Licenta_Comisia Europeana

CUPRINS

Cuprins ..................................................................................................................................... 4

Abrevieri .................................................................................................................................. 6

Secţiunea I Consideraţii introductive ................................................................................. 8 §1. Scurtă prezentare a Uniunii Europene ........................................................................... 8 1.1. Constituirea Constituirea comunităţilor comunităţilor europene europene ...................................................................... 8 1.2. Instituirea Instituirea Uniunii Uniunii Europene Europene ................................................................................11 §2. Sistemul instituţional instituţional al Uniunii Europene ................................................................. ................................................ ................. 15 2.1. Scurt istoric al sistemului instituţional instituţional comunitar ................................................ 15 2.2. Principii instituţionale .......................................................................................... 16 2.3. Repartizarea competenţelor între instituţiile Uniunii Europene ........................... 17 §3. Delimitări conceptuale ................................................................................................ 18

Secţiunea a II-a Apariţia Comisiei Europene .................................................................. 20 §1. Comisia Europeană potrivit potrivit tratatelor institutive ........................................................ 20 §2. Comisia Europeană potrivit potrivit Tratatului de fuziune ...................................................... ............................... ....................... 20 §3. Comisia Europeană potrivit potrivit Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa ............ 21 3.1. Comisia Europeană potrivit Tratatului Tratatului de la Maastricht ...................................... 21 3.2. Comisia Europeană potrivit Tratatului Tratatului de la Amsterdam .................................... 22 3.3. Comisia Europeană potrivit Tratatului Tratatului de la Nisa ................................................ ............................................ .... 22

Secţi Secţiune uneaa a III-a III-a Refor Reforma ma Comi Comisi siei ei Euro Europe pene ne potri potrivi vitt Trat Tratatu atulu luii insti institui tuind nd o Constituţie pentru Europa ................................................................................................ 23 1

§1. Despre Tratatul instituind o Constituţie Constituţie pentru Europa .............................................. 23 §2. Comisia Europeană potrivit Tratatului instituind instituind o Constituţie Constituţie pentru Europa .......... 24

Secţiunea a IV-a Componenţa, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile actuale ale Comisiei Europene potrivit Tratatului de la Lisabona ................................................... 26 §1. Componenţa şi statutul membrilor membrilor Comisiei .............................................................. ..................................... ......................... 26 §2. Organizarea Comisiei ................................................................................................. 30 §3. Funcţionarea Comisiei ................................................................................................ 33 §4. Rolul şi atribuţiile Comisiei ........................................................................................ 35

Secţiunea a V-a Priorităţile Comisiei Europene pentru 2010-2014 ............................... 37

Concluzii ............................................................................................................................. 40

Bibliografie ......................................................................................................................... 42

2

§1. Despre Tratatul instituind o Constituţie Constituţie pentru Europa .............................................. 23 §2. Comisia Europeană potrivit Tratatului instituind instituind o Constituţie Constituţie pentru Europa .......... 24

Secţiunea a IV-a Componenţa, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile actuale ale Comisiei Europene potrivit Tratatului de la Lisabona ................................................... 26 §1. Componenţa şi statutul membrilor membrilor Comisiei .............................................................. ..................................... ......................... 26 §2. Organizarea Comisiei ................................................................................................. 30 §3. Funcţionarea Comisiei ................................................................................................ 33 §4. Rolul şi atribuţiile Comisiei ........................................................................................ 35

Secţiunea a V-a Priorităţile Comisiei Europene pentru 2010-2014 ............................... 37

Concluzii ............................................................................................................................. 40

Bibliografie ......................................................................................................................... 42

2

ABREVIERI

alin. - alineatul art. – articolul AUE – Actul Unic European BEI – Banca Europeană de Investiţii BCE – Banca Centrală Europeană cca. – circa CE – Comunitatea Europeană CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului CEE – Comunitatea Economică Europeană CEEA/EURATOM – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice CES – Comitetul Economic şi Social CJCE – Curte Curteaa de Justi Justiție a Comunită Comunităților Europ Europene ene Ed. – Editura ed. ed. – edi ediția ex. – exemplu Hot. - hotărârea lit. – litera M. Of. – Monitorul Oficial ONU – Organizaţia Naţiunilor Na ţiunilor Unite nr. - numărul op. cit. – opera citată  p. – pagina  par. – paragraful TCE – Tratatul instituind Comunitatea Comunitatea Europeană

3

TCEE – Tratatul instituind instituind Comunitatea Economică Europeană TCECA/CECO – Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului TCEEA – Tratatul instituind instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice TPI – Tribunalul de Primă Instanţă TFUE – Tratatul privind func funcționarea Uniunii Uniunii Europene trad. - traducere TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană UE – Uniunea Europeană UEM – Uniunea economică și monetară urm. – următoarele vol. – volumul

4

SECŢIUNEA I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

§1. Scurtă prezentare a Uniunii Europene 1.1. Constituirea comunităţilor europene “De la ideile lui Robert Schuman şi Jean Monnet, până la Tratatele de la Amsterdam şi  Nisa, Comunitatea Europeană, devenită ulterior Uniunea Europeană, a străbătut un drum lung şi sinuos, spectaculos şi nu rareori lipsit de dificultăţi.” 1 Ideea europeană îşi are originile în Evul mediu, însă ea a luat forme concrete abia după cel de-al doilea război mondial. Europa a reprezentat atât sursa izbucnirii celor două războaie mondiale, cât şi scena de desfăşurare a acestora. Experienţele devastatoare ce au  presupus numeroase tragedii umane şi materiale trebuiau evitate pe viitor, astfel au început să se depună eforturi de realizare a unei integrări europene ce avea să preîntâmpine izbucnirea unor alte conflicte armate pe continentul european.2 •

Planul Schuman

 Nici “Cortina de Fier” ce despărţea estul de vestul Europei3 şi nici planul de reconstrucţie a Europei elaborat de ministrul de externe american George C. Marshall, în

Lache, Minodora, Teză de doctorat: Dreptul comunitar - o nouă tipologie juridică , Universitatea “Nicolae Titulescu”, Facultatea de Drept, Bucureşti, 2008, p 37. 2 Rusu, Ioana-Eleonora; Gorning, Gilbert,  Dreptul Uniunii Europene, ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 8. 3 “Cortina de fier” face parte din celebrul discurs al lui Winston Churchill din 5 martie 1946, în care acesta a remarcat: “De la Stettin, la Marea Baltică, până la Trieste, la Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât de-a curmezişul continentului”. 1

5

19474, nu au reprezentat impulsul hotărâtor, acesta venind abia în 1950 de la ministrul de externe francez Robert Schuman şi de la colaboratorul său, Jean Monnet. În faimoasa sa declaraţie de la 9 mai 1950 ce îi poartă numele, Robert Schuman  propunea înfiinţarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului care să fie subordonată unei organizaţii supranaţionale. Acesta „urmărea evitarea unei noi conflagraţii mondiale, prin realizarea unui control internaţional asupra ramurilor de bază ale industriei de armament, şi anume cărbunele şi oţelul, prin intermediul unui tratat inviolabil” 5.

•

Tratatul de la Paris: Formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO, CECA)

Deşi era menit să stingă vechea rivalitate dintre Franţa şi Germania, Planul Schuman a fost acceptat şi de către Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, iar la 18 aprilie 1951, la Paris, reprezentanţii celor şase state au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului 6. Valabil pe o durată de 50 de ani, acesta şi-a încetat existenţa la 23 iulie 2002 şi a reprezentat prima încercare reuşită de a realiza o integrare europeană pe plan economic. Înalta Autoritate (mai târziu Comisia) s-a instalat la Luxemburg unde şi-a început activitatea, fiind prezidată de Jean Monnet (primul preşedinte al executivului comunitar). 7 Celelalte organe create prin Tratatul CECO au fost Consiliul Special de Miniştri, Adunarea Comună şi Curtea de Justiţie. •

Tratatele de la Roma: Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM)

La iniţiativa Belgiei, Olandei şi Luxemburgului, la 1 iunie 1955, a fost convocată o conferinţă a miniştrilor de externe, la Messina, în Italia, pentru că eforturile se îndreptau acum spre o integrare economică, sperând că aceasta va aduce şi o integrare politică. Comisia a fost

Acest plan a obligat statele Europei să decidă în comun asupra modului de împărţire a mijloacelor financiare. Fuerea, Augustin,  Manualul Uniunii Europene, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 15. 6 Tratatul a intrat în vigoare la 27 iulie 1952. 7 Fuerea, Augustin, Drept comunitar al afacerilor , ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 11. 4 5

6

condusă de ministrul belgian de externe, Paul-Henri Spaak care, “asemeni lui Monnet în formarea CECO, a jucat un rol important şi în formarea Pieţei Comune şi a CEEA” 8. La 21 aprilie 1956 a fost prezentat Raportul Spaak care recomanda constituirea unei organizaţii internaţionale economice generale şi o organizaţie în domeniul utilizării paşnice a energiei atomice. Astfel s-au elaborat textele tratatelor Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA). Acestea au fost semnate la 25 martie 1957, la Roma, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958. Tratatul de la Roma instituind CEE avea drept obiective stabilitatea crescută, creşterea accelerată a nivelului de trai, fundamentarea unor relaţii mai strânse între statele membre, extinderea continuă şi echilibrată, stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, transporturilor şi relaţiilor comerciale externe, pe cand Tratatul de la Roma instituind EURATOM urmărea formarea şi dezvoltarea unei industrii nucleare europene. 9 Aceste două tratate, împreună cu tratatul CECO, „au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene” 10. •

