Lucian Boia-Romania, Zara de Frontiera a Europei 1.0 10

LUCIAN BOIA ROMÂNIA ŢARĂ DE FRONTIERĂ A EUROPEI INTRODUCERE. Imaginile unei ţări. Această carte îşi propune să răspundă la întrebarea: ce este România? Voi încerca să descriu şi să explic o ţară. Dar poate fi cuprinsă o ţară într-o carte? Da şi nu. Realitatea este multiformă şi inepuizabilă, în timp ce reprezentarea ei nu poate fi decât limitată şi simplificată. Şi, inevitabil, subiectivă. O singură ţară, dar câte priviri asupra ei! O singură istorie, dar câte reconstituiri şi interpretări! Nici o imagine nu are cum să fie identică cu obiectul reprezentat. Vedem într-un anume fel. Şi cu cât realitatea este mai complexă şi susceptibilă de a fi privită din foarte multe puncte de observaţie, cu atât colecţia noastră de imagini câştigă în diversitate. Adaptării (şi deformării) prin imagine i se adaugă adaptarea (şi deformarea) prin cuvânt. Fără cuvinte nu am putea exprima nimic, dat tot cuvintele obligă realitatea să intre în anumite tipare mentale prestabilite. Cuvintele sunt prea abstracte, prea sărace şi prea rigide pentru a reda cu fidelitate inepuizabila bogăţie şi profunzime a universului. Putem rezuma, desigur, şi aşa facem îndeobşte, prin câteva imagini şi simboluri. De când există comunităţi umane, funcţionează un mecanism arhetipal: tandemul identitate-alteritate. Noi suntem noi, cu trăsăturile noastre, iar ceilalţi sunt diferiţi, fiecare cu trăsăturile lui. În fapt, oamenii mai mult se aseamănă decât se deosebesc; la fel şi comunităţile. Putem însă renunţa la distincţii? Se pare că nu. Şi atunci identificăm trăsături deosebitoare, le scoatem în evidenţă, le punem sub reflector. Şi astfel ne construim pe noi înşine şi îl construim pe „celălalt”. Într-o manieră oarecum caricaturală. Oamenii şi comunităţile ajung să se deosebească în mai mare măsură în imaginar decât în realitate.1 Fiecare dintre noi are în minte asemenea repere geografice şi antropologice simplificate. Nu întru totul neadevărate, dar nici întru totul adevărate. În ce măsură reprezintă ele ţara sau oamenii la care ne referim, şi în ce măsură ne reprezintă pe noi înşine, maniera noastră de a privi şi de a înţelege lucrurile? Acum aproape 2500 de ani, Herodot, părintele istoriei, a schiţat pentru prima dată un tablou complet al lumii cunoscute. În faţa cititorului se perindă o mulţime de ţări şi de popoare. Să fie însă oare aceasta lumea adevărată sau mai curând adaptarea ei „grecească”, privirea grecească asupra „celorlalţi”? A pune întrebarea înseamnă a da şi răspunsul. Astăzi suntem cu siguranţă mult mai bine informaţi; mă îndoiesc însă că am fi mai obiectivi sau mai dezbăraţi de prejudecăţi decât Herodot. Privim „ceva” bine definit; dar privim mereu cu propriii ochi. O ţară se multiplică la nesfârşit. Ea înseamnă o mulţime de oameni şi de lucruri, fiecare cu propria-i individualitate. Înseamnă şi o istorie, aşadar nu un tablou static, ci un film alcătuit din multiple secvenţe. Şi înseamnă nu numai ceea ce este şi ceea ce a fost, ci şi conştiinţa

oamenilor despre prezent şi despre trecut, despre ei înşişi, despre orice. Ceea ce oamenii gândesc, ceea ce ei îşi imaginează este la fel de semnificativ (dacă nu chiar mai semnificativ) ca ceea ce se petrece în fapt. Realitatea şi imaginarul se împletesc într-un noian de vieţi, de fapte şi de gânduri. Şi toate acestea se înmulţesc din nou, în tot felul de variante, mai mult sau mai puţin deformate în raport cu realitatea, în funcţie de perspectiva observatorului. Cum vom face sinteza? Ce merită şi ce nu merită reţinut? La aceste întrebări nu există răspunsuri simple. Închipuindu-ne că o ţară este una, facem abstracţie de diversitatea elementelor care o compun ca şi de faptul că acestea se pot combina în nenumărate sinteze. Ca orice ţară, şi România se simplifică şi se multiplică în tot felul de imagini şi de simboluri. Privită dinspre Occident este o ţară aproape exotică, prin simpla ei aşezare: undeva, la marginea Europei. Funcţionează logica pe care am întâlnit-o deja la Herodot; ca şi pentru părintele istoriei, „ceilalţi” sunt cu atât mai diferiţi, cu cât se află mai departe de noi. Povestea lui Dracula s-a integrat perfect în acest sistem de reprezentări. Deşi la vremea apariţiei faimosului roman, Transilvania aparţinea Ungariei, iar contele Dracula însuşi nu este un român, ci un aristocrat maghiar, România a moştenit mitul la 1918 împreună cu teritoriul respectiv. Dracula nu şi-ar fi găsit locul nici în Alpi (prea aproape de inima Occidentului), nici în Tibet (prea departe). Carpaţii îi oferă un decor tocmai potrivit. Este marginea Europei: acolo unde civilizaţia de tip occidental se deschide spre o lume deja diferită. Spaţiul românesc reprezintă – pentru Occident – primul cerc al alterităţii: suficient de apropiat pentru a pune, prin contrast, într-o lumină şi mai puternică configuraţiile curioase şi comportamentele neliniştitoare. Doi autori occidentali au scris pagini frapante despre România din preajma celui de-al doilea război mondial: o ţară aflată la capătul unui secol de modernizare, de apropiere de structurile şi de cultura Occidentului. Nicicând nu fusese România mai bine integrată în Europa. Iar Bucureştiul era deja de multă vreme supranumit „micul Paris”. Cei doi scriitori sunt foarte diferiţi: Paul Morand, un francez monden, cu strânse relaţii în mediul românesc (căsătorit cu o româncă), şi Olivia Manning, o tânără englezoaică retrasă şi frustrată, puţin dispusă să vadă lucrurile într-o lumină favorabilă. Primul a publicat în 1935 volumul-eseu Bucarest, cea de-a doua, mai târziu, începând din 1960, o Trilogie Balcanică, ale cărei prime două volume (Marea şansă şi Oraşul decăzut) au drept cadru România anilor 1939-1940. Cel dintâi priveşte ţara cu simpatie, cealaltă cu o antipatie nedisimulată. Remarcabilă în această nepotrivire este însă acordul fundamental asupra caracterizării civilizaţiei româneşti în sine. Celor doi vizitatori, care altminteri nu au nimic comun unul cu celălalt (în afara apartenenţei lor la cultura apuseană), România le apare ca o ţară doar parţial integrată civilizaţiei europene, o ţară de margine, cu un fond încă pronunţat de primitivism, amalgam ciudat de viaţă modernă citadină şi de supravieţuiri rustice. La Bucureşti, remarcă amuzat Paul Morand, circulă de-a valma automobile Ford şi care cu boi. Nici vorbă de „micul Paris”! Olivia Manning îi vede pe bucureşteni drept un fel de ţărani, unii dintre ei ţărani autentici, alţii îmbrăcaţi în haine de oraş. O lume fluidă, nesigură, unde lucrurile nu prea sunt luate în serios. Pentru scriitorul francez, mentalitatea cu totul neoccidentală ar fi mai curând o calitate, lecţia pe care românul o oferă occidentalului: adaptabilitatea, indulgenţa, optimismul, trecerea nepăsătoare prin istorie. Exact ceea ce o irită pe scriitoarea britanică! Până la urmă, rămâne faptul că românii sunt percepuţi ca fiind altceva, un popor animat de alt spirit decât cel al naţiunilor occidentale: o anumită „uşurinţă” de a trăi îi separă de seriozitatea responsabilă a celorlalţi. În timp ce Occidentul se defineşte ca o lume ordonată şi previzibilă, România aparţine, dimpotrivă, unui spaţiu vag şi imprevizibil.2

Din păcate pentru români, latura seducătoare a exotismului s-a estompat în favoarea imaginilor tenebroase. Dracula a marcat puncte. Ceauşescu i-a venit în ajutor, cu varianta lui extravagantă de comunism. Iar după el, atâtea alte întâmplări care i-au nedumerit sau revoltat pe occidentali: o revoluţie sângeroasă încă învăluită în mister, expediţii devastatoare ale minerilor la Bucureşti, situaţia intolerabilă a copiilor abandonaţi în stradă sau bolnavi de SIDA… Toate acestea, rupte de context, au devenit simboluri negative ale României. La extrema cealaltă se conturează imaginea turistică, bucolică, îmbietoare a ţării: frumuseţea naturii, pitorescul aşezărilor, ospitalitatea oamenilor, originalitatea artei şi cântecului popular… Şi între aceste extreme, fireşte, tot felul de alte imagini. Adevărate, neadevărate? Ce pot face altceva, la rândul meu, decât să aleg şi să interpretez, potrivit propriilor mele opţiuni? Cu încercarea de a nu simplifica excesiv şi de a explica cât mai mult. România este cu siguranţă mai normală decât apare în interpretările extreme. Ea prezintă desigur şi trăsături caracteristice. Acestea nu trebuie însă absolutizate. Mă îndoiesc că ar exista un tip anume de român. Românii sunt diferiţi între ei şi, totodată, asemănători cu ceilalţi oameni. Şi regiunile României prezintă un tablou variat. Fireşte, toate la un loc dau o sinteză care îşi are notele ei particulare. Şi chiar (pentru un occidental) ciudăţeniile ei. Nu există însă o Românie atemporală. Punctul meu de vedere este că trăsăturile distincte se explică prin istorie şi prin starea actuală a societăţii româneşti. România de astăzi nu seamănă prea mult cu România de ieri. Şi nici România de mâine nu va mai fi ca România de astăzi. Iată, aşadar, în cele ce urmează, nu România în deplinătatea ei, ci, pur şi simplu, o interpretare personală, România mea. 1. Privire pe hartă. La răscruce de civilizaţii. Prima dificultate pe care o prezintă România este chiar aprecierea locului ei pe harta Europei. Cărei zone îi aparţine: Europei Răsăritene, Balcanilor, Europei Centrale? Nu este greu de constatat, din punct de vedere strict geografic, că Peninsula Balcanică nu cuprinde şi România. Limita ei nordică o formează Dunărea, iar România se află la nord de Dunăre; face excepţie doar Dobrogea, regiunea situată între Dunăre (la vest şi la nord) şi Marea Neagră (la răsărit). Şi totuşi… Nu doar pământul, munţii şi râurile definesc un spaţiu de civilizaţie. România este, în bună măsură, balcanică, printr-o lungă istorie, prin multiple raporturi umane şi culturale. Dunărea mai curând uneşte decât separă. În Antichitate, triburile tracice ocupau jumătatea de nord a Peninsulei Balcanice şi teritoriul actual al României. Expansiunea romană şi procesul de romanizare s-au petrecut atât la sud cât şi la nord de Dunăre. În Evul Mediu, Bizanţul a oferit românilor principalul model politic, cultural şi religios, în bună măsură prin intermediul slavilor balcanici. Şi turcii au înaintat tot prin Balcani şi i-au ataşat pe români, timp de mai multe secole, stăpânirii lor, alături de celelalte popoare balcanice; dintre acestea, grecii au exercitat, la începutul epocii moderne, o influenţă culturală foarte puternică. Hotărât lucru, România nu poate fi desprinsă de Balcani, dar cum nu este, totuşi, un teritoriu propriu-zis balcanic, istoricii şi geografii români au optat pentru încadrarea ei în „Europa de sud-est”, formulă care cuprinde Balcanii plus România. Iată problema rezolvată, cel puţin terminologic! În fapt, lucrurile sunt mai complicate, fiindcă România nu este o ţară omogenă sau, mai bine zis, nu a fost, până nu demult. România de astăzi (care s-a născut abia la 1859 şi şi-a dublat teritoriul la 1918) este, în mare, alcătuită din trei ţări istorice: Ţara Românească, la sud, între Dunăre şi Carpaţii de miazăzi; Moldova, la est, între Nistru şi Carpaţii răsăriteni; şi Transilvania, la apus, despărţită, prin arcul Carpaţilor, de celelalte două ţări. Simplificând lucrurile, am fi tentaţi să spunem că Ţara Românească, lipită de Dunăre, se înfăţişează ca predominant balcanică, în timp ce Moldova priveşte nu numai spre sud, dar şi spre nord, către Polonia, şi spre răsărit,

către stepele ruseşti, iar Transilvania aparţine Europei Centrale şi, într-o măsură apreciabilă, spaţiului occidental de civilizaţie. Multe valuri au venit dinspre răsărit, de la sciţii antici până la ruşi în epoca modernă, şi multe altele dinspre apus, de la celţi şi romani până la unguri (porniţi iniţial dinspre Urali, dar stabiliţi în Câmpia Panonică, la vest de spaţiul românesc) şi germani. România este aşadar, în acelaşi timp, balcanică, răsăriteană şi central-europeană, fără să aparţină pe deplin nici uneia din aceste diviziuni, de altfel destul de artificiale. Dar aşezarea geografică, oricât ar fi de importantă pentru destinul unei ţări, nu trasează o evoluţie de neclintit. Intervin şi conjuncturile istorice (comunismul, de pildă, a făcut ca o bună parte a Europei, ataşată Uniunii Sovietice – până în inima Germaniei – să fie percepută la un moment dat drept „răsăriteană”; odată ieşite din comunism, aceleaşi ţări sunt considerate astăzi „central-europene”). Poate interveni uneori o alegere decisivă. O asemenea alegere au făcut românii în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când s-au decis să se rupă de spaţiul răsăritean şi să se orienteze spre Occident. În scurt timp, societatea românească a adoptat, în linii generale, modelul cultural şi politic apusean. Parţial, în realitate, şi încă şi mai mult în imaginar, România a devenit o prelungire a Europei occidentale. Iată, aşadar, o ţară care priveşte spre toate punctele cardinale ale Europei. Individualitatea ei se exprimă şi prin faptul că până acum nu a ales, în mod decisiv, o anume direcţie. Spaţiul românesc se înfăţişează ca un spaţiu de margine. De-a lungul istoriei s-a aflat mereu la limita marilor ansambluri politice şi de civilizaţie. Aici a fost o margine a Imperiului Roman (frontiera dintre lumea romană şi cea barbară tăind în două Dacia – România de astăzi). Aici a fost şi marginea Imperiului Bizantin, apoi a Imperiului Otoman. Şi civilizaţia occidentală tot până aici s-a extins. La începutul epocii moderne, exact în spaţiul românesc se întâlneau trei mari imperii: otoman, habsburgic şi rus. Faţă de Rusia, faţă de Germania sau de Austria, faţă de Turcia, românii s-au aflat mereu la margine. Şi astăzi ei se află tot la margine, la marginea Uniunii Europene, ca ţară de frontieră, încă în afara Uniunii, şi în curând, tot ca ţară de frontieră, în interiorul ei. Această permanentă situaţie de „frontieră” a avut două efecte complementare şi contradictorii. Pe de o parte, un anume grad de izolare, receptarea atenuată a diverselor modele, perpetuarea structurilor tradiţionale şi o mentalitate ataşată de valorile autohtone. Pe de altă parte, dimpotrivă, extraordinara combinaţie de infuzii etnice şi culturale venind din toate direcţiile. România este o ţară care a asimilat, de la o epocă la alta, sau diferenţiat în funcţie de regiuni, elemente turceşti şi franceze, maghiare şi ruse, greceşti şi germane… Cu greu s-ar mai găsi în Europa un amestec atât de variat, o sinteză alcătuită din atâtea culori diferite. Aşezat la răscruce de drumuri şi civilizaţii, spaţiul românesc este prin excelenţă deschis; l-au caracterizat o permanentă instabilitate şi o neîncetată mişcare de oameni şi valori. Există în toate o măsură. Depăşirea măsurii poate provoca reacţii adverse. Receptiv la modelele străine, dar simţindu-se uneori covârşit de ele, românul încearcă în acelaşi timp să se apere, salvându-şi fondul autohton. Unii români privesc spre Europa, alţii nu vor să privească în afară. Europenismul şi autohtonismul ilustrează o polarizare intelectuală tipică societăţii româneşti. Ne deschidem către ceilalţi sau ne închidem în noi înşine? Confruntarea dintre aceste tendinţe opuse a însoţit procesul de modernizare a ultimelor două secole. Evident, nu românii au inventat dramatizarea raporturilor cu „ceilalţi”: aceasta este o trăsătură universală a imaginarului. Poate însă că românii dramatizează în mod deosebit, admirând sau respingând, preluând fără nuanţe sau refuzând din principiu. Este rezultatul contradictoriu al unei istorii contradictorii. Să mai spunem – complicând în continuare lucrurile – că cele trei ţări din care s-a alcătuit România modernă se divid la rândul lor în mai multe regiuni. Ţara Românească este formată din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea; Moldova, din Moldova propriu-zisă, Basarabia şi Bucovina; iar

Transilvania (nume generic prin care se înţelege teritoriul situat la apus de Carpaţi), din Transilvania propriu-zisă, Banat, Crişana şi Maramureş. Sunt zece provincii care au avut, sau au căpătat la un moment dat, în funcţie de evoluţiile istorice, trăsături proprii; ele se deosebesc unele de altele, într-o măsură mai mică sau mai mare (deosebiri atenuate în ultima jumătate de secol, dar încă perceptibile). Elementul de legătură l-a constituit prezenţa aproape pretutindeni, ca populaţie majoritară, a românilor. Dar şi între români există deosebiri şi, cu atât mai mult, în compoziţia etnică generală a regiunilor sau în raporturile lor cu diverse alte spaţii europene. Sunt regiuni care au privit spre apus, altele spre Balcani, altele spre nord sau spre răsărit. Sunt regiuni cu populaţie aproape exclusiv românească, altele în care, alături de români, trăiesc (şi mai ales au trăit) numeroase alte neamuri, ele însele de limbi, culturi şi religii foarte diferite: turci şi tătari, maghiari, germani, sârbi, ruşi, ucraineni, evrei… Aproape o sinteză a Europei! Pentru a înţelege mai bine România, este util să începem prin a trece în revistă aceste zece unităţi geografice, istorice şi umane. De unde vom privi însă, din ce moment al istoriei? Geografia fizică, relativ puţin schimbată de-a lungul secolelor, este mai uşor de fixat într-o sinteză decât alcătuirile umane, istorice şi culturale, aflate în permanentă mişcare (pretutindeni, dar cu atât mai mult în spaţiul românesc, caracterizat printr-o pronunţată instabilitate istorică). Fiecare epocă înfăţişează altceva. Alegerea pe care o propun, îndeosebi pentru informaţiile statistice de ordin demografic şi social, este anul 1930. De ce? Din motive mai puţin arbitrare decât ar părea la prima vedere. Atunci s-a făcut primul (şi singurul) recensământ în România Mare.1 Toate provinciile româneşti – sau foste cândva româneşti – sunt astfel reunite şi pot fi comparate cu uşurinţă. În plus, acest moment corespunde unei faze încă nu foarte avansate de modernizare. Structurile tradiţionale, rezultând din secole de istorie, erau încă vii. Nu aveau să mai rămână aşa multă vreme. Peste puţin timp începea experimentul comunist: o politică agresivă de omogenizare socială şi teritorială. Astăzi, deosebirile – încă existente – dintre provincii s-au atenuat considerabil. Urbanizarea, pe de o parte, iar, pe de altă parte, emigrarea masivă a unor etnii (germani, evrei, turci) au modificat radical peisajul uman tradiţional. 1930 este ultimul moment când modernitatea nu acoperise încă istoria anterioară. Să pornim aşadar explorarea României din acest punct, urmând ca apoi să derulăm şi alte secvenţe, fie anterioare, fie mai recente. Sudul: Ţara Românească. Încep cu Ţara Românească, unitatea istorica-geografică a sudului României de astăzi (în jurul căreia s-a creat România modernă).2 Prima regiune, privind dinspre vest spre est, este Oltenia, cuprinsă între Carpaţi, Dunăre şi râul Olt (afluent al Dunării). În colţul său sud-vestic, Carpaţii se întâlnesc cu Balcanii, iar Dunărea îşi croieşte drum prin această îmbinare de munţi, tăind defileul de la Porţile de Fier. Relieful Olteniei descreşte dinspre nord spre sud: munţi, dealuri şi câmpie. Este în cea mai mare parte un ţinut deluros. Este şi ţinutul cel mai românesc dintre toate ţinuturile româneşti. Prea puţini străini s-au aşezat aici de-a lungul istoriei (situaţie excepţională în istoria românilor!). Recensământul din 1930 dă un total de 97,5% etnici români. Era şi una dintre cele mai rurale zone ale ţării: doar 13% populaţie urbană (procentul pe ţară: 20%). În consecinţă, multe trăsături culturale tradiţionale: număr mai mare de analfabeţi ca în majoritatea celorlalte provincii (şi cu o diferenţă apreciabilă între gradul de cultură al bărbaţilor şi femeilor, iarăşi o trăsătură tipică de tradiţionalism: 70,4% bărbaţi ştiutori de carte, însă doar 31% femei, cea mai accentuată disproporţie din tot spaţiul românesc). Slaba angajare în modernitate a permis supravieţuirea unui folclor extrem de viu, Oltenia oferind una dintre cele mai dense şi mai originale variante de artă populară românească. De aici, din munţii Olteniei, a plecat în lume Constantin Brâncuşi; el avea

să revoluţioneze sculptura modernă, în sensul unei simplificări şi abstractizări corespunzătoare motivelor tradiţionale româneşti. Mergând spre răsărit şi trecând Oltul, ajungem în Muntenia, provincie de două ori mai întinsă decât Oltenia, nucleul Ţării Româneşti, şi mai târziu al României. Ca şi Oltenia, este cuprinsă între Carpaţi şi Dunăre şi, la fel, altitudinea descreşte dinspre nord spre sud: munţi, dealuri, câmpie, cu deosebirea că, înaintând spre est, câmpia câştigă tot mai mult teren. Ea acoperă cea mai mare parte a Munteniei. Aici se află grânarul ţării. Aici, la întretăierea unor importante drumuri comerciale, s-a dezvoltat şi cel mai mare centru urban, devenit capitală a Ţării Româneşti, apoi a României: Bucureştiul (situat în Câmpia Dunării, la numai 60 de kilometri de fluviu, deci de extremitatea nordică a Peninsulei Balcanice). Şi în Muntenia marea majoritate a populaţiei este tot românească, însă cu un procent mai mare de străini ca în Oltenia: 93,4% în 1930, nivel care scade în mediul urban la 82,3%. Oraşele însumau 27,1% din populaţie: mult peste media ţării, provincia cea mai urbanizată, în primul rând datorită capitalei. Bucureştiul, dar şi alte oraşe, precum Brăila, port foarte activ la Dunăre, aveau o pronunţată notă cosmopolită (alături de români, procente semnificative înregistrând, la 1930, evreii, grecii, ungurii, germanii, ţiganii…). Dunărea mărgineşte Muntenia nu numai la sud dar şi la est. Apele fluviului îşi schimbă brusc cursul spre nord, apoi, încă odată, spre răsărit, vărsându-se în Marea Neagră prin trei braţe care formează cea mai mare deltă a Europei. Între cele două laturi ale Dunării şi litoralul Mării Negre este cuprinsă Dobrogea. Convenţional, raportând-o la cele trei mari diviziuni ale ţării, este legată de Ţara Românească. În fapt, şi geografic, şi istoric, şi în sens etnic-cultural, Dobrogea este de sine stătătoare, una dintre cele mai interesante entităţi nu numai ale României, ci ale întregului continent. Aici, cel mai recent pământ european, lumea încă nediferenţiată, terestră şi acvatică a Deltei, cu uluitoarea ei bogăţie de plante şi animale, se învecinează cu unul dintre cele mai vechi: munţii Dobrogei, cu înălţimi modeste, tociţi de trecerea vremii; în restul teritoriului, podiş şi câmpie. Climat în genere arid şi aspru, influenţa mării făcându-se simţită strict pe litoral. Dobrogea nu a aparţinut Ţării Româneşti decât vreo trei decenii, în vremea domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). În Antichitate aici trăiau geţii, o ramură a tracilor, înrudiţi cu dacii. S-au aşezat printre ei şi sciţii, popor de origine iraniană, veniţi din stepele nord-pontice. Grecii au întemeiat colonii pe litoral. Ruinele uneia dintre ele, Istros (Histria), reprezintă un important şantier arheologic şi o atracţie turistică. Tomis, oraşul cel mai mare şi mai activ în epoca elenistică şi romană, este acoperit astăzi de un oraş modern, Constanţa, principalul port maritim al României. La Tomis a fost exilat (din motive rămase obscure), în vremea lui Augustus, şi acolo a şi murit, chinuit de dorul Romei, poetul Ovidiu; statuia lui se înalţă în piaţa centrală a Constanţei. Dobrogea a fost romană, apoi bizantină, după care a aparţinut primului ţarat bulgar, din nou bizantinilor, şi iarăşi bulgarilor. În secolul al XIV-lea apare ca un mic stat de sine stătător, condus de Dobrotici (de unde probabil şi numele provinciei). A fost apoi încorporată Ţării Româneşti, dar la scurt timp cucerită de turci care au stăpânit-o patru secole şi jumătate, până la 1878, când a revenit României (în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878). Avea pe atunci o populaţie amestecată, grupul islamic: turcii şi tătarii, fiind mai numeros decât românii. Românii au colonizat teritoriul şi I-au pus în valoare (până atunci fusese un ţinut de margine al Imperiului Otoman, cu totul neglijat). S-au aşezat aici români din sudul Transilvaniei, agricultori şi crescători de vite (mocani), aromâni din Peninsula Balcanică… Constanţa abia dacă era puţin mai mult decât un sat. A devenit un oraş modern şi unul dintre porturile însemnate ale Europei. La 1930, structura populaţiei era următoarea (socotind şi Cadrilaterul, două judeţe luate de la Bulgaria în 1913 şi retrocedate în 1940): români – 44,2% (aşadar, doar o majoritate relativă),

bulgari – 22,8%, turci – 18,5%, tătari – 2,7%, ruşi – 3,4%, germani – 1,5%, greci – 1,1%. În număr mai mic, erau însă reprezentate aproape toate naţiile Europei şi ale Orientului. Dobrogea a fost – din păcate nu mai este – un mozaic etnic şi cultural ieşit din comun. Nicăieri, într-un spaţiu atât de restrâns, nu se putea întâlni în Europa un asemenea amalgam de limbi, religii şi moduri de viaţă. Răsăritul: Moldova. A doua mare unitate istorico-geografică, Moldova, a avut timp de secole o evoluţie unitară. La 1775, Imperiul Habsburgic a anexat partea nordică a ţării, care a căpătat numele de Bucovina. Câteva decenii mai târziu, în 1812, ruşii au anexat jumătatea ei răsăriteană, numită de atunci Basarabia. Moldova a intrat astfel în epoca modernă împărţită în trei regiuni, fiecare afirmându-şi trăsături proprii. Moldova rămasă de sine stătătoare în urma pierderii celor două regiuni ocupă mai puţin de jumătate din întinderea fostului principat al Moldovei. Este un ţinut de dealuri domoale, aşezat între liniile paralele nord-sud ale Carpaţilor Răsăriteni şi râului Prut, afluent al Dunării. Ponderea românilor era la 1930 ceva mai mică decât în Muntenia: 89,8%, procent sensibil mai scăzut la oraşe: 70,8%. Crescuse mult în secolul al XIX-lea numărul evreilor, majoritatea emigraţi din Galiţia. Reprezentau 6,5% din totalul locuitorilor, iar în mediul urban 23,1%. La laşi, capitala Moldovei, formau o treime din populaţie (pe la 1900 erau chiar jumătate), proporţie întâlnită şi în alte oraşe. Bucovina, cea mai nordică provincie a ţării (împreună cu Maramureşul), adăposteşte întrun poetic decor de dealuri şi păduri vechea capitală a Moldovei – Suceava – precum şi mânăstiri din secolele XV-XVII, astăzi, pe lângă funcţia lor religioasă, puncte de atracţie turistică (vestite îndeosebi pentru bisericile acoperite cu fresce în exterior). Anexarea la Austria a complicat alcătuirea etnică a acestui vechi pământ moldovenesc. La 1930, românii formau 44,5% din populaţie (singura provincie, împreună cu Dobrogea, unde nu aveau majoritatea absolută), fiind urmaţi de ucraineni, cu 27,7%, şi apoi de evrei, cu 10,8%, şi de germani, cu 8,9%. La oraşe românii reprezentau doar 33%, evreii ridicându-se la 30%, iar germanii la 14,7%. Ca şi în cazul Dobrogei, dar alcătuit din alte elemente, un interesant mozaic etnic şi cultural care, dacă istoria ar fi permis-o, putea să producă o sinteză originală. Provincia este astăzi tăiată în două, partea de nord (majoritar ucraineană) revenind în urma celui de-al doilea război mondial Uniunii Sovietice (acum aparţinând Ucrainei). Basarabia este mărginită la vest de Prut, la est de fluviul Nistru, iar la sud de litoralul Mării Negre. După ocuparea ţinutului, autorităţile ruseşti au practicat o politică de colonizare şi de rusificare. La 1930, componenţa etnică era următoarea: români – 56,2%; ruşi – 12,3%; ucraineni – 11%; evrei – 7,2%; bulgari – 5,7%; găgăuzi (vorbitori de limbă turcă, însă creştini) – 3,4%; germani (colonizaţi în secolul al XIX-lea) – 2,8%. În judeţele din sud, Ismail şi Cetatea Albă, ca şi în nord, în judeţul Hotin, majoritatea o aveau ucrainenii şi ruşii. Reanexată de Uniunea Sovietică în 1940, Basarabia a fost divizată, sudul şi nordul revenind Ucrainei, iar partea centrală, căreia i s-a alăturat şi o fâşie pe malul stâng al Nistrului (Transnistria), cu populaţie în bună măsură tot românească, a format Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, în cadrul imperiului sovietic, devenită, o dată cu destrămarea acestuia, în 1991, independentă, sub numele de Republica Moldova. Astăzi există în consecinţă două Moldove: regiunea din România cu acest nume şi Moldova independentă, corespunzând în mare parte, dar nu în totalitate, Basarabiei. Şi în principatul Moldovei, Basarabia fusese un ţinut de margine; ponderea politică şi culturală o avea Moldova dintre Carpaţi şi Prut, rămasă între frontierele României. În cadrul României Mari, Basarabia era provincia cea mai rămasă în urmă sub aspect economic şi cultural. Avea proporţia cea mai mică de populaţie urbană: 12,9% (iar în oraşe românii reprezentau doar

31%). Avea un procent foarte mic de ştiutori de carte: 38,1% (procentul general pe ţară – 57%). Toate acestea plasau Basarabia într-o poziţie cu totul aparte. Oprimaţi mai înainte, ca şi după aceea, de ruşi, basarabenii au avut motive să reproşeze şi românilor o atitudine de superioritate şi lipsă de interes faţă de problemele lor. Este şi acesta un motiv care a contribuit la neintegrarea Basarabiei în România după dezmembrarea Uniunii Sovietice (alături, fireşte, de alţi factori: importanta minoritate ruso-ucraineană mai bine plasată economic şi social decât românii; propaganda antiromânească din anii regimului sovietic, care a lăsat urme; rezervele sau chiar împotrivirea Rusiei şi Ucrainei faţă de o eventuală unire cu România). Se pare că lucrurile evoluează spre constituirea unei „naţiuni moldoveneşti” distincte (chiar dacă ceea ce s-a numit în epoca sovietică „limbă moldovenească” nu este altceva decât limba română, cu unele particularităţi regionale şi presărată cu neologisme ruseşti. Cert este însă că diferenţa culturală dintre români şi „moldoveni” s-a adâncit.) Apusul: Transilvania. În sfârşit, a treia mare unitate o formează ţinuturile „de peste munţi” (privind dinspre Ţara Românească şi Moldova). Se foloseşte, în limbajul curent, numele generic de Transilvania, deşi în sens propriu Transilvania nu reprezintă decât o parte – este drept, partea centrală şi cu o individualitate istorico-politică mai bine precizată – a acestui complex teritorial. Sunt regiunile care au participat nu la istoria Balcanilor sau a Răsăritului, ci a Europei Centrale (în asociere mai întâi cu Ungaria, apoi cu Imperiul Habsburgic). Transilvania propriu-zisă (fostul principat al Transilvaniei) poate fi caracterizată metaforic drept o „cetate de munţi”. Este înconjurată din toate părţile de Munţii Carpaţi. Carpaţii meridionali (numiţi cândva şi Alpii Transilvaniei, cu înfăţişare semeaţă şi înălţimi de peste 2500 de metri) o separă de Ţara Românească, iar Carpaţii răsăriteni de Moldova. „Arcul carpatic” este completat spre vest de masivul Carpaţilor Apuseni care marcau limita dinspre Ungaria a principatului. Sub raport etnic, la 1930, românii reprezentau 57,6%, maghiarii 29,1%, iar germanii 7,9%. La oraşe românii erau încă minoritari, deşi ponderea lor crescuse după 1918: 35,9%, faţă de maghiari – 39,8% şi germani – 12,7%. Chiar acum, când oraşele Transilvaniei sunt în măsură apreciabilă românizate, arhitectura lor lasă să li se întrevadă originea. Clujul (Kolozsvár) şi Târgu Mureş (Marosvásárhely) au fost oraşe ungureşti, iar Sibiul (Hermannstadt), Braşovul (Kronstadt) sau Sighişoara (Schässburg), fondate de saşi, păstrează înfăţişarea tipică a unor burguri germane. Divizările religioase aduceau un grad în plus de complexitate. Majoritatea românilor părăsiseră la 1700 biserica ortodoxă pentru a deveni greco-catolici (Blajul, sediul mitropoliei greco-catolice, era supranumit „mica Romă” a românilor). Germanii (saşi, ai căror strămoşi au emigrat începând de pe la mijlocul secolului al XII-lea în cea mai mare parte din regiunile nord-vestice ale Germaniei, unii dintre ei rude îndepărtate ale saxonilor care au trecut în Anglia) îmbrăţişaseră luteranismul. Ungurii erau împărţiţi între reformaţi (calvini), catolici şi unitarieni. În procente, tabloul religios al Transilvaniei se înfăţişa astfel: greco-catolici – 31,1%; ortodocşi – 27,7% (singura regiune, împreună cu Maramureşul istoric în care ortodocşii nu ocupau prima poziţie); reformaţi – 15,5%; romano-catolici – 12,8%; luterani – 7,6%; unitarieni – 2,1%; mozaici – 2,5%. Prin decorul său de munţi şi prin tripla alcătuire etnică, precum şi prin diversitatea religioasă, Transilvania semăna oarecum cu Elveţia. Spre deosebire însă de aceasta, zonele etnice nu erau precis delimitate, populaţia fiind amestecată. În plus, condiţiile sociale nu fuseseră egale. Aristocraţia era maghiară, burghezia în mare măsură germană, iar majoritatea ţărănimii românească. Elveţia s-a constituit din etnii juxtapuse (rezultatul fiind o combinaţie de solidaritate şi indiferenţă), în timp ce amestecul inegalitar caracteristic Transilvaniei a generat frustrări (în ce-

i priveşte pe români) şi tensiuni. Rezultatul nu avea cum să fie o nouă Elveţie, ci orientarea spre România a românilor majoritari. Între Transilvania şi Ungaria, coborând dinspre munte spre Câmpia Tisei, se disting încă trei regiuni care nu au atins însă gradul de coerenţă geopolitică şi de continuitate istorică ale principatului transilvan. Toate trei sunt tăiate astăzi de frontiera care separă România de Serbia, Ungaria şi Ucraina. Banatul, provincia sud-vestică a României, este cuprins între munţi (la răsărit), Dunăre (la sud), Tisa (la vest) şi Mureş, afluent al Tisei (la nord). Relativa lui autonomie istorică se datorează faptului că a fost un teritoriu de graniţă, cu funcţia militară corespunzătoare. În Evul Mediu a aparţinut Ungariei. În secolul al XVI-lea a fost cucerit de turci. Aceştia l-au pierdut în 1718 în favoarea Imperiului Habsburgic. Răvăşit de războaie, teritoriul a fost colonizat şi pus în valoare de noua stăpânire. Încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea s-au refugiat aici sârbi de la sud de Dunăre. Au fost aduşi numeroşi germani (numiţi aici „şvabi”) mai ales din părţile sudice şi vestice ale Germaniei (catolici, spre deosebire de saşii transilvăneni luterani). Timişoara, capitala provinciei, a devenit un oraş tipic austriac (supranumit şi „mica Vienă”). În comparaţie cu Transilvania, cristalizată de secole în structurile ei etnice şi politice, Banatul apărea ca o frontieră în mişcare, o ţară în mare măsură nouă, pusă în valoare de colonişti. Se explică astfel şi faptul că tensiunile etnice nu au cunoscut amploarea şi dramatismul celor din Transilvania (deşi neînţelegeri au existat, şi nu numai între români şi unguri, dar şi între români şi sârbi; s-a format însă şi o cultură a diversităţii etnice). La 1918, regiunea s-a împărţit între România şi Iugoslavia (partea revenită Serbiei numindu-se Voivodina). În 1930, Banatul integrat României avea 54,3% populaţie românească; al doilea element etnic era cel german, cu 23,8%; ungurii, mai puţini ca în Transilvania, reprezentau doar 10,4%, iar sârbii şi croaţii, 4,3%. Şi configuraţia religioasă era diferită de a Transilvaniei: puţini greco-catolici, reformaţi sau luterani; aproape toţi românii – precum şi sârbii – erau ortodocşi (56,1% din populaţie), iar germanii şi maghiarii romano-catolici (34,2%). La nord de Banat se află un ţinut mai vag definit geografic şi istoric, numit de români Crişana (de la cele trei Crişuri care îl străbat, reunite apoi într-un singur râu, afluent al Tisei). Regiunea este mărginită la est de Carpaţii apuseni, la sud de Mureş, iar la vest de Tisa. Frontiera cu Ungaria o taie în două. Istoriceşte a aparţinut Ungariei (fără să beneficieze ca Transilvania sau Banatul de un statut special), dar ca şi în celelalte ţinuturi „de peste munţi” majoritatea populaţiei (în partea alipită României la 1918) era românească; la 1930, românii reprezentau 61,2%, maghiarii 25,1%, iar germanii 5,8%. Şi Maramureşul, regiunea cea mai nordică, a făcut parte timp de secole din Ungaria, însă şi-a păstrat individualitatea, datorită relativei sale izolări. Este o întinsă depresiune deluroasă – 10.000 km2 – înconjurată de munţi. României i-a revenit doar o treime la 1918, restul (cu populaţie majoritar ucraineană) fiind înglobat atunci în Cehoslovacia (astăzi în Ucraina). Maramureşul românesc număra, la 1930, 57,5% români, un procent relativ mic de maghiari – 7%, puţini germani – 2%, în schimb destul de mulţi ucraineni – 11,9%, şi încă şi mai mulţi evrei (stabiliţi într-o perioadă mai recentă) – 20,6%. Altă trăsătură distinctivă: numărul neînsemnat de ortodocşi, greco-catolicii (români şi ucraineni) reprezentând 65% din populaţie. Era o regiune pronunţat rurală (cu numai 17% populaţie urbană), cu un număr redus de ştiutori de carte (38%). Datele menţionate privesc strict Maramureşul istoric; în prezent, sub acest nume, se cuprinde o regiune mai largă, în partea ei apuseană aflată în afara munţilor şi având un caracter mai puţin tradiţional şi mai pronunţat urban. Habitatul rural şi un mod de viaţă puţin atins de modernitate se păstrau mai bine în Maramureş ca oriunde în România (şi încă se mai păstrează, în ciuda industrializării şi a urbanizării). Există o mulţime de elemente specifice: costumul, dansul, arta

religioasă şi populară, îndeosebi meşteşugul cioplitului în lemn… Sunt faimoase porţile sculptate maramureşene sau, şi mai impresionante, bisericile construite în întregime din lemn, cu turle înalte şi zvelte. Alături de Delta Dunării şi de mânăstirile din Bucovina, peisajul maramureşean este una dintre imaginile cele mai originale şi mai autentice pe care le oferă România. O singură ţară, zece regiuni. Zece regiuni, o singură ţară. România este o sinteză, rezultată dintr-o mare diversitate. Pentru a o înţelege trebuie interogată istoria. Începând cu nebuloasa şi mitologizata problemă a originilor şi încheind cu România de astăzi, aflată încă în căutarea drumului său. 2. O insulă latină. Urmaşii Romei. Originile sunt o preocupare majoră a românilor. În asemenea măsură, încât trecutul pare uneori pentru ei mai important decât viitorul. Când, cum şi unde s-a format poporul român? Care sunt elementele lui componente? La aceste întrebări, mitologia răspunde mult mai sigur decât o poate face o abordare istorică prudentă şi critică.1 Prima dificultate porneşte chiar de la conceptul în discuţie. Ce înseamnă popor? Ce îi uneşte pe oameni într-un popor? Iată un termen destul de vag, care a mai fost, în plus, şi intens politizat. Conceptul antropologic de etnie pare mai adecvat şi mai neutru; dar până la urmă nu operează decât o deplasare semantică, care nu lămureşte esenţialul. Principalul liant este îndeobşte limba, o limbă comună; dar şi sub acest aspect apar tot felul de complicaţii sau de excepţii: un popor poate depăşi limitele unui spaţiu lingvistic, după cum un spaţiu lingvistic se poate împărţi între mai multe solidarităţi etnice (fragmentarea dialectală a limbilor aducând un plus de complexitate). Dar nu este numai limba. Sunt şi alte structuri, sociale şi culturale, care încheagă un popor. Pot fi ele însă definite cu precizie? Se adaugă – şi este chiar esenţial – un fond simbolic. Un popor (o etnie) se recunoaşte în anume simboluri, repere istorice, culturale şi politice. Mai întâi de toate are un nume! Putem oare vorbi despre un popor, atunci când populaţia respectivă nu are conştiinţa apartenenţei la o comunitate şi când nu se numeşte ea însăşi într-un anume fel? Desigur, dacă vrem, în materie de concepte, putem aproape orice. Este însă corect să ne definim cu precizie opţiunile. Ajunge ca românii să vorbească româneşte pentru a fi români? Atunci, formarea poporului român se reduce pur şi simplu la formarea limbii române. Devine o problemă strict lingvistică. Dacă pretindem însă şi alte repere comune, lucrurile se complică. Când ajung românii să-şi spună cu toţii români, să se considere un corp comun, distinct de celelalte entităţi etnice? Nu este uşor de spus. Şi scoţienii vorbesc englezeşte, fără a fi englezi. Ei sunt britanici, dar aici ajungem la conceptul de naţiune, concept politic modern care înglobează şi depăşeşte semnificaţiile strict etnice (suveranitatea poporului potrivit principiilor democratice, ideea statului-naţiune, „sacralizarea” naţiunii care subordonează toate celelalte valori şi structuri…). Este uşor de spus când s-a afirmat naţiunea română (ca mai toate naţiunile europene, în secolul al XIX-lea), dar mai greu de definit etapele formării poporului, pentru simplul motiv că „poporul” este un concept mai vag decât „naţiunea”. Moldovenii sunt parte alcătuitoare a naţiunii române, nu în mai mică măsură decât „muntenii” – românii din Ţara Românească. Până în secolul al XIX-lea, ei nu numai că au avut statul lor şi istoria lor distinctă, dar nici nu şi-au spus români, ci moldoveni. Altminteri erau foarte apropiaţi – şi conştienţi de acest fapt – prin limbă, cultură şi alte forme de solidaritate de ceilalţi români. Din perspectiva actuală, sunt români, fără îndoială. Dar din propria lor perspectivă, cu secole în urmă? În problema încurcată a originii românilor, există totuşi un punct fix, pe care nu îl contestă nici un lingvist: faptul că limba română îşi are originea în limba latină. Este o limbă romanică, întocmai ca italiana, franceza, spaniola şi portugheza, prezentând însă originalitatea (una dintre multiplele originalităţi româneşti) că a evoluat nu în vestul continentului, ca celelalte, ci în răsărit,

în zona predominant slavă a Europei. Este ce a rămas din domeniul răsăritean al latinei (care cuprindea în Antichitate şi jumătatea nordică a Peninsulei Balcanice). În plus, românii poartă un nume remarcabil. Sunt singurul popor romanic (alături de micul grup al rumanşilor din Elveţia) care a păstrat numele vechilor stăpânitori ai lumii. Forma iniţială a fost „rumân” (transmisă şi în alte limbi: „Rumanian”, „Roumain”), modificată în epoca modernă în „român”, pentru a semăna şi mai bine cu „roman” (ortografierea fiind aproape identică). Iniţial, români îşi spuneau cei din Ţara Românească, de unde şi numele ţării, apoi denumirea s-a generalizat (interesant că „rumâni” se numeau în Ţara Românească şi ţăranii dependenţi, curios amalgam lingvistic între starea socială cea mai de jos şi numele poporului şi al ţării). Nu este de mirare că – într-o primă fază – factura limbii române şi însuşi numele de român i-au îndreptat pe erudiţii căutători ai originilor mai întâi de toate, şi chiar exclusiv, spre romani. Aşa i-au văzut pe români istoricii din Renaştere: drept descendenţi ai romanilor. Românii înşişi încep să se intereseze ceva mai târziu de originile lor latine. Aceasta deoarece, pe când în Occident înflorea Renaşterea, ei se aflau integraţi în cultura slavonă a Răsăritului. Reperele lor culturale nu erau latine, ci greceşti şi slave, determinate de apartenenţa lor la Biserica ortodoxă. De fapt, catolicismul şi ortodoxia împărţiseră Europa în două, indiferent de limbi şi de etnii. Europa latină era Europa catolică (devenită parţial protestantă în secolul al XVI-lea). Polonezii, deşi slavi, aparţineau, prin catolicism, spaţiului latin. Românii, deşi vorbeau o limbă romanică, aparţineau, prin ortodoxie, spaţiului slav. Ei chiar scriau, şi aveau să scrie până în plin secol XIX, cu caractere chirilice, la fel ca bulgarii, sârbii şi ruşii. Ce contează mai mult: originile îndepărtate sau sinteza culturală a fiecărei epoci? Într-un sens, polonezii erau pe atunci mai latini decât românii! Românii şi-au descoperit latinitatea în secolul al XVII-lea. Este perioada când slavona, omniprezentă mai înainte în Biserică, în actele de cancelarie sau în primele scrieri cu caracter istoric, se retrage în favoarea limbii române. Se petrece o primă deschidere – încă limitată – spre cultura occidentală. Unii tineri boieri merg la studii în străinătate şi ajung să înveţe şi latineşte. În Polonia, de pildă, cu care Moldova întreţinea relaţii strânse. Acolo învaţă Grigore Ureche şi Miron Costin, cei mai de seamă istorici moldoveni din secolul al XVII-lea. În Letopiseţul Ţării Moldovei, scris în anii 1640, Grigore Ureche constată asemănarea frapantă dintre unele cuvinte româneşti şi cuvintele latineşti corespunzătoare. El conchide că românii, toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni), au o origine comună, şi anume se trag de la Roma. Câteva decenii mai târziu, Miron Costin dedică o lucrare specială formării poporului român (inaugurând astfel în istoriografia română o preocupare constantă, obsedantă chiar). Titlul este De neamul moldovenilor, ilustrând distincţia dintre moldoveni şi munteni; cu toţii aveau însă aceeaşi origine romană. Pe la 1720, cel mai erudit dintre moldoveni, Dimitrie Cantemir (16731723), fost principe al Moldovei, tratează aceeaşi problemă a originilor într-o amplă şi documentată lucrare intitulată Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor: moldovenii şi vlahii (românii din Ţara Românească) sunt aşezaţi împreună în directa descendenţă a romanilor. Faptele istorice erau – sau păreau – simple. Dacia a fost cucerită de romani, în vremea împăratului Traian, prin două războaie, purtate în anii 101-102 şi 105-106. În urma ultimei şi decisivei înfrângeri, Decebal, regele dacilor, s-a sinucis. Traian şi Decebal s-au constituit într-o dublă imagine simbolică a originii românilor, jucând fiecare un rol variabil de la o interpretare la alta. Prima versiune nu reţinea decât triumful lui Traian; Decebal pierduse totul. Până în secolul al XIX-lea, istoricii români, cu puţine excepţii, nici n-au vrut să audă de vreo componentă dacică a poporului român. Jertfa lui Decebal a fost gratuită. Dacii au dispărut, nu a mai rămas nimic de la ei. Românii sunt romani puri.

Avem de-a face, fireşte, cu logica particulară a miturilor fondatoare. Toate comunităţile – tradiţionale sau moderne îşi construiesc o mitologie a originilor. „Întemeierea” este pentru o comunitate ceea ce este certificatul de naştere pentru un individ. Fără un asemenea act nu exişti, sau exişti într-o formă diminuată ori marginală, fără să fii recunoscut ca atare. De aceea comunităţile ţin atât de mult la miturile lor fondatoare, pe care le memorează şi le actualizează fără încetare. De aici decurge tentaţia ideologizării şi politizării momentelor dintâi. Nimic nu este mai prezent decât începutul! Dar care început? Ne aflăm în faţa unei alegeri, nu a unui dat obiectiv. Fiecare epocă îşi construieşte şi reconstruieşte istoria, scoţând în relief momente-cheie şi formulând interpretări în acord cu propriile sale valori şi proiecte. A fost o vreme când nobleţea originilor conta mai mult decât orice. Un erou excepţional venit de departe părea mai valorizant decât o fundaţie înălţată pe solul autohton. Fundaţiile se raportau astfel la creaţii exterioare, prestigioase, mai apropiate de perfecţiunea începuturilor. La originile Romei se afla troianul Enea. Francezii şi englezii au apelat şi ei în Evul Mediu la doi troieni, Francus şi Brutus, consideraţi strămoşi îndepărtaţi ai celor două monarhii. Pentru Europa medievală şi modernă, Roma a reprezentat principalul reper mitologic. Ideea imperială şi ideea creştină – cele două mari componente ale civilizaţiei europene – îşi găseau aici punctul de plecare, simbolicul „centru al lumii”. Pentru oamenii Renaşterii şi, până târziu, în secolul al XVIII-lea inclusiv, cultura latină stătea la baza oricărei formaţii intelectuale, iar istoria romană se constituia într-un model aparent de nedepăşit. Noile sinteze imperiale nu îşi propuneau decât să perpetueze (imperfect!) modelul roman: cazul Bizanţului, al Imperiului romano-german, şi chiar al Moscovei, care îşi începe politica imperială socotindu-se a „treia Romă” (cu alte cuvinte, moştenitoare a imperiului universal). Cum ar fi putut românii să reziste unei asemenea tentaţii? Miturile fondatoare sunt o categorie universală, dar intensitatea lor, gradul de actualizare, se explică prin stările prezente. Dacă pentru români genul acesta de mitologie este esenţial, faptul se datorează, în bună măsură, unor complexe şi frustrări. Cele două ţări române din epocă, Ţara Românească şi Moldova, erau relativ neînsemnate pe harta Europei, supuse Imperiului Otoman, şi cu drepturile deseori încălcate de statele mai puternice. Pentru românii din Transilvania situaţia era mult mai gravă: un popor de ţărani, dominaţi de aristocraţia maghiară. Cum să nu apară seducătoare revanşa prin istorie? Naţia aceasta, aflată într-o situaţie precară, a fost cândva, prin strămoşii ei romani, stăpâna lumii! Şi este de presupus că o nouă istorie glorioasă o aşteaptă în viitor. Orientarea latinistă a fost continuată şi amplificată de curentul numit „Şcoala ardeleană”. Contextul său istoric îl constituie anexarea Transilvaniei la Imperiul Habsburgic, urmată la scurt timp de aderarea la catolicism – în varianta numită „greco-catolică” (catolică de rit oriental) – a unei părţi dintre români. Faţă de ortodocşi, greco-catolicii au dispus de unele facilităţi de ordin cultural şi religios. S-au înfiinţat şcoli româneşti greco-catolice, iar unii tineri şi-au putut continua studiile la Viena şi la Roma. De aici a izvorât „Şcoala ardeleană”, o mişcare culturală şi naţională urmărind scopul de a-i lumina pe români şi de a obţine pentru ei un statut similar cu cel al maghiarilor şi germanilor. Printre argumentele invocate, istoria, şi îndeosebi originile, ocupau un loc-cheie. Se insista asupra vechimii românilor (anteriori celorlalte grupuri etnice), şi totodată asupra originii lor latine, pur latine. Ce răspuns mai bun se putea da dispreţului cu care aristocraţii maghiari îi priveau pe supuşii lor români? În Ungaria, mai mult ca în alte ţări europene, latina a rămas limbă oficială (în administraţie şi învăţământ) până spre mijlocul secolului al XIX-lea. Cât respect pentru tradiţia romană! Dar atunci cum rămânea cu românii? Adevăraţii romani erau ei! Şi iată-i pe cei trei mari istorici ai „Şcolii ardelene”: Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816) şi Petru Maior (1761-1821), făcând tot ce le stătea în putinţă pentru a-i

anihila pe daci şi a pune în evidenţă puritatea latină a românilor. Nu era atât de simplu, fiindcă, în realitate, nici dacii nu au pierit, nici românii nu au cum să fie romani puri (de unde s-ar fi extras atâţia romani puri în lumea romană cosmopolită din secolele II-III?). Pentru a scăpa de daci, istoricii fie îi anihilau pur şi simplu (războaiele ar fi fost de o brutalitate neînchipuită, adevărate războaie de exterminare), fie luau în considerare fuga ori alungarea lor de pe teritoriul Daciei. În Istoria pentru începutul românilor în Dacia (1812), Petru Maior propunea o demonstraţie – prin reducere la absurd – nu lipsită astăzi de savoare.2 Întrebarea era dacă unii romani nu s-ar fi căsătorit totuşi cu femei dace. Nu s-au căsătorit, explică Maior, mai întâi de toate fiindcă nu mai rămăseseră daci de nici un fel, nici bărbaţi, nici femei. Dar chiar dacă unele femei ar fi supravieţuit (bărbaţii fiind, evident, toţi morţi în războaie), romanii nici nu s-ar fi uitat la ele. În genere, ei nu se căsătoreau cu femei de alt neam, cu atât mai puţin cu femei „sălbatice” din Dacia. Românii au moştenit acest gen de exclusivism: nici ei nu iau în căsătorie femei străine. Demonstraţie impecabilă: sângele românilor este în totalitate roman. Ungurii, în schimb, se prezintă cu totul altfel. Mai întâi, originea lor este departe de a fi nobilă. Şi apoi, când au venit în Câmpia Panonică, s-au tot amestecat, fiindcă nu aveau femei din neamul lor. Sunt un popor „corcit”. O antiteză perfectă! „Şcoala ardeleană” s-a prelungit în secolul al XIX-lea, şi nu numai în Transilvania, ci pe întreg teritoriul românesc, prin curentul latinist, aflat în poziţie dominantă până după 1870. Cel mai influent dintre exponenţii săi, istoricul şi lingvistul August Treboniu Laurian (1810-1881) – de remarcat prenumele latine, aşa îşi botezau ardelenii copiii, cu nume latineşti – îşi începea Istoria românilor, publicată în 1853, de la fondarea Romei (753 înainte de Cristos), adoptând şi sistemul cronologic corespunzător. Istoria românilor se înfăţişa ca o continuare a istoriei romane. Românii erau romani, nici mai mult nici mai puţin. Latinismul a fost alimentat şi de afirmarea ideologiei naţionale în secolul al XIX-lea. Până în „era naţiunilor”, românii n-au simţit nevoia să se delimiteze net de slavii înconjurători. Erau ortodocşi ca şi aceştia, iar religia, şi cultura corespunzătoare, contau mai mult decât originea etnică. O dată însă cu intrarea în faza naţională, ajung la ordinea zilei despărţirea de lumea slavă şi apropierea de „surorile latine” din Occident. Roma devine (şi nu numai pentru „greco-catolicii” ardeleni, ci pentru toţi românii) un simbol mai puternic decât Bizanţul. Românii descoperă că sunt „o insulă latină într-o mare slavă”, izolaţi, aici, în Răsăritul Europei şi dornici să se desprindă, navigând spre vest. Invocarea Romei însemna marcarea apăsată a identităţii româneşti şi totodată voinţa de occidentalizare. Romani, daco-romani sau daci? Şi totuşi, „purismul” latin începe, spre mijlocul secolului al XIX-lea, să fie pus sub semnul întrebării. Era un semn de maturizare politică şi intelectuală. O dată cu întemeierea României (1859), proclamarea independenţei (1877) şi a regatului (1881), românii au putut constata că se pot descurca şi singuri, că reprezintă ceva şi prin ei înşişi, nu numai susţinuţi de romani. Totodată, istoriografia şi lingvistica ajung să depăşească faza naţional-romantică, intrând în etapa profesionalizării. Povestea lui Maior cu femeile dace ignorate de romani cu greu ar mai fi putut fi susţinută de un istoric responsabil spre sfârşitul secolului. Mai întâi, colonizarea romană începe să fie văzută în complexitatea şi diversitatea acestui proces. Cu regret, dar cu ceva mai mult realism, se acceptă faptul că prea puţini romani puri se vor fi aşezat atunci în Dacia. Coloniştii au fost o populaţie amestecată, aduşi, după cum scria în secolul al IV-lea istoricul Eutropius, „ex toto orbe romano” (din întreaga lume romană). Liantul îl reprezenta, fireşte, folosirea latinei ca limbă de comunicare. S-a isprăvit şi povestea „dispariţiei” dacilor. La 1860, lingvistul şi istoricul Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907) publica un articol cu titlul provocator: Pierit-au dacii? Răspunsul

lui era simplu şi logic: dacii nu aveau cum să dispară. Descoperirile arheologice au adus apoi şi probe materiale în acest sens. Latinismul, cel puţin în formele lui extreme, a fost abandonat, şi s-a ajuns la un consens privind originea, nu pur romană, ci daco-romană a poporului român. Românilor a început să nu le mai fie ruşine de daci. Le-au descoperit tot felul de calităţi: nobleţea caracterului, curajul, spiritul de sacrificiu… Se citează îndeosebi aprecierea elogioasă a lui Herodot despre geţi: „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (propoziţie scoasă însă din context; Herodot sublinia de fapt alteritatea geţilor în raport cu grecii, o anume notă de primitivism a acestora şi caracterul mai mult pasional decât raţional al reacţiilor lor). Spiritualitatea dacilor şi îndeosebi religia lor – cultul lui Zalmoxis – s-au constituit de asemenea în argumente favorabile. Zalmoxis este cu adevărat un caz. Şi el îşi face intrarea pe scenă tot în Istoriile lui Herodot.3 Părintele istoriei spune fără să creadă nici el prea mult – că această zeitate getă ar fi fost om ca toţi oamenii, şi anume sclav al filosofului Pitagora; o dată eliberat şi întors printre ai săi, el a propovăduit geţilor ideea nemuririi (preluată, evident, de la magistrul său). Din acest text s-a înfiripat legenda, încă din Antichitate. Toate sursele fiind greceşti (apoi şi romane), este imposibil de spus în ce consta autentica credinţă a geţilor şi dacilor. În Dacia, Zalmoxis nu apare reprezentat în nici un fel, şi nu numai în perioada preromană (civilizaţiei „orale” a dacilor nefiindu-i caracteristice nici scrisul, nici reprezentările figurative), dar nici în Dacia romană, bogată în zeităţi de tot felul. Pe aproape nimic s-a scris o întreagă bibliotecă şi s-a constituit o complexă mitologie antică şi modernă: exemplu relevant pentru modul cum funcţionează „logica mitologică”. În cultura română modernă, Zalmoxis a susţinut la un moment dat teoria monoteismului religiei dacice. Sub acest aspect cel puţin, dacii ar fi fost mai evoluaţi decât grecii şi romanii, mai aproape decât ei de creştinism. Un singur zeu, faţă de puzderia de zei ai mitologiei greco-romane! Credinţa în nemurirea sufletului! Unii, mai înfierbântaţi, au văzut în Zalmoxis chiar un precursor al lui Iisus Cristos. Până şi Mircea Eliade risca – într-o lucrare de tinereţe – o frază ca aceasta: „Când primii misionari creştini au venit să propage noua credinţă, dacii au adoptat imediat creştinismul, cu mult înaintea altor popoare: Zalmoxis îi pregătise cu secole în urmă.”4 Nimic nu sprijină o asemenea afirmaţie. „Monoteismul” dacic a cedat până la urmă în faţa concluziei că dacii par să fi fost totuşi politeişti, ca majoritatea popoarelor antice. S-ar putea de altfel ca ceea ce i se atribuie lui Zalmoxis să nu fie decât o proiecţie în spaţiul getic a concepţiilor pitagoreice greceşti (nimic mai naiv de altfel decât să acceptăm ad litteram informaţiile antice privitoare la alcătuirea lumii; acestea nu sunt realităţi, ci „imagini”, deseori puternic deformate şi chiar inventate. Este greu iar uneori imposibil să extragem din ele „adevărul”). Recuperarea dacilor se înscrie în tipologia generală a miturilor fondatoare moderne; spre deosebire de abordarea tradiţională – preocupată de nobleţea originilor şi mizând pe intervenţii providenţiale din afară – interpretarea modernă înclină spre continuitate autohtonă (mergând tot mai adânc în trecut, până în preistorie). Evoluţie stimulată de marile ideologii ale ultimelor secole: democraţia şi naţionalismul, în sensul cărora masele autohtone contează mai mult decât elita cuceritoare, iar teritoriul naţional actual se proiectează în trecutul îndepărtat. Şi progresele înregistrate de arheologie susţineau această nouă abordare. Arheologul clasic se interesa de operele de artă, de monumentele marilor civilizaţii. Pentru el, Dacia nu se putea compara cu Grecia sau cu Roma. Arheologul modern este interesat de orice urmă de viaţă, oricât de modestă. Pentru el nu există culturi „interesante” şi „neinteresante”. Şi aşa dacii intră în istorie. Latiniştii începeau istoria naţională fie o dată cu războaiele daco-romane şi cucerirea romană a Daciei, fie chiar de la fondarea Romei. De la sfârşitul secolului al XIX-lea însă, primul capitol revine dacilor. Cea mai importantă sinteză apărută în această perioadă, Istoria românilor din Dacia traiană (1888-1893), scrisă de Alexandru D.

Xenopol (1847-1920), avea ca punct de plecare anul 513 înainte de Cristos (prima menţiune despre geţi în Istoriile lui Herodot). Până atunci românii beneficiaseră de marile virtuţi romane. Acum beneficiau de virtuţile însumate ale dacilor şi ale romanilor (şi de dreptul istoric suplimentar conferit de cei mai vechi stăpâni ai pământului, dacii). Însă romanii şi dacii nu erau uşor de împăcat. Care dintre ei avea totuşi întâietatea? În acest fel de joc, cinci tipuri de răspuns erau posibile. Primul dintre ele (dominant cândva): românii sunt romani, nu mai convingea pe nimeni. Al doilea: românii sunt daco-romani, dar mai mult romani decât daci. Al treilea: românii sunt în aceeaşi măsură daci şi romani. Al patrulea: românii sunt daco-romani, însă mai mult daci decât romani. Şi, în sfârşit, al cincilea: românii sunt daci! Toate soluţiile şi-au avut adepţii lor (şi discuţia nu e încheiată fiindcă nici nu are cum să fie). Se află aici un indicator ideologic interesant. Românii înclinaţi spre Occident îi preferă pe romani. Naţionaliştii se simt mai atraşi de daci. Pe la 1900, şi chiar mai târziu, discursul dominant îi privilegia încă pe romani. Pentru naţiunea română şi pentru statul român, în plin proces de modernizare şi de occidentalizare, Roma oferea un simbol care nu putea fi neglijat. Romanii trebuiau salvaţi: operaţie deloc simplă, o dată ce se constatase că dacii nu dispăruseră. De regulă, autohtonii sunt mai numeroşi decât coloniştii. Şi totuşi Xenopol considera că ponderea romanilor ar fi fost mai mare decât a dacilor, iar „exemplarele cele mai mândre ale rasei româneşti de astăzi nu se pleacă spre caracterul dac, ci mai mult spre cel roman.”5 Nicolae Iorga, considerat cel mai de seamă istoric român, avea şi el o teorie în această privinţă. Cu mult înainte de cucerirea Daciei, ar fi pornit din Italia un amplu curent demografic spre Balcani şi spre Dunăre. Mai întâi, ţăranii italieni i-au romanizat pe traci şi pe iliri, apoi toţi aceştia au extins romanitatea la nord de Dunăre, având, în Dacia romană, o superioritate numerică faţă de dacii rămaşi relativ puţini. Să privim şi marea frescă a Ateneului Român din Bucureşti, unul din monumentele emblematice ale capitalei. Operă a pictorului Costin Petrescu, inaugurată în 1937, se înfăţişează ca o amplă istorie în imagini a românilor. Fuziunea daco-romană este simbolizată prin idila dintre o dacă şi un legionar roman. Lată-l şi pe Traian; el apare, măreţ, în postură de învingător. În zadar îl vom căuta însă pe Decebal: lipseşte! În schimb este reprezentat Apolodor din Damasc, arhitectul care a construit podul peste Dunăre, pe care au trecut legiunile romane. Fără a-i anula pe daci, simbolurile romane sunt evident dominante. Dacă dorim un echilibru perfect, îl vom întâlni la Vasile Pârvan (1882-1927), întemeietorul şcolii moderne româneşti de arheologie, în marea sa lucrare Getica (1926), precum şi în cartea publicată în engleză Dacia. An Outline of the Early Civilizations of the CarpathoDanubian Countries, cuprinzând câteva conferinţe ţinute la Cambridge (1928). Pârvan vede în Dacia un mare regat, cu o bază etnică omogenă, cu o civilizaţie avansată, cu o identitate politică şi naţională bine definită. Dacii sunt valorizaţi la maximum. Dar şi romanii! Ar fi existat un lung proces de occidentalizare, anterior cuceririi romane, care a pregătit şi uşurat romanizarea efectivă. În Dacia romană, în mijlocul unei populaţii autohtone rărite şi în condiţiile unei colonizări masive, elementul roman a fost dominant. Romanizarea s-a extins însă – prin multiple legături – şi în restul Daciei, neanexat de romani şi populat în continuare de daci. Românii sunt aşadar, în cel mai înalt grad, şi daci şi romani, iar România de astăzi se regăseşte în Dacia antică, atât dinainte de romani cât şi din vremea romanilor. Dacii avansau însă, pas cu pas. Generaţia lui Mircea Eliade – tinerii intelectuali din anii '30 – se simţea deja mai apropiată de daci decât de romani. Constantin C. Giurescu (1901-1977), un istoric reprezentativ al acestei generaţii, înclina, în Istoria românilor (1935), balanţa în favoarea dacilor. Chiar în provincia romană, considera el, în ciuda pierderilor suferite în războaie

şi a colonizării, dacii au rămas majoritari. Ponderea lor „biologică” în alcătuirea poporului român a fost aşadar mai mare decât a coloniştilor romani. Iată o evoluţie semnificativă. Românii au început prin a se considera romani, au trecut apoi prin faza de daco-romani, pentru a ajunge la condiţia de daci romanizaţi. Această ultimă sintagmă pare a corespunde cel mai bine conştiinţei istorice actuale. Stimulaţi de descoperirile arheologice, dar şi de o înclinare naţionalistautohtonistă, dacii s-au distanţat de romani. Limbă romanică, dar sânge dacic – aşa s-ar putea rezuma percepţia comună asupra originilor. Românii se simt astăzi mai mult daci decât romani. Decebal şi-a luat revanşa asupra lui Traian. Învins acum aproape două milenii, astăzi el este învingătorul. S-a mers însă şi mai departe. Până la eliminarea completă a romanilor. „Simetric” faţă de ceea ce întreprinseseră latiniştii: evacuarea dacilor din istorie. Dar latiniştii aveau cel puţin argumentul limbii care pleda în favoarea originii romane. „Daciştii”, pentru a fi convingători, trebuiau să demonstreze că româna nu se trage din latină, ci din dacă, ipoteză care nu poate stârni decât indignare sau ilaritate printre lingvişti. Mitologia nu cunoaşte însă dificultăţi. Unii români au ajuns să se considere daci puri (şi par foarte mulţumiţi!). Tonul l-a dat Nicolae Densuşianu (1846-1911), un erudit fantast, autor al unei masive cărţi intitulate Dacia preistorică (publicată postum în 1913). Teza pe care o susţinea, recurgând la un amalgam bizar de informaţii şi deducţii, era aceea că Dacia ar fi constituit, cu 6000 de ani înainte de Cristos, centrul unui imperiu mondial înglobând Europa, Mediterana, Egiptul, Africa de Nord şi o bună parte a Asiei. De aici, de la Dunăre şi Carpaţi, s-ar fi revărsat civilizaţia asupra lumii întregi. De aici au pornit spre Italia şi strămoşii romanilor. Limbile dacă şi latină nu sunt decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Nu dacii au ajuns să vorbească latineşte, ci latinii vorbeau daca! Toate limbile romanice îşi au obârşia în Dacia. Printre dovezile invocate figurează şi Columna lui Traian, monumentul înălţat de împărat la Roma după înfrângerea dacilor, decorat cu basoreliefuri ilustrând – oarecum în stil de benzi desenate – cele două războaie. Dacii şi romanii – constată Densuşianu – dialoghează pe Columnă fără interpreţi, probă că se înţelegeau perfect vorbind fiecare în limba lor! Despre limba dacă se pot spune multe, pentru simplul motiv că nimeni nu o cunoaşte (s-au transmis puţine cuvinte, suficiente totuşi pentru a permite concluzia că nu semăna deloc cu latina!). De la latinişti la „dacişti”, actorii se schimbaseră, dar strategia rămăsese aceeaşi. Prin identificarea mitologică cu romanii, mai întâi, apoi, prin amplificarea, şi mai mitologică, a civilizaţiei dacice, se compensa, în imaginar, marginalitatea istoriei româneşti. România se deplasa dinspre periferie spre centru. Trecutul imaginar oferea ceea ce nu putea oferi prezentul real. Sinteza daco-romană însemna, în plan ideologic, o soluţie de echilibru între naţionalism şi europenism. Respingerea romanilor şi asumarea exclusivei moşteniri dacice însemnau despărţirea de Occident şi cufundarea în autohtonism. Pe o asemenea interpretare istorică a mizat în perioada interbelică extrema dreaptă. Paradoxal, dar explicabil, aceste teorii au fost reînviate, câteva decenii mai târziu, prin anii '70 şi '80, de comunismul naţionalist. În ambele variante, dacii pledau pentru o Românie închisă în ea însăşi, în valorile ei specifice. Insula latină devenea o insulă dacică (prima se izola doar de vecinii nelatini, cealaltă de lumea întreagă). Dacii au fost puşi la lucru de ideologia comunistă, în faza de intensificare a naţionalismului, în jurul anului 1980 (an când s-au sărbătorit cu mare fast 2050 de ani de la întemeierea primului stat dac condus de Burebista; cronologia a fost „aranjată” pentru a permite comemorarea, fiind imposibil de spus cu precizie când şi-a început domnia regele dac). Institutul de istorie al Partidului Comunist, specializat până atunci în cercetarea mişcărilor muncitoreşti şi revoluţionare, s-a reprofilat radical, începând să se ocupe (se înţelege cu câtă competenţă!) de problema originilor. Orientarea a fost în mod hotărât spre daci. S-au reactualizat tezele lui

Densuşianu, inclusiv faimosul argument al absenţei translatorilor pe Columna lui Traian. Se anula astfel romanizarea, romanii nefiind decât cuceritori temporari ai Daciei. În schimb, se amplifica nemăsurat valoarea civilizaţiei dace (nu în sensul religios al lui Zalmoxis, comuniştii fiind atei. Se puneau însă în evidenţă cunoştinţele ştiinţifice şi chiar înclinările filosofice ale dacilor. Izvorul ideal pentru o asemenea interpretare este Iordanes, istoric din secolul al VI-lea, autor al unei istorii a goţilor. Propunându-şi să-i înfăţişeze pe goţi într-o lumină cât mai favorabilă, el îi asimilează cu geţii, cărora le conferă o civilizaţie strălucită. Fără voia lor, dacii iau servit atât pe goţi cât şi pe comuniştii români!) Nici un specialist autentic nu a aderat la teza dacismului pur. Ea a fost îmbrăţişată de falşi cercetători-activişti ai partidului comunist, ca şi de diverşi intelectuali naţionalişti, lipsiţi de pregătire istorică. Unii români s-au lăsat tentaţi. S-a dezvoltat astfel un curent de opinie care se manifestă şi astăzi prin tot felul de interpretări pseudoistorice. Este un fel de religie naţionalistă pentru care Dacia reprezintă centrul lumii. Apar şi romane pe această temă. Şi nu lipseşte, desigur, invocarea rituală a lui Zalmoxis, sclav al lui Pitagora, zeu get şi protector al neamului românesc… O sinteză complicată. Bătălia originilor s-a desfăşurat, aşadar, între romani şi daci. Abordarea mitologică tinde spre simplificare şi promovează purismul rasial: românii nu pot fi decât romani, daci sau dacoromani. Ideea unui amestec mai complex, etnic şi cultural, diferit, în plus, de la o perioadă la alta, este rareori luată în discuţie. Şi totuşi ceea ce frapează în România, şi dă originalitate sintezei româneşti, este tocmai multitudinea şi varietatea elementelor care au concurat la aceasta. Mai întâi, chiar componentele aparent simple, dacii şi romanii, ascund o mare diversitate. Autorii antici disting între geţi şi daci, şi unii şi alţii ramuri ale neamului tracic. Geţii locuiau în preajma Dunării, mai ales la sud de fluviu, în nordul Bulgariei de astăzi, dar şi în Câmpia Munteniei, şi în Dobrogea. Dacii îşi aveau nucleul în Transilvania. S-a forjat la un moment dat, în istoriografia românească, sintagma „geto-daci”, prin care se sugerează unitatea geţilor şi dacilor, existenţa unui singur popor. Se invocă, printre altele, autoritatea lui Strabo, geograful grec din secolul 1 înainte de Cristos, care scrie că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă. Ar fi însă naiv să ne închipuim că Strabo (sau Poseidonius, de la care are probabil informaţia) cunoştea chiar atât de bine dialectele tracice. Ne lovim mereu de această utilizare, lipsită de spirit critic, a surselor antice. Un popor geto-dac poate să existe din punctul de vedere naţional modern, dar nu a existat cu siguranţă în Antichitate. Cei în cauză nu-şi ziceau „geto-daci”, iar un popor fără nume este greu de imaginat. Spaţiul dacic era fragmentat, chiar dacă triburile vorbeau limbi apropiate (sau dialecte ale aceleiaşi limbi). În plus, dacii nu erau singuri. Sciţii, popor de origine iraniană, s-au aşezat, venind din nordul Mării Negre (din Ucraina de astăzi) în partea de răsărit a teritoriului lor, şi îndeosebi în Dobrogea (numită în Antichitate Scythia minor). Dinspre apus au venit celţii, un număr dintre ei rămânând în Dacia. Ceva mai târziu, bastarnii (germanici) şi sarmaţii (de origine iraniană, ca şi sciţii) au locuit şi ei pe teritoriul dacic. Despre coloniştii romani să nu mai vorbim: ei sunt de toate originile. A urmat, după retragerea romană, timp de o mie de ani, un impresionant şir de migraţii care au cuprins actualul teritoriu al României. „Migratorii” au trecut pe aici, dar mulţi dintre ei nu numai au trecut, dar s-au şi aşezat, convieţuind şi în cele din urmă amestecându-se cu populaţia autohtonă. La drept vorbind, izvoarele epocii îi menţionează doar pe ei, uitându-i pe daco-romani. Este o lungă listă unde figurează goţii şi gepizii (germanici), hunii şi avarii (veniţi din Asia centrală), slavii, maghiarii, pecenegii şi cumanii (de origine turcă) şi, în sfârşit, tătarii (marea invazie din 1241), ultimul val migrator dinaintea întemeierii statelor româneşti. Însă nici după mileniul migraţiilor, românii n-au rămas să trăiască singuri între ei. Spaţiul românesc a atras străini din toate direcţiile, fie în calitate de oaspeţi, fie de cuceritori. Am arătat puţin mai înainte

cum se prezenta, încă la 1930, acest mozaic etnic, cultural şi religios. Tendinţa în istoriografia românească a fost de a-i privi pe toţi aceştia ca elemente superficiale şi tranzitorii, care nu au afectat esenţa sintezei româneşti. Eventual, admiţând o excepţie pentru slavi. Dosarul slavilor este, într-adevăr, semnificativ. Ei s-au stabilit pe actualul teritoriu al României în secolele VI-VII. În număr şi mai mare, au trecut însă la sud de Dunăre (mai ales după 602, când apărarea bizantină pe Dunăre s-a prăbuşit), slavizând jumătatea nordică a Peninsulei Balcanice. Aşa s-au născut bulgarii, sârbii şi celelalte popoare slave din Balcani. În lipsa slavilor, romanitatea ar fi avut toate şansele să se menţină, atât la nord cât şi la sud de Dunăre. Ar fi putut exista astăzi o mare Românie, înglobând teritoriul actual al României, Bulgariei şi fostei Iugoslavii! S-ar fi putut petrece însă şi procesul opus, până la capăt: slavizarea completă, inclusiv a spaţiului nord-dunărean, şi atunci astăzi n-ar mai exista aici o insulă latină, ci doar slavi. Cert este că asimilarea slavilor nu a însemnat anularea lor, ci îmbogăţirea sintezei româneşti cu acest nou element. Concluzie firească, însă greu de acceptat de istoriografia românească modernă, într-o perioadă când românii hotărâseră să termine cu lumea slavă şi să privească exclusiv spre Occident. Se înţelege de la sine că Şcoala latinistă, care îi eliminase pe daci, nici nu a vrut să audă de slavi. Într-o fază ulterioară, dacii sunt reabilitaţi, nu însă şi slavii. Haşdeu, susţinător neobosit al dacilor, nu s-a arătat dispus să-i trateze cu aceeaşi îngăduinţă pe slavi. Opţiune aparent curioasă pentru cel care a fost primul slavist român. Haşdeu era însă originar din Basarabia (aflată atunci sub stăpânire rusească) şi tot ce se poate spune este că nu i-a iubit deloc pe ruşi, văzând în panslavism o ameninţare (drept care îi îndemna pe români la o politică „pan-latină”). După el, influenţa slavă ar fi fost de dată relativ târzie, rezultat, nu al amestecului etnic, ci al unui împrumut de ordin politic şi religios. Cu alte cuvinte, slavii nu au afectat esenţa poporului şi culturii româneşti. Câteva decenii mai târziu – atunci când spiritul critic progresase şi problema originilor cunoscuse o oarecare dedramatizare – Ioan Bogdan (1864-1919), primul slavist român cu adevărat profesionist, a prezentat lucrurile într-o cu totul altă lumină. Pentru el, slavii erau element constitutiv al sintezei româneşti. „Influenţa elementului slav la formarea naţionalităţii noastre – scria el în 1905 – este aşa de evidentă, încât putem zice, fără exagerare, că nici nu poate fi vorba de popor român înainte de absorbirea elementelor slave de către populaţia băştinaşă romană în cursul secolelor VI-X.” Printre argumentele lui Ioan Bogdan figurează „suma enormă de elemente slave” intrate în limba română, atât direct, prin convieţuire, cât şi pe cale politicoliterară; folosirea slavonei (limba slavă veche) în biserică şi în stat, şi chiar în „afacerile zilnice ale românilor”, până în secolele XVI-XVII; ca şi originea slavă a majorităţii instituţiilor medievale româneşti. Influenţa precumpănitoare a fost a slavilor sudici, mai precis a statului bulgar (limba slavă folosită în ţările române este în esenţă „medio-bulgara”).6 Aceste consideraţii ale lui Ioan Bogdan nu au fost reţinute până la ultimele consecinţe, cu alte cuvinte până la aşezarea slavilor pe acelaşi plan cu dacii şi romanii. Chiar dacă li se accepta un anume rol, slavii rămâneau într-un plan secundar: un adaos, poate important, dar nu mai mult decât un adaos, la o sinteză deja încheiată. Face excepţie prima perioadă a comunismului românesc (anii 1950) când slavii sunt puşi în vedetă, date fiind raporturile de subordonare faţă de Uniunea Sovietică şi „frăţia” dintre ţările comuniste (majoritar slave). O dată însă cu afirmarea comunismului naţionalist, în vremea lui Ceauşescu, lucrurile trec în extrema cealaltă. Dacă nici romanii nu mai erau iubiţi, cu atât mai puţin slavii! Se avansează concluzia că poporul român şi limba română erau gata formate, cel puţin în linii mari („protoromânii”), încă din secolul al VIlea. Ceea ce însemna că influenţele ulterioare, inclusiv cele slave, nu mai aveau cum să afecteze în profunzime fondul românesc.

