Lucian Blaga - Trilogia Cosmologica

LUCIAN BLAGA

OPERE 11

TRILOGIA COSMOLOGICĂ Ediţie îngrijită de Dorii Blaga Studiu introductiv de Al. Tănase EDITURA MINERVA BUCUREŞTI, 1988 ■

COSMOLOGIE —'ANTROPOGENEZĂ — ISTORICITATE „Ambiţia cea mai înaltă a metafizicienilor de rasă a fost totdeauna aceea de a zidi, cu puterile cîte li s-au dat, o viziune cosmologică." (Lucian Blaga) în 1939, cînd Lucian Blaga a scris Prefaţa la Diferenţialele divine, primele sale două trilogii erau deja elaborate, iar din Trilogia valorilor fusese elaborată lucrarea Artă şi valoare. Aici îşi prezintă gînditorul român planul întregului sistem trilogial care mai cuprindea, în afară de Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor şi Trilogia cosmologică, avînd ca primă componentă Diferenţialele divine şi Trilogia pragmatică din care se afla în lucru Fiinţa istorică. Evenimentele care au urmat l-au împiedicat pe Blaga să-şi realizeze integral acest proiect; douăzeci de ani mai tîrziu, în 1959, cu doi ani înainte de moarte, în Anexa editorială a Testamentului său filosofic, el renunţă la ultima trilogie, socoate sistemul încheiat cu Trilogia cosmologică, în care include pe lîngă Diferenţialele divine şi Fiinţa istorică — lucrare încă inedită pe atunci, Aspecte antropologice care a fost iniţial un curs ţinut la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cluj-Napoca în anul universitar 1947/1948 şi litografiat în 1948 sub egida Uniunii Naţionale a Studenţilor din România. Aparent este Trilogia cea mai puţin închegată şi unitară întrucît ea s-a constituit parţial din ceea ce era destinat iniţial a aparţine Trilogiei pragmatice abandonată. Dar pentru noi problema nu este cum ar fi arătat ......■■■

'

IMIMM

sistemul dacă Blaga şi-ar fi realizat proiectul iniţial, ci structura şi semnificaţia sistemului trilogial aşa cum şi 1-a încheiat autorul însuşi. La o analiză mai atentă ultima trilogie, cea cosmologică, nu este un hibrid, are o unitate lăuntrică pe care vom încerca a o degaja în cele ce urmează. Toate sînt străbătute de o năzuinţă constructivă, de conştiinţa superioară a unui sistem filosofic original. „în conştiinţa lui Lucian Blaga « năzuinţa constructivă » se confundă cu nevoia şi aspiraţia de a elabora un sistem de gîndire, care să egaleze şi să concureze marile sisteme filosofice europene: conştiinţa patriotică ia aici forma de cristalizare a conştiinţei filosofice creatoare de operă mare şi reprezentativă pentru un popor." 1 1. între ontologie şi cosmologie Lucian Blaga nu a inclus în sistemul său o trilogie ontologică deoarece nu 1-a preocupat decît în subsidiar existenţa ca tot, ca întreg, deci o teorie generală a existenţei, ci modalităţi existenţiale concrete, particularizate şi reflexele lor cognitive şi de conştiinţă; deci nu existenţa ca totalitate, ci existenţa culturală (universul culturii), existenţa sau universul valorilor, universul cunoaşterii şi modalităţile originare ale existenţei — cosmologia. Şi totuşi Trilogiile, îndeosebi cea cosmologică, cuprind numeroase implicaţii şi chiar gînduri manifest ontologice. Multă vreme problema ontologică şi, în subsidiar, cea cosmologică, a fost ocolită fiind socotită pe nedrept ca speculaţie pură. Ea este prezentă însă în mai toate filosof iile lumii. Obsesia filosof iilor presocratice a fost principiul — ontologia principiului ca punct de plecare, ca arhe şi ca esenţă a lucrurilor, toate cîte există. Şi nu totdeauna acesta era identificat cu un element concret (apa, aerul, focul, numărul) ; a mai existat şi ontologia atomistă sau cea eleată care distingea între existenţa aparentă multiformă a datelor simţurilor şi adevărata existenţă — una şi imobilă, care există din eternitate într-un chip ce prefigurează ontologic logica identităţii tautologice. Din perspectiva acestei ontologii pure nu putem elucida una din problemele de bază ale cosmologiei: originea universului, modelele genezei cu care îşi începe Blaga cercetarea cosmologică. Din acest punct de vedere, mai eficient sub raport cognitiv se dovedeşte a fi focul heracli-tean: „Focul dă fiinţă aerului, apei, pămîntului, şi prin acestea tuturor lucrurilor întrucît este şi întrucît se suprimă ca atare. Generarea presupune deopotrivă fiinţa şi nefiinţa, aceasta din urmă ca suprimare pozitivă deci nu în sens parmenidian." 1 Cert este că în istoria filosofiei ca ontologie de o mare productivitate cognitivă s-a dovedit a fi conceptul de nefiinţă! Platon nu neagă nonexistenţa, ci se străduieşte să-i confere legitimare, iar aceasta decurge din ceea ce Constantin Noica numeşte devenirea întru fiinţă. „Cine spune « devenire întru fiinţă» admite mai mult decît că fiinţa nu contrazice devenirea; va trebui să admită că în schimb devenirea poate contrazice fiinţa, atunci cînd nu este întru ea şi că astfel se creează o contradicţie unilaterală." 2 Prin devenire, fiinţa îşi asimilează nonfiinţa ca alteritate, dincolo de pură identitate cu sine sau devine ea însăşi nonfiintă. Nonfiinţa sau nonexistenţa participă la existenţă şi prin aceasta în chip paradoxal, nu o împuţinează, nu-i şubrezeşte statutul de existenţă, ci îi dă împlinire, îi dă relief, îi sporeşte întemeierea şi inteligibilitatea. Nu putem urmări aici toată aventura ontologică; este, poate, una dintre cele mai fascinante pentru cugetatea teoretică.