Tratatul de fuziune de la Bruxelles

Scopul semnării acestui tratat consta în contopirea normelor din cele trei Tratate institutive intr-unul singur. Tratatul de la Bruxelles, semnat la 8 aprilie 1965 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1967, a reuşit doar înfiinţarea unor structuri unice pentru cele trei Comunităţi Europene, astfel că Înalta Autoritate (ca instituţie a CECO), Comisia (ca instituţie a CEE) şi Comisia prevăzută în TCEEA au încetat să mai funcţioneze paralel şi au fuzionat într-o Comisie unică. La fel s-a întâmplat şi cu cele trei Consilii, toate fuzionând intr-un Consiliu unic. •

Actul Unic European (AUE)

Semnat la 17 februarie 1986 de către nouă state 11, la Luxemburg, şi la 28 februarie 1986 de celelalte trei state 12, la Haga, şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987, acest document Rusu, Ioana-Eleonora; Gorning, Gilbert, op. cit., p. 11. Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), p. 36. 10 Cartou, Louis, Comunaututés Européennes, Editura Dalloz, Paris, 1991, p. 51. 11 Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Islanda, Portugalia şi Spania. 12 Italia, Danemarca şi Grecia. 8 9

7

modifică Tratatul de la Roma sub diverse aspecte, principalul obiectiv al lui AUE fiind realizarea unui spaţiu fără frontiere care să permită libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Semnificativ este art. 13 din AUE potrivit căruia „Comunitatea adoptă măsuri destinate să stabilească progresiv piaţa internă, în cursul unei perioade expirând la 31 decembrie 1992, conform dispoziţiilor din tratat; Piaţa internă comportă un spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor  este asigurată potrivit dispoziţiilor din prezentul tratat”. Actul Unic European constituie primul tratat in evoluţia Europei comunitare care reuneşte Comunităţile Europene şi Cooperarea politică în cadrul aceluiaşi angajament juridic. Consacrarea Uniunii Europene este expres prevăzută în Preambulul AUE unde se precizează că statele membre îsi exprimă voinţa de a crea Uniunea Europeană astfel cum aceasta a fost  promovată de  Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene de la Stuttgart din 19 iunie 1983.13

1.2. Instituirea Uniunii Europene •

Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht)

La trei ani şi jumătate după intrarea în vigoare a AUE are loc o nouă etapă în procesul creării unei Uniuni mai strânse între popoarele Europei, etapă ce permite demararea integrării  politice. După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht, la 7 februarie 1992 a fost semnat Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), care din cauza unor probleme apărute în  procesul de ratificare 14, a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. „Uniunea Europeană, constituită pe baza Tratatului de la Maastricht [..], reprezintă expresia adâncirii gradului de integrare atins până la acea dată, fiind totodată cadrul perfecţionării fenomenului comunitar”15. Acest document reprezintă actul constitutiv al Uniunii Europene care nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi Europene, ci le reuneşte sub un numitor comun, acela al unei „politici şi forme de colaborare”. Precum se afirmă în literatura de specialitate străină şi autohtonă, Ciochină-Barbu, Ioan, Drept instituţional al Uniunii Europene, Edit. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 29. În Danemarca a fost nevoie de un al doilea referendum, iar în Germania s-a înaintat o excep ție de neconstituționalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului. 15 Leicu, Cornelia; Leicu, Ioan,  Instituţiile comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.18. 13 14

8

Uniunea Europeană se ridică pe trei  piloni: Comunităţile Europene, politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne (JAI). Tratatul reuşeşte să instituie o cetăţenie europeană, să consolideze puterile Parlamentului European şi să lanseze Uniunea Economică şi Monetară (EUM). În ceea ce  priveşte modificările aduse de TUE, acesta a modificat, în special, Tratatul de instituire a CEE şi a dat o nouă structură întregului sistem de tratate, înglobând Tratatele constitutive ale Comunităţilor. Obiectivele generale ale Tratatului de la Maastricht sunt prezentate în art. B şi constau în: -

promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi susţinut, în  principal prin crearea unui spaţiu fără frontiere interioare;

-

întărirea coeziunii economice şi sociale;

-

stabilirea unei UEM care va implica, la momentul oportun şi conform dispoziţiilor tratatului, moneda unică;

-

afirmarea în viaţa internaţională a identităţii Uniunii;

-

întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor naţiunilor statelor membre;

-

dezvoltarea unei strânse cooperări în sectorul justiţiei şi al afacerilor interne;

-

menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea acestuia conform  procedurii stabilite în art. N2.16

Potrivit Tratatului, „pentru realizarea coerenţei şi continuităţii acţiunilor întreprinse în scopul îndeplinirii obiectivelor de mai sus, Uniunea dispune de un cadru instituţional unic  perfecţionat şi adaptat: Consiliul European, Parlamentul European, Comisia şi Curtea de Justiţie”17. Tratatul de la Maastricht a însemnat o etapă fundamentală în construcţia europeană datorită instituţionalizării Uniunii Europene şi de asemenea, datorită creării perspectivelor  reale pentru o Europă politică. •

Tratatul de la Amsterdam

Adoptat la 2 octombrie 1977 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, Tratatul de la Amsterdam cuprinde trei părţi: -

modificări aduse tratatelor (Tratatul de instituire a Uniunii Europene şi Tratatele privind instituirea Comunităţilor Europene);

16 17

www.europainfo.ro Ciochină-Barbu, Ioan, op. cit., p. 30. 9

-

simplificarea analizării tratatelor prin eliminarea dispoziţiilor devenite desuete din Tratatele constitutive;

-

prevederi generale şi finale.18

Acest tratat este „o dovadă a continuării procesului evolutiv comunitar, deşi principala caracteristică a tratatului pare a consta în amânarea principalelor decizii pentru un viitor  incert”19. Tratatul aduce o serie de modificări, putând fi considerat „un instrument juridic de referinţă în procesul integrării europene” 20. Obiectivele principale ale acestuia constau în  permiterea Europei să îşi consolideze poziţia pe plan mondial, plasarea forţei de muncă şi a drepturilor cetăţenilor în centrul atenţiei Uniunii Europene, eficientizarea arhitecturii instituţionale a Uniunii în vederea viitoarei extinderi, suprimarea ultimelor obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi consolidarea securităţii. Tratatul a introdus un nou titlu (Titlul VII) şi a prevăzut posibilitatea unei colaborări mai strânse între statele membre prin introducerea conceptului de „Europă cu mai multe viteze”21. A adus, de asemenea, considerabile modificări tehnice şi de redactare, prevederile depăşite fiind îndepărtate. Având în vedere partea materială, Tratatul a prevăzut importante măsuri în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, cum ar fi regimul vizelor, azilul, imigrarea etc. •

Tratatul de la Nisa

Semnat în februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003 22, Tratatul de la Nisa a reuşit să aducă numeroase modificări, deşi acestea nu sunt satisfăcătoare pentru cei ce doresc crearea unei federaţii europene. Modificările instituţionale aduse prin acest tratat se referă la „extinderea principiului majorităţii calificate, numirea şi rolul Preşedintelui Comisiei, precum şi repartizarea competenţelor între Curte şi Tribunalul de Primă Instanţă” 23. S-a modificat numărul maxim al membrilor Parlamentului European de la 700 la 732, s-a introdus un nou titlu privind Ciochină-Barbu, Ioan, op. cit., p. 31. Diaconu, Nicoleta, Sistemul instituţional al Uniunii Europene , Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 22. 20 V. Duculescu, Tratatul de la Amsterdam – instrument juridic de referinţă în procesul integrării europene , Revista de Drept Comercial nr. 2/1999, p. 63. 21 Acest concept a fost anterior utilizat în domeniul politicii sociale şi în cel al uniunii monetare. 22 Tratul a parcurs o cale anevoioasă până la ratificare, întrucât a fost respins de irlandezi în cadrul unui referendum. 23 Rusu, Ioana-Eleonora; Gorning, Gilbert, op. cit., p. 20. 18 19

10

colaborarea pentru dezvoltare în domeniile economic, financiar şi tehnic şi, de asemena, s-a extins competenţa Comunităţii Europene de a încheia tratate în domeniul politicii comerciale comune şi asupra domeniului serviciilor şi a unor aspecte economice ale proprietăţii intelectuale. •

Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona (iniţial cunoscut ca Tratatul de Reformă) a fost semnat de către statele membre UE la 13 decembrie 2007 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 după mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale. Tratatul „modifică tratatele privind Uniunea Europeană şi Comunitatea Europeană, dar şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice” 24. „Acesta conferă Uniunii cadrul legislativ şi instrumentele necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde cerinţelor cetăţenilor” 25. Tratatul prezintă o Europă mai democrată şi mai transparentă, mai eficientă şi de asemenea, o Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care  promovează valorile Uniunii. Conform art. 47 din Tratatul privind Uniunea Europeană, cetăţenii europeni vor avea de acum un cuvânt de spus în domeniul afacerilor europene, drepturile lor fundamentale vor fi consacrate într-o Cartă, iar Uniunea Europeană va fi mai  bine pregatită în domeniul energiei, schimbărilor climatice, criminalităţii şi imigraţiei. În ceea ce priveşte sistemul instituţional, Tratatul de la Lisabona „aduce ajustări importante unor  instituţii, fără a modifica sistemul în ansamblu” 26. De asemenea, prin tratat, “Parlamentelor  naţionale din fiecare stat membru li se va acorda un rol mai important în examinarea legilor  UE înainte de adoptarea acestora, pentru a garanta că Uniunea nu îşi depăşeşte atribuţiile în aspecte care ar trebui tratate la nivel naţional sau local” 27.