Cam greu, într-adevăr, să evoci în România, cu seninătate ştiinţifică, rolul slavilor în trecut, fiindcă ei sunt prea prezenţi, astăzi, în jurul României. Identitatea românilor în epoca modernă s-a afirmat tocmai prin desprinderea de lumea slavă. Faptul că şi comunismul, în faza lui antinaţională, s-a folosit de slavi în vederea anihilării sentimentului naţional românesc nu aranjează deloc lucrurile. Cred însă că dreptate avea Ioan Bogdan. În ce priveşte limba română, contribuţia slavilor a fost cu siguranţă mai importantă decât a dacilor; pe de altă parte, nu este deloc sigur că slavii ar fi fost mai puţin numeroşi decât coloniştii romani. Important este însă că un popor nu se reduce la datele biologice („sângele”) şi nici măcar la cele lingvistice. Abordarea rasial-lingvistică, de factură romantică, apare astăzi cu totul depăşită. Nu se poate face abstracţie, vorbind despre slavi, de profundul impact cultural al modelului slavon în Evul Mediu românesc. Exceptând limba (dar şi sub acest aspect cu o infuzie slavă semnificativă şi cu folosirea slavei ca limbă de cultură), ţările române prezintă în Evul Mediu un aspect apropiat de al ţărilor slave din zonă. Nu cu Franţa şi cu Italia semănau Ţara Românească şi Moldova, ci cu Bulgaria şi cu Serbia. Un popor nu este ceva dat o dată pentru totdeauna. Este o sinteză fluidă. Şi în orice caz, o sinteză culturală, nu biologică. Moştenirea strămoşilor se tot diluează, iar prezentul este mai prezent decât trecutul! Conexiunile contemporane sunt mai importante decât originile. Strămoşii ajung să conteze mai puţin prin ei înşişi, cât prin modul cum ne folosim noi de ei pentru a ne marca identitatea. Cu siguranţă că românii de astăzi seamănă mai bine cu englezii (deşi sunt foarte diferiţi de ei) decât cu dacii şi cu romanii. Cu aceştia din urmă nu mai seamănă deloc: sunt popoare care au trăit acum două mii de ani, având o cu totul altă mentalitate şi un alt mod de viaţă decât noi, cei de astăzi. Este foarte corectă remarca lui Marc Bloch, care cita un proverb arab: „Les hommes ressemblent plus ŕ leur temps qu'â leurs pčres”7. Disputa în jurul continuităţii. Cât ar fi de complicate originile româneşti, ele par de-a dreptul simple în raport cu ceea ce urmează: faimoasa şi la nesfârşit controversata problemă a continuităţii. Până acum am făcut abstracţie de acest aspect, luând în considerare strict teritoriul fostei Dacii (şi al României actuale). S-a conturat însă la un moment dat ideea că românii nu s-ar fi format ca popor pe acest teritoriu, ci ar fi venit de la sud de Dunăre, dintr-o zonă nu prea bine precizată, probabil din nordvestul Peninsulei Balcanice; această migraţie s-ar fi petrecut destul de târziu, prin secolul al XIIIlea, sau ceva mai devreme, începând din secolul al IX-lea. Teza „imigraţionistă” a fost susţinută mai întâi, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, de istoricii germani (austrieci) Franz Joseph Sulzer şi Johann Christian Engel, apoi, cu un aparat istorico-filologic mai modern, de austriacul Robert Roesler (în lucrarea Romänische Studien, 1871). A devenit o adevărată dogmă în istoriografia maghiară şi un permanent motiv de controversă cu istoricii români. Cum s-a ajuns aici? Din motive foarte diverse, atât de ordin istoric cât şi politic.8 De la bun început, se constată o neconcordanţă între procesul efectiv al expansiunii romane şi al romanizării şi actuala configuraţie etnică a Europei sud-estice. Jumătatea nordică a Peninsulei Balcanice a făcut parte din Imperiu timp de vreo opt secole, interval care a permis instalarea şi consolidarea unei puternice vieţi romane. La nord de Dunăre, pe actualul teritoriu al României, romanii au stăpânit doar jumătate din Dacia. Provincia Dacia a făcut parte din Imperiu doar 165 de ani (din 106 până în 271, când a fost abandonată, romanii retrăgându-şi frontiera pe linia Dunării), ceea ce poate ridica întrebări cu privire la amploarea romanizării. Pe de altă parte, jumătatea neanexată a Daciei nu a avut în mod logic cum să fie romanizată (chiar dacă unii istorici susţin contrariul). Rezultatul se dovedeşte însă invers

punctului de plecare: România, „urmaşa Romei” în această parte a Europei, se află la nord de Dunăre şi nu la sud! În al doilea rând, ipotezele cele mai diverse au teren liber de manifestare dată fiind sărăcia izvoarelor privitoare la spaţiul nord-dunărean de-a lungul mileniului care separă retragerea stăpânirii romane la anul 271 de întemeierea statelor româneşti în secolul al XIV-lea. Este aşanumitul „mileniu întunecat”. Lipsesc cu desăvârşire izvoarele scrise interne. Dar nici izvoarele externe nu spun mai nimic, sau nimic sigur, despre români (până la Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim – Anonymus – al regelui Ungariei Béla al III-lea, scrisă spre sfârşitul secolului al XII-lea, care menţionează într-adevăr prezenţa românilor şi a unor mici state româneşti în Transilvania pe la anul 900, în momentul venirii ungurilor; dar textul este mult posterior faptelor relatate, adversarii continuităţii româneşti neacordându-i nici un credit în această privinţă, în timp ce istoricii români, fireşte, îl consideră o sursă preţioasă şi demnă de încredere). Cu privire la anumite aspecte, arheologia s-a dovedit capabilă de a suplini lipsa izvoarelor scrise. Ştim astăzi că teritoriul Daciei a continuat să fie dens populat; putem reconstitui modul de viaţă al celor care au trăit aici. Din păcate, materialul arheologic nu vorbeşte; el nu ne poate spune ce limbă vorbeau făuritorii obiectelor respective într-un anume secol şi într-un anume colţ al României de astăzi. Şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, a intervenit în joc, cu o mare complicaţie de variante, factorul ideologic şi politic. Negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor de la sud de Dunăre a corespuns evident obiectivelor austro-ungare în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, continuând să reprezinte singura interpretare în istoriografia maghiară de astăzi, cu scopul de a asigura maghiarilor întâietatea cronologică în Transilvania. Dar nici afirmarea continuităţii româneşti nu este o opţiune mai puţin politizată, de data aceasta, fireşte, în favoarea românilor, a ideologiei naţionale româneşti, a statului naţional român (identitatea Dacia antică – România Mare). Interesant este că unele argumente sunt comune imigraţioniştilor şi naţionaliştilor români. Aceleaşi premise istorice justifică o teorie sau opusul ei! Invocată de latinişti, obsedaţi de nobleţea şi puritatea sângelui românesc, exterminarea dacilor a servit în egală măsură teza imigraţionistă: ce argument mai bun decât golirea Daciei de populaţia ei autohtonă? Şi invers, neromanizarea dacilor, susţinută de extrema naţionalistă a dacismului pur, nu face decât să ofere argumente, în măsura în care toţi lingviştii serioşi consideră româna ca limbă romanică, ipotezei expansiunii românilor şi limbii române din afara spaţiului actual al României. Pe ce se bazează imigraţioniştii? „Tăcerea izvoarelor” dă de gândit, fără a fi însă un argument suficient. Dar asemănările dintre română şi albaneză (mai ales o serie de cuvinte comune)? Ele sugerează că, într-o fază iniţială, cele două popoare ar fi fost vecine. Fondul slav din limba română (ca şi din cultura şi societatea românească) este de asemenea de factură balcanică. Dialectul macedo-român sau aromân (vorbit în Grecia, Albania şi în Macedonia) se aseamănă îndeajuns cu româna de la nord de Dunăre pentru a-i „atrage” din nou pe români spre Balcani. La toate acestea, susţinătorii români ai continuităţii nu sunt lipsiţi de replică. Ei explică asemănările cu albaneza prin substratul comun tracic, respectiv dacic. Acestea ar fi tocmai cuvintele dace din limba română. Ipoteză din păcate neverificabilă, fiindcă, încă o dată, limba dacă este necunoscută (ca şi limba tracilor, în genere). Singura certitudine rămâne asemănarea cu albaneza (care priveşte de altfel şi mai multe cuvinte de origine latină, unele aproape identice în cele două limbi). Pe de altă parte, slavismele din română şi influenţa slavă în ansamblu se pot explica nu neapărat prin venirea românilor din sud, ci prin asimilarea slavilor la nord de Dunăre, proces completat şi amplificat prin înrâurirea ulterioară a modelului politico-cultural slavon. Nici tăcerea surselor nu poate fi considerată un argument. Izvoarele medievale se referă de regulă la

elementul stăpânitor, militar şi politic. De altfel, şi vlahii balcanici apar târziu în izvoare. O migraţie de asemenea amploare pare puţin credibilă. Şi dacă izvoarele nu-i menţionează pe români la nord de Dunăre, ele nu menţionează nici vreo deplasare a lor de la sud spre nord. Cu alte cuvinte, izvoarele nu spun nimic despre formarea poporului român la nord de Dunăre, dar nici despre formarea lui în Balcani. Şi totuşi românii există! Pe acest teren nesigur ipotezele s-au înmulţit. Imigraţioniştilor le este greu să spună cu precizie de unde şi când au pornit la drum românii. Istoricii români, susţinători ai continuităţii, au elaborat şi ei scenarii destul de diferite. În plus, acordul nu este chiar perfect între istorici şi lingvişti. Câţiva lingvişti români – şi printre cei mai renumiţi – au îmbrăţişat chiar teoria imigraţionistă (în genere, lingviştii nu pot face abstracţie de coloratura balcanică a limbii române). Fapt este că Dacia romană cuprindea în linii mari Oltenia, Transilvania şi Banatul. Aici s-au petrecut colonizarea romană şi romanizarea, premise necesare ale formării limbii şi poporului român. Cea mai mare parte a Munteniei, Moldova, Maramureşul au rămas sub stăpânirea dacilor liberi. Harta romanizării nu corespunde, aşadar, cu harta României de astăzi. Ea cuprinde jumătate din România şi, dincolo de Dunăre, jumătate din Peninsula Balcanică. Între aceste limite trebuia căutată soluţia. 9 Haşdeu avea o înclinare deosebită pentru Oltenia, impresionat de caracterul curat românesc al acesteia. Aici s-ar fi formai poporul român, decide el, şi de aici s-ar fi extins treptat în restul teritoriului (din secolul al IV-lea până în secolul al XIV-lea). Xenopol privilegia Transilvania: cât timp au durat migraţiile (o mie de ani) românii s-ar fi adăpostit în „cetatea de munţi” a Transilvaniei; apoi, din secolul al XIII-lea, ar fi coborât spre deal şi câmpie, întemeind cele două state: Ţara Românească şi Moldova. La 1885, Dimitrie Onciul (1856-1923), fondatorul noului curent critic din istoriografia românească, a publicat un important studiu despre „teoria lui Roesler”. Ambele interpretări, a istoricului austriac dar şi a lui Xenopol, i se păreau nesatisfăcătoare. De ce neapărat la sud sau la nord de Dunăre şi nu la sud şi la nord? Dunărea nu a fost o frontieră, romanii stăpânind ambele ei maluri, iar limba latină vorbindu-se şi de o parte şi de alta. Vatra poporului român o constituie, aşadar. – potrivit lui Onciul – Dacia romană împreună cu Moesia (nordul Peninsulei Balcanice, pe teritoriul actual al Bulgariei şi Serbiei). Era o soluţie de compromis sau de sinteză între continuitate şi imigraţionism. Toate întrebările primeau răspuns. Se rezolvau punctele contestabile ale teoriei continuităţii (ciudatele asemănări cu albaneza, de pildă), fără să se sacrifice însă esenţialul: persistenţa elementului românesc pe teritoriul României sau cel puţin într-o parte a acestuia (şi în orice caz în Transilvania, mărul discordiei). Românii deveneau moştenitorii întregii romanităţi orientale (concepţie susţinută cu tărie de Nicolae Iorga); pe lângă rolul ei în argumentaţia istorică, această „moştenire balcanică” era de natură să justifice şi politica românească în zonă: la începutul secolului al XX-lea, România se erijează în arbitru al Balcani lor şi, în orice caz, în protectoare a elementului românesc din Balcani (aromânii). Nu este însă mai puţin adevărat că accentul principal a continuat să cadă asupra teritoriului nord-dunărean, istoricii fiind preocupaţi, evident, de marcarea frontierelor prezente ale României. Spaţiul de la sud de Dunăre rămânea un „rezervor” luat în considerare, totuşi secundar. Totodată, frontiera dintre Dacia romană şi Dacia rămasă dacică (tăind în două România actuală) tindea să se estompeze. Pârvan considera că, într-un fel sau altul, viaţa romană a pătruns şi în satele dace din Muntenia şi Moldova. Şi Iorga identifica o timpurie (dar ipotetică!) Ţară Românească ce ar fi cuprins toate ţinuturile româneşti. Gheorghe Brătianu (1898-1953), într-o lucrare deseori citată în problematica continuităţii: Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain (1937), accepta totuşi faptul că Moldova şi Basarabia au reprezentat o fază mai târzie a expansiunii româneşti în Evul Mediu. Rămâne într-adevăr greu de înţeles, indiferent de

ce spun unii istorici, cum s-ar fi putut romaniza regiunile necolonizate de romani. Doar prin contacte comerciale, oricât ar fi de strânse, oamenii nu renunţă la limba lor pentru a adopta o altă limbă. Trebuie să fi existat în Evul Mediu o expansiune românească, dacă nu de la sud de Dunăre, atunci dinspre jumătatea de sud-vest a României (corespunzătoare Daciei Romane) spre est şi spre nord. Comunismul nu s-a mai încurcat în asemenea subtilităţi. A procedat radical, cum îi stătea în obicei. Pe de o parte a renunţat la sudul Dunării (pentru a nu alimenta teoria imigraţionistă, dar şi potrivit principiului: nu intervenim în treburile altora, pentru ca nici alţii să nu intervină în ale noastre), iar pe de altă parte a decis că poporul român s-a format exact pe întregul teritoriu de astăzi al României. Mai ales în faza comunismului naţionalist, disputa cu istoriografia maghiară a determinat un accent foarte apăsat pe continuitate. Arheologii au fost puşi la lucru. Aveau misiunea de a dovedi o continuitate absolută, în fiecare colţ al României, şi au dovedit-o, sau cel puţin au afirmat-o. S-a făcut o confuzie între urmele materiale şi caracteristicile etnice (inclusiv limba). În fapt, rezultatele obţinute sunt echivoce şi cu dublu tăiş. Se constată, după o primă fază de continuitate daco-romană, o răsturnare arheologică completă în jurul anului 600, o dată cu instalarea slavilor. Totul se schimbă: aspectul locuinţelor, inventarul lor şi chiar ritul funerar. În mod curios, arheologii din perioada comunistă au tras de aici concluzia unei neîntrerupte continuităţi etnice româneşti! În termeni strict arheologici nu este continuitate, ci discontinuitate. A curs multă cerneală în jurul culturii Dridu (după numele unui sat din Câmpia Dunării), identificată, de prin secolul al VIII-lea, atât în România cât şi în Bulgaria. Cercetătorii români o consideră românească, bulgarii însă, dar şi alţi specialişti „neromâni”, văd în ea o sinteză de civilizaţie slavă. Pentru unii, românii sunt prezenţi peste tot, pentru alţii, au dispărut! În cea de-a doua variantă, ei ar fi fost pur şi simplu înghiţiţi de slavi, fenomen similar cu cel petrecut în alte părţi, acolo unde amprenta romană s-a şters în urma invaziilor (Britania, Panonia, nordul Peninsulei Balcanice, Africa de Nord). Descoperirile arheologice susţin până la urmă ambele teorii: continuitatea şi imigraţionismul. Rezultatul meciului este nul. Stau faţă în faţă scenarii perfect opuse, deşi clădite cu acelaşi material. Este şi aceasta o originalitate a istoriei româneşti, un caz particular în istoriografia europeană. Potrivit multiplelor interpretări divergente, româneşti şi străine, mai vechi sau mai noi, românii s-ar fi format sau pe teritoriul corespunzător României moderne, sau numai într-o parte a acestui teritoriu, sau pe un teritoriu sensibil mai mare decât România de astăzi, sau complet în afara frontierelor româneşti! Românii rămân, aşa cum a spus un istoric francez, Ferdinand Lot, „o enigmă şi un miracol istoric” (caracterizare preluată de Brătianu în titlul lucrării menţionate). Va fi rezolvată cândva enigma? Trebuie să ne resemnăm cu ideea că istoria nu ne răspunde la toate întrebările şi, mai rău chiar, ne derutează adesea cu răspunsuri contradictorii. Dar oare ce s-ar întâmpla dacă s-ar dovedi, să zicem, că românii au venit într-adevăr mai târziu, de undeva din Balcani? Nu s-ar întâmpla nimic! O asemenea concluzie nu ar afecta cu nimic configuraţiile naţionale prezente. Nu cred că cineva s-ar gândi să-i reîntoarcă pe români la sud de Dunăre (evacuându-i de aici pe sârbi şi pe bulgari!). Atunci ar trebui şi ungurii să pornească îndărăt spre Urali, iar americanii să revină în Europa lăsând continentul indienilor autohtoni. Acesta este un joc stupid. Care poate deveni însă sângeros. Nu din vina istoriei, se înţelege, ci din vina oamenilor de astăzi care manipulează istoria urmărindu-şi interesele. Şi în Kosovo a existat, ca pretext, o dispută în jurul continuităţii (sârbii susţinând că acesta este „leagănul” naţiunii şi statului lor, în timp ce albanezii se consideră mult mai vechi, ca descendenţi ai traco-ilirilor). Istoria este peste tot un alibi; problemele sunt ale prezentului, nu ale trecutului. România este aşa cum este nu fiindcă dacii şi romanii au trăit aici acum două mii de ani, ci

fiindcă românii sunt astăzi majoritari în toate provinciile ei, inclusiv în Transilvania, şi fiindcă ei au vrut şi vor să trăiască într-un stat românesc. Dacă ar fi devenit minoritari în Transilvania (ca sârbii în Kosovo) la ce le-ar mai fi folosit continuitatea istorică? După cum şi maghiarii, deşi mai puţini decât românii, sunt la ei acasă în Transilvania, indiferent când au venit aici. Popoarele din Europa Centrală şi sud-estică trebuie să înveţe să depăşească dihotomia majoritate-minoritate şi să privească mai mult spre viitor decât spre trecut. O limbă altfel decât celelalte. Dacă nu este deloc sigur cum se împarte sângele românesc, în procente dace, romane, slave sau de alte origini, dacă este greu de spus cum s-au cristalizat limba şi poporul român, un lucru rămâne totuşi bine stabilit: româna este o limbă romanică. Teoria extravagantă a unei române dacice nici nu poate fi abordată într-o discuţie serioasă. Pentru romanişti este o limbă fascinantă: a evoluat departe de ceilalţi membri ai familiei şi în mod independent. A asimilat elemente specifice (slave, turceşti, greceşti, maghiare), care o diferenţiază şi mai mult de romanitatea occidentală (cu împrumuturile ei predominant germanice, practic inexistente în română). Este, cu siguranţă, cea mai originală dintre limbile romanice.10 Structurile limbii (morfologia şi sintaxa) sunt într-o măsură covârşitoare latine. În ce priveşte vocabularul, lucrurile se prezintă ceva mai complicat, iar polemicile nu au lipsit. Între 1870 şi 1879, lingvistul Alexandru Cihac a publicat, la Frankfurt, un dicţionar etimologic român (Dictionnaire d'étymologie daco-romane). Rezultatul studiului său era surprinzător (şi cu atât mai surprinzător cu cât românii fuseseră educaţi până atunci în spiritul respectului moştenirii latine). Concluzia era că, din totalul de 5765 de cuvinte luate în considerare, 2361 erau slave, doar 1165 latine, 965 turceşti, 635 împrumutate din greaca modernă, 589 maghiare şi 50 albaneze. Altfel spus, vocabularul românesc ar fi fost în proporţie de două cincimi slav şi numai o cincime latin. Cuvintele latineşti abia dacă erau puţin mai numeroase decât cele turceşti. Se înţelege ce emoţie a provocat acest calcul în România. Sau Cihac a greşit, sau românii nu mai sunt romani, nici măcar prin limbă! S-a constatat apoi că multe cuvinte lipsesc din dicţionar şi nu toate etimologiile sunt corecte. Este o iluzie să ne închipuim că statistica ar fi o ştiinţă obiectivă şi exactă. De fiecare dată depinde ce şi cum numeri! Un studiu ulterior, datat 1942, întreprins pe un număr mult mai mare de cuvinte (peste 40.000), a redus procentul cuvintelor slave la 16,41% (faţă de aproape 41% la Cihac); şi tendinţa „statistică” a acestora e în continuare în scădere. Problema însă nu este aici. Nodul gordian l-a tăiat B. P. Haşdeu, cu un studiu fundamental, care priveşte nu numai limba română.11 Şi engleza este în aceeaşi situaţie. În engleză, sunt mai multe cuvinte romanice (din franceză sau latină) decât germanice. Ceea ce nu împiedică engleza să aparţină totuşi familiei germanice. La fel şi în limba română: contează mai puţin numărul brut de cuvinte latine (diferit de altfel de la o „numărătoare” la alta) cât – afirmă Haşdeu – valoarea lor de circulaţie. Prin teoria „circulaţiei cuvintelor” (frecvenţa cuvintelor, spunem astăzi), Haşdeu a adus o contribuţie importantă în lingvistica generală. Nu este de mirare că tocmai un român a lansat ideea: în România se ducea o aprigă bătălie în jurul originilor şi părea indispensabilă „cântărirea” contribuţiei fiecăruia dintre elementele fondatoare. Soluţia este simplă şi de necontestat. Cine foloseşte toate cuvintele unei limbi? Pe cele mai multe nici măcar nu le cunoaştem. Altele apar strict ocazional în vorbirea curentă. Sunt însă şi cuvinte care revin neîncetat. În dicţionar par toate egale, în fapt însă nu sunt. În româneşte se pot formula fraze întregi numai cu cuvinte latine; s-au identificat şi strofe de poezii populare care nu conţin cuvinte de alte origini; dar este imposibil de alcătuit o frază exclusiv din elemente slave, turceşti, greceşti şi maghiare. Vocabularul esenţial este, aşadar, în bună măsură latin (afirmaţie care nu trebuie însă exagerată, fiindcă nici elementele nelatine nu sunt neglijabile, româna fiind o limbă destul de

amestecată). Om, bărbat, femeie… sunt cuvinte latineşti. Unele cuvinte latine au căpătat cu totul alt sens în română decât în limbile occidentale. Pământ, de pildă (atât în sensul de „sol” cât şi de „glob pământesc”), derivă din cuvântul latin „pavimentum” (care înseamnă „pardosea”). În schimb, „terra”, însemnând în latineşte „pământ” (de unde „terra” în italiană, „terre” în franceză), a dat în româneşte ţară. Cuvântul bătrân vine din „veteranus” (termen folosit pentru soldaţii vârstnici). Sat derivă din „fossatum” („şanţ” în latineşte, ceea ce duce cu gândul la aşezările protejate cu şanţuri de apărare). Fondul slav formează, incontestabil, al doilea element constitutiv al limbii române. Nici structurile gramaticale şi fonetice n-au rămas neatinse de influenţa slavă, însă aceasta se manifestă mai ales în vocabular. Cuvintele slave au fost şi sunt numeroase (în ciuda marginalizării unora, sau dublării lor, şi chiar înlocuirii cu neologisme, în genere de origine franceză). Dacă „om”, „bărbat” şi „femeie” sunt latineşti, nevastă este un cuvânt slav. Tot slave, dragoste şi iubire. O mulţime de denumiri privind corpul uman, elemente ale naturii, gospodăria ţărănească, agricultura şi creşterea vitelor, organizarea socială şi militară sunt de aceeaşi origine. Boier, termen definind pe nobilul român, este un cuvânt slav. Voievod, titulatura principilor români în Evul Mediu, de asemenea. Sunt slave numeroase prefixe şi sufixe, cu ajutorul cărora se formează familii de cuvinte, ceea ce dă o coloratură slavă mai generală limbii române (adesea rădăcina este latină, dar particulele adăugate sunt slave). Ţăran vine de la „ţară”, cuvânt de origine latină, dar adăugându-i-se sufixul slav „an”; ţărancă primeşte încă un sufix, „că”, tot de factură slavă. Slavii au transmis românilor şi multe nume de persoană, ca şi un număr impresionant de toponime (o bună parte a geografiei româneşti – râuri, dealuri, munţi, localităţi – poartă denumiri slave; printre acestea, Moldova, numită astfel de la râul omonim, sau Dâmboviţa, râul care străbate Bucureştiul). Fondul turcesc este al treilea ca importanţă (referindu-ne la româna „tradiţională”, fără neologismele adoptate în ultimele două secole). Se poate lua de fapt în considerare o influenţă orientală mai largă, unele cuvinte turce fiind eventual anterioare perioadei otomane (preluate de la pecenegi, cumani, tătari), după cum, prin intermediul turcei s-au transmis o serie de cuvinte provenind din arabă şi persană.12 Spre deosebire de slavă, turca nu a afectat structura limbii române. Cuvintele turceşti sunt în majoritatea lor substantive, cu înţeles concret, definind elemente materiale sau de civilizaţie. Multe au intrat în graiul popular, rezultat al unei îndelungate apropieri româno-otomane şi al adoptării de către români a unor produse, tehnici, obiceiuri sau mode turceşti (din secolul al XV-lea şi până la începutul secolului al XIX-lea). Cioban, musafir, duşman, odaie, duşumea, tavan, dulap, chibrit sunt cuvinte de origine turcă. Şi gastronomia românească se declină în bună măsură pe turceşte, începând cu felurile de mâncare considerate astăzi tipic româneşti: ciorba şi sarmalele. Terminologia premodernă din arhitectură şi urbanism vădeşte de asemenea o puternică influenţă turcească. Unele cuvinte au suferit o depreciere o dată cu îndepărtarea de modelul oriental. Mahala, de pildă, însemna „cartier”; acum, pentru „cartier”, românii folosesc cuvântul francez „quartier”, iar „mahala” a căpătat un sens peiorativ: cartier de margine, cu populaţie de condiţie modestă. Maidan însemna spaţiu deschis, piaţă; acum sensul este de teren neîngrijit. Au intrat în româneşte şi destul de multe cuvinte din greaca medievală şi modernă. Grecii au oferit românilor, în Evul Mediu, un important model politic, religios şi cultural. În plus, destul de mulţi greci s-au stabilit în ţările române, proces care a culminat în secolul al XVIII-lea, în perioada zisă „fanariotă” (de la principii numiţi de Poartă, în majoritatea lor greci din cartierul Fanar al Constantinopolului). S-a petrecut atunci o adevărată invazie de cuvinte greceşti; majoritatea lor nu a rezistat însă procesului de modernizare din secolul al XIX-lea. Sunt însă şi

astăzi în limba română unele cuvinte esenţiale de origine grecească: ieftin, folos, frică, a lipsi, a plictisi… Există şi un fond de cuvinte de origine maghiară, nu foarte multe în limbajul curent, dar câteva dintre ele importante. Oraş este unul dintre acestea (de la „város”; de remarcat că cetate este de origine latină şi târg de origine slavă – încă o ilustrare a mozaicului lexical românesc). Alte cuvinte: hotar, neam, şi chiar gând, o vorbă plină de înţelesuri şi subtilităţi în româneşte. Dar unde sunt dacii? Nu au lăsat nici o moştenire lingvistică? Cu siguranţă că trebuie să fi lăsat ceva. Haşdeu, cel care i-a salvat pe daci de furia latiniştilor, a fost şi primul care a încercat să delimiteze fondul dacic din limba română. A ajuns să identifice peste 80 de cuvinte pe care le considera dace. Dar cele mai multe dintre etimologiile propuse de el nu au rezistat. Alţii au preluat ştafeta. Specialistul recent al acestei probleme, I. I. Russu, a ajuns la concluzia că vreo 160 de cuvinte ar aparţine substratului dacic. Împreună cu derivatele lor, ele ar reprezenta circa 10% din fondul principal de cuvinte al limbii române.13 Iarăşi statistica! Cam prea mare entuziasmul; este evident că aici se amestecă şi ideologia, căutarea insistentă a originilor dace. Necazul este – am mai spus – că limba dacă rămâne necunoscută, aşa că nimic nu poate, în acest domeniu, depăşi stadiul ipotezelor. Metoda curentă se bazează pe paralela dintre română şi albaneză. Cuvintele comune ar fi (cu excepţia celor latine, se înţelege), în română, de origine dacă. Printre acestea: mal, brad, a se bucura (şi substantivul bucurie, ca şi numele de persoană Bucur, şi de aici numele capitalei României, Bucureşti). Până la urmă, orice cuvânt căruia nu i se poate stabili o altă origine (latină, slavă şi aşa mai departe) ar putea fi dacic! Pe de altă parte, se înţelege că dacii, şi tracii în general, au preluat latina în felul lor. Peste tot „substratul” a avut partea lui de contribuţie în „coruperea” limbii latine şi îndreptarea ei spre limbile moderne respective. Aşa se explică, probabil, unele particularităţi comune românei, bulgarei şi albanezei (trei limbi care, altminteri, aparţin unor familii complet diferite). De pildă, în ce priveşte fonetica, închiderea lui a în ă, vocală atât de caracteristică românei, ca şi celorlalte două limbi balcanice. Cu aceasta discuţia despre limba română încă nu s-a încheiat. Mă voi opri puţin mai departe asupra procesului de occidentalizare declanşat în secolul al XIX-lea, cu urmări însemnate şi asupra limbii. Ceea ce rămâne, dincolo de marca latină dominantă, este remarcabilul şi pitorescul amestec prezent în sinteza lingvistică românească: reflectare a unei istorii frământate şi supusă unor variate influenţe şi interferenţe. Ca şi România, limba română este inconfundabilă: cu nota ei predominant latină, dar şi cu sensibila coloratură slavă, cu cuvintele orientale care ţâşnesc din când în când, cu sunetele ei specifice (ă, î, ţ, ş), atât de greu de pronunţat de un străin. Dintre toate limbile, cea mai apropiată de română este italiana. Aş spune că, paradoxal, româna seamănă mai bine cu italiana decât italiana cu româna! Un român înţelege câte ceva când aude vorbindu-se italieneşte (totuşi, strămoşii romani!); un italian înţelege mult mai puţin româneşte, derutat de vorbele slave şi orientale, ca şi de pronunţie. În tot cazul, un italian nu va vorbi niciodată perfect româneşte. În schimb, mulţi bulgari deprind româna foarte bine şi o vorbesc fără accent (tocmai fiindcă „tonul” general al celor două limbi este asemănător). Să fie românii mai apropiaţi de italieni sau de bulgari? Cine ar putea spune? De italieni, desigur, prin rădăcinile latine, ca şi prin voinţa unei elite, în epoca modernă, de a privi spre Occident. Dar şi de bulgari, ca şi de alte popoare balcanice, prin substratul trac, prin componenta slavă, prin religia ortodoxă, prin influenţa orientală şi printr-o lungă istorie comună. România rămâne însă România, o ţară greu de clasificat! 3. Cum s-a făcut România. De la Dacia la principatele medievale „De la Nistru pân'la Tisa” este o sintagmă bine cunoscută printre români. Ea defineşte limitele României ideale (cu observaţia că populaţia românească trece spre est şi dincolo de Nistru, în timp ce spre vest Tisa este în cea mai mare

parte a cursului său un râu unguresc, pe ambele sale maluri). La sud Dunărea completează geografia simbolică românească: un spaţiu închis între trei ape. O suprafaţă de vreo 300.000 de km2, comparabilă cu a Italiei sau a insulelor britanice. Râurile, aşadar, sunt percepute ca frontiere naturale care îi separă pe români de ceilalţi. Dar munţii? Carpaţii împart în două teritoriul românesc. „Responsabilitatea” lor este privită de istorici în mod diferit. Xenopol vedea în bariera de munţi principala explicaţie a divizării statale: Carpaţii ar fi despărţit Transilvania de celelalte două provincii, obligând pe de altă parte Moldova să privească spre est, iar Ţara Românească spre sud. Alţi istorici, dimpotrivă, au conferit Carpaţilor o funcţie unificatoare, considerându-i „coloana vertebrală” care structurează şi susţine organismul românesc. Despre rolul factorilor geografici în istorie se poate afirma aproape orice, ca şi despre cauzele evoluţiilor istorice în genere. Cam greu de spus cum ar fi arătat România fără Carpaţi sau insulele britanice dacă n-ar fi fost insule! Dunărea şi Carpaţii sunt liniile de rezistenţă ale spaţiului românesc. Cum România na existat dintotdeauna, teritoriul său actual este sugerat prin referirea la spaţiul carpato-danubian, sau, mai recent, carpato-danubiano-pontic, pentru a include şi Dobrogea cu litoralul Mării Negre. Românii nu prea au privit însă spre mare; aceasta n-a avut nici pe departe pentru ei însemnătatea munţilor şi a Dunării. Ei nu sunt un popor „maritim”. Marea a intrat cu adevărat în istoria lor o dată cu alipirea gurilor Dunării şi a Dobrogei la 1878. Indiferent a cui o fi fost „vina”, cert este că spaţiul „carpato-danubiano-pontic” nu a evoluat, până în epoca modernă, unitar, ci dimpotrivă, fărâmiţat, şi supus unor influenţe străine diverse şi chiar divergente.1 Geţii şi dacii nu s-au aflat într-o singură alcătuire politică decât în vremea lui Burebista, contemporan al lui Cezar (mijlocul secolului I înainte de Cristos); dar cu siguranţă că nici acest „imperiu”, sensibil mai întins decât România de astăzi, nu a avut gradul de coeziune imaginat de unii istorici recenţi şi mai ales de propaganda istorico-politică din vremea lui Ceauşescu (când se invoca statul dac „centralizat şi unitar” al lui Burebista, în termeni sugerând o echivalenţă cu România lui Ceauşescu). O dată cu Burebista, a dispărut însă şi statul lui, divizându-se în mai multe entităţi politice. Abia spre sfârşitul secolului I după Cristos, Decebal a reunit cea mai mare parte a Daciei sub stăpânirea sa. Dar şi a doua tentativă de regat dacic a eşuat. În urma celor două războaie purtate cu dacii, romanii şi-au extins stăpânirea peste Dunăre şi Carpaţi. Trei zone distincte s-au conturat pe actualul teritoriu al României. Regiunile apusene au format, timp de 165 de ani, Dacia romană. Răsăritul şi nordul au rămas în posesia dacilor liberi. Dobrogea, pe de altă parte, inclusă în Imperiu încă din anul 28 înainte de Cristos, a fost încadrată în provincia sud-dunăreană Moesia, devenind mai târziu, sub denumirea Scythia minor, o provincie de sine stătătoare; romanii, apoi bizantinii aveau să o stăpânească până în secolul al VII-lea. După abandonarea Daciei de romani, regiunea a rămas deschisă invaziilor şi stăpânitorii s-au tot succedat pe un teritoriu fragmentat şi vag structurat politic. Aproape totul cu privire la acest mileniu rămâne ipoteză, începând, după cum am văzut, chiar cu problema prezenţei românilor la nord de Dunăre. Admiţând totuşi continuitatea, rămâne întrebarea în ce fel de formaţiuni politice au trăit românii şi care au fost raporturile lor cu popoarele sau statele dominante în această parte a Europei. Prima impresie este a unei vieţi aproape „vegetale” confundată cu munţii şi pădurile (Xenopol a susţinut teza unei „retrageri la munte”, iar C. C. Giurescu, mai târziu, a văzut în pădure principalul adăpost al românilor în epoca migraţiilor). Sunt imagini romantice – cu siguranţă nu întru totul corespunzătoare realităţii – care au hrănit o întreagă mitologie: distincţia dintre români şi „ceilalţi”, civilizaţia de factură aparte a românilor, înfrăţiţi cu natura („codrul, frate cu românul”)… Cert este însă că această zonă s-a aflat timp de secole la o margine a Europei şi a cunoscut o viaţă istorică „diminuată”.

O ipoteză interesantă priveşte rolul social-politic al slavilor. Cuceritorii slavi ar fi alcătuit clasa conducătoare. Termenul „boier” este într-adevăr de origine slavă (preluat de slavi de la bulgari). S-ar explica astfel şi dublul sens al cuvântului „rumân”: român, dar şi ţăran dependent. Aceasta ar fi fost condiţia românilor: ţărani supuşi unei aristocraţii slave (cu timpul, fireşte, asimilată, şi alcătuind mai târziu boierimea românească). Originea etnică a categoriilor sociale (susţinută în cazul românilor de istorici precum Petre P. Panaitescu2 şi C. C. Giurescu) se inspiră evident din situaţii şi interpretări similare privind istoria Franţei şi a Angliei: aristocraţia franceză formată prin cucerire de franci, iar cea engleză, tot prin cucerire, de normanzii francezi (interpretare care a cunoscut o anume vogă în secolul al XIX-lea, mai ales datorită istoricului francez Augustin Thierry). O dată cu instalarea ungurilor în Câmpia Panonică (896) începe şi expansiunea lor spre Transilvania. Gesta Hungarorum, cronica lui Anonymus (contestată în acest punct de istoricii maghiari), menţionează trei mici principate române sau slavo-române care au fost supuse de unguri. Pe la 1100 Transilvania era deja organizată ca principat în cadrul Ungariei (sub termenul slav – sau român de origine slavă – de voievodat). De partea cealaltă a munţilor şi-a exercitat dominaţia – greu de spus în ce forme şi în ce măsură – primul ţarat bulgar, întemeiat după invazia bulgarilor (populaţie de origine turcă) la anul 679 şi aşezarea lor în nordul Peninsulei Balcanice (unde au fost slavizaţi, lăsând doar numele lor bulgarilor de astăzi). La începutul secolului al XI-lea bizantinii distrug acest prim stat bulgar şi revin la Dunăre. La 1185, o răscoală condusă de fraţii Petru şi Asan se încheie prin alungarea bizantinilor şi constituirea celui de-al doilea ţarat bulgar, cunoscut în istoriografia românească sub titulatura de „imperiu româno-bulgar”. Şi aceasta este o dispută istorică interesantă. A fost cândva „România” stăpânită de bulgari, sau dimpotrivă, Bulgaria însăşi a fost creată de români? În Evul Mediu, vlahii balcanici („fraţi” cu românii nord-dunăreni, urmaşi ai tracilor romanizaţi) erau încă numeroşi; cu timpul, ei aveau să dispară în masa slavă. Din punctul de vedere al istoricilor români, chiar întemeietorii noului stat fiind vlahi, apelativul „româno-bulgar” părea justificat. În fapt, în imaginarul istoric românesc, participarea la „marea istorie” sud-dunăreană compensa lipsa unei asemenea istorii la nord de Dunăre. În sfârşit, de prin secolul al XIII-lea, spaţiul românesc începe să prindă contururi mai ferme. Spre mijlocul acestui secol sunt menţionate câteva stătuleţe la sud de Carpaţi, dependente de coroana ungară. Din unificarea lor, în primele decenii ale secolului al XIV-lea, a rezultat Ţara Românească. Era, cum s-ar spune, momentul, fiindcă ungurii, stăpâni în Transilvania, se pregăteau să-şi instaleze dominaţia şi dincolo de Carpaţi. La 1330, voievodul Ţării Româneşti, Basarab, a obţinut în munţi, la Posada, o victorie strălucită împotriva regelui Ungariei, Carol Robert. Este una dintre datele-cheie ale istoriei românilor. Atunci s-a născut de fapt Ţara Românească. La mijlocul aceluiaşi secol apare şi Moldova, tot în urma unui proces de „desprindere” de Ungaria. O întârziere istorică. Ceea ce frapează este constituirea tardivă a statelor româneşti. Românii intră târziu în istorie, nu în sensul că n-ar fi existat înainte, ci în sensul că abia acum devine „vizibilă” prezenţa lor în Europa şi li se aude vocea distinctă. Evul Mediu începe efectiv în ţările române în secolul al XIV-lea, atunci când în Occident era pe sfârşite şi se apropia Renaşterea. Un decalaj istoric considerabil: problema românilor a fost (şi este încă) reducerea treptată a handicapului. În plus, au fost state mici, greu de comparat cu Ungaria şi Polonia, „mari puteri” ale Europei centrale, şi chiar cu regatele sud-dunărene, Bulgaria şi Serbia, care şi-au avut momentele lor de expansiune şi de glorie cu mult înainte de întemeierea ţărilor române. Aveau, în terminologie apuseană, rang de „principate” („principele” purtând dubla titulatură de voievod şi domn – cel din urmă cuvânt

provenind din latinescul „dominus”). Nu puteau fi – potrivit ierarhiei feudale a Evului Mediu – pe un plan de egalitate cu regatele vecine. Regele Ungariei s-a considerat de la bun început suzeran al celor două ţări. Pentru a contracara pretenţiile ungureşti de dominaţie, domnii Moldovei, iniţial vasali ai Ungariei, au depus apoi jurământ de vasalitate regilor Poloniei. Ţara Românească a rămas în mai mare măsură apropiată de Ungaria, alternând manifestările de independenţă cu perioade de recunoaştere a vasalităţii.3 Condiţia aceasta, destul de modestă, chiar în raport cu vecinii, nu numai cu Occidentul, a generat în conştiinţa modernă a românilor un complex de inferioritate şi, în mod logic, diverse tactici pentru a-l compensa. S-a pus astfel accentul pe caracterul particular al civilizaţiei româneşti (care nu este inferioară altora, ci diferită), pe victoriile obţinute împotriva unor adversari mai puternici, pe rolul românilor în apărarea creştinătăţii europene. Un fapt scos în evidenţă este şi remarcabila vitalitate a ţărilor române, care au reuşit, în condiţii tulburi – prin război şi prin diplomaţie – să-şi păstreze existenţa, în timp ce ţări cândva puternice, ca Ungaria sau Polonia (fără a mai vorbi de statele balcanice), s-au prăbuşit, înghiţite de puteri şi mai mari, şi au dispărut pentru un timp de pe scena istoriei. Este, desigur, o consolare, dar care nu poate şterge cu totul amintirea frustrantă a unui rol secundar interpretat prea multă vreme. S-a adăugat, ca un handicap suplimentar, şi sistemul nefericit al succesiunii la tron (mai bine zis, lipsa unui adevărat sistem). Nu era nici ereditar, nici pur şi simplu electiv, ci amestecat, „ereditar-electiv”. Ereditar, în principiu, în cele două dinastii (Basarabii în Ţara Românească, Muşatinii în Moldova), dar ignorând criteriul apusean al transmiterii tronului în linie directă. Nu numai fiii (femeile fiind oricum excluse), dar şi fraţii sau rudele mai îndepărtate puteau aspira la domnie. Singura condiţie: să fie „os domnesc”, să aparţină familiei. Iniţial, alegerea s-a operat între limite rezonabile. Cu timpul însă pretendenţii s-au înmulţit. S-au urcat pe tron şi fii naturali şi, în aceste condiţii, evident şi persoane care doar pretindeau că sunt fii de domnitori (este şi cazul lui Mihai Viteazul, cel mai vestit dintre voievozii români, care s-a declarat fiu postum al domnitorului Pătraşcu cel Bun; istoricii moderni nu par prea convinşi de această filiaţie, oricum imposibil de dovedit). Cu timpul, au apărut rude foarte îndepărtate, care de fapt nu erau rude deloc; unii îşi adăugau numele Basarab pentru a fi mai convingători. Într-o ultimă fază, nici această formalitate n-a mai contat: oricum, domnitorii începuseră să fie numiţi de turci. Cum se alegeau domnitorii, fie din dinastie, fie din afara ei? În principiu, de adunarea boierilor, uneori de o mai largă adunare a ţării. Conflictele erau însă numeroase, în lipsa unei reguli stricte (exceptând situaţiile când domnitorul îşi asocia fiul la domnie, asigurându-i, teoretic, succesiunea). Se recurgea şi la ajutor din afară, prilej de intervenţie pentru unguri sau pentru turci. Aşa stând lucrurile, nu toţi domnitorii îşi duceau până la sfârşit domnia; unii erau alungaţi sau ucişi. Au fost şi câteva domnii lungi, cărora le-au corespuns şi realizările cele mai durabile, politice şi culturale. Astfel, Mircea cel Bătrân (1386-1418) în Ţara Românească şi contemporanul său Alexandru cel Bun (1400-1432) în Moldova; apoi, Ştefan cel Mare (14571504), cu cea mai lungă dintre stăpâniri, considerată epoca de glorie a Moldovei; domniile paralele ale lui Matei Basarab (1633-1654) în Ţara Românească şi Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova; şi, în sfârşit, în Ţara Românească, Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Dar acestea sunt mai curând excepţii. Regula a fost a schimbărilor dese de domnie, a domniilor scurte, de cel mult câţiva ani, instabilitate care s-a accentuat de la un secol la altul. Instabilităţii generale din această parte a Europei i s-a adăugat instabilitatea internă. Prea multă instabilitate! Istoria românilor are o pronunţată notă anarhică. Cum să se construiască durabil? Se află aici originea unei neîncrederi în istorie, în orice proiect pe termen lung. O doză de fatalism s-a insinuat în cultura românească. Stare de spirit exprimată de Miron Costin într-o frază memorabilă: „Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi.”

În faţa turcilor. Raporturile cu turcii reprezintă un important capitol de istorie, dar şi de mitologie românească. Imaginea mitologică este a unei lupte neîntrerupte şi a unor strălucite biruinţe obţinute de micile ţări române împotriva unui imens imperiu. Românii şi-au salvat astfel fiinţa naţională, apărând totodată Europa creştină. Realitatea istorică este însă – ca întotdeauna – mai complexă, şi în bună măsură diferită. Turcii îşi încep expansiunea în Balcani pe la mijlocul secolului al XIV-lea. Spre sfârşitul secolului, cele două ţarate în care se împărţise Bulgaria sunt cucerite, şi Imperiul Otoman ajunge la linia Dunării, la graniţa Ţării Româneşti. O dată cu căderea Constantinopolului (1453), partida este definitiv pierdută de creştini în Balcani. Tentativele occidentale de cruciadă antiotomană (Nicopole, 1396; Varna, 1444) se vor sfârşi în dezastru. Turcii sunt totuşi opriţi la Belgrad, unde suferă o înfrângere la 1456. Trei sferturi de veac mai târziu reiau însă expansiunea. Armata ungară este nimicită la Mohács în 1526, iar în 1541 cea mai mare parte a Ungariei devine provincie turcească. De două ori turcii asediază şi Viena, în 1529 şi 1683, de fiecare dată fără succes: este limita extremă a înaintării lor spre Occident. Ţările române se aflau în prima linie. Luptele cu turcii s-au imprimat în conştiinţa naţională mai mult ca oricare altă temă istorică. Vocaţia românilor în Evul Mediu (şi marea lor contribuţie la istoria europeană) ar fi fost să se războiască cu turcii, prelungită încleştare din care au ieşit de cele mai multe ori victorioşi. În realitate, dacă adunăm anii de conflict, ajungem doar la câteva decenii din jumătatea de mileniu de relaţii româno-otomane. Românii au câştigat unele bătălii, turcii au câştigat altele. Însă a câştiga o bătălie nu înseamnă a câştiga războiul. Războaiele le-au câştigat până la urmă turcii! Rezultatul lor este incontestabil: intrarea, pentru multă vreme, a ţărilor române în orbita otomană. Trei dintre bătălii sunt cu deosebire celebrate ca mari victorii româneşti: Rovine (1394), Vaslui (1475) şi Călugăreni (1595). Informaţiile despre Rovine sunt fragmentare. S-ar putea să fi fost o bătălie nedecisă. Cert este că după aceea, Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti, a fost nevoit să se refugieze peste munţi, recăpătându-şi tronul cu sprijinul regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Ceva mai târziu el s-a lansat într-o politică de anvergură, amestecându-se în conflictul dintre pretendenţii la tronul Imperiului Otoman. Ultimul cuvânt l-au avut însă turcii. Spre sfârşitul domniei lui Mircea, Ţara Românească, diminuată teritorial, a trebuit să accepte suzeranitatea otomană şi să plătească tribut. La Vaslui, nici un dubiu posibil: a fost o victorie categorică a lui Ştefan cel Mare. Dar în anul următor, 1476, a urmat o victorie turcească şi pustiirea Moldovei. Iar un deceniu mai târziu, şi Ştefan a trebuit să se supună, plătind tribut, după ce pierduse şi sudul Basarabiei. La Călugăreni (între Bucureşti şi Dunăre), rezultatul bătăliei a fost echivoc (pentru români este o mare victorie românească, turcii o socotesc o victorie turcească). După luptă, Mihai Viteazul s-a retras spre munţi, abandonând Bucureştiul; a revenit, cu sprijinul unei armate transilvănene, forţele reunite ale celor două principate reuşind să-i alunge pe turci peste Dunăre. Dar, peste câţiva ani, tot edificiul construit de Mihai avea să se năruie, Ţara Românească rămânând dependentă de Poartă. În mai multe rânduri, ţările române au participat la coaliţii antiotomane ale statelor creştine. Ungaria a fost o piesă centrală a sistemului. Învingătorul turcilor la Belgrad, în bătălia din 1456, a fost un voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei, de origine română. Ungurii îl numesc Hunyadi Janos, românii Ioan (sau Iancu) de Hunedoara. Indiferent de origine, el era însă catolic şi nobil ungar; fiul său, Matei Corvin, a devenit rege al Ungariei. Impunătorul său castel poate fi admirat la Hunedoara, în sudul Transilvaniei, iar mormântul, în catedrala catolică din Alba Iulia (capitala medievală a Transilvaniei).

Cum de n-au cucerit turcii ţările române? Istoricii români şi-au tot pus această întrebare. Cum de n-au avut soarta Ungariei, o ţară cu atât mai mare şi aparent mai puternică? Răspunsul patriotic este lesne de intuit: turcii n-au cucerit ţările române, fiindcă n-au fost capabili să o facă, dată fiind rezistenţa românească. Interpretată astfel, istoria românilor se transfigurează în epopee eroică. Un fel de reeditare a luptei dintre David şi Goliat. Dar dacă armatele româneşti nu erau chiar atât de mici? Teza unui specific militar românesc a fost susţinută mai ales în perioada comunistă (şi în strânsă legătură cu doctrina militară a lui Ceauşescu, a mobilizării întregului popor!). Spre deosebire de modelul feudal occidental, la români intra în acţiune „oastea cea mare”, alcătuită în principal din ţărani liberi. Era o mobilizare cvasigenerală. Ţara Românească şi Moldova puteau ridica astfel la luptă efective mai numeroase decât marile puteri europene! Disproporţia militară dintre români şi turci ar fi fost, aşadar, mai mică decât s-a considerat iniţial. Unii istorici au încercat totuşi să judece lucrurile mai realist. P. P. Panaitescu aducea în discuţie două argumente. Primul, uşor de sesizat la o simplă privire a hărţii, este acela că drumul turcilor spre inima Europei nu trecea prin ţările române. Teatrul românesc era pentru ei oarecum periferic. Înaintarea turcească s-a făcut pe linia Belgrad-Buda-Viena. De aceea a căzut Ungaria şi nu Ţara Românească! Al doilea argument privea exploatarea economică a ţărilor române; indirect, prin monopolul comercial exercitat şi prin tribut turcii câştigau mai mult decât ar fi obţinut printr-o administrare directă.4 În sfârşit, o interpretare recentă dărâmă tot eşafodajul interpretărilor tradiţionale româneşti: n-ar avea rost să încercăm să răspundem la întrebarea „de ce n-au cucerit turcii ţările române”, pentru simplul motiv că, de fapt, le-au cucerit! 5 Sporadicele victorii româneşti nu au împiedicat trecerea treptată a ţărilor române sub autoritatea otomană. Mai întâi Ţara Românească, cea mai expusă, apoi Moldova, urmate (într-o situaţie de ceva mai mare autonomie) de Transilvania, rămasă principat de sine stătător după dispariţia Ungariei. Iniţial nu a fost decât plata unui tribut. Cu timpul însă, ţările române au intrat în sistemul politic, militar şi economic otoman. Turcii s-au amestecat, şi din ce în ce mai des, în numirea şi înlăturarea domnilor. S-a ajuns într-o fază când atât boierii autohtoni cât şi turcii se simţeau îndreptăţiţi, în egală măsură, să-i aleagă pe domni. Apoi lucrurile s-au simplificat: în secolul al XVIII-lea, domnii sunt pur şi simplu numiţi şi revocaţi de Poartă, ca nişte simpli funcţionari otomani. Rangul domnitorului era echivalent celui de paşă (şi nici măcar de prima categorie, ci de a doua!). Nu este însă mai puţin adevărat că ţările române şi-au păstrat o anumită autonomie, diminuată de la o perioadă la alta, dar niciodată anulată. Aveau propriile lor instituţii şi se conduceau după propriile lor legi şi obiceiuri. Şi-au păstrat clasa conducătoare, aristocraţia autohtonă, spre deosebire de vecinii slavi din sud. Turcii nu s-au instalat pe teritoriul românesc; nu a existat aici o colonizare otomană şi nici o acţiune de islamizare. Ca urmare, România modernă, spre deosebire de statele din Balcani, nu a moştenit minorităţi turce sau musulmane (exceptând Dobrogea care, timp de o jumătate de mileniu, a fost efectiv înglobată în Imperiu). Bătăliile cu turcii – oricât de puternic ar străluci în aminti rile istorice ale românilor – au avut consecinţe mai puţin însemnate decât încadrarea ţărilor române, timp de secole, în şi stemul otoman. Mai mult decât un conflict prelungit s-a petrecut o interferenţă a civilizaţiilor. Aşa au intrat în limba română – cu siguranţă nu pe câmpul de luptă! – numeroasele cuvinte de origine turcă. Şi rolul românilor în apărarea Europei trebuie aşezat la proporţiile lui reale, cu atât mai mult cu cât drumul spre Europa centrală nu trecea prin ţările române. Spre 1500, Apusul devenise suficient de puternic pentru a nu mai risca să cadă în mâinile otomanilor. Faptul că turcii au ajuns de două ori în faţa Vienei şi de două ori au fost înfrânţi nu are prea mare legătură cu istoria românilor. Important este însă că românii au reuşit să-şi salveze propria existenţă, în condiţii istorice care nu le-au fost deloc favorabile.

Secolul al XVIII-lea a marcat apogeul integrării în lumea balcanică şi orientală. Domnitorii, uneori români, dar în majoritate greci, sunt acum simpli administratori ai Porţii. Însoţindu-i pe aceşti domnitori „fanarioţi” se stabilesc în ţările române o mulţime de greci. Familiile aristocratice se amestecă. Se petrece o simbioză culturală româno-grecească. Greaca devine limba de cultură, precum fusese slavona în urmă cu câteva veacuri. Boierii se îmbracă după moda orientală. Copiii lor învaţă la şcoală în greceşte. Peisajul citadin capătă caracteristici turceşti. Românii păreau bine ancoraţi în Orient… Cine ar fi putut prezice că de la o generaţie la alta totul avea să se schimbe? Diminuarea teritoriului românesc. Potrivit teoriei imigraţioniste, românii s-ar fi extins în Evul Mediu pe un teritoriu care iniţial nu le-a aparţinut. Istoricii români consideră, dimpotrivă, că teritoriul românesc era la origine chiar mai mare decât România de astăzi. Veacul al XIV-lea a fost favorabil românilor, prin întemeierea şi creşterea teritorială a celor două ţări. Dar apoi pierderile s-au ţinut lanţ, timp de câteva secole. Spre sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân (în jurul anului 1418), turcii anexează Dobrogea, privând Ţara Românească de ieşire la mare. În aceeaşi perioadă ei îşi stabilesc şi două capete de pod la nord de Dunăre, ocupând oraşele Giurgiu şi Turnu. Spre mijlocul secolului al XVI-lea pun stăpânire şi pe un al treilea port dunărean, Brăila. Astfel, Ţara Românească nu mai controla nici măcar malul stâng al Dunării. Moldova pierde la 1484 Chilia (la vărsarea braţului nordic al Dunării în mare) şi Cetatea Albă (la gurile Nistrului); sudul Basarabiei este ocupat în întregime de turci la 1538. Românii nu mai aveau acces la Marea Neagră. La 1541, turcii anexează partea centrală a Ungariei, iar la 1552 Banatul. Transilvania rămâne un principat dependent de Imperiul Otoman, ca şi Ţara Românească şi Moldova, dar întro poziţie ceva mai favorabilă decât acestea (tribut mai mic, mai puţine intervenţii turceşti, mai multă libertate în mişcări). În urma războiului început cu asediul Vienei din 1683 şi încheiat cu pacea de la Karlowitz din 1699, habsburgii cuceresc atât Ungaria, cât şi Transilvania (care va avea statut de principat, apoi de mare principat în interiorul Austriei). Un nou război cu turcii le aduce în 1718, Banatul, Serbia şi Oltenia (partea de apus a Ţării Româneşti). Ocupaţia austriacă a Olteniei a durat însă doar două decenii; prin pacea de la Belgrad din 1739, Imperiul Habsburgic renunţă la Serbia şi restituie Oltenia Ţării Româneşti; va păstra însă Banatul, ca şi Transilvania, până la 1918. Rusia începe şi ea în vremea lui Petru cel Mare (1683-1725) expansiunea spre sud-estul Europei. După căderea Bizanţului, Moscova se considera continuatoarea ideii imperiale: „cea dea treia Romă”. Îşi asumase misiunea de a ajunge la Constantinopol, zdrobind Imperiul Otoman. Drumul său trecea prin ţările române! Fără să aibă ambiţii chiar atât de mari, şi habsburgii se interesau de Balcani. De aici un lung şir de războaie între austrieci, ruşi şi turci, care jalonează întregul secol al XVIII-lea, prelungindu-se, strict între ruşi şi turci, şi în secolul al XIX-lea. Ţările române devin teatru de război. Armatele beligeranţilor le parcurg în voie, iar ocupaţiile străine se succedă. În tot răul, şi un bine: partida jucându-se în trei, forţele adverse se neutralizau într-o anumită măsură, ceea ce a permis supravieţuirea principatelor. Imperiul Otoman nu s-a prăbuşit dintr-o dată. A cedat pas cu pas, rezistând mai bine decât se scontase. Nereuşind să-i zdrobească pe turci şi supravegheaţi de austrieci, ruşii n-au putut să ajungă la Constantinopol. Dacă Imperiul Otoman ar fi dispărut, poate că astăzi Constantinopolul ar fi fost oraş rusesc, iar Europa sudestică parte a Rusiei! Aşa au scăpat şi ţările române, dar cu noi pierderi teritoriale. Austriecii au anexat – la o simplă cerere adresată turcilor! – nordul Moldovei (Bucovina), la 1775, iar ruşii,

Basarabia, la 1812 (partea sudică, ocupată mai de mult de turci, dar şi restul care rămăsese Moldovei). Românii intrau în secolul al XIX-lea într-o situaţie deplorabilă. Jumătate dintre ei se aflau sub diverse stăpâniri străine, iar cele două principate erau diminuate politic şi teritorial. Ar fi pariat cineva la 1800 pe viitorul României? Nu exista încă nici cuvântul România! Dezbinare sau unitate? Cum s-a ajuns totuşi la România? Cu această întrebare atingem un domeniu delicat. Unificarea teritoriilor româneşti în epoca modernă a generat şi tendinţa unei tratări „unificate” a istoriei anterioare. Până în epoca comunistă, istoricii nu s-au ferit totuşi să menţioneze conflictele dintre Ţara Românească şi Moldova, nici să recunoască caracterul particular al Transilvaniei în raport cu celelalte două ţări. În vremea lui Ceauşescu însă, cuvântul de ordine a ajuns să fie unitatea absolută a istoriei româneşti. Românii din Evul Mediu, ca şi strămoşii daci, trebuiau să fie la fel de uniţi cum erau (sau se presupunea că sunt) supuşii lui Ceauşescu. Genul acesta de discurs istoric, puternic actualizat, s-a imprimat în mintea câtorva generaţii. Şi astăzi multor români li se pare că aceasta, şi nu alta, este istoria adevărată, în ciuda unor noi interpretări care pun sub semnul întrebării mitul unităţii permanente. Cert este că Ţara Românească şi Moldova au fost ţări diferite, iar Transilvania, deşi populată majoritar de români, ca stat (elită conducătoare, instituţii), nu a fost românească, ci ungurească. După prăbuşirea Ungariei, principii Transilvaniei, departe de a se fi „românizat”, sau erijat în continuatori ai acesteia. De ce însă Ţara Românească şi Moldova au fost ţări separate, s-au întrebat unii istorici români. La această întrebare, răspunsul cel mai simplu este: „de ce n-ar fi fost?” Statele medievale nu s-au constituit pe principii lingvistice sau naţionale. În Evul Mediu, Ţara Românească e Ţara Românească şi Moldova e Moldova, atâta tot (sintagma „ţări române”, pe care o folosesc şi eu din comoditate, este maniera modernă de a le numi). Cele două ţări merg când împreună, când una împotriva celeilalte; ele se războiesc nu numai cu ungurii, cu polonezii şi cu turcii, ci şi între ele. În primele două secole, Moldova se ţine mai aproape de Polonia, iar Ţara Românească de Ungaria, de aici decurgând orientări externe diferite (care nu prea justifică încadrarea lor într-un „front comun antiotoman”, expresie curentă în istoriografia din epoca comunistă).6 Turcii au supus mai întâi Ţara Românească, aflată mai aproape de ei. Pe când Moldova lui Ştefan cel Mare continua rezistenţa, Ţara Românească, de voie, de nevoie, se afla alături de turci. Ultimele confruntări armate între cele două ţări s-au petrecut spre mijlocul secolului al XVII-lea, în vremea lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. 1600 este momentul vedetă al istoriei româneşti. La 1599 Mihai Viteazul cucereşte Transilvania şi un an mai târziu Moldova. Pentru scurt timp, stăpâneşte peste cele trei ţări. Triumf urmat repede de dezastru. Nobilimea transilvăneană se răscoală, polonezii invadează Moldova şi Ţara Românească, turcii trec Dunărea. Mihai ia drumul exilului, ajungând la Praga, la împăratul Rudolf, al cărui locotenent în Transilvania se considera. Revine cu ajutor habsburgic şi înfrânge armata nobililor transilvăneni, dar câteva zile mai târziu cade victima unui complot pus la cale de generalul imperial Basta. Nodul discordiei era Transilvania, râvnită în egală măsură de Mihai, de habsburgi şi, fireşte, de nobilii maghiari. Acestea sunt faptele, măreţe şi tragice, care fac din Mihai personajul cel mai ieşit din comun al istoriei româneşti. Dar care este sensul lor? Ce l-a îndemnat pe Mihai: setea de putere, spiritul de aventură, dorinţa de a crea un bloc puternic antiotoman sau, oare, ideea de unitate a românilor? A fost un condotier sau un precursor al României Mari? Istoricii romantici ai generaţiei care a făcut la 1859 România au pus în evidenţă ceea ce credeau ei a fi proiectul naţional al lui Mihai. Interpretare abandonată de istoriografia critică de la 1900, dar reluată şi

amplificată o jumătate de secol mai târziu de ideologia naţional-comunistă. Apele sunt atât de agitate, încât şi astăzi cu greu se poate vorbi fără patimă despre „unirea de la 1600”. În fapt, nu a fost o fuziune, ci o uniune personală, ţările păstrându-şi individualitatea. Apoi, „ţări române”, încă o dată, este prea mult spus, elementul conducător în Transilvania nefiind cel românesc. Dar nici moldovenii nu s-au arătat entuziaşti; pentru ei Mihai nu era un eliberator (să-i elibereze de cine?), ci un cuceritor. Lui Mihai Viteazul i s-a împrumutat mai târziu un proiect naţional de secol XIX, pe care nu putea să-l aibă la 1600. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi existat o anume solidaritate între cele trei ţări, determinată de apartenenţa lor la un spaţiu comun. Şi principii Transilvaniei, înainte şi după Mihai, au încercat, în felul lor, să realizeze o „unitate” politică. Ei se considerau de drept, ca şi regii Ungariei mai înainte, suzerani ai Ţării Româneşti şi Moldovei (la 1595, cu numai câţiva ani înainte de „unirea” lui Mihai Viteazul, Sigismund Báthory, principe al Transilvaniei, a obţinut formal un act de supunere a Ţării Româneşti şi Moldovei; iar Gabriel Bethlen, principe între 1613-1629, şi-a exprimat intenţia de a reface regatul Daciei, evident sub sceptrul său). Nu e cazul să mai spunem că formele de „unitate” promovate de principii transilvani nu aveau nimic românesc. Erau reminiscenţe ale Ungariei Mari, nicidecum schiţe pregătitoare ale României Mari! Mihai Viteazul nu i-a unit pe români la 1600; a adunat, într-un ansamblu efemer, cele trei ţări din zonă care se aflau într-o situaţie asemănătoare şi între care raporturile deveniseră, oricum, foarte strânse. Avea să-i unească însă pe români mai târziu, la mulţi ani după moartea lui. În secolul al XIX-lea el a devenit marele simbol al aspiraţiei românilor spre unitate. La 1859 şi la 1918, România s-a făcut sub semnul lui Mihai Viteazul. Dacă invocarea unui proiect românesc la 1600 se dovedeşte anacronică, nu este mai puţin adevărat că Ţara Românească şi Moldova semănau în foarte multe privinţe şi, secol după secol, au deveni, tot mai apropiate. Aveau cam aceleaşi instituţii. Se aflau în raporturi similare de dependenţă faţă de Poartă. Limba vorbită era foarte asemănătoare (varietăţi aproape identice ale românei, limba literară constituindu-se pe baza graiului din nordul Munteniei). Din secolul al XVII-lea, contactele culturale s-au intensificat; ideea originii comune devine curentă în scrierile istorice. În secolul al XVIII-lea – epoca „fanariotă” – cele două ţări au absolut acelaşi regim. Turcii îi deplasează pe domnitori dintr-o ţară în alta. Recordul îl deţine Nicolae Mavrocordat, care a domnit (cu întreruperi, între 1730 şi 1769) de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova! Acum ţările române se apropie atât de mult încât următorul pas nu mai putea fi decât unirea lor. În mod paradoxal, intensificarea acestui proces care va conduce la crearea naţiunii române şi a României se petrece într-o vreme când cele două ţări par a se contopi în lumea orientală şi grecească a Balcanilor.7 Anii decisivi: 1821-1866 1821 este anul când evenimentele încep să se precipite. Ţările române sunt teatrul unei duble revoluţii. Grecii, care se aflau aici ca la ei acasă, dau semnalul mişcării de eliberare de sub turci, conduşi de Alexandru Ipsilanti, fiul unui fost domnitor fanariot. Din Oltenia porneşte o armată de nemulţumiţi – cu un program de revendicări sociale destul de vag formulat – sub conducerea lui Tudor Vladimirescu. Este greu de spus ce urmărea cu adevărat acest personaj jumătate ţăran – jumătate boier, de unde şi diversitatea interpretărilor. El ajunge la Bucureşti şi devine pentru scurt timp domnitor de facto al Ţării Româneşti. Succesul său rapid dovedea o insatisfacţie socială generalizată, de la ţăranii împovăraţi sub dări până la boierii iritaţi de concurenţa grecilor şi de ingerinţele Porţii. În timp ce răsculaţii greci, sperând în ajutor rusesc, urmăreau războiul cu turcii şi aprinderea Greciei, Tudor Vladimirescu joacă cartea prudenţei. Considerat trădător de greci, este ucis din ordinul lui Ipsilanti, ceea ce pune capăt şi mişcării revoluţionare, care fără el nu mai avea nici o coerenţă. Grecii sunt şi ei înfrânţi de turcii care

trecuseră Dunărea. Se părea că totul se terminase. De fapt totul abia începea. Balcanii intră într-o stare de efervescenţă din care nu au ieşit până astăzi! Revoluţia grecească reizbucneşte chiar pe pământul Greciei, care avea să-şi capete autonomia în 1829 şi independenţa în 1830. Pentru ţările române, prima schimbare sensibilă a fost sfârşitul domniilor fanariote (oricum, turcii nu mai aveau încredere în greci) şi revenirea, în 1822, la domniile „pământene”. Un nou război între ruşi şi turci se desfăşoară în 1828-1829. Până în 1834 ţările române se află sub ocupaţie rusă. Guvernator este un om remarcabil, generalul Pavel Kiseleff, singurul rus căruia românii i-au păstrat până astăzi o bună amintire (cel mai elegant bulevard din Bucureşti îi poartă numele). Sub supravegherea lui, boierii elaborează primele Constituţii româneşti, numite Regulamente Organice (aproape identice în Ţara Românească şi Moldova – încă un pas spre unire). Kiseleff se interesează de toate, de la starea ţăranilor până la aspectul şi igiena oraşelor; i se datorează prima mare tentativă de modernizare sistematică pe care a cunoscut-o societatea românească. Înfrânţi de ruşi, turcii retrocedează Ţării Româneşti, prin tratatul de la Adrianopol din 1829, porturile dunărene: Turnu, Giurgiu şi Brăila, renunţă la monopolul comercial în raport cu Principatele şi recunosc libertatea navigaţiei pe Dunăre. Toate acestea au stimulat creşterea producţiei agricole, orientată spre export. Cele două ţări române (iar mai târziu România) au devenit unul dintre grânarele Europei. Principatele rămân vasale Porţii, dar cu un grad sporit de autonomie; domnitorii aveau să fie aleşi pe viaţă de „obşteasca adunare” alcătuită din boieri (prevedere menită să pună capăt instabilităţii politice şi intervenţiilor otomane; în fapt însă, nici un domn nu avea să moară în domnie până la 1866!). Suzeranităţii turceşti i se adăuga şi „protecţia” rusească. Kiseleff se comportase excelent, dar era greu de spus cum avea să se manifeste până la urmă această „protecţie”. Nu era oare un prim pas spre instituirea unei veritabile dominaţii ruseşti? Este momentul când relaţiile româno-ruse basculează: românii încep să se teamă de ruşi. La 1848, într-o Europă cuprinsă de revoluţie, românii au revoluţia lor. În Moldova, la Iaşi, s-a schiţat abia un început de mişcare, dar la Bucureşti domnitorul Gheorghe Bibescu a fost înlăturat şi s-a instituit un guvern provizoriu. Românii aveau multe de rezolvat, două obiective erau însă prioritare: unul social, altul naţional. Societatea românească se înfăţişa sensibil polarizată între boierii proprietari de pământ şi o ţărănime lipsită de pământ şi împovărată de obligaţii (creşterea rapidă a producţiei agricole, stimulată de export, nu făcuse decât să accentueze asuprirea ţăranului). Clasa de mijloc era foarte subţire, ceea ce explică faptul că ideile reformatoare au fost purtate de boierimea liberală şi de intelectuali (mulţi tot de origine boierească), nu de o burghezie cvasiinexistentă. Reformatorii vedeau în împroprietărirea ţăranilor şi degajarea lor de sarcinile feudale care se mai menţineau condiţia indispensabilă a modernizării şi a unei veritabile coeziuni naţionale. Celălalt mare obiectiv era unirea Principatelor, chiar dacă românii nu îndrăzneau să-l mărturisească decât cu jumătate de gură. Se temeau de turci şi încă şi mai mult de ruşi. Temerile s-au dovedit justificate. Armatele ţarului au intrat în Moldova, apoi şi în Ţara Românească, iar turcii au ocupat Bucureştiul. A fost sfârşitul revoluţiei, dar nu şi al idealurilor care o animaseră. În Transilvania, situaţia era cu totul alta. Principatul aparţinea Austriei. Revoluţionarii maghiari, urmărind refacerea Ungariei între graniţele ei medievale, au decis reunirea tuturor teritoriilor care fuseseră cândva ungureşti, inclusiv a Transilvaniei. Au intrat astfel în conflict nu numai cu habsburgii, dar şi cu românii şi cu popoarele slave (croaţi, sârbi, slovaci). Între români şi unguri s-au dat lupte grele (în special în Carpaţii Apuseni, unde ţăranii români au fost conduşi de un personaj intrat în legendă, Avram Iancu, „craiul munţilor”). Spre sfârşit şi Rusia, care îşi luase foarte în serios rolul de „jandarm al Europei”, a sărit în sprijinul habsburgilor. Ungurii au

fost înfrânţi. S-a văzut însă puţin mai târziu că nu pierduseră partida decât provizoriu; în cele din urmă, Viena avea să cadă la înţelegere tot cu ei, nu cu românii sau cu slavii (supravieţuirea ideii de stat ungare şi o aristocraţie puternică au fost două dintre atuurile lor). Românii transilvăneni nu se gândeau încă să se rupă de Austria. Transilvania era austriacă şi multietnică. Cu greu ar fi putut fi imaginată într-un stat naţional românesc. Ceea ce doreau românii era o Transilvanie autonomă, eventual într-o Austrie federalizată, şi tratarea lor pe picior de egalitate cu celelalte naţiuni. România, pentru început, avea să se facă între Ţara Românească şi Moldova. În anii care au urmat înfrângerii revoluţiei, liderii români exilaţi în Occident – la Paris şi la Londra îndeosebi – au întreprins o propagandă consecventă şi eficientă în favoarea unirii Principatelor. Era în fond în interesul Europei ca spaţiul românesc, prin excelenţă instabil, să capete o organizare coerentă. Era şi în spiritul „secolului naţionalităţilor”. Patrioţii români şi-au găsit un aliat de marcă: Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, visa la o Europă a statelor naţionale arbitrată de Franţa! În răsăritul Europei, războaiele ruso-turce deveniseră un adevărat ritual. Cam o dată la două decenii, ruşii ocupau ţările române şi încercau apoi să forţeze drumul spre Constantinopol. Aşa s-a întâmplat şi la 1853. Doar că de data aceasta Franţa şi Anglia au socotit că este cazul să intervină. Imperiul Otoman – „omul bolnav al Europei” – nu se bucura de prea multă stimă, însă precara lui supravieţuire părea de preferat unei extinderi a Rusiei în întreaga Europă sud-estică şi în bazinul oriental al Mediteranei. Trupele franco-britanice i-au atacat pe ruşi la ei acasă, debarcând în Crimeea (1854). Ruşii au fost nevoiţi să se retragă din Principate. În locul lor au intrat austriecii (din 1854 până în 1857). Micile ţări române erau râvnite de toţi cei din jur: un argument în plus pentru căutarea unei soluţii politice care să genereze mai multă stabilitate. Înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii este urmată de Congresul de pace de la Paris (1856), în centrul căruia stă tocmai statutul Principatelor.8 Acestea trec sub garanţia marilor puteri europene, Rusia pierzându-şi statutul de protector. Sudul Basarabiei este redat Moldovei, nu de dragul reîntregirii ei, ci pentru a-i îndepărta pe ruşi de gurile Dunării. Dunărea trece sub controlul unei Comisii europene. Se punea astfel o oarecare ordine în zonă. Problema rămânea însă ce se va întâmpla cu Principatele. Franţa agrea soluţia unirii, prin care s-ar fi creat un stattampon între Rusia şi Turcia, şi nu mai puţin un post înaintat al influenţei franceze în Orient. Anglia miza însă pe integritatea Imperiului Otoman; un stat românesc putea însemna începutul sfârşitului pentru acesta (prin modelul oferit popoarelor din Balcani) şi ruinarea, până la urmă tot în favoarea Rusiei, a echilibrului de putere în Europa Răsăriteană. S-a decis să fie ascultaţi şi românii. Au fost alese în cele două ţări „adunări ad-hoc”, reprezentând toate straturile sociale, inclusiv ţărănimea (1857). Răspunsul lor, adoptat aproape în unanimitate, a fost fără echivoc: românii cereau unirea într-un singur stat cu numele de România şi principe străin dintr-o familie domnitoare europeană. Principele străin ar fi pus capăt rivalităţilor interne pentru tron, conferind ţării şi un plus de prestigiu. Totul depindea însă de decizia marilor puteri, şi în primul rând de Franţa şi de Anglia, care nu prea se înţelegeau în această privinţă. A fost necesară o întâlnire, la Osborne, între Napoleon al III-lea şi regina Victoria, însoţită de primul-ministru, lord Palmerston. Rezultatul: un compromis, nu tocmai de natură a-i satisface pe români. Cele două ţări aveau să se unească într-o manieră vagă, nu sub numele de România, ci sub acela de Principatele Unite, păstrându-şi fiecare domnitorul (autohton, nu străin!), guvernul, parlamentul şi armata; instituţiile comune – având un rol limitat – urmau să funcţioneze în micul oraş Focşani, aflat la graniţa dintre Moldova şi Ţara Românească. Hotărârile marilor puteri nu erau negociabile. Românii s-au înclinat, dar au rezolvat problema cu o simplitate genială. La 5 ianuarie 1859, adunarea electivă din Iaşi l-a ales domnitor

al Moldovei pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie, la Bucureşti, şi-a ales şi Ţara Românească domnitorul. În persoana aceluiaşi Alexandru Ioan Cuza! Convenţia de la Paris din 1858, prin care puterile europene stabileau cadrul politic al Principatelor, prevedea alegerea unui domnitor la Iaşi şi unui domnitor la Bucureşti, dar nu specifica în vreun fel că nu putea fi una şi aceeaşi persoană. După câteva luni de tensiune, s-a acceptat faptul împlinit. În anii următori Cuza a reuşit să fie suficient de convingător, argumentând că îi era imposibil să conducă simultan din două capitale aflate la distanţă apreciabilă (nu existau căi ferate, iar drumurile erau într-o stare deplorabilă). O dată ce începutul se făcuse, s-a acceptat şi urmarea. La 24 ianuarie 1862, exact la trei ani de la dubla alegere, s-a întrunit o singură adunare şi a fost numit un singur guvern la Bucureşti (Ţara Românească ajunsese să aibă o pondere simţitor mai mare decât a Moldovei, cu o populaţie de aproape două milioane şi jumătate faţă de un milion şi jumătate; cu 120.000 de locuitori, Bucureştiul era de trei ori mai mare decât Iaşul). Din acest moment există cu adevărat România, iar Bucureşti devine capitala ei. Cuza fusese o soluţie de compromis. Nu era cel mai cunoscut dintre oamenii politici români. Trecea drept moderat, şi aceasta a fost şansa lui. Omul a avut fără îndoială slăbiciuni. Manifesta o înclinare cam accentuată pentru sexul frumos; deşi căsătorit cu Elena doamna, a avut o legătură cvasioficială, nefavorabil comentată, cu Maria Obrenovici (din familia de boieri români Catargiu, mama viitorului rege al Serbiei, Milan Obrenovici; i-a dăruit şi lui Cuza doi fii, pe care acesta i-a recunoscut). Cuza l-a imitat în multe pe Napoleon al III-lea, semănându-i oarecum, graţie barbişonului, şi la chip. Ca şi acesta a dovedit o înclinare autoritară, iar „mica lovitură de stat” de la 2 mai 1864, prin care şi-a sporit considerabil puterile în dauna „corpurilor legiuitoare”, a putut fi comparată cu lovitura de stat a lui Ludovic Napoleon (viitorul Napoleon al III-lea) din 2 decembrie 1851. Poate că şi era nevoie de o politică de mână forte pentru punerea în aplicare a programului de reforme. Din păcate, după marele guvern prezidat între 1863 şi 1865 de Mihail Kogălniceanu, căruia i se datorează esenţialul reformelor, Cuza s-a înconjurat de oameni mărunţi şi corupţi. A reuşit să-i coalizeze împotriva lui pe conservatori şi pe liberali, care altminteri nu se înţelegeau deloc. Susţinuţi şi de armată, liderii politici au pus la cale lovitura de stat din 11 februarie 1866; Cuza a fost detronat şi silit să părăsească ţara. Şi totuşi se pare că românii au făcut la 1859 cea mai bună alegere posibilă. Cu toate scăderile lui, Cuza rămâne în istorie ca un mare om de stat. Privind de departe, defectele se estompează şi rămân înfăptuirile. Iar acestea cu greu şi-ar putea găsi egal în întreaga istorie a românilor. Nu Cuza singur a făcut România, totuşi România s-a făcut sub conducerea lui. A evoluat cu abilitate printre puterile europene, îmbinând persuasiunea cu politica faptului împlinit. A patronat şi la nevoie a ştiut să impună marile reforme. Administraţia, justiţia, învăţământul, armata, toate s-au aşezat pe baze noi, europene. Reforma agrară din 1864 a dat, în sfârşit, pământ ţăranilor, încercând un compromis între păstrarea marii proprietăţi boiereşti şi crearea sau consolidarea micii proprietăţi ţărăneşti. Cei şapte ani ai lui Cuza au fost anii cei mai denşi pe care i-a cunoscut România. A murit în exil, la Heidelberg, în 1873. Dinspre Balcani spre Occident. Am schiţat, în linii foarte generale, evenimentele cruciale ale unei jumătăţi de secol, din 1821 la 1866. Se petrece însă, în aceeaşi perioadă, un proces în profunzime, care preface nu doar temeliile politice, ci temeliile civilizaţiei româneşti. Elita românească optează, pe cât de neaşteptat, pe atât de radical şi de rapid, pentru valorile occidentale de civilizaţie. Dinspre Balcani, România se orientează brusc spre lumea apuseană. Am simplifica prea mult lucrurile dacă am spune că nu existaseră deloc semne prevestitoare. Raporturile cu Occidentul erau, fireşte, mai vechi. Între Răsărit şi Apus nu a existat niciodată un zid etanş. Încă din Evul Mediu, legăturile cu Ungaria şi Polonia deschideau o fereastră spre lumea catolică şi de expresie latină a

Occidentului. Latina nu era necunoscută cărturarilor români din secolul al XVII-lea. Unul dintre ei, Constantin Cantacuzino, om politic şi istoric, şi-a făcut studiile în Italia, la Padova. Să nu confundăm însă contactele şi influenţele cu structurile. Cadrul de viaţă şi atmosfera tradiţionalortodoxe, încă de tip medieval, contrastau cu dinamismul transformator al Occidentului. În secolul al XVIII-lea se produce prima breşă importantă. Trecerea la catolicism – în varianta greco-catolică – a unei părţi dintre românii transilvăneni a avut drept urmare redescoperirea latinităţii şi afirmarea raporturilor simbolice cu Roma. Dar era aici mai mult un argument în susţinerea unor revendicări de ordin naţional decât un proiect global de modernizare. În Principate, „fanarioţii”, în genere persoane cultivate, au întocmit unele reforme, în spiritul european al vremii, dar şi acestea inevitabil adaptate la structuri sociale şi mentale departe de cele ale Occidentului. Prin traduceri greceşti pătrund ideile Luminilor. Spre 1800 unii fii de boieri încep să înveţe franţuzeşte. Dar societatea rămânea aşezată în vechile ei cadre. Secolul al XVIIIlea a însemnat în Principate chiar o accentuare a orientalismului. Românii (elita, se înţelege) se îmbrăcau turceşte, vorbeau greceşte şi scriau cu caractere slavone. Câteva decenii mai târziu aveau să scrie cu caractere latine, să se îmbrace europeneşte şi să vorbească franţuzeşte! O asemenea „schimbare la faţă” pretinde o explicaţie. Doi factori au jucat un rol esenţial: modernizarea şi ideologia naţională. Singurul model al modernităţii era cel occidental. Îl aplicase mai înainte Rusia, îl va aplica şi Turcia, şi chiar îndepărtata Japonie. Tot o creaţie occidentală este şi naţiunea. Ideea unei naţiuni române şi a unui stat naţional românesc însemna detaşarea românilor de masa ortodoxă şi slavă în care se aflau înglobaţi. Naţiunea trece acum înaintea religiei, devine ea însăşi – pretutindeni – o religie. Aşa se explică faptul că ruşii ortodocşi – până mai ieri eliberatori – încep să fie priviţi cu suspiciune, chiar cu ostilitate, ca un pericol potenţial pentru naţiunea română. Grecii şi cultura grecească păreau a fi un alt pericol ameninţând, prin prezenţa lor masivă şi prin influenţa lor, limba română şi cultura naţională. Devine în schimb aliat al românilor îndepărtatul Occident, aproape ignorat până cu puţin timp înainte. Cu o înclinare specială pentru ţările latine, şi mai ales pentru „marea soră latină”, Franţa. Franţa: o „dragoste la prima vedere” care a devenit obsedantă, ţinându-i pe români mai bine de un veac în mrejele ei. Momentul crucial este 1830. Acum evoluţiile încep să se accelereze. Formele erau desigur mai uşor de schimbat decât fondul. Dar şi formele îşi au rostul lor; departe de a fi simple ornamente, ele definesc valori şi simboluri şi marchează puternic viaţa oamenilor. Moda vestimentară, de pildă, nu este o frivolitate. Oamenii nu se îmbracă oricum, ci în funcţie de ideile şi atitudinile lor. Îmbrăcămintea „europeană” a fost avangarda modelului occidental în societatea românească. Gravuri de pe la 1840 înfăţişează saloane pestriţe unde, cel puţin prin vestimentaţie, se confruntau două lumi. De regulă, femeile – mai receptive – şi bărbaţii tineri apar îmbrăcaţi „europeneşte”, în timp ce boierii mai vârstnici nu renunţaseră încă la îmbrăcămintea orientală. Tranziţiei în modă îi corespunde şi o tranziţie a scrisului. De pe la 1820, scrierea cirilică (slavonă) începe să fie împestriţată cu litere latine. Acest curios amestec s-a prelungit până la 1860, când alfabetul latin este introdus oficial. Dispărea astfel ultima rămăşiţă a secolelor de influenţă culturală slavonă. Cu franceza s-au familiarizat românii în timpul ocupaţiei ruseşti din 1828-1834. Era limba de predilecţie a ofiţerilor ruşi, aristocraţi de cultură occidentală. Nu aveau cum şti că franceza îi va întoarce pe români împotriva lor. Tinerii „moldo-valahi” încep acum să meargă la studii în Franţa, şi vor fi din ce în ce mai numeroşi. Foarte repede, franceza devine pentru români mai mult decât o limbă de comunicare sau de cultură; mulţi dintre ei vor căpăta, prin franceză, un suflet nou.9 România însăşi trece sub influenţa francezei. Este momentul să reluăm discuţia privitoare la structura şi înfăţişarea limbii române. Româna de astăzi nu mai este chiar româna din secolul al

XVIII-lea, dat fiind că în secolul al XIX-lea a trecut printr-un proces de „relatinizare”. S-a manifestat astfel şi în limbă voinţa de despărţire de spaţiul slav şi oriental. Începutul îl făcuse Şcoala ardeleană (prelungită prin curentul latinist al secolului al XIX-lea), apelând la limba latină pentru completarea vocabularului românesc sau înlocuirea unor cuvinte de alte origini. În secolul al XIX-lea, franceza devine principala limbă de referinţă, cu mult înaintea latinei. Necesitatea neologismelor era evidentă: modernizarea societăţii o impunea. S-au introdus însă nu numai cuvinte definind noţiuni noi, ci şi altele care au înlocuit sau dublat vechi cuvinte româneşti (îndeosebi din fondul slav şi oriental). Fondul francez din limba română este astăzi imens, apreciat la aproape 40% din vocabular şi la o frecvenţă de 20%! 10 Ceea ce înseamnă că în limbajul curent un cuvânt românesc din cinci este de origine franceză (prezenţă mai puţin sensibilă în conversaţia cotidiană dar masivă în exprimarea „intelectuală”, frapantă, de pildă, pentru oricine se uită pe un ziar românesc sau pe un manual de şcoală). Cât de departe putea merge această reînnoire a limbii, aproape o reinventare a românei? Latiniştii erau dispuşi să meargă foarte departe, până la excluderea completă a tot ce nu era latinesc (sau, pentru cuvintele mai noi, franţuzesc). Dicţionarul limbii române publicat – din însărcinarea Societăţii academice! – între 1871 şi 1876 de August Treboniu Laurian (în colaborare cu I. Massim) înţelegea să ducă lucrurile până la capăt. Dicţionarul propriu-zis cuprindea doar fondul latin; celelalte cuvinte erau reunite într-un „glosar”, în vederea marginalizării şi, în final, a eliminării lor. În plus, Laurian adopta o ortografie etimologică, pentru a obliga cuvintele să semene cât mai bine cu formele lor latine originare. Ortografia devenise o altă bătaie de cap pentru români. Cât timp au scris cu cirilice, lucrurile erau simple: fiecărui sunet îi corespundea un semn, ca şi astăzi în scrierea rusă: o ortografie 100% fonetică. Apoi, odată adoptat alfabetul latin, variantele s-au înmulţit, oscilând între tentaţia etimologismului şi scrierea fonetică (aceasta din urmă cu unele excepţii, caracterele latine acoperind mai puţin fidel gama completă a sunetelor limbii române decât cele cirilice). Până la urmă, fonetismul a avut câştig de cauză; ce rost avea să se scrie etimologic, când nu exista o asemenea tradiţie (ca în engleză sau franceză); tradiţia ar fi trebuit inventată! În principiu, româneşte se scrie „cum se aude”, ceea ce nu a scutit însă fiecare generaţie de români de cel puţin o reformă ortografică. Instabilitatea scrisului a însoţit instabilitatea generală a societăţii româneşti. Latinismul pur a pierdut partida (nu însă înainte de a fi marcat puternic limba română). Dicţionarul lui Laurian a fost repede contestat şi chiar ridiculizat. Unele cuvinte slave sau orientale au ieşit din uz, însă majoritatea celor esenţiale s-au menţinut. Se poate zice altfel, pe româneşte, dragoste sau iubire (ambele cuvinte slave)? S-a încercat să se spună, mai pe latineşte, amor; cuvântul însă nu a prins decât cu o nuanţă de ironie. Dragostea românilor se declină şi astăzi tot în slavonă. Până la urmă, modernizarea limbii române a fost o reuşită. Soluţiile extreme nu au prins. S-a procedat radical, dar până la o anume limită. Dacă s-ar fi mers mai departe, se risca ruperea în două a limbii: o limbă pentru popor şi o alta pentru elite (ceea ce s-a petrecut în Grecia). Limba română a reuşit performanţa de a se înnoi spectaculos, păstrându-şi totuşi unitatea şi coerenţa. Din Occident, şi cu deosebire de la francezi, au adoptat românii şi genurile literare şi artistice. Până la 1800, literatura română se rezuma la scrieri religioase, cronici şi „romane populare” de factură medieval-bizantină. Literatura modernă începe în secolul al XIX-lea. După modelul francez se scriu elegii romantice, nuvele şi drame istorice… Pictura religioasă de tip bizantin (singura practicată până în secolul al XIX-lea) se retrage discret în favoarea formelor artistice europene. Portretele şi peisajele respiră atmosfera Parisului şi a Barbizonului.

Şi oraşele încep să se modernizeze (de prin anii guvernării lui Kiseleff; multe a iniţiat în ţările române acest general rus!). Aspectul oriental se estompează încetul cu încetul; îi iau locul o arhitectură de inspiraţie franceză şi (mai mult chiar decât arhitectura în sine care nu putea transforma peste noapte peisajul citadin) un mod de viaţă imitat – la nivelul elitelor – după cel occidental. Bucureştiul devine „micul Paris”, titlu cu care, pe drept sau pe nedrept, avea să se mândrească până la instaurarea comunismului. Şi apoi, sunt adoptate toate structurile occidentale. Instituţiile politice, legile, administraţia, justiţia, şcoala, armata… toate vin din Occident. Românii se desprind de propriul lor trecut. Îşi glorifică istoria, în spiritul romantic al vremii, dar se rup totuşi de ea. Se înfiinţează universităţile: la Iaşi în 1860, la Bucureşti în 1864. La 1867 este creată Societatea Academică, devenită în 1879 Academia Română. La 1866, Constituţia României este imitată după Constituţia belgiană din 1833. Performanţă remarcabilă: România era o ţară agrară, de tip rural-patriarhal, Belgia, dimpotrivă, una dintre cele mai industrializate şi mai burgheze ţări ale continentului. Românii puteau să aleagă una sau alta dintre Constituţii. Au ales-o pe cea mai avansată şi mai liberală dintre toate! Oare nu era prea mult, nu se făcea totul prea repede şi prea superficial? Nu apărea o contradicţie între ţara reală (alcătuită în mare majoritate din ţărani săraci şi încă analfabeţi) şi o „ţară ideală”, imaginată de o elită subţire? Reacţia a venit din partea societăţii culturale Junimea, întemeiată la Iaşi în 1863. Liderul ei, Titu Maiorescu (1840-1917), critic literar şi om politic, este autorul unui aspru rechizitoriu publicat în 1868 sub titlul În contra direcţiei de astăzi în cultura română. Lansa aici teoria formelor fără fond, care va sta timp de mai multe decenii în centrul disputelor politico-culturale. „În aparenţă – scria Maiorescu – după statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare şi abisul, ce ne desparte de poporul de jos, devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-l numim cultură română…”11 Ca orice text polemic, articolul lui Maiorescu cuprindea o doză de exagerare. Se putea replica, pe bună dreptate, că formele moderne trebuiau oricum introduse, chiar dacă, într-o primă fază, conţinutul lor lăsa de dorit. Maiorescu avea însă dreptate atunci când denunţa mimetismul şi superficialitatea. Ruperea românilor dintr-un sistem de civilizaţie şi deplasarea lor în altul au generat o înclinare accentuată spre formalism, mulţi români, inclusiv responsabili politici şi culturali considerând (şi mai consideră şi astăzi) că adaptările formale ţin loc de o acţiune în profunzime. Avertismentul lui Maiorescu rămâne în bună măsură actual, mai ales după ce, eliminaţi de comunism din circuitul european, românii revin astăzi la modelul occidental, cu aceeaşi tentaţie de adaptare formală. Domnia lui Carol I: 48 de ani de stabilitate. Eliminându-l pe Cuza, oamenii politici români erau hotărâţi să pună în aplicare soluţia „principelui străin” pe care o solicitaseră – fără succes – Europei, în 1857. Ei doreau o adevărată dinastie, cum românii nu avuseseră de fapt niciodată. Instabilitatea domniilor, lipsa unei reguli ferme de succesiune la tron, luptele boiereşti pentru putere contribuiseră din plin la declinul ţărilor române. Altceva decât instabilitate românii nu prea cunoscuseră. Era timpul să încerce şi varianta stabilităţii!

