Limba Latina

FACULTATEA DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ DENUMIREA CURSULUI: LIMBA LATINĂ- (CURS PRACTIC PRACTIC ) TIPUL CURSULUI: OBLIGATORIU DURATA CURSULUI: 2 SEMESTRE (UN AN) CURSUL TIPĂRIT : MARIANA FRANGA, . Editura Fundaiei

Bucureşti,2007.

CUPRINSUL CURSULUI TIPĂRIT PARTEA I MORFOLOGIA

Capitolul I Introducere. Originile şi evoluia limbii latine. Capitolul II Scrierea şi pronunarea. Alfabetul latin. Noiuni de fonetică. Accentul. Capitolul III Generalităi despre pările de vorbire. Morfologia numelui (I). Capitolul IV Declinările Capitolul V Morfologia numelui (II). Adjectivul. Capitolul VI Morfologia numelui(II). Numeralul. Capitolul VII Morfologia pronumelui. Tipologie şi particularităi. Capitolul VIII Morfologia verbului(I).Grupul verbal . Definiie. Trăsături generale. Capitolul IX Morfologia verbului(II). Flexiunea nomală( activă şi medio- pasivă). Capitolul X Morfologia verbului (III). Flexiunea anomală. Capitolul XI Morfologia neflexibilelor  PARTEA A II-A SINTAXA

Capitolul I Generalităi despre propoziie Capitolul II Sintaxa părilor de propoziie.

ŞI

Capitolul III Sintaxa cazurilor  Capitolul IV Sintaxa frazei. BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE: Mariana Franga, Liviu Franga, Editura Fundaiei Ro Bucureşti , 2005. Maria Pârlog, Timişoara, Editura Facla, 1974, (ediia a IIa revizuită şi adăugită de G. Creia , Bucureşti, Editura All, 1996). .

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ORIGINILE ŞI EVOLUIA LIMBII LATINE LATINA – LIMBA ROMEI . 1. Pornind din cele mai vechi timpuri istorice, limba latină a fost,

o perioadă îndelungată, doar limba oraşului Roma, întemeiat, conform întregii tradiii antice, pe la mijlocul secolului al VIII-lea a.Chr., după cronologia varroniană în 754/753. Primele mărturii scrise în această limbă datează de la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul celui următor, foarte  probabil în jurul anului 600 a.Chr. ORIGINILE INDO-EUROPENE.

Latina a făcut parte, aşadar, din (probabil) cea mai mare familie lingvistică pe care o cunoaştem a Antichităii, familie atestată din vechi timpuri, pre- şi proto-istorice, pe un areal geografic extrem de vast: din îndepărtatele insule britannice până în teritoriile actualei Indii şi ale Iranului de azi, spre a lua exemplul unei singure direcii. Această foarte bogată familie de limbi –   prin textele păstrate şi, în general, prin complexitatea monumentelor cultural-literare transmise   până astăzi – cuprindea mai bine de 15 idiomuri înrudite între ele, pe baza originii comune a tuturora. Datorită spaiului de expansiune a acestor limbi strâns înrudite, întreaga familie a căpătat denumirea de indo-europeană (vechile limbi IE provin, în concluzie, din trunchiul unei limbi „mame” comune, pe care o putem reconstitui numai pe baza comparaiei lingvistice dintre limbile „fiice” care au continuat-o în întreaga perioadă a Antichităii). EXPANSIUNEA ROMEI ŞI A LIMBII LATINE . 4. Zona Zona de baştină, „vatra” (dacă putem

spune aşa) a viitoarei limbi latine, vorbite iniial, după cum am arătat, doar în perimetrul Cetăii fondate de cei doi gemeni hrănii de lupoaică, a fost un inut situat în centrul Italiei vestice şi cunoscut sub numele de  Latium, perpetuat, prin italiană, până azi (Lazio).  Latium a fost spaiul de formare şi, totodată, de expansiune a limbii latine. Dacă  Latium a conferit numele său idiomului vorbit de la origini pe acele meleaguri ( Latinus,-a,-um <  Latium), Roma, viitoarea Urbs aeterna („cetatea eternă”, numită aşa spre finele Antichităii) sau, pur şi simplu, Urbs („Cetatea”, cu majusculă, spre a fi deosebită de toate celelalte), centrul politic, mili-tar şi administrativ al Laiului  – ajuns ca atare în cursul secolului al V-lea a.Chr. – a dat numele său populaiei indigene, romanii,   precum şi, ulterior, treptat, altor cate-gorii de populaii asimilate (prin convieuire, adopiune, căsătorie etc.) cu romanii.

Astfel, aşadar, pe calea asimilării treptate, a sintezei etnoculturale, s-a născut  populus „poporul” sau „neamul roman”. Pe cale militară, dar şi paşnică de multe ori, puterea   politică a Romei a căpătat, în decursul secolelor, noi valene. Puterea politico-militară şi, în   paralel, cea economică romană s-au extins neîncetat, şi, o dată cu ea, şi întrebuinarea limbii latine ca limbă oficială, a din ce în ce mai puternicului stat. stat. În acest fel, latina a devenit limba limba oficială a unei republici, apoi a unui imperiu vast: cel mai mare imperiu pe care l-a cunoscut vreodată Antichitatea, imperiu-stat ce a înconjurat, pe o suprafaă de sute şi mii de kilometri   pătrai, întreg litoralul Mării Mediterane, devenite ca urmare, cum spuneau romanii înşişi cu nedisimulată mândrie, „marea internă” ( Mare Internum), „marea noastră” (Mare Nostrum). Imperiul roman s-a întins, din veacul al II-lea p.Chr., în Africa de Nord, în Asia vestică şi estică, ca şi pe ¾ din Europa. DESCENDENA LATINEI . 6. Când, acum aproximativ 1500 de ani, puterea politică a Romei (şi aşa divizată în două imperii concurente, din ce în ce mai independente în deceniile  posterioare separării din 395, decise de Theodosius în favoarea celor doi fii ai săi, Honorius şi Arcadius) s-a stins definitiv, limba latină nu a încetat nici o clipă să fie vorbită pe tot teritoriul fostului imperiu unitar. În cea mai mare parte a acestui teritoriu, limba latină a continuat să trăiască, dând naştere limbilor romanice în Peninsula Iberică, în Gallia, în Italia, în Tracia şi Dacia; aşadar: spaniola, portugheza, franceza, italiana, româna (şi dialectele ei sud-dunărene)   principalele 5 limbi romanice. Acestora li se adaugă şi alte limbi romanice, dintre care una singură a dispărut definitiv (dalmata), iar celelalte nu au avut şansa, determinată de circumstane istorice şi politice particulare, de a deveni limbi oficiale, de stat sau „naionale”, continuând a fi vorbite regional, local, pe teritoriile diverselor ări romanice: catalana (în estul Spaniei),   provensala (în sud-estul Franei), reto-romana (la grania Austriei şi Elveiei, în zona alpină), friulana (în inutul Friuli din zona central-nordică a Peninsulei Italice), sarda (în insula Sardinia, la nord de Sicilia şi în vecinătatea Corsicăi) sunt cele mai cunoscute.