§2. Sistemul instituţional al Uniunii Europene

Fuerea, Augustin, op. cit, p. 75. Articolul 47 din Tratatul privind Uniunea Europeană. 26 Predescu, Bianca Maria Carmen, Tratatul de la Lisabona – continuitate şi noutate în gândirea instituţională a Uniunii Europene, Revista Română de Drept Comunitar, Numărul 2/2010, p. 100. 27 Idu, Nicolae, Ghidul Tratatului de la Lisabona , Revista Română de Drept Comunitar, Numărul 1/2010, p. 123. 24 25

11

2.1. Scurt istoric al sistemului instituţional comunitar În prezent, cadrul instituţional al Uniunii Europene este reglementat în art. 13-19 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi prin art. 223-284 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Instituţiile UE sunt: -

Parlamentul European

-

Consiliul European

-

Consiliul

-

Comisia Europeană

-

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

-

Banca Centrală Europeană

-

Curtea de Conturi.

La început, “prin Tratatele de constituire a Comunităţilor europene s-au creat organe  paralele cu atribuţii asemănătoare. Prin Tratatul de fuziune, începând cu 1.07.1967, ele au fost unificate şi cele trei Comunităţi au dispus de instituţii comune” 28. Tratatele constitutive “au dotat Comunităţile cu un sistem instituţional mult mai dezvoltat prin comparaţie cu cel al altor  organanizaţii internaţionale” 29. În urma fuziunilor au rezultat instituţiile Comunităţilor  Europene: Parlamentul European; Comisia Europeană; Consiliul; Curtea de Justiţie. Deşi aceste instituţii erau comune pentru cele trei Comunităţi, fiecare dintre acestea şi-a exercitat competenţe diferite în funcţie de tratatul constitutiv în limitele căruia acţiona. 30 Evoluţia Comunităţilor Europene a fost marcată şi de apariţia Consiliului European, în cadrul căruia aveau loc întâlnirile dintre şefii de stat sau de guvern. Tratatul de la Maastricht “a confirmat vechile instituţii comunitare completând competenţele şi dezvoltând raporturile dintre acestea, în sensul democratizării şi strângerii legăturilor dintre ele” 31. Structura instituţională de bază a Comunităţilor Europene a fost comună şi Uniunii Europene până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, aceasta neavând un cadru instituţional distinct de cel comunitar.

2.2. Principii instituţionale Ciochină-Barbu, Ioan, op.cit., p. 92. Munteanu, Roxana, Drept european: evoluţie, instituţii, ordine juridică. , Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996,  p. 190. 30 Vătăman, Dan, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 62. 31 Vătăman, Dan, op. cit., p. 63. 28 29

12

Principiile care guvernează activitatea instituţiilor Uniunii Europene sunt următoarele: -

principiul autonomiei de voinţă;

-

principiul atribuirii de competenţe;

-

principiul echilibrului instituţional.

Principiul autonomiei de voinţă – permite fiecărei instituţii să se organizeze liber în limitele legale stabilite, putându-şi elabora propriile regulamente de organizare şi de funcţionare. De asemenea, acestea îşi pot numi proprii funcţionari. 32 Deşi instituţiile nu au personalitate juridică 33 (având în vedere faptul că acţionează în numele Uniunii Europene, nu în nume propriu), acestea au autonomie. Toate libertăţile sunt subordonate scopului realizării sarcinilor ce le-au fost încredinţate prin tratate. Principiul atribuirii de competenţe – potrivit acestui principiu, fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu  procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea. “Nu este permisă îndeplinirea atribuţiilor implicite, deduse” 34. Principiul echilibrului instituţional – are rolul de a cârmui raporturile existente între instituţiile comunitare şi este conceput atât ca un principiu de separare a puterilor şi a competenţelor instituţiilor, cât şi de colaborare între instituţii. Fiecare instituţie sau organ comunitar trebuie să îşi exercite competenţele fără a împiedica în niciun fel exercitarea competenţelor ce au fost atribuite celorlalte instituţii. Se poate afirma astfel că pe lângă caracterul limitat, exercitarea competenţelor de către instituţiile comunitare are şi un caracter  exclusiv.

2.3. Repartizarea competenţelor între instituţiile Uniunii Europene Plecând de la principiile instituţionale care stau la baza funcţionării instituţiilor  Uniunii Europene, se poate observa faptul că aceste instituţii exercită în mod independent o Fuerea, Augustin,  Manualul Uniunii Europene, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 85-86. 33 Exceptând Banca Centrală Europeană. 34 Fuerea, Augustin, op. cit., p.86. 32

13

serie de funcţii în scopul atingerii obiectivelor UE, aceste funcţii aflându-se în strânsă corelare cu interesele naţionale ale statelor membre. Astfel, se pot distinge următoarele funcţii: 35 Funcţia legislativă – presupune adoptarea actelor juridice ale Uniunii, în acest scop instituţiile acţionând atât individual cât şi în colaborare, în limitele competenţelor atribuite de tratate. Spre deosebire de sistemele naţionale unde Parlamentul reprezintă forul legislativ, în cadrul Uniunii Europene este nevoie de mai multe instituţii şi organe pentru elaborarea deciziei. Principiul ce stă la baza acestei funcţii este cel al echilibrului instituţional. Instituţiile ce participă la procesul legislativ sunt următoarele: Consiliul European, Parlamentul European, Consiliul, Comisia Europeană şi alte organe cu rol consultativ (Comitetul Economic şi Social sau Comitetul Regiunilor). Funcţia executivă – constă în activitatea de executare a legislaţiei Uniunii Europene şi de asigurare a bunei funcţionări a structurii organizatorice a Uniunii. Această funcţie este rezervată Comisiei Europene ce are competenţe prevăzute de tratate şi atribuţii normative tranferate de către Consiliu. Funcţia bugetară – această procedură privind adoptarea bugetului Uniunii Europene implică participarea mai multor instituţii ale Uniunii, acestea având diferite competenţe şi roluri în deciderea bugetului. Cele care adoptă bugetul anual al Uniunii sunt Parlamentul European şi Consiliul, pe baza unei propuneri care cuprinde proiectul de buget prezentat de Comisie. Procedura se face cu respectarea echilibrului veniturilor, cheltuielilor şi a resurselor   proprii ale Uniunii. Execuţia bugetului se face de către Comisie ce cooperează cu statele membre în vederea folosirii creditelor. Funcţia de control – poate fi analizată prin prisma controlului politic şi a celui  jurisdicţional şi implică mai multe instituţii ale Uniunii. Din punct de vedere al controlului  politic, aceasta este exercitată în special de către Parlamentul European prin anumite mijloace (dreptul la petiţionare al cetăţenilor, anchetele, dreptul Parlamentului la o cale de atac în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene). În ceea ce priveşte controlul jurisdicţional, acesta este 35

Vătăman, Dan, Drept instituţional al Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 51. 14

exercitat de către Curtea de Justiţie a UE, Tribunalul şi tribunalele specializate, care asigură respectarea dreptului la interpretarea şi aplicarea tratatelor. Funcţia de reprezentare în plan internaţional – presupune încercarea Uniunii de a “depune toate eforturile pentru a dezvolta relaţii şi a construi parteneriate cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale, regionale sau globale care împărtăşesc principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extinderea Uniunii” 36. Astfel, Consiliul European indentifică interesle şi obiectivele Uniunii şi ia decizii privitoare la politica externă şi de securitate comună, dar şi în celelalte domenii ale acţiunii externe. Un alt rol important în această funcţie îl au Consiliul şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate care asigură unitatea, coerenţa şi eficienţa acţiunii UE.