A început să fie căutat un principe prin Europa, preferabil un principe latin. Poate Amedeo de Savoia, al doilea fiu al regelui Italiei, Victor Emanuel? 12 Sau Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, Leopold al II-lea? Dintr-un motiv sau altul aceste propuneri au căzut. Soluţia salvatoare s-a ivit în persoana principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, rudă îndepărtată a regilor Prusiei (ramura catolică, din sud, a familiei). Nu Bismarck, cum s-ar putea crede, l-a susţinut în primul rând pe acest german, ci Napoleon al III-lea, cu care se înrudea pe linie feminină.13 Franţa era de altfel singura putere dispusă să-i sprijine pe români în dorinţa lor de a avea un suveran străin. Carol a ajuns la Bucureşti la 10 mai 1866 şi a fost proclamat domnitor al României; din nou Europa s-a trezit în faţa unui fapt împlinit. Cu o eficienţă neînchipuită românii marcau punct după punct în jocul european. Cea mai mare reuşită a fost însă chiar alegerea făcută. Deşi recomandat de Franţa, şi având pe jumătate „sânge francez”, Carol s-a dovedit un german desăvârşit, corespunzător întocmai „tipului ideal” al germanului. Era disciplinat, metodic şi perseverent; avea în cel mai înalt grad simţul datoriei. Aşa ceva românii nu mai cunoscuseră. Poate doar transilvănenii. Prin calităţile, ca şi prin îngustimile lui, Carol I se asemăna cu împăratul Austriei (apoi al AustroUngariei) Franz Joseph. Nu este de mirare că soţia lui, Elisabeta (cunoscută şi sub pseudonimul literar Carmen Sylva), a încercat să evadeze – ca şi împărăteasa Elisabeta, faimoasa Sissi – în ce o priveşte găsindu-şi refugiul în literatură şi în muzică. Poate că în alte vremuri li s-ar fi potrivit românilor un personaj mai deschis şi mai imaginativ decât Carol I. Dar nu de imaginaţie aveau acum în primul rând nevoie, ci de organizare şi de consecvenţă. În condiţiile vremii, Carol a fost monarhul ideal. Era de o punctualitate exasperantă pentru oamenii politici români, care au aflat astfel, în sfârşit, ce înseamnă punctualitatea. Era şi neînchipuit de distant; rareori întindea supuşilor mâna întreagă, ci un deget sau două, după importanţa acordată fiecăruia! A înţeles să se aşeze mult deasupra celorlalţi. Ceea ce, în fond, doriseră românii: un adevărat principe, din alt aluat decât boierii care timp de secole se schimbaseră pe tron. Carol a domnit din 1866 până în 1914, mai întâi ca principe, iar din 1881 ca rege.14 Românii au avut astfel parte de 48 de ani de stabilitate. A fost, s-ar putea spune, singura perioadă mai lungă de adevărată continuitate pe care au cunoscut-o (după domnia de 47 de ani a lui Ştefan cel Mare, limitată însă la Moldova, şi intrată de mult în legendă). Fireşte, nu totul i se datorează lui Carol. A fost un rege constituţional, chiar dacă în fapt autoritatea lui a depăşit spiritul Constituţiei. Substanţa guvernării, mai ales în treburile interne, a aparţinut clasei politice. După Carol, primul nume care vine în minte este Ion C. Brătianu, liderul liberal aflat în fruntea guvernului cu cea mai lungă existenţă din istoria României (din 1876 până în 1888); guvernului Brătianu i se datorează importante reforme legislative (revizuirea Constituţiei în 1884, după proclamarea regatului în 1881) şi măsuri economice (vizând îndeosebi încurajarea industriei, aflată încă într-o stare incipientă). Ceea ce li se poate reproşa atât regelui cât şi oamenilor politici a fost viziunea elitistă a progresului, lipsa unei sensibilităţi sociale, într-o ţară în care diferenţele de clasă rămâneau foarte accentuate.15 Stabilitatea României se explică, fireşte, şi prin relativa stabilitate a Europei în epocă. Ajunge însă o comparaţie cu Balcanii, zguduiţi de tot felul de crize („butoiul cu pulbere al Europei”) pentru a pune în evidenţă virtuţile modelului românesc (în Serbia, de pildă, s-au înfruntat două dinastii autohtone: Karagheorghevici şi Obrenovici, ceea ce a dus la o succesiune de lovituri de stat; în 1903, regele Alexandru Obrenovici, cu întreaga lui familie, au fost masacraţi. Aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla în România). Carol a ştiut să ţină sub un strict control maşinăria politică a ţării. Două partide, liberalii şi conservatorii, s-au succedat la guvernare: sistem bipartid asemănător celui britanic. Doar că guvernele se schimbau nu prin votul alegătorilor, ci prin arbitrajul regelui. Când constata că un guvern se uzase, regele chema opoziţia

la putere; noul guvern, odată instalat, organiza alegeri, pe care invariabil le câştiga! Încă o ilustrare a „formelor fără fond”: formele erau britanice, fondul românesc, iar regizorul, un german, în egală măsură riguros şi abil! Carol, I. C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu (fostul prim-ministru al lui Cuza, devenit ministru de Externe în cabinetul Brătianu) au fost principalii protagonişti ai momentului independenţei. De fapt, România, an după an, câştigase tot mai multă libertate în mişcări, încă din vremea lui Cuza şi cu atât mai mult după 1866. O mai lega de Imperiul Otoman doar plata unui tribut (care scăzuse la 1% din bugetul ţării) şi anumite prerogative otomane, mai curând formale, în materie de politică externă. Trecuseră însă două decenii de la războiul Crimeii şi sosise vremea unui nou război ruso-turc (cu atât mai mult cu cât Rusia înţelegea să spele umilinţa înfrângerii şi să anuleze consecinţele Tratatului de la Paris din 1856). De data aceasta peste teritoriul României nu se mai putea trece ca mai înainte. Ruşii au încheiat cu guvernul român o convenţie prin care se reglementa tranzitul armatei ruse, recunoscându-se totodată suveranitatea şi integritatea României. În aceste condiţii, forţele ruseşti traversează ţara şi trec la sud de Dunăre. Aflată în stare de război cu Imperiul Otoman, România şi-a proclamat independenţa la 10 mai 1877 (zi aleasă pentru a coincide cu începutul domniei lui Carol, la 10 mai 1866). Între timp, armata rusă s-a împotmolit în faţa Plevnei (nordul Bulgariei); după ce iniţial ruşii nici nu voiseră să audă de o participare românească, au solicitat acum intervenţia grabnică a armatei române. Carol a obţinut comanda forţelor reunite ruso-române din jurul Plevnei. După lupte grele şi un asediu prelungit, Plevna a capitulat la 28 noiembrie 1877. Pentru români a fost o victorie simbolică: după secole de supunere, reveneau vremurile glorioase ale lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul! Turcii au pierdut războiul şi au fost nevoiţi să accepte, într-o primă variantă, o pace foarte favorabilă Rusiei, prin care se crea o „Bulgarie mare”, post avansat al politicii ţariste în Balcani. Îngrijorate, puterile europene au impus convocarea unui congres la Berlin şi refacerea termenilor păcii, în aşa fel încât echilibrul din Orient să nu se rupă în favoarea Rusiei. Bulgaria a devenit un stat autonom, dar între limite sensibil mai înguste decât în prima variantă. Austro-Ungaria a obţinut spre administrare Bosnia şi Herţegovina, iar Anglia, Ciprul. Independenţa României s-a recunoscut condiţionat (sub rezerva recunoaşterii dreptului la cetăţenie al necreştinilor, al evreilor în particular). România primea Dobrogea, un important câştig teritorial: gurile Dunării şi ieşirea la mare aveau să-i consolideze considerabil poziţia geostrategică şi economică în regiune. În schimb, ruşii (în pofida angajamentelor privind respectarea integrităţii teritoriale a aliatului lor) au reanexat sudul Basarabiei pe care fuseseră nevoiţi să-l cedeze Moldovei în 1856. Pe de altă parte, armatele ruse păreau că se simt bine în România; au tergiversat cât au putut retragerea lor de aici. Suficient pentru a reactiva temerile românilor. În 1883, România a aderat la Tripla Alianţă, formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Originea germană a lui Carol I şi-a avut, eventual, partea ei, în această decizie. Motivul principal a fost însă necesitatea de a pune România la adăpost (o dată cu independenţa, încetase şi garanţia colectivă a marilor puteri, de altfel mai mult formală). Alternativa era simplă: Rusia sau Germania? Ce român ar fi ales Rusia? Soluţia germană se impunea de la sine (Franţa, privilegiata românilor, era departe şi, în plus, înfrântă în războiul cu Prusia din 1870- 1871, nu mai avea ponderea europeană pe care o avusese în vremea lui Napoleon al III-lea). Cu Germania relaţiile puteau fi excelente. Nu tot aşa stăteau însă lucrurile cu AustroUngaria. Austriecii sfârşiseră prin a ceda în faţa ungurilor la 1867. Austria devenise AustroUngaria, un stat alcătuit din două state distincte. În partea austriacă, chiar dacă elementul german avea întâietate, s-a păstrat autonomia diverselor „ţări”. De o asemenea autonomie a beneficiat şi Bucovina. La 1907 s-a introdus votul universal, şi în consecinţă germanii au pierdut majoritatea în parlamentul imperial. Direcţia părea aceea a unei viitoare federalizări sau a unui stat multietnic

din care ar fi dispărut discriminările. Ungaria s-a constituit pe alte baze, proclamându-se stat naţional unitar. Naţionalităţile – românii şi slavii – au fost considerate ca aparţinând naţiunii ungare. Transilvania şi-a pierdut autonomia, fiind pur şi simplu integrată în Ungaria. Votul universal n-a fost nicicând aplicat, fiindcă i-ar fi pus pe maghiari în minoritate. S-a desfăşurat şi o acţiune de maghiarizare – prin administraţie, justiţie, şcoală – fără efectele scontate, dar în mod sigur cu efectul de a-i irita pe nemaghiari. De aici, nesfârşite proteste.16 Românii pretindeau revenirea la autonomia Transilvaniei (cerere la care au renunţat în 1905 – cu atât mai mult cu cât autonomia privea exclusiv fostul principat, fără Banat, Crişana şi Maramureş – insistând de acum înainte asupra unei depline egalităţi politice). Punctul culminant l-a constituit mişcarea „memorandistă” din 1892, când o numeroasă delegaţie s-a dus la Viena pentru a prezenta împăratului plângerile românilor. O ofensă pentru unguri: românii ar fi trebuit să meargă la Budapesta, nu la Viena (chiar dacă împăratul Austriei şi regele Ungariei erau una şi aceeaşi persoană!). Procesul memorandiştilor desfăşurat la Cluj în 1894 s-a soldat cu mai multe condamnări la închisoare. Se înţelege că relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria nu puteau fi idilice, adăugându-se şi faptul că opinia publică din Regat îi susţinea deschis pe fraţii transilvăneni. La 1914, această stare de lucruri a atârnat greu în decizia României. România lui Carol I a aspirat să joace un rol de arbitru în Balcani. Era, într-adevăr, cel mai întins şi mai populat, şi cel mai stabil, dintre micile state apărute în urma destrămării Imperiului Otoman. În 1912, ţările balcanice (fără România) au intrat în război cu Turcia, pe care au înfrânt-o. A fost „primul război balcanic”. Învingătorii nu s-au înţeles însă asupra împărţirii câştigului; mărul discordiei era Macedonia, cu populaţie extrem de amestecată. Bulgaria a ajuns în conflict cu toţi ceilalţi, izbucnind astfel al doilea război balcanic, în care a intervenit şi România, tot împotriva Bulgariei. Pentru România a fost o victorie perfectă: intrarea ei în război a determinat capitularea Bulgariei şi deschiderea negocierilor de pace, desfăşurate la Bucureşti, sub preşedinţia primului-ministru român Titu Maiorescu. Prin pacea de la Bucureşti (august 1913), Bulgaria ceda României Cadrilaterul (două judeţe în sudul Dobrogei). Pacea însemna, în sens mai larg, şi recunoaşterea poziţiei privilegiate a României în Balcani. Dar avea România să se mulţumească oare cu acest statut de putere balcanică? Cu o sută de ani înainte, la 1812, se mai semnase o pace la Bucureşti, între ruşi şi turci (prin care Moldova pierdea Basarabia). Pe atunci ţările române nu erau luate în seamă de nimeni. Se schimbaseră multe într-un secol, în avantajul românilor. La 1913, România se putea mândri că reuşise să devină o ţară de care trebuia să se ţină seama. În august 1914 începe primul război mondial. Pentru Carol, alegerea era clară. România trebuia să meargă alături de Germania şi Austro-Ungaria, ţări cu care avea şi un tratat de alianţă. Era o chestiune de onoare, dar şi de interes. Germania avea cu siguranţă să câştige războiul. Era oricum aliata naturală a României în faţa Rusiei. Atitudine logică în sine, pe care ştim însă astăzi că istoria nu a confirmat-o. Ea făcea în plus abstracţie de un punct sensibil: Transilvania. La Consiliul de coroană convocat pentru a se lua o decizie, Carol a avut surpriza (aşa ceva nu i se mai întâmplase!) să se vadă dezavuat de majoritatea demnitarilor. Soluţia – provizorie – a fost neutralitatea. Cumplită lovitură pentru bătrânul rege. Vremea lui trecuse. România intra în vâltoarea unor vremuri noi. Un trist sfârşit de domnie. O umbră se aşternuse asupra tabloului şi cu câţiva ani înainte, la 1907. Atunci s-au răsculat ţăranii: cea mai mare răscoală ţărănească din Europa secolului al XX-lea.17 Provocată de lipsa de pământ (în ciuda reformei din 1864 şi a unor împroprietăriri ulterioare) şi de condiţiile precare de viaţă. A fost o teribilă izbucnire de ură de o parte şi de alta. Ţăranii au ucis cu sălbăticie şi au fost ucişi cu sălbăticie. Tragedia a zguduit opinia publică şi clasa politică şi a stat la originea marii reforme agrare înfăptuite după război. Dar, mai presus de

toate, ea scotea în evidenţă polarizarea societăţii româneşti şi lipsa de comunicare dintre „cele două Românii”. Fisură socială care explică multe, inclusiv violenţa de mai târziu a comunismului românesc. Şi totuşi au fost 48 de ani buni, atât cât puteau să fie în condiţiile date. România trăia în mare măsură din grâne şi din petrol. Era al doilea mare exportator de cereale al Europei, după Rusia. Petrolul, exploatat încă din 1857 în zona oraşului Ploieşti (la 60 km nord de Bucureşti), o plasa, în jurul anului 1900, pe al treilea loc în lume, după Statele Unite şi Rusia. Moneda era puternică şi stabilă, „leul” românesc fiind echivalentul francului francez (şi acesta, mai puternic atunci decât în evoluţiile lui ulterioare!). Este drept că această prosperitate apăsa pe umerii ţăranilor… Nimic nu se poate judeca decât prin comparaţie. Putem compara cei 48 de ani ai lui Carol cu 48 de ani dinainte şi cu alţi 48 de după el. Între 1818 şi 1866 s-au succedat revoluţii, războaie, ocupaţii străine, numeroase modificări de statut politic, lovituri de stat… Din 1914 până în 1962 se înregistrează două războaie mondiale, instabilitate politică, regimuri autoritare, din nou ocupaţii străine, şi, în final, anii cei mai sumbri ai comunismului… Poate că în viitor România îşi va găsi un echilibru durabil. Deocamdată, singura perioadă cu adevărat echilibrată din istoria ei – oricare i-ar fi fost neajunsurile – rămân cei 48 de ani ai lui Carol l. Primul război mondial şi crearea României Mari. Aşa cum se întâmplă îndeobşte cu evenimentele istorice, participarea României la primul război mondial a căpătat în memoria românilor contururi mult mai simple decât a avut în realitate. Ar fi existat o opţiune cvasiunanimă a românilor pentru desăvârşirea unităţii naţionale prin dezrobirea Transilvaniei. În fapt, lucrurile au fost ceva mai complicate. Până la 1914, unirea Transilvaniei nu intra în categoria proiectelor realiste. Românii revendicau egalitatea în drepturi cu maghiarii (cu puţin timp înainte de izbucnirea războiului, au avut loc chiar negocieri pe această temă între Partidul Naţional Român din Transilvania şi autorităţile ungare). Era luată în considerare şi perspectiva federalizării. Aurel C. Popovici a stârnit un anume interes propunând restructurarea monarhiei în 15 state federalizate, în cartea Die Vereinigten Staaten von GrossÖsterreich, apărută în 1906. I se atribuiau intenţii federaliste lui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului (a cărui ucidere la Sarajevo a declanşat războiul). Acestei ipotetice confederaţii i s-ar fi putut alipi şi România (manieră sui generis de a face unitatea românilor; într-un asemenea stat, românii ar fi fost cam la fel de numeroşi ca germanii sau ungurii!). Ceea ce nu înseamnă că nu exista şi visul – însă destul de vag şi „atemporal” – al unei mari Românii, „de la Nistru pân'la Tisa”. Declanşarea războiului în 1914 a schimbat datele problemei. Obţinerea Transilvaniei devenea realizabilă. Cu condiţia ca România să treacă în „tabăra cea bună” şi aceasta să câştige războiul. Curentul acesta a fost fără îndoială majoritar şi a avut câştig de cauză. Dar şi opţiunea cealaltă a fost împărtăşită de un grup deloc neglijabil de oameni politici şi lideri de opinie. Avea România să se alieze cu Franţa, Anglia, Rusia şi Italia sau cu Germania şi Austro-Ungaria (cărora li se mai alăturaseră Bulgaria şi Turcia)? Partizanii primei orientări aveau în vedere, evident, Transilvania; în plus, sentimentul îi împingea şi spre Franţa, ţară de care atâţi români se simţeau legaţi (s-au auzit chiar voci cerând intrarea imediată în război, şi nu pentru Transilvania, ci pentru Franţa!). De partea cealaltă se situau aşa-numiţii (în sens peiorativ) „germanofili” (care nu erau însă mai germanofili decât erau oponenţii lor francofili). Ei luau act de faptul că România se afla nu între Germania şi Franţa, ci între Germania şi Rusia. Mai bine înfrânţi cu Germania, decât învingători cu Rusia! O Rusie învingătoare şi-ar fi instaurat în zonă o dominaţie nefastă pentru România (ceea ce avea să se întâmple, nu după primul, ci după al doilea război mondial). Cartea Germaniei li se părea însă destul de sigură: era ţara cea mai puternică din Europa. În caz de

victorie alături de germani, românii ar fi recuperat Basarabia (poate şi Bucovina, pe care austriecii lăsau de înţeles că ar fi dispuşi să o retrocedeze unei Românii aliate). Basarabia sau Transilvania? Basarabia era mai mică, mai săracă şi locuită de mai puţini români decât ţinuturile de peste munţi. Dar românii de aici se aflau într-o situaţie mai grea decât cei din Transilvania (rusificarea progresa mai repede decât maghiarizarea; cu toate abuzurile guvernelor ei în problema naţională, Ungaria era totuşi un stat liberal, de alt tip decât Rusia autocrată). În plus, asupra Basarabiei, românii aveau un drept istoric de necontestat (fusese răpită Moldovei în 1812, în timp ce principatul Transilvaniei făcuse parte de la întemeierea lui din Ungaria). Transilvania avea însă altă strălucire. Era o ţară frumoasă şi bogată. Dăduse românilor o pleiadă de cărturari şi tot aici începuse mişcarea naţională românească. Sufletul românilor era cu Transilvania. Moartea lui Carol I (octombrie 1914) a înlăturat o piedică. Neavând copii, i-a succedat nepotul său de frate, Ferdinand. Tot un prinţ german, dar care nu a ezitat să îmbrăţişeze opinia majoritară din ţara de adopţie. În plus, regina Maria era englezoaică, nepoată a reginei Victoria. Rolul ei în noua orientarea Curţii a fost însemnat. Jocurile le-a condus primul-ministru liberal Ionel Brătianu (fiul lui I. C. Brătianu), care a evoluat treptat şi abil dinspre neutralitate spre angajarea alături de Antantă. Cererile României au fost acceptate şi incluse în convenţia încheiată cu aliaţii în august 1916; printre ele figura încorporarea unui teritoriu care mergea chiar mai departe de actuala graniţă occidentală a României, atingând Tisa, atât în nordul Ungariei, cât şi în Banat. Un nou Consiliu de coroană a luat decizia finală. S-a opus doar Petre P. Carp, fost primministru conservator. „Sire – i s-a adresat el lui Ferdinand îmi voi trimite fiii pe front, dar mă voi ruga lui Dumnezeu ca armata română să fie bătută!” La 27 august 1916 armata română a trecut munţii în Transilvania, şi a înaintat repede în primele săptămâni, ocupând cam o treime din provincie.18 Austro-ungarii au primit însă întăriri germane, iar românii n-au putut rezista contraofensivei. Cu atât mai mult cu cât din sud, la Dunăre şi în Dobrogea, erau atacaţi de forţe germane, bulgare şi turceşti. România era încercuită. Sprijinul aliat a fost practic inexistent: ruşii au stat în expectativă, iar anglo-francezii debarcaţi la Salonic n-au declanşat ofensiva promisă (care ar fi pus Bulgaria în dificultate). S-au dat lupte înverşunate în trecătorile Carpaţilor, apoi trupele germane şi ale aliaţilor lor s-au revărsat în sudul României. Bucureştiul a fost ocupat la începutul lunii decembrie 1916 şi puţin mai târziu frontul s-a stabilizat în sudul Moldovei. Regele şi guvernul s-au refugiat la Iaşi. În condiţii deosebit de grele s-a organizat rezistenţa în Moldova, cu sprijinul unei misiuni militare franceze conduse de generalul Berthelot şi, de data aceasta, şi cu participarea armatei ruse. Încercarea feldmareşalului Mackensen de a sparge frontul românesc a eşuat; în iulie-august 1917, românii au câştigat două bătălii importante, la Mărăşti (generalul Alexandru Averescu) şi la Mărăşeşti (generalul Eremia Grigorescu), în urma cărora Moldova a fost salvată. România rămânea însă tăiată în două. La Bucureşti funcţiona administraţia germană, sprijinită şi de români „germanofili”, cărora evenimentele păreau să le dea dreptate (a fost un „colaboraţionism” avant la lettre, prefigurând un fenomen caracteristic celui de-al doilea război mondial). În ciuda rezistenţei eroice din Moldova, războiul a evoluat în favoarea Puterilor Centrale şi în defavoarea României. În Rusia a izbucnit revoluţia (februarie, apoi noiembrie 1917), iar în armata rusă s-au instalat defetismul şi debandada. Rusia ieşind din joc, românii singuri nu se mai puteau apăra pe un petic de pământ cum era Moldova. Au încheiat o pace separată cu germanii şi aliaţii lor, semnată la Bucureşti în mai 1918. Condiţiile erau deosebit de grele: România pierdea Dobrogea şi crestele Carpaţilor (peste care avansa frontiera austroungară). Dar istoria ieşise de sub control, oferind soluţii imprevizibile. Revoluţia din Rusia a provocat destrămarea (parţială) a Imperiului. Basarabia, eliberată, s-a reunit cu România în aprilie 1918. Germanii erau acum în situaţia de a câştiga războiul. Reuşiseră timp de trei ani să facă faţă

pe două fronturi, acum obţinuseră victoria în Est şi-şi puteau arunca toate forţele pe frontul de vest. Cum se ştie însă, nu au câştigat, ci au pierdut. La 11 noiembrie semnau un armistiţiu, care echivala cu o capitulare. Învinsă, Austro-Ungaria s-a sfărâmat, iar din ruinele ei s-au recompus noi alcătuiri politice. Bucovina s-a unit cu România în noiembrie 1918, iar Transilvania la 1 decembrie, prin votul unei mari adunări româneşti convocate la Alba Iulia. Refuzul Ungariei, în care se instalase guvernul comunist al lui Béla Kun, de a recunoaşte pierderile teritoriale i-a determinat pe români să continue operaţiile militare. La începutul lui august 1919 armata română a intrat în Budapesta. A fost singura capitală „inamică” ocupată de unul dintre aliaţi. O extraordinară revanşă istorică pentru români care până atunci fuseseră mereu în poziţie de inferioritate faţă de Ungaria şi de unguri! Tratatele de pace (cu Ungaria, la Trianon în 1920) au consfinţit modificările teritoriale, nu fără dificultăţi însă în ce priveşte trasarea graniţei de vest a României. Românii nu au obţinut, aşa cum ceruseră, teritoriul până la Tisa. Partea vestică a Crişanei rămânea Ungariei, iar vestul Banatului, cu mai mulţi sârbi decât români, Serbiei (Iugoslaviei). Şi aşa, succesul României era ieşit din comun. Înfrântă în război, România primea atât Basarabia, cât şi Transilvania şi Bucovina. Mai mult decât îşi imaginaseră cei mai optimişti la începutul războiului. Învinuit că se orientase greşit, P. P. Carp, cu replica-i promptă şi acidă, a dat un răspuns memorabil: „România are atât de mult noroc încât nu mai are nevoie de oameni politici!” Norocul venea, ce e drept, după secole în care România nu prea avusese noroc. Oricât s-ar fi putut contesta în detaliu trasarea graniţelor, cert este că provinciile reunite aveau toate o majoritate românească. Într-o Europă a statelor naţionale, aceasta era configuraţia firească a unui stat naţional român. Era cu siguranţă mai coerent şi s-a dovedit mai viabil decât Iugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia, rezultate din acelaşi proces de dezmembrare a imperiilor. Acestea erau state multinaţionale, nu prea deosebite prin structura etnică de defuncta monarhie (Cehoslovacia, de pildă, îngloba zone distincte locuite de cehi, germani, slovaci, maghiari şi ucraineni). România era la limita dintre un stat naţional şi unul multinaţional (neromânii fiind numeroşi, însă minoritari în toate provinciile; aveau totuşi majoritatea în mai multe judeţe din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Dobrogea). Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au dezmembrat, iar Polonia a fost pur şi simplu deplasată pe hartă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în vreme ce România s-a menţinut, cu unele cedări, între hotarele din 1918. Întrebarea este – într-un sens mai general – cât de mult a folosit fărâmiţarea Europei centrale. Austro-Ungaria fusese un mozaic etnico-cultural, dar şi statele succesoare au avut (cu excepţia parţială a României) un caracter similar. În toată această parte a Europei nu existau limite despărţitoare distincte. De aceea frontierele trasate de unii au fost fără încetare contestate de alţii, iar minorităţile au devenit o problemă aproape insolubilă. Nu mai puţin grav a fost vidul de putere creat în inima Europei. Primul război mondial a năruit complet vechea politică a echilibrului european (în cadrul căreia câteva mari puteri, de pondere aproximativ egală, se supravegheau reciproc). Ţările mici din centrul continentului s-au aflat prinse între Germania şi Rusia. De aici a izbucnit cel de-al doilea război mondial. O mare confederaţie care să fi succedat Austro-Ungariei ar fi menţinut poate un mai bun echilibru şi ar fi fost totodată în măsură să atenueze şi contradicţiile naţionale. Pentru România, încheierea războiului a fost un triumf, dar un triumf care ascundea multe primejdii. Mica Românie, protejată de jocul echilibrului european, era mai ferită decât România Mare, aruncată în vârtejul unei istorii care nu mai cunoştea reguli. Perioada interbelică: între democraţie şi totalitarism. Faţă de România dinaintea primului război mondial, România Mare era o altă ţară. Avea o întindere de peste două ori mai mare: 295.000 km2 faţă de 137.000 km2 în 1914. La 1912,

populaţia depăşea cu puţin 7 milioane, în 1930 atinsese 18 milioane. Minorităţile se înmulţiseră, şi în număr, şi în diversitate, reprezentând ceva mai mult de un sfert din numărul locuitorilor (românii erau 71,9%, potrivit recensământului din 1930). Problema, pe lângă număr, era şi insuficienta lor integrare. De o parte şi de alta se manifestau frustrări şi neîncredere. Ungurii, până mai ieri stăpâni ai Transilvaniei, şi românii, foştii lor supuşi, îşi inversaseră rolurile. Trebuia timp şi bunăvoinţă pentru ca raporturile să se aşeze în matca normalităţii. Raporturile dintre români şi ruşi sau ucraineni, sau dintre români şi evrei erau şi ele destul de delicate. Toţi erau cetăţeni români, dar distincţia rămânea în spirite între români şi ceilalţi. Ca şi România mică, România Mare s-a construit pe principiile unui stat unitar şi centralizat (după modelul francez). Nu s-a jucat cartea federalismului sau autonomiilor regionale, desigur din temerea (care se mai manifestă şi astăzi!) că o relaţie mai puţin strânsă între diversele părţi ale României (şi aşa, iniţial, destul de diferite) ar putea conduce la dezmembrarea ţării. Imediat după război s-au înfăptuit două schimbări esenţiale de ordin politic şi social. S-a introdus votul universal (masculin) şi s-a legiferat în 1921 o reformă agrară radicală, prin care cea mai mare parte a pământului era transferată ţăranilor; dispăreau astfel latifundiile. România din 1914 aparţinea unei elite restrânse; cu puţin cinism s-ar putea spune că de aceea jocul mergea atât de bine! Acum lucrurile se complică. Se intră în faza politicii de mase, chiar dacă masele servesc mai mult de masă de manevră. Sistemul bipartid, care funcţionase perfect prin grija lui Carol I, sare în aer. Partidele se fărâmiţează şi se multiplică. Liberalii mai domină un timp, apoi sunt concuraţi de recent creatul Partid Naţional Ţărănesc (în parte, continuator al mai vechiului Partid Naţional Român din Transilvania). Constituţia din 1923 era o aducere la zi a celei din 1866: liberală, democratică chiar. Se păstra însă în România, vorba lui Maiorescu, distincţia între formă şi fond. În loc ca alegerile să aducă la putere un guvern, guvernele odată instalate, prin tot felul de combinaţii, recurgeau la alegeri pe care, ca şi mai înainte, le câştigau. De la o consultare electorală la alta, acelaşi partid obţinea când aproape toate mandatele, când cel mult câteva! Se conjugau în această privinţă presiunile puterii şi insuficienţa conştiinţei civice (urmare a nivelului de cultură scăzut al majorităţii populaţiei). Era până la urmă un amestec, destul de fluid, de autoritarism şi democraţie. Coroana a contribuit şi ea la accentuarea instabilităţii. Trecuseră vremurile lui Carol I (Maiorescu îşi exprimase temerea că prinţul german s-ar putea să devină cu timpul prea român!). Ferdinand moare în 1927, dar nu îi urmează la tron fiul său, prinţul Carol, care renunţase la succesiune (în parte de bunăvoie, alegând el însuşi o viaţă mai liberă alături de amanta sa Elena Lupescu, în parte silit, comportamentul său stârnind îngrijorarea clasei politice), ci fiul acestuia, minor, Mihai, instituindu-se şi o regenţă (1927-1930). În 1930 Carol revine şi se proclamă rege. Era o fire voluntară şi autoritară. A înţeles să conducă personal şi a erodat cât a putut rolul partidelor. Partidul liberal, deşi aflat la putere, pierde alegerile din 1937 (o premieră politică în România!); cu acelaşi prilej, mişcarea legionară Garda de Fier (un partid naţionalist, ortodoxist şi antisemit) – obţine un îngrijorător procent de 15%. Începe deriva totalitară care, în epocă, e departe de a fi o specialitate românească. De la comunism la fascism sau nazism, aproape toate ţările Europei trec, mai devreme sau mai târziu, prin febra totalitarismului (provocată de dezgustul democraţiei şi de mitologia unei „lumi noi” şi a unui „om nou”). În februarie 1938, Carol al II-lea îşi instituie propria dictatură. O nouă Constituţie abandonează fundamentul liberal pe care se construise România modernă. Partidele politice sunt desfiinţate, iar separarea puterilor în stat practic anulată, în favoarea regelui. Românii fac cunoştinţă pentru prima dată cu „partidul unic”, numit Frontul Renaşterii Naţionale. Regele le promitea o Românie nouă, prosperă şi lipsită

de disensiuni sociale. Cert este că fuseseră câţiva ani buni, de dinamism economic şi înflorire culturală. La 1 septembrie 1939 izbucnea însă al doilea război mondial. România rămăsese în urma primului război aliată cu Franţa şi Anglia; Mica Antantă, formată din Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, se prezenta ca replica regională a Antantei occidentale în Europa centrală şi sudestică. Spre mijlocul anilor '30, Nicolae Titulescu (1882-1941), talentatul şi orgoliosul ministru de Externe al României, se lansase într-o politică aproape de mare putere – peste posibilităţile ţării – urmărind realizarea unui sistem european de securitate şi manifestând faţă de Hitler şi Mussolini mai multă fermitate decât aliaţii francezi şi britanici. Totul s-a năruit însă o dată cu Anschlussul şi dezmembrarea Cehoslovaciei în 1938, apoi prin acţiunea conjugată a Germaniei şi Uniunii Sovietice (pactul germano-sovietic din august 1939, care delimita zonele de influenţă ale celor două puteri), şi prin fulgerătoarele succese ale Germaniei în primul an de război, culminând cu capitularea Franţei în 1940. România rămăsese complet izolată, prinsă din nou – acesta îi era destinul – între Germania şi Rusia. La câteva zile după prăbuşirea Franţei, Uniunea Sovietică anexează Basarabia şi nordul Bucovinei (în urma unui ultimatum căruia Carol al II-lea şi guvernul său nu au îndrăznit să i se opună). Hitler şi Mussolini, la rândul lor, care nu iertaseră românilor politica din anii anteriori, „mediază” între România, Ungaria şi Bulgaria. La 30 august 1940, prin „arbitrajul” de la Viena, i se impune României renunţarea în favoarea Ungariei la jumătate din Transilvania (44.000 km2 din 102.000), partea nord-estică a ţinuturilor de peste munţi, cu concentrare însemnată de populaţie maghiară, în care totuşi românii erau mai numeroşi decât maghiarii. În septembrie este cedat şi Cadrilaterul Bulgariei. La două decenii de la „marea unire”, România pierdea astfel o treime din teritoriu. Carol al II-lea nu a putut rezista în faţa unui eşec de asemenea amploare. A abdicat în favoarea fiului său Mihai, acum major. Puterea efectivă şi-a asumat-o însă generalul (apoi mareşal) Ion Antonescu, într-o primă fază alături de legionari. Se intra într-o spirală a violenţei. Carol al II-lea îi reprimase fără milă pe legionari, ucigând fără judecată pe mulţi dintre liderii lor, inclusiv pe şeful mişcării, Corneliu Zelea Codreanu, căruia legionarii îi purtau o devoţiune mistică. Acum şi-au luat revanşa, măcelărindu-i la rândul lor pe responsabilii politici ai dictaturii regale. În ianuarie 1940, Antonescu a înţeles să se despartă de aceşti aliaţi stânjenitori; „rebeliunea legionară” (tentativă de lovitură de stat prin care legionarii au încercat să rămână singuri la putere) a fost lichidată, nu înainte de a face noi victime, mai ales printre evrei. Până la 23 august 1944 Antonescu a condus ţara. „Fascismul” lui era de altă factură decât fascismul legionarilor. Faţă de exaltarea mistică a acestora şi de răbufnirile lor anarhice, Antonescu era un militar care iubea ordinea. Se anunţau vremuri ceva mai liniştite. La scurt timp însă, România a intrat în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941). Antonescu nu era de felul lui filogerman; în primul război mondial luptase împotriva germanilor. Autoritarismul şi antisemitismul îl apropiau însă de modelul german (într-o variantă mai puţin radicală), şi nu de democraţiile occidentale. Rămâne totuşi întrebarea ce-ar fi putut să facă altceva România? În partea Europei unde se afla şi în contextul existent, nu avea de ales decât între Germania şi Uniunea Sovietică. Puţini români, chiar printre adversarii democraţi ai lui Antonescu, ar fi optat pentru cea din urmă! Obiectivul prim al românilor era, fără îndoială, eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. Armatele române nu s-au oprit însă la Nistru. Au mers mai departe în ceea ce s-a numit „cruciada împotriva bolşevismului”. Au fost, pe frontul de est (în flancul sudic), principalul auxiliar al germanilor. Românii au cucerit Odessa, apoi Crimeea, şi au ajuns până la Stalingrad şi în Caucaz. A urmat retragerea. În aprilie 1944 ruşii pătrund în Moldova. Concomitent, anglo-americanii desfăşoară o serie de atacuri aeriene, vizând în mod special capitala şi zona petrolieră Ploieşti. Cel mai violent dintre toate a fost bombardamentul

american asupra Bucureştiului, din 4 aprilie 1944: au fost distruse atunci 900 de case şi au pierit aproape 3000 de oameni.19 La 23 august 1944 Antonescu este răsturnat printr-o lovitură de stat organizată de rege împreună cu liderii partidelor politice, inclusiv comuniştii. A fost un moment de cotitură pentru România, ca şi pentru evoluţia războiului în sud-estul Europei (Germania a pierdut sprijinul armatei române, ca şi petrolul şi grânele româneşti, şi şi-a văzut năruit întregul edificiu strategic din Balcani). Românii şi-au îndreptat armele în direcţia opusă, trecând alături de Aliaţi, şi înaintând, împreună cu armatele sovietice, în Transilvania, apoi în Ungaria şi Cehoslovacia. La conferinţa păcii, România a fost tratată totuşi ca ţară învinsă (cei peste trei ani de război alături de germani – ca şi interesele concrete ale Moscovei – cântărind mai greu decât cele opt luni alături de Aliaţi). Ţara a avut de suportat o lungă ocupaţie sovietică (până în 1958) şi a plătit sovieticilor mari despăgubiri de război. Românii au recăpătat partea din Transilvania cedată Ungariei la 1940; au rămas însă pierdute Basarabia, Bucovina de Nord şi Cadrilaterul. Noile graniţe care sunt şi cele de astăzi – închideau o suprafaţă de 237.500 km2, cam cu o cincime mai puţin decât România Mare. Bilanţul României precomuniste. În prima jumătate a secolului al XX-lea, România a progresat mult şi relativ repede. Pornea însă de la un nivel foarte modest, aşa încât întârzierea era încă departe de a fi fost recuperată. Se dezvolta industria, crescuse populaţia urbană. Burghezia începea să aibă o pondere mai mare decât vechea aristocraţie proprietară de pământ. Totuşi profilul ţării rămânea încă pronunţat rural. Abia 20% dintre români (în 1930) locuiau la oraşe.20 Era una dintre cele mai rurale ţări ale Europei. Elita românească se situa incontestabil la nivel occidental. Perioada interbelică a cunoscut o remarcabilă efervescenţă culturală. Însă nivelul general de cultură se afla mult mai jos. La 1930 doar 57% dintre români erau ştiutori de carte (spre comparaţie: Bulgaria – 60,3%; Ungaria – 84,8%; Cehoslovacia – 92,6%). Este drept că cei mai mulţi dintre analfabeţi aparţineau generaţiei vârstnice, iar progresul era notabil în raport cu anii 1910-1912, când procentul ştiutorilor de carte se ridica la numai 39,3%. În ansamblu însă, situaţia nu se prezenta prea bine. Cu atât mai mult cu cât dintre ştiutorii de carte, 85,1% nu depăşiseră ciclul primar, doar 8,6% erau absolvenţi de liceu, şi numai 1,6% urmaseră studii superioare (iar în această ultimă categorie, bărbaţii erau de patru ori mai numeroşi decât femeile). Şi comportamentul demografic al populaţiei era extrem de tradiţional: cea mai mare natalitate şi cea mai mare mortalitate din Europa; în plus, România înregistra un trist record european, aflându-se pe primul loc în ce priveşte mortalitatea infantilă (încă o expresie a stării precare şi a educaţiei insuficiente a unei bune părţi din populaţie). În mod cert, ţăranul român, care primise pământ, nu mai era acelaşi cu ţăranul de la 1907, cel puţin sub raportul potenţialului său material (chiar dacă rămâneau şi categorii defavorizate); însă condiţiile de viaţă şi nivelul de cultură atât în societatea rurală cât şi în unele medii urbane rămâneau pentru mulţi încă foarte jos. România era în continuare ţara unor contraste sociale puternice. Avea o elită subţire şi o clasă de mijloc de asemenea destul de subţire. Datele menţionate se referă la anul 1930. Deceniul 1930-1940 s-a remarcat printr-un ritm susţinut de modernizare. A fost însă o perioadă prea scurtă pentru a schimba radical lucrurile. România ar mai fi avut nevoie de două generaţii pentru a se alinia Occidentului nu numai la nivelul elitelor, dar şi în profunzime. Istoria i-a refuzat acest răgaz. Comunismul avea s-o arunce în cu totul altă direcţie. O trăsătură a epocii a fost şi ascensiunea naţionalismului şi mai ales orientarea sa într-un sens tot mai autohtonist. Naţionalismul secolului al XIX-lea se îmbina fără dificultăţi cu europenismul şi, în genere, cu admiraţia faţă de Occident. România voia să demonstreze că este o ţară europeană (de unde şi accentul pus pe originile latine, pe rolul românilor în Evul Mediu în

apărarea civilizaţiei europene…). După 1900, fără a fi abandonată orientarea europeană, accentul cade mai apăsat asupra valorilor specifice româneşti. Mai multe cauze explică această alunecare. Era mai întâi o reacţie la „abuzul” de influenţă străină a veacului precedent. Elita nu se mai reducea acum la o mână de oameni educaţi în Occident; extinzându-se, ea căpăta inevitabil un caracter mai românesc (mulţi intelectuali erau porniţi de la ţară). Confruntarea cu minorităţile după 1918 a accentuat manifestările de „românism”. Şi, în sfârşit, aceasta era atmosfera cam peste tot în Europa: o epocă de naţionalism, de demarcare netă între „noi” şi „ceilalţi”. În martie 1906 o manifestaţie violentă s-a desfăşurat în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti împotriva reprezentării pieselor de teatru în limba franceză. Este momentul când ofensiva „românească” se precizează. Scriitorii sunt îndemnaţi să trateze subiecte rurale „specific româneşti”. Sămănătorismul (de la revista Sămănătorul, fondată în 1901 – de remarcat simbolismul „agricol” al termenului) este un curent cultural care adună scriitorii cei mai importanţi ai începutului de secol, decişi să se lepede de formulele străine şi să pună în evidenţă peisajul şi sufletul românesc. În arhitectură, clădirilor de tip parizian ale sfârşitului de secol XIX li se contrapune un „stil românesc” (înglobând elemente şi motive ale arhitecturii rustice tradiţionale), variantă sui generis de „art nouveau”, promovată de arhitectul Ion Mincu (18521912) şi de discipolii lui. Tendinţa aceasta continuă în perioada interbelică, chiar dacă se exprimă şi puncte de vedere opuse, într-o cultură românească tot mai bogată şi complexă.21 Eugen Lovinescu (1881 -1943), cel mai de seamă critic literar al generaţiei sale, s-a străduit o viaţă întreagă să-şi convingă compatrioţii că oraşul cosmopolit oferă un mediu social şi psihologic mai interesant decât satul patriarhal. Mitologia satului s-a dovedit însă tenace, asociată cu cealaltă mitologie, a „sufletului românesc”. Românii şi-ar avea esenţa lor spirituală, iar această esenţă se păstrează în lumea neamestecată şi nealterată a satelor, nicidecum în oraşele „înstrăinate”. Chiar epoca lui Carol al II-lea, în plin avânt modernizator, a fost marcată de o insistentă valorizare oficială a funcţiei simbolice a satului. Această tendinţă a susţinut şi o interesantă orientare în sociologia românească. Dimitrie Gusti (1880-1955) a pus bazele sociologiei rurale, organizând cu elevii lui o mulţime de anchete pe teren. Tot el a întemeiat în 1936 Muzeul Satului din Bucureşti – amplă colecţie de case ţărăneşti autentice – unul dintre cele mai importante de acest gen din Europa (comparabil cu muzeele scandinave care au dat tonul în privinţa reconstituirii habitatului rural). Totul este chestiune de măsură. Dacă o doză de specific românesc era bine venită, „românismul”, împins la extrem, a constituit baza ideologică a orientărilor naţional-extremiste care se înmulţesc în anii '30, şi îndeosebi a mişcării legionare (Garda de Fier). Legionarii au îmbrăţişat o mistică naţională îmbinată cu un ortodoxism fervent. România „pură” pe care o visau conducea inevitabil spre violenţă, totalitarism şi ostilitate faţă de „ceilalţi” (în primul rând faţă de evrei). Început ca o adevărată religie a renaşterii naţionale, atrăgându-i prin proiectul său ideal (dar nu mai puţin obscur şi utopic) pe unii dintre cei mai distinşi tineri intelectuali din epocă (între care Mircea Eliade şi Emil Cioran), legionarismul şi-a încheiat cariera în teroare şi sânge.22 În ansamblu, România înclina spre dreapta. Era o lume predominant rurală, în sens atât real cât şi simbolic, iar ţăranul, cu mentalitatea lui de mic proprietar, nu se lasă uşor tentat de ideologiile de stânga. Paradoxal, chiar stânga românească avea reflexe de „dreapta”. Este cazul „poporanismului” înaintea primului război mondial şi al ideologiei ţărăniste în perioada interbelică. Idealul proclamat era rural, nu citadin: o societate românească de mici proprietari. Departe de proiectul industrial şi colectivist al comunismului, dar şi de social-democraţia modernă. Socialiştii şi comuniştii au avut o pondere modestă în societatea şi viaţa politică românească. Partidul Comunist, fondat în 1921 ca secţie a Internaţionalei Comuniste cu sediul la

Moscova, a fost perceput ca partid al străinătăţii, trădător al intereselor naţionale, şi scos în afara legii în 1924. Fapt este că făcea jocul Moscovei, proclamând caracterul multinaţional al statului român şi dreptul naţiunilor la autodeterminare (cu alte cuvinte, destrămarea României şi, mai ales, recuperarea de către ruşi a Basarabiei). Nu număra de altfel decât vreo mie de membri, în majoritate nu români etnici, ci maghiari, evrei, bulgari, ruşi şi ucraineni (care aveau, desigur, motive specifice de nemulţumire), ceea ce a contribuit şi mai mult la marginalizarea acestui partid într-o Românie unde „ceilalţi” nu erau priviţi chiar ca români.23 Şi-ar fi imaginat cineva că peste puţini ani România va trece printr-unul dintre cele mai dure şi mai radicale experimente comuniste? 4. Comunismul românesc. Logica utopiei. Nimic mai uşor de constatat şi de explicat decât instaurarea comunismului în Europa centrală şi sud-estică. Indiferent de condiţiile naţionale specifice, de tradiţiile culturale şi politice, de raportul efectiv de forţe, comunismul a ajuns la putere exact până unde a înaintat Armata Roşie. Ţări învinse, ca România sau Germania (zona de ocupaţie sovietică), sau aflate în tabăra învingătorilor, ca Polonia şi Cehoslovacia, au avut aceeaşi soartă. Comunismul a fost un regim impus de cuceritor. Ar fi însă greşit să se tragă concluzia că s-a menţinut doar prin asuprire şi teroare. Nici un sistem politic nu poate rezista atât de mult dacă nu întruneşte, în lipsa consensului, măcar adeziunea unor anumite categorii sociale. Procedând la o răsturnare radicală, construind „o lume pe dos”, comunismul i-a atras pe cei care au profitat (sau au avut cel puţin sentimentul că profită) de această răsturnare: toţi cei care „au urcat”, în timp ce alţii „au coborât”. Mitul egalităţii pe care l-a vehiculat (şi într-o anumită măsură l-a şi pus în practică) defineşte – a arătat-o deja Tocqueville – o tendinţă irezistibilă a imaginarului politic şi social din ultimele două secole. Egalitatea şi libertatea sunt cele două mari componente ale democraţiei. Egalitatea este încă şi mai dorită decât libertatea (cel puţin în societăţile în care există largi categorii defavorizate). Mizând pe egalitate (în dauna libertăţii), comunismul şi-a atribuit o aură democratică şi a reuşit să seducă prin proiectul său de construire a unei lumi fără exploatare şi fără discrepanţe sociale majore. Problema comunismului nu e dacă a fost „bun” sau „rău” în sine. Problema comunismului e că în mod natural el nu poate să funcţioneze. A fost conceput şi pus în practică împotriva unor elementare legi umane şi sociale. Cum să funcţioneze un sistem fără proprietate, fără concurenţă şi fără o suficientă motivaţie individuală? Poate doar prin crearea unui „om nou”, aşa cum se şi urmărea. Comunismul a fost ţinut în viaţă prin mijloace artificiale (în primul rând prin constrângere), ca şi prin abaterile de la normă (tolerarea unui sector variabil de proprietate privată şi de comerţ liber) şi, nu în mică măsură, graţie afluxului de credite şi ajutoare occidentale. Minunea, până la urmă, nu a fost prăbuşirea comunismului, ci faptul că s-a putut menţine atâta vreme! Era menit să dispară de când se născuse. România se afla în situaţia particulară a unei ţări căreia comunismul îi era cu deosebire străin. O ţară predominant rurală, fără o tradiţie consistentă de stânga şi fără vreo simpatie pentru ceea ce venea de la Moscova. Era, din acest punct de vedere, la antipodul Cehoslovaciei (al Cehiei îndeosebi), ţară urbanizată şi industrializată, cu un partid comunist puternic şi unde simpatiile nu lipseau pentru „marele frate” slav de la Răsărit (înainte de război, partidul comunist număra în România doar o mie de membri, în Cehoslovacia – 80.000, în Ungaria – 30.000, în Polonia – 20.000, în Iugoslavia – 15.000 şi în Bulgaria – 8000). Paradoxul este că această societate, aparent cu totul nepregătită pentru comunism, a sfârşit prin a se aşeza în cele mai ortodoxe tipare ale experimentului comunist. Comunismul a ajuns să fie susţinut tocmai de acele condiţii care într-o primă fază împiedicaseră implantarea lui. Nu este doar un paradox românesc.

Este marele paradox al comunismului. Revoluţia comunistă – revoluţie proletară – ar fi trebuit să se petreacă, potrivit argumentaţiei economice şi istorice a lui Marx, în Occidentul industrializat şi nu în Estul agrar şi precapitalist. În Anglia, nu în Rusia. În fapt; această ideologie „industrială” şi „proletară” s-a materializat aproape exclusiv în societăţile mai puţin avansate pe calea capitalismului şi a democraţiei politice. Din acest punct de vedere, România semăna destul de bine cu Rusia precomunistă: o elită restrânsă de tip occidental, un capitalism incipient (cu toate dezechilibrele şi inechităţile decurgând de aici) şi o mare masă rurală, situată la un nivel economic şi cultural scăzut. S-a întâmplat ceea ce era până la urmă firesc să se întâmple. Elita, puţin numeroasă şi formând oarecum un corp aparte, a fost pur şi simplu pulverizată (unii din membrii ei au plecat din ţară, alţii au trecut prin închisori sau au coborât pe scara socială, alţii, în sfârşit, s-au amestecat şi s-au pierdut în „noua societate”). Ţărănimea, pe de altă parte, aproape a dispărut ca ţărănime, dacă îl definim pe ţăran în raportul lui – material şi sentimental – cu pământul. Colectivizarea l-a transformat în proletar agricol. În plus, industrializarea forţată a absorbit o masă rurală importantă, revărsând-o în oraşe. S-a creat o largă categorie de „orăşeni”, rupţi de sat, dar încă neintegraţi cu adevărat în civilizaţia urbană. Toate structurile au fost bulversate. Foarte mulţi români s-au trezit în cu totul altă poziţie socială decât cea de unde porniseră. S-au format aproape peste noapte (din muncitori, din ţărani…) o nouă clasă politică şi o nouă intelectualitate. În aceste condiţii, tradiţia s-a sfărâmat… Peste tot în această parte a Europei procesul a fost asemănător, dar rareori s-a mers atât de departe ca în România. Cauzele sunt multiple. Acutele discrepanţe sociale şi insuficienta cultură democratică au purtat o bună parte din răspundere. Românii nu au excelat la capitolul solidarităţii. Au ieşit la suprafaţă vechi motive de duşmănie. Se răzbunau ţăranii împuşcaţi la 1907. Cei aflaţi în ascensiune au avut satisfacţia să-i vadă pe alţii cum coboară. Cât despre democraţie, majoritatea românilor nu ştiau prea bine ce înseamnă. Dimpotrivă, se manifestase întotdeauna un soi de respect amestecat cu teamă în faţa autorităţii. Comunismul a profitat din plin de această mentalitate paternalistă. Cert este însă că şi asaltul comunismului asupra societăţii şi culturii româneşti a fost de o brutalitate extraordinară. Mai întâi, România a fost tratată fără menajamente, ca ţară învinsă. Apoi, liderii comunişti care au ajuns la putere veneau din zone cu totul marginale ale societăţii româneşti precomuniste; nici gând să se simtă legaţi de vreo tradiţie. Pe de altă parte, trebuia procedat în forţă pentru a face din România o ţară conformă idealului comunist, cu alte cuvinte pentru a transforma rapid o ţară agrară într-o ţară industrială şi o societate care nu prea auzise de comunism într-o societate impregnată cu valori şi atitudini comuniste. Aceasta a fost drama României: s-a lovit mai tare ca în alte părţi într-un corp social care era el însuşi mai fragil. În primul moment, o dată cu răsturnarea regimului Antonescu, optimiştii sau naivii au putut crede că România intră în sfârşit în zodia democraţiei. Dar nu au trecut decât câteva luni şi, la 6 martie 1945, sub presiunea sovietică, s-a instalat un guvern prezidat de Petru Groza, şeful unui mic partid agrarian, satelit al comuniştilor. Aparent, un larg guvern de coaliţie (chiar cu unii transfugi din partidele istorice: liberal şi naţional-ţărănesc). În fapt, posturile-cheie (începând cu ministerul de interne) şi puterea efectivă aparţineau comuniştilor. Era deja o dictatură comunistă, chiar dacă mascată în democraţie. De la o mie de membri, partidul comunist săltase repede la sute de mii (710.000 în 1947, o creştere de peste 700 de ori!). Învingătorul nu riscă niciodată să rămână singur. Printre cei captaţi, nu puţini scriitori şi alţi intelectuali de vază (care numai comunişti nu fuseseră înainte de 1944!). Noua putere a procedat imediat la o reformă agrară, împărţind ţăranilor şi pământul (nu chiar atât de mult) care mai rămăsese moşierilor după marea împroprietărire din 1921. Peste numai câţiva ani, aveau să ia ţăranilor tot ce li se dăduse, nu

numai în 1945, dar şi în 1921 şi 1864! S-a aplicat, în deplinătatea lui, şi votul universal (acordat acum şi femeilor). Şi astfel, cu toată lumea la vot, s-au desfăşurat alegerile din noiembrie 1946, care au însemnat victoria zdrobitoare a comuniştilor şi aliaţilor lor. Greu de spus cât ar fi obţinut comuniştii prin alegeri corecte; oricum, mult sub majoritate. Rezultatul s-a datorat atât propagandei şi intimidărilor (opoziţia, practic, n-a putut să mişte), cât şi, cu deosebire, falsificării opţiunilor exprimate. În faza imediat următoare, partidele istorice au fost desfiinţate şi liderii lor aruncaţi în închisori, iar „tovarăşii de drum” înghiţiţi de comunişti. „Fuziunea” cu socialiştii a dus – în februarie 1948 – la crearea Partidului Muncitoresc Român (în fapt, acelaşi partid comunist, sub alt nume; în 1965 s-a revenit la denumirea de Partid Comunist Român). Regele Mihai încercase în zadar să se opună acestor evoluţii. La 30 decembrie 1947 a fost forţat să abdice; s-a proclamat Republica Populară Română. În drumul său spre putere şi apoi în exerciţiul fără rival al puterii, comunismul a excelat în îmbinarea discursului democratic cu practica totalitară. Proiectul afişat era crearea unei lumi noi în care să nu mai existe inegalităţi, asuprire şi nedreptate, şi a unui om nou, eliberat de toate servituţile: un om liber într-o lume liberă. Dar pentru a zdrobi lumea veche şi a pune bazele lumii noi, era necesară o fază (preferabil cât mai scurtă) de violenţă revoluţionară. Este ceea ce s-a numit dictatura proletariatului, corespunzătoare, în terminologia oficială, construirii socialismului, fază premergătoare comunismului desăvârşit. Dar cum lumea lipsită de grija comunismului s-a încăpăţânat să nu apară, proiectul a rămas în prima fază (faza „socialistă”, renunţându-se însă după un timp la conceptul de dictatură care nu suna prea bine), un drum lung, aparent interminabil. În comunism, statul avea să dispară (ca orice instituţie constrângătoare). În socialism, dimpotrivă, statul (în fapt hibridul „stat-partid”) trebuia consolidat fără încetare, fiindcă prin el se construia comunismul. Dispariţia statului trecea aşadar prin întărirea statului, drumul spre libertatea deplină trecea prin abolirea libertăţii. Totul era trecător! Într-adevăr, totul a fost trecător, dar într-o tranziţie care în cele din urmă nu a condus la comunism, ci din nou la capitalism! Logica aceasta perversă apare ca o marcă a comunismului. Hitler a fost un criminal, dar el a declarat foarte sincer, de la bun început, în Mein Kampf, ce are de gând să facă. Nu a promis nici democraţie, nici respect pentru individ. Comunismul, dimpotrivă, juxtapune două registre care nu se potrivesc deloc. Iluzia democratică l-a ajutat multă vreme să-şi păstreze o anume respectabilitate. Şi încă îi mai protejează memoria. Crimele lui, motivate „democratic”, par mai puţin cumplite decât crimele naziste. Pentru motivul evident că democraţia este respectabilă, iar rasismul abject. În fapt însă, comunismul nu numai că este responsabil de o represiune brutală, de destine zdrobite, de crime, care oricât ar fi de „motivate” ideologic sau prin splendoarea „proiectului ideal” tot crime sunt, dar, în plus, şi de dereglarea totală a mecanismului social. I se potriveşte perfect faimoasa expresie a lui Talleyrand, rostită cu prilejul execuţiei ducelui d'Enghien: „a fost mai mult decât o crimă, a fost o greşeală!” Dintr-o dictatură de tip fascist se iese mai uşor (cazul Germaniei şi al Italiei după război sau al Spaniei după Franco). Fascismul nu a afectat structurile în măsura în care a făcut-o comunismul. Cu proiectul său „ştiinţific” şi metodic, de construire din toate piesele a unei lumi noi, comunismul a înlocuit realitatea „normală” cu o realitate paralelă.1 Cazul economiei este grăitor. Dictaturile „fasciste” au menţinut proprietatea privată şi economia de piaţă. Comunismul, dimpotrivă, a urmărit, şi în cea mai mare parte a realizat, abolirea acestor structuri „capitaliste”. De aceea din comunism se iese mai greu decât din oricare alt tip de dictatură: trebuie refăcută, reinventată, lumea normală, până la nivelul celulelor. Pentru comunism şi pentru urmările lui au plătit şi vor plăti câteva generaţii. O replică a Uniunii Sovietice.

Modelul comunist, în liniile lui „ideale”, a fost acelaşi pentru toţi. A trebuit însă, inevitabil, să se adapteze unor realităţi preexistente. Au rezultat astfel deosebiri destul de semnificative, mai puţin sensibile la început – în faza uniformizatoare a stalinismului – dar tot mai pronunţate cu trecerea vremii. România a fost candidată pentru varianta cea mai proastă de comunism.2 Şi-au spus cuvântul insuficienta angajare în modernitate şi lipsa în profunzime a unei culturi democratice. Masa informă de „oameni ai muncii”, ruptă de orice tradiţie, a putut fi uşor „reeducată” şi stăpânită. Singura instituţie care s-ar mai fi putut opune statului era Biserica. Dar România nu este Polonia. Spre deosebire de Biserica catolică şi de Bisericile protestante, Biserica ortodoxă are o lungă tradiţie de respect faţă de autoritatea politică; mesajul teologic a preocupat-o întotdeauna mai mult decât implicarea în viaţa cetăţii. Între comunism şi Biserica ortodoxă s-a ajuns la un modus vivendi, destul de curios la prima vedere, dat fiind că „lupta împotriva misticismului şi a superstiţiilor” figura la loc de cinste în arsenalul ideologic al partidului. În România, s-a practicat un ateism agresiv. În anii '50, copiii erau închişi în şcoli în noaptea de Înviere pentru a nu merge la biserică! Numeroşi români (mai ales cei „bine situaţi”) se temeau să fie văzuţi la biserică; n-ar fi fost un punct bun pentru cariera lor. În public, profesiunile de credinţă atee erau frecvente. Şi totuşi bisericile nu numai că au rămas deschise, dar au fost tot timpul pline de credincioşi. Seminariile teologice şi-au înmulţit numărul aspiranţilor la preoţie. Biserica ortodoxă a fost lăsată în pace, cu condiţia de a nu ieşi din perimetrul său. I s-a făcut chiar un dar preţios: desfiinţarea Bisericii greco-catolice în 1948 şi revenirea ei în sânul ortodoxiei. Până ca toată lumea să devină atee, Biserica ortodoxă naţională era totuşi mai bună decât o Biserică greco-catolică, depinzând de papă, de Roma, de Occident! Gesturile de bunăvoinţă nu erau gratuite. Nu i s-a cerut Bisericii să facă chiar propagandă ateistă, dar i s-a pretins să-şi îndemne fidelii la respect faţă de autoritate şi faţă de noua ordine politică. Biserica a fost angrenată şi în lupta pentru pace, una dintre cele mai inteligente lozinci lansate de comunişti (care a prins Occidentul imperialist, „aţâţător la război”, pe picior greşit: cine ar fi îndrăznit să laude războiul?). Nimic mai normal ca Biserica să susţină acest nobil îndemn, de factură „creştinească”! Una peste alta, între regimul comunist şi Biserică nu au existat crize. Fiecare şi-a adunat propriii credincioşi. Iar între cele două categorii de credincioşi, ai partidului şi ai lui Dumnezeu, s-a aflat o categorie şi mai largă de practicanţi ai dublei gândiri şi ai dublului discurs: şi cu partidul şi cu Dumnezeu (despre acest gen de dedublare Orwell a spus în 1984 tot ce era de spus). Comunismul i-a învăţat pe oameni să supravieţuiască şi să mintă. Este una dintre cele mai grele moşteniri pe care a lăsat-o. Nici o ţară comunistă n-a ajuns să semene atât de bine cu Uniunea Sovietică ca România. Până la detalii. Peste tot, în ţările comuniste, a dictat partidul comunist. Dar în majoritatea ţărilor comuniste europene s-au menţinut mici partide satelite (socialişti, creştini-democraţi, agrarieni…). În România însă, ca şi în Uniunea Sovietică, a funcţionat, în toată puritatea lui, sistemul partidului unic. Motorul societăţii comuniste era considerat industria, şi îndeosebi industria grea: siderurgia, construcţia de maşini… A fost, în esenţă, un model industrial de secol XIX, prelungit, în economiile comuniste, până aproape de sfârşitul secolului al XX-lea. Societate de „producţie”, comunismul n-a înţeles să facă concesii în favoarea „societăţii de consum”. În timp ce peste tot, în lumea evoluată, ponderea industriei scădea şi creştea ponderea serviciilor, comunismul se mândrea cu o pondere mereu crescută a industriei în ansamblul structurilor economice. Fusese gândit ca o lume nouă pentru muncitori şi trebuia să rămână aşa. Să se producă era mai important decât să se consume! În plus, accentul s-a pus mereu pe industriile de tip tradiţional. Teorie forjată în secolul al XIX-lea, comunismul nu a reuşit să se detaşeze de strategiile primei faze a revoluţiei industriale. Marele său simbol a fost oţelul. De aici, şi numele lui Stalin (de la stai –

oţel). Cimentul, de asemenea. Computerele, informatica n-au reuşit să se impună. Erau chiar suspecte: la limita dintre material şi imaterial. Comunismul n-a înţeles să se detaşeze de o industrie greoaie, costisitoare, puţin rentabilă. Şi în economie, prima ideologia, nu rentabilitatea. Însă şi această filosofie economică putea fi aplicată cu mai multă sau mai puţină stricteţe. Românii au aplicat-o cu maximum de stricteţe, în varianta cea mai apropiată de modelul sovietic. Industria a fost naţionalizată în întregime (principalele întreprinderi prin decretul din 11 iunie 1948 – dată simbol a istoriei comuniste – apoi şi celelalte). S-a mizat consecvent pe industria grea în dauna bunurilor de consum. Ca şi sovieticii, românii s-au „îndrăgostit” de oţel. Aberaţia românească a fost chiar mai mare. Ruşii dispuneau cel puţin de mari zăcăminte de fier şi cărbune, ceea ce nu era cazul României. Românii au ajuns să importe fier şi cărbune pentru a fabrica oţel, cât mai mult oţel! Materia primă venea pe mare din India, Australia sau Canada, apoi pătrundea în ţară pe Dunăre. De aceea marile combinate de oţel, începând cu cel de la Galaţi, s-au construit în preajma fluviului (vechile centre ale oţelului erau Reşiţa şi Hunedoara, în Transilvania). Spre sfârşitul epocii comuniste, România ajunsese să producă aproape 14 milioane de tone de oţel. Franţa şi Marea Britanie produceau fiecare câte 19. Ţinând seama de numărul locuitorilor, fiecărui român îi revenea de două ori mai mult oţel decât unui francez sau unui britanic. Şi colectivizarea agriculturii a urmat calea cea dură. Sistemul prevedea două tipuri de exploatări: (în terminologie sovietică) sovhozurile – întreprinderi agricole de stat, şi colhozurile – asociaţii ale ţăranilor, în care aceştia îşi puneau terenurile în comun. Dar proprietatea tuturor este proprietatea nimănui. De fapt era tot proprietatea statului comunist, sub o formă deghizată. Gospodăriile agricole colective, numite apoi cooperative agricole de producţie (varianta românească a colhozurilor), au însemnat deposedarea ţăranilor de pământ. Dacă o industrie etatizată merge prost, o agricultură de acest tip nu mai merge aproape deloc. Rusia şi România erau, prin tradiţie, primii doi exportatori agricoli din Europa. Dacă ceva nu lipsise în România înainte de comunism fusese mâncarea. Or, aceasta a devenit principala problemă a comunismului: cum să-i hrănească pe oameni, o dată ce industria era privilegiată în detrimentul agriculturii, iar proprietatea colectivă diminua drastic randamentul. Colectivizarea s-a desfăşurat în ritm intens, cu metode simple şi brutale: „convingerea”, de preferinţă, dacă nu, violenţa, şi denunţarea drept „chiaburi” sau sabotori a ţăranilor care se împotriveau. Chiaburul, echivalentul kulakului din Rusia, ţăranul înstărit, a devenit, în imaginarul comunist, o figură monstruoasă. Dar tocmai el susţinea, cu gospodăria lui de câteva zeci de hectare, partea cea mai dinamică a agriculturii româneşti. În 1959, „chiaburii” au dispărut printrun decret al guvernului; nimeni nu mai avea voie de acum înainte să „exploateze” muncă salariată în agricultură. În comunism, fiecare trăieşte din munca propriilor lui braţe! În sfârşit, în 1962, s-a anunţat, într-o atmosferă de sărbătoare naţională, încheierea colectivizării (în timp ce în Polonia şi Ungaria se procedase după 1956 la o parţială „decolectivizare”). „Socialismul” triumfase în România pe deplin, la oraşe şi la sate! Cu alte cuvinte, proprietatea privată îşi încheiase existenţa. Au rămas parcele necolectivizate la deal şi la munte, ca şi unele mici ateliere sau magazine. Ponderea lor a fost însă neînsemnată. Socialismul triumfase într-adevăr pe deplin la oraşe şi sate. Mai rămânea ca românii să achite şi nota de plată; au tot achitat-o până în 1989 şi, ţinând seama de consecinţe, continuă să o achite şi astăzi, şi o vor mai achita o vreme. De la represiune la „destindere” Anii '50 au fost şi anii marii represiuni. Mulţi români au luat drumul închisorilor, condamnaţi pentru delicte politice, unele reale (în raport cu legislaţia comunistă), altele închipuite, inclusiv pentru delictul de opinie, sau chiar fără a fi condamnaţi, prin simple decizii „administrative”. Pe lângă arhipelagul de închisori, a funcţionat şi „canalul-închisoare”. Tot după modelul sovietic. Ruşii se lansaseră într-un vast program de construcţii de canale, urmărind să

unească fluviile şi mările între ele: proiect în egală măsură economic şi represiv. Aici erau aduşi să lucreze, în condiţii inumane şi, dacă nu rezistau, să moară, „duşmanii poporului”. Cu mimetismul său caracteristic, regimul comunist din România a inventat propriul său canal, care avea să taie Dobrogea în două, unind Dunărea cu Marea Neagră. Începute în 1949, lucrările au fost sistate în 1953, pentru a fi reluate mai târziu, în vremea lui Ceauşescu. A fost un eşec tehnologic şi economic, dar un succes al aparatului de represiune. Cine era închis sau trimis la canal? În principiu, oricine era bănuit nu numai de acţiuni anticomuniste efective, dar şi, în genere, de atitudine ostilă. Era de ajuns un denunţ sau o vorbă nepotrivită. O anecdotă cu iz anticomunist, rostită între prieteni la un pahar, se putea solda cu o condamnare de ani de zile, şi chiar cu moartea, fiindcă la canal se mai şi murea. Important era „să-ţi ţii gura”. Unele categorii au fost însă mai lovite decât altele. Elita politică interbelică, în primul rând. În 1950 au fost ridicaţi (şi duşi în cumplita închisoare de la Sighet, în Maramureş) toţi liderii politici proeminenţi: foşti miniştri, parlamentari, şefi de partide… Puţini dintre ei au mai ieşit vii. Printre cei morţi în închisoare: liderii naţional-ţărănişti Iuliu Maniu (1873-1953), unul dintre artizanii unirii Transilvaniei la 1918 şi prim-ministru în anii 1928-1930 şi 1932-1933, şi Ion Mihalache (1882-1963); membrii „dinastiei” Brătienilor: Constantin I. C. Brătianu (18661953), frate al lui Ionel Brătianu şi şef al Partidului Naţional Liberal, şi Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), fiu al lui Ionel Brătianu, istoric şi om politic; ca şi Constantin Argetoianu (18721955), unul dintre cei mai influenţi oameni politici din România interbelică (de la care a rămas o imensă şi captivantă operă memorialistică, publicată aproape în întregime după căderea comunismului). La fel a fost decapitată şi armata. Intelectualii închişi au fost de asemenea numeroşi: o specie periculoasă pentru regim, oameni care aveau idei, vorbeau prea mult şi în jurul cărora se puteau constitui nuclee de rezistenţă. Nici ţăranii întemniţaţi nu au fost puţini: erau cei care se opuseseră colectivizării forţate. Comunitatea cea mai lovită a fost Biserica grecocatolică. Toţi episcopii ei şi un mare număr de preoţi care au refuzat în 1948 să „revină” la Biserica ortodoxă au fost închişi; mulţi nu au supravieţuit detenţiei. Una peste alta însă, societatea „gulagului” românesc, ca şi a celui sovietic, s-a caracterizat prin diversitate. Se întâlneau oameni de cele mai diferite provenienţe şi cu cele mai diferite credinţe; majoritatea lor, cu siguranţă, nu s-ar fi întâlnit niciodată în libertate. Unii au stat închişi zece-cincisprezece ani şi chiar mai mult. S-a creat astfel o societate paralelă (într-un fel mai autentică decât societatea de „afară”, dezmembrată şi temătoare), evocată astăzi în lucrări memorialistice, dintre care cea mai completă şi mai vie este saga penitenciară a lui Ion Ioanid (deţinut între 1953 şi 1964), intitulată Închisoarea noastră cea de toate zilele.3 Regimul de detenţie varia între anume limite, de la o perioadă la alta sau în funcţie de gradul de bunăvoinţă al temnicerilor. În ansamblu însă, a fost extraordinar de dur şi de umilitor, urmărind distrugerea atât fizică cât şi psihică a celor consideraţi adversari ai regimului: frig în celule, hrană insuficientă, bătăi, lanţuri la picioare… Erau şi oameni de optzeci de ani în această situaţie. A fost o dezlănţuire de ură şi de sadism. A fost şi convingerea (după cum proclama teoria comunistă) a unei victorii definitive. Nu se va mai da socoteală nimănui! Adevărul este că nici nu s-a mai dat; spre deosebire de crimele naziste, urmărite în justiţie până astăzi, aproape nimeni n-a fost judecat pentru crime comise în timpul comunismului. Nu există un Nümberg al comunismului. Ca în toate situaţiile de acest gen (represiuni masive şi secrete), nici statistica nu este uşor de făcut. În ce priveşte România, ea variază în mare între o sută-o sută cincizeci de mii de persoane închise şi deportate, şi un milion (sau chiar mai mult). Palierul de jos rezultă din datele oficiale, fiind probabil o subevaluare; cifra reală se află eventual între cele două extreme. Modelul sovietic s-a aplicat nu numai în structurile concrete, ale puterii, societăţii şi economiei. El trebuia să îmbibe pur şi simplu mintea românilor. Singurul reper istoric şi cultural

rămânea Rusia. „Insula latină” s-a reintegrat în marea slavă. Istoria a fost rescrisă. Începând din 1947, şi vreme de un deceniu, a circulat un manual unic (pentru elevi, studenţi şi profesori în egală măsură): Istoria R. P. R. (România devenise R. P. R. — Republica Populară Română), apărut sub direcţia lui Mihail Roller (istoric improvizat, ajuns un fel de „dictator” al istoriografiei româneşti). Istoria „burgheză” de până atunci pusese accentul pe ideea naţională şi pe legăturile cu Occidentul. Acum naţionalismul era prohibit, singurul acceptat fiind cel rusesc (deghizat în „internaţionalism” sovietic). Accentul s-a deplasat pe „lupta de clasă” (între burghezul român şi muncitorul român era o prăpastie) şi pe integrarea în spaţiul slav, în vedetă fiind puse raporturile „frăţeşti” cu Rusia şi cu Uniunea Sovietică. Din trecutul românesc şi din cultura naţională, a rămas prea puţin: o selecţie foarte orientată ideologic, din care lipseau nume mari, iar altele erau prezentate deformat, jucând – fără voia lor! – rolul de susţinători ai ideologiei comuniste. Pentru a judeca corect comunismul, trebuie ţinut seamă de o regulă simplă. Principiile declarate sunt una, iar practica sistemului alta. Aşa se face că democraţia comunistă a fost o dictatură. Dar n-a fost nici măcar o dictatură a partidului, aşa cum pretindea teoria. A fost dictatura unor grupuri restrânse, susţinute de aparatul represiv (în România, faimoasa Securitate). Comuniştii români au păstrat din tinereţea lor clandestină spiritul conspirativ, cultivarea secretului, reglările de conturi în „familie”. Partidul ajunsese să fie o organizaţie de masă, însă ce conta? Jocurile puterii se făceau pe ascuns, la vârf. Se proceda în stil mafiot; la nevoie se şi ucidea. „Supuşii” luau cunoştinţă de o versiune aranjată a lucrurilor abia după deznodământ. Cei care pierduseră partida, eliminaţi din sfera puterii, persoane oficiale până cu o zi înainte, erau prezentaţi drept „deviaţionişti”, spioni, şi aşa mai departe. Erau apoi „uitaţi”, scoşi din manualele de istorie, din memoria oamenilor (potrivit modelului sovietic; aşa procedase şi Stalin, şi chiar mai rău, cu Troţki, Buharin, Zinoviev, Kamenev, cu aproape întreaga veche elită bolşevică). În 1946, însuşi fostul secretar general al Partidului, Ştefan Foriş (înlăturat în 1944), a fost ucis, fără multe formalităţi, de tovarăşii săi; a intrat apoi în istorie sub sintagma „trădătorul Foriş”, fără ca cineva să se ostenească să explice ce anume trădase! În 1948 a venit rândul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci ministru al Justiţiei, şi actor principal al evenimentelor de la 23 august 1944. Era unul dintre puţinii intelectuali din conducerea Partidului; în plus se arătase mai „naţionalist” decât s-ar fi cuvenit, într-o Românie devenită anexă a Uniunii Sovietice. A fost scos din toate funcţiile, arestat, şi câţiva ani mai târziu condamnat la moarte şi executat în 1954. A urmat în 1952 gruparea Ana Pauker-Vasile Luca. Spre deosebire de „naţionalistul” Pătrăşcanu, handicapul lor era „invers”, Ana Pauker fiind evreică şi Vasile Luca, ungur. De fapt, principiile invocate şi acuzaţiile formulate contau prea puţin. Se dădea o luptă pentru putere, atâta tot. Şi, treptat, conducerea se româniza. Iniţial, ponderea principală a avut-o gruparea moscovită, liderii care stătuseră ani de zile la Moscova, în preajma lui Stalin, şi dintre care cei mai mulţi nici nu erau români. Veneau însă puternic din urmă cadrele din interior care, prin forţa lucrurilor, trebuiau să câştige. Din rândul lor provenea Gheorghe Gheorghiu-Dej, fost muncitor la căile ferate, secretar general al partidului din 1945. Într-o primă fază, el a fost flancat de ceilalţi; la începutul anilor '50, secretariatul partidului, care deţinea puterea efectivă, era alcătuit dintr-un singur român: Gheorghiu-Dej, şi din trei „neromâni”. Orientarea antievreiască din ultimii ani ai lui Stalin a jucat, evident, împotriva grupării Pauker. Debarasându-se de rivali, Gheorghiu-Deja rămas necontestat în fruntea partidului până la moartea sa în 1965 (mai eliminând din când în când câte un „tovarăş” stânjenitor). Partidul s-a angajat treptat pe calea românizării conducerii şi a unei politici de marcare a identităţii naţionale, aproape anulate în jurul anului 1950. Moartea lui Stalin în 1953, urmată de deschiderea dar şi de inconsecvenţele lui Hruşciov, a uşurat ascensiunea şi proiectele lui

Gheorghiu-Dej. A fost un tip machiavelic; cu abilitate şi lipsă de scrupule, a triumfat în interior şi şi-a asigurat şi în afară o anumită libertate de mişcare. Marea lui lovitură a fost în 1958 când a reuşit să obţină de la Hruşciov retragerea trupelor sovietice din România. Începând din acest an, orientarea „românească” s-a accentuat. Îmi amintesc – eram elev de liceu – cum s-a sărbătorit, pentru prima dată sub comunism, Unirea Principatelor, la 24 ianuarie 1959. Se recupera un moment fondator al istoriei naţionale (până atunci se sărbătorea mai curând ziua de 7 noiembrie, data revoluţiei bolşevice din Rusia!). Motivul acestei evoluţii este dublu. Pe de o parte, se înţelege, revenirea la suprafaţă a „românismului”; nici Gheorghiu-Dej, nici alţi lideri comunişti apropiaţi lui nu aveau prea mult de-a face cu cultura rusească sau sovietică (nici cu cea românească, de altfel!); oricum, nu se puteau ignora la nesfârşit sentimentele naţionale ale populaţiei. Pe de altă parte însă, era şi refuzul liberalizării, timide, totuşi efective, schiţate de Hruşciov (denunţarea crimelor lui Stalin în 1957, câţiva ani mai târziu publicarea primelor texte ale lui Soljeniţân…). Gheorghiu-Dej nu avea intenţia să meargă atât de departe. „Liberalizarea” rusească, denunţarea „cultului personalităţii” şi schimbarea, cam peste tot, a vechilor garnituri de stalinişti erau de natură să-l neliniştească. Îndepărtarea lui de Uniunea Sovietică se explică nu numai prin motive de „patriotism”, ci şi prin teama de a-şi pierde poziţia, dacă s-ar fi lăsat atras în mişcarea declanşată de Hruşciov. A mizat, aşadar, pe dubla carte a patriotismului şi a conducerii personale. În România, spre deosebire de celelalte ţări comuniste europene (exceptând Albania) nu s-a petrecut o destalinizare. În locul unei doze de libertate, românilor li s-a oferit o doză de naţionalism (care, desigur, făcea plăcere, după ofensiva antinaţională a anilor precedenţi). Se explică astfel, după o atenuare de câţiva ani, reintensificarea represiunii. 1958 şi 1959 sunt ani de mari procese politice, cărora le cad victime în special intelectuali. Era un dublu mesaj adresat atât Moscovei („suntem capabili şi prin propriile forţe să menţinem ortodoxia comunistă”), cât şi propriului popor („staţi liniştiţi fiindcă dictatura nu s-a sfârşit!”). În 1956, revoluţia din Ungaria şi frământările din Polonia fuseseră un semnal de alarmă. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple în România! Lucrurile au mers crescendo până în 1964, anul de glorie al lui Gheorghiu-Dej. Prin Declaraţia din aprilie, partidul comunist, şi implicit România, îşi proclamau independenţa faţă de Moscova. Tocmai izbucnise un aspru conflict ideologic şi politic (care ameninţa să degenereze chiar în înfruntare militară) între cele două mari puteri comuniste, Uniunea Sovietică şi China În loc să se alăture Moscovei, ca ceilalţi parteneri europeni reuniţi în Pactul de la Varşovia, România se declara echidistantă! Ea punea în centrul raporturilor cu celelalte partide şi state comuniste principiul independenţei şi al neamestecului. A fost spectaculos şi părea promiţător. Eram pe atunci student la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Am fost adunaţi într-un mare amfiteatru unde ni s-a vorbit despre noua orientare. Despre pretenţiile abuzive ale sovieticilor, despre o tradiţie românească ce trebuia recuperată, despre raporturile noastre cu cultura occidentală… Apropierea de Occident însemna într-o primă etapă Parisul. Pe de o parte, ţinând seama de o veche tradiţie, pe de altă parte, dată fiind atitudinea specială, ea însăşi de independenţă, a lui de Gaulle, în cadrul alianţei atlantice. Mişcarea românească faţă de Moscova părea oarecum simetrică cu poziţia gaullistă faţă de Washington. Primul-ministru al României, Ion Gheorghe Maurer, a vizitat aşadar Parisul. Au apărut în Bucureşti ziare şi reviste franceze; aşa ceva generaţia mea nu mai văzuse; câţiva ani, până la înăsprirea ideologică de la începutul anilor '70, s-au putut cumpăra Le Monde şi Le Figaro (cu câteva zile întârziere fiindcă erau supuse, fireşte, unei atente lecturi prealabile, şi cu unele numere lipsă, atunci când conţinutul lor nu convenea). Tot în 1964 au fost deschise închisorile. Au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici, unii dintre ei închişi de aproape două decenii. Din nou un dublu motiv: regimul se simţea suficient de tare

pentru a nu se mai teme de nişte oameni pe jumătate zdrobiţi, apoi era, fireşte, semnalul adresat Occidentului: represiunea s-a terminat, România devine o ţară liberă! Un comunism dinastie? Gheorghiu-Dej era deja bolnav de cancer. A murit în martie 1965. I-a urmat – tot în urma unor decizii „conspirative” la vârf – cel pe care îl pregătise pentru succesiune, Nicolae Ceauşescu, pe atunci în vârstă de 47 de ani.4 Mai târziu, românii au avut toate motivele să se întrebe: ce s-ar fi întâmplat totuşi fără Ceauşescu, dacă Gheorghiu-Dej ar mai fi trăit sau i-ar fi urmat altcineva? Şi aceasta, deoarece Ceauşescu nu a fost un lider comunist ca oricare altul. Cu el, comunismul românesc a luat o întorsătură suprarealistă. Gheorghiu-Dej sau altul dintre posibilii succesori ar fi cârmuit probabil într-o manieră mai echilibrată (nici n-ar fi fost greu în comparaţie cu maniera lui Ceauşescu). Este însă cale lungă de aici şi până la a ne închipui (aşa cum sugerează unii simpatizanţi ai lui Gheorghiu-Dej) că România ar fi avansat treptat spre mai multă libertate, democraţie şi economie de piaţă. Partidul şi Securitatea nu au lăsat nici un moment frâiele din mână; le-au slăbit uneori, din motive tactice, dar nu au renunţat nicicând – şi nici nu aveau intenţia să o facă – la controlul asupra societăţii româneşti. Fără Ceauşescu, ar fi fost probabil mai bine, la nivelul detaliilor (şi este drept că viaţa e în mare măsură făcută din detalii), dar ne putem îndoi că sistemul, în substanţa lui, ar fi evoluat semnificativ. Perioada situată în linii mari între 1964 şi 1971 a fost cea mai bună din istoria comunistă a României („cea mai bună” neînsemnând „bună”, ci „bună în raport cu celelalte”). Unii români au început să călătorească în Occident; nu era uşor să obţii o viză de ieşire (din ţările comuniste nu se ieşea decât cu aprobare), totuşi se mai putea călători. S-a recuperat cea mai mare parte din cultura naţională. Istoria a început să se scrie cu accent – tot mai apăsat – pe valorile româneşti. Cenzura însă veghea. Erai acum liber să fii naţionalist, după cum erai liber să fii prosovietic în 1950! Dar liber să gândeşti şi să te exprimi liber oricum nu erai. Era desigur mai simpatic să gândeşti naţional decât antinaţional. Să gândeşti pur şi simplu rămânea o operaţie riscantă. Riscul de a intra în închisoare scăzuse considerabil. Însă şi oamenii se fereau, se învăţaseră să se ferească. În toiul marii represiuni de la începutul anilor '50, românii adversari ai comunismului încă nu-şi pierduseră cu totul comportamentul de oameni liberi. Credeau de altfel că regimul nu va dura mult, că vor veni americanii (acesta a fost un mit tenace). Comunismul însă a rezistat şi nici americanii n-au venit (nici n-au avut vreun moment intenţia să vină!). Dacă represiunea în vremea lui Ceauşescu a fost mai blândă decât sub Gheorghiu-Dej, aceasta se datorează în primul rând faptului că societatea însăşi se liniştise, se aşezase în cadrul pregătit de comunişti. Devierile rămâneau individuale, uşor de urmărit şi de sancţionat. Tot în aceşti ani a crescut sensibil şi nivelul de trai al oamenilor. „Bunurile de consum” au căpătat o pondere ceva mai mare în economia românească. Creditele occidentale, la care ani de zile s-a apelat masiv, folosite în primul rând pentru dezvoltarea marilor industrii, şi-au lăsat câteva picături şi în viaţa obişnuită a oamenilor. Puteai să te hrăneşti şi să te îmbraci ceva mai bine, şi chiar să vezi la cinematograf filme americane (evident, selectate cu grijă). Problema lui Ceauşescu a fost originea lui teribil de modestă. Se născuse în Scorniceşti, un sat neînsemnat din vestul Munteniei, şi anume într-o casă aflată chiar la marginea satului. A fost un marginal dintr-o familie de marginali. Activitatea lui proletară – indispensabilă, simbolic, unui lider comunist – s-a limitat la aceea de ucenic într-un atelier de cizmărie. Cultura nu i-a depăşit câteva clase primare. Până la sfârşit se încurca citind. Odată comuniştii ajunşi la putere, toate acestea nu au fost un handicap, dimpotrivă. Soţia lui, Elena Ceauşescu, a pornit de la acelaşi nivel. Şi studiile ei se rezumau la clasele primare. Avea să devină însă (nu contează cum) inginer chimist, doctor în chimie, şi, în sfârşit, academician. În faza ei de maximă ascensiune intelectuală, numele i se pronunţa invariabil: „academician doctor inginer Elena Ceauşescu”.

