Leonida Neamtu - Colectie (10 volume) .pdf

Leonida Neamtu Colectie Balada capitanului Haag …………………. 2 Chirie pentru speranta …………………… 202 Curbura dubla a infinitului ……………... 378 Deodata, inevitabilul ………………………. 582 Inotatorul ranit ……………………………… 762 Moartea ca o floare de Nu-ma-uita ….. 928 Naratiuni detective ……………………….. 1070 Speranta pentru marele vis …………… 1332 Strania poveste a marelui joc ………… 1575 Teroare pentru colonel …………………. 1753

1

Ilustraţia copertei de GH. MARINESCU COLECŢIA AVENTURA

2

Leonida Neamţu BALADA CĂPITANULUI HAAG EDITURA ALBATROS BUCUREŞTI • 1984

3

Enigma doamnei cu pelerină neagră

Fermecătoarea femeie purta – purtase – o pelerină de catifea neagră. Beneficia – beneficiase – de nişte ochi verzi ce ar fi dat de gândit oricui – chiar şi unui negânditor; de un păr negru, greu, căzut pe umeri. Buzele răsfrânte vorbeau despre senzualitate – însă acesta nu e un deziderat obligatoriu. Cine a spus-o? Diderot? Nu suntem siguri... Vârsta ei părea să fie vârsta unei femei tinere ce intenţionează să îmbătrânească foarte târziu. Sau deloc. Sau niciodată... Până acum, ceva deosebit? Nu prea... Atâtea femei frumoase, cu, sau fără pelerine, cu păr negru, căzut pe umeri... Dar, dar, dar, între acei umeri deosebiţi, undeva între omoplat şi coloană, sărea în ochi – ca o podoabă de frumuseţe? – o, nu! – o rană urâtă, aducătoare de moarte. Însă doamna cu pelerină neagră şi ochi verzi încă nu decedase. Cei ce o găsiseră, la intersecţia străzii Pata cu Ghioceilor, din Cluj, au crezut-o moartă, se gândeau s-o transporte la morgă, se întrebau de fapt unde e morga, până ce un automobilist amabil a oprit, opinând că tânăra femeie trebuie dusă mai întâi la Salvare. Aici, un tânăr stagiar, dr. Stănescu, îi examină cu severitate exagerată pe cei trei ce o aduseseră pe „moartă”; nu era un tip impozant stagiarul, dar dispunea de o dicţiune perfectă şi de nişte ochi stacojii... — Care din voi e vinovatul? Şi-n acelaşi timp, profesional, cerceta mâinile şi hainele celor trei, căutând urme de sânge. Nu existau, – dar asta nu înseamnă cine ştie ce.

4

Comisarul Maximilian Cornea, şeful Brigăzii a 3-a Criminale din Capitală, un fercheş individ subţirel, elegant, spaima asasinilor şi fante recunoscut, unul dintre favoriţii şefiilor, fiindcă înregistra succese acolo unde în mod normal trebuie să te bucuri doar de insuccese, dar, în acelaşi timp persecutat de alţi şefi de concepţii opuse, detaşat la Cluj pentru a reorganiza serviciile după demiterea Chestorului Mălai pentru şperţ, incompetenţă, tâmpenie, acest Maximilian Cornea, cu ochii lui cenuşii de oţel, ochii tuturor poliţailor pricepuţi din lume, (ce să fac! din această schemă nu pot ieşi – dar pot să ies din altele?) ceru să vadă rana, mai bine zis locul acelei răni, în principiu aducătoare de moarte. Mult prea decentul dr. Stănescu, stagiarul, se supuse cu o anumită rezervă cererii omului legii, indecentă după opinia sa. Trase, delicat, pătura şi cearşaful. Era ora 23,30. Rănita fusese adusă la Salvare în urmă cu 28 de minute. Maximilian Cornea văzu o femeie de circa un metru şaptezeci, relativ înaltă (atenţie!), voinică, dar fără a prezenta urme vizibile de îngrăşare, cu forme categoric apetisante, cu frumoase mâini îngrijite terminate în unghii poleite în ojă palidă, ca soarele când apune, când se stinge, ca amurgul... Amurgul... Pe mâna dreaptă, această doamnă cu pelerină neagră (acum era fără pelerină) purta două inele de aur, cu pietre, un diamant şi un saphir. Pe stânga, nimic. Liberă, nemări...? O femeie atât de frumoasă? Maximilian Cornea îşi aranjă ţinuta şi îşi compuse figura de mare detectiv – cum şi era! — Dumneavoastră sunteţi liberi, le spuse celor trei care o aduseseră pe doamna cu pelerină neagră, şi vă mulţumim. Indivizii dispărură, dr. Stănescu rămase uimit, el îi bănuia. „Lasă, îl consolă comisarul Cornea, pe tânărul medic, dacă am nevoie de ei, îi găsesc când vreau. Eu când vreau, găsesc orice. Iar când găsesc, înseamnă că vreau! Dar poşeta unde este? Alături de frumoasa doamnă n-a fost găsită nici o poşetă?” — Nu, domnule comisar. Cei trei n-au amintit nimic de poşetă. Probabil au subtilizat-o. 5

— Mă îndoiesc, surâse copoiul. Contradicţie! Inelele nu iau fost luate, deşi sunt de preţ, iar poşeta a dispărut. Intenţie de jaf, fără jaf, sau jaf fără intenţie? Ce părere ai, doctore? — Nici una! Şi nu mă mai chestionaţi ca şi cum aş fi eu inculpatul! — De ce te enervezi? Am şi eu clipele mele de infatuare – cine nu le are? Poliţistul contemplă iarăşi, îndelung, figura femeii. Ciudat, vorbi ca pentru sine, parcă-mi amintesc de ea. Oare unde am văzut-o? A fost amestecată în nişte scandaluri? — Oricine vede, în afară de un poliţist, că o asemenea doamnă nu poate fi amestecată în scandaluri! protestă medicul, gata oricând să apere reputaţia clienţilor săi. Maximilian Cornea nu binevoi să se supere. Ridică din umeri. — Ce şanse are? A fost înjunghiată de sus în jos? — De unde ştiţi? — Ştiu! Uite ce e, doc! Pe mine nervii dumitale mă lasă rece, însă are să vină de îndată medicul legist, pe nume Botta. E un om bătrân care se dezmeticeşte greu, dar când se dezmeticeşte... Cu el să nu-ţi dai aere! — Eu nu-mi dau aere, domnule co...! — Lasă. Mai multă operativitate! — Ce aveţi de gând să faceţi? — Să găsesc bicicleta, îl ului pe medic Maximilian Cornea. — Care bicicletă? De ce nu criminalul? — Pentru că acela care a atacat-o pe clienta noastră a venit cu o bicicletă şi a fugit cu bicicleta. Aşa reiese din cercetarea sumară. — Dăm poza la ziar? — Poza bicicletei? se miră comisarul. — Nu ştiţi altceva decât să vă bateţi joc? Fotografia victimei, ca să aflăm cine e. — Bravo! O femeie atât de deosebită! Avem un milion de mijloace pentru a o identifica! De ce să ne mai facem publicitate la ziar? 6

Medicul rămase cu gura bee, comisarul părăsi încăperea. În aparenţă cu totul dezinteresat de caz. Un caz de simplă rutină... Un foarte tânăr detectiv, pe nume Adrian Mocanu, venise din Capitală însoţindu-l pe şeful Brigăzii a 3-a Criminale care-l considera om de viitor şi-l adusese anume ca să mai înveţe, pentru că un pic de practică în provincie e un galop de sănătate. Aşa considera marele criminalist Maximilian Cornea. Acest Adrian Mocanu mai rămase puţin cu indignatul medic. Păreau cam de aceeaşi vârstă, numai că tânărul poliţist rămânea pururi calm, câtă vreme dr. Stănescu se agita exagerat. — Nu te şucări pe şef, spuse Adrian Mocanu. Aşa e firea sa... se preface, dar te asigur că ia foarte în serios lucrurile, noapte bună! Noaptea a trecut cum a trecut, bună, rea, dar a doua zi în gazeta locală, sub titlul „Încercare de omucidere pe strada Pata”, apărea fotografia doamnei cu pelerină neagră, nu o poză „de spital” ci una „artistică”, un izbutit semi-profil, femeia surâdea, şi surâdea frumos, iar sub acest surâs se insinua un text laconic, decent: «Doamna Aurora Nicolau, cunoscuta artistă miniaturistă, domiciliată în oraşul nostru pe strada Ghioceilor 51, a fost în cursul nopţii de ieri, aproximativ la ora 23, victima unui atentat. Agresorul, deocamdată necunoscut, a folosit o armă albă, presupunem că un pumnal curbat, provocându-i frumoasei artiste (divorţată acum doi ani de dl. Inocenţiu Badea, de prof. arhitect), o vătămare gravă. Victima se află sub îngrijiri atente. Ancheta a fost preluată de cunoscutul detectiv Maximilian Cornea, din Bucureşti, secondat de ajutorul său inspectorul Adrian Mocanu, şi de forţele poliţieneşti locale. Medicul legist Botta a declarat textual: „Vom vedea!” Cei ce doresc să furnizeze informaţiuni, să-l caute pe comisarul Cornea la hotelul „New-York” sau la Prefectura de Poliţie. Iscălit: Informator.» 7

Comisarul Cornea s-a culcat în camera sa de la hotel la ora trei dimineaţa, trei şi ceva. Ce a făcut până atunci, vom vedea, sau nu vom vedea, în funcţie de necesităţi. La ora şase dimineaţa, comisarul a avut o convorbire telefonică. La ora şapte dimineaţa, tânărul detectiv Adrian Mocanu, folosind unul din procedeele cunoscute oricărui spărgător de clasă medie, intră neauzit în odaia de lux a lui Maximilian Cornea care dormea, sau se prefăcea că doarme. Adrian Mocanu, ardelean din naştere şi care fusese preferat de către Cornea tocmai fiindcă era ardelean, tenace şi căpăţânos, dar şi iscusit, îi şopti chelnăraşului ce venea tiptil în spatele său aducând o tavă cu cafea tare, frişcă şi o gustare: „Fii atent, boy! Nu face zgomot. Când se enervează aruncă în tine cu ce are la-ndemână, în special cu papucii!” — În viaţa mea n-am avut şi n-am purtat papuci, ce, sunt scos la pensie? se răsti comisarul care drakku ştie din ce pricini nu dormea. Bine! Ce ai în spatele tău, Adrian? Cafea? Perfect. Şi mai ghicesc ce ai în buzunar: gazeta de dimineaţă. Iar în gazetă, nătărăii aceia au inserat ştirea cu privire la atentat şi chiar fotografia doamnei cu pelerină neagră. Am ghicit? Nu! Am dedus, din mutra ta misterioasă. De unde au luat fotografia? Cine le-a furnizat informaţia? Vom afla. Dar tu ce ai făcut toată noaptea, puştiule? — Am executat întocmai dispoziţiile dumneavoastră, domnule comisar! — Nu mă lua oficial pe stomacul gol. Stimabile, i se adresă ajutorului de chelner. Eşti amabil să ne scuteşti de prezenţa dumitale? Şi să nu rămâi la uşă, că faci otită medie; Şi acum, Adrian, află că eu ştiu totul din privirea ta, ai grijă să te controlezi, înţeleg să aflu eu totul, dar de ce să afle oricine? Vanitate de om închipuit! Adevărul e că figura lui Adrian Mocanu era nepăsătoare şi, cum se zice, impenetrabilă. — Prin urmare, acest ziar ne face un serviciu pe gratis... avem numele doamnei, profesiunea, adresa... — Am ghicit că veţi ghici, spuse, nu fără mândrie, Adrian Mocanu. — Sunt cu zece ani mai în vârstă decât tine... (Minţea comisarul! Era cu mult mai în vârstă!) Peste zece ani vei fi ca 8

şi mine. Rutină. Blestemata rutină! Dar, fără ea... Maximilian Cornea examină, fără mare interes fotografia, parcurse rândurile şi declară: „E un fleac!” Sorbi din cafea şi zise: — Îţi dau o jumătate de ceas ca să rezolvi acest fleac. Peste un ceas ne întâlnim la Prefectura de Poliţie. — Perfect. Câtă importanţă acordaţi acestui fleac? — Nici una. Îţi pot spune de pe acum ce vei afla... dar rutina e rutină. Adrian Mocanu îşi strânse cordonul trenciului, îşi îndesă pe cap pălăria, fiindcă afară picase o vreme stupidă, şi se duse. Maximilian Cornea luă de pe noptieră schiţa ce o executase noaptea trecută în lumina încrucişată a două lanterne puternice.

În timpul serii trecute plouase, lejer. Atentatorul venise cu bicicleta de pe strada Zorilor, se refugiase în gang, aşteptând apariţia victimei. Dintr-un motiv sau altul, bicicleta rezemată de zid se răsturnase, căzând în furca stângă, zdrelind acolo pământul argilos, furca zdrelindu-se, desigur, şi ea. Şi iată, apare doamna cu pelerină neagră, Aurora Nicolau. „Biciclistul” – e de presupus că bicicleta fusese furată – se ia pe urmele ei, ambii depăşesc bodega „Pantofari” şi chiar la colţul străzii Pata cu Ghioceilor are loc agresiunea. Victima cade, atentatorul spală putina, nu înainte de a-şi recupera 9

arma, se întoarce în gang, ridică bicicleta răsturnată şi se face nevăzut pe strada Zorilor, dar în direcţie contrară. În principiu, deocamdată, acestea erau doar presupuneri, dar Maximilian Cornea era un tip nesuferit de încrezut şi prea mândru de flerul său, prea sigur... Şi poate de-aia avea să sufere un prim eşec al carierei sale... Dintr-un anume punct de vedere, locul faptei nu părea bine ales: nu te pregăteşti să înfigi brişca-n cineva în preajma unui birt, unde oricând poţi fi surprins; pe de altă parte, asasinul dovedea un anumit rafinament – rudimentar, ce e drept – ce poate fi mai firesc decât să fie găsit un cadavru în apropierea unei bodegi cam deochiate? Această schiţă îi sugera comisarului Cornea mai puţine idei decât o gumă de mestecat. Dar, ce-şi spusese el, în arhivele unui criminalist de seamă trebuie obligatoriu să existe cât mai multe schiţe, desene, portrete-robot, alte asemenea spanacuri ce iau ochii şi te fac mare în ochii celor cărora trebuie să le iei ochii. Iar Maximilian Cornea ţinea cu orice preţ să ia ochii! Comisarul Cornea merse la Poliţie şi intră prin uşa de serviciu în biroul foarte pretenţios al fostului Chestor Mălai. Aici îl aştepta, fumând dintr-o ţigaretă, Adrian Mocanu. El raportă fără să mai aştepte: — Redactorul şef al gazetei locale pretinde că azi noapte, la ora 0,35, cineva a sunat la uşă... — O clipă, îl întrerupse comisarul. Până la ce oră închide ediţia acest redactor şef? — Până la ora când o redeschide! — Bravo, puştiule! Mă imiţi bine. Mai departe... Deci, cineva a sunat la uşă... — Da! Redactorul a sărit din pat, a deschis... nimeni! Însă cineva vârâse sub uşă plicul cu informaţiile şi cu fotografia. Şeful gazetei a sunat la Salvare, i s-a confirmat noutatea, şi, ca om de acţiune, şi-a pus clopul, pardesiul peste pijama şi a fugit la tipografie ca să îndese ştirea în foaie. Zicea că oricum cititorii au nevoie şi de noutăţi interesante. Păi, nu are dreptate? 10

— Are! Altceva? Ce impresie ţi-a făcut? — Favorabilă. E un fost tipograf. Cunoaşte meseria de la a la zet. Şi... dincolo, în sala de aşteptare, vă pândesc trei oameni transpiraţi şi neliniştiţi... toţi cu ziarul proaspăt în mână. — Fierb în suc propriu? — Fierb. — Să mai fiarbă! Poate iese un rasol pe cinste! Să poftească doctorul Botta! Medicul legist Botta, cărunt, în pragul pensionării, intră păşind în vârful picioarelor, dar nu din cauză că se simţea intimidat de marele criminalist din Capitală. — Nu vă pot spune nimic, până la autopsie, or, victima încă mai trăieşte, declară el cu cinism medical. La ora şase am stabilit, după cum ştiţi, primul contact verbal. A spus că nu are duşmani şi că nu-şi poate închipui ce om i-ar dori moartea... — Fireşte că nu-şi poate închipui! Ce damă bine-şi poate închipui aşa ceva? — Şi care bărbat bine-şi închipuie că nu toate muierile-l adoră? ripostă cu sarcasm bătrânul slujitor al medicinei legale. Comisarul încasă zâmbind upercut-ul şi întrebă: — Arma crimei? — Credeam că e datoria detectivilor s-o găsească! Dar cum să găseşti un ac în carul cu fân? Nu există destui copoi ca să scotocească prin toate bucătăriile din lume! — Mă iei în balon, doctore? — Încerc să te imit, domnule Maximilian, dar cred că eşti inimitabil. Am vrut să-mi exprim prozaica părere că e vorba de un cuţit de bucătărie, mare, solid, ascuţit ca briciul... După acest schimb de complimente, medicul legist se retrase, comisarul rămase posomorât preţ de un minut. Fu rândul lui Adrian Mocanu să cam surâdă. — Introdu-i, te rog, pe oamenii tăi neliniştiţi, puştiule! — Pe care din ei? — La inspiraţie... adică începând cu primul de la stânga... 11

„Primul de la stânga” se prezenta nervos ca un armăsar în preajma..., altfel slăbuţ, spânatec, într-un costum bun, bej, cravată asortată la cămaşa bej, ochelari neasortaţi la nimic şi care nu izbuteau să mascheze o cicatrice mare ce pornea de la colţul sprâncenei, se lăţea pe tâmplă şi trimetea două ramificaţii până la pometul obrazului. — Dumneata ştii să călăreşti o bicicletă? îl întâmpină comisarul. — Poftim? Nu ştiu... Adică ştiu... Nu prea bine... — Ai bicicletă? — Nu, domnule. Sunt om serios. Ce vă veni cu bicicleta? Eu umblu pe jos, sau cu birja, când mă grăbesc. Bicicleta...? — Mi-a fost sugerată de ochelari. Mă grăbesc. Mă grăbesc, domnule! Ce vânt te aduce pe la noi? — Vântul cel rău! Domnule... Chestor! Sunt maistrul calificat Cheresteşiu Vlase, lucrez la atelierul de ochelari al domnului Rubinştein... şlefuitor de lentile fine. — Am să apelez la dumneavoastră când o să-mi fie necesar! Totuşi? — O cunosc pe doamna. Omul mai deschide ziarul, la cafea. Doamna Aurora Nicolau... — Cât de bine o cunoşti? — Nu atât de bine, cât aş fi dorit, rosti şlefuitorul. Tăcu puţin. Am treizeci de ani, rosti, în sfârşit, nu am nevastă... — Eu nu sunt agenţie de mariaj! Ce doreşti? — Acum un an, spre ghinionul meu, am tras ceva la măsea şi am devenit mai curajos decât se cuvine... În drum către casă, am văzut în faţa mea o femeie... doamna din ziar. Era singură, eu tot singur, am prins curaj s-o acostez... trecuse de ora zece seara... — Fii, te rog, mai concis! Mi-am propus să rezolv cazul până la amiază. Mă aşteaptă treburi mult mai presante! — Vă doresc mult succes, domnule Chestor... eu... — La mama drakkului, nu sunt Chestor, sunt comisarulşef Cornea. Vorbeşte! — Rareori mi se întâmplă să beau... meseria nu permite... Am văzut cele scrise în ziar, m-am gândit că declaraţia mea vă poate fi utilă. Era târziu... ea singură, eu singur... 12

— Locuieşti pe strada Ghioceilor? — Dimpotrivă, domnule comisar, în cealaltă parte a oraşului, pe strada Crişan. Acolo s-a întâmplat... Pe scurt, mam decis s-o acostez, băutura, fir-ar să fie... Am ajuns-o din urmă, i-am adresat o vorbă, nu o vorbă nepoliticoasă, vă asigur... — Ce vorbă? — Cam aşa ceva: „Pot să vă însoţesc puţin, duduie?” Ea a întors un pic capul şi-n aceeaşi clipă am zburat. Mă lovise cumplit, cu pumnul. O femeie! Am zburat, m-am lovit de ceva, mi-am pierdut cunoştinţa... M-au cules de acolo, plin de sânge... — Vrei să spui că cicatricea aia urâtă provine de la o lovitură de pumn? Din pumnul unei femei? — Ba nu! Mă izbise în partea cealaltă a feţei... dar am zburat... cum am spus... şi din cădere m-am lovit de muchia unui burlan... aşa mi s-a explicat? — Dar dumneata ce ai zis? Ce ai declarat Poliţiei? Cum ai explicat la Salvare? — N-am reclamat nimic la Poliţie, ce să le fi spus, că m-a cotonogit o femeie? Iar la Salvare, ce să le fi zis? Că băusem şi că probabil nişte golani mi-au cătat price, dar că nu-mi amintesc bine de nimic... — „Dar dumneata ştii exact că te-a lovit Aurora Nicolau? — Dacă doamna din fotografie se numeşte Aurora Nicolau, dacă purta o pelerină neagră, atunci ea m-a lovit. — Dar de unde ştii că aseară purta pelerină neagră? — Eu nu am spus că ştiu ce purta aseară, şi n-am spus că era pelerină neagră, dar această doamnă ce plimba deseori pe înserate, sau chiar noaptea mai târziu... totdeauna cu o pelerină, fie neagră, fie de altă culoare închisă. Are părul acela frumos, lung, puţin ondulat, cu puţin breton pe frunte, figura fină, de neconfundat... — Faţa fină, dar pumnul mai puţin fin! Era trecut de zece seara, nu? În noiembrie, ca şi acum. Beznă. Cum de i-ai distins atât de bine figura fină?

13

— Nu beznă totală, domnule comisar. Există şi un bec pe acolo. Cam chior, dar... Şi cred că era o noapte înstelată, cu lună... — Se poate verifica uşor, şi becul, şi chiar stelele şi luna! — Verificaţi, vă rog, poftim. Eu am venit aici de bună voie, ca martor şiii... iată adevărul, domnule comisar... Sunt un om singuratec, timid, şi... cum să zic, o remarcasem de câtva timp pe doamna cu pelerină neagră... şi suspinam în taină după ea. Conştient că nu am nici o şansă. Nu sunt un bărbat şic. — Ai urmărit-o da multe ori? — Am văzut-o de mai multe ori, dar am urmărit-o numai în seara aia, fiindcă băusem. Comisarul aprinse un trabuc, îl servi şi pe Adrian Mocanu ce stătea alături, tăcut, luând note, sau prefăcându-se că ia note... — Ce bilanţ caraghios! Omul suspină luni în şir după o femeie, iar aia-l schilodeşte! Oare ce nu-mi place sau ce numi convine mie aici? Ia să vedem! Ai fost în casă, la adorata inimii? — Nici măcar în vis. Vă jur. — Ai încercat să-ţi procuri o fotografie de-a ei? — Cum aş fi făcut-o? — Simplu! De pildă, urmărind-o la fotograf. O femeie faină se pozează des. Şperţuindu-l pe fotograf, poţi obţine... — Nu mi-a trecut prin cap... eu nu sunt detectiv, n-am fantezie, n-am îndrăzneală... — Decât atunci când tragi la măsea. Perfect. Dar dacă un oarecare din anturajul dumitale ar fi putut să obţină o poză a doamnei cu pelerină neagră, pe care apoi să ţi-o remită? — În nici un caz, domnule comisar. Nu prea înţeleg de ce insistaţi atâta asupra fotografiei... Eu sunt un singuratec... N-am vorbit nimănui despre sentimentul meu pentru această femeie... nu-mi convine... ar fi caraghios... — Aşa!? Dar sentimentul s-a transformat în resentiment. Ai început s-o urăşti de la incidentul acela neplăcut... — Nu. Era în dreptul ei să se apere de un necunoscut, în stare de beţie, ce o acostează... 14

— Deci, NU resentiment, NU fotografie. În acest caz, cum se face că azi noapte ai strecurat un plic sub uşa redactorului gazetei locale... la ora... la ce oră ai fost acolo? — E o capcană puerilă, nedemnă de renumele dumneavoastră şi-n acelaşi timp o insultă! — Bah! Ce alibiuri ai pentru această noapte? — Nici unul. Un om cu conştiinţa curată nu-şi pregăteşte alibiuri. — Unde ai citit asta? — Nicăieri. Dar ştiu că adevăraţii suspecţi au multe alibiuri. Am întârziat până pe la nouă seara în atelier, avem comenzi multe, apoi m-am dus direct acasă. — Pe la cârciumă n-ai trecut? — Mi se întâmplă foarte rar... — Nu ţi-a surâs vreo bicicletă pe drum? — Domnule comisar, să lăsăm glumele! Cum să-mi surâdă o bicicletă? — Aşa, să-ţi surâdă şi să-ţi şoptească: „Ia-mă niţel la plimbare, domnule drăguţ...” — Mă acuzaţi de furt? — De furt?! Eu, stimabile, sunt şef de Brigadă Criminală, de găinării se ocupă alţii... mai mici. În seara trecută ai văzut-o pe doamna Nicolau? — Nu! răspunse agresiv ochelaristul. — Ştii unde locuieşte? — Am aflat azi, din ziar. — Ce căuta pe strada dumitale, în cealaltă parte a oraşului, strada... — ...strada Crişan, suflă Adrian Mocanu. — Pot fi sigur? Ştiu că de câte ori am văzut-o, se plimba singură, pe străzi liniştite. Dar nu pot face nici o afirmaţie definitivă, aşa ca să vă facă plăcere! Suma sumarum, am văzut-o pe doamna Nicolau de şase sau şapte ori. — Bine, domnule… — ...Cheresteşiu Vlase, şopti Adrian Mocanu. — Da. Acum, după un interogatoriu atât de strâns, cred că ai dreptul la o bere! Individul, transpirat, se ridică. 15

— Şi ce faceţi acum? Mă treceţi pe lista suspecţilor? — Nu intenţionam... dar dacă îmi sugerezi! După ce şlefuitorul de lentile ieşi, marele Maximilian Cornea se întinse şi oftă. — Afurisită meserie ne-am găsit, Adrian! Mai bine ne făceam şi noi şlefuitori! Ce părere ai, care sunt punctele slabe ale acestui ins? Adrian Mocanu se scărpină la tâmplă, acolo unde, în ciuda tinereţii, sale, părul începea să se rărească. Răspunse: — Mai întâi, că a venit nechemat. — Pozitiv. Şi-apoi? — Acesta nu e un oraş prea mare... însă oricât de mare ar fi un oraş, dacă te interesează o anumită doamnă, tot afli cine e, unde locuieşte, măcar întâmplător. — Şi aici ai dreptate. Altceva? — Ei bine, domnule comisar! Următoarea observaţie este în favoarea lui Cheresteşiu Vlase. Eu nu-l văd înfigând un cuţit de bucătărie – dacă doctorul Botta nu se înşeală – în spatele unei femei... de sus, el fiind scund iar ea înaltă. — Mii de pipe! cum spuneau bătrânii detectivi de altădată. Vai, nu mai suntem ca ei. Aia erau nişte bărbaţi! Fumau pipă! Dar, ca pentru a se dezice, marele criminalist deschise cu un gest foarte energic mapa neagră din faţa sa, neagră ca şi pelerina Aurorei Nicolau – mapa nu conţinea decât un teanc de foi „ministeriale”, absolut imaculate, Maximilian Cornea scrise citeţ, pedant: Lista suspecţilor 1. Cheresteşiu Vlase (şlefuitor de lentile) 2. — Te rog sună-l pe ofiţerul de serviciu, ceru comisarul, cu toate că butonul se afla chiar în spatele său. Adrian Mocanu apăsă pe buton şi se ivi of. de serviciu, un detectiv tânăr, pe nume Iuga Martin, om nedisciplinat, plin de iniţiative 16

personale, ceea ce la o instituţie serioasă nu se cuvine, şi, totdeauna, îmbrăcat necorespunzător. — Domnule Iuga, zise comisarul, aruncând o privire severă pulovărului „fantezi” al ofiţerului de serviciu, câţi oameni sau adunat în camera de aşteptare? — Cinci, dar numărul lor e pe cale de a se mări, domnule comisar. — De unde ştii? — M-a făcut mama băiat deştept. M-a înţărcat cu ţuică de Mintiu... — Nu divaga, te rog! Aveţi voi aici, spuse comisarul cu un rictus, căci cuvintele impertinente ale of. de serviciu îl indispuseseră, aveţi un birou de reclamaţii, sau în sfârşit, cum drakku se numeşte, pentru fleacuri, jafuri mărunte...? — Ce anume vă interesează, domnule comisar? — Dacă s-a furat, ori s-a găsit, o bicicletă, sau cam aşa ceva... — Sau cam „aşa ceva”? — Exact. Te rog să nu comentezi dispoziţiile superiorilor! — Se profilează o zi inutilă, comentă şeful după ce of. de serviciu ieşi, — Aţi spus că până la amiază cazul e rezolvat. — Puştiule, fii cuminte! Dacă până seara nu operăm o arestare, ne dăm demisia. — Arestaţi-mă pe mine, propuse Adrian Mocanu. Puneţimă pe lista suspecţilor! — Pe tine? În fond, de ce nu? Cine-mi garantează că aseară...? Lista suspecţilor 1. Cheresteşiu Vlase (şlefuitor de lentile) 2. Mocanu Adrian (insp. la Br. 3-a Criminală din Buc.) — Adăugaţi-l şi pe suspectul numărul trei, sugeră Ad. Mocanu. — Cine-i acela? 17

— Dumneavoastră, domnule comisar! Cine-mi garantează că aseară...? Comisarul păru să fie de acord. — Ai dreptate. Cine garan...? Dar surâsul îi îngheţă. Eh, vanitatea de mare detectiv! Zise: – Să nu mergem chiar atât de departe! Acestea sunt documente ce rămân. Ad. Mocanu îşi ascunse zâmbetul. Intră! porunci şeful, răspunzând unei bătăi în uşă, discretă ca o bubuitură de tun. Îşi făcu apariţia un dulap... eroare, un sergent cât un dulap, alături de care cei doi nefericiţi pe care-i aducea de ceafă păreau nişte stârpituri; în urma lor se ivi şi of. de serv., Iuga Martin. Deşi scund, el nu părea o stârpitură, poate datorită nepăsării de pe mutra sa, poate fiindcă trăgea dintr-o ţigară, fără să-şi ceară permisiunea, într-un loc unde trebuie să-ţi ceri permisiune pentru orice. — Ssssă trăiţi! bubui sergentul-dulap. Am auzit că e vorba de o bicicletă şi rap... — Nu mai rap! Nu mă speria! Nu-s tare de ureche, ia-o mai moale! — Am arestat suspecţii ăştia doi, spuse poliţistul, abia coborându-şi timbrul, şi am arestat şi bicicleta, pentru că... — Ai arestat bicicleta?! Minunat! Dă-mi un foc, Adrian, nu îndrăznesc să-l rog pe domnul Iuga să-mi ofere un foc, el deja şi-a aprins ţigara... Mergi... De ce ai arestat bicicleta, sergent? — Rap... ortez! Asta mai tânăr venea împingând bicicleta de coarne! Ăsta mai bătrân venea şi el pe urmele lui şi tot la zece paşi îi trăgea câte un picior în tuhăs. Fix la zece paşi. Nu e permis, aşa că am intervenit şi i-am dirijat încoace şi... — Bravo, sergent, liber. Poţi pleca şi dumneata, Iuga, dar când ai chef să mai tragi un fum în spaţiul meu, te invit. Spaţiul meu îţi stă la dispoziţie. Domnilor... relaxaţi-vă! Care e povestea dumneavoastră, şi a bicicletei mai ales? Tânărul, un puşti cu obrazul plin de bube şi înspăimântat, tremura. Vârstnicul, scundac, burduhănos, congestionat, nu arăta semne de spaimă ci de dreaptă mânie. I se şterpelise bicicleta cu o seară înainte, dar, cum petrecuse cu prietenii, nu mai ştia sigur unde o lăsase. Către dimineaţă, 18

limpezindu-se, pornise glonţ la Poliţie, ca să reclame dispariţia preţioasei scule pe două roţi, când ce vede? Chiar pe hoţ, călărind cu mare plăcere scula. I-a sărit în cale, l-a doborât, şi a pornit cu el unde trebuie, trăgându-i picioaren... — Nu cred că asta e bicicleta în cauză, gândi Maximilian Cornea. — Bicicleta mea, domnule Chestor, reveni grăsunul, are un „semn particular”... Un fanion, domnule Chestor-şef, fanionul Olimpiadei din una mie nouă sute şi nu mai ştiu cât..., mi l-a adus un văr, l-am instalat pe apărătoarea din faţă, că e frumos... Olimpiada... şi pot deosebi bicicleta mea de oricare bicicletă din lume! „Sigur nu e bicicleta în cauză, raţionă Maximilian Cornea. Nu foloseşti o bicicletă cu semne particulare atât de evidente cât eşti pornit pe rele... sau tocmai dimpotrivă... pentru a crea false premize... Dar băiatul ăsta, cu coşuri, care n-a fost încă dus la femei, poate fi bănuit de fante rele?” — Ce ai de spus, tinere? — Nu am furat nimic, lăcrimă junele. Bicicleta am găsit-o răsturnată în şanţ... am ridicat-o, să fac şi eu o plimbare... mică... şi... — Destul. Mergeţi amândoi la ofiţerul de serviciu, la domnul Iuga. A, iată-l. Ai venit după un trabuc, prietene Iuga? Ia-mi-i pe ăştia doi de pe cap... să-ţi facă declaraţii complete! Bicicleta? Rămâne deocamdată aici! Taci, domnule! se răsti marele criminalist către proprietarul bicicletei. Nu ţio confisc definitiv! Domnule Iuga! Iei „amprentele” acestei biciclete, adică tot ce poţi lua, şi, mai ales, şi mai exact, urmele statice şi urmele dinamice ale cauciucurilor, şi să le compari cu urmele statice şi dinamice, culese azi noapte... – sper că nu vorbim limbi diferite, că înţelegi. Fă şi dumneata ceva folositor pentru societate, domnule Iuga! Ieşiţi! Toţi! Nu. Tu rămâi, Adrian. Lista suspecţilor 1. Cheresteşiu Vlase (şlefuitor de lentile) 19

2. Mocanu Adrian (insp. la Br. 3-a Criminala, Buc.) 3. Ţibenschi Gh. (minor) (presupus hoţ al bicicletei) i 4. Ţiţei C-tin (proprietar – probabil – al bicicletei) Fu introdus un nou eventual suspect. — Numele şi pronumele! ceru aspru Ad. Mocanu, aşezat la birou, în vreme ce comisarul stătea în picioare, la fereastră, cu o ceşcuţă de cafea în mână. — Badea, Inocenţiu, Corvin. — După divorţ, soţia dumneavoastră şi-a schimbat de două ori numele. — Într-adevăr. — De ce? — Poate fiindcă numele ei de fată e hilar: Bâscă. Nepotrivit cu o artistă – aşa cum îşi închipuie că este. — Îşi închipuie? În ce constă de fapt activitatea ei artistică? Arhitectul, bărbat frumos, încă tânăr, faţă ovală, plăcută, scoase ochelarii de soare, cu totul nepotriviţi pentru acea lună mohorâtă. Încercă să se justifice: „Am ochi foarte sensibili la lumină... fotofobie... sau cam aşa ceva, medicul mi-a re...” „Oare de ce minte? se întreba comisarul. Ochii negri, aşa cum îi are acest fost soţ, nu sunt niciodată sensibili la lumină!” — Ei, da! Activitatea artistică a doamnei Nicolau. Nu i-a convenit nici Bâscă, nici Badea, a preferat Nicolau. Ce e drept, sună bine! Mici sculpturi în lemn, în sticlă, porţelanuri, mici aquarele, flecuşteţe... — Din ton, înţeleg că nu le apreciaţi? — Într-adevăr, nu le acord valoare. Dar câştiga bine, avea o clientelă snoabă. Câştiga prea bine pentru ceea ce producea. — Nu aveţi nici o simpatie faţă de fosta soţie! — Şi de ce aş avea? A intentat divorţ împotriva mea, l-a câştigat, folosind cine ştie ce mijloace... — Vreţi să spuneţi că a corupt oamenii legii? — Nu spun nimic. O femeie dispune de felurite mijloace, dădu din cap, evaziv, domnul arhitect. Eu imediat după 20

divorţ m-am recăsătorit, cu o femeie cumsecade, am un copil, iar acum, în „magazia cu muniţii”, se coace al doilea copil, soţia mea se numeşte... — Ştim cum se numeşte! îl opri Ad. Mocanu. În fond, de ce aţi venit la noi? — Cunosc că în astfel de situaţii, prima bănuială cade pe soţ, sau pe fostul soţ, sau pe amant, sau pe fostul amant. Am venit să vă arăt, punct cu punct, cum mi-am petrecut timpul în seara şi-n noaptea trecută. — Aţi păstrat vreo fotografie a soţiei... a fostei soţii? — Nu! Nu! Nu! — Aţi fost gelos? I-aţi făcut scene? Aţi maltratat-o? — Aurora era nebună după bărbaţi... cum să nu fii gelos? Scene i-am făcut, dar nu m-am atins de ea. — Nebună după bărbaţi? Interesant! Am aflat că după divorţ nu a avut nici o legătură. Se plimba totdeauna singurică şi cuminte. — S-o fi pocăit! rânji Inocenţiu Corvin Badea. Cuminte?! Au ajuns până la mine nişte zvonuri tulburi, neconfirmate, în orice caz nu le-am acordat importanţă, fiindcă din clipa divorţului am scos-o pe Aurora din inimă, cum că fosta mea nevastă a fost amestecată în nişte scandaluri urâte, prin localuri publice, sau cam aşa ceva... — Hm! — Ce înseamnă „hm”, domnule comisar? — Aproape nimic, domnule Inocenţiu Corvin Badea… Ce modă să pui mai multe nume copiilor! — De ce? Şi dumneavoastră v-ar sta bine Maximilian August Cornea. — Mă îndoiesc. Ştiţi ceva concret în legătură cu aşa-zisele scandaluri? — Dacă am ştiut, am şi uitat. Nu-mi păsa. Am spus că persoana nu mă mai preocupa de loc! — O femeie sensibilă, o artistă, să provoace scandaluri în locuri publice? — De unde să ştiu eu?! ridică din umeri arhitectul, gata să plece. Ochii de oţel ai lui Maximilian Cornea se înfipseră în 21

fruntea de intelectual a arhitectului, ai cărui ochi negri, sensibili, clipiră. — Prin urmare nu ţi-ai maltratat fosta soţie, domnule Badea? — Nu m-am atins de ea! — Dar ai fugărit-o prin apartament cu un cuţit de bucătărie în mână? — Cine v-a împuiat capul cu asemenea năzbâtii? — Da sau nu? — Nu, sigur că nu! — Să fie poftit advocatul, dispuse comisarul Cornea. — Doctor Chirovici Ovidiu Ioan, doctor în drept, advocat al doamnei Aurora Nicolau, fostă Badea, născută Bâscă, în procesul de divorţ intentat soţului Badea Corvin Inocenţiu. — Ia loc, domnule doctor Chirovici Ovidiu Ioan, mor măi cam acru comisarul. Omul legii – fiindcă şi advocaţii sunt oameni ai legii – extrase din inevitabila servietă inevitabilul dosar. Zise: — Conform uzanţelor legale, a Procedurii Penale, a dispoziţiilor... — Pardon, domnule advocat! Nu prea avem timp. Repetăne doar ce ne-ai declarat azi-noapte când am fost nevoiţi să te deranjăm. — Perfect, acceptă cam jignit Chirovici, dar tot trebuie să citesc... şi căută stăruitor prin dosar, găsi foile cu pricina şi dădu glas: „... în seara aceleiaşi zile, în una din crizele sale de gelozie, domnul Badea s-a năpustit asupra soţiei sale, Badea Aurora, înarmat cu un cuţit. Doar intervenţia decisă a domnului T. şi a soţiei sale, care se aflau în vizită la familia Badea, a împiedecat un deznodământ tragic...” — Mulţumesc. Se menţionează ce fel de cuţit era? — Totul e menţionat în actele mele. Un cuţit de bucătărie, cu miner de lemn, cu lama lungă de 15 cm., lată de 2,5 cm., bine ascuţit. — Mulţumesc. Ce ai de spus, domnule Badea? — Totul e o minciună! Min-ciu-nă! — Avem mărturia soţilor T. 22

— Erau prieteni ai Aurorei, puneau la -cale desfrâuri, orgii... — Nu mai exagera, domnule! Domnule advocat, ce au spus psihiatrii? — Expertiza psihiatrică a stabilit că domnul Badea se afla într-o stare mintală echilibrată, în general, şi că nu există scuze pentru... — Şi „scena cu cuţitul” s-a repetat? — De încă două ori. Dar de data asta, fosta doamnă Badea, actuala doamnă Nicolau, n-a mai avut martori. O dată a scăpat cu fuga, altă dată i-a trântit soţului în cap una din statuetele sale, ameţindu-l. — Pasionantă viaţă în oraşul acesta, observă comisarul. Domnule doctor Chirovici, ai fost amantul doamnei Nicolau? — Ce calomnie! Ţineţi cont de vârsta mea! — E doar o întrebare de rutină. Doamna Nicolau te-a răsplătit în vreun mod special pentru serviciile aduse? — Onorarul obişnuit, domnule comisar, şi o mică atenţie, una din statuetele ei... — Poate chiar aceea cu care şi-a „ameţit” soţul. — Poate. N-am întrebat. Calul căpătat în dar nu se... — Aşa e: nu se... Vă mulţumim, nu vă reţinem, bănuiesc ca întreg baroul nu face o mişcare în absenţa dumneavoastră. — Dar eu? Mă reţineţi? — Un minut sau două, domnule Badea... Corvin Inocenţiu. — Sunt arestat? Să-mi chem apărătorul! — Nu eşti arestat, domnule. Pur şi simplu vreau să-i dau răgaz advocatului Chirovici să se îndepărteze... să nu fugi şi după el cu vreun cuţit. Lasă, stai liniştit, ia loc acolo, poţi să şi fumezi deşi nu s voie. Comisarul se aplecă spre Adrian Mocanu: Ce zici, puştiule, pe care din ei îi trecem pe listă? — Pe amândoi, zic. De ce să ne zgârcim? Lista suspecţilor 1. Cheresteşiu Vlase (şlefuitor de lentile) 2. Mocanu Adrian (insp, la Br. a 3-a Criminală Bu.) 23

3. 4. 5. 6.