§3. Delimitări conceptuale “Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, noţiunea de “instituţie” desemnează “un organ sau organizaţie care desfăşoară cu precădere activităţi cu caracter  administrativ sau social-cultural” 37. În această viziune instituţia reprezintă o organizaţie, dar în ceea ce ne priveşte, sistemul instituţional al UE trebuie văzut ca “un ansamblu coerent de structuri identice şi organizaţionale care asigură existenţa şi funcţionarea comportamentală fie a diferitelor laturi care compun Uniunea, fie a ansamblului acesteia” 38. Instituţiile constituie “structura acţională cea mai importantă a Uniunii Europene [...] şi prezintă următoarele caracteristici:” 39 fiecare dintre instituţii are un loc distinct în organizarea UE, astfel:

•

-

Consiliul European “oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale” 40;

-

Consiliul reprezintă interesele statelor membre;

Vătăman, Dan, op. cit., p. 53. Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 491. 38 Tescaşiu Bianca, Instituţii Europene. Schimbări şi adaptări din perspectiva extinderii UE, , Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 39. 39 Fuerea, Augustin, Instituţiile Uniunii Europene , Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 37. 40 Articolul 15 TUE. 36 37

15

-

Comisia Europeană apară interesele Uniunii;

-

Parlamentul European reprezintă interesele cetăţenilor statelor membre;

-

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură interpretarea uniformă a drepturilor UE;

•

-

Banca Centrală Europeană – asigură politica monetară a Uniunii Europene;

-

Curtea de Conturi asigură legalitatea folosirii resurselor financiare 41. fiecare instituţie reprezintă un principiu determinat, având un fundament

 politic şi sociologic distinct; •

funcţiile instituţiilor UE nu coincid schemei lui Montesquieu, astfel că puterea legislativă aparţine Consiliului, Comisia Europeană este executivul iar Consiliul are în acelaşi timp funcţiile legislativă, executivă, guvernamentală;

•

instituţiile participă direct la adoptarea deciziilor;

•

instituţiile (mai puţin BCE) nu au personalitate juridică;

•

instituţiile îşi exercită atribuţiile şi competenţele în temeiul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi cele prevăzute în TUE. 42 Instituţiile se bazează în activitatea lor pe sprijinul organelor tehnice, auxiliare, acestea

însă neparticipând direct la adoptarea deciziilor. Organele tehnice au rolul de a pregăti decizia UE şi de a asigura continuitatea activităţii instituţiilor între reuniuni. 43

SECŢIUNEA A II-A APARIŢIA COMISIEI EUROPENE §1. Comisia Europeană potrivit tratatelor institutive

Fuerea, Augustin,  Manualul Uniunii Europene, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), p. 84. 42 Fuerea, Augustin, op. cit. p. 84-85. 43 Fuerea, Augustin, op. cit. p. 85. 41

16

“În prima etapă de dezvoltare a construcţiei comunitare au existat instituţii similare  pentru fiecare dintre cele trei Comunităţi Europene”44. Comisia îşi începe istoria odată cu apariţia Înaltei Autorităţi, cea care împreună cu Consiliul Special de Miniştri, Adunarea Comună şi Curtea de Justiţie, alcătuiau cele patru instituţii ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Înalta Autoritate reprezenta executivul comunităţii iar printre atribuţiile ei se numărau definirea obiectivelor comune, organizarea de consultaţii în materie, acordarea de împrumuturi sau de garanţii etc. Înalta Autoritate era alcătuită din nouă membri ce erau numiţi prin comun acord de cele şase guverne şi erau desemnaţi pe şase ani. Fiind prezidată de Jean Monnet, şi-a început  prima şedinţă la Luxemburg, la 10 august 1952. Un rol decisiv l-au avut Tratatele de la Roma (1957) în baza cărora s-au creat Comisii separate ce aveau sediul la Bruxelles. Acestea erau formate tot din nouă membri numiţi pe o  perioadă de patru ani. Spre deosebire de Înalta Autoritate, Comisia CEE nu putea adopta decizii, ci punea în aplicare hotărârile Consiliului de Miniştri şi asigura executarea dispoziţiilor prevăzute de Tratat.

§2. Comisia Europeană potrivit Tratatului de fuziune “Denumirea de “Comisie Europeană” a fost consacrată prin Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru Comunităţile Europene (Tratatul de Fuziune de la Bruxelles, 1965), acesta pevăzând unirea celor trei Comisii într-o singură instituţie, Comisia Comunităţilor Europene”45. Tratatul stipulează independenţa Comisiei faţă de guvernele statelor membre, dar în acelaşi timp stabileşte răspunderea politică a acesteia faţă de Parlamentul European, acesta putând adopta o moţiune de cenzură împotriva ei. Art. 9 al Tratatului de Fuziune prevede faptul că noua entitate urma să-şi exercite puterile şi jurisdicţia conform prevederilor fiecărui tratat institutiv în parte. Mai târziu, în urma adoptării Actului Unic European, aceste prevederi au fost completate şi, conform art. 3 AUE, “instituţiile Comunităţilor Europene [...] îşi exercită puterile şi competenţele în condiţiile şi în scopurile  prevăzute de Tratatele de instituire a Comunităţilor şi în tratatele şi actele ulterioare de 44 45

Vătăman, Dan, op. cit., p. 110. Vătăman, Dan, op. cit., p. 100. 17

modificare sau completare a acestora”. Tot prin Actul Unic European anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu către Comisie. 46

§3. Comisia Europeană potrivit Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa 3.1. Comisia Europeană potrivit Tratatului de la Maastricht Tratatul de la Maastricht (1993) menţine denumirea stabilită prin Tratatul de la Bruxelles. Comisia reprezintă “guvernul comunitar” 47, iar conform tratatului, aceasta este compusă din 17 membri ce sunt aleşi în temeiul competenţei lor generale şi prezentând toate garanţiile de independenţă. Un rol important al Comisiei este de a negocia acordurile comerciale externe, în acest sens “Conform Tratatului de la Maastricht (art.300), Comisia solicită aprobarea Consiliului pentru a începe negocierile – împreună cu un comitet consultativ desemnat de către Consiliu pentru a asista – în cadrul directivelor Consiliului,  privind încheierea unor acorduri în domeniul politicii agricole, în transporturi, pescuit, etc.” 48. Tratatul de la Maastricht aduce modificări “în privinţa modalităţii de desemnare a membrilor Comisiei şi în privinţa duratei mandatului lor” 49. Astfel, dacă în prevederile anterioare din Tratatul de Fuziune, membrii Comisiei erau numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, Tratul de la Maastricht prevede o nouă procedură conform căreia guvernele statelor membre desemnează de comun acord, după consultarea Parlamentului European, personalitatea pe care intenţionează să o numească preşedinte al Comisiei. Apoi, guvernele statelor membre, în consultare cu preşedintele desemnat al Comisiei, desemnează celelalte personalităţi pe care urmează să le numească membri ai Comisiei.50 În ceea ce priveşte durata mandatului membrilor, perioada de patru ani prevăzută în TCEE este mărită la cinci ani (potrivit art. 214 TCE) şi astfel Comisia dezvoltă o anumită dependenţă faţă de Parlamentul European. “Odată cu Tratatul de la Maastricht a fost adoptat şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în virtutea căruia Comisia Europeană era competentă să: vegheze asupra aplicării dispoziţiilor tratatelor ca şi a dispoziţiilor luate de instituţii în virtutea acestuia; [...] dispunea de putere de decizie proprie şi participa la Vătăman, Dan, op. cit., p. 101. Gyula, Fábián, Drept instituţional comunitar , Editura Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2008, p. 175. 48 Marcu, Viorel,  Drept instituţional comunitar , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 70. 49 Diaconu, Nicoleta, op. cit., p. 70. 50 Diaconu, Nicoleta, op. cit., p. 71. 46 47

18

formularea actelor Consiliului şi Parlamentului European în condiţiile prevăzute de tratat; exercită competenţe pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor stabilite de el” 51.

3.2. Comisia Europeană potrivit Tratatului de la Amsterdam Prin Tratatul de la Amsterdam (1999), Comisia a rămas cu aceleaşi atribuţii, dar au existat şi modificări esenţiale aduse de tratat, cum ar fi: introducerea procedurii acordului în legătură cu desemnarea celorlalţi membri ai Comisiei, întărirea poziţiei preşedintelui Comisiei, rămânerea în exclusivitate a cooperării în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne sau deţinerea monopolului iniţiativei în domeniul “cooperării intensificate”. 52 Conform tratatului, “Comisia apare ca organ executiv al Comunităţilor/UE şi în această calitate ea constituie motorul ce antrenează activităţile comunitare” 53.