Aş mai aminti modul de a pune problema cosmologică la P. P. Negu-lescu. în timp ce problema ontologică, tratată de el întrun curs special vizează natura existenţei, indiferent dacă se referă la toate lucrurile sau la unele din ele, problema cosmologică, tratată într-un alt curs „este... problema existenţei în general, a existenţei considerate, adică, nu în una din părţile atît de numeroase şi de variate, ce o compun, ci în totalitatea ei".3 însuşi termenul de kosmos implică nu „o multiplicitate haotică de elemente disparate.,, ci... un sistem ordonat de părţi solidare sau, cu alte cuvinte, o unitate armonică".4 Problema cosmologică, astfel pusă, se rezumă la trei întrebări: ce este această totalitate a existenţei, ce este deci Universul, de unde vine, cum a luat naştere; de ce a luat fiinţă sau în ce scop există; cum este întocmit, în ce raporturi se află diferitele lui părţi.5 Este posibil şi un model cosmologic informaţional, înţeles astfel de Virgil Stancovici: „Starea de univers a materiei şi antimateriei este o stare dinamică... Integrarea umană individuală şi socială este forma de organizare ontologică 1 Tudor Cătineanu, Lucian Blaga şi filosof ia istoriei („Pietre" pentru o exegeză), în Lucian Blaga, Fiinţa istorică, Editura „Dacia", 1977, p. 260. 1 Gheorghe Vlăduţescu, Modernitatea ontologiei aristotelice, Editura „Dacia", 1983, p. 18. 2 Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 9. 3 P. P. Negulescu, Scrieţi inedite. Problema cosmologică, Ediţie îngrijită, cu studiu introductiv şi note de Nicolae Gogoneaţă, Editura Academiei R.S.R., 1977, p. 23. 4 Idem, p. 24. 6 Ibidem, p. 25. ■

|1Ş| j IŢIŢI ■!■;., |T[| ,-Ţ !■: : - ,1 :ŢI :■, •■ ■■ , y:.rr~ : ■; ; ■,;;.., ■ i;.. •., in,., rm