 Romanus,

CAPITOLUL II

SCRIEREA ŞI PRONUNAREA. ALFABETUL LATIN NOIUNI DE FONETICĂ. ACCENTUL SCRIEREA . Am amintit în capitolul precedent că primul document latin scris, aşadar textul

latin cel mai vechi pe care îl cunoaştem, este reprezentat de o ins-cripie gravată pe o agrafă (lat. de aur, descoperită de arheologi în secolul al XIX-lea la  Praeneste, în ruinele unei foste cetăi antice continuate de oraşul medie-val italian Palestrina, din apropierea Romei . Pe cele mai vechi inscripii în posesia cărora suntem, literele se înfăişează având o formă rectangulară, aproape pătrată, drept care au şi fost denumite ca atare ( litterae quadratae). Ele erau majuscule şi aveau un contur relativ grosolan, neşlefuit şi neregularizat sau, în termeni de specialitate, un duct   primitiv. Acest tip de scriere este numit unciala sau capitala primitivă. Cuvintele nu erau separate între ele. Totuşi, epigrafic, cuvintele se despăreau în mod curent prin puncte. De aceea, citirea unui astfel de tip de scriere ( scriptio continua, „scriere continuă”), în condiiile în care textul era necunoscut, adică nu mai fusese parcurs în prealabil, se dovedea dacă nu imposibilă, în orice caz foarte dificilă.

 fibula)

ALFABETUL. În istoria scrierii, alfabetul latin este al doilea sistem grafic care notează

foneme, respectiv sunete ce difereniază sensul într-un complex sonor dat. Primul alfabet care a notat sunete, nu silabe sau reprezentări ideatice (ca, de pildă, în cazul silabarului micenian B sau al ideogramelor chineze), a fost alfabetul grecesc. Din acesta, prin filieră etruscă, s-a dezvoltat alfabetul latin .Până în secolul I a.Chr., alfabetul latin era constituit din numai 21 de litere, aşezate într-o ordine rămasă, de altfel, neschimbată până astăzi : A B C D E F G H I K L M N O P Q R S T V X

 NOIUNI DE FONETICĂ. VOCALELE. Sunetele limbii latine s-au caracteri-zat, de-a lungul întregii evoluii istorice a romanităii, prin aceeaşi simplitate ca şi în cazul alfabetului care le-a redat în scris. Pronunia lor nu a ridicat niciodată probleme deosebite vorbitorilor, iar evoluia fonetică a condus spre tratamente particulare doar în ultimele secole ale imperiului, o dată cu adâncirea trăsăturilor zonale, respectiv regionale specifice, în circumstane istorice determinate. Sistemul vocalic cuprindea 5 sunete, deosebite ca timbru şi grad de apertură: a, e, i, o , u. CANTITATEA VOCALICĂ. Fiecare dintre aceste vocale putea fi pronunată cu o durată mai mare sau mai mică. Deosebirea de durată este numită în mod curent (pornind chiar de la interpretările gramaticilor antici ) cantitate vocalică . În principiu, cantitatea unei vocale determina cantitatea silabei din care vocala respectivă făcea parte. ROLUL FONOLOGIC AL CANTITĂII VOCALICE . Deosebirea de durată în rostirea vocalelor putea diferenia sensul cuvintelor sau funcia lor gramaticală. Prin urmare, cantitatea vocalică juca un rol fonologic deosebit de important. DIFTONGII. După cum indică originea greacă a termenului latin împrumutat de către gramaticii romani ( diphtongos sau diphtongus,-i, „diftong” < ο/η δίφϑoγγος, „care are două sunete”, „care constă dintr-un sunet dublu”; „sunet dublu”), difton-gul reprezintă alăturarea a două vocale pronunate într-o singură silabă. , Latina clasică şi literară va păstra şi uzita numai 3 diftongi : ae, au şi oe. Sistemul vocalic al latinei clasice şi literare era, deci, alcătuit din 13 foneme: 10 vocale (deoarece fiecare dintre cele 5 vocale putea avea atât cantitate lungă cât şi cantitate scurtă) + 3 diftongi. SISTEMUL CONSONANTIC ŞI PARTICULARITĂILE LUI . În raport cu siste-mul consonantic din IE comună, cel latin apare simplificat, prin dispariia seriei consoanelor aspirate

(transformate în f, d, b, respectiv h), ca şi a celor numite îndeobşte laringale. În acest fel, latina clasică prezenta un sistem consonantic alcătuit din două serii: o c l u s i v e şi c o n t i n u e , deos deoseb ebit itee înt între re ele ele dup dupăă grad gradul ul de sono sonori rita tate te şi după după trăs trăsăt ătur urii articulatorii specifice. latină, ca şi celelalte celelalte idiomuri idiomuri IE din ACCENTUL ŞI EVOLUIA ACCENTUĂRII . Limba latină, Antichitate, a moştenit din limba comună sursă, IE primitivă, statutul tonal (muzical-melodic, tonal sau de înălime) al accentuării. Astfel, în fiecare cuvânt latin (mai puin encliticele de tipul -que, -ue sau -ne) exista o silabă – cel puin –, prin rostirea căreia vocea locutorului se ridica (sau „se înăla”), altfel spus tonul vocii urca în raport cu restul silabelor silabelor sau cu pauza („tăcerea”) dintre cuvinte. cuvinte. POZIIA ŞI „REGULA” ACCENTULUI . Spre deosebire de IE comună, unde locul accentului era liber, în latină – cel puin în faza configurării ei clasice (după secolul al II-lea a.Chr.) – poziia accentului în cuvânt sau în unitatea accentuală depindea nemijlocit, practic automat, de cantitatea silabei, în speă de cea a penul-timei, care conta ca un veritabil pivot accentual..

TESTE PENTRU AUTOEVALUARE: 1.Sistemul vocalic latin cuprindea 5 sunete deosebite ca : 1. timbru şi loc de articulare 2.grad de apertură , timbru şi loc de articulare, durată 3. durată RĂSPUNS CORECT:2 2.Vocala e este : 1. închisă şi neutră timbral 2. posterioară ca loc de articulare 3. anterioară ca loc de articulare RĂSPUNS CORECT:3

3. Vocala a este : 1. deschisă şi neutră timbral 2. anterioară ca loc de articulare 3 labială RĂSPUNS CORECT:1 4. Diftongi din latină erau alcătuii din 1.o vocală însoită de semivocalele i sau u 2 o vocală oarecare 3. o vocală şi o consoană RĂSPUNS CORECT: 1 5. Sistemul vocalic al latinei clasice era alcătuit din: 1. 5 vocale şi 6 diftongi 2. 10 vocale şi 3 diftongi 3 10 vocale şi 5 diftongi