3.3. Comisia Europeană potrivit Tratatului de la Nisa Conform Tratatului de la Nisa (2003), Comisia Europeană urmează să aibe în componenţă numai câte un comisar de proveninenţă din fiecare stat membru. O altă modificare adusă de acest Tratat este faptul că puterile Preşedintelui Comisiei au fost extinse  pentru buna funcţionare a acesteia. Printre atribuţiile preşedintelui se numără: organizarea internă, eventualele remanieri şi puterea de a cere demisia comisarilor. 54

SECŢIUNEA A III-A REFORMA COMISIEI EUROPENE POTRIVIT TRATATULUI INSTITUIND O CONSTITUŢIE PENTRU EUROPA §1. Despre Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa

Vătăman, Dan, op. cit., p. 101 www.europeana.ro 53 Lefter, Cornelia,  Drept comunitar instituţional , Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 109. 54 www.ec.europa.eu 51 52

19

Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa (Constituţia Europeană) a fost semnat la 29 octombrie 2004, la Roma, după un lung proces de dezbateri. Tratatul a reprezentat o speranţă în schimbarea masivă a modului în care arăta şi funcţiona Uniunea, dar   procesul de adoptare al său a fost practic îngheţat în primăvara lui 2005, în două referendumuri din Franţa şi Olanda. Conţinutul Constituţiei Europene denotă modul în care sa considerat că ar trebui să arate Uniunea Europeană a viitorului şi reprezintă un indiciu ce indică către ce se indreaptă construcţia europeană. Motivul de renunţare la încercarea de a se găsi o soluţie pentru ca el să intre în vigoare este faptul că era de aşteptat ca şi celelalte ţări să nu dorească a îl adopta. Astfel, s-a apelat la soluţia unui nou Tratat de reformă – Tratatul de la Lisabona (2009). 55 Tratatul constituţional stabileşte faptul că Uniunea Europeană este o Uniune a cetăţenilor şi a statelor din Europa şi “este structurat în patru părţi, după cum urmează: -

prima parte conţine dispoziţii care definesc Uniunea, obiectivele sale, competenţele acesteia, procedurile decizionale şi instituţiile Uniunii;

-

Carta drepturilor fundamentale, proclamată solemn de către Consiliul European de la Nisa, în anul 2000 [...];

-

a treia parte a Proiectului de Constituţie are în vedere politicile şi acţiunile Uniunii şi preia un număr important din dispoziţiile tratatelor actuale;

-

cea de a patra parte conţine clauzele finale, printre care procedurile de adoptare şi de revizuire a acestei Constituţii.”56

Conform Titului IV- “Instituţiile şi Organele Uniunii” al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, “Uniunea dispune de un cadru instituţional ce are drept scop: -

promovarea valorilor sale;

-

urmărirea obiectivelor sale;

-

slujirea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre;

-

asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor sale.” 57

Cadrul instituţional menţionat în acelaşi Titlu cuprinde Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a Uniunii www.europeana.ro Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), p. 286. 57 Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa , Institutul European din România, Bucureşti, 2004. 55 56

20

Europene. Aceste instituţii acţionează în limitele atribuţiilor ce îi sunt conferite prin Constituţie şi de asemenea, cooperează reciproc în mod loial.

§2. Comisia Europeană potrivit Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa În ceea ce priveşte Comisia Europeană, aceasta este prevăzută în articolul I-26 şi este  prezentată ca fiind “o instituţie colegială, formată din Preşedinte, Vicepreşedinte (care va îndeplini şi funcţia de ministru de externe al Uniunii) şi din 13 Comisari europeni, care vor fi selectaţi printr-un sistem de rotaţie egală între statele membre” 58. Membrii Comisiei sunt aleşi  pe “criterii de competenţă generală şi angajament european, iar independenţa lor este mai  presus de orice îndoială” (art. I-26, alin 4), mandatul lor fiind pe cinci ani. Comisia va fi alcătuită până în 2014 din câte un resortisant din fiecare stat membru care este unul dintre vicepreşedinţi. După încetarea mandatului, Comisia va fi alcătuită dintrun număr de membri corespunzător cu 2/3 din numărul statelor membre 59. Selectarea membrilor Comisiei din rândul resortisanţilor statelor membre se face conform unui sistem de rotaţie egal între statele membre. Celelalte persoane ce urmează să fie desemnate ca membri ai Comisiei sunt recomandate de Consiliu împreună cu preşedintele ales. Selecţia persoanelor  se face pe baza sugestiilor făcute de statele membre. 60 Comisia răspunde în faţa Parlamentului European, ce poate adopta o moţiune de cenzură împotriva acesteia. În acest caz, membrii Comisiei trebuie să demisioneze colectiv din funcţiile lor iar ministrul afacerilor de externe al Uniunii este obligat, de asemenea, să demisioneze din funcţiile pe care le exercita în cadrul Comisiei (art. I-26, alin 8, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa). Pentru a putea asigura o transparenţă deplină în relaţiile cu toate statele membre, Comisia trebuie să rămână în strânsă legătură cu acestea, să asigure schimb de informaţii şi să se consulte cu toate statele membre.

Rusu, Ioana-Eleonora; Gorning, Gilbert, op. cit., p. 260. Acest lucru este posibil dacă Consiliul European, hotărând în unanimitate, nu hotărăşte să modifice această cifră. 60 Fuerea, Augustin, op. cit., p. 291. 58 59

21

SECŢIUNEA A IV-A COMPONENŢA, ORGANIZAREA, FUNCŢIONAREA ŞI ATRIBUŢIILE ACTUALE ALE COMISIEI EUROPENE POTRIVIT TRATATULUI DE LA LISABONA §1. Componenţa şi statutul membrilor Comisiei Comisia este adesea descrisă ca fiind executivul Uniunii Europene. Deşi este adevărat faptul că această instituţie realizează deciziile şi politicile Uniunii, aceasta nu este tot ceea ce face; de asemenea, propune legislaţia şi reprezintă, în numeroase cazuri, un rol esenţial în

22

modelarea deciziei finale. O mare parte a normelor legislative ale Uniunii sunt structurate în aşa fel încât Comisia are un cuvânt de spus în diversele etape când legislaţia este făcută. 61 Componenţa Comisiei Europene a variat de-a lungul timpului. Iniţial ea a fost compusă din 9 membri, după aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei a trecut la 13 membri, apoi la 14 după aderarea Greciei şi la 17 membri după aderarea Spaniei şi Portugaliei. Începând cu 1995, aceasta a avut 20 de membri, iar după extinderea Uniunii Europene la 25 de state, din anul 2004, numărul membrilor Comisiei s-a ridicat la 30. “Cele 15 state deja membre ale UE şi-au păstrat numărul resortisanţilor în cadrul Comisiei, acestora adăugându-li-se câte un resortisant al celor 10 noi state membre. Noii membri nu au deţinut, însă, un portofoliu propriu până la începutul mandatului viitoarei Comisii, la 1 noiembrie 2004. Astfel, fiecare dintre cei zece noi membri au fost repartizaţi timp de şase luni pe lângă vechii comisari europeni. În acelaşi timp, cei zece noi membri aveau drept de vot şi  participau “activ” la luarea deciziilor executivului Uniunii” 62. În 2004 Comisia cuprindea 25 de membri (câte unul pentru fiecare stat component al Uniunii Europene), iar de la 1 ianuarie 2007 (odată cu aderarea României şi Bulgariei la UE) numărul a crescut la 27 de membri, fiecare stat membru având un resortisant desemnat. Fiecare membru al Comisiei Europene este responsabil în cadrul acesteia de un anumit  portofoliu sau domeniu politic şi de Directoratul general din domeniul respectiv .63 Comisia actuală a fost aleasă de Parlamentul European pe 9 februarie 2010. Aceasta a suferit în organizarea sa diferite transformări, actuala Comisie Europeană având următoarea structură: 1 Preşedinte şi 26 Comisari, dintre care 5 îndeplinesc şi funcţia de Vicepreşedinţi. Componenţa acesteia este următoarea 64: -

José Manuel Barroso (Portugalia) – Preşedintele Comisiei Europene;

-

Catherine Ashton (Marea Britanie) –Vicepreşedinte, Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate;

-

Viviane Reding (Luxemburg) – Vicepreşedinte, Comisar pentru justiţie, drepturi fundamentale şi cetăţenie;

Traducere din Horspool, Margot & Humphreys, Matthew,  European Union Law, Oxford University Press, Oxford, 2010, p. 52. 62 Fuerea, Augustin,  Manualul Uniunii Europene, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), p. 116. 63 Fuerea, Augustin, op. cit., p. 116. 64 www.ec.europa.eu 61

23

-

Joaquin Almunia (Spania) – Vicepreşedinte, Comisar pentru concurenţă;

-

Siim Kallas (Estonia) – Vicepreşedinte, Comisar pentru transport;

-

Neelie Kroes (Olanda) – Vicepreşedinte, Comisar pentru Agenda digitală;

-

Antonio Tajani (Italia) – Vicepreşedinte, Comisar pentru industrie şi anteprenoriat;

-

Maroš Šefčovič (Slovacia) – Vicepreşedinte, Comisar pentru relaţii interinstituţionale şi administraţie;

-

Olli Rehn (Finlanda) – Vicepreşedinte, Comisar pentru afaceri economice şi monetare şi moneda Euro;

-

Janez Potočnik (Slovenia) – Comisar pentru mediu;

-

Andris Piebalgs (Letonia) – Comisar pentru dezvoltare;

-

Michel Barnier (Franţa) – Comisar pentru piaţa internă şi servicii;

-

Androulla Vassiliou (Cipru) – Comisar pentru educaţie, cultură, multilingvism şi tineret;

-

Algirdas Šemeta (Lituania) – Comisar pentru impozitare şi uniune vamală, audit şi antifraudă;

-

Karel De Gucht (Belgia) – Comisar pentru comerţ;

-

John Dalli (Malta) – Comisar pentru sănătate şi protecţia consumatorilor;

-

Máire Geoghegan-Quinn (Irlanda) – Comisar pentru cercetare, inovare şi ştiinţă;

-

Janusz Lewandowski (Polonia) – Comisar pentru programare financiară şi  buget;

-

Maria Damanaki (Grecia) – Comisar pentru afaceri maritime şi pescuit;

-

Kristalina Georgieva (Bulgaria) – Comisar pentru cooperare internaţională, ajutor umanitar şi reacţie la situaţii de criză;

-

Günther Oettinger (Germania) – Comisar pentru energie;

-

Johannes Hahn (Austria) – Comisar pentru politica regională;

-

Connie Hedegaard (Danemarca) – Comisar pentru combaterea schimbărilor  climatice;

-

Štefan Füle (Republica Cehă) – Comisar pentru extindere şi politica de vecinătate;

24

-

László Andor (Ungaria) – Comisar pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune;

-

Cecilia Malmström (Suedia) – Comisar pentru afaceri interne;

-

Dacian Cioloş (România) – Comisar pentru agricultură şi dezvoltare rurală.

