarea mărfurilor. Primul agent, pe baza unui contract de vânzare-cumpărare pe credit, pentru a accelera valorificarea producţiei prin desfacere, va livra marfa celui de-al doilea, urmând ca după un anumit termen, acesta din urmă să achite contravaloarea mărfurilor la preţul stipulat în contract. Preţul stipulat în contractul de vânzarecumpărare pe credit cuprinde, preţul mărfii la care se adaugă un procent ce 6

Cerna, Silviu: Banii şi creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pg. 121. 9

reprezintă preţul creditului (dobânda). De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale creditul comercial înlesneşte şi accelerează circulaţia capitalului7. În economia de piaţă, creditul comercial constituie baza sistemului de credit. În statele cu economie planificată a fost desfiinţat. Creditul bancar este creditul care se acordă agenţilor economici sub formă bănească de către instituţii specializate în aşa numitul “comerţ cu bani”, numite instituţii bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită, având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor băneşti necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naţionale. Acordarea creditului bancar formează fundamentul activităţii bancare. În calitatea lor de intermediare băncile împrumută pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutarea unui plasament. Modalităţile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, credit bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul lombard), credit bancar pe gaj de efecte comerciale. Având în vedere că agenţii economici care acordă partenerilor de afaceri credite comerciale apelează, la rândul lor, la bănci pentru a-şi reconstitui capitalul, există o strânsă interdependenţă între creditul comercial şi creditul bancar. Primul nu mai poate fi conceput astăzi fără cel de al doilea, iar acesta din urmă are posibilitatea să-şi sporească dimensiunile pe seama celui dintâi. a) După destinaţie, creditul poate fi: credit de producţie şi credit de consumaţie. Creditul de producţie este destinat activităţilor având un scop activ în economie, în timp ce al doilea este destinat consumului social. Precizăm că aprecierea utilităţii creditului după destinaţia lui poate duce la judecăţi de valoare care nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea. Astfel, este posibil ca un credit cu destinaţie productivă să se soldeze cu mari pierderi pentru economie, atunci când se realizează investiţii insuficient fundamentale sau când sumele de bani sunt folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt cerute de beneficiar. De asemenea, nici creditul de consumaţie nu este întotdeauna neproductiv, de pildă 7

Vivante, Cesar: Principii de drept commercial, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1928, pg. 224. 10

creditele contractate pentru sănătate, învăţământ, cultură etc. Aprecierea creditului trebuie să se facă în funcţie de rezultatele finale ale utilizării sale şi numai după destinaţia sa iniţială. b) În funcţie de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi: credit public şi credit privat. Creditul public este contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Creditul poate fi productiv, atunci când este destinat înfiinţării de întreprinderi cu capital de stat sau modernizării celor existente şi neproductiv, destinat unor sarcini de apărare, educaţie, administraţie etc8. Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau de o întreprindere privată. c) După modul de garantare, acesta se prezintă sub forma creditului real, garantat cu valori materiale certe, si creditul personal, acordat pe baza încrederii, a prestigiului de care se bucură cel împrumutat. În general, prestigiul persoanei împrumutate se bazează pe capacitatea sa economică, pe valorile materiale cunoscute de care dispune, astfel că sub acest aspect distincţia dintre creditul real şi creditul personal are doar caracter formal. Creditul personal poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este suficient de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanţii morale, prin garanţie personală sau solidară a altor persoane care, angajându-şi răspunderea pentru debitor, diminuează riscul eventualei insolvabilităţi. ţinând cont de această situaţie, creditele personale pot fi credite acoperite şi credite descoperite. d) În funcţie de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul, creditele se pot clasifica în: credite pe termen scurt (de până la 1 an), credite pe termen mijlociu (de 1 până la 5 ani) şi credite pe termen lung (de peste 5 ani, contractate, de regulă pentru investiţii). În practică se cunosc şi credite fără termen, cum sunt operaţiunile de credit în cont curent, practicate atunci când raporturile între creditori şi debitor se caracterizează prin continuitate şi mare frecvenţă. 8

Floricel, Constantin: Monedă, credit. Bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997, pg. 211. 11

e) După locul de desfăşurare a operaţiunilor de credit, în ţară sau în străinătate, vom întâlni: credit intern şi credit extern. f) În funcţie de posibilitatea pe care o are la dispoziţie creditorul pentru a avea sau nu dreptul de a solicita debitorului rambursarea anticipată a sumei împrumutate, creditul poate fi: denunţabil, atunci când se cere rambursarea înainte de expirarea termenelor de scadenţă, prin notificare unui aviz prealabil, şi nedenunţabil, când nu se mai stipulează o asemenea clauză în înţelegerea dintre cele două părţi. În cazul formei creditului denunţabil, creditorul se asigură pentru cazul în care afacerile debitorului nu sunt profitabile, putând cere rambursarea sumei de bani împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat. g) În fine, în practică mai este cunoscută forma creditului guvernamental, care apare atunci când în calitate de creditor apare guvernul unui stat. Această formă de credit, poate fi la rândul său, intern sau extern. Având în vedere importanţa deosebită, în economia de piaţă, a mecanismului creditelor pe termen lung, mijlociu şi pe termen scurt, ne vom opri mai pe larg asupra acestora. Credite pe termen lung (peste 5 ani), rambursabile la termen, sunt acordate de băncile comerciale, precum şi de companiile de asigurare sau alte organizaţii financiar specializate în administrarea fondurilor băneşti. Astfel de împrumuturi se negociază direct între creditori si debitori (şi, de obicei, sunt nepublicate, spre deosebire de alte tranzacţii de pe piaţa banilor, care sunt publice), documentul final al tratativelor fiind poliţa. Aceste împrumuturi se clasifică după trei categorii: natura garanţiei, sensul obligaţiei şi gradul de participare. h) După natura garanţiei, împrumuturile sunt directe, garantate fie cu unele

bunuri (ipotecă), fie numai pe baza creditului general al organizaţiei interesate (girul). În aceste două situaţii un rol deosebit îl au bilanţul societăţii precum şi perspectivele pe care le are de a obţine şi în viitor numerar pe seama activităţilor pe care le desfăşoară, acestea exprimându-se, de fapt, prin previziunile asupra veniturilor ei. i) După sensul obligaţiei, împrumuturile sunt directe, realizate printr-o

varietate de metode, cum ar fi închirierile pe termen lung, plata prin bonuri sau 12

acorduri privind desfacerea producţiei. Aceste forme de împrumut ale căror implicaţii depăşesc în parte sfera de cuprindere a bilanţului, prezintă diferite avantaje, întrucât ele pot fi adaptate la nevoile societăţii interesate în ceea ce priveşte atât sumele, cât şi eşalonarea împrumuturilor, pot fi negociate în particular şi pot să nu fie cuprinse în bilanţul contabil. În schimb, costul pe care îl implică atragerea unor asemenea surse este, de regulă, ceva mai mare decât nivelul mediu al dobânzilor. j) După gradul de participare, unele împrumutului au caracterul obligaţiilor

directe, atât a creanţelor convertibile, cât şi a creanţelor pe venituri. În primul caz, creditorul poate opta pentru convertirea creanţei în acţiuni curente la un preţ prestabilit, în timp ce în al doilea caz, plata dobânzilor pentru astfel de creanţe este obligatorie numai dacă veniturile brute (inclusiv impozitele) sunt la un astfel de nivel încât le poate acoperi. Creditele pe termen mijlociu sunt caracterizate atât prin durată (5 ani), cât şi prin tehnicile de mobilizare a efectelor financiare care permit apelarea la piaţa monetară tradiţională. În acest cadru, se înscriu biletele la ordin, care sunt de două categorii: 

bilet la ordin comercial, care se referă la un act de comerţ;



bilet la ordin financiar, prin care băncile acordă credite clienţilor săi,

inclusiv societăţilor comerciale de persoane sau de capital. Aceste efecte de comerţ conţin elemente de certitudine (obligaţia necondiţionată de plată şi avalul) sunt negociabile şi se pot transmite prin girare, scontare şi reescontare, deci creează posibilitatea deţinătorului-beneficiar de a-şi procura resurse financiare înainte de scadenţă. În plus, biletelor la ordin le sunt conferite o serie de facilităţi în favoarea securităţii

drepturilor

beneficiarilor,

prin

dreptul

comercial,

convenţiile

internaţionale, codurile comerciale şi alte reglementări în materie. În baza acestor reglementări, biletul la ordin a devenit un înscris - un titlu de credit - prin care o persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă. Aceste efect de comerţ poartă trei semnături: emitent, bancă şi o instituţie de emisiune (financiară), care prin