RĂSPUNS CORECT:2

CAPITOLUL III

GENERALITĂI DESPRE PĂRILE DE VORBIRE. MORFOLOGIA NUMELUI (I). SUBSTANTIVUL Gramaticii latini ai epocii imperiale (sec.I - VI p.Chr.) au oferit o clasificare sistematică şi riguroasă a părilor de vorbire ( partes  partes orationis, gr.µέρη λόγου), în funcie de criteriul flexibilităii, respectiv al „mlădierii” sau, dimpotrivă, al „rigidi-tăii” de care dădeau dovadă cuvintele în cursul vorbirii obişnuite. Astfel, ei au descoperit existena în limba latină a 5 pări de vorbire flexionabile sau flexibile în cursul vorbirii, cărora li se opuneau altele 4 non-flexionabile sau neflexibile , dar cu roluri precise mai ales din punctul de vedere al relaiilor dintre cuvinte şi enunuri. CLASIFICAREA PĂRILOR DE VORBIRE . În cadrul părilor de vorbire flexibile, gramaticii romani au distins pe de o parte g r u p u l n u m e l u i (lat. nomen), pe de alta cel al v e r b u l u i, cu meniunea că în acesta din urmă era inclusă şi o parte de vorbire parial neflexibilă (cea a adverbului). Din primul grup făceau parte: 1. substantivul (nomen substantiuum), ultimul cuvânt fiind un adjectiv derivat de la  substantia , „materie”, „realitate”, „substană”; 2. adjectivul (nomen adiectiuum) desemna acea categorie de nume „care se adaugă unui alt nume”, cuvântul adiectiuum reprezentând un derivat adjectival de la participiul perfect al verbului adicere, „a adăuga”; adiectiuus, -a, -um însemna, prin urmare, «care se adaugă [la ceva]», «care însoeşte ceva», 3. numeralul (nomen numerale) era, în concepia gramaticilor romani, acea categorie nominală aparte, specializată în exprimarea cantitativă, numerabilă, a elementelor  realităii.

4. pronumele ( pronomen,  pronomen, nomen pronominale) aparinea, în conformitate cu interpretările gramaticale oferite de savanii romani din epoca imperială , categoriei generale a numelui tocmai în temeiul faptului că pronumele reprezenta cel mai important înlocuitor al numelui (în toate variantele lui, ca substantiv, adjectiv şi numeral). Etimologia latină indică exact rolul morfologic al pronumelui:  pro, „în loc de”, „în locul”, şi nomen, „nume”; Din cel de-al doilea grup, în consecină, făceau parte: 1. verbul (lat. uerbum, cu sens gramatical, gramatical, de „verb”), dădea expresie, expres ie, în vorbire, ideii de mişcare, de aciune în general, dar şi de stare, cu referire, desigur, la elementele realităii („persoanele”, „actanii”) care puteau executa aciunea sau cunoaşte starea respectivă. 2. adverbul (lat. aduerbium): prin etimologie, această parte de vorbire indica în primul rând rolul morfologic pe care îl îndeplinea în propoziie (enun), şi anume de a fi, precum adjectivul pe lângă substantiv, o prezenă însoitoare şi lămuritoare a verbului, în ceea ce  priveşte circumstanele realizării aciunii sau stării exprimate de verb. În cadrul părilor de vorbire neflexibile (numite de ei particulae, „pările mici de vorbire”, în opoziie cu partes [orationis], „pările [mari] ale vorbirii, vom remarca: 1. prepoziia (lat. praepositio ) era partea neflexibilă de vorbire „pusă” ( positio  positio ‹ positus, -a, -um, participiul perfect pasiv al lui  ponĕre, „a pune”, „a plasa”) „înaintea”, „în faa” ( prae  prae) a unui substantiv sau înlocuitor al acestuia 2. conjuncia, după cum îi indica şi denumirea, era partea de vorbire care exprima prin excelenă ideea de legătură (‹ cum-, con- şi iunctio, -onis, „unire [a părilor între ele]”): 3. interjecia reprezenta, în concepia gramaticilor romani , o inserie sau o intercalare, etimologia termenului latin ( interiectio) indicând cu exactitate acest lucru.

GRUPUL NUMELUI (I) SUBSTANTIVUL ŞI CATEGORIILE LUI . Numele, reprezentat în limba latină, aşa cum am

arătat, în primul rând de substantiv şi de adjectiv (incluzând şi formele nominale ale verbului, precum participiul, gerunziul şi supinul), dar şi de numeral (la tipurile flexibile ale acestuia), îşi modifică forma în cursul vorbirii, alcătuind anumite paradigme. În ansamblu, modificarea formelor numelui poartă denumirea de declinare. Aşadar, prima clasă a cuvintelor flexibile este aceea a declinabilelor:s u b s t a n t i v u l , a d j e c t i v u l , n u m e r a l u l – într-un cuvânt, grupul numelui. Flexiunea nominală are loc, în latină ca şi în celelalte limbi IE antice, în funcie de câiva  parametri, care reprezintă categoriile fundamentale ale numelui: genul, numărul, cazul. În funcie de acestea, declinabilele îşi modifică forma în cursul vorbirii (faă de starea lor latentă, în zestrea lexicală a limbii), distribuindu-se – mai ales primele două, substantivul şi adjectivul – pe clase de flexiune, tradiional numite declinări (lat. declinationes, termen gramatical utilizat cu ac-cepiunea de azi, dar  şi cu altele, încă din epoca lui Cicero şi a lui Quintilianus). GENURILE ÎN LIMBA LATINĂ. După scindarea IE comune, gramaticalizarea idiomurilor  desprinse din ea a consacrat tripla difereniere de gen: masculinele şi femininele pe de o parte, neutrele pe de alta, ultimele în calitate de succesoare directe al vechiului gen inanimat încă din faza comunităii IE.

 NUMĂRUL. Se poate afirma cu certitudine că limba latină, încă de la începuturile ei, nu a

cunoscut decât opoziia binară de număr, între singular şi plural, atât la nume, cât şi la verb(deşi existau şi câteva urme de dual, la nume). Singularul se referă şi denumeşte un singur element (sau obiect, în sens gramatical), în vreme ce pluralul introduce ideea de mulime formată din mai multe elemente ( plures  plures, „mai muli”: şi aici, terminologia este latină; cf. cf . şi  singuli, -ae, -a, „câte unul”) decât unul singur.

CAZUL. Constituie cea mai complexă realitate categorială a flexiunii nomi-nale (şi, desigur, pronominale), întrucât exprimă raporturi sintactice, respectiv între pările de vorbire: un nume şi verbul propoziiei, un nume şi un alt nume sau un înlocuitor al acestuia.. CAZURILE ÎN LIMBA LATINĂ. Flexiunea nominală latină cuprinde 7 cazuri, dintre care unul a devenit încă de timpuriu nefuncional, conservându-se izolat, sub forma unor  relicte lexicale la anumite clase de flexiune (şi anume, locativul). Sistemul funcional al cazurilor în limba latină era alcătuit, aşadar, din 6 elemente: 1) nominatiuus casus , „cazul care serveşte spre a numi” (‹ nominare, „a spune pe nume”), denumire creată de gramaticii latini după modelul grecesc 2) genitiuus casus, „cazul din naştere”, al „originii” (‹ gignere, supin geni-tum), indicând apartenena prin naştere sau prin origine şi, de aici, ideea de posesie; 3) datiuus casus, „cazul acordării”, „al atribuirii”, „al dăruirii” (‹ dare, supin datum); sensul şi funcia fundamentală circumscrie ideea de atribuire către cineva sau ceva;