Ajunşi de atât de jos atât de sus, cei doi şi-au pierdut capul. Frustrările li s-au sublimat în megalomanie. Şi-au întreţinut şi stimulat reciproc această stare. Nu le-a ajuns să domine România; România lor trebuia să devină o mare putere, iar ei înşişi personaje de prim-plan nu doar ale ţării ci ale lumii întregi. S-au decis să construiască în stil faraonic. Cel mai mare palat din lume pe care şi l-au înălţat la Bucureşti era cu siguranţă o răzbunare pentru căsuţele sărăcăcioase în care se născuseră. Pe lângă propriile fantasme, ei cultivau însă şi orgoliul naţional. România a fost o ţară de ţărani, o ţară în care multă vreme totul s-a construit la scară mică; până şi bisericile sunt de dimensiuni modeste. Acum urma să devină o ţară de orăşeni, cu mari industrii şi cu construcţii monumentale. Dincolo de nebunia individuală, proiectul ceauşist a corespuns şi unei dorinţe mai largi de depăşire a României patriarhale. A fost un pariu cu modernitatea, însă un pariu extravagant şi în cele din urmă ratat. Gheorghiu-Dej concentrase puterea într-o manieră relativ discretă (ca lider al partidului, iar din 1961 şi ca preşedinte al Consiliului de Stat – preşedinţia „colegială” a României). Faptul că una dintre fiicele lui, lipsită de talent şi cu o înfăţişare nu tocmai convingătoare, a aspirat să devină stea de cinema şi a interpretat roluri principale în numeroase filme, a fost doar o abatere măruntă şi oarecum anecdotică de la regula comunistă a unei puteri personale manifestate cât mai impersonal. Oficial, instanţa supremă rămânea partidul. O dată cu Ceauşescu, instanţa supremă a devenit familia, pusă, chiar oficial, înaintea partidului. Iniţial, Ceauşescu a moştenit doar funcţia de lider de partid. I-a adăugat-o în 1967 şi pe cea de preşedinte al Consiliului de Stat. În 1971 a devenit primul preşedinte al României (ceea ce însemna transformarea preşedinţiei colective în preşedinţie personală). A apărut, ca preşedinte, aidoma unui monarh, cu sceptrul în mână (spre entuziasmul lui Salvador Dali, care i-a trimis o telegramă de felicitare; era, într-adevăr, suprarealist!). Apoi, a urcat treptele puterii şi Elena Ceauşescu, ajungând în cele din urmă numărul 2 din partid. Soţii şi-au împărţit responsabilităţile, „primei doamne a ţării” revenindu-i politica de cadre, ştiinţa, tehnologia şi cultura (doar era academician!). Fiul, Nicu Ceauşescu, un play-boy mai înclinat spre băutură şi femei decât spre politică, urma să asigure succesiunea. În ultimii ani apărea tot mai des, în context oficial, alături de părinţii săi, şi numele îi era tot mai frecvent pronunţat. În rest, nu prea se mai pronunţau nume. Membrii „comitetului politic executiv” al partidului sau ai guvernului, mereu schimbaţi sau „rotiţi”, pentru a nu căpăta prea multă importanţă într-un anume post (sau plătind – fiindcă trebuia să plătească cineva – insuccesele) fuseseră reduşi la rangul de simpli slujitori ai cuplului Ceauşescu. În momentul prăbuşirii, în decembrie 1989, a stârnit senzaţie gestul unui fost prim-ministru care i-a sărutat mâna dictatorului! Modelul românesc a ajuns să fie apropiat de cel nord-coreean: comunismul dinastic. În aparenţă cu totul aberant, dar în fond în logica sistemului. În interpretarea istoriei şi în justificarea acţiunii sale politice, comunismul pune în prim-plan masele: totul prin popor şi pentru popor. În fapt, masele sunt reprezentate prin partid. Iar partidul, prin liderii săi. Peste tot, conducerea comunistă a fost sensibil personalizată, desigur cu intensităţi diferite (şi conducerea „colegială” se rezuma la un mic grup de câţiva lideri, nu mai mulţi). Românii, ca şi nord-coreenii, au făcut doar un ultim pas. Sistemul închis, cu decizii luate în grup restrâns, la vârf, permitea şi aproape îndemna la asemenea alunecări. În România a contribuit, desigur, şi o atitudine mai veche decât comunismul: mentalitatea paternalistă, respectul – parcă de la sine înţeles – acordat celui care se află deasupra celorlalţi. La acestea s-a adăugat şi zdrobirea, mai necruţătoare ca oriunde, a tuturor structurilor autonome: amalgamarea românilor într-o masă lipsită de voinţă. Stilul Ceauşescu. Nimic n-a funcţionat mai bine şi mai uşor – neînchipuit de uşor! – decât dorinţa cuplului Ceauşescu de a juca un rol însemnat pe planetă. Îndepărtarea de Moscova făcuse din România,

încă din 1964, o ţară interesantă. În august 1968, când sovieticii, împreună cu aliaţii lor din Pactul de la Varşovia, au invadat Cehoslovacia, punând capăt „primăverii de la Praga”, Ceauşescu s-a opus vehement agresiunii. Ceva într-adevăr ieşit din comun în Europa comunistă: din balconul clădirii monumentale care adăpostea comitetul central al partidului, în faţa unei pieţe pline de lume, un lider comunist condamna politica Moscovei şi exprima ferm voinţa României de a rezista cu armele în faţa unei agresiuni similare. A fost ziua cea mare a lui Ceauşescu. Independenţa faţă de Uniunea Sovietică, respectul Occidentului şi adeziunea generală a propriului popor, toate acestea păreau lucruri câştigate. De fapt, Ceauşescu se temea pentru propria lui poziţie. A fost atunci o iluzie: Cehoslovacia şi România nu se aflau deloc într-o situaţie similară. În Cehoslovacia se declanşase un proces de liberalizare, al cărui rezultat nu putea fi altul decât pierderea monopolului politic de către comunişti. De aceea ruşii au intervenit în forţă. Altă soluţie pentru ei nu exista – decât să piardă! În România, nici vorbă de aşa ceva. Partidul stăpânea situaţia. Ceea ce putea, eventual, să-i deranjeze pe sovietici nu era politica internă (nu mai liberală decât a lor!), ci unele manifestări ale politicii externe româneşti. Acestea creau uneori iritare, dar nu puneau în primejdie sistemul comunist. De aceea ruşii nu au intervenit. Nu este uşor de cântărit în ce măsură afirmata independenţă a României din 1964 până în 1989 a fost o independenţă reală sau o aparenţă de independenţă. România a rămas până la capăt membră a Pactului de la Varşovia şi a organizaţiei economice a statelor comuniste (Uniunea Sovietică fiind principalul ei partener comercial). A fost un membru turbulent al familiei, dar care nu a ieşit din familie. Lui Ceauşescu i-a plăcut să creadă că este mai independent decât era în fapt. Dar şi Occidentului i-a plăcut să creadă acelaşi lucru („Oamenii cred uşor ceea ce le place să creadă”, a spus Cezar). O Românie independentă ar fi fost, într-adevăr, o breşă în sistemul comunist. Mai grav este însă că, mizând pe detaşarea României de Moscova, occidentalii l-au creditat pe Ceauşescu şi în materie de deschidere politică internă. Era curentă comparaţia cu Iugoslavia lui Tito: un regim comunist mai suplu atât în exterior cât şi în interior. Şi astfel Ceauşescu a devenit respectabil şi cât se poate de frecventabil. Lucrurile stăteau însă invers. Românii n-au beneficiat de pe urma politicii externe, ci au plătit pentru ea. Pentru a avea mâinile libere în afară, Ceauşescu a oprit procesul de liberalizare în interior. S-a văzut clar că nu de dragul experimentului cehoslovac se înfierbântase el la 1968. Dimpotrivă, s-a temut de forţa contagioasă a unui asemenea model nu mai puţin ca de intervenţia sovietică. O dată cu „primăvara de la Praga” ia sfârşit şi timida liberalizare din România; Ceauşescu avea să se manifeste până în ultimul moment drept cel mai consecvent apărător al ortodoxiei comuniste. Occidentul s-a făcut că nu vede sau nu înţelege, şi astfel Ceauşescu a beneficiat ani de zile de un tratament de favoare. A călătorit în întreaga lume, în ţări comuniste, occidentale sau din lumea a treia. Era prieten cu toţi. De la Washington la Phenian avea uşile larg deschise. Regi şi regine, preşedinţi şi prim-miniştri I-au primit cu fast pe Ceauşescu sau au fost primiţi de el la Bucureşti; aproape nici o personalitate politică din epocă nu lipseşte de pe această listă. Ceauşescu a dus o mare politică, şi nu doar în aparenţă. A fost o politică de mare putere. Într-o lume polarizată de-a lungul unui multiplu sistem de falii: Uniunea Sovietică şi Statele Unite, N. A. T. O. Şi Pactul de la Varşovia, Uniunea Sovietică şi China, Israelul şi ţările arabe, lumea dezvoltată şi lumea a treia, el a ştiut să se prezinte peste tot ca elementul de legătură, factorul conciliator, mediatorul ideal. A putut astfel să joace un rol efectiv în negocierile dintre Israel şi ţările arabe (România fiind singura ţară comunistă care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul în urma războiului din 1967). Cum lucrurile i-au mers atât de bine, aspira fireşte la mai mult: la o „nouă ordine politică şi economică internaţională” pe care România, prin el, o propunea lumii întregi!

Ceea ce îi lipsea încă României ca să fie cu adevărat o putere mondială era ponderea economică şi umană. Şi în aceste domenii, Ceauşescu s-a pus pe lucru. În economie, el a dovedit un voluntarism şi o megalomanie de aceeaşi intensitate ca în politica internaţională. Era însă mai simplu să stai de vorbă despre destinul lumii decât să faci economia să meargă (şi mai ales o economie comunistă care, de felul ei, nu prea merge!). Ceauşescu a dus la extrem voluntarismul economic specific de altfel comunismului. Trebuia „obligată” industria să se dezvolte în ritmuri înalte, şi îndeosebi industria grea, sacrificându-se astfel nevoile de consum ale populaţiei. Siderurgia, construcţia de maşini, cărora li s-a adăugat şi industria chimică (specialitatea Elenei Ceauşescu) s-au aflat în prim-plan. Era o frenezie a producţiei, a unei producţii tot mai mari, înţeleasă ca scop în sine. România importa cantităţi imense de materii prime (inclusiv petrol, pe care pe vremuri îl exporta) pentru a fabrica produse finite, de calitate adesea mediocră, care nu-i aduceau prea mare câştig sau îi aduceau chiar pierdere. În plus, Ceauşescu îşi imagina o Românie autarhică, în stare să producă de toate. Într-o lume a interdependenţelor şi a specializărilor, în care nici ţările mari şi cu tradiţie industrială nu mai fabrică toată gama produselor, România părea pe cale de a acoperi toate ramurile de producţie. De la bare de oţel la automobile şi avioane, România putea face orice, şi cu o tehnologie care se preconiza să depăşească media mondială! O problemă interesantă a comunismului priveşte ritmurile dezvoltării economice. De la un an la altul, în toate ţările comuniste, economia, industria îndeosebi, creştea de câteva ori mai repede decât în Occident. Ideologia o pretindea: superioritatea comunismului faţă de capitalism! Pentru capitalism o creştere anuală a industriei de 2-3 procente este satisfăcătoare, iar de 5 procente de-a dreptul excelentă; comuniştii aliniau, de regulă, procente de peste zece la sută! Cum reuşeau? În parte, „umflând” statisticile, iar într-o anumită măsură producând chiar cu adevărat, însă fără să ţină seama de cerinţele pieţei (ceea ce conta era valoarea „în sine” a produsului, nu valoarea lui de piaţă. Marx defineşte valoarea drept cantitate de muncă materializată. Valoarea este distinctă de preţ. Faptul că de un produs e sau nu nevoie, că se vinde sau nu, prezintă mai puţină importanţă. El are valoarea pe care o are, atâta tot! După căderea comunismului – în prelungirea aceleiaşi metodologii s-au evaluat întreprinderi supuse privatizării la o „valoare” pe care n-o aveau nici pe departe. În fapt, valoarea lor era sub zero, fiindcă produceau doar pierderi!). Chiar şi printre ţările comuniste, România s-a remarcat prin ritmuri deosebit de înalte: în medie, aproape pe toată durata comunismului, 12-13% anual. Se proclamase, în anii '70, „miracolul românesc”, prin analogie cu „miracolul japonez”, într-o vreme când Japonia se afla pe primul loc în lume, iar România pe al doilea, în privinţa ritmurilor de dezvoltare. Deosebirea dintre cele două miracole stă în faptul că miracolul japonez era real. Miracolul românesc pare a fi mai curând acela că, după o jumătate de veac de dezvoltare impetuoasă, România este una dintre ţările cele mai sărace ale Europei. Oricum s-ar calcula produsul brut pe locuitor, diferenţa este astăzi sensibil mai mare între România şi Occident decât era în preajma celui de-al doilea război mondial. De altfel, în ansamblu, Europa ex-comunistă a pierdut puncte în raport cu Occidentul (remarcabil rezultat al unor ritmuri de creştere de trei ori mai înalte decât cele occidentale!). O statistică din ultimul an al lui Ceauşescu pune în lumină metodologia de calcul. Se dăduse ordin de sus ca producţia agricolă la hectar să depăşească randamentul occidental. Cifrele s-au aliniat, ascultătoare: o producţie anuală de 60 de milioane de tone. După căderea comunismului s-a procedat la o recalculare. Rezultat: 16 milioane, de patru ori mai puţin! Românii erau şi cam puţini. O „mare” Românie trebuia să aibă mai mulţi locuitori şi îndeosebi mai tineri. În octombrie 1966 regimul comunist a oferit românilor un cadou care le-a stricat multora viaţa timp de mai bine de două decenii. S-au interzis, prin decret, avorturile. Decizia i-a luat prin surprindere pe oameni. Era o întorsătură de 180 de grade. Comuniştii au

venit la putere cu lozinca eliberării femeii şi a deplinei sale egalităţi cu bărbatul. În consecinţă avorturile au fost lăsate libere şi Ia preţuri foarte „avantajoase” (cu un salariu mediu s-ar fi putut face câteva zeci de avorturi!). De vreo educaţie sexuală sau familială, nici vorbă (despre sex, în timpul comunismului, nu s-a zis nimic „oficial”; dictaturile sunt în genere pudice: sexul este un spaţiu de libertate pe care înţeleg să-l oculteze sau să-l îngrădească). Cum femeile ajunseseră să muncească alături de bărbaţi, iar comportamentele deveniseră mai libere, urmările sunt lesne de înţeles: România a cunoscut o adevărată epidemie de avorturi. Şi deodată, fără vreo pregătire, fără un program alternativ (contracepţia fiind aproape necunoscută), ceea ce părea a fi un drept natural a devenit un delict, sancţionat cu ani de închisoare (atât pentru cine practica operaţia cât şi pentru femeia implicată). Au fost nenumărate drame: operaţii improvizate, decese, condamnări. Femei aflate între viaţă şi moarte: interogate de procurori. Copii nedoriţi. Copii născuţi anormali, fiindcă se încercase, prin metode empirice, eliminarea lor. Şi mai ales o stare de permanentă nervozitate în familii, în raporturile cotidiene dintre bărbaţi şi femei. Şi o imensă jignire adusă oamenilor şi mai ales femeilor, tratate ca animale de reproducere. La început, cum era de aşteptat, numărul naşterilor a crescut brusc. Apoi, fiindcă oamenii găsesc întotdeauna mijloace de adaptare, au început iar să scadă. Fazele de scădere erau contracarate prin noi campanii de represiune, curba iar creştea şi cobora din nou… S-a purtat timp de ani de zile un război surd între regim şi oameni. A fost una dintre marile frustrări ale românilor. S-a concentrat aici o parte din violenţa descătuşată în decembrie 1989.5 „Sistematizarea” satelor a fost semnalul care a început să-i trezească pe occidentali la realitate. Curios cum nu văzuseră mai înainte „sistematizarea”, de o şi mai mare amploare, a oraşelor. Se vede că satul are o semnificaţie mitică (acolo se află rădăcinile noastre). Şi în acest domeniu, Ceauşescu a mers foarte departe, dar tot în sensul mitologiei comuniste. Comunismul preconiza o lume nouă; aceasta însemna, evident, şi transformarea radicală a peisajului şi habitatului. Zone întregi ale oraşelor au fost rase fără a fi cruţate clădirile istorice şi măcar mici segmente din peisajul tradiţignal.6 Cartierul de blocuri a devenit marele simbol al modernizării de tip comunist. Desigur, în întreaga lume, o parte a populaţiei s-a înghesuit în blocuri: este preţul industrializării şi urbanizării. În România însă, transfigurarea oraşelor în „păduri de blocuri” a fost înfăţişată ca soluţia ideală, un summum al civilizaţiei moderne. Ce putea fi mai înălţător decât a trăi la bloc! Imaginile de propagandă puneau în evidenţă splendoarea noilor cartiere. Viaţa românilor s-a schimbat astfel radical. Ţărani sau orăşeni, ei trăiseră aproape toţi în case individuale (multe dintre ele, desigur, modeste). În urma comunismului, marea majoritate a orăşenilor au ajuns să locuiască în apartamente de bloc. Încă o lovitură dată individualismului, comunismul însemnând trai în comun! Camerele sunt mici şi prost finisate. Nu există nici garaje (ar fi fost un lux prea mare), nici locuri de joacă pentru copii, nici biserici (evident!), nici cinematografe… Sunt spaţii unde oamenii pur şi simplu „stau”: mănâncă, dorm… trăiesc, în sfârşit. Trebuia să le vină rândul şi satelor. Aici, ce e drept, Ceauşescu a cam depăşit măsura, chiar măsura comunistă. Satele trebuiau să dispară, nici mai mult, nici mai puţin! Programul de sistematizare a teritoriului, elaborat în anii '80, prevedea ca fiecărui grup de sate să-i ia locul un mic centru de tip urban (cu blocuri, fireşte). Se atingeau mai multe ţinte: extinderea terenului agricol, „urbanizarea” completă a României, „colectivizarea” oamenilor, omogenizarea modului de viaţă. Proiectul acesta – care părea într-adevăr operă de nebun – a stârnit proteste indignate în Occident şi a contribuit în bună măsură la încheierea lunii de miere (cam prea mult prelungită) dintre Ceauşescu şi guvernele occidentale. Timpul nu i-a permis să distrugă decât câteva sate. În locul lor au apărut blocuri de proastă calitate, lipsite până şi de apă curentă. Printre blocuri rătăceau animalele de pe lângă casă pe care ţăranii le luaseră cu ei!

Bisericile nu-i plăceau deloc lui Ceauşescu (consecvent şi în această privinţă ideologiei comuniste atee. Până la urmă vina lui Ceauşescu este că a luat comunismul prea în serios!). A dărâmat nenumărate biserici – inclusiv monumente istorice – profitând de sistematizarea oraşelor. Unele dintre bisericile cruţate au fost „ascunse”, cu blocuri construite în faţa lor sau de jurîmprejur, sau chiar deplasate şi reinstalate în locuri mai puţin vizibile. La Bucureşti, această strategie s-a aplicat pe scară largă. Obiectivul era, evident, un peisaj citadin fără biserici! Biserica ortodoxă nu a schiţat nici o rezistenţă efectivă; nu este una dintre paginile glorioase ale istoriei ei. Ce s-ar fi întâmplat dacă regimul comunist din Polonia ar fi început să dărâme biserici? În schimb, Ceauşescu, tot pe urmele mitologiei comuniste şi ale modelului sovietic, iubea canalele şi lacurile artificiale. A reluat şi terminat ceea ce regimul Gheorghiu-Dej nu reuşise la capăt: canalul Dunăre-Marea Neagră. A început să sape şi alte canale. Ideea era ca şi Bucureştiul să se lege de Dunăre şi astfel să devină port. A distrus sate pentru a „instala” în locul lor lacuri, unele de mare întindere. Se pot vedea şi astăzi în preajma Bucureştiului „false lacuri”, „cratere” fără apă, abandonate, acolo unde mai înainte trăiau oameni. Cu siguranţă că „drumurile de apă” lau preocupat mai mult pe Ceauşescu decât drumurile obişnuite. Până să se circule pe canale, în România se circula tot mai greu pe şosele, ajunse într-o stare avansată de degradare. În locul unui canal ar fi prins mai bine o autostradă (România avea doar 100 de kilometri de autostradă, şi aceasta mai mult cu numele). Tot jocului cu apa (dar în sens invers) i-au aparţinut şi secarea bălţilor Dunării (pentru extinderea culturilor agricole) şi chiar un proiect (din fericire, nefinalizat) de secare parţială a Deltei Dunării! Despre ecologie, cu siguranţă, Ceauşescu nu auzise. Comunismul a promovat ingineria. Programul său transformist cerea cât mai mulţi ingineri. Trebuiau construite uzine, blocuri de locuit, canale… Cam jumătate dintre absolvenţii învăţământului superior sovietic erau ingineri. La acest capitol românii i-au depăşit chiar pe ruşi. Din trei studenţi români, doi studiau ingineria: un incontestabil record mondial. Astăzi, intelectualitatea românească este formată în cea mai mare parte din ingineri, mulţi dintre ei căutându-şi debuşee în alte sectoare de activitate. Ideologia şi cultura au căpătat şi ele amprenta specifică „Ceauşescu”.7 În 1971 s-a declanşat „mica revoluţie culturală”, în stil românesc. Ceauşescu a proclamat atunci sfârşitul destinderii ideologice. Pe „frontul” ideologic nu aveau să se mai facă concesii. Nu se mai admiteau devieri, influenţe burgheze… Firava liberalizare românească, începută în 1964, îşi încheia existenţa. Libertatea de exprimare şi de mişcare a oamenilor (inclusiv şi îndeosebi călătoriile în străinătate) avea să fie tot mai îngrădită, an de an, până în 1989. După câţiva ani de „disciplinare” a culturii, regimul şi-a putut permite până şi luxul de a desfiinţa cenzura („Direcţia presei” – instituţia învestită cu această misiune). Încă un mesaj derutant adresat Occidentului. În fapt, după abolirea cenzurii, cenzura s-a înăsprit, editorii, redactorii, toţi cei responsabili fiind nevoiţi să-şi ia foarte în serios rolul „neoficial” de cenzori. Relaţiile cu străinii, care nu fuseseră niciodată prea bine văzute, au început să fie urmărite încă şi vigilent. România se închidea încetul cu încetul pe măsură ce politica ei internaţională se deschidea. Profesionalismul cultural nu mai era la ordinea zilei. Toată lumea era chemată să facă cultură, sau cel puţin să cânte şi să danseze. Acesta a fost sensul festivalului Cântarea României (prima ediţie în 1977). Sute de mii de amatori din fabrici, de pe ogoare sau din şcoli au fost îndemnaţi, la nevoie obligaţi, să improvizeze tot felul de spectacole. Era o manieră de a trece intelectualitatea într-un plan secundar (iată, oricine poate face aşa ceva!) şi de a inunda într-un optimism artificial problemele din ce în ce mai grave ale societăţii româneşti. Simbolurile naţionale au acoperit totul. Naţionalismul a ajuns să se manifeste la fel de virulent ca antinaţionalismul anilor '50. Ideile-forţă ale discursului istoric au devenit unitatea şi continuitatea. O istorie fragmentată cum este în fapt istoria românilor apărea ca model perfect de

istorie unitară. Dacia antică corespundea pe deplin României moderne. În 1980 s-au aniversat – în urma unui calcul cu totul aproximativ – 2050 de ani de la întemeierea „statului dac centralizat şi independent” al lui Burebista; s-au ţinut lanţ discursuri, simpozioane, sesiuni ştiinţifice, articole în presă, totul încheiat cu un „spectacol grandios” în prezenţa lui Ceauşescu, pe cel mai mare stadion din Bucureşti. Prin astfel de reconstituiri istorice, liderul României comuniste se întâlnea „efectiv” cu eroii istoriei naţionale. Trecuse vremea când panteonul era alcătuit aproape exclusiv din revoluţionari şi comunişti luptători pentru o lume nouă. Acum aceştia se retrăgeau discret pentru a lăsa prim-planul scenei regilor daci şi voievozilor din Evul Mediu. Ceauşescu se reflecta în toţi şi era o sinteză a tuturor. Burebista a intrat efectiv în conştiinţa românească la 1980. Până atunci doar specialiştii ştiau câte ceva despre el (şi nu prea multe). Mihai Viteazul, „unificatorul”, a fost eroul preferat al lui Ceauşescu. El i-a unit pe români şi a căzut victimă străinilor, dublă lecţie care trebuia reţinută. Pe măsura accentuării naţionalismului, creşteau nu numai meritele românilor, dar şi „păcatele” celorlalţi. „Ceilalţi” erau vinovaţi pentru toate nereuşitele sau întârzierile româneşti. Românilor nu li s-a permis să-şi valorifice calităţile. În vremea lui Stalin, aproape întreaga ştiinţă şi tehnologie mondială apărea ca operă rusească. Românii au trecut şi ei printr-o febră asemănătoare, cunoscută sub numele de protocronism, teorie vizând scoaterea în evidenţă a priorităţilor româneşti în cele mai diverse domenii. Naţionalismul acesta frenetic care nici nu-şi spunea numele (cuvântul „naţionalism” fiind repudiat, o dată ce comunismul se definea ca „internaţionalist”, încă o ilustrare a dublei gândiri şi dublului discurs) a fost multă vreme un atu al lui Ceauşescu. Discursul naţionalist este maniera cea mai simplă şi mai ieftină de a-i ţine pe oameni uniţi şi de a-i face să uite necazurile „prozaice” ale vieţii. Cam peste tot regimurile comuniste au alunecat dinspre internaţionalism spre naţionalism, dar puţine au mers atât de departe ca în România. S-au lăsat atraşi până şi intelectuali de formaţie veche, care au văzut în naţionalism o revanşă faţă de umilitorul antinaţionalism prosovietic al anilor '50. Extremele păreau mai uşor practicabile decât linia de mijloc. Întrebarea era cât timp naţionalismul avea să ţină loc de pâine? Dezastrul. Pâinea începea să lipsească. De prin 1980 nimic n-a mai vrut să funcţioneze, iar situaţia sa degradat de la un an la altul. Supradimensionata industrie românească nu dădea roadele aşteptate. Costase mai mult decât producea. Obsedat de producţie (era o societate de producţie, nu de consum) comunismul producea în pierdere. Creditele înghiţite nu au adus până la urmă decât datorii. Ceauşescu, într-un exces de orgoliu (era doar liderul unei ţări independente, care se putea descurca şi singură), s-a decis să plătească datoria externă până la ultimul dolar. Şi a început calvarul. S-au forţat exporturile. Industria singură nefăcând faţă, s-a recurs şi la tradiţionalul export de produse agricole, într-o Românie care abia îşi satisfăcea propriile nevoi de hrană. Oamenii au rămas fără mâncare. Nu s-a murit de foame, dar malnutriţia a luat proporţii, iar goana după hrană a devenit principala preocupare a românilor. Magazinele alimentare erau goale. Când se aducea ceva, indiferent ce (nu mai era pe alese!) se formau cozi imense. Adesea chiar în faţa magazinelor goale, în aşteptare. Se aşezau oamenii şi seara în drum, petreceau acolo toată noaptea sau făceau cu schimbul, în speranţa (nimic nu era sigur) ca a doua zi să poată cumpăra o bucată de carne sau de brânză. S-a dezvoltat în România o foarte interesantă cultură a cozii. Era un spaţiu de sociabilitate (ceea ce nu prea mai exista în societatea românească), unde oamenii – mulţi dintre ei pensionari, care aveau mai mult timp – se întâlneau zi de zi, petrecând ore lungi împreună. Mărfurile şi îndeosebi alimentele circulau şi în subteran, sustrase de la „stat”. Se practica trocul ca în Evul Mediu: produse contra produse sau produse contra servicii. Se plăteau şi „gratuităţile”. Asistenţa medicală, de pildă, era gratuită, dar toată lumea ştia că trebuie să se

ducă cu ceva la medic, fiecare cu ce putea: bani, produse în natură sau inevitabilele ţigări „Kent”, care deveniseră moneda forte a ţării. Medicul le lua şi, eventual, la rândul lui le dădea mai departe: şi el trebuia să-i plătească pe alţii! Era şi frig în casele românilor, în faimoasele blocuri, mândria regimului. Şase luni pe an, din toamnă până-n primăvară (iernile sunt destul de aspre în România), oamenii stăteau în apartamente cu paltoanele pe ei şi dormeau noaptea îmbrăcaţi. Pentru ca spectacolul să fie complet, se întrerupea şi lumina. În Bucureşti, seara, fiecare cartier avea ora lui când se tăia curentul electric şi se aprindeau lumânările. Bucureştiul era privilegiat; alte oraşe petreceau în întuneric mai multe ore, iar satele mai mult în întuneric decât pe lumină (pentru a nu mai vorbi de sutele de sate încă neelectrificate, în ciuda proiectului comunist de „electrificare a întregii ţări”). Când mergea curentul, se putea privi la televizor. Programul (unul singur!) s-a redus iniţial la trei ore, apoi la două. Începea cu un jurnal, consacrat în mare parte vizitelor şi altor îndeletniciri ale cuplului Ceauşescu sau performanţelor din industrie şi agricultură. Urma, eventual, un spectacol patriotic sau chiar un film (dar nu întreg, fiindcă nu permitea timpul, partea a doua rămânând pentru ziua următoare). Se apropia „jurnalul de noapte”, în care se reluau ştirile date cu două ore înainte. Românii dinspre marginile ţării se considerau fericiţi, mai ales cei care prindeau posturile iugoslave sau maghiare. Cei din Iaşi se mulţumeau cu Chişinăul, iar bucureştenii cu televiziunea bulgară. Mulţi români ascultau însă – unii ore în şir, până la obsesie – posturile străine de radio, în limba română: Vocea Americii, BBC, dar în primul şi în primul rând Europa Liberă (care transmitea cel mai mare număr de ore şi dădea o mulţime de detalii, ascunse de mijloacele de informaţie şi de propaganda regimului). Peste toate, românii nici nu erau lăsaţi în pace. Programul de muncă se prelungea peste limitele legale, nu numai sâmbăta (care era zi de lucru), dar uneori şi duminica. Se adăuga şi munca zisă „patriotică”. Pentru un muncitor care lucrase toată săptămâna în fabrică, „destinderea” propusă erau câteva ore suplimentare de „muncă patriotică”. În sate, dar şi în oraşe, elevii, împreună cu profesorii lor, în loc să înceapă şcoala în septembrie, o începeau în cel mai bun caz în octombrie, de multe ori în noiembrie; până atunci munceau pe câmp. Se ducea lipsă de ţărani! Armata devenise o armată de sclavi: soldaţi şi ofiţeri munceau la marile construcţii şi în agricultură. În timpul rămas liber se înmulţiseră şedinţele şi adunările de tot felul de îndoctrinare ideologică. Până şi cele mai mici libertăţi se îngrădeau. Chiar şi banalele maşini de scris deveniseră suspecte (în era computerelor!); o dată pe an deţinătorii lor le luau în braţe şi se duceau la secţia de poliţie ca să dea probe de scris (din teama de răspândire a unor texte clandestine sau manifeste). În anii '50, accesul la învăţământul superior fusese limitat sau chiar interzis elementelor sociale „nesănătoase” (celor cu „dosar prost”, cu părinţi burghezi, „chiaburi”, condamnaţi politic… şi chiar intelectuali). Apoi, pentru un timp, s-a renunţat la discriminări. La mijlocul anilor '70 s-a reluat însă procedeul în mai multe facultăţi, cu profil ideologic şi politic, unde nu mai putea intra oricine: drept, istorie, filosofie, ştiinţe economice… În aceste instituţii, toţi profesorii trebuiau să fie membri de partid, iar studenţii cel puţin membri ai tineretului comunist. Nu mai aveau acces tinerii cu rude în străinătate, cu condamnări în familie şi nici cei care aveau neşansa ca părinţii lor să fie preoţi. Partidul îşi umfla rândurile. Ajunsese la aproape patru milioane de membri (enorm pentru populaţia României), ceea ce însemna că nici calitatea de membru de partid nu mai avea vreo valoare. România n-ar fi avut cum să întreţină patru milioane de privilegiaţi! Era însă un mijloc suplimentar de a-i încadra şi controla pe oameni; un membru de partid trebuia să fie mai circumspect decât un român oarecare, greşelile puteau să-l coste mai scump.

În mintea multora a încolţit o idee, devenită cu timpul obsesie: să fugă din ţară! Din România se ieşea însă din ce în ce mai greu. Spre deosebire de cehi, polonezi sau est-germani, românii călătoreau greu nu numai în Occident, dar chiar în ţările comuniste „frăţeşti”. Unii reuşeau totuşi să obţină paşaportul şi mult dorita viză de ieşire şi adesea nu se mai întorceau. Membrii familiei rămaşi în ţară erau supuşi la tot felul de tracasări. După ani de insistenţe (uneori şi de intervenţii occidentale, sau, mai sigur, contra cost), cel plecat îşi aducea şi soţia sau soţul şi copiii… Se trecea şi clandestin peste graniţă (în Iugoslavia sau Ungaria). Şi se şi murea, fiindcă grănicerii trăgeau. Idealul pentru cine voia să plece era să aibă rude în străinătate, care-l puteau solicita cu insistenţă sau cumpăra. Regimul Ceauşescu s-a specializat în negoţul cu oameni (sursă preţioasă de devize!). Emigranţii români au împânzit lumea, din Europa Occidentală până în America şi Australia. Cu atât mai de înţeles este plecarea masivă a minoritarilor spre conaţionalii lor din lumea liberă. Comunitatea evreiască din România, una dintre cele mai numeroase din lume, a dispărut. La sfârşitul războiului, în 1945, trăiau încă în România 355.000 de evrei. În 1956 rămăseseră 146.000, în 1966 – 43.000, în 1977 – 25.000, iar în 1992 mai puţin de 9000. Aproape a dispărut şi populaţia germană. Jumătate din ea se risipise în anii celui de-al doilea război mondial. Numeroşi germani s-au înrolat atunci în Wehrmacht şi nu s-au mai întors în România; alţii au ajuns în Germania, fugind din calea trupelor sovietice. Mulţi au fost deportaţi în Uniunea Sovietică, unii murind acolo, alţii, odată eliberaţi, luând tot drumul Germaniei. Cei rămaşi au plecat în bună parte în anii '70 şi '80, cumpăraţi de compatrioţii lor din vest, exodul intensificându-se imediat după deschiderea graniţelor, în 1990. În 1956, trăiau în România 384.000 de germani, în 1977 erau încă 359.000, însă numai 119.000 în 1992. Sighişoara este un vechi burg german în inima Transilvaniei. Am fost acolo pe la sfârşitul anilor '80. În cimitir sunt numai nume germane. Dar n-am auzit nici un cuvânt german pe străzi. În casele părăsite de nemţi se instalaseră familii de ţigani… Revolta. S-au opus românii comunismului? Cum şi în ce măsură? Astăzi, opoziţia este pusă în evidenţă. După un regim opresiv, fiecare societate îşi amplifică imaginea propriei rezistenţe (aşa s-a întâmplat şi în Occident cu rezistenţa antinazistă). În fapt, pretutindeni, cei care cedează, se acomodează sau chiar profită sunt mai mulţi decât cei care rezistă. Iar cei care rezistă „pasiv” sunt mai mulţi decât cei care se opun cu adevărat. În România s-a rezistat efectiv în primii ani ai comunismului, dar nici în această perioadă oponenţii n-au reuşit să-şi antreneze compatrioţii. Societatea, în ansamblul ei, a cedat sau a acceptat noile reguli. Grupuri înarmate s-au refugiat în munţi şi au supravieţuit, unele dintre ele, până spre sfârşitul anilor '50. O epopee eroică, limitată însă la un număr mic de oameni şi fără nici o şansă de reuşită (au pierit în ciocnirile cu Securitatea sau, capturaţi, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi). Nu puţini ţărani s-au opus colectivizării. Au izbucnit şi răscoale ţărăneşti, localizate însă şi repede înăbuşite. O bună parte dintre intelectuali nu s-au împăcat nici ei cu comunismul. Dar puţini au întreprins ceva efectiv. Se aştepta, se dorea o schimbare; câţi erau însă dispuşi să se sacrifice pentru ea? Un freamăt s-a simţit şi în România, mai ales în vestul ţării, când a izbucnit revoluţia din Ungaria în 1956. Mai mult însă nu a fost. Se pot contabiliza manifestările individuale sau ale unor grupuri restrânse, dar în ansamblu România a fost mai liniştită decât Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia. Mediul social românesc nu era suficient de evoluat pentru a răspunde eficient abuzurilor puterii şi atunci orice act anticomunist rămânea izolat şi fără consecinţe. Epoca Gheorghiu-Deja fost epoca represiunii (exceptând destinderea din ultimii ani). Sub Ceauşescu, puţini oameni au mai intrat în închisoare din motive politice. Ceauşescu însuşi a criticat excesele din vremea predecesorului său; el s-a prezentat ca exponentul unui „comunism de omenie” în care nu mai există represiune şi oamenii nu mai au de ce să se teamă. Adevărul

este că lumea sau se resemnase, sau nu îndrăznea să mai mişte. Nu se mai reprima fiindcă aproape nu mai era nimic de reprimat. Securitatea veghea. Securitatea: o realitate, dar şi o obsesie, un mit. Poate arhivele vor lămuri în ce măsură a fost cu adevărat atotprezentă şi atotştiutoare sau a ştiut să dea impresia că este aşa. Oamenii se temeau să vorbească. Puteau fi auziţi de un informator. Sau înregistraţi de microfoane ascunse (reale sau imaginare). Părinţii, în multe situaţii, evitau să spună copiilor ceea ce gândeau. Singura manifestare de libertate s-a concretizat într-o impresionantă colecţie de „bancuri” politice. A fost o supapă psihologică, un gen de folclor până la urmă tolerat. În anii '50, un „banc politic” se putea solda cu ani de închisoare; acum apărea probabil ca un mijloc de defulare mai puţin periculos pentru regim ca oricare altul. Se invocă astăzi „rezistenţa prin cultură”. În fapt, rolul intelectualilor şi al scriitorilor în particular a fost echivoc. În anii '50 lucrurile erau clare: cu Partidul sau împotriva lui. Unii scriitori au tăcut, alţii – şi printre cei mai importanţi – s-au aliniat, din primul moment sau pe parcurs, la literatura „realist-socialistă”. Sub Ceauşescu însă, literatura propagandistică a rămas să fie reprezentată de scriitori de mâna a doua. Altminteri, scriitorii s-au detaşat de modelul „realistsocialist”, încercând să meargă până la ultima limită de libertate permisă, dar nu dincolo de ea. Criticile lor vizau abuzurile, nu sistemul în sine. Şi de regulă abuzurile din vremea lui GheorghiuDej mai curând decât cele din vremea lui Ceauşescu. Nici o operă literară nu a depăşit în acei ani faima romanului lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni (1980). Era un roman politic, dar ţintea nedreptăţile din anii '50 (şi nu cele mai grave dintre ele; şi, în orice caz, nu comunismul ca ideologie şi sistem). Preda critica mai apăsat ceea ce criticase şi Ceauşescu. Mulţi cititori au fost atunci impresionaţi. Astăzi, romanul se citeşte cu un sentiment de jenă; el nu spune tocmai ceea ce ar fi trebuit să spună. Alţi scriitori s-au refugiat în purul estetism. Ar fi fost un păcat de moarte în anii ' 50, dar acum regimul le-a permis-o: mai bine aşa decât să exprime, pe înţelesul tuturor, lucruri neplăcute. Românii şi-au perfecţionat tehnica „cititului printre rânduri”. Căutau „cheia”, vorbele nespuse, dar sugerate. Uneori aluziile deveneau transparente. Poeta Ana Blandiana a reuşit să publice o carte în versuri pentru copii al cărei erou, un motan înfumurat, îl personifica destul de vizibil pe Ceauşescu. Cartea trecuse de cenzori sau fusese lăsată să treacă; a fost repede retrasă din librării. Românii ajunseseră mari cititori, inclusiv de poezie, şi nu atât de dragul poeziei (astăzi aproape nimeni nu mai citeşte poezie!), ci al descifrării presupuselor mesaje codate. Aşteptau să li se confirme propriile nelinişti şi speranţe. Scriitorii făcuseră un fel de pariu cu Puterea: cine păcăleşte pe cine? Puterea i-a lăsat să meargă destul de departe, dar nu mai departe. Şi ei s-au mulţumit cu această situaţie echivocă (care le oferea şi unele avantaje, inclusiv materiale, şi în primul rând o poziţie centrală în societate. În comunism, scriitorul a fost cineva, tocmai prin funcţia lui de mediator între Putere şi societate). Rezultatul acestui compromis a fost că în România nu a existat o ediţie clandestină, fenomenul samizdat (prezent în celelalte ţări comuniste, începând cu Uniunea Sovietică). Toţi scriitorii şi-au publicat cărţile în editurile statului comunist. O literatură anticomunistă nu a existat decât printre scriitorii emigraţi. Când în 1977 romancierul Paul Goma a luat poziţie împotriva lui Ceauşescu, s-a trezit singur; a fost arestat, apoi expulzat. Una peste alta, epoca a produs o literatură interesantă, dar românii nu au un Soljeniţân sau un Havel. O disidenţă s-a înfiripat în anii '80, o dată cu criza comunismului. Disidenţii au fost însă puţini, trataţi cu dispreţ de autorităţi şi izolaţi de masa populaţiei. Departe de modelul Solidarităţii sau al Cartei '77. Până la urmă, nu disidenţii i-au ridicat pe oameni la luptă, ci însuşi Ceauşescu, exasperându-i. Partida nu s-a jucat între regim şi „opoziţie” ci, mai brutal, între regim şi România.

Regimul comunist din România a sfârşit într-o baie de sânge, şi este greu de imaginat cum ar fi putut să fie altfel, date fiind tensiunile şi frustrările acumulate, ca şi imposibilitatea dialogului. În celelalte ţări est-europene în anii '80 se pun bazele unei tranziţii. Gorbaciov, fireşte, nu a vrut să îngroape comunismul. A crezut, naiv, că îl revigorează, infuzându-i o doză de libertate. Dar cum să consolidezi o dictatură prin libertate? În felul lui, Ceauşescu era mai logic decât Gorbaciov. În Uniunea Sovietică, şi cu atât mai mult în Ungaria sau în Polonia, s-au creat atunci premisele postcomunismului, în timp ce România mergea îndărăt, spre un comunism pur şi dur. Ceauşescu, campionul neintervenţiei la 1968, ajunsese să ceară el acum o intervenţie în Polonia. Condamnat era orice fel de comunism. Problema era însă cum se va ieşi din sistem, şi România a ieşit cel mai rău. În timp ce în ţările vecine se schiţa o societate civilă, al cărei rol avea să fie capital, şi se contura o economie de piaţă, în România se înăsprea controlul ideologic şi politic asupra societăţii şi economiei. De aceea revoluţia a fost sângeroasă, fiindcă nu avea cine cu cine să negocieze, şi de aceea şi rezultatele ei au fost dezamăgitoare, fiindcă în România în afara structurilor comuniste nu mai exista practic nimic. Revolta a izbucnit la Timişoara la 16 decembrie 1989. Armata a tras: au fost zeci de morţi. Pentru a linişti lucrurile, Ceauşescu a reluat, pe 21 decembrie, scena balconului care îi reuşise atât de bine în august 1968. Gravă eroare a dictatorului: cineva trebuia să-i adune pe bucureşteni, şi acela a fost tocmai el! Acelaşi loc ca în 1968, şi tot o masă imensă de oameni. Trecuseră însă două decenii. Le-a promis celor adunaţi un supliment meschin de salariu. Încerca să cumpere o revoluţie! I s-a răspuns cu huiduieli. Aşa ceva nu se mai auzise în România comunistă. „Vreţi şomaj?”, le-a strigat el. Era ultimul argument. Peste noapte, a curs sânge şi la Bucureşti. A doua zi, înconjurat de un milion de oameni, nu-i mai rămânea cuplului dictatorial decât fuga. Un elicopter i-a ridicat de pe terasa comitetului central. Au fost prinşi, închişi într-o cazarmă din Târgovişte, judecaţi de un tribunal improvizat, condamnaţi la moarte şi împuşcaţi în ziua de Crăciun. Procesul a fost grotesc, sfidând legalitatea şi decenţa. Avocaţii apărării şi-au acuzat clienţii la fel de vehement ca procurorul. Poate că nici nu li s-ar fi cuvenit un alt sfârşit. Îşi bătuseră joc ani de zile de milioane de oameni. Parodia procesului încheia parodia celor 25 de ani ai „epocii Ceauşescu”. Românii nu s-au pus încă de acord (şi probabil nici n-or să se pună vreodată) cu privire la evenimentele din decembrie. A fost o revoltă, o revoluţie, o lovitură de stat? Au fost toate acestea la un loc. A fost revolta spontană, fără un program bine definit, a mii şi mii de oameni, dintre care cei mai mulţi nu aveau un diferend de ordin filosofic cu comunismul, ci pur şi simplu nu mai puteau răbda o viaţă care devenise un şir neîntrerupt de privaţiuni şi umilinţe. A fost şi o lovitură de stat, fiindcă din această masă neorganizată nu aveau cum să rezulte un nou regim şi o nouă conducere (lipsea o Solidaritate, lipseau un Walesa sau un Havel). Puterea a luat-o un grup de comunişti marginalizaţi de Ceauşescu din diverse motive (unii chiar din fosta garnitură a lui Gheorghiu-Dej sau consideraţi prea prosovietici). Liderul grupului, Ion Iliescu, urmase o carieră cât se poate de ortodoxă (studii la Moscova, membru al comitetului central, prim-secretar al organizaţiei comuniste de tineret, ministru), înainte de a fi trecut pe linie secundară de Ceauşescu. Orizontul lui Iliescu nu depăşea atunci reforma de tip gorbaciovian. Acuzaţia pe care i-a adus-o lui Ceauşescu a fost că acesta întinase „nobilele idealuri ale comunismului”! Revoltă, lovitură de stat? Şi totuşi a fost o revoluţie. Indiferent de motivaţiile protagoniştilor, la 22 decembrie 1989 istoria a fost eliberată şi nimic n-a mai putut să o ţină în loc. Încet şi şovăielnic, mai mult frânată decât stimulată de noii săi lideri, România a pornit spre democraţie, spre economia de piaţă… Spre Occident. Un bilanţ.

România lăsată de comunism nu mai seamănă aproape deloc cu România dinainte.8 Comunismul a îngropat pentru totdeauna România patriarhală. Reperele efective şi simbolice sau deplasat dinspre sat spre oraş. În 1930 locuiau în mediul urban (între frontierele actuale ale României) 21,4% dintre locuitorii ţării. În 1948 procentul ajunsese la 23,4% (ceea ce înseamnă că avântul economic al anilor '30 nu modificase prea mult situaţia). În 1956 se înregistrează însă un salt la 31,3%, pentru a se ajunge în 1966 la 38,2%, în 1977 la 43,6%, iar în 1992 la 54,3%. S-a petrecut şi o urbanizare mai mult pe hârtie: localităţi modeste proclamate oraşe, în beneficiul statisticii. Dar şi mulţi oameni de la ţară, îndeosebi tineri, au ajuns să facă „naveta”, lucrând la oraş. Multe sate s-au depopulat, au rămas doar vârstnicii. Comunismul şi-a reuşit pariul: a urbanizat România, în condiţii proaste (cu o industrie nerentabilă şi cu condiţii de viaţă citadină precare, în plus cu sacrificarea agriculturii), dar a urbanizat-o totuşi; procesul a rămas însă neîncheiat, fiindcă ponderea populaţiei rurale rămâne în România mult mai mare decât în societăţile occidentale. S-a petrecut şi un proces de uniformizare socială. Slujbaşi la stat, educaţi într-o manieră uniformă, cu salarii nu prea diferenţiate, adunaţi în cartiere de blocuri aproape identice şi dispunând laolaltă de aceeaşi gamă redusă de produse şi servicii, oamenii au ajuns să trăiască aproximativ la fel. Şi regiunile României şi-au pierdut mult din vechea lor identitate. Înainte de comunism – aşa cum am arătat în primul capitol – ele prezentau o remarcabilă varietate, sub raport etnic, religios şi cultural. Nu sunt nici acum identice, dar trăsăturile deosebitoare s-au atenuat considerabil. Peste tot comunismul a nivelat şi a omogenizat (fără să reuşească pe deplin; numai utopia este perfect omogenă). România este astăzi mai românească decât ieri. Această românizare era în logica statului naţional, dar comunismul a accentuat-o. Industrializarea şi urbanizarea au deplasat spre oraşe populaţia predominant românească a satelor (inclusiv de la o regiune la alta, în primul rând dinspre Moldova mai puţin dezvoltată în Transilvania şi Banat). În plus, emigraţia a golit România de unele comunităţi etnice, în primul rând evreii şi germanii. Ponderea minorităţilor a scăzut, oamenii s-au amestecat, iar România a devenit mult mai omogenă sub raport etnic şi cultural. În 1930, românii reprezentau (pe teritoriul actual al României) 77,9% din populaţie; în 1992 ponderea lor era de 89,5%. În Transilvania (socotită împreună cu Banatul, Crişana şi Maramureşul), românii au urcat în acelaşi interval de la 57,8% la 73,6%, iar maghiarii au coborât de la 24,4% la 21%. Dobrogea, regiune plurietnică prin excelenţă, este astăzi românească în proporţie de peste 90% (au plecat grecii, o parte din turci, iar cu bulgarii s-a făcut încă din 1940 un schimb de populaţie). Toate oraşele – pe vremuri atât de cosmopolite – au astăzi o majoritate românească substanţială (exceptând cele două judeţe din estul Transilvaniei – Harghita şi Covasna – predominant maghiare). În 1930, Clujul, capitala Transilvaniei, avea 47,5% maghiari, 35% români şi 13% evrei; în 1992, românii erau 76% şi maghiarii 23%. Timişoara, capitala Banatului, număra în 1930, 30% germani, 30% maghiari şi 26,5% români; în 1992, românii erau 82%, maghiarii 9,5%, germanii 4%. Şi structura confesională a Transilvaniei s-a modificat. Între cele două războaie, ortodocşii nu reprezentau decât o treime dintre locuitorii provinciei, o parte dintre români fiind greco-catolici. Astăzi, ca urmare a modificărilor etnice şi religioase, trei sferturi dintre transilvăneni sunt ortodocşi. România este astăzi mai închegată şi mai unitară decât înainte de comunism. Colecţia de provincii, propunând fiecare propria-i sinteză, s-a contopit întro sinteză de ansamblu. Câştig sau pierdere? Depinde de ce ne place mai mult: un colorit uniform, eventual cu nuanţe diferite, sau o varietate de culori? A fost comunismul o soluţie de modernizare? Acesta i-a fost scopul, însă rezultatele s-au dovedit în bună măsură perverse, deloc în spiritul timpului. Numărul muncitorilor industriali a crescut enorm; dar acesta deja nu mai e un semn de modernitate; a fost cândva. Oameni cu

diplome universitare sunt astăzi neînchipuit mai mulţi decât în România precomunistă. Au fost însă pregătiţi pentru o societate închisă şi pentru proiecte dintre care multe nu mai au astăzi valoare (abuzul de inginerie şi de ideologie). După căderea comunismului, cei mai buni dintre ei s-au adaptat unei societăţi deschise şi noilor sfidări; dar este meritul lor, nu al sistemului care i-a format. Comunismul a întors aproape complet societatea românească. Aproape toţi românii au urcat sau au coborât. Puţine familii mai păstrează o tradiţie. Orăşenii au fost până mai ieri ţărani. Intelectualii se trag din familii de ţărani şi de muncitori. Este o societate formată din „oameni noi”, pe care comunismul i-a făcut ceea ce sunt astăzi. Elita este recentă, în măsură covârşitoare. Chiar nemulţumiţi de abuzurile comunismului, majoritatea românilor s-au desprins greu de singurul sistem la care se puteau raporta. Cea mai gravă moştenire este cumplita dereglare a structurilor şi a mentalităţilor. O economie aproape complet etatizată sau „colectivizată”, cu randament scăzut şi cu un profil neadaptat necesităţilor pieţei. Invazia autorităţii politice în toate compartimentele vieţii. O societate obişnuită ca Puterea să comande şi să ofere, mult-puţin, ce şi cum crede de cuviinţă. „A doua intrare în Europa” se anunţă pentru români mai grea decât prima, cea din secolul al XIX-lea. Ar fi fost poate mai uşor să se pornească de la zero. Trebuie însă reclădit pe un teren unde s-a clădit enorm, dar s-a clădit greşit. Predicând şi practicând colectivismul, comunismul i-a lăsat pe oameni singuri. După cum proprietatea tuturor nu e proprietatea nimănui, tot aşa o solidaritate generală nu mai e deloc solidaritate. Adunându-i pe toţi membrii societăţii într-o masă nediferenţiată, comunismul n-a făcut decât să-i separe. Sistemul a agresat neîncetat orice formă intermediară de sociabilitate. Oamenii au pierdut obiceiul de a se asocia. Între Putere şi oameni nu trebuia să mai existe nimic. Jucând jocul colectivist, fiecare şi-a văzut de propriile interese. Colectivismul a generat individualism şi, în genere, o lipsă de preocupare pentru tot ce ţine de interesul comun. Românii au învăţat să se adapteze şi să se descurce, fiecare cum a putut. Şi aşa, printr-o lungă experienţă, ei nu prea aveau încredere în istorie. Au ajuns să aibă şi mai puţină. Principiile şi regulile acţionează în societăţile stabile, cu evoluţii previzibile. Altminteri, nu contează decât supravieţuirea. Atunci când s-a prăbuşit regimul comunist, România s-a trezit în faţa unui mare vid, fiindcă ţesătura socială era vagă, organismul social nefuncţional. Nici o ţară n-a intrat atât de spectaculos în postcomunism ca România. Dar nici o ţară n-a intrat atât de puţin pregătită. 5. Între trecut şi viitor. Lupta pentru putere. Pe 22 decembrie 1989 românii au avut un moment de euforie. Câştigaseră libertatea şi se părea că libertatea le va rezolva pe toate.1 S-au trezit însă a doua zi într-o atmosferă de război civil: peste tot se trăgea şi mureau oameni. Au pierit mai mulţi în zilele care au urmat căderii lui Ceauşescu decât din pricina represiunii ordonate de dictator. Cine a tras, o dată ce regimul ceauşist se prăbuşise, iar armata şi chiar Securitatea trecuseră de partea noii puteri? Şi cu ce scop? „Teroriştii”, s-a spus. Dar cine erau ei? Prezenţi pretutindeni, însă invizibili: nimeni nu i-a văzut la faţă, vii sau morţi. Istoria postcomunistă a României începea cu un mister. De aici pasul este legitim spre concluzia că teroriştii nici n-ar fi existat, totul fiind o înscenare menită să-i timoreze pe oameni şi să legitimeze puterea instalată. Este o interpretare posibilă, dar greu de spus cât de adevărată. Rămâne tulburător faptul că, deşi „asaltate” de „terorişti”, fostul Comitet Central şi Televiziunea, cele două puncte de comandă ale autorităţii revoluţionare, n-au fost zgâriate nici măcar de un glonţ; în schimb, în jurul lor, totul a fost ciuruit de gloanţe şi incendiat. Românii şi lumea întreagă au urmărit cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor pe ecranul

televizoarelor. A fost o premieră mondială: prima revoluţie transmisă în direct! Părea atât de autentic! Ştim astăzi că a fost o manipulare. În orice revoluţie esenţială este problema puterii: cine o pierde şi cine o cucereşte. Cineva cu siguranţă a pierdut-o: Ceauşescu şi apropiaţii lui, şi alţii au câştigat-o: gruparea Iliescu. Dar într-un sens mai larg, cu referire la clasa conducătoare, nu se poate spune că s-ar fi petrecut în decembrie 1989 un transfer de putere. Nomenklatura şi în genere privilegiaţii comunismului şi-au apărat din răsputeri privilegiile şi se poate considera că au câştigat partida. Prăbuşirea sistemului precomunist a însemnat şi prăbuşirea elitei corespunzătoare; dar căderea comunismului nu a afectat elita pe care a creat-o (constatare valabilă nu numai pentru România, ci pentru toate fostele ţări comuniste). Încă din primele momente ale revoluţiei, românii au obţinut o serie de libertăţi cărora le cam uitaseră gustul. Printre ele, dreptul neîngrădit de a călători în străinătate şi liberalizarea avorturilor: cele două mari obsesii ale epocii Ceauşescu. S-au proclamat libertăţile democratice fundamentale: libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a asocierii… Dar noii conducători nu păreau dispuşi să aplice democraţia până la capăt. Nu, cel puţin în ce priveşte deţinerea şi exercitarea puterii. Frontul Salvării Naţionale instalat în fruntea ţării a fost conceput într-o primă fază ca o umbrelă acoperitoare, care nu lăsa prea mult în afara sa. S-a lansat conceptul de democraţie originală (care avea să stârnească curând zâmbete). După ce inventaseră atâtea în vremea lui Ceauşescu, românii – unii dintre ei – îşi permiteau luxul să mai lanseze un concept politic inedit. „Democraţia originală” voia să însemne un fel de solidaritate naţională, sub egida Frontului. Genială a fost însă dizolvarea partidului comunist (în celelalte ţări ex-comuniste nimeni n-a avut o asemenea idee). Brusc, comunismul a încetat să existe, şi nimeni nu mai era comunist, fiindcă nu mai avea cum să fie. Un fost demnitar al regimului Ceauşescu devenea la fel de necomunist ca un fost deţinut politic. Trecutul nu mai conta. Începea o istorie nouă. În aceste condiţii, „ceilalţi” nu prea aveau sorţi de izbândă. Erau, oricum, prea puţini şi dispersaţi. Câţiva supravieţuitori ai închisorilor comuniste, oameni deja trecuţi de şaptezeci de ani, în frunte cu Corneliu Coposu, au reînfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc, căruia i-au adăugat apelativul „creştin şi democrat” – P. N. Ţ. C. D. (încă înainte de 1989 Coposu se afiliase în secret familiei creştin-democrate europene). A reapărut şi Partidul Naţional Liberal. Poate că o soluţie mai bună decât reînvierea – cam artificială – a partidelor istorice ar fi fost formarea unor partide cu adevărat noi (ca în Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia; însă în aceste ţări bazele noilor mişcări politice fuseseră puse încă înainte de 1989, ceea ce în România lui Ceauşescu nu ar fi fost posibil; opoziţia pornea acum de la nimic). S-au înfiinţat de altfel zeci şi zeci de partide, în condiţiile unei legi extrem de permisive. A fost şi aceasta o tactică a Puterii: de o parte Frontul Salvării Naţionale, care şi-a acordat singur jumătate din mandate în parlamentul provizoriu al ţării (C. P. U. N. — Consiliul provizoriu al unităţii naţionale), de cealaltă parte o puzderie de partide, toate puse pe picior de egalitate, şi nu puţine simple anexe ale Frontului, în mijlocul cărora ţărăniştii şi liberalii nu puteau juca decât un rol cu totul secundar. Proprietatea merge împreună cu puterea. De regulă, cine o deţine pe una o deţine şi pe cealaltă. Nu este de mirare că puterea instaurată în decembrie 1989 nu s-a grăbit să modifice datele proprietăţii. Nici nu s-a pus problema retrocedării întreprinderilor naţionalizate. Şi nici măcar a caselor confiscate de regimul comunist (fiind susţinuţi chiriaşii împotriva foştilor proprietari sau a moştenitorilor lor. Perfect logic de altfel: noua aristocraţie locuieşte în cele mai frumoase dintre casele care au aparţinut cândva altora. Dar cum în genere chiriaşii sunt mai numeroşi decât proprietarii, această atitudine a corespuns intereselor unei categorii destul de largi). Ţăranilor li s-a redat ceva din pământul pierdut, însă numai în limita a zece hectare. În

industrie, noua lege permitea înfiinţarea de întreprinderi private cu douăzeci de lucrători. În Ungaria comunistă a anilor '80 limita era de o sută. În toate, o filosofie mai curând „perestroikistă” decât capitalistă şi democratică. În mod evident, elita economică legată de marea industrie şi de agricultura de stat comunistă urmărea să-şi păstreze controlul asupra avuţiei ţării. Nici capitalul străin n-a fost primit cu entuziasm, cum s-ar fi cuvenit şi cum ar fi fost cu siguranţă în interesul României. „Nu ne vindem ţara”, aşa suna sloganul la modă în primele luni ale lui 1990. Îl strigau mii de muncitori care îl susţineau pe Iliescu în proiectul său de reformă lentă şi limitată. Faţă de terapia de şoc practicată de polonezi, România s-a situat la polul opus. Chiar românii veniţi din exil au fost priviţi cu suspiciune. „N-aţi mâncat, ca noi, salam cu soia” li se spunea (cu referire la lipsurile alimentare din anii '80 pe care ei, fericiţii, nu le împărtăşiseră). Presa scrisă şi-a câştigat repede o deplină libertate. Dar televiziunea – televiziunea naţională unică – avea să rămână ani de zile un monopol al puterii. „Cu televizorul aţi minţit poporul”, scandau oponenţii. Fapt este că televiziunea a contribuit din plin la discreditarea opoziţiei şi a proiectelor alternative, mai ales în mediul rural şi, în genere, printre oamenii cu cultură modestă. Însă oamenilor li se spunea ceea ce multora dintre ei le plăcea să audă: se temeau de nesiguranţa unei societăţi deschise şi, educaţi în spirit paternalist şi autohtonist, priveau cu neîncredere spre modelul occidental. Lupta pentru putere a căpătat accente dramatice. În faţa unei opoziţii oricum minoritare, guvernanţii nu s-au sfiit să recurgă la mijloace brutale, extrase mai curând din arsenalul bolşevic al luptei de clasă decât din cel al democraţiei, fie ea şi „originală”. Curioasă alegere: forţele de ordine ar fi fost suficiente pentru dispersarea unor manifestaţii neautorizate. Dar noii lideri simţeau nevoia să se legitimeze, descalificându-i în acelaşi timp pe „ceilalţi”, şi asta n-o puteau face decât prin „popor”. Iar poporul însemna, potrivit concepţiei comuniste încă în vigoare, „clasa muncitoare”. Bucureştiul a devenit un teren al înfruntării între manifestanţii antiguvernamentali şi trupe de şoc muncitoreşti aduse din întreprinderi. Şi-au făcut apariţia şi mineri, de la exploatările de cărbune din Valea Jiului (400 de km depărtare de Bucureşti), avanpremieră a unor episoade penibile şi sângeroase care nu vor întârzia. Împresurat de o mulţime ameninţătoare, Corneliu Coposu a fost evacuat din sediul partidului său sub supravegherea chiar a primului-ministru Petre Roman. „Ei s-au demascat”, a spus şeful guvernului într-un scurt discurs adresat asediatorilor. „Demascarea” duşmanului de clasă era exact formula utilizată în anii '50! În martie, la Târgu Mureş, oraş transilvănean cu populaţie jumătate română, jumătate maghiară, s-a petrecut un alt episod de acest gen (având în plus o coloratură etnică). Ţărani români veniţi din satele din jur s-au încăierat cu manifestanţii unguri; au fost morţi şi răniţi. Putea să fie – din fericire nu a fost – scânteia care să aprindă un conflict româno-maghiar de proporţii. În aprilie 1990 manifestanţii au ocupat Piaţa Universităţii din Bucureşti. Timp de aproape două luni s-a desfăşurat aici o demonstraţie maraton, cu discursuri şi cântece, îndreptată împotriva regimului Iliescu. Era lume de tot felul, dar nu puţini intelectuali şi studenţi. Televiziunea a avut grijă să transmită imaginile cele mai puţin favorabile (grupuri de ţigani, de pildă) din care ar fi rezultat că acolo s-a adunat scursoarea societăţii româneşti. „Golani”, i-a numit Iliescu. Apelativ asumat cu mândrie de cei în cauză. Piaţa Universităţii a devenit Golania, „ţara golanilor”. S-a compus un imn al golanilor, care răsuna fără încetare. Refrenul era: „mai bine golan decât activist” (cu trimitere la trecutul de activist comunist al lui Iliescu şi al tovarăşilor lui) şi „mai bine mort decât comunist”. La 13 iunie piaţa a fost evacuată de forţele de ordine. Au urmat tulburări în Bucureşti, inclusiv o intrare în forţă în Televiziune (greu de spus în ce măsură acţiuni efective ale manifestanţilor sau provocări ale Puterii). Iliescu a apelat din nou la „popor”, şi aşa au apărut în

Bucureşti pe 14 iunie mii de mineri din Valea Jiului în salopetele lor negre şi înarmaţi cu bâte. Printre ei, dirijându-i şi stimulându-i, şi „falşi mineri”. Timp de două zile în Bucureşti a domnit teroarea. Au fost devastate sediile partidelor de opoziţie, Universitatea şi Institutul de Arhitectură. Erau vânaţi mai cu seamă intelectualii sau cei care păreau minerilor a fi intelectuali ori persoane cu moravuri dubioase: bărbaţi cu ochelari, femei cu rochii scurte… Loviţi sălbatic cu bâtele, în uralele unei populaţii fanatizate care îi încuraja pe agresori, erau înghesuiţi în dube de poliţiştii deveniţi în această ocazie auxiliari ai minerilor. Au fost şi câţiva morţi, poate chiar mai mulţi. Lângă Bucureşti s-a improvizat un lagăr de concentrare, unde s-au petrecut detestabile scene de tortură şi umilire. În final, Iliescu le-a mulţumit oficial minerilor şi i-a trimis acasă. Aceştia învăţaseră însă drumul Bucureştiului şi promiteau să revină. S-au ţinut de cuvânt. Desigur, nici opoziţia nu procedase întru totul legal (în fapt, căile legale îi erau blocate de Putere) şi îşi făcuse iluzii cu privire la forţa ei într-o societate care – alegerile au dovedit-o îl urma în mare majoritate pe Iliescu. Însă apelul la ceea ce putea deveni un război civil a descalificat moral Puterea şi în primul rând pe Iliescu. Occidentul privea cu uluire la ceea ce se întâmplă. În primul moment, revoluţia română suscitase un val de simpatie în întreaga lume. Cu atât mai puternică a fost dezamăgirea, o dată ce notele false s-au înmulţit. Iar „mineriada” din iunie a pus capac la toate. Prin voia propriilor conducători – mai preocupaţi de viitorul lor decât de viitorul ţării – România s-a autoizolat. Fireşte, conducătorii puteau să spună că cei mai mulţi dintre români sunt alături de ei. Aşa şi era. Ar fi fost însă mai bine şi mai moral, într-o ţară lipsită atâta vreme de orice exerciţiu democratic, ca tonul democraţiei să-l dea însăşi Puterea. Dar poate cerem prea mult Puterii. Orice putere lăsată în voia ei tinde să se consolideze şi să se perpetueze. Alegerile, atât legislative cât şi prezidenţiale, s-au desfăşurat în mai 1990; au fost şi ceva nereguli, dar nu de natură să modifice substanţial rezultatul efectiv al votului. Iliescu a fost plebiscitat, obţinând 85% din sufragii şi lăsându-i cu mult în urmă pe liberalul Radu Câmpeanu, cu zece procente, şi pe ţărănistul Ion Raţiu, cu numai patru. Iar pentru Parlament, Frontul Salvării Naţionale a câştigat două treimi din sufragii, faţă de şase-şapte procente ale liberalilor şi două şi jumătate ale ţărăniştilor. Pentru regimul Iliescu a fost un triumf. Dar nu – se vede bine astăzi – şi pentru România. România se îngloda pe calea unei reforme lente şi incomplete, privită în plus cu neîncredere de Occident şi ocolită de capitalul occidental (în timp ce Polonia, Ungaria şi Cehia procedau la reforme radicale şi atrăgeau spre de aproape toate investiţiile occidentale din zonă). Anii Iliescu. Regimul Iliescu se prelungeşte până în 1996. Sunt ani în care România se mişcă încet dar, prin forţa lucrurilor, totuşi se schimbă puţin câte puţin. Disputele tind să se deplaseze din stradă în arena politică, deşi se menţine încă un potenţial de violenţă, simbolizat în primul rând de Valea Jiului, acolo unde liderul sindical Miron Cozma, hipnotizându-i parcă pe mineri şi în dispreţul absolut al legilor, ajunge să creeze un fel de stat în stat. Partidul „aproape unic” al Frontului Salvării Naţionale începe să se fisureze. În jurul lui Petre Roman, un om cu două decenii mai tânăr decât Ion Iliescu, se grupează aripa tânără, mai modernă şi mai dinamică a partidului. Stăteau faţă în faţă doi oameni parţial legaţi de o istorie comună, şi totuşi diferiţi. Iliescu, lider comunist, de obârşie proletară şi cu studii la Moscova; Roman, el însuşi fiul unui comunist din „vechea gardă” care a ocupat înalte funcţii, dar reprezentând o nouă generaţie, mai deschisă spre valorile „burgheze” ale Occidentului (semnificativ şi faptul că studiile nu şi le-a desăvârşit la Moscova, ci în Franţa, la Toulouse). Deosebirile s-au tot adâncit între gruparea conservatoare a lui Iliescu şi reformiştii lui Roman. Era momentul ca minerii să intervină din nou! În septembrie 1991 ei ocupă din nou Bucureştiul cerând capul lui Roman. Li se dă satisfacţie. Se formează un guvern condus de un „independent”, specialist în finanţe, Theodor Stolojan, în care intră şi câţiva

liberali (cu rol mai mult decorativ!) şi a cărui principală misiune este de a pregăti alegerile din 1992 şi în rest de a gestiona cât mai convingător relativa imobilitate de tip iliescian. Frontul Salvării Naţionale se scindează. Gruparea Roman reuşeşte să păstreze sigla partidului; se va numi apoi Partidul Democrat. Gruparea Iliescu îşi spune F. D. S. N. (Frontul Democratic al Salvării Naţionale); va deveni P. D. S. R. (Partidul Democraţiei Sociale din România). Opoziţia se uneşte în „Convenţia Democrată”, grupare de mai multe partide (în jurul ţărăniştilor şi liberalilor) şi de organizaţii cetăţeneşti (Alianţa Civică). Alegerile din 1992 aveau să se desfăşoare pe baza noii Constituţii, ratificată prin referendum la sfârşitul anului 1991. Inspirându-se într-o anumită măsură din modelul constituţional francez, ea conferă preşedintelui, ales prin vot universal, puteri deloc neglijabile (ceva mai puţin întinse totuşi decât ale preşedintelui Franţei. Dilema a fost cu siguranţă cum să i se dea lui Iliescu cât mai multă putere, fără a forţa însă lucrurile, într-o Românie care nu uitase încă tirania lui Ceauşescu). O dată cu preşedintele, românii aleg şi un parlament bicameral, format din Camera deputaţilor şi Senat (în mod curios, cu atribuţii aproape identice). Dacă Iliescu şi Roman prezintă două dintre tipurile principale ale clasei politice româneşti de după 1989, Convenţia Democrată oferea alte două tipuri caracteristice. Cel dintâi este simbolizat prin Corneliu Coposu, liderul ţărănist care şi-a petrecut aproape întreaga tinereţe (17 ani!) în închisorile comuniste; neclintit în anticomunismul său, el a fost principalul artizan al Convenţiei şi fermentul ei spiritual. Al doilea personaj simbol a devenit Emil Constantinescu, profesor la Facultatea de Geologie şi rector al Universităţii din Bucureşti între 1992 şi 1996; înainte de 1989 a fost – ca milioane de români – membru al partidului comunist, îndeplinind funcţii mărunte la nivelul facultăţii, unul dintre acei membri de partid „pasivi” care nici n-au rezistat, dar nici n-au slujit cu entuziasm regimul; în 1990, ca prorector, s-a declarat solidar cu manifestanţii din Piaţa Universităţii. Fără a pune încă în pericol regimul Iliescu, alegerile din 1992 au dat totuşi rezultate interesante, destul de diferite de cele din 1990. Mai întâi, la primul tur, Iliescu a fost pus în situaţie de balotaj: 47% din voturi (faţă de cele 85% cu doi ani înainte). Candidatul Convenţiei Democrate, Emil Constantinescu, a obţinut 31%, un scor încă insuficient, totuşi remarcabil pentru o opoziţie care pornise de atât de jos. Turul al doilea l-a câştigat, fireşte, Iliescu, cu puţin peste 60% contra aproape 40%. Şi peisajul parlamentar s-a modificat; procentele obţinute au fost (în cifre rotunjite): F. D. S. N., viitorul P. D. S. R. (Iliescu) – 27%, Convenţia Democrată – 20%, F. S. N., viitorul P. D. (Roman) – 10%, U. D. M. R. (Uniunea Democratică a Maghiarilor din România) – 7%. Au intrat în Parlament şi trei partide ultranaţionaliste: P. U. N. R. (Partidul Unităţii Naţionale Române, cu baza mai ales în Transilvania, un fel de ripostă românească la U. D. M. R.) – 8%, P. R. M. (Partidul România Mare) – 4%, şi P. S. M. (Partidul Socialist al Muncii) – 3%. În doi ani, societatea românească se maturizase. Se ieşise din logica „marelui partid” şi a conducătorului necontestat. În Transilvania, ceva mai apropiată de Occident, şi geografic, dar şi ca sensibilitate, alegerile au fost câştigate de Emil Constantinescu. Iliescu a câştigat însă în Muntenia şi, masiv, în Moldova (provincia cea mai săracă şi mai puţin angrenată în modernitate). Harta scrutinului prezidenţial marca destul de net frontiera dinainte de 1918 dintre România şi Austro-Ungaria: Constantinescu spre vest, Iliescu spre est! La Bucureşti scorul a fost aproape egal, cu un uşor avantaj al lui Iliescu. El pierduse însă categoriile dinamice ale electoratului. Pentru el şi pentru partidul său au votat în mai mare măsură oamenii vârstnici decât cei tineri, ţăranii mai mult decât orăşenii şi persoanele cu un nivel cultural modest. Dimpotrivă, Emil Constantinescu şi Convenţia au beneficiat în primul rând de voturile oamenilor tineri, ale orăşenilor şi ale intelectualilor. Partidul lui Roman se afla cam între cele două extreme. Această

dispunere se văzuse şi la alegerile locale (desfăşurate cu câteva luni înainte). Convenţia a câştigat atunci în majoritatea marilor oraşe (inclusiv la Bucureşti), Partidul Democrat a obţinut bune rezultate în oraşele mijlocii, iar P. D. S. R. În oraşele mici şi la sate! Pierzând majoritatea absolută, P. D. S. R. Şi-a asociat la guvernare între 1992 şi 1996 cele trei partide ale stângii naţionaliste: P. U. N. R., P. R. M. Şi P. S. M. Coaliţia aceasta a fost supranumită „patrulaterul roşu”. Guvernul condus de Nicolae Văcăroiu a practicat politica paşilor mărunţi. „Paşi mărunţi”, este drept, spre economia de piaţă şi spre Occident. Altă cale nici nu mai era. Regimul Iliescu s-a angajat într-un curs obligat. Cu meritul de a fi înţeles că altfel nu se mai poate, dar şi cu vina de a fi pus mereu frâne unui proces care ar fi trebuit să fie mult mai dinamic. S-a procedat la privatizări, dar încet, prea încet. Marile combinate industriale, mândria regimului Ceauşescu – precum faimoasa industrie siderurgică – şi-au continuat agonia, înghiţind cu lăcomie banii românilor. S-au înregistrat creşteri ale producţiei, dar în vechiul stil comunist, cu produse nerentabile, care în loc să vitalizeze piaţa se adunau în stocuri. În agricultură nu s-a făcut nici un fel de privatizare. Investiţiile de capital occidental, în oarecare creştere; s-au menţinut totuşi la un nivel foarte modest. Occidentul îşi pierduse încrederea în România, iar încrederea este ceva care se pierde uşor dar se recapătă foarte greu. Din fericire, s-a dezvoltat, în mod independent, un sector privat, însă în condiţiile unei legislaţii complicate şi puţin stimulante. Trebuia să ai nervii tari ca să fii patron în România! Unii români au imaginat soluţii de afaceri inedite. Aşa au apărut, peste noapte, zeci de universităţi private (mai multe probabil ca în tot restul Europei), înfiinţate iniţial ca societăţi comerciale; între timp au trecut printr-un proces de acreditare academică, şi nu toate au rezistat (dar sunt încă destule). În ansamblu, ele au stimulat mai mult câştigul decât competenţa profesională. În exterior, după atenuarea indignării stârnite de mineriadele din 1990 şi 1991, relaţiile cu Occidentul au început să se destindă. Dar pentru occidentali Iliescu nu a devenit niciodată, cu adevărat, o persoană întru totul frecventabilă. Pentru România uşa doar s-a întredeschis, în timp ce pentru alţii se deschidea larg. În aprilie 1991, Iliescu se grăbise să încheie un tratat cu Uniunea Sovietică, în timp ce nimeni nu mai paria pe un imperiu muribund (a rămas însă neratificat, fiind anulat de la sine prin dispariţia partenerului). Treptat, regimul de la Bucureşti a mizat tot mai mult pe apropierea de Uniunea Europeană şi de N. A. T. O. România a devenit în 1994 membră a Parteneriatului pentru pace (anticameră a N. A. T. O.); în 1994-1995 s-a alăturat embargoului impus de Occident Iugoslaviei. Însă autorităţile române sunt suspectate că au practicat un joc dublu, tolerând sau chiar supervizând încălcări ale embargoului (contrabandă cu produse petroliere). Una peste alta, apropierea de Occident părea lipsită de convingere şi determinată strict de împrejurări. Nu se întrevedea o mare iubire faţă de Occident sau de valorile occidentale! Privit cu răceală de occidentali, regimul Iliescu pierdea neîncetat teren şi în interiorul ţării. Stagnarea reformei a putut da unora iluzia că scapă de ce e mai rău (şomajul, nesiguranţa zilei de mâine…). Dar rezultatul nu putea fi decât rămânerea în sărăcie. Cei mai mulţi români s-au îndepărtat de Iliescu aşa cum se îndepărtaseră şi de Ceauşescu: nu din motive ideologice, ci nemulţumiţi din pricina condiţiilor de viaţă precare. S-a adăugat şi o mai bună informaţie. În ultimii săi ani, regimul a pierdut monopolul televiziunii. Câteva posturi private au început să comunice românilor altceva decât li se spunea pe canalul oficial. Venise vremea schimbării. Anii Constantinescu. În noiembrie 1996 au avut loc alegeri parlamentare şi prezidenţiale. Cu câteva luni înainte, alegerile locale dăduseră deja semnalul înfrângerii pentru P. D. S. R. La primul tur, Iliescu a obţinut 32% din sufragii, devansându-l cu puţin pe Emil Constantinescu, cu 28%. Petre Roman, şi el candidat, atrăsese 20% din electorat; el a recomandat alegătorilor săi să-l voteze la

al doilea tur pe Constantinescu. Candidatul Convenţiei a obţinut în final 54% din voturi, cu nouă procente mai mult decât Iliescu. Schimbare semnificativă: un intelectual lua locul unui fost activist de partid. La Parlament, Convenţia Democrată a ieşit pe primul loc, deşi încă departe de majoritatea absolută: 30% la Cameră şi 31% la Senat, faţă de P. D. S. R. – 22% şi 23%. În consecinţă, Convenţia a format noul guvern (prim-ministru, Victor Ciorbea, din partea ţărăniştilor), în coaliţie cu Uniunea Social-Democrată, a cărei componentă principală era Partidul Democrat al lui Roman (aproximativ 13% în ambele camere) şi cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (cu puţin sub 7%). Intrarea minorităţii maghiare în guvern era o premieră, cu atât mai mult cu cât „patrulaterul roşu” se hrănise nu în mică măsură din ostilitatea întreţinută faţă de revendicările maghiarilor. Speranţele suscitate de schimbare au fost imense, chiar dacă, trebuie spus, un mare număr de români îşi exprimaseră prin vot mai curând dezamăgirea faţă de P. D. S. R. Decât simpatia pentru Convenţie. România urma să se angajeze pe un drum nou, opus celui practicat până în 1996. Aceasta însemna aderarea fără rezerve la valorile occidentale şi la alianţa cu Vestul; integrarea cât mai rapidă în N. A. T. O. Şi Uniunea Europeană; restabilirea proprietăţii în drepturile ei printr-o privatizare accelerată ca şi prin repararea nedreptăţilor făcute de regimul comunist (retrocedarea pământurilor şi a caselor naţionalizate); atragerea masivă a capitalului străin în România; şi, nu în ultimul rând, asanarea morală şi un război necruţător declarat corupţiei care înflorise în anii regimului Iliescu. Se terminase cu sacrificiile impuse celor mulţi în favoarea privilegiilor clasei conducătoare. „De acum înainte se vor sacrifica conducătorii”, promisese Constantinescu. Urma şi o primenire a oamenilor: prea mulţi funcţionari comunişti ocupau aceleaşi posturi ca sub Ceauşescu, din economie şi administraţia publică până în diplomaţie. Convenţia anunţase că dispune de o rezervă de cincisprezece mii de specialişti, oameni bine formaţi în spiritul culturii moderne şi al democraţiei. Se înţelege că niciodată în politică înfăptuirile nu pot fi la înălţimea promisiunilor electorale. Calculele pe hârtie sunt mai uşor de făcut decât reformele efective. Este riscant să-ţi faci iluzii: rişti să fii chiar mai dezamăgit decât e cazul. Din păcate, guvernarea Convenţiei şi a aliaţilor ei a sfârşit prin a stârni o şi mai mare dezamăgire decât regimul Iliescu, dat fiind că şi speranţele fuseseră mai mari, şi răbdarea românilor prea mult timp pusă la încercare. Ar fi nedrept să spunem că lucrurile au mers mai prost. În unele privinţe ele au mers ceva mai bine ca înainte de 1996. Departe însă de schimbarea radicală anunţată! Privatizarea s-a desfăşurat într-un ritm mai susţinut, totuşi destul de încet şi de defectuos; românii au continuat să ţină în braţe o mulţime de întreprinderi nerentabile şi greu de privatizat. Capitalurile străine au început să mai apară, chiar cu unele tranzacţii spectaculoase (astfel, întreprinderea de automobile „Dacia” din Piteşti achiziţionată de grupul Renault), dar nici vorbă de „invazia” aşteptată şi promisă. Neîncrederea acumulată de-a lungul anilor, slabele performanţe economice, o legislaţie stufoasă, contradictorie şi instabilă, făcută parcă să-i dezarmeze atât pe întreprinzătorii români cât şi pe cei străini, pentru a nu mai vorbi de regula bacşişului – toate acestea nu au făcut din România o ţară prea atractivă pentru investitori. În primii trei ani ai noii guvernări, economia a înregistrat rate negative, o uşoară relansare înregistrându-se în al patrulea an. Cu greu au fost puse în mişcare chiar reformele esenţiale susţinute de Convenţie. O nouă lege a pământului a sporit, în sfârşit, suprafeţele care pot fi recuperate de foştii proprietari sau de urmaşii lor, de la cele zece hectare acordate de regimul Iliescu la cincizeci de hectare de teren arabil şi zece hectare de pădure. Dar a trenat până la sfârşitul legislaturii legea retrocedării caselor naţionalizate, ca şi cea a privatizării întreprinderilor agricole de stat. La zece ani de la o revoluţie cel puţin proclamată anticomunistă, şi după patru ani de guvernare ai Convenţiei Democrate, statul rămânea încă un mare proprietar iar foştii proprietari nu-şi dobândiseră nici măcar casele.

Legea retrocedării imobilelor naţionalizate definitivată în cele din urmă, s-a împotmolit la un ultim vot şi avea să fie adoptată în ianuarie 2001 de parlamentul ales în noiembrie 2000. Cum coaliţia îşi pierduse majoritatea în Senat (şi se temea că P. D. S. R.-ul ar putea modifica, o dată revenit la putere, o lege care nu i-ar conveni) s-a ajuns la un compromis cu partidul lui Ion Iliescu. Casele deja cumpărate de chiriaşi (dacă vânzarea s-a făcut „cu bună credinţă”!) nu vor mai fi retrocedate (cele mai multe sunt în această situaţie; regimul Iliescu se grăbise să le vândă chiriaşilor, pentru a termina odată pentru totdeauna cu proprietarii!). Nu vor fi retrocedate nici clădirile ocupate de diverse instituţii, inclusiv de partidele politice; acestea sunt, evident, cele mai mari şi mai frumoase. În aceste cazuri urmează să se acorde despăgubiri (cât, cum şi când, rămâne de văzut). De altfel mulţi dintre oamenii politici, inclusiv dintre parlamentarii care au votat legea (din toate partidele) stau în case care nu au fost ale lor. Până la urmă, proprietarii de drept nu vor mai primi mare lucru. Restituirea seamănă mai mult cu o deposedare. O poveste foarte caracteristică pentru România ultimului deceniu! (De urmărit însă cum vor evolua lucrurile. Mai multe cazuri, ajunse la Curtea europeană a drepturilor omului, s-au soldat cu condamnarea statului român, obligat fie să cedeze imobilele, fie să plătească despăgubiri substanţiale. Nota de plată riscă să fie foarte încărcată. Statul se află într-un impas: e greu să anuleze zecile de mii de vânzări, e greu să plătească şi despăgubirile. Deşi, de plătit, plătesc tot contribuabilii!) Nici „reforma morală” nu a mers prea departe. S-a lansat totuşi o acţiune anticorupţie (inexistentă în vremea lui Iliescu). Au fost şi câteva arestări, şi câteva procese. Dar şi aici lucrurile au mers cum merg toate în România: încet şi incomplet. Acuzaţii de corupţie şi de nepotism planează şi asupra unora dintre exponenţii puterii instalate în 1996. România este percepută, de români şi de străini deopotrivă, ca o societate puternic afectată de corupţie. Poate că cel mai mult a evoluat în bine „atmosfera intelectuală”: reflexele democratice sunt mai sigure, românii s-au învăţat cu pluralitatea ideilor şi a opţiunilor, demagogia naţionalistă a pierdut cel puţin sprijinul direct sau indirect de care a beneficiat din partea Puterii în anii regimului Iliescu. Global, a fost un oarecare progres, dar un progres departe de aşteptări, şi care mai ales nu s-a regăsit în condiţiile de viaţă ale oamenilor (pe care mulţi români le resimţeau ca fiind chiar mai proaste în anul 2000 decât în 1996). Cu Occidentul, atmosfera relaţiilor a fost mult mai destinsă. Între Iliescu şi Constantinescu, Occidentul nu şi-a ascuns nici un moment preferinţa pentru cel din urmă. Ambiţia României (aproape o obsesie naţională) a fost de a fi acceptată în N. A. T. O. Şi a pierdut – la limită, dar a pierdut – atunci când Alianţa s-a lărgit cu ţările din Europa Centrală (Polonia, Ungaria, Cehia) în 1997. S-a promis României că data viitoare va fi rândul ei. Chiar preşedintele Clinton a venit la Bucureşti pentru a îndulci eşecul. Se aştepta poate să fie huiduit; a fost ovaţionat. Au demarat în 1999 şi negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană. Şi pentru Occident, România a redevenit o ţară interesantă o dată cu criza din Balcani; este cel mai important post de observaţie şi de control din zonă. Necazurile României continuau să fie în primul rând de ordin economic. Politic, democraţia ajunsese să se comporte destul de bine (alegeri desfăşurate corect, o mass-media diversificată şi influentă…). Dar economia se încăpăţâna să nu decoleze iar nivelul de trai rămânea scăzut. Din acest punct de vedere, între România şi Occident este încă o prăpastie. Occidentalii se tem şi de „invazia” românilor şi de aceea, în ciuda începerii negocierilor cu Uniunea Europeană, au renunţat cu greu la obligativitatea vizelor pentru cetăţenii români (în timp ce această restricţie era ridicată de mult pentru ţările ex-comuniste din Europa Centrală). Ce s-a întâmplat cu România? Cauzele nereuşitelor sunt, fireşte, multiple. Dereglările provocate de comunism au fost deosebit de grave, iar desprinderea de comunism lentă.