13

intervenţia sa contribuie şi la diminuarea caracterului inflaţionist al acestei forme de credit. Creditele pe termen scurt se realizează în diverse forme de mobilizare a creanţelor, cum ar fi: scontarea efectelor comerciale (l’escompte commercial), creditele de antrenare (les effets de chaîne) şi creditele de mobilizare a creanţelor comerciale (la crédit mobilsibale de créances commerciales). Prima formă de credit (scontarea comercială) reprezintă sistemul cel mai frecvent practicat în Franţa şi în alte economii de piaţă de tip occidental. Acest sistem permite societăţilor comerciale să mobilizeze efectele de comerţ (trate, bilete la ordin, warante) pe bază de scontare înainte de scadenţă. Prin această operaţiune, beneficiarul tratei sau biletului la ordin încasează suma înscrisă în aceste documente, diminuate cu taxa scontului (dobânda creditului acordat la bancă până la scadenţă) şi comisionul perceput de bancă pentru acoperirea cheltuielilor sale şi realizarea unui beneficiu9. Calculul taxei reescontului (dobânzii creditului) are în vedere valoarea nominală, valoarea actuală şi diferenţa, reprezentând scontarea propriu-zisă, ţinând seama de taxa scontului în procente, de faptul că plata se face în zile şi că un an se consideră în relaţiile bancare, la media de 360 zile pentru 100 de unităţi monetare. Creditele pe termen scurt se obţin şi prin scontarea warantelor, care reprezintă documente de depozitare a mărfurilor în depozite, antrepozite, docuri sau magazii generale administrate de stat. În aceste depozite, antrepozite, comercianţii, industriaşii etc. îşi depozitează materiile prime, mărfurile şi produsele importante fără a plăti taxe vamale pe durata depozitării lor şi atâta timp cât ele rămân în incinta antrepozitului. Pe perioada depozitării se plătesc însă anumite taxe, prime de asigurare, cheltuieli de recondiţionare etc. Recipsa-warant pentru obiectele depozitate este detaşată dintr-un registru de cotor (talon) şi se divide în două părţi: recipisa şi warantul. Aceste părţi sunt la ordin, recipisa dând dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial (prescurtat warantul) este un act de gaj pe care firma care a depozitat mărfurile poate să-l transmită prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un 9

Şaguna, Dan Drosu; Floander, Ion: Drept financiar şi fiscal, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 2000, pg. 88. 14

împrumut, warantul andosat garantând restituirea împrumutului. Dacă deţinătorul recipisei nu va rambursa creditul la scadenţă, banca se va prezenta la antrepozit, va vinde mărfurile respective, va efectua rambursarea împrumutului şi va vărsa diferenţa în contul deţinătorului recipisei. A doua formă de trate (creditele de antrenare) reprezintă bilete sub formă de trate, plătibile la date fixe care antrenează un mare număr de efecte de valori scăzute, care nu se pot reescompta, dar sunt cu scadenţe scurte, de maxim trei luni. Pe baza acestor bilete scadente, după trei luni, băncile acordă credite, interpunându-se între deţinătorul biletelor şi clientul său. A treia formă de credit (creditele de mobilizare a creanţelor comerciale) se derulează după următoarele criterii: după ce se face facturarea la clienţi, societatea care doreşte credit grupează facturile cu aceeaşi scadenţă de plată, ţinând seama de termenul de plată stabilit cu clienţii şi emite un bilet la ordin de o valoare egală cu valoarea acestor facturi. Acest bilet este scontat de bancă, dar sistemul este dificil, fiind contestat de clienţi, care pot protesta pe motiv că, în conformitate cu prevederile din contract, aceştia sunt debitorii furnizorilor şi nu ai băncilor. Creditele menţionate (pe termen lung, scurt şi mijlociu) sunt acordate – direct sau indirect – pe piaţa financiară. Dar un mare număr de societăţi comerciale, mici şi mijlocii, “nu pot apela la piaţa financiară, fie din cauza formei lor (societăţile de persoane sau cele cu răspundere limitată), fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun întotdeauna de un dosar suficient de important pentru a se adresa unui organism financiar”. Aceste firme acoperă necesităţile lor de finanţare graţie creditului acordat direct de particulari, respectiv de asociaţii sau de terţe societăţi străine. Astfel de metode de finanţare îmbracă forme diverse. Din acest punct de vedere, se disting, în practica franceză trei forme de credit: avansurile asociaţilor, bonurile de casă şi alte categorii de împrumuturi. 

Avansurile asociaţilor. Capitalurile societăţilor comerciale de persoane

sau cu răspundere limitată este, de regulă, insuficient pentru desfăşurarea unei activităţi deosebite. În plus, au dezavantajul că titlurile lor de societate (părţi sociale) nu sunt cotate la bursă. În această situaţie, asociaţii fac apel la avansurile în cont curent, prevăzute în statutul de funcţionare. Contul curent este un cont de 15

avansuri în cont curent, prevăzute în statutul de funcţionare. Contul curent este un cont deschis în contabilitatea societăţilor care funcţionează pe sistemul de compensare, pe bază de aviz pe o perioadă de 3 luni în temeiul unui contract de împrumut sau convenţie de blocaj fără a depăşi volumul capitalului social. Astfel de convenţie prevede durata până când asociaţii se angajează să lase sumele alocate în contul curent şi procentual de dobândă de plătit, care este limitată. Aceste reguli funcţionează şi în societăţile pe acţiuni (anonime şi în comandită), însă cu caracter restrâns fără a depăşi ca volum jumătate din capitalul social şi, în plus, capitalul social subscris la constituirea societăţii trebuie să fie integral vărsat. 

Bonurile de casă. Aceste bonuri reprezintă hârtii de valoare, cuprinzând

angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă în vederea rambursării unui împrumut pe termen scurt purtător de dobândă. Hârtiile de valoare respective sunt la ordin sau la purtător şi sunt asimilate efectelor de comerţ (cambie, bilet la ordin). În Franţa, astfel de hârtii de valoare sunt utilizate de toate societăţile şi organizaţiile financiare, putând fi emise în mod progresiv, în funcţie de necesităţile de capital. Ele pot fi emise în mod public, însă numai de societăţile cu răspundere limitată şi pe acţiuni, care au încheiate bilanţurile pe trei exerciţii şi au în întregime capitalul dedus. De asemenea, forma lor este, conform legislaţiei franceze, foarte clar reglementată, cuprinzând numeroase informaţii pentru identificarea situaţiei societăţilor comerciale care le-a emis. 

Diverse categorii de împrumutaţi. În această categorie se înscriu

contractele de împrumut între particulari şi societăţi. Forma acestor împrumuturi depinde de relaţiile dintre terţi şi societăţi şi de gradul de încredere existent între părţile contractante. În afara relaţiilor personale şi garanţiile posibile date de valorile patrimoniale ale societăţii respective, se practică în mod curent şi ipoteca. Această garanţie oferă cea mai sigură securitate şi în practica franceză şi are o mare audienţă la public. Contractele de împrumut, pe lângă suma împrumutată, termenul de rambursare, nivelul de dobândă, obiectul ipotecat etc., sunt autentificate de notari, care sunt direct menţionaţi în calitate de intermediari.

16

Creditele acordate de bănci ţărilor cu economie de piaţă pentru desfăşurarea activităţii de producţie sau a celei comerciale pot avea şi un caracter sezonier, cum ar fi: 

creditul pentru stocurile sezoniere;



creditul impus de fluctuaţii sezoniere ale activităţii firmei (care nu

depăşesc 9 luni); 

creditul de trezorerie, care se numeşte în mod curent credit de fond de

rulment; 

creditul de schimb, în cazul efectuării unor operaţiuni financiare speciale

(emisiuni de obligaţiuni) care necesită unele finanţări pe termen scurt. În sistemul economiilor de piaţă dezvoltate, există şi o altă formă de credit, denumită “le lease back”. Prin acest sistem de lease back, proprietarul unei societăţi comerciale care se află în urgenţă de nevoie de fonduri băneşti îşi vinde întreprinderea unei societăţi de leasing şi apoi o închiriază printr-un contract obişnuit. În acest mod, îşi transformă fondurile imobilizate în fonduri disponibile, iar după realizarea scopului îşi răscumpără întreprinderea la un preţ dinainte stabilit, în general la un nivel destul de scăzut. Răscumpărarea se poate face şi prin rambursare progresivă, dând posibilitatea astfel la reducerea cheltuielilor de lease back10.

I.3. FUNCŢIILE ŞI ROLUL CREDITULUI Locul şi importanţa creditului în relaţiile social economice sunt evidenţiate prin funcţiile sale şi anume: 

funcţia distributivă, constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile

la un moment dat în economie şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanţare. Disponibilităţile băneşti se referă la surplusurile de capital de circulaţie aflate temporar sub formă inactivă în conturile bancare ale societăţilor comerciale, la 10

Văcărel, Iulian: Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pg. 332. 17

rezervele de casă sub formă inactivă în conturile bancare ale societăţilor comerciale, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare, economiile populaţiei depuse la casele de economii ori la băncile comerciale. Oferind agenţilor astfel de disponibilităţi, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului punând astfel în mişcare forţele economice latente şi contribuind la creşterea avuţiei reale a societăţii. De asemenea, operativitatea dată procurării de noi capitaluri dă mai multă elasticitate economiei în ansamblul ei, favorizând orientarea mai rapidă a investiţiilor spre sectoarele sau activităţile inerente şi externe şi contribuind pe această bază la creşterea eficacităţii marginale a capitalului. Tot prin funcţia distributivă, creditul participă la concentrarea capitalului şi dirijarea acestuia spre acţiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăţi. 