4) accusatiuus casus, „cazul chemării în judecată”, „cazul acuzării”, accusare, „a aduce învinuiri”, „a acuza în faa unei instane”);

al pune-rii aub acuzaie” (‹

5) ablatiuus casus, „cazul îndepărtării”, „al luării”, este casus Latinus prin excelenă, atestat în poziia ultimă, a şasea, în ordinea cazurilor la gramaticii latini . 6) uocatiuus casus, „cazul chemării”, „al strigării” (‹ uocare, „a chema [pe cineva ca să vină]”, „a striga”),

TESTE PENTRU AUTOEVALUARE: AUTOEVALUARE: Substantivele defective de număr reprezintă: 1.acele substantive care posedă fie numai singular fie numai plural 2. acele substantive care posedă numai singularul şi parial pluralul 3. acele substantive care posedă numai pluralul şi parial singularul RĂSPUNS CORECT: 1

2.Singularul colectiv conine: 1. ideea de mulime formată dintr-un singur element 2. ideea de grup alcătuită dintr-o mulime de elemente 3. ideea de colectivitate RĂSPUNS CORECT: 2 3. Substantivele defective de cazuri reprezintă: 1. substantive nedeclinabile 2. substantive fără paradigmă la singular sau la plural 3. substantive cu paradigmă incompletă RĂSPUNS CORECT:3 4. În structura morfologică a cuvintelor prefixele reprezintă: 1 grupul de sunete care exprimă sensul lexical al cuvântului 2. grupul de sunete care exprimă sensul gramatical 3. elemente cu valoare pur lexicală derivativă RĂSPUNS CORECT. 3 5. Conceptul de morfem nu este aplicabil: 1. radicalului

2. sufixului 3. vocalei tematice RĂSPUNS COERCT:1 CAPITOLUL IV

DECLINĂRILE (I – V) . Clasificarea sistemelor de flexiune nominală a substantivului în funcie de formele acestuia la

 N şi G sg a fost opera gramaticilor latini. Descrierea oferită de aceştia a servit drept bază pentru

analiza numelui latin efectuată începând cu epoca modernă. Criteriul de clasificare s-a schimbat, luându-se astăzi în calcul, drept reper fundamental, sunetul final al temei (vocală, respectiv consoană). DECLINAREA I .Vocala finală a temei substantivelor aparinând primei clase de flexiune este -a-. De aceea, declinarea I este numită şi aceea a temelor în – a. În privina genului, marea majoritate a substantivelor de declinarea I sunt feminine, fapt ce poate reflecta o realitate de sorginte IE, întrucât inexistena neutrelor la această clasă de flexiune lasă deschisă posibilitatea unui conflict între cele două genuri ale animatelor. Substantivele masculine ale acestei declinări circumscriu câteva realităi lexicale precis determinate: a) ocupaii considerate specific bărbăteşti în orizontul mental al romanilor şi antic în general: nauta, „marinar”, „corăbier”, agricola, „cultivator al ogorului”, „agri-cultor”, auriga, „vizitiu”, scriba, „scrib”, şi alte ocupaii asimilate cu primele (inclusiv împrumuturi din greacă: poeta, „poet”, athleta, „atlet”, pirata, „pirat” etc.); d) porecle sau supranume (cognomina) exclusiv masculine: Catilina, Sulla, Cinna, Seneca etc. Flexiunea masculinelor declinării I este absolut identică aceleia a femininelor. DECLINAREA A II-A . Constituie clasa de flexiune prin excelenă tematică, întrucât vocala finală a temei, la toate cazurile – cu excepia G sg – este reprezen-tată de o în alternană cu e

(o/e). Şi la această declinare se întâlnesc formele aşa-numite opace, şi anume acelea a căror  terminaie este rezultatul contragerii vocalei tematice cu vocala desinenei. Din acest punct de vedere, al desinenelor cazuale, trebuie specificat şi faptul că declinarea a II-a este singura al cărei V nu este identic cu  N la singular, diferena fiind dată de faptul că V sg are desinena Ø, substantivele în cauză încheindu-se în VT -e. GENUL. Sunt foarte bine reprezentate masculinul şi neutrul, femininul dei-nând o poziie  periferică, similară celei a masculinelor de la declinarea I.I. Feminine, terminate în -us, exprimă următoarele realităi natural-umane: a) arbori fructiferi (în (în special), dar şi alii asimilai asimilai cu aceştia: malus, „măr”,  pirus, „păr”,  prunus, „prun”, cerasus, „cireş”, pinus, „pin”, fagus, „fag”, ulmus, „ulm” etc. ”.  b) ări sau regiuni, oraşe şi insule, toate de origine străină (grecească), moti-vaia de gen fiind, deci, externă:   Aegyptus, Peloponnesus, Epirus, Chersonesus (Cherronesus); Corinthus; Cyprus, Rhodus etc. DECLINAREA A III-A. Constituie, indiscutabil, indiscutabil, cea mai complexă clasă de flexiune nominală latină, întrucât este şi cea mai veche, veche, reprezentând un „model arhaic” *. Din punct de vedere istoric, în această clasă de flexiune au fost integrate şi, astfel, au fuzionat două alte clase („declinări”) independente **, deşi interferente ca desinene, şi anume declinarea în consoană şi declinarea în vocală (în speă, -i-, -e-, -u-), devenite ulterior subclase ***: *

aşa-numitele teme consonantice şi, respectiv, teme vocalice.Temele consonantice fiind asociate cu substantivele imparisilabice ,în timp ce temele vocalice se asociază ci substantivele parisilabice. Genul acestor substantive este foarte divers , la declinarea a III-a întâlnindu-se toate cele trei genuri, masculin , feminin , neutru. În cadrul declinării aIII-a se mai întâlnesc şi situaii de teme mixte, teme izolate, subsatntive defective. DECLINAREA A IV-A. Reuneşte substantivele substantivele a căror VT este -ū-, fapt care le apropie mult de declinarea a II-a, dominată şi ea la anumite cazuri (mai cu seamă la cazul „standard”,  N sg) de VT -u-: -u- se menine distinctă în raport cu desinenele adăugate ei, dar numai la anumite cazuri (spre exemplu, la  N sg), în vreme ce la altele se reuneşte cu vocala iniială a desinenei, rezultând

de aici diverse terminaii şi, la nivelul întregului cuvânt, c uvânt, forme opace.

GENUL. Din punctul de vedere al genului, sunt reprezentate cel mai bine masculinele,

alături de care, identice formal-flexionar, apar şi o sumă de feminine, multe dintre ele aparinând fondului principal lexical al limbii, precum: domus, „casă”, manus, „mână”, nurus, „noră”,  socrus, „soacră; feminine sunt şi numele unor arbori (nu neapărat fructiferi) cum sunt  ficus, „smochin”, quercus, „stejar”,  pinus, „pin” etc. Neutrele apar cel mai slab reprezentate numeric, deşi unele substantive, ca  genu, „genunchi”,  gelu, „ger”, cornu, „corn”, denumeau realităi importante pentru vorbitori, în mod curent, şi, de aceea, nu ocupau o poziie periferică în sistemul lexical. METAPLASMA . Spre deosebire totală de declinarea a II-a, cea de-a IV-a a fost, încă de la originile cristalizării limbii limbii latine şi până în epoca târzie (a ultimelor secole imperiale), o clasă de flexiune instabilă.. Această Această clasă de flexiune a fost în cel mai mai înalt grad supusă procesului procesului de sincretism flexionar (sau interflexionar, mai exact) numit metaplasmă. DECLINAREA A V-A .