Ţibenschi Gh. (presupus hoţ al bicicletei) Ţiţei C-tin (proprietar – probabil – al bicicletei) Badea Inocenţiu (fost soţ al victimei) Chirovici Ovidiu (advocat al victimei în pr. de div.)

— Ei şi tu, puştiule, mormăi comisarul, te zgârceşti la tărâţe. Pune-le numele întreg, dacă aşa le place lor! Domnule Badea, poţi pleca. — Şi cum scrie în cărţi, n-am voie să părăsesc localitatea...? — Eu nu ţi-am cerut una ca asta..., dar dacă vrei să ţii cont de „porunca manualelor”, eşti propriul dumitale invitat! La uşă, arhitectul se ciocni de Iuga Martin care-i făcu semn să iasă. — Iuga! izbucni comisarul. Mi se făcuse dor de dumneata! Ţi s-au isprăvit ţigările? — Vin de la laborator, făcu detectivul. Iată primele rezultate. Urmele dinamice şi urmele statice corespund cu urmele bicicletei lui Ţiţei, găsită asupra lui Ţibenschi... — Pe câte am priceput, Ţibenschi era deasupra ei... — Cum doriţi dumneavoastră. E aceeaşi bicicletă, incontestabil; la capătul stâng al ghidonului se observă o zdrelitură recentă, precum şi urme de pământ argilos. Am stabilit că e acelaşi pământ recoltat azi-noapte în gangul de pe stradă Pata. Ceea ce confirmă supoziţia dumneavoastră, cum că bicicleta s-a răsturnat acolo în gang... — Îmi eşti simpatic, Iuga. Ia spune-mi, ce ai făcut azi noapte? — Am fost împreună cu dumneavoastră pe strada Pata. — Parcă nu te-am observat.... — Recoltam pământul din gang, stabileam traseul bicicletei, în timp ce dumneavoastră dezvoltaţi o teorie... — Ia te uită, ironicul! Dumneata ai recoltat probele? Cu atât mai suspect! Dar asta se întâmpla după două a nopţii... Ce făceai pe la ora 23? — Nu pot spune. Mă împiedecă onoarea. Mă aflam cu o doamnă. 24

— Ecce homo! Cu o doamnă! Singur a mărturisit-o! Ce ai zice, Iuga, dacă te-aş trece pe lista suspecţilor? — Ar fi o cinste pentru mine, ar fi o cinste să mă aflu pe o listă de suspecţi întocmită de dumneavoastră! — Fii atent, vorbi tânărul Adrian Mocanu către tânărul Iuga Martin. Dacă te pun pe listă, vei fi al şaptelea, or numărul şapte... ştii! — Şapte! La şapte cu el, puştiule. Pune-l pe listă. Dacă punem laba pe făptaş, ne consolăm cu lista. Dar îl prindem noi! Cel târziu până seara! — Nu fi prea neliniştit, Iuga, zise Ad. Mocanu. Şi eu mă aflu pe listă, la punctul doi... — În acest caz presupun că în fruntea listei e chiar domnul comisar! — Termină cu obrăzniciile, Iuga. Stânga-mprejur! Trimitemi cafea. Şi să intre un altul care aşteaptă... Cafeaua fu adusă de sergentul-dulap care vru să rap... ceva, dar comisarul îl expedie. Noul martor, şi ultimul, un ins spilcuit la modul cel mai ţipător, avea nas de oriental, şi chiar mutră de oriental, voce dulceagă şi era dubios din cap până-n picioare, dar nu suficient de dubios ca să-i pui în cârcă o încercare de asasinat cu pumnalul. Oamenii de genul ăsta, îl categorisi Maximilian Cornea, şi nu se înşela, nu lovesc niciodată cu mâna lor. Îi pun pe alţii să lovească. — Să trăiţi... Eu sunt Directorul sălii de baluri „Armonia”... — Aşa! Deţii un post important! — Toată lumea mă cunoaşte... Raab Spiridon Chiril Vasile. — În sfârşit unul cu patru nume! — Mă rog? — Nimic. Eu nu te cunoşteam, te rog să mă scuzi! Ce e cu sala aia unde eşti Director? — O sală... o săliţă... la un subsol, pe strada Donici, toată lumea... — ...o cunoaşte şi te cunoaşte. Ce se întâmplă acolo? — Nimic... nimic rău. Vine tineretul să danseze... să se mai distreze, înţelegeţi... — Ai venit să ne inviţi? — Mi-aţi face onoare! Oricând. 25

— Când, oricând? — Duminicile, sărbătorile legale şi-n zilele speciale… — Care sunt zilele speciale? — Când domnul Chestor Mălai ne dădea voie… — Şi anume când vă dădea voie Mălai? — Cum, când? Când veneam la el cu o mică cerere… — O cerere scrisă? — Cine să-şi piardă timpul să scrie, să citească? Cerere verbală... — Se lăsa convins Mălai cu o cerere verbală? Directorul sălii de baluri avu un zâmbet de muiere parşivă. Scoase dintr-o sacoşă mică, dar încăpătoare, două sticle şi un pachet. — Metaxa! Iar ţigările te fac fericit de te omoară! — Dacă nu te chiar omoară! Haşiş? Marijuana? — De toate, dom şef! — Şi se lăsa convins Mălai numai cu atâta? — Mai vine, dom şef, mai vine... Ne daţi voie? — Pe diseară? Bine. E voie. – Să trăiiiiţi... Când să ajungă la uşă, comisarul îl întoarse din cale. — Ascultă... domnule cu patru nume... Herr Direktor! Ai venit la mine cu un gând, dar ţi l-ai schimbat. Care e adevăratul gând? — Eu n-am gânduri ascunse, dom şef! N-am, să mă... — Ascultă, şmechere! Mă aflu de câtva timp în oraş şi cunosc spelunca ce o ţii. Am şi dansat acolo, da, da, însă nimeni nu mă recunoaşte când nu vreau. Ştiu că acolo sub scară vindeţi băuturi, ştiu că recrutezi fete pentru strada Cotita, ştiu că învârteşti tot ce se poate învârti, dar eu de găinari nu mă ocup. Nu mă demit. Dar ştiu că o zi înainte de „balurile” voastre oraşu-i împânzit de afişe boite de pictorul Coreaptă. Ieri n-am văzut nici un afiş şi nici azi. Nu pregăteai pentru diseară nimic, în alt scop ai venit. Ceva ţi-a schimbat intenţia. Te-a speriat mutra mea? Sunt blând ca un mieluşel, nu e aşa, Adrian? — Chiar şi mai blând! 26

— Ei vezi? Dar nu-mi place să fiu tot timpul blând! Îmi spui de ce ai venit, sau te acuz de încercare de mită? Am aici corpurile delicte! Te arunc la „mititica” într-un minut! Ia spune, ai venit în legătură cu încercarea de omor de pe Pata? Borfaşul scoase la iveală ziarul. — Ghiciţi gândurile mai bine ca o ţigancă, dom şef! Domnul Mălai era un om blajin, te înţelegeai cu el... Aşa e, m-am speriat, ziceam că eu, ca om de afaceri, nu trebuie totuşi să mă vâr în încurcături... — N-am timp! Ia-o pe scurtătură. — Dom şef! Doamna asta din ziar a fost în sala mea. Purta o pelerină neagră, cum scrie la gazetă... — O doamnă, în vizuina aia infectă? — Pardon, la noi se mătură de două ori pe săptămână! Vă spun eu că ea a fost. — Poţi să juri? — Pot să jur... în proporţie de şaizeci la sută... Nu avem aerisire, e cam fumăraie acolo... facem şi economie de lumină, ca să se poată ţuca gagiii şi gagicile... de aici şi rezerva mea faţă de un jurământ total. Dar eu cred că ea a fost... şi a provocat un scandal cum n-a mai văzut lumea. A venit destul de târziu, când lumea era cam pornită... Înaltă, în negru, distinsă, cu părul acela de prinţesă. Au vrut băieţii s-o ia la zbânţâială, dar a refuzat. Atunci, mă întreb, de ce a venit? Întărâtaţi, băieţii au zis ca s-o scot afară, în dos, ca so... cu toţii, pe rând, erau beţi, eu nu, dar te pui cu ei?! Şi au înconjurat-o. Ce pumni! Ce lovituri! Directe, sau date cu latul palmei... Dar încasau gagiii, nu ea. A cotonogit jumătate din sală. Ceilalţi au fugit, eu m-am ascuns, eu sunt om de afaceri corect, nu mă bat... Şi când am ieşit din gura de şoarece în care mă băgasem, am găsit sala ca măturată de furtună şi m-am apucat de cap... — Şi doamna cu pelerină neagră? — Doamna? Dacă doamnă va fi fost, iar nu diavolul, plecase. — Ai reclamat la Poliţie? — Ce să reclam, dom şef? La mine-n sală se mai întâmplă încăierări, dar mici... face parte din meniu, Poliţia ştie, nu se 27

amestecă, le este şi frică... A doua zi, ăia cotonogiţi nu-şi mai aminteau mare lucru, că băuseră şi au zis că e mai cuminte să tacă. Aşa am spus şi eu. Cine să mă creadă că o muiere a snopit un pluton de găligani? Asta face faimă rea unui local cinstit... Pe seară, după o analiză a „listei suspecţilor”, după o verificare a alibiurilor la care au participat cei mai buni oameni, inclusiv Iuga Martin (acesta l-a verificat pe Inocenţiu Badea „omul cu cuţitul”), Maximilian Cornea recunoscu – însă numai în gând – că se împotmolise. Pe cine să aresteze, măcar de formă? Bătrânul medic legist Botta i se adresă cu un zâmbet blazat marelui şef al Brigăzii a 3-a Criminale. — Pacienta dumitale... — A dumitale, doctore... — Ba a dumitale, se încăpăţână medicul, dă semne bune..., dar eu nu cred că se va însănătoşi. — Pe ce te bazezi? — Toată viaţa, acum fiind la un pas de pensionare, m-am frecat de poliţişti, unii mai buni, alţii mai răi. Din strâmbătura lui Botta nu reieşea în ce categorie-l plasează pe Maximilian Cornea. Fără să vreau, şi categoric împotriva voinţei mele, cu toate că preferam să rămân doar medic, am devenit un pic detectiv... o, nu unul mare, de talia dumitale! Profesorul Izbăşescu, la clinica sa a fost transferată „doamna cu pelerină neagră”, e categoric optimist, în cel mult o lună doamna Nicolau are să poată dansa, zice el... dar eu ştiu... simt că în spatele acestei întâmplări se ascunde ceva întunecat şi incredibil... şi că verdictul a fost dat. — Dar, în fond, îmi reproşezi ceva? — Ce poate să reproşeze un obscur medic legist din provincie unui bărbat... desăvârşit ca dumneata?! Nimic. Dar... frumoasa Aurora Nicolau e ca şi în mormânt. Heute rot, morgen tot. NE ESTE DATĂ, DIN FERICIRE, UITAREA. Vanitoşii, ambiţioşii, trec mai greu peste o înfrângere, nepăsătorii 28

aproape că n-o bagă-n seamă, sau ştiu să se prefacă suficient de bine, Maximilian Cornea nu era în stare nici să uite uşor, nici să se prefacă. Mai întâi arse, galben de ciudă, acea ridicolă listă a suspecţilor iar apoi, la gară, nici nu binevoi să întindă mâna inspectorului Iuga Martin, care-l condusese pe el şi pe Adrian Mocanu. Ajuns înapoi în Capitală, munci ca un turbat şi se răzbună pentru eşecul de la Cluj, înregistrând succese uimitoare care-i puseră pe gânduri pe cei certaţi cu legea şi... uită cazul Aurora Nicolau. Până la urmă, orice fire ai avea, tot uiţi... trist dar ade... Trecu un an, ba nu, aproape un an, peste Bucureşti tăbărî zăduful, muştele, în berării intrau clienţii, iar în biroul comisarului Cornea intră Ad. Mocanu. — Vă caută un moşneguţ... — Un moşneguţ? De ce nu o doamnă cu profil drăguţ? — Vă caută doctorul Botta din Cluj... cazul doamnei cu pelerină neagră... e pensionar... abia l-am recunoscut. Vreţi să-l vedeţi? Trebuie să vreţi! — Cazul doamnei cu pelerină neagră? Ce e cu tine, puştiule? Mai lasă-mă-n pace, mi-e cald! Şi ce înseamnă „trebuie”? Ce ton e ăsta? Doctorul Botta era într-adevăr de nerecunoscut. — Pentru unul ca mine inactivitatea înseamnă un infern! Simt că mă sfârşesc curând... mi-e dor de detectivii mei tâmpiţi, sau semi-tâmpiţi, de inopinate deplasări nocturne... chiar de câte o autopsie. La noi, nimeni nu-mi mai acordă atenţie, poate cu excepţia inspectorului Iuga Martin, dacă vă mai amintiţi de el. Şi de-aia am venit să-mi caut vechile cunoştinţe printre copoii din Capitală, fără să fiu sigur... ba chiar sunt convins că nu, că... – bătrânul medic legist se încurcă în frază, era foarte cald – ...că le face plăcere. Maximilian Cornea mormăi ceva. Clar că nu-i făcea plăcere! Eşecul de care uitase – ori îşi închipuia că uitase – îşi trimetea acum ecoul. Aprinse o ţigaretă şi o stinse, tabacul era amar, bătrânul îl scruta cu ochi bătrâneşti, dar privirea o avea amară, ca şi tutunul, tristă. „Şi eu voi 29

îmbătrâni”, trecu prin mintea marelui criminalist. Adrian Mocanu încercă să însenineze atmosfera. — Vă servim cu o cafea? Cu ce vă putem fi de folos, domnule doctor Botta? — Voi, mie? se foarte miră acela? E limpede, cu nimic. Dar eu pot să vă aduc, poate, un mic folos. Ultima mea autopsie... cu trei zile înainte de pensionare... Bănuiţi...? — E limpede, se încruntă comisarul. Doamna cu pelerină neagră! Şi vii aici, doctore, ca o fantomă a erorilor din trecut, ca să ne reaminteşti... — Din trecutul apropiat, domnule comisar! N-a trecut nici un an. Ai venit acolo – şi glasul bătrânului se aspri şi Ad. Mocanu se temu de o izbucnire violentă, de mândrie, a şefului – ai venit acolo ca un fante al succesului, spunând cui avea chef să te creadă că vei rezolva acel caz ciudat până la amiază, apoi până-n seară, apoi ai mai încurcat iţele vreo câteva zile şi ţi-ai luat tălpăşiţa. Cu coada între picioare, dar n-ai s-o recunoşti! — Iar dacă recunosc, cui îi foloseşte? — În orice caz, nu EI. La autopsie am descoperit an fapt curios. Doamna ar fi trebuit să se vindece, dar nu s-a vindecat niciodată definitiv. Rana nu era foarte adâncă, femeia a ieşit de câteva ori, doar pentru a reveni. Când i-am deschis toracele, am descoperit în vecinătatea inimii, acolo unde trebuie să fi ajuns vârful Cuţitului, o cavernă. Nu o cavernă tebece. O cavernă de origine necunoscută. Ei bine, cred că asasinul, nebizuindu-se pe forţa sa fizică, muiase arma într-o substanţă cu efect corosiv, o substanţă leneşă, cu efect întârziat... poate una din sărurile mercurului, un derivat al arsenului, sau un acid oxalic, clorhidric... după atâta timp nu se mai putea stabili... altfel nu găsesc explicaţia cavernei care în cele din urmă a atins inima... — Dumnezeule! Ca-n Shakespeare! Nu prea-mi vine să cred, doctore. Când ai inventat basmul ăsta? — Shakespeare e foarte la modă, domnule! Bătrânul făcu o pauză, îşi recăpăta respiraţia. Rosti: Inima dumitale..., păru din nou să-şi piardă controlul, picături de sudoare invadară fruntea, Ad. Mocanu îi aduse apă. Din nou îşi reveni: 30

— „Dă ascultare înţelepciunii, nu mâniei tale!” Asta e din Shakespeare... „Nu-i milă, ci crimă să ierţi pe ucigaşi”, tot Shakespeare, şi, reţine te rog: „mai bine un isteţ nebun, decât un nebun isteţ”, acelaşi Shakespeare, şi... şi... — Şi inima mea, de acolo ai pornit! strigă furios comisarul. — Da! Nu poate fi atinsă de nimic... nici de substanţe cu efect coroziv, nici de sentimente cu efect coroziv. Inimă de piatră. Te invidiez! Chiar, te invidiez. — Ce părere ai despre aiurelile bătrânului senil? avea să-l întrebe ceva mai târziu Maximilian Cornea pe Adrian Mocanu, tânărul „de viitor” pe care şi-l propusese a-l forma. Tânărul „de viitor” răspunse rece şi concis: — O părere bună. Aiurelile aveau şi consistenţă şi logică... păreau bine organizate... cred că undeva în Shakespeare există un gând asemănător. Atins adânc în inima sa „de piatră”, marele criminalist îi întoarse spatele şi porni cine ştie încotro... în noapte, cum se zice. La Cluj, faţă de Bucureşti, vremea se arăta plăcută, soarele nu ardea, nu te simţeai mereu tentat să cauţi o halbă. În faţa mormântului Aurorei Nicolau poliţistul Maximilian Cornea îşi scoase pălăria şi rămase pe gânduri. Cineva pusese flori proaspete, acolo, pe mormânt. Cine? S-ar fi potrivit nişte crizanteme albe, dar necunoscutul adusese violete, panseluţe, stânjenei şi câteva lalele aproape negre. Ciudat. Şi oare la ce se gândea comisarul? Poate că gândea: „Doamnă, frumoasă doamnă, sunt un înfumurat şi un incapabil... iartă-mă!” Venise singur aici, în acest loc al reculegerii, refuzând să fie însoţit de Ad. Mocanu, care totuşi îl însoţise în această deplasare în principiu inutilă... deplasare a regretelor. Comisarul coborî singur pe aleea centrală. Nu-i trecuse în minte să aducă şi el nişte flori! Mergând absent şi abătut, observă ceva, involuntar, împotriva voinţei sale. Nu ştia exact ce. Făcu stânga-împrejur, pornind înapoi în sus. Oare ce semnal misterios recepţionase? Aici iese în evidenţă una din calităţile ce făceau din uşuratecul, afemeiatul, neseriosul, 31

adesea superficialul Maximilian Cornea, un poliţist de excepţie: flerul. El observase ceva, fără să-şi dea seama ce, fără să priceapă ce importanţă are, dar făcu drumul întors şi se opri exact în punctul unde ceva îi semnalizase „atenţie!” Se opri la mormântul Aurorei Nicolau? Nu. Mult mai jos. Pe lespedea de marmoră vineţie se putea citi: Cheresteşiu Marian Simion. Acest Cheresteşiu fusese înhumat în urmă cu vreo doi ani, intemperiile nu apucaseră încă să-şi pună amprenta... Dar cine poate fi un Cheresteşiu? Oricine... Comisarul Cornea făcu apel la memorie, de ce-i sărise-n ochi numele?, dar cum se întâmplă ades, când e solicitată, memoria îl trăda. Să nu mă mai gândesc la asta, îşi propuse, dar una e să iei o decizie, alta s-o respecţi. Pe la unsprezece seara, comisarul Cornea şi inspectorul Ad. Mocanu urcau în odăile lor de la hotelul „New-York”. Adrian Mocanu nu avea probleme importante de conştiinţă, el nu ajunsese încă un mare detectiv şi prin urmare nu înregistrase „rateuri” deosebite. Însă Maximilian Cornea nu izbutea să adoarmă. El se lungi îmbrăcat pe canapea şi calculă cam cât timp îi trebuie colegului din camera de alături ca să se vâre în pat şi să aţipească; apoi ieşi tiptil. Ce intenţiona Maximilian Cornea? Ce spera? E de necrezut, dar el spera să întâlnească pe străduţele pustii la acea oră pe... doamna cu pelerină neagră. Nu bănuia, n-avea cum, că tânărul Ad. Mocanu ti intuise intenţiile şi pândea... Comisarul colindă până pe la ora două dimineaţa, când intră la o bodegă, acolo nu fu servit sub pretext că se terminase totul, merse la restaurantul gării, aici bău un litru de bere, se întoarse la hotel cu un taxi, dormi până spre amiază, iar la prânz îl întrebă pe Ad. Mocanu ce tren vor lua, cel de cinci sau cel de zece? — Dar de ce să ne grăbim? întrebă tânărul. Pe câte am înţeles, avem patru zile la dispoziţie... — Într-adevăr, de ce să ne grăbim? aprobă şeful. Rătăcirile nocturne continuară. În cea de-a patra noapte, ultima a şederii în Cluj, comisarul Maximilian Cornea, şeful 32

celebrei Brigăzi a 3-a Criminale din Capitală, se întâlni cu doamna cu pelerină neagră... NU BĂTUSE ÎNCĂ MIEZUL NOPŢII şi Maximilian Cornea străbătea pentru ultima dată oraşul eşecurilor sale, când văzu pe strada Cloşca (în vecinătatea străzii Crişan – oare cine o fi locuind pe strada Crişan? miji în mintea comisarului), văzu deci silueta; înaltă a unei femei, în pelerină neagră, cu bogate piele ce cădeau pe umeri. O ajunse din câţiva paşi. „Scuzaţi-mă, vă rog...” Femeia întoarse figura aproape mascată în minunatu-i păr întunecat, şi, cu groază, sub efectul autosugestiei, comisarul o recunoscu, sau i se păru că o recunoaşte pe Aurora Nicolau. N-avu timp să se îngrozească sau să se mire prea mult. Un pumn ca un trăsnet îl expedie la pământ. Însă Cornea nu era omul care să fie scos din luptă dintr-un pumn, fie chiar ca şi un trăsnet. Se ridică, un al doilea pumn îl trimise cât colo, dar îl şi dezmetici – aşa cum se întâmplă, „te trezeşti din pumn”. Cu o asemenea adversară (?!) trebuie să procedezi cu şiretenie... Comisarul execută două fente, cât să-i mai revină suflul şi înlănţui un „Haito-Uchi” cu un „Mika-Tsuki” simplu, urmat de un „Mika-Tsuki-Geri”, finalizat cu un „Yoko-Geri” – bombeul pantofului său zdruncină serios bărbia „doamnei cu pelerină neagră”, nu suficient de serios însă, adversara cunoştea figurile de judo; poliţistul se pregătea să-i aplice o „karată” care s-o decapiteze pe „doamnă”, când primi un pumn drept în frunte, văzu negru... totul se sfârşise... nu se chiar sfârşise, căci Ad. Mocanu, urmărindu-l pe comisar noapte de noapte, interveni, o atacă pe „doamnă” înfigându-i degetele în beregată, nimeni nu rezistă dacă nimereşti punctul moale de deasupra sternului, dar „doamna” se scutură de tânărul poliţist ca de un căţel; între timp Cornea se ridicase, lupta fu reluată, însă „doamna cu pelerină neagră” era mereu deasupra, şi la un moment dat amândoi, şi comisarul, şi inspectorul se aflau la pământ, fără speranţe de a se mai ridica, „doamna” parcă se pregătea să plece, când răsună glasul calm, cu puternic accent ardelenesc, al lui Iuga Martin: 33

— Sore-Made! Lupta s-a terminat! Încotro, doamnă? Am în mână un revolver! Şi ca să dovedească, Iuga expedie un glonte peste capul „doamnei”. Puţin a lipsit să nu-i zboare creierii. Eşti arestată, doamnă! Faţa la perete, mâinile sus, pe zid, — La naiba, spuse Maximilian Cornea, scuturându-se de praf, pipăindu-şi falca. Nu e doamnă. Nu e femeie. Are ţâţe de oţel, mi-am rupt falangele izbind în ele! Cum se face că te afli aici, Iuga? — La naiba, domnule comisar! Trebuia să fiu şi cu folositor prin ceva societăţii... sunt chiar cuvintele dumneavoastră! Şi astfel a fost arestat boxerul profesionist Muşeu Augustin Cristian, – şi ăsta avea un nume în plus... spre bucuria lui Cornea – un bărbat zvelt, neobişnuit de puternic, dar cu figură angelică, feminină... Ca boxer, nu depăşise o valoare medie, fiindcă de fapt nu-l prea interesa sportul, făcuse box şi alte sporturi dure doar pentru a-şi perfecţiona tehnica loviturii; era un bătăuş înnăscut, se încăiera din plăcere, căuta bătaia, cine ştie ce porniri atavice-l împingeau către violenţă... dar ca boxer profesionist n-avea voie să dea pumni în afara ringului şi astfel se face că... Asta ar fi pe scurt... Mai pe larg ar fi multe de spus, dar ne vom rezuma la puţine. A DOUA ZI. La cuvânt, inspectorul Iuga Martin: — Domnule comisar Cornea! După plecarea dumneavoastră şi a distinsului meu coleg mai tânăr, „cazul A.N.” se considera rezolvat-nerezolvat-clasat... Noul şef al Poliţiei nici n-a vrut să audă propunerile mele, a poruncit să nu-mi vâr nasul: acolo unde nu aţi reuşit dumneavoastră, ce putea face un ţâncoi ca mine?... şi-apoi doamna Aurora Nicolau părea să meargă spre însănătoşire, prin urmare termenul de crimă de omor fusese scos de pe rol. Asta era important pentru onoarea Poliţiei. Nu s-a comis nici o crimă. Dar sergentul Tudor… — Sergentul Tudor? 34

— Da, ăla cât un dulap. Are idei puţine, dar fixe. Nu-i ieşise din cap povestea cu bicicleta, cu ăl de-o împingea şi cu celălalt care-l îndemna din spate cu picioare în... într-o zi, sergentul nostru îşi face rondul într-un cartier mărginaş, Mănăştur, şi ce vede el? Vede o ladă de gunoi răsturnată, iar în gunoi ceva metalic. Se apleacă, e curios, n-o fi vreo armă? Nu. Era un ghidon de bicicletă! Omul e nedumerit, cine a avut un ghidon de bicicletă şi a considerat că trebuie să-l arunce? Tudor extrage din gunoi obiectul delict, folosindu-se de propria-i batistă ca să nu lase şi el acolo amprentele labelor lui mari. A mers cu obiectul la Poliţie. Cui să-l dea? În nici un caz şefului cel mare. Mi l-a încredinţat mie, aducându-şi aminte că am fost. mai mult sau mai puţin, colaboratorul dumneavoastră. Am examinat obiectul pe toate feţele... nimic. Am luat lupa... — Te foloseşti de lupă? se miră, din vârful buzelor, Maximilian Cornea. — Dar cum? Cu lupa am descoperit câte ceva... M-am dus la laborator, avem un excepţional specialist, doctorul Husar, e doctor în filozofie, dar s-a dedicat criminalisticii... — Nu e de mirare, se înrudesc..., rosti comisarul — Posibil. Acest doctor Husar a izbutit să obţină două impresiuni digitale. — Te mai foloseşti de aşa ceva? Crezi în amprente? se miră Cornea. — La noi, în provincie, încă n-au ajuns ultimele metode moderne... Doctorul Husar, folosindu-se de marea-i experienţă, a cules două excelente dactilograme sinistrodeltice cu laţuri gemene. Iată-le! — Ale cui sunt? — Nu ştiu. Comisarul tăie nerăbdător spaţiul cu latul palmei. — Şi-atunci, unde am ajuns? — Permiteţi-mi să merg până la capăt! Îmi permiteţi? Mulţumesc. După ce a fost arestat Muşeu, bătăuşul, l-am trimis pe teren pe sergentul Tudor. Are baftă omul acesta. Muşeu Augustin Cristian posedă şi el o bicicletă, sergentul a adus-o în zori, la sediu, şi acelaşi doctor Husar a cules de pe 35

ghidon şi de pe alte părţi ale bicicletei câteva foarte clare dactilograme bideltice cu lanţuri încârligate care, conform expertizei făcute pe loc, aparţin lui Muşeu. — Însă dactilogramele sinistrodeltice şi cele bideltice sunt cu totul alte feluri de mâncare. Nu văd legătura. — Vă rog, aveţi un picuţ de răbdare. Eu personal am constatat, cu lupa, chiar dacă acest amănunt vă supără, datorită unor mici zgârieturi pe metal, că ghidonul bicicletei lui Muşeu a fost înlocuit nu de multă vreme, cu vreun an în urmă, cu un ghidon de acelaşi tip, fără să fie nevoie. Vă spune asta ceva? — Dar dumitale ce-ţi spune? Ai aflat cine l-a înlocuit şi de ce? Ai aflat cui aparţin sinistrodelticele cu laţuri gemene? Nu, n-ai aflat nimic şi-mi împuiezi mie capul! — N-am aflat fiindcă noul şef nu mi-a permis accesul la dosar. — La care dosar, omule? — La dosarul „cazului A. N.”, clasat, în care se află dactilogramele celor de pe lista suspecţilor întocmită chiar de dumneavoastră, inclusiv amprentele colegului Adrian Mocanu. — Iar dacă printre ele nu se află şi sinistrodelticele cu pricina, o să-mi iei şi mie amprentele? — De ce nu, domnule comisar, de ce nu? Şi dumneavoastră, şi mie... — Destul! lovi cu pumnul în birou Maximilian Cornea. Dute la şef şi transmite-i că eu am ordonat să ţi se încredinţeze dosarul. ...ŞI N-A MAI FOST NEVOIE să se ia şi amprentele lui Cornea sau ale lui Iuga – ar fi fost culmea! Înşirară pe birou dactoligramele şi faimoasa listă a suspecţilor... Dactilogramele priveau ca nişte ochi enigmatici în ochii detectivilor. Asta nu... asta nu... asta nu... asta nu... şi deodată sinistrodelticele cu laţuri gemene săriră în ochii tuturor, dar mai întâi şi-ntâi în ochii specialistului, doctorul Husar. 36

— Cine s-ar fi gândit! se miră marele criminalist. Tebecistul acela! — Tebeciştii sunt oameni inteligenţi, observă Iuga. — Ia mai lasă-mă, domnule! Cât de inteligent a fost ăsta?! Chestia cu schimbarea ghidonului a fost o deosebită eroare... Maximilian Cornea: Muşeu Augustin Cristian... ptiu, drace! Ridică-te în picioare! Muşeu: Nu mă aflu în faţa Curţii. Nu mă aflu oficial pus sub acuzare. Nu sunt obligat să rămân în picioare. Parcă avea dreptate... Comisarul nu insistă. Cornea: Recunoşti că întreţineai legături cu Aurora Nicolau, că te foloseai de perucile ei, de pelerinele ei, pentru a nu fi recunoscut când îţi desfăşurai talentele de bătăuş, fără a risca să ti se retragă dreptul de a urca pe ring? Detectivii îl examinau chiorâş pe Muşeu. Avea o faţă delicată, fermecătoare, diavolul, dacă o încadrai într-o perucă bogată, neagră, chiar găseai parcă o vagă asemănare cu veritabila doamnă cu pelerină neagră. Muşeu: Nu recunosc nimic! Cornea: Nici nu e nevoie. Avem probe destule. Stenograf, notează totul. Astfel de cazuri de iubire între o femeie delicată, o artistă, şi un fel de monstru nu sunt rare în analele criminalistice şi psihiatrice. Rămâne de stabilit dacă Aurora Nicolau era la curent cu modul în care îi foloseai perucile şi pelerinele. Eu cred că nu. Ce zici, Muşeu? Muşeu: Sunteţi nişte caraghioşi! Nu mai spun nimic. Cornea: Aşa te-a învăţat advocatul? Acel domn Chirovici şi nu mai ştiu cum care a pledat şi în cazul divorţului doamnei Nicolau? Totul se leagă! Stenograf, ai notat şi insulta? Muşeu! Ai provocat nenumărate scandaluri, provocând grave vătămări corporale, ai sfidat opinia publică, ai comis, după cum reiese din cercetările noastre, o crimă de omor prin imprudenţă, ucigându-l pe Cheresteşiu Marian Simion care a decedat în urma unor lovituri la inimă, la plex. Ai la activ un lung şir de fărădelegi, vei fi judecat fără cruţare! Bătăuşul Muşeu nici nu se mai uita în direcţia comisarului. Sfredelea cu ură pe Cheresteşiu Vlase (fratele lui 37

Cheresteşiu Marian Simion), aşezat în cealaltă parte a sălii pentru a nu fi posibilă o încăierare între ei. Ar fi fost cu totul inegală. Dar şi ochii lui Cheresteşiu Vlase, aţintiţi pe Muşeu, colcăiau de venin. Cornea: Cheresteşiu Vlase... nu te ridica în picioare. Recunoşti că folosindu-te de o armă albă şi de o substanţă corosivă, ai ucis-o cu premeditare, cu studiată premeditare – subliniez – grozav ce-i plăcea comisarului să se audă vorbind! – pe Aurora Nicolau? Dintr-o confuzie, dar mă întreb dacă asta îţi micşorează vina. Cheresteşiu: Fleacuri, domnule poliţist! Nu veţi găsi nici o probă împotriva mea! Cornea: Aşa te-a învăţat să spui maestrul Cârjan, advocatul dumitale? E în dreptul lui. Atenţie stenograf! Iată ce s-a întâmplat... Fratele mai mare al lui Cheresteşiu Vlase, Cheresteşiu Marian Simion a decedat în urma unor lovituri formidabile. S-a tras concluzia că a participat la o încăierare. De fapt a fost bătut... fiindcă a încercat s-o abordeze pe „doamna cu pelerină neagră”, personificată, în acel moment de frumuşelul Muşeu. Fratele mai mic, om inteligent, acest Cheresteşiu Vlase, şlefuitor de lentile (în care calitate dispune de tot felul de substanţe care, folosite cum trebuie, duc la un deznodământ fatal), descurajat de „timiditatea” poliţiei locale, condusă de Chestorul Mălai, de tristă amintire, încearcă să afle câte ceva pe cont propriu. Asistă din întâmplare la câteva încăierări în centrul cărora se afla „doamna cu pelerină neagră” şi, folosind mijloace pe care trebuie să le elucideze organele locale, eu nu mă ocup de fleacuri, stabileşte o relaţie între doamna cu pelerină neagră – Aurora Nicolau, şi „doamna cu pelerină neagră” – Muşeu. Pentru a se convinge, cu tot riscul, o acostează pe „doamnă”, la o oră târzie, şi încasează de la Muşeu o bătaie soră cu moartea. Observaţi numai cicatricea aia urâtă. Cheresteşiu Vlase urmăreşte cu încăpăţânare drumurile „doamnei”, voind să-şi răzbune fratele şi, poate că, mai ales, voind să se răzbune pe sine: de la „accident”, ochiul său drept şi-a pierdut jumătate din... hm, din putere. El, Cheresteşiu Vlase, a aflat că Muşeu, după rondurile sale nocturne, vine uneori la prietena sa, de 38

pe Ghioceilor 51. Fură la întâmplare o bicicletă din faţa unui birt, aleargă în strada Pata, se instalează la pândă în gang, o vede pe „doamna, cu pelerină neagră”, o ajunge, îi aplică lovitura. Din anumite indicii, geamătul femeii probabil, constată că nu e Muşeu, ci chiar doamna Aurora Nicolau. E oripilat. Dar îşi revine. Comisarul sorbi din paharul cu apă şi continuă: — Aici ne izbim de o contradicţie minoră, de care eu nici nu ţin cont, o vor rezolva cei de aici, după ce eu am rezolvat fondul: de ce Cheresteşiu Vlase s-a folosit de bicicleta acelui Ţiţoi care se cherchelise în noaptea aia, când el avea pregătit ghidonul de schimb pentru bicicleta lui Muşeu şi de ce a schimbat ghidoanele, şi când? Cum de a făcut imprudenţa de a lăsa pe ghidonul aruncat la gunoi amprentele sale, când intenţia sa fusese ca ghidonul să poarte amprentele lui Muşeu? În sfârşit, schimbul de ghidoane s-a întâmplat după multă vreme... e un fleac. Premeditarea constă în altceva. Doamna Nicolau a fost o femeie frumoasă. Una din fotografiile ei, mărită, a fost expusă, cu aprobarea „modelului” bineînţeles, în vitrina fotografului Traşcă, de pe bulevard... aşa cum am presupus noi... eu. Cheresteşiu Vlase se prezintă la fotograf, pretinzând că e un admirator, şi obţine, contra unei sume bunicele, o poză reală a doamnei cu pelerină neagră. Avem depoziţia domnului Traşcă. Pentru ce avea nevoie Cheresteşiu de fotografia frumoasei Aurora Nicolau? Va stabili exact poliţia locală, dar eu presupun, şi aşa trebuie să fie, că asasinându-l pe Muşeu, Cheresteşiu avea de gând să strecoare fotografia prietenei sale în buzunarul victimei... În felul acesta lucrurile se complicau, dar s-au complicat şi mai mult datorită erorii sale, cea de a fi lovit-o pe Aurora Nicolau, când el îl viza pe bătăuş. Cheresteşiu acţionează foarte îndrăzneţ şi iute. Pune poza într-un plic, scrie cu litere de tipar – dar experţii vor stabili că e scrisul său – câteva rânduri explicative, strecoară plicul sub uşa redactorului gazetei locale, ca să-l trezească, şi dispare. De ce a făcut una ca asta? Pentru ca a doua zi, fotografia apărând în ziar, iar ştirea fiind publică, să se prezinte la Poliţie, chipurile spre a ne ajuta, relatând strania 39

sa întâlnire cu „doamna cu pelerină neagră”, de la care i s-a tras cicatricea. E un procedeu de a te disculpa... dar şi de a te auto-inculpa. Noi... eu l-am bănuit din prima clipă. Cer să fie pus sub acuzare pentru crimă de omor premeditată cu şiretenie şi, aş adăuga, cu laşitate. Nu era sigur pe forţa sa fizică, a apelat şi la substanţa aia corosivă. În această privinţă consultaţi-l şi pe eminentul medic legist Botta, azi în pensie. Am terminat! „Nu-i milă, ci crimă să-i ierţi pe ucigaşi!” Shakespeare a zis-o! RIDICÂNDU-SE CU UN AER DE ÎNVINGĂTOR, Maximilian Cornea întâlni privirea ironică a lui Iuga Martin... şi înţelese că aceasta nu era victoria sa ci a lui Iuga. Şi cu această îndoială şi mâhnire în suflet, şeful Brigăzii a 3-a Criminale reveni la bunii săi asasini din Capitală, faţă de care avea mai mult spor. Se pare că aerul de provincie îl complexa... îi complexa marea inteligenţă.

40

Dyane Clintwood, împotriva tuturor

1. «Pentru a spulbera de la început orice fel de nedumeriri, vreau să precizez următoarele: eu sunt Dyane Clintwood. Numele meu de actriţă este Mya Castellanni. Mustangul nervos de sub mine se numeşte Danny. Eu, când mă travestesc în bărbat, devin Danny Clintwood. Ştiu că atunci când vrei să clarifici un lucru, ades se întâmplă să-l încurci, deci, fără a dori cu orice preţ să vă derutez, ţin să vă spun că sunt căsătorită cu Doc Holliday, şi-n acelaşi timp cu Ben Klinkenhagen, supranumit Rio Jim. Pentru a încurca lucrurile şi mai tare, mai adaug că de fapt n-am fost cu adevărat soţia nici unuia dintre ei. Ce ar mai fi de zis? Probabil că în vinele mele curg una sau două picături de sânge cherokee. Până la Fort Kern mai sunt abia vreo trei mile, când m-am decis să fac un popas între nişte tufişuri şi arbori de sequoia de unde, cu o carabină sau un Colt bine calibrat, poţi respinge cu nepăsare o bandă întreagă. Eu posed armă Sharps 2W, mână sigură, ochi ce pot fi mângâioşi sau răi şi multe altele. Adică multe alte calităţi. Nu destule însă pentru a duce de nas doi bărbaţi de talia lui Doc Holliday şi Ben Klinkenhagen. Cred că aţipisem. Luna se înţepenise dincolo de Munţii Lupului şi urla. Nu luna urla, ci nişte afurisiţi de coyoţi. Da, limpede, aţipisem, cu mâinile pe armă şi arma între genunchi. Ceasornicul de argint, un ceasornic bărbătesc ce-l purtam la mine, arăta către miezul nopţii când am auzit: „– Hello, Dyane!”

