LM 79

nr. 79 ianuarie 2014

de la liter` la duh Apare în ziua de 20 a fiecărei luni Preţ: 4,5 lei

Arhim. Nichifor Horia Noi vorbim urechilor, Dumnezeu vorbeşte inimilor Ierom. Gavriil Coman Păcatul e uzură Dan Stanca Eminescu, înţelesul şi neînţelesul Ierom. Hrisostom Vindecarea prin râs

Arhim. Filoteu Faros Biserica nu‑i un organism, ci un mod de viaţă

Actualitate / Ortodoxia pe mapamond

Instantanee de suflet

De la semne la Semn, de Gabriela Loredana Heraru

Vă invităm şi pe voi să participaţi la realizarea acestei rubrici, trimiţând pe adresa redacţiei cele mai grăitoare imaginiwww.lumeacredintei.com întâlnite. 2 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

Editorial

S

Lume veche, lume nou`

Sunt pe lumea asta denominaţiuni creştine care sunt mereu în luptă cu trecutul şi tradiţia. Sunt noi, agresive şi se răspândesc. Din păcate... Există însă un fel de vieţuire care li se opune radical, fără putinţă de tăgadă - monahismul. Noi, cei din lume, mai putem avea căderi din Predanie, călugării sunt însă angajaţi să o respecte chiar prin rânduielile lor de vieţuire. Şi tocmai în aceste rânduieli stă, de fapt, provocarea supremă adresată protestantismului sau neoprotestantismului - aceea de a fi vechi, rămânând, paradoxal, în acelaşi timp, foarte noi, actuali. Nu e întâmplător că toate noile denominaţiuni nu au monahi între adepţii lor...

www.lumeacredintei.com

nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 3

Sumar Ob[tea File de Pateric contemporan Ia seama la ceea ce te face să cazi

Monahii mileniului 3 „Noi vorbim urechilor oamenilor, dar Dumnezeu vorbeşte inimilor”

Monahii mileniului 3 Despre păcat, pocăinţă şi sfinţenie

Ştiinţă şi credinţă „Ştiinţa psihologiei nu diferă de cea a Evangheliei”

Aghion Oros Scurtă istorie a Athosului

Ortodoxia balcanică Vidin, urma paşilor Sfintei Parascheva din viaţa noastră?

Mân`stirea [i lumea Duhul Culturii Eminescu, neînţelesul şi înţelesul

Cultura Duhului Râsul este mai bun decât orice medicament!

Actualitate Ortodoxia pe mapamond

4 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

8 10 24 32 42 48 54 58 61

www.lumeacredintei.com

În acest număr sunt prezenţi:

8 10 32 24 42 48 54

www.lumeacredintei.com

58

Arhim. Petroniu Tănase Arhim. Nichifor Horia Ierom. Gavriil Coman Arhim. Filoteu Faros George Crasnean Isabela Aivăncesei Dan Stanca Ierom. Hrisostom Filipescu

“Sunt pe lumea asta ­ denomina]iuni creştine care sunt mereu în lupt` cu trecutul şi tradi]ia. Sunt noi, agresive şi se r`spândesc. Din p`cate... Exist` îns` un fel de vie]uire care li se opune radical, f`r` putin]` de t`gad` ­monahismul....”

nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 5

Instantanee de suflet Limba păsărilor, de Nicolae Filip

Vă invităm şi pe voi să participaţi la realizarea acestei rubrici, 6 / Lumea Monahilor 79, 2014 redacţiei cele mai grăitoare imaginiwww.lumeacredintei.com trimiţând pe/ nr.adresa întâlnite.

Ob[tea

F

Frumuseţea lumii nu stă numai în ordinea şi armonia ei, ci şi în micile ei imperfecţiuni, în imprevizibilitatea existenţei umane sau chiar şi în faptul că toate au, până la urmă, un sfârşit, mai mult sau mai puţin dureros. Dacă totul ar fi ordonat şi liniar nu ar mai fi loc de nicio sclipire dumnezeiască...

www.lumeacredintei.com

nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 7

Ob[tea / File de Pateric contemporan

8 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

www.lumeacredintei.com

Ia seama la ceea ce te face s` cazi George Crasnean

P

ovestea părintele Nicolae Tănase că într‑o iarnă s‑a întâmplat pe cărările Athosului dimpreună cu avva Iulian Prodromitul, dorind să înveţe ceva de la bătrânul duhovnic. Fiind drum cam anevoios – căci era luna lui ianuarie şi vremea e mai umedă atunci în Sfântul Munte –, spunea părintele că a cam alunecat pe cale şi a trebuit să ia seama mai mult la pietrele lunecoase decât la poveţele bătrânului. Încă şi avva nu s‑a oprit nicio clipă pe drum, astfel că atunci când au ajuns la poarta schitului părintele Tănase simţea că nu trăsese prea mult folos de la înţeleptul bătrân. Bănuind oarecum aceasta, avva i‑a spus: – Acuma, părinte, ştii să‑nfrunţi mai bine greutăţile vieţii... – Nu cred c‑am înţeles avva... – Păi uite: în loc să rămâi nemulţumit de drumul greu, mai bine iei seama la ceea ce te face să cazi, ca să înţelegi de ce aluneci...

www.lumeacredintei.com

nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 9

Ob[tea / Monahii mileniului 3

„Noi vorbim urechilor oamenilor, dar Dumnezeu vorbeşte inimilor” Interviu cu părintele arhimandrit Nichifor Horia, stareţul Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi şi exarh administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor (II) Isabela Aivăncesei

Continuăm în acest număr al revistei cu partea a doua a interviului oferit revistei noastre de arhimandritul Nichifor Horia. Veţi citi în rândurile de mai jos răspunsuri venite din partea unui părinte care se îngrijeşte de obştea unei mânăstiri (Sfinţii Trei Ierarhi) aflată în mijlocul cetăţii. Tocmai de aceea întrebările sunt, de fapt, la graniţa dintre viaţa mirenilor şi cea a monahilor. O graniţă pe care cei dintâi o trec ori de câte ori se călăuzesc citind din Filocalie şi Pateric, aflând în felul acesta răspunsuri vechi la probleme foarte noi. Poate că acesta este şi farmecul spiritualităţii ortodoxe, care a rămas impregnată de spiritualitatea monahală, de un duh ascetic în măsură să reziste asaltului forţelor acestui veac, după al cărui chip nu trebuie să ne potrivim defel.

„C`utarea lui Dumnezeu poate atinge forme foarte frumoase, forme sublime, forme rafinate”

Tinerii mai sunt interesaţi de ceea ce este omul? Îşi mai pun întrebări despre ce este el, unde poate ajunge, care e scopul vieţii lui? Viktor Frankl spunea că adevărata cau­ză a bolilor psihice este lipsa de sens. Cât timp oamenii vor vieţui şi vor trăi înţelegător, vor putea să dea sens existenţei lor. Nu vor putea să meargă, să 10 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

rătăcească fără a căuta acest sens ultim care este întâlnirea creaturii cu Creatorul ei. Căutarea lui Dumnezeu poate atinge forme foarte frumoase, forme sublime, forme rafinate. Dar atât timp cât omul rătăceşte, căutarea sensului rămâne obositoare. Ca şi cum eu caut o cetate pe vârful muntelui şi pot să mă învârt în jurul muntelui cu cele mai frumoase mijloace, cu cele mai bune intenţii, dar până ce nu găsesc cărarea, încă rătăcesc... De ce nu putem pomeni la Sfânta Liturghie pe cei adormiţi în altă credinţă - protestanţi, catolici şi pe cei sinucigaşi? www.lumeacredintei.com

www.lumeacredintei.com

nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 11

Ob[tea / Monahii mileniului 3 Spuneam că relaţia noastră cu Dumnezeu este o relaţie personală. Dumnezeu nu forţează pe nimeni să vină la dreapta credinţă, să vină către El. Şi vedem lucrul acesta în lume. Nici noi nu-L putem forţa pe Hristos să Se unească cu cineva care s-a lepădat de El, sau care a ieşit din înţelegerea cea dreaptă. De aceea, Sfânta Liturghie este slujba esenţială a dreptslăvitorilor, şi-n această slujbă nu pot fi pomeniţi decât cei – chiar păcătoşi, chiar cu poticneli pe cale – care păstrează mărturia acestei drepte cinstiri şi acestei drepte slăviri de Dumnezeu. De multe ori, vorbe de batjocură, de sminteală în denominaţiunile creştine şi protestante sunt puse pe seama Maicii Domnului. De aceea, ei nu pot sta la masa cea împărătească. Este ca şi cum, într-o familie, dacă cineva mi-a batjocorit mama, nu mai poate veni cu noi la un praznic de pomenire a celor morţi, la un praznic de bucurie, pentru că mi-a batjocorit mama... Dar eu, ca om, pot stabili: pe acesta pot să-l pomenesc? Nu ştiu ce-a fost, ce e în inima lui... Avem nişte repere. Biserica are această pedagogie, această învăţătură, şi anume: una este când cineva s-a sinucis în urma unei crize - gen fenomenul Piteşti, s-a aruncat de teama de a nu-şi ieşi din minţi, sau o fată de teama de a nu fi violată, alta este când cineva se sinucide ca s-o facă invidioasă pe sora sa sau pe altcineva. Sunt lucruri cu totul distincte şi sunt sigur că şi Dumnezeu primeşte în mod diferit aceste suflete. Dar biserica, fără aceste nuanţări, nu pomeneşte deloc pe sinucigaşi, ca omul să înţeleagă că sinuciderea este singurul păcat pentru care, în trup fiind, omul nu mai poate face pocăinţă. Pentru orice ucidere, pentru orice desfrânare, chiar pentru orice lepădare de credinţă, omul se poate pocăi, îşi poate 12 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

veni în sine, precum fiul risipitor. Dar pentru sinucidere, uciderea lui însuşi, omul nu mai poate face pocăinţă.

„Omul are libertate pân` la cap`t s` fie sau s` nu fie cu Dumnezeu” Dar omul nu are libertate de a face ce vrea cu viaţa lui? Tocmai ăsta este misterul mântuirii, pentru că Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască. Dumnezeu a vrut ca şi Iuda să se mântuiască. Şi omul are libertate până la capăt să fie sau să nu fie cu Dumnezeu. Sigur că are această libertate! Şi noi avem libertate să împlinim cuvântul lui Dumnezeu, deci să fim cu Dumnezeu, sau să nu-l împlinim. Şi, din păcate, vedem în jurul nostru că mulţi nu prea împlinim cuvântul sau îl împlinim parţial sau îl împlinim în măsura în care este verosimil. Dumnezeu nu are nevoie să fie verosimil. Minciuna are nevoie să fie verosimilă, diavolul are nevoie să fie verosimil. Dar Dumnezeu nu se teme să ne spună lucruri de necuprins pentru noi: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” Ţi-e la îndemână aşa ceva? Nu ţi-e la îndemână! Dar să fii sigur ca asta e cheia mântuirii. Şi spune: „Rugaţi-vă pentru lumea toată!” Da, putem face asta în rugăciunea particulară... Negreşit că dacă prietenul meu s-a sinucis, poate într-un moment de confuzie, de rătăcire, sigur că eu nu pot rămâne indiferent! Dumnezeu nu-mi opreşte rugăciunea pentru el. Una este rugăciunea particulară, alta este comuniunea în Taina Sfintei Liturghii, când jertfa pe care o aducem, Trupul şi Sângele lui Hristos, www.lumeacredintei.com

www.lumeacredintei.com

nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 13

Ob[tea / Monahii mileniului 3 ne cuprinde pe toţi. Este cu totul altceva. Ce înseamnă rugăciunea particulară? Cum mă pot ruga pentru cineva care s-a sinucis? Începând de aici: „Doamne, mă doare inima pentru Vasilica. Consider că la momentul respectiv a fost o prostie şi acuma, dacă ar trăi, i-ar părea rău. Mă doare inima pentru ea. Primeşte această durere! Mângâie tu cum poţi...” – cred că Dumnezeu nu va nesocoti o asemenea rugăciune.

„Dumnezeu cunoaşte adâncul sufletului nostru”

Şi îi va fi şi de folos sufletului sinucigaşului? Nu ştim! Până la capăt, Dumnezeu nu ne descoperă toate cele ascunse. Dar credem că Dumnezeu cunoaşte adâncul sufletului nostru şi în mod sigur nu va fi indiferent lucrul acesta pentru sufletul sinucigaşului. Dar pe cei vii care trăiesc în desfrânare, care sunt lepădaţi de dreapta credinţă, îi putem pomeni la Sfânta Liturghie? În rugăciunea particulară şi doar atât. În rugăciunea particulară sau în rugăciunea bisericii, care este alta decât Sfânta Liturghie – la Psaltire, la Acatist.

„Noi vorbim urechilor oamenilor, dar Dumnezeu vorbeşte inimilor” Şi atunci, dintre membrii familiilor noastre pe cine mai putem pomeni? Că mai toată lumea are câte o prietenă, câte un prieten, şi... 14 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

Îi pomenim pe toţi cei pe care-i putem pomeni şi ne rugăm în particular pentru toţi cei pe care nu-i putem pomeni în taina Sfântului Potir. Dar îi putem pomeni la Psaltire şi în rugăciunile particulare. Şi cât timp ei sunt în sufletul nostru şi sufletul nostru se adapă din puterea Sfintei Liturghii şi se uneşte cu Dumnezeu, Dumnezeu va găsi o cale ca să le vorbească... nu ca dintr-un televizor, nu ca de la o emisiune de ştiri, nu ca de la o carte ştiinţifică mai mult sau mai puţin interesantă, ci de la suflet la suflet. Dumnezeu poate să vorbească celuilalt! Şi trebuie să avem încredinţarea aceasta. Sfinţii părinţi spuneau aşa: Noi vorbim urechilor oamenilor, dar Dumnezeu vorbeşte inimilor. Este Sfânta Liturghie momentul care ne apropie cel mai mult de Dumnezeu? În primul rând trebuie să înţelegem că Liturghia este mai presus de tot ceea ce a agonisit lumea aceasta. Pentru că nu este o agoniseală, o înţelepciune a lumii acesteia, ci este ceea ce Dumnezeu Însuşi ne-a descoperit: jertfa nesângeroasă până la sfârşitul veacului, prin care omul împreună cu preotul aduc lui Dumnezeu ceea ce este mai sfânt pe pământ: trupul şi sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Şi de aceea, aici nu putem fi decât prietenii Mirelui, care s-au adunat la această slujbă de cinste închinată lui Hristos ca Dumnezeu adevărat. Cât timp nu recunosc lucrul acesta, nu am ce căuta la masa aceasta, nu putem să ne întovărăşim. Orice tovărăşie este până la acest prag. Aceasta este o masă de taină, este o cină de taină, la care au participat doar apostolii Domnului, nu toţi cei de pe stradă. Şi în continuare, doar toţi cei care cinstesc pe Domnul şi cred în Dumnezeu se pot împărtăşi de aceste sfinte şi dumnezeieşti daruri. De aceea, înainte de începerea anaforalei liturgice, noi www.lumeacredintei.com

www.lumeacredintei.com

nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 15

Ob[tea / Monahii mileniului 3 mărturisim cu toţii împreună în biserică Crezul: „Cred întru unul Dumnezeu...” Altfel spus, cel care rămâne în continuare în această rugăciune de taină nu poate fi decât cel dreptslăvitor, care mărturiseşte aceeaşi credinţă, care cinsteşte pe Dumnezeu, care cinsteşte pe Preacurata Lui Maică, care într-adevăr trăieşte într-o aşteptare adevărată a învierii morţilor şi a vieţii veacului ce va să fie, nu doar în aşteptarea unei zile mai îmbelşugate sau a unui trai confortabil şi sigur. Există o formulă pe care o auzim mai mult prin mănăstiri: pentru Domnul. Eu fac aceasta pentru Domnul. Hai că te ajut pentru Domnul. Ce înseamnă formula aceasta? Nu este o formulă consacrată neapărat. Este ideea că... în numele Domnului, fac aceasta cu gândul la Dumnezeu. Nu e ceva abstract, aşa? Adică impersonal? Nicidecum! Pentru că, iată, în toate este o relaţie. În momentul în care spun că fac pentru Domnul, recunosc în tine chipul lui Dumnezeu şi faptul că Dumnezeu te iubeşte, Dumnezeu are o relaţie cu tine şi atunci pentru Domnul şi pentru tine, iată, fac acest lucru. Nu neglijez nici pe cel din faţa mea, adică nu spun că fac asta doar pentru Domnul... Nu! Eu recunosc acolo participarea lui Dumnezeu în acel suflet, în aproapele meu, în tot ceea ce fac eu.