Constituie clasa de flexiune a substantivului cea mai precară în limba latină, şi totodată „cea mai vulnerabilă GENUL. Substantivele cu tema în -ē- sunt preponderent feminine, ceea ce apropie în plus ultima clasă deflexiune de prima.

TESTE PENTRU AUTOEVALUARE: 1. Declinarea I din latină a fost susinută în moştenirea sa în limbile romanice de: 1. inexistena substantivelor neutre 2. predominana genului feminin 3.forma feminină a celor mai numeroase adjective şi substantive RĂSPUNS CORECT: 3 2. Moştenirea declinării a –II –a în limbile romanice a fost susinută de: 1. procesul de simplificare şi regularizare paradigmală 2. numeroase modificări de paradigmă 3. fenomenul de metaplasmă RĂSPUNS CORECT:1 3. Paradigma declinării a II-a este folosită şi de 1. adjectivele din a II –a clasă de flexiune 2 numeralele cardinale .

3. adjectivele aparinând primei clase de flexiune RĂSPUNS CORECT:3

4. Substantivele latineşti loca –orum,vs. loci – orum, reprezintă: 1.o particularitate de caz 2.o particularitate de gen 3. un dublet morfo –semantic( de gen) RĂSPUNS CORECT: 3 5. Cuvintele latineşti deis , diis, dis, reprezintă: 1. trei cuvinte diferite 2.triplete ale aceloraşi cazuri ale substantivului deus-i 3.forme omonime de D. şi Abl. pl RĂSPUNS CORECT: 2 6. Substantivele declinării a-III-a , cu comportament consonantic la singular şi vocalic la plural se încadrează în categoria: 1. temelor izolate 2. temelor mixte 3. temelor defective RĂSPUNS CORECT: 2 7. Substantivul maiores- um (adj. substantivizat) reprezintă: 1. un substantiv cu temă izolată 2. un substantiv cu temă mixtă 3. un substantiv defectiv ( plurale tantum) RĂSPUNS CORECT: 3 8. Substantivele fas , nefas. sunt substantive : 1. defective de număr  2. defective de anumite cazuri 3. defective de plural şi de anumite cazuri la singular  RĂSPUNS CORECT: 3 9. Moştenirea substantivelor declinării a-III-a a fost favorizată de : 1. imparisilabism 2. caracterul lor consonantic 3. caracterul lor vocalic RĂSPUNS CORECT:1 10. Declinările a-IV –a şi a-V-a au dispărut în limbile romanice (nu s-au moştenit ) datorită: 1. situaiilor particulare 2.procesului de sincretism flexionar(metaplasmă) 3.vechimii lor  RĂSPUNS CORECT: 2

CAPITOLUL V

MORFOLOGIA NUMELUI (II). ADJECTIVUL CLASIFICAREA TIPOLOGICĂ. Se admite următoarea tripartiie tripartiie morfo-se-mantică morfo-se-mantică a marii

mase de adjective latine **: dein o imensă  majoritate cantitativă în latină 

mai slab reprezentate numeric, atestate mai ales în registrul cult, literar (în afara celor  curente în limba vorbită)

bogat reprezentate în latină, alcătuind puternice grupuri nominale

1. adjective calificative sau caracterizante: sunt adjectivele propriu-zise, care, semantic, determină un substantiv, precizându-i precizându-i trăsătura /-urile /-urile caracteristică /-e şi funcionând, stilistic, ca epitete; posedă grade de comparaie şi sunt coordonabile între ele când determină acelaşi substantiv.

2. adjective refereniale: sunt adjectivele derivate din substantive (adjective denominative); nu au grade de comparaie şi sunt necoordonabile între ele; nu pot funciona ca epitete tocmai pentru că sunt comutabile cu substantivul de la care provin, pus la G sg: Campus Martius, unde Martius = Martis;  populus Romanus, unde Romanus = Romae; aceste adjective definesc un substan-tiv prin referină la un alt substantiv. 3. adjective pronominale: sunt adjective doar în  planul comportamentului morfologic; originea lor  este strict pronominală; în consecină, această categorie nu va fi abordată aici, ci în cadrul aceleia căreia, de fapt, îi aparine (pronumele). Nu au grade de comparaie, nu se pot coordona liber între ele, nu  pot funciona ca epitete.

CLASIFICAREA MORFOLOGICĂ. Se realizează exclusiv după forma gradu-lui pozitiv a

adjectivelor, prin urmare numai prima categorie menionată mai sus este compatibilă cu această clasificare. Sub aspectul flexiunii, adjectivele latine calificative alcătuiesc două mari clase: A. adjective aparinând primelor două declinări (I, feminine, în -a, şi a II-a, masculine şi neutre, cu tema în -o-/-e-). B. adjective aparinând declinării a III-a (cu temă în -i- şi cu temă conso-nantică). CLASA ADJECTIVELELOR DE DECLINAREA I ŞI A II-A .

 Nsg 3 terminaii pentru fiecare dintre cele 3 genuri: -us (m), -a (f), -um (n) sau -er (m), -( r)a (f), -( r)um (n)

Toate aceste ad-jective posedă la

CLASA ADJECTIVELOR DE DECLINAREA A III-A . Conine 2 subclase prin-cipale, difereniate, ca şi la substantive, după natura sunetului cu care se încheie tema: fie vocala -i-, fie consoane. Spre deosebire de substantivele declinării a III-a, la adjective s-au impus **

Detalii apud Marius Lavency, op.cit., 16-17 (§ 9), 54 (§ 85).

cele cu tema vocalică („declinarea în -i-”*), nu atât din punct de vedere numericcantitativ, cât din acela al predominanei morfemelor ca-zuale: astfel/, la, ABL sg se întâlneşte desinena -ī , la NACV pl neutru -ĭă, la G pl - ĭŭm, la AC pl masculine şi feminine -īs/ēs, chiar şi la o serie de adjective cu tema terminată în consoană. În schimb, declinarea consonantică a adjectivului s-a impus, fără excepii (deci, fără intruziuni de la temele în vocală), la gradul comparativ. Şi în latină s-a elaborat un sistem gradual ternar, moştenit ulterior în toate limbile romanice. Denumirile tradiionale ale gradelor de comparaie sunt, şi pentru latină: pozitivul, prin care adjectivul exprimă calitatea sau însuşirea respectivă fără nici o idee de comparaie, în sine, ca atare coincide cu aşa-numita „formă de dicio-nar” a adjectivului; comparativul, care exprimă însuşirea a două obiecte sau gru-puri de obiecte (ultimul termen în sens gramatical) comparate între ele; super-lativul, exprimând calitatea, însuşirea, specificul obiectului respectiv în cel mai înalt grad posibil, fie în sine, fie prin raportare la alte obiecte. GRADELE DE COMPARAIE. ORIGINE. GENERALITĂI