a unor sisteme parţiale ale universului care nu poate fi înţeleasă fără înţelegerea integrării cosmice socotită de noi forma generală a organizării existenţei fundamentale... Filosofic vorbind, cosmologia este problema relaţiei obiectuale şi subiectuale dintre om şi univers." 1 Acelaşi autor formulează marile întrebări ale cosmologiei filosofice şi a celei ştiinţifice deopotrivă, încheind cu întrebarea a 34-a: „Aşadar ce este permanent şi ce este trecător în universul în care trăim?"2 Este dificil să delimităm radical cosmologia de ontologie. Şi la Blaga ele interferează: „La limită, se poate admite chiar că sub denumirea de cosmologie Blaga propune, în felul său, o ontologie. El nu a operat cu o Trilogie ontologică, dar discursul despre geneza şi structurile universului implică în aşa măsură ontologia încît chiar dacă se lipseşte de o formă explicită, a analizei raportului dintre materie şi conştiinţă, natură şi gîn-dire etc, cosmologia sa cheamă ontologia pînă la suprapunerea neafirmată clar de gînditor." 3 în plan strict ontologic, găsim în opera sa, chiar în Diferenţialele divine, elemente ale unei concepţii realiste (în sensul că ţine seama de structura reală a existenţei) — de pildă atunci cînd îşi propune să schiţeze tabloul lumii date prin prisma aspectelor ei esenţiale, el părăseşte, fie şi „pentru o clipă podişurile speculaţiei...". El distinge astfel indivizi sau existenţe individualizate, ca realităţi complexe, Tipuri sau specii care-şi subsumează indivizii sau tipurile mai puţin generale şi izvoade — aspecte tipice dar parţiale, motive structurale şi formale ale indivizilor. Blaga mai înfăţişează, menţinîndu-se de asemenea în preajma realului, principalele moduri sau structuri ontologice, care deţin „locurile cele mai hotărîtoare în arhitectonica universului" 4 , sau „articulaţiile arhitectonice cele mai de seamă ale lumii" 5 . Un mod ontologic se caracterizează prin două momente corelative: felul de a fi dispunînd de grade de intensitate diferite şi orizontul unui mod de a fi, care se distinge prin complexitate. Un mod ontologic ar fi cel al cristalelor, cărora li se atribuie şi un orizont în faza devenirii ca un spaţiu de luat în stăpînire, de consumat în procesul de închegare monocentrică a unei făpturi. Orizontul dispare ca orizont după ce procesul de cristalizare a fost încheiat. Un alt mod ontologic este cel al plantelor care sînt finalist organizate în spaţiu şi timp şi de aceea orizontul lor are o semnificaţie mai complexă. 1 Virgil Stancovici, Filosofia integrării, Editura Politică, 1980, p. 127. 2 Idem, p. 133. 3 Gh. Al. Cazan, Istoria filosof iei româneşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1984, p. 282. 4 Lucian Blaga, Diferenţialele divine, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1940, p. 76. 5 Idem, p. 78. Un strat ontologic superior este cel al animalelor pentru care orizontul este „un factor complementar al unui finalism organic", dar mai ales „un cadru familiar sau străin faţă de care el să întreprindă diverse acte în vederea securităţii, în genere, a făpturii sale".1 Modul ontologic cel mai complex „este trăsătura structurală, fundamentală, a fiinţei umane" 2, iar superioritatea sa decLivă constă în aceea că omul ca individ şi ca gen „respiră şi fiinţează în orizontul misterului şi în vederea revelării acestuia". Acest mod ontologic condiţionează întregul destin uman şi menirea creatoare a omului. Este orizontul cel mai plenar la scară terestră, dar Blaga se referă şi la posibilitatea unor moduri ontologice mai plenare decît ale omului; un asemenea mod ontologic de maxim volum orizontic ar fi însăşi Fiinţa divină. în afară de modurile sau structurile ontologice, foarte puţine, există în univers, solidare cu ele, un mare număr de moduri morfologice, dotate cu grade de complexitate diferite, dar fiinţînd numai în cadrul unuia şi aceluiaşi mod ontologic. Conceptul blagian al structurii universului în moduri ontologice şi morfologice ar fi putut fi tentant pentru înţelegerea raţionalistă a universului, dacă s-ar fi bazat exclusiv pe criterii obiective care să ţină seama de complexitatea structurală a diferitelor zone ale existenţei; iată însă că, prin postularea unui mod ontologic suprauman, ontologia sa se apropie mai curînd de cea spiritualistă a neoplatonicienilor şi gnosticilor, pentru care toate existenţele, inclusiv cea umană, sînt existenţe degradate în raport cu existenţa supremă şi perfectă a divinităţii. Este adevărat că Blaga ia atitudine împotriva tuturor acelor sisteme metafizice care postulează un Dumnezeu extramundan, creator al omului şi al lumii după chipul şi asemănarea sa (teologia creştină) şi proclamă că produsul e totdeauna fatalmente inferior; alteori degradarea analogiei creator-creatură este explicată prin căderea sau natura recalcitrantă a acesteia din urmă. Critica sa vizează însă doar faptul că se introduce astfel „un al doilea principiu", alături de Fondul originar în care el vede singurul principiu. „Principii precum acela al fatalismului căderii, al libertăţii, al materiei etc, limitează de fapt pe dinafară divinitatea, şi multiplică inoportun şi împotriva postulatelor proprii ale inteligenţei, elementele explicative." 3