„B`rbatul, prin unirea cu femeia sa, devine om întreg şi invers, femeia devine om întreg cu b`rbatul ei” Fiica unor prieteni a plecat din România în Marea Britanie, căsă16 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

torindu-se cu o altă fată, pentru că acolo e legalizată căsătoria de felul acesta. Ce sfat aţi putea să le daţi părinţilor unei astfel de fiice? Nu ştiu... lucrurile acestea sunt atât de greu de gestionat. Sunt atât de greu de înţeles, încât ele nu se pot pune într-o simplă întrebare şi într-un răspuns în câteva minute. Nu ştiu cum şi-a trăit această fiică relaţia ei în sânul familiei, ce răni sufleteşti a avut, ce a determinat-o la a găsi o asemenea mângâiere, ce a rătăcito în drumul ei firesc. Părintele Stăniloae spunea lucrul acesta frumos, că femeia a fost scoasă din trupul bărbatului. Bărbatul, prin unirea cu femeia sa, devine om întreg şi invers, femeia devine om întreg cu bărbatul ei. De aceea, Dumnezeu nu îngăduie divorţul, că prin cel cu care s-a unit în taina cununiei devine un întreg... în felul acesta trebuie înţeleasă unirea trupească. Aceasta este înţelegerea conjugală bărbat-femeie şi de aici, sigur, naşterea de prunci. În rest, pot fi prietenii adânci şi frumoase, putem vorbi şi de o frumoasă înţelegere între bărbat şi bărbat, femeie şi femeie, dar cât timp ele degenerează într-un chip al unirii trupeşti, al atracţiei trupeşti, deja lucrurile acestea nu mai au nimic de-a face cu adâncul care a provocat acea descoperire a celuilalt. Eu pot să descopăr un suflet frumos care să poată fi suflet de prieten sau de prietenă. Dar în momentul în care eu încerc să dau o altă dimensiune, aceea a căsătoriei – care‑şi are rostul ei numai în bărbat şi femeie– în momentul acesta se zădărnicesc şi degenerează toate. Ce să spun? Ce sfat poţi să dai părinţilor? Mai degrabă ce sfat poţi să dai fetei aceleia sau sufletelor care sunt într-o asemenea rătăcire. În primul rând, să înţeleagă, să ştie să filtreze aceste gânwww.lumeacredintei.com

Biserica Mânăstirii Trei Ierarhi

duri şi aceste voci, că ele nu sunt ale lui Dumnezeu. Şi nefiind ale lui Dumnezeu, sunt voci mincinoase, voci care aduc în suflet moarte şi rătăcire. Asta este învăţătura lui Dumnezeu, asta este învăţătura bisericii, cine are urechi de auzit să audă! Iar cine prihăneşte această descoperire dumnezeiască va rătăci din rău în mai rău.

„Omul care este înc` viu, care n-a fost zdrobit de minciuna pe care şi-a ]esut-o în`untrul lui, omul acesta este sensibil la glasul lui Dumnezeu, îl în]elege” Pentru o persoană necredincioasă, un cuvânt de felul acesta nu prea înwww.lumeacredintei.com

seamnă mult. O persoană care se declară atee. Da, se declară atee... Un profesor spunea, la un moment dat: „O, de-aţi fi atei! Măcar de-aţi fi atei!” Ateu nu înseamnă ignorant, înseamnă om care caută un sens vieţii, înseamnă om care nu s-a împietrit într-o neînţelegere, într-un trupesc al patimilor. Din păcate, noi confundăm noţiunile. Sunt suflete înţepenite. Gogol vorbea cu mult timp în urmă despre suflete moarte. Sigur... mortul nu mai simte, nu-l mai atingi cu nimic, nimic nu-l mai trezeşte. Beţivul, sărmanul, în căderea lui îi fură banul copilului, îşi maltratează nevasta – nimic nu-l mai trezeşte aproape. Suflete moarte. Numai o atingere, o minune dumnezeiască poate trezi aceste suflete. Dar, în mod normal, ateul este un om care este chemat să dea sens la tot ce face. Omul care este încă viu, care n-a fost zdrobit nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 17

Ob[tea / Monahii mileniului 3

Catapeteasma din biserica Mânăstirii Trei Ierarhi

de minciuna pe care şi-a ţesut-o înăuntrul lui, omul acesta este sensibil la glasul lui Dumnezeu, îl înţelege. Ceea ce-i spun eu ajunge la sufletul lui. Iar dacă nu ajunge, să se cerceteze pe sine: unde a murit? Unde a ales minciuna în locul adevărului? Când a vrut să nu existe Dumnezeu în viaţa lui? Despre Remus Cernea ce credeţi? Nu răspund la provocări.

„Noi înşine ne-am încurcat într-o anumit` m`sur`, în multe din alegerile noastre şi comodit`]ile noastre” Standardele vieţii moderne, ale vieţii pe care o ducem noi astăzi, 18 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

sunt acelea de a face cât mai mult, de a ni se cere cât mai mult, de a realiza mult, de a cere de la noi poate ceea ce nu putem da. E corectă această atitudine? Ceea ce trăim este rodul unei lumi care a tot evoluat şi a unei tehnici care totdeauna a evoluat, şi care a venit cu o anume „uşurare” a vieţii de zi cu zi. Însă, astăzi suntem mai stresaţi decât eram înainte cu 60 de ani sau cu o sută de ani sau cu două sute de ani, când oamenii aveau, la drept vorbind, mult mai puţină comoditate. Noi înşine neam încurcat într-o anumită măsură, în multe din alegerile noastre şi comodităţile noastre. Dar, dacă privim şi astăzi şi ieri şi acum o sută de ani şi acum două sute de ani, nu este uşor să cunoaştem pe Dumnezeu. www.lumeacredintei.com

Lupta noastră, spune Sfântul apostol Pavel, nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva stăpâniilor şi puterilor acestei lumi. Şi nu-i de joacă cu asta! Lupta acesta, în zilele noastre, este altfel structurată, altele sunt condiţiile... Tare greu îi este omului să ducă această luptă, care se desfăşoară nu pe „teren” exterior, ci în inima lui! De multe ori, aceste condiţii exterioare ne pot distrage, ne pot sugera un ritm – şi îl trăim astăzi – în care nu mai avem timp să ne gândim la adevărul luptei noastre şi la sensul adevărat al vieţii noastre. De aceea, lupta aceasta cu noi înşine cere atenţie şi pricepere. Şi dacă noi suntem dreptslăvitori şi ortodocşi, scopul nostru nu este doar să trăim la nivelul unor standarde foarte înalte sau mai puţin înalte ale unei linişti exterioare, ci trebuie să căutăm pacea cu noi înşine. E adevărat, avem nevoie de liniştea exterioară ca să ne putem asculta, ca să ne dăm seama „unde” ne situăm – dar sensul adevărat este de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, de a putea să ne rugăm din ce în ce mai mult, de a putea să ne asemănăm lui Dumnezeu în gingăşie, în cinstirea aproapelui, în mărturia adevărului care este Însuşi Hristos, căci El a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Dar când ar trebui să se ostenească omul, să trudească cu adevărat? Că noi ne împrăştiem, ne irosim în alte lucruri, mărunte până la urmă. Este adevărat că avem programul în care toţi suntem circumscrişi până la o anumită măsură, însă trebuie să dedicăm timp şi rugăciunii. Ne va fi greu să găsim poate o oră dimineaţa şi o oră seara, dar jumătate de oră vom găsi uşor şi vom putea s-o ţinem cu seriozitate. Avem timp să ne uităm la ştiri, www.lumeacredintei.com

la telenovele, avem timp şi de jocuri pe calculator, avem timp de foarte multe, chiar dacă toate acestea nu fac decât să ne risipească şi mai mult şi să ne zdrobească şi mai mult! Aşadar, bine este să începem cu o jumătate de oră de rugaciune, dimineaţa şi seara. În timpul zilei să nu uităm să ne bucurăm şi să ne minunăm de faptul că în această lume Dumnezeu ne vorbeşte printr-o floare, printr-un om aflat în suferinţă, printr-un om care ne spune o vorbă bună, printr-un om care ne zâmbeşte, prin vreun bătrân care îşi duce cu demnitate o suferinţă, sau un necaz, sau o nedreptate.

„Eu cred c` via]a pe p`mânt este via]a împreun` cu Dumnezeu, şi dac` o tr`iesc aşa, toate datele problemei se schimb`”

Sunt momente când, parcă, nu mai simţi prezenţa lui Dumnezeu. Cum facem să-L regăsim? Să nu uităm să ne rugăm şi atunci când nu avem (sau nu simţim) aceste semne de prezenţă a Lui, atunci când ni se pare că nu ne aude. Însăşi uscăciunea sufletului nostru naşte dorul după Dumnezeu şi ne îndeamnă să-L căutăm, să-I cerem sfatul în orice problemă şi în orice împrejurare. Eu, ca şi creştin, trebuie să ştiu că în orice situaţie Dumnezeu are o soluţie pentru mine, are puterea să lucreze în viaţa mea. În loc să mă revolt împotriva politicienilor, împotriva lumii, împotriva băncilor, împotriva tuturor, pot să-I cer ajutorul Lui: „Doamne, cum să-mi trăiesc până la urmă nedreptatea asta, că nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 19

Ob[tea / Monahii mileniului 3 mă simt nedreptăţit. Cum să le primesc pe toate cu linişte şi cu bucurie?” Eu cred că viaţa pe pământ este viaţa împreună cu Dumnezeu, şi dacă o trăiesc aşa, toate datele problemei se schimbă. Dacă eu mă văd doar într-o lume cu reguli stricte cărora trebuie să le fac faţă, dacă eu mă văd doar într-o competiţie în care trebuie să ajung neapărat sus, este evident că nici nu voi mai avea nici timp, nici curiozitatea, nici măcar dorinţa să-L cunosc pe Dumnezeu. Altele sunt recompensele lumii, altele sunt plăcerile pe care aceasta le oferă şi, în nici un caz, n-o să fiu tentat să cred: „Fericiţi cei săraci cu duhul” sau „Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni”, sau „Întoarceţi celălalt obraz când vi se va trage o palmă”... Duhul lumesc nu recunoaşte aşa ceva, nu crede aceste fericiri! Atunci când vom înţelege că nu suntem singuri, că-n această lume noi trăim împreună cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, atunci fericirile vor fi simţite cu adevărat.

„{i-n biseric`, şi‑n c`mar`, şi-n buc`t`rie şi la serviciu, ba chiar şi-n fa]a calculatorului, dac` am nevoie de Dumnezeu, va trebui s` înv`] s` fiu cu El” Nu cumva ne petrecem noi un timp liber la biserică, fără a conştientiza prezenţa lui Dumnezeu? Suntem... fiecare pe drumul lui. Aşa cum într-o şcoală în care eu formez pianişti, unii ascultă şi înţeleg perfect ce au de făcut devenind foarte buni, iar 20 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

alţii sunt pe treapta aceea valorică prin care merg şi ei undeva... Ideea este că oriunde am fi în timpul unei zile, dacă deja am înţeles care e relaţia noastră cu Dumnezeu, nu vom trăi cu mintea în altă parte, nu vom lăsa gândurile să alunece în toate direcţiile, ci ne vom încredinţa din ce în ce mai mult lui Dumnezeu. Și-n biserică şi‑n cămară şi-n bucătărie şi la serviciu, ba chiar şi-n faţa calculatorului, dacă am nevoie de El, va trebui să învăţ să fiu cu Dumnezeu. Iar dacă omul nu s-a obişnuit cu această prezenţă permanentă a lui Dumnezeu, într‑adevăr, chiar şi în biserică, poate să simtă că nu-i deplin cu Dumnezeu. Dar, prezenţa omului în biserică arată că el caută ceva, că are o nădejde şi poate că va reuşi, chiar în neatenţia lui, în nepăsarea lui, să spună: „Doamne, ia uite, eu stau de o oră aici şi mintea mea e la zarzavat! Puteam să stau la bucătărie şi deja-mi puneam borcanul plin de zarzavat cât am stat aici şi m-am gândit acolo, dar iată, totuşi, eu pe Tine Te caut!” – în momentul acela s‑a spart borcanul şi omul începe să fie în biserică vorbind cu Dumnezeu...

„Prin c`lug`rie omul intr` deja pe un sens unic şi, pentru a intra pe acest sens unic, trebuie s` fii cu sufletul foarte înt`rit şi s` în]elegi foarte bine pe ce drum te-ai angajat” Ce sfat aţi da unui tânăr care vrea să se călugărească şi părinţii nu sunt de acord? E greu de dat un asemenea sfat în abstract, pentru că tânărul poate fi înwww.lumeacredintei.com

O. Miloradovici, Sihastru

www.lumeacredintei.com

nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 21

Ob[tea / Monahii mileniului 3 tr-adevăr în gândul cel bun, cu o binecuvântare a duhovnicului şi pe un drum binecuvântat, iar părinţii să nu-l înţeleagă. Dar pot fi şi cazuri în care tânărul însuşi să nu-şi fi înţeles bine momentul, în care să nu-şi fi înţeles cu adevărat chemarea sau poate să se gândească la mănăstire ca la un refugiu, să nu fi înţeles încă bine ce e mănăstirea. Şi atunci, se poate, ca părinţii sau alt sfătuitor să aibă dreptate în a-l sfătui că poate nu-i încă momentul sau poate nu-i deloc momentul. De aceea, asemenea sfaturi nu se pot da în abstract, ca regulă generală şi de aici, poate, încredinţarea unor tineri aflaţi în situaţia asta de-a lua cuvântul ad literam. Pe fiecare trebuie să-l sfătuiască duhovnicului său, cu rugăciune, şi de la caz la caz să vadă cum îşi trăieşte acest moment şi dacă acel moment este momentul oportun în viaţa lui să facă acest pas. Întrebările pe care trebuie să şi le pună oricine vrea să intre în mânăstire ar fi acestea: De ce fac acest pas? Ce înseamnă mănăstirea pentru mine? Ce înseamnă slujirea lui Dumnezeu pentru mine? Către ce mănăstire să merg? La toate acestea trebuie să se gândescă sfătuindu-se cu duhovnicul şi abia după ce primeşte înţelegerea lucurilor şi binecuvântarea duhovnicului, să facă acest pas. Eu, de multe ori, sunt cu foarte multă luare-aminte până când binecuvântez pe cineva să meargă la călugărie. Prin călugărie, omul intră deja pe un sens unic şi, pentru a intra pe acest sens unic, trebuie să fii cu sufletul foarte întărit şi să înţelegi foarte bine pe ce drum te-ai angajat. Din momentul în care ţi-ai luat acest angajament, să ţi-l duci cu cât mai multă dăruire şi jertfelnicie şi responsabilitate. Se poate vorbi despre repercusiuni 22 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

ale fostului regim comunist în ceea ce priveşte viaţa monahală? În ţara noastră, în timpul comunismului a fost dureros acel decret din 1959, care a lăsat nişte răni adânci, chiar la nivelul încrederii... Pentru că şi stareţul care conducea mănăstirea era presat de regimul comunist să fie atent la cuvântul predicii, la cei pe care-i primeşte. Atunci monahismul a suferit prin această lipsă de transparenţă; nu au fost lăsaţi să intre tineri în mănăstiri, s-au pierdut nişte tradiţii. A fost o generaţie care a lipsit monahismului. După 1990, s-a intrat cu un avânt bun şi sincer. Pe de o parte, au fost conjugate eforturi administrative, materiale pentru a revigora material unele mănăstiri care erau ruinate. Pe de altă parte, s-a urmărit redobândirea unei înţelegeri care, iată, în lipsa unei generaţii tampon, a avut ea însăşi de suferit. Sunt multe mănăstiri care aduc un suflu bun, un suflu de dreaptă înţelegere, şi asta este important.