COMPARATIVUL . Lăsând la o parte formele analitice ale comparativului latin de egalitate

şi de inferioritate, vom evidenia în comparativul latin întotdeauna şi exclusiv valoarea sa de superioritate. Comparativul se identifică, în latină, cu un adjectiv cu tema consonantică, aşadar  flexiunea lui o urmează pe aceea a declinării a III-a. Comparativul cel mai larg răspândit în latina literară, de la cele mai vechi texte, utilizat de asemenea şi în latina populară, era acela care se forma cu ajutorul unui sufix de origine IE*, -iōs, care exprima o treaptă mai înaltă a calităii: în latină, el a devenit - ĭŏr la masculine / feminine,  s  prin rotacizarea lui - s- intervocalic la cazurile oblice şi extinderea lui la  N sg, şi, cu - s final păstrat, la neutre: -ĭŭs. Prin urmare, formarea curentă a comparativului latin se realizează, prin sufixare, adăugând morfemele -ĭŏr / -ĭŭs la tema consonantică a adjectivului, iar dacă tema e vocalică, se suprimă VT, ajungându-se astfel la rădăcina adjectivului respectiv. Comparativul se declină ca un adjectiv cu tema consonantică (G sg -ĭōr-is, D sg -ĭōr-ī  etc). SUPERLATIVUL . Se formează, ca şi gradul precedent, tot prin sufixare, şi anume

adăugând la tema consonantică a adjectivului (prin eliminarea vocalei finale a temei, unde este cazul) sufixul cel mai curent folosit, în toate epocile, -issim-. Ca şi în cazul comparativului, şi în cel al superlativului se poate afirma că punctul de pornire în formarea adjectivelor obişnuite, cu flexiune şi trepte comparative normale, îl reprezintă rădăcina lor:

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Pentru forma adjectivală admirabilius alegei forma substantivală corectă: 1 monumenti 2. monumentum 3. monumenta *

RĂSPUNS CORECT: 2 2. Care dintre următoarele forme lexicale reprezintă un comparativ al adjectivului vastus,-a ,-um: 1 vastiores 2 vastissimus 3. vastorum

RĂSPUNS CORECT: 1 3. Care dintre următoarele forme lexicale reprezintă un superlativ al adjectivului  ferox –ocis: 1.  ferocia 2.  ferocissima 3.  ferociora

RĂSPUNS CORECT: 2 4. Alegei varianta corectă în constituirea următoarelor grupuri nominale: 1celeberrimi reges 2 celebre regis 3 celebrius regibus

RĂSPUNS CORECT: 1 5. Pentru forma substantivului vitis (vita – ae ) alegei forma adjectivală corectă: 1. dulcioris 2. dulcibus 3. dulcissimos RĂSPUNS CORECT: 2

CAPITOLUL VI

MORFOLOGIA NUMELUI (III). NUMERALUL TIPOLOGIA NUMERALULUI LATIN . Numeralul propriu-zis (în cadrul căruia nu avem nici

un motiv întemeiat să includem adverbul multiplicativ, creat pe baza numeralului şi detaşat morfologic de el) cunoştea în latină 4 tipuri sau varietăi tipologice, în funcie de modul în care se efectua numărarea elementelor unui grup sau (în terminologie matematică) ale unei mulimi. Dacă se efectua o evaluare strict cantitativă, o numărare sau o socotire a elementelor în cauză, prin urmare dacă se căuta să se afle câte erau obiectele (în sens gramatical) ce alcătuiau mulimea respectivă, numeralul utilizat corespundea unei cifre şi reprezenta numeralul de bază sau forma (tipul) de bază a(l) numeralului: numeralul cardinal. Precizăm că, şi în cazul de faă, terminologia utilizată este latină, atât denumirea categoriei (numĕrāle nōmen, „numele prin care se exprimă/realizează numărătoarea”, la Priscianus), cât şi aceea a varietăii sale tipologice: acelaşi Priscianus o denumeşte prin

sintagma numĕrī cardīnāles, inten-ionând să arate prin metafora implicată (cardīnālis, -e < cardo,- ĭnis, „âână”) că acest tip de numerale este baza pe care se sprijină şi se înală

edificiul întregii cate-gorii, aşa cum o uşă se sprijină pe ââni şi poate servi scopului ei numai dacă acelea există. Dacă se efectua un alt tip de evaluare numerică, urmărindu-se identificarea locului sau  poziiei în succesiune ocupat(e) de un element al mulimii, prin urmare dacă se căuta să se afle al câtelea este obiectul în mulimea mulimea văzută ca şir/serie, numeralul în cauză exprima ordinea numerică şi, de aceea , purta denumirea de ordinal (ordinārius numĕrus < ordo, - ĭnis, „ordine”, deci „numeralul care arată aşezarea în ordinea cuvenită”). Dacă o mulime imprecisă numeric era evaluată pe grupe (sau grupuri) egale în privina numărului de elemente componente, numeralul respectiv indica distri-buia numerică, gruparea sau, altfel spus, din câi (câte) elemente era percepută şi alcătuită o mulime generală oarecare. Tot gramaticii romani (Priscianus cu precă-dere) au denumit această speă a numeralului prin termenul distributiv (distribū-tīuus numerus, „numeralul prin care se efectuează împărirea în grupuri” < distri-buo, - ĕre, - uī, -ūtum, „a repartiza”, „a împări”). În sfârşit, foarte utile pentru necesităile practice (de ordin financiar-bancar, dar şi în aplicaiile tehnice ale matematicii: inginerie, agrimensură, arhitectură, mecanică etc.) s-au dovedit şi acele numerale care, răspunzând la întrebarea de câte ori?, arătau numeric sporirea unei aciuni, repetarea ei periodică într-un interval dat de timp. Astfel de numerale au fost denumite tot cu un termen de origine latină: multiplicative (< multiplicāre, „a spori”, „a înmuli”

TESTE PENTRU AUTOEVALUARE : 1. Forma lexicală decemplex reprezintă: 1 un substantiv de declinarea a-III-a 2 un numeral ordinal 3 un numeral multiplicativ RĂSPUNS CORECT: 3 1. Forma lexicală milia reprezintă: 1. un substantiv feminin de declinarea I 2 AC. pl al numeralului mille 3.un adjectiv cu trei terminaii RĂSPUNS CORECT:2 3. Numeralul cardinal tres, tria, are paradigmă asemenea: 1. unui adjectiv din a II-a clasă de flexiune (cu temă vocalică) 2. unui substantiv de declinarea a-III-a parisilabică 3. unui substantiv defectiv RĂSPUNS CORECT: 1 4.Primele două numerale cardinale : 1. sunt indeclinabile 2. au paradigmă asemenea adjectivelor din a doua clasă de flexiune 3. au paradigmă asemenea adjectivelor din prima clasă de flexiune RĂSPUNS CORECT: 3

5.Forma lexicală duo reprezintă: 1. un adverb 2. formele de N. pl(masculin şi neutru) ale numeralului cardinal 2 3. formele de N sg ale numeralului cardinal 2 RĂSPUNS CORECT: 2

CAPITOLUL VII

MORFOLOGIA PRONUMELUI. TIPOLOGIE ŞI PARTICULARITĂI VARIETĂILE TIPOLOGICE ALE PRONUMELUI .