Poate că este exagerată asimilarea Marelui Anonim cu Dumnezeul diferitelor religii dar sînt pe deplin de acord cu afirmaţia: „Cosmologia lui Blaga, cu arta ei inegalabilă de deducere a conceptelor nu a reprezentat 1 Lucian Blaga, Diferenţialele divine, ed. cit., p. 78. 2 Ibidem. 3 Idem, p. 79. în contextul filosof iei româneşti, o teorie validă despre geneza, structura şi principiul de existenţă a universului"1. Termenul propus pentru a desemna „centrul metafizic absolut" l al universului are desigur trăsături care ţin de calitatea artistică şi metaforismul abundent al gînditorului, dar prin natura sa filosofică nu se deosebeşte de termenii altor filosofii idealiste, mai ales „idealist-obiective".2 2. Un model metafizic de „geneză a lumii" L'na din falsele probleme ale vechii cosmologii de care n-a fost scutit nici Blaga este aceea a genezei lumii; problema genezei se pune numai pentru existenţele limitate, dar nu pentru lumea însăşi, infinită în timp şi spaţiu. încă din primul capitol al Diferenţialelor divine (Modelele genezei), Blaga consideră „problema genezei cosmice" — puţin cercetată în ultima vreme datorită ruinelor ciclopice ale problematicii cosmologice, sfielii filosofilor, timidităţii metafizice, căderii sale în desuetudine sau scăderii apetitului speculativ apreciată ca „semnul unei infirmităţi". Blaga recunoaşte marile dificultăţi ale problemei obîrşiei lumii, mai ales după momentul istoric al „criticismului" care este ireversibil. Este însă ciudat faptul că în scurta sa referire la Kant, Blaga are în vedere sistemul trinitar al criticilor în care „Devenirea întru fiinţă are din plin sens de realitate" 3, dar nu şi concepţia sa propriu-zis cosmologică din tinereţe expusă în Istoria generală a naturii şi teoria cerului. După cum se ştie Newton a explicat pentru prima dată ordinea dinăuntrul sistemului solar prin forţa naturală a gravitaţiei. Multe probleme rămîneau însă neexplicate, ceea ce 1-a determinat pe savantul englez să recurgă la intervenţia divinităţii. Kant cată să-1 depăşească peNew-ton în ceea ce priveşte jocul forţelor de atracţie şi repulsie, izvorul acestora— respectiv forţa de gravitaţie, pe care a explicat-o şi Newton, şi mişcările centrifuge născute din acea masă materială haotică, iniţială, cu o densitate distribuită inegal, cu un nucleu gravitaţional mai puternic. Prin dezechilibrul şi armonizarea celor două tipuri de mişcări a luat naştere sistemul solar — ca un corp central a cărui materie constitutivă foarte densă se rotea necontenit după legile mecanice. în chip similar, fără nici o intervenţie supranaturală au luat naştere şi sistemele siderale mai cuprinzătoare, ca acela din care face parte şi sistemul nostru planetar. Blaga subliniază în schimb lecţia metodologică a lui Kant, tensiunea şi echilibrul dintre atitudinea critică şi cea metafizică, constructivă: „Să facem loc, cît mai mult loc criticei! Să facem loc, cît mai mult loc metafizicei!" l Este adevărat că el nu preconizează opoziţii inevitabile între cosmologiile ştiinţifice şi cele metafizice: „O cosmologie de natură metafizică nu trebuie neapărat să ajungă în conflict cu o cosmologie de natură ştiinţifică, căci, în ciuda tuturor aparenţelor contrare, obiectul lor nu este acelaşi. începuturile sau substraturile, despre care se simte datoare să vorbească o cosmologie metafizică, sînt mult anterioare începuturilor, şi mult mai adinei şi mai ascunse decît substraturile în preajma cărora îşi durează ipotezele o cosmologie de natură ştiinţifică." 2 Blaga este însă necruţător cu sistemul cosmologic „care a dominat intelectualitatea europeană", „materialismul energetic" (o cosmologie metafizică totuşi), asociat în chip bizar cu „spiritul plebeu al veacului". îi reproşează în primul rînd că ar fi ridicat la rang de principii constitutive ale lumii — datele cele mai grosolane — în primul rînd materia şi energia fără a observa că, oricum ar fi tălmăcite acestea într-o filosofie sau alta, alcătuiesc alfa şi omega întregii ştiinţe moderne. După unele consideraţii succinte privind „logica explicaţiei", prin care se încearcă revelarea „fiinţei secrete" a lucrurilor, experienţa, ca instanţă necesară, ' dar nu absolută de „verificare", relaţia dintre modalităţile explicative şi tipurile de experienţă (toate acestea sînt tratate pe larg, precum se ştie, în Trilogia cunoaşterii), Blaga abordează direct problema genezei lumii, debu-tînd cu întrebarea îndreptăţită dacă a existat o geneză de vreme ce putem să ne închipuim lumea ca fără început şi fără sfîrşit, o permanenţă susceptibilă de schimbări, dar inalterabilă în esenţa ei. El preferă perspectiva genezei pe care o socoate mai adecvată spre a explica structurile sau articulaţiile universului şi a aborda cu şanse mai mari problema cosmologică. Cei care au admis ideea de geneză au încercat să şi-o explice prin anume ■ modele — fie mai aproape de empiricul fenomenal, fie mai abstract teoretice. De pildă, „arhetipul cosmogonic" construit după un model biologic în mitologiile arhaice, originare: cupluri de zeităţi primare produc pe cale naturală, prin procreare sexuală, existenţele lumii. Sau modelul cosmogonic, inspirat de „tehnica facerii" meşteşugite dintr-o materie primordială, creatorul acţionînd ca un arhitect, ca un artist sau — să zicem — ca un meşteşugar olar. Acest model poate dobîndi subtilităţi ca în mitul platonic al unui „spirit al lumii (Demiurg), care lucrează potrivit icoanelor ^lin lumea Ideilor eterne, perfecte şi fără schimbare".3 Modelul acesta presupune nu '- Gh. Cazan, op. cit., p. 282. ' Idem, p. 283. Constantin Noica, op. cit., p. 39. 1 Lucian Blaga, Diferenţialele divine, ed. cit., p. 2 Idem, p. 44. 3 Idem, p. 17. 10.