„Lumea aceasta ne tulbur`, fie îngrijorându‑ne, fie seducându-ne prin vraja ei, prin frumuse]ea ei, prin sclipirea de bâlci”

Numărul monahilor din mănăstirile noastre e tot mai mic... Eu ştiu numărul monahilor din Moldova, ca exarh din Arhiepiscopia Iaşilor, îl ştiu bine. Slavă Domnului, de ani de zile, el este, aş putea spune, constant, cu toate că mai mor cei în vârstă, dar încă mai vin tineri în mănăstiri, mânaţi de o căutare dreaptă. Poate că în chip paradoxal, criza lumii www.lumeacredintei.com

acesteia lucrează şi într-un fel benefic. Cel care vine la mănăstire e scârbit de toată înşelăciunea acestei lumi. Lumea aceasta ne tulbură fie îngrijorându-ne, fie seducându-ne prin vraja ei, prin frumuseţea ei, prin sclipirea de bâlci, scârbindu-ne când vedem ce se ascunde sub „machiajul social”. Când omul a ajuns să vadă asta, într-adevăr a ajuns în sine. El poate rămâne în continuare, văzând şi frumuseţea adevărată care este dincolo de sulemeneală, dar cunoscând şi deşertăciunea şi minciuna lumii. Dar de multe ori, cei care vin acum în mănăstiri vin oarecum lecuiţi de tentaţiile acestei lumi, vin cu încercări bune, cu www.lumeacredintei.com

căutări drepte. Mai puţini, mai puţini... dar, slavă lui Dumnezeu pentru cei care sunt şi pentru cei care vin! Am citit undeva că în Bulgaria mai sunt acum doar cinci monahi. Nu ştiu asta. Ştiu că am fost în mai multe rânduri acolo, la mănăstirea Rila, şi prin 1995 erau vreo doi, după care am găsit chiar vreo şapte-opt monahi. M-aş îndoi să fie acum doar cinci monahi. Cinci ar putea să fie doar la Rila, cel puţin, dar ei mai au şi alte mănăstiri. Mi-e teamă că se şi denaturează cifrele acestea şi cred că nu doar din neştiinţă, cred că vrând şi să se dea o altă dimensiune acestei crize. nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 23

Ob[tea / Monahii mileniului 3

Despre p`cat, poc`in]` şi sfin]enie cu părintele ieromonah Gavriil Coman de la Mănăstirea Sarmucăşeşti Valentina Ciucă

Părintele Gavriil este un ieromonah tânăr aplecat către tainele vieţii duhovniceşti. Un călugăr care nu se mulţumeşte să vorbească despre drumul despătimirii, ci încearcă să-i intuiască articulaţiile logice. Căci calea credinţei nu este în răspăr cu raţiunea, ci în armonie cu ea, chiar dacă, uneori, o depăşeşte apofatic. arul lui Dumnezeu luminează mintea, încălzeşte inimă şi întăH reşte voinţa. Păcatul alungă harul, în-

tunecă mintea, împietreşte inima şi slăbeşte voinţa. Păcatul ia naştere prin orientarea greşită a potenţialului sufletesc pus în om spre desăvârşirea lui. Prostia, nesimţirea şi trândăvia sunt suma şi efectul tuturor păcatelor şi a decadenţei omului. Diavolul (diavolos = dezbinator/două voinţe potrivnice/împotriva lui Dumnezeu) caută să se interpună între Creator şi creaţia Lui. Aşa cum zicea părintele Arsenie Papacioc, vrăjmaşul omului este „un tolerat” care încearcă din răsputeri să ne oprească din acest drum al desăvârşirii de la perfectibil la perfecţiunea pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o tuturor. Prin căderea lui Adam, omul a fost amăgit, dezorientat n-a mai putut să parcurgă acest drum al asemănării cu Dumnezeu şi a căzut, urmând să fie răscumpărat prin jertfa Mantuitorului Iisus Hristos. Păcatul este fărădelege, încălcarea legii lui Dumnezeu, pierderea măsurii. Mâncarea e bună, lăcomia este păcat; odihnă e bună, lenevirea este păcat; 24 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

împreunarea femeii cu bărbatul pentru naşterea de prunci este binecuvântată de Dumnezeu în şi prin taina cununiei, orice relaţie anticoncepţională este păcat; banul e folositor, însă lăcomia şi zgârcenia, furtul, tâlhăria sunt căi ale diavolului; toate înzestrările noastre fizice şi sufleteşti sunt daruri ale lui Dumnezeu, dar mândria, îngâmfarea şi slava deşartă le strică pe toate. Ce ne împinge pe noi la fărădelege, la păcat? Părintele Arsenie Boca spunea că „dascălul tuturor păcatelor este plăcerea”. Omul, pentru plăcere mănâncă şi bea peste măsură, desfrânează, strânge mai mult decât are nevoie. Plăcerea duce la patimă, patima duce la dependenţă. Păcatul e uzură, abuz („ab” peste uz). Păcatul este căderea lângă scop. Cu mâncarea pe care Dumnezeu ţi-a dat-o în scopul sănătăţii tu, prin lăcomie, îţi dărâmi sănătatea! Mâncarea în sine, este asemenea unui combustibil şi trebuie să o folosim atât cât ne trebuie. Femeia este mamă şi soră a noastră, nu obiectul plăcerii noastre. Banii sunt daţi spre a fi folosiţi pentru nevoi, nu spre acumularea peste măsură şi lăcomie. Diavolul www.lumeacredintei.com

Vasili Polenov, Călugăr palestinian

www.lumeacredintei.com

nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 25

Ob[tea / Monahii mileniului 3 asta vrea să facă, să-l desproprietarescă pe Dumnezeu. Care este salvarea? Pocăinţa!

„În crea]ia lui Dumnezeu nimic nu e întâmpl`tor” Ce este pocăinţa? De ce trebuie să ne pocăim? Ca să înţelegem legătura lucrurilor putem să pornim tot de la viaţă intrauterină. Ce se întâmplă în pântece? Se formează ochii copilului - deşi n-are ce să vadă în pântece, urechile - deşi n-are ce să audă, mâinile - deşi nu are ce să apuce, picioarele - deşi nu are unde să meargă. În plus se dezvoltă organele interne dintre care prima este inima, care se formează în a 40-a zi de la concepere şi este primul organ care se descompune tot în a 40-a zi, dar de la despărţirea sufletului de trup. Aşadar, în creaţia lui Dumnezeu nimic nu e întâmplător. El le-a făcut cu precizie matematică pe toate. Copilul nu conştientizează ce se întâmplă cu el. Când va conştientiza şi când îi vor fi de folos? Păi tot ceea ce se dezvoltă în viaţa intrauterină va fi folosit şi conştientizat de copil în cea de-a două etapă a vieţii (cea pământescă). Deci, aşa cum în pântecele mamei copilul se dezvoltă şi se formează pentru viaţă de aici, de pe pământ, la fel se întâmplă şi cu ceea ce trebuie să facem noi aici, pe pământ, pentru viaţa de dincolo. Aşa putem să înţelegem rostul pocăinţei: pregătirea pentru cea de-a treia etapă a vieţii omului (viaţa cerească). Când omul moare nepocăit este asemenea unui copil care se naşte cu 26 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

handicap. Omul care moare nepregătit pentru viaţa de dincolo putem spunem că este un om cu handicap spiritual, duhovnicesc. Ce înseamnă pocăinţa? Eu aş numi-o conversie. Noi ne folosim puterile sufleteşti (intelect, sentimente şi voinţă) orientându-le mai mult spre partea pământească, astfel au luat naştere ştiinţa, arta şi civilizaţia. Căutăm să ne atribuim rolul de creatori, excluzându-l pe Dumnezeu. Atunci când le convertim, orientându-le către Creator, aceleaşi puteri sufleteşti, mijlocite de rugăciune, înfrânare şi asceză, dau naştere la teologie (cunoaşterea, vederea lui Dumnezeu), la artă sacră (religia ca formă de cult, de adorare a frumosului necreat). Pocăinţa este lucrul cel mai firesc în viaţa omului. De ce? Pentru că prin pocăinţa începem să ne cunoaştem pe noi înşine şi ajungem să-l cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu.

„Dobândirea Duhului Sfânt înseamn` refacerea leg`turii cu Dumnezeu” Ce este sfântul şi sfinţenia? Nichifor Crainic spunea că „sfin­ ţenia este adevărata împlinire a umanului” iar Sf. Serafim al Sarovului ne învaţă că „adevaratul scop al omului în viaţă este dobândirea Duhului Sfânt”. Dacă prin căderea protopărinţilor omul a pierdut harul, iată că prin jertfa pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos l-am redobândit. Dacă Adam s-a dezvinovăţit înaintea lui Dumnezeu pentru păcatul neascultării sale, Iisus Hristos www.lumeacredintei.com

Pogorârea Duhului Sfânt

www.lumeacredintei.com

nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 27

Ob[tea / Monahii mileniului 3 cel fără de păcat şi-a asumat întreaga vină şi, prin supunere şi ascultare până la moarte, a răscumpărat întreg neamul omenesc. Legătura creaţiei cu Dumnezeu Tatăl-Creator se realizează numai în Fiul, prin Duhul Sfânt. Urmându-i lui Hristos prin răstignirea sufletului şi a trupului (prin lepădarea de sine şi purtarea crucii), smerindu-ne şi făcând faptele cele bune întru dreaptă credinţă acestea îl sfinţesc pe om. Sfinţenia ne-a devenit tuturor accesibilă, ca modalitate de viaţă umană superioară în Hristos: „Eu mă sfinţesc pe Mine pentru ei, ca să fie şi ei sfinţiţi în adevăr” (Ioan XVII, 19).

„Instinctele nu trebuie desfiin]ate, ci sublimate” Ce înseamnă această „răstignire a sufletului şi a trupului”? Mântuitorul ne îndeamnă zicând ”Îndrăzniţi, eu am biruit lumea”. „Lumea” înseamnă firea noastră pământescă şi aplecarea noastră către plăcere, patimă şi păcat. Ştim că omul este dominat de instincte: nutriţie, procreere, posesie şi dominaţie, însă aceste instincte pot fi încadrate în trei stări: suprafiresc, firesc şi nefiresc. E firesc să mănânci, e nefiresc să te lăcomeşti, e suprafiresc să posteşti. Sfinţii îşi răstignesc instinctul de nutriţie prin postire. În viaţa de dincolo, nu se mai mănâncă (morţii nu mai mănâncă, îngerii nu mănâncă), deci noi trebuie să ne pregătim de aici pentru dincolo: iată rostul postului! Instinctele nu trebuie desfiinţate, ci sublimate, pnevmatizate. 28 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

Ne abţinem de la multa mâncare trupească pentru ca s-o dobândim pe cea duhovnicescă - Trupul şi Sângele Mântuitorului. E normal să te împreunezi în şi prin taina cununiei, este anormal să faci asta cu anticoncepţionale, este supranatural să trăieşti în castitate (feciorie). Se poate trăi în castitate şi în familie. Naşterea de prunci nu întinează fecioria duhovnicescă, precum nici fecioria biologică nu garantează fecioria duhovnicească. Sfantul Vasile cel Mare spunea: „Femeie n-am cunoscut, dar nici fecior nu sunt”. Părintele Arsenie Boca spunea că dacă ar fi să trăieşti taina cununiei ortodoxe, împreunarea soţilor ar trebui să fie doar pentru naştere de prunci, în rest soţii să trăiască în curăţie. Astfel, singura diferenţă dintre căsătorie şi călugărie ar fi că prima dă naştere la copii trupeşti, iar cea de-a doua la copii duhovniceşti. In psalmul 50, zice aşa „în fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.” Ne întrebăm cum oare se naşte copilul în păcat? Dumnezeu a creat lumea şi a pus legi. Rostul acestora este spre mersul bun al lucrurilor ca expresie a voinţei divine. Instinctul de posesie este răstignit prin sărăcie, iar instinctul de dominaţie prin ascultare şi supunere: „cine vrea să fie primul să fie cel din urmă, cine vrea să fie mare, să fie mic”, aceasta e adevărata ierarhie. Noi acum trăim anarhic pentru că vrem să fim cei mai tari, cei mai mari, cei mai buni, cei mai frumoşi. Dar ce zice Mântuitorul? „Nu căutaţi să vă îmbogăţiţi în materie, ci în Duhul Sfânt, în dragoste, în cele nestrică­ cioase”. Iată, deci, postul, castitatea, înfrânarea, sărăcia şi ascultarea sunt partea supranaturală a lucrurilor fireşti, care, www.lumeacredintei.com

Apatheia, foto: Gavriil Filotheitul

www.lumeacredintei.com

nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 29

Ob[tea / Monahii mileniului 3 Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes

dacă nu sunt folosite după legile lui Dumnezeu, te trag către nefiresc. Sfântul îşi răstigneşte sufletul, adică însuşirile acestuia: intelect-cunoaştere, sentiment-iubire, voinţă-putere. În loc de chi30 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

mie, fizică şi alte ştiinţe, el alege teologia, adică vederea/cunoaşterea lui Dumnezeu prin rugăciune; se depărtează de iubirea primară (erosul) caută să simtă acea iubire sfântă, iubirea de Dumnezeu. În loc de artă www.lumeacredintei.com

„Adev`ratul progres al omului este sfin]enia”

şi muzică profană, alege arta sacră unde este prezent Dumnezeu. Renunţă la propria voinţă şi urmând poruncile lui Dumnezeu îşi încredinţează toată viaţă în mâinile Lui, în grija şi iubirea Sa părintească. www.lumeacredintei.com