De-a lungul evoluiei sale istorice, latina şi-a cristalizat, în interiorul grupului pronominal, două serii a căror distincie se poate stabili pe baza diferenelor, respectiv a comunităii trăsăturilor de flexiune. Pe de o parte distingem: a) seria pronumelor centrate pe ideea de persoană, reprezentate de pronu-mele personal, reflexiv, posesiv şi demonstrativ  b) seria pronumelor fără legătură cu ideea de persoană, centrate pe ideea de relaie şi definire, şi reprezentate de pronumele relativ, interogativ şi nedefinit (comunitate de origine şi flexionare remarcabilă). PRONUMELE DEPENDENTE DE IDEEA DE PERSOANĂ

1. Pronumele personal

Reprezintă una dintre varietăile tipologice cele mai vechi ale pronumelui 1.rădăcina nominativului se opune celei de la celelalte cazuri, atât la singular, cât şi la  plural; 2.formele originare, IE, de genitiv s-au pierdut; latina a preluat pentru acest caz formele corespunzătoare ale pronumelui posesiv, la singular şi la plural. 2. Pronumele reflexiv . oSe caracterizează printr-un accentuat defecti-vism, întrucât, în limba latină, el nu poate: a exprima opoziia de persoană, spre deosebire de limba greacă veche; for-mele existente aparin exclusiv persoanei a III-a; pentru celelalte două, latina utiliza pronumele personal lao cazurile oblice, situaie moştenită ulterior de limba română;  bo diferenia genurile: c o deosebi singularul de plural, confundându-le; d să aibă formă de  N (sg/pl), prin natura lucrurilor; în locul ei, se foloseau diverse demonstrative. 3. Pronumele posesiv Este una dintre cele două varietăi tipologice de pronume centrate pe ideea de persoană care funcionează în latină (şi, de aici, în limbile romanice) ambivalent morfologic: predominant (niciodată exclusiv) ca adjectiv determinativ al substanti-vului pe care îl însoeşte, rareori ca  pronume propriu-zis, în accepia tradiională a denumirii.

Posesivul s-a format prin derivare de la pronumele personal (este numit şi posesivul  personal), pentru primele două persoane, având, ca şi acela, forme dife-rite pentru singular şi plural şi pentru toate genurile. La persoana a III-a, posesivul s-a creat pornind de la pronumele reflexiv, de aceea posesivul pentru persoana a III-a are valoare reflexivă (este denumit şi posesivul reflexiv), deoarece se referă la subiect, şi nu difereniază pers. a III-a singular de a III-a plural.

4. Pronumele demonstrativ GENERALITĂI . Este cunoscut sub diverse denumiri, între care amintim: pronume „determinative” (Marius Lavency) sau (epi)deictice (diverşi autori), denu-miri prin care este individualizată acea categorie/varietate tipologică a pronumelui cu ajutorul căreia sunt „arătate”, „indicate” (lat. demonstrare, „a indica”) obiectele – în sens gramatical – despre care vorbim.

ORGANIZAREA PRONUMELUI DEMONSTRATIV . Rezultă, aşadar, cu clari-tate că   pronumele demonstrativ este organizat după categoria persoanei (grama-ticale), respectiv a actanilor comunicării. În consecină, demonstrativele de bază sau propriu-zise sunt următoarele: 1. hic (m) haec (f) hoc (n) , , „acesta (de lângă mine, de aici)”; trimite la persoana I, altfel spus indică obiectele situate în imediata apropiere sau care aparin persoanei locutoare. 2. iste (m) ista (f) istud  (n), „acesta (de lângă tine, din apropierea ta)”; trimite la persoana a II-a, prin urmare indică obiectele situate în apropierea sau care aparin persoanei ad/interlocutoare. 3. ille (m) illa (f) illud  (n), „acela (de lângă el/ea, de acolo)”; trimite la per-soana a III-a, indicând situarea depărtată a obiectelor gramaticale, referentul obiectiv. Latina a cunoscut încă alte 3 pronume cu valoare demonstrativă, dar nelegate predominant de categoria persoanei. Acestea au fost următoarele: 4. is (m) ea (f) id (n), „acesta / cel” (... care) Reprezintă antecedentul pronumelui relativ ( qui, quae, quod ), ), cu care în general formează un cuplu (is /.../ qui, „cel /.../ care”). 5. īdem (m) eadem (f) ĭdem (n), „tot el / ea”, „acelaşi” Exprimă ideea de repetare întru totul, aidoma, a obiectului gramatical, deci ideea de identitate a obiectului cu sine însuşi.). 6. ipse (m) ipsa (f) ipsum (n), „însuşi”, „însăşi” Este strâns legat de ideea de persoană gramaticală, dar într-un mod deosebit faă de demonstrativele de bază, întrucât el are rolul tocmai de a întări ideea de persoană. PRONUMELE INDEPENDENTE DE IDEEA DE PERSOANĂ

1. Pronumele relativ Dintre toate varietăile pronominale, cel relativ joacă, fără îndoială, rolul sintactic cel mai dezvoltat din perspectiva raporturilor dintre propoziii în cadrul frazei. Însăşi denumirea sa evideniază acel rol, esenialmente de legătură, de strânsă relaie, determinativă sau circumstanială, între subordonată şi regenta ei.

2. Pronumele interogativ Servind la punerea unei întrebări directe sau indirecte, interogativul funcionează, ca şi relativul - cu care, de altfel, se înrudeşte prin originea comună -, atât ca pronume, cât şi ca adjectiv pronominal, cu meniunea că, în această ultimă ipostază, el îşi schimbă complet forma, identificându-se cu aceea a pronumelui relativ 4. Pronumele nedefinit

Denumite tradiional şi nehotărâte, aceste pronume îşi limitează funcio-nalitatea la relaia de definire în mod nedeterminat, imprecis REPERTORIUL PRONUMELUI NEDEFINIT . Este cel mai bogat din întreg in-ventarul pronominal. Ca natură şi mod de formare, se admite următoarea clasificare ternară: a. quis şi compuşii săi

 b. nedefinitele cu formă şi funcie adjectivală c. nedefinitele negative

TESTE PENTRU AUTOEVALUARE: AUTOEVALUARE: 1.Forma pronominală hanc reprezintă: 1. Ac sg feminin al pronumelui demonstrativ hic, haec, hoc 2. un adverb 3.  N sg masculin al pronumelui demonstrativ hic, haec, hoc RĂSPUNS CORECT: 1 2.Forma pronominală eorundem trebuie tradusă în română: 1.  pe acela 2. (al, ai, a, ale,) aceloraşi 3. (al, ai, a, ale) acelora RĂSPUNS CORECT: 2 3.Care dintre următoarele forme reprezintă un pronume interogativ: 1. quantus,-a,-um 2. aliquis, aliqua, aliquid  3. quivis, quavis, quidvis RĂSPUNS CORECT: 1 4.Forma pronominală aliquis se traduce: 1. vreunul 2. oricine 3. unul RĂSPUNS CORECT: 1 5.Pronumele un oarecare din limba română poate fi echivalat şi tradus în latină: 1. quilibet 2. quidam 3. quisque RĂSPUNS CORECT: 2

CAPITOLUL VIII MORFOLOGIA VERBULUI Morfologia verbului (I). Consideraii generale. 1. Elementele constitutive ale formei verbale.