Până la data de 31 octombrie 2014 Comisia europeană “este compusă dintr-un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele său şi Înaltul Reprezentant al Uniunii  pentru afacerile străine şi politica de securitate, care este unul dintre vicepreşedinţi” (art 17 alin (4) T.U.E.). Potrivit art. 17 alin (5) T.U.E. începând cu 1 noiembrie 2014 Comisia Europeană va fi compusă dintr-un număr de membri, inclusiv preşedintele său şi Înaltul Reprezentant, corespunzând celor 2/3 din numărul statelor membre (sau 18 dintr-o Uniune de 27). Consiliul European, statuând în unanimitate, va putea modifica acest număr. Membrii Comisiei voi fi aleşi conform unui sistem rotativ, stabilit în unanimitate de către Consiliul European care este fondat pe următoarele principii: 65 -

statele membre sunt tratate strict egale pentru determinarea ordinii de trecere şi a timpului de prezenţă a resortisanţilor lor în cadrul Comisiei Europene; astfel, diferenţa dintre numărul total al mandatelor deţinute de către resortisanţii a două state membre date nu poate fi niciodată mai mare decât 1;

-

fiecare dintre Comisiile europene succesive se constituie în aşa fel încât să reflecte într-o manieră satisfăcătoare diversitatea demografică şi geografică a ansamblului statelor membre.

Având în vedere desemnarea Comisiei Europene, din punct de vedere al alegerii  preşedintelui Comisiei, procedura este următoarea: Consiliul European (având majoritate calificată), propune Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, ţinând cont de rezultatele alegerilor la Parlamentul European. Candidatul propus este ales de către Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. Dacă acest candidat nu strânge majoritatea, Consiliul European, având majoritate calificată, propune, într-un termen de o lună, un nou candidat, care este ales de către Parlamentul European în funcţie de aceeaşi procedură. Cu privire la alegerea Comisiei, procedura este prevăzută în art. 17 TUE şi este următoarea: Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte Voicu, Marin, Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona , Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 185-186. 65

25

 personalităţi pe care acesta propune să le numească membri ai Comisiei. Mandatul său este de 5 ani. “Alegerea acestor personalităţi se efectuează: -

pe baza sugestiilor făcute de către statele membre;

-

ţinând cont de competenţa generală şi de angajamentul lor european;

-

ţinând cont de garanţiile de independenţă pe care acestea le oferă.”66

Mandatul poate înceta în anumite situaţii, acestea fiind: în cazul împlinirii termenului, moţiunii de cenzură a Parlamentului, demisiei voluntare, demiterii din oficiu şi din cauza decesului. Dacă unul dintre membrii Comisiei a demisionat sau a decedat, acesta este înlocuit  până la încheierea mandatului de un nou membru ce are aceeaşi cetăţenie şi este numit de Consiliu de comun acord cu preşedintele Comisiei, după ce a fost consultat Parlamentul European. Dar dacă durata până la încheierea mandatului este scurtă, se poate decide că nu este necesară înlocuirea membrului. În caz de demisie a tuturor membrilor, aceştia trebuie să rămână în funcţie până la încheierea mandatului şi trebuie să gestioneze afacerile curente până la înlocuirea lor. 67 Preşedintele, Înaltul Reprezentant şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi votului de aprobare al Parlamentului European. Pe fondul acestei aprobări, Comisia Europeană este numită de către Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată. Din punct de vedere al competenţelor Comisiei Europene, aceasta „îşi exercită responsabilităţile în deplină independenţă. Membrii Comisiei nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la vreun guvern, instituţie, organ sau organism. Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu caracterul funcţiilor lor sau cu executarea îndatoririlor lor” 68. Referitor la Preşedintele Comisiei, acesta “din punct de vedere politic, este mult mai  puternic atunci când Comisia este mai mare. În plus, Tratatul de la Lisabona îi conferă puteri  juridice suplimentare”69. Competenţele Preşedintelui Comisiei sunt următoarele 70: -

să definească orientările în cadrul cărora Comisia să îşi exerseze misiunea;

-

să numească vicepreşedinţii, alţii decât Înaltul Reprezentant, dintre membrii Comisiei;

Voicu, Marin, op. cit., p. 187. Fuerea, Augustin, op. cit., p. 119-120. 68 Voicu, Marin, op. cit., p. 188. 69 Traducere din Piris, Jean-Claude, The Lisabon Threaty; A Legal and Political Analysis , Cambridge, 2010, p. 229. 70 Voicu, Marin, op. cit., p. 188. 66 67

26

-

să solicite demisia unui membru al Comisiei;

-

să decidă asupra organizării sale interne pentru a asigura coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunii sale; responsabilităţile care revin Comisiei sunt structurate şi repartizate între membrii săi de către Preşedinte care poate remania această repartiţie în timpul mandatului; ei îşi exercită funcţiile care le sunt atribuite de către Preşedinte sub autoritatea acesteia.

§2. Organizarea Comisiei Organizarea Comisiei Europene este reglementată de tratate şi de Regulamentul de  procedură al Comisiei prevăzut de art. 249 TFUE în care se precizează că “pentru a asigura funcţionarea sa şi a serviciilor sale, Comisia îşi stabileşte regulamentul de procedură şi asigură publicarea acestuia”. Comisia îşi exercită misiunea în cadrul orientărilor definite de către preşedintele acesteia, care decide organizarea internă a Comisiei, numeşte vicepreşedinţii, alţii decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, dintre membrii Comisiei71. Alte atribuţii ale preşedintelui sunt de a adopta “normele privind componenţa cabinetelor de care dispun membrii Comisiei în scopul de a-i asista în îndeplinirea sarcinilor  lor şi în elaborarea deciziilor Comisiei”72. În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, preşedintele Comisiei este sprijinit de un Secretar general, ce îl asistă la pregătirea lucrărilor şi la conducerea şedinţelor. Acesta “asigură punerea în aplicare a procedurilor decizionale şi veghează la executarea deciziilor, asigură coordonarea între servicii, ia măsurile necesare pentru a asigura notificarea şi  publicarea actelor, precum şi transmiterea de documente către alte instituţii, asigură relaţiile oficiale cu celelalte instituţii, urmăreşte lucrările altor instituţii şi informează Comisia” 73. Comisia îşi desfăşoară activitatea prin Directoare Generale şi servicii asimilate ce sunt împărţite în direcţii, iar direcţiile în unităţi, conform art. 21 al Regulamentului de Procedură. Acestea formează un singur serviciu administrativ. În cazuri speciale, Comisia poate crea funcţii şi structuri specifice, stabilind atribuţiile şi modalitatea lor de funcţionare. Potrivit art. 17, alin (6) TUE Vătăman, Dan, Dreptul Uniunii Europene, p. 104. 73 Fuerea, Augustin, op. cit., p. 122. 71 72

27

În noiembrie 2010 erau următoarele Directoare Generale în cadrul Comisiei Europene:74

74

-

Agricultură şi dezvoltare rurală;

-

Buget;

-

Combaterea schimbărilor climatice;

-

Concurenţa;

-

Afaceri economice şi financiare;

-

Educaţie şi cultură;

-

Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi egalitate de şanse;

-

Energie;

-

Întreprinderi şi industrie;

-

Mediu;

-

Agenţii executive;

-

Afaceri interne;

-

Afaceri maritime şi pescuit;

-

Mobilitate şi transporturi;

-

Sănătate şi consumatori;

-

Societate informaţională şi mass-media;

-

Piaţa internă şi servicii;

-

Justiţie;

-

Politica regională;

-

Cercetare;

-

Impozitare şi uniune vamală;

-

Dezvoltare;

-

Extindere;

-

EuropeAid – Oficiul de cooperare;

-

Relaţii externe;

-

Ajutor umanitar;

-

Comerţ;

-

Servicii generale;

www.europeana.ro 28

La aceeaşi dată erau următoarele Servicii Generale: -

Biblioteca centrală;

-

Comunicare;

-

Oficiul European de Luptă Antifraudă;

-

Eurostat;

-

Arhive istorice;

-

Centrul Comun de Cercetare;

-

Oficiul pentru Publicaţii;

-

Secretariatul General;

-

Servicii interne;

Existau şi următoarele servicii interne: -

Biroul Consilierilor de Politică Europeană;

-

Responsabilul cu protecţia datelor din cadrul Comisiei Europene;

-

Resurse umane şi securitate;

-

Informatică;

-

Infrastructură şi logistică – Bruxelles;

-

Infrastructură şi logistică – Luxemburg;

-

Serviciul de audit intern;

-

Interpretare;

-

Serviciul juridic;

-

Oficiul de Administraţie şi Plată a Drepturilor Individuale;

-

Traduceri.