41

Subţire profilat pe cer, cu mustaţa lui arcuită, cu mâinile în şolduri, stătea Doc. Zâmbea blestematul, acest blestemat de soţ! — Bună, Danny, îl corectă din stânga altă voce. Nu Dyane, ci Danny, acum e travestită în bărbat. Această voce, care era a lui Ben, alias Rio Jim, mă preveni: Vezi ce faci cu flinta aia, s-ar putea să te răneşti din greşeală! — Păi, nu, l-am contrazis, căci gloanţele ies numai prin faţă, şi m-am ridicat încetişor; aşa, în picioare, nu sunt cine ştie ce mai scundă decât cei doi bărbaţi ai mei. Ben îşi duse mâna dreaptă la şold, tic de pistolar. Mâna i se opri la centiron, unde are pocnitoarele, ticălosul, ar fi fost în stare să facă tir pe propria lui nevastă! Am dat drumul carabinei, şi carabina a căzut. — Aşa e mai sănătos, oftă Doc Holliday. Şi acum, frumoasa mea... frumoasa noastră, goleşte buzunarele. Iute! N-avea rost să mă împotrivesc. Să nu vă închipuiţi că cei doi soţiori ai mei încercau să mă jefuiască, era vorba doar de o mică restituire... Am înşirat într-o rază de lună ceasornicul de argint cu lănţişor de aur, ultimul argument al lui Doc la masa de faraon: îl pierduse de nenumărate ori şi de tot atâtea ori îl recâştigase; alături am aşezat port-ţigaretul cu încrustături misterioase a căror semnificaţie nu a putut-o desluşi nici măcar James Gibson, vestitul dezlegător de enigme; între ceasornic şi port-ţigaret am aşezat un săculeţ cu bulgăraşi de aur de mărimea unor gloanţe de Broskoe – pistolul ucigaşilor de profesie – o pungă cu vreo douăzeci de monede de argint, un fleac, un pumnal subţire în teacă de piele de bizon, o pereche de pinteni de argint, fără valoare. Doc ridică port-ţigaretul său nepreţuit, înfipse în el o ţigaretă, o aprinse frecând chibritul de talpă şi trase cu nesaţ. Tebecistul! Cred că nici nu mai are plămâni! Sustrăgându-i port-ţigaretul încercam a-l determina să renunţe la tutun, dar care om înţelege când i se face un bine? Dar sticluţa cu tequila ce o purtam în oblâncul şeii, ca medicament, îmi aparţinea. Ben o extrase de acolo şi rânji: „– Femeile nu trebuie să bea!” Doc obiectă: „– Acum nu e 42

femeie, ci bărbat”, însă Ben i-o întoarse: „– La bază, e totuşi femeie!” Doc se grăbi să încalece pe calul său, Bronco Nevada, un bronco blestemat de alb şi, fireşte, redomesticit, dar fiind alb îl transformă pe Doc în ţintă sigură chiar şi-n nopţile cele mai negre, lui nu-i pasă, a venit în West ca să-şi caute moartea, şi probabil de-aia a murit în pat... Cei doi plecară la fel de simplu cum au venit. Am sorbit un pic de cafea rece. Bună şi rece. Mă gândeam că e normal să mai şi pierzi, însă nu-mi convenea! Dacă te obişnuieşti cu gândul să pierzi, eşti pierdut, aşa e pe-aici, întrebaţi pe oricine. Pe Garrett, pe Doc, pe Wild Bill, pe oricare din tagma asta. Vor confirma. Din direcţia canyoanelor venea un vânt subţire, prevestind dimineaţa, sau mai ştiu eu ce? 2. De oboseală, nici nu se mai certau... Făcură popas aproape de Lodelake. Traseră la sorţi ceasurile de veghe. Ben Klinkenhagen mormăi: — Hm! Cs! De fapt a cui nevastă e Dyane? — Lasă-mă să dorm! Subiectul acesta nu mă interesează! — Ba te interesează al drakkului! Eu m-am căsătorit cu ea la Ogalala, prin martie. — Eu tot prin martie, la Abilene. Biroul a fost prădat, registrele s-au topit, pastorul e senil, nu-şi aminteşte nimic. — Nu vom afla niciodată care a fost primul. Sper că nu neam căsătorit cu ea în aceeaşi zi! S-o tragem la sorţi. — Nu merită, căscă Doc şi începu să sforăie, mai bine zis să horcăie din plămânii săi ciuruiţi. Rio Jim sorbi puţină cafea, scuipă în direcţia lui Doc şi-şi rezemă falca-n pumn... Pe dimineaţă de gardă era Holliday. Un fel de a spună, păci dormea cu fruntea plecată într-o rână. Klinkenhagen îl trezi brutal cu cizma. Doc, buimac, sări în picioare şi trase pistoalele. Rio Jim se încruntă. — Faci de pază? Zici că faci de pază? Doc ascunse armele, căscă, se întinse: — Cred că am aţipit niţel... — Crezi? Ce te face să crezi? — Oricum, bine că nu s-a întâmplat nimic. 43

— Ce te face să crezi că nu s-a întâmplat nimic? Klinkenhagen îi flutură pe sub nas o fiţuică. Ce scria acolo? Iată ce: „Halal bărbaţi! Aş fi putut să vă fur şi sufletele, dar n-am ce face cu ele. M-am uitat la voi şi mi-a fost jenă... şi milă. Consideraţi această scrisorică drept act de divorţ. Faţă de amândoi. Adios! Dyane.” Din buzunarele celor doi lipseau iarăşi ceasornicul, portţigaretul, săculeţul cu aur, pumnalul, pintenii de argint, dolarii. În plus, Dyane Clintwood, ca să-i pedepsească, ori ca să arate că divorţul este irefutabil, îşi însuşise şi carabina Poordey a lui Doc, cafeaua şi toată mâncarea. Deşteaptă muiere! — E generoasă, constată Doc. Ne-a lăsat caii. — Ca să avem ce vinde şi ce mânca, vaquero! — Dacă mai repeţi o singură dată cuvântul, va fi ultimul ce-l rosteşti pe lumea asta. Pe cealaltă lume n-ai decât să ţii şi discursuri. Faţa albă a lui Doc, tâmpla stângă ce îi zvâcnea, îl convinseră pe Rio Jim întru ideea unei împăcări. — Bine, îmi retrag cuvântul, nu ai înţeles, era vorba de un compliment invers... Nu eşti vaquero, eşti o-r-e-u-q-u-a-v. — Cere scuze, sau..., se înfurie Doc, irascibil ca orice ofticos. — Cer scuze, murmură Ben Klinkenhagen, alias Rio Jim, nu de frică, dar pistoalele celuilalt se aflau îndreptate exact între ochii săi, pe şaua frunţii. Doc Holliday, după unele clasamente, a fost al şaptelea ţintaş din istoria Westului, ceea ce nu e puţin, chit că Rio Jim a fost al şaselea, dar între forţe egale... Rio Jim îşi urmă colocviul: Să ştii că ţi-o cedez de bună voie şi cu bucurie pe Dyane. Ba, pe deasupra, îţi ofer ca să te mai încălzeşti, şi o înghiţitură de rachiu mexican. Însă Ben scotoci zadarnic, Dyane îşi recuperase şi sticluţa de tequila (folosită ca medicament, mai ales când era vorba de şerpi veninoşi), fiindcă ea nu bea decât apă, şi uneori lacrimile amanţilor părăsiţi. — Eu sunt cel care ţi-o cedez pe Dyane, hoodlum, şi Doc Holliday se întoarse ostentativ cu spatele ca să privească în 44

direcţia munţilor Anaconda, din care ţâşnea soarele. Klinkenhagen îşi stăpâni pornirea de a-l ucide pe vechiul său prieten şi rival. Se mărgini să observe cu amărăciune: — N-avea tu grijă, Doc, n-aşteaptă ea, Dyane, ca să ne-o cedăm reciproc, ca la balurile de la Tucson... 3. Un nor subţire, străveziu ca gândurile unui pistolero aflat în vacanţă, se odihnea deasupra fermecătorului Kandybar. Acest orăşel se născuse în urmă cu vreo şapte ani, când Clem Dun, jucător profesionist, şi-a scrântit aici piciorul, descălecând greşit, pusese dreptul înaintea stângului, sau invers, şi nu a putut merge mai departe. Iată cum se nasc uneori oraşele. Clem Dun a devenit, cum era şi normal, primar, şi prima sa grijă a fost să suprime jocurile de noroc. Ceea ce parţial i-a reuşit. Parţial. La nouă dimineaţa nu se auzeau împuşcături, nimeni OU era pus pe harţă, şi în tot târgul, prin saloon-uri, câţiva inşi beau cafele din căni late şi ar fi vomat pur şi simplu dacă li sar fi amintit de whisky, iar barmanii, plini de ceaţa somnului, sau de somnul ceţii, ceteau o gazetă sau pur şi simplu rezemau cu entuziasm tejgheaua. Dentistul Mc. O’Canine încă mai dormea, neavând suferinzi de îngrijit. Trei cowboys, picaţi de la fermele din preajmă, se întrebau dacă e cazul să se dezmeticească la localul lui Billy-chiorul, sau, pătrunşi de cuminţenia orăşelului, să şadă blânzi. Şăzură blânzi. Două fete care dănţuiau seara la „Majestic”-saloon, şi făceau poate şi alte răutăţi, acum costumate în domnişoare foarte cuminţi, înaintau către „Universal drug-store Saaks and Rollini”, să cumpere, pesemne, nişte dantelutză. La ora nouă şi jumătate fix, după ce-şi băuse cafeaua, după o gustare cu ouă şi costiţă, marshal-ul Pat S. Garrett ieşi din hotel, hotelul „Gloria”, şi fără a schiţa vreo mişcare a gâtului, înregistră doar prin mişcarea voioasă a ochilor tot ce era de înregistrat. Pace. O.K.! Înaintă cu paşi leneşi efectuând rondul ritual şi matinal, salutat de bărbaţi, salutând, la rându-i, doamnele. Pipăindu-şi bărbia, ajunse la concluzia că, în lipsă de ceva mai interesant, n-ar face rău să se ducă la bărbier, când 45

auzul său exersat prinse un ritm bine cunoscut. Apariţia unui călăreţ nu era lucru deosebit, oricine venea cu intenţii onorabile era bine primit, dar, cu meticulozitatea-i profesională, marshal-ul Pat S. Garrett se opri să constate cine e nou-venitul. Ceva îi plăcu şi ceva îi displăcu din înfăţişarea individului. Marshal-ul nu era un veleitar meschin, nu faptul că fercheşul cavaler a trecut prin dreptul insignei sale de argint fără să-şi salte pălăria l-a deranjat, nu, altceva... Garrett se duse la frizer (bărbier) zicându-şi că vom vedea! În acest timp mustang-ul Danny se oprea în faţa saloonului „Gloria”, iar de pe el descălecă Dyane Clintwood, eroare, Danny Clintwood. În bluză neagră, cu vestă prinsă în nasturi mari, sclipitori, cu centură lată încingând o talie stranie, de statură mijlocie sau poate ceva peste, Danny rămase o clipă în faţa uşilor batante. Billy-chiorul se chiorî către tânărul fercheş şi reţinu că noul venit are ochii verzi, drace, rar la bărbaţi, în orice caz la bărbaţii ce bat frontiera. Cârciumarul ezită între a-l clasifica pe noul venit drept ucigaş urmărit, sau biet greenhorn. Uşile batante fâlfâiră. „– Ceva rece!” porunci Danny, rezemându-se de tejghea. Billy-chiorul deschise şipul cu bere. Ciudat, acolo, în adâncimea Westului, berea nu lipsea niciodată! Doi terchea-berchea ce jucau biky-boca pe trabucuri, nu pe bani, conform dispoziţiei marshal-ului Garrett şi a primarului Dun, se întrerupseră o clipă, examinară spatele celui care cererea bere atât de dimineaţă, apoi îşi văzură de ale lor. Danny Clintwood învârtea intre degetelei fine paharul înalt, fără să guste din el. — Patroane! Ai o cameră bună pentru unul ca mine? Billy examină vesta de brocart negru, fin, cu două rânduri de nasturi de aur sau măcar auriţi. Deşi dispunea de un singur ochi, Billy ştia să aprecieze oamenii, dar acum se pomeni încurcat. Celălalt ochi şi-l pierduse la Dodge-City, unde practicase meseria de pianist, meserie care, în principiu atrage aplauze iar nu gloanţe, cu excepţia situaţiilor când pianistul se dovedeşte un ageamiu, ceea ce nu era cazul chiorului! Glontele unei arme „Crotal”, pocnitoarea preferată 46

a veteranilor marelui gold-ruch din 59 de la Pike’s Peak, izbise pianola cu o viteză de 760 m/s. O ţandără ascuţită, mică, rea, s-a izbit în pupila ochiului drept al pianistului. Aşa a vrut destinul. Din clipa aceea Billy şi-a dat seama că arta nu oferă suficientă acoperire: tot timpul stai cu spatele! Cu spatele către o sală de nemernici dintre care fiecare posedă câte un Colt, la vedere, şi măcar un Derringer, un Broscoe sau un Petit cheri, în mânecă, la gleznă, drakku mai ştie unde. Poate că, de nu intervenea glontele şi ţandăra aia nenorocită, astăzi nu s-ar fi vorbit despre Billy-chiorul ci despre Bill Haaky, mare interpret al bătrânelor plains-stories; cum se pierd talentele! Oricum, Billy nu este chiar de plâns, iată, el are acum şansa de a deveni imortel în paginile unui autor din Vechiul Continent, alţii n-au beneficiat nici măcar de atât. Altă şansă a lui Billy a fost că dacă acel blestemat glonte de „Crotal” ar fi şuierat câţiva centimetri mai către stânga, actualul barman, nefiind nici măcar pistolar, ar fi mers să se odihnească pe Colina Cizmelor, cimitirul celor pe care dumneai, „Doamna Moarte”, îi surprinde cu cizmele pe picioare. Lucru ciudat, orice trăgător cu faimă, care în fond e normal să treacă ultima frontieră dichisit şi cu cizmele pe el, se temea nu atât de moarte, cât să nu ajungă la Colina cu pricina, loc considerat, nu se ştie clar de ce, al dezonoarei. Deci, încă o dată, Billy-chiorul a avut un noroc chior, — Un pahar cu ceva mai tare, señor? întrebă cârciumarul, privind berea neatinsă. — Nu! Camera, hangiule! Cea mai bună. 4. Ceva mai târziu, Pat S. Garrett ieşea de la bărbier spilcuit, parfumat, într-un perfect echilibru al cugetului şi al trupului. Purta haină de catifea albastră, totdeauna descheiată, pentru a nu stânjeni mişcarea mâinilor sale. Purta cizme moi, iar pasul său era mai elastic decât unduitul unui şarpe de apă, în apă. Trecu din obişnuinţă şi pe la „Gloria”. Ochioasa de la bar îl întrebă din ochi, el răspunse nu, din bărbie, în schimb dori să ştie unde-i Billy-chiorul. Acesta îşi făcu apariţia mestecând din ambele-i fălci cârnat cu usturoi. 47

— Pariez pe cinzeci de centavos că ştiu ce te preocupă, şerifule! Garrett privea balustrada sofisticată ce ducea în sus către odăi. Yes, reluă chiorul, e aici, a luat cea mai scumpă cameră, alături de a ta, şi să mă ia drakku dacă ştiu cine este! Ar fi prea de dimineaţă pentru ceva rece? — Cafea fierbinte, Billy. Garrett sorbi, încercă să mai pună o întrebare, dar observă că singurul ochi al cârciumarului e gata să-i scape din orbită şi ar fi fost păcat, era... ultimul. Marshal-ul întoarse şi el privirea către scara din lemn de cedru, cu balustradă aurită cu două turnante şi-un unghi, mândria localului. Pat S. Garrett era un om calm, altfel nici nu ar fi fost posibil într-o meserie păcătoasă ca a lui! Acum însă mâna încercatului gunman scăpă ceaşca, iar inima i se opri. Din fericire, nu definitiv, Kandy-bar ar fi pierdut cel mai bun om al legii, cel care a pacificat localitatea şi a pus temelii respectabilităţii. De la înălţimea scării, Dyane Clintwood zâmbi vag, oarecum distant, oarecum promiţător către cei doi bărbaţi încremeniţi, coborî cu mers studiat, se aşeză la una din mese. Privindu-i profilul, abia acum înţelese Garrett ce-i plăcuse în înfăţişarea trăgătorului ce intrase în oraş acum câteva ceasuri. Profilul... Dar părul, lăsat liber acum, învolburat pe umeri! Nu nişte umeri firavi de femeiuşcă ce se cere ocrotită. Oricum, nişte umeri frumoşi şi, sfidând moda vremii care cerea ca pielea femeilor să rămână virgină faţă de razele soarelui, acei umeri purtau un bronz mat şi desigur catifelat. Billy-chiorul îşi trase un pumn în falcă. — Dumnezeule, cum de n-am recunoscut-o?! E Mya Castellanny, privighetoarea Westului! Marshal-ul Pat S. Garrett îşi săltă de pe frunte pălăria cu calota teşită şi borurile largi cât păşunile de vânătoare ale lui Manitu. 5. În aceeaşi seară, Dyane Clintwood, evident sub numele de Mya Castellanny, se producea în saloon-ul chiorului, eclipsând definitiv toate vedetele care se perindaseră oarecândva pe acolo. 48

Trei zile mai târziu, marshal-ul Garrett, cel ce rezistase armelor şi pistoalelor de toate calibrele şi încercărilor a destule femei frumoase de a-l înhăma la căruţa căsniciei, ridică ambele mâni, semn că se predă, şi o ceru de nevastă pe privighetoarea Westului. Dyane acceptă, numai aşa, de sic. În ziua a patra, când trebuia să se celebreze căsătoria, deci prima înfrângere a lui Garrett, în zori, topiţi de oboseală, acoperiţi de o pojghiţă roşietică de praf, Doc Holliday şi Ben Klinkenhagen, alias Rio Jim, intrau în Kandy-bar, pe strada Preeriei, ciudat şi nepotrivit nume, fiindcă pe acea direcţie străjuiesc munţii Superstiţiilor, cu creste falnice şi ostile. Cei doi prieteni, şi rivali, şi inamici, neraşi, flămânzi, opriră caii în faţa primei spelunci care purta romanticul nume „La cizma găurită”. Cârciumarul încă mai sforăia, visând că e zmeu, nu cârciumar. Cei doi descălecară, Bronco Nevada şi calul lui Ben, Copperhead, Cap Arămiu, rămaseră în mijlocul drumului într-un abur de transpiraţie. Rio Jim zise: — Hm! E cam devreme. — De acord, acceptă Doc, al cărui, ceas de argint fusese „împrumutat” de Dyane. După care Klinkenhagen zgudui uşa speluncii cu cizma lui grea. Cârciumarul, în culcuşul său cald, după o draperie, zbieră — Cară-te, beţivanule, oricare ai fi! — Gura, că ţi-o sigilez c-un glonte! replică Doc. Deschide până nu mut din loc şandramaua! Patronul deschise, dar avea în mână o carabină Henry, numai că botul acesteia se plecă de îndată ce recunoscu mustaţa şi ochii mici, febrili, ai lui Doc, şi claia de păr decolorat şi ochii mari, indiferenţi, ai lui Rio Jim. Cârciumarul îi privi cu mare respect, le ceru scuze: doi oameni vestiţi încă nu-i trecuseră niciodată, în acelaşi timp, pragul mizerabilei spelunci. Cu iuţeală profesională, turnă rachiu, pregăti cafele şi puse pe focul iscat ca prin miracol tigaia cu ouă şi şuncă. Doc trecu în spatele tejghelei să se spele pe mâini. Mârâi: — Garrett e pe-aici? Ce mai cloceşte? Cârciumarul rânji vesel: — Cloceşte bine! Se însoară! 49

Klinkenhagen se opri din mestecat. — Glumeşti! Garrett se însoară?! — Dar cum, nu pentru nuntă aţi venit? se miră cârciumarul turnându-şi un păhărel. Marshal-ul nu v-a dat de ştire? Păi tot ţinutul se pregăteşte! Doc şi cu Ben se priviră. Aveau o presimţire. Hangiul continuă vesel, dând amănunte şi în sfârşit pronunţă numele Myei Castellanny... Doc Holliday, după ce tăcu, vorbi: — E pace în Kandy-bar, prietene? — Ca-n vremurile bătrâne, Sir! Urechile mele n-ar şti să recunoască glasul unui Colt. N-am mai văzut om beat de un secol... Nimeni nu s-a mai certat cu nimeni... Ben Klinkenhagen îşi întinse trupul ciolănos. — Hm! Ei bine, prietene, pacea s-a sfârşit. Garantez eu! Cei doi trăgători încălecară, urmăriţi de ochii patronului, care nici nu bănuia ce uragan declanşase. — Ce facem? întrebă Doc. Dăm foc târgului începând de aici, sau ne mulţumim numai cu centrul. — Aşteaptă! ripostă Rio Jim. O să-şi dea foc singuri, nu e degeaba Dyane aici!... 6. Bisericuţa din Kandy-bar aducea a baracă, în schimb pastorul Bare, zis Bear, Ursul, dispunea de o statură impozantă şi de un glas măreţ. Pe la ora unsprezece, dumnealui se pregătea să ţină un discurs plin de aluzii şi bogat în tâlcuri, întrucât căsătoria marshal-ului Pat S. Garrett cu irezistibila Mya Castellanny era cel mai important eveniment al anului. Pastorul Bare vorbi mult şi solemn. Puţin înaintea amiezii, mirii arătau foarte emoţionaţi, mai ales el, fiind la cea dintâi căsătorie... când la intrarea bisericuţei se stârni agitaţie. Cei de acolo îi recunoscură pe Doc Holliday şi Rio Jim. Nu ştiau ce să creadă, era de bine, de rău? Mai curând de rău, judecind după mutrele lor. Ambii înaintară. Doc strigă: — Ce comedie se joacă aici! Taci, părinte! Cine se căsătoreşte cu cine? Afară din biserică, turmă de nătărăi! 50

Marshal-ul Garrett tresări. Tresări neplăcut. Nu avea la el nici măcar minuscului „Tommy” de fabricaţie olandeză, deh, linia elegantă a fracului s-ar fi dus drakkului. Faţa i se îmblânzi, îşi recunoscu prietenii, desigur glumeau. — Ben! Doc! De unde aţi răsărit? Fiţi bineveniţi! O să fie o petrecere... — O să fie, dar nu cum crezi tu, replică Doc. — Ce este, bătrâne? Ce nu-ţi convine? întrebă Garrett. — Tu ce faci aici, Pat? întrebă Rio Jim, — Dar nu vezi? Mă căsătoresc! — Nu cred că te căsătoreşti; amice, interveni Doc. Ar fi exagerat. Dyane e soţia mea. — Şi a mea, adăugă Ben, mărind confuzia. Pat S. Garrett, mai impunător ca oricând în straiele sărbătoreşti, străbătu cu bine momentul, era o glumă cam proastă, totuşi, o glumă, aşa că încercă să râdă. Zise: — Părintele Bare aşteaptă. Vreţi să fiţi şi voi martorii mei? — Serios? Altceva ce ai mai dori? — Doc! Te întreci cu gluma! Şi tu, Ben. Cred că v-aţi îmbătat! Şi acum interveni elementul ce scandaliză inimile cinstite din oraş. Înaintând semeaţă ca o regină, Mya Castellanny, privighetoarea West-ului, alias Dyane Clintwood, alias Danny Clintwood, vorbi, iar vocea ei sună mai limpede decât clopoţelul unei şcoli duminicale: — Ah, Pat dragă, într-adevăr! Uitasem să te previn că sunt măritată şi cu aceşti gentlemani... Cei de faţă căscară gurile. Unii nu le-au închis nici până azi. 7. Doisprezece juraţi fură desemnaţi pentru a cântări, sub conducerea judelui Yberr, fapta fără precedent a Dyanei. Dintre pedepse, spânzurătoarea era considerată mult prea blândă; se vorbea despre jupuitul de viu, arderea pe rug, căci, desigur, Dyane era o vrăjitoare, iar exemplul ei trebuia... etc. 51

Spiritele se aprinseră din ce în ce. Onorabilul Cal Ghan îşi aduse aminte de un foarte vechi diferend al său cu vecinul Johan Olson, şi-l împuşcă. Până să ajungă la faţa locului, marshal-ul Pat, S. Garrett fu informat că la „Gloria” stimabilul Franck Dhartytowne îl făcuse măgar pe colonelul Manuel Mydd Thomson, unul fiind adept al jupuitului de viu, celălalt al torturii prin foc, colonelul ripostase cu neelegantul cuvânt arierat, de origine străină, între cei doi domni avusese loc un nevinovat dar violent schimb de focuri, şi nici unul dintre ei nu ieşise bine. În biroul marshal-ului, dincolo de zăbrele, un găligan înarmat o păzea de zor pe femeia care era cât p-aci să devină soţia omului legii, sau mai exact Garrett era cât p-aci să devină al treilea soţ simultan al ei... Dar, deocamdată nu ne vom ocupa de Dyane, avea grijă s-o foarfece întreg oraşul, şi o făcea cu atâta ardoare că barmanii şi ajutoarele improvizate abia izbuteau să împartă răcoritoarele care să mai stingă jarul. Dar, la drept vorbind, „răcoritoarele”, precum whisky-ul, ginul, toffada, tequila, vinul roşu de Arkansas şi alb de Lorena abia turnau gaz peste foc. Nimeni nu mai bea bere sau apă. Grupuri de călăreţi, atraşi de evenimente, intrară în oraş, iar printre aceştia câţiva inşi ce se feriseră în ultima vreme să dea ochi cu lumea. Garrett fu informat că ucigaşul Salkow, izgonit pentru totdeauna din Kandy-bar, se află în carne şi oase la „Apaşul melancolic”, împreună cu alţi doi inşi, necunoscuţi dar cu atât mai dubioşi. Răsunau împuşcături – deocamdată răsleţe. Culmea! Marshal-ul află că fondatorul oraşului, primarul Dun, cel care a promulgat interdicţia jocurilor de noroc, face un pokeraş la „Darling” cu popa Bare, cu directorul teatrului „Trave’s Girls Company” şi cu poetul local Vincent McCall. Miza în acest moment e numai de 80 $ dar ameninţă să crească. Apoi ochii lui Garrett înregistrară un spectacol de care „ oraşul uitase. Faţada restaurantului „Grace Mils”, renumit prin enchilada ce se gătea acolo, începu să se clatine, un om zbură pe fereastră, un altul îl urmă, se rostogoliră în praf, iar peste ei căzu faţada localului. Două 52

fete năvăliră în stradă în costume oarecum sumare şi începură să-şi scoată ochii. Marshal-ul era un om calm. Rămase calm. Doar gândi: „iute, domnule, cum apariţia unei femei poate numai în câteva ore să întoarcă pe dos un oraş pe care am reuşit să-l pacific abia în doi ani!” Garrett făcu un gest de lehamite şi în timp ce ochii săi urmăreau cu o nuanţă visătoare traiectoria unui fotoliu aruncat de la etaj, urmat de persoana care stătuse în acel fotoliu, adică soacra dentistului O’Canine, buzele sale pronunţară singure: „Duceţi-vă la drakku toţi!” Apoi, de ciudă, omul legii se duse şi el la drakku, adică se îmbată, ceea ce nu i se mai întâmplase de vreo douăzeci de ani. Când, la o oră imposibil de definit, cineva îi scutură umărul şi-i şopti, de fapt urlă, că Doc Holliday şi Rio Jim iarăşi se certaseră şi urmează să se întâlnească pentru a stabili a cui este femeia ce urmează a fi decapitată sau arsă pe rug mâine, Pat S. Garrett mormăi cu limba amară: „N-au decât să se ucidă... şi cu cât mai repede, cu atât mai bine!” Şi adormi iar. 8. Vestea că Doc urma să-l întâlnească pe Rio Jim într-o definitivă răfuială se răspândi ca fulgerul. Curioşii îşi instalară mutrele şi plămada lor trecătoare în toate ascunzişurile. Deasupra orăşelului înflori o cometă. Singur în atelierul său, tâmplarul Oscar F. Fay meşterea Un sicriu... dacă nu două. La birtul lui Willy-nemţoiul, Doc bea o cafea cu lapte, când fu informat că Ben ieşise din cealaltă parte a pieţii din spelunca lui Howard grecoteiul. Doc sări în picioare, îşi potrivi cu o atingere înfrigurată centironul... Pe orizontul dominat de munţii Superstiţiilor, iar mai departe de Piscul Lupului, scăpăra o coroană de lumină argintie. O pisică neagră cu totul în afara evenimentelor, sau poate deasupra lor, deşi, materialiceşte, în centrul lor, traversă platoul alb, ca un punct, ca o virgulă în fraza haotică a unui romancier somnambul, exact între cei doi trăgători care se apropiau cu pas prudent şi mâna pregătită. 53

Dar... dar... dar..., în momentul când ajunseră la o distanţă propice pentru a schimba o vorbă, o opinie, un glonte, sau orice doriţi, în clipa când armele răsăriră între degetele lor isteţe, două împuşcături răsunară, aproape simultan. Nimeni nu-l remarcase pe călăreţul zvelt, în negru, ce se întrupase în margine, dumnezeu ştie când! Prezenţa sa a fost atât de scurtă, de neaşteptată, de surprinzătoare, că mulţi au zis că e vorba de o nălucă sau ceva şi mai rău, de n-ar fi stat mărturie gloanţele ce au pus capăt, pentru moment, confruntării dintre Doc şi Ben. În spatele Dyanei Clintwood – acum Danny Clintwood – nălucea, şi mai fantomatic, mustangul ei negru. Ambii dispărură înainte ca imaginea să fi avut timpul să se imprime pe retină. Ceva mai târziu, trezit din posomorâta lui chercheleală, marshal-ul Garrett îl dezlegă pe ajutorai său. Îl gratulă simplu: „Nemernicule!” Nemernicul încercă să se scuze: — Eram cu spatele... voiam să văd şi eu ce se întâmplă... nu-mi închipuiam că o femeie... — Nu femeie, ci diavol, nu ţi-ai dat seama, cap de coyot umplut cu bălegar de măgar! scrâşni Pat S. Garrett şi, aranjându-şi artileria, ieşi în oraş, decis să reinstaureze buna ordine. 9. Două bufniţe împăiate străjuiau infirmeria dentistului O’Canine. Acesta ţinea în faţa ochilor înceţoşaţi ai lui Ben Klinkenhagen un mic, drăgălaş, obiect lucitor, puţin deformat. Aţi ghicit, e vorba de un glonte. — În sfârşit, l-am scos, zise O’Canine. Uite ce simpatic e! Să ştii că, dacă nu mori, te vindeci. Rio Jim ceru: — Ia-l de aici! Adă-mi o sticlă de toffada! — În starea în care te afli te va ucide, observă dentistul. — Şi aşa m-a ucis nevasta domnului de alături! protestă Ben. — Te-a ucis propria ta nevastă! hârâi Doc din plămânul său ciuruit. Dar, felcere, glontele meu unde e? 54

— Străveziu cum eşti, Doc, răspunse O’Canine, plumbul a trecut prin tine, s-a dus mai departe. Nu ştiu cât de departe. Ţi-a străpuns plămânul. — Care era dinainte străpuns... O gaură mai mult nu strică... dar nici nu repară... — Mi-ai adus ceva rece? răcni, poate pentru ultima oară în viaţă, Ben Klinkenhagen. — Voi aduce, fu de acord. O’Canine. Şi puse alături de patul lui Rio Jim băutura. Gunman-ul sorbi. Efectul înviorător se produse numaidecât. Reuşi să-şi rotească gâtul, iar cu gâtul şi capul. Îl analiză pe vechiul său prieten şi inamic, al cărui profil cadaveric părea o muchie de stâncă, ciuruită de torenţi, — Hei, Doc! — Ce drakku pofteşti, vaquero? — Am bănuiala că mă curăţ! — Sunt mai mult decât impresionat, i-o întoarse Holliday. Să-ţi dau o mână de ajutor? — Lasă gluma, Doc. Nu e momentul. Promite-mi ceva! — Nici prin gând nu-mi trece! — E vorba de Dyane. Dacă scapi, să ai grijă de ea. Găseşte-o! Cuminţeşte-o! Fă-i rost de angajament la un teatru solid. Şi smulge-i, în numele domnului, pocnitoarele alea blestemate din lăbuţe, să nu se mai joace niciodată cu ele, cum s-a jucat cu noi! — Prea bine, acceptă Doc după ce medita o clipă. Iar dacă mă curăţ eu, iar tu ieşi de aici, promiţi să faci acelaşi lucru? — O.K.! spuse Rio Jim, şi tăcură, munciţi de acelaşi gând. Doc zise: — Drace! Drace! Dar dacă ne curăţăm amândoi, ce face Dyane singură... fără nici un soţ? Studiară această chestiune. Doc găsi o soluţie: — O să aibe Garrett grijă de ea... ticălosul! Rio Jim vorbi: — Să ne acordăm ultima iertare. Bate laba! — Imposibil. Mâna mi-e înţepenită. — De fapt, şi a mea. Să ne iertăm, prin urmare, simbolic. Eu te iert, prietene. Adio! 55

— Doc, şi eu te iert, murmură Rio Jim. La revedere sau adio! Cavalerească, înduioşătoare conversaţie! Dar, oare, ce se întâmplase cu adevărat? Voise chiar Dyane dintr-un foc, adică din două focuri, trase aproape în aceeaşi clipă, intenţionase să se scape simultan de cei doi soţi legitimi – mare vorbă! – ai ei? Ciudată rezolvare. Nu se potrivea cu Dyane. Nici vorbă de aşa ceva. Frumoasa Dyane – Mya Castellanny, încercase doar să împiedece duelul care, oricum, s-ar fi terminat rău, încercând să le zboare armele din mână, însă propria ei mână tremurase... Se bizuise prea mult pe iscusinţa ei Dyane... Şi, pe deasupra, era emoţionată! După orele de arest, după evadare, după tensiunea ceasurilor înainte de a fi arsă pe rug, e firesc ca degetele să nu te mai asculte ca întotdeauna şi, mai ales, opinez eu, oricât de măiastră ar fi în mânuirea pocnitoarelor, o doamnă nu poate atinge nivelul celui sortit să poarte greul pământului, al bărbatului deci. Un Doc Holliday, un Pat Garrett, un William Frederick Cody, aceştia da, într-o zi bună pot să zboare armele din mâna a doi trăgători. O femeie, mai greu. Îşi închipuie ele, vanitoasele, că pot orice. Nu pot chiar orice... 10. În Canyonul Lupului. Între Piscul Lupului şi Piscul Negru, se află ranch-ul indianului Atlee, un surdo-mut, cunoscut şi sub alt nume: James Gibson, dezlegător de enigme. La Fort Kern, Kandy-bar, Phoenix, Tucson, şi în alte orăşele, soseau prin intermediul prăfuitelor stage-coachs plicuri mari, mici, potrivite, netede, mototolite, unele ajungeau la Gibson, altele nu. Emisari misterioşi le ridicau de la poştă şi i le aduceau dezlegătorului de enigme, a cărui faimă creştea şi creştea. Ciudat, mare parte dintre aceste răvaşe aduceau parfumul necunoscut al Vechiului Continent. Acolo faima lui Gibson se lărgise mai mult decât la el acasă... dar aşa e cu profeţii, ca în zicală. Ran ch-ul, ascuns într-o glugă a pădurii, plăcuse unui cetăţean din Sundance, acesta încercase să-l cumpere, dar se izbise de un refuz, deci trimise trei ucigaşi care să-l cureţe pe proprietar. 56

„Neajutoratul” surdo-mut îi primi cu focuri de armă, doi îşi lăsară acolo pielea, dar mai ales oasele, al treilea fugi şi povesti întâmplarea. Surdo-mutul fu lăsat în pace, nici nu dorea altceva. Acum e seară. Un lup aleargă prin poiana bătută de lună şi nu-i pasă de nimic. Gibson, surdo-mutul, bea cafea, fumează, şi-n lumina lămpii studiază răvaşul lui Friederich von Drscharpp, baron de Klemm, care oferă o sumă bună dacă spărgătorul de enigme, mai ales istorice, va face lumină şi va da un răspuns plauzibil într-o chestiune tare încurcată: în urmă cu vreo două. sute de ani un strămoş, cavalerul Drug May von Rosther, despre a cărui vitejie desigur aţi auzit, dispăruse cu ocazia bătăliei de la Cohemburg, pe Mosela... Nu atât osemintele înaintaşului îl preocupă pe baronul Drscharpp, cât faptul că documentele afirmă – dacă nu cumva minţesc – că în mormântul cavalerului se află o parte din tezaurul familiei. Dar are rătăcitorul acela un mormânt? Unde? Mda, aşa stăm cu familiile astea mari, mereu preocupate de-aurul lor blestemat. Surdo-mutul mormăie: „Hm!” Fiindcă surdo-mutul e tot atât de surd şi de mut cum eşti tu, cititorule, el, Atlee, e una şi aceeaşi persoană cu marele James Gibson, iar Gibson e una şi aceeaşi persoană cu Ben Klinkenhagen, alias Rio Jim! Îmi dau seama că m-am ocupat prea puţin de personalitatea acestui mare frontiersman, poate e cazul să explic de unde până unde Ben Klinkenhagen, refugiindu-se în pielea lui Gibson, devine un avizat cunoscător al istoriei lumii, mai ales a Europei, dar nu am vreme căci urechea „surdo-mutului” prinde ecoul îndepărtat al unui galop... Se duce la fereastră: Prieten? Duşman? Prieten. Până la un punct, fireşte. De la distanţă, Rio Jim recunoaşte profilul întunecat, fantomatic, al lui Doc Holliday, mai ales după felul său de a călări, înclinat uşor către stânga. Ben împinge pe foc cafeaua şi deschide uşa grea din dulapi de 7 cm, cu traverse metalice. Holliday, frânt, pică pe un scaun, degetul arătător indică ceva, Rio Jim înţelege, iese, ia şaua de pe Bronco Nevada, îl şterge încetişor, îl duce în grajd, alături de Cap Arămiu... În 57

acest timp, Holliday soarbe cafea. Lui Ben îi trebuie cel puţin o juma de ceas pentru a-l pune pe roate pe Bronco Nevada pe care ticălosul de Doc l-a istovit. Acum îl lasă să soarbă apa limpede din jgheab... Intră în casă. — Arăţi bine, Doc. Cum? — Taci. Ultimul timp am băut mai ales lapte, explică Doc, sorbind cafeaua. Ai vreo ştire de la soţia noastră, de la Dyane? — Nu prea... — Să te cred? — Cum pofteşti. Dar tu ai vreo ştire? — Nu... — Dar eu să te cred? Doc Holliday puse pe masă, între plicurile pline de enigme o altă enigmă, un sul de piele legat strâns. Degetele sale subţiri, de chirurg, sau de trişor, sau de jucător, se mişcară iute în jurul complicatului dublu nod marinăresc combinat cu ceea ce se numeşte „ochiul spânzuratului”. — Ce mai e şi asta, Doc? — Orice. O anonimă din partea morţii. Un scalp. Un petec din tunica lui Joe Indianul. Condamnarea noastră la nemurire. — Taci. Ai auzit mai înainte glasul unui şacal tenor? — Poate. De ce? — Pe-aici nu umblă şacali. Din cauza lupilor. Şacalii nu-i înghit pe lupi, sau invers.. — Priveşte mai bine harta. Aici e o mină de aur, uitată, părăsită. I s-a pierdut urma. Harta e veche de vreo sută de ani. — Dacă nu e falsă. — Constată tu! De ce crezi că am venit la tine? — De dorul meu! ripostează Rio Jim. Cum ai pus mâna pe vechitura asta? — Simplu. Am făcut o partidă la Billy-chiorul şi am umflat de la nişte tămâi din Newton cincisprezece dubloni de aur şi am vrut să plec, ceilalţi nu, că nu este elegant, până ce Billy le şopteşte cine sunt, ăia-şi cer scuze, eu mă duc la bar, cer un pahar cu vin, când se apropie foarte respectuos un 58

individ, cu pălăria în mână, şi vrea să-mi mai ofere un pahar, refuz, fiindcă, zic, doctorul îmi interzice mai mult de 250 g. pe seară. Mă întreabă cine e doctorul ce vede de mine, îi spun că eu sunt acela, adică sunt propriul meu-doctor, el zice că ştie, că m-a recunoscut, după faima mea... — Doc! Nu mă plictisi! Lasă în pace faima! — Bine, nătărăule! Eşti gelos pe faima mea. Pe scurt, individul îmi vinde harta, pe gratis, contra unei sute de dolari. — Pe gratis! O sută, pentru prostia asta! — I-am dat şaptezeci. Ne-am târguit. Cred că o lăsa şi la cincizeci, dar în seara aia eram generos. — De ce nu s-a dus individul să caute mina aia blestemată? — Un om bătrân, neputincios, nepriceput... Rio Jim răsuci harta. — Munţii Ggssoollly? Jjuurrwweerr-river? Nu cunosc, nam auzit. — Păi toate hărţile sunt cifrate, vaquero! — Bravo! Şi atunci, cum găsim drumul? — Dar eu de ce m-am ostenit până la tine? Descifrează! — Mă faci să râd. Parcă ar fi celebra ta afacere cu aurul din peştera lui Weehler, unde piraţii de pe „Clementine” şi-au îngropat tezaurul, şi unde am săpat câineşte patru zile... Şi am dezgropat o lădiţă în care se odihnea un pergament pe care scria: „Doc Holliday! Era timpul să ai şi tu parte de o cacialma bună. Iscălit: Un grup de cetăţeni cinstiţi pe care iai curăţat la Snake River Stampede.” — Lasă, făcu Doc plictisit. Atunci am luat plasă, acum afacerea e sigură. — Mă întreb cum a ajuns şacalul acela în Canyonul Lupului. Îl auzi? — Ben! se supără Doc. Eu nu mă dau jos din şa cinşpe ore ca să-ţi aduc documentul, iar tu, cu şacalul tău... — Nu-mi place harta, Doc! Ce să zic, tu mă deranjezi totdeauna când încep o viaţă nouă. Vreau să rămân aici, tihnit, iar tu aduci duhul blestemat al aventurii! Du-te la Old 59