funcţia de transformare a economiilor în investiţii, prin care se

concretizează una din legile obiective ale economiei de piaţă, şi anume realizarea echilibrului macroeconomic conform ecuaţiei E = I, în care E reprezintă economiile iar I investiţiile; orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcţie de venitul şi comportamentul său economic. Economisirea care nu este urmată de investire constituie o tezaurizare şi reprezintă un factor de dezechilibru pentru viaţa economică. În acelaşi timp, nu orice individ poate fi întreprinzător, nu oricine îşi poate asuma riscurile unei investiţii, iar dacă le au, este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital. Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor, altfel inactive în investiţii. Sub acest aspect, creditul este un important factor al creşterii economice. Oferind posibilitatea accesului la credite al oricărui individ care, prin intenţiile sale realiste, riguros fundamentate garantează rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurenţa, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic. 

funcţia de emisiune monetară. Urmare a consolidării ideii de credit bazat

pe încrederea între participanţii la actul economic, a fost creată moneda fiduciară (cu valoare fictivă întemeiată pe încredere), adică la biletele de bancă, iar pe lângă 18

acestea determinate de nevoile schimbului, au apărut o multitudine de alte instrumente de tehnici de plată. Astfel de instrumente şi tehnici, ca viramentul cecul, compensaţia, trata, cambia etc., au dus la diminuarea numerarului din circulaţie şi la creşterea în mari proporţii a monedei scripturale. Prin aceasta s-a realizat şi o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia monetară, noile tehnici şi instrumente de plată determinate de acţiunea creditului, asigurând şi o creştere a volumului şi valorii tranzacţiilor economice. 

funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor, se realizează prin

reglementarea dimensiunilor cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii, creditându-se consumul, pe de o parte şi stocurile, pe de altă parte. Astfel, dacă anumite mărfuri a căror producere are, în mod obiectiv, un caracter sezonier (ulei, zahăr, produse din fructe etc.) ar fi aduse toate pe piaţă în momentul realizării lor, oferta ar deveni disproporţionat de mare în raport cu cererea şi am asista la o cădere catastrofală a preţurilor, care va fi urmată, după un anumit timp, când se va ajunge la o penurie a mărfurilor respective de o urcare exagerată a preţurilor. Pentru prevenirea unor asemenea situaţii care ar perturba echilibrul economic (risipă urmată de penurie), se foloseşte un instrument al creditului, şi anume warantul, care oferă pentru proprietarii mărfurilor posibilitatea depozitării lor şi obţinerii cu anticipaţie, într-o proporţie mai mare sau mai mică, a contravalorii acestora. Prin finanţarea producţiei şi consumului, precum şi prin crearea unor instrumente şi tehnici deosebit de flexibile, creditul a devenit o prezenţă sine qua non în viaţa socială şi economică din orice ţară civilizată. De asemenea, prezenţa sistemului de credit şi a formelor sale în societăţile avansate, oferă numeroase facilităţi, inclusiv protecţia participanţilor la actul economic11. Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale, stimulând exporturile şi importurile, asigurând o desfăşurare normală, rapidă şi în deplină siguranţă a operaţiunilor de export-import. În fine, trebuie avute în vedere rolul pe care îl are creditul în acoperirea deficitului bugetar al statului, sub forma creditului public.

11

Bran, Paul: Relaţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1985, pg. 112. 19

Trebuie subliniat însă că, pe cât util şi avantajos este creditul, pe atât de primejdios devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu principiile sale şi cu cerinţele echilibrului economico-financiar. Cel mai mare pericol îl constituie folosirea abuzivă, determinată de ideea utopică, că prin sine însuşi, creditul reprezintă avuţie. O astfel de concepţie va avea consecinţe extrem de grave atât asupra debitorului cât şi a creditorului: debitorul va fi tentat să folosească sumele provenite din împrumut ca pe propria-i avere, fără discernământ, ier creditorul se va vedea sărăcit, în imposibilitatea de a-şi recupera banii împrumutaţi. Un alt pericol îl reprezintă aşa numita supracreditare, care duce la mari dezechilibre economice, financiare şi monetare, generând, atunci când ia proporţii, inflaţia. De asemenea, utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibru structural în economia naţională, la disproporţii între ramurile şi sectoarele ei de activitate. O folosire arbitrală a creditului poate stimula şi o intensificare a operaţiunilor speculative, o creştere a capitalului fictiv, care poate genera crahuri financiare. În fine, nu trebuie omisă nici problema riscurilor rezultate din utilizarea creditului, în special pentru instituţiile bancare, care, dacă nu sunt luate în considerare, pot provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar, cu consecinţe extrem de dureroase pe plan economic, social şi politic.

I.4. CONDIŢIILE CREDITULUI În îndeplinirea funcţiilor şi rolului creditului la economia de piaţă, pentru valorificarea la maximum a avantajelor şi diminuarea la minimum a dezavantajelor, este necesar să fie întrunite următoarele condiţii12: 

existenţa unui sistem juridic prin care să se reglementeze cadrul general

la operaţiunile de credit, măsurile asiguratorii şi de protecţie pentru participanţii la contractul de credit, drepturile şi obligaţiile creditorilor şi debitorilor, procedura de soluţionare a litigiilor dintre părţi şi organele competente. Cadrul juridic trebuie să 12

Condor, Ioan: Drept financiar şi fiscal, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1996, pg. 287. 20

fie suficient de flexibil pentru a lăsa spaţiul de afirmare liberei iniţiative dar şi categoric, astfel încât să crească încrederea agenţilor economici şi să limiteze riscurile; 

existenţa unui sistem instituţional, constând într-un ansamblu de

instituţii şi organisme specializate, cu o vastă reţea dispusă în teritoriu, dar şi cu relaţii de corespondenţă cu instituţii similare din străinătate. De asemenea, este necesar ca aceste instituţii să dispună de personal (bancheri) calificat şi de mijloace tehnice moderne pentru efectuarea operaţiunii de credit; 

existenţa unui cadru economic favorabil, legat de situaţia de ansamblu a

economiei naţionale, de perspectiva ei, de gradul de dotare profesională şi tehnică a sectoarelor din economie, precum şi de conjunctura economică pe plan intern şi extern. De asemenea, o importanţă deosebită o are şi situaţia resurselor existente în economie şi aflate la dispoziţia agenţilor economici, accesul la acestea, structura economiei naţionale, situaţia pieţei de mărfuri, a pieţei financiare etc.; 

forma relaţiilor social-politice în sensul existenţei cadrului general de

ordine şi consens social-politic, de stabilitate şi continuitate a operaţiunilor generale referitoare la deciziile macro-economice, precum şi atitudinea regimului politic faţă de economie, faţă de libera iniţiativă şi faţă de piaţă. Este evident că un mediu social caracterizat prin convulsii între diferitele categorii sociale, un regim politic instabil, contestat, o politică economică oscilantă sau opţiuni şi atitudini nesigure, fără perspective clare, vor influenţa elementul esenţial al creditului, adică încrederea, descurajând atât tendinţele de economisire prin intermediul instituţiilor specializate, cât şi cererea de credite sau acordarea lor; 

factorii de natură psihologică şi de tradiţie, care se referă nu numai la

elementul definitoriu al creditului, încrederea, ci şi la comportamentul agenţilor economici, a întreprinzătorilor, dar şi a populaţiei în ansamblul său. Nu se poate face abstracţie de aptitudinea diferitelor grupuri sociale spre economisire, consum sau investiţii sau spre tezaurizare, de poziţia populaţiei în raport cu libera iniţiativă etc., care ţine de cutumă, de religie, de nivel de cultură şi de educaţie sau de profesiunea şi poziţia socială a indivizilor.

21

Luarea în considerare a acestor condiţii, cunoaşterea şi constituirea lor au o deosebită importanţă pentru etapa de tranziţie la economia de piaţă. La o analiză sumară a condiţiilor creditului, se constată că, în cea mai mare parte, acestea se găsesc într-o foarte mică măsură în ţara noastră. De la vechiul regim mai persistă obiceiurile şi mentalităţile antieconomice, contrare principiilor de bază ale economiei de piaţă, care încă nu permit funcţionarea unui sistem de credit, care să poată deveni un factor de favorizare a acestora. În acest sens, statul va trebui, într-o primă etapă, să înfăptuiască condiţiile necesare de funcţionare ale unui sistem de credit, fără, însă, a folosi metode administrative, care ar avea efecte contrare scopului urmărit. Astfel, va trebui să promoveze, alături de politica financiară, monetară, bugetară, valutară, şi o adecvată politică de credit. Politica de credit, înfăptuită prin banca centrală (în unele state şi prin guverne), cu ajutorul unor instrumente şi tehnici specifice, urmăreşte să asigure, prin promovarea funcţiilor creditul echilibrul general economic al societăţii13. Politica de credit se realizează printr-o serie de instrumente specifice, şi anume: manevrarea taxei scontului, operaţiunile pe piaţa liberă (open market), politica rezervelor obligatorii ale băncii centrale, politica de încadrare a creditului (care constă în impunerea unor cote maxime de creştere a creditului) etc14. Cunoaşterea acestor instrumente şi aplicarea lor adecvată, în funcţie de evoluţia de durată conjuncturală a economiei, va permite creditului exercitarea rolului său de factor mobilizator dar şi de reglare a vieţii economice.