Articolul 23 din Regulamentul de Procedură reglementează cooperarea şi coordonarea între servicii, conform căreia acestea lucrează în strânsă cooperare şi coordonat pentru elaborarea sau punerea în aplicare a deciziilor. De exemplu, înainte ca un document să fie  prezentat Comisiei, serviciul responsabil consultă serviciile asociate sau interesate şi

29

informează Secretariatul General de orice început de consultare. Consultarea serviciului  public este obligatorie în cazul tuturor proiectelor şi propunerilor de acte juridice .75

§3. Funcţionarea Comisiei Cu privire la şedinţe, Comisia este convocată de preşedintele său iar şedinţa se ţine cel  puţin o dată pe săptămână şi ori de câte ori este necesar. Preşedintele poate convoca reuniuni suplimentare, ce pot fi decise în funcţie de problemele apărute. Comisia adoptă în fiecare an  programul său de lucru şi stabileşte programe de lucru trimestriale. Membrii acesteia sunt obligaţi să participe la toate şedinţele, fiecare membru putând să ceară amânarea unei  probleme înscrise pe ordinea de zi sau poate înscrie o problemă ce nu se găseşte pe ordinea de zi76. Potrivit art. 250 TFUE, hotărârile Comisiei sunt valabil adoptate cu majoritatea membrilor săi, iar cvorumul este stabilit prin regulamentul de procedură al acesteia. 77 Aşadar, conform art. 7 din Regulamentul de procedură “numărul de membri a căror prezenţă este necesară pentru a costitui cvorumul este egal cu majoritatea numărului de membri prevăzut de tratat”. Cu privire la adoptarea deciziilor, aceasta este prevăzută în art. 8 din Regulamentul de  procedură ce prevede faptul că deciziile Comisiei sunt luate pe baza propunerii unuia sau mai multor membri ai săi. La cererea oricărui membru, Comisia trebuie să procedeze la vot, rezultatul deliberărilor urmând să fie constatat de către preşedinte şi consemnat într-un  proces-verbal de şedinţă78. Aceasta este procedura normală sau ordinară de adoptare a deciziilor Comisiei, dar există şi trei proceduri speciale, după cum urmează: 79 -

Procedura scrisă, conform căreia, în cazul în care acordul membrilor Comisiei asupra unui proiect ce aparţine unuia sau mai multor membri se exprimă prin această procedură, textul propunerii trebuie să fie comunicat în scris membrilor 

Vătăman, Dan, op. cit., p. 105. Ordinea de zi a şedinţelor Comisiei este adoptată de preşedinte. 77 Fuerea, Augustin, op. cit., p. 121. 78 Procesul-verbal de şedinţă se supune Comisiei spre aprobare, urmând să fie autentificat prin semnătura  preşedintelui şi a secretarului general. 79 Vătăman, Dan, op. cit., p. 106-107. 75 76

30

Comisiei şi să conţină termenul acordat pentru a face cunoscute rezervele sau modificările pe care doresc a le propune. Există posibilitatea ca în cursul  procedurii scrise membrii Comisiei să solicite ca propunerea să facă obiectul unei dezbateri. -

Procedura abilitării (delegării), potrivit căreia, Comisia poate abilita pe unul sau mai mulţi dintre membrii săi să ia măsuri de gestionare sau de administrare, în numele său şi în limitele şi condiţiile stabilite de ea. Comisia mai poate însărcina pe unul sau mai mulţi dintre membrii săi să adopte textul definitiv al unui act sau a unei propuneri ce trebuie înaintată celorlalte instituţii.

-

Procedura deliberării, corespunzător căreia, Comisia poate delega adoptarea unor măsuri de gestionare sau de administrare directorilor generali şi şefilor de servicii, în numele său si în limitele si condiţiile stabilite de ea. Deciziile adoptate prin aceste proceduri se înscriu într-o notă zilnică ce se menţioneză în  procesul-verbal de şedinţă.

§4. Rolul şi atribuţiile Comisiei Potrivit prevederilor cuprinse în art. 17 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (art. 9 D din Tratatul de la Lisabona), Comisia are următoarele atribuţii 80: -

promovează interesul general al Uniunii;

-

asigură aplicarea tratatelor şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora;

-

supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;

-

execută bugetul şi gestionează programele Uniunii Europene;

-

exercită funcţii de coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate;

80

Ciochină-Barbu, Ioan, op. cit., p. 115-116. 31

-

asigură reprezentarea externă a Uniunii, cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cauze prevăzute de tratate;

-

adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea încheierii de acorduri interinstituţionale;

-

actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei cu excepţia cazului când tratatele prevăd altfel.

Astfel, se poate deduce că “rolul Comisiei se rezumă la: -

asigurarea respectării prevederilor tratatelor Uniunii Europene;

-

iniţiativă legislativă, sub forma propunerilor de regulamente şi directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse;

-

chemarea în justiţie a celor vinovaţi de neîndeplinirea normelor juridice ale U.E.”81.

De asemenea, “în domeniile concurenţei şi agriculturii, Comisia se bucură de o considerabilă autonomie decizională” 82. Putem delimita în acest sens principalele funcţii exercitate de Comisie în cadrul sistemului instituţional al Uniunii Europene. Acestea sunt 83: -

funcţia de iniţiativă legislativă, în baza căreia Comisia elaborează propuneri de acte normative şi le trimite spre adoptare Consiliului şi Parlamentului European; actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia cazului când tratatele prevăd altfel;

-

funcţia de execuţie, Comisia reprezentând organul executiv al Uniunii Europene, având marea responsabilitate de a implementa şi coordona politicile Uniunii;

-

funcţia de decizie, conform căreia Comisia are competenţă decizională proprie,  putând adopta regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize;

-

funcţia de supraveghere, în virtutea căreia Comisia veghează la respectarea  prevederilor tratatelor şi a măsurilor adoptate de instituţiile Uniunii în temeiul acestora; Comisia poate declanşa anumite proceduri juridice pentru a stabili dacă, Consiliul ori statele membre îndeplinesc obligaţiile din tratate;

81

Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin,  Drept instituț ional comunitar european, Editura Actami, București, 2000,  p. 114. 82 Echkenazi, José, trad. de Belabed, Gina, Ghidul Uniunii Europene, Editura Niculescu, Bucureşti, 2008, p. 20. 83 Vătăman, Dan, Drept instituţional al Uniunii Europene, p. 117-121. 32

-

funcţia de reprezentare, prin care Comisia, alături de Consiliu, asigură reprezentarea internaţională a Uniunii Europene; în acest sens, prin Tratatul de la Lisabona s-a creat funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica externă şi de securitate comună, prin care Comisia îşi exercită responsabilităţile din domeniul relaţiilor externe; De asemenea, Comisia are rolul de negociator al Uniunii.

SECŢIUNEA A V-A PRIORITĂŢILE COMISIEI EUROPENE PENTRU 2010-2014  Noul Tratat de la Lisabona aduce multe schimbări în cadul Uniunii Europene, dar cea mai importantă constă în “sprijinirea UE în vederea combaterii provocărilor cu care societatea se confruntă în prezent şi cu care se va confrunta în viitor” 84. Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a prezentat în 2009 o viziune  pentru următorii zece ani ce este cunoscută sub numele de Europa 2020. Aceasta este menită să reprezinte o cale de ieşire din criza economică şi financiară şi, de asemenea, fixează trei  priorităţi ce se susţin reciproc85: -

creştere inteligentă;

-

creştere durabilă:

-

creştere favorabilă incluziunii.

Un alt scop al preşedintelui Comisiei este de a asigura implicarea deplină a Comisiei în menţinerea poziţiei Uniunii Europene ca actor principal pe scena mondială, considerând că relaţiile externe constituie un rol important în atingerea obiectivelor politicii interne a UE.

Publicaţia Comisia Europeană 2010-2014: profiluri şi priorităţi, Luxemburg, Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, 2010, p. 4. 85 Op.cit., p. 7. 84

33

Vicepreşedintele Catherine Ashton 86 se concentrează asupra diverselor aspecte de interes global, cum ar fi 87: -

neînmulţirea armelor nucleare;

-

combaterea terorismului;

-

drepturile omului;

-

energia şi schimbările climatice.