2. Categoriile gramaticale ale verbului. 3. Diateza: 3.1. activă; 3.2. medio-pasivă. Evoluia diatezelor în latină şi moştenirea romanică. 4. Aspectul. 5. Modul. Modurile personale: 5.1. indicativul; 5.2. conjunctivul; 5.3. imperativul. Moştenirea romanică. 6. Modurile flexionabile nominal: 6.1. infinitivul; 6.2. gerunziul; 6.3. supinul; 6.4. participiul. Evoluia modurilor nominale în limba latină şi moştenirea romanică. 7. Timpul şi repartizarea lui modală. 7.1. prezentul; 7.2. imperfectul; 7.3. viitorul; 7.4. perfectul; 7.5. mai mult ca perfectul; 7.6. viitorul anterior. Evoluia categoriei timpului în limba latină şi moştenirea romanică. 8. Persoana şi numărul. Distribuia pe desinene şi diateze. Evoluia în latină şi moştenirea romanică.

CAPITOLUL IX Morfologia verbului (II). Flexiunea nomală (regulată), activă şi medio-pasivă. Paradigme verbale pe clasele de flexiuni (conjugări).

CAPITOLUL X Morfologia verbului (III) Flexiunea anomală (neregulată). Paradigme verbale anomale: esse şi derivatele lui; ire şi derivatele lui;  ferre şi derivatele lui; uelle, nolle, malle ; verbele defective, impersonale şi unipersonale.

Observaii: Categoriile gramaticale specifice verbului latin sunt bine cunoscute din moştenirea lor în limba română. Se remarcă, totuşi, câteva situaii particulare: 1) Deosebirea tipului de conjugare se realizează în latină de la aceeaşi formă verbală de infinitiv, căreia însă româna i-a schimbat valoarea de întrebuinare, transformându-l într-un substantiv: I cantare; II uidere; III dicere; IV audire . 2) Pe lângă diateza activă, latina poseda şi diateza medio-pasivă, având însă statut sau valori speciale: reflexivă (implicarea subiectului în desfăşurarea aciunii, dar şi răsfrângerea acesteia asupra sa); impersonală; pasivă propriu-zisă. Iată următoarea schemă: activă: Sgr = Sl ---- Ogr  medio-pasivă (reflexivă): Sgr ---- Ogr = Sl  pasivă propriu-zisă: Sl ---- Ogr = Sgr, unde Sgr = subiect grammatical, Sl = subiect logic, Ogr = obiect grammatical 3) La nivelul modurilor personale, latina prezenta doar 3 (indicativ, conjunctiv, imperativ). Lipseşte condiionalul-optativ, condiionalul-optativ, ale cărui valori şi forme existente în indo-europeană au fost preluate de modul conjunctiv înainte de constituirea latinei ca limbă autonomă. a utonomă. 4) Cele 6 timpuri ale limbii latine se formează din 2 teme: TP = tema prezentului şi TPf = tema perfectului. Aceste timpuri sunt: prezentul, imperfectul, viitorul, de la TP; perfectul, m.m.c.p., viitorul anterior (II), de la TPf.

5) Aceste 6 timpuri se regăsesc integral numai la indicativ. Celelalte moduri posedă mai  puine timpuri: 4 la conjunctiv (nu are timpurile viitorului); 2 la imperativ (prezent şi viitor); 3 la infinitiv şi participiu (prezent, perfect, viitor). 6) Pe lângă categoriile gramaticale specific verbale ( 3 persoane: locutoare [I], inter/conlocutoare [II], delocutoare [III], repartizate pe cele 2 numere), latina poseda şi categoria aspectului, care prezintă aciunea în desfăşurarea ei ( infectum) sau sfârşită ( perfectum). 7) Forme verbale compuse prin intermediul auxiliarului esse (numite şi forme analitice sau perifrastice) se întâlnesc numai la diateza medio-pasivă, la timpurile care prezintă aspectul încheiat al aciunii (centrate pe ideea de perfect): perfectul, m.m.c.p. şi viitorul anterior (II).

TESTE DE AUTOEVALUARE 1.Exprimarea din română ei ar fi fugit corespunde formei verbale latineşti: 1.  fugissent  2.  fugerant  3.  fugerint  RĂSPUNS CORECT: 1 2.Exprimarea în română (el, ea) ar vedea, corespunde formei latineşti: 1 videat  2. videret  3.videretur  RĂSPUNS CORECT: 2 3.La nivelul sufixelor morfologice(flexionare)putem identifica: 1. sufixe de rang primar(S1) 2. sufixe de rang primar (S2) 3. sufixe de rang primar(S1)şi sufixe de rang secundar(S2) RĂSPUNS CORECT:3 4.Sufixul morfologic datorită căruia putem stabili apartenena unui verb la cel de al III-lea tip de conjugare este: 1. vocala e(lung) 2. grupul fonetic ea 3. vocala e(scurt) RĂSPUNS CORECT: 3 5.Pentru exprimarea diatezei medio-pasive latina folosea: 1. desinene personale specifice 2. anumite verbe auxiliare cu sens pasiv 3. forme verbale compuse cu auxiliarul esse şi desinene personale specifice RĂSPUNS CORECT:3

CAPITOLUL XI MORFOLOGIA NEFLEXIBILELOR  1) Adverbul. Consideraii generale. Clasificarea adverbelor. Gradele de comparaie. Evoluia în limba latină şi moştenirea romanică. 2) Prepoziia. Consideraii generale. Clasificarea prepoziiilor şi particularităi. Evoluia de la latină la limbile romanice. 3) Conjuncia. Elemente generale. Clasificarea conjunciilor. Evoluia în limba latină şi moştenirea romanică. 4) Interjecia şi onomatopeea. .

TESTE DE AUTOEVALUARE 1.Formele lexicale huc, ibi, reprezintă: 1.  pronume 2. adverbe de loc 3. interjecii RĂSPUNS CORECT: 2 2. Care dintre următoarele cuvinte exprimă adverbe de cantitate: 1dudum 2satis 3tamdiu

RĂSPUNS CORECT: 2 3. Formele adverbiale latineşti -ne, nonne reprezintă: 1 adverbe de mod 2 adverbe de mod dubitative 3 adverbe de mod interogative RĂSPUNS CORECT: 3 4. Formele adverbiale latineşti ita , vero, reprezintă: 1 adverbe de mod afirmative 2 adverbe de mod 3 adverbe dubitative RĂSPUNS CORECT:1

5. Forma lexicală melius reprezintă: 1 un adjectiv la comparativ 2 un comparativ adverbial –adjectival 3 un adverb la pozitiv RĂSPUNS CORECT: 2