13 14

Şaguna, Dan Drosu: Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, pg. 118. Gliga, Ion: Drept financiar public, Ed. All, Bucureşti, 1994, pg. 255. 22

CAPITOLUL II CREDITUL BANCAR

II.1. CONCEPT GENERAL. TRĂSĂTURI Creditul este operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

23

Operaţiunea priveşte două părţi. O parte care dă creditul, cealaltă parte îl primeşte, altfel spus se îndatorează1. Relaţiile de credit au existat şi în economiile premonetare. Deci creditul poate exista şi în economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relaţiile de credit, astăzi, nu se pot emancipa pe haina monetară. Operaţiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de la relaţiile între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacţiile formalizate ce se efectuează pe pieţele monetare sau financiare foarte dezvoltate şi formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relaţiilor de credit priveşte mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor. Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul este consimţit, sunt extrem de diverse şi în continuă evoluţie. Dispozitivul instituţional variază de asemenea, de la ţară la ţară. Esenţial rămâne acelaşi peste tot: o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze, după un timp, în condiţiile specificate de acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea de a plăti dobânda pentru a remunera pe creditor. În amplitudinea sa, esenţa raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor caracteristice. a) Subiectele raportului de credit, creditorul şi debitorul prezintă o mare diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivele angajării în raport de credit şi durata angajării sale, astfel ca ierarhizarea acestor laturi, în amănunt, este dificilă. O apreciere generală asupra naturii participanţilor la procesul de creditare: creditori şi debitori, conturează trei categorii principale şi de amplă cuprindere: întreprinderile, statul şi populaţia.

1

Condor, Ion: op. cit., pg. 212. 24

Raportul de credit implică, primordial, redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistenţa unor procese de economisire sau acumulări monetare. Se afirmă, preponderent, în calitate de creditori, întreprinderile, care, pe de o parte, manevrează importante disponibilităţi monetare, din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare2. Pe de altă parte, întreprinderile, prin realizarea profitului, constituie fonduri şi rezerve, remunerează acţionarii, fapt major în desfăşurarea raportului de credit, în primul rând, ia postura de creditor. În ţările dezvoltate aportul populaţiei în formarea resurselor de creditare tinde să-l ajungă pe cel al întreprinderilor. Astfel în anul 1991, în Japonia, faţă de 143.788 miliarde yeni, cât reprezenta acumulările întreprinderilor, populaţia înregistra un volum de economii de 128.243 miliarde yeni. Aceste tendinţe de creştere absolută şi relativă a economiilor populaţiei, caracteristică evoluţiei raporturilor de credit în toate ţările dezvoltate, pun noi probleme optimizării procesului de mobilizare şi utilizare a acestor economii. Pe acest fundal se desfăşoară modificări calitative printre care transformarea economiilor de disponibilităţi monetare în economii financiare, fapt ce influenţează radical activitatea intermediarilor, băncile. În calitate de debitor alături de întreprinderi şi populaţie se afirmă amplu, în toate ţările dezvoltate, statul3. În Statele Unite angajarea în calitate de debitor în procesul de creditare are dimensiuni apropiate, volumul total al îndatoririi fiind în 1990: pentru întreprinderi 2.951 miliarde de dolari, pentru populaţie 2.837 miliarde de dolari şi pentru administraţia de stat 2.798 miliarde de dolari. Desigur că aceste date reflectă anumite particularităţi proprii ale S.U.A.: 

un grad mai mare de auto finanţare a întreprinderilor care diminuează

relativ necesităţile de credit;

2 3

Georgescu, I. L.: Drept comercial roman, vol. I, Bucureşti, 1999, pg. 321. Floander, Ion; (colectiv): op. cit., pg. 202. 25



o dezvoltare mai amplă a creditului acordat populaţiei, ca expresie a unei

economii de consum dezvoltate generos; 

o amplitudine specifică a cheltuielilor bugetare axate îndeosebi pe

destinaţii militare, care exagerează nevoile de credit ale statului. Dacă pentru celelalte ţări dezvoltate, participaţiile cantitative pot diferi, factorii care le generează şi tendinţele lor prezintă grade mai mari sau mai mici de similitudine. b) Promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de credit, presupune riscuri şi necesităţi, în consecinţă, adesea, angajarea unei garanţii. În raporturile de credit riscurile probabile sunt: 

riscul de nerambursare;



riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor împrumutului. Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutul prin prisma cerinţelor respectării raportului de credit cu diferite aspecte: umane (competenţa, moralitatea), economice (situaţia internaţională, naţională, cadru profesional), financiare (situaţia financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi). Se poate acţiona pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituţii de credit. Evident, prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului. Riscul de imobilizare survine la banca, sau la deţinătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozit, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situaţii care afectează major pe deponent pot fi prevenite prin administrarea judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci; angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare; mobilizarea efectelor (la piaţa monetară), prin reescont şi alte operaţiuni. 26

Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparţin băncii. De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce-i sunt încredinţate bancherului să-şi întărească poziţia sa de creditor prin garanţii personale sau reale4. Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate. În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligaţiei sale, de a cere executarea patrimonială a debitorului şi, în cazul în care există mai mulţi garanţi, să răspundă numai pentru partea sa5. În cazul garanţiei solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiţii preferabile de solvabilitate. Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiu. Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun corporal, proprietate a debitorului, atâta timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru aceasta trebuie îndeplinite anumite condiţii: bunul corporal deţinut să aibă o legătură cu creanţa iar creanţa trebuie să fie certă şi exigibilă. Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia creditului, gajul. Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără deposedare, creditorul primeşte un titlu de recunoaştere a gajului care face obiectul publicării (de pildă gajarea fondurilor de comerţ). Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării, anumite drepturi: 

de preferinţă (de a plăti înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce face

obiectul gajului);

4 5



de urmărire (dacă se schimbă proprietarul);



de reţinere (păstrarea obiectului gajului);



de vânzare (vânzarea în justiţie a bunului gajat).

Şaguna, Dan Drosu: Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar print, Bucureşti, 1994, pg. 297. Popa, Ioan: Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, pg. 211-241. 27

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă clientului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare şi cu publicitate. Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferinţă şi dreptul de urmărire. Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimţită prin contract) sau judiciară (acordată de organele judecătoreşti). Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiţi atunci când dispun de o garanţie asupra unei părţi, sau asupra totalităţii patrimoniului debitorului. Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinţă şi de dreptul de urmărire. Privilegiile pot fi generale şi speciale, respectiv mobiliare şi imobiliare. Oricare ar fi garanţiile oferite, creditorul nu poate să piardă din vedere că o bună garanţie nu trebuie să fie decât o precauţiune suplimentară, şi nu un suport al unui risc mai mult decât este probabil. Decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea însuşirilor calitative ale debitorului, ale patrimoniului său, şi a modului de administrare şi nu numai pe cele ce se desprind din aprecierea garanţiilor. Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea garanţiilor în bani presupune pentru creditor eforturi şi cheltuieli suplimentare şi implică imobilizări îndelungate ale fondurilor. Toate acestea deturnează creditorul, respectiv pe bancher, din preocupările sale obişnuite, şi-i aduce prejudicii, ce nu întotdeauna pot fi comensurate valoric şi, pe această cale, recuperate. Creditorul, respectiv bancherul, este interesat în primul rând de derularea normală a procesului de creditare şi mai puţin de anomaliile acestuia, chiar dacă acestea îi aduc unele recompense. c) Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 de ore, termen practicat între bănci pe pieţele monetare) şi încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani şi chiar 100 (în situaţiile recente pentru împrumuturi privind construcţia de locuinţe).

28

Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă. Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată, fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termenele stabilite, lunare, trimestriale, etc., odată cu plăţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumuturi. Experienţa a arătat că atunci când creditele, prin natura lor pe termen lung, sau acordat în condiţiile în care se plăteau periodic numai dobânzile, rambursarea principalului credit urmând a fi făcută integral la termenul stabilit, s-au creat premise pentru lipsa de răspundere în domeniul creditului, ceea ce a contribuit la apariţia fenomenului de incapacitate de plată a debitorilor şi falimentul instituţiilor de credit, pe scară largă6. d) Dobânda este o caracteristică a creditului. În acordurile de credit s-a încetăţenit clauza dobânzii fixe. Respectiv dobânda cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părţi, pentru întregul împrumut şi pe toată durata creditului. În condiţiile presiunii inflaţioniste accentuate din anii ”70, s-a instituit regimul dobânzilor variabile (sensibile) situaţie în care dobânzile se modifică periodic (de regulă semestrial) în funcţie de nivelul dobânzii pe piaţă (naţională sau internaţională). Acordurile de credit pot prevedea adiţionarea dobânzii cuvenite şi plata integrală la încheierea contractului (situaţie practicată mai ales pentru hârtiile de valoare, obligaţiuni ale întreprinderilor, statului sau băncilor şi instituţiilor financiare). e) Tranzacţia. Acordarea creditului. Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit.