De asemenea, comisarul Ashton urmăreşte consolidarea operaţiunilor Uniunii Europene de gestionare a crizelor şi propune ca o soluţie pentru această problemă asigurarea dotării misiunilor cu personal, echipamente şi conducere adecvată. Datorită faptului că această Comisie este prima care are un comisar pentru justiţie, drepturi fundamentale şi cetăţenie, prioritatea vicepreşedintelui Viviane Reding este de a dezvolta “un veritabil spaţiu european de justiţie, în care cetăţenii, consumatorii şi întreprinderile să îşi poată exercita dreptul la libera circulaţie în interiorul UE” 88. În materia concurenţei, priorităţile constau în luarea unor măsuri drastice împotriva întreprinderilor şi guvernelor ce nu respectă normele europene din acest domeniu, controlarea subvenţiilor de stat pentru întreprinderi, ieşirea cu succes a băncilor din criza economică etc. O altă problemă ce necesită rezolvare rapidă este cea a reducerii emisiilor de dioxid de carbon în transporturi. Vicepreşedintele Siim Kallas îşi propune să atingă acest obiectiv, având însă grijă să existe un echilibru între protejarea drepturilor pasagerilor, combaterea  provocărilor de mediu, îmbunătăţirea siguranţei şi menţinerea profitabilităţii întreprinderilor  de transport. O atenţie deosebită se dă domeniului industriei şi antreprenoriatului, în acest sens obiectivul principal fiind revizuirea politicii industriale existente pentru ca întreprinderile din Europa să iasă din criza economică mai puternice şi mai competitive. Se urmăreşte dezvoltarea unei noi culturi a antreprenoriatului şi inovării în Europa prin crearea unui mediu menit să încurajeze cetăţenii să lanseze noi proiecte antreprenoriale. În ceea ce priveşte relaţiile interinstituţionale, vicepreşedintele Maroš Šefčovič urmăreşte revizuirea Codului de conduită al comisarilor, în speranţa că acesta va deveni un document de referinţă ce va inspira celelalte insitutuţii ale Uniunii. Catherine Ashton este primul comisar care deţine funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, astfel cum a fost creată prin Tratatul de la Lisabona. 87 Op.cit., p. 9. 88 Op. cit, p. 11. 86

34

Printre celelalte priorităţi ale Comisiei Europene se numără: -

creşterea ecologică a societăţii europene;

-

creşterea bunăstării economice a cetăţenilor UE;

-

rămânerea Uniunii pe prima poziţie în ceea ce priveşte acordarea de ajutor  ţărilor în curs de dezvoltare;

-

progresul în ceea ce priveşte educaţia şi învăţarea;

-

lupta împotriva fraudei;

-

creşterea locurilor de muncă;

-

eliminarea discrepanţelor în materie de inovare;

-

elaborarea şi gestionarea unor planuri anuale şi multianuale de cheltuieli ale Uniunii;

-

generarea unei creşteri economice în sectorul maritim;

-

asigurarea unei reacţii mai rapide, mai unitare şi mai vizibile a Europei în momentul producerii unei catastrofe;

-

extinderea masivă a resurselor regenerabile de energie;

-

stabilirea unui sistem eficient de migraţie legală;

-

reducerea emisiilor de gaze cu efect de sferă, ce aduc consecinţe grave asupra schimbărilor climatice;

-

dezvoltarea unei noi politici de urbanism pentru Europa;

-

crearea unei mai mari egalităţi în sistemul de sănătate şi asigurarea că se furnizează informaţii de o mai bună calitate pacienţilor şi consumatorilor;

-

combaterea şomajului în rândul tinerilor.

35

CONCLUZII Având ca misiune principală să promoveze interesul general al Uniunii Europene, Comisia Europeană a fost numită deseori “gardianul respectării tratatelor”, reprezentând executivul european şi având atribuţii foarte importante în cadrul Uniunii. Aceasta  promovează, apără şi garantează interesele statelor membre. De asemenea, Comisia reprezintă inima mecanismului instituţional al UE întrucât  propune legislaţia, politicile, programele de acţiune şi pune în aplicare deciziile Parlamentului European şi ale Consiliului Uniunii Europene. Membrii Comisiei (comisarii) sunt  personalităţi ale vieţii politice a statelor membre care acţionează numai în interesul Uniunii, neputând primi instrucţiuni de la guvernele lor naţionale. Tratatul de la Lisabona a adus ajustări importante Comisiei Europene, aceasta primind de la tratat mai multă putere astfel că, în prezent, Comisia îşi exercită capacităţile doar în virtutea tratatelor. Ea diferă de celelalte instituţii prin faptul că deţine monopolul de iniţiativă legislativă în Uniunea Europeană, aşadar numai Comisia poate face propuneri oficiale de legislaţie. Deoarece Consiliul European, după intratea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, are  puterea de a numi Comisia, se poate afirma faptul că cele două organisme deţin împreună  puterea executivă a Uniunii. Totuşi, susţinem faptul că numai Comisia este cea care reprezintă adevărata puterea executivă în Uniunea Europeană. Comisia Europeană este cel mai important organism supranaţional şi nu poate fi comparată cu nicio altă structură din politica naţională sau internaţională. Aceasta joacă un rol

36

cheie în punerea în aplicare de zi cu zi a dreptului Uniunii Europene într-o serie de domenii diferite, cum ar fi politica agricolă comună, politica în domeniul concurenţei şi ajutoarelor de stat sau administrarea uniunii vamale. Comisia are puteri semnificative şi în ceea ce priveşte transportul, impozitarea, elaborarea şi punerea în aplicare a bugetului Uniunii, administrarea fondurilor speciale, iar o altă sarcină importană a acesteia este de reprezentare pe plan extern. Sediul princial al Comisiei se află la Bruxelles, în clădirea Berlaymont, dar aceasta îşi desfăşoară activitatea şi în numeroase alte clădiri din Bruxelles şi Luxemburg, fiind cea mai mare instituţie a Uniunii Europene din punct de vedere al efectivului său de 25.000 de angajaţi. Limbile interne de lucru ale Comisiei sunt engleza, franceza şi germana. În concluzie, apreciem că această instituţie numită Comisia Europeană reprezintă cea mai originală dintre instituţiiile sistemului comunitar, îndeplinind atribuţiile unui adevărat executiv, ce are menirea de a veghea la respectarea tratatelor încheiate. Aceasta reprezintă interesul comun şi semnifică, în mare masură, personalitatea Uniunii Europene, apărând interesele cetăţenilor europeni.

37

BIBLIOGRAFIE

1. Cursuri, tratate, monografii 

Cartou, Louis, Comunaututés Européennes, Editura Dalloz, Paris, 1991;



Ciochină-Barbu, Ioan,  Drept instituţional al Uniunii Europene, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010;



Comisia Europeană 2010-2014: profiluri şi priorităţi,

Luxemburg, Oficiul pentru

Publicaţii al Uniunii Europene, 2010; 

Diaconu, Nicoleta, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;



Echkenazi, José, trad. de Belabed, Gina, Ghidul Uniunii Europene, Editura  Niculescu, Bucureşti, 2008;



Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin,  Drept instituț ional comunitar european, Editura Actami, București, 2000;



Fuerea, Augustin,  Drept comunitar al afacerilor , ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;



Fuerea, Augustin,  Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, București, 2003;



Fuerea, Augustin,  Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002;

38



Fuerea, Augustin,  Manualul Uniunii Europene, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;



Fuerea, Augustin,  Manualul Uniunii Europene, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;



Gyula, Fábián,  Drept instituţional comunitar , Editura Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2008;



Horspool, Margot & Humphreys, Matthew,  European Union Law, Oxford University Press, Oxford, 2010;



Lache, Minodora, Teză de doctorat: Dreptul comunitar - o nouă tipologie juridică, Universitatea “Nicolae Titulescu”, Facultatea de Drept, Bucureşti, 2008;



Lefter, Cornelia,  Drept comunitar instituţional , Editura Economică, Bucureşti, 2001;



Leicu, Cornelia; Leicu, Ioan,  Instituţiile comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;



Marcu, Viorel,  Drept instituţional comunitar , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;



McGiffen, Steven P., Uniunea Europeană. Ghid critic., ediţia nouă şi actualizată, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007;



Moreau Defarges, Philippe; trad. Lica, Doina şi Pecican, Ovidiu,  Instituţiile  Europene, Editura Amarcord, Timişoara, 2002;



Munteanu, Roxana,  Drept european: evoluţie, instituţii, ordine juridică., Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996;



Piris, Jean-Claude, The Lisabon Threaty; A Legal and Political Analysis, Cambridge, 2010;



Popescu, Mariana Roxana; Dumitrașcu, Mihaela Augustina; coordonator Fuerea, Augustin,  Drept comunitar european. Caiet de seminar , ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

39



Rusu, Ioana-Eleonora; Gorning, Gilbert,  Dreptul Uniunii Europene, ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;



Spence, David; Edwards, Geoffrey, The European Commision, Editura Longman, London, 1994;



Tescaşiu Bianca,  Instituţii Europene. Schimbări şi adaptări din perspectiva extinderii UE , Editura C.H. Beck,



Bucureşti, 2009;

Tratatul de instituire a unei constituţii pentru Europa ,

Institutul European din

România, Bucureşti, 2004; 

Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999;



Tratatul Uniunii Europene: Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene ,

Editura Lucretius, Bucureşti, 1997; 

Uniunea Europeană: Tratatul de la Lisabona, Best Publishing, Bucureşti, 2008;



Vătăman, Dan, Drept instituţional al Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;



Vătăman, Dan,  Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;



Voicu, Marin, Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.

2. Legislație 

Actul Unic European – 1968 (intrat în vigoare în 1987);



Tratatul de la Amsterdam – 1997 (intrat în vigoare în 1999);



Tratatul de la Bruxelles instituind un Consiliu unic și o Comisie unică – 1965 (intrat în vigoare în 1967);



Tratatul de la Lisabona – 2007 (intrat în vigoare în 2009);



Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană – 1992 (intrat în vigoare în 1993);



Tratatul de la Nisa – 2001 (intrat în vigoare în 2003);



Tratatul de la Paris instituind CECO/CECA – 1951 (intrat în vigoare în 1952);

40