Un cuvânt de încheiere... În viaţă sunt lucruri esenţiale, importante şi secundare. Esenţială este mântuirea sufletului: „de va câştiga omul lumea întreagă, ce va da în schimb pentru sufletul său?”. Lucrurile importante sunt: familia, profesia şi sănătatea, iar cele secundare sunt reprezentate de ciclicitatea proceselor natural-fiziologice. În acestă convieţuire a sufletului cu trupul, omul nu poate să rămână într-o stare de neutralitate, căci sufletul este tras cu uşurinţă în jos de instincte trupeşti, dacă nu există orientarea în toate către Dumnezeu. Tot ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu şi noi le-am primit ca lucruri fireşti trebuie să le folosim urmând legile lui Dumnezeu şi conlucrând cu harul său spre înaintarea către desăvârşire. Trebuie să fim atenţi şi să nu pierdem acest timp dăruit de Dumnezeu în viaţa aceasta pământescă. Sacralizând totul prin rugăciune, mulţumire şi binecuvântare se sfinţeşte şi trupul, şi sufletul. Foarte mulţi afirmă că biserică e retrogradă, că e împotriva progresului... Adevăratul progres al omului este sfinţenia, iar Biserica este sfântă pentru că este Cel sfânt în toate! Harul se coboară şi este roditor în biserică. Întotdeauna să dăm slavă Preafintei Treimi - Dumnezeu Tatăl Creatorul, Dumnezeu Fiul Mântuito­rul, Dumnezeu Duhul Sfânt Mângâ­ ietorul. nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 31

Ob[tea / {tiin]` [i credin]`

32 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

www.lumeacredintei.com

„Ştiin]a psihologiei nu difer` de cea a Evangheliei” Părintele arhimandrit Filoteu Faros Mircea Toma

Părintele arhimandrit Filoteu Faros are 82 de ani, este călugăr şi psihoterapeut şi a colindat aproape întreaga lume. În perioada revoluţiei hippy a fost în SUA, aici drogurile erau în floare, iar părintele a avut grija celor dependenţi. După această experienţă a luat şi pulsul ţărilor europene şi a ajuns la concluzia că lumea a apucat-o pe o cale greşită. Despre asta a scris un raft de cărţi, foarte iubite de creştinii ortodocşi şi nu numai. A venit de două ori şi în ţara noastră pentru că, se pare, de aceeaşi boală (individualismul) începem să suferim şi noi. Ultima oară când a fost în Bucureşti şi-a prezentat şi ultima sa carte, Criza vârstei de mijloc. Provocări şi perspective, apărută la Editura Sophia. Mesajul părintelui este clar: oamenii trebuie să-şi schimbe viaţa! Nu ştiu dacă voi cunoaşteţi acest poem al lui Odysseaa Elytis, care a fost şi pus pe muzică, şi care spune: „Am luat-o strâmb pe calea vieţii şi mi-am schimbat viaţa”. Socotesc că lumea apuseană a ­luat-o pe o cale greşită, iar eu aş propune să ne schimbăm viaţa, cu toate că nu este chiar atât de uşor. E chiar aşa de rea lumea, în special Apusul? Nu e rău, ci a făcut opţiuni greşite. Nu cunoaşte arta vieţii şi nu ştie de ce are nevoie. Care e cancerul? Un rău care în ultima vreme domină lumea apuseană şi care s-a împământenit şi în Grecia, nu ştiu dacă este şi în România, este individualismul: fiecăruia îi pasă doar de persoana sa. O asemenea atitudiwww.lumeacredintei.com

ne impune un preţ pe care‑l plătim noi – şi noi înşine şi cei din jurul nostru. Este chiar aşa de rău? Pentru că aceste ţări din vest prosperă financiar. Nu consider că bunăstarea economică este un bun atât de mare pe cât socotim că este în clipa de faţă. Este chiar amuzant, pentru că noi tocmai exemplul lor îl urmăm. Cu siguranţă! Cel puţin Grecia a devenit deja o lume occidentală şi au rămas puţine elemente din Orient.

„Ştiin]a psihologiei nu difer` de cea a Evangheliei”

Dacă preotul are un contact profund cu realitatea, va spune acelaşi lunr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 33

Ob[tea / {tiin]` [i credin]` cru ca şi un terapeut. Eu socotesc că în esenţă nu există diferenţe majore. Cu siguranţă, există mai multe şcoli de psihologie şi există diferenţe în felul în care apreciem realitatea umană, dar socotesc că în esenţă opinia pe care o are ştiinţa psihologiei nu diferă de cea a Evangheliei, cu excepţia faptului că psihologia nu are o dimensiune transcendentă. Problema cu teologia este că într-o oarecare măsură este academică, a devenit scolastică. Aceasta înseamnă că nu este în legătură cu realitatea, că este o teologie a sălii de studiu şi nu a vieţii. Teologia lui Iisus Hristos nu era a sălii de studiu, ci de viaţă. Oare de aceea nu a scris Mântuitorul Iisus Hristos nimic? Este adevărat acest lucru. Dar nu este numai aceasta. Îndeobşte marii dascăli nu au lăsat scrieri. Şi nu ştiu dacă cunoaşteţi, într-un dialog al lui Platon, Socrate ne povesteşte un mit: un zeu al Egiptului a făcut un cadou unui rege al Egiptului, scrierea, şi i-a spus că prin aceasta viaţa oamenilor va fi mult mai bună. Iar faraonul i-a răspuns că nu este adevărat, pentru că oamenii vor socoti că ei ştiu dar în esenţă, de fapt, nu vor avea acces la cunoştinţă prin scriere. Şi să ştiţi că vechii greci s-au opus foarte mult scrierii. Ei voiau cunoaşterea să fie interioară, să o poarte în ei înşişi. Adevărata cunoaştere nu se uită, nu e nevoie de memorare. Adevărul, în limba greacă, înseamnă „ceea ce nu se uită”. Credeţi că psihoterapia umple acest gol? Golul pe care poate să-l umple psihologia este faptul că cineva trebuie să-l înveţe pe om arta de a trăi, pentru ca omul să ajungă să aibă o viaţă deplină 34 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

şi împlinire şi o viaţă de calitate. Acest lucru ar trebui să-l facă pastoraţia. De obicei, oamenii Bisericii nu sunt preocupaţi de acest lucru. Şi într-o mare măsură acest gol a fost umplut de psihologie şi de psihoterapie.

„Creştinismul zilelor noastre se prezint` într‑un spirit juridic”

Aveţi o reţetă, cum trebuie să ­trăim? Reţeta desăvârşită a modului în care trebuie să trăim este reţeta pe care ne-o propune Domnul Iisus Hristos. Nu prea ne raportăm la adevărata învăţătură a lui Iisus Hristos. În pofida faptului că Hristos S-a raportat la om ca la ceva unic, de obicei creştinismul zilelor noastre se prezintă într‑un spirit juridic, ceea ce face pe om să fie la un numitor comun şi anihilează unicitatea fiecărei fiinţe umane în parte. De fapt, centrul stă în altă parte, nu ne amintim de faptul că Hristos ne-a propus simplitatea şi o viaţă simplă. A spus foarte clar: Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, ce veţi bea şi ce veţi îmbrăca. Acest lucru îl fac idolatrii. Vă spun să vă îngrijiţi mai întâi să cunoaşteţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga. Adică spuneţi că Europa de astăzi, Europa creştină, este idolatră? Neîndoielnic! A fi idolatru nu înseamnă să aduci jertfe lui Hermes şi lui Zeus – la urma urmei, acest lucru ar putea avea şi o oarece măreţie. A fi idolatru înseamnă, spre exemplu, să‑ţi adori maşina. Acesta este un fapt prin excelenţă idolatru. Idolatria nu este altceva decât să te închini făpturii şi nu Ziditorului. Noi am pus accentul pe www.lumeacredintei.com

realităţile materiale, iar omul ajunge, din cauza acestora, să-şi neglijeze dimensiunea spirituală. Şi care ar fi soluţia? Dacă-ţi este foame, să te gândeşti nu cum vei găsi ceva să mănânci, ci care sunt alegerile pe care le-ai făcut şi ai ajuns în acea situaţie, în care nu mai ai ce să mănânci. La fel şi creştinii par să-L ignore pe Hristos, iar atunci când vine o lipsă materială nu se gândesc decât la faptul cum să acopere acea lipsă materială. Ignoră faptul pe care‑l menţionează Hristos, că lipsa materială este un simptom. Dacă fac alegerile şi gesturile şi actele corecte în viaţa lor, nevoile lor fiinţiale, esenţiale vor fi acoperite. www.lumeacredintei.com

„Nu te po]i schimba decât pe tine însu]i!” Cum ne întoarcem la aceste valori? Pentru că Occidentul, să fim sinceri, nu prea ne lasă... Este foarte necesar ca omul să vadă care este punctul în care el face alegeri greşite în viaţă. Părinţii, de obicei, nu încearcă decât să le asigure copiilor lor lucruri materiale. Şi de multe ori, pentru a le asigura aceste lucruri materiale copiilor lor, sunt, de fapt, în esenţă absenţi din viaţa copiilor lor. Iar copiii trăiesc într-un vacuum emoţional şi de aceea întâmpină greutăţi în faptul de a trăi în lumea reală. nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 35

Ob[tea / {tiin]` [i credin]`

Lansare la Librăria Sophia

36 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

www.lumeacredintei.com

Aşadar, noi suntem vinovaţi pentru situaţia în care se află lumea astăzi? Pentru că se caută vinovaţi – fie Dumnezeu, societatea, Biserica... Acesta este un lucru caracteristic pentru epoca noastră, pentru că totdeauna noi socotim că vinovat de starea de nefericire a noastră este altcineva, nu noi. Cum este mai simplu: să încerci să-i schimbi pe cei din jurul tău sau să te schimbi tu? Nu te poţi schimba decât pe tine însuţi. Iar dacă te schimbi pe tine, atunci, dacă e nevoie să se schimbe şi ceilalţi, se vor schimba – când te schimbi pe tine însuţi. Nu există altă şansă? Cu siguranţă, nu! Încercarea de a-i schimba pe ceilalţi este o catastrofă. Nici­odată nu poţi să-i schimbi pe ceilalţi. Singurul lucru pe care-l faci atunci când încerci să-i schimbi pe ceilalţi este să-i respingi. Le spui, cu alte cuvinte: Nu vă accept aşa cum sunteţi. Însă acceptarea celorlalţi trebuie să fie fără condiţie. Nu vorbesc de aprobarea comportamentului celuilalt – e firesc să respingi comportamentul cuiva şi să nu-l accepţi –, vorbesc de acceptarea omului însuşi. Părintele îi poate spune copilului său: „Ceea ce faci acum nu-mi place, dar continui să te iubesc ca pe fiul meu”. Aceasta este diferenţa între a-l accepta pe om şi, eventual, a nu accepta comportamentul acestuia. Diferenţa este, într-adevăr, foarte fină. Adică cel care renunţă se jertfeşte, arată că iubeşte, demonstrează că-i pasă? Două dintre trăsăturile iubirii sunt acestea – ceea ce spune Iisus Hristos: Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi daţi-le ceea ce le daţi fără a aştepta ceva în schimb. www.lumeacredintei.com

Atunci când spune Iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, aceasta vrea să spună: să-l accepţi pe celălalt în ciuda faptului că ceva anume la celălalt om nu merită să fie iubit. Credeţi că Biserica mai are un rol în această societate nebună şi idolatră? Biserica atunci când este Biserică! Biserica nu este un organism. Biserica este un mod de viaţă. În Faptele Apostolilor avem în faţă o descriere a Bisericii: era o familie, era o comunitate, în care fiecare dintre ei încerca să ofere cât mai mult, în loc de a sustrage în folosul său cât mai mult; un loc unde se nevoiau să arate nu cel care va merge primul, ci cel care se va duce ultimul, şi unde toţi încercau să împartă cu ceilalţi tot ceea ce sunt şi tot ceea ce au. Aceasta este Biserica! Biserica nu este un cult impersonal, oameni care se adună unul lângă altul într-o biserică şi nu ştiu dar nici nu vor să afle măcar care este numele celui de lângă el. Când şi în ce momente te schimbi. Când are loc această schimbare? Te schimbi atunci când simţi că eşti acceptat. Iar sfinţenia înseamnă acest lucru. E porunca lui Hristos care-ţi cere să-i iubeşti pe vrăjmaşi şi să le oferi ceea ce le oferi fără a aştepta nimic în schimb. Măsura dezvoltării duhovniceşti este iubirea – nu mătăniile şi numărul de lumânări pe care le aprindem. Îl iei pe cel aflat într-un necaz de acolo de unde e, te cobori tu la el. Se poate spune şi aşa, cu toate că eu aş spune-o altfel. Aş spune că trebuie să recunoşti măreţia pe care o ascunde fiecare om înăuntrul său, indiferent de aspectul exterior al decăderii sale. Chiar şi pe cei posedaţi? Ce sunt cei demonizaţi? Ce înseamnă demonizaţi? În acord cu tradiţia nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 37

Ob[tea / {tiin]` [i credin]`

38 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

www.lumeacredintei.com

Bisericii, cei demonizaţi nu sunt nişte oameni care scot spume verzi pe gură. Tradiţia Bisericii spune că demonizat este acela care face păcatul. Atunci când nu se află Hristos înăuntrul nostru, acolo se află diavolul. Cu toţii suntem, într-o oarecare măsură, demonizaţi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că niciun demonizat nu se comportă atât de urât sau mai rău decât iubitorul de arginţi. Să înţeleg că „pansamentul” pentru această lume rămâne Hristos? Da, Hristos şi propunerea de viaţă pe care ne-o face Hristos.