6

Bran, Paul: Relaţiile financiar-bancare ale societăţii comerciale, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1994, pg. 237. 29

În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărţile de credit sunt modalităţile cele mai răspândite pentru această formă. Consimţirea tranzacţiei, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanţă, în vederea căruia creditorul trebuie să-şi asigure o bună informare şi documentare pentru evitarea riscului7. În acest sens băncile îşi creează un cadru propriu de informare şi documentare, sau apelează la agenţi de specialitate care studiază capacitatea de plată şi respectiv potenţialul economic al firmelor. O atenţie deosebită se acordă în economia unor ţări, documentări privind riscul în investirea în hârtii de valoare, obligaţiuni, de o mare audienţă publică, sfera în care acţionează agenţii specializaţi, care au pus la punct un sistem de notaţie complexă, reunit într-o formulă literară sau numerică destinată a releva gradul de risc decurgând din caracteristicile creditorului şi mai ales, ale debitorului. f) Consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate8. Esenţial în aceste instrumente este obligaţia fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată. Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanţei, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum şi veniturile accesorii. Negocierea instrumentelor de plată şi a creanţelor ce sunt reprezentate pot avea loc:  7 8

direct între investitori;

Vivante, Cesar: op. cit., pg. 119. Angheni, Smaranda: Drept commercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, pg. 125. 30



în cadrul pieţelor de capital şi financiare.

De regulă, transferul direct se desfăşoară în cadrul raporturilor directe al creditelor sau între bănci privind circulaţia cambiei (contrare sau reescontare), a cecului etc., în timp ce obiect al pieţelor financiare sunt obligaţiunile statului (bonuri de tezaur în principal) sau ale întreprinderilor precum şi alte hârtii de valoare similare. Transferabilitatea instrumentelor de credit şi deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul este în primul rând, o expresie a lichidităţii portofoliului de creanţe, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creanţa în bani, potrivit unei necesităţi sau unei noi opţiuni. În practica bancară, transferabilitatea are un loc important deoarece permite a asigura utilizarea fluxurilor fireşti de constituire şi utilizare a capitalurilor temporar disponibile9. Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporar disponibile mobilizate între ele, urmând ca, într-o etapă următoare, să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune şi de alte bănci, prin operaţiunile de recreditare. În economia de piaţă raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor, şi multiple, în varietatea lor. În aceste condiţii, orice categorie a acestor raporturi poate fi considerată discutabilă prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere. Făcând o analiză a raporturilor de credit folosim o amplă paletă de criterii, care să le caracterizeze, să le afirme independenţele şi prin aceasta să le diferenţieze. Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credite sunt: 

persoana creditorului;



modalitatea specifică de formare şi utilizare a capitalurilor disponibile;



persoana debitorului;



dimensiunile şi dinamica necesităţilor debitorului şi modul de folosire a

capitalurilor împrumutului; 9

Floricel, Constantin: Monedă, credit,bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pg. 136. 31



obiectul creditului şi sfera de utilizare;



duratele de constituire a capitalului disponibil şi de utilizare de către

împrumutaţi. Privite din acest punct de vedere, raporturile de credit s-au cristalizat, de-a lungul vremii, în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul ipotecar, creditul obligatar şi creditul de consum. Creditul bancar cuprinde o serie largă de raporturi angajând modalităţi diferite, pe termen scurt şi pe termen mijlociu şi lung, privind operaţiunile bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general. În rapoartele de credit cu banca se pot angaja şi persoane care în acest cadru nu au calitatea de agenţi economici. Ne vom referi în continuare la raporturile de credit în care sunt angajate întreprinderile. Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de altă parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie curentă sau cu recuperare ulterioară, pentru investiţii. Esenţial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relaţiile între bancă şi partener se desfăşoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile şi realizarea de profituri, în principal sub forma de dobânzi. Operaţiile de credit bancar vor fi examinate în sensul raportului bancăîntreprindere, respectiv principalele credite acordate de bănci. Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie), reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament. În fapt, aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesităţile curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter imprevizibil şi greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanţie veredică. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare.

32

De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii. Funcţia acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile îşi păstrează toate disponibilităţile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesităţile unor întreprinderi prin însăşi redistribuirea depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi. Pe de altă parte, existenţa permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru o bancă reducerea resurselor utilizate, iar pentru o întreprindere o păstrare a solvabilităţii. O altă caracteristică a acestor credite este şi faptul că acestea, neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit de regula, în corelaţie cu dobânda de piaţă şi, în mod obişnuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii, a unui comision. Sistemul de acordare general este linia de credit, în condiţiile căreia se stabileşte limita maximă a creditului acordat în acest cadru. Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu, întru-cât banca poate cere oricând acoperirea debitului. O formă mai favorabilă pentru întreprinderi este linia de credit confirmată, pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menţine pe o perioadă stabilită în contract. Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obţinere de fonduri de către întreprinderi, întru-cât rambursările efectuate, reducând nivelul creditului, permit în etape ulterioare, obţinerea unor credite, în limitele stabilite, deoarece, potrivit condiţiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoieşte. Creditele exemplificate până aici, strâns legate şi de necesitatea de activitatea de producţie, asigură întreprinderii un aflux de capital circulant, care este folosit de aceasta potrivit necesităţilor sale şi liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea lui, putând fi caracterizate, prin aspectul lor general implicite. O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită, vis-a-vis de bănci, o motivare clară şi condiţionarea utilizării lor şi adesea garantarea. Astfel după modul lor de angajare şi folosinţă, ele pot fi caracterizate ca explicite. 33

Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru stocuri. În acestea, creditele de producţie sezonieră sunt cunoscute sub numele de credite de campanie. Acestea sunt menite să asigure resursele necesare în cazul iregularităţii ciclului aprovizionare-producţie-vânzări, de pildă, producţia de conserve, blănuri, jucării, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producţie sau de circulaţie. Majoritare în activităţile băncilor, în special a celor comerciale, sunt creditele pe termen scurt. În mod practic, soluţiile optime pentru acoperirea necesităţilor de investiţii, de constituire de noi fabrici sau capacităţi de producţie şi alte majorări de capital fix prin preluări şi achiziţii, se realizează pe alte căi, şi dacă se apelează la credit, acesta acţionează în sfera creditului obligatar. g) Dobânda În formularea, dezvoltarea şi perpetuarea conceptelor cu privire la credit şi dobânzi, gânditorii, şcolile şi curentele s-au angajat primordial în explicarea, justificarea şi utilizarea dobânzii, de fapt ea însăşi latura specifică şi esenţială a manifestărilor relaţiilor de credit. Astfel că, în mod necesar, tratarea teoriilor asupra creditului şi dobânzii înseamnă efectiv, referiri, uneori exclusive, asupra dobânzii. Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filozofi, sociologi şi economişti. În general se consideră, în cadrul dat, dobânda ca ceva contrar eticii, în ciuda faptului că realitatea relaţiilor economice afirmă permanent prezenţa acestui “accident” economic în cadrul procesului de creditare. Această opoziţie a filozofilor, teologilor şi profeţilor s-a manifestat din timpurile cele mai vechi şi a durat secole. Abia la Calvin se întâlneşte o adevărată justificare a dobânzii şi o superficială analiză a acestui fenomen. Când ştiinţa economică a început a lua formă, de a se structura, liberată de diatribele filozofilor şi dogmatismului teologilor, între problemele analizate în 34

primul rând de economiştii care se afirmau, a fost acest fenomen pe care relaţiile capitalismului modern îl relevau constant. Din acest moment, legat de studiile naturii şi formării capitalului, multe şcoli au intenţionat să construiască o teorie a dobânzii. Se poate spune că fiecare şcoală a încercat să dea dobânzii o caracteristică determinantă şi distinctă, în conformitate cu propriile lor puncte de vedere. Dacă ne propunem, mai întâi o definiţie, este foarte dificil de a reflecta în ea toate aceste puncte de vedere. Dobânda este, în mod firesc, comună cu conceptul de capital şi cu elementele “timp” şi “risc”. Aceste concepte şi elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale dobânzii. Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primeşte pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originală a capitalismului) sau pentru capitalul încredinţat spre utilizare pentru alte persoane (dobânda împrumutului) pe o durată, pentru o folosire oarecare. Într-un fel restrâns, sau ca formulă mai mult utilizată, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei sau preţul folosirii capitalului şi totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv. În aceste formulări regăsim unele caracteristici, unele elemente descriptive, însă lipsesc precizările cu privire la originea dobânzii, la legile de formare şi la justificarea sa. În aceasta, o contribuţie pe deplin recunoscută este cea a lui Bohm Bawerk, unul din cei mai importanţi analişti ai dobânzii. Acesta, în cercetările sale, porneşte de la unele constatări empirice, cu care sunt de acord economiştii din vremea sa: 

dobânda unui capital se produce indiferent de activitatea personală a

capitalistului; 

parte care este o calitate firească a capitalistului;



se formează fără ca acesta (capitalul) să se epuizeze şi are astfel o durată

eternă de constituire.