to 11 (t

numai ceva — o materie originară — care este modelat, dar şi un Cineva care preexistă şi dispune de virtuţi demiurgice. Un alt model este cel al emanaţiei, fenomen larg răspîndit în orizontul cunoaşterii ştiinţifice sau al celei comune (emanaţia căldurii, a razelor solare etc), luat însă în sensul mitic şi mistic ca emisiune de substanţă dintr-un centru sacru generator (cum ar fi Brahma). "Unele concepţii cosmologice sînt clădite pe analogia dintre lumea empirică şi cea a visului, cea dintîi fiind proiecţia halucinatorie în afară a eului cel mai adînc, „ca un imens vis sau ca un tot iluzoriu".1 Acest model ne aminteşte nu numai de învăţătura Upanişadelor, dar şi de sistemul filosofic al lui Berkeley în care „faptele se petrec... ca şi cum am sta sub înrîurirea hipnotică a unei divinităţi care ar avea nu ştim ce pricini secrete de a stîrni în suflete această, imagine cu totul subiectivă a unui cosmos"2 Blaga mai ia în consideraţie şi modelul mistic de inspiraţie islamică pentru care lumea este „revelarea substanţei divine", minune generalizată, ca şi modelul creştin de geneză cosmică, cu un Dumnezeu gîndit ca un

suprem vrăjitor care face lumea din nimic prin rostirea unor cuvinte magice. Blaga se arată nemulţumit că în toate aceste modele cosmogonice, procesul genetic e conceput pe plan fenomenal-empiric, după analogii empirice, prea limitate şi prea unilaterale. Nu respinge metaforismul, dar el trebuie subordonat unor acte teoretic-constructive, capabile să depăşească, „orice model grosolan" şi să dea seamă despre pluralismul individuaţiunilor empirice. Filosoful român este convins că teoria sa despre existenţa originară cosmică, imaginată ca un imens rezervoriu de diferenţiale eterogene şi omogene ar putea legitima acest pluralism. Cu precizarea că „închegările individualizate" nu sînt elemente simple, precum diferenţialele înseşi, ci „complexe de diferenţiale". Nici diferenţialele ca atare, nici complexele de diferenţiale nu sînt nişte microcosmosuri de sine stătătoare, fără nici