„Re]eta lui Iisus Hristos d` roade!” M-am născut într-o familie creştină – o familie creştină în mod formal, nu esenţial. Dar eu, deşi m-am născut creştin şi am fost botezat când eram prunc, în clipa aceasta cred nestrămutat că nu există alt mod de viaţă în afară de cel pe care-l propune Iisus Hristos. Toate celelalte ideologii şi lucruri care au fost propuse au demonstrat în mod repetat că nu sunt viabile. Dar să nu ascundem acest lucru că uneori şi creştinismul se înfăţişează ca un fapt care a ratat, dar ceea ce duce la ratare este pervertirea învăţăturii lui Hristos şi nu ceea ce cu adevărat a fost asimilat în vieţile noastre în particular, nu în general. Reţeta lui Iisus Hristos a dat roade. Când aţi descoperit această reţetă? Această descoperire a avut loc încet, încet. Am observat ceea ce funcţiona şi ceea ce nu funcţiona în viaţa mea. Şi bineînţeles nu sunt eu omul care să aplic în mod desăvârşit reţeta lui Iisus Hristos. Am spus ceea ce cred despre valoarea acestei reţete, nu am spus ceea www.lumeacredintei.com

ce şi aplic, iar adevărul este că poruncile lui Hristos nu se rezumă la faptul dacă le împlinim sau nu, ci întotdeauna trebuie să vedem gradul în care le aplicăm. Cu cât mai mult le punem în practică, cu atât mai mult viaţa noastră va dobândi calitate, acum şi aici. De ce aţi plecat, părinte arhimandrit, tocmai în America? L-aţi găsit pe Hristos acolo? Întotdeauna am simţit nevoia de a studia în străinătate. De ce am simţit această nevoie? Foarte probabil – aveam 32 de ani când am plecat în America... în urmă cu aproape 50 de ani, când aveam 32 de ani, un tânăr nu pleca din familia sa, pentru a locui singur, înainte de a se căsători. Poate că dorinţa mea de a pleca în străinătate ca să studiez va fi fost, inconştient, încercarea mea de a scăpa din legăturile familiei. Aţi găsit o Americă teribilă: revoluţia hippy... Într-adevăr, epoca în care m-am aflat în America a fost o epocă extraordinară. Era epoca în care tinerii englezi începeau să respingă valorile anglo-saxone, şi începeau să-şi pună în viaţă ca reper nu valorile materiale, ci relaţiile. Şi creau anumite comunităţi unde, în anumite clipe, îţi dădeau impresia că vedeai ceva din cele pe care le descria Apostolul Luca. Spune că membrii Bisericii de atunci aveau un suflet şi o inimă, una singură. Toate erau pe masă, la vedere. Şi în acelaşi mod se petrecea şi tratarea indivizilor care sufereau de tulburări psihice. Aceste lucruri m-au marcat şi într‑adevăr au fost lucruri foarte frumoase pe care le-am trăit şi mi-au influenţat modul de viaţă pe care am vrut să-l duc când m-am întors în Grecia. De ce v-aţi întors în Grecia? nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 39

Ob[tea / {tiin]` [i credin]`

În America am trăit foarte multe lucruri frumoase, dar în esenţă modul de viaţă al acestei ţări nu era pentru mine. Ştii, atunci când mergi în America să-ţi vizitezi un prieten, vorbeşti cu el cu o lună înainte. Nu e cu putinţă să te duci în orice clipă la uşa cuiva, să baţi şi el să-ţi spună: „Intră!” Acesta este un mic exemplu dintre lucrurile care nu mi-au plăcut în America şi cu care nu puteam să trăiesc. Aţi avut rezultate bune în America? V-aţi ocupat de psihoterapia tinerilor dependenţi de narcotice. 40 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

Şi la facultatea unde am predat, la Boston, la Sfânta Cruce, dar şi atunci când eram într-o mică comunitate unde slujeam, am fost chemat să fac câteva lucruri pentru adolescenţii care erau dependenţi de droguri. Şi atunci am demarat un proiect la care tinerii au răspuns foarte bine, dar în schimb ne-au creat dificultăţi cei mari. Ne întâlneam cu aceşti tineri dependenţi de droguri la biserică, într-o sală, iar enoriaşii mi-au spus: „Noi nu putem să-i aducem aici pe copiii noştri, în sala în www.lumeacredintei.com

care tu-i aduci pe dependenţii de heroină”. Aceleaşi dificultăţi le-am întâmpinat şi din partea autorităţilor acelui mic oraş unde mă aflam. Însă răspunsul pe care l‑am avut de la aceşti tineri a fost foarte cald, la fel ca şi studenţii de la Facultatea de Teologie.

„Sunt un om imperfect!” Vă e teamă de moarte? Bineînţeles că mi-e teamă de moarte. Nu sunt un thanatofob, dar mă stăwww.lumeacredintei.com

pâneşte o oarece angoasă, pentru două lucruri: primul este modul cum voi muri, iar celălalt este modul în care mă voi despărţi de oamenii pe care-i iubesc. Aveţi vreun regret? Desigur. Foarte multe. Din vreme în vreme, mă gândesc la foarte multe lucruri care mă transformă şi mi se face părul măciucă când mă gândesc la ele, dar nu-mi place să mă biciuiesc pentru greşelile mele. Nu mă deranjează atât de mult să recunosc faptul că sunt un om imperfect. nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 41

Ob[tea / Aghion Oros

Scurt` istorie a Athosului George Crasnean

Athosul este singura republică monahală ortodoxă din lume, dar şi peninsula nord-estică a Chalkidiki-ului care însumează o suprafaţă muntoasă de 385 km2 – lungimea sa fiind în jur de 60 de km, iar lăţimea de 8 până la 12 km.

Akte – Athos În antichitate a purtat numele de Akte, denumirea de „Athos” provenind, probabil, din mitologia elină: un străvechi gigant din Thracia cu acest nume, în lupta sa cu zeii olimpici, ar fi aruncat o stâncă uriaşă împotriva lui Poseidon. Stânca aruncată s‑ar fi prăbuşit în mare şi astfel a luat naştere acest munte stâncos, pe nume Athos. Eschil, anticul poet tragic pomeneşte Athosul în corul ce deschide tragedia Agamemnon, localizând peninsula ca loc al naufragiului flotei persane plecată să cucerească Ellada. Se pare că grecii antici aveau cel puţin cinci cetăţi în această străveche peninsulă – Akroathon, Olophiskus, Dion, Zissus şi Kleone – şi se închinau zeului Apollo, care avea o gigantică statuie pe muntele Athonului (legendele spun că, în zilele însorite, aceasta era vizibilă chiar din Byzantium). Tradiţia spune că această statuie (şi nu numai ea) s‑a sfărâmat în clipa în care Maica Domnului a păşit pe această peninsulă – obligată fiind de o furtună să acosteze în acest loc, în drumul ei către Cipru (unde călătorea împreună cu apostolul şi evanghelistul Ioan, ca să ia parte la instalarea lui Lazăr –„cel înviat a patra zi din mormânt” – ca episcop al insulei). Fecioarei i‑a plăcut atât de mult acest pământ încât 42 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

www.lumeacredintei.com

Athos, Cruce la Sfânta Ana

l‑a cerut în dar Fiului ei şi Mântuitorului nostru Hristos şi astfel a luat naştere „Grădina Maicii Domnului”.

Agion Oros Denumirea de ,,Sfântul Munte” apare întâia‑şi dată la anul 1048, într‑un hrisov adresat basileului Konstantin Monomachos, când era deja un tărâm rezervat exclusiv monahilor şi eremiţilor. Cu toate că unele mănăstiri athonite vorbesc despre o prezenţă monahală încă din timpul lui Constantin cel Mare (+339), sau chiar din vremea păgânului Caracalla (consideraţi ctitorii Konstamonitului şi Karakallului) nu există dovezi istorice în acest sens până în veacul al IX-lea, când – după cum scrie istoricul Genesios – la sinodul constantinopolitan, convocat în anul 843 de către împărăteasa Theodora (cu prilejul sărbătoririi reintroducerii sfintelor icoane în biserici), au partiwww.lumeacredintei.com

cipat şi câţiva monahi aghioriţi. Istoria monahismului în Sfântul Munte începe în secolul IX cu sfinţii Petru Athonitul, Evtimios din Tessalonic şi Ioan „Colibaşul”, dar şi cu porunca dată de basileul Vasilios I „Macedoneanul” – la anul 883 – ca monahii stabiliţi aici să nu fie tulburaţi de cineva; pustnicii athoniţi fiind recunoscuţi mai apoi şi de Leon al VI-lea (886-912) printr‑un chrisobull.

Via]a monahal` organizat` Întâia mănăstire înfiinţată în Athos dăinuie din anul 963 şi a fost ridicată de sfântul Athanasie Athonitul cu ajutorul prietenului şi împăratului bizantin Nekiphor Phokas (+969) – care ar fi voit a se retrage şi el la Marea Lavră (Megistis Lavras). Urmaşul lui Phokas (şi ucigaşul lui!) Joannis Tsimiskes avea să fie cel care va da primul typikon Athosului, la anul nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 43

Ob[tea / Aghion Oros 970, act care statornicea primele rânduieli athonite şi garanta autonomia „statului” monahal bizantin. Avatonul – interdicţia privind accesul femeilor în Sfântul Munte – s‑a instituit oficial la anul 1050, după cel de‑al doilea typikon (adoptat în 1046 şi semnat de peste 180 de stareţi de mănăstiri!). Athoniţii au vieţuit într‑o libertate absolută vreme de 350 de ani, până în 1312 când, din punct de vedere spiritual au trecut sub oblăduirea patriarhului ecumenic din Constantinopol. A fost perioada în care au apărut mare parte din mănăstirile „imperiale” istorice: Vatopaediou (972), Iviron (980), Agiou Pavlou, Philotheou, Xiropotamou, Zographou, Dochiariou, Xenophont, Xylourgos, Roussikon (1142), Hilandar (1198) şi chiar o mănăstire benedictină catolică: Amalphion (990). Dintre acestea, Iviron aparţinea georgienilor, Hilandar – sârbilor – Zographou – bulgarilor – iar Xylorgos şi Roussikon – ruşilor –, celelalte fiind bizantine.

Veacul XIII Tulburări au fost în perioada Bizanţului latin de după cruciada a IV-a, din 1204 – când Athosul depindea juridic de un episcop catolic din Tessalonic – şi la 1234, când Ioan Asan avea să pună tărâmul aghioritic sub patronajul patriarhului de Trnovo pentru cincisprezece ani. Întreg secolul XIII a fost zbuciumat pentru athoniţi, el începând cu abuzurile nobililor şi prelaţilor franci (care i‑au făcut pe monahi să ceară chiar protecţia papei Inocenţiu al III-lea!) şi terminându‑se cu raidurile piraţilor şi corsarilor apuseni (mercenarii catalani, angajaţi din greşeală de Andronikos al II-lea în 1302, aveau să facă ravagii aici în 1307 44 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

şi 1308). Între acestea, au mai avut de îndurat şi prigoana împăratului Mihail al VIII-lea (1259-1282) care a încercat – prin patriarhul de tristă amintire Ioan Vekkos – să impună „unirea cu Roma” după 1274 (la Zographou câţiva zeci de monahi au preferat să ardă de vii decât să slujească cu catolicii; la Xiropotamou s‑a prăbuşit katholikonul peste cei care liturghiseau cu latinii; iar pe câţiva lavrioţi care au slujit cu apusenii, nu‑i primeşte pământul nici în ziua de astăzi – ei fiind zidiţi – umflaţi şi neputreziţi! – într‑o peşteră).

Secolul XIV Contribuţia athonită cea mai importantă pentru teologia ortodoxă avea să vină în secolul următor: XIV, prin sfântul Grigorie Palamas (+1358) şi „doctrina isihastă” născută din controversele lui îndelungate (1340-1364) cu italo-grecul Varlaam din Calabria. Isihasmul a fost o „retrezire a spiritualităţii bizantine”, iar învăţătura palamită despre „energiile necreate” ale lui Dumnezeu au devenit dogmă oficială a Bisericii Ortodoxe după trei sinoade ţinute la Constantinopol (1341, 1347 şi 1351). Tot în acest veac, patriarhul ecumenic Antonios dă şi al treilea typikon (1394) athonit care stabilea o ordine ierarhică a mănăstirilor (care se împuţinaseră până la numărul 25) şi impunea acestora o taxă anuală pentru protos. Ultimul typikon dat de un basileu îi aparţine lui Manuil Palaiologos, care rânduia – la 1406 – ca monahii să poată moşteni şi transmite altora bunurile dobândite de‑a lungul vieţii (al cincilea typikon avea să‑l dea patriarhul ecumenic Ieremia al IIlea, în 1574, iar pe cel de‑al şaselea – şi ultimul – patriarhul Gavriil al Constantinopolului, la 1783). www.lumeacredintei.com

Călugăr pe vârful Athon

www.lumeacredintei.com

nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 45

Ob[tea / Aghion Oros Athos, Podul Sfântului Gheorghe

Crucea athonit` şi semiluna otoman`

Aproape cinci sute de ani, din 1430 şi până în 1912, Athosul a fost sub dominaţie otomană. În mod paradoxal, în toată această perioadă, aghioriţilor le‑a mers mai bine decât sub ocupaţia latină. În 1912 – înainte de eliberare – guvernatorul turc al Athosului spunea unui jurnalist: „Ne vor regreta, domnule. Sub legea noastră ei au rămas la fel de liberi, ba chiar mai liberi decât sub împăraţii bizantini”. (Şi nu era departe de adevăr!). Athosul a devenit un fel de refugiu spiritual după ce turcii au cucerit Bizanţul în 1453 – aceasta şi pentru că otomanii i‑au păstrat un statut aparte. Cu excepţia represaliilor din 1821-1822, de după Eterie, ei au respectat totdeauna privilegiile monahilor athoniţi. Asta nu i‑a împiedicat totuşi să le impună taxe şi tributuri tot mai împovărătoare, care aveau să‑i facă pe 46 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

aghioriţi să adopte stilul de viaţă idioritmic într‑o adevărată „epocă întunecată”: secolele XVI-XVIII. Apariţia proprietăţii n‑a fost benefică stilului de viaţă monahal aghioritic, care a decăzut – din punct devedere duhovnicesc – în această vreme. Tot aceasta (proprietatea) a dat naştere şi primelor schituri, care se ridică acum. Totuşi Athosul a dat creştinismului oameni remarcabili şi în acest răstimp: sfinţi precum Maxim Grecul (+1550), Akakios Kavsokalivitul, Kosmas Etolianul, iar în veacul al XVIII-lea pe autorul Filocaliei de la 1782, Nicodim Aghioritul. Chiar şi sfântul Paisie Velicikovski, tot în „grădina Maicii Domnului” s‑a desăvârşit şi a dus tradiţia isihastă reînoind monahismul din Ţările Române şi Rusia.

Danii româneşti Trebuie spus că Athosul n‑ar fi rezistat în toată această perioadă fără ajutorul www.lumeacredintei.com

domnitorilor moldoveni şi valahi, care au susţinut monahismul aghiorit, după căderea Bizanţului, prin numeroase danii băneşti şi materiale. Sfinţii Neagoe Basarab (care se pare că este cel mai mare ctitor în Athos!) şi Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Mihai Viteazu‑ şi mulţi alţii, au finanţat şi reconstruit (uneori din temelii – cum e cazul Kutlumuşului) multe mănăstiri şi schituri athonite, cărora le‑au şi închinat multe metoace – (secularizarea lui Cuza din 1863, i‑a deposedat pe greci de 40 de mănăstiri şi schituri închinate lor, dimpreună cu 1.398.021 pogoane de pământ!). Porfirie Uspenski (+1885) spunea că „nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii” (Hristianskyi Vostok, Afon vol. III, pag 334). Din secolul al XVIII-lea rolul acesta şi l‑a asumat imperiul rus, puterea şi influenţa ţarului crescând în Europa.

Republica monahal` (in)dependent`... de Grecia

La 2 noiembrie 1912 armata greacă a ocupat Athosul. Patriarhul ecumenic declara la Constantinopol: „Patriarhia se va ridica din toate puterile sale împotriva oricărei încercări, fie chiar a Greciei, de a pune mâna pe Sfântul Munte, care este deopotrivă de sacru pentru toate statele ortodoxe”. Athosul a fost declarat republică monahală independentă şi neutră – lucru confirmat la Conferinţa de la Londra (1913) şi de pactul de la Sèvres din 1920 – dar încet-încet a trecut sub jurisdicţia Greciei. Cinci monahi elini athoniţi au elaborat în 1924 o chartă a Athosului (ratificată de statul grec, doi ani mai târziu) care stabilea graniţele republicii monahale şi limita numărul de mănăstiri la 20, iar www.lumeacredintei.com

pe cel al schiturilor la 12 – fără putinţa de a fi modificate vreodată! Interzicea, de asemenea, stabilirea în Sfântul Munte a schismaticilor şi a celor care nu erau ortodocşi, iar vieţuitorilor athoniţi le impunea cetăţenia greacă, indiferent de naţionalitatea lor. (Din punct de vedere juridic însă, actul acesta statutar este lovit de nulitate, întrucât el n‑a fost semnat nici până în ziua de astăzi de una dintre mănăstirile împărăteşti: marea lavră rusească a Sfântului Pantelimon!).