Fille, el are „telescop cu oscilator de mercur”... pentru aur, argint, pentru orice. — Boşorogul acela! Nici nu mai e în stare să încalece! — Aşi! Dacă-l ajuţi, poate călări şi o cometă. — Tu îţi baţi joc de mine! — În casa mea fac ce vreau-! — Sigur. Ce vrei. Poţi s-o şi încasezi, dacă vrei. Şi, ca să nu spui că e vorbă goală, ţine! Şi Doc repezi o directă în falca amicului său. Acela, bineînţeles, ripostă. Se încăierară. Se cotonogeau cu egal talent, fără să mai ţină cont de nimic, când o voce rogojinoasă îi opri: — Dacă pentru hartă vă bateţi, n-are sens. E a mea! Doi indivizi intraseră în baracă, unul din ei merită ceva atenţie. Deosebit de scund, foarte lat, cu picioarele strâmbe, era cunoscut sub numele de Kraker Jake, Jake Crăcănatul. Unul dintre bandiţii frontierei. Ce nu făcuse Kraker, în sens rău desigur, poate încăpea pe un bilet de loterie. Răufăcătorul nu bănuia că peste vreo sută de ani cosmeticiana Helene Rubinştein va lansa pudra „Kraker Jake”, eterizându-l în... nemurire. Posibil că nici nu s-ar fi simţit flatat. Ce e aceea o pudră? Preferabil o carabină „Kraker”. Sau o marcă de toffada. — Hello! făcu Ben Klinkenhagen, ridicându-se. Îmi era dor de tine, Jake! Deci tu erai, „şacalul” era semnalul vostru... — Vorba! Fă-te uşurel cu faţa la perete. Ridică lăbuţele. Şi tu, la fel, dentistule. Fernand, maimuţoiule, ia-le arma, banii, tot ce e de preţ, iar harta pune-o la mine în buzunar. Bine. Nu înţeleg de ce nu vă măresc greutatea corporală cu ceva plumb, mai ales Doc ar avea mare nevoie, însă azi sunt melancolic... melancholic, dar la viitoarea întâlnire se lasă cu pârâituri. Nu-mi ieşiţi în drum! Uitaţi de hartă! Harta nici n-a existat! Zicând acestea, Kraker slobozi câteva gloanţe, din pură plăcere, spărgând, printre altele, un preţios serviciu de Saxa, primit de Ben, oricât ar părea de straniu, de la Marele Duce de Saxa. După ce bandiţii se topiră, Rio Jim îl privi amărât pe Doc. 60

— Tu îmi aduci totdeauna necazuri şi complicaţii. Treaba asta m-a indispus atât de tare că nici nu mai am chef să te cotonogesc! În mâna subţire a lui Doc apăru un minuscul Petit Cheri. — Aş putea să te curăţ, Ben! Aş zice că a făcut-o Kraker. — Eram convins că maimuţoiul de Ferdinand nu ţi-a dibuit toate buzunarele! Dacă vrei să pui în funcţiune „maşinuţa”, nu ezita, prietene! Viaţa nu mai are haz pentru mine, enigmele Europei nu mă mai pasionează, băutura nu are gust, fumul de ţigară e prea uscat... şi-n plus ai rămâne unicul soţ al Dyanei... — Dacă între timp n-a contractat alte căsătorii... — Apasă! Apasă pe trăgaci. Dar să ţinteşti bine. Dă-mi voie să iau Biblia, să mor cu Cartea Sfântă în mână. — Ia-o, prietene! Ia şi fotografia Dyanei. — N-o am. Dar Dyane e în inima mea. Klinkenhagen luă Biblia, o deschise şi-n mâna lui înflori... „Laleaua Neagră”... ba nu, un pistolet negru, de mare precizie. Doc rânji, prea puţin impresionat. — Nici pe mine viaţa nu mă încântă. Ce facem? Facem tir sau pornim pe urmele lui Kraker Jake? 11. A fost o treabă deosebit de posomorâtă. Au refăcut din memorie harta. O noapte întreagă. Dimineaţa au înşeuat caii. În Canyonul Lupului bătea un vânticel cald, înmiresmat Era plăcut să trăieşti, totuşi-. La intrarea în Kandy-bar, marshalul Garrett se încruntă urât. — Pentru alde voi, oraşul e închis! — Încearcă să ne scoţi afară! — Predaţi armele! — Care arme? şi îi arătară tocurile goale ale pocnitoarelor. Doc şi cu Rio Jim băură o cafea la Billy-chiorul care, inimă largă, le dădu câteva pistoale, două carabine, ba le împrumută şi niscaiva mărunţiş. Marshal-ul Garrett suspină uşurat când îi văzu ieşind din oraş. O apucară spre nord. Seara fripseră o pulpă de căprioară. Dimineaţa, când deschise ochii, Klinkenhagen văzu pe cer planând un vultur 61

din specia „ribon”. Romantică imagine, care însă nu spune nimic bun unui om al preeriilor. Rio Jim se ridică încet. Ce instinct au păsările! La mai puţin de un metru de capul lui Doc Holliday care, conform obiceiului, veghea dormind dus, un serpent à sonnettes îşi ridicase capul şi din această poziţie părea să-şi examineze cu o curiozitate metafizică viitoarea victimă. Klinkenhagen ţinti fără să aştepte. Capul zdrobit al jigodiei zbură într-o parte. Doc sări în picioare. — Nemernicule! Ocheşti în mine în timp ce dorm?! — Dentist ratat şi dobitoc bătrân! îl ţinu Rio Jim sub ameninţarea armei, căci nebunul, irascibilul Doc era în stare de orice. Uită-te la picioarele tale şi sărută-mi mâna! Apoi consultară harta ce o refăcuseră din memorie. Gata să se încaiere pe chestia direcţiei ce o aveau de urmat pentru a ajunge la Old Fille care deţinea un preţios „oscilator cu mercur”. Old Fille care trăia de la o zi la alta, într-un ranch amărât unde poseda două găini, flămânde şi alea. Nimeni nu şi-a pus problema asta. Străbăteau o pădure de spanish bayonet când un călăreţ singuratec le ieşi în cale. — Doc! Vezi şi tu ceea ce văd eu? — Dacă o zăreşti pe Dyane, şi eu, la fel... — Soţia noastră! Ce emoţionant! Mya Castellanny înainta fără sfială şi le zâmbi. Nu Mya, ci Danny Clintwood, fiindcă la drum se travestea în bărbat. Era fercheşă. Adică fercheş. Colturile la locul lor, carabina Sharps 2W în oblânc. Mustangul Danny arăta si el odihnit. — Încotro? — Către munţii Yosemitte, Dyane... Căutăm aur. Vii şi tu cu noi? — Nu. Cu doi e ca şi cum ai fi cu nici unul. De altfel, acolo unde mergeţi e tot atâta aur cât în ochiul lipsă a lui Billy... Nai azvârlit tu, Doc, într-o seară, şaptezeci de dolari, pentru o hartă veche? Doc Holliday o privi îngheţat. Domnul acela onorabil era tatăl meu... socrul vostru, băieţi. N-aţi avut plăcerea de a-l întâlni până acum. Confecţionează hărţi „vechi”, e plăcerea lui, şi-i aduce şi un mic venit, nu trebuie să-l condamnaţi cu asprime, la urma urmelor sunteţi rude... 62

Eu l-am trimis în seara aceea la tine, ştiam că ai bani, totul se află, aveam nevoie de mărunţiş fiindcă sunt cochetă şi un negustor îmi oferise spre vânzare un şirag de perle... adevărate. Porcul! Erau tot atât de adevărate ca şi harta! Am ieşit cu toţii în pierdere, nu vă uitaţi aşa la mine, nu mă sperii, şi nu uitaţi că nu de mult am salvat, la Kandy-bar, viaţa a cel puţin unuia dintre voi! — Ucigându-ne pe amândoi, femeie! — Scopul meu a fost bun, dar îmi tremura mâna... din cauză că ţinteam în voi... Haideţi, însoţiţi-mă o milă, apoi ne despărţim... Ceva mai încolo, Dyane descălecă şi înşiră la marginea potecii ceasornicul de argint, port-ţigaretul, pintenii, săculeţul de aur, pumnalul şi celelalte. — Ce este cu toate acestea? fu curios Doc. — Sunt cadourile pe care NU mi le-aţi dat, şi le-am luat singură, boys! Momentan sunt bogată, vi le înapoiez. — În acest caz, înapoiază totul, o povăţui Ben. Şi cei şaptezeci de arginţi cheltuiţi de Doc pe harta aia falsă. — Dar ce înseamnă şaptezeci de monede pentru Doc? O miză medie. Nu pricepeţi că aveam nevoie de ei? Şi apoi, voi nu aveţi nici o obligaţie faţă de mine? O priviră cum se îndepărtează până se pierdu în ceaţa străvezie de pe orizonturi. — Noi, acum, ce facem? întrebă Doc. — Nu ştiu. Dar ce nu facem? — Nici asta nu ştiu. Zi stranie! Soarele se plimba printre nori. umbrele se plimbau printre arbori, ochii lui Klinkenhagen urmăriră două antilope proghorn ce străbăteau un luminiş, departe, ieşind dintr-o pâclă, pătrunzând în alta. Două iluzii... — Cât vrei pe ceasul acela? întrebă Rio Jim. Că-l ţii de prea multă vreme şi nu e sănătos, iar eu n-am avut ceas în viaţa mea şi vreau să ştiu cum e viaţa cu ceas. — Păcătoasă, ca şi fără, dar să ştii că ăsta e fabricat la Youngstown, Ohio, de un olandez pe nume Van Dobson, prin 1800. A aparţinut guvernatorului Backer. Pe când aveam cabinet la Chicago, l-am primit cadou din partea milionarului 63

Boobney căruia i-am bătut în gingie şase dinţi de aur, din aurul lui... — Iarăşi se aude şacalul ăla! — E plin de şacali pe-aici! Îşi pierduse şase dinţi cu ocazia... — Există sumedenie de ocazii în care-ţi pierzi dinţii, capul. Te-am întrebat, amigo, ce vrei pe blestematul ăla de ceas? — Am vrut să-ţi explic că e al naibii de preţios, vaquero! — O. K, gringo! Îţi ofer pumnalul acesta. E cadoul ducelui de Kent, răsplată că i-am dezlegat una din enigmele ce-i tulburau somnul. E făcut la Istambul-Constantinopol-City, Turkia, în anul 1500. — Flecuşteţul ăsta?! Ce mai pui pe lângă el? — Cu tine nu se poate trata o afacere serioasă. Dau aurul dacă tu dai şi port-ţigaretul. — Port-ţigaretul meu?! răcni Doc. Să ştii, pe mine mă doare-n cot de Ducele de Kent, dar bijuteria asta de portţigaret a aparţinut lui James Reed-Vacă, banditul care a efectuat primul train hold-up în anul 1845. — Eşti un incult. Linia „Union Pacific” a fost terminată în ’69, iar în ’45 nu exista picior de... roată de tren pe-aici! — Ce contează anii? se înfurie Doc. De ce mă plictiseşti? — Dau pumnalul, aurul, tu pune jos ceasornicul şi portţigaretul. — Pe lângă pumnal şi aur pune jos şi acul de cravată! — Atunci tu adaugă pintenii de argint. E ca şi cum nici nu i-ai avut! — De fapt nu le-aţi mai avut, nu le aveţi şi nu le veţi mai avea vreodată! răsări din tufişuri mutra urâtă a lui Kraker Jake. Nu vă mişcaţi. Ia-le armele, Fernand, maimuţoiule! Caută-i prin buzunare. Doc, nu te uita urât, că mă supăr! — Tu eşti de vină, Doc! zise Rio Jim. Niciodată nu eşti atent la şacali. Ei erau! — Ţi-am spus să nu mai faci pe şacalul, capră ce eşti! îl mustră Kraker pe Fernand. Caută bine. Trişorul de Holliday e în stare să ascundă un pistol şi între măsele! Aşa, prieteni. Mi-aţi dat o hartă falsă, pentru asta nu vă iert! — Singur ţi-ai luat-o, crăcănatule! 64

— Gura! Eu, oricum, mă consider păcălit. Hai, Fernand, pune tot avutul ăstora în săculeţul numărul doi! — Nu te mai osteni atâta, faţă palidă! răsună o voce autoritară. Aurul, armele, şi tot ce mai e sunt ale mele! Aveţi onoarea de a fi prizonierii Marelui Lup Alb, căpetenia chipeway-lor. Nu vă necăjiţi. Înainte de a vă lua scalpurile, am să vă ofer whisky. Am destul. Să mergem. 12. În timp ce călăreau, cu mâinile legate, Doc zise tare, ca să fie auzit: — Nu este Marele Lup Alb! Se preface! Unul dintre indieni, gol, musculos, cu un falnic tatuaj, un buffallo pe coarnele căruia aterizaseră doi şoimi, se răsti: — Cine minte, greenhorn? — Am să-ţi arăt eu ţie, maimuţoi împănat! Şeful vostru minte. Indianul îl ajunse din urmă pe Marele Lup Alb şi-i raportă. Căpetenia îşi domoli calul până ajunse lângă prizonieri. — Adică nu sunt eu Marele Lup Alb? Adică mint?! — Parcă ar fi contele de Valois, rânji Klinkenhagen cu gândul la încurcăturile de pe Vechiul Continent, — Eu nu discut cu tâlharii de drumul mare! zise demn Doc. — Tâlhari sunt albii, ass! Care ne iau pământurile, ne omoară vânatul, ne fură femeile. — Scalpează-i pe aceia, Sachem! Noi nu ţi-am luat pământul, vânăm pentru a ne potoli foamea, ceea ce legea preeriei permite, cât priveşte femeile voastre, nici că ne pasă de ele, amândoi suntem căsătoriţi şi suntem credincioşi... nevestei noastre. — Tu, faţă palidă, vrei să jigneşti fetele chipeway? Îţi închipui că nu ar fi demne de voi? Că nu sunt frumoase? Că sângele nu le este fierbinte? Foarte bine? Înainte de a vă pune la stâlpul torturilor, în faţa judecăţii lui Manitu, am să vă închid pe fiecare, în câte un wigwam, cu două dintre cele mai frumoase squaw ale noastre. O să vă arate ele! — Ai haz, chief, râse Ben Klinkenhagen, Va fi cumplit! 65

— Sunt nerecunoscători, bombăni Doc. Nu se ţin de cuvânt! — Îţi tai limba, faţă palidă! — Taie-mi-o! Înţelepţii tac. Nu te poţi bizui pe recunoştinţa lor! — Cu ce trebuie să-ţi fiu recunoscător? — Nu discut cu tine! Marele Lup Roşu. a fost cel mai mare... cea mai mare căpetenie de pe tot teritoriul. — Sunt fiul lui! — Să te creadă cine vrea! Tu nu eşti descendentul lui! Întro bună zi, Marele Lup Roşu a fost apucat de o cumplita durere de măsea... — De unde ştii? Nimeni nu are voie să ştie aşa ceva! — Nimeni! replică Doc. În afară de vraciul Pană de iepure, sau Marele vrăjitor Negură Fâlfâitoare peste piscuri. Nimeni. Plină la urmă, o falangă de războinici s-a deplasat noaptea până la Kandy-bar, de unde l-au răpit pe dentist. Dentistul eram eu. L-am vindecat pe Marele Lup Roşu şi, drept mulţumită, am fost pro-clamat mare vraci al tribului, şi acela eu sunt! Şi acum, iată recunoştinţă! — Dezlegaţi-i pe aceşti oameni! porunci Marele Lup Alb, palid. Să le fie restituite armele şi aurul. Sunt prietenii noştri. — Nu-i băga în aceeaşi oală cu noi pe Kraker şi pe Fernand. Nu sunt nici prietenii noştri, nici ai voştri. Ia-le caii, lasă-i cu mâinile legate, şi trimite-i! Prezenţa lor mă îngreţoşează, Sachem! — Mă Doc, întrebă într-un moment prielnic Rio Jim, chiar tu ai extras măseaua găunoasă a Marelui Lup Roşu? — Nu tocmai, şopti Doc. Pe vremea aia făcea pe dentistul la Kandy-bar prietenul meu, răposatul Old Deekeendeen. Pe el l-au răpit pieile roşii. — Old Deekeendeen! L-am cunoscut. Ne este de folos şi după moarte. Dar dacă îşi vor da seama că nu tu eşti acela? — Imposibil, a trecut ceva timp, Old Deekeendeen era la fel de slab ca şi mine, avea ca şi mine doi ochi. — Eh! Să ne fie într-ajutor Marele Şarpe, conchise Ben. 66

Dâre verticale de fum, între care apunea soarele, vestiră apropierea aşezării. Trei stânci de calcar subţiat în lumină, dominau spaţiul. Intrară în satul indian, mândri, cu toate armele, chiar şi cu armele lui Kraker. Un războinic tânăr ieşi în galop mare. — O surpriză pentru tine, chief! Ţi-am procurat o nouă nevastă. Deşi albă, e frumoasă! Călărea travestită în bărbat, şi s-a împotrivit! Dyane stătea liniştită în wigwam-ul căpeteniei, înconjurată de nişte cotoroanţe ce o asaltau cu sfaturi deosebit de inutile. Când Marele Lup Alb intră, urmat de noii săi prieteni, Dyane îşi arătă frumosul ei zâmbet enigmatic. — Zmeilor! Aţi venit să mă recuperaţi? O piele-roşie nu are voie să-şi trădeze sentimentele; Marele Lup Alb nu-şi trădă surpriza. Se mulţumi să întrebe: — Vă cunoaşteţi? — Niţeluş. E soţia mea..., bombăni Doc. — De fapt, şi a mea, adăugă Rio Jim. — Ciudat, comentă Marele Lup Alb. La indieni un bărbat poate avea câte neveste doreşte, niciodată invers. Ei, dar la voi toate-s anapoda. Femeie, i se adresă Dyanei, eşti frumoasă, eşti liberă, mănâncă, bea, şi bucură-te de tovărăşia soţilor tăi! — Dar eu aş prefera să-mi văd de drum, mare chief! — Dacă soţii tăi îţi dau drumul, facă-ţi-se pe plac! Clar, femeie! Dacă tu eşti una, iar ei doi, înseamnă că tu comanzi. Mai ai şi alţi soţi? Ciudat, foarte ciudat, pe Marea Pană de Aur a Marelui Vrăjitor Negură Fâlfâitoare peste piscuri! — Dar şi noi am prefera să ne vedem de drum, suspină Doc. — Nu, prietene, nu, femeia să plece dacă vrea, avem aici destule, noi v-am supărat din greşeală, acum veţi fi oaspeţii noştri cel puţin treizeci de rotiri ale soarelui în jurul pământului, interval pe care-l declar sărbătoare continuă. De altfel, adăugă Marele Lup Alb, avem şi noi câţiva bolnavi cărora vraciul Copită Crăpată de Bizon, încă tânăr în meserie, nu le poate face destul bine... 67

12+1. Uriaşi arbori black chamber tree, înalţi de peste o sută de picioare, mărgineau poteca. Cei doi ochitori călăreau fără grăbire. Caii erau împovăraţi cu darurile primite de la indienii chipeway, cărora Doc le extrăsese în treacăt câte o măsea, două. Rio Jim îi distrase ţinând în aer o farfurie, cu ajutorul gloanţelor. Farfuria de alamă, ciuruită, este acum unul din exponatele cele mai admirate la muzeul din Cheyyenne. Marele Lup Alb remarcase, printre altele, că dacă soţia lor are mai mulţi soţi, nu vede de ce nu s-ar dedulci şi el cu câte încă o nevastă şi lăudase cu precădere graţia feciorelnică şi destoinică matură a două fete, Rază de Lună şi Şoaptă Mângâietoare. Pistolarii, căşti, alegându-şi cu grijă. cuvintele pentru a nu jigni, explicară că aceste june sqwaw sunt tot ce poate fi mai şarmant pe lume, dacă nu le permite credinţa... iar acum tocmai ieşeau din pădurea uriaşă. Masivul Anaconda se profila, îşi profila mai bine zis dinţii pe orizont. Observară un nor lung de praf tulburând zarea. — Doc! Am ajuns la South-Oregon-trail! — Te cred! O variantă a marelui traseu. Aruncăm o privire? — Nu ştiu. Cred că mă întorc acasă. E momentul să rezolv marea enigmă a casei de Risenthal. — În acest caz adio... James Gibson! făcu rece Doc şi-şi întoarse fugarul alb. — Aşteaptă, Doc! Enigma aia poate să mai rabde niţel, şi aşa aşteaptă de 355 ani. Vin şi eu! Un chervan alcătuit din vreo şaizeci de prairie schooner înainta lent pe South-Oregon-trail. Corăbii ale deşertului, cum erau denumite lungile care cu coviltir ce se aventurau pe drumurile acelea ireale, cucerind încetul cu încetul Westul. În fruntea expediţiei călăreau cu mândrie trei bărbaţi, doi tineri solizi, iar la mijloc un bărbat cărunt, în capul gol, cu obraz aspru, desigur conducătorul. Tinerii purtau pălării abia scoase din magazin, haine de piele cu ciucuri şi apărătoare, şi erau înarmaţi până-n dinţi. Şi armele erau nelegiuit de noi. În spatele acestora trei, dar tot înaintea convoiului, călărea cu englezească nepăsare un tinerel în 68

haine de oraş, cu trăsături delicate, umerii nu tocmai puternici. Nici nu încerca să facă pe gunman-ul neînfricat. Călărea însă un armăsar de soi, roib. La o distanţă convenabilă, Doc ridică neagra-i pălărie. — Eu sunt Doc Holliday, din Chicago şi de peste tot. Prietenul meu este Rio Jim, cunoscut şi sub numele de Ben Klinkenhagen. Vă stăm la dispoziţie! — Mai am un nume, zâmbi Rio Jim. Mi se spune şi James Gibson! — Eu sunt Papa Drăgan din Timişoara, spuse amabil bărbatul mai în vârstă. Însoţitorii mei sunt Henry Matt şi Yancey Berry, din New-York. Ducem caravana în valea Yaqui. — N-are să fie uşor, remarcă Ben. — Avem arme bune, se grozăvi Henry Matt. — Nu e destul, făcu Doc. — Fii mai clar, mister. Crezi că nu ştim să ne folosim de ele? — Cam aşa ceva, deveni arţăgos Holliday. — Ascultă! Vei da socoteala pentru... — Fleanca, băieţi! porunci bătrânul. Dacă am înţeles bine, sunteţi Doc Holliday şi Rio Jim, vestiţii gunmani ale căror isprăvi sunt povestite peste tot? — Se mai exagerează, dar, în principiu, aceştia suntem, Sir! — Mă bucur! M-aş bucura şi mai mult dacă ne-aţi însoţi. — Ne descurcăm foarte bine şi singuri, domnule Dragan, interveni ţâfnos Henry Matt. — Vrei să-ţi înfund pliscul cu un căluş, Henry? Eu comand aici! Într-acestea, tinerelul în haine de oraş se apropie cu sfială. — Permiteţi? Am auzit pronunţându-se numele de James Gibson. — Eu sunt acela, îl examina dintr-o privire Rio Jim. — Totuşi sunteţi Ben Klinkenhagen. Şi Rio Jim. — Este acelaşi lucru. — Aş avea nevoie de dovezi că sunteţi şi James Gibson... — Cuvântul meu este o dovadă! îl fulgeră Ben. — Iertaţi-mă. Numele de Wilmore vă spune ceva? 69

Rio Jim se înmuie, zâmbi. — Desigur. Acum două sute şi ceva de ani, fiul cel mare al lordului Wilmore a fugit în lume cu tragediana Betty Carlyle, mare amor. Un descendent îndepărtat al marelui amor este azi unicul moştenitor al castelului şi al titlului, dar trebuiau dovezi că descendentul e real. James Gibson le-a adus. Eu adică. Dumneata trebuie să fii tânărul lord Wilmore. — Baronet, deocamdată, înflori de bucurie faţa palidă a englezului. Bunicul m-a trimis în West să-mi fac ucenicia. Dacă mă întorc viu, moştenesc totul, dacă nu, nu... — Logic, acceptă Rio Jim. Sper să te întorci viu. — Bunicul meu mi-a poruncit să vă găsesc şi să vă ofer acest cadou! Doc dădu să se îndepărteze, îngâmfata aristocraţie europeană îl irita, când glasul englezului îl opri. — Domnule Holliday, scuze. La noi, prietenia ce vă leagă de domnul Gibson e cunoscută. Am un cadou şi pentru dumneavoastră, o adevărată comoară... — Brr! se scutură Doc. M-am cam săturat de comori! — E o trusă în care veţi găsi un mare stoc de anestezice, ultimele descoperiri ale chimiştilor din Londra, seringi, cleşti, tot ce vă trebuie. — Clienţii mei, remarcă acru Doc, sunt obişnuiţi să le scot dinţii fără anestezice, poate cu excepţia rachiului, fără cleşte, uneori cu vătraiul, iar în cazurile delicate cu pistolul. Dar ai mulţumirile mele, tinere domn... 14. Doc nu avea habar câte necazuri avea să-i aducă foarte eleganta trusă din piele neagră. Printr-un miracol anevoie de explicat, prin ţinut se înfiripă ştirea „sigură” că Holliday ascunde în trusa aia un obiect de mare preţ. Posibil că totul pornise de la cuvântul „comoară”, pronunţat cu imprudenţă de baronet. Se vorbea când despre cele trei perle unice care împodobiseră odinioară fruntea arămie a căpeteniei asiatice Gead-han; un scamator în trecere prin Carlsbad, New Mexico, jură că văzuse în mâna lui Doc diamantul Koh-inor... 70

Mda, tânărul Wilmore îi cadorisise lui Doc, cu cele mai nobile intenţii, un şarpe veninos! 15. Dacă nu erai orb, era imposibil să nu observi impunătorul panou: „Mr. Daves are un ochi în ceafă. Are două pistoale, la vedere, şi unul ascuns. Trage din întoarcere de două ori mai bine decât prin ochire directă. Dacă ţintiţi în el, riscaţi să muriţi înainte de a vă da seama ce vi se întâmplă. Noi v-am avertizat!” Mr. Daves era pianistul localului „Action” din CavernsCity. Un bărbat cu ochi contemplativi, aveai impresia că priveşte să vadă ce se întâmplă dincolo de tine şi chiar dincolo de toate. Şi, chiar, ce se întâmplă dincolo de toate? Din când în când, acest bărbat fin făcea o demonstraţie, de pildă dobora o musculiţă din zbor, fapt care-i asigura liniştea pentru câtva timp. Din trei în trei seri, la „Action” se dădea „un mare spectacol galant şi modern” a cărui vedetă era... Mya Castellanny, privighetoarea Westului. Într-o zi, un bărbat lat, scund, crăcănat, bea la bar hlizindu-se către o frumoasă femeie ce stătea de vorbă, profesional, cu pianistul. — Hei, Slim, se aplecă băutorul spre barman, cine-i dama? — Vedeta noastră, Mya Castellanny, o mare lady... — Tot muiere e! Cât ia pe seară? — Stai cuminte, mister Kraker! E nevasta lui Doc Holliday. — Doc s-a însurat? Idiotul! Oricum, îmi convine de minune. — Dar e şi soţia lui Rio Jim, dacă e adevărat ce se spune... Treaba e mai încurcată decât o pânză de păianjen... — Atunci îmi convine de două ori. Crezi că dacă îi pun o sută îh faţă, e destul? — Riscaţi să vă alegeţi cu nişte gloanţe. Doamna nu numai cântă, dar şi trage, şi unii spun că trage mai bine decât cântă! Să mai torn? — De ce nu? Mi-e gâtlejul plin de praf. Doc conduce Către valea Yaqui, un chervan, cu toate că e bogat, a pus mâna pe pumnalul unui rajah încrustat cu cele mai mari diamante din lume, cinci sute de mii de monede ca nimic. 71

Ochii lui Kraker sclipiră la gândul miilor de dolari şi sclipiră în direcţia Myei Castellanny. „Ia să-i încerc virtutea”, gândi, „Doc e departe, pe Klinkenhagen nu-l văd pe-aici”, şi îşi mai turnă un pahar. Pianistul „descifra” partitura unei melodii ce intrase în modă, „Nu gloanţele m-au răpus, ci privirea ta, o, Sonya!”. Kraker bea la bar pahar după pahar şi se-nfuria din ce în ce. — Hei, Slim! — Yes, mister Kraker. Altă butelcuţă? — Spune-i pelicanului de la pian să înceteze! — Dar nu aţi citit ce scrie pe panou? — Eu nu citesc. N-am obiceiul! Fă ce ţi-am spus! — Comunicaţi-i personal dorinţa, eu... sunt foarte ocupat. — Allo? Se aude? Pelicanul muzical de colo! Nu mai lovi clapele, opreşte concertul, altfel te opresc eu! Mr. Daves păru că nu aude, însă avea în faţă o oglindă prin care vedea TOTUL. — Adică vrei să mori?! zbieră Kraker. De data aceasta, pianola tăcu. Toţi din local amuţiră. Negrul de la bucătărie, alb ca varul, trase perdeaua. Mr. Daves nu dădea multe parale pe vorbe. Paharul din mâna lui Kraker explodă cu un sunet aproape muzical, lucru firesc deoarece glontele fusese expediat de un pianist. Mr. Daves, om paşnic, îşi zise că demonstraţia a fost cam scurtă aşa că zbură de pe bostanul lui Kraker pălăria lui slinoasă, reteză cureaua Coltului, reteză cureaua nădragilor, treabă al dracului de migăloasă, nădragii căzură, Kraker rămase siderat, caraghios, cu mâinile ridicate. Mr. Daves se aşeză la pianolă şi continuă cealaltă demonstraţie, cea muzicală, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Barmanul Slim i se adresă $ — Sir, permiteţi acestui gentleman să-şi ridice pantalonii, fiindcă de faţă sunt şi doamne? Permiteţi să ridice arma scăpată jos din... nebăgare de seamă? Pianistul făcu da din cap, imperturbabil. Făcu da şi când Slim îl întrebă dacă e voie să-i ofere lui Kraker un păhărel, ca să-şi revină. — De acord. Dar să nu întreacă măsura! Răspunzi de el, Slim. 72

— Nici o grijă, maestre. Va sta cuminte ca un şoricel. Astfel că, fierbând la foc mic – la mare nu-i dădea mâna – Crăcănatul se apucă să bea vârtos, după alte pahare se mai consolase, totul se uită, nimeni nu se mai ocupa de el. „Am rasolit-o cu pelicanul, să mă ocup de porumbiţă”, gândi, şi merse clătinându-se la masa Dyanei Clintwood, şi-i bolborosi cine ştie ce. Din nou Kraker Jake, într-un interval foarte scurt, fu depăşit de evenimente. Din nou nu ştiu ce se întâmplă cu el. Cântăreaţa cea „fragilă” stătea în picioare, frecându-şi pumnul cu care izbise. Izbise straşnic. Kraker îşi frecă falca şi se ridică precaut. Lumea rânjea. Blestemând, Crăcănatul părăsi localul, îl întâlni pe aghiotantul său Fernand şi-i porunci să adune ciracii. În aceeaşi noapte, banda Crăcănatului o răpi pe Dyane Clintwood şi se îndreptă către munţii Anaconda. „La capătul drumului ne aşteaptă o juma de milion!” îşi îndemna el „indezirabilii”, gândindu-se la pumnalul cu diamante ai lui Doc Holliday... 16. Ben Klinkenhagen dormea visând că dezlegase enigma casei Risenthal. Curios că acest mare pistolero ar fi preferat să aibă un cabinet călduţ, undeva în apropierea pieţei Trafalgar, înconjurat de mii de cărţi de istorie, de mii de enigme istorice. N-avea să aibă niciodată un astfel de cabinet călduţ, după cum nici Doc Holliday nu avea să-şi revadă cabinetul de dentist. Poate că această contradicţie între vis şi realitate îi apropiase pe cei doi. Deodată Doc îl scutură energic. — Trezeşte-te că e de rău! — Dacă e de rău, e de bine! Lasă-mă să dorm! — Prea bine, mormăi Doc, dacă nu vrei de bunăvoie, te va trezi moartea. Profeţie inteligentă fiindcă imediat un glonte sparse felinarul agăţat în par, cioburile căzură pe faţa lui Rio Jim care sări în picioare fără a mai fi rugat. Cele şaizeci de care ale expediţiei fură aranjate în cerc, la mijloc au fost înghesuiţi copiii, viţeii... Femeile ce ştiau să ţină arma în mână – şi multe ştiau – căpătară arme. 73

— Indieni! zise Papa Drăgan din Timişoara. — Mult mai rău, îl corectă Doc. Kraker Jake. Uite-l acolo! Iar alături de Crăcănat, pe cine vezi, Ben? — Pe cine ar trebui să văd? Încă mai dormi! E Dyane, cu bandiţii lui Kraker! Crăcănatul, pe un indian poney, se apropia împreună cu oamenii săi ce făceau pe pieile-roşii, cu pene în jurul capului. — Hopla! Nu trageţi! Am un ostatec de preţ! Soţia ta. Doc. Soţia ta, Ben! — Dar eu nu zăresc decât o singură femeie! se miră Papa Drăgan. — Vă înşelaţi, sunt două, se strâmbă Doc. Ce ne facem? — Aşteptăm. Fumăm, răspunse Rio Jim. Să vedem ce doreşte Kraker. — Îţi închipui că vine să ne ia cărţile de rugăciune? — Dar dacă Dyane s-a măritat şi cu Kraker? — Imposibil. E legată! Prizonieră. — Înseamnă că Jake are frânghie de prisos. Kraker, sigur pe sine, se apropia urmat de însoţitorii lui, doi bandiţi cu chipuri deosebit de neplăcute care însă erau o binefacere faţă de mutra sa, pentru ochii oricui. Gura lui era o crăpătură asimetrică, ochii două cuie otrăvite, Ciracul din dreapta flutura deasupra capului ceva ce fusese cândva, demult, o batistă albă, curată. — Nu trageţi! repetă Crăcănatul. Nu încercaţi nimic! — Nu mai da atâtea avertismente, stimabile, rosti mândru Papa Drăgan din Timişoara. Nimeni nu trage. Deocamdată! Dar la nevoie, praful se alege de voi. Rânjetul lui Kraker deveni virulent ca o scarlatină. — Ce vorbeşti, gringo?! Ia spune-mi, câţi dintre oamenii tăi ştiu face diferenţa dintre o armă şi o undiţă? La care, Doc, sărind în şa, ripostă: — Îţi vei înghiţi vorbele, şobolan de Manhattan! Ben, rămâi aici. Mă duc să văz! — Bine, zise Rio Jim. Încearcă să nu umbli la pocnitori. Impecabil, în hainele sale negre, Doc mângâie cu pintenii pe Bronco Nevada, alb şi suplu. Pulpanele-i fluturau, lăsând la vedere pistoalele invincibile şi centironul lat, negru şi 74

acesta, înfăşurând o talie aproape inexistentă. Kraker şi bandiţii săi îşi opriseră caii între nişte arboreţi de puesso. Crăcănatul se simţea stăpân pe situaţie. — Doc! Amice! Indienii mei abia aşteaptă să-ţi ia scalpul! — Nu-l vor avea, răspunse Doc Holliday. Ce doreşti, nespălatule? Kraker, împotriva obiceiului său, era suficient de spilcuit. Haină de croială nouă, combinaţie între tăietura unei tunici ce o poartă indienii „picioare negre”, cu surtucurile căutătorilor din Klondyke, guler de zebelină, nasturi de argint. Calul, – împodobit cu o mochilla lucrată la Chihuanhua, frâul cu ţinte galbene, scăriţele prevăzute cu franjuri albe, cea mai subtilă găselniţă a modei. Trecu în revistă, Doc, toate amănuntele acestea. Şi zise, cu cel mai urât zâmbet al său: — Arăţi ca un curcan în smoking, Crăcănatule! Ce naiba doreşti, în afară de glontele pe care ţi l-am pregătit de multă vreme? — Adică nu ştii ce-mi trebuie, scobitoare din Chicago? — Crotal învechit! Pentru mine nu rămâi decât un coyot, râmător de cadavre, asasin pe la spate, laş, hoţ, mâinile sus! Kraker Jake, deşi solid înfipt pe picioare, şi având alături doi asasini, ridică mâinile sus. Nimeni nu scapă de glonţul lui Doc Hollyday. Totuşi, Kraker îngăimă: — Mă aşteaptă Mya Castellanny, nevastă-ta şi a lui Ben... În sfârşit... Cred că înţelegi situaţia! — Ce doreşti? — Pace, Doc! — Nu doresc pace cu tine, Crăcănatule. Ce doreşti? — Îmi dai pumnalul cu diamante şi plecăm ca mieluşeii. O eliberăm pe nevasta... voastră. Nu încape târguială. — Şi cum vrei să dau pumnalul? Ţi-l bag în gât sau în cord? — Nu glumi, e în joc soarta neveste-ti. Un om stă cu arma pe tâmpla ei! Pui frumos în iarbă trusa cu pumnalul şi diamantele, iar eu ţi-o înapoiez pe doncella neatinsă. — Dă-mi răgaz de o oră, Crăcănatule. 75

— O oră, nu mai mult, şi fără glume! Holliday se înapoie în tabără. — Dă-i trusa, îl sfătui Rio Jim. Ştii bine că nu conţine nici o comoară, cum au scornit proştii. — Nu le-o dau! se înfurie Doc. Vrei să mă compromit în faţa Angliei, pe care tu o stimezi atâta, şi a Scoţiei pe deasupra, dacă tânărul Willmore va povesti că eu, Doc Holliday, am cedat cadoul unor lingurari? — Fii rezonabil! E vorba de Dyane. Am o idee. Luăm pumnalul acela al tău... — Pumnalul ducelui nu ştiu care, făcut la IstambulConstantinopol-City?! — Mai taci! Batem în mâner două-trei pietre oarecare, Kraker se pricepe la bijuterii cât te pricepi tu la istorie, şi facem schimbul. Un galop vesel şi o voce înaltă îl întrerupse. — Nici un schimb, domnii mei soţi, am evadat în zorii zilei, pe ceaţă, dar mi-au rămas la Kraker o parte din haine şi perucile de artistă. Momâia ce o vedeţi acolo departe e aghiotantul lui Kraker, în hăinuţele mele, în schimb ale lui sunt pe mine, el mă păzea, ce o să păţească!!! Ia spune, Doc! Doc, cu tine vorbesc! Nu meritam eu să fiu răscumpărată contra unui blestemat de pumnal?! Ce soţ! Holliday abia o asculta. I se adresă lui Papa Drăgan: — Vedeţi, mister, v-am spus eu că sunt două femei... 17. Înfruntarea a fost sângeroasă. Banda lui Kraker, neavând protecţia carelor cu coviltir, fu aproape decimată. Ciolanele lor înălbesc şi acum câmpia, de nu le-o fi acoperit prea blândul nisip, iar locul se numeşte de atunci, şi pentru vecii vecilor, Red-Plain. Au fost victime şi de partea cealaltă, iar printre ei Henry Matt şi Yancey Barry, ambii din acelaşi târguşor, New-York, ambii victime a îngâmfării lor. Doc şi Ben o conduseră o bucată de drum pe Dyane. Doc întrebă: — Tu, acum, încotro porneşti? 76

— Către Pietrified Forest, Eu sunt unul dintre arborii pietrificaţi, am fost eliberată provizoriu, acum trebuie să-mi reiau locul. — Foarte interesant! Însă Pădurea împietrită nu e pe direcţia asta! — Pădurea împietrită e în toate direcţiile, Ben. Oricum, hu vreau să ştiţi unde merg, nu vreau să ştiu nici măcar eu. Nu rămân aici, ţin mult la amândoi, nu pot să rămân cu nici unul. Aş dori să nu vă mai întâlnesc în drumul meu, adios! — Vaya con Dios, doncella! O priviră cum se îndepărtează. Înserarea cădea ca o binefacere, sau ca un blestem, peste cei doi prieteni... 18. După ce conduseră chervanul peste munţi, Rio Jim şi Doc Holliday se despărţiră la rândul lor. Deasupra sinistrei văgăune, sub un pisc încă nebotezat, păsări mari, galbene, un fel de crocodili înaripaţi, neomologaţi încă de crocodilogi şi vulturologi, planau ameninţător. Doc îşi spălă mâinile în torentul învolburat şi privi trusa căpătată de la junele Willmore. Zise că în cel dintâi orăşel luminos ce-i iese în cale îşi deschide cabinet. — Şi eu m-am plictisit de viaţa de woodsman! Mă întorc în Canyonul Lupului să rezolv enigma casei de Risenthal şi celelalte. — Dacă-ţi închipui că asta e o treabă folositoare, eşti un neghiob, se înfurie Doc. — Dacă-ţi închipui că eu cred basmul cu cabinetul dentar, eşti un măgar, ripostă Ben. — Tu cauţi ceartă! Scoate fierul, haide! — De ce nu? se ridică Rio Jim. Dar de ce da? N-ai nici o şansă. Şi nici eu, împotriva ta. Ne vom ucide în aceeaşi clipă. — Şi ce, dacă? Cine pierde ceva? — Cine câştigă ceva? Aştept... Timp de o clipă moartea suflă în obrajii lor, apoi Rio Jim, cu o mişcare obosită sări în şaua lui Cap Arămiu. Doc încălecă pe Bronco Nevada. Se priviră.