Guvernarea Iliescu a fost în felul ei mai coerentă decât guvernarea de după 1996. Ea i-a reprezentat pe cei care nu doreau o desprindere bruscă şi radicală de structurile comuniste: de la lideri, mulţi dintre ei foşti nomenklaturişti (sau înrudiţi cu aceştia) şi administratori ai economiei centralizate, până la muncitorii din întreprinderile de stat, dornici de stabilitate şi temându-se de şomaj. Opoziţia, ajunsă la putere în 1996, nu a avut nici pe departe o asemenea coerenţă. La vârf, liderii partidelor istorice reînviate erau foşti deţinuţi politici (în timp ce în P. D. S. R. Zadarnic ar căuta cineva un asemenea exemplar). Dar această „veche gardă”, cu totul insuficientă în sine, a apelat în mod firesc la oameni mai tineri, unii având din familie o tradiţie liberală sau ţărănistă, alţii aderând probabil din convingere la ideologiile respective, nu puţini însă veniţi din pur oportunism, în căutarea unui partid care să-i primească. Convenţia a fost un conglomerat, cu deosebiri sensibile între partidele componente, ca şi între generaţii sau traiectoriile individuale ale oamenilor. Un evantai foarte larg, de la vârstnicii trecuţi prin închisori, pentru care anticomunismul a rămas cuvântul de ordine, iar obiectivul reconstituirea societăţii româneşti cât mai aproape de varianta interbelică, până la persoane mai tinere, cu carieră satisfăcătoare înainte de 1989 şi motivate mai mult de interese prezente decât de simboluri interbelice sau anticomuniste. Alianţa cu Partidul Democrat a complicat şi mai tare lucrurile, în măsura în care acest partid ocupa, în multe privinţe, o poziţie intermediară între Convenţie şi P. D. S. R. (astfel, în problema caselor, a încercat să-i împace şi pe proprietari şi pe chiriaşi, înclinând totuşi spre chiriaşi, în timp ce Convenţia a susţinut în primul rând drepturile proprietarilor). Petre Roman a evoluat, incontestabil, din 1990, atunci când îl „demascase” pe Coposu şi se declara partizanul „democraţiei originale”. El a ajuns să reprezinte un partid de tip social-democrat, dominat de oameni relativ tineri, pragmatici, lipsiţi de complexe şi fără prea multe scrupule. Prezenţa la guvernare a U. D. M. R.-ului a însemnat pe de o parte un avantaj (contribuind la „împăcarea istorică” româno-maghiară şi conferind o mai bună imagine României) dar şi o dificultate suplimentară, dat fiind că maghiarii au înţeles să-şi promoveze propriile obiective (un grad cât mai înalt de descentralizare, folosirea limbii maghiare la nivel local, Universitate maghiară), cu riscul de a pune guvernul într-o poziţie delicată faţă de majoritatea românească a ţării. Din toate acestea a rezultat o mişcare dezordonată şi în bună măsură ineficientă. Parlamentul a legiferat greoi, adoptând doar o parte din legile atât de necesare reformei (încetineală agravată de atribuţiile identice ale celor două camere; legile urmează de două ori acelaşi drum, şi apoi încă o dată, pentru mediere). În guvern, neînţelegerile şi crizele s-au ţinut lanţ, şi nu numai între Convenţie şi Partidul Democrat, dar şi în Convenţie, între liberali şi ţărănişti, ca şi în interiorul fiecărui partid. Părăsirea partidelor, inclusiv de membri marcanţi, şi migraţia de la un partid la altul sunt fenomene de amploare în politica românească. Jocul politic este puternic personalizat şi prea puţin fidel principiilor proclamate. Cel dintâi prim-ministru al Convenţiei a fost Victor Ciorbea; jurist de formaţie (magistrat înainte de 1989), lider sindical după 1990, susţinător al lui Iliescu la primele alegeri, el s-a înscris în 1996 în P. N. Ţ. C. D., a fost ales primar al Capitalei, post la care a renunţat după numai câteva luni pentru şefia guvernului; atunci când a pierdut-o (la începutul anului 1998), a părăsit şi partidul, întemeindu-şi un partid propriU. L-a urmat tot un ţărănist, Radu Vasile, prim-ministru până în decembrie 1999. Când i s-a retras încrederea, a plecat şi el din partid! De altfel, P. N. Ţ. C. D., reconstituit graţie lui Corneliu Coposu (mort în 1995, înainte de a putea asista la triumful dar şi la declinul partidului pilot al Convenţiei), a suferit de o fundamentală lipsă de identitate. Electoratul lui era departe de a fi ţărănesc, ca pe vremuri, scorul înregistrat fiind mai bun la oraşe şi printre intelectuali. Ratând doi prim-miniştri, ţărăniştii nu s-au mai ambiţionat să-l încerce pe al treilea. S-a apelat în decembrie 1999 la Mugur Isărescu, un tehnician fără culoare politică, încă din 1990

guvernator al Băncii Naţionale. Soluţia a avut darul să placă românilor, deziluzionaţi de politicienii de profesie şi aflaţi în aşteptarea unui „salvator”. Mitul „salvatorului” a funcţionat de altfel fără încetare după 1989, beneficiind de el Iliescu, apoi Constantinescu… Cine ştie, poate că un specialist în finanţe va face în sfârşit ceva pentru economia ţării. Şi parcă – prin sugestie! – economia a început chiar să se învioreze. Mugur Isărescu a părut pentru moment singurul om capabil de a salva de la naufragiu coaliţia, inclusiv pe preşedintele Constantinescu. Rămânea însă stânjenitor faptul că „omul providenţial” a trebuit căutat în afară: în 1996 acesta fusese Emil Constantinescu! Alegerile locale din iunie 2000 au ilustrat proporţiile dezastrului. Convenţia s-a destrămat, liberalii separându-se de ţărănişti (în capul cărora s-au spart toate nereuşitele, pe drept sau pe nedrept). Din 1992, Convenţia stăpânea Bucureştiul. Acum l-a pierdut, P. D. S. R. Revenind în forţă şi câştigând primăriile tuturor celor şase sectoare; Traian Băsescu, ministru al Transporturilor, numărul doi al Partidului Democrat după Roman, a fost ales, într-un strâns duel cu candidatul P. D. S. R., primar general. La nivel naţional, Convenţia pe de o parte (redusă aproape exclusiv la ţărănişti), liberalii pe de alta, au obţinut câte şapte procente fiecare, în timp ce P. D. S. R. A câştigat detaşat cu peste 25% (faţă de 16% în 1996), urmat de Partidul Democrat, cu zece procente. Românii se reîntorceau la stânga. La drept vorbind, nici guvernarea dintre 1996-2000 nu a fost chiar de dreapta. O politică cu adevărat de dreapta ar fi presupus o privatizare rapidă (chiar cu riscul unor tensiuni sociale) şi în genere înlăturarea structurilor moştenite din comunism (ceea ce nu prea s-a petrecut. Un exemplu: în patru ani nu s-a putut realiza nici demilitarizarea poliţiei care rămânea ierarhizată, cu grade, ca în armată, după modelul ex-sovietic. Reforma avea să înceapă, nu peste multă vreme, dar de ce totul atât de încet?). Fapt este că societatea românească înclina puternic spre stânga. O întoarcere completă faţă de situaţia de dinainte de comunism. Pe atunci România înclina spre dreapta, fiindcă era o ţară de proprietari, mari sau mici (îndeosebi ţărani). Comunismul a zdrobit proprietatea şi i-a învăţat pe oameni să fie dependenţi de stat. Asistenţa statului a continuat să fie preferată riscurilor liberei iniţiative. Nici măcar refacerea proprietăţii rurale până la cincizeci de hectare nu a stârnit entuziasmul scontat. La sate a rămas o populaţie îmbătrânită, iar oamenii, chiar primind pământ, nu au nici bani, nici maşini agricole… Mulţi români se complac în situaţia de asistaţi sau sunt nevoiţi de sărăcie să o accepte, şi, în consecinţă, votează la stânga (pentru un stat care să ţină economia în mână şi să le asigure un minimum de subzistenţă). Inutil să mai spunem că aceasta nu este o stângă modernă afirmaţie valabilă pentru P. D. S. R., cu siguranţă până în 1996, dar în bună parte şi după aceea, şi în şi mai mare măsură pentru Partidul România Mare. Este o stângă alimentată de tentaţii autoritare şi naţionaliste. Mulţi români deplâng disoluţia autorităţii. Cam multă anarhie în societatea românească, este drept. Românii n-au excelat niciodată în materie de rigoare şi disciplină. Sunt mai pricepuţi să improvizeze şi să aranjeze lucrurile din mers. Tranziţia nesigură în care s-au angajat după prăbuşirea comunismului a accentuat aceste trăsături. Este o mare dezordine în România, profitabilă unora dar care îi lasă pe cei mai mulţi dezarmaţi. Legile se bat cap în cap, oamenii aleargă la nesfârşit pentru rezolvarea celor mai simple treburi, funcţionarii publici îi tratează ca şi când cetăţenii există pentru ei, nu ei pentru cetăţeni… Oamenii simpli se simt abandonaţi. Mulţi dintre ei şi-au pierdut economiile, fiind atraşi în combinaţii financiare dubioase (cel mai recent scandal de acest gen: Fondul Naţional de Investiţii, care a adunat sume imense, oferind dobânzi suspect de mari; în final, evident, banii s-au evaporat!). Şi criminalitatea este în creştere; cotele ei nu sunt mai înalte ca în alte ţări (probabil că în această privinţă România are o poziţie de mijloc) dar, graţie şi difuzării informaţiilor senzaţionale prin mass-media (în anii comunismului nu se

spunea nimic despre aşa ceva), omorurile şi tâlhăriile au început să-i îngrijoreze pe români, dându-le sentimentul că sunt neprotejaţi. De aici, visul de autoritate al multora. Ei visează la un cârmuitor care să facă ordine şi să restabilească dreptatea. În fapt, nu s-ar putea spune de statul român că nu este prezent. În unele privinţe este chiar prea prezent, iar centralizarea excesivă; în alte privinţe se constată într-adevăr un vid. Este un stat cu reflexe autoritare dar lipsit de autoritate. Tendinţele divergente se solicită reciproc: autoritarismul dă naştere, prin reacţie, la anarhie, iar anarhia îndeamnă la soluţii de autoritate. Alegerile din noiembrie 2000 Ajungem astfel la alegerile legislative şi prezidenţiale din 26 noiembrie 2000. În luna iulie, Constantinescu (conştient că nu mai are nici o şansă) şi-a anunţat hotărârea de a nu mai solicita un nou mandat. Iniţial tactica lui fusese de a se sprijini pe Isărescu, acum Isărescu rămânea singur ca exponent al „regimului Constantinescu”. De voie, de nevoie, Isărescu şi-a depus în cele din urmă candidatura, ca independent, dar susţinut de ceea ce mai rămăsese din Convenţia Democrată. Desprinzându-se definitiv de ţărănişti şi de Convenţie, liberalii I-au convins să candideze din partea lor pe Theodor Stolojan (primul-ministru din 1991-1992). Se duplica astfel – în varianta Isărescu plus Stolojan – portretul robot al „salvatorului” fără culoare politică bine definită şi specialist în finanţe şi economie. Plictisită de politicieni, ţara putea fi tentată să aleagă un tehnician. Maghiarii au mers cu propriul lor candidat, György Frunda. La rândul lui, Roman şi-a depus din nou candidatura. Patru candidaţi din partea coaliţiei aflate la putere. Ca şi cum coaliţia ar fi beneficiat de cel puţin trei sferturi din voturile românilor, pe care şi le-ar fi putut împărţi fără nici un risc! Nu a fost chiar cea mai inteligentă mişcare politică. P. D. S. R.-ul a mers, fireşte, în frunte cu Iliescu, iar P. R. M.-ul cu liderul său Corneliu Vadim Tudor. Este momentul să mă opresc puţin asupra acestuia din urmă. Corneliu Vadim Tudor – „Vadim”, cum i se zice mai pe scurt – e un personaj de un pitoresc agresiv, cu alură de actor de mâna a doua, fiind de altfel şi poet în cel mai bun caz tot de mâna a doua (inclusiv autor de poeme închinate soţilor Ceauşescu) şi care revarsă într-un şuvoi interminabil vorbe şi injurii. Un fel de variantă românească a lui Jirinovski, având relaţii apropiate şi cu liderul Frontului Naţional din Franţa, Jean-Marie Le Pen. În Occident, aşa ceva se numeşte „extremă dreaptă”; este însă, în cazul României, o „extremă stângă”, fiindcă atât prin oameni (mulţi dintre ei legaţi de vechea Securitate), cât şi prin idei (autoritarism, naţionalism, economie dirijată de stat) îşi are originea în epoca Ceauşescu. Rezultatul alegerilor parlamentare a fost următorul: P. D. S. R. – aproximativ 37% atât pentru Camera deputaţilor cât şi pentru Senat; P. R. M. – 19% şi 21%; P. D. – 7% şi 8%; P. N. L. Şi U. D. M. R. – ambele în jur de 7%. Cu alte cuvinte P. D. S. R. A câştigat alegerile, fără a obţine însă o majoritate absolută, în timp ce Partidul România Mare a făcut un salt uluitor, de la 4,5 procente în legislatura precedentă la circa 20! Liberalii au obţinut mai puţin decât speraseră. Însă drama a fost a Convenţiei (şi a ţărăniştilor, partidul său principal), care pur şi simplu s-a prăbuşit, beneficiind doar de 5% din sufragii şi ratând astfel intrarea în Parlament (pentru care ar fi avut nevoie de 10%; noul „prag electoral” este de 5% pentru partide, iar în cazul coaliţiilor poate creşte până la 10%, în funcţie de numărul componentelor). Dreapta a fost spulberată! În confruntarea prezidenţială, Isărescu şi Stolojan n-au reuşit să concretizeze speranţele puse în ei (în plus şi-au mai şi împărţit cam acelaşi segment de electorat); primul a obţinut sub 10%, celălalt ceva peste 11%. Frunda a realizat scorul obişnuit al maghiarilor de 6%. Roman a coborât la penibilul procent de 3%. În turul al doilea au intrat Iliescu, cu 36% şi Vadim, cu 28%. Mitul „salvatorului tehnocrat” nu a funcţionat decât pentru 20% din populaţie. Un număr mai mare de români a optat pentru alt tip de salvator, care a venit nu cu un program economic, ci cu promisiunea de a face „curăţenie” şi ordine în ţară, prin indiferent ce mijloace.

A urmat un moment de stupoare. Nici românilor, nici occidentalilor aproape nu le-a venit să creadă. Cel mai mare succes al extremei drepte după al doilea război mondial, s-a afirmat în mass-media (românii ar zice „extremă stângă”, dar până la urmă e mai important faptul în sine decât terminologia). Şi dacă Vadim, care crescuse săptămână după săptămână în preajma alegerilor, şi-ar fi continuat ascensiunea câştigând şi turul al doilea şi devenind preşedinte al României? Abia se prăbuşise regimul Miloşevici în Serbia; venise oare rândul României să repete nefericita experienţă sârbească? Vadim promisese o guvernare cu mitraliera şi execuţii publice pe stadioane, iar un apropiat al său i-a ameninţat pe jurnaliştii „vânduţi Occidentului” că vor ajunge în lagăre de muncă (asemenea vorbe erau apoi negate de cei care le pronunţaseră sau prezentate ca glume ori figuri retorice). Şi s-a petrecut ceva aproape suprarealist: o grămadă de români – oameni politici, jurnalişti, intelectuali s-au mobilizat pentru alegerea lui Iliescu, pe care mulţi dintre ei îl combătuseră până atunci cu înverşunare. Aveau de ales, potrivit propriei lor logici, între „rău” şi „foarte rău” şi s-au dus la vot pentru a ajuta răul să triumfe asupra răului mai mare. În fapt, judecând lucrurile la rece, Vadim nu avea nici o şansă de a obţine substanţial mai mult decât în primul tur. Iliescu deja îl devansase cu opt procente, iar cea mai mare parte a voturilor celorlalţi candidaţi (aflaţi la dreapta lui, în timp ce Vadim era la stânga) avea în mod firesc să se scurgă spre el. Totuşi jumătate dintre votanţii lui Isărescu au preferat să nu meargă la vot. Teama celorlalţi de Vadim i-a oferit lui Iliescu mai mult decât ar fi câştigat în condiţii normale. A fost reales preşedinte al României cu aproape 67% din voturi, faţă de 33% ale adversarului. Din nou România a uimit Occidentul printr-un comportament atipic. Până la urmă, şi occidentalii, ca şi românii, s-au arătat mulţumiţi că a revenit Iliescu şi că nu s-a întâmplat mai rău. Fenomenul Vadim defineşte mai puţin o politică (programul său e cu totul sumar), cât o stare emoţională. Este o expresie a exasperării, un „cocktail” alcătuit din sărăcie, frustrări, indignare faţă de corupţie, nelinişte provocată de nesiguranţa vieţii, cultură paternalistă (un stat puternic, liderul providenţial)… Votanţii „României Mari” erau în genere citadini, cu studii medii şi relativ tineri, categorii dinamice care se simt nedreptăţite de disfuncţionalităţile sociale, de şomaj etc. (în timp ce Iliescu rămânea preferatul ţăranilor şi al persoanelor în vârstă, categorii mai puţin tentate de revoluţionarismul lui Vadim). Iliescu a obţinut o victorie de care n-avea motive să fie prea mândru. De data aceasta (spre deosebire de primele două dăţi) a fost votat mai puţin de dragul lui, cât din nemulţumire faţă de regimul Constantinescu şi din teamă faţă de un posibil regim Vadim. Mitologic vorbind, cariera lui de „salvator” se încheiase. Românii se obişnuiseră însă cu el. Nu mai stârnea entuziasm, dar nici adversităţi implacabile. Întreţinea un sentiment de siguranţă şi de continuitate. Longevitatea politică l-a transformat din „salvator” în „înţelept”. Discursul său a devenit mai european, ca şi al partidului său, în ansamblu. Un partid care, ani de zile, fusese exclusiv partidul lui. Acum nu-i mai aparţinea chiar în întregime. Un nou personaj intră în scenă: Adrian Năstase. Anii Năstase. Influenţa lui Iliescu în partid a continuat să rămână importantă, dovedindu-se chiar determinantă în unele situaţii. S-a petrecut totuşi în urma alegerilor din 2000 o redefinire a rolurilor. Până în 1996, Iliescu conduce efectiv; primii-miniştri nu ies din cuvântul lui, iar dacă ies, plătesc, aşa cum s-a întâmplat cu Roman. Din 1996 până în 2000, Constantinescu schimbă trei guverne. Şi Iliescu şi Constantinescu au beneficiat de condiţia lor simbolică, sensibil mai înaltă decât atribuţiile lor strict constituţionale. În fapt, sistemul semiprezidenţial românesc, alcătuit după model francez, lasă preşedintelui prerogative ceva mai restrânse decât cele ale preşedintelui Franţei. Un preşedinte „normal”, deşi ales prin vot universal, dispune de mai puţine instrumente de putere decât primul-ministru. Până în 2000 nu au fost preşedinţi „normali”. Iliescu

însă, „al doilea Iliescu”, intră însă într-un proces de normalizare. Şi, concomitent, ajunge primministru Adrian Năstase, cu siguranţă cel mai iubitor de putere dintre toţi şefii de guvern de după 1989. Perioada 2001-2004 a apărut, cel puţin la nivelul „vizibil” al politicii, în mai mare măsură ilustrată de personalitatea primului-ministru decât a preşedintelui. Ca şi alţi membri marcanţi ai partidului său, Năstase nu e deloc străin de fosta nomenklatură; socrul său a fost un înalt demnitar al lui Ceauşescu. În timpul primului regim Iliescu, viitorul prim-ministru a ocupat funcţia de ministru de externe, apoi de preşedinte al Camerei Deputaţilor. Iliescu exercita puterea discret, Năstase a exercitat-o ostentativ. Sentimentul de superioritate pe care-l afişează, i-a atras chiar din partea lui Iliescu calificativul de „arogant”. Tensiunea dintre cei doi a cunoscut momente delicate. Încercarea lui Năstase de a impune alegeri anticipate (prin forţarea Constituţiei, dacă nu chiar prin încălcarea ei) a eşuat în urma opoziţiei lui Iliescu. Obiectivul primului-ministru era dublu: permanentizarea la putere a propriului partid (bine cotat în sondaje) şi consolidarea propriei poziţii în raport cu preşedintele (victoria în alegerile parlamentare ar fi micşorat sensibil miza viitoarelor alegeri prezidenţiale). Năstase pare să fi cochetat cu ideea unei estompări a funcţiei prezidenţiale (cu modificările constituţionale de rigoare) în favoarea şefului guvernului; în aceste condiţii ar fi optat pentru o lungă carieră de prim-ministru! În lipsa unei asemenea evoluţii, a sfârşit prin a se „resemna” să-i urmeze lui Iliescu în calitate de şef al statului. Rămânea doar să câştige alegerile, ceea ce se anunţa a fi destul de simplu după prăbuşirea adversarilor politici în anul 2000. Atuul major al lui Năstase a fost calitatea lui de şef al partidului de guvernământ (poziţie la care Iliescu a trebuit să renunţe în urma alegerii lui ca preşedinte). Este cel dintâi prim-ministru de după 1989 în această situaţie. Până la el şefii guvernului navigau între un preşedinte prea influent şi propriile partide, pe care nu ei le conduceau. În 2001, la scurt timp după alegeri, P. D. S. R. Şi-a schimbat numele. Intervine aici o altă comedie politică românească. Alături de liberali şi ţărănişti, al treilea partid istoric reînviat după 1989 a fost Partidul Social-Democrat (P. S. D.). El nu a reuşit însă să stea pe propriile picioare (fiind creditat de-a lungul anilor cam cu 1% din intenţiile de vot). Aşa se face că s-a aşezat mai întâi sub umbrela Convenţiei Democrate, apoi a fuzionat „pe jumătate” cu Partidul Democrat, căruia i-a oferit un plus de respectabilitate şi l-a adus astfel în Internaţionala Socialistă; după care a întreprins o operaţie similară, dar printr-o fuziune deplină, cu P. D. S. R. P. D. S. R. L-a înghiţit pur şi simplu, dar a înţeles să-i perpetueze memoria adoptându-i numele. Şi astfel, noul P. S. D. Se aliniază, cel puţin formal, ideologiei social-democrate şi a ajuns să fie acceptat la rându-i în Internaţionala Socialistă. Un alt avantaj al guvernării Năstase a fost caracterul său monocolor, după ani de zile de coaliţii guvernamentale, cu inevitabilele lor disfuncţionalităţi. De aici, cel puţin în principiu, mai multă coerenţă şi eficienţă. Consolidarea puterii a fost însoţită de declinul abrupt al opoziţiei. Cota partidelor „istorice” a scăzut în urma alegerilor din 2000 aproape de nivelul din 1990: o întoarcere cu zece ani, o întoarcere la punctul de plecare. Puterea a devenit prea puternică. Jocul democratic s-a dereglat. Ţărăniştii s-au prăbuşit; greu de presupus că vor reuşi să-şi revină (măcar pentru a atinge pragul de 5% necesar intrării în parlament). După o suită de dezbinări, ceea ce a mai rămas din partid s-a recompus sub conducerea lui Ciorbea, revenit la matcă. Apoi Ciorbea a dispărut din nou, în locul lui fiind ales Gheorghe Ciuhandu, respectatul primar al Timişoarei. Dar ce va putea el să facă, cu un partid a cărui forţă electorală nu atinge nici 2%? Şi liberalii s-au reorganizat, alegându-l preşedinte pe Stolojan, şi profitând atât de reputaţia de seriozitate şi de competenţă a acestuia, cât şi de faptul că prin pulverizarea Convenţiei şi a ţărăniştilor, au rămas aproape fără concurenţă pe culoarul de „centru-dreapta”. Extinderea partidului, care a înglobat şi o grupare

ieşită din vechiul P. D. S. R., a dus la situaţia curioasă ca în primele poziţii să ajungă foşti miniştri ai lui Iliescu: un compromis aparent necesar pentru a nu reedita jocul pierzător al ţărăniştilor. Cât priveşte Partidul Democrat, şi acesta a realizat o operaţie majoră: l-a debarcat pe liderul său istoric Petre Roman (teribil şifonat la alegerile din 2000), punându-l în locul lui pe Traian Băsescu, neconfortabilul şi pitorescul căpitan de vas ajuns ministru al transporturilor şi apoi primar al Capitalei. În fapt, cel mai mare partid de opoziţie a fost între 2000 şi 2004 România Mare, dar de aşa opoziţie, mai bine lipsă. Ocolit de celelalte partide, a confiscat, inutil până la urmă, o parte însemnată a electoratului. Şi astfel, opoziţiei democratice i-a rămas un teren îngust, iar partidul la putere, nesimţind vreo ameninţare, a devenit tot mai sigur pe el. Tendinţa P. S. D.-ului a fost să pună stăpânire pe orice: administraţie, economie, informaţie… Pretutindeni şi-a plasat oamenii sau i-a atras din celelalte partide. Tendinţa de centralizare a fost evidentă (până şi în domeniul culturii sau învăţământului), ca şi înclinarea autoritară. Într-un fel sau altul, principalele posturi de televiziune au fost „cuminţite”. Unde au rămas criticile acerbe la adresa puterii din vremea lui Constantinescu? S-a putut vorbi, cu o oarecare exagerare, dar şi cu destulă dreptate, prin analogie cu situaţia din comunism, despre un nou partid-stat. Sub faţada democratică, România devenea încetul cu încetul un stat autoritar. Unele acte de autoritate au dat într-adevăr de gândit. Un fost secretar al lui Emil Constantinescu publică pe Internet informaţii considerate calomnioase la adresa lui Adrian Năstase, privind îndeosebi averea acestuia (cele mai multe, adevărate sau nu, apărute deja în presă). Prompt, este „umflat” de poliţie, locuinţa îi e percheziţionată. „Complicele”, care întreprinsese operaţia, este şi el arestat, şi i se ia un interogatoriu, transmis (incredibil!) pe postul naţional de televiziune. Apoi, cei doi sunt eliberaţi. Primul-ministru recunoaşte că s-a enervat puţin. Se exprimă regrete şi urmează destituirea procurorilor care s-au ocupat de caz. Câteva luni mai târziu, urmărirea penală încetează, cu o interesantă concluzie: nici inculpatul nu e vinovat, nici cele afirmate despre primul-ministru nu sunt adevărate! A făcut vâlvă şi încercarea (eşuată, în final) a lui Năstase de a impune în fruntea comisiei parlamentare de control al SRI, pe un apropiat de-al său, fost membru marcant al spionajului ceauşist… Până la urmă, în lipsa unei opoziţii eficiente, dezacordul dintre preşedinte şi primulministru a avut darul să mai echilibreze cât de cât balanţa politică. Guvernul s-a putut lăuda (şi n-a ezitat deloc s-o facă) cu o creştere economică destul de importantă (schiţată deja în 2000, anul guvernării Isărescu, dar care s-a confirmat şi accentuat, ajungând mai întâi la cinci procente anual, iar în 2004 la recordul de opt procente); concomitent, inflaţia s-a domolit, coborând în final sub 10%. Din păcate, majoritatea oamenilor au trebuit să se mulţumească cu statisticile, fiindcă puterea lor de cumpărare a bătut pasul pe loc, afectată din plin de copleşitoarele impozite şi cheltuieli de întreţinere (căldură, apă, electricitate…). Totuşi, clasa de mijloc s-a mai consolidat, dovadă şi reţeaua marilor magazine, în plină expansiune, care au înregistrat în 2004 vânzări record. Reforma economică şi investiţiile de capital străin au mers în ritmul lent bine cunoscut (totuşi au mers, şi din când în când cu câte o privatizare spectaculoasă: cazul întreprinderii SIDEX din Galaţi, imensul combinat de oţel, cumpărat de un „anglo-indian”; statul a scăpat astfel de unul din marii devoratori ai bugetului). Poate însă şi mai tare decât economia a crescut corupţia. Guvernul a înfiinţat un „parchet naţional anticorupţie”, privit cu destul scepticism de românii de rând. Au căzut în plasă câteva grupări mafiote, dar vârfurile politico-financiare au rămas neatinse. Nicicând nu s-au împletit atât de strâns politica şi afacerile ca în această guvernare „social-democrată”. S-a petrecut şi un proces de „feudalizare”, la nivelul judeţelor baronii locali ai P. S. D. Tratându-şi supuşii în acelaşi stil autoritar şi dezinvolt ca guvernul central. Datoriile fabuloase către stat ale unor mari întreprinderi au fost „reeşalonate” cu o îngăduinţă suspectă. Justiţia ea însăşi s-a dovedit afectată

de corupţie, şi mai cu seamă dependentă de puterea politică (în 2002 se aflau în închisori vreo 50.000 de deţinuţi, mai mulţi decât în Franţa sau în Marea Britanie la acea dată; puţine nume răsunătoare printre ei, însă destui condamnaţi pentru delicte minore sau aproape inexistente care – potrivit chiar directorului general al închisorilor – n-ar fi trebuit să ajungă după gratii). Unele evoluţii politice au fost ieşite din comun. Să nu uităm că a revenit la putere în anul 2000 un partid cu înclinări naţionaliste destul de accentuate, gata oricând să-i culpabilizeze pe unguri şi pe cei care le-ar face concesii, nu tocmai prooccidental, ostil intervenţiei N. A. T. O. În Iugoslavia, şi ostentativ republican, cu alte cuvinte deloc amical faţă de regele Mihai. Ceea ce a urmat a fost însă exact opusul acestor convingeri şi atitudini! Despre spectaculoasa împăcare cu regele voi vorbi ceva mai încolo. Relaţia specială cu maghiarii a decurs din faptul că P. S. D. Dispunea în Parlament doar de o majoritate relativă. Până în 1996 se sprijinise pe partidele ultranaţionaliste. O asemenea soluţie nu mai era însă de gândit în 2000. Iniţial, s-a schiţat o apropiere cu liberalii; după câteva gesturi binevoitoare, aceştia şi-au retras însă sprijinul. Cu P. D.-ul raporturile nu se prezentau deloc bine, fiindcă gândul, nici măcar ascuns, al P. S. D.-ului, era să lichideze concurenţa social-democrată. Rămânea doar U. D. M. R.-ul. Fără a ieşi formal din opoziţie, acesta a acceptat mâna întinsă şi a devenit un susţinător fidel al guvernului. Ca răsplată pentru sprijinul oferit, a reuşit să-şi atingă mai multe obiective, acum în „opoziţie”, decât când a fost la guvernare. Câte nu i s-au reproşat guvernării anterioare pentru mai puţine concesii făcute maghiarilor decât li s-au acordat de un partid care până în 1996 şi chiar după aceea jucase cartea naţionalismului! Dar reuşita cea mai mare a echipei Iliescu-Năstase a fost deschiderea spre Occident. În sfârşit, românii au fost „iertaţi” de vize; de la 1 ianuarie 2002 au început să călătorească liberi în ţările din spaţiul Schengen. Obiectivul final este, fireşte, intrarea în Uniunea Europeană. În această direcţie, guvernul a accentuat presiunea politică, necazul rămânând însă, mai întâi de toate, starea deplorabilă a economiei româneşti. Spre sfârşitul anului 2002, Comisia europeană a dat verdictul: România nu avea încă o economie de piaţă funcţională. Era depăşită la acest capitol chiar de Bulgaria (ţară care la un moment dat a încercat să se detaşeze de demersurile româneşti, simţind pericolul ca România să o tragă înapoi!). Extinderea istorică a Europei decisă în decembrie 2002 a lăsat la o parte atât Bulgaria cât şi România, pentru cele două ţări rămânând ca moment-ţintă al aderării anul 2007, sub rezerva îndeplinirii angajamentelor asumate. În sfârşit, în toamna anului 2004, România a obţinut – la limită! – recunoaşterea statutului de economie funcţională. S-au combinat aici unele progrese efective şi bunăvoinţa Occidentului, dornic să închidă o dată enervantul dosar românesc. Impasul european a stimulat într-o primă fază ardoarea proamericană a guvernului. În N. A. T. O. Era mai uşor de intrat decât în Europa. Şi nu e un secret că deşi N. A. T. O. E o alianţă largă, înseamnă de fapt, în primul rând, America. Atacul terorist de la 11 septembrie 2001 a schimbat datele politicii americane, aşezând şi România într-o poziţie mai favorabilă. În termeni strategici, spaţiul românesc apare extrem de interesant, atât în raport cu Balcanii, cât şi cu Orientul apropiat şi mijlociu. Din primul moment, România s-a alăturat fără nici o rezervă Statelor Unite, dovedindu-se chiar mai disponibilă decât unii aliaţi din N. A. T. O. Ai Americii. Românii au trimis soldaţi în Kosovo, apoi în Afghanistan. Au luat prompt partea Americii în delicata chestiune a scoaterii militarilor americani de sub jurisdicţia tribunalului penal internaţional, în dezacord cu atitudinea europeană. Exasperat, un responsabil european a întrebat, retoric, dacă România aspiră să devină membră a Uniunii Europene sau, mai curând, al 51-lea stat al Statelor Unite. În sfârşit, românii au colaborat din plin cu Statele Unite în războiul contra Irakului; o importantă bază aeriană de lângă Constanţa a fost pusă la dispoziţia forţelor americane în preajma şi în timpul conflictului (această orientare a marcat un moment delicat în relaţiile cu

Franţa, guvernul român atrăgându-şi mustrările preşedintelui Chirac). A urmat trimiterea în Irak a câtorva sute de militari români, pe termen nedefinit (spre deosebire de alte ţări participante la coaliţie care şi-au retras la un moment dat trupele sau au anunţat termene ferme de retragere; la începutul anului 2005, numărul lor ajunsese la 860, al optulea loc printre statele coaliţiei). De fapt, România nu vrea să aleagă între America şi Europa. A fost o politică pragmatică. Într-o primă fază s-a realizat ce era imediat posibil: alianţa cu America şi aderarea la N. A. T. O. Va veni apoi şi rândul Europei! (deja în 2003-2004, negocierile cu Uniunea Europeană au trecut în prim plan). Cum era de aşteptat, în noiembrie 2002, România a primit invitaţia pentru N. A. T. O. Iar preşedintele George W. Bush a făcut o vizită de câteva ore la Bucureşti, fiind întâmpinat cu entuziasmul bine cunoscut. Oricum, oferise românilor mai mult decât Clinton. Au fost zile de sărbătoare în România. Tandemul Iliescu-Năstase a reuşit, acolo unde regimul Constantinescu, având mai multe atuuri în mână, nu a ştiut să acţioneze coerent şi convingător. Anul 2002 rămâne o dată istorică pentru România: angajarea fără echivoc alături de Occident. Dar clasa politică nu merită felicitări. Realitatea profundă este mai puţin succesul României, cât teribila ei întârziere. Nici pentru N. A. T. O., pregătirea nu a fost chiar deplină. Ca şi în 1918, se poate spune că România a avut noroc. N. A. T. O. Şi îndeosebi America au nevoie de ea. Iar Uniunea Europeană înţelege la rându-i să-şi extindă graniţele până la Marea Neagră. Românii au prins momentul şi şi-au dovedit încă odată extraordinara adaptabilitate. Nu se pot contesta unele realizări ale guvernului Năstase, îndeosebi în domeniul economic şi al raporturilor internaţionale. Însoţite, din păcate, de o îngrijorătoare derivă autoritară. În anul 2000, din punctul de vedere al Uniunii Europene, România îndeplinea criteriile politice, rămânând în urmă la cele economice. În 2004, condiţiile economice se îmbunătăţiseră, însă în materie politică se constata un regres. Democraţia românească începea să fie pusă sub semnul întrebării, cu câteva puncte extrem de sensibile: corupţia, lipsa de independenţă a justiţiei şi îngrădirea libertăţii mediilor de informare. Marea grijă a guvernului a fost aceea pentru propria-i imagine. Nu trebuia să se mai repete situaţia din 1996, când una dintre cauzele înfrângerii lui Iliescu fusese şi atitudinea critică a presei şi a tinerei televiziuni independente. Prin tot felul de presiuni politice şi economice, guvernul a reuşit într-adevăr să-şi asigure, dacă nu monopolul, în orice caz o poziţie net dominantă în mass-media şi cu deosebire în zona televiziunii. O asemenea intensă propagandă guvernamentală nu mai văzuseră românii de la începutul anilor '90. Lucrurile mergeau bine pentru guvernanţi, iar sondajele arătau îmbucurător. Condiţiile păreau reunite pentru ca opoziţia să nu mai revină prea curând la putere. Alegerile din 2004 şi începutul perioadei Băsescu. Ţelul opoziţiei era de a pierde cursa electorală în mod decent, reparând pe cât se putea situaţia dezastruoasă din legislatura 2000-2004. A fost prima care a avut un şoc la alegerile locale din iunie 2004 pe care, neaşteptat, le-a câştigat. Este drept, la diferenţă de numai un punct (ţinând seama de voturile pentru consiliile judeţene) faţă de P. S. D.; i-au revenit şi majoritatea oraşelor importante, începând cu Bucureştiul, unde Băsescu a câştigat categoric încă de la primul tur, şi cu Clujul, debarasat în sfârşit de jenantul Funar. În aceste condiţii a început cursa pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Reuninduse în Alianţa Dreptate şi Adevăr – D. A., partidele liberal şi democrat au prezentat liste unice şi un candidat la preşedinţie în persoana lui Stolojan. Optimismul din vară s-a atenuat însă, pe măsura unei campanii lipsite de imaginaţie. Pe de altă parte, P. S. D.-ul a conştientizat pericolul şi s-a lansat într-o campanie mai agresivă decât cea a adversarilor, presărată cu tot felul de promisiuni şi de „pomeni” electorale. A constituit la

rându-i o coaliţie cu ciudatul Partid Umanist Român – P. U. R., proprietatea unui magnat al televiziunii şi specializat într-un „du-te-vino” între putere şi opoziţie. Chiar în ajunul deschiderii campaniei oficiale a explodat o bombă: incapabil de a mai face faţă presiunii, Stolojan s-a retras din cursĂ. L-a luat locul Băsescu: o soluţie de avarie, dar cu un candidat specializat în surprize; câştigase, tot aşa, venind din urmă, primăria capitalei, în anul 2000, şi o recâştigase nonşalant în 2004, în ciuda artileriei grele îndreptate de putere împotriva sa. A declarat – fireşte! – într-un stil cu care românii erau deja obişnuiţi, şi vor trebui să se obişnuiască şi mai bine, că va câştiga şi de data aceasta din primul tur. Dacă el ar fi fost pe punte, Titanicul nu s-ar fi scufundat, şi-a asigurat alegătorii fostul căpitan de vas într-o emisiune televizată. Jocul devenea curios. Se înfruntau imensa maşinărie a P. S. D., eficace dar greoaie, cu un om total imprevizibil (poate chiar pentru sine!) şi în consecinţă extrem de greu de contracarat. La 28 noiembrie 2004, alegerile parlamentare au dat câştig de cauză coaliţiei P. S. D.-P. U. R., cu 37% din voturi, faţă de Alianţa D. A. Cu mai puţin de 32%, pe locul al treilea plasându-se România Mare, în scădere, cu 13%, şi, în sfârşit, U. D. M. R., cu 6%. Desigur, nu se degaja o majoritate absolută (şi va fi foarte greu să se degajeze vreodată, cât timp se va menţine regimul de vot proporţional), însă, mizând pe P. U. R. Şi U. D. M. R., P. S. D.-ul putea sta deja liniştit în privinţa formării guvernului şi perpetuării la putere. La întrecerea prezidenţială, Băsescu nu numai că n-a câştigat din primul tur, dar a fost sensibil depăşit de Adrian Năstase: 41% în favoarea primului-ministru faţă de 34% pentru primarul Bucureştiului (şi 12,5% pentru C. V. Tudor, mai puţin de jumătate în raport cu impresionantul său scor din 2000). Opoziţia a acuzat guvernul de fraudarea alegerilor, iar Băsescu a fost pe cale de a provoca un seism politic (de tip ucrainean; tocmai fuseseră anulate alegerile din Ucraina) cerând arestarea responsabililor şi deschizând posibilitatea refacerii procesului electoral. Până la urmă nu s-a întâmplat nimic. O oarecare fraudă probabil că a fost, dar „frauda” cea mare nu s-a petrecut în ziua alegerilor; ea a constat în imensa presiune a Puterii asupra oamenilor, mai ales asupra categoriilor sărace şi slab educate, şi în disproporţia flagrantă, în favoarea guvernului, a mijloacelor de informaţie şi de propagandă electorală. Chiar socotind că alegerile, tehnic vorbind, au fost libere şi corecte, atmosfera lor a fost viciată de o Putere care a vrut cu tot dinadinsul să câştige. Au rămas, faţă în faţă, în al doilea tur al prezidenţialelor, programat pentru 12 decembrie 2004, Adrian Năstase şi Traian Băsescu. P. S. D.-ul avusese ceva emoţii pe 28 noiembrie. Acum nu prea le mai avea. Diferenţa faţă de al doilea clasat era relativ confortabilă, şi se putea presupune că rezultatele parlamentare favorabile aveau să influenţeze şi al doilea tur prezidenţial. Năstase evita totuşi să se întâlnească cu Băsescu; singura lor dispută televizată a arătat şi motivul: Băsescu a fost mai convingător. Românii aveau de ales, pe lângă opţiunile ideologice ale fiecăruia, între două tipuri de politicieni complet opuse. Năstase, calculat, lipsit de spontaneitate, şi vădit neautentic atunci când încerca să se arate spontan şi apropiat de oameni; Băsescu, nu doar spontan, ci excesiv de spontan, respirând un aer de autenticitate, şi părând să se simtă la el acasă în orice mediu şi în orice situaţie. În plus, deşi venea din interiorul sistemului (noua elită formată de comunism), a reuşit să preia oarecum credibil ceva măcar din mesajul anticomunist al Convenţiei, ca şi speranţele tinerilor, care nici nu se mai gândesc la comunism, dar nu se simt deloc bine într-o Românie prost şi egoist gestionată de moştenitorii comunismului. În plus, accentele sale autoritare şi justiţiare i-au atras şi cele mai multe voturi ale celor care optaseră în primul tur pentru România Mare. Curios amalgam, dar ceea ce conta în primă urgenţă era rezultatul. Şi incredibilul s-a petrecut: Băsescu 51%, Năstase 49%. Lui Năstase îi va fi fost greu să realizeze că trăieşte o istorie reală. La capătul unui marş triumfal, totul se prăbuşea. Este interesantă şi structura votului. Frontierele geografice n-au mai fost atât de nete, chiar dacă

Banatul şi Transilvania s-au arătat şi de data aceasta mai înclinate spre opoziţie, iar Moldova îndeosebi fidelă P. S. D.-ului. S-au precizat însă frontierele de ordin social. Tinerii şi persoanele de vârstă medie l-au preferat pe Băsescu, vârstnicii (în proporţie zdrobitoare) pe Năstase. Oraşele au votat majoritar Băsescu, satele Năstase. Persoanele cu studii superioare i-au dat o mare majoritate lui Băsescu (de altfel, greu să găseşti un intelectual care să recunoască că ar fi votat Năstase!). Şi cei cu studii medii s-au orientat mai curând spre Băsescu. În schimb, peste 60% dintre cei care n-au depăşit studiile elementare şi-au dat votul lui Năstase. Remarcabilă împărţire: rafinatul intelectual Năstase, profesor universitar, colecţionar de artă, i-a „convins” pe votanţii care o-aveau nimic de-a face cu poza lui intelectuală, în timp ce intelectualii (şi, în genere, oamenii mai bine informaţi) l-au preferat pe „incultul” Băsescu. P. S. D.-ul, ca partid socialdemocrat, care se doreşte modern (dar nu prea este), are aici o problemă: cu cât cineva e mai vârstnic, mai sărac, sau mai prost informat, cu atât se lasă mai uşor atras de acest partid. Explicaţia e simplă: nu entuziasmul, ci dependenţa. Oamenii care l-au votat pe Băsescu au fost extrem de motivaţi: fie că-l admirau pe Băsescu, fie că (unii nu-l admirau deloc) îl detestau pe Năstase. Pentru Năstase, mai nimeni n-a votat cu entuziasm: au votat categoriile dependente, de persoane asistate, sau care aşa ştiu ele, că trebuie să voteze cu Puterea. Victoria lui Băsescu părea că deschide calea unei coabitări: P. S. D.-ul, cu aliaţii săi, câştigaseră totuşi alegerile parlamentare. Cum nici un partid nu dispunea însă de o majoritate absolută, preşedintele, potrivit Constituţiei, avea mână liberă să cheme la guvern pe cine credea de cuviinţă (rămânând, desigur, ca parlamentul să confirme). Băsescu a declarat răspicat că nici prin minte nu-i trece să guverneze cu P. S. D. L-a însărcinat cu formarea noului guvern pe Călin Popescu-Tăriceanu, devenit preşedinte al partidului liberal după retragerea lui Stolojan (şi provenit dintr-o familie cu tradiţii liberale, lucru cam rar în elita politică românească de astăzi). Soluţia, până la urmă, era fie acceptarea guvernului propus de preşedinte, fie alegeri anticipate (pe care mai nimeni nu le dorea). „Salvarea” a venit de la aliaţii P. S. D.-ului. U. D. M. R.-ul şi P. U. R.-ul şi-au părăsit partenerul şi au contribuit la alcătuirea guvernului Tăriceanu. În ultimele zile ale anului, acesta a reuşit să obţină votul de învestitură (chiar cu majoritate destul de mare) şi să ia deja primele măsuri potrivit promisiunilor făcute: în primul rând, o radicală reducere a fiscalităţii (cota unică de impozitare de 16%), atât în favoarea salariaţilor (impozitaţi până atunci cu cote ce ajungeau la 42%) cât şi a firmelor; decizie net liberală, vizând consolidarea clasei de mijloc, creşterea consumului şi atragerea capitalului, în totul (se va vedea cu ce rezultate!) o înviorare generală a economiei şi societăţii româneşti. Evoluţiile cu totul neaşteptate de la sfârşitul anului 2004, au un nume, unul singur: Băsescu. Cele două procente care I-au despărţit de Năstase au transformat victoria sigură a P. S. D.-ului în venirea la putere a Alianţei. Guvernul este însă încropit şi nesigur, la dispoziţia fluctuaţiilor parlamentare (şi a unor eventuale alegeri anticipate). Singurul punct fix rămâne preşedintele. Românii şi-au dorit un preşedinte, „jucător” şi îl vor avea cu prisosinţă: un preşedinte autoritar, care înţelege să conducă, împingându-şi atribuţiile constituţionale până la ultimele limite şi la nevoie chiar dincolo de ele. Noua perioadă debutează cu evenimente demne de remarcat. Considerat îndeobşte drept prea puţin cunoscător al treburilor din afară, Băsescu a uimit încă o dată, lansându-se cu brio pe scena internaţională, cu voluntarismul lui caracteristic. Ideea lui centrală este de a face din România un actor major în regiunea Mării Negre, în alianţă privilegiată cu Statele Unite şi cu Marea Britanie („axa Washington-Londra-Bucureşti”, din nou o iniţiativă nu tocmai pe placul Parisului). În interior, acţiunea împotriva corupţiei pare a prinde contur, cu rezistenţe însă chiar din zona justiţiei (un corp care se dovedeşte greu de reformat). Guvernul pregăteşte şi o nouă legislaţie în domeniul proprietăţii, menită să repare parţial o suită de nedreptăţi (s-ar restitui astfel

foştilor proprietari inclusiv imobile ocupate de diverse instituţii). Şi un „detaliu” monden: primului-ministru Călin Popescu-Tăriceanu i s-a aplicat epitetul de „gentleman”: iarăşi ceva nou, oarecum insolit în nu prea distinsul peisaj politic post-comunist! Dar lucrul cel mai neaşteptat s-a petrecut la congresul P. S. D. – fostul „partid-stat” – din aprilie 2005. Iliescu, mai tânăr ca oricând (după propria-i mărturisire), a venit să reia şefia partidului pe care-l fondase şi al cărui simbol era. În deschiderea întrunirii, a dat cuvântul „tovarăşului Năstase”, îngrijorător lapsus evocând jargonul de partid din vremea comunismului. Gafa aceasta verbală fusese precedată de dubla gafă din ultima sa zi de preşedinţie, când l-a graţiat pe Miron Cosma, condamnat la ani grei de închisoare în 1999, pentru rolul său în mineriada din 1991; îşi exprima astfel recunoştinţa pentru cel care-l ajutase să zdrobească în 1990 „Piaţa Universităţii” şi să scape în 1991 de Petre Roman; în urma protestelor aproape unanime, la câteva ore a anulat graţierea! În declin lent dar constant de mai mulţi ani, Iliescu îşi grăbea singur sfârşitul politic. Cu totul neaşteptat pentru el (dar şi pentru observatorii politici), a fost înfrânt la congres, şi încă la un scor umilitor, de fostul ambasador la Washington şi ministru de externe Mircea Geoană, exponent al aripii „tinere” (Năstase ocupând poziţia a doua în partid). O ieşire din scenă penibilă, dar meritată: repudiat de propriul partid (intrat, pare-se, într-un proces de democratizare). Poate vor înţelege şi acei români care I-au urmat ani de-a rândul, ce mare greşeală au făcut; sunt ani care au accentuat o întârziere, atât de greu de depăşit. Câteva zile mai târziu, România avea să semneze tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Căderea lui Iliescu şi semnarea tratatului marchează simbolic sfârşitul unei epoci şi intrarea, poate, într-o perioadă când România se va îndrepta mai sigur spre valorile occidentale. România în cifre. Recensământul din martie 2002 a pus în evidenţă o serie de date semnificative privitoare la evoluţia societăţii româneşti în deceniul 1992-2002.2 S-a înregistrat un număr de 21.680.000 de locuitori, faţă de 22.810.000 în 1992 şi de vreo 23.200.000 în 1989. O scădere, aşadar, de un milion şi jumătate, faţă de momentul căderii comunismului (cu rezerva care trebuie totuşi făcută că mulţi români „circulă”, mai mult sau mai puţin oficial, şi au putut să nu fie înregistraţi, fiind greu de spus dacă sunt plecaţi definitiv sau doar temporar). Fenomenul se datorează pe de o parte emigraţiei, pe de altă parte ratei tot mai mici a natalităţii (determinate, la rândul lor, şi una şi alta, de condiţiile precare de viaţă şi de o stare de spirit negativă). Românii, campioni ai natalităţii înainte de comunism (graţie mediului rural) şi o vreme şi în comunism, prin grija lui Ceauşescu, au azi tot mai puţini copii. Indicele de fecunditate estimat pentru anul 2004 este de 1,2 (faţă de 1, 9 în Franţa şi de 1,7 în Marea Britanie). Ţara se goleşte încetul cu încetul, iar populaţia rămasă îmbătrâneşte; deja numărul pensionarilor îl depăşeşte pe cel al salariaţilor. După decenii de urbanizare – în condiţii precare, dar totuşi de urbanizare – curentul, potrivit ultimului recensământ, pare să se fi inversat. Populaţia urbană a scăzut în intervalul celor zece ani de la 54,3% la 52,7%, iar cea rurală a crescut în consecinţă de la 45,7% la 47,3%. Dificultatea (imposibilitatea, pentru unii) de a trăi la oraş, cu jalnicele salarii româneşti, e cauza evidentă; la sate, unde situaţia e de asemenea gravă, se poate cel puţin supravieţui. Şi aşa ponderea populaţiei rurale era încă foarte mare în România; tendinţa de ruralizare e de-a dreptul divergentă faţă de evoluţiile europene. Dar şi mai puţin îmbucurătoare sunt rezultatele recensământului pentru maghiari. Natalitatea scăzută şi mai ales plecarea, uşoară pentru ei, în Ungaria, au dus la declinul minorităţii maghiare, în ansamblul României, de la 7,1% în 1992 la 6,6% în 2002, iar în Transilvania de la 21% la 19,6% (în timp ce, în aceeaşi parte a ţării românii au sporit de la 73,6% la 74,7%). Germani au mai rămas doar 60.000, 0,3% din populaţia ţării (faţă de 0,5% în 1992), aproape încheindu-se astfel istoria elementului german din Transilvania (de la 11,9% în 1900 la

0,7% în 2002). La Cluj, românii au ajuns la 80%, iar maghiarii au scăzut la 19% (un declin cu urmări neplăcute, dat fiind că legea prevede folosirea în anume situaţii a limbilor minoritare, acolo unde minoritatea respectivă reprezintă 20% din populaţie; fostul primar naţionalist al Clujului care a refuzat să aplice legea, pe motiv că datele din 1992 nu mai corespundeau situaţiei efective, a putut avea motive de satisfacţie). Dintre minoritari a crescut numărul ţiganilor, exact cu procentele pierdute de maghiari şi germani (de la 410…000 şi 1,8% în 1992, la 535.000 şi 2,5% în 2002); sporul este atât efectiv, cât şi „simbolic”, fiind tot mai mulţi ţigani care nu se mai declară români, îndrăznind să-şi afirme propria identitate. Urmare a acestui joc demografic, ponderea românilor la scară naţională a rămas aceeaşi ca în 1992: 89,5%. Ortodocşi sunt 86,8%, catolici 4,7%, iar reformaţi 3,2%. Greco-catolicii, care şi-au reconstituit după 1989 biserica desfiinţată de comunism, sunt înregistraţi doar cu 0,9% (faţă de 1% în 1992). Sunt bănuite unele nereguli în ce-i priveşte, numărul real ar putea fi mai mare. Dar oricare ar fi diferenţa, este evident că tentativa lor de a-şi reface poziţia istorică, anterioară comunismului, a eşuat. Biserica ortodoxă rămâne net dominantă în Transilvania. Cât despre cultele neoprotestante influenţa lor e în creştere, dar totuşi limitată, departe de a ameninţa ortodoxia românească: laolaltă, baptiştii, penticostalii şi adventiştii au sporit de la 1,8% la 2,5%. Naţionalism şi ortodoxism. Sunt românii naţionalişti? Deşi în grade diferite, ei se simt într-adevăr ataşaţi de ideea naţională. Aşa s-a făcut România, şi aşa a rezistat. În plus, timp de decenii, naţionalismul comunist i-a educat pe români în spiritul unicităţii lor şi al neîncrederii faţă de ceilalţi, mai ales faţă de valorile occidentale. Din toate acestea, a rămas ceva în mintea şi în comportamentul oamenilor. Şi astăzi, concepţia despre naţiune pe care o au mulţi români este cea tradiţională, depăşită în Occident, dar încă vie în Europa centrală şi răsăriteană. Ea poate fi rezumată în cuvintele: „naţiunea mai presus de orice”. Or, astăzi, în Europa, naţiunea nu poate fi mai presus nici de solidaritatea europeană, nici de principiile democraţiei, nici de drepturile minorităţilor, nici ale fiecărui individ în parte. În România, ca în întreaga zonă, accentul cade încă puternic pe naţiune şi pe statul naţional (aşa cum de altfel stăteau lucrurile până nu de mult şi în Occident). Prin Constituţie, România a fost proclamată stat naţional unitar. Ideea federală este privită cu suspiciune: federalizarea ar fi un pas spre dezmembrarea ţării (şi mai ales – aceasta este obsesia – ar putea conduce la pierderea Transilvaniei în favoarea Ungariei, în ciuda faptului că în Transilvania românii sunt astăzi de aproape patru ori mai numeroşi decât ungurii). În realitate, graţie uniformizării comuniste, provinciile României au ajuns să semene destul de bine între ele, şi în afara unor voci izolate, nimeni nu pomeneşte de vreo federalizare. Visează poate la ea unii unguri din Transilvania şi câte un român dezgustat de „bizantinismul” din „vechiul Regat” (ca jurnalistul clujean Sabin Gherman, autor al unui articol care a stârnit scandal: „M-am săturat de România”). A existat şi un efemer „partid al moldovenilor”, dar fără un program autonomist bine definit; până la urmă s-a integrat în P. S. D.! Deocamdată, nici vorbă de federalism. Cu atât mai grăitoare este însă teama de federalizare, chiar în lipsa „primejdiei” efective. Dezmembrarea Iugoslaviei pare unora un semnal de alarmă (invocându-se şi comploturi străine). Dar România nu este Iugoslavia; este un stat mult mai coerent şi care şi-a dovedit capacitatea de rezistenţă. Pentru moment, nici autonomia limitată a provinciilor nu are şanse de a fi luată în discuţie, deşi acesta este modelul european care se conturează. În România funcţionează încă „modelul francez” de secol XIX: un sistem centralizat, cu o împărţire administrativă în judeţe (corespunzătoare departamentelor franceze), conduse de prefecţi numiţi de guvern. Intre timp, chiar Franţa a procedat la reconstituirea regiunilor, iar dintre ţările ex-comuniste, Polonia şi-a reorganizat teritoriul în regiuni… În România nu s-a mers mai departe de o vagă descentralizare

administrativă, care lasă aproape intactă puterea Centrului. Guvernul instalat la sfârşitul anului 2004 lasă totuşi să se înţeleagă că va adopta măsuri mai energice în favoarea descentralizării. Naţionalismul pur şi dur a fost în cea mai mare parte absorbit de partidele rezultate direct sau indirect din vechile structuri comuniste. Fără a putea fi definit în primul rând ca un partid naţionalist, P. D. S. R. A avut o componentă naţionalistă, şi în anume momente (mai ales electorale), când a socotit profitabil, nu a ezitat să mizeze pe reflexe de acest gen (antimaghiare sau antioccidentale). Am văzut cum această atitudine s-a schimbat radical după 2000. Pentru P. U. N. R., justificarea însăşi a existenţei sale a fost rezistenţa faţă de pretenţiile maghiarilor din Transilvania. Dar acest partid practic a dispărut, înregistrând un scor cu totul neînsemnat la alegerile din noiembrie 2000. Naţionalismul extrem a fost absorbit aproape în totalitate de Partidul România Mare (ceea ce a stimulat ascensiunea sa electorală; iniţial, ultranaţionaliştii se împărţeau între mai multe partide); este un partid care nu s-a sfiit să-şi proclame deschis resentimentele faţă de evrei, ţigani sau maghiari, ca şi faţă de Occident. Această atitudine a adus P. R. M.-ului destule voturi, dar şi oprobriul Europei şi izolarea pe scena politică. În ultimii ani, constatând impasul în care a intrat, Vadim s-a proclamat mai întâi partizan al integrării europene (rămâne să-l vrea şi Europa!), apoi şi-a „îndulcit” politica naţională şi a lepădat formal antisemitismul, ajungând să se declare „filosemit”, toate în paralel cu înmulţirea referinţelor biblice, adevărată manie religioasă: un cocteil din care cu greu se mai înţelege ceva. Polarizarea naţionalistă româno-maghiară a plasat ani de zile Clujul, capitala Transilvaniei, într-o situaţie penibilă; aici s-a instalat în funcţia de primar (prin votul unei majorităţi de români, în ciuda ostilităţii altora, ca şi a minorităţii maghiare) Gheorghe Funar (mai întâi preşedinte al P. U. N. R., apoi vicepreşedinte al Partidului România Mare), politician cu un discurs cu totul rudimentar şi extravagant naţionalist. Şi astfel, un oraş universitar, cu o viaţă intelectuală remarcabilă, de factură şi cu tradiţie europeană, a ajuns să creeze o situaţie jenantă pentru România, în antiteză cu Timişoara, capitala Banatului, oraş deschis spre Occident şi cu o exemplară coabitare între etnii şi culturi. Această neplăcută istorie s-a sfârşit însă în 2004; ceva s-a schimbat şi la Cluj, iar Funar a pierdut alegerile. Întrebaţi care sunt instituţiile statului pe care le apreciază cel mai mult, românii răspund invariabil: Biserica (procente între 80 şi 90%) şi Armata (între 70 şi 80%). Este o ilustrare remarcabilă a amintitelor tentaţii de autoritate şi coeziune naţională. Nu acestea sunt instituţiile cele mai caracteristice ale democraţiei! Interesant şi faptul că Biserica – Biserica ortodoxă, se înţelege – este considerată „instituţie a statului”. O ideologie religioasă destul de vag definită a ocupat locul lăsat liber prin dispariţia ideologiei comuniste. Desigur, Biserica şi comunismul nu împărtăşesc aceleaşi valori, dar unele reflexe şi atitudini sunt similare (şi comunismul a fost o religie). Într-un caz ca şi în altul oamenii se adună în jurul unor adevăruri revelate, considerate deasupra oricărei discuţii. Valorile comunitare sunt puse deasupra individului şi liberului arbitru. Potrivit unei sintagme insistent repetate, naţiunea română ar fi o „naţiune ortodoxă”, ignorânduse existenţa celorlalte culte dar mai ales faptul că naţiunea este un concept politic, nu religios. (Populaţia României este ortodoxă în proporţie de 86, 8%, în comparaţie cu 72,6% în 1930; în ciuda acestei poziţii dominante şi aparent greu de clătinat clerul ortodox se arată neliniştit de renaşterea comunităţii greco-catolice, căreia nu se grăbeşte să-i restituie bisericile devenite ortodoxe după 1948, ca şi de relativul succes înregistrat în anii din urmă de confesiunile neoprotestante.) Înainte de 1989, aproape toţi românii se prefăceau că sunt atei. Astăzi, aproape toţi se declară credincioşi. Imediat după revoluţie, bine educat în spirit comunist, Iliescu a perseverat un timp, definindu-se drept „liber-cugetător”. „Domnule Iliescu, credeţi în Dumnezeu?”, a fost ultima întrebare, neaşteptată, pe care i-a pus-o Emil Constantinescu în confruntarea televizată din

ajunul alegerilor prezidenţiale din 1996. Iliescu s-a fâstâcit şi nu prea a ştiut ce să răspundă. A încercat, cam neconvingător, să argumenteze că „liber-cugetător” nu înseamnă chiar ateu. Cinstit – dar nepolitic – ar fi fost să spună că este ateu. Nu este o crimă să fii ateu! Dar în România, astăzi, nu se mai poate, cel puţin dacă eşti om politic. Pierzând alegerile, Iliescu a mai făcut un pas (în speranţa că le va câştiga data următoare): a început să se închine! Altminteri, toţi oamenii politici, inclusiv preşedintele, se înţelege, se perindă, cucernici, pe la tot felul de manifestări religioase. O imensă Catedrală a mântuirii neamului urmează să se înalţe în centrul Bucureştiului (mai rămâne să se şi construiască, fiindcă în România nu tot ceea ce se proiectează se şi realizează). Până şi primul-ministru Radu Vasile nu a găsit alt loc unde să negocieze cu minerii care porniseră un nou marş asupra Bucureştiului (la începutul anului 1999) decât mânăstirea Cozia, cu medierea Bisericii! Şi, în sfârşit, alegerile din 2004 s-au desfăşurat într-o notă religioasă cât se poate de vizibilă. Aproape toţi candidaţii la preşedinţie, mai importanţi sau mai mărunţi, au ţinut să pună în evidenţă relaţia lor specială cu Biserica; în Parlament, patriarhul şi-a jucat rolul la investirea noului preşedinte, iar acesta, mult mai degajat decât Iliescu, n-a ezitat să se închine în repetate rânduri. România este însă departe de un asalt fundamentalist. Se manifestă mai curând un amestec de tradiţionalism, convenţionalism şi demagogie politică. În mediile tradiţionale credinţa religioasă este încă vie. Altminteri, mi-e greu să spun cât de mulţi români sunt cu adevărat credincioşi, şi câţi perpetuează pur şi simplu, din ataşament faţă de tradiţie, o sumă de reguli, ritualuri şi chiar practici superstiţioase. Sunt mulţi oameni, în special femei, care respectă lungile şi severele zile ortodoxe de post, în timp ce botezul şi înmormântarea rămân două acte religioase obligatorii (practicate şi sub comunism, chiar de activişti de partid, în cazul lor cu o anume discreţie). Cultul morţilor (parastase, pomeni) a rămas de asemenea puternic imprimat în comportamente. Pentru români, Biserica ortodoxă este însă în primul rând un simbol al identităţii lor. De aceea ortodoxismul (ca ideologie militantă) se aliază firesc cu naţionalismul. Este şi un semn de neaderare, sau cel puţin de rezervă, faţă de valorile occidentale. A trecut vremea când dădea tonul în România o elită întru totul prooccidentală (fireşte, ortodoxă, dar neamestecând ortodoxia cu proiectele politice şi culturale). Acum, apropierea de Occident este mai curând pragmatică decât sentimentală. Occidentul îi atrage pe cei mai mulţi români prin reuşita şi bogăţia lui. Intrarea în N. A. T. O. Şi Uniunea Europeană este dorită de o mare majoritate. Dar când s-a declanşat conflictul din Kosovo şi au început bombardamentele asupra Iugoslaviei, N. A. T. O. Sa prăbuşit în sondaje, pierzând câteva zeci de procente din simpatiile românilor. Guvernul, care şi-a respectat ferm opţiunile prooccidentale (România fiind membră a „parteneriatului pentru pace” şi candidată la N. A. T. O.), a fost aspru criticat pentru „exces de zel”. Sentimental, românii par mai aproape de vecinii lor decât de occidentali; acum o sută de ani lucrurile stăteau invers. Mulţi dintre ei au preferat Serbia ortodoxă, naţionalistă şi autoritară Occidentului democratic şi cosmopolit. Dar şi în această privinţă atitudinile au evoluat în favoarea Occidentului, după cum am arătat deja. Românii se adaptează repede, cel puţin formal. Biserica încearcă şi ea, ca întreaga societate românească, să îmbine naţionalismul cu europenismul. Este Biserica ortodoxă care în ultimii ani s-a deschis cel mai mult spre dialogul cu catolicismul (în contradicţie, s-ar zice, cu ostilitatea manifestată acasă faţă de greco-catolici). În 1999, papa Ioan Paul al II-lea a venit la Bucureşti şi a fost primit triumfal. Iar patriarhul Teoctist i-a întors vizita la Vatican. Consolidându-şi perseverent propria identitate, Biserica ortodoxă română s-a angajat totodată în procesul de reconciliere şi, în perspectivă, de reunificare a bisericilor creştine. Mai rău sau mai bine?

În ciuda obstacolelor şi a nereuşitelor, economia şi societatea nu au stat pe loc. Românii au multe motive să se plângă, se plâng însă poate prea tare uitând sau îndulcind în memorie dezastrul de dinainte de 1989. Mi-a sărit în ochi o secvenţă dintr-un film turnat în anii comunismului: imaginea unui bulevard din inima Bucureştiului. Deşi am trăit tot timpul în Bucureşti, priveliştea mi s-a părut acum stranie: o stradă aproape goală, câteva maşini ici şi colo, totul „liniştit” şi fără culoare. Astăzi, pretutindeni este viaţă, poate prea multă şi prea dezordonată. Pe străzi e o forfotă neîntreruptă (oare se mai şi munceşte?). Magazinele – marile şi goalele cândva magazine de stat – sunt pline, şi aproape încep să semene cu magazinele occidentale. Pe străzi, toată lumea vinde şi cumpără. Cobor din apartament şi, chiar în faţa blocului, ţăranii, micii comercianţi şi-au întins pe jos produsele. Nu este prea igienic, se pot totuşi spăla! Înainte de 1989 nu se mai găsea nimic în piaţă. Posesorii de maşini mergeau la ţară să cumpere direct de la localnici. Toate acestea par astăzi normale, fiindcă sunt. Şi pot chiar să deranjeze, fiindcă nu sunt chiar aşa cum ar trebui să fie. Sub comunism ele nu existau: era mai simplu! S-a schimbat şi peisajul de pe ecranul televizoarelor. Timp de zeci de ani a fost unul singur şi nu prea vesel. Lipsiţi atâta vreme de informaţie şi de deschidere spre lume, românii sunt astăzi mari privitori la televizor. Pot să aleagă între cinci-şase posturi naţionale (plus altele mai puţin importante) şi mai multe canale străine (germane, franceze, italiene, CNN, Euronews…). Şi asta pare normal. Trecutul doare tot mai puţin, nemulţumirile sunt mereu ale prezentului. Lucrurile s-au inversat. Înainte de 1989, oamenii aveau ceva bani, dar nu prea găseau ce să facă cu ei. Astăzi, cu bani se poate obţine orice: de la hrana cea de toate zilele până la vile luxoase sau călătorii în lumea întreagă. Din păcate, majoritatea românilor au bani puţini. Este greu să le ai pe toate. Comparaţiile nu sunt însă concludente, fiindcă pun în faţă sisteme incompatibile. Salariul mediu este astăzi mai mic ca înainte de 1989, dar câtă relevanţă poate avea un asemenea calcul? Se pot cumpăra mai puţine lucruri cu el, dar în primul rând ele se pot cumpăra, pe când înainte mai mult le căutai decât le cumpărai; în al doilea rând se cumpără la preţul pieţei, pe când înainte trebuia recurs la piaţa neagră sau la tot felul de combinaţii care înghiţeau timp, nervi şi bani. Apoi, salariul comunist era fix; astăzi mulţi români câştigă peste salariu, făcând ore suplimentare sau având o altă slujbă (lucrând adesea la negru). Fireşte, pentru cei mai mulţi nu este bine; salariul mediu net abia depăşea 100 de euro în anul 2000 (de zece ori mai puţin decât în Occident, şi de 3-4 ori mai puţin decât în Ungaria sau Polonia); la începutul anului 2005 a atins totuşi aproape 200 de euro. Mărfurile şi serviciile sunt în ansamblu ceva mai ieftine decât în Occident, dar unele dintre ele, îndeosebi produsele de import, sunt mai scumpe. Şi se importă mult, fiindcă economia românească produce puţin. Chiar actualul nivel de trai, atât de scăzut, este peste posibilităţile reale ale ţării. În Occident există o pătură relativ subţire de oameni săraci şi o pătură şi mai subţire de oameni bogaţi. Între ele, cei mai mulţi occidentali aparţin clasei de mijloc; aceasta asigură buna funcţionare şi stabilitatea sistemului politic şi social. În România există o pătură subţire de oameni bogaţi, o pătură şi ea destul de subţire a clasei de mijloc (totuşi, în curs de consolidare), şi o categorie foarte largă de oameni săraci, aflaţi pe diferite trepte ale sărăciei. Pentru mulţi dintre ei este o problemă hrana zilnică, pentru a nu mai vorbi de plata întreţinerii la apartament. Condiţia ca România să reuşească va fi dezvoltarea clasei de mijloc. Structurile actuale sunt mai apropiate de ale Americii Latine sau ale lumii a treia, decât de cele ale Occidentului. S-au creat şi mari averi, dintre care nu puţine în condiţii dubioase. Noii capitalişti sunt într-o măsură apreciabilă persoane care au ocupat posturi-cheie în structurile economice sau de informaţii ale vechiului regim: securişti (foarte numeroşi), reprezentanţi comerciali, activişti de

partid. Nu este prea frumos: dar cum altfel s-ar fi putut constitui în câţiva ani o clasă de capitalişti? An de an, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare publică un clasament al ţărilor, ierarhizate în funcţie de un indice care combină produsul intern brut pe cap de locuitor, speranţa de viaţă şi condiţiile de educaţie. Potrivit acestui „indicator de dezvoltare umană”, România s-a plasat în 1998 pe locul 64, în anul 2000 pe locul 63, iar în anul 2002, în ciuda relansării economice, a coborât pe locul 69. În urma ei, se mai aflau în Europa, în 2002, doar Ucraina (70) şi eventual Turcia (88), în măsura în care o considerăm ţară europeană. Bulgaria (56) a ajuns simţitor înaintea României: cam neplăcut pentru români, obişnuiţi să-i privească cu un sentiment de superioritate pe vecinii de la sud de Dunăre; până şi Albania (65) şi Macedonia (60) par să fi trecut din 2000, când se aflau în urma României, înaintea ei în 2002 (calculul e desigur aproximativ, dar conturează o anumită realitate şi imprimă o imagine). Şi Rusia e înainte (57), în timp ce ţările ex-comuniste din Europa Centrală stau simţitor mai bine: Slovenia – 27, Cehia – 32, Polonia – 37, Ungaria – 38, Slovacia – 42. Comparaţia cu Grecia (poziţia 24) este edificatoare (nu numai pentru România, dar şi pentru fostele ţări comuniste mai avansate din centrul Europei). Înainte de comunism, Grecia nu era cu nimic deasupra României. Astăzi, diferenţa dintre ele spune tot ce e de spus cu privire la ce a însemnat comunismul. Şi înainte de al doilea război mondial România se afla în urma Occidentului. Dar astăzi se află şi mai în urmă, cu mult mai în urmă. În timp ce Occidentul s-a modernizat rapid şi în profunzime în ultima jumătate de secol, comunismul a lăsat în urma lui neaşteptat de multe zone abia atinse de modernitate, în ciuda intensului său program de industrializare (sau poate tocmai din pricina acestui program, din care a rezultat o industrie artificială, incapabilă să tragă după sine întreaga societate). Electrificarea completă a ţării a fost proclamată obiectiv prioritar (şi, fireşte, îndeplinită cu succes). După căderea comunismului, am aflat cu toţii că în România sunt încă sute de sate neelectrificate! Apă curentă nu există aproape nicăieri în mediul rural. Dar nici cartierele mărginaşe ale oraşelor (acolo unde nu s-au construit blocuri), inclusiv străzi întregi din Bucureşti, nu dispun de canalizare. Exceptând Capitala şi eventual câteva oraşe mari, la blocuri apa caldă este o raritate. Străzile sunt prost întreţinute; şoselele se aflau într-o stare lamentabilă, dar au fost mult îmbunătăţite în anii din urmă (lipsesc însă autostrăzile!). Trenurile se mişcă anevoie… Ceea ce nu înseamnă că nu s-au înmulţit în România computerele şi – mai ales! – telefoanele mobile. În vreme ce unii români se luminează încă la lampa cu gaz, alţii navighează pe Internet. România pare făcută din bucăţi distincte: amestec de tradiţionalism, de modernitate de secol XIX, de modernitate comunistă şi de postmodernitate. Altminteri, ţara dispune de un nivel de educaţie şi de o intelectualitate care se prezintă ceva mai bine decât condiţiile materiale ale societăţii. De aici, tot felul de frustrări şi chiar o doză de disperare. Te poţi realiza în România? Sunt români care cred că merită mai mult, dar nu simt deloc convinşi că acest „mai mult” îl vor putea dobândi cândva în România. România a devenit o ţară de emigranţi, ceea ce prin tradiţie nu era. Mai întâi comunismul i-a determinat pe mulţi români să plece din ţară sau cel puţin să viseze la aşa ceva. După 1990 curentul s-a intensificat. Sute de mii de români au plecat în lume, legal sau ilegal, din Europa Occidentală până în Canada şi Australia. Cei mai mulţi sunt tineri care – vorba lui Sabin Gherman – „s-au săturat de România”. Lucrând la negru în Occident, românii câştigă oricum mult mai bine decât în ţară. Şi numeroşi tineri plecaţi la studii, cu diplome recunoscute pretutindeni, preferă să nu se mai întoarcă într-o ţară unde nu sunt siguri că-şi vor găsi de lucru pe măsura calificării lor. Iar după 2002, o dată cu ridicarea vizelor în spaţiul Schengen, numărul celor care merg la lucru în Occident a crescut cu multe sute de mii.

Ciudată în România este şi situaţia forţei de muncă: sunt mai mulţi pensionari decât salariaţi: vreo patru milioane şi jumătate de salariaţi în anul 2004 faţă de şase milioane de pensionari (dintre care nu puţini pensionaţi pe diverse motive înaintea limitei de vârstă). S-ar zice că românii nu dau în brânci muncind. Noroc cu economia subterană şi cu munca la negru care (alături de veniturile provenite din străinătate) ridică economia românească şi nivelul de trai la un nivel ceva mai bun decât cel indicat de cifrele oficiale. Şomajul nu a înregistrat procente spectaculoase; s-a ridicat la un moment dat puţin peste 10%, pentru a scădea în 2004 la 6%. Nivelul său relativ scăzut se explică prin încetineala reformei, dar, evident, şi prin numărul mic de angajaţi (majoritatea românilor fiind agricultori sau pensionari), ca şi prin plecarea masivă la muncă în străinătate a celor care, altminteri, ar fi îngroşat în ţară rândul şomerilor. România străbate nu numai o criză economică, dar şi o criză de adaptare, o criză morală. Lipsa de încredere a devenit cronică. Societatea este debusolată. În ce ar putea crede? Clasa politică a dezamăgit-o, condiţiile de viaţă ale celor mai mulţi nu s-au îmbunătăţit. Românii sunt obosiţi: obosiţi înainte de a fi dus la capăt ceea ce trebuiau să facă. Dacă unii pleacă din ţară, alţii au ajuns să regrete comunismul. Peste jumătate dintre români consideră că atunci trăiau mai bine. Viaţa era mai sigură, totul putea fi mai bine gospodărit. Cum să le explici că dezechilibrele actuale se datorează în primul rând tocmai comunismului? Fără comunism ar fi trăit astăzi mai bine. N. A. T. O. Şi îndeosebi Europa sunt susceptibile să revitalizeze speranţele. Cu condiţia să se petreacă o ameliorare sensibilă, nu doar în discursuri şi statistici. Românii, tot mai mulţi, care călătoresc sau lucrează în Occident, încep să se simtă atraşi de modelul occidental. Dar şi în această privinţă românii sunt în genere prea puţin informaţi şi par a vâna o iluzie: de la iluzia comunismului la iluzia Occidentului care le rezolvă pe toate. Mereu e căutat Salvatorul! Slaba informare (în mai mare măsură decât vreun prooccidentalism esenţial), pe fondul atâtor frustrări şi aşteptări, explică faptul că în România (spre deosebire de alte ţări foste comuniste) integrarea europeană este aprobată de o majoritate zdrobitoare. Oamenii caută soluţii miraculoase, şi nu par conştienţi de costuri (care s-ar putea să-i dezamăgească o dată ce va veni nota de plată). Regele. Îndată după decembrie 1989 privirile mai multor români s-au îndreptat spre regele Mihai (aflat de aproape o jumătate de secol în exil şi stabilit la Versoix, în Elveţia). Născut în 1921, el a domnit deja în două rânduri, mai întâi, minor, între 1927 şi 1930, apoi din 1940 până în 1947. Argumentele în favoarea monarhiei nu erau lipsite de greutate. Republica se născuse ilegitim, printr-o lovitură de stat comunistă. Anularea comunismului ar fi presupus şi anularea Republicii pe care a creat-o. Apoi, monarhia părea în măsură de a arbitra mai bine disputele interne şi de a conferi mai multă credibilitate României în Occident. O evoluţie de tip spaniol, de la dictatură, prin rege, la democraţie. S-a pus în evidenţă şi firea echilibrată a regelui Mihai, de care ar fi avut atâta nevoie o Românie dezechilibrată. Românii însă, monarhişti până la 1947, deveniseră între timp republicani convinşi. Nimic de mirare: comunismul le-a întors pe toate! Probabil că un referendum nu ar fi dat mai mult de 10-15% în favoarea monarhiei. De aceea reacţia lui Iliescu pare lipsită de măsură; el a manifestat un soi de panică fie şi în faţa unei simple vizite particulare a regelui. În primii ani, acestuia i s-au refuzat sistematic viza de intrare şi chiar redobândirea calităţii de cetăţean român (care îi fusese retrasă de regimul comunist). Când regele a reuşit totuşi să ajungă la aeroportul Otopeni, iar poliţia de frontieră, intimidată, l-a lăsat să meargă mai departe, a urmat un episod rocambolesc: urmăriri pe şosea, maşina regelui întoarsă din drum şi fostul suveran nevoit să ia avionul înapoi. În sfârşit, i s-a permis să vină în aprilie 1992, cu ocazia sărbătorilor de Paşte. Iliescu s-a eclipsat

şi, în duminica Paştilor, regele a domnit cu adevărat asupra capitalei. O mare de oameni l-au înconjurat şi l-au ovaţionat. Un incredibil triumf! Un moment s-a părut că istoria se întoarce. Era însă o iluzie: mai departe nu avea cum să se meargă. Majoritatea românilor voiau Republică, şi chiar o republică cu Iliescu! Regele a fost susţinut de o parte a opoziţiei, dar nici măcar de întreaga opoziţie. Corneliu Coposu nu şi-a ascuns nici un moment opţiunea monarhistă. În manifestaţiile anti-Iliescu se scanda frecvent: „Monarhia salvează România”. Dar opoziţia democratică nu putea să-şi lege întru totul viitorul de viitorul nesigur al regelui. O atitudine ferm monarhistă ar fi însemnat o abatere de la litera Constituţiei şi mai cu seamă riscul îndepărtării unei părţi din electorat. Înainte de a fi ales preşedinte, Emil Constantinescu a făcut, cam imprudent, declaraţii favorabile regelui, care erau cât pe ce să se întoarcă împotriva lui. Odată devenit preşedinte l-a primit pe rege la palatul Cotroceni, dar nimic mai mult. După cum i se reproşaseră luările de poziţie promonarhice, i s-a reproşat acum, din partea cealaltă, abandonarea regelui. Dar ce-ar fi putut face: să devină un Monk al României? Paradoxal, regele a fost servit mult mai bine de Iliescu decât de Constantinescu. Mulţi au văzut în el un antidot la Iliescu. Odată înlăturat acesta de la putere, regele nu mai prezenta prea mare interes (exceptând, fireşte, nucleul dur al monarhiştilor, care nu este însă prea numeros). Pentru Mihai I a urmat un declin lent. Şi vârsta (optzeci de ani) a fost pentru el un handicap. Ca şi faptul că din căsătoria sa cu Ana de Bourbon-Parma s-au născut cinci fete şi nici un băiat. Coroana se transmitea în linie masculină. O femeie pe tron, aşa ceva nu s-a mai văzut în România. Greu de spus cum ar fi arătat România redevenită regat, dar poate că n-ar fi fost cea mai rea dintre soluţii! Şi totuşi, povestea nu s-a terminat aici. Printre surprizele anului 2001 s-a numărat şi împăcarea dintre regele Mihai şi preşedintele Iliescu. Chiar mai mult decât împăcare, o apropiere, într-o atmosferă devenită brusc aproape amicală. Iliescu a făcut cu nonşalanţă ceea ce Constantinescu se temuse să facă. Câte acuze nu i s-ar fi adus dacă i-ar fi adresat regelui doar jumătate din zâmbetul lui Iliescu! Regele a revenit definitiv în România, unde i s-a recunoscut statutul de fost şef al statului şi i s-au restituit unele proprietăţi (avându-se în vedere şi un aranjament privitor la castelul Peleş, fostă proprietate personală a regilor României, nu a statului român; până la urmă, soluţia este aceea a unei despăgubiri în bani, combinată cu posibilitatea folosirii complexului de la Peleş în anumite condiţii). În ce-l priveşte, regele s-a angajat să sprijine eforturile europene şi atlantice ale României, ceea ce a şi făcut. Pentru regele Mihai este desigur o recunoaştere de ordin „istoric”. A obţinut cel mai mult posibil în condiţiile în care a pierdut. Partida au câştigat-o Iliescu şi Republica! Câteva particularităţi. Occidentalul care vine în România observă cu mirare că în unele privinţe românii gândesc şi se comportă „altfel”. Mirarea lor este doar parţial justificată. Multe dintre atitudinile curioase ale românilor au caracterizat şi Occidentul până nu de mult. În materie de atitudini considerate astăzi „politic incorecte”, românii n-au inventat nimic; sunt doar puţin rămaşi în urmă. Atitudinea faţă de grupurile minoritare este încă marcată de tot felul de prejudecăţi (cu o tendinţă totuşi spre normalizare: lucrurile stau mai bine în 2005 faţă de 1990). Adesea se spun vorbe nu prea frumoase despre unguri, uneori şi despre evrei, dar cu deosebire despre ţigani. Chiar pe postul naţional de televiziune ţiganul a fost tratat multă vreme ca ţigan; atunci când un ţigan era implicat într-o infracţiune sau o crimă, nu se uita să i se specifice apartenenţa etnică (ceea ce nu se întâmpla în cazul altora). Între timp, televiziunea a renunţat la asemenea discriminări; ele rămân totuşi prezente în mentalitatea şi comportamentul multor români.