Ast`zi... Republica monahală este administrată de către 20 de reprezentanţi ai mănăstirilor athonite – care formează „Sfânta Comunitate” (Iera Koinotita). În acest adevărat „parlament” al Athosului (aflat în Karyes) se iau toate hotărârile – obligatorii pentru toţi! – în şedinţe ce au loc de două ori pe săptămână, conduse de un protos, sau protoepistatis („întâiul în adunare”). Protosul este ales pentru un an de către cinci mănăstiri: Megistis Lavras (Marea Lavră), Vatopaediou, Iviron, Hilandar şi Dionisiou. Instanţa executivă athonită este „Sfânta Pază” (Iera Epistasia), alcătuită – tot pentru un an – din protos şi încă trei egumeni din cele cinci mănăstiri mai sus amintite. Iera Epistasia păstrează şi sigiliul Koinotitei – care este alcătuit din patru părţi, fiecare egumen având câte una din ele. Există însă şi un reprezentant al statului elen, un ,,guvernator al Sfântului Munte”, care veghează la „menţinerea stării de ordine pe Sfântul Munte”. Dincolo de toate acestea, Athosul a fost însă întotdeauna – şi înainte de toate – o republică ortodoxă, o enclavă a dreptei credinţe aflată mereu în grija Maicii Domnului şi nu a Turciei, Greciei, Rusiei, ori a altei puteri lumeşti trecătoare... nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 47

Ob[tea / Ortodoxia balcanic`

Vidin, urma paşilor Sfintei Parascheva Isabela Aivăncesei

Sfânta Parascheva a stat trei ani la Vidin înainte de a junge la destinaţia finală, Moldova... A stat într-o mică biserică, ridicată de Matei Basarab. Până anul trecut ea avea acoperişul spart, ploua înăuntru. La iniţiativa românilor s-a montat un nou acoperiş. Răzvan Bucuroiu a dăruit preotului de aici suma de bani adunată de cei din ţară în urma campaniei revistei „Lumea Credinţei” şi Asociaţiei „Rost”, iar acum sfîntul lăcaş este parţial refăcut. Pe urmele acestei danii româneşti am plecat şi eu într-o toamnă târzie. upă o călătorie de mai bine de patru ore, din Bucureşti, trecând D prin Oltenia care se roagă, parcă, să fie

recreştinată, am ajuns în Vidin. Ultimul sat, înainte de vamă, este Basarab. Târguşorul bulgăresc e o adunătură de blocuri nu mai înalte de patru etaje şi străzi înguste. În câteva minute de la traversarea podului nou construit Calafat-Vidin, ne aflam în faţa unei porţi mici cu câteva trepte pe care coborai, ca într-o catacombă de altădată, în lăcaşul unde a poposit Cuvioasa Paraschiva cu sute de ani înainte. Popasul i-a fost scurt şi nu definitiv, dar localnicii nu pot să-l ignore. Părintele Samuil, arhimandritul, reuşeşte să slujească doar o dată pe săptămână în biserica Sfintei Petka, doar vinerea. Este chiar ziua săptămânală a sfintei...În Vidin sunt foarte puţini preoţi, iar mitropolia locală a fost nevoită să numească ieromonahi până şi în bisericile de mir, preoţi ce se ocupă de enoriaşi şi de slujirea de la altar. Părintele Samuil: Biserica pe care o vedeţi acum este făcută pe temelii vechi. Prima biserică a fost din sec. XI-XII. În prima biserică au fost moaştele Sfintei

48 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

Parascheva, atunci când a fost aduse de la Veliko-Tîrnovo, din Vidin, când Bulgaria cade sub ocupaţie otomană. Asta se poate vedea când se coboară în biserică, pentru că există alţi pereţi, aşa-numiţi pereţi englezeşti, o altă construcţie, în alt stil. În 1633-1635 a fost construită noua biserică, această biserică, pentru că cea veche a fost dărâmată. Răzvan Bucuroiu: Şi cine a fost ctitorul? Părintele Samuil: Unul din ctitori este Matei Basarab – de fapt principalul ctitor. Dar nici nu putem să ne gândim că oamenii care au fost credincioşi şi care au trăit în Bulgaria nu au ajutat. Deci, această biserică a fost construită cu donaţii ale domnitorului Matei Basarab şi cu ajutorul populaţiei autohtone. Răzvan Bucuroiu: Dar de ce a construit domnitorul Matei Basarab o biserică în Vidin? Care era rostul, care era scopul? Părintele Samuil: Pentru aceasta nu am informaţii, nu pot să vă spun nimic, nu ştiu. După anul 1800 s-a slujit în biserică, a fost biserică de parohie; doar în timpul comunismului nu s-a slujit în ea. www.lumeacredintei.com

Răzvan Bucuroiu: Cincizeci de ani a fost închisă? Părintele Samuil: De fapt, ultimii zece-douăzeci de ani, pentru că există un registru în care scrie că a fost făcut botez. Cam până în 1975 s-a slujit în biserică, s-au făcut slujbe. Probabil în ultimii zece ani biserica a fost părăsită, abandonată. Răzvan Bucuroiu: Dumneavoastră de cât timp slujiţi aici? Părintele Samuil: De trei ani. Răzvan Bucuroiu: Sunteţi călugăr, monah. Părintele Samuil: Da, sunt arhimandrit, sunt monah. Dacă se poate, am să vă spun ceva aparte: cerinţa mea nu a fost să slujesc în oraş, pentru că monahul trebuie să trăiască şi să slujească în mânăstire... a fost alta. Dar aşa s-a întâmplat că am devenit preot parohial. Reporter: Cum este viaţa duhovnicească în această zonă a Bulgariei? Părintele Samuil: Aş vrea să spun că nu este uşor. În Cuvântul lui Dumnezeu se spune că, acolo unde sunt multe greutăţi, acolo harul lui Dumnezeu este mai mare, aşa că nu este uşor dar prin acest lucru Dumnezeu ne formează. Avem www.lumeacredintei.com

o întoarcere spre sensul vieţii creştine. Şi aici aş vrea să spun pentru români – poate mulţi dintre ei ştiu – că a fost o dorinţă intenţionată să se scoată credinţa din sufletul oamenilor şi acest lucru s-a întâmplat când în biserică au fost introduşi oameni nedemni. Cu toate acesnr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 49

Ob[tea / Ortodoxia balcanic` tea, acum în biserică sunt mulţi preoţi demni. Tocmai de aceea am vrut să vă spun, pentru că sunt oameni care vin şi caută spiritualitatea şi vin în biserică şi chiar acest lucru arată că capul bisericii nu este preotul, episcopul, mitropolitul, ci Iisus Hristos. Reporter: Sunteţi optimist? Părintele Samuil: 100%. Biserica în anul 2013 este vie, dar nu trebuie să uităm că urmează şi a doua venire a Domnului Iisus Hristos. Reporter: Cum e viaţa aceasta de sine, practic, fără o mânăstire? Am înţeles că sunteţi arhimandrit fără o mânăstire, fără a fi legat de viaţa unei mânăstiri. Părintele Samuil: Eu, de fapt, trăiesc într-o mică mânăstire, dar acum suntem doar doi călugări şi amândoi slujim în biserici de parohie. Reporter: Aceasta este realitatea vieţii monahale în toată Bulgaria, sunt puţini călugări prin mânăstirile care au rămas? Părintele Samuil: Nu, categoric nu. Sunt multe mânăstiri care au comunitate mică şi călugării locuiesc în mânăstire. Ei au slujbă în fiecare zi, utrenia, vecernia şi toate slujbele şi cu celelalte ascultări ale monahului. Din nefericire în Bulgaria comunismul a fost foarte dur faţă de biserică şi lumea s-a retras de la biserică. Este nevoie, în opinia mea, de mai bine de zece ani pentru ca lumea să îşi regăsească credinţa în biserică şi dorinţa să trăiască pentru Hristos. Reporter: Tinerii bulgari mai aleg viaţa monahală? Părintele Samuil: Părerea mea este că foarte rar, pentru că ei văd foarte puţine exemple pentru viaţa adevărată. Reporter: Mai există o rânduială în familie de a merge la biserică, de a respecta nişte norme? Părintele Samuil: Categoric, da. 50 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

Sunt familii şi mai tinere, şi mai în vârstă. Recent, acum două-trei luni, în această biserică s-au cununat o bunică cu un bunic. Mulţi ani au trăit fără a fi cununaţi şi acum au hotărât să se cunune. Sunt familii şi tineri şi mai în vârstă; totul depinde dacă o să vadă în biserică exemplul adevărat. Reporter: Tinerii aleg să se cunune, sau trăiesc aşa, fără cununie? Părintele Samuil: Marea majoritate trăiesc fără să fie cununaţi şi, din nefericire, puţini din cei care se cunună o fac şi cu conştiinţa de fi creştin ortodocşi şi o fac, de fapt, cu conştiinţa că aşa e modern. Reporter: Că aşa se practică. Părintele Samuil: Exact! Reporter: Efectul cununiei mai este acelaşi dacă nu crezi în acea slujbă, în acea taină? Părintele Samuil: Eu cred că taina cununiei este înfăptuită oricum, pentru că taina cununiei e de la Duhul Sfânt. Dumneavoastră aveţi dreptate că fiecare om trebuie să facă totul cu conştiinţa a ceea ce face. Când tinerii vin să se cunune în biserică doar pentru că aşa e obiceiul, eu le spun despre marea responsabilitate a ceea ce se întâmplă. Uneori se întâmplă că un om are nevoie doar de puţin să fie sprijinit şi împins ca să înceapă să meargă într-o direcţie. Timpurile sunt foarte grele, pentru că tot ceea ce este pe lângă noi în lume, după cum aţi spus şi dumneavoastră, este secularizat, este transformat în ceva lumesc, superficial. Aceşti oameni tineri trebuie să vadă însă că există un loc unde pot să audă un cuvânt adevărat, să vadă o atitudine adevărată. Eu cred că în timpul cununiei se poate face această redirecţionare, această sprijinire, această împingere a tinerilor spre credinţă. E ca şi cu botezarea unui www.lumeacredintei.com

Arhim. Samuil alături de Răzvan Bucuroiu

copil mic: el nu înţelege sensul a ceea ce se întâmplă, dar acest copil este educat în duhul creştinesc şi se formează ca un creştin ortodox. În acelaşi timp, tinerii care vin să se cunune simt că această spiritualitate adevărată din biserică, în momentul potrivit din viaţă poate să dea rod. Pentru că ştim că Hristos nu a venit să judece lumea, ci să mântuiască lumea. Harul dumnezeiesc ne ajută vizibil în greutăţi în viaţă. Bineînţeles, este cel mai bine să conştientizeze că stau în faţa lui Dumnezeu şi că trebuie să trăiască o viaţă creştină. Reporter: Aveţi tineri care vă caută să vă ceară sfatul? Părintele Samuil: Tineri foarte puţini. Marea majoritate sunt oameni de vârstă medie. Reporter: Atei? www.lumeacredintei.com

Părintele Samuil: Câţi vreţi! Mulţi. Reporter: Şi aveţi un plan ca să îi “pescuiţi”, să îi aduceţi în biserică? Părintele Samuil: Nu am plan. Eu trebuie să mă străduiesc să-mi schimb viaţa mea spre bine şi să fac ceea ce trebuie cu mine însumi şi să dea Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos şi Sfânta Parascheva să facă restul pentru ceilalţi. Reporter: Dar e dureros când vezi că celălat nu are o viaţă în Dumnezeu, nu ştie de ce s-a născut, nu ştie de ce moare, de ce trăieşte, de ce suferă la un moment dat când se desparte de cei pe care îi iubeşte. Părintele Samuil: Aveţi dreptate, dar este adevărat că fiecare dintre noi este bun într-un anumit domeniu: unul poate să comunice foarte bine şi liber cu oamenii, alţii pot să lucreze foarte bine cu copiii, ceilalţi nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 51

Ob[tea / Ortodoxia balcanic` Arhim. Samuil dând un interviu Televiziunii Române şi Radio România

să slujească mai mult. În biserică sunt mai multe ascultări şi slujbe şi eu nu aş vrea să fac ceva care în momentul de faţă nu este în putinţa mea. Ceea ce pot, mă străduiesc şi depun efortul să înfăptuiesc. Reporter: Dar ce i-aţi spune unui om necredincios, unui om care nu crede în existenţa lui Dumnezeu? Că ce este biserica, ce e viaţa în biserică? Ce i-aţi spune unui om ca să trăiască şi el această bucurie, până la urmă? Părintele Samuil: Această întrebare este cea mai grea întrebare, pentru că fiecărui om trebuie să îi spui diferite lucruri. Pentru a face asta, trebuie să simţi sufletul omului, de ce are nevoie concret acel om: unul trebuie să fie mângâiat, celălalt trebuie puţin împins, altul trebuie să fie lovit serios. Deci, abordarea fiecărui om este diferită, nu există o formulă anume, concretă. Acolo unde este personalitate, acolo este libertate absolută. Nu întâmplător Sfântul Apostol Pavel 52 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

spune: pentru toţi, devenind totul. Adică, cu fiecare diferit. Reporter: Aveţi un duhovnic bătrân care vă sfătuieşte? Sau cărţi ale Sfinţilor Părinţi citiţi? De unde vă luaţi învăţătura, ca să spun aşa? Părintele Samuil: Bineînţeles, eu am citit. Înainte de a deveni călugăr am avut pe părintele meu la care mă spovedeam, care vorbea puţin dar viaţa lui îmi arăta cum trebuie să trăieşti. Am acum un stareţ duhovnicesc care vorbeşte puţin despre cum trebuie să trăieşti, dar el slujeşte oamenilor foarte mult, el dă multă dragoste oamenilor de lângă el, aşa că eu învăţ de la fiecare, de la orice persoană cu care comunic. Recent, m-am uitat la un film în care un tată spune fiului său: “Nu are importanţă cum o să fii, bun sau rău, tu oricum o să schimbi lumea”. Adică, fiecare dintre noi poate să aleagă să schimbe lumea din jurul său în bine sau în rău, după faptele şi comportamentul lui. www.lumeacredintei.com

M=n`stirea [i lumea

O

Oamenii se împart în două mari categorii - cei care trăiesc ca să se bucure de viaţă şi cei care trăiesc pentru a se bucura de moarte. Ultimii au făcut din asta o artă a vieţii şi de aceea sunt mult mai bucuroşi decât primii. Chiar şi în boli şi suferinţe...

www.lumeacredintei.com

nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 53

Mân`stirea [i lumea / Duhul Culturii

Eminescu, neîn]elesul şi în]elesul Dan Stanca

Se spune deseori cu adânc temei că este mai bine să fii neînţeles decât înţeles. Neînţelegerea celor mai mulţi ajunge să te înnobileze şi te face să cauţi patria îngerilor. De vreme ce nu vorbeşti pe limba oamenilor, cu siguranţă că doar îngerii te mai pot înţelege. Neînţelesul pe de altă parte este chinuitor şi torturant. Să fii precum Don Quijote şi să primeşti din toate direcţiile numai zâmbete dispreţuitoare sau în cel mai fericit caz rafinate persiflări nu reprezintă cea mai fericită condiţie pentru un muritor sensibil, care la urma urmei tânjeşte după comunicare. regretabil. Din taina unde şi-a găsit după moarte refugiul poetul poate fi cel mai revoltat pe osanalele noastre nepotrivite. Cred, de fapt sunt convins, că Eminescu s-a săturat de mumificarea sa. Vrea să coboare de pe soclu şi să meargă printre noi, umăr la umăr cu noi, să ne facă să-l privim adânc în ochi şi să descoperim acolo măreţul său omenesc. Anii trecuţi s-au auzit voci care, nici mai mult nici mai puţin, cereau sanctificarea poetului. Nimic mai inadecvat şi mai grosolan! Poate nici culturnicii partidului comunist nu i-au făcut mai mult rău. Eminescu nu a fost sfânt, ci poet şi acest lucru trebuie spus cu toată tăria şi împotriva tuturor curentelor aşa-zis evlavioase.