35

Ca element al contractului de credit, nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare caz în parte, de creditor şi debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative. Fiecare din părţi doreşte să aibă, în contextul acceptării soluţiei, anumite orientări care să motiveze şi să justifice soluţia adoptată. Deci se pune problema de a discerne şi considera factorii cu audienţă şi acceptabilitate generală. Un prim asemenea factor este productivitatea capitalismului, o anumită productivitate a capitalismului, adică o anumită rată a profitului, aflate într-o dinamică determinată de evoluţii şi conjuncturi. Întreprinzătorul atunci când îşi propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilităţile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deţinătorul de capital. Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobânzii, este de fapt un acord, între cele două părţi interesate, cu privire la nivelul dobânzii, sau altfel exprimat un compromis între cele două părţi. Evident că aceste poziţii nu se manifestă ca atitudini personale, ci ca sumă a lor, în relaţiile pe care cele două părţi le întreţine pe pieţele creditului. Iată deci contextul în care, în fiecare moment dat, nivelul dobânzii reflectă şi exprimă nivelul de productivitate a capitalului de care este intim legat. Un al doilea factor general care determină nivelul dobânzii este lichiditatea. Independent de orice alte condiţii, creditorii vor prefera acea formă de împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se preferă termene scurte. Orice angajare mai îndelungată a resurselor creditului, orice diminuare a lichidităţii sale este însoţită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi, implică deci o creştere a nivelului dobânzii. Deci stabilirea nivelului dat al dobânzii în cadrul contractului de credit este şi o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai ridicată lichiditate şi debitorii interesaţi în a plăti mai puţin pentru aceasta. h) Riscul rambursării este un alt factor general al nivelului dobânzii. 36

Rambursarea la termen este o condiţie a perpetuării raporturilor de credit şi a sistemului de credit. Rambursarea este o cerinţă generală care poate fi asigurată dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare şi acoperire a acestui risc. Aceste cerinţe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de structură a dobânzii în: 

dobânda pură care este costul utilizării capitalului;



plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru

acoperirea pagubelor suferite pe această cale. O asemenea considerare a riscului şi a soluţiilor de acoperire motivează politica personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit acordat, în funcţie de condiţiile reale pe care le are fiecare debitor. De asemenea, la rândul lor, deponenţii care asigură partea preponderentă a resurselor băncilor sunt, în mai toate ţările, asiguraţi prin instituţii speciale cu privire la redobândirea integrală a sumelor. Evident, plăţile pentru asigurarea depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului. i) Raportul dintre oferta şi cererea de credite este evident un factor esenţial în determinarea nivelului dobânzii. Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în ţara respectivă, de opţiunile tradiţionale ale populaţiei pentru economii. Evoluţia nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi nivelul dobânzii, există un nivel dat al economisirii. Determinat de preferinţele familiilor de a economisii este nivelul individual al venitului şi implicit nivelul de preferinţe pentru consum. Stabilitatea economică şi politică are şi ea un rol deosebit în încurajarea formării capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică şi dezechilibru economic, în special inflaţia, diminuează nivelul economisirii şi influenţează negativ dimensiunile resurselor de creditare.

37

Cererea de credite este intercondiţionată de cei trei mari debitori: guvernul, agenţii economici şi familiile, deopotrivă influenţaţi de evoluţia activităţii economice şi tendinţele de dezvoltare a investiţiilor. Aşa cum am precizat anterior, nivelul dobânzii, astfel determinat este “dobânda de bază” la care se adiţionează în mod firesc factorul de risc, care majorează astfel diferenţiat, nivelul dobânzii pentru fiecare din solicitanţii de credit. Starea economiei în dezvoltarea sa liberă sau în încercările de orientare prin politici economice şi îndeosebi prin politici monetare şi de credit influenţează asupra nivelului dobânzilor, dar totodată trebuie să remarcăm că nivelul dobânzilor, în dimensiunile sale din fiecare etapă, are o influenţă majoră asupra economiei afectând dezvoltarea şi expansiunea economică, cheltuielile de consum şi investiţiile. Nivelul dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale pieţelor creditului şi în diferitele raporturi între debitori şi creditori, în special între bănci şi clienţii lor, în variate tipuri şi variate mărimi. Diferitele rate ale dobânzi existente, specifice în diverse relaţii sunt structurate în cadrul unor legături reciproce semnificative şi putem spune că acţionează în cadrul unui mecanism. În interiorul fiecărei bănci se instituie, de fapt, o scară a dobânzilor creditoare şi debitoare care reflectă implicit raportul dintre cheltuielile şi veniturile băncii şi posibilităţile sale de a obţine profit. Pe de o parte, banca procură resurse prin depozitele ce le constituie în relaţiile cu clienţii şi de la furnizorii de resurse, alte bănci sau banca de emisiune, pe care trebuie să le remunereze la nivelul dat, de regulă de nivelul pieţei. Pe de altă parte, faţă de debitorii săi, fiecare bancă aplică un anumit nivel de dobânzi în măsură să-i acopere cheltuielile (cu dobânzile şi de funcţionare) şi implicit un anumit nivel al profitului. În corelare, între nivelul dobânzilor încasate şi plătite, banca trebuie să-şi asigure competitivitatea urmărind atragerea clienţilor, şi printr-un cuantum avantajos, pentru ei, a dobânzilor. 38

Astfel între dobânzile interne practicate de bănci rata dobânzilor de depozit este de o importanţă majoră pentru nivelul general al dobânzilor interne. Această rată este de un nivel foarte scăzut întrucât se aplică pentru depozitele la vedere şi asigură un grad înalt de lichiditate deponenţilor, care, urmărind în general acest aspect, acceptă un asemenea regim al dobânzilor. Rata de bază a dobânzii reprezintă pentru fiecare bancă nivelul fundamental în raport cu care se constituie o serie de rate ale dobânzilor practicate de bancă în relaţie cu clienţii. În continuare, pe prima treaptă aflăm ratele de dobândă normală sau comercială (în Anglia se numeşte “blue chip rate”). Blue chip este o expresie împrumutată de la bursa de valori care este folosită pentru a reprezenta activitatea unei firme care funcţionează fără reproş şi are bune relaţii cu colaboratorii. Această rată se construieşte adăugând două puncte la rata dobânzii de bază. Funcţie de gradul de risc, alte firme pot fi creditate cu dobânzi sporite prin adăugarea la dobânda de bază a încă 4,5 sau 7 puncte. Rata dobânzilor pentru împrumuturile personale este la nivel real, foarte ridicată, deoarece, cum este de înţeles, vizează operaţiuni ce implică o multitudine de debitori şi multiple riscuri. Iată că privite în ansamblul lor, dobânzile practicate de bănci faţă de clienţii lor se află în corelaţia necesară de conexiune a unui mecanism. Examinarea ratelor interne ale dobânzilor subliniază posibilitatea băncii de a avea o politică proprie faţă de clienţii săi, în general, şi în deosebi vis-a-vis de fiecare dintre ei, în special. În acelaşi timp este evident că în opţiunile sale privind politica dobânzilor banca este “obligată” să se alinieze la evoluţiile pieţei care determină propria atitudine prin multiple şi diverse influenţe. Importanţa dobânzii, oricare ar fi teoria monetară care încearcă să o explice, se manifestă particular în unele funcţii economice caracteristice economiei de piaţă contemporană. Dobânda stabileşte numai un oarecare echilibru între cererea şi oferta de capitaluri monetare (fonduri de împrumut sau fonduri lichide). 39

Fără acest factor, nu ar fi posibilă o asigurare monetară a pieţei10. Dobânda este un instrument fundamental al politicii monetare. Prin intermediul modificării dobânzii, banca centrală influenţează asupra expansiunii creditului şi monedei scripturale (bancare). De asemenea, dobânda este asigurată în unele limite în influenţarea inflaţiei şi deflaţiei, în imobilizarea economiilor latente şi determinarea nivelului investiţiilor. Diferitele tipuri de dobânzi ce se utilizează pe piaţă potrivit destinaţiei economice productive sau de consum, servesc pentru repartizarea masei monetare disponibile între diferitele utilizări. Când, aşa cum se întâmplă în general, o economie este în stadiul de expansiune, tipurile de dobândă depind de intensitatea cererii din fiecare ramură a producţiei, sau sferă a activităţii de consum în dezvoltare. Evoluţia dobânzii, decurgând din cerinţele spontane ale dezvoltării economice, sau derivată din politicile monetare şi de credit, are un rol deosebit în orientarea şi uneori dirijarea tendinţelor economice în ansamblu şi în diferitele sale sfere. Optimizarea ei în funcţie de potenţialul ei şi de cerinţele reale ale economiei reprezintă o chestiune majoră în economia de piaţă contemporană.