77

— Cred, Doc, că-ţi aminteşti ultimele cuvinte ale Dyanei: nu vrea să ne mai vadă niciodată. Nici eu nu vreau să te mai întâlnesc! — Şi nici eu, replică Doc, pe lumea asta, sau pe altă lume. Şi ţine minte, Ben, că dacă porneşti să o cauţi pe soţia mea, te voi găsi, şi va fi vai de tine! — Voiam şi eu să te previn, Doc. S-o laşi pe Dyane în pace! Îşi întoarseră caii. La depărtare de o sută de yarzi se opriră în acelaşi timp. — Hei Doc! strigă Rio Jim, iar ecourile îngânară, hei Doc, hei Doc, hei Doc... Noi cum ne despărţim acum, prieteni sau duşmani? — Habar n-am! Adio, gringo! — Adio, vaquero! şi acum plecară cu adevărat. Un moment încărcat de nostalgie. Cei trei, Dyane, Doc şi Ben, pe direcţii diferite, fiecare cu singurătatea lui... În principiu, această despărţire definitivă e ca o cădere de cortină, însă era cu adevărat definitivă? Nu vor tânji unul după celălalt? În drum către Canyonul Lupului, Rio Jim se opri la Bykitta, ca invitat al judelui Badman, Dyane Clintwood, în drum către Pădurea împietrită, intenţiona să se oprească la hacienda colonelului Joe Farr. Poate că acolo îşi va găsi liniştea. Liniştea, ce iluzie!... Iar Doc, intenţionând cu adevărat să-şi redeschidă cabinetul, se decise să dea o raită pe la Fort Worth, unde ofiţerii au solde grase... Dar proverbul românesc „Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la târg” e valabil şi peste ocean. Aventura, zeiţa acestor trei fiinţe atât de diferite, hotărâse altfel. Un curcubeu romantic şi violent se arcuieşte peste îndepărtatul West, cutreierat de marshal-ii dreptăţii, de răufăcători, căutători de filoane, rio jimi, doci halidei, mari cai albi şi câteodată de diane clintvude... Cerbii wapiti mai străbat pădurile de yucca brevifolia, chervanele bântuie pe orizonturi ameninţătoare, oamenii speră, oamenii mor, oamenii trăiesc, şi, mai rar, se îndrăgostesc... Fostul dentist din Chicago, bolnavul care venise în West pentru a-şi găsi mai repede moartea şi ale cărui ultime cuvinte au fost „Ce ridicol e totul”, călărea cu gândurile 78

aiurea, iar prin „aiurea” o înţeleg pe Dyane de care era, oricât ar părea de necrezut, tare îndrăgostit. Dacă ar fi fost puţin mai atent, precis ar fi remarcat alura dubioasă a călăreţului ce-i ieşi în cale, însă Doc tocmai rememora zilele petrecute la hotelul Blue undertaker („Cioclul albastru” – inspirat nume, să tot tragi acolo. Cu Coltul!), unde o cunoscuse pe Mya Castellanny. — Mă iertaţi, Sir, sunteţi cumva Doc Holliday? Doc tresări, îl privi pe necunoscut, în spatele lui văzu o stâncă înaltă, măreaţă, lugubră, probabil „Stânca masacrului”, legată de o legendă sinistră. Doc îşi scoase mănuşile cumpărate la General drug-store Wittenauer and Wittenauer din Phoenix. — Da. Eu sunt. Cu ce-ţi pot fi de folos, young-trapper? Pistolarul, cu pălăria în mână, îngropat în şa, nu zâmbi, pleoapele ochilor lui de piatră nu clipiră. Explică: — Sper că nu ne refuzaţi sprijinul, aveţi, pe câte se aude, medicamente bune, din Europa... — Dacă te doare dantura, te deplâng. De ani de zile n-am mai extras o măsea cu cleştele, dar dacă ai încredere îţi scot dintele bolnav cu un glonte, merge iute, cât ai zice „bum!” — E vorba de o biată călugăriţă care se chinuie cumplit. Tabăra e la doi paşi, dincolo de Massacre Rock, în gura peşterii Quantrill... — Ce caută pe aici o călugăriţă? De ce nu şade cuminte la mănăstirea ei? — Vrea să mântuiască niscaiva suflete, abia rânji vlăjganul, ca şi cum ar fi posibil aşa ceva. Cred că nu e în toate minţile, ba o doare capul, ba măseaua, ba o doare Biblia. — Cum vine asta „o doare Biblia?” — Cine să priceapă, Doc?! Ea zice că Biblia ei are dureri, semn că sufletele păcătoşilor se tânguie aşteptând ajutorul ei... — Nu cunosc remedii împotriva „durerilor de Biblie”. — Acum o doare măseaua. Vino, Doc. Avem friptură fragedă de căprioară... — M-ai convins. Lapte aveţi? — Păcat, nu. Este whisky. 79

Purtând în nări mirosul fascinant al căprioarei ce se frigea la un foc mare în jurul căruia trebăluiau vreo doi inşi, imprudentul Doc pătrunse în cort. În semiîntuneric o babă se văita cam exagerat. — Bună seara, măicuţă! Să ieşim la lumină, aici nu văd nimic. O înţepătură neplăcută şi binecunoscută îl înţepeni. Un glas îi răzui urechile: — Nici o mişcare, grizzly! Farow, smulge-i drăciile din toc. Franklidge, aruncă-i de pe cap ceaunul să vedem dacă-i chiar el. El este, bun! Doc protestă din principiu, nu că ar fi avut vreun sens: — Ia ascultă! Să plece golanul din spatele meu, că mă supăr! — Şi ce faci dacă te superi, întrebă aceeaşi voce de mountain lion. Ia să te văd! Pe barba mea, slab mai eşti, cum poţi ridica un pistol până la înălţimea umerilor, fără să ţi se rupă craca? — E treaba mea, outlaw! — Măsoară-ţi cuvintele, grizzly! Farow, adă trusa, să vedem diamantele alea, să ne convingem că e chiar Holliday, iar nu un ranchman oarecare, izgonit de zgripţuroaica de nevastă-sa... Individul ce comanda pe acolo, cu toate că după voce te-ai fi aşteptat să arate ca un balaur, era cam la fel de fragil ca şi Doc, spânatec, anemic. De unde glasul acela ce ar fi putut fora un puţ? Şi glasul se auzi iar: — Eu sunt Chief Haleff, dacă mă crezi. Îmi place calul tău! — E un bronco domesticit şi dresat anume pentru mine de maestrul Youlgi, din Tulsa. Dacă ai îndrăzni să-l încaleci, ai zbura cât colo, mărunţelule. — Nu-mi spune „mărunţelule”. Spune-mi Chief Haleff. E numai spre binele tău. Farow aruncă la picioarele şefului trusa lui Holliday. — Purtaţi-vă delicat cu diamantele, că se sparg, rânji Doc. — Gura! Diamantele nu se sparg. Chief Haleff nu era un gurmand, cel mult un mâncător de diamante, dar în seara aceea urma să rămână necinat. 80

Examină, fără a-i veni să creadă, o fiolă cu drakku ştie ce, purtând marca Guttman Co. of London, în vreme ce matahalele se îngrămădeau în jurul său. Azvârli fiola cât colo. Azvârli o seringă, altă seringă, o cutie cu fiole, altă cutie cu prafuri, goli trusa, mereu aruncând. Ochii i se împăienjeniseră, vocea i se îngroşă şi mai mult. — Doc Holliday! Nu mă păcăleşti tu pe mine! Am înţeles! Aceasta e o trusă falsă, unde ai ascuns adevărata trusă cu diamante? Doc blestemă în gând mărinimia lordului Wilmore, blestemă enigmele europene ale lui Ben de la care de fapt se trăgea această încurcătură, şi, la urmă, îşi blestemă imprudenţa. Dar nu avu imprudenţa să spună că diamantele nu există! I-ar fi tăiat pe loc beregata. Pe câtă vreme speranţa de a pune mâna pe comoară îi reţinea pe bandiţi. — Mi s-a promis friptură de căprioară. — Dezlegaţi-l! Aruncaţi-i acolo o halcă. Doi oameni, în spatele său. Doc! Pe timpul cinei, lăsăm afacerile. E adevărat că l-ai izgonit pe Kraker Jake din Ploom-Creek-City punând muzicanţii să cânte într-una? — Aproape adevărat. Dar i-am cântat lui Kraker şi din ghitarele Sharps şi din balalaica Smith and Weson o muzică mai convingătoare... — Hău, hău, hău! Bună. Destul cu gluma. Unde-s diamantele? — Nu-ţi spun. Jumătate din ele nu-mi aparţin. — Coproprietarul e Klinkenhagen? Pietrele sunt la „domnişoara” Dyane? — Cine e coproprietarul nu te priveşte. Unde sunt diamantele, nu te priveşte deloc! — Peste câteva ceasuri îţi va fi foame şi sete. — Dacă voi muri de foame, nimeni nu va afla unde e comoara. — Greşeşti, grizzly! Am un specialist în comori, un specialist în mercur şi însuşirile sale, şi un specialist în arta schingiuitului – iar toţi sunt conduşi de mine, unul dintre cei mai deştepţi bărbaţi! Unde sunt pietrele? Nu spui? În lanţuri! 81

În fundul peşterii, în băltoace! Veghea se schimbă din oră în oră, ai grijă, Farow! 19. Doc medita. „Peştera lui Quantrill”, scăpase vorba cel ce se numea Farow. Să fie vorba oare despre m a r e l e William Clarke Quantrill, ucigaşul care terorizase şapte ţinuturi şi adunase un munte de aur? Acum despre el se nasc cântece, are admiratori, a fost reabilitat, banditul. Ciudat lucru destinul omului, gândea Doc, zvârcolindu-se, căutând o poziţie mai comodă. Tâmpla lui întâlni la un moment dat ceva, ceva ca o muchie rece şi tare... La intrarea peşterii, banditul „de serviciu” fuma, blestemându-şi soarta. Tot zvârcolindu-se, mâinile lui Doc ajunseră pe obiectul carei rănise tâmpla. Deşi imobilizat, înţelese că obiectul nu e o muchie de piatră ci, parcă, un belciug. Doc râcâi cu gheareale şi izbuti să acopere metalul cu pământ. Îl bătători. Un belciug? O ladă? „Peştera lui Quantrill?!” Dar dacă...? Se convinse că doarme pe un cufăr tixit de galbeni, şi cu acest gând, vag liniştitor, foarte neliniştitor, izbuti să aţipească. 20. Travestită în cabalero, Dyane Clintwood se îndrepta către hacienda colonelului Joe Farr, om puternic bogat, posedând pian şi bibliotecă şi plin de calităţi. Un singur cusur avea Joe Farr, din punctul de vedere al Dyanei: ea nu-l iubea. O urmăreau şi remuşcările. Nu se grăbea şi de-aia se bucură când văzu un stâlp înalt cu mai multe indicatoare. Primul: „Wild-City, 3 mile. Dacă te grăbeşti, 2.” Un altul informa că adevăraţii bărbaţi petrec numai la Black Blizzard – „Viscolul negru.” Alte două sau trei inscripţii recomandau alt saloon şi arătau care este cea mai apetisantă blondă din localitate şi unde poate fi găsită ea. Jos de tot o mână scrijelise: „Înainte de a intra în Wild-City, fă-ţi rugăciunile. Nu vei mai avea ocazia!” Dyane nu-şi făcu nici o rugăciune, ci o porni direct spre oraşul damnat. Era mirată – sau mirat – cum doriţi, nu auzise de localitatea asta. Cele trei mile, sau două, erau şase, descălecă în faţa localului „Apache”, dar acolo doi bătăuşi cu care n-avea chef să se încaiere, o convinseră să meargă mai departe la „Viscolul 82

Negru”, saloon-ul rival. Când, ce să vezi, acolo doi trăgători trimeteau clienţii înapoi, la „Apache”. Danny Clintwood se plictisi. Trupul suplu efectuă o jumătate de întoarcere, mişcare mai înşelătoare chiar decât şoapta nelegiuită a Dalilei, şi din poziţia asta, răsucindu-se, expedie fulgerător un trăsnet în nasul primului trăgător. Nasul celuilalt îl aranjă cu patul revolverului. Îi dezarmă pe amândoi, urcă o treaptă, iar de acolo le aruncă în mutră armele şi pătrunse în local. Apoi încercui cu gloanţe trupurile celor doi nemernici, fără să-i rănească, n-avea nici un motiv. Un an mai târziu proprietarul localului topi nişte argint şi-l turnă din ibric în scobiturile lăsate de gloanţele Myei Castellanny. Pe chestia asta s-a îmbogăţit, toţi nătărăii veneau să vadă, iar la „Apache” nu s-a mai dus nimeni. Dyane intră în local şi fu servită ca o regină, ba nu, ca un rege. — Lichide pentru toată lumea, porunci patronul cu guşa tremurândă, ca a unui curcan în luna de miere. Aici, Sir! Aici e cea mai bună masă, vedere către ringul de dans, orchestră şi chiar la mare, cu toate că din păcate nu avem mare. Lista de bucate e delicioasă, dar mai delicioase sunt bucatele propriu-zise. Charlotte à la Parisienne? Buffallo Tongue? Coadă de vacă în sos de caise? — Tomales şi pui cu ciuperci, aruncă peste umăr Danny. Tequila, Mac. Barmanul era un tip remarcabil, avea un picior de lemn, dreptul, un ochi de sticlă, stângul, avea mâini veritabile, iar aceste mâini reuşeau să îndeplinească aproape opt operaţii în acelaşi timp, să destupe o sticlă, să toarne, să tragă cu creionul în dreptul clienţilor ce şi-au uitat tirelir-ul acasă, să şteargă numele celor ce achitau datoria, şi nu mai ştiu ce. — Vreo mişcare pe-aici, Mac? întrebă Danny. — Slabă, Sir. Se prefac numai. Un chelnăr se opri lângă bar. — Puiul cu ciuperci, Sir! Danny luă loc la masă şi începu să înfulece bărbăteşte, căci acum era bărbat. Când, inevitabilul se produse. Uşile batante zburară în lături. Noul venit nu era un vagabond 83

oarecare. Scund, subţiratec, cu mişcări domoale ce degajau o mare autoritate. Pomeţi mongoloizi, cu toate că nu era mongol, dar parcă poţi fi sigur? Patronul ieşi în calea sa: — Nu vreau iarăşi împuşcături, Kitt! Numitul Kitt nici nu clipi. — Nici eu nu vreau, hombre! Nu depinde numai de mine. Se duse la bar şi-i spuse barmanului „ca de obicei”. I se prepară un amestec dulceag şi oribil de habanero, liqueur de portocale, sos de roşii şi încă ceva... Kitt sorbi cu plăcere şi declară, tot cu plăcere: — Aud că s-a ivit pe-aici un şmecher ce se crede grozav. Tu ce zici. Mac, nu ştii unde s-a ascuns? — Eu nu ştiu nimic, zise precaut barmanul, turnând pe ascuns nişte Haş-doi-O, peste gin. Hm! Asta era a opta operaţie ce o putea îndeplini simultan cu încă alte şapte: să dreagă băuturile. — Păi da, tăcerea e sănătoasă, toţi tac, chiar şi şmecherii tac... Danny Clintwood nu-l auzea. Kitt mai sorbi din amestecul său odios. — Şmecherii tac fiindcă sunt ocupaţi să ronţăie găini. Tu ai mânca găină cu ciuperci, Mac? — Aş mânca, n-aş mânca... tu ce preferi? — Nu e vorba de mine, Mac. Şmecherul care a făcut pe nebunul cu băieţii nevinovaţi de la „Apache”. Uite-l cum mănâncă găină. Aş vrea să-i aud glasul. Cred că nu are? Tu ce părere ai, Mac? — Dacă la mine faci aluzie, străine, îşi ridică Danny nasul din haleala aia gustoasă, aşteaptă până mănânc. — Nu am răbdare, şmechere, răspunse ucigaşul, şi se dezlipi de bar. Kitt Sondero are o mulţime de treburi, până peste cap..., şi vorbind, Kitt se apropia ca un şarpe. Brusc, masa, tava, farfuriile, găina, ciupercile, zburară în toate direcţiile; ţeava neagră a unui revolver Broskoe se propti în pieptul lui Danny. — Uşurel, şmechere, uşurel... ridică-te! — Eşti un asasin tare vorbăreţ! observă Danny. 84

— Mie-mi şade bine, ţie nu, şmechere, singura silabă ce ai dreptul s-o pronunţi este „vai!” Aşa, şmechere, să vedem ce arme ai... Vax, nişte Colt-uri arhaice. Ia să verificăm dacă nu ai şi alte pocnitori, hm, ce ai aici la piept? Nimic... Bine. Până la marginea oraşului ai de făcut zece minute, eu îţi dau cinci, tuleşte-o, ăsta e un oraş pentru bărbaţi! Ai bătut doi copilaşi. Ai mâncat o găină! Şi aveai un aer atât de ţanţoş de parcă în buzunarul tău se afla preţiosul golden spike de la Promotory Point... Mai eşti aici? Cele zece minute încep să treacă! 21. „Acum, drumeţule, intri în Bykitta, oraş deschis. Mai bine nu intra. Dacă te poticneşti şi cazi, nu te mai ridici. Cu toate că oraşul e deschis, ţine-ţi închis pliscul. Ceea ce vezi zburând prin aer sunt gloanţe, nu musculiţe. Locuri pe Colina Cizmelor, oricând!” Aşa glăsuia PANOUL de la intrare. Ben Klinkenhagen, alias Rio Jim, descălecă în faţa primului saloon. Îşi croi drum prin fum. Se rezemă de bar. — Închid oraşul! Închid localul. Nu se mai serveşte nimic. Prin haos, singurul care-l înţelese fu barmanul, o namilă păroasă. — Şi, mă rog, din partea cui vine ordinul? — Sunt Ben Klinkenhagen, noul marshal, numit de judele Badman. — Ben şi mai cum? N-am auzit de tine! — De Rio Jim ai auzit? Eu sunt! Ochii namilei se bulbucară, însă nu prea tare. El urlă cu o voce comparabilă cu un cor de lupi: — Oameni buni! Linişte! Nimeni nu-l auzi. Barmanul trase trei focuri de revolver. Acum îl auziră, câţiva. — Cetăţeni, beţia voastră paşnică încetează în acest moment! Marshal-ul Rio Jim închide oraşul. Un tip cât turnul bisericii se desprinse de la o masă. — Rio Jim? Unde e, că nu-l văd! — Sunt aici, îl avertiză calm Ben Klinkenhagen, cu braţele încrucişate la piept, semn de mare sâc. Dar tu unde eşti? 85

— Dacă nu mă vezi, n-ai să observi nici moartea ce se apropie de tine! Dovedeşte că eşti Rio Jim! — Dovedeşte tu că nu aş fi! Gigantul înaintă. Nimeni nu şi-a dat seama ce şi când s-a întâmplat. Au văzut pălăria lui Dug O’Flaky, poreclit Micuţul, rostogolindu-se, alături de o şuviţă însângerată a părului său sârmos. Yes, glontele trasase o cărare perfectă pe mijlocul capului său, luându-i şi un neînsemnat scalp, restul urmând a fi jupuit peste vreo doi ani de o căpetenie barbarenochumash. Dar de unde pornise glontele? „Micuţul” deveni curios: — Tu ai tras? Pe unde? — Pe aici, explică Rio Jim, şi degetul său arătător ieşi prin gaura lăsată în dreptul inimii de pistoletul „Parfum şi sidef”, marcă franţuzească. În timp ce cârciuma „Un colţişor liniştit” se golea, cârciumarul zise: — Mă cheamă Bony T. Dooley. Nu-ţi port pică, şerifule. Şi eu aş prefera ordinea. Află că n-o să-ţi vină uşor, în comparaţie cu celelalte, spelunca mea e o casă de rugăciune. Şi rn-ai află că în oraş mai există un marshal, dacă nu chiar doi. — Pe mine m-a chemat judeţe Badman, zise Rio Jim. — Badman e mort. Înjunghiat. — Cu atât mai mult prezenţa mea e necesară, Badman mia fost amic. Hai, Dooley! Pune-ţi insigna, te numesc deputy marshal. Cârciumarul dădu cu nostalgie din cap. — Fie. O singură moarte trebuie murită. Am să profit de ocazia ce mi-o oferi! Următoarele localuri ce şi-au închis porţile au fost „Poarta Odiliei”, „Trei păduchi”, „Vadul cowboy-ului”, „Transatlantic and mexican universal saloon”. Vestea se împrăştiase. Chipuri mohorâte spionau. Rio Jim şi locţiitorul său se pregăteau să închidă „Colorado-Expres-saloon, girls and whisky-geyser”, când pe Mainstreet apăru un călăreţ scund, solid, crăcănat, cu faţa ca o opincă. Purta şi el stea de argint. 86

— Aud că cineva umblă prin oraş şi închide cârciumioarele mele! — Kraker! Aduc orchestra şi o pun să cânte până ce te transformi şi tu în vioară. Scoate-ţi imediat insigna de şerif! Dispari din oraş! Altfel nu te mai iert! — Mor de râs! Îl vezi pe băiatul de sub streaşina băncii „Clemence jr. and Mora”? E Tonny Marocco în persoană, cel care l-a rănit pe Bill Hicock şi l-a dezarmat pe Garrett, la Blannca. Are arma îndreptată către inima ta! Ai să pleci la Colina Cizmelor! — Dooley, cât e ora? întrebă Klinkenhagen care nu avusese în viaţa lui un ceas. — Abia unsprezece şi un sfert, Sir, răspunse acela, căscând. Avem timp din belşug... — Nu avem. La şi jumătate să nu te mai găseşti în oraş, Kraker! Crăcănatul îşi privi jigodiile, plasate în puncte strategice. — Auziţi, frumoşilor? Vă dau voie să râdeţi. Jigodiile se porniră pe behăit. Crăcănatul le-o reteză scurt: — Destul! Altfel deveniţi prea buni! Hei, Klinkenhagen, treci la fapte, sileşte-mă să părăsesc oraşul! Se priveau ochi în ochi, în vreme ce Rio Jim gândea: „de-ar fi aici Doc! Pe unde o fi Doc? Mai trăieşte? Dar Dyane?...” 22. Canyonul Lupului, sub Piscul Lupului. Un lup singuratec traversează valea, dispare. Până la baraca lui James Gibson mai e o milă ce nu se mai termină. Doc Holliday vine de departe. Însă care dintre noi, mă întreb, nu vine de departe? Iată că totul.se repetă. Se repetă chiar şi atunci când e altfel. Cine a zis-o? Dar cine n-a zis-o? Intra două lămpi de petrol, figura dezlegătorului de enigme. Pentru a se autoconvinge că e un intelectual, că a isprăvit pentru totdeauna cu pocnitoarele, Ben şi-a pus pe nas o pereche de ochelari, de care nu are nevoie, ştiut fiind că, după Frederick William Cody, alias Buffalo Bill, Rio Jim, alias Ben Klinkenhagen, are ochii cei mai pătrunzători din lume. Soarbe din cafea, studiază hârţoage vechi, alea ce-l înfurie pe Doc... 87

Doc Holliday! Ben nu-şi reţine un suspin. Îi lipseşte marele său inamic, de care sunt legate cele mai teribile isprăvi şi chiar... amintirea Dyanei... Umblă vorba că Doc şi-a lăsat ciolanele undeva pe Brazos-river, nimeni nu ştie nimic exact, cât despre Dyane, nu se ştie chiar nimic! Mda, Klinkenhagen ar trebui să fie mulţumit, dar nu e. Omul e un amalgam de contradicţii... Rio Jim ciuleşte urechea. Trapul îndepărtat şi foarte obosit al unui cal... Cine? Mii de mistere anglo-saxone! Rio Jim sare dintre hârţoage, deschide uşa grea şi Doc Holliday, mai uşor ca oricând, se prăbuşeşte în braţele sale. — Ceva de băut! Şi cafea. Ben Klinkenhagen începe să se înfurie. De unde înainte îi era dor de Holliday, acum parcă presimte ceva. — Doc! Iarăşi aduci sub acest acoperiş paşnic duhul blestemat al aventurii? — Cred că da. Ceva de mâncare!... Am descoperit o comoară, Ben! — Iarăşi?! Nici nu vreau să aud. Mă bucur că eşti viu. Bea, odihneşte-te, du-te! — Ocupă-te te rog de calul meu, merită, mi-a salvat viaţa! — Ghinion! mormăi Rio Jim şi iese trântind uşa. Are prilejul să se indispună şi mai rău. Ca şi altădată, iresponsabilul Holliday şi-a ostenit peste măsură fugarul. Bronco Nevada tremură, spuma i se prelinge pe bot, e gata să cadă, un bronco! Un ceas Rio Jim se ocupă de nobilul animal. Intra în casă. Răsturnat în fotoliu, cu cizmoacele rezemate de colţul mesei, Doc sforăie. Se trezeşte. — ’Neaţa, Ben! A, încă n-a venit dimineaţa! Cum ai reuşit să pui cu botul pe labe noua bandă a lui Kraker, la Bykitta? Povesteşte! Dar mai întâi dă jos bicicleta de pe nas, îţi stă rău, NU ÎNŢELEGI? — Tu nu vrei să înţelegi că am îngropat definitiv trecutul. Împreună cu pistoalele. — Nu zău? înseamnă că ceea ce văd eu acolo sunt două garoafe, nu două Colturi! — E pentru decor. Am pus armele în cui. Acum arma mea e as ta. 88

— E bine ascuţit creionul. Poţi străpunge inima unui bandit. Comoara lui Quantrill... — Nu mă interesează! Sunt obosit! — Şi eu. Să dormim. Mâine dimineaţă, la drum! Caută nişte saci pentru aur! — Din bârlogul ăsta nu mă mai scoţi, gringo! repetă Ben cu înverşunare, dar ochii lui deja caută... Fiindcă ştie că mâine în... În zori, Rio Jim îl scutură pe Doc. — Cum e cu aurul lui Quantrill? Klinkenhagen e în vechiul lui costum de călărie, cu centură, cu tot ce trebuie... 23. La un popas. Doc povesti cum, din prostie, căzuse în laba lui Chief Haleff care ţinea să aibă diamantele aduse din Europa de tânărul Wilmore. — Eşti nebun! Şi tu începi să crezi în existenţa diamantelor?! — Prea mult mi s-a vorbit de ele, de-aia încep să cred că există, cu toate că ştiu că nu există... Am dormit în peşteră cu capul pe comoară. Din banda aia făcea parte un anume Farow... — Stai puţin! Unde e Dyane? — Nu ştiu! Oriunde sau... nicăieri. — Vrei să spui că suntem... văduvi? — Cum văduvi? A fost numai o vorbă. — Doc! Tu ştii ceva şi nu-mi spui! — Încalci tradiţia, Ben Klinkenhagen. De obicei, eu sunt cel care provoacă scandal, mi-am câştigat acest drept, nu renunţ la el! Vrei scandal? Vrei tir? Sunt gata. Dar e păcat de aurul din peşteră. Am începe o altă viaţă. — Bine. Cine te-a salvat din ghearele lui Chief Haleff? — Bronco Nevada. — Unde l-ai întâlnit? — Dobitocule! De când porţi ochelari, te-ai senilizat. Bronco Nevada e calul meu. — Tu eşti dobitoc! Cum să te salveze un amărât de cal? 89

— Dacă mă mai faci dobitoc, dacă-l jigneşti pe Nevada, scot pistolul. Scot două pistoale. — Noi nu putem discuta ca doi oameni? — Nu cred. Cu tine este imposibil... Despre ce vorbeam 9 Eh, da, după o noapte petrecută în peşteră, nu mă simţeam în formă, când, ce să vezi, dimineaţa bandiţii ăia mă scot la aer curat, dar nu ca să-mi facă plăcere ci numai, ca să-i admir cum înfulecă şi beau. Bănuiau că nu am poftă de mâncare, căci nu m-au invitat. Chief Haleff m-a întrebat dacă din întâmplare îmi amintisem unde sunt diamantele. Era ideea sa fixă. Nu-mi amintisem. M-au lăsat acolo legat în vreme ce ei înghiţeau acolo un bighorn, vânat chiar atunci... Mutrele lor... — Mai lasă studiul fizionomiilor, ştiu eu ce mutre puteau fi, treci la obiect. — Acesta-i obiectul, Ben! În vreme ce banda-şi umplea burţile şi gâlgâia dintr-o damigeana, l-am rugat pe Farow, tipul ce mă capturase şi care mă păzea, să mă dezlege o clipă, că nu-mi mai simt mâinile. Chief Haleff nici n-a vrut să audă de aşa ceva, în schimb, brusc, i-a venit pofta de călărie. Proastă idee, fiindcă acest bandit nici nu ştie cum se încalecă un bronco şi nici nu ştie care e deosebirea dintre frâu şi pinten. Nevada l-a azvârlit imediat din şa, de era să zboare în prăpastie. S-a ridicat mânios, plin de noroi, a scos pistolul... Intenţiona să împuşte calul, fiindcă-l jignise... Ce greşeală! Dacă sub ochii unui bandit crapă un regiment de oameni, banditul nici nu clipeşte, dacă e împuşcat un cal bun drept pedeapsă pentru neîndemânarea călăreţului, banditul nu mai e de acord, banditul – ca şi omul cinstit de altfel – ştie că soarta lui e legată de cal. Farow, paznicul meu, cu o armă în mână s-a mulţumit să zică: „Chief! Lasă calul în pace! Dacă trebuie împuşcat cineva, dumneata eşti acela!” „Ce naiba vrei să spui, Farow?” „Nimic. Numai să laşi în pace acest bronco superb!” „Aici eu comand, Farow!” „De acord! Dă-mi ordin săl împuşc pe Doc, şi te ascult. De el nu-mi pasă. Însă calul nare nici o vină!” „Am să-l împuşc, totuşi!” se încăpăţână Chief Haleff. 90

Începură să mârâie şi ceilalţi. Felul în care căpetenia zburase din şa zdruncinase autoritatea şefului! Nevada a scăpat, iar autoritatea lui Chief Haleff nu mai era decât un sac peticit. În timpul nopţii i-am propus lui Farow să împărţim pe din două diamantele… inexistente, a fost de acord, am şters-o împreună, la Santa Barbara am ajuns pe dimineaţă. Eram frânt, totuşi, din câteva tururi, am câştigat nişte bani şi un ac de cravată din aur. Ne-am dus să mâncăm, l-am îmbătat pe Farow şi l-am părăsit în odaia unei mulatre din El Paso care nu ştiu ce căuta la cârciuma lui Dan Cleptomanul, şi nici nu-mi pasă. Asta e totul. Şi acum să pornim la drum. 24. La un alt popas, Ben Klinkenhagen relată: — Am intrat în Bykitta ca-n brânză, i-am trimis la culcare pe toţi, când cine-mi iese în cale? Kraker Jake! — E peste tot, observă Doc. — Aşa e! Făcea pe şeriful. I-am dat termen un sfert de ceas. Cu mine era unul Dooley, şi un găligan poreclit „Micuţul” pe care l-am scărpinat c-un glonţ şi apoi s-a pocăit. Kraker avea cu el o hoardă, iar printre aceştia bătrânul Tonny Marocco, cel căruia i-am salvat viaţa, acum cinci ani, în nord... — Ştiu, ştiu... — Ciudat este că aceşti desperados nu uită nici răul, nici binele pe care li-l faci. Când a început danţul, Kraker se mira şi se tot mira cum de pică oamenii săi, împuşcaţi de undeva de sus – Marocco se urcase pe acoperişul unei bănci – în timp ce eu scăpam de sub tirul său. Pe Kraker l-au cules de jos supravieţuitorii şi cred că va şchiopăta si-n iad. — Vai! A murit? Nu? Păcat... Dar tu? — Nici eu n-am murit. Câteva zdrelituri şi un glonte care e şi acum înăuntru, aici... — Când o să am vreme, ţi-l scot, făgădui Doc. — Nu e nici o grabă... şi n-am nici un chef să uiţi în mine foarfeca, aşa cum ai făcut cu Old Soffelad, la Dodge... — E o bârfă! Nu foarfeca am uitat-o ci un piron atât de mare! Ce să fac dacă nu am instrumente! 91

— Asta mă consolează, şi cred că l-a consolat mult şi pe Old Soffelad... Însă eu zic că un glonte drăguţ e preferabil unui piron micuţ... La alt popas Holliday întrebă: — Mă Gibson, dacă scoatem aurul din Quantrill, îi facem parte şi Dyanei? — Am vrut să-ţi propun, dar mi-era groază de nervii tăi blestemaţi. Mai rămâne o singură întrebare... — Unde e comoara? — Ba nu. Unde e Dyane? — Dar eu ce vorbesc? Dyane nu e o comoară? Acum încerc să reînnod povestea pe altă lungime de undă, pe lungimea de undă a Myei Castellanny, pe lungimea 25. ...sau mai exact calibrul simpaticului revolver Daniel palavragiul, nelipsit în poşetele frumoaselor doamne din acea epocă. Având proptită în piept ţeava unui Broskoe, Dyane Clintwood, travestită în Danny Clintwood, fusese somată – somat – să părăsească Wild-City. Kitt Sondero nu era un glumeţ de duzină. În salon domnea o linişte funebră. Şi-n această linişte nefirească izbucni glasul nu suficient de matur al unui tânăr gentleman în haine englezeşti, desuete acolo, şi cu accent străin, de asemenea desuet. — Protestez, mister! Nu ai dreptul să izgoneşti de nicăieri un cetăţean doar pentru motivul că „ronţăia găini”. Ucigaşul Sondero se miră şi el. — Ploşniţă londoneză! mârâi. Imediat mă ocup şi de tine! Mare greşeală pentru un profesionist. Minusculul interval de timp cât atenţia îi fusese distrasă, a fost prea suficient. Pistolarul Broskoe se înclină spre podea. E adevărat că neiertătorul Kitt apăsă pe trăgaci, însă prea târziu. Proiectilul străbătu podeaua, pătrunse în pivniţă, sfărâmă o ladă cu şampanie distilată la Tampico şi făcu ravagii printre şobolani. A doua oară Kitt nu mai avu prilejul să apese pe trăgaci. Kitt Sondero din Trinidad şi Salt Lake City nu era un bărbat solid, forţa lui era în Broskoe, iar Danny Clintwood 92

era un ins – o insă – voinic (voinică). Pumnul ce turtise pentru vecie nasul nefericitului mercenar de la „Apache” se abătu peste bărbia de porţelan a lui Kitt. Încasă şi alte câteva lovituri. Stomacul i se transformă într-o zonă dureroasă, şi nu numai stomacul... Danny Clintwood culese armele şi se simţi mult mai bine. Culese şi obuzierul Broskoe, răspândi bombele, încărcătoarele şi obuzierul în toate direcţiile şi se simţi şi mai bine. Dyane porunci cu glas de bărbat: — Ridicaţi cadavrul acela, îmi face silă! Să vină altă porţie de găină cu ciuperci, paguba o plăteşte... cadavrul... după ce învie... Danny se pregătea să atace altă porţie de mâncare când tânărul englez se apropie. — Permiteţi să mă prezint, baronet Wilmore. Danny îl examină curios (curioasă). Evident, îl recunoscuse pe junele greenhorn care adusese din Europa cadouri pentru... soţii ei. — Ia loc, ce înseamnă baronet, un fel de conte? — Conţii trăiesc în Franţa, mister, o ţară, hm, de care cine ţine cont, în orice caz nu noi, englezii. Dar, în principiu, aveţi dreptate, baronet înseamnă ceva mai mic decât un conte, baroneţi întâlneşti peste tot în Europa şi nu e mare scofală să ai acest titlu. Nu ne-am mai întâlnit, domnule? Nu aţi făcut parte din convoiul lui Papa Drăgan din Tymichora? — Mă confundaţi! Să vă comand ceva? — Poate un strop de gin... eh, oh, aici nu au gin de calitate. Dumneavoastră ce aveţi în pahar? — Toffada. Te ameţeşti încet, dar sigur. Vrei să guşti? — Nu... Ba da! Azi am avut prilejul să vă admir în două ocazii. — Fleacuri! Ce cauţi la noi în West? Moartea? — O, nu! Dacă cineva mi-ar face vreun rău, guvernul britanic ar fi nevoit să invadeze Statele Unite, asta se ştie. Bunicul meu m-a trimis aici să fac „practica vieţii”. După ce revin acasă, îl moştenesc. 93

— Dacă ai noroc, mister baronet. Pe aici mişună mulţi băieţi răi şi destule fete deochiate, care sunt chiar mai periculoase decât băieţii răi. Cât priveşte insuliţa aia... cum îi zice? Anglia? Hm, hm, ar trebui să se dilate mult ca să ne poată invada. Cum, nu mai ştii că noi v-am trimis acasă? Du-te şi tu acasă, piciule! — Nu-mi place cum vorbeşti, Te provoc la duel. Alege arma! — Nu cred că mă provoci, râse Dyane. Forţe inegale. Şi apoi, un nobil englez nu provoacă la duel o femeie î — Ceea ce nu e cazul! — E cazul, nătărăule! Sunt femeie? — Exagerezi! Cum poţi s-o dovedeşti? — Cum poate dovedi o femeie că e femeie? — Să mă ia drakku dacă ştiu! Patronul „Viscolului Negru” îşi croia drum către masa lor. — Scuze, Sir! Kitt Sondero doreşte să vă spună ceva. — Vrea să-mi ceară scuze? — E grav rănit în odăile de la etaj. Să vă conduc? — Desigur. Good bye, englezule! Când Anglia va binevoi să ne invadeze, dă-mi de ştire. Tot aşa, dacă nu ştii deosebi o femeie de un bărbat, – desigur nu se învaţă la Cambridge – apelează la mine! Good bye! 26. Doc Holliday şi Ben Klinkenhagen intrară în localitatea Makary-Fals. Oboseala le încovoia umerii. Ben zise: — Uite colea o cârciumioară ce pare liniştită, „Cowboy-ul surâzător”. Să tragem aici. — E o mizerie! protestă Doc. Suntem virtuali milionari. Să tragem la un hotel de lux! — Fie, Doc. Dar nu uita că majoritatea necazurilor ni s-au tras de la ţâfnoşenia ta aristocratică. — Bravo! Parcă eu aş scormoni în istoria cea plină de păcate a nobilimii europene! Pe scurt, ajunseră la Central Golden Saloon, un servitor în livrea le luă caii, altul îi perie, la propriu, cu peria de praf, altul le deschise uşile, şi cu atâtea complicaţii nu apucară să arunce o privire pe grandiosul afiş de la intrare unde se 94

anunţa că reconfortantul program artistic este asigurat prin participarea unui cortegiu de vedete şi „vedeţi”. Un şef de sală elegant ca un neamţ – era neamţ! – se interesă dacă „tomnii” doresc o masă mai aproape de scenă pentru a urmări „procramul te sile mari”, iar Doc i-o tăie, zise că nu-i pasă, vrea urgent cafea şi mâncare, şi la sfârşit, lapte, şi că drakku să-l pieptene de „procram”! — Aici ne vom lăsa toate paralele, constată Ben examinând localul plin de oglinzi şi chiar de candelabre. — Cauţi ceartă? O vei avea? Obăr-ul veni. „Ce doresc tomnii aceştia?” — O comida corrido, băiete, dacă aveţi aşa ceva. — And whisky, adăugă Rio Jim. — Ja wohl, tomnilor mei, fierăstrui obărul ce abia picase de undeva din fundul Renaniei. Şi merse ţeapăn să le aducă o cină solidă cum doresc „tomnii” şi cât mai pipărată la plată, cum doreşte patronul Herr Hertzog. -Numai că acesta din urmă avea să înghită un hap amar. Ceva mai târziu începu şi marele program deschis de un danţ interpretat de şase „franţuzoaice” din localitate. Un scamator le scotea din corsaj porumbei albi – ce altceva? Dar cei doi călători erau prea obosiţi şi înfometaţi pentru a urmări ce se petrecea pe scenă. ...Pe scenă se iţi un arlequin de naţie incertă, de sex incert. Doc şi Ben nu-l luară în seamă. Acela începu: Sunt un arlequin, Fără nume, fără destin... — Ai spus ceva? Doc Holliday? — Eu? Credeam că tu ai spus ceva! — Nu ţi se pare cunoscută vocea asta? — Care voce, Doc? — Vocea care... cântă... ...Arlequinul îşi scoase masca, dezvăluind fermecătorul chip al Myei Castellanny. Dyane veni în întâmpinarea soţilor ei... 95

Imediat se înfiinţă Herr Hertzog în persoană, urmat de obăr, ambii nemţi. — Ce porunceşte prifighetorea Westului? întrebă patronul, libidinos. — Hertzog, ţi-i prezint pe aceşti domni, ei sunt (era să zică „soţii mei”)... ei sunt cei mai apropiaţi prieteni, tot ce comandă e în contul casei. Zâmbetul lui Hertzog ar fi înăcrit toate ciorbele din lume! Totuşi se înclină: — Tar ze înţelege, Fraulein! Ia notă, Hansi! După ce făcu o comandă suculentă „în contul casei”, Rio Jim se destinse. — E prima dată când Doc a avut dreptate alegând localul! — Ia seama, Ben! Îmi cauţi ceartă! Dyane povesti „episodul Wild-City”. — L-am găsit pe ucigaşul Kitt Sondero, în odaia sa, într-o stare satisfăcătoare. Mi-a propus pace. Mi-a propus să intru în banda lui. Am aflat că urma să fie dată o mare lovitură la hacienda „Popasul santinelei”, a lui Joe Farr...ce vă zgâiţi la mine, mâncaţi, beţi, Hertzog plăteşte! Am manevrat în aşa fel ca să fac parte din „avantgarda” ce urma să intre în casa colonelului, drept reprezentanţi comerciali.. Eram trei. Pe doi i-am imobilizat, l-am prevenit pe colonel, din prietenie, Joe Farr şi-a înarmat oamenii, către dimineaţă bandiţii au şterso, lăsând câţiva răniţi. Kitt Sondero era pe moarte. A avut o ultimă tresărire de orgoliu: „Apleacă-te, mi-a zis. Când te-am căutat de arme la Black Blizzard, mi-am dat seama că eşti femeie... O femeie pe cinste! Dacă ne-ar fi reuşit lovitura, teaş fi luat de nevastă. Ce păcat...” — Bravo, Dyane, încă un soţ, se strâmbă Doc. — Şi nu ultimul, zâmbi. dulce Mya Castellanny. Pe la cinci dimineaţa l-am pansat pe Joe Farr, el a băut o ceaşcă cu ceai de muşeţel, apoi a îngenuncheat în faţa mea şi m-a cerut oficial de soţie. Am acceptat. El m-a condus în camera mea şi s-a retras, politicos. Peste un ceas am şters-o, lăsând bunului colonel un bileţel: 96

„Joe! Ai comis trei erori capitale: ai cântat prea mult la pian. ai băut prea mult ceai de muşeţel şi ai îngenuncheat. Să nu îngenunchezi niciodată, nici chiar în faţa unei femei, încolo eşti un băiat de aur, îţi doresc fericire, Dyane.” — Cum, draga mea?! zâmbi sobru Ben Klinkenhagen. Să ratezi tu o căsătorie?! Dar ce se întâmplă cu tine? — Nu-mi dau seama! Şi sunt pe cale de a rata încă un mariaj. Iată, vine noul pretendent. Prea osteniţi, Doc şi Ben abia-l recunoscură pe junele Wilmore, cu plastronul ca neaua, înfloritor, supravieţuitor în ciuda tuturor prezicerilor. El se înclină în faţa celor doi bărbaţi ce manifestară tot atâta entuziasm cât în faţa unei supe reci: — Gentlemani, tot ce comandaţi, e în contul meu, vă rog! — Prea mult belşug, gemu Holliday. De mâncare, băutură… de pretendenţi. Cred că am să mă împuşc. — Prieteni, reluă baronetul, sunt fericit că vă întâlnesc. Ne întâlnim doar în ocazii fericite: data trecută aţi scos din impas chervanul lui Papa Drăgan, iar acum… acum sunt fericit… Isaia dănţuieşte! — Ce face? tresări Ben. La vârsta lui? — Da, prieteni, sper să aud un „da” pronunţat de cea mai fermecătoare femeie din America... — Şi din Anglia, n u ? se simţi jignită Dyane. — Şi din Anglia, bineînţeles. Am cerut -o de soţie pe lady Castellanny. Sper să fiţi martorii noştri. — Baronet Wilmore, vorbi grav Doc Holliday, oare în cadrul „practicii” ce o faci în West, bunicul dumitale, lordul, a cerut să te şi însori? — Va fi cea mai frumoasă surpriză ce am să i -o fac. — Mă îndoiesc; interveni Klinkenhagen -Gibson. Cunosc bine interesele casei Wilmore. Nu va fi acceptat un mariaj întâmplător şi făcut în grabă! — Dar, domnii mei!… încercă baronetul — Inutil să mai discutaţi, îl opri Dyane. Dragă John, îmi pare rău dar nu pot fi soţia ta. — De ce, darling? 97

— Simplu. Iubesc pe unul dintre aceşti doi domni, dacă nu chiar pe amândoi. Se aşteptau ca Wilmore să facă o scenă. Când colo el surâse englezeşte, adică glacial. — E formidabil, darling! Nimeni pe lumea asta nu e mai potrivit să vegheze asupra liniştii tale, lady Castellanny... Cu aceste cuvinte baronetul se ridică, se înclină şi se duse la bar unde comandă un coktail-dinamită... — Dyane, rosti Doc posomorât, cred că se împlinesc doi ani de la căsătoria noastră, cum sărbătorim evenimentul? — De unde ştii că sunt doi ani, hoodlum? Şi cum vrei să sărbătoreşti „evenimentul”? Trăgătorii săriră în picioare. Interveni, nu fără curaj, Herr Hertzog: — Tomnii se ceartă? În acest cazul ar fi mai bine să se certe afară, la aerul curatul. Schimbul de focuri e strict oprit. Abia acum două zile am montat aceste lustrele de Castilia şi aceste oglinzile de la Venezia. — Aşezaţi-vă, băieţi, ceru Dyane. Dacă nu sunteţi buni, divorţez iar! Dyane îi conduse pe cei doi turbulenţi la culcare, în camere separate, să nu se încaiere iar peste noapte. Precauţiune zadarnică, ambii se puseră la pândă, ca nu cumva Dyane să petreacă noaptea cu celălalt. În vreme ce pistolarii pândeau, în vreme ce baronetul se îmbăta tot mai rău, Mya Castellanny coborî şi interpretă pentru ultima dată celebra arie „Sunt un arlequin...” Apoi se duse imediat în odaia ei şi, puţin mai târziu mustang-ul Danny purta către alte zări pe Danny Clintwood. 27. Călăreau mahmuri, nedormiţi. — Ce zici, unde a putut să dispară Dyane? — Mai închide-ţi pliscul, domnule Holliday! — Când te gândeşti că voiam să-i dăm o treime din aurul nostru! — Dacă află că avem aur, se iveşte ea, fii pe pace!