România este încă o ţară în care predominante rămân valorile masculine (cum a fost până mai ieri şi Occidentul – şi încă mai este într-o anumită măsură!). Tradiţia românească este totuşi aceea a unei relative „autonomii” feminine; în viaţa socială, femeia e de multă vreme o prezenţă, dar între limite care încă n-au cedat pe de-a-ntregul. Femeile sunt active în mai toate domeniile, însă oarecum în umbra bărbaţilor. Nu puţini bărbaţi continuă să considere că locul lor „e la cratiţă”. Faptul că lucrează ca şi bărbaţii nu le scuteşte acasă de „cratiţă” şi de toate celelalte îndeletniciri casnice. Lucrurile totuşi evoluează. Multe femei au reuşit, deja, singure, în afaceri şi în alte domenii. Sunt însă puţine femei „la vârf” şi mi-ar fi greu să menţionez un mare model „feminin” în viaţa publică sau intelectuală românească. Puţine femei conduc. Politica rămâne o îndeletnicire pronunţat masculină. În Parlament, femeile se cam pierd printre bărbaţi. În guvern, ani de-a rândul n-a fost nici o femeie, mai recent au apărut câteva, mai întâi în cabinetul Năstase, apoi în guvernul Tăriceanu. Cu un număr de ani în urmă, s-a comentat ironic alcătuirea delegaţiei româneşti la un congres mondial al femeilor; şeful delegaţiei a fost un bărbat! Încă ar fi greu de conceput un preşedinte sau un prim-ministru femeie (deşi s-au văzut cazuri chiar în ţări islamice). Generaţia tânără vine probabil cu o nouă mentalitate. Dar citadela masculină românească nu va ceda de la o zi la alta! Printre categoriile cu cel mai mare procent de defavorizaţi se numără copiii şi oamenii în vârstă (exact aceia de care o societate civilizată trebuie să aibă mai mare grijă). Sunt nepermis de multe familii care din sărăcie îşi abandonează copiii. Au fost şi copii vânduţi, „înfiaţi” în condiţii suspecte; greu de spus ce s-a întâmplat cu ei după ce-au trecut graniţa. Autorităţile europene s-au văzut nevoite să intervină în ceea ce tindea să devină un scandal al adopţiilor; în prezent reglementările au devenit mult mai stricte. Unii copii abandonaţi ajung în „cămine”, ale căror condiţii de viaţă (hrană insuficientă, lipsa oricărei călduri umane) i-au înspăimântat pe vizitatorii occidentali. Alţii stau sub cerul liber: sunt copiii străzii, care cutreieră oraşele în zdrenţe, se adăpostesc în gurile de canalizare şi trăiesc din cerşit. Adesea, ajung să se prostitueze. Sunt „turişti” care vin special în România în căutare de băieţi tineri. O categorie aparte sunt copiii bolnavi de SIDA, mai numeroşi decât în oricare ţară europeană. Pe la mijlocul anilor '90 situaţia devenise intolerabilă: ar fi trebuit să fie o prioritate a guvernelor; din păcate nu a fost. României i s-a pus în vedere din partea Uniunii Europene că trebuie să aibă grijă de propriii ei copii. Se poate constata – intervenind şi asistenţa occidentală – un proces de ameliorare. Se văd mai puţini copii în stradă, iar căminele au ajuns să fie mai primitoare. Rămâne însă enorm de făcut. Şi mai ales trebuie conştientizată o datorie: era oare cazul ca Europa să atragă atenţia? Nici persoanele în vârstă nu prea sunt răsfăţate în societatea românească. Pensiile sunt mici, cu totul neîndestulătoare pentru o viaţă decentă. Azilele de bătrâni nu arată deloc mai bine decât cele în care sunt internaţi copiii. Este ceva în neregulă şi cu vocabularul. În Occident s-a generalizat eufemismul „vârsta a treia”. În România se zice mai pe şleau: „bătrâni”. Este termenul „oficial”, chiar pe posturile de televiziune: un cuvânt cam echivoc în care e greu de spus în ce măsură se amestecă respectul acordat bătrânilor în societăţile tradiţionale cu o doză de dispreţ pentru cei care „au ieşit din cursă”. Şi cum jurnaliştii sau crainicii de televiziune sunt adesea oameni foarte tineri, îi poţi auzi vorbind despre „bătrâne” sau „bătrâni” abia trecuţi de cincizeci de ani! Nu le-a spus nimeni că nu e frumos să vorbească aşa! În mod curios, românii nu par să ţină prea mult la sănătatea lor. Şi în această privinţă se află la antipodul Occidentului. În Occident s-a afirmat în ultimele decenii un adevărat cult al sănătăţii şi al tinereţii prelungite. Majoritatea românilor nu-şi fac prea multe griji cu privire la calitatea vieţii. Îi preocupă prea puţin mediul în care trăiesc sau ceea ce mănâncă, beau şi fumează. Sunt şi femei care continuă cu nonşalanţă să avorteze, deşi ar putea recurge la mijloace contracepţionale (avortul rămâne principala metodă de limitare a naşterilor). Şi viaţa de fiecare zi

este nesănătoasă, din pricina disfuncţionalităţilor societăţii româneşti şi îndeosebi a birocraţiei înspăimântătoare: alergătură, stres, enervare… Şi când toate astea (fiindcă nici clima nu îi favorizează pe români) se petrec iarna în ger sau vara sub un soare torid, lucrurile devin şi mai puţin sănătoase. Murdăria ambiantă este responsabilă pentru boli caracteristice: hepatită, febră tifoidă, meningită… Important pentru un român este să nu ajungă în spital. Spitalele (cu excepţiile de rigoare, fireşte) sunt printre instituţiile care arată cel mai prost în România. Sunt supraaglomerate şi nu strălucesc la capitolul igienă. Te poţi vindeca în spital, dar poţi ieşi şi mai bolnav. În consecinţă, speranţa de viaţă a românilor este printre cele mai scăzute din Europa (totuşi, în creştere); 67-68 de ani pentru bărbaţi şi aproape 75 de ani pentru femei, în primii ani după 2000 (o medie de 71 de ani, în timp ce în ţările occidentale media evoluează între 77 şi 80 de ani). În schimb, românii deţin recordul mortalităţii infantile (ca de altfel şi în perioada interbelică): 19 copii morţi la vârsta de mai puţin de un an la o mie de copii născuţi vii, potrivit statisticilor pentru 2002, şi 17 în 2004 (în Occident indicele variază între 3 şi 7, în Ungaria se ridică la 8, iar în Bulgaria la 14). O asemenea situaţie sanitară deplorabilă ar necesita un efort mai mare, şi financiar, şi de organizare, şi de informare. Desigur, nu sunt prea mulţi bani, însă din puţinul care este ar trebui acordat mai mult sănătăţii. Dar, ca şi pentru români în genere, sănătatea nu pare să fi fost prima dintre priorităţi pentru guvernele care s-au succedat până în 2004 (rămâne de văzut dacă în viitor vom asista la o schimbare de strategie). În schimb, homosexualii au fost ani de zile o prioritate, s-a tot vorbit despre ei. De vină – ca în atâtea! – desigur tot Occidentul, care a făcut presiuni pentru ca Parlamentul României să modifice articolul de lege (faimosul articol 200) care incrimina homosexualitatea. Parlamentarii – stimulaţi şi de Biserică – au rezistat pas cu pas. Occidentul la rându-i a continuat să insiste, şi de aici o poveste interminabilă care a creat unora dintre români impresia că homosexualii ar fi preocuparea majoră a Occidentului (în timp ce, dimpotrivă, tradiţia românească şi valorile ortodoxe ar exclude homosexualitatea). Într-o primă etapă, articolul a fost totuşi „îndulcit”, cu menţinerea însă a unor prevederi discriminatorii (astfel, situaţiile în care relaţiile homosexuale ar stârni „scandal public” – sintagma cât se poate de interpretabilă). Apoi, în anul 2000, problema sa rezolvat, cel puţin legal, homosexualitatea încetând să mai fie un delict. Povestea este caracteristică: de ce toate merg atât de greu în România, când până la urmă tot trebuie făcute? Prejudecăţile rămân însă şi se manifestă la prima ocazie. În campania electorală din 2004, Băsescu a făcut o declaraţie „imprudentă”, spunând că nu s-ar opune căsătoriilor între homosexuali. A urmat o violentă campanie „antihomosexuală” a partidului aflat la putere, susţinută şi de Biserica ortodoxă. Românii nu stau prea bine nici cu conştiinţa ecologică. Şi aceasta la toate nivelurile: de la cel al vieţii cotidiene până la funcţionarea marii industrii. Oamenii aruncă uşor în stradă tot ceea ce le prisoseşte şi au ajuns să trăiască în mijlocul unor grămezi de gunoaie. Comunismul n-a avut nici cea mai mică idee de ecologie (programul său de industrializare cu orice preţ fiind prin excelenţă antiecologic), aşa încât exploatările miniere şi industria n-au ţinut seama de nici un fel de norme de acest gen. Cu prea modeste îmbunătăţiri, lucrurile au continuat în aceeaşi direcţie (cu complicitatea chiar a unor întreprinzători străini; de ce ar cheltui ei dacă românii înşişi nu prea se sinchisesc?). Un incident puternic mediatizat (departe însă de a fi fost singurul) s-a petrecut la o exploatare auriferă din Maramureş; s-a deversat o cantitate importantă de cianură care a ajuns în Tisa, spre indignarea ungurilor a căror ţară e străbătută de Tisa de la un cap la altul – nu numai că au murit peştii dar le-a fost pângărit şi simbolul naţional! Pe lângă condiţiile materiale sunt de schimbat în România – poate chiar în primul rând – mentalităţile. Ele sunt de altfel în plină evoluţie: nu avem de-a face cu un tablou static. Modelul

occidental pătrunde prin nenumărate căi în mediul românesc. A contat foarte mult şi deschiderea deplină a frontierelor spre spaţiul Schengen, începând din 2002. Milioane de români călătoresc sau lucrează în Occident şi, în contact tot mai strâns cu această lume diferită, ajung să-şi reelaboreze propriul sistem de valori. Comunişti, securişti, informatori. Raportul românilor cu trecutul comunist rămâne tulbure şi echivoc. Condamnarea formală a comunismului se împleteşte cu tot felul de nostalgii (doar parţial mărturisite). Sunt puţini români care să spună: ce bun a fost comunismul! Dar sunt mulţi care spun: atunci o duceam mai bine. Repudiat ca sistem, comunismul este reabilitat pe segmente care, toate la un loc, dau un fel de reabilitare globală. Nu s-a desfăşurat un proces al comunismului (solicitat insistent de unii intelectuali). N-au fost nici măcar judecaţi indivizii cu mâinile pătate de sânge, torţionarii din anii '50. Singurele condamnări s-au pronunţat împotriva celor implicaţi în represiunea din decembrie 1989. Toţi au ieşit însă destul de repede din închisoare, în genere pe motive de sănătate, şi de atunci, cu puţine excepţii (cazul lui Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului, care a murit de ciroză), sunt sănătoşi tun. Foştii lideri de partid sau rudele lor apropiate (inclusiv neamurile lui Ceauşescu) sunt astăzi oameni bine situaţi, implicaţi în tot felul de afaceri bănoase şi având toate motivele să-i privească cu un zâmbet condescendent pe foştii deţinuţi politici care au primit şi ei câte o pensie. Nici prin gând nu le trece cel puţin să cedeze proprietarilor de drept vilele în care locuiesc. La Timişoara, oraşul unde a izbucnit revoluţia, colţul cel mai anticomunist şi mai occidentalizat al României, sa cerut, într-o proclamaţie lansată în 1990, ca foştii responsabili ai regimului comunist să fie excluşi o vreme din viaţa politică. Nu este de mirare că regimul Iliescu nu a dat curs acestei invitaţii. Chiar şi occidentalii i-au sfătuit discret pe „ex-comunişti” să nu pornească la o „vânătoare de vrăjitoare”. Nevânate, vrăjitoarele şi-au văzut de treabă. În Cehia s-a adoptat totuşi o asemenea lege. Cehii l-au avut pe Havel, românii pe Iliescu. Se aplică în mod curent tactica vinovăţiei colective, sau şi mai bine, a nevinovăţiei colective. Toţi am fost membri de partid sau, într-un fel sau altul, implicaţi în regimul comunist. Lui Iliescu, atunci când i se reproşa înalta funcţie de partid, îi plăcea să-l bage în aceeaşi oală şi pe Emil Constantinescu: şi el a fost comunist! Şi cum am fost toţi, înseamnă că nu suntem niciunul. Şi securiştii sunt peste tot, greu de spus cât în realitate şi cât în imaginarul românilor. A existat şi continuă să se manifeste o obsesie a Securităţii. În Serviciul Român de Informaţii, cadrele vechi, care ocupă şi posturile cele mai înalte, provin din fosta Securitate. Se pot explica astfel şi unele scurgeri de informaţii – cu deosebire spre Partidul România Mare. Mulţi securişti sunt bine instalaţi în sistemul economic şi financiar. Inevitabil se nasc întrebări neliniştitoare. Oare alcătuiesc cu toţii şi astăzi o reţea operativă? Oare responsabilii actuali ai României, inclusiv foşti deţinuţi politici, deveniţi informatori, sunt şantajaţi? Asemenea întrebări conduc uşor – poate prea uşor – spre o teorie de tip conspirativ, care acordă şi astăzi Securităţii un loccheie în societatea şi în viaţa politică românească. Imaginea unei Românii conduse în continuare de securişti arată cam mitologic. Dar grupuri de presiune şi de influenţă cu siguranţă există.3 Figura securistului este dublată în imaginarul românesc de cea a informatorului. Şi în această privinţă domneşte o deplină incertitudine. Câţi dintre români au fost informatori? Şi, mai ales, câţi sunt încă „dependenţi” din această pricină? Doar câţiva, mai curajoşi, mai oneşti sau mai cinici, şi-au mărturisit singuri condiţia de foşti informatori. Îi numeri pe degete. În rest, nimeni nu vrea să accepte că ar fi avut de-a face în vreun fel cu Securitatea. Dacă ar fi să ne bazăm numai pe mărturisiri, subiectul s-ar îngropa o dată pentru totdeauna. E de văzut ce spun dosarele. Senatorul Constantin Ticu Dumitrescu a iniţiat un proiect de lege după modelul estgerman: cu alte cuvinte o Comisie independentă care să preia toate dosarele, şi transparenţă

totală. Modul în care această iniţiativă a fost frânată (de toate partidele) lasă dubii cu privire la inocenţa clasei politice. După tot felul de tergiversări şi mai ales de modificări, legea a fost adoptată, dar chiar iniţiatorul susţine că nu-şi mai recunoaşte proiectul. Comisia s-a constituit şi a început să funcţioneze. Secretul de stat şi tot felul de interese au împiedicat însă recuperarea efectivă a arhivelor. Şi nu e oare cam târziu? Purificarea morală a societăţii şi scoaterea în afara jocului politic a celor compromişi s-ar fi cuvenit să se petreacă în 1990, acum e greu să se mai schimbe ceva. Apoi, întrebarea este dacă nu au dispărut între timp tocmai dosarele cele mai sensibile sau file compromiţătoare. Nu este prea clar nici ce înseamnă informator. Foştii deţinuţi politici erau obligaţi să dea declaraţii. De unde anume începea cineva să fie „informator”? S-ar putea ca până la urmă să cadă în plasă mai curând victimele, cei şantajaţi de regimul comunist, decât adevăraţii vinovaţi. Aşa s-a spus şi despre Coposu că ar fi fost informator, pe baza „declaraţiilor” date Securităţii (care, în cazul lui, ca şi al altora, au ieşit uşor din arhivele, păzite de cine?). Dar demnitarii comunişti ce nevoie aveau să fie informatori? Şi bineînţeles că nici ofiţerii de Securitate nu „colaborau” cu Securitatea; ei erau Securitatea! Curios rămâne însă faptul că în imaginarul românilor informatorul pare mai vinovat decât securistul! Şi ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. În preajma alegerilor din noiembrie 2000, Comisia a făcut publice numele candidaţilor pentru Parlament care au colaborat cu Securitatea. Cei mai mulţi au fost dintre ţărănişti şi liberali (foşti deţinuţi politici care au cedat la un moment dat), cei mai puţini din Partidul România Mare. Quod erat demonstrandum! După ce i-a demascat pe informatori, şi pentru a face dreaptă măsură, Comisia pentru studierea arhivelor Securităţii şi-a manifestat intenţia de a se lansa (totuşi!) şi în identificarea ofiţerilor de securitate care au făcut poliţie politică. De remarcat nuanţa: legea prevede denunţarea Securităţii sub latura ei de poliţie politică, nu a Securităţii în ansamblu. Cei mai mulţi securişti şi-au făcut corect treaba, între limitele legii (aşa cum era ea) şi, de regulă, în interesul României! Fapt este că dosarele securiştilor s-au recuperat mult mai greu de la S. R. I. Decât dosarele informatorilor, sau mai bine zis nu s-au prea recuperat. Această situaţie a generat o criză în Comisie între cei care înţelegeau să ducă până la capăt demontarea Securităţii (fie ea şi numai ca poliţie politică) şi categoria celor „binevoitori” faţă de Putere şi de S. R. I. Abia în 2005, Băsescu a somat în sfârşit, S. R. I.-ul să transfere Comisiei „totalitatea” dosarelor. Explorarea lor va mai cere încă mult timp, iar efectul dezvăluirilor nu va mai fi acelaşi cum ar fi fost cu zece sau cincisprezece ani în urmă. Comunismul a lăsat în urma lui o societate bolnavă, străbătută de tot felul de nelinişti. Cu trecerea anilor, opoziţia comunism-anticomunism îşi pierde treptat din relevanţă. Creşte numărul românilor pragmatici, care se desprind de istorie şi pe care îi interesează eficienţa, nu ideologia. Deja alegerile din 2000 au dovedit că tema anticomunismului (susţinută mai ales de Convenţia Democrată) nu mai are mare trecere la electorat (oricum, nu mai poate trece înaintea problemelor actuale). La alegerile din 2004 nici măcar n-a mai fost o temă de discuţie. Procesul va fi însă de durată. Umbrele comunismului nu vor dispărea întru totul decât o dată cu succesiunea firească a generaţiilor. 6. Români şi străini. Acceptare şi respingere. Puţine popoare europene au avut atât de mult de-a face cu străinii ca românii. Dominaţia în zonă a trecut de la o putere la alta, modelele de civilizaţie s-au succedat, iar pe teritoriul locuit în majoritate de români s-au aşezat populaţii de o extremă diversitate. Contradicţia fundamentală stă în faptul că acest neîntrerupt asalt al străinătăţii s-a exercitat asupra unei societăţi până nu de mult predominant rurale, tentată de a se închide în sine. Raporturile cu străinii şi importul de civilizaţie străină au rămas în seama unei elite, care în felul acesta s-a distins în şi mai mare

măsură de masa populaţiei. Deschiderea spre „ceilalţi” s-a conjugat cu o permanentă inerţie, venită din straturile profunde ale civilizaţiei româneşti: de aici caracterul contradictoriu al unui nesfârşit proces de acceptare-respingere. Românul este convins că are o atitudine pozitivă faţă de străini. Nimeni nu este mai binevoitor, mai prietenos, mai primitor decât el. Fapt în bună măsură adevărat. Însă o asemenea atitudine nu-i caracterizează exclusiv pe români, ci comunităţile tradiţionale în genere. Pretutindeni ţăranul este mai ospitalier decât orăşeanul. Străinul (şi chiar românul) care merge într-un sat din Moldova sau din Maramureş este primit cu mai multă atenţie şi căldură decât atunci când vine la Bucureşti şi se pierde în masa anonimă a unui mare oraş (deşi până şi aici mai rămâne ceva din amabilitatea tradiţională şi orientală; un occidental are toate şansele să fie mai bine primit în capitala României, înconjurat cu mai multă atenţie, decât procedează el, la el acasă). Tratamentul „de favoare” care îi este rezervat înseamnă însă mai întâi de toate că străinul este tratat ca străin. O comunitate tradiţională este binevoitoare faţă de celălalt, dar păstrează şi distanţa faţă de el. În imaginarul românesc, străinul, cu calităţile şi defectele lui (mai ales cu defectele!), este investit cu trăsături puternice de alteritate. La nevoie, el este găsit vinovat cam pentru toate relele care au căzut peste români. Starea în care se află astăzi România, întârzierea ei istorică, s-ar datora mai cu seamă străinilor; fără atâtea invazii, fără turci, ruşi, unguri şi toţi ceilalţi, România ar fi fost înfloritoare (peste lucrurile bune care s-au luat de la străini se trece mai repede, cum se trece repede şi peste faptul că românii şi-au făcut rău şi ei înşişi, fără să aibă neapărat nevoie în această privinţă de „asistenţă” străină). Comunismul a accentuat opoziţia român-străiN. L-a rupt pe români mai întâi de Occident, apoi de toată lumea. „Străinătatea” a căpătat contururi mitice, pe cât de negative în propaganda oficială, pe atât de pozitive în visele de belşug ale românilor. Înainte de comunism, raporturile cu Occidentul erau rezervate unei elite care avea repere sigure (Parisul!) şi gusturi rafinate. În comunism, graţie intoxicării propagandistice pe de o parte şi insatisfacţiei românilor pe de altă parte, imaginarul străinătăţii s-a „democratizat”, devenind o obsesie naţională. O străinătate văzută de-a valma: cam totul devenea „Occident” pentru românii lipsiţi de toate cele (până şi studenţii străini, în majoritate din lumea a treia – mulţi arabi, dar nu din cele mai bogate ţări arabe – cu cei câţiva dolari ai lor, făceau figură de mesageri ai unei lumi misterioase şi interzise). Şi aşa, conceptul s-a degradat. Românii erau fericiţi când primeau din străinătate „lucruri la pachet”, în genere articole de îmbrăcăminte „second hand” şi disparate (dar oricum mai atrăgătoare decât ponositele şi uniformele confecţii comuniste). Cafeaua, ţigările, săpunul erau alte produse străine vânate cu obstinaţie. Pentru majoritatea românilor – cu excepţia unui mănunchi de intelectuali de „formaţie veche” – asemenea mărunţişuri (care, este drept, fac viaţa suportabilă) au trecut înaintea valorilor esenţiale ale Occidentului. După ieşirea din comunism, contactele cu străinătatea au devenit mai directe şi mult mai frecvente, dar nu au scăzut în intensitate dramatică. Prin sărăcia lor, românii se simt daţi la o parte. Frustrarea, o imensă frustrare, este sentimentul care le defineşte cel mai bine starea actuală de spirit. Şi, de aceea, Occidentul continuă să atragă şi să respingă. Mai e cale lungă până când românii să-i privească pe occidentali cu aceeaşi detaşare (sau nepăsare) cu care occidentalii îi privesc pe ei. Deocamdată, psihodrama străinătăţii continuă în România. „Străinii din afară” sunt dublaţi de cealaltă categorie, a „străinilor din interior”. România este o ţară care nu a ştiut, şi care de fapt nici nu prea a avut timp şi mijloace, să-şi asimileze, sau cel puţin să-şi integreze, minorităţile. Cum să-i asimilezi pe unguri care au fost până mai ieri un element dominant în raport cu românii? Cum să-i asimilezi pe evrei, o comunitate ea însăşi închisă, şi având un nivel economic şi cultural în medie deasupra celui românesc? Cum să-i

asimilezi pe ţigani, care trăiesc într-o lume a lor? România nu este Franţa! Şi nici măcar Ungaria, care i-a integrat foarte bine pe evrei şi a reuşit să-i asimileze pe germani. Minoritarul a fost perceput ca străin, înainte de a fi considerat membru al naţiunii române şi cetăţean român. Confruntarea aceasta a fost ascuţită în perioada interbelică, atunci când România, dublându-şi teritoriul, s-a trezit peste noapte cu o colecţie aproape nesfârşită de minoritari. Dar şi astăzi, când ponderea minorităţilor e mai mică şi s-au făcut câţiva paşi spre integrare, minoritarul încă nu este considerat de românii majoritari cu adevărat român. Cum să spui de un ungur că este român? Sau de un ţigan? Ungurul e ungur şi ţiganul, ţigan! O ţară împresurată de străini, aceasta este România, şi de aici decurg tot felul de complexe şi de sensibilităţi. „Belgia Orientului”, între Franţa şi Germania. Marele pariu al românilor a fost, acum aproape două secole, detaşarea de Est, şi de aici intrarea într-o istorie foarte complicată şi cu şanse de reuşită nesigure: occidentalizarea unei societăţi care în structurile ei profunde aparţinea altui tip de civilizaţie şi a unei ţări care, pe hartă cel puţin, aparţine Răsăritului, nu Occidentului! În ansamblu, elita românească şi-a propus, şi a reuşit până la un punct, să copieze modelul occidental.1 Modelul occidental în general, şi modelul francez în particular. Pentru câteva generaţii, Franţa a fost marea iubire a românilor. Exceptând monarhia, aproape întregul cadru politic, juridic, administrativ, cultural a avut Parisul ca principală sursă de inspiraţie. Ce n-ar fi dat România să devină o mică Franţă a Orientului! Dacă nu o Franţă, proiect poate prea ambiţios, cel puţin o „Belgie a Orientului”, sintagmă care apare frecvent spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Ţară mică, la fel ca România, cu o elită francofonă, ca şi ea, cu regim monarhie (în această privinţă modelul belgian fiind mai adecvat decât cel francez), cu o Constituţie avansată, pe care românii o imitaseră cel puţin în literă, dacă nu chiar foarte fidel în spirit, cu un statut european garantat de marile puteri, şi, nu în ultimul rând, de un dinamism economic şi de o prosperitate impresionantă (acest stat abia vizibil pe harta lumii a fost una dintre marile puteri ale secolului al XIX-lea), Belgia avea toate însuşirile pentru a-i face pe români să viseze. „Belgia Orientului” şi „Micul Paris”: aceste două formule au simbolizat dorinţa de ataşare a României la Occident şi în primul rând la comunitatea francofonă. Timp de aproape o sută de ani drumul obligat al intelectualului român mergea spre Paris. Franceza a fost, până la comunism, limba pe care orice român cu oarecare cultură trebuia să o cunoască (se învăţa pe parcursul tuturor celor şapte sau opt clase de liceu). Românii cultivaţi citeau de preferinţă literatură franceză şi chiar autori nefrancezi în traduceri franceze. Nu puţini au ajuns să vadă lumea cu ochii francezului (să-i judece, de pildă, foarte „franţuzeşte” pe englezi sau pe germani!). Dar cât de departe era Franţa! Mai departe în orice caz decât Germania. Franţa a mizat în România pe prestigiul ei cultural şi pe atracţia irezistibilă (aproape inexplicabilă, ca orice mare pasiune) pe care românii au simţit-o faţă de ea. Germania însă a fost tot timpul mult mai prezentă în această parte a Europei. Din Evul Mediu şi până în secolul al XIX-lea, colonişti germani s-au instalat, în valuri succesive, din Ungaria şi Transilvania sau de pe ţărmurile Balticii, până pe Volga ori în Basarabia şi Dobrogea. Raporturile comerciale au fost mult mai strânse cu spaţiul german decât cu îndepărtata Franţă. După unificarea Germaniei în jurul Prusiei, proiectul expansiunii germane spre est (tradiţionalul Drang nach Osten) a fost reluat cu deosebită energie; în preajma primului război mondial, Imperiul Otoman însuşi a intrat în sfera de influenţă germană. Sentimental, Franţa dispunea de poziţii mai bune în România, dar geopolitica şi economia îi favorizau pe germani.

În plus, germanii erau beneficiarii celui de-al doilea model invocat de români după cel francez. Românii din Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina) aveau o formaţie culturală de tip german (austriac), şi din acest punct de vedere se distingeau de elita românească din Regat. Dar chiar în statul român o minoritate influentă de intelectuali şi oameni politici privea cu mai mare încredere spre Germania decât spre Franţa. O asemenea atitudine este observabilă la Junimea, societatea culturală cu cel mai mare impact în viaţa intelectuală românească în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Susţinătorii modelului german puneau în evidenţă ordinea, rigoarea şi stabilitatea caracteristice societăţii germane; Franţa, dimpotrivă, oferea imaginea însăşi a instabilităţii şi, poate, o doză de superficialitate. România ieşise din faza revoluţionară şi acum trebuia să se liniştească, să se aşeze pe baze temeinice. Sub acest aspect, modelul german părea mai convingător. Şi regele era german! Iar România, din 1883 până în 1914 a fost aliata Germaniei (în ciuda simpatiilor pentru Franţa şi a spinoasei probleme a românilor din AustroUngaria). Spre 1900 mulţi tineri români îşi fac studiile în Germania. Mai puţini decât în Franţa, dar numărul lor este în creştere. La 1864, când s-a înfiinţat Universitatea din Bucureşti, 16 dintre profesorii săi erau formaţi în Franţa şi doar trei în Germania; în 1892, „scorul” era de 42 la 8 în favoarea Franţei; în 1914, distanţa se micşorase: 62 la 29. Franţa îşi menţinea avantajul, dar Germania venea puternic din urmă. Şi astfel, duelul franco-german, manifestarea cea mai dramatică în epocă a unei Europe divizate, s-a purtat şi pe teren românesc. Ce s-ar fi întâmplat fără primul război mondial? Germania a mizat greşit pe război şi a pierdut. Fără război (fireşte, şi dacă ar fi câştigat războiul!), influenţa ei ar fi devenit precumpănitoare în Europa centrală şi de sud-est. Cine ştie, poate intelectualii români ar fi ajuns să vorbească mai curând germana decât franceza! Cele două modele, francez (în subsidiar, belgian) şi german (cu varianta sa austriacă), au ocupat aproape în întregime timp de un veac imaginarul politic şi cultural al românilor. Nu le-a lipsit românilor nici ideea unei mai largi solidarităţi latine, dar aceasta a fost până la urmă absorbită tot de Franţa. Românii mergeau la Roma să admire Columna lui Traian (actul lor de naştere înregistrat în piatră), dar până după primul război mondial nu s-au arătat prea interesaţi de raporturi particulare cu Italia. Cu atât mai puţin cu Spania, Portugalia sau cu America Latină. „Panlatinismul” i-a tentat pe unii intelectuali români spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Ca mică ţară latină, pierdută în marea slavă, România ar fi fost avantajată de o asemenea formulă de solidaritate. Dar spre deosebire de panslavism şi de pangermanism, doctrine care s-au întâlnit la un moment dat cu proiectele celor două mari puteri: Rusia şi Germania, şi au căpătat astfel un sens politic bine definit, „panlatinismul” a rămas o simplă atitudine sentimentală. Franţa (cea mai puţin latină dintre ţările latine) nu şi-a orientat politica după un asemenea criteriu; Italia, frustrată în raporturile cu Franţa, s-a întors spre adversarele acesteia: Germania şi Austro-Ungaria; Spania a stat tot timpul la o parte; iar România, în faţa pericolului slav, a ales şi ea calea alianţei cu Germania şi Austro-Ungaria. Este drept, primul război mondial a adus împreună ţările latine (mai puţin Spania), dar motivele ţineau în mai mică măsură de sentiment cât de interesele specifice fiecărei ţări (perioada interbelică şi al doilea război mondial aveau din nou să-i separe pe „latini”). Pe tema solidarităţii latine s-au întâlnit la un moment dat românii şi provensalii care, stimulaţi de poetul Frédéric Mistral, încercau să-şi reafirme identitatea (mişcarea „félibrige”). Cel mai de seamă poet român al generaţiei sale, Vasile Alecsandri (1821-1890), a fost premiat la Montpellier în 1878 pentru Cântecul gintei latine. „Latina gintă e regină/într-ale lumii ginte mari/– spuneau versurile acestui poem – Ea merge-n capul altor ginte/Vărsând lumină în urma ei”. Românii credeau într-adevăr în superioritatea geniului latin, şi nu numai al romanilor antici, dar şi al moştenitorilor lor moderni. Însă faţă de ambiţia proiectelor, o poezie şi un premiu literar erau cam puţin!

În urma primului război mondial, Germania a pierdut puncte în România, iar Franţa a câştigat. Situaţie de altfel relativă şi fluidă, dat fiind că Germania rămânea totuşi o pepinieră de intelectuali români, iar spre sfârşitul perioadei interbelice al treilea Reich va reveni în forţă, în plan economic, militar şi politic. Pe de altă parte, modelul cultural francez era tot mai mult contracarat de afirmarea valorilor autohtone şi a specificului naţional. Câştigă puncte şi Italia; Roma atrage câte ceva din ce pierduseră Berlinul şi Viena (Şcoala română de la Roma a fost, între cele două războaie, alături de instituţia similară de la Fontenay-aux-Roses, lângă Paris, un important centru de formare în domeniul ştiinţelor umane). Şi regimul fascist (perceput iniţial mai curând ca autoritar decât ca dictatorial) are destul de mulţi admiratori în România, printre oameni politici şi intelectuali. Cât despre extrema dreaptă românească – şi forma ei cea mai avansată şi mai agresivă, mişcarea legionară – modelele străine sunt mai multe, dozate în fel şi chip şi combinate cu surse autohtone: naţionalismul francez şi mai cu seamă „Action française” a lui Charles Maurras, fascismul italian şi nazismul german şi-au adus, fiecare, partea de contribuţie. Dar ele s-au întâlnit cu autohtonismul, tradiţionalismul şi ortodoxismul românesc. Legionarii – Garda de Fier – chiar dacă aparţin „familiei” fasciste europene, prezintă totuşi o sinteză distinctă. Misticismul lor ortodox îi deosebeşte net de variantele occidentale de fascism (nazismul şi fascismul italian s-au manifestat cu totul independent şi chiar ostil faţă de Biserică). Antisemitismul îi apropie de nazism, dar este antisemitismul specific al unei societăţi tradiţionale care refuză fermentul de modernitate reprezentat de evrei (şi în genere de elementul străin). Ţărmuri îndepărtate. Nu am menţionat încă Anglia şi cultura britanică, printre ţările şi culturile care au însemnat ceva pentru România. Aceasta deoarece Anglia a rămas multă vreme pentru români o insulă foarte îndepărtată. Când românii ajung la Paris, rareori merg mai departe. Câte unul se întâmplă totuşi să mai treacă Marea Mânecii. Un ardelean, Ion Codru-Drăguşanu (1818-1884), îşi publică în 1865, sub titlul Peregrinul transilvan, impresii de călătorie din mai multe ţări europene, incluzând şi trei „corespondenţe” din Londra, datate septembrie 1840 şi noiembrie 1843. Admirator în primul rând al Franţei (deşi le reproşează francezilor frivolitatea – stereotip des întâlnit!), îi apreciază şi pe englezi, pentru gradul lor de civilizaţie („Fără îndoială, Marea Britanie e statul cel mai civilizat în lume”), pentru seriozitate şi perseverenţă (calităţi opuse francezilor). Franţa şi Anglia combină, fiecare în felul ei, trăsături ale grecilor şi romanilor din Antichitate; „în alianţă una cu alta, aceste două naţiuni sunt menite a conduce lumea şi a decide pururea despre soarta celorlalte popoare” (mai perspicace, Tocqueville anunţa tot atunci că viitorul aparţine Statelor Unite şi Rusiei!). Codru-Drăguşanu admiră muzeele şi înfăptuirile tehnologice. Îl uimeşte însă numărul mare al bărbaţilor chei (poate din cauza climei!) şi îl oripilează brutalitatea unui meci de box. Limba engleză îi zgârie urechile; crede că nu este bună, dată fiind scurtimea cuvintelor, decât pentru comenzi navale! 2 Câţiva ani a trăit la Londra şi Dimitrie Brătianu (1818-1890), fratele lui I. C. Brătianu şi membru al principalei „dinastii politice” care a contribuit la construirea României moderne; în anii care au urmat revoluţiei de la 1848 şi în preajma unirii Principatelor, el i-a reprezentat aici pe români în Comitetul democratic european fondat de Giuseppe Mazzini. Mai târziu, între 1881 şi 1890 a fost ministru plenipotenţiar la Londra Ion Ghica (1816-1897), unul dintre cei mai interesanţi oameni politici şi intelectuali români ai vremii, în plus un „anglofil”, specie foarte rară într-o epocă bântuită de „francofili” şi, eventual, de „germanofili”. Sunt şi englezi care călătoresc în România; câţiva ajung chiar să se stabilească aici. Printre ei, un anume Effingham Grant, care în vremea revoluţiei de la 1848 lucra la consulatul britanic din Bucureşti; astăzi este complet uitat, dar îi păstrează numele, fără ca cineva să mai facă vreo legătură cu personajul, „podul Grant” de peste calea ferată (pe locul proprietăţilor sale

de la marginea Bucureştiului). Sora lui Grant, Mary (1820-1893), s-a căsătorit cu Constantin A. Rosetti (1816-1885), una dintre figurile emblematice ale României moderne, lider, împreună cu I. C. Brătianu, al partidului liberal. Maria Rosetti a fost o femeie energică şi activă, care nu numai că şi-a secondat soţul, dar s-a manifestat ea însăşi în diverse activităţi sociale şi culturale (într-o vreme când româncele se limitau în genere la rolul de soţii şi de mame). La 1850, pictorul Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851), de origine evreu din Ungaria, dar ataşat cauzei româneşti, a compus un tablou simbolic: România revoluţionară. Este chipul unei femei frumoase, cu privirea hotărâtă, îmbrăcată în costum ţărănesc, cu o salbă de aur la gât. De fapt este portretul Maria Rosetti. O englezoaică, pictată de un evreu ungur, simboliza România. Iată o anecdotă amuzantă, dar nu mai puţin semnificativă pentru spiritul european al momentului. Însă toate acestea sunt cazuri punctuale. Anglia rămânea nespus de departe, iar engleza o limbă cu totul exotică pentru români. Revenind la profesorii de la Universitatea din Bucureşti: niciunul dintre ei, până la primul război mondial, nu se formase în Anglia (deşi ca locuri de formare, pe lângă Franţa şi Germania – cu pondere zdrobitoare – mai figurau câteva ţări: Austria, Italia, Rusia, Elveţia, Belgia). Puţini români puteau citi literatură engleză în original. Nici în traduceri nu se citea prea mult, exceptându-l, fireşte, pe Shakespeare (dar care nu mai e un caz englez, ci universal!), publicat în numeroase ediţii şi jucat neîntrerupt pe scenele româneşti. Am întocmit o statistică a traducerilor publicate în periodicele româneşti între 1859-1918; ea ilustrează foarte clar reperele culturale din epocă. Iată distribuţia textelor pe categorii: Ţara Istorie şi critică literară Poezie Teatru Proză Franţa. Germania. Rusia. Italia. Anglia. Statele Unite. Austria. Ungaria. Norvegia. Spania 1463 420 184 358 246 26 17 595 167 Evident, Franţa ocupă, la distanţă, primul loc, Germania al doilea, apropiindu-se de Franţa în domeniul poeziei, Rusia al treilea, datorită mai ales marilor ei romancieri. Literatura de expresie engleză (britanică şi americană) se află într-o poziţie modestă. În ce priveşte traducerile editate în volum, cu excepţia lui Shakespeare, literatura engleză străluceşte mai curând prin absenţă. Unii români îl citeau pe Dickens în franceză sau germană (mai rar în original), dar în româneşte până la primul război mondial i se traduc doar câteva povestiri (şi un singur roman în foileton); romanele lui aveau să apară în volum abia după primul război mondial. De Thackeray să nu mai vorbim, românii nu prea auziseră de el (spre comparaţie, între 1895 şi 1918 se traduc 16 titluri din Balzac şi cinci din Hugo, fără a mai socoti faptul că ei erau citiţi şi în apar câteva volume în aceeaşi perioadă şi din autorii americani Mark Twain şi Edgar Allan Poe).

În perioada interbelică se fac câţiva paşi. Anglia se mai apropiase, cel puţin politic şi militar, prin acţiunea comună din primul război mondial şi prin faptul că, până la cel de-al doilea război, ea a rămas, alături de Franţa, principalul aliat occidental al României. A fost şi o implicare britanică semnificativă în industria petrolieră românească. Engleza începe cât de cât să se mai înveţe în şcoli (cam la acelaşi nivel cu italiana, devansată mult de franceză şi chiar de germană). La Universitatea din Bucureşti se adaugă – abia în 1936 – o catedră de limbă şi literatură engleză, celor de limbă şi literatură franceză, germană şi italiană; devenit în 1940 titularul ei, Dragoş Protopopescu (autorul volumului de eseuri Fenomenul englez, 1936) a fost printre primii popularizatori ai culturii engleze în România. Printre tinerii de familie bună începe să se manifeste o oarecare înclinare spre Anglia. Se înmulţesc traducerile: Dickens, venind din urmă, dar mai ales scriitorii contemporani la modă, precum W. Somerset Maugham şi A. J. Cronin, publicaţi în tiraje considerabile. Şi America era departe, dar poate mai puţin departe decât Anglia. În timp ce intelectualii români priveau spre Franţa şi Germania, Statele Unite au devenit, pe la 1900, un punct de atracţie pentru ţăranii români din Transilvania. Cam o sută de mii de români transilvăneni se stabilesc de partea cealaltă a Oceanului în primele două decenii ale secolului al XX-lea (a fost – în cadrul mai larg al unui intens curent migrator pornit din Austro-Ungaria – singura experienţă românească notabilă de acest gen; până la comunism, românii – popor de ţărani legaţi de pământul lor – nu prea au fost tentaţi să pornească în lume). Agricultori la ei acasă, au devenit muncitori necalificaţi în marile întreprinderi din nordul Statelor Unite (Cleveland, Detroit…). S-au transformat în americani fără să-şi dea seama; intenţia lor iniţială era să adune bani şi să se reîntoarcă în satul lor. Cei mai mulţi însă au rămas şi au format nucleul principalului grup de români stabilit în afara spaţiului românesc.3 A doua punte între România şi America a oferit-o Hollywood-ul. Filmul american îi cucereşte pe români în anii '30. S-ar zice că acum încep românii să audă vorbindu-se englezeşte, fie şi cu accent american. Revistele vremii sunt pline de fotografii şi de ştiri privitoare la vedetele de cinema. Când a izbucnit războiul, o suferinţă suplimentară a constat în dispariţia filmelor americane substituite (cumplită decădere!) cu producţii germane (şi, ceva mai convenabil, italiene). La sfârşitul războiului, cinefilii s-au bucurat degeaba: aşteptau să revină filmele americane, au avut însă parte de un lung tratament cu filme sovietice (filmele occidentale, americane în primul rând, şi-au făcut din nou apariţia prin anii '60, dar alese pe sprânceană, şi cu secvenţele „neconvenabile” tăiate). Tot americanii au lăsat românilor şi alte două amintiri, nu tocmai agreabile. Mai întâi, teribilele bombardamente americane (şi britanice) din anii războiului. Apoi, iluzoria „aşteptare a americanilor” care a mai întreţinut o rază de speranţă printre adversarii regimului comunist. Oamenii ajung să creadă ceea ce doresc să se întâmple; au putut să creadă că „vin americanii”, când americanilor nici prin gând nu le trecea aşa ceva (dar au ştiut, destul de cinic, să exploateze această speranţă, la începutul anilor '50, îndemnând la rezistenţă, prin manifeste lansate din avion). Din nou în Est. Reorientarea spre Est a fost un şoc pentru elita românească (mai puţin însă, trebuie spus, pentru masa populaţiei, care nu fusese prea mult implicată în procesul de occidentalizare; pentru cei care acum se ridicau spre cultură, reperele „răsăritene” nu aveau de ce să şocheze). Pentru românii cultivaţi, timp de mai bine de un secol singurele repere fuseseră cele occidentale, alături, fireşte, de tradiţiile şi valorile considerate specific româneşti. După veacuri de integrare cultural-religioasă şi politică în spaţiul răsăritean, se petrecuse brusc o devalorizare a Răsăritului. Un curios sentiment de ostilitate faţă de greci străbate aproape întregul secol al XIX-

lea (după ce, în veacul precedent, cele două culturi merseseră împreună şi multe familii aristocratice erau mixte, româno-greceşti). Pe bulgari, românii ajung să-i privească foarte de sus: vecinii de la sud de Dunăre nu aveau nici pe departe o aristocraţie şi o intelectualitate de nivelul celor româneşti; românilor le plăcea să remarce că bulgarii veneau la Bucureşti aşa cum ei înşişi se duceau la Paris. Cât despre ruşi, refuzul civilizaţiei lor se amesteca, firesc, cu un sentiment de teamă. Cu atât mai mult după instaurarea comunismului în Rusia. Ruşii deja invadaseră ţările române în nenumărate rânduri; iniţial fuseseră priviţi ca „salvatori”, dar acum nu mai era cazul. Când avea să se petreacă următoarea invazie? Cum bine se ştie, s-a petrecut. Încă mai brusc decât părăsiseră Estul, românii au fost reintegraţi în Est. În prima sa fază, de fidelitate absolută faţă de Moscova, regimul comunist a procedat la o intensă spălare a creierelor menită să şteargă atât reperele occidentale cât şi pe cele naţional-tradiţionale din mintea românilor. S-a cultivat prietenia, nu prea caldă până atunci, cu micile „ţări frăţeşti” din jur (Bulgaria, Ungaria), dar în primul şi în primul rând cu „marele frate” sovietic (în fapt, „marele frate” rus). În învăţământul românesc limba rusă s-a instalat în locul francezei; era singura limbă obligatorie, predată încă din a patra clasă primară şi pe tot parcursul liceului. Dar toată lumea, şi adulţii, erau îndemnaţi şi nu rareori obligaţi să studieze limba rusă. Radioul transmitea o emisiune: „Să învăţăm limba rusă cântând”, unde se intonau cântece sovietice, desluşite apoi cuvânt cu cuvânt, exerciţiu artistic, lingvistic şi politic în acelaşi timp. Pentru formarea elitelor, s-a schimbat direcţia dinspre Paris, Berlin sau Roma spre Moscova. Cohorte de studenţi din toate domeniile (aleşi cu grijă, pe criterii sociale şi politice bine definite) au fost trimişi să se formeze în patria comunismului. Acolo ei deprindeau tot ce le trebuia: specializare, convingeri politice şi, fireşte, limba rusă. Nu puţini s-au întors şi cu soţii rusoaice. Le-au fost atribuite posturile-cheie în toate sectoarele de activitate. În aşteptarea zilei când toată lumea avea să vorbească şi să citească ruseşte, traducerile din rusă au invadat piaţa. Se traducea orice, de la marii clasici, până la broşuri de propagandă, cărţi pentru copii sau lucrări de vulgarizare ştiinţifică. O carte privitoare la aviaţie începea cu propoziţia: „avionul este o invenţie rusească”. Tot ce se dăduse mai de seamă în cultură, ştiinţă şi tehnologie era operă rusească: de asta românii trebuiau să se convingă. Dar nici alte culturi n-au fost întru totul sacrificate. Îmi amintesc că în anii '50 am citit foarte bune traduceri din Charles Dickens şi Mark Twain. Apăreau, frumos editate, într-o colecţie intitulată „Clasicii literaturii universale” (tot aici s-a publicat – pentru prima dată în România – şi teatrul complet al lui Shakespeare). „Clasicii” au fost manipulaţi cu abilitate de responsabilii comunişti ai culturii. Era ceea ce se numea literatura „critic-realistă”. Ei criticau aspru societatea burgheză, şi asta era foarte bine! În schimb, nu se traducea aproape nimic din literatura occidentală contemporană. Cât ar fi fost de critică, ea nu putea să critice decât o societate care, evident, arăta mult mai bine decât societatea comunistă. Cititorul român trebuia să rămână cu impresia că aşa este societatea burgheză şi mai bună nu poate fi – după cum a descris-o Dickens pe la 1840! Schimbare de direcţie în 1964: cultura rusească încetează să mai fie superioară celorlalte, limba rusă îşi pierde monopolul, fiind retrogradată în sistemul liceal ca simplă limbă la alegere, alături de franceză, engleză şi germană (şi alunecând treptat într-o poziţie inferioară englezei şi francezei). Traducerile din ruseşte se rarefiază, se traduce tot mai mult din literaturile occidentale, inclusiv lucrări recente: ficţiune, istorie, ştiinţă (desigur, alese cu grijă, la nevoie cenzurate, şi însoţite de studii introductive destinate să explice cititorului cum trebuie să înţeleagă lucrurile). Aceeaşi evoluţie şi în teatru, şi în sălile de cinema. În ce priveşte formarea tinerilor români, drumul Moscovei este practic abandonat, dar nici drumuri le Occidentului nu se deschid prea larg; un număr restrâns de privilegiaţi ajung la studii sau la specializări în „lumea liberă”. Deschiderea culturală spre Occident se face doar atât cât să atenueze influenţa sovietică. Modelul

invocat nu mai e modelul sovietic, dar nici cel occidental: este modelul românesc! „Elita” formată la Moscova avea să treacă prin momente dezagreabile; după ce ajunsese foarte repede la vârf, acum e privită cu suspiciune şi îndepărtată din posturile sensibile. Cei cu soţii „sovietice” se găsesc într-o situaţie şi mai delicată. Pentru regimul comunist, a avea „rude în străinătate” însemna de la bun început să fii suspectat. Iniţial, erau în discuţie rudele din Occident; în etapa comunismului naţional, conceptul se generalizează: nu mai era bine să ai rude nicăieri! Interesant este că elita aceasta de formaţie rusească, marginalizată sub Ceauşescu (nu chiar persecutată, dar socotindu-se nedreptăţită), a contribuit la răsturnarea regimului, susţinând varianta Iliescu de postcomunism. Tentativa rusească de a reinstala România în Est a avut o reuşită şi o nereuşită. Ceea ce a reuşit nesperat de bine a fost implantarea sistemului sovietic, de care românii se desprind cu greu. România este şi astăzi mai departe de Occident decât era în momentul instaurării comunismului. Aşadar, ruşii au reuşit să sovietizeze România. Dar n-au reuşit deloc s-o rusifice. Chiar în anii '50, când limba rusă se studia intens, prea puţini au învăţat-o cu adevărat. Mulţi doar „s-au prefăcut”: a fost un semn de neaderare, o formă pasivă de rezistenţă. Astăzi în România – exceptându-i pe supravieţuitorii generaţiei moscovite – mai nimeni nu ştie o vorbă rusească. Cu atât mai puţin au ajuns românii să-i iubească pe ruşi. Nu i-au iubit nici măcar comuniştii români. Comunismul a avut efectul paradoxal de a îndepărta România de Occident fără a o apropia în final de Rusia. Şi în prezent românii privesc spre Rusia ca spre ceva destul de tulbure şi nu chiar recomandabil, aflat undeva la Răsărit (cu atât mai mult cu cât România nu mai are frontieră cu Rusia, ci cu Ucraina). Mai prudenţi, unii atrag totuşi atenţia că Rusia este încă o mare putere, şi ar trebui cultivate cu ea relaţii normale şi cât de cât prietenoase. Aceasta pare însă a fi ultima grijă a românilor. Şi iarăşi spre Vest. După 1989, din nou, românii şi-au întors privirile spre Vest. Dar idila nu mai e atât de simplă ca în secolul al XIX-lea. De o parte şi de alta, există suspiciuni şi rezerve. În plus, condiţiile materiale ale ţării îi ancorează pe români în regiunea în care se află. „Reoccidentalizarea” României merge împreună cu o „reorientalizare”. Turci, irakieni şi alţi orientali (inclusiv chinezi) sunt aici la ei acasă. Pe alocuri, în zonele comerciale, frapează aspectul de bazar oriental (diferit şi de solemnul comerţ comunist, dar şi de aspectul mai discret şi mai ordonat al comerţului occidental). Turcia revine în forţă într-o bună parte a fostului Imperiu Sovietic, din România până în Asia Centrală. Dezmembrat piesă cu piesă de ruşi, Imperiul Otoman pare pe cale de a reînvia şi de a-şi lua revanşa. Restaurare, desigur, iluzorie; dar faptul că Turcia, o ţară modest dezvoltată potrivit normelor occidentale, reuşeşte performanţa unei prezenţe economice semnificative într-o ţară ca România (sensibil mai evoluată decât Turcia înainte de comunism) dovedeşte încă o dată ce a însemnat comunismul şi cât au pierdut ţările care au mers pe calea economiei de stat şi nu a liberei iniţiative. Cât priveşte Vestul, acesta a însemnat cândva pentru români tandemul Franţa-Germania. Acum jocurile se fac altfel, fiindcă şi lumea, şi România, s-au schimbat. Ca reper cultural şi de prestigiu, America a trecut, şi pentru români, pe primul loc. Li s-au iertat americanilor şi bombardamentele, şi abandonarea României. Ei sunt pur şi simplu simbolul unei lumi libere şi prospere. Fireşte, unanimitate nu există: românii mai puţin tentaţi de Occident au optat la un moment dat pentru Serbia şi împotriva Americii. Dar, dintre toate ţările, America este cu siguranţă cea care inspiră mai multă admiraţie. Şi viaţa de fiecare zi se americanizează în România, ca pretutindeni. Filmele pe care le văd românii, la cinema, la televizor sau înregistrate pe casete, sunt în proporţie zdrobitoare americane; muzica, la fel. Restaurantele McDonald's s-au înmulţit vertiginos. Coca-Cola a devenit şi la români o băutură naţională. Nimic original de altfel:

aşa arată lumea de azi! Şi N. A. T. O., şi Internetul… şi atâtea altele conduc toate spre America. „Ce ţară apreciaţi cel mai mult?”; la această întrebare pusă într-un sondaj de opinie (în octombrie 1999), 26,9% dintre cei chestionaţi au optat pentru Statele Unite. Pe locul doi, Germania, cu 18,8%. Franţa, abia pe locul trei, cu 8,8%. Şi, în continuare, Italia, cu 6,8%, Elveţia, cu 5,2%… şi Anglia, cu 3,2%.4 Printre ţările europene, Germania este pe cale de a-şi reconsolida poziţia pe care o lungă tradiţie istorică i-a conferit-o în zona Europei centrale şi sud-estice (cu eclipse parţiale şi temporare, urmate mereu de reveniri). Nu mai este însă pentru români chiar Germania de la 1900. Puţini membri ai elitei mai sunt pătrunşi de cultura germană. Rari sunt românii care mai vorbesc nemţeşte (şi germanii din Transilvania au rămas puţini). Mai în glumă, mai în serios, s-ar putea spune că se vorbeşte mai mult româneşte în Germania decât nemţeşte în România. Într-adevăr, Germania adăposteşte cea mai numeroasă comunitate românească din Occident: sute de mii de români, ca şi de germani plecaţi din România. Românii care iau calea Germaniei sunt atraşi mai puţin de cultura germană, cât de oportunităţile de câştig. Fondul raporturilor româno-germane este predominant economic. Ca investitor, Statele Unite sunt departe; este de prevăzut că în această privinţă Germania va juca în România un rol de frunte, deşi într-o primă perioadă implicarea ei a fost destul de lentă. Ajungem şi la Franţa, aflată în sfera de interes a românilor într-o poziţie mai puţin strălucită faţă de ceea ce a însemnat ea cândva. Imediat după 1989, francezii care au venit în România au fost uimiţi şi încântaţi constatând cum atâţi români se descurcă în franceză (nu mai ştiau că România fusese o mare ţară francofonă; de fapt, românii îi iubiseră pe francezi, în timp ce francezii – vorba unui autor sceptic – doar se lăsaseră iubiţi!). Şi astăzi, România rămâne principalul bastion al culturii franceze în Europa (exceptând, fireşte, Belgia şi Elveţia, parţial francofone). Dar nu e decât o poziţie relativă, în măsura în care franceza a pierdut peste tot. Şi în România e în reflux. La 1989, franceza şi engleza erau oarecum la egalitate (poate chiar cu un uşor avans al francezei). Astăzi engleza a trecut cu mult înainte; tot mai mulţi tineri, care se pot exprima în engleză, nu mai ştiu deloc franţuzeşte. Unii studiază totuşi în Franţa, după cum destui intelectuali „nostalgici” încă privesc spre Paris. Şi prezenţa economică a Franţei este foarte bună (devenind la un moment dat primul investitor străin). Dar, sentimental, nu mai e ceea ce era: Franţa a redevenit pentru români o ţară „normală”. Vechea Franţă, iubită cu pasiune, aparţine României care a fost. Italia şi Spania sunt două ţări de care românii s-au apropiat foarte mult în anii din urmă, în primul rând printr-un adevărat exod al celor plecaţi la lucru („culegătorii de căpşuni” din Spania au intrat deja în mitologia românească, la fel ca „mâncătorii de lebede”!). Cu englezii, românii se pot înţelege mai bine astăzi, graţie… englezei. Cu observaţia că aceasta s-a impus nu prin Anglia, ci prin America. Relaţiile sunt mai strânse ca înainte, fiindcă lumea e mai mică şi reţeaua contactelor mult mai densă, pretutindeni. Sunt mai mulţi români ca odinioară care ajung în Anglia, şi s-au înmulţit proiectele comune, economice, politice şi strategice. Dar, privind lucrurile comparativ, cele două ţări rămân încă departe: Anglia, o insulă la capătul occidental al continentului, România, în felul ei, tot o „insulă”, la capătul celălalt (rămâne de văzut cum se va concretiza apropierea politică preconizată de Traian Băsescu). Evreii. România a fost, în secolul al XIX-lea, apoi şi în perioada interbelică, una dintre ţările cu cea mai mare populaţie evreiască (pe locul trei, în cifre absolute, printre statele Europei interbelice, după Polonia şi U. R. S. S.; şi tot pe locul trei în ce priveşte procentul evreilor raportat la întreaga populaţie, după Polonia şi Ungaria). În 1930, numărul evreilor se ridica la 728.115, socotiţi după naţionalitate, şi 756.930, după religie, ceea ce însemna 4%, respectiv

4,2%, din locuitorii României. În 2002 au fost înregistraţi vreo 6000. Se poate spune că istoria evreilor din România aproape s-a terminat. Este însă o istorie care încă mai agită pasiuni şi resentimente. Interpretările extreme prezintă două feţe complet opuse ale României. Unii autori evrei (dar nu toţi) consideră că România ar fi fost o societate fundamental antisemită, cu răbufniri de acest gen încă din Evul Mediu; dovadă şi faptul că nicăieri în Europa evreilor nu li s-a recunoscut cetăţenia atât de târziu (abia după primul război mondial).5 Ostilitatea aceasta a atins paroxismul în antisemitismul violent al legionarilor şi al guvernării Antonescu; după Hitler, mareşalul Antonescu este cel care a dirijat cea mai înverşunată campanie de exterminare împotriva evreilor (chiar dacă mai ezitantă decât „soluţia finală” nazistă şi rămasă incompletă). Până şi astăzi, într-o Românie aproape fără evrei, antisemitismul s-ar menţine la cote îngrijorătoare, fie prin izbucniri explicite, fie în stare latentă. Cu alte cuvinte, românii nu s-ar fi vindecat încă pe deplin. De cealaltă parte, românii nici nu vor să audă de asemenea acuzaţii. Ei nu au fost nicicând antisemiţi! Românul este de felul lui foarte înţelegător cu străinii, inclusiv cu evreii. Aceştia nu se pot plânge că n-ar fi dus-o bine în România; nu fiindcă le era rău s-au stabilit şi au rămas aici vreme de generaţii. În ce-l priveşte pe Antonescu, el nu numai că nu a exterminat evrei, ci i-a salvat pe cei mai mulţi dintre ei, refuzând „soluţia finală”, preconizată de Hitler. Dimpotrivă, evreii nu s-au purtat prea frumos cu românii, atunci când au dat mâna cu invadatorul sovietic şi sau aşezat în funcţii înalte în faza cea mai represivă a comunismului. Lucrurile, ca întotdeauna, sunt mai complexe. Faptul că românii au avut o înclinare antisemită nu cred că poate fi negat. Au avut-o însă, mai întâi de toate, în cadrul unei civilizaţii creştin-europene care a imprimat în imaginarul colectiv tratarea evreului ca străin. Evreul a fost timp de secole figura cea mai pronunţată a alterităţii, a „celuilalt”, în spaţiul european. Antisemitismul a fost o maladie europeană, nu specific românească. În cazul României pot fi identificate unele trăsături particulare, eventual agravante. În secolul al XIX-lea numărul evreilor a crescut foarte repede, cei mai mulţi venind din nord, din Galiţia, apoi şi din Rusia. Mai puţin numeroşi au fost cei veniţi de la sud de Dunăre, din Imperiul Otoman (descendenţi ai evreilor alungaţi din Spania în secolul al XV-lea). Ei s-au aşezat mai ales în oraşe, şi în primul rând în oraşele din Moldova (în unele devenind chiar majoritari); în ansamblu, la 1930, evreii reprezentau 14,3% din populaţia oraşelor României (şi numai 1,6% din populaţia rurală). Majoritatea erau concentraţi în nordul şi nord-estul ţării; peste două treimi trăiau în Basarabia, Moldova, Bucovina şi Maramureş. Un asemenea aflux naşte de regulă tensiuni. În plus, naţionalismul românesc, inclusiv antisemitismul au avut şi o puternică motivaţie de ordin economic. Românii, în marea lor majoritate oameni legaţi de pământ – ţărani sau boieri – şi de activităţi tradiţionale nu prea au excelat în îndeletnicirile economice şi comerciale. Numeroşi străini – nu numai evrei, dar şi germani, greci şi armeni – au ocupat aceste sectoare, imprimând românilor un complex de inferioritate. Ponderea evreilor a fost mare îndeosebi în comerţ. În fapt, societatea evreiască era ea însăşi puternic polarizată: pe de o parte unii evrei bogaţi, bancheri, comercianţi sau industriaşi, pe de altă pape numeroşi evrei trăind în condiţii precare, în cartiere sărace. În privinţa ştiinţei de carte stăteau, în medie, mai bine decât românii; erau mulţi evrei în profesiunile liberale: medici, avocaţi, jurnalişti… Incontestabil este şi faptul că legionarii au ucis evrei, ca şi regimul mareşalului Antonescu. Negarea sau minimalizarea acestor crime este incorectă şi nu foloseşte la nimic României (foloseşte poate doar ca şi astăzi România să fie taxată de antisemitism!). Unele disocieri sunt totuşi necesare. Tratamentul de tip exterminator a fost rezervat evreilor din Basarabia şi Bucovina; aceştia au fost acuzaţi de regimul Antonescu că pactizaseră în 1940 cu ocupantul sovietic (generalizându-se atitudinea unor evrei prosovietici prin culpabilizarea

tuturor). În consecinţă, aproape toţi au fost deportaţi dincolo de Nistru, în „Transnistria”, teritoriu controlat între 1941 şi 1944 de armata română. S-au petrecut şi execuţii sumare, dar majoritatea au pierit din cauza lipsurilor îndurate în lagăre. Cu aproximaţie, numărul morţilor poate fi apreciat la 110.000-120.000 (se presupune că vreo sută de mii apucaseră să plece în Uniunea Sovietică o dată cu retragerea armatei roşii); autorităţilor române le revine în plus şi vina dispariţiei unui mare număr de evrei „neromâni”, locuitori ai Transnistriei (masacraţi sau morţi în lagăre). În România (minus Basarabia şi Bucovina), a fost un singur episod sângeros de mare amploare (după crimele legionare din ianuarie 1941, soldate la Bucureşti cu 120 morţi dintre evrei), şi anume pogromul de la Iaşi, de la sfârşitul lunii iunie 1941; cifra minimă, atestată documentar, a evreilor morţi atunci este de circa 3000. În rest, autorităţile româneşti, poate după unele ezitări, au refuzat să aplice „soluţia finală” la care îndemnau germanii.6 Evreii au fost supuşi la tot felul de persecuţii, în cadrul unei ample politici de „românizare”: li s-au confiscat proprietăţile, au fost excluşi din şcoli şi universităţi… N-au fost trimişi pe front (nu meritau să moară pentru România!), dar li s-au impus munci obligatorii, mai mult umilitoare decât utile (precum curăţarea străzilor de zăpadă), şi prestaţii în natură (predarea unor articole de îmbrăcăminte…). Cumplit pentru ei a fost însă faptul că au trăit ani de zile cu frica în sân: orice li se putea întâmpla. Publicat recent, Jurnalul scriitorului român evreu Mihail Sebastian (19071945), excepţional document pentru acei ani, pune în evidenţă drama unor oameni care până atunci se socotiseră integraţi în societatea românească şi se vedeau deodată părăsiţi sau trataţi cu condescendenţă chiar de vechii lor prieteni români; şi, peste toate, frica…7 Cert este însă că aceşti evrei au supravieţuit. Şi, în sfârşit, în Transilvania de Nord, cedată Ungariei în 1940, evreii au fost deportaţi la Auschwitz în 1944; majoritatea lor au pierit, în total vreo 100.000 de oameni. Sunt victime care nu pot fi însă puse în seama României; în cazul lor responsabilitatea revine autorităţilor maghiare şi germane. Acestea sunt faptele şi datele. Regimul Antonescu a exterminat ceva mai mult de o sută de mii de evrei români şi a „salvat” vreo 300.000. Strict aritmetic, meritul ar fi de trei ori mai mare decât vina! Doar că nu este un merit să nu ucizi şi este o crimă să ucizi. Pe de altă parte, Antonescu nu poate fi izolat de contextul tulbure al unei epoci dominate de discriminări, de ură şi de violenţă. Nici Dresda şi Hiroshima nu au fost acte nobile! (ca să nu mai vorbim de milioanele de victime ale lui Hitler şi Stalin). Este neîndoios faptul că românii îl văd pe Antonescu altfel de cum îl văd evreii. Mareşalul a condus războiul pentru reîntregirea României şi a căzut victimă comunismului. De aceea, nu orice vorbă favorabilă despre el denotă azi antisemitism sau antidemocratism, asemenea atitudini caracterizându-i doar pe aceia (relativ puţin numeroşi) care întreţin un adevărat cult al mareşalului. Un alt punct sensibil în raporturile dintre români şi evrei îl constituie rolul acestora din urmă în primii ani ai regimului comunist. Nu este un secret faptul că pe la 1950 ponderea evreilor era însemnată în conducerea partidului comunist şi a Securităţii. Dar şi acest fapt are o explicaţie istorică. Mai întâi, în micul partid comunist din 1944, românii erau minoritari, iar evreii numeroşi. Chiar după ce partidul şi-a însutit rândurile şi a devenit predominant românesc, cercul restrâns al liderilor şi al comuniştilor de încredere s-a românizat mai încet. Şi sovieticilor le-a convenit iniţial o asemenea conducere „cosmopolită”, interesul lor fiind acela de a lovi în tradiţia naţională românească; nu numai evrei, dar şi maghiari, şi persoane de alte naţionalităţi ocupau posturi sensibile în aparatul politic, de propagandă şi de represiune. Dar chiar faptul mai general că după 1944 foarte mulţi evrei au îmbrăţişat comunismul este cât se poate de explicabil. Pentru ei, ocuparea României de armata sovietică a însemnat eliberarea mult aşteptată. Au scăpat de coşmar. Ce motive ar fi avut să-i respingă pe sovietici şi şi stemul adus de ei, atunci când

România „tradiţională” era cât pe ce să-i nimicească? Într-un fel, susţinând regimul comunist, au dat replica românilor pentru regimul Antonescu. Nu trebuie totuşi mers prea departe nici cu această logică. Au fost şi evrei persecutaţi de comunişti, împinşi să emigreze sau aruncaţi în închisori, după cum au fost – totuşi! – şi români, foarte mulţi români, care au susţinut comunismul, începând cu numărul unu al partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej. A face din el un „om bun” care nu a avut încotro în faţa presiunii ruseşti din afară şi evreieşti dinăuntru, contrapunându-l evreicei Ana Pauker, nu este chiar cea mai onestă dintre abordări. Amândoi, un român şi o evreică, şi alţii pe lângă ei, indiferent de naţionalitate, şi-au împărţit răspunderea angajării României pe drumul comunismului stalinist. Evreii s-au lecuit de altfel destul de repede de comunism. Încă din anii '50 ei au început să părăsească România, lăsându-i pe români să-şi facă ei între ei comunismul lor specific naţional. Nu s-ar putea spune că fără evrei a ieşit mai bine! Cât despre antisemitismul actual, mi se pare că uneori, privit dinspre Occident, capătă proporţii mult peste cele reale. Ultranaţionaliştii (gen „România Mare”) nu ezită să-i apostrofeze pe evrei, îndeosebi pentru a-şi manifesta ostilitatea faţă de „marea finanţă” internaţională, faţă de Occident în general. Dar, în materie de adversari, nu-i tratează mai bine pe maghiari şi pe ţigani. Sunt comentatori occidentali care cred a sesiza un fel de antisemitism „potenţial” în remarcile unor intelectuali privitoare la istoria recentă a României. Se prea poate ca anume accente puse asupra perioadei interbelice, regimului Antonescu sau regimului comunist să nu corespundă întru totul perspectivei evreieşti. Evreii au o sensibilitate pe deplin justificată în privinţa extremei drepte; tot aşa, românii manifestă susceptibilitate în materie de comunism. Este ceea ce Occidentul, care a suferit de pe urma nazismului şi a diverselor fascisme, nu înţelege prea bine; pentru români drama cea mare a fost comunismul; în această privinţă, durerile lor nu sunt aceleaşi cu ale evreilor. Ar fi însă exagerat ca unele accente diferite – care ţin de libera discuţie intelectuală – să fie etichetate drept „antisemitism”. În fapt, raporturile dintre români şi evrei sunt astăzi cât se poate de bune, debarasate în cea mai mare parte de prejudecăţile care au existat cândva. În Israel şi în lumea întreagă trăiesc o mulţime de evrei care vorbesc româneşte şi se simt apropiaţi de România; ei revin periodic cu plăcere în ţara lor de obârşie. Există şi o literatură israeliană de expresie română. Şi românii călătoresc în Israel; este şi un puternic curent de mână de lucru românească angajată acolo (în condiţii adesea nu prea convenabile – dar aceasta este o altă problemă, care ţine de statutul românilor în lume). Din păcate, pierzându-şi evreii, românii au pierdut, fără să-şi dea seama, nu numai un ferment economic (astăzi, când economia abia mişcă, ei au toate motivele să se gândească cu nostalgie la evreii şi germanii plecaţi), dar şi o parte din sufletul românesc. Nu numai românii etnici au creat România şi cultura românească. În ce-i priveşte, evreii au adus o doză apreciabilă de nonconformism, de curiozitate şi mobilitate intelectuală. Câţiva dintre cei mai de seamă cercetători ai limbii române şi folclorului românesc (aşadar, în domeniul cel mai pur al „românismului”), au fost evrei: Lazăr Şăineanu (1859-1934), cu o carieră succesivă în România şi în Franţa, autorul unei lucrări clasice privind elementele orientale din limba şi cultura română; H. Tiktin (1850-1936), autorul primei gramatici sistematice a limbii române şi al unui apreciat dicţionar româno-german; Moses Gaster (1856-1939), stabilit la Londra (din 1887 rabin şef al comunităţii evreilor de rit spaniol), preocupat îndeosebi de literatura populară românească… Evreii au avut o pondere considerabilă în literatura românească interbelică, abordând cele mai variate subiecte şi formule literare, de la evocarea pitoreştilor cartiere evreieşti (astăzi dispărute), până la science-fiction, dadaism şi suprarealism (contribuţii asupra cărora voi reveni). Prin evrei, cultura românească a căpătat un grad sporit de diversitate.

Maghiarii. Resentimentele româno-maghiare se hrănesc dintr-o dublă frustrare. Mai întâi, până la 1918, românii transilvăneni au fost priviţi cam de sus de unguri. Erau în cea mai mare parte ţărani, prea puţini orăşeni şi intelectuali, iar ungurii formau clasa dominantă. După 1918, rolurile s-au inversat. Din „stăpâni”, ungurii au ajuns să fie „dominaţi”. Ei sunt îngrijoraţi şi de scăderea continuă a ponderii lor în Transilvania. La începutul secolului al XX-lea, vorbitorii de limbă maghiară erau aproape o treime, acum nu mai sunt decât o cincime. Reprezentau majoritatea în mediul citadin, acum au ajuns minoritari şi în oraşe. Ungaria Mare încercase să-i includă pe românii din Transilvania în naţiunea ungară. Românii au rămas însă români şi au preferat Bucureştiul Budapestei. Acum lucrurile se prezintă asemănător cu ungurii; cărei naţiuni îi aparţin maghiarii transilvăneni: naţiunii române sau naţiunii maghiare? Oficial, naţiunii române, dar din punctul lor de vedere naţiunii maghiare; întocmai românilor care priveau cândva spre Bucureşti, privesc şi ei spre Budapesta (deosebirea constând totuşi în faptul că românii erau majoritari iar ei sunt minoritari). Proiectul lor este de a obţine cât mai multe concesii de ordin lingvistic, cultural şi administrativ, într-un sistem politic cât mai descentralizat (exact inversul tradiţiei centralizatoare româneşti şi a „statului naţional unitar”). De o autonomie a Transilvaniei (unde ungurii ar avea altă pondere decât pierduţi în ansamblul României) nici nu poate fi vorba (cel puţin în contextul actual). Nici autonomia celor două judeţe cu majoritate ungurească din estul Transilvaniei nu ar fi acceptată de români; ea nu ar fi de altfel întru totul favorabilă nici ungurilor, detaşându-i pe unii de alţii. Aşa că maghiarii insistă în principal asupra unei cât mai pronunţate descentralizări administrative, asociată cu utilizarea oficială a limbii maghiare alături de română în zonele şi localităţile unde procentul lor atinge un grad semnificativ. Problema universităţii maghiare s-a dovedit cu deosebire spinoasă (şi rămâne până în prezent nerezolvată). Maghiarii dispun de un sistem de învăţământ preuniversitar complet, precum şi de secţii în limba maghiară în anumite facultăţi ale universităţilor de stat, dar consideră că, o dată ce plătesc taxe ca toţi cetăţenii, au dreptul şi la o universitate de stat maghiară. Românii nu o văd cu ochi buni. Limba oficială în România este româna. O asemenea universitate ar pune sub semnul întrebării însăşi filosofia „statului naţional” şi ar sfârşi prin a crea – potrivit opiniei româneşti – un fel de „apartheid” cultural. S-a preconizat soluţia de compromis a unei universităţi multiculturale, cu predarea în maghiară, germană, dar şi în română, ceea ce, fireşte, n-a fost de natură să satisfacă partea ungară. Ungurii, care au pierdut enorm prin tratatul de la Trianon, urmăresc să-i atenueze sau chiar să-i depăşească efectele printr-o dublă strategie: pe de o parte, o relaţie cât mai strânsă între Ungaria şi segmentele de populaţie maghiară încorporate în ţările vecine, pe de altă parte afirmarea energică a individualităţii minorităţilor maghiare din aceste ţări. La Budapesta se adoptă legi (precum cea din 2001 privitoare la „statutul maghiarilor” din afara graniţelor Ungariei, urmată de alte iniţiative asemănătoare) care sunt receptate în România în sensul unei discriminări între cetăţenii români şi a încălcării prerogativelor statului român (căutându-se apoi formulări de compromis pentru a se atenua această impresie). Pe de altă parte obiectivul major declarat al U. D. M. R. Constă în dobândirea autonomiei culturale; printre români există însă temerea că sub această cerinţă s-ar ascunde proiectul unei adevărate autonomii teritoriale, susceptibilă de a mina caracterul unitar al statului român (cu atât mai mult cu cât sunt unguri care pledează pentru o autonomie efectivă a ţinutului secuiesc). Sentimentul multor români este că liderii maghiari se preocupă strict de problemele etniei lor, şi mai puţin de ale ţării, şi că odată rezolvate actualele revendicări, vor urma altele, la nesfârşit. Ungurilor din România şi fraţilor lor din Ungaria li se atribuie ţeluri tulburi privitoare la

Transilvania. Şi în Ungaria – ca şi în România – există naţionalişti extremişti. Se mai aude câte o vorbă din când în când despre Ungaria Mare sau se deplânge soarta ungurilor aflaţi dincolo de hotarele ţării. Toate acestea au fost însă mult exagerate de naţionaliştii români şi, în anume momente, de guvernările de până în 1996 („pericolul maghiar” dovedindu-se un eficient slogan electoral). Pare unora suspect şi faptul că oameni de afaceri din Ungaria se opresc şi investesc în Transilvania, fără să mai treacă munţii, spre celelalte, regiuni româneşti. Cert este că Ungaria „atrage”, şi nu numai pe maghiarii transilvăneni dar şi pe destui români de la graniţa vestică. Explicaţia este simplă: Ungaria se prezintă în toate privinţele mai bine decât România. Nu este vina ei! Însă de aici până la destrămarea României e cale lungă. Şi totuşi lucrurile tind să se amelioreze. Neînţelegerile periodice n-au condus la crize majore. Raporturile politice dintre România şi Ungaria au ajuns nesperat de bune. Măcar de dragul maghiarilor din România, Ungaria nu poate fi indiferentă la soarta României. Iar România a avut şi are nevoie de bune relaţii cu Ungaria în politica ei de aderare la N. A. T. O. Şi de integrare europeană, după cum, în plan intern, succesivele guvernări, începând din 1996, nu s-au putut lipsi de sprijinul U. D. M. R. Se are în vedere o reconciliere româno-maghiară, după modelul franco-german; mai este până acolo, dar câţiva paşi s-au făcut. Oricum, tendinţa este spre aplanare, nu spre conflict. Europa poate sta liniştită: Transilvania nu este şi nu riscă să devină o Bosnie sau un Kosovo. Integrarea europeană va rezolva multe. O dată ce frontierele se vor abstractiza, ungurii din Transilvania şi cei din Ungaria se vor afla mult mai aproape, fără ca prin aceasta unitatea României să fie primejduită. Dacă proiectul european va reuşi, se va rezolva şi problema minorităţilor. Într-o Europă unită nimeni nu va mai fi majoritar; va fi o confederaţie de „minorităţi”. Ţiganii. Dar principala obsesie a românilor sunt astăzi ţiganii.8 În faţa lor românii se simt ca într-o cetate asediată. Le sunt atribuite aproape toate infracţiunile şi crimele. Şi par a fi pe zi ce trece tot mai mulţi. Recensămintele nu dau cifre spectaculoase: doar 2,5% din populaţia ţării în 2002. Însă fiecare s-a declarat ce a crezut de cuviinţă, aşa că mulţi ţigani s-au înregistrat ca români. Sunt, cu siguranţă, mai numeroşi. Dar încă şi mai numeroşi în imaginarul colectiv decât în realitate. Cifrele scapă de sub control; se vorbeşte de un milion, de două sau chiar de trei milioane (cu alte cuvinte, eventual, o zecime, sau mai mult, din totalul locuitorilor). Românii nu prea mai au copii, ţiganii au mulţi. Ei continuă să aibă un comportament demografic de „lumea a treia”, faţă de o populaţie majoritară cu comportament european. Ce se va întâmpla? Spun unii că în acest ritm, în vreo cincizeci de ani, ţiganii vor deveni majoritari. Iată, am zice, rezolvată şi obsedanta problemă românească a originilor: prea mult s-au disputat românii dacă sunt daci sau romani! Ţiganii, în ce-i priveşte, au o cu totul altă origine; ei au venit din părţile Indiei, fiind menţionaţi în ţinuturile româneşti în secolul al XIV-lea. Nu numai „rasa”, dar şi condiţia socială i-a deosebit de români. Au fost timp de secole robi, pe moşiile domneşti, boiereşti şi ale mânăstirilor. „Dezrobirea” ţiganilor s-a petrecut, în Ţara Românească şi Moldova, spre mijlocul secolului al XIX-lea (cu puţin înaintea eliberării sclavilor negri din America). Odată liberi, mulţi ţigani au rămas în sate, dar în cartiere locuite doar de ei, neamestecându-se cu românii. Alţii au venit la oraş, şi aici concentraţi în genere în anume zone. Ţiganii nomazi care îşi mutau corturile dintr-un loc în altul aproape au dispărut. Impresia românilor despre ţigani este că nu lucrează, ci trăiesc din furtişaguri şi din cerşit. În fapt, unii dintre ei sunt meseriaşi pricepuţi; au o tradiţie în prelucrarea fierului, lemnului şi aurului. Nimeni nu le contestă cel puţin o calitate: aceea de muzicieni înnăscuţi. Lăutarii sunt prin definiţie ţigani, iar muzica ţigănească este o componentă importantă a sensibilităţii artistice din această parte a Europei.

Ţiganii sunt minoritatea cea mai răspândită, oarecum egal, pe întregul teritoriu al ţării. Este, în ciuda termenului generic folosit pentru a-i desemna, şi minoritatea cea mai eterogenă. Ei înşişi se consideră de mai multe feluri: o etnie împărţită în „subetnii”. Sunt foarte diferiţi şi în privinţa gradului de integrare: mulţi trăiesc strict între ei, într-un arhipelag de insule ţigăneşti, distinct de restul ţării, alţii sunt integraţi în diverse grade, unii chiar asimilaţi. Ţiganii „autentici” vorbesc încă ţigăneşte. Şi-au păstrat obiceiurile şi legile. Încă funcţionează o, „justiţie ţigănească”, paralelă cu justiţia ţării. Ascultă de propriii lor conducători. Într-o Românie republicană, au rămas în felul lor monarhişti: au un „rege”, şi mai au şi un „împărat”! În ultimul deceniu, s-a petrecut şi printre ei o diferenţiere importantă. Majoritatea trăiesc în sărăcie şi mai ales în condiţii primitive de cultură şi igienă. În sate, casele lor mizerabile sar imediat în ochi. Mulţi dintre copii nu merg la şcoală sau o părăsesc înainte de vreme; copiii abandonaţi, „copiii străzii” sunt cel mai adesea ţigani. Dar s-a ridicat şi o burghezie sau o aristocraţie ţigănească. De felul lor refractari la constrângeri, ţiganii au dovedit după 1989 mai multă „imaginaţie economică” decât românii. Unii s-au îmbogăţit, de regulă nu pe căi prea ortodoxe (dar asta este valabil şi pentru destule dintre marile averi româneşti). „Mafia ţigănească” ţine vedeta în massmedia: răpiri, încăierări, prostituţie… S-au ridicat, cam peste tot în ţară, „palate” ţigăneşti. Nu sunt chiar palate, un soi de case mai mari şi foarte bătătoare la ochi. Împodobite cu nenumărate turnuleţe, sinteză kitsch de Extrem Orient şi Disneyland. Călătorul care, venind dinspre Craiova, capitala Olteniei, ajunge la Strehaia, în inima provinciei, are surpriza de a pătrunde în oraş printr-un întreg cartier de asemenea palate. De partea cealaltă se află cartierul românesc, cu oamenii înghesuiţi în blocuri sordide. Aici ţiganii sunt bogaţii şi românii săracii. Bărbaţii nu atrag atenţia prin vreo ţinută anume, femeile se poartă însă tot în tradiţionalele lor fuste largi multicolore. Slujnicele care trebăluiesc în palatele ţigăneşti sunt evident românce. O lume pe dos, pentru români! Semnul egalităţii pus între „ţigani” şi „infractori” este cu siguranţă abuziv. Nu este însă mai puţin adevărat că ei trăiesc într-o lume a lor, în care încă nu au curs constrângerile impuse de societatea modernă. S-au afirmat în anii din urmă şi intelectuali ţigani, şi oameni politici („partida romilor” e reprezentată în Parlament); misiunea lor nu este uşoară, trebuind pe de o parte să convingă membrii etniei de necesitatea respectării unor reguli, iar pe de altă parte pe români de necesitatea unei atitudini mai binevoitoare faţă de ţigani. Când vor să iasă din ţară, ţiganii ies, fără să-şi bată prea mult capul cu vizele (cât timp a funcţionat acest sistem) şi nici, după aceea, cu alte formalităţi. Cum procedează este secretul lor. Cert este că peste tot în Occident întâlneşti ţigani români. Românii ar avea motive să fie încântaţi că măcar o parte din ţigani pleacă din ţară, dar nu prea sunt, considerând că pe unde se duc ţiganii fac România de râs. O anecdotă bine cunoscută povesteşte cum au devorat ţiganii lebedele de pe lacul palatului Schonbrunn din Viena. Nici trecerea lor prin Londra nu a rămas neobservată; londonezii au avut prilejul să-i vadă exersând tradiţionala artă a cerşitului. În 2002, odată cu renunţarea la vize, a urmat un val „sensibil” în Franţa. Francezii s-au trezit cu aşezări improvizate la marginea oraşelor, focare potenţiale de infecţie şi delincvenţă. Dintre cei expulzaţi, unii au ajuns (pentru scurt timp) în Elveţia, în contrast şi mai izbitor cu ordinea şi curăţenia elveţiană. Pe români îi jigneşte asimilarea român-ţigan, curentă în Occident. Însă ţiganii plecaţi din România sunt români, aşa scrie pe paşaportul lor (admiţând că au paşaport). Românii nu prea reuşesc să priceapă cum poate cineva care nu e român (în sens etnic şi cultural) să fie totuşi considerat român. Şi mai intervine ceva foarte supărător pentru ei. „Ţigan”, ajungând să fie un termen peiorativ, ţiganii insistă acum să fie numiţi romi (aşa cum îşi spun ei înşişi). Iar rom seamănă neplăcut de bine cu român (deşi cele două cuvinte au origini cu totul diferite). Cum să facă un străin o distincţie atât de fină? Care e deosebirea dintre un rom din România şi un român

din România? Partea amuzantă a lucrurilor este că în vremea lui Ceauşescu din misterioase motive naţionaliste – românii s-au bătut pentru ca în engleză să nu se mai spună Rumania şi Rumanian, ci Romania şi Romanian. Şi aproape au reuşit să impună englezei această modificare ortografică (ceea ce nu s-a întâmplat în franceză şi germană, unde se zice tot Roumanie şi Rumänien). Acum românii se căiesc, dar ce să mai facă? Ei se gândiseră la originea lor romană şi nicidecum la asimilarea cu ţiganii. Între români şi ţigani au avut loc şi confruntări sângeroase. Într-un sat, un ţigan ucide un român. Sătenii, indignaţi, se năpustesc asupra întregii comunităţi ţigăneşti. Pun foc la case, mor oameni arşi de vii. Chiar dacă asemenea episoade sunt izolate, ele constituie un semnal de alarmă. Singura soluţie este acceptarea şi integrarea. Ţiganii vor trebui ridicaţi, puţin câte puţin, la nivelul material şi cultural al populaţiei româneşti. De ambele părţi este nevoie de bunăvoinţă, imaginaţie şi perseverenţă. Românii între ei. Românilor le place să creadă că au anume trăsături care le sunt proprii, o îmbinare de calităţi, eventual şi de defecte, specific românească. Ei sunt dispuşi să mărturisească lipsa disciplinei, a perseverenţei, a spiritului de organizare, cu condiţia de a se recunoaşte că sunt un popor inteligent, cu un coeficient intelectual probabil superior altora. Dacă din asemenea însuşiri nu a ieşit ceva mai bun, de vină sunt şi ei înşişi (mai puţin harnici decât inteligenţi), dar, cu siguranţă, în primul rând „ceilalţi”. Nu lipsesc nici interpretările care văd în spiritualitatea românească, deschisă spre nemărginirea cosmosului şi spre marile întrebări ale existenţei, o sinteză superioară în raport cu spiritul pozitiv şi tehnologic al Occidentului (orgolioasă interpretare, exprimată de filosofi ca Lucian Blaga, în Spaţiul mioritic, 1936, sau Constantin Noica, în Sentimentul românesc al fiinţei, 1978). „Ceilalţi” sunt mai eficienţi, românul mai profund, mai subtil, mai sensibil. Românii sunt foarte înclinaţi să mediteze asupra acestui subiect: cum sunt ei şi cum sunt ceilalţi. „Specificul naţional” i-a preocupat decenii de-a rândul pe teoreticienii culturii româneşti. „Psihologia popoarelor”, o ştiinţă cam suspectă, de mare trecere în secolul al XIX-lea, dar astăzi în genere abandonată, i-a sedus pe mulţi autori români şi încă nu este complet uitată în exerciţiile intelectuale româneşti. „Cum suntem noi?”, întrebare obsedantă şi care, prin insistenţa ei, reflectă mai curând un minus decât un plus de specific naţional. Adunându-se relativ recent într-o singură naţiune şi împrumutând atât de mult de la alţii, românii au tot căutat argumente pentru a-şi sublinia personalitatea. Satul românesc, ca depozitar al sufletului naţional, spre deosebire de oraşul cosmopolit, a devenit principalul reper în această căutare. Dar ce se întâmplă astăzi când majoritatea românilor nu mai sunt ţărani? De fapt, folclorul a fost exploatat pretutindeni, atunci când s-au închegat naţiunile europene, pentru a se pune în evidenţă geniul specific al fiecăreia (un folclor în genere adaptat, uneori chiar inventat, ca în cazul clasic al poemelor lui Ossian). Folclorul a fost obligat să dovedească o unitate de tip naţional, pentru care nu avea nici o vocaţie. Incontestabil, folclorul românesc este unul dintre cele mai bogate şi mai bine păstrate până astăzi din întreaga Europă. Dar „folclor românesc” este un termen generic pentru tot felul de varietăţi locale. Portul popular, casa şi gospodăria ţăranului, obiceiurile şi credinţele sunt diferite de la o zonă la alta; se înţelege că prezintă şi asemănări, dar se aseamănă totodată şi cu folclorul popoarelor vecine, îndeosebi cu aria culturală balcanică. Ideea unui românism elementar, concentrat în folclor şi simbolizat prin ţăran este mitologică. Nu folclorul tradiţional, ci ideologia naţională modernă a dat unitate spaţiului românesc (şi tuturor celorlalte spaţii naţionale). Românii nu diferă doar de străini, ci şi între ei. Şi în această privinţă, întâlnim stereotipuri, delimitând în general cele trei mari regiuni ale ţării. Muntenii sunt consideraţi vioi, ardelenii mai înceţi, iar moldovenii contemplativi. Anecdotele cu ardeleni exploatează o anume dificultate de a

înţelege şi de a acţiona prompt (un Ardeal, fireşte, văzut dinspre Bucureşti). Cele cu olteni mizează pe o răsturnare a valorilor, pe soluţii ieşite din comun (este cea mai rurală parte a României şi, deşi dintotdeauna ataşată Munteniei, păstrătoare a unei individualităţi distincte). Altminteri, se acceptă că Ardealul, împreună cu Banatul şi cu Bucovina, reprezintă partea cea mai civilizată a ţării (influenţa nemţească, faţă de – dincolo – înrâurirea balcanică şi turcească!). Antiteza clasică este însă Muntenia-Moldova, prezentă nu numai în stereotipuri elementare, dar şi în diverse tentative teoretice de definire a spiritului naţional. E. Lovinescu (1881-1943), unul dintre cei mai de seamă critici şi istorici literari români, şi teoretician al culturii, vedea distincţiile (în Istoria civilizaţiei române moderne, 1924-1925) în termeni „rasiali” şi imuabili. După el, „prin natura contemplativităţii lor, moldovenii înclină spre creaţia poetică”, în timp ce „prin firea lor mobilă, comprehensivă şi practică, muntenii şi-au îndreptat activitatea mai mult pe terenul politic şi economic”9. Fapt este că, îndeosebi în secolul al XIX-lea, moldovenii au dat cel mai important contingent de scriitori şi de artişti, şi chiar de oameni de ştiinţă. Iaşul era pe atunci un fel de Atenă a României; centralizarea excesivă a ţării a dus însă la declinul Iaşului în favoarea Bucureştiului, care a absorbit cea mai mare parte din energii şi din valori. În ce priveşte clasa politică, chiar dacă nu se poate vorbi de o discriminare, Muntenia a fost cu siguranţă vioara întâi (şi a rămas aşa şi în perioada interbelică, spre insatisfacţia ardelenilor care se simţeau – şi probabil se mai simt şi astăzi – cam stingheri în, prea balcanicul, după ei, Bucureşti). Şi economiceşte Moldova a rămas în urmă, atât faţă de Muntenia cât şi de Transilvania (din această cauză dezvoltându-se un curent migrator intern, dinspre Moldova spre celelalte regiuni). Din motive ideologice, în România s-a insistat foarte mult asupra unităţii. Dar ceea ce frapează este tocmai diversitatea ţării, a locurilor şi a oamenilor. Nu există un peisaj românesc tip şi nici un român tip. România este un caleidoscop de peisaje şi de oameni. Este drept, urbanizarea şi încă şi mai mult proiectul uniformizator al comunismului au mai redus ceva din această diversitate. Dar oricine trece, să spunem, din Muntenia în Ardeal sau invers îşi dă seama că a trecut şi o frontieră de civilizaţie. Considerabile la scara întregii ţări, deosebirile sunt încă mari, îngrijorător de mari şi între diversele medii sociale (în ciuda nivelării încercate de comunism). Satul este mult rămas în urmă faţă de oraş (chiar dacă nici oraşele nu arată strălucit). Călătorul occidental descoperă cu surprindere cum oamenii îşi scot încă apa din puţ sau folosesc căruţe trase de cai, pe drumuri nepavate, pline de praf sau de noroi. Dar şi între oraşe ierarhia este sensibilă. Cine călătoreşte din Bucureşti în provincie are şansa de a-şi schimba – în bine! – părerea despre Bucureşti; viaţa este totuşi ceva mai confortabilă în capitală decât în oraşele mai mici ale ţării. Periferiile sunt iarăşi o problemă; ele oferă o imagine demoralizantă, fie că sunt cartiere vechi de tip semiurban, fie faimoasele cartiere noi de blocuri, uzate după numai două-trei decenii de existenţă. După 1989, inegalităţile sociale şi în primul rând financiare au căpătat proporţii îngrijorătoare. Necazul nu este că au apărut oameni foarte bogaţi, ci că s-au înmulţit săracii, care au devenit şi mai săraci. România rămâne prizoniera unui model oriental (sau propriului său model tradiţional), cu discrepanţe sociale foarte mari. Şi atunci, „unitatea naţională” ţine mai mult de discurs decât de viaţa reală a oamenilor. Românii sunt mândri de intelectualitatea lor şi de valorile culturale pe care le-au produs. Mândrie în bună măsură justificată: intelectualul român (exceptând totuşi un anume tip de „pseudointelectual” creat de comunism) este cu siguranţă mai aproape de intelectualul occidental decât este România, în ansamblu, de Occident. Probabil că în nici o altă ţară europeană deosebirea nu este atât de mare între nivelul de sus şi nivelul de jos. Aşa se explică şi situarea României, în ciuda relativelor ei performanţe intelectuale, în coada statisticilor europene, chiar după unele ţări balcanice, care nu au tradiţia intelectuală a României.