II.2. RESURSELE DE CREDITARE Operaţiile pasive reprezintă pentru bănci operaţiile de constituire a resurselor. În activitatea băncilor comerciale au fost preponderente vreme îndelungată, ca operaţiuni pasive: depozitele, reescontul şi operaţiunile similare şi capitalul propriu. Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcţii ale băncilor, în general şi a celor de depozit în special. Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte, depozitele bancare care constituie obligaţia unor bănci faţă de depunători, rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar disponibile, reprezintă căi importante de constituire a 10

Bran, Paul: op. cit., pg. 157. 40

resurselor de creditare ale băncii. Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă, pentru depunători, creanţe creditoare faţă de bancă, mijloace de plată pe care aceştia le pot utiliza în orice moment, cu precădere pentru efectuarea plăţilor către terţi, pentru operarea în cont. Depozitele bancare reprezintă astfel o formă de existenţă a banilor, respectiv a banilor în cont, sau scripturali. Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă o formă principală de mobilizare a capitalurilor şi economiilor temporar disponibile. De natura şi termenul acestor depozite depinde şi modul în care banca va valorifica aceste resurse de creditare. Astfel, depozitele la vedere, sunt caracterizate de elasticitate, având în vedere că depunătorii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plăţile în cont sau retrageri din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate acţiona spre eventuala lor diminuare abruptă. Evoluţia disponibilităţilor din depozitele la vedere se caracterizează în mod necesar printr-o anumită variaţie a sumei soldurilor, în care se delimitează un anumit sold mediu permanent care exprimă posibilităţile de fructificare a depozitelor de către bancă prin folosirea lor ca resurse de creditare. Utilizarea sumelor provenite din depozitele la vedere necesită însă prudenţă, întrucât angrenarea resurselor din depozite în proporţii exagerate ar putea crea dificultăţi băncilor, în cazul în care deponenţii ar solicita, în ritmuri şi volume neprevăzute, disponibilităţile din conturi. Depozitele la vedere reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale. A. Conturile curente reprezintă o formă specială de servire bancară a titularilor de cont. Sunt conturi prin care agenţii economici ca şi persoanele particulare înregistrează intrări de sume prin: cecuri, viramente, ordine de plată, etc. Această funcţie principală a contului curent este efectuarea operaţiunilor de casierie ale titularului de cont, deci prestarea unor servicii numeroase şi laborioase care solicită efort deosebit din partea băncii şi reprezintă pentru beneficiar o 41

degrevare substanţială a propriilor atribuţii antreprenoriale. Aşa se face că marea majoritate a băncilor aplică un regim special soldurilor ce se creează în aceste conturi, pentru care, fie că nu se acordă dobânzi, fie că se bonifică o dobândă redusă. Deşi apreciază însemnătatea operaţiunilor de care beneficiază şi recunoaşte public faptul că gestionarea plăţilor implică cheltuieli mult mai mari decât veniturile obţinute de la titularii de cont în acest scop, totuşi aceştia nu se sfiesc în a retrage şi fructifica, pe alte căi, soldurile mai mari care s-ar forma pentru o perioadă mai îndelungată în aceste conturi. B. Conturile de depozit sunt, prin natura lor, menite să asigure fructificarea unor economii (fie ale firmelor, fie ale persoanelor) pe un termen mai îndelungat. De aici posibilităţile mai restrânse acordate titularilor privind mişcarea din cont prin încasări sau efectuări de plăţi. Unele bănci aplică restricţii şi cu privire la retrageri. Astfel băncile engleze cer să fie anunţate cu 7 (şapte) zile anticipat pentru retragerile mai importante, deşi în fapt nu aplică aceste prevederi. Normele de operare în aceste conturi orientează deci spre o dinamică stabilă întrucât aceste tipuri de conturi asigură pentru băncile comerciale marea majoritate a resurselor dimensionale, şi un grad de stabilitate în timp. C. Depozitele la termen. Potrivit convenţiei între deponent şi bancă privind termenele sau celelalte condiţii de depunere (dobânzi, etc.) creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura şi durata acestor resurse. Pentru băncile comerciale, forma principală de atragere o reprezintă conturile de depozit de investiţii. De asemenea, băncile comerciale deschid clienţilor conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe) care să asigure regularitatea procesului de economisire.

42

D. Reescontul – reprezintă o modalitate de căutare de resurse noi, prin cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenite din scontare, unei alte bănci, băncilor de scont, sau de regulă, băncilor de emisiune. Banca de depozit recurge la reescontare în funcţie de interesele sale de a obţine disponibilităţi (adesea în scopul unei valorificări mai bune). Esenţial este că, dacă se recurge la reescontare, chiar în aceeaşi zi în care s-a efectuat scontarea, banca de depozit are un profit, rezultat din diferenţa dintre dobânda la care se scontează (mai mare) şi taxa scontului, dobânda practicată de banca de emisiune. Similar reescontului sunt operaţiunile de lombardare, operaţiuni de împrumut de garanţii de efecte publice: obligaţiuni şi bonuri de tezaur, operaţiuni prin care banca de depozit obţine de la banca de emisiune resurse pe termen scurt, valorificându-şi astfel deţinerile în hârtii de valoare. Reescontul şi lombardarea sunt operaţiuni concrete prin care are loc recreditarea, un proces de amplă extindere şi în continuă evoluţie în economia modernă. Aceste operaţiuni sunt utilizate cu necesitate pentru echilibrarea bancară, pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităţilor de credite prin atragerea surselor dispersate din economie11. Trebuie subliniat că procesul de recreditare este condiţionat de garanţiile pe care le oferă creanţele, în speţă, şi de caracteristicile lor. Astfel unele creanţe sunt negociabile deci se pot vinde, respectiv pot fi acceptate, la cumpărarea de către bănci sau alţi creditori, în timp ce alte creanţe nu pot deveni obiect de vânzarecumpărare. Deci numai o mică parte din creanţe pot fi recreditabile, respectiv acceptate de bănci şi în special de banca de emisiune, şi considerate astfel agreate la scontare. Acceptarea ca negociabile sau recreditabile a creanţelor se face pe baza aprecierii temeiurilor obiective care au determinat acordarea creditului şi a garanţiilor materiale şi morale pe care le implică persoanele obligate şi participanţii la raportul de credit. Creanţele care nu sunt negociabile sau recreditabile nu înseamnă că sunt justificate sau lipsite de garanţii şi bune perspective, înseamnă doar faptul că 11

Şaguna, Dan Drosu: Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pg. 489. 43

raportul de credit are un pronunţat accent “personal” prin motivaţie, direct, sau modul de garantare şi deci creditul iniţial rămâne cel final, iar creanţele nu pot trece în mâna altui creditor. Banca, cea care a acordat creditul, îşi asumă până la capăt răspunderea şi efectul, urmând să aştepte rambursarea la termenul stabilit. Dar asemenea creanţe nu permit băncii să-şi reînnoiască resursele prin creditare şi să-şi majoreze astfel cifra de afaceri, suplimentar. În efectuarea operaţiunilor de recreditare băncile îmbină sistemul angajării resurselor la preţuri fixe (prin recreditare) cu sistemul angajării lor la preţuri libere (pe piaţa monetară – open market). Conjugarea cu măiestrie a acestor operaţiuni prin care banca îşi optimizează costurile, este implicit şi o cale de creştere a profitului bancar. E. Capitalul propriu şi fondul de rezervă constituie din profitul brut un aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor, prin definiţie, intermediarii în reciclarea şi valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate, societăţi pe acţiuni, băncile îşi formează capitalul propriu prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni. Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă constituite treptat, prin repartizarea profiturilor anuale, au o pondere adesea relativ egală cu capitalul. Legislaţiile multor ţări îngăduie asemenea proporţii. Aceste dimensiuni ale rezervelor sunt îndreptăţite prin varietatea şi periculozitatea riscurilor ce apar în operaţiunile bancare. În considerarea structurii pasivelor bancare şi în orientările cu privire la managementul acestora trebuie să se ţină seama de realităţile de pe pieţele naţionale ale creditului reflectând evoluţii şi tendinţe specifice. Reglementarea depozitelor (în înţelesul unor norme bancare speciale) având drept obiect principal un regim de dobânzi scăzut, au avut un rol esenţial în reorientarea deponenţilor către alte modalităţi de fructificare, în principal transformarea disponibilităţilor destinate depunerii în capitalurile angajate în relaţiile de credit obligatar, în economii financiare. 44

Şi în acest domeniu s-a generalizat experienţele S.U.A., inovaţiile fiind preluate şi de alte pieţe naţionale. Astfel, pentru atragerea deponenţilor individuali, a economiilor familiilor, începând din 1981 s-au generalizat în S.U.A. conturile NOW (negociable orders of withdrawal) şi apoi, în 1983, conturile SUPER NOW, a căror trăsătură comună este tocmai nivelul înalt al dobânzii acordat pentru soldul disponibilităţilor, în timp ce contul, respectiv soldul său, poate fi utilizat şi pentru plăţile curente. Asemenea conturi şterg astfel diferenţa între depunerile la vedere şi depunerile la termen sau pentru economii, din punct de vedere operator, iar din punct de vedere al dobânzii bonificate creează avantaje asigurând un nivel ridicat, similar depunerilor la termen. Conturile A.T.S. (automatic transfer system) sunt o variantă a conturilor NOW, care presupune menţinerea în cont a unui depozit minim neremunerat destinat plăţilor curente, în timp ce sumele încasate ce depăşesc acest plafon sunt livrate automat la regimul de dobânzi din economii, avantajos pentru titularul de cont. În scopul mobilizării deţinerii de fonduri firmelor, băncile comerciale au dezvoltat, de asemenea, modalităţi specifice. F. Fondurile comune de creanţe (mutuale) - (Money Market Mutual Fonds) constituie în prezent o modalitate în continuă şi amplă creştere a atragerii resurselor de către bănci prin titularizare, prin automatizarea administrării unor creanţe, în cadrul unui sistem specific12. Esenţial pentru problema pusă în discuţie este că băncile pot înstrăina anumite creanţe, în condiţii de piaţă, recuperând resursele investite, în scopul desfăşurării altor operaţiuni de credit. Se creează astfel condiţii de amplificare a raporturilor de credit pe baza atragerii ample a resurselor, în condiţiile stimulative de remunerare, convenabile, la nivelul pieţei, pentru deţinătorii de capital. În sfârşit o modalitate menită să pună în valoare deţinerile de bonuri de tezaur aflate în posesia băncilor este reprezentată de convenţiile de răscumpărare 12