98

Mai tăcură, se învoiră gustând din ploscă şi discutară despre utilitatea de a-l vizita pe Old Fille, proprietarul acelui miraculos „telescop cu oscilator de mercur.” Mai merseră puţin până ce le ieşi în cale un catâr, alături de un corral părăsit. Nici o fiinţă. Vreau să zic, nici o fiinţă omenească. Însă catârul, scoţând un muget festiv, se luă după ei. — Hei! El burro! Întinde-o, n-avem cu ce te hrăni. Însă animalul, cu încăpăţânarea tipică rasei sale, tropăia în urma lor. Pesemne-i fusese dor de fraţii săi, oamenii... Trecură de un ranch, cândva prosper, acum părăsit. Li se alătură încă un catâr şi un taur bătrân. — Drace! Ne-am transformat în caravană! Uite acolo un pueblo! — Ba e un orăşel în toată regula. Numai că are o culoare bizară... — Da... e acoperit cu nisip roşu... Trecură pe lângă o cârciumă pustie. Descoperiră acolo câteva sticle goale şi o cizmă ce aparţinuse pesemne unui olog. Pe un perete se putea descifra: Whisky and soda and blonda Katrin Mă-ndeamnă să plec, mă-ndeamnă să vin Colt-ul domnului Melhisedek Mă-ndeamnă să vin, mă-ndeamnă să plec Următoarea clădire mai purta şi firmă: Helldorado Saloon, „Casa de Huespedes, girls”. Şi aici poetul anonim zgâriase pe perete: Acum sunt trist ca o vacă indiană Nici tequila nu m-a încălzit Unde este Lola diafană, Unde-i durdulia Marguerit? — Parcă ar fi Villon, tradus de marele nostru Buntline, comentă Ben. 99

— Prostii. Faţă de Dyane a noastră, Katrin. Lola şi Marguerit sunt nişte biete ţărăncuţe. Merseră mai departe. Biroul şerifului. Un oblon scârţâia, fără vânt. Praf şi vraişte, un pat de armă ciuruit de carii, iar la „arest”, acelaşi scris, acelaşi stil încântător, plin de melancolie: Ici fost-am zăvorât de marshal Fock Departe de Dyane şi de Mya După un chef nebun cu Ben şi Doc Când mi-am văzut într-adevăr stafia... — Mare poet! se minună Holliday. Vezi cum a ştiut să ne îndese pe toţi trei într-un singur catren?! Oare de unde ne cunoaşte? — Nu ne cunoaşte! Eu unul n-am trecut niciodată prin acest loc. — Cred că e altă Dyane, opină Doc. Şi alţi „noi”. Merseră mai departe, urmaţi de taur şi de catâri; li se alătură şi-un câine mare, roşcat, jigărit, dar paşnic. Nu lătra. Învârtea din coadă. Depăşiră judecătoria, banca, banca rivală, banca de lemn din faţa unui drug-store, două frizerii, toate pe cale de a se dărâma... Într-o pivniţă cu beuturi avură un fior. Un negru dormea pe-o rogojină, de nu cumva era mort, înconjurat de sticle goale. Însă altele erau pline. — Ce negru e! — Poate că e chiar negru, făcu Ben. — Oricum, este exagerat de negru! — Poate că negrii când dorm se fac şi mai negri… — Pe drakku. E uns cu smoală! Într-acestea, individul se ridică în coate şi-i privi aiurit. — Cine eşti? întrebă Rio Jim. De ce te-ai mânjit pe faţă? — Eu? Sunt... coliba unchiului Tom. — Poate eşti unchiul Tom? — Ba nu... coliba! Îl lăsară, ieşiră, făcură un foc pentru cafea, când apăru şi „coliba”, fluturând o sticlă plină. 100

— Aţi venit! zbieră cu glas sălbatic. Ştiam că o să veniţi. Pupă în bot caii, taurul, dar câinele şi oamenii refuzară să se lase sărutaţi, prea era murdar. Din curiozitate, Doc şi Rio Jim cercetară locuinţa singurului locuitor al oraşuluifantomă, pivniţa. Pe uşă se puteau distinge literele: ...UŞ...C...IE Nu trebuia să fii dezlegător de enigme ca să-ţi dai seama că odinioară acolo fusese PUŞCARIA; de-aia rămăsese depozitul neatins, nimeni nu se înghesuise să intre! Nici măcar hoţii... — Fiţi ca la voi acasă! tună nebunul. Ei zic că s-a terminat aurul! — Care ei? — Cei care au fugit! Cei care n-au încredere în cuvântul POETULUI! POETUL sunt eu. Noua mină e virgină, acum că aţi adus catâri, ne punem pe treabă, însă deocamdată bem! Prin cotloane mai există 3000 de sticle, asta înseamnă câte o sută de delirium tremens de căciulă... Cel mai greu a fost să scape nu de bietul maniac, nici de catâri, nici de taur, ci de oropsitul, singuratecul câine... 26. – Tu observi, Doc, că aurul mai mult aduce necazuri... — Depinde cum îl foloseşti... — Tu nu-ţi mai redeschizi cabinetul de „măselar”? — Nu, prea-mi dă ghes, Ben. Oraşele mari sunt înghesuite, în oraşele din West dentistul trebuie să ţină într-o mână cleştele, în altul pistolul. De la o vreme te plictiseşti de toate! Dacă pun mâna pe bani, voi face o călătorie, în Grecia, cred. — Dar ce ştii tu despre ţara aia? — Nimic. De-aia am ales-o. — Atunci du-te acolo! — Ba nu! Aş muri de plictiseală. Sigur! Vrei să rămâi singur cu Dyane! Pe înserate se apropiau de ranch-ul lui Old Fille, comentând viaţa încâlcită a acestuia; se pare că apucase marele gold ruch din 48, de la Sonora, şi goana după aur din 101

Nevada, în 59, din Virginia, în 63, a fost şi la Coeur d’Alene, şi-n Alaska, şi-n Sierra Madre... — Atunci de ce a rămas lipit pământului, Ben? — Se zice că are un milion depus la Frisco. — Palabras! N-ar sta aici, să aibe un milion, ce să facă aici? Ce e cu găina aia din livada lui Old Fille? Pare speriată. — Eu răspunse Klinkenhagen, nu ştiu deosebi o găină speriată de una calmă... — Totuşi e chiar speriată! Doc şi Ben intrară zgomotoşi în şandramaua lui Old Fille. Dintr-un ungher, din umbră, două pistoale mari se ridicară în direcţia lor. O voce cavernoasă şi binecunoscută rosti: — Bine aţi venit! Vă aşteptam! — De-aia era speriată găina, observă Doc. Şi apoi: Kraker! Pe cinstea mea, începuse să-mi fie dor de tine! — Gura! Diamantele! 29. Kandy-bar e un orăşel încântător, iar Colina Cizmelor primitoare, cea mai de soi Colină a Cizmelor, frază pentru care Old Buntline, cunoscutul stilist, m-ar lichida, sau l-ar pune pe amicul său Buffalo Bill s-o facă. Mulţi pistolari iluştri, sau mai modeşti, manifestă drept ultimă dorinţă de a fi aduşi la Kandy-bar. Când există bunăvoinţă, rugămintea le este îndeplinită. Pe una din tăbliţe o mână veselă a scris: Aici zace KRAKER JAKE muzicant de frontieră a concertat prin mai toate oraşele din viorile Samuel Colt şi Broskoe n-a dispreţuit nici ghitarele Sharps Henry sau Whinchester dar ultima melodie i-a fost cântată de către bunul Doc Holliday dintr-o balalaică Smith and Wesson 30. Proprietarul saloon-ului „World Stars”, japonezul John Fu. o invită pe vedeta Mya Castellanny, care trebuia să 102

debuteze în seara aceea, să coboare pentru o gustare, şi mai ales s-o vadă publicul. Mya-Dyane-Danny. coborî şi fu servită, singură, la o măsuţă. Alături, doi gentlemani sporovăiau. Despre ce? Dyane ciuli urechea. Nume cunoscute! Primul individ susţinea că în spelunca lui Billy-chiorul, la Kandy-bar. Doc Holliday provocase un mare scandal, în stilul său. Celălalt adeveri: Doc se certase cu prietenul său Rio Jim, din cauza unei femei, din cauza unui pumnal cu diamante, sau a unei lăzi cu aur – motivele nu erau clare, cei ce veniseră acum un ceas cu diligenţa din Kandy-bar confirmaseră totul, precizând că a doua zi, în zori, Doc şi cu Ben vor avea o întâlnire. Toate demersurile lui Pat S. Garrett, marshal-ul, eşuaseră, ăia nu vor să se împace, aşa că a doua zi unul din ei va ajunge la Colină, dacă nu ambii... Uşoară ca fulgul, deşi nu era ci tuşi de puţin un fulg, Dyane se prelinse către odaia ei. Ceva mai târziu, patronul John Fu urca s-o anunţe pe vedetă că trebuia să apară pe scenă când din odaia privighetorii ieşi grăbit un tânăr pistolar fercheş, în negru. Japonezul se zăpăci. — Dom... domnişoara Castellanny e acasă? bâlbâi patronul. — Eu nu ştiu... încercaţi! răspunse ochitorul şi dispăru val-vârtej. Găsind camera goală, John Fu rămase uluit şi căzu pe gânduri... Danny Clintwood goni toată noaptea istovindu-l peste măsură pe mustang-ul Danny. Gândea: «E momentul să pun capăt acestei comedii. Nu sunt nici soţia lui Doc, nici a lui Ben. Liberă! Când m-am „căsătorit „ cu cel dinţii, popa Haris din Abilene era atât le mahmur că în loc de Biblie, ne-a citit dintr-o carte de aventuri... Căsătoria nu e valabilă! Când mam „căsătorit” în Ogalala, ultimul pastor de acolo fusese alungat pentru vrăjitorie, aşa că l-am rugat pe cârciumarul Sid – pe care Ben nu-l cunoştea – să însceneze gluma asta. Sunt vinovată? Nu ştiu... Sunt poate prea glumeaţă, trebuie să mă cuminţesc! Dar acum trebuie să-i salvez pe cei doi „soţi”. De nu mi-ar tremura mâna!» 103

...Dyane descălecă la marginea pieţii din Kandy-bar. Îşi roti braţele. Îşi potrivi centura. Suspină. Înaintă cu precauţiune. Răsărea soarele, ca o floare neagră... Tot ca o floare neagră, mai curând ca un spin negru. Doc Holliday ţâşni din „Majestic-saloon”; în aceeaşi clipă ieşi din saloon-ul fraţilor Earp Rio Jim. Suie de ochi urmăreau de la distanţă „întâlnirea secolului”. Cei doi înaintau unul către celălalt, Doc cu faţa albă, Klinkenhagen cu chip de piatră. — Lăudat fie Manitu, am ajuns tocmai la timp! oftă Dyane Clintwood şi trase cu hotărâre armele din toc. 31. Cititorule, concentrează-te! Observi? De dincolo de această pagină, de aceste litere, două mâini albe ridică două Colturi negre. Însă, de data aceasta, salvatoare... Închide cartea, cititorule. Închide repede! Până nu pornesc gloanţele!

104

„Avant de mourir”

1. În arestul „de rezervă” al Regimentului 2 din Divizia Edelweiss, atmosfera era relativ blândă. Feldwebelul tocmai se spăla pe faţă. când evenimentele au început să se precipite. Feldwebelul se şterse alene, fredonând tot alene şi mai ales fals; greu să recunoşti celebra melodie „Avant de mourir”! De dincolo de gratii, un bărbat de vreo patruzeci de ani, neras, posomorât, îl priveşte pe plutonier, dar de fapt nici nu-l vede. E scufundat în amărăciunea sa. Plutonierul se întoarce către el, îi zâmbeşte. — Omule, nu fi supărat! Eşti primul arestat pe ziua de azi, e o cinste! Aici nu e rău, se dă raţia patru, cu variante. Variantă e unul dintre cuvintele preferate ale Sturmbannführerului Krieger – îl cunoşti? E un om blând, are o Fraulein preferată... cine nu are? Poate doar eu... si o melodie preferată, asta – şi iarăşi fredonează „Avant de mourir”... Dacă n-ai făcut nimic, o să-ţi dea drumul, toată încrederea în justiţia noastră, nu uita ce-ţi spune bătrânul Schwalbe, Astas eu. Cum te cheamă? — Vasile Vişovan. — Aşa? Voi aveţi nume ciudate... — Pentru atâta lucru nu te arestează. Mergeam liniştit pe strada Elisabeta. — Aşa de dimineaţă? Liniştit? Şi chiar pe Elisabeta? E totuşi suspect, dar nu-ţi face griji... Hei, ce se întâmplă acolo? Câţiva soldaţi îi îmbrâncesc pe doi inşi, unul foarte tânăr, altul aproape moşneag. „Sunt arestaţi!” declară ritos comandantul escortei, şi iese abia după ce Schwalbe îi bagă după gratii şi pe noii aduşi. 105

— Donerwetter! Bogată zi! Tinere, nu te mai da cu capul de pereţi, s-a tencuit abia săptămâna trecută. Ia exemplu camaradului mai bătrân! — Camarad ţi-e dracul! — Vorbiţi frumos, domnilor, altfel vă confisc totul, chiar şi ţigările! Vi le las, până la noi ordine, fiindcă sunt bun din fire. — Pe mine mă cheamă Grad, Grad Ioan... — Şi nici tu n-ai făcut nimic? se interesează Feldwebelul. — Apăi, nu! Eu am făcut! Am dus lapte proaspăt de biboliţă la domnul colonel, comandantul care locuieşte pe strada Elisabeta. Pe tine cum te cheamă, mă, acela care te strofoci atâta? — Gheorghe Zolovăstru, şi eu chiar n-am făcut nimic. Sămi dea drumul! — Dacă sunteţi inocenţi ca îngeraşii, vă dă drumul min-tehaş, cum ziceţi voi, îi asigură Schwalbe şi se repede la uşă. Cine vine? Cineva! Că doar n-o să cheltuiască de pomană raţiile de categoria patru. Heil Hitler! îi salută Feldwebelul pe cei doi ofiţeri superiori ce-şi fac apariţia Sturmbannführer! În arestul de rezervă al Re...!!! — Nu-mi răcni în timpan! se răsteşte Krieger către Schwalbe, şi se întoarce către colonelul Freiherr von Lutzlow. Ce zici de mutrele astea? — Ei sunt? — În mod sigur unul din ei, sau şi mai grav, toţi trei, complot în grup! Voi, inculpaţii, ascultaţi! Nu vă batem. Nu vă chinuim. Vă îm-puş-căm! Limpede? Să ieşim de aici, Freiherr, ăştia put. Ofiţerii ies, tânărul Zolovăstru răcneşte: — Să mă împuşte? Pentru ce, mama şi dum...! — Nu striga! Se aude, îl avertizează Schwalbe. Dacă te împuşcă, înseamnă că o meriţi! Iar dacă o meriţi, de ce mai faci gălăgie? — Eu mi-s liniştit, mormăie bătrânul Grad. Eu mi-am dus laptele de biboliţă ca-n fiecare dimineaţă şi... — Eu nu-s liniştit! Cum să mă îm...? 106

— Fleanca! intervine Vişovan. Vrei să-ţi şterg una peste bot? Nu mai bâţâi! Unde şi când te-au arestat? — Acum. Pe strada asta. Da’ de ce? — Se pare că ne aflam cu toţii pe strada Elisabeta, în preajma vilei „Albina”, când ne-au înhăţat. Acolo locuieşte colonelul Kirschoff, comandantul. Acolo s-a întâmplat ceva... — Pe mine m-au luat tocmai când ieşeam, zise bătrânul Grad. Nu chiar din vilă, ci din ograda servitorilor, v am spus că tot la două zile îi duc lapte de biboliţă, să se mai întremeze, sărăcuţul... Grijania lor, să mă împuşte pe mine, înţeleg, dar dacă-mi împuşcă şi biboliţă? — Mai lasă dracului biboliţă! se enervează Vişovan. Nu ai observat nimic deosebit la vilă? — Eu nu observ, eu văz... Nimic. Am aşteptat oleacă în faţa bucătăriei, slujnica era acolo cu o cătană, nu ştiu ce făceau... Când am trecut prin faţa casei se auzea gramofonul, fix muzica aia de-o fluiera plotonierul... — Da’ pe tine, băiete – ziceai că te cheamă Zolovăstru, nu? – unde te-au înhăţat? — De ce mă descoşi? Eşti în slujba lor? — Prostule! Ne aflăm toţi trei în aceeaşi oală cu apă clocotită. De unde veneai? — De la o fată, na! — Nu te lauzi? No, şezi blând, te cred. Cu toţii am fost arestaţi în preajma casei comandantului. Ce s-a întâmplat acolo şi în ce măsură ne priveşte? Feldwebelul Schwalbe tocmai intră pe replică. — S-ar părea că vă priveşte! Colonelul Helmuth Kirschoff a fost găsit mort. Nu era un om rău... 2. În biroul Sturmbannführerului Krieger. — Este ora şapte şi douăzeci şi două, constată colonelul Freiherr von Lutzlow. Fraulein Inge l-a descoperit pe Helmuth mort la ora şase şi paisprezece... Ne trebuie un anchetator, un specialist... — Dar eu ce sunt? surâde Krieger. Şi nu e limpede? Helmuth, bietul, a fost lichidat de cei trei pe care-i avem în 107

arest. Mensch! Pe strada asta împuţită nu se mai afla nimeni în afară de ei! — Detest improvizaţia, Rudolf. Sunt militar de carieră! S-a tras un singur glonte. Vreau să ştiu cine l-a tras! — Să nu fim chiţibuşari, dragă Freiherr. Ce importanţă are dacă e un vinovat, sau trei? Eu zic chiar că e mai bine să fie trei! E vorba de un colonel al armatei noastre! — Nu, Krieger, trebuie să aflăm adevărul! — Prietene, în război adevărul e de partea celor puternici şi are felurite înfăţişări! — Crima rămâne crimă. Vreau să ştiu exact ce s-a petrecut. — Herr colonel! se aspreşte glasul Sturmbannführerului SS. Istoria ne învaţă să fim eficienţi. Am găsit vinovaţii. Nu avem timp să scormonim diferitele înfăţişări şi variante ale adevărului, ele, oricum, ne scapă de cele mai multe ori. — Eu, hm! Apreciez elanul tău filozofic, însă cine l-a ucis pe Helmuth? Fă-mi o favoare personală, să chemăm un poliţist de profesie. În birou, pătrunde secretara Helga, drăguţă, parfumată. Îl ignoră pe colonelul Lutzlow. — Sturmbannführer! Vă caută o oarecare... Patricia Bora. Vă aşteaptă de douăzeci şi două de minute? — Mein Goth! Însă ce se întâmplă, eşti geloasă? Ce e cu tine, pisicuţo? — Nu sunt geloasă, dar fata asta are picioarele prea lungi! Am analizat-o. Toate atu-urile sunt de partea mea... Însă are picioarele prea lungi! — S-o lăsăm baltă. Pofteşte-o, Helga. Să vedem ce vrea. — Eşti o dulce canalie, Rudolf. Poate că mă voi răzbuna. — Te rog să faci cum am zis! Patricia este introdusă în biroul lui Krieger. Este înaltă, prezentabilă, voinică, autoritară. — Sunt anchetator principal al Agenţiei Lăzău, Patricia Bora. — Încântat! Şi cu ce vă pot fi de folos? — E vorba de o crimă. — S-a şi aflat? 108

— Nu s-a şi aflat. Eu am aflat, fiindcă sunt detectiv, cu toate că în vacanţă. Timpul pierdut în anticameră intră de asemenea în cheltuieli. Tariful meu este de... — O femeie frumoasă, replică Sturmbannführerul, nu se preocupă de bani. Ei vin, oricum. Pot să vă ofer un Martell adus de mine din pivniţele contelui de Polignove? — Mulţumesc, nu. Nu beau în timpul serviciului. — Nu sunteţi în timpul serviciului. Nu pot să vă angajez, din păcate. — E vorba totuşi de trei concetăţeni de-ai mei! — Cu ţara dumneavoastră ne aflăm în război... de câte zile? — Nu ştiu. Poate dintotdeauna. — Sunteţi pe cât de frumoasă, pe atât de impertinentă. Sper să ne revedem. Deplasarea şi deranjul vă vor fi achitate din casieria Regimentul — Este echitabil. În hotelul Donau, unde am tras, se află Herr Alfons Grimmellhausen, fost detectiv particular. E german. Poate că el vă va fi de folos! La revedere! — La revedere, frumoasă doamnă! — De ce nu ai angajat-o? întrebă colonelul von Lutzlow, de lângă fereastră. — E prea frumoasă. — De când te deranjează femeile prea frumoase? — Are şi picioare prea lungi... Şi pare prea deşteaptă. — Agenţia Lăzău se bucură de un renume european. — Tocmai asta e. Helga! — Sturmbannführer? — Trimite imediat şoferul la hotelul Donau. Să fie adus urgent Herr Alfons Grimmellhausen. Stai, Helga! Să nu fie bruscat. Nu-l arestăm... încă... Îl invităm. Însă repede, scumpo! — De ce nu apelezi la serviciile juristului Ziegller? E angajatul minei „Solange”. Un om capabil. Îl cunosc. — Şi eu îl cunosc, surâde Krieger. Nu garantez pentru el, e de prea mulţi ani în ţara asta, a mâncat prea multă mămăligă... Reapare secretara Helga, şi mai parfumată... 109

— Divizia se interesează despre condiţiile morţii colonelului Kirschoff. — Ei bine... mama dracului! Cum de au şi aflat? Dacă insistă, spune-le că a fost victima partizanilor. Am şi prins criminalii. Altceva? — Herr Alfons Grimmellhausen e aici! Ce fac cu el? — Înghite-l scumpo! Ba nu-l înghiţi! Cum arată? — Un bătrânel caraghios... îmbrăcat ca o maimuţă dresată. Vorbeşte mereu, a şi apucat să-mi spună ceva despre o spălătoreasă, nu ştiu ce... Un tâmpit. — Omul de care avem nevoie. Ne va confirma că cei trei sunt vinovaţii! — Te grăbeşti, Rudolf, zice colonelul von Lutzlow. Nu avem nici un asasin cert! — Ei, nu! Suntem în război. Munţii mişună de bande înarmate. Ce să mai vorbim despre Moisei, unde a trebuit să fim necruţători! Severitatea nu e niciodată de. prisos. — Da, însă asociată spiritului de justiţie! — Voinţa Führerului este spiritul nostru de justiţie! Ia să bem ceva! Să intre Herr Gri... cum, Helga? — Grimmellhausen, Sturmbannführer! Helga deschide uşa: Poftiţi, vă rog! — Bună ziua, domnii mei! — Heil Hitler! — Poftim? Am onoarea să mă prezint: detectiv en retraite Alfons Grimmellhausen. La dispoziţia dumneavoastră, domnilor ofiţeri! Am studii la Tubingen şi Sorbona, dacă asta vă spune ceva, iar la Viena, când anchetam celebrul caz al spălătoresei, despre care aţi auzit, Agenţia Heller mă onora cu 330 schillingi pe zi. La hotelul Donau am întâlnit o colegă, detectiva Patricia Bora, e o femeie foar... — S-o lăsăm în pace pe cucoana aia. Are picioarele prea lungi. Să trecem la acţiune, Herr Gri... — ...mmellhausen. Alfons Grimmellhausen. — Să trecem direct la interogatoriul acuzaţilor, Herr Alfons! — În cazul spălătoresei, ancheta a început în aceleaşi, condiţii: pe neaşteptate. 110

— Bine, bine, Herr Alfons! Un păhărel, puţină muzică... e „Avant de mourir”, discul meu preferat, iar apoi la treabă... — Şi cum spuneam, nu spălătoreasă a fost ucisă, ci căţelul, mai exact a fost opărit... bietul căţel, rasa Copertine two... Era o zi sumbră, iar căţelul... — E senil, îi şopteşte Lutzlow lui Krieger. — Exact omul de care avem nevoie! Să mergem! 3. Din nou în arestul „de rezervă”. Herr Alfons îşi pune ochelarii, privind absent împrejur. Schwalbe, burtos, stă în poziţie de drepţi. Lutzlow e plictisit. — Voi trei, zice Krieger, l-aţi asasinat pe colonelul Helmuth Kirschoff! Aici, în România, dragostea ce ne-o arătaţi începe să ne agaseze. Recunoaşteţi! Ca să terminăm mai iute. — Uite ce este, Rudolf, intervine Lutzlow. Era vorba de o anchetă dreaptă! — Nu e timp de formalităţi inutile! Aplicăm justiţia Reichului! — Dacă e vorba de justiţie, înaintează bătrâneşte Herr Alfons, eu sunt cel mai autorizat s-o slujesc. 300 de schillingi pe zi. Dumneavoastră cât mă plătiţi? De pildă, în cazul spălătoresei am încasat... — Nici o grijă! Noi nu rămânem datori! Treci la acţiune Herr Gri... — ...mmellhausen. Dumneata, acela. Numele, vârsta ocupaţi! — Grad Ioan. Şaşpatru de ani. Ţăran, da’ acum aduc lapte de biboliţă pentru domnul colonel despre care aud că l-aş fi omorât... — Gura! urlă Krieger. Să nu ne irosim timpul! — Să-i luăm cu duhul blândeţii, domnule ofiţer. Dar dumneata? — Zolovăstru Gheorghe, lucrez la Fabrica de. cărămizi, am împlinit optsprezece; veneam de la o cunoştinţă... — La ora aceea, cam şase „a me”, nu?, nu se vine de la o cunoştinţă, cel mult te duci la o cunoştinţă. — Da, era cam şase, însă nu „a me”! Ce importanţă are dacă veneam sau mergeam? 111

— Totul este important, îi răspunde Herr Alfons... Da, boy! De pildă în cazul spălătoresei a contat enorm rasa javrei, iar acum e în joc viaţa voastră... — Herr Gri.... intervine Krieger, tot mai nervos. Să n-o lungim i Ei sunt condamnaţi dinainte, iar viaţa lor... — Pardon, domnule ofiţer. O anchetă serioasă se face pe îndelete. Bun! Şi dumneata? Ba nu, tu, tinere! De unde veneai? — Bine! Poftim! Veneam de la Iulia Gociman, strada Elisabeta numărul 24. Este... logodnica mea. — Feldwebel, verifică! porunceşte colonelul von Lutzlow. Krieger mârâie. Herr Alfons îşi continuă, metodic, ancheta. — Dumneata? Acela care taci mereu. — Vasile Vişovan artificier la mina „Solange”, patruzeci şi cinci. — Ce înseamnă „artificier”? — Mă ocup cu explozibil. La mină se lucrează cu dinamită. — Clar! se bucură Krieger. Dinamită! Să reţinem! — Dar colonelul Kirschoff n-a fost dinamitat, zise Herr Alfons. Dumneata, Fichowan, să răspunzi numai la întrebări. Spălătoreasă vorbea cam mult, de acolo i s-a tras... — Adineaori spuneaţi că tac prea mult. — Şi taci prea mult, şi vorbeşti prea mult. Între dumneata şi spălătoreasă, există o coinci... — Herr Alfons, vă rog, să nu le amestecăm! cere von Lutzlow. — Hei, tu, cel care te joci cu dinamita, răspunde! răcneşte Krieger. Cum l-ai ucis pe camaradul nostru? — Dar eu conduc ancheta, protestează fostul detectiv particular. La nevoie, voi cere ajutorul lui Fraulein Patrisia, o fată foarte deşteaptă, o colegă... — Ba pe aia să n-o mai văd pe aici. Continuă Herr Gri... — ...mmellhausen. Sunt pedant, îmi place să procedez metodic şi să fiu corect. Şi, vă reamintesc, eu conduc ancheta. — Eşti angajatul nostru, o conduci cum vrem noi! — Prietenul meu, Sturmbannführerul Krieger, vrea să vă reamintească faptul că sunteţi acum angajat de către armata 112

germană, pentru a elucida o problemă a armatei germane, ca un bun german ce sunteţi, încearcă Lutzlow să îndulcească atmosfera. — Pardon! Sunt un detectiv ce elucidează un caz! Faptul sa consumat în jurul orei şase a.m. Ciudat! E chiar ora când se trezea spălătoreasă şi căţelul. Dumneata... Grad... Ioan... unde te găseai la această oră? — Nu la spălătoreasă, domnule... N-am ceas. Am dus laptele de biboliţă, iar când am ieşit... — Ai fost arestat, ştiu. Când ai dus laptele, era viu sau mort colonelul. — Nu pot a şti, nu l-am văzut în viaţa mea. Am aşteptat vreo zece preţuri în faţa bucătăriei, că bucătăreasa era ocupată cu o cătană... — Altceva? — Nemic... Aăăă... (îl aude pe Schwalbe care intră fluierând „Avant de mourir”) No! Asta! Muzica! Exact muzica ce o fluieră domnul unterofiţer se auzea din odăile domnului colonel, numai că la hramofon suna mai hiriş! — De ce eşti descheiat, Feldwebel? Cum îţi permiţi să fluieri? — Iertaţi-mă, Sturmbannführer! Raportez! Pe strada Elisabeta, la 24, locuieşte fata Iulia Gociman. Zolovăstru a plecat de la ea pe la 6. Krieger îl priveşte de sus pe colonel. — Te-ai convins, Freiherr? E clar. Sunt vinovaţi. Toţi trei. — Ciudată situaţie, mârâie Herr Alfons. Îmi aminteşte de... Dacă ştiţi totul, de ce aţi mai apelat la mine? Şi în cazul spălătoresei, sergentul Safranek credea că, invitându-mă, îndeplineşte o simplă formalitate, dar cazul s-a dovedit mult mai complicat, nu spălătoreasă, ci căţelul... — Bine, bine! Faceţi-vă datoria! Cât mai operativ! — Fichowan! La ora şase – unde – şi de ce? — Veneam de la mină, mergeam acasă. Detectivul îşi schimbă surprinzător tonul: — Fals! Lucrezi la „Solange”. Locuieşti în cartierul Plopi. Strada Elisabeta nu ţi-e în drum. — Aşa e! Ce căutai aici? 113

— Vă rog, eu anchetez, Herr Sturmbannführer! — Mergeam la un prieten, Ţimpău Petre, care locuieşte pe strada asta, la 105. N-a venit la lucru mă gândeam să văd ce e cu el, explică Vişovan. Krieger îi porunceşte lui Schwalbe să verifice. Între timp, felină, Helga s-a strecurat şi ea în arestul „de rezervă”. Constată, cu un carneţel în mână: — Dacă am înţeles bine, la ora şase, Grad se afla în vilă, iar ceilalţi doi în imediata apropiere. Este un complot! — Dar, la urma urmelor, cine eşti dumneata, duduie? — Fraulein Helga este secretara mea personală, îl pune la punct pe Herr Alfons Sturmbannführerul Krieger. În cazul de faţă... să zicem că îndeplineşte rolul de grefier. — Grefierii nu trag concluzii, obiectează detectivul. În vestitul caz al spălătoresei şi-a băgat nasul şi camerista... Revine Schwalbe, năduşit: — Raportez! Numitul Tzimpau locuieşte la adresa indicată. Am vorbit cu nevastă-sa. El e la mină. N-a primit nici o vizită. — Domnilor, totul e clar, ce s-o mai lungim? întreabă Krieger. Fichowan ăsta, care se joacă cu dinamita, e principalul vinovat. — Ai fost sau n-ai fost la Tzimpau? Ai minţit? Îţi dai seama ce urmează? — Domnule detectiv! N-am minţit! Am fost arestat înainte de a ajunge la prietenul meu. Nu ştiam că Ţimpău intrase în schimbul de dimineaţă! — Nu ştiai? De ce nu ştiai? răcneşte Krieger. — Fii, calm, Rudolf! — De ce să fiu calm, Freiherr? Am în faţă trei asasini! Toţi trei sunt vinovaţi, şi mai ales ăsta cu dinamita! — Pot să închei procesul-verbal? — Desigur, scumpo! Scrie cam aşa: toţi trei acuzaţii se aflau fie în vila lui Helmuth, fie prin apropiere. Nici unul n are un alibi valabil. Acesta Grat Iohan, ţăran lăptar – de ce ţăran şi, mai ales, de ce lăptar? – a mărturisit, ceilalţi doi de asemenea au mărturisit, trebuiau să asigure retragerea, eventual să detoneze o bombă. Schwalbe, ai găsit dinamită 114

asupra indivizilor? Nu? Clar, s-au debarasat de ea. Pedeapsa cu moartea. Aceasta e varianta mea, singura valabilă. Gata! — Te pripeşti, Krieger, zice rece colonelul von Lutzlow. — Eu o las baltă, zice Herr Alfons. Mi se cuvine suma de... — Helga! Condu-l pe Herr Gri... în fine, cum îl cheamă, şi plăteşte-l din casa Regimentului. — Un moment! Nu consider ancheta încheiată, şi nu văd pe ce bază tu, Rudolf, poţi dispune de finanţele Regimentului al cărui comandant, prin moartea lui Helmuth, am devenit eu. Herr Alfons! Te rog continuă! — Întrucât sunt detectiv de profesie: – deşi pensionar – şi nu unul improvizat, vreau să văd locul crimei şi, de ce nu, chiar şi cadavrul. La fel am procedat şi în cazul spălătoresei de pe strada Witting 25. Krieger gândeşte: „Drace! Asta sau e prost, sau ne crede pe noi foarte proşti!” 4. – Eu unul n-am chef să mor pentru că unul din voi l-a ucis pe colonelul Câjof ăsta... Am numai optsprezece ani, mă aşteaptă Iulia! Moşule! Recunoaşte că tu eşti de vină! — Mă băiete, ce vrei de la mine? Vezi că m-oi rânzâ! — Să recunoşti! Te aflai în vilă. Eşti bătrân. L-ai omorât în vreme ce turnai laptele! Şi tu, minerule! Umbli cu dinamita în buzunar! Şi tu eşti vinovat! Recunoaşte! Eu vreau să ies de aici! — Nu ţi-ar fi ruşine! îl pironeşte Vişovan. Nu vezi că ăştia vor să le facem jocul, abia aşteaptă să ne vindem între noi. Gura, că te pocnesc! Schwalbe se ridică de la masa lui. — Ce se petrece aici? Asta-i arest german, nu bordel! Ruhe! Gura! Staţi liniştiţi, şi vă aduc haleală... Stă o clipă în uşă. Se aude un crâmpei din „Avant de mourir”. Iese. — La noapte or să iasă iar stelele. Acum e tocmai perioada ploilor de stele căzătoare. Nu ştiu dacă le mai vedem, zice Vişovan. — Nu vreau să mor! Domnul cu spălătoreasă e cumsecade... 115

— Sigur, e de acord Vişovan. Dar nu ponte face mare lucru. Dar un dram de nădejde rămâne totdeauna. Pe noi nu ne poate salva decât armata română, sau... — Sau? — Ne putem salva noi înşine. — Ce putem să facem noi? — Să nu ne vindem, băiete! — Asta era?! Numai atât? Dar eu vreau să ies de-aici! Mă aşteaptă Iulia! Părinţii mei nu ştiu unde sunt, nimeni nu ştie! — Te înşeli. Cu siguranţă există oameni care se gândesc la soarta noastră. Destui bărbaţi au înfruntat moartea, luptând pentru adevăr. Tu acum eşti unul dintre ei. Să mori e al dracului de simplu, mai greu e să ştii pentru ce ai trăit, iar dacă mori, să mori în picioare! — Toate acestea nu mă liniştesc, zice tânărul. , — De va fi să ne treacă prin gloanţe, aş vrea să le fie lor frică, nu nouă, zice bătrânul. — Eu am un gând ciudat, spune, ca pentru sine Vişovan. Poate că pe colonelul Kirschoff nu l-a omorât nimeni... Ei au pierdut războiul, se retrag, mulţi dintre ei îşi dau seama, nu toţi sunt nişte ticăloşi. Vedeţi, colonelul Lutzlow cere să se respecte legea... — Nu-mi pasă! Nu vreau să mor, şi atât! — Da mai potoleşte-te, căţălandrule! Cine vrea să moară, aşa, de plăcere? Eu sunt om bătrân, am pătimit (destule, dar nu pot spune că mi s-a acrit de viaţă. — Nimeni nu se bucură de moarte, zice Vişovan. Tu băiete, imediat, dacă nu eşti aici, ajungi pe front. Închipuieşte-ţi că ai intrat în război, alături de ai noştri, împotriva lor, chiar de azi. Chiar din acest moment! 5. – Am onoarea, Sturmbannführer! — Heil Hitler! Un păhărel? — Mulţumesc nu, ultima dată când am băut a fost când cu... — Când cu spălătoreasă şi căţelul, ştiu! Păcat, e un Martell autentic. Eu am să beau. Să trimit după colonelul Lutzlow. 116