n ianuarie ne îndreptăm mereu spre Eminescu, dar parcă de la an Î la an jena creşte. Nu ne raportăm la el aşa cum s-ar cuveni sau, moştenire a unor obiceiuri care ţin de confortul social, eşuăm în conformisme care de care mai 54 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

„Eminescu r`mâne neîn]elesul cu condi]ia ca eforturile noastre de în]elegere a lui s` nu înceteze vreodat`” Din alt unghi văzând însă lucrurile nici minimalizarea lui nu se cuvine încuwww.lumeacredintei.com

Iaşi: statuia lui Eminescu din curtea Mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi

rajată. Cu Eminescu tinerii de astăzi nu au voie să se tragă de şireturi. Pentru asemenea specimene în al căror sânge roade morbul denigrării este necesar un soclu cât mai înalt cu putinţă. Aşadar poetul nostru pentru unii trebuie coborât de pe pedestal, pentru alţii, dimpotrivă ridicat tot mai sus. Săracul de el, ce ar mai avea de spus! Un lucru este însă mereu clar şi nu suferă nici un fel de amendament. Eminescu este poetul care învinge timpul, nu se perimează, nu se supune mutaţiei valorilor estetice. Versurile sale impun şi acum ca în urmă cu un veac şi mai bine. Poate pe măsură ce trece vremea anumite înţelesuri ni se luminează şi privim în abisul din ce în ce mai înseninat al unei mari poezii. Şi iarăşi mă întorc la cuvântul care prin greutatea sa susţine aceste rânduri. Eminescu rămâne neînţelesul cu condiţia ca eforturile noastre de înţelegere a lui să nu înceteze vreodată. Cu cât ne strădum să ne apropiem de el, cu atât, ca o stea, el se depărtează şi deschide ameţitoare perspective. Poezia sa uneşte adâncul cu înaltul, zenitul cu nadirul, face ca extremele să fie una lângă alta într-un sublim paradox. www.lumeacredintei.com

De curând, la o prestigioasă editură a apărut un volum „Mărturii despre Eminescu”, o carte consistentă, în care contemporani de-ai poetului vorbesc despre el cu mult înainte de-a fi devenit mit naţional. Din acest punct de vedere volumul este extrem de folositor. Iată aşadar cum îl vedeau cei care îl întâlneau într-o redacţie, într-o cafenea sau într-o prăvălie. Relatările de multe ori sunt bulversante. Eminescu este cea mai frumoasă îmbinare a contrariilor. Putea să fie atât morocănos cât şi entuziast, închis în sine, dar şi expansiv, trist, ros de melancolie, dar şi jovial, saturnian, dar şi jupiterian. Această sumă de contrarii, desigur, bulversează, dar este cea mai justă oglindă care-l reflectă pe poet. Şi dovedeşte că Eminescu a fost NUMAI poet. Nu a fost sfânt, nu a fost un înger, să lăsăm odată pentru totdeauna cuvintele mari, care strivesc în loc să înaripeze. Eminescu a fost poet fiindcă până la urmă cel mai greu lucru pe lumea asta este să fii DOAR ATÂT. Dacă la ora actuală se face poet cine vrei şi cine nu vrei, pe timpul lui Eminescu nu era chiar aşa. Evident, şi atunci găseam destui veleitari, dar inflaţia nu atinsese cotele nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 55

Mân`stirea [i lumea / Duhul Culturii alarmante din prezent. Se poate spune că pe măsura ce au trecut anii şi uşurinţa de-a pune pe hârtie a devenit mai mare, iar profeţiile lui Eminescu privindu-i pe aceia pentru care e uşor a scrie când nimic nu ai a spune se adeveresc. Eminescu a intrat în poezie cu maximă sfială şi deplină responsabilitate. Fiecare cuvânt pentru el era greu ca o piatră de moară, dar şi uşor ca un fulg. Gravitaţia şi graţia, tot două contrarii, au mers mână în mână. Aşa se explică forţa sa telurică şi plutirea serafică. Poezia eminesciană este atât material radioactiv cât şi praf angelic. Şi aceasta a fost posibil deoarece textul său de la un punct încolo reuşeşte să facă transcenderea. Să nu fiu bănuit că voi cădea în capcana de care până acum m-am ferit. Eminescu a intrat într-un duh al locului pe care el l-a îmbogăţit tocmai fiindcă textul său a vibrat mai presus de cuvintele propriu-zise. Neînţelesul Eminescu a creat punţi de înţelegere între oameni şi epoci. Numele lui fucţionează ca o parolă pe care o folosim şi atunci ajungem să ne recunoaştem. Marin Sorescu spunea într-un poezie de acum mai bine patru decenii că numele lui Eminescu a devenit un substantiv comun al limbii române. Ce era de înţeles din curiozitatea aceasta? Că poetul ne-a ajuns atât de familiar încât nici nu se mai cuvine scris cu majusculă. Se ascunde aici o capcană primejdioasă. Marin Sorescu împingea într-o fundătură minimalistă ceea ce nu poate coborî din cer. Una este să fii parte din duhul ţării tale şi alta e să fii subiect de romanţă. Omul simplu şi credincios nu are nici o legătură cu lăutarii vulgarizatori. Eminescu apare pe buzele celui mai umil şi smerit dintre noi, dar la fel de repede dispare atunci când cântăreţii de duzină vor să-i pună versurile „pe muzică”. Eminescu neînţelesul se încruntă la 56 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

Tablou de Bogdan Ene

noi în clipa în care îl luăm în braţe prea uşor, iar înţelesul Eminescu vine la căpătâiul când mintea ne e prea înfierbântată de gânduri. Cam aşa stau lucrurile. Din nou ne aflăm în faţa contrariilor care-l definesc cel mai bine. Realizăm o „coincidentia oppositorum” în care daimonul şi îngerul poetului se împacă de minune. Dar poetul este masa de jertfă unde acestea se întâlnesc.

„Drumul lui Eminescu este în mod sigur un drum vertical”

Nu pun nimic mai presus de text şi consider că textul este suficient pentru a exprima minunea întrupării în cuvânt. Dar tot textul are transparenţa şi opacitatea sa. Poezia lui Eminescu se luminează de la sine în faţa întunericului şi se opacizează când ispita limpezimii e prea mare. De aceea îl înţelegem şi nu-l înţelegem. Înţelesul şi neînţelesul sunt cele două www.lumeacredintei.com

emisfere ale unei planete care se roteşte după legile ei misterioase. Ziua şi noaptea, noaptea şi ziua se succed, dar se şi întrepătrund. „Nunta a venit pentru lumină şi întuneric.”, spunea un mare eretic german al veacului XIX. Eminescu nu a fost nietzschean, în schimb a făcut logodna dintre lumină şi întuneric, dintre apolonic şi dionisiac, şi dincolo de acestea, el se regăseşte într-un echilibru grav, mască a zeului Saturn, devoratorul propriilor copii şi al contrariilor cosmice. Am ajuns într-un punct delicat al expunerii mele. Eminescu se depăşeşte pe sine şi cu adevărat vorbeşte o limbă a tăcerii metafizice. Nu mai avem aşadar contrarii şi dispute. Omul Eminescu a trecut prin alchimia poetică precum ar fi străbătut un foc purificator şi întâlneşte zăpezi boreale. E un fel de Hiperborea acolo unde el pare că tace veşnic. „Ce-a fost frumos e azi numai părere, când nu mai crezi să cânţi mai ai putere?” Aşa scria el într-un moment de amărăciune, dar şi de senină detaşare. Când nu mai crezi, nu mai cânţi, dar în egală măwww.lumeacredintei.com

sură absenţa poeziei poate să conducă şi spre tăcerea supremă, care este ca un vid al stelelor din care se hrănesc cei atraşi de maxima puritate. Drumul lui Eminescu este în mod sigur un drum vertical. Poezia, deşi slujită fără nici o concesie, nu a fost un scop în sine, ci un mijloc. Poezia a fost pentru el un vehicul care, ca un car de foc, l-a ridicat la cer. Nu fac afirmaţii gratuite, trase de păr. Eminescu a fost poet alegând calea cea mai riscantă a ascensiunii. Abrupt a fost urcuşul, mai ales că nu se afla sub nici un acoperământ. Nu a fost nici sfânt părinte şi nici sihastru nepătat, era în mijlocul unei existenţe chinuitoare şi prin pânze de tină căuta lumini de dincolo de lume. Îl ajuta intuiţia sa neasemuită şi nu vreun duhovnic înţelept. Eminescu rămâne un solitar şi un vulnerabil în faţa unor puteri care l-au depăşit. Cu toate acestea, ceva din clocotul lor a fost preluat de destinul lui şi dus până la enigma care ne mântuie pe toţi. Aşa se întâmplă când o iei pe cont propriu. Cred de aceea în singurătatea şi singularitatea poetului. Nu vreau filiaţii misterioase sau explicaţii de ordin ocult. Nu vreau nici să-l văd aşezat pe o simplă orizontală. A fost DOAR poet, dar acest„ doar” este marca excepţionalităţii şi nu a banalităţii. An de an ne amintim de Eminescu, eşuăm în formule stereotipice sau alteori sărim peste cal. Sunt două contrarii pe care nu ştim să le armonizăm. Poate tot poetul ar veni spre noi ca să ne înveţe cum să-i îngrijim posteritatea. Între a-l uita şi a ne gândi la el tot timpul există calea de mijloc a unei memorii creative. nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 57

Mân`stirea [i lumea / Cultura Duhului

Râsul este mai bun decât orice medicament! Ieromonah Hrisostom Filipescu

De ceva timp sunt pasionat, dincolo de formarea şi dezvoltarea personală, de fel de fel de terapii care au dat rezultate pozitive pe întreg mapamondul. În toate psihoterapiile studiate, precum şi în şcoala de psihologie am învăţat că pastila magică nu există. Atitudinea faţă de problemele şi presiunile din exterior ne ajută să întrevedem şi alte viziuni. Modul în care mă poziționez și văd, modul în care amplific sau nu firul de praf, modul în care rămân blocat în trecut sunt stopurile dintre minte și inimă. O legătură vie, puternică şi constantă cu Doamne ne ajută să găsim Sensul, Oxigenul şi Viaţa. Din când în când avem nevoie ca gândurile să se detoxifice. Aşa cum avem o igienă corporală, se cuvine să avem şi o igienă psihică şi o igienă sufletească. Mintea e cauza tuturor bolilor, în timp ce sufletul e sursa vindecărilor. Sfatul sufletului vine atunci când mintea tace. Baia spovedaniei, acest botez al lacrimilor, al pocăinţei, are rolul ei, însă acum vreau să însemn câteva rânduri despre râsul terapeutic pentru psihic. Râsul este mai bun decât orice medicament! Râsul ne ajută să ne reconectăm oricând cu copilul din noi. Există mai multe căi de a urca muntele, finalitatea este aceeaşi. Curăţenie în şifonierul emoţiilor: frică, tristeţe, dez58 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

amăgire, mânie, stres, etc. Voluptatea suferinţei domină societatea occidentală. Logică a ieşirii din patima trupului. Scenariile suferinţei pe care minţile sclipitoare le cristalizează în tristeţe, doliu lăuntric permanent, fac să trăim într-o fabrică a morţii. Ideea bucuriei unde este?! Trecutul nu mă apasă. Trecutul este doar un manual de istorie şi atât! De acolo iau lecţiile pentru prezent şi viitor. Nimic mai mult. Fără spasme şi obsesii compulsive. Înţeleg şi accept că aşa gândeam, acţionam atunci. Cel de astăzi nu mai este cel de ieri. Am crescut şi mă accept, mă iert. Dacă Hristos mă iartă, am nevoie să mă iert și eu! Chipul meu nu este un bâlci. Pot părea bufon în ochii unora, însă învăţ şi înţeleg că suntem diferiţi. Nervii consumă mai multă energie decât un zâmbet. Studiile psihoterapeuţilor spun că un copil până în 6 ani râde şi de 200-300 de ori pe zi, pe când un adult www.lumeacredintei.com

râde de 10-15 ori pe zi. Râs cristalin şi unic specific copiilor. Orice adult vibrează la clinchetul râsului de copil. Copiii au o energie pozitivă în râs. Doctrină a râsului care nu are nevoie de religie. Toți râdem și plângem la fel indiferent de culoarea pielii, de credință, de statut sau de alte etichete alte lumii acesteia. Registru al râsului este o stare internă, o stare de bine. Nu am nevoie de stimuli externi ca să râd. Motivaţia râsului adeseori ne cenzurează și punem măscuța pe față, ori zâmbim englezește sau ca la foto. Copiii nu râd cu motiv, copiii râd fără motiv. Adevăratul râs e fără motiv! Realism şi încredere. Sunt vesel, dar mă tratez. Râd cu poftă, autentic. Vitalitate. Energie. Oamenilor nu le mai place să râdă: suntem prea săraci ca să mai zâmbim, aud adeseori. Ce motive avem să râdem, nu vedeţi cât este de greu, ar spune alții?! Suntem deranjaţi când cineva râde lângă noi. Teama de penibil, timiditate, frică, invidie. Ne încurcăm de momente în care suntem stânjeniţi. Ne este jenă să râdem. Aşadar, veselia altora ne încurcă teribil. Să nu uităm să zâmbim! Şi pentru noi, şi cu cei din jurul nostru. Greutăţi, necazuri, probleme au fost şi vor mai fi. Aşa e viaţa, aşa e lumea. Îndrăznesc zilnic să zâmbesc, să-mi ofer o porție de bine. Poporul român nu e un popor trist. Relaxare. Dinamism. Interactiv. Istorie şi actualitate. Simbol al bucuriei. Manifestarea lui Dumnezeu este starea de bucurie, de iubire. Când râdem, suntem în prezent. Beneficiile râsului sunt foarte multe. Râsul e bun şi pentru psihic, ne oferă o strălucire interioară. Ne relaxează şi ne eliberează de stresul cotidian. Nu avem nevoie să sunăm la 112 ca să râdem sau să luăm anumite „pastile ajutătoare”. Să ne prescriem singuri pe reţeta vieții şi o doză www.lumeacredintei.com

zilnică de râs. Un zâmbet este o poartă deschisă către suflet. Producem singuri endorfine pe care le eliberăm în sânge. Ne îmbunătăţim musculatura facială, respiraţia, circulaţia sanguină. Dinamizăm, revitalizăm organismul. Zâmbetul este un buton care ne dă puterea să râdem. Râsul este cel mai bun remediu pentru orice problemă sau boală. Sistem imunitar crește de la un simplu râs. Virtuţile curative ale râsului sunt mari și multe din ele neștiute. Nu încetăm să râdem pentru că îmbătrânim, ci dimpotrivă îmbătrânim pentru că am uitat să râdem. Terapia prin râs este cea mai puternică! Râsul ne face mai frumoşi, mai sănătoşi, mai sociabili. Râdeţi de fiecare dată când aveţi ocazia. Haz de necaz din înţelepciune. Decât să înjuraţi, mai bine scoateţi limba. Apoi priviţi în oglindă cum vă strâmbaţi. Aţi trezit copilul din voi. Momente vesele care detensionează. Nu am nevoie de stimuli externi ca să fiu fericit, ca să râd. Atitudinea este cheia către bine. Corect, corespunzător cu interiorul, se poate să fii vesel fără să ai mare lucru. O lume frumoasă, fascinantă, percepută prin experienţa proprie şi personală. Elasticitate şi plasticitate. Vulnerabilitate şi armură. Manipulare şi eliberare. Peisajul vieţii fiecăruia dintre noi adeseori ne taie respiraţia. Excursie între minte şi inimă. Ateliere de râs. Dacă noi transmitem un zâmbet şi persoana din faţa noastră va duce mai departe un zâmbet. Râsul e contagios, se transmite, se prelungeşte. Omul râde mult mai bine în grup, în mediul social, decât singur. Oamenii care râd bine împreună, lucrează bine împreună. Autentic, liber, împăcat cu sine, cu încredere în interiorul lui, omul poate exersa zilnic, măcar câteva secunde, zâmbetul. Tristeţea nu este nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 59