Nu intelectualii atârnă în balanţa statisticilor! Din punct de vedere social, România este o ţară dezmembrată, în care românii par a fi străini românilor. Cel mai mult de restul românilor se deosebesc basarabenii. Mai sunt ei încă români? În ce-i priveşte, îşi spun moldoveni. Românii nu-şi dau seama cum ar putea basarabenii să nu fie români: au aparţinut Moldovei, apoi României, şi vorbesc româneşte; sunt aşadar români, născuţi români. O asemenea interpretare presupune însă supraaprecierea unor factori (limba şi istoria) în detrimentul altora. Ceea ce contează în primul rând, în orice construcţie naţională, este voinţa de a fi: de a fi (sau a nu fi) român ori moldovean. Termenul „moldovean” poate genera confuzie; moldovenii de la apus de Prut sunt parte constitutivă a naţiunii române, la fel ca muntenii şi ardelenii, moldovenii de la răsărit de Prut rămâne să se lămurească ei înşişi ce sunt. În momentul destrămării Uniunii Sovietice, Republica Moldova părea gata să se arunce în braţele României. Limba română (şi nu „moldovenească”, cum i se spunea în epoca sovietică) a fost declarată limba statului şi s-au adoptat chiar culorile drapelului românesc: roşu, galben şi albastru. Apoi atmosfera s-a mai răcit. Doar o minoritate îşi exprimă deschis idealul unirii cu România. Un referendum a consfinţit existenţa Moldovei ca stat independent. Nu pare o ţară aşezată pe baze prea solide, dar nu e singura de acest gen răsărită în această parte a Europei (ce să mai spunem de Bosnia?). Fapt este că Moldova nu seamănă cu România. Minoritatea rusoucraineană (o treime din populaţie) îi conferă un profil aparte (ponderea rusofonilor e încă mai mare în făşia de dincolo de Nistru – Transnistria care în urma unui scurt conflict militar s-a separat de facto de Moldova şi probabil că nu va accepta reintegrarea decât pe baza unui statut de autonomie; evident, nici vorbă în cazul lor de vreo unire cu România!). Dar şi românii basarabeni sunt de un fel aparte. Nivelul cultural e mai scăzut ca în România, iar pecetea rusească încă puternică. Vechea elită românească fie s-a refugiat în România în urma cedării Basarabiei, fie a fost nimicită de sovietici; dar trecutul nu se mai poate reface, acesta este rezultatul. România a încheiat tratate atât cu Ucraina cât şi cu Moldova, recunoscând astfel noile configuraţii politice şi frontierele existente. Naţionaliştii români au protestat: cum să se recunoască rapturile teritoriale şi îndeosebi existenţa Moldovei ca stat? Deocamdată există însă două state româneşti sau, mai corect spus, o Românie şi o Moldovă. Rude ceva mai îndepărtate ale românilor se află în Balcani, la distanţă apreciabilă de frontiera sudică a României; sunt ultimii supravieţuitori a ceea ce a fost cândva romanitatea balcanică. Româna mai cuprinde – pe lângă limba română propriu-zisă, denumită de lingvişti şi „daco-română” – încă trei dialecte: istro-româna, aproape dispărută, vorbită în câteva sate din peninsula Istria; megleno-româna, cu vreo 15.000 de vorbitori la nord de Salonic; şi aromâna sau macedo-româna, care grupează un număr sensibil mai mare, poate vreo 400.000.10 Asemănarea acestor dialecte cu limba română, incontestabilă pentru lingvişti, e mai puţin evidentă în vorbirea curentă; vorbind fiecare în graiul lui, un român şi un aromân nu s-ar putea înţelege. Cam jumătate dintre aromâni sunt răspândiţi în Grecia (îndeosebi în Munţii Pindului), ceilalţi în Albania, în Macedonia şi în sud-vestul Bulgariei. Ocupaţiile lor tradiţionale sunt creşterea vitelor şi negoţul. Pe la 1900, sprijiniţi activ de România, aveau şcoli în limba lor, care astăzi nu mai există. Pe atunci ei jucau un rol important în politica balcanică a României şi au fost oarecum monedă de schimb în 1913, când România a obţinut Cadrilaterul (în timp ce aromânii, aflaţi oricum departe de hotarele româneşti, au intrat între frontierele celorlalte state balcanice). Numeroşi aromâni au emigrat în România, mai ales în Dobrogea. Sunt percepuţi de români drept foarte întreprinzători şi perseverenţi. Şi-au manifestat calităţile în primul rând în comerţ, dar au dat şi nume în viaţa intelectuală a ţării. Statele balcanice practic nu recunosc o minoritate aromână; ei sunt pe cale de a-şi pierde identitatea (oficial deja şi-au pierdut-o, fiind ignoraţi în recensăminte, ceea ce face problematică însăşi aprecierea numărului lor). De altfel şi românii din

nordul Peninsulei Balcanice, situaţi imediat la sud de Dunăre, în Bulgaria, dar mai ales în Iugoslavia (pe valea Timocului) nu au o existenţă recunoscută. Câţi români trăiesc în prezent în lume? Iată o întrebare la care răspunsurile diferă. În România, români etnici sunt, după datele din 2002, 19.400.000 (poate chiar mai puţini; depinde cum sunt număraţi ţiganii). Basarabenii (moldoveni) sunt aproape trei milioane. Aproape o jumătate de milion sunt înregistraţi în Ucraina (în părţile cedate din Basarabia şi Bucovina, dar şi dincolo de Nistru, ca şi în Maramureşul ucrainean). În Ungaria au rămas doar vreo zece mii potrivit datelor oficiale (douăzeci de mii după alte estimări), iar în Voivodina (Serbia) circa patruzeci de mii. În Balcani, cum am arătat, greu de spus. Apoi, sunt sute de mii de români în Europa Occidentală (numărul lor de altfel s-a înmulţit după 2002) şi alte sute de mii în America (însă cei stabiliţi de câteva generaţii sunt deja americani de origine română mai mult decât români). Nu cred că numărul total depăşeşte cu mult 25 de milioane (şi de fapt, mai presus de statistică se pune o problemă de identitate; nu toţi basarabenii, aromânii sau românii americani se regăsesc într-o identitate românească). Dar şi statistica poate fi abordată în spirit naţionalist (în ciuda aparenţelor ei riguroase, statistica e foarte dependentă de ideologie). Şi astfel, românii ajung să urce – în imaginar – la 30 sau chiar la 35 de milioane! Sigur este că au început să se răspândească în lume. Pe străzile oraşelor din Occident se aude acum frecvent vorbindu-se româneşte. Cândva, veneau străinii în România, iar românii stăteau pe loc. Acum sunt puţini occidentali care se stabilesc în România; în schimb, românii au început să plece. 7. Incursiune în Panteon. Dracula. Cel mai celebru dintre români e contele Dracula1. Doar Ceauşescu mai poate pretinde să-i stea alături. Sunt străini care nu ştiu nimic despre România, dar cunosc măcar aceste două nume. Cuplul Dracula-Ceauşescu pare a fi pentru ei expresia cea mai concentrată a Panteonului românesc. Două legende negre îşi răspund peste veacuri, susţinându-se reciproc. O selecţie nu prea avantajoasă pentru români, susceptibilă ce-i drept să-i ademenească pe amatorii de insolit, dar care aruncă asupra ţării o umbră neliniştitoare. Ţara lui Dracula, ţara lui Ceauşescu, nu e oare prea mult? Pentru Ceauşescu, românii nu-şi pot declina responsabilitatea: ei l-au produs şi mai ales ei l-au suportat. Dar pentru Dracula chiar că n-au nici o răspundere. Răspunderea este britanică, nu românească. Personajul a apărut la 1897 din pana lui Bram Stoker şi a făcut apoi o carieră, mai ales cinematografică, cu totul ieşită din comun. Este un nume de referinţă peste tot în lume, a intrat în tezaurul cultural al umanităţii. Românii I-au descoperit recent şi au toate motivele să se mire că aşa ceva s-a petrecut la ei acasă, fără ca ei să ştie. De fapt, eroul romanului nici nu este român. El aparţine comunităţii secuieşti, populaţie de limbă maghiară din estul Transilvaniei (care astăzi se consideră maghiari pur şi simplu). Ceea ce nu-l împiedică să-şi afirme înrudirea cu un voievod român din Evul Mediu, sau chiar să fie înfăţişat ca una şi aceeaşi persoană cu acesta (Bram Stoker nu pare a distinge prea bine între secui şi români, şi nici între Transilvania şi Ţara Românească). Vlad Ţepeş, a cărui principală domnie în Ţara Românească se situează între 1456 şi 1462, a fost într-adevăr cunoscut, mai puţin de compatrioţii săi, însă de străini, sub numele de Dracula – moştenit de la tatăl său Vlad Dracul, distins cu ordinul Dragonului de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei şi împărat german. În româneşte, cuvântul drac este rezultatul unei interesante evoluţii semantice; provine din latinescul draco care înseamnă într-adevăr „şarpe”, „balaur”, „dragon”, dar semnificaţia lui românească este aceea de diavol. Dracul este Satana. Aşadar, Vlad Dracul şi fiul său Vlad Ţepeş, zis şi Dracula, duc cu gândul la „Necuratul”. Vlad Ţepeş a făcut de altfel tot ce i-a stat în putinţă ca să justifice o asemenea apropiere. De o cruzime ieşită din comun, principalul său amuzament era tragerea în ţeapă, de unde şi

supranumele „Ţepeş” (gravuri de epocă îl înfăţişează luându-şi masa la umbra unei „păduri” de ţepi!). Ce-i drept, aceste monstruozităţi sunt relatate în câteva cronici germane şi, ceva mai atenuat, într-o cronică slavonă. Germanii din sudul Transilvaniei (de la Sibiu şi Braşov, oraşe nemţeşti în Evul Mediu, numindu-se până nu de mult Hermannstadt şi Kronstadt) nu aveau deloc motive de simpatie pentru Ţepeş; acesta îi atacase în repetate rânduri, pustiindu-le aşezările şi ucigând pe capete. Relatările germane s-ar putea, aşadar, să nu fie chiar obiective şi să amplifice întru câtva comportamentul pervers al prinţului. Însă personajele istorice nu trăiesc în memoria noastră aşa cum au fost ele cu adevărat, ci aşa cum au fost percepute, şi adaptate, deformate sau recreate. Indiferent de acurateţea relatărilor, Vlad Ţepeş aşa a rămas! Nu avem acces la Vlad Ţepeş în carne şi oase, ci doar la imaginea lui. A fost cel mai mediatizat, la scară europeană, dintre principii români ai Evului Mediu, datorită fanteziilor lui morbide (la fel ca Ceauşescu o jumătate de mileniu mai târziu). Celebritatea o conferă faptele ieşite din comun, în bine sau în rău; s-ar putea chiar ca ticăloşii să trezească mai mult interes decât sfinţii, aşa e firea omenească – şi Infernul lui Dante sună mai convingător decât Paradisul! Vlad Ţepeş a fost şi cel mai „portretizat” dintre principii români; portretul care-l înfăţişează în toată splendoarea se află la castelul Ambras din Innsbruck (şi aşezat nu la întâmplare, ci într-o galerie rezervată monştrilor, precum „omul-lup” şi alte imagini de acest gen). Bram Stoker a împrumutat de la Ţepeş mai întâi „supranumele” Dracula, apoi câte ceva din trăsăturile portretului de la Ambras (mustaţa lungă, nasul subţire şi coroiat…) şi, în sfârşit, deşi în cu totul alt registru, gustul sângelui. Dar el a scris o ficţiune care nu are în fapt nici cea mai mică legătură cu Vlad Ţepeş cel real, şi nici măcar cu tradiţia şi cu legendele care-l privesc. Vampirul Dracula nu este o transfigurare a lui Vlad Ţepeş; este un personaj independent şi cu totul fictiv. Căutarea lui Dracula în România – pe urmele, se înţelege, nici ele foarte sigure, ale lui Vlad Ţepeş – nu e decât un joc, destul de pueril, chiar dacă în el s-au lăsat atraşi şi câţiva istorici. Să-i avertizăm pe turişti, fie şi cu riscul de a-i dezamăgi: istoria lui Vlad Ţepeş şi legenda lui Dracula sunt două poveşti care n-au nimic în comun una cu alta. Faţă de mitul Dracula, apărut pentru ei cam pe neaşteptate, românii au o atitudine împărţită. Mai întâi, transformarea unui principe al lor – şi nu a unui principe oarecare, vom vedea imediat – în vampir are darul să-i nemulţumească şi chiar să-i indigneze. Pe de altă parte, nici turismul în România nu trebuie descurajat. Dacă străinii îl vor pe Dracula îl vor avea! Le stau la dispoziţie trasee pitoreşti – cu castele pe unde o fi zăbovit Vlad Ţepeş, dar cu siguranţă nu contele Dracula – şi o întreagă industrie de suveniruri kitsch marcate cu imaginea voievodului. Cine ştie, s-ar putea ca într-o bună zi românii înşişi să-l uite pe Vlad Ţepeş şi să ajungă şi ei să creadă în autenticitatea lui Dracula! Faptul că Dracula (vampirul) nu a existat nu înseamnă că el nu există. Istoria pe care o ducem cu noi nu este aceeaşi cu istoria reală. Important este ceea ce avem în minte şi în suflet. Sunt ficţiuni care devin mai semnificative decât realitatea, fiindcă reuşesc să dea viaţă unor vise, temeri sau speranţe. Ficţiunea este mai exemplară decât istoria. De aceea istoria reală mai puţin semnificativă în sine decât am dori – este adaptată în imaginar, revizuită şi completată. Ca şi contemporanul său Sherlock Holmes, Dracula a ajuns să fie mai adevărat decât un personaj adevărat. Însă românii, deocamdată, nu par dispuşi să renunţe la Vlad Ţepeş al lor. Cruzimile lui sunt puse pe seama raţiunii de stat. Vlad Ţepeş a reuşit la vremea lui, chiar dacă prin mijloace extreme, să asigure ordinea şi dreptatea. Nimeni nu mai îndrăznea pe atunci să fure în Ţara Românească, nimeni nu îndrăznea să-l nedreptăţească pe altul: şi-ar fi ocupat repede locul în pădurea de ţepi a domnitorului. Ce vremuri! „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne”, este o invocaţie bine cunoscută printre români, datorată poetului Mihai Eminescu. Când se simt în nesiguranţă şi

abandonaţi de cei care au răspunderea ţării (şi asta li se întâmplă destul de des) românii visează la Vlad Ţepeş sau la un nou Vlad Ţepeş. Apoi, sângerosul domnitor a fost şi un viteaz apărător al ţării, împotriva invaziei turceşti. Iată-i, aşadar, „adevăratul” portret: luptător pentru independenţa ţării şi asigurător în interiorul ei al armoniei sociale. Principele ideal! Cu totul altă figură decât vampirul Dracula. Nimic nu-i mai interesant pentru logica imaginarului decât faptul că din acelaşi personaj istoric s-au desprins două mituri atât de diferite: pe de o parte un simbol naţional şi politic pentru români, pe de altă parte legenda gotică a vampirului. Cum va fi fost Vlad Ţepeş cel autentic? Principii. Vlad Ţepeş ne conduce spre tipologia românească a principelui. Având de-a face cu o istorie atât de nesigură (şi de vreo două sute de ani încoace cu o nesfârşită tranziţie care îi aruncă dintr-o parte în alta), românii sunt tentaţi de soluţii autoritare. Ei cred mai mult în oameni, în oamenii providenţiali, decât în sisteme şi proiecte abstracte. „Principele ideal” la români seamănă destul de bine cu Ţepeş – şi asta e o înclinare de care românii ar trebui să înveţe să se ferească. Poate că un Ţepeş, astăzi, n-ar fi rău pentru stârpirea corupţiei şi un plus de ordine, dar atunci cum rămâne cu democraţia? Galeria princiară a românilor – foarte prezentă şi astăzi în conştiinţa naţională – implică recursul la autoritate şi ilustrează o înclinare încă vie spre marile modele ale trecutului. Dar nici locurile în Panteon nu sunt garantate. Se petrec avansări, retrogradări şi chiar excluderi: nu în funcţie de meritele „absolute” ale celor în cauză, ci de privirea mereu schimbătoare asupra lor. Jocul cu eroii nu îi priveşte, se înţelege, doar pe români; se încadrează într-o tipologie universală. Românii se remarcă însă printr-o instabilitate accentuată a Panteonului (reflectând instabilitatea efectivă a României din ultimul veac), printr-un accent apăsat asupra principiului de autoritate şi prin insistenţa invocării precedentelor istorice, în probleme care ţin strict de prezent – ca şi când eroii trecutului ne pot învăţa ce să facem astăzi, într-o lume cu totul schimbată şi care se schimbă tot mai repede! O înşiruire completă ar fi obositoare. Să-i reţinem doar pe cei mai mari dintre cei mari. Începând cu tandemul Traian-Decebal, părinţii poporului român. Într-o primă fază, când românii se considerau romani, împăratul Traian era, de departe, cel dintâi. Apoi, pe măsura afirmării autohtonismului, regele dac a trecut înaintea lui şi se află şi astăzi într-o poziţie privilegiată. Burebista, primul rege al Daciei (contemporanul lui Cezar, cu un secol şi jumătate înaintea lui Decebal) a vegetat multă vreme, undeva, la începuturile obscure ale istoriei, pentru a izbucni brusc pe la 1980, propulsat de viziunea istorică naţionalistă din vremea lui Ceauşescu; România începea astfel cu un mare stat, cu o mare putere a Antichităţii. Burebista şi Decebal îi ajută pe români să uite că România există doar de la 1859… Evul Mediu îşi are marii lui principi, pe care românii îi simt şi astăzi foarte apropiaţi. Nu mai revin asupra lui Vlad Ţepeş. Mircea cel Bătrân, apărător al Ţării Româneşti împotriva turcilor, se află şi el într-o bună poziţie. Cu Iancu de Hunedoara (Hunyadi János) e mai complicat: românii şi-l împart cu ungurii (care au pentru el un cult mai pronunţat decât românii). Cele două mari personaje-simbol sunt însă Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Ştefan cel Mare înseamnă, în Moldova, cea mai lungă domnie românească, domnie autoritară într-un stat puternic, jalonată în egală măsură de campanii victorioase şi de înfăptuiri culturale. Mihai Viteazul este înfăptuitorul unirii de la 1600, precursorul României Mari, al României de astăzi. Este un simbol care pur şi simplu se confundă cu România (în timp ce Ştefan cel Mare, simbol şi el al tuturor românilor, a rămas totodată, oarecum contradictoriu, şi un simbol al particularismului moldovenesc. Este, în prezent, marele patron al Republicii Moldova; statuia lui tronează la Chişinău).

Epoca modernă se deschide cu un tandem complementar dar dificil de armonizat: Cuza şi Carol I. Cel dintâi este domnitorul unirii de la 1859 şi al reformelor care au făcut statul român modern; a rămas în conştiinţa românilor şi ca un domnitor al ţăranilor, pe care i-a împroprietărit la 1864. Însă în 1866 Cuza a fost detronat şi i-a luat locul Carol I. Domnia lungă şi plină de înfăptuiri a acestuia s-a constituit în punct de plecare pentru un mit dinastie, în care Cuza nu-şi avea locul. Fără a fi uitat, a fost totuşi aşezat în umbra lui Carol I şi a noii dinastii. Carol nu putea sta alături de Cuza. El stătea – în reprezentările simbolice ale epocii – alături de împăratul Traian: Traian, întemeietorul neamului românesc; Carol I, întemeietorul regatului român. Funcţia de întemeietor a lui Cuza era astfel aproape anulată. Dar Cuza şi-a luat revanşa o dată cu comunismul, când Carol a fost exclus din Panteon (deşi a trebuit să aştepte şi el un număr de ani, până când comunismul a devenit mai receptiv la valorile naţionale). Carol a revenit după 1989, însă forţa mitului dinastic e mult diminuată. În conştiinţa românească, pe primul loc se află întipărit Cuza; a câştigat, postum, bătălia împotriva celor care l-au detronat şi împotriva lui Carol I. Miturile acestea, fireşte, nu se construiesc şi nu se demontează de la sine; sunt rezultatul educaţiei şi al propagandei. Faţă de Carol, Cuza are câteva atuuri: a fost cu adevărat primul suveran al României (chiar dacă atunci, pentru început, ţara nu s-a numit oficial România, ci Principatele Unite); a fost un principe autohton, nu venit din afară (genul acesta de naţionalism funcţionează încă foarte bine în România); a dat pământ ţăranilor, în timp ce Carol a reprimat răscoala din 1907… Cuza apare ca un progresist, Carol drept un conservator. Cuza înseamnă o alegere de stânga, Carol una de dreapta. Inutil să mai spunem că toate acestea sunt simplificări mitologice: aşa se învârte caruselul personalităţilor. Într-un interesant sondaj de opinie datat iunie 1999, solicitaţi să numească „cele mai importante personalităţi istorice care au influenţat în bine soarta românilor”, 24,6% dintre cei chestionaţi au optat pentru Cuza, ceea ce îl aşază pe domnul Unirii şi al ţăranilor de departe pe primul loc între marile figuri ale istoriei româneşti. Este urmat, firesc, de Mihai Viteazul, cu 17,7% şi de Ştefan cel Mare, cu 13,4%. Vlad Ţepeş obţine şi el 4,1%. Carol I, numai 3,1%. Puţin, într-adevăr, faţă de vechea glorie, fabricată dar şi meritată. Este şi sfârşitul mitului dinastic. Ferdinand, urmaşul lui Carol, nici nu apare printre primele zece nume alese. Or, la încheierea primului război mondial el se înfăţişa ca replica modernă a lui Mihai Viteazul; înfăptuise, ca şi acesta, „prin sabia lui”, unirea românilor, şi nu o unire fragilă de un an, ci o unire pe veci. Peste Carol I şi Ferdinand a trecut comunismul, a trecut şi timpul pur şi simplu. Societatea de astăzi are alte repere. Aceştia sunt suveranii. A avut România şi un Bismarck? A avut, şi nu unul, ci trei: mai întâi, Mihail Kogălniceanu (1817-1891), colaboratorul apropiat al lui Cuza, apoi Ion C. Brătianu (1821-1891) care a prezidat, sub Carol I, cel mai durabil guvern din istoria României, şi fiul său Ion I. C. (Ionel) Brătianu (1864-1927), omul forte al domniei regelui Ferdinand şi al anilor când s-a înfăptuit România Mare. Brătienii au constituit într-un fel a doua dinastie a ţării – o „dinastie” românească paralelă cu cea străină – şi au fost percepuţi înainte de comunism ca personajesimbol, alături de regi. Comuniştii i-au alungat şi pe unii şi pe alţii, ceea ce l-a plasat pe Kogălniceanu – împreună cu Cuza – într-o poziţie fără rival. Iniţial, comunismul procedase la o modificare şi mai radicală a Panteonului, aşezându-l în poziţia cea mai înaltă pe Nicolae Bălcescu (1819-1852), istoric şi revoluţionar de la 1848; el personifica evacuarea mitului dinastic – şi în genere a mitologiei naţionale – în favoarea noii mitologii revoluţionare. Gheorghiu-Dej îşi dădea mâna cu Bălcescu (fără să-l întrebe pe cel din urmă dacă se simte onorat de companie; probabil că nu s-ar fi simţit). Mai târziu, Ceauşescu a revenit la regi – însă la regii daci! – ca şi la voievozii români din Evul Mediu, „interlocutorii” lui preferaţi fiind Burebista şi Mihai Viteazul; din nou,

aşadar, o deplasare, de la mitologia luptei de clasă şi a revoluţiei, la mitologia Conducătorului şi a unităţii întregului popor în jurul lui. După 1989 s-au petrecut o serie de „întoarceri”: regii, Brătienii (figuri simbolice liberale şi naţionale deopotrivă), Iuliu Maniu (simbol naţional-ţărănesc şi martir al democraţiei)… Revenirea mareşalului Antonescu merită un comentariu. Condamnat la moarte şi executat în 1946, într-o Românie deja dominată de Uniunea Sovietică şi de comunişti, a fost înfăţişat într-o lumină negativă de-a lungul perioadei comuniste (deşi cu o oarecare atenuare a tonului în anii naţionalismului lui Ceauşescu). După 1989, mulţi români au ajuns să vadă în el o personificare a patriotismului şi anticomunismului. Nucleul dur al admiratorilor săi este alcătuit însă din partizanii soluţiilor autoritare şi xenofobe, aparţinând îndeosebi Partidului România Mare – cam tot aceiaşi care au şi nostalgia lui Ceauşescu. În mod ironic, ei sunt într-un fel urmaşii celor care l-au trimis pe mareşal în faţa plutonului de execuţie. Cazul românesc este foarte interesant, tocmai prin multiplele răsturnări ideologice şi politice, pentru urmărirea mecanismului manipulării eroilor istoriei în funcţie de interesele prezente.2 Dar să nu-l uităm nici pe Ceauşescu printre marile umbre ale trecutului. Sondajul menţionat îl creditează cu 10,3%, pe locul patru, după Cuza, Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, şi cu un număr dublu de opţiuni faţă de regele Mihai, ceea ce nu e deloc rău (pentru el!) într-o Românie care a ieşit prin foc şi sânge din catastrofa comunistă. Un alt sondaj îl dă pe Ceauşescu drept cel mai bun dintre români, cu 22%, şi cel mai rău, tot cu 22%! Este încă o prezenţă Ceauşescu, şi spiritul său continuă să îi dezbine pe români. Regina Maria. În galeria eroică a românilor, o femeie ocupă un loc aparte. Situaţie oarecum insolită; femeia nu e chiar atât de ştearsă în societatea românească, dar cert este că românii (poate şi majoritatea româncelor) nu prea au încredere în femeile care se lansează în arena publică. Actul de conducere pare a fi rezervat bărbaţilor. S-ar putea ca englezoaicele să fi adus un spirit nou în România: un comportament mai degajat şi o concepţie mai activă despre viaţă. Într-o vreme când Anglia şi România abia se cunoşteau (nici azi nu se cunosc prea bine), câteva soţii englezoaice se fac remarcate la Bucureşti. Despre Maria Rosetti am vorbit. Mai merită menţionată Elisabeta, soţia lui Take Ionescu (1858-1922), unul dintre cei mai strălucitori oameni politici români de la începutul secolului al XX-lea, partizan înflăcărat al alianţei cu Franţa şi Anglia în primul război mondial. Însă marea prezenţă feminină datorată Angliei a fost Maria, regina României.3 Pe la 1900, în tabloul genealogie al dinastiilor europene, Maria ocupa cea mai centrală dintre poziţii. După cum regina Victoria fusese supranumită „bunica Europei” s-ar putea spune că ea era „verişoara Europei”. Nepoată a reginei Victoria, prin cel de-al doilea fiu al său, Alfred, duce de Edinburgh şi de Saxa-Coburg-Gotha (1844-1900), fratele regelui Eduard al VII-lea. Vară primară, aşadar, cu regele George al V-lea. Vară primară şi cu ţarul Nicolae al II-lea; mama sa, Maria, mare ducesă de Rusia, era unica fiică a ţarului Alexandru al II-lea, soră a ţarului Alexandru al III-lea. Şi, în sfârşit, vară primară şi cu împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, prin mama acestuia, Victoria, fiica cea mare a reginei Victoria. Să remarcăm că în preajma primului război mondial, într-o Europă profund divizată, atât cât mai rămăsese din ideea de Europa se concentrase în monarhiile continentului, toate înrudite între ele, formând de fapt o mare familie (cu inevitabilele certuri de familie, dar şi cu un simţ de solidaritate). Pentru România, căsătoria Mariei (născută în 1875), la vârsta de numai 17 ani, în 1893, cu Ferdinand, moştenitorul tronului, a fost o remarcabilă „lovitură” dinastică. Desigur, în fruntea ţării se afla un Hohenzollern, însă nu din ramura imperială a familiei. Maria era mai îndeaproape înrudită cu Hohenzollernii de la Berlin decât Carol sau Ferdinand; ea îşi făcea nonşalant apariţia ca rudă apropiată a tuturor principalilor suverani europeni. A fost împinsă aproape fără să-şi dea

seama în această căsătorie. Putea la fel de bine să devină regină a Angliei sau ţarină a Rusiei. Între ea şi vărul George s-a petrecut un început de idilă şi se spune că viitorul rege al Angliei ar fi regretat-o. Tronul Marii Britanii era mai prestigios decât al României, şi cu atât mai mult atunci, spre 1900, când Anglia era aproape stăpâna lumii, cel mai întins imperiu care a existat vreodată. Dar o vedem greu pe Maria în această postură; ce-ar fi putut să facă într-o ţară bine aşezată, cu reguli stricte, unde libertatea ei de mişcare ar fi fost aproape inexistentă? România i s-a potrivit mult mai bine; acolo toate erau de făcut şi se putea întâmpla orice. Maria, pentru a-i înşira doar calităţile (fiindcă, desigur, a avut şi defecte; chiar o calitate poate deveni în anume situaţii defect), a fost o femeie frumoasă, elegantă, inteligentă, voluntară, sentimentală, cu simţ al umorului, şi mai presus de toate dornică de libertate. Marea luptă a vieţii ei a fost aceea de a fi liberă. Or, pentru o prinţesă sau o regină nimic nu e mai greu de dobândit decât libertatea. Poate, eventual, să şi-o dobândească fugind. Genul acesta de revoltă şi de fugă a generat două mituri semnificative: Sissi, împărăteasa Elisabeta a Austriei, care a părăsit curtea lui Franz Joseph peregrinând prin Europa până la moartea ei tragică şi, mai recent, prinţesa Diana, şi ea cu un sfârşit cutremurător. Şi Sissi, şi Diana au fost înfrânte; şi-au căpătat o libertate dureroasă, şi cu ce preţ! Însă Maria a fost un caz mai complex. Ea iubea libertatea, dar şi puterea. Pariul ei a fost să-şi cucerească libertatea rămânând regină, şi a reuşit. Marea ei confruntare a fost cu regele Carol I. Maria era caldă, neînchipuit de caldă, Carol, rece, neînchipuit de rece. Rece, desigur, de felul său, dar devenit şi mai rece prin calcul; numai aşa a reuşit să ţină în frâu, timp de o jumătate de secol (ceea ce nimeni n-a reuşit nici înainte, nici după el) o ţară atât de înfierbântată ca România. Între Maria şi Carol s-a desfăşurat o partidă prelungită, cu un rezultat aproape egal; cei doi, atât de diferiţi, erau înzestraţi cam cu aceeaşi putere de voinţă. Maria a învăţat câte ceva din lecţiile de „datorie princiară” primite de la Carol, iar bătrânul rege s-a mai „înmuiat” cu vremea, ajungând să închidă ochii în faţa unor izbucniri de libertate. Într-o ţară unde distanţele sociale erau atât de mari, Mariei îi plăceau oamenii de rând, mai bine zis nu făcea distincţie între ranguri. Nu-i displăcea deloc luxul şi n-ar fi renunţat la el, dar părea în largul ei oriunde. Se îmbrăca în costum popular, cutreiera prin ţară, stătea de vorbă cu ţăranii şi nu evita nici sălaşurile ţigăneşti. Nu este un secret nici faptul că se simţea atrasă de bărbaţii frumoşi, mai ales în uniformă. Despre viaţa ei s-au spus multe, greu de adeverit sau de dezminţit. Nu şi-a ascuns niciodată atracţia faţă de anumite persoane. O asemenea francheţe era rară, iar pe la 1900, morala victoriană (simbolizată de propria bunică a Mariei!) o excludea cu desăvârşire, cu atât mai mult într-o familie regală. Se crede că cel puţin unul dintre copiii Mariei, principesa Ileana, nu ar fi fost rodul căsătoriei cu Ferdinand, ci al legăturii cu prinţul Barbu Ştirbei (indiscutabil, un prieten şi un sfătuitor apropiat); de altfel şi altă fiică a ei, Maria, zisă Mignon, este „atribuită” unui tânăr locotenent (toate acestea, fireşte, imposibil de demonstrat, însă plauzibile). Maria făcea efectiv ce o tăia capul, într-o manieră de-a dreptul impresionantă, fiindcă nu se cobora în nici o situaţie, ci rămânea prinţesă sau regină, arborând o demnitate decontractată dar nu mai puţin „imperială”. De aceea, ea nu seamănă nici cu regii de atunci (prea distanţi), nici cu regii de astăzi (prea „oameni ca toţi oamenii”). Maria îmbina distanţa cu apropierea, după o reţetă care era numai a ei. Una din marile ei pasiuni a fost călăria. Călărea mai bine ca oricare dintre ofiţerii de cavalerie. A iubit armata, şi pe ofiţeri („honni soit qui mal y pense!”), dar mai ales pe soldaţi fiindcă, încă o dată, îi plăcea compania oamenilor obişnuiţi. A fost tare mândră când regele Carol, care îi mai făcea din când în când câte o plăcere, a numit-o la comanda unui regiment de roşiori. A avut ambiţia să fie şi o regină-soldat! Imaginea ei pe cal, în uniformă, este seducătoare; ştia şi Maria că îi stă bine!

Sunt puţini oameni cărora viaţa le rezervă privilegiul de a da până la capăt ceea ce pot să dea. Maria a avut o asemenea şansă. Şansa ei a fost primul război mondial. Moartea regelui Carol, credincios alianţei cu Germania, a eliminat principalul obstacol din calea intrării României în război alături de Antantă. Dar războiul a fost greu, cu întorsături neprevăzute; au fost situaţii când totul părea pierdut. Singură Maria – o spun contemporanii, deopotrivă prieteni sau adversari – n-a avut nici un moment de îndoială. Ea ştia că războiul va fi câştigat. Credea în şansa României, credea însă mai presus de orice – fiindcă nu îşi uitase originile – în invincibilitatea Angliei. Confruntată cu atâtea ezitări şi laşităţi, creştea în ea un orgoliu pe care aproape nu şi-l mai putea ascunde. I-a spus-o pe şleau generalului Averescu când acesta, silit de împrejurări, se pregătea să negocieze pacea separată cu germanii: „Nu te mai chinui, generale, să-mi înţelegi atitudinea. Explicaţia e simplă: sunt englezoaică, şi englezii nu obişnuiesc să piardă.” Cu o asemenea neclintită credinţă, nu putea decât să câştige. România avea nevoie atunci de un „Salvator”. Regele Ferdinand, întru totul opusul Mariei, era un om inteligent şi cultivat, dar de o nehotărâre bolnăvicioasă. Marele suveran în acele momente a fost ea, chiar dacă oficial ţara era personificată prin Ferdinand. Românii au simţit acest lucru şi şi-au investit în ea speranţele. Maria mai avea o calitate care i-a dat în vreme de război un atu formidabil: curajul fizic. Pur şi simplu, nu-i era frică, nici de gloanţe, nici de epidemii. Şi când nu ţi-e deloc frică, se pare că acestea nici nu te ating. În uniforma ei de infirmieră (imagine-simbol complementară ţinutei militare), Maria îşi petrecea zile şi nopţi la căpătâiul soldaţilor răniţi sau victime ale epidemiei de tifos. I s-au recomandat mănuşi de cauciuc. Nu le-a acceptat, cu argumentul greu de contestat: „Soldaţii vor să-mi sărute mâna, cum să le întind o mănuşă de cauciuc?” A mers, la fel de insensibilă în faţa primejdiei, şi în tranşeele avansate. Din toate acestea, şi din amestecul de disperare şi de speranţă, a crescut mitul. Maria a devenit simbolul încrederii în victorie şi în înfăptuirea visului de unitate a românilor. În ziua sărbătoririi victoriei, şi-a făcut intrarea în Bucureşti, aşa cum se cuvenea, călare şi în uniformă, alături de regele Ferdinand; nu ca soţie de rege, ci ca regină ea însăşi, în sensul deplin al termenului. Iar în 1922, la Alba Iulia, capitala istorică a Transilvaniei, acolo unde Mihai Viteazul intrase victorios cu mai bine de trei veacuri înainte, Ferdinand şi Maria s-au încoronat ca rege şi regină ai României Mari. Tare mult trebuie să-i fi plăcut Mariei această fastuoasă ceremonie. Aşa cum bunica ei Victoria fusese proclamată împărăteasă a Indiei, şi-a avut şi ea acum momentul ei împărătesc. Într-un fel, în raport cu mica Românie dinainte de război, se crease aproape un imperiu, prin alăturarea atâtor teritorii distincte, iar rolul ei efectiv în această construcţie imperială fusese cu siguranţă mai mare decât al reginei Victoria. Maestră a punerilor în scenă şi a „deghizărilor” de tot felul, Maria a apărut la Alba Iulia într-o versiune sui-generis de împărăteasă bizantină. Este desigur şi mult teatru în tot ce face ea, în ţinuta şi atitudinile ei, ceea ce nu exclude sinceritatea, dar îi dă mereu o formă „artistică”. Maria şi-a, „jucat” viaţa; a crezut cu tărie în ceea ce a făcut, neîncetând totodată să interpreteze un rol sau o multitudine de roluri. Dar oare nu aceasta este menirea celor care poartă coroană? Vremurile „normale” de după război i s-au potrivit mai puţin. În 1919, la Conferinţa de pace de la Paris, şi-a avut partea ei în demersurile româneşti (România insistând pentru o frontieră cât mai avansată spre vest), cu totul neoficial, se înţelege, fiindcă din punct de vedere strict constituţional nu avea nici un cuvânt de spus. Se pare că a reuşit să-l mai domolească pe Clemenceau, supărat pe români pentru pacea lor separată, şi a putut contribui astfel (greu de spus în ce măsură) la obţinerea maximului posibil pentru România (mai puţin decât ceruseră românii, dar, până la urmă, o frontieră trasată totuşi destul de generos în favoarea lor). Apoi, an după an, rolul ei efectiv a scăzut, mai ales după moartea regelui Ferdinand (nu a făcut parte din regenţă) şi încă şi mai mult după 1930, o dată cu instalarea ca rege a lui Carol al II-lea, fiul său (nu tocmai

bine crescut!) cu care nu s-a înţeles niciodată. A murit, în urma unui cancer, în 1938; nu împlinise încă 63 de ani. Se poate vorbi de un stil „regina Maria”: un stil de viaţă, un stil vestimentar şi chiar un stil artistic în sensul propriu al termenului. Maria a combinat în România o formă specifică de „art nouveau”, îmbinând, într-o manieră foarte personală, elemente decorative celtice, bizantine şi româneşti, scăldate în auriu, ca în bisericile ruseşti. Poate să placă sau nu, dar nota de originalitate e certă. Cine vrea să cunoască familia regală a României la ea acasă n-are nimic mai bun de făcut decât o vizită la Sinaia, la 120 de kilometri nord de Bucureşti, acolo unde se deschide în Munţii Carpaţi o trecere îngustă spre Transilvania. În marginea Sinaiei, într-un peisaj alpin amintindu-i de ţara sa natală, şi-a înălţat Carol I, cu grijă şi dragoste, reşedinţa lui preferată: castelul Peleş, un colţ de Germanie în inima României. Silueta zveltă a castelului, în stilul Renaşterii germane, ascunde în interior un decor eclectic, juxtapunere de tot felul de stiluri, unic în felul lui, însă încărcat şi apăsător; este un muzeu care ignoră şi anulează natura înconjurătoare. Se poate trăi într-un muzeu? Carol putea, şi chiar cu delectare, nu însă şi Maria. Pentru ea şi pentru Ferdinand, dar pentru ea mai ales şi pe gustul ei, s-a amenajat, la doi paşi de Peleş, o reşedinţă mai mică, „la scară umană”, Pelişorul. Interiorul său, decorat în stilul „art nouveau”, adaptat, fireşte, gustului Mariei, este exact opusul Peleşului. Prin Peleş şi Pelişor, Carol şi Maria continuă să stea faţă în faţă! Însă dragostea cea mare a reginei Maria a fost Balcicul, pe ţărmul stâncos al Mării Negre, în Cadrilaterul pe care românii l-au obţinut de la bulgari în 1913 (şi l-au pierdut în 1940). Pe când nici nu visa că va ajunge regină a României, Maria petrecuse câţiva ani de neuitat în Malta. Balcicul a fost pentru ea un fel de replică a Maltei, dar adaptată atmosferei locale. Micul palat poartă marca eclectismului ei caracteristic: elemente româneşti şi orientale (inclusiv un minaret!) şi, se înţelege, o grădină în stil englezesc. Spre sfârşitul vieţii, Maria şi-a scris, în englezeşte, memoriile, sub titlul Povestea vieţii mele. Surpriza este de a descoperi în ele o adevărată scriitoare, cu o mare capacitate de descriere şi portretizare şi cu un ascuţit simţ al umorului; se perindă prin faţa cititorului galeria aproape completă a împăraţilor şi împărăteselor, regilor şi reginelor, prinţilor şi prinţeselor din întreaga Europă, mai toţi veri, unchi, mătuşi sau nepoţi ai Mariei, evocaţi cu un amestec de tandreţe şi ironie. Faţă de ce a însemnat mitul reginei Maria acum trei sferturi de veac, astăzi amintirea ei este mult mai ştearsă. A urmat şi ea declinul pe care l-a cunoscut familia regală în memoria românilor. Şi totuşi se pare că asistăm la o revenire. Românii o redescoperă pe aproape uitata regină. Iar în afara României cota ei a fost şi rămâne ridicată. Periodic, în engleză sau franceză, apare câte o carte despre ea: mai mult, cu siguranţă, decât despre oricare alt erou al istoriei româneşti. Românii îşi au propria lor ierarhie de personalităţi în care, cum am văzut, Mihai Viteazul sau Cuza se află mult înaintea Mariei. Dar pe lângă eroii naţionali, există şi eroi ai lumii, şi în această galerie universală s-ar putea ca dintre toate personalităţile româneşti, aleasa să fie tocmai ea. Explicaţia stă în gradul de exemplaritate al fiecărei biografii. Maria este exemplară. Mesajul său nu se limitează la ce a făcut strict pentru România. A fost în multe privinţe o precursoare, poate mai apropiată de cei de astăzi decât de contemporanii ei de la 1900. A fost o spărgătoare de reguli. A prefigurat o lume în care femeile vor fi mai libere şi conducătorii mai apropiaţi de cei conduşi. Mai presus de toate, a dovedit cum o femeie, rămânând femeie, nu masculinizându-se, poate să câştige o partidă rezervată de regulă bărbaţilor; din acest punct de vedere, ea întruchipează un extraordinar mit feminin. Eminescu şi Caragiale.

În procesul de creare a României, acţiunea culturală a premers actul politic. România s-a făcut mai întâi în conştiinţe. S-ar putea spune că este o ţară făcută de cărturari: scriitori, istorici, oameni ai şcolii… Ei au dat contur unei istorii comune şi unui spaţiu spiritual; prin ei românii au căpătat o identitate. Trecem astfel, din panteonul eroilor politici în cel al oamenilor de litere. Şi aici există o ierarhie. Şi aici, unii urcă şi alţii coboară. Dacă ar fi să restrângem alegerea la cea mai esenţială şi simbolică expresie, sunt două nume care rămân: Eminescu şi Caragiale.4 Mihai Eminescu (1850-1889) este „poetul naţional”. Românii au dat mulţi poeţi, dar niciunul n-a reuşit să-l concureze pe Eminescu în această poziţie unică. Pentru români, „poet naţional” nu poate fi decât unul singur, şi acesta a fost, este şi va trebui să rămână Eminescu. Iată un lucru ieşit din comun: nici englezii, nici francezii, nici germanii, marile literaturi cel puţin, nu au „poeţi naţionali”, cu alte cuvinte un anume poet care să fie aşezat mult deasupra celorlalţi, şi nu numai ca poet, ci ca exponent fără rival al spiritului naţional. Eminescu nu este doar un mare poet; el este un sfânt şi un simbol suprem. Dacă am amesteca panteonul politic cu cel literar, ar sta deasupra tuturor. Este cel dintâi dintre români, împlinirea supremă a geniului românesc. Cel puţin, aşa se prezintă mitul… Într-o Românie care s-a identificat atâta vreme cu civilizaţia ei rurală, Eminescu apare ca o imagine transfigurată a ţăranului român etern. Deşi şi-a desăvârşit formaţia la Viena şi Berlin şi a fost incontestabil înrâurit de lirica şi filosofia germană, Eminescu a rămas un „om al pământului” şi al esenţelor elementare (pe care de altfel romantismul german nu le contrazicea câtuşi de puţin). El trăieşte cufundat într-un soi de atemporalitate, aproape dizolvându-se în cosmos, în natură şi într-o istorie imobilă, impermeabilă la modernitate. Este naţionalist şi „reacţionar” (în toate sensurile, inclusiv politic). Unele dintre versurile lui, dar mai cu seamă articolele politice (a fost redactor la ziarul conservator Timpul, unde a promovat însă mai puţin ideologia conservatoare cât propria lui ideologie) exprimă refuzul modernităţii şi teama de străini. Eminescu visa la o Românie ancestrală şi eternă. A scris fără încetare, dar îşi cizela la nesfârşit fiecare vers, aşa încât poeziile se succedă în nenumărate variante, rămase în manuscris. Opera publicată se rezumă la un unic volum de versuri, apărut în 1883 (sub titlul Poezii, tipărit de altfel nu de Eminescu, ci, după îmbolnăvirea lui, de către Titu Maiorescu; criticul a adunat şi a aşezat după cum a crezut de cuviinţă versurile risipite în paginile revistei Convorbiri literare, ca şi unele inedite). Variantele prime, mai ales din anii tinereţii, înfăţişează o poezie efervescentă, de o grandoare nestăpânită, şuvoi clocotitor de imagini. La capătul celălalt al demersului creator apare o poezie aproape abstractizată, şlefuită ca diamantul. Valurile sunt domolite sub o crustă de gheaţă. Ceea ce poezia aceasta pierde în materie sensibilă câştigă în muzicalitate. Până la urmă îl singularizează pe Eminescu nu atât ceea ce spune, în spirit tipic romantic (geniul neînţeles, amorul neîmpărtăşit, extincţia în sânul naturii, eroismul strămoşilor, geneza şi pieirea lumilor…), şi poate nici modul cum spune, ci sunetul celor spuse, o muzică misterioasă şi obsedantă care este numai a lui. Muzicalitatea eminesciană – pe care un neromân: chiar ştiind româneşte, cu greu o poate simţi pe deplin – are un efect copleşitor, tiranic. De mai bine de un veac, românii se află sub vraja ei. Mitul lui Eminescu cuprinde mai multe ingrediente. Mai întâi, evident, poezia, fondul ei de idei şi imagini, şi perfecţiunea formală, sensibil deasupra nivelului literaturii române din epocă. Apoi, tragismul unei vieţi chinuite, de „geniu neînţeles”, lovit de nebunie la numai 33 de ani. Şi însăşi imaginea lui: este un portret din prima tinereţe, întipărit pe retina tuturor românilor, în care poetul apare de o frumuseţe fără seamăn, aproape supranaturală (asemenea lui Hyperion, „dublul” său din poemul Luceafărul). Toate acestea, se înţelege, şi frumuseţea lui, şi neînţelegerea celorlalţi, şi chinul vieţii – simplificate şi amplificate după regulile mitului; viaţa,

întotdeauna, e mai prozaică şi mai banală. După moartea lui îndeosebi, spre 1900, s-a adăugat în conştiinţa publică şi naţionalismul lui Eminescu. A ajuns să fie perceput nu numai ca mare poet, ci şi ca profet al românismului. Ceea ce era pe atunci oarecum firesc în atmosfera naţionalistă a epocii începe să prezinte acum unele note stânjenitoare. Naţionaliştii fac astăzi din el un stindard, nu din poezia lui, ci din ideile politice. Ceilalţi îi apreciază poezia, disociindu-se de rest. Dar – cu totul nou – au început să se manifeste distanţări şi faţă de poezia lui Eminescu. Nimic mai normal de altfel, după mai mult de un secol; sensibilităţile şi gusturile evoluează. Unii merg cu demitizarea până la a identifica puncte mai puţin seducătoare în viaţa lui Eminescu şi în comportamentul lui, conturându-i un portret care nu mai seamănă cu fascinanta fotografie din tinereţe. Şi astfel, printre conflictele româneşti de astăzi, se numără şi disputa în jurul lui Eminescu. Contestatarii nu ar fi probabil atât de îndârjiţi, dacă promotorii cultului eminescian (majoritari, fără îndoială) nu ar respinge dreptul oricui de a exprima cele mai mici rezerve. Ce va fi, vom vedea. Deocamdată, Eminescu rămâne în conştiinţa naţională ca cel mai de seamă dintre români. Şi atunci cum îi poate sta Caragiale alături? Contemporan al marelui poet, Ion Luca Caragiale (1852-1912) nu are cum aspira la postura de sfânt şi nici de reprezentant etern al românismului. El este însă un simbol complementar care, alături de Eminescu, întregeşte profilul spiritual al României. Numai cu Eminescu, românii ar obosi. Din fericire, îl au şi pe Caragiale pentru a-i destinde. Eminescu reprezenta România rurală şi patriarhală. Caragiale este un citadin, am spune un citadin „înrăit”, exact la antipodul lui Eminescu. Este şi un balcanic, atât prin origine (are mai mult sânge grecesc decât românesc), cât şi prin atitudini. Balcanismul înseamnă un soi de neorânduială pe care Europa o suportă cu greu; dar înseamnă, în latura lui mai simpatică, şi o anume manieră de a privi detaşat lucrurile, o pronunţată sociabilitate şi o substanţială doză de relativism şi de umor. Faţă de „purismul” românesc al lui Eminescu, Caragiale personifică infuzia cosmopolită, caracteristică oraşului românesc; cu alte cuvinte, exact ceea ce detesta Eminescu. Eminescu este lipsit de umor, Caragiale îl are din belşug. Eminescu este omul marilor adevăruri, Caragiale constată pulverizarea valorilor. La Eminescu totul e absolut, la Caragiale totul e relativ. Cu timpul, românii s-au obişnuit cu Caragiale şi au ajuns să se delecteze cu comediile şi schiţele sale. Dar iniţial n-au lipsit rezervele şi adversităţile. Ceea ce a făcut gloria lui Eminescu – românismul – a frânat recunoaşterea lui Caragiale. Oare nu îşi bătea joc de români? În fapt, ironia lui Caragiale este lipsită de răutate. Chiar dacă în ultimii ani ai vieţii s-a stabilit la Berlin – preferând confortul cam anost al capitalei germane prea pitorescului şi fantezistului Bucureşti – el nu poate fi desprins de mediul pe care l-a zugrăvit, privindu-l şi lucid, din afară, dar şi cu înţelegere, din interior. În felul lui, Caragiale ilustra teza maioresciană a „formelor fără fond”. Românii se jucau de-a modernitatea, pe care nu aveau intenţia să o aplice în formele ei rigide apusene. Privită cu severitate, România putea să pară neserioasă. S-au reţinut vorbele indignate ale lui Raymond Poincaré, un domn foarte serios, viitor preşedinte al Franţei: „Domnilor – a exclamat el, exasperat – aici suntem la porţile Orientului, unde lucrurile sunt luate cu uşurinţă!” Eroii lui Caragiale sunt din specia celor care îl scoteau din sărite pe Poincaré. Scriitorul este un colecţionar sârguincios al slăbiciunilor omeneşti, prezente pretutindeni, dar apărând cu relief sporit în dezechilibrata societate românească aflată în zona nesigură dintre tradiţie şi modernitate. Opera lui Caragiale, complexă, oferă şi o dimensiune mai puţin veselă, chiar tragică, însă nota dominantă, ca şi receptarea curentă, se află în registrul ironiei şi umorului. Umorul rezultă în primul rând din contrastul dintre aparenţă şi esenţă, universal fără îndoială, însă ridicat la cote foarte înalte într-o Românie care mima o civilizaţie de împrumut. Este în bună măsură şi un

comic de limbaj, fiindcă personajele lui Caragiale vorbesc, vorbesc fără încetare, pentru a spune indiferent ce. Această vorbire care se învârte în gol, sfidând realitatea şi aproape anulând-o, anunţă deja literatura absurdului. Caragiale a surprins dacă nu trăsături etern româneşti, cel puţin trăsături care se vădesc durabile, într-o societate mereu în tranziţie, mare consumatoare de modele dar şi capabilă de a nu lua modelele prea în serios. De aceea românii şi astăzi se oglindesc în Caragiale şi probabil se vor mai oglindi multă vreme. Cineva a făcut remarca subtilă că până şi comunismul românesc avea să fie o îmbinare de Marx şi Caragiale. În toate, românii aduc o notă de improvizaţie şi de aproximaţie, şi înclinarea mai curând de a vorbi decât de a face. Este o lipsă de rigoare care poate exaspera (şi atunci te refugiezi, precum Caragiale, la Berlin), dar care are şi latura ei agreabilă, decontractantă. A nu lua lucrurile foarte în serios este o filosofie de viaţă, care nu i-a îmbogăţit pe români – dimpotrivă! – dar i-a ajutat poate să suporte mai bine istoria. Prin Eminescu şi Caragiale, românii au spus aproape totul despre ei înşişi. Li se adaugă, într-un registru ceva mai limitat, şi contemporanul lor Ion Creangă (18371889), constituindu-se astfel o triadă a clasicilor literelor româneşti. Creangă este un ţăran moldovean autentic (spre deosebire de Eminescu, ţăran mai mult în sens metafizic). În poveştile şi amintirile sale din copilărie, el nu face decât să transfigureze satul moldovenesc (până şi personajele supranaturale – inclusiv dracii – par a fi tot un fel de ţărani moldoveni, poate puţin mai ciudaţi), într-un stil aproape rabelaisian şi cu un umor savuros, de o extraordinară vitalitate. Cei trei – şi ei deschid tot atâtea direcţii – sunt magicieni ai cuvintelor. Inventivitatea verbală, maniera de a zice îi defineşte în mai mare măsură decât fondul celor spuse. O caracteristică, exceptându-l pe Eminescu, este şi încărcătura masivă de umor. Capacitatea de a privi lucrurile, oricât de grave, sub latura lor comică sau ridicolă este o trăsătură constantă, pe care românii şi-au verificat-o şi în vremurile de altfel nu prea vesele ale comunismului. Prea mult umor la români? Poate. „A face haz de necaz” este o expresie românească tipică. Un poet, George Bacovia, a prins perfect într-un vers această contradicţie românească: „O, ţară tristă, plină de umor!” Enciclopedismul. Îl citez pe Mircea Eliade: „Există în cultura românească o tradiţie care începe cu Dimitrie Cantemir şi pe care am putea-o numi „tradiţia enciclopedică”. O bună parte din oamenii de seamă, scriitorii mari şi profeţii culturali ai neamului românesc, se integrează în această tradiţie… Aceleaşi preocupări variate şi contradictorii; aceeaşi sete de a străbate cât mai multe din geografiile spirituale ale lumii; aceeaşi activitate multilaterală, uneori grăbită, alteori improvizată, izvorând însă întotdeauna din dorinţa de a sili cultura românească să sară cât mai multe etape, înălţând-o pe „plan mondial”, dovedind puterea de creaţie a geniului românesc.”5 Acesta era proiectul pe care şi-l asumase şi Eliade. Chiar atunci când în lume a triumfat specializarea – tot mai strictă cu fiecare generaţie – românii au continuat să producă remarcabile specimene de savanţi universali. Tonul l-a dat Dimitrie Cantemir (1673-1723), domnitor al Moldovei la 1710-1711 şi refugiat apoi, în urma unui război nenorocos cu turcii, în Rusia lui Petru cel Mare. A fost un om de acţiune, dar şi un gânditor politic, scriitor, istoric şi filosof. Descrierea Moldovei (scrisă în latină şi publicată mai târziu în traducere germană) este un tablou enciclopedic al ţării sale, îmbinând informaţia geografică, istorică, politică şi etnografică. O amplă istorie a românilor a rămas neterminată, cuprinzând doar partea veche, privitoare la origini (până în secolul al XIII-lea), tratată cu neînchipuită erudiţie. Pe turci, prinţul îi cunoştea la fel de bine ca pe moldovenii săi. Îşi petrecuse tinereţea la Constantinopol, în cea mai cosmopolită capitală a vremii; studiase în greceşte, dar învăţase totodată turca, araba şi persana.

A scris şi un tratat despre muzica turcească. Nici un european nu s-a apropiat atât de mult ca el de cultura Orientului islamic. Sub titlul Sistema religiei mahomedane (carte publicată în ruseşte în 1722) a schiţat o sinteză asupra acestui tip de civilizaţie. Celebritatea europeană şi-a dobândit-o însă ca istoric al Imperiului Otoman. Manuscrisul latin al lucrării sale Incrementa atque decrementa aulae othomanicae, rămas nepublicat la moartea autorului, a fost adus la Londra de fiul său Antioh Cantemir (1708-1744). Fiul, ca şi tatăl, avea o înclinare spre activităţi multiple: a fost ambasador al Rusiei la Londra şi Paris, şi scriitor şi traducător, în diferite genuri, fiind considerat unul dintre întemeietorii poeziei moderne ruse. Antioh Cantemir s-a îngrijit de traducerea în engleză a operei tatălui, realizată de pastorul Nicholas Tindal; a apărut la Londra, în două volume, în 1734-1735, sub titlul The History of the Growth and Decay of the Othman Empire. După versiunea engleză, s-au publicat alte două traduceri, în franceză (1743) şi germană (1745). A fost prima carte de notorietate europeană scrisă de un român şi, vreme de aproape un secol, principala lucrare de referinţă privitoare la istoria şi civilizaţia Imperiului Otoman. În secolul al XIX-lea, figurile „enciclopedice” s-au înmulţit. Era nevoie de asemenea „spirite universale” într-o cultură care încerca să-şi reducă, şi cât mai repede, întârzierile faţă de Occident. În Ţara Românească, Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872) se dedică învăţământului, publică o Gramatică românească (1828), editează prima gazetă în limba română (Curierul românesc, 1829), scrie poezii şi chiar o epopee avându-l ca erou pe Mihai Viteazul, se pune în fruntea revoluţiei de la 1848, se lansează în elaborarea unui sistem filosofic atotcuprinzător şi se erijează în postura de profet al românilor! În Moldova, Gheorghe Asachi (1788-1869) îndeplineşte o misiune similară; cu o formaţie umanistă – poet şi autor de nuvele istorice – dar şi pozitivă (studii de inginerie, de astronomie), şi artistică (desenator, ilustrându-şi propriile lucrări), este întemeietor al învăţământului românesc în Moldova, animator al mişcării teatrale, editorul primei gazete moldoveneşti (Albina românească, 1829)… Spre bătrâneţe, Asachi avea să se opună unirii Moldovei cu Ţara Românească, aşadar creării României. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, savantul universal prin excelenţă a fost Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907). Originar din Basarabia (aflată atunci sub stăpânire rusească), poliglot şi în special bun cunoscător al limbilor slave, care i-au oferit cheia unor investigaţii istorice neîntreprinse până atunci de români (să nu uităm că ţările române s-au dezvoltat în mediul slav, iar slavona a fost în Evul Mediu limba lor oficială), Haşdeu a ajuns profesor de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti şi director al Arhivelor Statului. Însă graniţele strâmte şi metodele rigide ale unei profesiuni nu i se potriveau. Deşi a descoperit şi publicat nenumărate documente şi a adus argumente demne de luat în seamă în probleme controversate ale lingvisticii şi istoriei româneşti, el nu a rezistat tentaţiei de a merge mult mai departe, cu mult dincolo de graniţa pe care profesionistul nu îndrăzneşte să o treacă. Îi plăcea să se compare cu Cuvier, celebrul paleontolog care şi-a uimit contemporanii reconstituind dintr-un singur dinte corpul întreg al unei reptile preistorice. Tot aşa şi Haşdeu. Cu logica impecabilă, dar nu mai puţin fantezistă, a unui Edgar Allan Poe al lingvisticii şi istoriei, el străbate fără încetare, fascinant şi derutant, hotarul dintre realitate şi ficţiune, construind o istorie „posibilă”, în care sunt incrustate şi fapte reale, dar care ne transportă totuşi într-o „lume paralelă”. Poet, dramaturg şi prozator, în aceeaşi măsură ca lingvist, filolog şi istoric, nu pare a fi sau refuză să fie conştient de distincţia dintre aceste domenii. Autori de literatură fantastică sunt mulţi, Haşdeu aparţine însă speciei mai rare de creatori care îmbină ştiinţa cu ficţiunea. Spre sfârşitul vieţii, ducând până la capăt „căutarea absolutului” (şi sub influenţa morţii unicei sale fiice), Haşdeu a devenit spiritist: şi-a construit un minuscul castel la Câmpina (între Bucureşti şi Sinaia), loc privilegiat al dialogului cu cei de „dincolo”, şi şi-a completat opera cu texte privitoare la spiritism (Sic cogito. Ce e viaţa? Ce e moartea? Ce e omul? 1892).

Nu mai puţin spectaculoasă este cariera lui Nicolae Iorga (1871-1940), deşi ceva mai în acord cu exigenţele profesionalismului.6 Pare de neînţeles cum a reuşit acest om să le facă pe toate. Nici nu mai contează cât de perfect sau de imperfect le-a făcut; întrebarea este cum a avut timp să le facă. După studii la Paris şi un doctorat la Leipzig, Iorga a devenit la numai 23 de ani profesor: de istorie universală la Universitatea din Bucureşti. A scris vreo 1400 de cărţi, unele simple broşuri, dar şi lucrări masive, în mai multe volume; li se adaugă nu mai puţin de 20.000 de articole. Probabil că, de când s-a inventat scrisul, nici un muritor nu a scris atât. I s-ar cuveni un loc în Guiness Book. Şi nu doar cantitatea, ci şi varietatea uimeşte. Istorie, mai întâi, desigur: cam tot ce se atinge de istoria României (astăzi este greu să abordezi un subiect fără să te întâlneşti cu contribuţiile lui Iorga), dar şi ample incursiuni în istoria lumii (Balcanii, Bizanţul – inclusiv o sinteză publicată la Londra, în 1907: The Byzantine Empire – Imperiul Otoman: Geschichte des osmanischen Reiches, 5 volume, Gotha, 1908-1913… Şi aşa mai departe, până la sinteze de istorie universală: Essai de synthčse de l'histoire de l'humanité, 4 volume, Paris, 1926-1928). Însă Iorga a scris şi poezie, şi proză, şi memorialistică, şi nu în ultimul rând piese de teatru. Bibliografia lucrărilor lui dramatice, multe dintre ele piese istorice în cinci acte şi în versuri, cu personaje din istoria românilor dar şi a lumii (Iisus, Cleopatra, Dante, Sfântul Francisc), cuprinde vreo 30 de titluri, aproape tot atât cât opera lui Shakespeare! Iorga a scris şi nenumărate articole de ziar, îndeosebi în gazeta Neamul românesc, pe care a condus-o mai bine de trei decenii. A reuşit să îmbine o ideologie naţionalist-conservatoare cu un spirit european. A fost nu numai un ideolog, dar el însuşi om politic, cu o contribuţie de seamă în mobilizarea naţională din timpul primului război mondial, cel dintâi preşedinte al Camerei Deputaţilor a Parlamentului României Mari şi prim-ministru în 1931-1932. A murit, tot din motive de ordin politic, ucis de legionari (susţinuse dictatura lui Carol al II-lea şi represiunea antilegionară a regelui). Este enorm. Nu e oare prea mult? Cantitatea a dăunat calităţii. Idei originale – şi sunt multe în opera lui Iorga – trebuie căutate astăzi cu lupa, într-un noian de pagini tipărite, unde la prima vedere nu sunt chiar evidente. Este o operă efervescentă, dar puţin sistematizată. Că place sau nu, Iorga rămâne însă aproape un fenomen cosmic. Unii dintre tinerii formaţi în vremea lui au fost tentaţi să-i urmeze exemplul (deşi nu mai era vremea „demiurgilor”, ci a specializărilor). Poate că cel mai aproape de amploarea operei lui Iorga, de filosofia unei vieţi care nu se mulţumeşte cu fragmente, ci aspiră la întreg, aproape de altfel şi de Haşdeu, pe care l-a admirat, a fost Mircea Eliade (1907-1986). Încadrarea în aceeaşi „familie” cu Haşdeu şi Iorga nu îi diminuează originalitatea. Eliade merge pe propriul său drum, dar ca şi marii săi înaintaşi vede cultura ca un tot; căile ei multiple conduc toate spre acelaşi ţel: descifrarea spiritului uman şi a destinului umanităţii. De aceea nu există o frontieră de netrecut între ficţiune şi ştiinţă. Sunt teme care circulă la Eliade între opera sa literară şi cariera ştiinţifică. Marea revelaţie a tânărului Eliade a fost India, unde a trăit între 1928 şi 1931. Acolo s-a pătruns de sensurile unei civilizaţii străvechi şi aproape imobile, care întreţine raporturi misterioase cu cosmosul şi cu lumea de dincolo: o civilizaţie mai esenţială şi mai profundă decât Occidentul tehnologic. Maitreyi (1933) este romanul experienţei sale indiene; poate fi considerat în egală măsură un roman de dragoste şi un roman filosofic, pe tema psihologiei raporturilor dintre un bărbat şi o femeie, dar şi a incomunicabilităţii dintre civilizaţii. În continuare, Eliade s-a împărţit între opera sa literară (parte „realistă”, parte fantastică) şi cercetările de mitologie şi de istorie a religiilor. El vede în gândirea mitică o dimensiune fundamentală a condiţiei umane; mitul nu înseamnă neadevăr, ci tentativa de a pătrunde dincolo de învelişul aparent al lucrurilor. Noaptea de Sânziene, romanul său cel mai elaborat, apărut mai întâi în franceză sub titlul Foret interdite (1955), se prezintă ca o îmbinare de realism şi fantastic (dar cine poate şti dacă fantasticul nu e mai adevărat decât adevărul). Istoria este prezentă şi chiar

copleşitoare; de remarcat impresionanta evocare a Londrei lovite de bombardamentele germane (în 1940, Eliade era ataşat cultural al legaţiei române în Marea Britanie). Dar la fel de prezentă şi de obsedantă este căutarea ieşirii din istorie, eliberarea de constrângerile Timpului. În „noaptea de Sânziene”, potrivit folclorului românesc, se deschid cerurile. Este un moment privilegiat care sugerează calea spre o altă dimensiune a existenţei, dincolo de spaţiu şi timp. Cariera internaţională a lui Mircea Eliade, în domeniul exegezei miturilor şi religiilor, s-a desfăşurat, după plecarea din România, mai întâi în Franţa, din 1945 până în 1956, iar după aceea în Statele Unite, ca profesor de istorie a religiilor la Universitatea din Chicago. Lucrări precum Le Mythe de l'éternel retour (1949), Traite d'histoire des religions (1949), Histoire des croyances et des idées religieuses (3 volume, 1976-1983) l-au impus ca e mare autoritate în domeniu, deşi nu lipsesc nici contestările, iar în ultima vreme se conturează o campanie care reactualizează angajamentul lui legionar din tinereţe, susţinând că orientarea de atunci i-ar fi marcat şi interpretările ştiinţifice. Tot ce se poate: interesul pentru mitologie se acordă adesea cu o orientare de dreapta, în timp ce stânga, mai prozaică, mizează pe raţionalism. Aceasta nu înseamnă însă că trebuie repudiate cercetările mitologice! (abuzul de raţionalism nu e mai raţional decât iraţionalismul). Oricât de contestabile ar putea fi diversele interpretări ale lui Eliade – şi ce este incontestabil în această lume? – cert este că el se numără printre acei câţiva savanţi care au lărgit considerabil câmpul ştiinţelor umane în ultimul secol. Cu adevărat universală, opera lui îşi trage seva de pretutindeni: misterioasele credinţe ale dacilor (nu tocmai critic reconstituite), mitologia indiană, religiile triburilor australiene… şi atâtea alte surse concură la realizarea unui profil al „omului esenţial”7. Scriitori, artişti, savanţi, sportivi… Românii au o supărare (e doar una dintre multele lor frustrări). Ei cred că lumea ignoră, pe nedrept, contribuţiile lor. S-ar petrece, şi în plan cultural, o discriminare. Marile puteri îşi fac jocurile: în cultură, ca şi în politică. O doză de adevăr există în această constatare. Ca scriitor, e mai bine să fii englez sau francez decât român; te exprimi, cel puţin, într-o limbă universală. La valoare egală (deşi, ce înseamnă „valoare egală”?), românul, exponent al unei culturi mici şi al unei limbi puţin cunoscute, este, evident, defavorizat. Şi pentru un savant, afirmarea este mai la îndemână într-un laborator american decât într-unul românesc. Multe glorii româneşti riscă să rămână glorii locale: mari creatori în România, iluştri necunoscuţi dincolo de hotare. Şi se mai întâmplă ceva: tot mai multe culturi pretind să fie recunoscute şi, pe de altă parte, o dată cu accelerarea istoriei, celebrităţile se înmulţesc vertiginos. În galeria celebrităţilor universale se intră tot mai greu, iar cine intră azi nu e sigur că nu va ieşi mâine, pentru a face loc altcuiva… Scriitorii pe care românii îi consideră cei mai reprezentativi nu sunt cunoscuţi în lume (chiar dacă sunt traduşi, dar ce înseamnă o traducere? Una e să fii tradus şi alta e să intri în conştiinţa lumii sau, dacă cuvântul e prea mare, cel puţin a unei categorii semnificative de intelectuali). Cazul Eminescu este elocvent. Se pare că poetul naţional nu se poate dezlipi de limba română. Traducerile nu dau nimic convingător, vraja muzicii eminesciene se pierde şi rămâne profilul oarecum banal al unui poet romantic, care nu e de natură să entuziasmeze, şi cu atât mai mult, acum, la un secol şi jumătate după era romantismului. Românii totuşi nu dezarmează; eforturile de promovare a lui Eminescu continuă, însă cu ce şanse? Şi Caragiale este prea dependent de limbaj şi de o atmosferă balcanică specifică. Românii au mulţi scriitori excelenţi: un peisaj literar cu atât mai remarcabil cu cât literatura lor modernă, de factură occidentală, a început târziu, abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. Poezia şi proza scurtă s-au afirmat mai repede; romanul însă s-a maturizat abia după

primul război mondial, când a cunoscut brusc o mare înflorire. Perioada interbelică este considerată de altfel epoca de aur a literelor româneşti. S-au ilustrat, printre romancieri, Liviu Rebreanu (1885-1944), cu viguroase fresce epice ale satului românesc, Mihail Sadoveanu (18801961), cu proza sa arhaizantă, la întâlnirea dintre roman, mit şi epopee, Camil Petrescu (18941957), cu o analiză fin intelectuală a unor tipuri de eroi neliniştiţi şi neadaptaţi, şi Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955), romancieră a stărilor morbide şi a unor complicate meandre psihologice. Însă romanul cel mai apreciat de critica românească – potrivit unei anchete recente – îi aparţine lui Mateiu Caragiale (1885-1936), fiul lui I. L. Caragiale: Craii de Curte veche (1929), evocare de factură „decadentă”, într-un stil extrem de elaborat, a unui Bucureşti nocturn, indolent şi bântuit de vicii (text caracteristic pentru tentaţia românească, literară dar şi reală, a evadării din istorie). Printre poeţi sunt de menţionat Tudor Arghezi (1880-1967), cu un registru extrem de larg, neezitând să facă poezie din cea mai vulgară materie, Lucian Blaga (1895-1961), poetfilozof într-o formulă panteist-bucolică, sau Ion Barbu (1895-1961), matematicianul care a transpus în poezie, într-un stil ermetic şi abstract, ceva din regulile tainice ale profesiunii sale. O operă monumentală este Istoria literaturii române (1941) a lui George Călinescu (1899-1965), în care intuiţia critică – cu concluzii în genere acceptate şi astăzi – se îmbină cu o reconstituire de-a dreptul romanescă a mediului şi biografiei scriitorilor. Şi anii comunismului au dat mulţi poeţi şi romancieri preţuiţi de români (deşi în ansamblu „cota” lor este mai scăzută în comparaţie cu marii scriitori interbelici). După 1989, scriitorii par mai puţin inspiraţi; şi cititorii s-au dispersat (poate că viaţa însăşi ţine loc de literatură!). Curios rămâne declinul romanului, deşi nici un romancier nu a dispus vreodată de un asemenea material social şi psihologic ca cel oferit de comunism şi de post-comunism. Recunoaşterea internaţională rămâne cu mult sub aşteptări. Românii n-au fost distinşi cu nici un Premiu Nobel pentru literatură, iar marii lor scriitori au rămas cvasinecunoscuţi în afara ţării. S-au afirmat însă alţii şi nu puţini. Scriitorii care au ales o limbă de largă circulaţie – şi, în primul rând, respectând o puternică tradiţie, franceza – şi-au îmbunătăţit şansele participării la competiţie. S-ar putea alcătui o întreagă istorie literară din ceea ce românii, stabiliţi în Franţa, au scris în. Franţuzeşte. Printre ei, şi câteva femei, care au cunoscut momente de celebritate: Anna de Noailles (1867-1933), Elena Văcărescu (1866-1947), Martha Bibescu (1889-1973). Sunt astăzi aproape uitate. Dar încă mai e citit Panait Istrati (1884-1935), graţie exotismului său balcanic şi oriental şi personajelor răzvrătite care-i populează romanele (Kyra Kyralina, 1924). A urmat, după al doilea război mondial, faimosul trio româno-francez: Eugen Ionescu-Emil Cioran-Mircea Eliade. Eliade a continuat să-şi scrie literatura de ficţiune sau memorialistică în româneşte (tradusă însă prompt în franceză şi în alte limbi); lucrările privitoare la mituri şi religii le-a scris în franceză, apoi şi în engleză. Eugen Ionescu (1909-1994) a devenit (o dată cu Cântăreaţa cheală, 1950) principalul exponent al teatrului absurdului, alături de Samuel Beckett. Iar Emil Cioran (1912-1995) şi-a turnat dezgustul faţă de existenţă (Précis de décomposition, 1949) în eseuri şi aforisme, scrise într-o franceză atât de şlefuită, încât el, românul, cu o formaţie iniţial mai mult germană decât franceză, a ajuns să fie considerat, printre autorii contemporani, drept cel mai de seamă stilist francez. Trei scriitori, „dintr-o lovitură”, aşezaţi la vârful literaturii franceze, nu e puţin (deşi, din păcate şi pentru români, nici franceza nu mai este astăzi în lume ce a fost). Este drept că ei nu se numesc Eminescu şi Caragiale, ci Ionescu, Cioran şi Eliade. Pe lângă argumentul lingvistic, ei au avut meritul şi şansa de a exprima idei şi atitudini în acord cu noile orizonturi de aşteptare. Literatura nu înseamnă doar „producere”, ci şi receptare, şi chiar în primul rând receptare. Cei trei români au adus răspunsurile lor, propunând Occidentului saturat de atâta raţionalism o infuzie de mitologie orientală, de absurd sau de nihilism filosofic.