Şaguna, Dan Drosu: op. cit., pg. 488. 45

(Repurchase Agrements sau Rps). Această modalitate constă în vânzarea bonurilor de tezaur aflate în portofoliul, cuplată cu convenţia de răscumpărare, la un preţ care include şi dobânzile cumulate eferente termenului operaţiei. Trecerea în revistă a pasivelor bancare scoate pregnant în evidenţă evoluţiile şi tendinţele din ultimul sfert de veac care au creat, în mod necesar, căi noi ale managementului bancar; au impus diversificări şi inovaţii a căror implementare pe pieţele naţionale a trebuit să ţină seama de condiţiile specifice în care se formau disponibilităţile şi de preferinţele deţinătorilor de capital pentru valorificare; astfel că proporţiile în care aceste modalităţi, de regulă general adoptate, au pătruns fiecare în parte pe pieţele naţionale, au fost determinate de condiţiile specifice şi de gradul de penetrabilitate şi competitivitate a băncilor. În managementul pasivelor s-a manifestat ca o necesitate tipică, determinată de îngustarea gradului de lichiditate a activelor bancare, cerinţa ca băncile să se sprijine mai mult pe pasive, pe elasticitatea şi oportunitatea utilizării lor în asigurarea lichidităţii.

II.3. ANGAJAREA RESURSELOR BANCARE A. Operaţiunile de creditare a firmelor Băncile Comerciale şi-au diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde solicitărilor întreprinderilor şi pentru a face faţă cerinţelor dezvoltării acestora, funcţie de profilul lor şi posibilităţile lor de creditare. Aşa cum se va vedea, băncile comerciale au renunţat la o serie de operaţiuni specifice pe care le-au cedat unor instituţii specializate. B. Creditarea necesităţilor de capital fix Prin natura lor nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor se satisfac de către acestea prin recurgerea la piaţa de capital: emisiuni de obligaţiuni şi acţiuni. 46

Întreprinderile se adresează uneori băncilor pentru creditarea echipamentelor, operaţiune practicată mai puţin de băncile comerciale şi în mai mare măsură de către băncile de creditare pe termen mijlociu şi lung, băncile de ramură. Astfel în Franţa, băncile comerciale acordă credite pe termene de până la doi ani firmelor industriale, comerciale sau meşteşugăreşti pentru procurarea de echipament sau pentru lucrări de construcţii sau de amenajare a localurilor profesionale. Mai mult de 2/3 din aceste credite nu sunt recreditabile, ceea ce înseamnă că banca îşi asumă până la sfârşit acoperirea cu resurse, riscul. Creditele bancare pe termen mijlociu recreditabile se acordă, de regulă prin girul unor instituţii de credit specializate, menite să promoveze anumite activităţi, care examinând utilitatea creditului din punct de vedere economic general, preia, în primă instanţă, creanţa urmând să o transfere băncii de emisiune. În general distribuirea creditelor în economie se face în ţările dezvoltate în poziţii relativ egale între firmă şi familii. Prezintă de asemenea interes deosebit structura creditelor pe tipuri principale şi pe ramuri. Un asemenea sistem funcţionează în Franţa unde instituţiile interesate ca bănci de ramură sunt: Credit Naţional, Credit Foncier, Caisse National de Credit Agricole, Credit d’Equipament de Petites et Moyens Enteprises. Dacă în acest domeniu băncile comerciale au intervenţii mai restrânse, băncile de credit pe termen mijlociu şi lung, băncile de ramură, societăţile financiare, cele de leasing în principal, sunt pe larg implicate în creditarea cerinţelor de capital fix ale firmelor. C. Creditarea cheltuielilor de exploatare a întreprinderilor Nevoile întreprinderilor privind acoperirea cheltuielilor de exploatare se satisfac de bănci pe două căi: a) prin creditarea creanţelor comerciale; b) prin acordarea de credite din trezorerie. a) Creditarea creanţelor comerciale

47

Creditarea creanţelor comerciale înseamnă pentru bănci a prelua, contra monedă, creanţele comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienţilor lor. Cea mai veche tehnică cunoscută şi folosită ca atare este operaţiunea de scontare. Scontarea – ca formă de bază a operaţiunilor cambiale – reprezintă concesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei. Necesitatea scontării cambiei se creează în condiţiile în care beneficiarul cambiei, care (în perspectivă, la scadenţă, urmează să încaseze valoarea integrală a creanţei), având nevoie urgentă de bani cedează acest drept, de regulă băncii Scontarea este o operaţiune caracterizată prin următoarele trăsături: 

cedarea cambiei, prin scontare are caracterul de act de vânzare-

cumpărare, în sensul că se cedează şi se preia dreptul de a beneficia de suma prevăzută în cambie; 

scontarea cambiei este o vânzare specială, în sensul că fiecare din

beneficiari care au recurs la scontare şi deci au cedat proprietatea cambiei rămâne obligat la plata sumei din cambie în condiţiile în care trasul sau alţi participanţi la procesul cambiei nu au putut plăti. Se manifestă astfel o caracteristică specifică, răspunderea solidară a tuturor semnatarilor cambiei la plata sumei respective; 

scontarea cambiei este o operaţiune de creditare, atât prin faptul că se

referă la transferul unui instrument de credit, cât şi prin aceea că determină plasarea resurselor de creditare a unei bănci pe un anumit termen, cu asigurarea încasării dobânzii aferente. Scontarea este actul prin care creditul comercial, consacrat în cambie, se transformă în credit bancar. Prin scontare, beneficiarul iese (în limitele precizate mai sus) din raportul de credit anterior, obligaţia trasului de a plătii fiind înlocuită prin bani efectivi, pe care bancherul îi avansează. Pe de altă parte, trasul, angajat iniţial într-o operaţiune comercială, de vânzare a mărfurilor de credit, devine, ca urmare a scontării, debitor al băncii comerciale.

48

Scontarea angajează banca în raporturi cambiale specifice. Devenind beneficiară a cambiei, fie în mod definitiv, fie ca intermediar, în cazul în care decurge de la reescontare, banca îşi asumă, în caz de consemnatară a cambiei, obligaţia de a plăti în caz de necesitate, respectiv riscul de a participa la acoperirea sumei de plată. De aici necesitatea ca banca să selecţioneze cu atenţie cambiile pe care le scontează potenţialul economic şi solvabilitatea fiecăruia dintre semnatarii cambiei. b) Creditele de trezorerie - sunt credite pe termen scurt, în general până la un an, având drept scop acoperirea necesităţilor monetare legate de ciclul de fabricaţie şi de comercializare. Ele au două forme principale: 1.

avansul în cont curent;

2.

creditele specializate.

1. Avansurile în cont curent reprezintă forma predominantă a creditelor în Anglia şi S.U.A., având ponderi importante şi în alte ţări. Avansurile în cont curent se acordă de către bancă prin plata cecurilor emise de titularii de cont şi în cazul în care aceştia nu au disponibilităţi în cadrul unei limite convenite, confirmate (overdraft). 2. Creditele specializate. Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie de necesităţi legate de desfăşurarea producţiei cum ar fi: 

creditele de campanie care au drept scop să acopere cheltuielile de

fabricaţie şi de stocare pentru unităţi cu activitate sezonieră din agricultură şi activităţi anexe (industria alimentară îndeosebi) din industria de confecţii şi încălţăminte, lucrări, etc.; 

creditele pentru stocuri (garantate prin warant) pentru acoperirea

mărfurilor susceptibile de a fi gajate şi în general depozitate în docuri sau aflate în curs de transport. După cum se ştie, warantul este documentul care atestă existenţa mărfurilor într-un depozit general (în porturi, vămi, etc.). Acest document permite 49

transmiterea proprietăţii prin menţiuni făcute pe o parte a documentului respectiv, pe recipisa warant. Warantul în sine este documentul utilizat pentru obţinerea şi garantarea creditului şi poate fi utilizat ca un efect de comerţ. Deci prin menţiunea făcută pe warant se transmite creanţa constituită prin gajare şi dreptul extrem, de a dispune ca atare asupra mărfurilor gajate. Warantul asigură creditorului garanţia asupra mărfurilor şi posibilitatea recuperării creditului acordat. Având în vedere posibilitatea scăderii preţurilor, nivelul creditului este diminuat în raport cu valoarea garanţiei, asigurându-se o marjă în favoarea băncii. Warantul permite recursul cambial, fiind din acest punct de vedere, asimilat cambiei şi de asemenea, fapt esenţial, permite mobilizarea lui. Deci dă posibilitatea băncii să recurgă la recreditare. În practica franceză, warantul este utilizat pe larg şi a luat forme diversificate care se abat, formal, de la litera noţiunii: warantul agricol, warantul hotelier, warantul petrolier, warantul industrial. Creditele specializate sunt mobilizate, lărgind astfel prin recreditare posibilitatea de acoperire a nevoilor de finanţare a mijloacelor de rulment şi prin aceasta necesităţile de creditare a producţiei şi a circulaţiei mărfurilor.

50

51