Mân`stirea [i lumea / Cultura Duhului antinomică faţă de fericire, ci este o altă cale de a ajunge la bucurie, la lumină, la adevăr. Relaxarea totală şi completă a creierului se face prin râs. Aşadar, zâmbetele lungi şi dese cheia marilor succese! Armonie şi integrare. Ortodoxia este o stare a bucuriei, nu doar a crucii şi a suferinţei. Ne bucurăm de fiecare secundă în care Dumnezeu se află cu noi şi nu se merită să fim depresivi, anxioşi, trişti, nefericiţi, cu sufletele şi minţile constipate. Ludic. Dansăm cu fiecare clipă, cu fiecare provocare. În zâmbet stă tainic dragostea. Iubirea este puterea de a rămâne împreună, de a trece prin toate, indiferent de valurile vieţii. În povestea de iubire încape totul, aşa cum cerul acoperă întreg pământul, chiar şi acolo unde este deşert sau gheaţă... O iubire care nu riscă nimic, care nu rabdă nimic, care nu suferă nimic, nu valorează nimic. Cine vrea să aibă dreptate întotdeauna, caută să aibă ultimul cuvânt. Cine are dreptate cu adevărat, a încetat să vorbească demult! Cel ce nu mai are nicio opţiune, are brusc toate opţiunile din lume. Dorinţa omului de a cuceri lumea exterioară nu are limite şi cu cât plecăm spre exterior dorinţa e tot mai mare. Dar lumea interioară cui o lăsăm?! Vocea sufletului cântă balade şi modelează lăuntricul. Emoţiile produc lacrimi. Egoul suferă, nu sufletul. Exorcizăm tensiuni psihice. Râdem şi plângem ca să nu ne stricăm mecanismele, tiparele. Pendulăm între tragedie şi comedie. E mai uşor să acuzi, e mai uşor să dai cu piatra, e mai uşor să ridici tonul, e mai ușor să înțepi cu cuvinte și priviri, decât să recunoşti meritele cuiva. Cine ne răpeşte bucuria?! Bucuria ta nu depinde de mine şi invers. Frumuseţea constă în drum, nu în punctul final. Fiecare sfârşit are veleităţile unui nou început. 60 / Lumea Monahilor / nr. 79, 2014

Râsul nu blamează tristeţea şi nici zâmbetul nu acuză plânsul, ci ambele sunt într-un dans complementar. Să ne şlefuim viaţa cu un zâmbet sănătos şi curat. Capacitatea de a empatiza nu ţine de societate care este o „mamă vitregă”, ci de fiecare din noi. Avem nevoie să râdem, dar ţine de puterea fiecăruia să aleagă. Nu trebuie, ci ar fi de dorit să înţelegem că lucrurile mici, la îndemână, care nu costă, sunt adevărate şi autentice surse de bucurie. Fără ecuaţii, fără formule speciale, fără taxe şi impozite. Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist! În Porunca Iubirii, mântuirea are la temelie cele 9 Fericiri, garanţia de a merge mai departe: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”! (Matei 5, 3-12). www.lumeacredintei.com

Actualitate / Ortodoxia pe mapamond

Actualitate panortodox` [i monahal` Patriarhul Daniel: Ce transmitem genera]iilor viitoare? Binecuvântare sau poluare? Patriarhul Daniel îi îndeamnă pe români, în pastorala de Crăciun de anul acesta, la o atitudine de responsabilitate faţă de natură, arătând că aceasta trebuie mereu cultivată “pentru noi şi pentru generaţiile viitoare”. Întrucât lumea a fost creată din dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, iar omul a fost numit stăpân peste tot pământul, ne revine responsabilitatea pentru întreaga natură, care trebuie mereu cultivată ca dar al lui Dumnezeu, pentru noi şi pentru generaţiile viitoare”, spune înaltul ierarh. Patriarhul Daniel dedică un pasaj din mesajul pastoral ecologiei, trăgând un semnal de alarmă în ceea ce priveşte comportamentul faţă de natura: “Dacă noi consumăm totul şi degradăm totul din natură (creaţie), dovedind lipsă de respect sau nerecunoştinţă faţă de Creator şi nepăsare faţă de darurile primite de la El, ce transmitem generaţiilor viitoare? Binecuvântare sau poluare? Pământ lucrat şi sfinţit sau pământ degradat şi pustiit?”

Patriarhul ecumenic i-a convocat pe liderii Bisericilor Ortodoxe

Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Constantinopolului, solicită pregătirea viitorului sinod panortodox penwww.lumeacredintei.com

tru anul 2015. Patriarhul Ecumenic a adresat tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe invitația de a se întruni, în luna martie, la Istanbul. Reuniunea ar urma să planifice desfășurare preconizatului Sinod anul viitor. Pregătirile preliminare convocării Sinodului Pan-Ortodox au început încă din anii 1960. Acesta este precedat de întâlnirile conferințelor ortodoxe pre-sinodale și a lecomisiilor inter-ortodoxe pregătitoare. Sinodul va decide în privința problemelor care s-au acumulat timp de secole, de la cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic, care ar trebui abordate de întreaga Biserică.

Proteste la Tbilisi „pro” şi „contra” Patriarhului Ortodox al Georgiei Ilie al II-lea O declarație controversată a Patriarhului Georgiei, Ilie al II-lea, a provocat proteste și ciocniri între demonstranți cu convingeri diferite. În adresarea lui către credincioşi de Crăciun, Patriarhul a spus că bebelușii născuți în urma inseminării artificiale se transformă în adulți „problematici” și că familiile lor nu pot fi fericite. Declarația a fost condamnată de mulți intelectuali și politicieni georgieni, inclusiv de ministrul sănătății Davit Sergeenko, care a spus că toți copiii au dreptul la viață și la fericire. Pe 9 ianuarie, zeci de protestatari reprezentând organizații neguvernamentale au protestat la sediul Patriarhului Ilie. nr. 79, 2014 / Lumea Monahilor / 61

Noi apariţii la

editura

Vincenţiu Dascălu – Gulagul în sinaxare. Neomartiri din Rusia bolşevică (1917‑1989)

Vechi şi constant colaborator al revistei noastre, profesorul Vincen‑ ţiu Dascălu adună între copertele acestui volum un florilegiu de biogra‑ fii martirice de secol XX (unele publicate deja în paginile revistei, altele inedite), acoperind spaţiul fostei Uniuni Sovietice, unde furia ateistă a bolşevismului a dus la violenţele anticreştine cele mai radicale, mai ales din 1917 şi până la moartea lui Stalin (1953). În Gulagul rusesc neomar‑ tirajul contemporan a atins proporţii comparabile cu epoca vechilor persecuţii din zorii creştinismului, iar Biserica Rusă, o dată ieşită de sub prigoană, a ştiut să onoreze acest capital de jertfelnicie, umplând sina‑ xarele de mucenici vrednici nu doar de pomenire, ci de cinstire cu sfinţii Ortodoxiei bimilenare. Avem nădejde că şi Biserica noastră, urmându‑i frăţeşte pilda, îşi va îndeplini cât mai degrabă datoria sfântă faţă de neomartirii Gulagului românesc (nici puţini, nici neînsemnaţi). Despre fenomenul neomartiric în general, ilustrat mai cu seamă în fostul lagăr comunist, vorbeşte în prefaţa volumului cunoscutul publicist creştin Sorin Lavric, ca un adevărat cruciat împotriva uitării. (Răzvan Codrescu)

Director Răzvan Bucuroiu [email protected] Redactor şef Cristian Curte [email protected] Echipa redacţională Mădălin Iacob George Crasnean Mircea Toma Isabela Aivăncesei Vincenţiu Dascălu Layout & DTP DTP Layout Solutions www.dtp‑sol.ro Fotografii George Crasnean Silviu‑Andrei Vlădăreanu Mădălin Iacob Anamaria POP Abonamente / Distribuţie directă Ioana BUCUROIU 0722 620 694 Tel. / Fax: 021 310 71 81 ISSN 1843 – 3634 Editor Lumea Credinţei SRL Tipar Artprint



Talon de abonament Nume:....................................................................................... Adresa:......................................................................................... ................................................................................................... .................................................................................................. Telefon:.................................................................................... email:.......................................................................................

Doresc abonament la revista Lumea Monahilor pe o perioadă de:  3 luni. .......... 13,5 lei  6 luni. .......... 27 lei  12 luni. .......... 54 lei Plata se face în contul firmei SC Lumea Credinţei SRL, CIF RO 30151757 Cod IBAN: RO 95 INGB 0000 9999 02997374 deschis la ING Bank Bonus: taxele de distribuţie sunt incluse în preţul abonamentului.

Adresa: str. Pictor Ştefan Luchian nr. 12, sc. C, ap. 7, sector 2, Bucureşti, cod 023958, tel./fax: 021 310 71 81

Cum vă puteţi abona? Ai acum mai multe variante de a te abona la revistele Lumea Credinţei şi Lumea Monahilor, atât din ţară cât şi din străinătate. Alege metoda care ţi se potriveşte!

1. Abonament cu plata on‑line Plăteşte abonamentul direct pe site‑ul revistei: www.lumeacredintei.com Livrarea e posibilă în orice loc din lume, iar preţurile sunt stabilite în func‑ ţie de tarifele practicate de Poşta Română la transport, pentru cele 3 destinaţii: 1. România 2. Europa 3. Restul destinaţiilor (America, Asia, Australia etc.)

2. Abonament prin sms Mult mai simplu: trimiţi un simplu sms şi te abonezi! Trimiţi de pe telefonul tău mobil un sms la numărul 7575 în reţelele Vo‑ dafone şi Cosmote şi la numărul 7470 în reţeaua Orange, cu textul LM însoţit de nume, prenume şi adresa completă. După ce ai trimis sms‑ul, vei primi revista la adresa specificată, în cutia ta poştală. Costul unui abonament pentru 12 luni este de 10 euro + TVA. Exemplu de sms: LM Bogdan Ionescu, str Zorilor, nr 3, Bl A43, Sc B, Ap 98, Brasov, judet Brasov, cod 500051 Dacă utilizezi un abonament de telefonie mobilă, contravaloarea abo‑ namentului revistei (10 euro + TVA la cursul BNR din ziua emiterii facturii) va apărea pe factura emisă de operatorul de telefonie mobilă. Dacă utilizezi o car‑ telă preplătită, contravaloarea abonamentului revistei se va scădea din creditul cartelei pe care o utilizezi. Pentru detalii, poţi apela numărul de telefon 1808, la tarif normal, de luni până vineri între orele 10‑18. Livrarea revistei începe din luna imediat următoare, dacă SMS‑ul de abonare este trimis până pe data de 20 a lunii în curs.

3. Abonament cu plata la poştă sau la bancă Beneficiar: SC Lumea Credinţei SRL [societatea care editează revista] Cod fiscal: RO 30151757 Cod IBAN: RO 95 INGB 0000 9999 02997374 deschis la ING Bank După efectuarea plăţii prin ordin de plată/mandat poştal, o copie a docu‑ mentului de plată trebuie trimisă împreună cu datele personale şi adresa de livrare [nume, prenume, număr de telefon, email, adresa completă] prin email (redactia@ lumeacredintei.com), prin fax: (004)021 310 71 81 sau prin poştă/firmă de curierat: pe adresa Str. Pictor Ştefan Luchian nr. 12, sc. C, et. 3, ap. 7, Sector 2, Bucureşti, cod 023958, cu precizarea „Abonament Lumea Credinţei/ Lumea Monahilor”.

Noi apariţii la

editura

în luna ianuarie

Ileana Gafton Dragoş – Cancerul, o călătorie prin urechile acului

«Am simţit că trebuie să fac mai mult decât să mă rog şi că simt nevoia să intru în contact cu lumea bisericească, lumea credinţei. Culmea este că, după atâţia ani, am ajuns să scriu într‑o revistă care se cheamă Lumea Credinţei, şi asta după ce am cerut binecuvântare de la părintele duhovnic şi am mers până la părintele Justin Pârvu, care mi‑a spus că e bine să las mărturie experienţa trăită de mine cu Dumnezeu, pentru că ar fi ajutătoare şi pentru alţi semeni aflaţi în suferinţă.» (Ileana Gafton Dragoş) «Autoarea acestei cărţi, din propria şi deloc uşoara sa experienţă, trecută „prin urechile acului“, a înţeles esenţialul, pe care s‑a stră­duit, cu har, să‑l împărtăşească şi altora: nici cancerul, nici vreo altă boală trupească nu se află neapărat sub semnul incurabilului, ci „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă“. Medicina – limitată, ca toate lucrurile omeneşti – nu trebuie desconsiderată, ci complinită prin recursul cu bună încredinţare la „ajutoarele de Sus“. Cine are u­rechi de auzit, să audă!» (Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă)

Marius Vasileanu – Tradiţia în actualitate. Repere dialogale pentru mileniul trei Convorbiri cu: Paul Barbăneagră • Annick de Souzenelle • Alexandru Paleologu • Dan C. Mihăilescu • Mihail Constantineanu • Octavian Paler • Victor Ieronim Stoichiţă • Livia Piso Mărturisesc că am avut încă din adolescenţă con­ştiin­­ţa faptului că dialogul faţă către faţă cu un om de valoare îţi aduce sensibil mai mult decât dialogul cu cartea, chiar dacă nu-l exclude, ci dimpotrivă. De ace­ea am căutat şi am găsit duhovnici şi oameni dedicaţi cunoaşterii spirituale, a căror prezenţă m-a îmbogăţit. Dia­logul între doi oameni, direct, fără intermedieri postmo­derne (internet etc.), atrage, între altele, o inega­la­bilă priză la Realitate. Tradiţia spirituală şi cea bisericească vieţuiesc prin res­piraţii temporale ample, cu mult dincolo de viaţa noastră măruntă. Este un motiv în plus să meditezi la felul în care dialogul cu personalităţi ale vremii tale aduce valorile tradiţiei spre actualitate, ca şi cum ai ridica din străfundurile sufleteşti aceeaşi ciutură plină-ochi cu apă proaspătă şi răcoritoare. Doi oameni, două fântâni – aceeaşi ciutură, aceeaşi apă pe care, fiind vorba despre „Tradiţia în actualitate”, una dintre protagonistele dialogurilor din acest volum, doamna Annick de Souzenelle, ar ataşa-o, poate, apelor de Sus... (Marius Vasileanu)