Şi în artele plastice, românii au deprins repede reţetele occidentale şi le-au aplicat cu talent. O vizită prin muzeele româneşti oferă ocazia descoperirii unei picturi de foarte bună calitate. Nicolae Grigorescu (1838-1907), apropiat de şcoala de la Barbizon şi de impresionism, este „pictorul naţional”; el a zugrăvit, într-o notă luminoasă şi optimistă, peisajul românesc, scene rurale, ţărănci în costum popular… Teme apropiate apar şi la Ion Andreescu (1850-1882), dar într-un ton mai grav şi mai interiorizat. Momentul 1900 este reprezentat de Ştefan Luchian (18681916), strălucitor colorist, inepuizabil pictor al florilor. Numele mari ale perioadei interbelice sunt Gheorghe Petraşcu (1872-1949), autor de peisaje şi naturi moarte, inconfundabile prin materia lor densă şi totodată strălucitoare; Theodor Pallady (1871-1956), cel mai parizian dintre artiştii români, opusul s-ar zice al lui Petraşcu, cu o linie netă, expresivă şi ironică şi un colorit discret şi rafinat; Nicolae Tonitza (1886-1940), ale cărui portrete de copii, nuduri sau peisaje dobrogene frapează prin expresivitatea formelor şi simţul decorativ. Dar şi aceşti pictori sunt în situaţia marilor scriitori români; cota lor în afara României nu este prea ridicată. Ei oferă o bună pictură de nivel european, dar niciunul dintre ei nu a revoluţionat arta modernă. Şi totuşi românii au dat un revoluţionar şi în artă, şi chiar unul dintre cei mai importanţi. Este sculptorul Constantin Brâncuşi. Fiu de ţărani din judeţul Gorj (nordul Olteniei), stabilit la Paris, unde i se poate vedea atelierul devenit muzeu, Brâncuşi a introdus în arta europeană elementele simplificate şi abstracte ale folclorului românesc. Asimilarea unor forme arhaice a reprezentat de altfel una dintre principalele căi de depăşire a artei figurative şi „realiste”. Cu figurile lui cioplite sau şlefuite până la abstractizare – purtând însă întotdeauna şi un sens filosofic – Brâncuşi este printre primii dacă nu chiar cel dintâi deschizător de drumuri spre ceea ce avea să devină sculptura secolului al XX-lea. Prin el, arta ţăranului român s-a înscris în universalitate. Tot folclorul a fost sursa majoră de inspiraţie a lui George Enescu (1881-1955), cel mai de seamă muzician român, violonist, pianist, dirijor şi compozitor. Enescu a compus rapsodii, simfonii şi sonate, interpretate în întreaga lume, dar care nu se pot desprinde de o tonalitate specific românească (numele îi este îndeobşte apropiat de cel al ungurului Béla Bartók, la rândul lui autor al unei muzici „universale”, pe fond folcloric maghiar). Enescu a fost profesorul (venerat) al lui Yehudi Menuhin, care nu a încetat să-l evoce, socotindu-l unul dintre cei mai mari compozitori ai veacului. Rolul românilor în avangarda literară şi artistică a secolului al XX-lea a fost considerabil. Între cele două războaie mondiale mai mulţi români s-au aflat printre pionierii noilor curente. Urmuz (1883-1923), autorul unor povestiri de un impecabil absurd, se numără printre precursorii genului; Ionescu i-a preluat moştenirea şi a dus-o mai departe, propulsând-o în literatura lumii. Au apărut în acei ani în România numeroase reviste de avangardă, decise să scandalizeze simţul moral şi estetic burghez. Tristan Tzara (1896-1963), evreu român, a început prin a scrie versuri în româneşte; stabilit în Elveţia, apoi în Franţa, a inventat literatura „dada” şi a animat mişcarea dadaistă. Printre pictorii avangardei, tot un evreu român, Victor Brauner (1903-1966), a dobândit un renume european prin compoziţiile sale suprarealiste cu teme fantastice. Ar putea să pară curioasă această substanţială contribuţie românească la curentele de avangardă, România fiind, la extrema cealaltă, o societate pronunţat tradiţională (şi cu destule manifestări tradiţionaliste în literatură şi artă). Fenomenul are o întreită explicaţie. Mai întâi, faimoasele „forme fără fond” româneşti invitau parcă la umor absurd; multiplele disfuncţionalităţi făceau şi mai fac din România un loc privilegiat al absurdului, aşa cum apare încă din schiţele lui Caragiale. Caragiale-Urmuz-Ionescu, filiaţia este logică. În al doilea rând, România tradiţională oferea, prin arhaismul său folcloric, o importantă sursă de modernitate artistică, exploatată de Brâncuşi. Şi, în sfârşit, ponderea evreilor în avangarda literară şi artistică

este iarăşi un fapt; ei aduceau propriile lor tradiţii, inclusiv un folclor specific impregnat de umor şi absurd, şi totodată o atitudine de nonconformism şi de răzvrătire. Din toate acestea a rezultat paradoxul unei ţări slab angajate în modernitate, dar care în plan literar şi artistic şi-a depăşit propria condiţie. Românii se mândresc şi cu destul de multe contribuţii în ştiinţă şi tehnologie, şi acestea spun ei, pe nedrept minimalizate sau ignorate.8 Poate fi admirat şi astăzi podul metalic de la Cernavodă, peste Dunăre (legând Muntenia de Dobrogea), construit între 1890 şi 1895 de inginerul român Anghel Saligny (1855-1924); a fost, la vremea respectivă, cea mai mare lucrare de acest gen din Europa. Istoria aviaţiei înregistrează câteva nume româneşti. Românilor le place de altfel să creadă că au aptitudini deosebite în acest domeniu. Aurel Vlaicu (1882-1913), constructorul unui avion de concepţie proprie (cu care s-a prăbuşit încercând să treacă Carpaţii) este un erou naţional. Pentru români, Traian Vuia (1872-1953) este autorul primului zbor din lume realizat exclusiv cu mijloace proprii de bord (în 1906), iar Henri Coandă (1886-1972), constructorul primului avion cu reacţie (în 1910). Din păcate, ei sunt mai des pomeniţi în România decât în Occident. Invenţiile sunt o treabă complicată: mulţi concură şi până la urmă rămân puţine nume. Un alt inginer român, George Constantinescu (1881-1965), s-a stabilit în Anglia, unde a elaborat teoria sonicităţii (Theory of sonics, 1918): ştiinţa transmiterii energiei prin vibraţii în medii solide şi lichide. În România este considerat un mare inventator, dar cât de cunoscut este în Anglia? În domeniul medicinei, Nicolae Paulescu (1869-1931) a fost la un pas de Premiul Nobel, pe care probabil l-ar fi meritat. El a izolat insulina cu câteva luni înaintea lui Banting şi MacLeod, cărora li s-a atribuit premiul în 1923. Singurul român care a luat până la urmă un Premiu Nobel, dar ca american de origine română, a fost, în 1974, medicul George Emil Palade (născut în 1912). Există de altfel în România o pleiadă de medici, începând cu bacteriologii Victor Babeş (1854-1926) şi Ion Cantacuzino (1863-1934), neurologul Gheorghe Marinescu (1863-1938)… Românii se consideră foarte înzestraţi pentru medicină; din păcate, înzestrarea tehnică nu este pe măsură. Cu siguranţă că nici un medic român nu a cunoscut celebritatea mondială a doctoriţei Ana Aslan (1897-1988), de care se leagă numele gerovitalului, un medicament „antibătrâneţe”, şi curele de întinerire din clinica sa de la Bucureşti. Nu am nici cea mai mică competenţă pentru a aprecia valoarea ştiinţifică a cercetărilor sale; cert este însă că iluzia întineririi i-a îndreptat pe mulţi occidentali spre România, iar regimul comunist a văzut în această operaţie un important izvor de prestigiu şi mai ales de devize (deşi în Occident, chiar fără doamna Aslan, speranţa de viaţă era simţitor mai mare ca în România!). Un caz interesant de savant român este Emil Racoviţă (1868-1947). A fost naturalistul expediţiei antarctice belgiene din 1897-1899 (componenţa grupului era cosmopolită; printre ofiţerii de la bord, un nume care avea să devină celebru în explorările polare: Roald Amundsen). Vasul Belgica a fost cel dintâi care a stat un an în regiunile antarctice, lăsându-se prins de gheţuri şi petrecând astfel iarna polară. În consecinţă, s-au întreprins cercetări mai sistematice ca până atunci. Racoviţă s-a întors cu un jurnal şi cu rezultatul multor observaţii (din care se remarcă cercetările sale asupra balenelor); a scris şi o relatare a expediţiei, cu vervă şi culoare. Chiar dacă, spre deosebire de Amundsen, nu a mai pornit spre poli, a găsit alt mijloc de a cerceta manifestările biologice în condiţii extreme. A creat biospeologia: studiul vieţii din peşteri, şi – reîntors din Franţa (unde îşi desfăşurase prima parte a carierei) a întemeiat la Universitatea din Cluj, în 1920, primul institut de biospeologie din lume. Sunt şi nume răsunătoare de matematicieni în cultura română. Lista lor e lungă: Gheorghe Ţiţeica (1873-1939), Dimitrie Pompei (1873-1954), Traian Lalescu (1882- 1929), Octav Onicescu (1892-1983), Dan Barbilian, una şi aceeaşi persoană cu poetul Ion Barbu, Grigore

Moisil (1906-1973)… Românii văd în şcoala lor de matematică una dintre cele mai semnificative reuşite ştiinţifice naţionale; astăzi mulţi matematicieni şi informaticieni lucrează în afara României. Românii ţin mult la priorităţile lor ştiinţifice şi tehnologice şi cad uşor în complexul persecuţiei atunci când li se pare că nu sunt apreciate îndeajuns. Unii dintre ei, cel puţin, se pot consola cu recordurile sportive. Trăim într-o epocă a sportului, şi un sportiv are toate şansele să fie mai onorat decât un om de ştiinţă. Ţările ex-comuniste, printre care şi România, dispun (încă) de un avans. Regimurile comuniste au promovat sportul cel puţin din două motive: mai întâi, el reprezenta dimensiunea biologică a creării „omului nou” (un om mai puternic, mai performant), apoi, şi mai ales, era singurul domeniu în care ţările din Est puteau fi mai bune decât Occidentul. Nu este uşor să formezi sportivi buni, dar este totuşi mai uşor decât să realizezi o economie performantă. Românii, în medie, sunt mai puţin sportivi decât britanicii. Majoritatea nu practică nici un sport; se mulţumesc să privească pe stadioane sau la televizor. Însă campioni, România nu are mai puţini ca Marea Britanie, la o populaţie de două ori şi jumătate mai mică (la Olimpiada de la Sidney din 2000 s-a situat pe locul al 11 -lea sau al 12-lea, în ordinea medaliilor de aur obţinute sau a numărului total de medalii: 11, respectiv 26; Marea Britanie, 11, respectiv 28; la Olimpiada de la Atena din 2004, rezultatul a fost ceva mai slab: locul 14 [13], cu 8 medalii de aur şi 19 în total, faţă de Marea Britanie cu 9, respectiv 30). Sportul feminin depăşeşte cu mult în recorduri sportul masculin (la Sidney, raportul medaliilor a fost de 19 la 7 în favoarea sportivelor, iar la Atena de 12 la 7; în genere, ţările comuniste au mizat mai mult decât Occidentul pe sportul feminin de performanţă). Gimnastele românce sunt printre primele în lume, iar Nadia Comăneci (născută în 1961), senzaţia Olimpiadei de la Montreal din 1976, a rămas un simbol. Bine cunoscut a fost şi jucătorul de tenis Ilie Năstase, unul dintre cei mai talentaţi şi admiraţi în anii '70. O perioadă de glorie a avut şi alergătoarea Gabriela Szabo. Însă, cei mai mulţi stau cu ochii aţintiţi la fotbal; este, ca şi în alte ţări, aproape o religie naţională, cu succese notabile în campionatele europene şi mondiale, şi cu tot felul de eroi, mai mari sau mai mici, deasupra cărora străluceşte Gheorghe Hagi, „regele Hagi”, idolul a milioane de români. România a dat destule personalităţi, în cele mai variate domenii. Nu ar trebui să se plângă prea mult nici de lipsa recunoaşterii internaţionale, deşi este drept că relativa izolare a ţării şi imaginea ei nu foarte favorabilă afectează şi afirmarea individuală a românilor. Totuşi atunci când un român, Brâncuşi, Eugen Ionescu sau Nadia Comăneci, a adus ceva cu adevărat ieşit din comun, notorietatea mondială nu le-a fost refuzată. Pentru o ţară mică nu este puţin. Dar problema românilor – am mai spus-o – nu este atât să-şi numere personalităţile, recunoaşterile şi nerecunoaşterile, cât să privească mai atent şi mai responsabil la marile deficienţe ale societăţii româneşti. Nu este cazul ca România să renunţe la recordurile sportive şi la orice fel de recorduri. Dar marea performanţă va trebui să fie ridicarea generală a ţării şi alinierea ei, în toate privinţele, la civilizaţia europeană de astăzi. 8. O plimbare prin Bucureşti. Originile. Ceea ce sare în ochi la cea dintâi privire asupra hărţii României este aşezarea excentrică a Capitalei. Bucureştiul se află la doi paşi de frontiera meridională a ţării; doar 60 de kilometri îl despart de Dunăre. Este, şi prin aşezare, un oraş aproape balcanic. Explicaţia stă în faptul că, înainte de a deveni capitala României, a fost capitala Ţării Româneşti. Între limitele stricte ale acesteia, poziţia lui apare ceva mai centrală: 60 de kilometri până la Dunăre, cam o sută de kilometri până la lanţul Carpaţilor. Primele reşedinţe ale domnilor Ţării Româneşti s-au aflat în apropierea munţilor: Câmpulung şi Curtea de Argeş, astăzi mici oraşe pitoreşti, cu monumente istorice amintind

vechea lor însemnătate (afectate, din păcate, Câmpulungul îndeosebi, de stupida politică de industrializare a comunismului, care a construit fabrici acolo unde ar fi trebuit să încurajeze turismul). Apoi, capitala a coborât de la munte la deal, instalându-se la Târgovişte. Şi, în sfârşit, într-o ultimă etapă, de la deal la câmpie, locul ales fiind Bucureştiul. A avut avantajul de a se fi aflat la întretăierea unor importante drumuri comerciale care legau Dunărea şi Balcanii cu Moldova, Transilvania şi Europa Centrală. De aici, domnitorii puteau supraveghea mai bine şi linia Dunării, frontiera nesigură dintre Ţara Românească şi Imperiul Otoman. Dar şi turcii au fost interesaţi ca domnitorii munteni să rămână la Bucureşti; din Giurgiu, portul de la Dunăre pe care îl anexaseră, aflat puţin mai la sud, puteau să se repeadă până în capitală şi să pună ordine ori de câte ori situaţia ar fi cerut-o. Primul document care atestă existenţa Bucureştiului datează din 1459 (dar se presupune că oraşul exista din veacul anterior). Şi nu este dat de oricine acest document, ci de cel care domnea pe atunci în Ţara Românească. Inevitabilul Vlad Ţepeş! Capitala României intră în istorie sub semnul lui Dracula! Ţepeş avea acolo o „cetate”, probabil o reşedinţă destul de modestă fortificată cu bârne şi pământ. După el, domnitorii au ezitat între Târgovişte şi Bucureşti, Bucureştiul impunându-se definitiv drept capitală unică pe la mijlocul veacului al XVII-lea.1 Numele are în româneşte o rezonanţă agreabilă. Este înrudit cu „bucurie”, ar însemna aşadar „oraşul bucuriei”. A fost într-adevăr cândva un oraş „decontractat”. Astăzi nu prea mai e. Oricum, nu acesta pare a fi sensul. Mai curând se leagă de Bucur, nume de persoană cu o oarecare frecvenţă la români. Un Bucur va fi fost strămoşul autentic sau mitic al comunităţii rurale din care a evoluat mai târziu marele oraş. Legenda îl pomeneşte ca fondator pe „Bucur ciobanul” (în alte variante, pescar, boier sau negustor). Cu sau fără Bucur, cert este că iniţial Bucureştiul a fost un sat, nimic mai mult, şi şi-a păstrat multă vreme înfăţişarea rurală. Pe malurile Dâmboviţei. Este un oraş de câmpie, situat la o altitudine medie de 70-80 de metri. Iar partea aceasta de câmpie era acoperită în Evul Mediu de o întinsă pădure. Cu greu îţi mai poţi imagina astăzi, când betonul şi asfaltul au înghiţit aproape totul, că Bucureştiul s-a născut în mijlocul unei păduri, a fost un oraş de pădure! Au mai rămas în jurul lui doar câteva petice din vechiul „codru al Vlăsiei” (pădurea Băneasa, în nord, azi loc de agrement), şi chiar în inima oraşului mai poate fi observat ici şi colo câte un arbore secular, cruţat prin cine ştie ce miracol. De-a lungul câmpiei şi străbătând pădurea curgea liniştită Dâmboviţa, râul pe malurile căruia s-a dezvoltat Bucureştiul. Izvorăşte din munţi, nu departe de Câmpulung, prima capitală a ţării, şi după un curs de 266 de kilometri se varsă în Argeş, afluent al Dunării. Dâmboviţa de la munte şi Dâmboviţa de câmpie sunt parcă două râuri diferite. La munte, apa sa e rece şi limpede şi curge vijelios, printr-o vale strâmtă şi stâncoasă. La Bucureşti ajungea un râu leneş şi nămolos, împleticit în tot felul de meandre şi braţe şi presărat cu mici insule. De o parte şi de alta, lacuri şi bălţi, alimentate din propriile izvoare, dar şi din revărsările Dâmboviţei, al cărei debit, nu prea mare, e capabil să crească spectaculos în urma ploilor sau topirii zăpezilor. Dâmboviţa avea, chiar în zona centrală a oraşului, şi câţiva mici afluenţi. Bucureştiul mustea de apă. Un alt râu, Colentina, ceva mai mic decât Dâmboviţa, îl mărginea spre nord, formând câteva lacuri. Spre deosebire de „fanteziile” Dâmboviţei, din care n-a mai rămas nimic, lacurile Colentinei au fost asanate şi înconjurate cu parcuri (astăzi, cea mai întinsă zonă „naturală” a capitalei, care o ajută cât de cât să mai respire). Dâmboviţa a avut un destin ingrat. Fără ea, Bucureştiul n-ar fi existat. Pe măsură însă ce oraşul creştea, râul devenea incomod. Meandrele lui încurcau sistematizarea; apele stătute nu miroseau deloc frumos şi profitau din plin ţânţarii (care nici astăzi nu-i prea iartă pe bucureşteni), întreţinând un focar de paludism; iar inundaţiile erau adesea catastrofale. Modernizarea

Bucureştiului a însemnat şi o ofensivă împotriva Dâmboviţei. Rând pe rând, lacurile şi mlaştinile au fost secate, iar pâraiele au dispărut sub străzile oraşului. Au urmat între 1880 şi 1883 lucrările de canalizare. Dâmboviţa a fost coborâtă cu mai mulţi metri sub nivelul străzilor (pentru a se pune capăt inundaţiilor), fiind mărginită de taluzuri acoperite cu iarbă. Dispăreau toate meandrele şi insuliţele; noul curs era trasat cu rigla, de la intrarea până la ieşirea din oraş. Astfel, disciplinată sau mai curând prizonieră, cu apele ei cafenii, şi cu debitul împuţinat prin folosirea apei pentru nevoile oraşului, şi cu toate canalele care se vărsau în ea, şi cu mirosurile care se mai simţeau din când în când, Dâmboviţa a devenit un motiv de jenă pentru bucureşteni. Nu era chiar mica Senă potrivită pentru micul Paris! Ce se putea face? Persoanele imaginative visau la o soluţie grandioasă: să i se îmbogăţească apele printr-un canal care ar fi legat-o de Argeş şi de Dunăre, şi astfel să devină un mic fluviu, iar Bucureştiul port la Dunăre şi la Marea Neagră. Cam utopic proiect, pentru un biet râu ca Dâmboviţa. Dar exista şi o soluţie mai simplă şi mai radicală: acoperirea, pur şi simplu, a râului cu un planşeu de beton. Dâmboviţa ar fi devenit invizibilă, iar deasupra ei un larg bulevard ar fi străbătut capitala de la un cap la altul. În anii '30 planşeul a început să fie construit; s-a realizat o porţiune cam de un kilometru în zona centrală, dar lucrările nu au mers mai departe. Povestea încă nu s-a terminat. În anii '70, Dâmboviţa şi-a făcut din nou de cap, provocând neaşteptate inundaţii, cu atât mai spectaculoase cu cât a fost nevoită să-şi mărească debitul de multe ori pentru a ieşi din şanţul în care fusese coborâtă. Ca în toate, Ceauşescu a găsit rezolvarea. Noul său Bucureşti trebuia să aibă şi o nouă Dâmboviţă: o Dâmboviţă frumoasă (după gustul lui, cel puţin), cu ape curate, şi inofensivă. La intrarea Dâmboviţei în Bucureşti, s-a excavat – sacrificându-se câteva sate – un mare lac de acumulare, capabil să facă faţă oricăror variaţii de debit. Dâmboviţa curgătoare şi murdară, cu apele ei reziduale, a rămas acoperită cu un planşeu. Deasupra apărea o nouă Dâmboviţă, cu apă mai mult sau mai puţin limpede, însă aproape nemişcată, un canal de beton umplut cu apă. Iniţial s-a sugerat că va fi chiar navigabil, pentru mici ambarcaţiuni cel puţin. Nici vorbă însă de aşa ceva. Nu e decât un simplu canal şi care mai prezintă şi particularitatea că trebuie curăţat din când în când de nămolul care se depune şi de inepuizabila gamă de obiecte pe care bucureştenii le aruncă în apă. Aşa că, periodic, Dâmboviţa se goleşte, oferind privirilor, săptămâni la rând, imaginea dezolantă a unui canal plin cu murdării. Aşa s-a sfârşit – dacă nu va mai urma cumva vreun episod – trista istorie a Dâmboviţei! Câmpia Bucureştiului nu e chiar plată. De o parte şi de alta a văii Dâmboviţei, terenul se înalţă, ceva mai mult pe malul drept, unde se succedă câteva dealuri, mai bine zis coline, cu altitudinea, faţă de firul apei, de 15-20 de metri. Pe aceste modeste înălţimi, deasupra Dâmboviţei, s-au construit câteva dintre cele mai simbolice edificii religioase ale Bucureştiului: (în sensul curgerii râului, de la apus spre răsărit) mânăstirea Cotroceni, mânăstirea Mihai Vodă (ctitorie a lui Mihai Viteazul de la sfârşitul secolului al XVI-lea), Mitropolia (mijlocul secolului al XVII-lea), mânăstirea Radu-Vodă. În mod curios, reşedinţa domnească n-a fost aşezată într-o poziţie dominantă, ci jos, în apropierea Dâmboviţei, pe malul stâng; s-ar putea ca iniţial să fi fost înconjurată cu apă. Mai vechiului palat al lui Ţepeş i-a urmat o nouă construcţie în vremea lui Mircea Ciobanul, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, mărită şi înfrumuseţată de alţi domnitori, mai cu seamă de Constantin Brâncoveanu. Apoi, pe parcursul secolului al XVIII-lea, palatul s-a deteriorat şi a căzut în ruine, ajungând adăpost pentru vagabonzii oraşului. Alexandru Ipsilanti şi-a înălţat în 1775-1776 un nou palat, de data aceasta deasupra Dâmboviţei, ceva mai sus de mânăstirea Mihai Vodă. Dar noua reşedinţă a rezistat şi mai puţin. A fost abandonată după ce a ars în câteva rânduri, rămânându-i numele de „Curtea arsă”. Se mai păstraseră doar fundaţiile, care au dispărut

şi ele. În schimb, pot fi vizitate ruinele celuilalt palat, „Curtea veche” şi, alături de acestea, biserica domnească, rămasă intactă (cu restaurări ulterioare), cea mai veche, astăzi, din Bucureşti; este foarte caracteristică pentru stilul bisericilor muntene, de factură bizantină, destul de apropiate de cele sârbeşti (stilul moldovenesc este mai elansat şi vădeşte şi o influenţă gotică pe lângă structurile de bază bizantine). Curioasa istorie a palatelor dispărute – în alte capitale ele s-au păstrat peste secole, fiind şi astăzi reşedinţe regale sau muzee – spune multe despre instabilitatea şi imprevizibilitatea evoluţiilor bucureştene şi, în genere, româneşti. De la satul lui Bucur la micul. Nu este oraş care să se fi schimbat atât de mult de la origini până astăzi ca Bucureştiul. Fireşte, pretutindeni totul s-a schimbat foarte mult din Evul Mediu până în prezent. Mai rămân totuşi puncte de reper, legături cu trecutul, monumente sau segmente urbane vechi de secole. Bucureştiul s-a dezvoltat însă împotriva trecutului său. Năruirea palatelor domneşti şi dispariţia Dâmboviţei se înscriu în această tendinţă. Astăzi, trei sferturi din oraş le reprezintă cartierele de blocuri, construite în perioada comunistă. Bucureştenii au devenit o specie umană de apartament. Nu e doar o evoluţie, care se întâlneşte şi în celelalte oraşe ale lumii, deşi în forme mai puţin brutale, ci o răsturnare. Până la 1800, în Bucureşti, cu rare excepţii, nu au existat case cu etaj. Toţi bucureştenii locuiau la nivelul pământului; ieşeau din casă direct în curte sau grădină. Bucureştiul a fost, şi aşa a rămas timp de secole, un mare sat sau un conglomerat de sate. Nenumărate biserici, chiar cele mai mari dintre ele de dimensiuni modeste, şi câteva palate ale domnitorilor sau boierilor (le spunem „palate”, dar nu erau în fond decât case mai mari şi mai cu grijă construite, departe de monumentalitatea palatelor apusene) dădeau relief unei aglomeraţii de tip rural. Oraşele occidentale au început prin a fi oraşe-cetăţi, bine strânse între ziduri, cu clădiri pe mai multe niveluri, şi fără spaţii lăsate în voia lor (este şi tipul care se întâlneşte în Transilvania, mai ales la oraşele săseşti). Bucureştiul este împrăştiat, ca şi satele româneşti. De la boier până la cel mai umil dintre locuitori, fiecare îşi avea aici casa lui, „palat” sau colibă, şi o bucată de pământ pe lângă ea, pe care o cultiva şi unde creştea animale. Erau chiar livezi întinse şi mai cu seamă vii; viile înconjurau Bucureştiul şi pătrundeau adânc în oraş, până lângă curtea domnească. Fiecare cartier era un sat, un grup de case în jurul unei mici biserici. Aşa se explică mulţimea bisericilor care îi uimea pe călătorii străini. Nu numai Ceauşescu a distrus biserici, multe au fost dărâmate chiar în secolul al XIX-lea, pentru a face loc edificiilor civile ale oraşului modern. Un asemenea oraş-sat nu avea nevoie de o reţea prea dezvoltată de drumuri (exceptând, fireşte, căile de acces şi comerciale). Prima dintre arterele importante ale oraşului modern a fost tăiată de Constantin Brâncoveanu începând din 1692. Acest domnitor a avut pasiunea construcţiilor. De numele lui se leagă „stilul brâncovenesc”, una dintre cele mai interesante sinteze ale artei vechi româneşti, remarcabil prin bogăţia elementelor sculptate în piatră (coloane, chenare de ferestre), la întâlnirea dintre barocul occidental şi tradiţia decorativă a Orientului. Brâncoveanu avea un palat, altul decât cel domnesc, dar nu departe de acesta, tot lângă Dâmboviţa, la poalele dealului Mitropoliei. Şi-a mai construit unul, cel mai vestit dintre toate, model pur de artă brâncovenească (restaurat, este astăzi muzeu), la Mogoşoaia, în afara Bucureştiului, pe malul celui dintâi dintre lacurile care se înşiră pe râul Colentina. Dorea, se înţelege, să poată merge fără mari dificultăţi de la un palat la altul. Dar cum să străbaţi Bucureştiul, prin atâtea grădini şi livezi! Brâncoveanu a trasat un drum, tăind în două diverse proprietăţi, şi s-ar putea spune că a îmbinat utilul cu plăcutul, expropriindu-l în felul acesta şi pe marele său adversar Constantin Bălăceanu (pretendent la domnie, susţinut de austrieci). Aşa s-a născut Podul Mogoşoaiei, care avea să devină cea mai celebră stradă bucureşteană şi chiar, într-o vreme, din întreg sud-estul Europei.2 „Mogoşoaia” fiindcă ducea spre palatul domnesc, iar

„pod”, fiindcă era pavată, „podită”, cu bârne de stejar aşezate transversal. Aşa a arătat pavajul Bucureştiului, al puţinelor străzi de altfel care erau „podite”, până spre mijlocul secolului al XIXlea. Explicaţia stă în faptul că Bucureştiul nu avea piatră, în schimb avea lemn din belşug. Ceea ce frapează şi astăzi la vechiul Pod al Mogoşoaiei, devenit în 1878 Calea Victoriei (în amintirea „războiului de independenţă” din 1877-1878), este traseul său sinuos, ca şi lărgimea variabilă şi înălţimea nu mai puţin variabilă a clădirilor. Nu sunt două segmente din Calea Victoriei care să semene între ele. Strada când se lărgeşte, transformându-se în piaţă, când se îngustează, într-atâta încât aproape dispar şi trotuarele. Prin lipsa ei de orânduială, ilustrează perfect eclectismul şi improvizaţia românească a ultimelor secole. Mersul său şerpuit decurge din faptul că strada urma costişa dealului care pornea din dreptul Dâmboviţei şi lăsa spre stânga, mai jos, lacul (mai bine zis, mlaştina) unde s-a amenajat mai târziu parcul Cişmigiu; astăzi panta abia se mai simte, dar pe atunci diferenţa de nivel era mai accentuată. În secolul al XVIII-lea, Bucureştiul a cunoscut o puternică infuzie orientală. Domnitorii fanarioţi, veniţi de la Constantinopol, ar fi dorit să facă din Bucureşti o replică a capitalei otomane, pentru a se simţi ca la ei acasă. Nu prea au avut însă timp, fiindcă domniile erau extrem de scurte. S-a amplificat totuşi reţeaua de străzi, s-au amenajat pieţe („maidane” – cuvântul e turcesc – după modelul constantinopolitan), iar casele particulare sau hanurile, prevăzute cu cerdacuri (alt cuvânt turcesc) au urmat acelaşi model. Monumentul cel mai reprezentativ care, restaurat, poate fi admirat astăzi este Hanul lui Manuc (construit în 1808 de un bogat negustor armean), cu un magnific foişor de lemn, pe două niveluri, de-a lungul celor patru laturi ale curţii sale interioare. Dar până şi clădirile păstrate din epoca fanariotă (care durează până la 1821) nu sunt decât cu rare excepţii anterioare momentului 1800. Din Bucureştiul de până la 1800 nu a rămas mai nimic; doar un număr de biserici, şi ele în mare parte refăcute. Deşi vechi prin istorie, Bucureştiul este nou prin înfăţişare. Cum a putut fi şters trecutul în asemenea măsură? Sunt aici mai multe răspunsuri. În primul rând, era aproape fatal ca atunci când un adevărat oraş s-a instalat în locul marelui sat de odinioară să nu mai rămână prea mult din sat. Pe de altă parte, construcţiile bucureştene fuseseră cam improvizate, rareori realizate de adevăraţi arhitecţi, şi alcătuite din materiale puţin durabile (lipsa pietrei, folosirea masivă a lemnului). Dacă nici palatele princiare n-au rezistat! Un neîntrerupt şir de calamităţi – asupra cărora voi reveni – şi-au avut partea lor: războaie, inundaţii, incendii, cutremure… Nu poate fi totuşi ignorată o anume stare de spirit. Până la urmă, oricât ar fi condiţiile de vitrege, orice poate fi conservat sau restaurat; trebuie doar să se considere că merită să se plătească şi preţul. Probabil că pentru bucureşteni nu a meritat. Naţionalismul românilor nu prea se manifestă când e vorba de urmele palpabile ale trecutului; serveşte la marcarea identităţii şi demarcarea de ceilalţi, dar nu prea a servit la salvarea monumentelor istorice. Pe măsură ce istoria avansează, bucureştenii îşi şterg trecutul sau îl lasă să se şteargă de la sine; semn al unei istorii instabile, dar şi al unui comportament instabil. Secolul al XIX-lea, mai ales de pe la 1830, şi tot mai intens spre 1900, este perioada modernizării. „Marele sat” devine „micul Paris”, o transfigurare impresionantă. Casele încep să aibă mai multe etaje şi se construiesc edificii publice demne de acest nume. Cele mai reprezentative sunt înşirate – fireşte pe Calea Victoriei. Teatrul Naţional s-a ridicat între 1846 şi 1852 după planurile arhitectului vienez Joseph Heft (lovit de bombele germane în august 1944, în loc să fie restaurat a fost demolat – şi aşa a dispărut încă un monument bucureştean). Tot pe Calea Victoriei, casa boierească, mai impunătoare decât altele, a lui Dinicu Golescu (1777-1830), bine cunoscut românilor şi prin activitatea lui culturală, a devenit după moartea sa reşedinţă domnească. Cât de tăioasă va fi fost ea la scară bucureşteană, i-a provocat totuşi un şoc lui Carol I, căruia în primul moment nu i-a venit să creadă că acesta ar putea fi palatul său; privea spre ea şi

întreba „Dar unde e palatul?” După proclamarea regatului, „casa-palat” a lui Dinicu Golescu s-a completat (între 1882 şi 1885) cu un corp nou, dându-i-se, graţie arhitectului francez Paul Gottereau, o înfăţişare cât de cât regească. Dar nici acest palat nu mai există. Distrus de un incendiu în 1927, a lăsat loc actualului palat regal, de mult mai mari proporţii şi cu înfăţişare monumentală, construit între 1930 şi 1937. În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea şi în primii ani după 1900, s-au înmulţit edificiile, realizate de arhitecţi francezi sau de discipolii lor români, în diverse variante de arhitectură franceză (eclectică, neoclasică…). Astfel, pe Calea Victoriei, în sensul dinspre Dâmboviţa spre Palat: impunătoarea clădire a Casei de depuneri (P. Gottereau, 1900); peste drum de ea, şi mai impunătorul Palat al Poştelor (Alexandru Săvulescu, 1900); Cercul Militar (Dumitru Maimarolu, 1912); Fundaţia Carol I, astăzi Biblioteca Centrală Universitară, chiar vizavi de Palat (P. Gottereau, 1891-1895); Ateneul român (Albert Galleron, 1886-1888), destinat conferinţelor şi concertelor, imagine-simbol a Bucureştiului, cu faţada sa de templu grec dominat de o cupolă; şi, alături de el, Hotelul Athénée Palace (Théophile Bradeau, 1912), multă vreme cel mai de seamă hotel din Bucureşti şi loc privilegiat al istoriei ultimului secol (este şi „personajul” central al trilogiei Oliviei Manning). Alte clădiri reprezentative, în afara Căii Victoriei: Banca Naţională (A. Galleron, 1883-1885), Palatul de Justiţie (Albert Ballu, în stilul Renaşterii franceze, 18901895), Ministerul Agriculturii (Louis Blanc, 1896), Facultatea de Medicină (Louis Blanc, 1903) … (Dintre arhitecţii menţionaţi, Săvulescu şi Maimarolu sunt români, Blanc, elveţian stabilit în România, iar ceilalţi francezi). Chiar după trasarea marilor bulevarde, Calea Victoriei rămâne Calea Victoriei: axa centrală şi simbolică a oraşului. De-a lungul ei sunt adunate toate: edificiile reprezentative ale statului, instituţii culturale (inclusiv Academia română şi Biblioteca Academiei, cea mai importantă bibliotecă românească), reşedinţe aristocratice (cum este impunătoarea „Casă cu lei”, palatul construit între 1898 şi 1900, al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis „Nababul”, lider conservator şi cel mai bogat om din România), hoteluri, restaurante (printre care faimosul „Capşa”) şi magazine… Este în egală măsură o axă politică, intelectuală, comercială şi mondenă, încărcată de mitologie, adevărat traseu iniţiatic. Se circula în rânduri dese, pe trotuare, dar şi prin mijlocul străzii, trăsurile, apoi automobilele croindu-şi cu greu drum… Perpendicular pe Calea Victoriei, de o parte şi de alta a ei, se trasează în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea prima axă de mari bulevarde, pe direcţia est-vest, purtând numele cuplului regal: Carol şi Elisabeta. A doua axă, nord-sud, perpendiculară pe aceasta, şi aproape paralelă cu Calea Victoriei, s-a deschis după 1900 şi a fost definitivată în anii '30: Bulevardul Brătianu (rebotezat Bălcescu-Magheru de comunişti, şi astăzi împărţit în tronsoanele Brătianu, Bălcescu şi Magheru), cel mai larg şi mai monumental dintre bulevardele bucureştene. Calea Victoriei şi cele două şiruri de bulevarde structurează zona centrală a capitalei. Întretăierea bulevardelor – punctul cel mai central din Bucureşti – e de inspiraţie „haussmanniană” („la grande croisée”, încă şi mai evidentă la Bucureşti ca la Paris); chiar aici este aşezată Universitatea (construcţia inaugurată în 1869 şi extinsă după 1900). În Piaţa Universităţii se înalţă câteva statui reprezentative, prima şi cea mai simbolică dintre toate fiind statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul (dezvelită în 1874; şi ea, oricât ar fi de patriotică, tot opera unui francez, sculptorul Carrier-Belleuse; gurile rele spun că francezul ar fi preschimbat o Jeanne d'Arc în Mihai Viteazul!). Bucureştiul modern nu a fost conceput să graviteze în jurul Universităţii, dar acum, în urma încrucişării bulevardelor, aşa se prezintă. Centrul simbolic a fost mai întâi dealul Mitropoliei (unde, lângă Catedrală şi sediul Mitropoliei, devenită apoi Patriarhie, s-a instalat mai târziu şi Parlamentul), apoi Palatul regal şi, în sfârşit, Universitatea. În primii ani ai lui

Ceauşescu, când arhitecţii mai dispuneau de un dram de libertate, locul şi-a mai adăugat două edificii semnificative (vizavi de colţul Universităţii dinspre Bulevardul Brătianu), ambele terminate în 1970: hotelul Intercontinental, cea mai înaltă construcţie-turn din Bucureşti, şi noul Teatru Naţional (în prima lui versiune, o îmbinare de volume geometrice, nu tocmai potrivite gusturilor mai „clasice” ale lui Ceauşescu; aşa se face că, ulterior, structura geometrică a fost mascată, împrejmuită cu o faţadă în arcade, de un prost gust fără cusur). Pe segmentul de bulevard dintre aceste edificii şi Universitate, s-a desfăşurat în 1990 ampla şi dramatica manifestaţie a „pieţei Universităţii” (numită aşa oarecum impropriu, deoarece piaţa e de fapt alături, de-a lungul laturii principale a Universităţii). Locul a căpătat de atunci o încărcătură simbolică încă şi mai accentuată. Cum rămâne cu „micul Paris”? Ca orice mit, şi acesta este o îmbinare de adevăr şi iluzie. În bună parte, arhitectura modernă a oraşului, cel puţin până la primul război mondial, este de inspiraţie franceză; unele colţuri bucureştene au o alură pariziană.3 Să nu ne lăsăm totuşi purtaţi de imaginaţie. Ansamblul nu e francez. Este, în toate, o lipsă de regularitate care numai franţuzească nu e. Noile edificii coexistă cu construcţii tradiţionale, unele de tip aproape rural, chiar în plin centru (case fără etaj, cu grădină), pentru a nu mai vorbi de cartierele mărginaşe, de „mahalale”, care prelungesc oraşul, pierzându-se imperceptibil în împrejurimile lui rurale. Sunt şi străzi, precum bine cunoscuta stradă comercială Lipscani (de la Lipsca, vechiul nume românesc al Leipzigului, de unde veneau negustorii cu mărfuri), care păstrează un aspect oriental tipic. Nici lumea nu era chiar pariziană. Ce aveau cu Parisul locuitorii mahalalelor bucureştene – specie intermediară între sat şi oraş – sau acea mică burghezie, ale cărei raporturi foarte aproximative cu cultura modernă au făcut deliciul lui Caragiale? Mai mult chiar, la Bucureşti se mai văd încă, inclusiv în perioada interbelică, şi ţărani autentici, în portul lor specific, care vin aici să vândă şi să cumpere, sau cu diverse alte treburi; şi încă mai circulă căruţe printre automobile şi tramvaie! Pătura de sus era fără îndoială de cultură franceză, ca şi intelectualitatea (aceasta neînsemnând, exceptând cazurile extreme, că s-ar fi rupt cu totul de orice tradiţie românească). Bucureşteanul cultivat sau snob citea literatură franceză, fiind la curent cu cele mai recente apariţii, şi se îmbrăca după ultima modă de la Paris. Chiar străinii, care găseau destule cusururi oraşului, erau impresionaţi de eleganţa femeilor. Magazinele şi restaurantele căutau să se apropie cât mai mult de stilul francez. Dar nici cei mai francofili dintre români nu aveau cum să devină chiar francezi! În modul lor de viaţă, în genul lor de sociabilitate rămânea o notă balcanică. Ajunge să privim gastronomia: nimic mai revelator pentru sufletul omului decât ceea ce mănâncă (fiind vorba de Franţa, îmi permit această remarcă tipic franceză). Românii rafinaţi mâncau desigur şi franţuzeşte, dar nu-şi uitau specialităţile locale (înrudite cu bucătăria balcanică, în primul rând grecească, şi purtând adesea denumiri turceşti). La aperitiv se bea ţuică şi se mâncau „mititei”. Pentru a se delimita şi mai bine de francezi, bucureştenii sunt şi mari amatori de bere, iar braseriile lor urmau modelul german sau austriac, nicidecum francez (precum renumitul „Carul cu bere”, cu un sofisticat decor în lemn, cu fresce şi vitralii, care-i dau aspectul unui „templu” al berii). Vinul se bea adesea sub formă de şpriţ (tot un cuvânt nemţesc, de la „spritzen”, adică dublat cu sifon sau apă minerală, iarăşi mai aproape de gustul german decât de stilul francez). Erau în Bucureşti localuri de tot felul, de la cele mai rafinate restaurante (cu specific franţuzesc sau românesc) până la cele mai populare cârciumi. O adevărată instituţie a fost cafeneaua (unde se bea cafea turcească, dar într-o atmosferă deja occidentalizată), şi nu mai puţin cofetăria (capitol la care Bucureştiul bătea toate recordurile, cu o neînchipuită varietate de dulciuri, îmbinând arome orientale şi occidentale). Cu timpul, cafenelele au dispărut, cofetăria este însă şi astăzi un loc specific bucureştean. Dintre localurile cândva cu nume simbolice, mai supravieţuieşte doar „Capşa” (cofetărie şi restaurant), frecventată de elita bucureşteană şi, de la

un moment dat, în special de scriitori şi artişti. Bucureşteanului îi plăcea să iasă şi să zăbovească la un pahar sau în faţa unei cafele şi mai ales la o discuţie prelungită, „punând ţara la cale”. Era un oraş animat şi vesel. Şi cât se poate de cosmopolit. Localurile cele mai cunoscute purtau variate nume europene, precum Hugues, Riegler, Giovanni, Fialkovski… Bucureştiul atrăsese o mulţime de comercianţi şi meseriaşi, dar şi intelectuali de tot felul, profesori, medici sau ingineri, veniţi de pretutindeni. Astăzi, oraşul s-a românizat; era însă pe atunci una dintre capitalele cele mai cosmopolite ale Europei – şi nu trebuie uitat că România s-a făcut şi printr-o importantă infuzie de străini care au adus aici competenţa şi dinamismul lor. Şi parcurile aduceau o notă specifică. Bucureştiul a început prin a fi un oraş verde, cu mai multă vegetaţie decât spaţii construite. Parcul central al oraşului, numit Cişmigiu (ceea ce însemna în turceşte „îngrijitor al fântânilor”, de la „cişmea” = fântână), a fost amenajat, în prima sa formă, pe locul unei bălţi mlăştinoase, spre mijlocul secolului al XIX-lea, de arhitectul peisagist german Wilhelm Meyer. Şoseaua Kiseleff, în prelungirea Căii Victoriei, spre limita nordică a oraşului, îmbinare de bulevard şi parc, a fost deschisă în 1832, pe vremea generalului rus al cărui nume îl poartă; un deceniu şi ceva mai târziu, tot Wilhelm Meyer a continuat lucrările. Avea să devină cel mai monden traseu de promenadă; pe la 1900, protipendada Bucureştiului ieşea aici într-o adevărată defilare de trăsuri, prilej pentru doamne de a-şi expune toaletele. Mai târziu s-a amenajat şi zona lacurilor. Parcul Herăstrău (în jurul lacului cu acest nume) şi-a căpătat înfăţişarea actuală în anii '30, în vremea lui Carol al II-lea. Chiar dacă s-a luat câte ceva din structura parcurilor franceze, tipul bucureştean de parc e mai aproape de cel englez. Linia dreaptă, pe care francezii o iubesc atât, e mai puţin în firea românului, care preferă să lase natura în voia ei. Pecetea arhitecturală franceză începe să fie contracarată de pe la 1900 de ofensiva unui stil „naţional”, inaugurat de Ion Mincu. După ce imitase când Orientul, când Parisul, Bucureştiul aspira să devină el însuşi. Stilul „neoromânesc” prelua diverse elemente tradiţionale ale arhitecturii locale: stâlpi sculptaţi, foişoare, arcade… „Bufetul de la Şosea” (restaurant pe Şoseaua Kiseleff), proiectat de Ion Mincu (1892), este un model al genului, exprimat, după 1900, în construcţii de tot mai mare amploare: Ministerul Lucrărilor Publice (azi, Primăria Capitalei), vizavi de Cişmigiu, Institutul de Arhitectură (în spatele Universităţii), sau monumentalul Muzeu de Artă Naţională (azi, Muzeul Ţăranului Român), la începutul Şoselei Kiseleff (proiectat de Nicolae Ghica-Budeşti). În anii '30 se afirmă arhitectura modernă, în linii simple şi drepte. Calea Victoriei îşi îmbogăţeşte registrul cu un mic „zgârie-nori” de tip american: Palatul Telefoanelor, aşezat chiar lângă Teatrul Naţional, şi dominându-l. Sinteza la care se ajunge – ar putea fi numită „stilul Carol al II-lea” – îmbină modernismul cu căutarea unui echilibru de factură clasică şi cu tendinţa spre monumentalitate (sunt în genere comenzi oficiale, clădiri destinate instituţiilor statului). Tipic, ca axă a oraşului, este Bulevardul Brătianu, iar în ce priveşte principalele edificii: Facultatea de Drept (Petre Antonescu, 1935), Academia Militară (Duiliu Marcu, 1939), şi, în anii următori, Ministerul de Interne (pe Calea Victoriei, peste drum de Palatul regal, devenit apoi sediul Comitetului central al Partidului comunist – cu celebrul balcon de unde vorbea Ceauşescu, şi terasa de unde a fugit în elicopter) şi Ministerul de Externe (la capătul Căii Victoriei, în Piaţa Victoriei, astăzi sediul guvernului). Bucureştiul creştea fără încetare. La mijlocul secolului al XIX-lea avea o suprafaţă de 30 de kilometri pătraţi, spre sfârşitul secolului ajunsese la 56, iar în 1939 la 78. Populaţia era în 1865 de 140.000 de locuitori, în 1899 de 280.000, iar în 1930 de 630.000; în vremea celui de-al doilea război mondial se apropiase deja de un milion. Oraşul, cel puţin în zona lui centrală, nu mai semăna cu vechiul „sat”. Avea bulevarde, blocuri cu multe etaje şi edificii publice monumentale.

Însă modernizarea nu era decât parţială, ca şi modernizarea României în ansamblu. Bucureştiul modern şi Bucureştiul tradiţional se întâlneau la fiecare pas, într-o sinteză contradictorie, nu lipsită de farmec. Oraşul comunist. Comunismul a schimbat radical Bucureştiul, aşa cum a schimbat şi ţara. În prima fază, ţesătura oraşului a fost mai puţin afectată, fiindcă lipseau banii şi mijloacele. S-au construit repede câteva edificii-simbol, vedeta fiind Casa Scânteii (la capătul Şoselei Kiseleff şi lângă parcul Herăstrău), cetate stalinistă cu un turn central şi turnuleţe laterale, în genul Universităţii Lomonosov, un colţ din Moscova transferat la Bucureşti (terminată în 1956); aici s-au adunat, în noul spirit totalitar, editurile, presa şi tipografiile. Din aceeaşi perioadă datează şi Opera (inaugurată în 1953, cu ocazia Festivalului internaţional al tineretului şi studenţilor – mişcare controlată de sovietici – desfăşurat în acel an la Bucureşti şi considerat un mare eveniment). În anii '50, populaţia a crescut foarte repede, datorită industrializării forţate. Oamenii au fost înghesuiţi mai întâi în casele existente, luate cu sila de la proprietari. S-a pornit apoi, mai lent în primii ani, dar tot mai intens după 1960, programul de construcţie al noilor cartiere. Vechile mahalale – cu case, ce e drept, în cea mai mare parte modeste şi adesea insalubre – ca şi satele din jurul Bucureştiului au lăsat loc unor nesfârşite întinderi de blocuri. Cine doreşte să vadă cum arată ajunge să viziteze un singur cartier: sunt toate asemănătoare, şi nu prea frumoase! Asta a schimbat complet înfăţişarea oraşului, ca şi stilul de viaţă. Bucureşteanul trăise la casă cu curte – şi astăzi acesta a rămas idealul multora – şi a ajuns să trăiască în mici apartamente de bloc. Au fost neglijate şi spaţiile verzi; parcurile au rămas între limitele vechiului Bucureşti. Ca întindere, oraşul s-a mărit de trei ori în comparaţie cu Bucureştiul interbelic, atingând o suprafaţă de 228 de kilometri pătraţi: mai mic decât Londra, dar de două ori cât Parisul. În timp ce Parisul, ca şi Londra, au încurajat dezvoltarea în jurul lor a unui sistem de mici oraşe-satelit, Bucureştiul s-a extins fără să-şi fixeze vreo limită, înghiţind tot ce era în jur; nu există un cerc urban dincolo de Bucureşti, ci doar câmpul şi satele. Această creştere fără măsură creează mari dificultăţi de infrastructură, de întreţinere şi de administrare. Populaţia stabilă este în jur de două milioane (2.067.000 în 1992; 1.926.000 – o scădere accentuată – în 2002). Preocupat de „cartierele muncitoreşti”, comunismul a cruţat un timp centrul istoric. Ansamblul cel mai ambiţios, datând din 1960, a fost construit în spatele Palatului regal (în parte pe locul grădinii acestuia): o mare „sală a congreselor” şi un şir de blocuri de aparenţă cam modestă. Pentru Ceauşescu era prea puţin. Noua lui Românie trebuia să aibă şi un nou Bucureşti. Cutremurul din 1977 i-a venit în ajutor: vechiul Bucureşti începea să se dărâme de la sine, lui nui mai rămânea decât să desăvârşească opera! L-a impresionat şi Phenianul, capitala Coreii de Nord. Ce bine arăta: un oraş monumental, cu bulevarde largi şi drepte, cu pieţe imense, nou-nouţ, fără urme stânjenitoare ale trecutului, un adevărat oraş comunist! Vechiul Phenian fusese ras de bombardamentele americane. Deşi bombardat şi el de americani, Bucureştiul avusese o soartă mai bună, distrugerile nu fuseseră chiar atât de însemnate. Singura soluţie era să fie distrus chiar de români, la ordinele lui Ceauşescu. Intenţia dictatorului a fost de a înălţa un nou Bucureşti peste cel vechi. Şi nu doar de a dărâma şi de a reconstrui pe ruine, ci de a schimba complet planul oraşului. Doar locul şi numele ar mai fi rămas! Ar fi fost cu siguranţă mai raţional, mai ieftin şi mai puţin dureros să-şi construiască o nouă capitală, pe pământ gol, oriunde în altă parte. Dar nu aceasta i-a fost intenţia, ci aceea de a transfigura Bucureştiul. Bucureştiul trebuia să devină exact opusul Bucureştiului tradiţional: un oraş monumental şi solemn. Tentativa aceasta invită la psihanaliză. Prin tot ce a întreprins, Ceauşescu a urmărit să anuleze amintirea jalnicei căsuţe din Scorniceşti unde s-a

născut. Tot ce fusese mic trebuia să devină mare. Bucureştiul fusese un oraş pitoresc şi plin de viaţă. Ceauşescu îl visa măreţ şi încremenit într-o perfecţiune de piatră. A început prin a nimici partea cea mai veche a capitalei.4 Nimic nu mai trebuia să rămână (faza de maximă intensitate a demolărilor o reprezintă anii 1984-1986). A căzut (incredibil!) mânăstirea Mihai Vodă, simbol al oraşului, ctitoria lui Mihai Viteazul, domnitorul preferat al lui Ceauşescu. Dar nici Mihai Viteazul nu-i mai putea face umbră, şi cu atât mai puţin i s-ar fi permis unei mânăstiri să strice perspectiva măreţului său palat. Biserica mânăstirii, ce e drept, a fost cruţată şi deplasată cu două sute de metri pentru a fi ascunsă între blocuri. A fost distrus cel mai pitoresc cartier al oraşului, aşezat pe coline, case vechi cu grădină, biserici, mânăstiri… Zeci de mii de oameni au fost evacuaţi. Dar nu numai casele au dispărut, ci şi dealul. Ceauşescu l-a ras până la temelie. Pe un teren gol şi plat şi-a putut înălţa astfel palatul viselor sale. A fost un şantier faraonic, unde au lucrat, trataţi ca sclavi, zeci şi zeci de mii de oameni, meseriaşi, muncitori, soldaţi, aduşi din întreaga ţară. Vor trebui într-o zi număraţi şi morţii, care n-au fost puţini. Ceauşescu nu se mulţumea să urmărească operaţiile pe un plan sau o machetă; intervenea „pe viu”. Când nu-i plăcea un element al construcţiei, era dărâmat şi se lua treaba de la început. Şi aşa s-a înălţat palatul, încă incomplet finisat în interior în momentul căderii lui Ceauşescu. Este în stilul neoclasic drag dictatorilor, cu săli imense şi culoare largi cât bulevardele. Unele părţi, privite izolat, nu arată rău, fiindcă au fost puşi la lucru artiştii şi meseriaşii cei mai pricepuţi. Ansamblul este însă al celei mai impunătoare construcţii kitsch din lume. Registrul inferior, un paralelipiped cu laturi aproape identice de 270, respectiv 240 de metri, nu prea se potriveşte cu registrul superior, care strică complet simetria, transformând palatul într-un fel de „zigurat” şi înălţându-l până la 84 de metri (fiindcă, evident, trebuia să fie nu numai foarte lung şi foarte lat, ci şi foarte înalt). Pariu câştigat: doar Pentagonul este mai mare; Buckingham sau chiar Versailles, puse alături, ar părea neînsemnate. Din faţa palatului porneşte un bulevard, nu mai puţin impresionant, lung de trei kilometri şi jumătate şi, după câte se spune, cu o jumătate de metru mai larg decât Champs-Elysées. Ca aspect, nu e până la urmă chiar atât de original; nu s-ar putea vorbi de un „stil Ceauşescu”. Au făcut şi arhitecţii ce au putut şi ce li s-a permis să facă. Ansamblul respiră un aer foarte asemănător cu postmodernismul neoclasic al arhitectului catalan Ricardo Bofill, şi îndeosebi cu cartierul „Antigone” construit de acesta la Montpellier (cam în acelaşi timp, spre mijlocul anilor '80). Palatul şi bulevardul taie complet ţesătura Bucureştiului: faţă de orientarea dintotdeauna nord-sud a reţelei urbane, noua orientare este est-vest. Acestea aveau să fie noul centru simbolic şi noua axă simbolică. Din păcate, bulevardul nu este chiar atât de monumental şi semnificativ cum s-ar fi cuvenit să fie. Clădiri publice sunt puţine: două ministere chiar în faţa palatului şi ceva mai departe noua Bibliotecă Naţională (încă neterminată). În rest, tot obsesia regimului: blocuri de locuit (rămase goale la moartea dictatorului, fiindcă ar fi urmat să se între doar cu aprobări speciale, şi de asta n-a mai avut el timp). Sunt blocuri mai cu grijă construite decât cele din cartiere, dar nu mai mult decât atât. Carol al II-lea şi arhitecţii lui aveau mai mare anvergură. Cât despre noua axă simbolică, să nu mai vorbim; Calea Victoriei este şi azi plină de lume, pe când nimănui nu i-ar trece prin cap să se plimbe pe „Victoria Socialismului”. A rămas un corp străin în mijlocul oraşului. În paralel, se dărâma şi se construia şi în alte părţi. La vreo doi kilometri de noul palat se ridica Muzeul de Istorie Naţională (destinat, în bună măsură, să-l glorifice tot pe Ceauşescu); doar faţada, în stil oarecum mussolinian, e terminată. Rămânea de văzut cum se va deschide drumul între cele două edificii-simbol; făşia care le-ar fi legat trecea peste Operă, peste Facultatea de Drept… peste o bună parte din zona centrală a oraşului… Deocamdată, bisericile dispăreau una după alta sau erau acoperite de noi construcţii (sau deplasate în spatele acestora). S-a crezut la un moment dat că va fi demolată şi Mitropolia; aşezarea ei pe deal, într-o poziţie dominantă,

chiar deasupra noului bulevard, era stânjenitoare. Până la urmă s-a găsit o soluţie mai blândă: un bloc bine plasat, în faţa esplanadei care urcă spre Catedrală, a ascuns-o privirilor (exceptând un unghi îngust din care mai poate fi încă văzută). O idee năstruşnică a condus şi la următoarea operaţie: dărâmarea mânăstirii Văcăreşti, situată spre marginea Bucureştiului (cel mai mare complex monastic din secolul al XVIII-lea din sud-estul Europei, ridicat între 1716-1724, cu biserica în stil brâncovenesc), în locul ei urmând să se construiască (dar nu s-a mai construit) noul Palat de Justiţie, ceea ce presupunea demolarea vechiului Palat de Justiţie, situat cam prea central; într-un oraş comunist justiţia îşi are locul mai la margine, conflictele şi dramele care conduc spre ea fiind cu totul străine „viitorului radios”. Ceauşescu a confiscat şi Palatul Cotroceni, unde n-a locuit nici un moment şi nici nu l-a utilizat în vreun fel (tot aşa a procedat şi cu Peleşul şi cu zeci de alte palate şi case în întreaga ţară). La Cotroceni, pe unul din dealurile de pe malul drept al Dâmboviţei, se aflau o mânăstire şi o frumoasă biserică de la sfârşitul secolului al XVII-lea (ctitorită de domnitorul Şerban Cantacuzino). La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe locul chiliilor mânăstirii s-a ridicat un palat (înconjurat cu un parc) destinat atunci principelui moştenitor Ferdinand şi principesei Maria. A fost locuit în continuare de familia regală până au venit la putere comuniştii care l-au făcut cadou copiilor, transformându-l în „Palatul pionierilor”. Ceauşescu i-a dat afară pe copii, a adăugat aripi noi construcţiei originare, şi – se putea altfel? – a dărâmat biserica lui Şerban Cantacuzino. Între parcul palatului şi Dâmboviţa, se dezvoltase la începutul secolului cartierul Cotroceni, un cartier, chiar dacă nu opulent, elegant şi agreabil, cu vile şi grădini. Timp de vreo zece ani locuitorii cartierului au stat cu frica în sân. Ceauşescu îl izolase aproape complet, dărâmând şi podul Cotroceni de peste Dâmboviţa. Pe lângă parcul palatului patrulau fără încetare poliţişti şi securişti, pentru a păzi nu se ştie ce! Oamenii se aşteptau la ce era mai rău: evacuare, demolare… Se vorbea inclusiv de intenţia de a se săpa un lac în locul cartierului! De ce nu, Ceauşescu tocmai intrase în faza sa lacustră! Ne putem imagina istoria macabră a unei Românii în care Ceauşescu ar mai fi cârmuit vreo douăzeci de ani. Ce s-ar fi întâmplat cu Bucureştiul? N-ar mai fi rămas cu siguranţă mare lucru din ceea ce fusese. Mai puţin criticabil este ce a făcut Ceauşescu sub pământ, unde nu avea nimic de dărâmat. Paralel cu lucrările de la suprafaţă s-a construit şi metroul bucureştean, fără care, trebuie s-o recunoaştem, oraşul astăzi s-ar sufoca. Oraşul postcomunist. Marile lucrări s-au întrerupt brusc la 22 decembrie 1989. Şi pur şi simplu au „îngheţat”. Imense macarale stau şi astăzi nemişcate pe lângă schelete de beton, aşa cum le-a surprins momentul revoluţiei (e o întrebare cât vor rezista, şi macaralele, şi scheletele!). Doar „Casa poporului” (aşa îşi numise Ceauşescu marele palat; era cadoul pe care îl făcea, nu lui şi soţiei sale, ci poporului) a fost terminată, şi pe dinăuntru, de noul regim. N-a avut sorţi de izbândă oferta unui miliardar american care ar fi vrut să o cumpere şi să instaleze în ea un cazino. Unora li s-a părut chiar o ofensă adusă naţiunii române. Dacă era a poporului, trebuia să rămână a poporului! Chestiune de gust: sunt români care consideră palatul o monstruozitate, dar altora le place. Ce s-ar putea spune: şi turnul Eiffel a părut oribil la început. Aşa că până la urmă în palat s-a instalat Camera Deputaţilor (părăsindu-şi vechiul sediu de lângă Patriarhie). I se spune acum Palatul Parlamentului. Vizitele ghidate – sunt nenumăraţi turişti care vor să vadă această minune a lumii – fac aproape abstracţie de numele lui Ceauşescu, ca şi când palatul s-ar fi ridicat de la sine. Câtă ingratitudine! Să dăm Cezarului ce e al Cezarului: palatul e al lui! Bucureştiul a ieşit din comunism cu o înfăţişare cu totul alta, şi mai ales cu alt spirit, cu o altă atmosferă. Oraşul acesta, cândva atât de animat, amorţise; oamenii doar se duceau şi se întorceau de la slujbă. Nopţile, cu străzi cufundate în întuneric, erau sinistre. Puţinele restaurante

închideau devreme, iar oraşul rămânea pustiu. Anii '50, în plină teroare, încă mai păstraseră ceva din vechiul Bucureşti. La 1989 nu mai rămăsese mare lucru. Mai erau în primii ani ai comunismului meseriaşi sau restauratori care-şi ştiau meseria dinainte. Cu timpul au dispărut, iar cei care le-au luat locul nu mai aveau nimic de-a face cu rafinamentul de viaţă precomunist. Mi-a spus un francez, la scurt timp după revoluţie – şi avea dreptate – că în restaurantele româneşti, chiar în cele mai bune, se mânca ca la cantină, singura deosebire fiind de preţ. Gusturile s-au alterat (fiindcă majoritatea oamenilor nici nu mai sunt conştienţi de proasta calitate). Se vede şi în modă, ca şi în aspectul general al străzii. Impresia e de sărăcie şi de nu prea mult bun-gust. Unde sunt elegantele de la 1900 care sfidau Parisul? Cel puţin, oraşul nu mai e mort. An de an, după 1989, a câştigat în animaţie. Este poate chiar prea animat! Departe însă de Bucureştiul decontractat şi vesel de altădată. Lumea e grăbită, nervoasă, nu prea amabilă. Comerţul s-a instalat peste tot. Iniţial, micii comercianţi au luat în stăpânire trotuarele, cu tarabe improvizate sau mici construcţii metalice, numite, foarte parizian, „buticuri”. S-au înmulţit şi restaurantele, cu cele mai diverse bucătării, unde, pentru cine are bani, se poate în sfârşit mânca şi bea altfel decât la cantină! S-a înviorat şi viaţa de noapte. L-am auzit pe ambasadorul unei ţări europene lăudând, entuziasmat, discotecile din Bucureşti. Sunt şi baruri erotice, şi prostituţie sub felurite chipuri, nereglementată încă (cum nereglementate sunt atâtea lucruri în România), dar: funcţionând din plin, fie în stradă, la vedere, fie, mai discret, prin anunţuri de ziar sau pe Internet. Şi o mulţime de cazinouri! Se pot număra repede, vreo patrucinci, numai în jurul Universităţii. Se afirmă că la acest capitol Bucureştiul ar ocupa un foarte onorabil loc trei, după Las Vegas şi Monte Carlo. Inevitabil te duce gândul şi spre alte operaţii, în primul rând spălarea de bani… Ceea ce sare însă în ochi mai mult decât orice este, din păcate, murdăria oraşului. Cu greu se poate găsi un metru pătrat fără măcar o hârtie sau o cutie de ţigări aruncate. Din loc în loc se adună mormane de gunoaie, în spatele blocurilor, în faţa blocurilor, pe trotuare, oriunde… Încercările de a face curăţenie au reuşit doar parţial. Cetăţenii contribuie din plin la această stare; conştiinţa curăţeniei oraşului o au prea puţini. Bucureştiul este şi un oraş al câinilor. S-ar putea zice că aici coexistă două comunităţi: o populaţie umană şi alta canină. E o situaţie mai veche: au observat-o cu uimire călătorii străini din ultimele două secole. În discuţie nu sunt, fireşte, câinii cu stăpâni, ci cei care trăiesc în stradă. Numărul lor ajunsese să fie apreciat la vreo două sute de mii. Atitudinea oamenilor faţă de ei e împărţită: unii îi iubesc, alţii îi detestă. Unii îi hrănesc, ajutându-i astfel să supravieţuiască, alţii îi alungă, şi aşteaptă ziua când speră că vor fi exterminaţi. Pe lângă fiecare bloc din Bucureşti se instalase un număr variabil de membri ai acestei comunităţi paralele. Li se spune „câini vagabonzi”, iar în ultima vreme, în tentativa de a-i integra, li s-a aplicat şi sintagma de „câini comunitari”. Marea lor problemă este să găsească ceva de mâncare, şi din fericire sunt destui oameni care le dau câte ceva. Unii sunt aproape adoptaţi. Adversarii lor pun în evidenţă cazurile de agresiune: câinii mai şi muşcă! Unii ajung într-adevăr să se sălbăticească şi mai ales noaptea devin agresivi. Măsura preconizată timp de mai mulţi ani, dar aplicată foarte parţial şi fără mult efect, a fost sterilizarea. De o adopţie în masă nu poate fi vorba: sunt prea numeroşi. S-a întâmplat însă (şi nu numai în Bucureşti) să fie pur şi simplu ucişi, mai pe faţă, mai pe ascuns. Bucureştenii vor ordine şi curăţenie. Dar cum ei înşişi nu prea contribuie la aşa ceva, îşi caută – după sistemul românesc – un conducător providenţial, în cazul de faţă un primar, care să le rezolve pe toate. După câteva încercări nereuşite, au avut sentimentul de a-l fi descoperit, în sfârşit, în urma alegerilor din 2000, în persoana lui Traian Băsescu. A fost un moment-cheie în ascensiunea lui Băsescu; un an mai târziu, în mai 2001, l-a înlocuit pe Petre Roman ca lider al Partidului Democrat, iar restul se cunoaşte. Autoritar, voluntar şi popular, Băsescu s-a arătat decis

să asigure legea şi ordinea, fără a se sinchisi de detalii. Ca primă acţiune de amploare, şi având legea de partea lui, deşi nu în stilul cel mai democratic şi nu în acord cu toţi bucureştenii, a început să „cureţe” trotuarele de micul comerţ (cam supărător la ochi, cu mărfuri de tot felul, inclusiv contrafăcute, dar care asigurase ani de zile o parte însemnată a comerţului bucureştean şi locuri de muncă pentru zeci de mii de angajaţi). Primăria a acţionat în forţă, cu buldozere şi macarale, comercianţii au încercat să reziste şi s-au iscat lupte de stradă. Victoria – previzibilă – a fost a primarului, care a avut de partea lui atât legea cât şi forţa. Majoritatea „buticurilor” instalate pe trotuare au dispărut. A urmat curăţirea oraşului de „câinii vagabonzi”. Nici câinii nu aveau legea de partea lor şi nici forţa. Iubitorii de animale au încercat să se opună. Până şi Brigitte Bardot a venit la Bucureşti pentru a pleda în favoarea câinilor; a fost primită cum se cuvine unei celebrităţi, dar argumentele ei n-au avut mare efect. Aproape toţi câinii au fost adunaţi şi exterminaţi (între timp, comunitatea lor s-a mai refăcut). Oraşul a devenit ceva mai ordonat şi mai curat (nu cu mult, o idee…). Băsescu a lansat o campanie şi pentru refacerea mai multor străzi şi bulevarde, precum şi alte proiecte. În bună măsură însă, avântul i-a fost retezat. Consiliul municipal fiind dominat de adversarii săi politici, şi toate primăriile de sector în mâna P. S. D.-ului, activitatea primarului general a fost aproape paralizată vreme de patru ani. Bucureştiul a ajuns miza unui conflict politic, şi cui i-a mai păsat atunci de marile proiecte? În sfârşit, în 2004, Băsescu a câştigat o majoritate, dar la scurt timp s-a instalat într-un alt post de comandă, lăsând în urmă amintirea unui primar controversat, dar mai imaginativ şi mai eficient decât predecesorii săi. Capitala încă aşteaptă o acţiune de anvergură. Cum va arăta Bucureştiul viitorului? A fost adoptat, cel puţin teoretic, un proiect intitulat „Bucureşti 2000”. Problema, ca întotdeauna pentru români, rămâne punerea în aplicare, cu atât mai mult cu cât lipsesc şi fondurile. Macheta înfăţişează un oraş ultramodern, cu turnuri înalte (având şi misiunea de a atenua imensitatea solitară a „Casei poporului”). Izolat, au început să apară asemenea edificii, cu faţadele de sticlă, amintind cartierul parizian La Défense, inclusiv pe Calea Victoriei, unde cam contrastează cu ambianţa istorică a străzii. Va fi poate frumos acest Bucureşti, va fi poate şi curat. Dar în mod cert va fi cu totul alt oraş decât vechiul Bucureşti cu micile lui case pierdute printre grădini. Poate că la Bucureşti ruptura e şi mai sensibilă. Dar până la urmă nu e decât cazul particular al unei evoluţii generale: lumea care a fost rămâne în urmă, tot mai în urmă… Agresiuni. Împotriva Bucureştiului s-au coalizat multe adversităţi. De la neplăceri aproape cotidiene la catastrofe, toate se ţin lanţ. Poate că tocmai nesiguranţa vieţii a imprimat psihologiei bucureştene o doză de fatalism, combinată cu dorinţa de a trăi clipa, fără a învesti prea mult în viitor. Primul mare duşman este însăşi clima. Departe de munte, departe de mare şi într-o câmpie deschisă spre stepele ruseşti, Bucureştiul se supune unui climat tipic continental. Precipitaţii sunt puţine. Vara e foarte cald, temperaturile urcând frecvent spre 40 de grade Celsius (în cazuri excepţionale chiar peste această limită: 42 de grade în iulie 2000). Iernile sunt reci, recordul frigului fiind de 30 de grade sub zero (deşi în ultimii ani s-au încălzit sensibil: efectul de seră?). Primăverile sunt scurte: se trece repede de la frig la căldură. Toamna în schimb este lungă, cu o vreme agreabilă în septembrie şi octombrie. Problema este că noul oraş suportă mult mai greu acest gen de climă decât cel vechi. Şi astăzi, în zonele verzi, temperatura e vara cu câteva grade mai scăzută decât în zonele de blocuri şi asfalt. Atunci când oamenii trăiau într-o mare de verdeaţă şi printre râuri, izvoare şi lacuri, verile vor fi fost suportabile. Acum însă vara oraşul se încinge cumplit. Cele 40 de grade înregistrate în condiţii meteorologice standard devin de fapt 45

sau chiar 50. Iar micile apartamente din blocuri sunt fierbinţi ca nişte cuptoare. Iarna, frigul e la fel de supărător. Sigur, nu mai e ca pe vremea lui Ceauşescu, dar dificultatea persistă în a încălzi convenabil mulţimea de blocuri. Pe vremuri era mai simplu: fiecare îşi făcea foc cu lemne, iar lemn se găsea din belşug. Clima e o supărare permanentă. Alte necazuri sunt periodice. Nici o generaţie nu a fost scutită măcar de câteva dintre ele. Războaiele şi ocupaţiile străine au înregistrat timp de secole o frecvenţă ieşită din comun. Turcii, uneori şi tătarii, au prădat oraşul în repetate rânduri. În secolul al XVIII-lea, lungul şir al războaielor dintre ruşi, austrieci şi turci, purtate în cea mai mare parte pe teritoriul ţărilor române, a făcut să se succeadă ocupaţiile celor trei armate aflate în conflict. Pentru ultimele două secole, lucrurile se prezintă astfel: ocupaţie rusească între 1806 şi 1812, turcească în 1821, rusească între 1828 şi 1834, turcească şi rusească între 1848 şi 1851, rusească în 1853-1854, austriacă între 1854 şi 1857… Nu e puţin pentru o jumătate de veac; în aceste condiţii s-a făcut totuşi România şi s-a modernizat societatea românească. După o jumătate de secol de linişte, urmează ocupaţia germană din primul război mondial, între 1916 şi 1918. Germanii vin din nou în 1940, însă ca aliaţi, ceea ce nu-i împiedică să bombardeze oraşul în zilele de după 23 august 1944. În lunile precedente fusese bombardat de americani şi de britanici. Ruşii îşi fac intrarea învingători la 30 august 1944 şi vor zăbovi în România până în 1958… Nici epidemiile nu au ocolit Bucureştiul. Ciuma a apărut mai târziu decât în Occident, dar s-a şi prelungit mai mult, făcând ravagii îndeosebi în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea (facilitată de războaie şi de deplasările de trupe). Cu deosebire a rămas în amintirea oamenilor „ciuma lui Caragea” din 1813 (de la numele domnitorului fanariot care cârmuia atunci Ţara Românească), comparabilă prin proporţii cu marea ciumă de la Londra din 1665. Căruţele cutreierau Bucureştiul şi încărcau de-a valma morţi şi muribunzi. Ar fi pierit atunci 25-30.000 de oameni din populaţia de 80.000 a capitalei (o proporţie chiar mai mare ca la Londra în 1665). Ultima oară a lovit ciuma în 1829; abia stinsă, a fost urmată în 1831 de epidemia de holeră care a străbătut atunci aproape întregul continent. O calamitate au fost şi revărsările periodice ale Dâmboviţei (cel puţin până la canalizarea de după 1880); cartiere întregi ale Bucureştiului ajungeau sub apă. Când nu era apa, era focul. Incendiile au fost, veacuri de-a rândul, aproape o specialitate a Bucureştiului. Construit din materiale uşoare şi cu mult lemn, oraşul cădea uşor pradă flăcărilor. O enumerare ar fi prea lungă. Mă mărginesc să menţionez marele foc din 1804 care a mistuit vechea curte domnească şi o parte însemnată a oraşului (aveau să-i urmeze în 1805, ca pentru a „echilibra” acţiunea elementelor, două revărsări ale Dâmboviţei) şi, cel mai nimicitor dintre toate, incendiul din 1847; au ars atunci 1142 de prăvălii, 12 biserici şi mânăstiri, 10 hanuri şi 686 de case de locuit. Cutremurele sunt o altă constantă. Bucureştiul este situat într-o zonă cu risc seismic ridicat, epicentrul aflându-se în munţii Vrancei (la curbura Carpaţilor), la circa 150 de kilometri nord-est. Cutremurele vrâncene se propagă în aşa fel încât principala lor ţintă e Bucureştiul. Activitatea seismică e permanentă, iar cutremurele mici sau de intensitate mijlocie sunt nenumărate. La trei-patru decenii se petrece însă şi un cutremur major care poate depăşi gradul 7 pe scara Richter. Un asemenea cutremur a avut loc în 1802; un contemporan notează: „S-a cutremurat pământul foarte tare, de au căzut toate turlele bisericilor din Bucureşti, şi clopotniţele, şi alte case înalte s-au sfărâmat, şi clopotniţa cea vestită de înaltă, care era podoabă oraşului, cu ceasornic, a căzut şi s-a sfărâmat şi era atunci mare frică”5. Au urmat altele, de intensitate comparabilă, în 1838, 1894, 1912… Mai aproape de zilele noastre, cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940 este încă prezent în memoria bucureştenilor. Au pierit atunci sute de oameni, cei mai mulţi în urma prăbuşirii blocului „Carlton”, abia construit, pe Bulevardul

Brătianu. Catastrofele au prostul gust de a se ţine lanţ, parcă invitându-se una pe alta: era în zilele terorii legionare şi cu câteva luni înaintea intrării României în război. Dar cea mai cumplită dintre catastrofe a fost cutremurul din 4 martie 1977, cu magnitudinea 7,2 (pe scara Richter). Timp de un minut oraşul s-a mişcat ca pe valuri. Au căzut mai multe zeci de imobile, în cea mai mare parte blocuri vechi, din zona centrală a oraşului (îndeosebi Calea Victoriei şi Bulevardul Brătianu). Atunci a fost momentul când Ceauşescu, profitând de aceste distrugeri, a decis că va construi un nou Bucureşti. Numărul morţilor a depăşit 1500, iar al răniţilor 11.000. În plus, cutremurul a imprimat o stare de nelinişte care, alimentată de noi seisme (fără distrugeri majore sau victime, totuşi, două dintre ele, în 1986 şi 1990, peste media obişnuită), este şi astăzi cât se poate de sensibilă. Se aşteaptă oricând un nou mare cutremur (preconizat de specialişti după anul 2005 sau 2007). Ce se va întâmpla atunci? Cu atât mai mult cu cât multe clădiri, şubrezite, nu au fost consolidate. Când un fals specialist, la începutul anului 2000, a tras semnalul de alarmă, anunţând o iminentă catastrofă, mass-media şi publicul au intrat în fierbere. Nu s-a petrecut nimic, dar s-a putut constata că nervii bucureştenilor sunt încordaţi. Cine vine din părţi mai fericite ale lumii, scutite de manifestări seismice, ar fi bine să nu abordeze acest subiect! O dată cu creşterea oraşului, unele primejdii s-au atenuat, altele, dimpotrivă, au sporit. Inundaţiile nu mai sunt o preocupare, iar incendiile, atunci când izbucnesc, nu mai ameninţă să cuprindă întreg oraşul. Cutremurele însă erau mai puţin nimicitoare pe vremuri. Efectul lor a crescut o dată cu „înălţarea” oraşului, cu atât mai mult cu cât blocurile s-au construit (cel puţin până în 1977) fără să se ia în considerare acest factor de risc. Rezistenţa antiseismică a oricărei construcţii e de acum o condiţie sine qua non; altminteri se riscă un dezastru de o amploare inimaginabilă. Aceste catastrofe cumulate sunt în bună măsură responsabile de dispariţia vechiului peisaj bucureştean. O responsabilitate desigur împărţită cu aceea a oamenilor, care au clădit prost şi nu prea au avut grijă de trecut. Instabilitatea Bucureştiului ilustrează, într-o manieră concentrată, instabilitatea generală a societăţii româneşti. Totul e nesigur, fluid, provizoriu… Până şi denumirile străzilor se prind în acest vârtej al instabilităţii. Nimic mai instructiv decât un studiu asupra nomenclaturii bucureştene. De la o generaţie la alta străzile îşi schimbă atât aspectul, cât şi numele. Din Calea Victoriei porneşte o stradă destul de reprezentativă; pe ea se află Catedrala catolică „Sfântul Iosif”, colegiul „Sfântul Sava” (cel mai vechi liceu bucureştean), Ministerul Învăţământului, Palatul Radiodifuziunii… Probabil însă că mulţi bucureşteni ar ezita să o numească. I s-a spus mai întâi strada Fântânii (fiindcă la capătul ei se găsea o cişmea). Pe la 1900 a devenit strada Lueger, în semn de omagiu pentru Karl Lueger, primarul Vienei, adversar al evreilor şi maghiarilor şi susţinător al românilor din Transilvania. La sfârşitul primului război mondial, Lueger i-a cedat strada generalului Berthelot, şeful misiunii militare franceze în România. Venind comuniştii la putere, Berthelot a fost înlocuit cu Popov, presupusul inventator rus al radioului. Dar şi Popov a trebuit să dispară, atunci când relaţiile româno-sovietice au intrat într-o fază mai puţin călduroasă. I s-a spus atunci, neutru şi stupid, strada Nuferilor! După 1989 s-a revenit, evident, la Berthelot. Aproape fiecare stradă bucureşteană are o asemenea poveste – şi fiecare generaţie îi zice în felul ei – chiar dacă strada Berthelot mi se pare că deţine recordul. Nici bronzul statuilor nu s-a dovedit mai rezistent. Prea multe n-au fost niciodată în Bucureşti. Comuniştii au distrus o bună parte dintre figurile-simbol, în primul rând impunătoarea statuie ecvestră a lui Carol I din faţa palatului regal (operă a renumitului sculptor croat lvan Meštrović; ar putea fi refăcută, dar cine se mai gândeşte la asta?), ca şi statuia lui I. C. Brătianu, aflată în rondul de la intersecţia celor două bulevarde centrale. N-au pus mare lucru în locul lor.

Ceauşescu le-a avut pe toate, nu însă şi statuie. Au fost în schimb un Stalin uriaş, la intrarea în parcul Herăstrău, dat jos o dată cu denunţarea „cultului personalităţii”, şi un Lenin nu mai puţin impresionant în faţa Casei Scânteii. Lenin a trebuit să coboare şi el de pe soclu în 1990, iar soclul rămas gol parcă aşteaptă un alt personaj-simbol. Cine ar putea fi? Ce e de văzut. Ar fi nedrept ca Bucureştiul să fie judecat după modelul altor capitale. El este altfel. Nu se remarcă în mod deosebit prin monumentalitate, şi încă şi mai puţin prin unitate de concepţie. Sub acest aspect, micul Paris se află la antipodul Parisului. Este un oraş dezordonat, de o inegalitate frapantă, un oraş eclectic, făcut din bucăţi. Acesta e farmecul lui.6 Monumente vechi sunt puţine în Bucureşti. Dinainte de 1800, exceptând două-trei case, au rămas doar bisericile. De dimensiuni modeste, se pierd printre construcţiile moderne din jur. Dar merită să fie descoperite. Geniul constructorilor de biserici s-a manifestat aici nu în mare, ci în mic. Nu în grandoarea ansamblului, ci în capacitatea de miniaturizare şi în fineţea detaliilor. Cele mai mici sunt şi cele mai remarcabile, precum minuscula biserică Stavropoleos (1724), extrem de uvrajată, în spiritul artei brâncoveneşti. Contemporana sa, biserica Creţulescu (1722), cu delicata ei siluetă şi roşu! cărămizilor aparente, produce un neaşteptat efect de contrast, aşa cum e aşezată, lângă fostul palat regal şi vizavi de fostul Comitet central al partidului comunist; e aproape un miracol că a ieşit teafără din vânătoarea de biserici a lui Ceauşescu! Celui care porneşte să descopere Bucureştiul îi sunt garantate surprizele. Exceptând monotonele cartiere noi de blocuri, unde ştii dinainte că după un bloc urmează alt bloc, în partea mai veche a oraşului fiecare pas aduce o altă privelişte. Nu sunt două clădiri asemănătoare una lângă alta, nici ca stil, nici ca dimensiuni, nici ca înălţime (nimic mai variabil ca altitudinea Bucureştiului, de la turnuri până la căsuţe aproape una cu pământul). Lângă un bloc cu zece etaje descoperi o casă ca de ţară sau o bisericuţă, şi poate, în spatele blocului, o întreagă străduţă uitată de timp… Îi lipseşte Bucureştiului o mare apă curgătoare. În această privinţă, rivala sa Budapesta (cu care, deşi nu seamănă deloc, dată fiind rezonanţa apropiată a numelor, se întâmplă să fie confundat) are o poziţie incomparabil mai bună: aşezată pe Dunăre, cu frumoasele poduri care leagă Pesta, oraşul de câmpie, cu Buda, oraşul de pe înălţimi. La Bucureşti lipseşte şi perspectiva: dealurile de pe malul drept al Dâmboviţei sunt prea joase pentru a oferi cu adevărat o panoramă a oraşului. Lipsa unui râu „autentic” este compensată însă de salba de lacuri din nord şi de întinsa zonă de parcuri care le înconjoară. Şoseaua Kiseleff şi Bulevardul Aviatorilor, mărginite de arbori şi grădini şi de vile somptuoase, conduc spre parcul şi lacul Herăstrău, impresionante prin proporţii şi prin armonia peisajului. Este unul dintre cele mai ample şi mai frumoase ansambluri de acest gen din Europa. Un alt cartier verde este Cotroceni, salvat din fericire de straniile proiecte ale lui Ceauşescu. O plimbare pe străzile lui ne coboară spre 1900, în Bucureştiul de dinainte de blocuri, cu vile şi grădini. În 1990 palatul Cotroceni a devenit sediul preşedinţiei României. Tot în Cotroceni se află Grădina Botanică, precum şi Facultatea de Medicină, străjuită de statuia generalului doctor Carol Davila (1828-1884), unul dintre marii „întemeietori” pe care i-a avut România în secolul al XIX-lea; venit din Franţa şi naturalizat român, el a fondat învăţământul medical şi a organizat serviciile sanitare româneşti. Bucureştiul este şi un oraş cultural. Încă din secolul al XIX-lea, bucureştenii s-au pasionat de teatru şi tradiţia a continuat, neabătută, până azi. Actorii de teatru sunt printre personalităţile cele mai cunoscute din România; repertoriul este variat, iar experimentele scenice adesea îndrăzneţe. Şi Opera se bucură de o bună reputaţie, ca şi sălile de concert (Ateneul român, Sala

Radio). Probabil însă că pentru un străin care vizitează oraşul, cea mai bună introducere în istoria şi cultura ţării o oferă numeroasele sale muzee. La Palatul regal este instalat Muzeul Naţional de Artă, cu o colecţie foarte bogată de artă românească (ilustrând toate fazele ei de dezvoltare), precum şi o galerie universală, cu unele piese remarcabile, provenind în cea mai mare parte din colecţiile casei regale; primitivii flamanzi şi trei splendizi El Greco se numără printre punctele de atracţie. În vremea lui Ceauşescu s-a înfiinţat şi un „Muzeu al colecţiilor de artă” (pe Calea Victoriei, în vechea clădire a Ministerului Finanţelor). Avantajul este că pot fi vizitate toate colecţiile laolaltă, dezavantajul, că au fost scoase din cadrul lor şi expuse într-un loc nu tocmai potrivit pentru un muzeu (între timp, colecţia Zambaccian, cea mai renumită dintre toate – obiectiv obligatoriu pentru oricine se interesează de pictura românească – a revenit în vechea ei casă). Muzeul adună, reflectând gustul şi preocupările colecţionarilor respectivi, cele mai variate obiecte de artă, în majoritate româneşti, dar şi occidentale sau orientale; alături de marii pictori români, se remarcă şi arta folclorică, religioasă (inclusiv renumitele icoane româneşti pe sticlă). Istoria este expusă în Muzeul de Istorie Naţională, instalat tot în vremea lui Ceauşescu în fostul Palat al Poştelor (ciudată schimbare de destinaţie, tipică însă pentru logica dictatorului). Poate fi discutată ideea în sine a unui unic muzeu de istorie naţională, cu alte cuvinte, un singur discurs, o singură interpretare. Nici după 1989 nu s-a schimbat prea mult în alcătuirea lui; s-a renunţat doar la partea de după 1918, prea contaminată de ideologia comunistă (fără a se pune altceva în loc). Oricât de criticabilă i-ar fi concepţia, muzeul este însă excepţional de bogat. S-au adunat aici o mulţime de piese originale: ceramică preistorică, dacică şi romană, statui antice, inscripţii… şi în primul rând tezaurul României, cu obiecte provenind de la daci, sciţi şi goţi (vedeta fiind faimosul tezaur de la Pietroasa, atribuit celor din urmă), până la bijuteriile Coroanei. Remarcabilă este şi copia fidelă a Columnei lui Traian, însă nu înălţată ca la Roma, ci cu scenele detaşate, astfel încât poate fi urmărit cu uşurinţă întregul „reportaj” al războaielor daco-romane. Există şi un Muzeu de istorie al oraşului Bucureşti, instalat, peste drum de Universitate, într-o casă aristocratică din veacul al XIX-lea (palatul Suţu, construit în 1832-1834). După 1989, s-a deschis şi muzeul Cotroceni (într-o aripă a palatului), care înfăţişează momente semnificative din istoria modernă şi contemporană, cu deosebire privitoare la familia regală. Vizitatorul Bucureştiului poate avea şi o imagine de ansamblu a ţării, concentrată într-un spaţiu restrâns. Îi stă la dispoziţie Muzeul Satului, aşezat, în aer liber, între Şoseaua Kiseleff şi lacul Herăstrău, cu nenumăratele lui case şi gospodării ţărăneşti, aduse din toate colţurile României; el oferă imaginea sintetică a civilizaţiei rurale care a fost, până nu de mult, esenţa însăşi a societăţii româneşti. Iar viaţa ţăranului, credinţele, obiceiurile şi creaţiile sale sunt prezente la Muzeul Ţăranului Român, care a luat locul Muzeului de Istorie a partidului comunist, în impresionantul edificiu în stil neoromânesc de la începutul Bulevardului Kiseleff. Şi muzica românească îşi are muzeul ei, care poartă numele compozitorului George Enescu. Nu este altul decât fastuosul palat de pe Calea Victoriei al lui Cantacuzino-Nababul. După moartea fiului său, care îl moştenise, soţia acestuia, Maruca Cantacuzino (o prietenă apropiată a reginei Maria) s-a recăsătorit cu George Enescu. Aşa a ajuns palatul Nababului un lăcaş al muzicii, urmând imprevizibilele căi ale Destinului. Un muzeu de cu totul altă factură, dar renumit printre bucureşteni, este Muzeul de Ştiinţe Naturale (în Piaţa Victoriei, puţin înainte de Muzeul Ţăranului Român). A fost cândva – nu ştiu dacă mai este şi astăzi – unul dintre cele mai importante muzee de acest gen din lume. Poartă numele lui Grigore Antipa (1867-1944), marele biolog care l-a condus timp de decenii şi i-a îmbogăţit colecţiile.

Este cazul să mă opresc aici. Încercarea mea a fost de a explica Bucureştiul; nu-mi propun nicidecum să concurez ghidul turistic! Încheiere. Aici se încheie tentativa mea de interpretare a României. Multe au rămas nespuse: nu e o enciclopedie, nici un itinerar pitoresc. Am încercat să explic o ţară, poate uneori greu de înţeles, dar care îşi are logica ei. Orice în lumea asta se explică mai întâi de toate prin istorie. De la o fază istorică la alta, popoarele şi oamenii se schimbă, păstrând totuşi ceva din moştenirea trecutului. Pentru români, istoria este în bună măsură un handicap. Îi trage îndărăt prin întârzierile şi disfuncţionalităţile acumulate. Prea multă instabilitate, de asemenea. Puţine dintre naţiunile Europei au avut un trecut atât de instabil. De vină, se înţelege, este istoria, însă până la urmă şi caracterul şi comportamentul oamenilor au ajuns să se adapteze acestei prelungite stări de nesiguranţă. România şi-a creat nedorita reputaţie de ţară imprevizibilă. Istoria a însemnat însă, pe de altă parte, şi cristalizarea unui anume tip de civilizaţie şi a unei identităţi româneşti. O sinteză aparte, îmbinând un puternic şi tenace fond rural cu un mai puţin puternice şi insistente influenţe din afară. Rezistenţă şi receptare totodată. Sinteza românească este toată în contraste. Dar din vechea Românie nu le-a mai rămas românilor prea mult. Comunismul a distrus o bună parte din ce a fost înaintea lui, apoi s-a prăbuşit la rându-i. Au supravieţuit doar elemente disparate: frânturi de folclor şi de tradiţie, nostalgii, repere culturale şi istorice. România este astăzi o ţară dezarticulată, alcătuită din segmente, care nu prea se îmbină, de viaţă tradiţională, de reminiscenţe interbelice, de structuri şi atitudini comuniste şi de evoluţii postcomuniste. Este un sistem care funcţionează anevoie, în aşteptarea – cam îndelungată – a unui nou început, susceptibil de a conduce spre o nouă sinteză. Românii se află într-un moment crucial; recuperând ceea ce se mai poate recupera din trecut sau ceea ce merită, trebuie să construiască ceva nou, în acord cu lumea de astăzi, şi, cel puţin se poate spera, mai durabil şi mai stabil. Vor reuşi oare? Atuurile nu sunt neglijabile. Frământările ultimilor ani din Europa sud-estică nu au atins România. Ea a făcut proba coeziunii sale. A dovedit că a reuşit cu adevărat să contopească într-o naţiune provincii cândva oarecum disparate. În zona în care evoluează, România este exact opusul Iugoslaviei. Ea este, în jumătatea răsăriteană a Europei de mâine, a doua ţară după Polonia ca întindere şi potenţial uman. În plus, românii au dovedit întotdeauna o extraordinară capacitate de a recepta modele. Au avut, e drept, şi înclinarea de a le trata superficial şi de a nu persevera în aplicarea lor. Rigoarea, disciplina şi perseverenţa nu au fost chiar primele lor calităţi: este ceea ce-i separă mai profund de tipul occidental de civilizaţie. Fără a-şi pierde sufletul, românii au de făcut, în mentalităţi şi comportamente, măcar un pas spre Occident. România are nevoie de Europa, fiindcă numai în cadrul european îşi poate afla stabilitatea şi dezvoltarea. Dar şi Europa are nevoie de România. O construcţie europeană fără România ar lăsa un gol nejustificat şi periculos la porţile orientale ale continentului. România este cel mai bun post de supraveghere a Balcanilor şi ultimul bastion înaintea imensului spaţiu, destructurat şi nesigur, rămas în urma dezintegrării Imperiului sovietic. Decembrie 1999-decembrie 2000 ianuarie-aprilie 2005

SFÂRŞIT