— Mai bine nu. Dar vă rog invitaţi persoana din antecameră. — Ce persoană? Cine este? — Fraulein Patricia Bora, colega mea. — Ce caută aici? De ce ai adus-o? — M-a ajutat. Sunt bătrân. Aveam nevoie de o minte ageră. — Ce prostie! Fie! Helga! Să vină aia... cu picioare lungi. — Bună ziua. domnule ofiţer. — Domnişoară... — Vă rog să închideţi interfonul. E în interesul dumneavoastră ca tot ce vorbim să rămână între noi. — Mă ameninţi? — Ne grăbim, Herr Sturmbannführer! îl întrerupse bătrânul detectiv. Închideţi interfonul. Perfect. Profesorul meu de criminalistică, onorabilul Karl-Maria Heinze, ne repeta că, pornind o anchetă, nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de nici o sugestie exterioară, ci să ascultăm glasul propriei intuiţii... — Ce tot spui?! Karl Maria Heinze! Unde se află acum? — Probabil într-un lagăr, dacă n-a avut inspiraţia să moară la timp. — Să nu ne jucăm cu vorbele. La ce concluzie aţi ajuns? Care din cei trei e vinovatul, sau toţi trei? Aş prefera a doua variantă! — Adevărul nu ţine cont de preferinţele unuia sau altuia! Iată o concluzie, spuse Patricia Bora. Colonelul Kirschoff s-a sinucis. — Ce caută femeia asta aici, Herr Gri...? Adevărat că are picioare lungi, dar... — Mai avem o variantă, îl întrerupe bătrânul detectiv. Comandantul Kirschoff a fost împuşcat de către dumneavoastră! Krieger, ţeapăn, îşi toarnă o băutură. — Ascultă domnule anchetator de căţei şi spălătorese, şi, domnişoară... nu ştiu cum te cheamă... să punem capăt bâlciului! — Vă agitaţi de pomană. Iată dosarul întocmit de amândoi. 117

— Prefer să vă ascult. Sunt curios să văd unde vă duce imaginaţia. — Iată esenţialul, zice Herr Gri... Cei trei sunt nevinovaţi. Zolovăstru Gheorghe, tânărul, a fost arestat în faţa vilei „Albina” la ara 6,22’. O certifică depoziţia Gefreiter-ului Knoeke. Sau puneţi la îndoială raportul unui militar german? Aveţi un zâmbet crud, Sturmbannführer! Te rog să continui, Fraulein Patricia. Eu am obosit... — Bine, acceptă chipeşa femeie. Zolovăstru, ca şi Vişovan, veneau spre vilă, din direcţii opuse. Veneau spre! Dacă s-ar fi amestecat în aşa-zisul complot, era firesc să fie prinşi îndepărtându-se în goana mare de „Albina”. Or ei, subliniez, se îndreptau liniştiţi pe corecţia casei comandantului. E un argument de logică simplu, convingător, dar nu e singurul. În ce-l priveşte pe tânărul Zolovăstru, Iulia Gociman declară că el a sărit din pat fix la ora şase, când s-a auzit sirena fabricii. Un reflex de lucrător. Ora şase, domnule ofiţer! — Ei şi? — Domnule ofiţer, intervine bătrânul detectiv, moartea lui Kirschoff a survenit înainte de ora şase! Zolovăstru s-a îmbrăcat timp de câteva minute, alte câteva minute i-au trebuit până să ajungă în vecinătatea vilei „Albina”, şi alarma fiind data. Gefreiter-ul Knoeke l-a înşfăcat la ora 6,22’. — Depoziţia acestei ţiitoare... Iulia, nu face două parale. — Numai a rudelor de gradul unu, zice Patricia, Iar acum să trecem la Vişovan, cel de la „Solange”. Minerii de acolo susţin că a ieşit din schimb la 5,30’ şi a mers pe jos, însoţit – avem martori – până la colţul pe care-l face strada Elisabeta cu Amos Frâncu. Drumul de la „Solange” până aici durează cel puţin un ceas. Am verificat personal. — Vişovan e bărbat în putere. Poate merge mai iute. — Iar eu am picioare lungi. Remarca vă aparţine. — În acest caz vinovat e cutra aia bătrână de lăptar! E căpetenia unei bande de partizani! Alfons Grimmellhausen râde încetişor. — Nici dumneavoastră nu aţi fi în stare să luaţi în serios această variantă! Omul e bătrân, e lăptarul obişnuit, care în nici un caz nu are acces în vilă. Aducea laptele la pavilionul 118

servitorilor unde, din motive de precauţiune, laptele era mai întâi gustat de o pisică şi un căţel... Iată că şi aici există un căţel! În dimineaţa omorului, Grad a fost văzut acolo. Avem mărturia bucătăresei Rozalia şi a soldatului Ioakim Pferde… — Ce căuta acolo soldatul? — Întrebaţi-l! Erau, ca din întâmplare, împreună, şi de-aia n-au deschis de îndată. Depoziţiile altor servitori, şi chiar a ordonanţei, care l-au văzut pe Grad aşteptând în faţa bucătăriei, se află la dosar. Krieger, tot mai nervos îşi umple paharul. — Căţel... lapte... dosar... e ridicol. Mai lipseşte spălătoreasă! — Vă înşelaţi, îl contrazice Patricia. Am obţinut şi declaraţia spălătoresei Martha. Da! Lăptarul Grad declarat la interogatoriu – nu e aşa, Herr Alfons? – că ferestrele de la salonul lui Kirschoff erau luminate, la ora aceea foarte matinală! Şi că, din ferestrele întredeschise, răzbătea o melodie. Ştiţi care melodie? — Aiurezi, Fraulein! Herr Gri... Mă uit la dumneata ca la un păianjen, strivit. Ancheta voastră seamănă cu o... — Ştiţi sau nu ştiţi ce melodie se auzea din salonul colonelului Kirschoff? — Nu! De o mie de ori, nu! — Mă uimiţi, spune Patricia. Era melodia dumneavoastră preferată, „Avant de mourir”, care, de altfel, vă delecta şi-n clipa când am fost prima dată aici. Bună placă, marcă renumită. „Columbia”. — Ce legătură are? — Una secundară, reintră în joc Herr Alfons. Secundară, dar... importantă! Între discurile colonelului Kirschoff nu am găsit această înregistrare, cu toate că era şi el, oarecum, un meloman. Şi în tot oraşul nu există alt disc cu „Avant de mourir”. — Iarăşi aţi luat-o razna, bate Krieger cu pumnul în masă. Ce vreţi să demonstraţi cu asta? — Un fleac! Şi anume că, în momentul morţii comandantului Kirschoff, vă aflaţi, împreună cu discul casei 119

„Columbia”, la vila „Albina” şi chiar în salonul comandantului. — Logică primitivă! La ce bun aţi mai pierdut timpul pe la Tubingen? A, da, aţi fost şi la Sorbona, la Oxford... de acolo vi se trage! Nu vă trece prin minte că i-am împrumutat lui Helmuth discul? — Nu! i-o retează Patricia. Ne-am interesat. Dumneavoastră nu împrumutaţi niciodată discurile preferate, cel mult mergeţi împreună cu ele, nu le lăsaţi nicăieri. Avem mărturia, să vă mai spun a cui? — Chiar a lui Kirschoff, decedatul, precizează Herr Alfons. Avea un carneţel cu însemnări de tot felul. Nu ştiaţi? Dumneavoastră nu lăsaţi discul acesta nicăieri, prea vă place şi vă trezeşte nişte amintiri, cam macabre... care vă chinuie... ştim şi asta! De fapt, ştim totul. Din întâmplare, eu şi cu Fraulein am alcătuit o echipă perfectă. — Mă plictisiţi. — Poate chiar asta urmărim, reia Patricia. Deci, dimineaţa asasinatului. Discul se afla în salonul lui Kirschoff, acum se găseşte aici. De ce şi când l-aţi recuperat? — Herr Gri...! Te-am angajat numai pe dumneata. Nu pe isterica asta! — Sunteţi nepoliticos. Fără Fraulein nu duceam la capăt ancheta. — Şi ai dus-o la capăt? — Da. E perfectă ca o sferă. Înainte de ora şase, mult înainte de ora şase, vă aflaţi în salonul comandantului. Ferestrele erau întredeschise, ba nu, una dintre ferestre era întredeschisă, cea din stânga, altfel lăptarul n-ar fi auzit melodia. — Ce urmăreşti cu fereastra aia? — Nu mă mai tutuiţi, sunt un om în vârstă. Am zis, întredeschisă. — Normal. Vremea e caldă. — Nu e normal. Kirschoff suferea de... asta, cum îi zice? — Parcă astmă, îi suflă Patricia. Şi nu-i plăcea curentul. — Aşa e, revine Herr Alfons. Fereastra salonului a fost deschisă după moartea comandantului, pentru ca asasinul 120

să poată arunca în tufişurile de salvie de sub geam pistoletul Beretta din care lipseşte un cartuş. Acest Beretta făcea parte din arsenalul particular al răposatului. — Prostii! De ce să păstreze un ofiţer german un nenorocit Beretta? — Poate din motive sentimentale, zise Patricia. Am afla că dumnealui avea un Mauser, un Colt 44 şi un deficat Beretta. — Aşa e, aprobă bătrânul detectiv. Din sertarul bibliotecii, după cum am constatat, lipseşte această „bijuterie” italiană. Iată pistoletul, l-am găsit în tufişuri... din el a pornit glontele ce se află şi acum în craniul comandantului, nu prea adânc, italienii sunt oameni fini, fabrică arme fine, doar corsicanii au junghere ce pătrund adânc. Orice specialist în balistică poate confirma spusele mele. Krieger ia pistoletul Beretta şi-l examinează. — Ai găsit, copoiule bătrân şi ramolit, amprentele mele pe această armă? Îl aruncă pe birou, cu dispreţ. Herr Alfons ia cu grijă „jucăria” şi o înveleşte în batistă. — Acum, jubilează bătrânul copoi, am şi amprentele. — Ce mizerabilă manevră a fost şi aceasta? — O mică speculaţie, zise Patricia. Cum se poate transforma o sinucidere, în crimă. Clar? De altfel, nici nu suntem siguri că n-a fost crimă dar nu are importanţă! Suntem siguri că în dimineaţa morţii lui Kirschoff vă aflaţi în salonul său. Pe pistolet nu se află decât amprentele dumneavoastră, cele de acum. Fiindcă atunci, cu tot Martellul băut, aţi fost suficient de lucid ca să ştergeţi bine arma, înainte de a o arunca pe fereastră. Sau vă supraapreciez? — Mă acuzi de crimă, târfă ce eşti? — Măsoară-ţi cuvintele, dovedeşte că eşti ofiţer german! se răsteşte Grimmellhausen. Un ofiţer german e politicos cu femeile! — De unde ştiu că nu este evreică? — Nu te acuzăm de asasinat, zâmbeşte, palid. Patricia. Nu cu tot dinadinsul. — Eu accept varianta sinuciderii, zise sobru Herr Alfons. Cu o condiţie, să se facă dreptate. Fiindcă eu sunt un 121

demodat tipicar. Să-i eliberaţi pe cei trei oameni care sunt mai mult decât nevinovaţi. — Nevinovaţi?! Dar pe Kirschoff cine l-a împuşcat? — Tu! îi aruncă în faţă Patricia. Dar acceptăm varianta sinuciderii. Îţi facem această favoare. Dacă îi eliberezi pe cei trei. — Sunteţi în situaţia de a-mi dicta condiţii? Mie? — Fără vorbe mari! Deşi pensionar, sunt un profesionist. Am aflat totul. Am stabilit, împreună cu Fraulein, nevinovăţia celor trei. Ne-am convins că l-ai ucis pe „Helmuth cel drag”. Eu sunt satisfăcut. Pedanteria mea înnăscută şi cultivată cu grijă e satisfăcută. Sunt – suntem – de acord cu varianta sinuciderii, dar vreau – vrem – să-i vedem pe cei trei puşi în libertate. — Chiar aşa?! — Chiar! Dacă accepţi, nu mai scormonim. Morţii cu morţii, viii cu viii! — Opinia ta este o rămăşiţă a prejudecăţilor despre umanism! Iată ce înseamnă Sorbona şi Oxford! — Şi Tubingen! — Cu Karl-Maria Heinze? Cărţile lui au fost interzise şi arse. Ce? Cum? Nu mai aveţi replică... voi doi... faimoasa echipă! Gut! Suntem în război! Chiar tu ai spus, amărâtule! Şi tu, cucoană! Viii cu viii, morţii cu morţii. Dar nu aţi precizat de care parte vă aflaţi! Vă spun eu, acum. De partea celor morţi. Helga! Să vină o escortă! Apar soldaţii. Krieger urlă: — Heraus! Celula zero! Tratament zero! Heraus! — E o variantă pe care nu am prevăzut-o, abia apucă să spună Herr Alfons, în vreme ce el şi Patricia sunt târâţi afară. — Herraus! Helga! — Rudolf... dragule! Ai fost magnific, vulturul meu! Am ascultat... — Să nu mai asculţi, mein liebhen, să nu mai asculţi, e nesănătos. Ţi-a trimis SD-ul Ultimele ştiri? Neputincioşii de la Abwehr nu mai sunt în stare de nimic. Eu aş înmulţi numărul plutoanelor de execuţie. — Uite-l pe Lutzlow! zice Helga. 122

— Bine, du-te... Helga se estompează discret, nu fără a-şi legăna farmecele. Ce bei, Freiherr? Am lucrat toată noaptea şi mă simt ca după un K.O. — Preocupările noastre, multe şi brutale, abia mormăie colonelul, ne smulg de la ce este mai frumos în viaţă! Iar viaţa e numai una, şi trece. Să stai cu undiţa în apă, cu un ochi la bătaia peştelui, cu altul la cer, la nori... Mi-a spus bătrânul Schwalbe că la Podul Slătioarei mişună elenii. Mi-a adus acum câteva zale, o coşarcă plină. — Al dracului! Mie nu mi-a adus, măcar o coadă! Pesemne nu mă are la inimă. Ce-mi pasă?? Sunt destui care nu mă au la inimă, dar n-am nevoie de iubirea nimănui. Cer respect, supunere, iar din partea inamicului muţenie. — Să te temi de oamenii care tac, Rudolf. — Nu mă tem de nimic, Freiherr. Eu trebuie să inspir frică. Da! Când o să înţelegeţi voi, militarii de carieră, că frica înseamnă mai mult decât blindatele? — Fiecare cu armele sale. Eu sunt pentru blindate. Frica este incontrolabilă, şi mă feresc de ceea ce este incontrolabil. — Frica trebuie şi poate fi manevrată ştiinţific. N-ai observat cum tremurau cei trei? — Tremurau? Da?... O, soartă! Şi-n zilele trecute făceam filozofie pe marginea fricii, dar eram trei... Iar Helmuth era de partea mea. — Crezi că e obligatoriu ca majoritatea să aibă şi dreptate? — Îmi lipseşte Helmuth. Ce moarte stupidă, ce destin absurd! — Destin, surâde Krieger. Destinul se poate modifica. — Serios? Cum? — Simplu. Dându-i un bobârnac. — Cred că exagerezi... Nu trebuia să ne întâlnim la ora asta cu nostimul nostru detectiv? Sunt curios ce mai zice. E ca un roman al bătrânului Wallace... — Un englez. Un împuţit de englez. Îi prefer pe autorii noştri. — Iarăşi exagerezi. De altfel Wallace a murit la Hollywood. — La împuţiţii de americani. Şi mai rău! — Dar de ce întârzie Herr Grimmellhausen? 123

— N-are rost să-l mai aştepţi Rudolf. Caraghiosul acela a ieşit din scenă definitiv... împreună cu femeia cu picioarele lungi! Destinul, dragul meu... Înţelegi? Un bobârnac... Ce este, Helga? — A venit Schwalbe. Să-l trimit la...? — Nu-l trimite la dracu, lasă-l să intre, scumpo! Feldwebelul intră şi raportează urlând, Krieger îi astupă gura. — Nu atenta la timpanele mele. Ştiu cine eşti. Eşti omul care nu mi-a adus peşte! — Totu-i în ordine, însă Herr Alfons a refuzat mâncarea, a spus că e o porcărie, de acord că e o porcărie, dar tot trebuia să mănânce! — Eu vorbesc despre ceilalţi trei, de la „rezervă”, în faţa căreia îţi petreci viaţa dormind... — Lăptarul, minerul şi tânărul? Ei au mâncat cu poftă. — Numai la mâncare ţi-e gândul! Ce fac în general? — În general, fac bine! raportează energic Schwalbe. — Mă mir cum de nu te-a recrutat oştirea hotentotă! Nu cumva s-au încăierat? — De unde ştiţi? — Da sau nu? — Cât pe ce... dar nu din cauza mea. Am intervenit la timp. — Eşti prost! Nu trebuia să intervii. Poţi pleca! Stai. Din momentul acesta îi scoţi din raţie. — Pe care din ei? — Nătărăule! Pe toţi, şi pe Herr Gri... şi pe Fraulein cu picioarele lungi, şi pe cei trei. Ieşi. Helga! Să se prezinte la mine Untersturmführerul Haase! — Ia ascultă, Krieger, ce tot pui la cale peste capul meu? Haase e comandantul plutonului de execuţie. Pe cine mai vrei să împuşti? De care...? — Dragul meu Freiherr, nu-ţi face complexe! N-ai înţeles? E vorba de Herr Alfons, scumpul tău „om de meserie”, de Fraulein Patrisia şi de asasini. — Ia explică-mi exact ce se petrece aici! 124

— Mai întâi un Martell, nimic nu e mai bun pentru nervi. Şi puţină muzică... „Avant de mourir”... Instalează-te comod. Îmi închipuiam că eşti mai perspicace, dar fiindcă nu eşti, îţi voi explica şcolăreşte. — Lasă consideraţiile deplasate. Sunt mai mare în grad. — Nu pe linie de SS! Nu uita! Fii prudent. Scumpul nostru Helmuth nu a fost asasinat. S-a sinucis. — Şi atunci, la ce bun plutonul de execuţie? — Fiindcă un înalt ofiţer german nu se sinucide! — Eşti în toate minţile, Krieger? — Dumnezeule, parcă ai fi Schwalbe! Nimeni nu trebuie să cunoască adevărul, aceasta e raţiunea. Colonelul Kirschoff sa sinucis pentru a evita plutonul de execuţie, şi ca buni camarazi, trebuie să-l ocrotim, deşi... Nu ştii nimic? E bine că nu ştii, mai precis sper că nu ştii că fostul comandant al Regimentului 2 a fost implicat în complotul lui Staffenberg împotriva Führer-ului nostru! — Mein Goth! Helmuth? — Trebuie să recunoşti că i-am fac;t prieten, mai mult decât atâta nu puteam să fac pentru el Rommel s-a sinucis, Von Runge a fost strangulat, Hemmel, Binge, Stresser şi ceilalţi – împuşcaţi de un pluton penitenciar. Ce poate fi mai dezonorant? Pe când amicul nostru Helmuth a fost asasinat de către nişte terorişti, pe teri toriu inamic. Moarte nobilă! Îţi spun un mare secret. Încă n-am desfăcut plicul ce mi-a venit de la Berlin, direct de la Reichssicherheits-hauptamt, prin care, cu certitudine de 99% se cere trimiterea lui Helmuth, sub escortă, la închisoarea Spandau. — Dar mai rămânea o şansă de 1 %! — Minimă. În Regimentul 2 din Divizia Edelweiss nu pot să existe trădători, iar dacă au existat, lumea nu trebuie să afle. Gândeşte-te la familia lui Kirschoff! — Am dreptul să ştiu totul, în amănunt. — Nu-s convins că ai dreptul, dragă Lutzlow, dar îţi voi face şi această favoarea în virtutea vechii noastre camaraderii. Ţi-am mai făcut una când am chemat un „specialist”, ba chiar doi „specialişti”, ceea ce era perfect inutil, iar până la urmă s-a dovedit primejdios pentru prestigiul 125

nostru. Blestemaţii de specialişti, el şi ea, au colaborat şi au aflat adevărul, şi de aceea trebuie să dispară! — Eşti neomenos! — Sunt prea blând. Mă urmăreşti? Am primit plicul la ora cinci după masă. Când am văzut antetul R.S.H.A. şi ştampila Biroului 4 mi-am dat seama că Helmuth, despre care ştiam câte ceva, nu mai are scăpare. Ce am făcut? Dar, mai întâi, ce n-am făcut? N-am deschis plicul. Nici acum nu e deschis, dar nu mai are nici o importanţă. — Cum nu are nici o importanţă, Krieger? — Nu mă întrerupe. Te rog, nu mă întrerupe. Am să-ţi spun ce am făcut. Am luat o duşcă bună ca să-mi recâştig siguranţa. Mi-am pus uniforma de gală. Oricum, merita. Helmuth, până să comită acea greşeală, a fost un camarad bun. o dată, în Franţa, pot zice că m-a salvat... Am luat o sticlă, precum şi placa mea preferată, uite asta de aici, şi mam dus la Helmuth acasă, la „Albina”, ca să mai meditez... Cine e acolo? Da! Intră. Sublocotenentul Haase, tinerel fercheş, salută ridicând mâna. — Peste două ore avem execuţie, Haase. Băieţii să arate frumuşel, e vorba de un Herr... şi de o Fraulein... cu picioare lungi. Mâine dimineaţa la şase, aceeaşi operaţiune? — Plutonul obişnuit? — De unde altul? Pai ţie dublă de şnaps. Mâine, învoire generală. (Haase salută şi iese.) Ei, unde rămăsesem? Colonelul Lutzlow, năucit, neputincios, bea pahar după pahar. — Ei, da! Venise un amurg plin de farmec, ca la noi, pe Mosela... Helmuth nu bănuia nimic. A fost încântat de vizită şi de băutură. Mă obseda ţeasta lui rasă de veritabil ofiţer prusac. Şi mi-am dat seama cât de perfidă şi schimbătoare e soarta! Dar, ca să fiu sincer, eram extrem de mulţumit că nu mă aflu în pielea lui. — Te cred... — Seara a fost agreabilă... Discuţii... Despre pictură, muzică, chiar şi despre femei... Îmi era greu să atac subiectul, ştii tu care, plicul şi... Pe la 11 ale nopţii am trimis 126

acasă încă după două sticle. La ora trei am avut curajul să-i dezvălui lui Helmuth adevăratul scop al vizitei mele... N-o să crez, Freiherr, dar Helmuth îşi merita soarta, închipuieşte-ţi. A plâns! — A plâns? — Ai cuvântul meu de ofiţer! A plâns. A invocat pretexte jalnice, melodramatice. Cum să nu-şi mai vadă orăşelul natal, Glahmensdorf, pe Oder, un târguşor penibil, că nu-şi va mai revedea, fetiţele, amândouă nişte urâţenii... desăvârşite, eh, tot tacâmul, exact ce nu trebuie să spună un om de caracter într-un moment crucial. A trebuit să-i explic foarte exact ce-l aşteaptă. Doar imaginea lagărului unde urma să fie trimisă familia lui l-a determinat să devină relativ lucid. A trebuit să fiu psiholog, chirurg şi... — Şi călău! — Colonel Freiherr von Lutzlow! Eu sunt sincer cu tine, cu toate că nimic nu mă obligă. Dar pot să întorc foaia. — Nu-mi pasă! Dacă vrei, povesteşte, dacă nu, mă ridic şi plec. — Am să-ţi povestesc, iar după aceea vom mai vedea! Helmuth a fost propriul său călău! Trec peste alte amănunte. La ora şase fără un sfert, am tras unul din sertarele bibliotecii. M-am decis pentru Beretta, e o armă discretă. Iam instalat-o în mână. Comandantul nostru avea palma umedă, degetele reci... — Nu cumva tot tu ai apăsat pe trăgaci? — Deplasată întrebarea. Helmuth a murit la şase fără şapte minute. Evident, aveam ideea că înscenez un atentat pus la cale de inamicii noştri, ca să salvez onoarea lui Helmuth. Am luat revolverul şi l-am aruncat pe fereastră, aşa ca să poată fi găsit. Helmuth, mort, n-ar fi fost în stare, evident să arunce revolverul pe fereastră, aşa că ştergeam dintr-un condei ideea sinuciderii. Restul îl ştii. — E oribil... Dar de ce trebuie să moară Herr Alfons şi Fraulein? — Ţi-am explicat. Au descoperit adevărul. Îl vor trâmbiţa dacă nu vor dispare. E în joc onoarea armatei Führer-ului! De fapt, tu eşti de vină, tu ai avut nevoie de „specialişti”! Tu! 127

— Voi raporta eşalonului superior! — Uşurel, colonele! Nu sunt chiar convins de inocenţa ta! Cum poţi dovedi că nu erai la curent cu amestecul lui Helmuth în complot? Aveaţi prea multe preferinţe comune... chiar şi pasiunea pentru pescuit! Să fii recunoscător dacă mă opresc aici! Ce este, Helga? — Hotelul „Donau” întreabă dacă Herr Alfons şi Fraulein Patrisia mai ţin camerele, dar dacă nu, ce se întâmplă cu bagajele. La telefon e directorul, să vă dau legătura? — Pe dracu. Transmite-i dobitocului că peste un ceas şi ceva clientul său şi clienta îşi vor încredinţa bagajele şi cheile de la odăi unui pluton de execuţie. — Voi transmite întocmai. — Dar nu te grăbi, am glumit. Nu mă lua totdeauna în serios! Transmite că aia doi rămân clienţi definitivi ai hotelului. — Acum chiar că nu mai ştiu ce variantă s-o transmit! — Scumpo! Parcă n-am lucra împreună de un an, trei luni şi o zi! Desigur, ceva nebulos, ca norii de pe cer, varianta a treia... — Voi spune că cei doi au plecat în direcţia norilor şi a cerului. — În nici un caz. Prea ar semăna cu adevărul – să ne ferim de adevăr! Inventează şi tu, ceva, orice. Şi acum, lasă-ne! Te descurci tu. Helga iese, cam nervoasă, Krieger îl priveşte pe Lutzlow: Noi oamenii războiului trebuie să facem şi pe diplomaţii, fiindcă acei neputincioşi îşi pierd timpul la Oslo, la Paris, dacă nu cumva la Madrid, şi dau sfaturi de la distanţă. — Şi de fapt ce ai de gând, Krieger? — Nici acum n-ai priceput?! Asta e culmea! Eşti chiar Schwalbe! 6. Ne aflăm iar în arestul „de rezervă”. — Bun ar fi un balmoş, zice bătrânul Grad. Eu tot din două-n două seri îmi fac câte un balmoş gras. — Şi tot din două-n două seri îi duceai colonelului laptele bine smântânit? râde Vişovan. 128

— Ce se pricepe un colonel la laptele de biboliţă?! Iar biboliţele mele... Tânărul Zolovăstru nu mai suportă: — Iarăşi începi cu biboliţele alea, baciule?! Îţi promit că dacă scap de-aici, vin şi ţi le mulg cu mâna mea, ba le şi ţeasăl! — Da’ te pricepi la ţesălat biboliţe? — E prea multă linişte, observă Vişovan. Nici melodia aia nu se mai aude măcar. Oare de ce întârzie plutonierul cu m în ca rea? Se aud paşi. — No, uite-l că vine! se bucură Grad. Da tu nu te repezi primul, băiete, să te bârneşti, că sunt şi oameni bătrâni peaici! — Nu-i paznicul nostru, zice Vişovan. Îs alţii doi, mult mai ţepeni. Ia uite-i! Krieger deschide uşa, zbiară: — Iarăşi lipseşte Schwalbe! Schwalbe! Feldwebel-ul apare mestecând, descheiat: — La ordin! — De unde vii? Mănânci?! — Păi nu mi-aţi ordonat să nu le mai aduc raţiile varianta 4? Ce era să fac cu mâncarea? S--o arunc? — Cu stomacul gol raţionezi mai subţire, zice filozoful, iar eu sunt de partea lui, când nu sunt împotrivă. Un pic de front ţi-ar mai ciopli talia... Hei, ăştia trei, complotiştii... asasinii. Aveţi ceva de spus? Am auzit că v-aţi încăierat. Nu e bine. Dacă vi se întâmplă ceva, o să spuneţi că noi v-am bătut, iar noi ţinem la reputaţia noastră. Schwalbe, ai tu vreo plângere? — Eu, Sturmbannführer, raportez că… — Stop. Mai domol. Urechea mea e obişnuită cu sonatina, cu lied-ul, nu cu zbierate de măgar! Deci? — Dacă se poate, câteva zile de permisiune, pentru că... — Destul. Ce zici, Lutzlow, îi dăm liber mâine bătrânului Schwalbe? Poate ne aduce nişte cleni buni. Ai auzit, Feldwebel? Ţi se dă voie... dar să fie proaspeţi! Cu voi ce mai e? 129

— Domnule ofiţer, se apropie Vişovan de gratii. Socot că avem dreptul să cunoaştem rezultatul anchetei şi să ştim când vom fi eliberaţi! — Ha, ha! Herr Alfons, unul din cei mai mari copoi ai Vienei, precum şi compatrioata voastră, Fraulein Patrisia, altă mare specialistă, ambii au confirmat primele noastre concluzii. Ne vedem mâine la şase. — De ce la şase? — E ora voastră preferată? Nu la şase l-aţi ucis pe comandant? Zolovăstru zgâlţâie gratiile. — Dar de ce trebuie să ne vedem mâine, la şase? Vişovan îl trage înapoi. — Stai în loc băiete! Mâine la şase totul se sfârşeşte. Atât. — Ei vezi, Schwalbe, râde Krieger, ce înseamnă un om inteligent?! Plutonierul răspunse spontan: — Şi la ce-i foloseşte? Dă onorul celor doi ofiţeri care ies, şi se întoarce spre arestaţi. – Ce vă spuneam, trebuie să aveţi încredere! Dacă sunteţi vinovaţi, e normal să vă împuşte. Aveţi altă părere? Nu vreţi să vorbiţi cu mine? Dar eu ce v-am făcut? Păreaţi nişte oameni la locul lor! Nu-i răspundeţi? Guuuut! Jignit se aşează la locul lui, fluierând, fireşte, „Avant de mourir”. Zolovăstru, disperat, geme. — Ne-am pus degeaba nădejdea-n boşorogul acela vorbăreţ! Şi-a bătut joc de noi ne-a vândut! — Nu cred, îşi întoarce capul Schwalbe. De altfel, compatrioata voastră, Fraulein Patrisia, a fost de aceeaşi părere cu Herr Alfons. E şi ea un fel de poliţistă. N-aveţi ce face, s-a făcut dreptate, eu nu sunt vinovat. — Şi austriacul, şi muierea îs oameni de-ai lor, constată Grad, calm. Nu ie pasă de nişte oameni ca noi care trudim cu mânurile... ei îmblă din hotel în hotel... neşte mişălnici! Se aud paşi cadenţaţi, apropiindu-se. Zolovăstru se agită. — Ce se aude? Vin? Deja vin? 130

— Cred că e plutonul de execuţie... pentru noi, se ridică Vişovan. Să-i întâmpinăm în picioare. — Nu se poate! Ne-au promis... abia mâine... la şase! — Acum, sau mâine, tot aia-i, îl sprijină Grad. Haide, băiete! — Până mâine... Avem dreptul! Ni s-a promis! Schwalbe devine concesiv. — Da. Vi s-a promis. Dacă vi s-a promis, se respectă. Ce auziţi e într-adevăr plutonul de execuţie, sub comanda sublocotenentului Haase. Noi îi numim „băieţii veseli”, au mereu băutură, înţelegeţi de ce... Însă-acum... acum... n-am voie să vă spun, dar vă spun... nu e pentru voi. Priveşte în jur – nu cumva e spionat? – continuă: – Este pentru Herr Grimmellhausen din Viena, şi pentru... pentru Fraulein Patrisia... românca voastră. Se spune că ei doi... n-am voie să vă spun, v-au găsit nevinovaţi... Rap, rap, rap, rap! Plutonul... 7. Se luminează de zi... — Voi dormiţi! Cum puteţi dormi? Cât e ceasul? — Nu ştiu, răspunse Vişovan. — Am să-l întreb pe plutonier... — Pace dă-i. Nu vezi cât de bine doarme? — Să nu doarmă! Domnule plutonier! Schwalbe continuă să sforăie. Zolovăstru urlă, încercând să imite vocea iui Krieger: — Feldwebel! Schwalbe sare în picioare, răcnind: — Sturmbannführer! raportez că peştii... (Îşi dă seama de situaţie, e indispus, se uită la ceas.) Mai poţi dormi liniştit trei sferturi de oră, obraznicule! Nu ai respect faţă de somnul unui soldat bătrân? — Mai avem trei sferturi de oră... nici atâta, au şi trecut două minute... — Iar începi? Iar te scapi în nădragi? — Mi-e friiiiiiică! — Şi mie, zice Vişovan. Dar n-am să le-o arăt, de-al dracului! Mai bine te-ai gândi la... 131

— Nu pot să mă gândesc la nimic. Mi-e frică! — Suntem împreună, încearcă să-l potolească lăptarul Grad. Împărţim greul în trei. Austriacul acela... Şi fata aia, cei care ne-au apărat, au murit singuri. E mult mai greu. Iar noi i-am şi hulit! — Astea-s numai vorbe... — Nu ne-au mai rămas decât vorbele, de aceea să le iubim, să avem încredere-n ele, că-s de-ale noastre... — Mi-aţi stricat somnul. Nu mai pălăvrăgiţi, nu vă mai faceţi sânge rău de pomană... Mai bine spuneţi-mi, unde pot pescui nişte eleni frumoşi? Zolovăstru se însufleţeşte ca prin miracol. — Cleni? Păi de ce nu vorbeşti, dacă e vorba de aşa ceva eu sunt cel mai autorizat... Uite ce faci. Întâi prinzi vreo douăzeci şi cinci de broscuţe, dar să nu fie mai mari decât unghia degetului mijlociu. Sau iei boabe de cucuruz în lapte, depinde de la zi la zi, dar aproape în orice zi merge la muscă, ştii să prinzi muşte? E simplu... Muscă de casă dar mai bine muscă verde... Nu lua cârlig prea mare, că peştele e bănuitor... Treci podul, o iei printre răchiţi, până ajungi la un cot. Şi acolo sunt peşti, dar nu mulţi. Intri în pădure, o tai direct, repede dai de apă, e braţul al doilea, ai să vezi o stâncă albă, dar... 8. Locul execuţiei. Von Lutzlow e palid, scofâlcit, — Nu te-ai răzgândit, Krieger? Nu există o altă soluţie? — Nu mai suntem stăpânii acestui mic eveniment. Ne obligă legea războiului. Ne împinge istoria. — Războiul! Istoria. De ce pui alături aceste două cuvinte? — Războaiele fac istoria! — Nu oamenii? — Oamenii? Oamenii valorează zero. Să te uiţi la ăştia trei, să vezi cât de mult ţin la mizerabila lor viaţă, cât de jalnici vor fi! O să fac o experienţă. — Sunt sătul de experienţe! — Demonstraţia mea îţi va fi de folos. Vreau să-ţi arăt că cei jalnici mor jalnic! Mai avem şapte minute. Acestea vor fi 132

minutele adevărului. Minutele adevărului meu! Ai să vezi de ce vor fi în stare când ţeava armelor îi va privi drept în faţă! — Tu ce ai face în situaţia lor, Rudolf? — Pui problema fals. Eu voi fi totdeauna de partea cealaltă a armei. — Da, sigur. Acolo unde se apasă pe trăgaci! — Te-a cam părăsit humorul, Freiherr! Nici Helmuth nu prea avea humor ultima vreme. Haase! Eşti pregătit? — In ordnung, Sturmbannführer! Krieger înaintează, sigur de sine. — Voi, cei trei, mai aveţi puţine clipe. Ultimele! Sunteţi toţi trei mai mult sau mai puţin vinovaţi de moartea colonelului Kirschoff. Trebuie să vă execut pe toţi trei, dar vreau să fiu uman, cum ne cere Führer-ul. Ofer unuia dintre voi şanse de a scăpa. Concluziile anchetei au confirmat că doar unul dintre voi a apăsat pe trăgaci. Care? Acela dintre voi ce ni-l indică, scapă! Unul din voi va trăi... Cum? Am oferit prea puţin? Am încă o variantă, ultima, cea mai generoasă. Doi scapă, dacă aflăm cine a apăsat pe trăgaci. Doi! Vorbiţi! Pârâţi-vă între voi... asta urmăresc... pârâţi-vă! Tăceţi? Bine. Ucigaşul să mărturisească singur! Ceilalţi doi vor fi graţiaţi. Cuvântul meu de ofiţer. — Măcar nu-ţi da cuvântul, ticălosule, mormăie Lutzlow, palid. — Aştept! strigă Krieger. Nu mă deranja Freiherr. Aştept! Mai sunt treizeci de secunde! Asasinul să iasă în faţă sau să fie împins! Ceilalţi doi vor trăi. VOR TRĂI! Nu acceptaţi tocmeala? Bine! Haase! Vişovan face un pas înainte: — Eu l-am împuşcat pe colonelul Kirschoff! — Ce vorbeşti?! Im-be-ci-lu-le! Îmi strici spectacolul! se supără Krieger. — Da, eu. Eliberaţi-i pe ceilalţi. V-aţi dat cuvântul! Face un pas înainte ţăranul Grad. — Domnule ofiţer! Vişovan minte. Eu l-am împuşcat pe comandant... că doar eu duceam laptele acolo! Krieger urlă: — Am nevoie numai de unul! Care? 133

Tânărul, înfricoşatul, îndrăgostitul Zolovăstru, face un pas înainte, plângând. — Aveţi dreptate. Numai unul. Eu l-am împuşcat! Lutzlow îl priveşte palid, ironic pe Krieger. — Minutele adevărului, Rudolf! Însă e adevărul lor? — Tu să taci! îşi iese din fire Krieger. Toţi sunteţi nebuni! Haase! ce mai aştepţi? Haase salută şi ia comanda plutonului de execuţie. — Drepţi! La stân...! O motocicletă cu ataş frânează brusc. Lutzlow ridică mâna. — Opreşte execuţia, Haase. Îţi ordon! Un curier! Din ataş sare un curier: — Herr. (E nedumerit: cui să i se adreseze, colonelului sau maiorului SS.) Două coloane pătrund din direcţia Prislop. — Perfect, zice Krieger. Sunt ai noştri. — Cred că sunt armatele române, răspunde agentul. — Sturmbannführerr! răcneşte Haase. Ce facem? Herr colonel! Ce facem? Apare ca din neant şi Schwalbe. — Ce facem? Domnule locotenent Haase? Ce facem? Unde sunteţi? Plutooooon! Plutooon! Unde-i plutonul de execuţie? Dar eu, unde sunt eu?

134

Balada căpitanului Haag

„The Silver Bird” ar fi fost probabil un nume potrivit pentru o aeronavă sau pentru o pasăre..., însă armatorii Companiei Falstaff din Amsterdam aveau suficiente idei trăsnite. E adevărat că aproape toate ideile lor trăsnite aduceau parale. Cert este că „The Silver Bird” se apropia de port, când secundul Hobson observă: — Parcă se trage de pe ţărm, domnule căpitan! Căpitanul Haag luă binoclu, scrută orizontul preţ de o clipă, ridică din umeri. — Simple exerciţii. Condu nava în port, domnule Hobson! — Yes, Sir! Căpitanul Haag părăsi postul de comandă şi se retrase în cabina sa unde-l aştepta... portretul. Secundul Hobson transmise calm şi mohorât câteva comenzi, trecu la babord unde dădu alte comenzi, tot calm şi mohorât, apoi, ceva mai puţin mohorât se apropie de o pereche încântătoare (sau cel puţin în aparenţă încântătoare, şi zise: — Doamnă marchiză de Brinvilliers! Domnule conte de Yholdy! Vom intra în portul Constanţa unde rămânem până seara. Oraşul e renumit prin pitorescul său, tavernele sale sunt mai interesante decât cele din Marseille. Vă recomand din toată inima să-l vizitaţi! Rareori se întâmpla ca Hobson să recomande ceva „din toată inima”. Iată că am cunoscut, prea sumar, două dintre personajele acestei naraţiuni. Alte două personaje urcară pe punte pe înserate. Primul lucru ce-l observară Maximilian Cornea şi Adrian Mocanu care plecau în croazieră, într-un meritat concediu, fu 135

o stranie floare carnivoră ce se ridică înaltă, ameninţătoare, alături de „The Silver Bird”. Cei doi poliţişti se opriră. — Ai văzut şi tu, puştiule? întrebă cel mai vârstnic, Maximilian Cornea. — Bineînţeles, domnule comisar... nu-mi vine să cred..., răspunse tânărul inspector Ad. Mocanu. — Şi oare ce a fost? — De unde să ştiu, domnule comisar?! Văd marea prima dată în viaţă. — Drace, nici eu nu ştiu, făcu încrezutul Maximilian Cornea, şeful Brigăzii a 3-a Criminale din Bucureşti. Cred că e singurul lucru pe care nu-l ştiu pe lumea asta. — Să nu fie o prevestire... Al doilea lucru ce i-a mirat a fost că, după ce au trecut schela urcând la bord, nu le-a ieşit nimeni în cale. — Dar ce, ne aflăm pe un vas-fantomă? Ce obiceiuri au ăştia aici? Nimeni nu ne urează bun venit? — Lasă, puştiule, nu face criză de personalitate, îl potoli comisarul, tocmai în clipa în care se ivise o namilă arătoasă în uniformă impecabilă. Numai că cei doi poliţişti nu se pricepeau la uniformele marinăreşti. Era singurul lor cusur. Nu chiar singurul... — Are you skipper? întrebă arţăgos Ad. Mocanu. Sunteţi comandantul? — No, Sir I’m fireman, răspunse fochistul şi coborî pe schelă, — Bănuiesc că ne vom plictisi, căscă, puţin obosit, Maximilian Cornea. Doar dacă nu ne scoate norocul în cale un „caz”... — Numai să nu fie un caz asemănător cu cel al „doamnei cu pelerină neagră” din Cluj... — Un caz ca ăsta nu mai doresc, mormăi sumbru comisarul. Dar destinul joacă farse, aşa îi place lui. Aveau să se împiedice de un „caz”, nu ca şi cel de la Cluj, dar oarecum asemănător... 136

Un steward îi conduse la cabinele „de lux” 12 şi 13. „The Silver Bird” părea un vapor de lux şi era ceea ce şi părea, un paquebot pentru croaziere pentru cei ce-şi pot permite croaziere. Nu un vas-fantomă... deocamdată. Detectivii se debarasară de bagaje şi ieşiră pe punte, cu intenţia de a cunoaşte nava. Eminent criminalist – cu toate eşecurile sale – Maximilian Cornea era un ignorant aproape desăvârşit în ceea ce priveşte navele, călătoriile pe mări şi oceane, aceasta fiind cea dinţii ieşire a sa pe marile ape; ajutorul său, tânărul Ad. Mocanu, cunoştea şi mai puţin, dacă ne putem exprima astfel. Fiindcă vorbeam despre eşecuri, să reamintim că, recent, comisarul Maximilian Cornea participase cu mai mult sau mai puţin succes la o acţiune din provincie, enigma „doamnei cu pelerină neagră”, din Cluj... şi fiindcă succesul fusese „mai puţin” decât „mai mult”, comisarul revenise în Capitală, mai furios decât zece draci foarte furioşi, mai trist decât zece latino-americani foarte trişti. Tristeţea izbutea s-o ascundă, furia, nu. Îşi revărsase furia deci asupra „clienţilor” săi mai vechi şi în scurt timp un număr impresionant de aşi ai „gurii de lup”, ai cuţitului şi. chiar ai pistoletului cunoscuseră ce efecte are un rateu asupra unui mare detectiv. Celebra Brigadă a 3-a Criminală operase o serie de arestări spectaculoase, iar acum şeful şi colaboratorul său preferat se afla în concediu. Cei doi poliţişti rătăciră pe ici-colo, suind şi coborând scări, trecând punţi de pisică, înfundându-se prin culoare din care abia mai ştiau cum să iasă, studiind barurile precum şi siluetele bronzate de pe puntea soarelui, unde, în ultima văpaie a amurgului, câteva vampe îşi etalau graţiile, înstelate în comode şezlonguri. La un moment dat, cei doi auziră un zvon de vioară, irumpând de undeva. Suna neobişnuit de trist. Acesta a fost al treilea amănunt ce i-a mirat pe detectivi. Atât de mult, încât comisarul i se adresă unuia ce se afla în preajmă: „Hei, mister! Cine are o vioară atât de tristă, pe acest paquebot atât de vesel?”

137

Insul se întoarse către ei, Avea o faţă palidă-gălbuie, o nuanţă deosebită... Acesta a fost al patrulea amănunt ce i-a surprins pe şeful şi pe adjunctul Brigăzii a 3-a Criminale. — Este vioara căpitanului Haag, domnule. El cântă. Bărbatul palid, în uniformă impecabilă, îi examină dintr-o privire pe călători. Întrebă: V-aţi îmbarcat la Constanţa? Sunteţi cei doi poliţişti români? — Exact, domnule, răspunse sec comisarul. Cum de aţi ghicit? Celălalt făcu o grimasă. — Cândva am lucrat şi eu în poliţie. M-am plictisit. E mai bine să fii marinar. În orice caz, dacă doriţi să vizitaţi nava în amănunt, de la santină până la crucetă, vă pot pune la dispoziţie un ghid. Comisarul mulţumi, dar spuse că nu e nevoie. Se vor descurca singuri. Ofiţerul se înclină. — Cum vă place, domnilor. Oricum, vă stau la dispoziţie. Numele meu e Lino Martin. Ofiţer trei. Salută şi-şi văzu de drum. — Ce o fi cu ăsta? întrebă Ad. Mocanu. E bolnav de ficat? Are icter? — Poate că e filipinez, opină comisarul, fără să fie sigur că filipinezii au tenul galben. La căderea nopţii, „The Silver Bird” părăsi portul. Marea Neagră se arăta prietenoasă ca o pisică pe care o scarpini pe gât. De ce o fi descris-o în culori atât de întunecate marele Ovidiu? Farurile dinspre Constanţa şi Mangalia clipeau către nemurire. Maximilian Cornea şi Adrian Mocanu, totuşi, nu se simţeau la largul lor. Observară marea, iar din mare răsăreau tot felul de fiinţe necunoscute... delfini ce nu erau delfini, şi aşa mai departe. Inspectorul şi comisarul, uşor complexaţi, dar fără să se dezvăluie, se refugiară pe nişte taburete scunde şi moi, în faţa barului de pe puntea A. Din paharele înalte cuburile de gheaţă reflectau străluciri inexistente, sau observabile doar gheţii. La o altă măsuţă, un bărbat vânjos, în reverendă neagră, cu guleraş alb, rotunjit, ataca energic o doză straşnică de rom. — Ce le trage la măsea, domnul A! comentă comisarul. 138

— A, de la abate? — Bravo, Adrian! Va trebui să mă feresc de tine! Îmi ghiceşti gândurile. — Ca să facă pe grozavul, încercă un zâmbet inspectorul, am să revin la ceea ce am mai discutat: va fi o călătorie plăcută, frumoasă, dar... plictisitoare. Cam aşa gândeaţi. Pun pariu că vă şi este dor de ceilalţi băieţi din Brigadă şi de un caz enigmatic pe care să-l rezolvaţi în treacăt... — Acestea sunt propriile tale gânduri, ripostă comisarul. — Aşa e. Mă tem că ne vom plictisi. — Dacă nu cumva, mă înţelegi, întâmplarea ne va scoate în cale două frumoase femei care şi ele se tem de plictiseală. — Doamna despre care se şopteşte că ar fi marchiză e frumoasă... arde puntea sub picioarele ei! — Dar e însoţită de conte, suspină comisarul. Nu cred că pot concura un conte, fir-ar să fie! Cel de la masa vecină, domnul A, abatele, isprăvi dintr-o sorbire romul şi se îndepărtă mergând cracoş. Nu avea mers de cucernic părinte. Şi în plus, hm!, majoritatea oamenilor nar fi observat, însă doi poliţişti... o adiere de vânt lipi reverenda de trupul masiv al popii şi ceva, ceva se profilă sub haina sa popească. — Ia te uită! se miră comisarul. Un abate care bea rom de parcă ar fi apă sfinţită, are mers furişat de asasin şi... şi, zi-i, Adrian! — Şi poartă asupra sa un pistolet de mare calibru! Un ins ras pe cap, cu mers ţeapăn, merse la tejghea, nu spuse nimic, dar fu servit pe loc, goli paharul şi părăsi imediat micul salon. Comisarul pocni din degete, barmanul se înclină către ei. — Încă un rând, domnilor? — Spune-mi, băiete, cine-i sugativa asta? — Sugativa, domnule? — Zi-i beţivan. Parcă l-am mai văzut undeva. — Nu mă mir că l-aţi mai văzut, domnule. (Comisarul simţi o schimbare în intonaţia vocii.) E căpitanul navei. Căpitanul nostru. Căpitanul Haag. — Şi e întotdeauna... as drunk as a lord? 139

Maximilian Cornea ridică privirea. Întâlni doi ochi cenuşii, nordici, în care descifră uşor o policioasă ostilitate. — Nu am intenţia să-l bârfesc pe căpitanul Haag, mis ter. Un minut mai târziu, la masa lor se opri un ins într-o fistichie. uniformă, nici de marinar, nici de chelnăr. Purta cizme înalte, albe. Culese de pe masă diferite lucruri inutile, o scrumieră în plus, un pachet de ţigări golit, dopuri — Dar dumneata, ce rol ai aici, bade? întrebă Ad. Mocanu. — Eu sunt numărător de dopuri, Sir! — Vrei să zici, ajutor de steward? — Nicidecum, Sir! Numărător de dopuri – e o funcţie onorifică ce se moşteneşte din tată-n fiu pe toate navele Companiei Falstaff din Amsterdam. — Hotărât lucru, zise comisarul, călătoria se anunţă, totuşi, interesantă. Un popă înarmat, un numărător de dopuri, un căpitan pe care barmanii nu vor să-l bârfească. Oare ce urmează? — Încă un whisky, spuse Ad. Mocanu, nebăutor de felul său. Iar apoi, apariţia în scenă a femeii fatale. Şi, cuprins de o inexplicabilă inspiraţie, tânărul poliţist scandă: Căpitanul Ha-aaag Plutea prin arhipela-aaag... — Ce te-a apucat, puştiule? Ce e asta? — Orice, domnule comisar, replică, nesigur, inspectorul. Poate că sunt primele stihuri pentru „Balada căpitanului Haag”. — Eşti nebun? Eşti poet? Nu am nevoie de poeţi în Brigadă. — Nu sunt poet... doamne fereşte! Nici nebun, cred. Dar ne aflăm în croazieră pe marile ape. Şi... suntem încă tineri. Un tânăr în uniformă – uniformă de nebun poate – se opri la masa lor. Întrebă. — Domnul Maximilian Cornea? — Eu sunt! — Marchiza Joséphine de Brinvilliers vă oferă această ceaşcă de cafea! Ceaşca – porţelan din timpul dinastiei Ming, 140

de grosimea unei coji de ou – conţine cafea cultivată la The Blue Château, pe domeniile marchizei. Vă doresc noapte bună, domnilor! — Amice! zise Maximilian Cornea. Transmite-i marchizei „mersi”. Iar în ce te priveşte, află că ştiu cât sunt de groase ceştile fabricate în timpul dinastiei Ming. Adio! — De ce aţi fost atât de aspru cu el? întrebă Ad. Mocanu. — Fiindcă, puştiule, nu sunt convins că pe timpul dinastiei Ming printre obiectele de ceramică figurau şi ceşcuţe de cafea, căci nu sunt convins că se bea cafea – am lacune în cultură! Dar – sunt convins, puştiule – că aici se prepară ceva... — Exageraţi! O cunoaşteţi pe marchiză? — Eu pe ea, – nu – ea – pe mine – da! De unde? Maximilian Cornea luă ceşcuţa fragilă ca un pui de vrabie abia ieşit din găoace şi vărsă peste umăr conţinutul – cafeaua. — Ştii cine a fost marchiza de Brinvilliers, puştiule? — Nu, domnule comisar! — O ilustră otrăvitoare! Prin secolul şaptesprezece, mi se pare. — Deformaţie profesională, domnule comisar! — Cu alte cuvinte, vrei să spui că sunt un lup poliţist bătrân şi cenuşiu? — Cum mi-aş permite? — Ia ascultă puştiule! Ai de gând să compui singur „Balada căpitanului Haag”? întrebă gelos comisarul. — Nu mă ţine cureaua, răspunse tactic inspectorul. Contez pe colaborarea dumneavoastră! Maximilian Cornea îl scrută. Oare încerca să fie ironic „puştiul”? Căzu pe gânduri. Cu toate că românul e născut poet, abia după minute de efort reuşi cât de cât un fel de continuare: Şi na-a-a-aaava lui Era nava coşmaaaa-aaaa-rului!

141

— Dar am şi o variantă: „Şi nava lui – era nava destinului...” Pentru care ai opta? După o paşnică dar aprinsă discuţie, rămaseră la prima variantă: „nava coşmarului”. Şi cât de mult greşeau. După care, se duseră la culcare. Cred că „nava destinului”, ar fi fost mai potrivit, medita încăpăţânat Adrian Mocanu, înainte de a adormi Căpitanul Haag se trezea mahmur, cu limba încleiată şi gânduri de sinucidere. Făcea un efort de voinţă şi nu se sinucidea. Şi nu se repezea din prima clipă la pahar. Ce făcea prin urmare în prima clipă? Scotea din cui un portret cam de douăzeci pe cinşpe şi-l punea înapoi în cui, dar cu faţa la perete. Nimeni n-ar fi fost dispus să jure că a văzut portretul, dar toată lumea ar fi fost gata să jure că e fotografia unei femei. Lucru de altfel firesc. De ce ar fi făcut căpitanul Haag atâta secret din fotografia străbunicului? Apoi, dumnealui căpitanul se aşeza în faţa oglinzii şi se rădea meticulos pe cap. Nimic nu-l deranja. Nici sifleia şefului de echipaj, nici registrul de cart pe care ar fi trebuit să-l verifice, nici măcar poziţia navei, punctul sub constelaţii unde se afla în acel moment „The Silver Bird”. Se rădea pe cap cu briciul. Se dezinfecta cu apă de colonie. Poate fiindcă era ras pe cap, poate din alte motive, erau greu să-i desluşeşti vârsta. Tot timpul un zâmbet îi lumina, dar îi şi întuneca figura. Fiindcă era un zâmbet trist. Pe la ora opt, apăru stewardul cu micul dejun şi gheaţa pentru whisky. Invariabil, toţi cei care intrau în cabina căpitanului Haag priveau mai întâi către misteriosul portret întors cu faţa la perete. Stewardul nu făcu excepţie. Apoi intră ofiţerul secund Hobson, mulatrul acela cu mutră de pirat. — Totul decurge normal, Sir. Aseară unul din echipa de la parâme a fost neglijent. L-am pedepsit. — Să nu fii prea aspru cu echipajul, Hobson. S-a îmbătat cineva aseară? — Nimeni, în afară de dumneavoastră, Sir, spuse politicos secundul. Şi, oarecum, contele. 142

— Iei un păhărel, Hobson? — Mulţumesc. Trebuie totuşi să conducă cineva această navă. Bate un puternic vânt de bulină. Vreţi să vedeţi jurnalul de bord? — Dă-l naibii! — Îmi permit să vă reamintesc că la amiază are loc ceremonia căsătoriei domnului Paul, conte de Yholdy cu domnişoara Joséphine, marchiză de Brinvilliers. Îmi permit să vă reamintesc, domnule căpitan, că trebuie să veniţi cu Biblia pentru a oficia căsătoria. Şi..., secundul renunţă şi părăsi cabina comandantului. Haag lăsă uşurel să lunece un cub de gheaţă în pahar. Şi se apucă să caute Cartea Sfântă în cabina sa unde nu făcea ordine nimeni, în afară de el, iar el nu făcea ordine niciodată. Găsi un tom voluminos, în copertă neagră, fără titlu, presupuse că era ceea ce căuta, turnă o nouă doză peste cubul de gheaţă, zăvorî uşa, întoarse portretul şi rămase în tovărăşia paharului şi a portretului... Ce gândea? Gândea: „Pe puntea navei mele nunţile şi înmormântările au loc totdeauna la amiază!” Maximilian Cornea şi Adrian Mocanu, după un somn temeinic, fiindcă nimic nu tulbura conştiinţele lor, după o temeinică gustare de dimineaţă, efectuară o inspecţie de rutină pe navă. Se ciocniră iarăşi de „numărătorul de dopuri”, dar acesta nu-i mai interesa. Începeau iarăşi să se plictisească... Marea Neagră nu era neagră şi nimic nu se întâmpla, deocamdată, pe nava căpitanului Haag. Totuşi ceva se întâmplă, dar nu pe navă. O limbă înaltă de foc dădu de două ori ocol navei. Părea să fie o rudă a florii carnivore, purpurii, ce o văzuseră încă de pe ţărm. Nimeni nu-i acordă nici o atenţie. Probabil că aşa e pe mare, se întâmplă tot felul de chestii, iar adevăraţii călători nu le dau importanţă. Poliţiştii se deciseră să nu dea ei importanţă fiecărui fleac şişi continuară plimbarea. Ambii poliţişti, fiind poliţişti, erau împotriva beţiei. Dar şeful nu avea nimic împotriva unui păhărel, pe puntea soarelui, pe puntea A, B, sau C. Nu aveau nimic de făcut, nimeni nu fusese asasinat. Se plictiseau, deci; pe puntea A, abatele sorbea iarăşi rom. 143

Pe puntea B, – ştiţi, pe punţile acestor cui rasate – eroare – nave de lux – e plin de porcăriile astea de baruri mici şi intime – observară – în aceeaşi secundă – mutra unui tip suspect. Comisarul, fiind el superiorul, zise în treacăt: — Drace! Iată-l şi pe domnul B.! — B, de la Banditul? Toţi bandiţii seamănă între ei. — E o prejudecată! îl tăie marele Maximilian Cornea. Câteodată, cel mai onest individ – ca să nu-i zic om – are mutră de criminal. Nu e în stare să strivească o furnică sub talpă, dar îţi pune cuţitul între coaste cu sânge rece. Drace! M-am contrazis!... — De fapt atâta ştiam şi eu, remarcă modest inspectorul Adrian Mocanu. Auziră o serie de comenzi care pentru ei nu aveau nici o noimă: „Pe drum!” – ca şi cum „The Silver Bird” nu s-ar fi aflat pe drum, sau „Banda stânga!”, sau: „Marangozul doi, la ofiţerul trei la spardek”, sau „Mecanicul şef să verifice servomotorul cârmei!”, apoi vântul îşi schimbă direcţia, îi învălui o trombă de fum – dacă fum era! – în orice caz provenea de la coşul doi. aşa că se refugiară în sala de joc de la puntea C unde se juca biliard şi chiar poker. Ce ruşine! Sala de jocuri era cochetă şi avea vedere către mare. Din adâncurile Mării Negre răsări un cap imens, sinistru, cu nişte fălci verzui ce clămpăniră în gol, apoi monstrul se prăbuşi în neantul din care venise. Cei doi poliţişti hotărâseră să nu se mai mire de nimic, deci nu se mirară. Urmăriră, de la oarecare distanţă, masa la care se juca poker. Observară, cu discreţie, cum un ins foarte elegant şi jovial, scotea de sub guler, tot cu discreţie, o carte de joc. Probabil un as. Îi crăpa măseaua după un care de aşi. — Domnul C. Cartoforul. — Evident. Toată ziua de ieri a petrecut-o aici şi a trişat tot timpul. — Un triunghi aproape perfect: A(batele), B(anditul), C(artoforul). — Fie şi aşa, dacă vrei tu, puştiule, acceptă cu blândeţe marele detectiv Maximilian Cornea. 144

În apropierea orei douăsprezece, un ajutor de steward răsări în calea lor, foarte elegant şi plin de morgă, dar cu toată eleganţa şi morga se înclină, nu umil, ci, irezistibil de politicos: — Îmi permiteţi să vă reamintesc, domnilor, că la orele 12 punct are loc cununia dintre domnul conte de Yholdy şi marchiza de Brinvilliers. Conform tradiţiilor maritime, căsătoria va fi oficiată de către căpitanul Haag. Contele de Yholdy va oferi un coktail. Sunt invitaţi toţi pasagerii cabinelor de lux. Vă rugăm să onoraţi cu prezenţa dumneavoastră acest eveniment! — Ăsta şi-a făcut studiile la Cambridge, comentă Ad. Mocanu. — Ce facem? Mergem? De ce nu?! Fix la miezul zilei se aflau la faţa locului. Comisarul îl analiză cu gelozie pe mire. Bărbat tânăr, în smoking, înalt, zvelt, cu figura excelent creionată, arsă de soarele tuturor meridianelor, cu ochi albaştri, cam feminini, ce fulgerau însă ameninţător, părea întruchiparea masculului irezistibil, a bărbatului „foarte bine”. Maximilian Cornea, care avea o înaltă părere asupra înfăţişării sale, se simţi pur şi simplu jignit: cum, la bordul acestei nave să se afle un bărbat mai seducător decât el? Căută la repezeală câteva defecte ale contelui şi, bineînţeles, le găsi. Mai întâi ochii. Ameninţarea ce o ascundeau era, mai mult ca sigur, falsă, contrafăcută. Erau ochii unui fricos. Apoi corpul. Era înalt, însă mult prea slab. Lipseau umerii... Şi mâinile! Degete prea lungi, prea subţiri, – şi i se năzări că din degete ţâşnesc gheare – gâtul prea lung, pometul prea evident, iar mişcările contelui nearmonioase, repezite, pe scurt detectivul ajunse la concluzia fermă că bărbatul acesta e doar în aparenţă frumos, iar în realitate seamănă cu un vampir..., cu toate că Maximilian Cornea nu ştia exact cum arată un vampir. Dar parcă ştie cineva? Contradicţia dintre primul defect, ochii languroşi, feminini, şi înfăţişarea de ansamblu de vampir nu-l neliniştea pe comisar, contradicţii găseşti peste tot şi la toate nivelurile. 145

Cât despre marchiză (comisarul nu uita că această femeie îi trimisese absolut fără nici o explicaţie o ceşcuţă de cafea...), marchiza Joséphine de Brinvilliers, Maximilian Cornea o găsi desăvârşită. Se putea altfel? Păr lung, întunecat, ochi verzui de o supremă inocenţă, talie ca un vis. Pe punte păşi căpitanul Haag. Mergea ţeapăn. Purta uniforma de paradă. În mână ţinea cu desăvârşită cucernicie Biblia. Ca să treacă mai uşor peste ceremonie – totdeauna nunţile la bord – mai ales nunţile – dar şi botezurile şi cazurile de deces îl scoteau din sărite – la ieşirea din cabină, după ce întorsese portretul cu faţa către perete, mai luase un întăritor ce ar fi trimis sub masă orice namilă. Pe căpitanul Haag, nu. Se opri. Lângă el, o jumătate de pas în spate, înţepenise secundul Hobson, o adevărată matahală, deşi în uniformă de gală. Ţinea sub braţ jurnalul de bord. În preajmă se aflau şi alţi ofiţeri, printre care cel cu obraz galben, bolnav de icter, sau de ficat, sau de ambele – dacă ne putem exprima aşa. Mirii se aflau, fireşte, de faţă, însă nici unul dintre ei nu părea foarte grăbit. Contele de Yholdy, cu toată eleganţa şi frumuseţea sa, părea supt de un gând negru, vrem a zice că avea obrazul uşor scofâlcit, iar pe faţa marchizei apăruse parcă un vag zâmbet amar. Dar acestea sunt simple impresii. În spatele contelui vampir şi al marchizei se grupaseră martori, prieteni şi alţi gură-cască. De cealaltă parte, tot printre gură-cască, se aflau poliţiştii români. Dintr-o ochire, Maximilian Cornea constată că printre invitaţi se află domnii A, B, şi C. Dar acest amănunt nu-i dădu nici un fel de durere de cap, cu toate că soarele bătea tare. Însă el şi ajutorul său se aflau în concediu. Căpitanul Haag îşi acordă glasul. — Avem plăcerea de a participa la fericitul eveniment... (pronunţând aceste cuvinte insipide, „fericitul eveniment”, mutra lui Haag era mai scârbită, dar şi mai nostalgică decât oricând, oricum fizionomia căpitanului Haag, pentru un ochi inexpert, părea mai oficială chiar decât în momentul când dirijase fantastica şi nefericita acostare de la Frisco, atunci 146

când făcuse o gaură în doc prin care ar fi putut trece şi un tanc. Însă căpitanul Haag… dar să lăsăm!) Haag îi aruncă o privire furioasă lui Hobson. — Ce dracu urmează acum? — Întrebaţi-i dacă sunt de acord, suflă secundul. Haag păru să-şi amintească, puse întrebările alea idioate, i se răspunse, ca întotdeauna, cu „da”, ofiţerul secund Hobson, cu mutra sa de pirat şi cu marele jurnal de bord în care erau consemnate toate năzbâtiile, de la schimbarea direcţiei vântului până la naufragiu (doamne fereşte!), înaintă, rugându-i pe tinerii căsătoriţi să iscălească. Făcea – mama drakkului – parte, din protocol. Hobson făcu doi paşi suflându-i lui Haag: „Acum înmânaţi-le inelele!” — Ştiu! zise Haag, deşi habar nu avea. Unde sunt inelele? — În buzunarul din dreapta al hainei. Căpitanul Haag găsi într-adevăr inelele şi le întinse pe amândouă în acelaşi timp, nu avea idee care e al ei şi care al lui, n-au decât să aleagă! — Acum ar fi potrivit să deschideţi Biblia şi să citiţi ceva de acolo... orice... dar să nu fie lung... indică Hobson. Haag deschise ca un automat cartea cea groasă, cartonată în negru, şi citi... Oare ce citi? Iată ce: „Spuma de raci se prepară astfel: se amestecă gelatina topită cu gâturile de raci fierte şi tăiate bucăţi mici...” Căpitanul se întrerupse, vag nedumerit. Parcă nu suna a citat din Cartea Sfântă. Evident, confundase Biblia cu o veche carte de bucate... Ofiţerul secund Hobson, pregătit pentru orice surpriză, făcu semn către un grup de mateloţi ce participase la ceremonie şi aceştia intonară, cu deosebită voioşie, „Isaia dănţuieşte”. Căpitanul Haag rămase abătut, dar nu din cauza gafei comise, şi aşa abătut se retrase în cabina sa unde-l aştepta... portretul. Urmă coktailul. Stewardese, frumoase ca nişte... flori carnivore, mişunau printre invitaţi, cu tăvile. Maximilian Cornea îl târî pe Ad. Mocanu până la o mică distanţă de tinerii căsătoriţi şi n-o slăbea din ochi pe marchiză – iar la un 147

moment dat frumoasa femeie îi chiar întoarse privirea. Purta rochie albă, iar în picioare – ciudat – sandale romane. Nu avea unghiile lăcuite. Purta cercei de coral alb, la gât un lănţişor de platină străveziu, atât de subţire că abia-l vedeai. De lănţişor atârna un zar aranjat în aşa fel ca „şasele” să fie mereu în faţă. Sau te pomeneşti că toate suprafeţele indicau „şase”? Ochii ei, de un verde intens, emiteau raze. Cât despre conte, el avu o purtare neobişnuită. I se servi o băutură, el clătină un pic paharul, examinându-l, parcă ar fi căutat în şampanie vreo muscă sau un păianjen, apoi râse lung şi înfricoşător, ceva între un nechezat şi un râs de vampir, vărsă peste umăr şampania şi trânti de podea paharul de cristal. Fireşte, pocalul nu rezistă impactului, se făcu ţăndări, câţiva servitori se repeziră să înlăture cioburile, o stewardesă, aproape la fel de frumoasă ca şi marchiza, aduse o sticlă pecetluită, contele verifică sigiliul şi puse să fie deschisă sticla acoperită de un strat subţire de praf – amănunt important! – dovadă a vechimii. Tot timpul coktailului contele nu bău decât din această sticlă. Comisarul Maximilian Cornea observă: — Să fiu al dracului! Omul acesta se teme! — Cred că exageraţi. Aseară mi-aţi spus că marchiza e urmaşa nu ştiu cărei otrăvitoare din nu ştiu care secol... — O ştiu din Alexandre Dumas, puştiule. E cert că a existat o marchiză de Brinvilliers ce otrăvea oamenii din proprie plăcere. Nu ştiu dacă marchiza de faţă e o descendentă, dar... — Alexandre Dumas a inventat atâtea, că... — Dar există o veche schemă, care mie nu-mi place deloc, fiindcă e prea simplă: soţia care vrea să scape de soţ ca să-l moştenească. Schema e pe cât de simplă, pe atât de stupidă şi pe atât de reală. Totuşi, dacă e să-l luăm în serios pe Dumas, marchiza aceea a fost decapitată şi arsă pe rug... — Şi decapitată, şi arsă pe rug?! Nu e prea mult pentru o biată femeie? Şi apoi, domnule comisar, dacă acest conte se teme să nu fie otrăvit de nevastă-sa, de ce s-a mai căsătorit cu marchiza? 148

— Totul e prea complicat, iar noi suntem în concediu, mârâi comisarul. În noaptea următoare, oamenii de cart auziră două focuri de revolver, venind de undeva din interiorul navei. Secundul Hobson îl zări pe căpitanul Haag care, înainte de a deschide, întoarse portretul. Haag dădu un ordin firesc: să fie găsit şi identificat cadavrul. A doua zi, pe la unsprezece, după ce trecuseră Bosforul, lăsând Istambulul pe dreapta, traversaseră Marmara, se strecuraseră prin Dar danele şi intraseră în încâlcita Egee, comisarul şi inspectorul stăteau rezemaţi de parapet urmărind curioşi nălucirile orizontului, când secundul Hobson se apropie de ei şi îi invită cu o sobru politeţe în careul ofiţerilor. Aici aştepta căpitanul Haag şi ofiţerul cel cu faţă gălbuie, fie bolnav de icter, fie... filipinez. Stewardul umplu paharele, puse la îndemână sifoanele şi dispăru neauzit ca o pisică. — Nu înţeleg, spuse comisarul. De ce nu aţi oprit la Istambul şi nu aţi raportat cazul acolo? — Ce să raportăm? Nu există nici o victimă. Şi nici nu-mi place ca poliţia turcă să tropăie pe punţile mele. — Prin urmare preferaţi poliţia română? întrebă vanitos Maximilian Cornea. — În momentul acesta sunteţi pasagerii mei! Tonul aspru al căpitanului Haag era net contrazis de zâmbetul său trist şi blând. Întâmplarea face ca să fiţi poliţişti de profesie. Vă solicităm concursul. Pe domnul Hobson, secundul meu, îl cunoaşteţi. Dumnealui este Lino Martin. Cândva a lucrat... şi în poliţie. Ofiţerul bolnav de icter aprobă uşor din cap. — Nu înţeleg ce vă nelinişteşte, domnule căpitan! zise comisarul. Nu există un cadavru, aţi verificat bineînţeles, dacă nu lipseşte vreun pasager... — Vă doresc succes în viaţă... şi în dragoste, chiar, ridică Haag paharul. Vă pun o întrebare: nu găsiţi că e normală dorinţa noastră de a afla cine a tras şi eventual în cine s-a tras? 149

— Să zicem că da, aprobă Maximilian Cornea, ridicând şi el paharul. Vă dau un sfat: începeţi prin a verifica îmbrăcămintea Abatelui de Ferarra! Ofiţerul filipinez (sau bolnav de icter) luă cuvântul. Torcea delicat ca un pui de mâţă, dar ceea ce spunea nu era delicat: „Nu este frumos să faceţi asemenea glume, domnule!” Comisarul îl privi plictisit, apoi se întoarse către ajutorul său: „Explică-le tu, Adrian!” — Domnul comisar Cornea are unele motive să vă dea acest sfat. Azi dimineaţă Abatele de Ferarra a venit la bar ca să-şi ia romul matinal purtând o altă reverendă. — Toate reverendele acestor cucernici seamănă între ele, zise Hobson. Cum aţi reuşit să constataţi că...? — Pentru asta ne sunt daţi ochii, îl întrerupse inspectorul cel tânăr, cu o anumită impertinenţă. Reverenda, sau sutana, sau cum drakku i-o fi zicând, purtată azi dimineaţă este mai lungă cu doi centimetri, are altă croială, neînsemnată, dar vizibilă, e confecţionată din alt material şi... e nouă. — Şi, ridică fruntea şi paharul căpitanul Haag, unde ajungem? Probabil cealaltă reverendă se murdărise. — Sau e ciuruită de gloanţe, aruncă în treacăt Maximilian Cornea. — În acest caz, şi Abatele ar trebui să fie ciuruit de gloanţe, mieună filipinezul. — Nu e obligatoriu, ripostă Ad. Mocanu. Aceste haine preoţeşti sunt largi. Gloanţele pot trece prin poale, fără a atinge corpul. De altfel, avem vreo dovadă că Abatele nu e rănit... că unul, sau chiar ambele gloanţe nu s-au oprit în corpul său, iar el suferă ca un martir? E un bărbat vânjos, şi ce sunt de fapt două gloanţe? Un fleac... — Stimaţi domni! se exprimă cu voce de sidef comisarul Maximilian Cornea, celebrul şef al Brigăzii a 3-a Criminale din Bucureşti, dacă doriţi să cooperăm, trebuie să puneţi toate cărţile pe masă. În ceea ce ne priveşte, nu ţinem morţiş să colaborăm. Suntem în concediu! Lino Martin îl privi pe Hobson. Hobson îl privi pe căpitanul Haag. Căpitanul Haag îşi privi paharul. — Aş prefera să colaborăm, spuse el cu glas serafic. 150

— Aş adăuga, vorbi ofiţerul Lino Martin, că sunteţi obligaţi la o cooperare cu noi! Mai întâi, din punct de vedere umanist. În al doilea rând, având în vedere presupusa dumneavoastră calificare. Şi apoi – glasul insului bolnav de icter deveni parcă ameninţător – să nu uităm că orice om de pe această navă este un virtual suspect! Maximilian Cornea râse: — Ad., tu ce părere ai? Adrian Mocanu, tânărul inspector, răspunse prompt: — Domnia sa este un impostor. Şi nu are habar să deosebească o amprentă digitală de una dorsală. — Protestez! Amprente dorsale nu există! — Protestează cât vrei! zise comisarul Maximilian Cornea. În ochii mei nu eşti decât un caraghios! Domnule căpitan! Acest individ să lipsească! — Nu am înţeles, domnule Cornea, zise, politicos căpitanul Haag. — Să nu-l mai văd în apropierea mea! zise, total nepoliticos, comisarul. Să plece, altfel plecăm noi. — Ieşi, Lino Martin! porunci căpitanul Haag. „Filipinezul” părăsi careul după ce aruncă o privire circulară ce ar fi răpus şi un maldăr de vipere. Dar se pare că toţi cei de faţă erau oameni căliţi. Chiar şi faţă de otrăvuri. Maximilian Cornea zise: — Fie! Vom încerca să colaborăm. Din simplul motiv că ne plictisim pe această minunată navă de lux. Să începem! Unu: unde presupuneţi că s-a aflat omul cu pistoletul? Ofiţerul secund Hobson, pregătit pentru orice, chiar şi pentru moarte, instală sub nasul comisarului Cornea un vraf de hârtii. Zise: „Sunt planurile navei, în secţiune orizontală, verticală, iar aici, în diagonală, chiar. Fiecare nivel”. Maximilian Cornea privi hârtiile cu o expresie de dezgust – parcă ar fi avut în faţă un şobolan mort (şi încă de multe zile). Zise: — Dacă mi-ai arătat planul unui hotel sau al unei case de to..., de exemplu, m-aş descurca. Dar aici... ce înseamnă „pupa”? Ce înseamnă „rodanţă”? Ce înseamnă „puntea centru”? Ce înseamnă „registru de scară”? 151

— Vă cer scuze, domnule! spuse Hobson cu toată politeţea de care era în stare. Şi, cu toate aparenţele, era în stare să fie al dracului de politicos. Atentatorul, spuse ofiţerul secund, măturând dintr-un gest vraful de hârtii inutile, se afla pe „Calea Faraonilor”. — „Calea Faraonilor”? — E doar una dintre micile fantezii ale directorilor Companiei, explică Hobson. „Numărătorul de dopuri”, „Calea Faraonilor, şi altele. Face parte din reclamă. Cu o mişcare scurtă căpitanul Haag încuviinţă. – «„Calea Faraonilor”, explică Hobson, este culoarul dintre sala de dans şi bazinul de înot...» — Nu cumva ne aflăm pe „Titanic”? întrebă Ad. Mocanu. — Nu domnule! Dar „The Silver Bird” nu e departe de „Titanic”, doar că „Titanicul” s-a scufundat cu mulţi ani în urmă. — No, şi? Presupun că „The Silver Bird” o să-i urmeze curând exemplul! replică Ad. Mocanu. E prost construită nava asta! Are raliul prea mare! — Vă permiteţi prea mult, mister, zise Hobson. — Ajutorul meu – interveni Maximilian Cornea –: are dreptate. „The Silver Bird” are un ruliu exagerat. Comisarul nu avea habar ce înseamnă „ruliu”. — Sunteţi liberi să coborâţi în primul port! spuse căpitanul Haag. — Vom coborî, domnule căpitan. La Colombo. Suntem în concediu. Uncie dracu – şi comisarul îşi compuse una din figurile sale dure în faţa căreia abia dacă rezista vreunul, – unde dracu se află „Calea Faraonilor”? — Am spus, e culoarul dintre sala de dans şi bazinul de înot. Aici sunt câteva dintre apartamentele noastre de mare lux. Se pare că împuşcăturile au răsunat din dreptul unui oarecare William Honneger, un om foarte bogat şi care suferă de insomnii... — Probabil din grija milioanelor sale, vorbi căpitanul Haag. Toţi cei care au milioane au griji. Şi de ce nu ar avea?

152

Căpitanul Haag nu era numai ras pe cap. Avea şi humor, câteodată. Şi nu numai câteodată. Şi dumnealui, căpitanul Haag, urmă cu glasul său plăcut: — Acest milionar, Honneger, afirmă că la ora zero şi 14 minute, oră confirmată şi de oamenii de cart, s-a tras chiar din dreptul apartamentului său. Faţă de cât îngurgitase, căpitanul Haag se exprima destul de logic. — Şi cum a procedat acest Honneger – milionar? Şi-a luat cele două pistolete cu plăsele de argint şi s-a avântat pe culoar? — Da de unde! E adevărat că a luat pistoletele, dar s-a baricadat. Iar lacheului i-a poruncit să vegheze. Abia azi dimineaţă ne-a adus faptul la cunoştinţă. — Cele două proiectile au şuierat în lungul culoarului, explică Hobson, practic, au zgâriat marmora bazinului de înot, au ricoşat. Nu le-am găsit. — Lipseşte un cadavru, lipsesc gloanţele, lipseşte atentatorul, constată Maximilian Cornea. Există, după umila mea părere (comisarul nu avea câtuşi de puţin aerul unui om umil!), există deci, spun, două posibilităţi: sau lăsăm totul baltă şi mergem să admirăm fetiţele ce joacă tenis, sau începem o cercetare sistematică. Eu aş opta pentru prima variantă, însă citesc pe feţele dumneavoastră că preferaţi „să se facă lumină”. Bun. Există o evidenţă a armelor de foc aflată la bordul lui „The Silver Bird”? Trupul mlădios al secundului Hobson undui ca o coadă de şopârlă. Ei vorbi ca un şcolar ce răspunde la o temă ce şi-a însuşit-o la perfecţie. „În primul rând, posedă armă căpitanul Haag”. — Dar nu m-am folosit şi nici nu mă voi folosi vreodată de ea. — Vom verifica, spuse comisarul. Mai departe, domnule Hobson? — Am, bineînţeles şi eu un revolver, şi deasemenea toţi ofiţerii, şeful de echipaj şi căpitanul de arme. — Un început frumos! Un lung şir de suspecţi! 153

— În afară de asta, urmă Hobson, iată cum stau lucrurile, noi nu percheziţionăm bagajele, nu ne permite firma, iar vama ne lasă în pace. Se ştie că suntem o navă paşnică. Totuşi, efectuăm discrete investigaţii. Cu excepţia acelor arme ce au fost atât de bine ascunse încât nu le-am observat, pe bord mai posedă arme cu ţeava mijlocie şi ţeavă scurtă următoarele persoane: domnul Honneger, domnul Beau Barhlelemy („Banditul” – gândiră poliţiştii), domnul Condrat Chenal („Cartoforul”...), Urban Galeen, domnişoara Ann Hayakawa, domnul John Plumpe şi, în sfârşit, domnul Marcel Carbonnaux... Două arme cu ţeavă lungă, carabine, se află înscrise pe numele lui Bill Chomette, vânător şi călăuză de vânători. De altfel, a venit cu ele la umăr, nu le-a ascuns. — Parcă am citit undeva că, la urcarea pe bord, călătorii trebuie să predea armele. — Pe „The Silver Bird” nu. Avem de-a face cu oameni paşnici... — Care se amuză trăgând focuri la miezul nopţii pe „Calea Faraonilor”. — Nimeni n-a fost ucis, domnule comisar! — Atunci de ce ne mai răcim gura de pomană? A propos! De ce pe lista posesorilor de arme cu ţeavă mijlocie nu figurează şi numele Abatelui de Ferarra? — E înarmat? — Ca un corsican! Şi, pe deasupra, bea tot timpul. Ce fel de faţă bisericească e acest om? — Romul, interveni blând căpitanul Haag, e din prescripţie medicală. E misionar... în Africa... a contactat o maladie. — Nu ştiu mare lucru despre misionari, mărturisi comisarul. Sunt însă convins că nu au voie să-i creştineze pe necredincioşi sub ameninţarea armelor. E ciudat ca un abate să umble mereu cu un Colt la subsuoară! — În junglă mişună de fiare sălbatice. — „The Silver Bird” e o junglă? Mulţumesc pentru informaţie.

154

Îl priviră fără simpatie. Chiar şi căpitanul Haag avu un gest necontrolat, în sensul că-şi mai turnă un pahar. Comisarul zâmbi. Zise: — Să verificăm toate armele de pe bord, să constatăm din care s-a tras şi să tragem concluziile necesare. — Să începem cu armele dumneavoastră! zise Hobson, aspru. — Sunteţi convinşi că avem arme? — N-am putut stabili cu certitudine, clar, având în vedere că sunteţi „de profesie”, aţi scăpat investigaţiilor noastre discrete. Ştiu că e jignitor, dar... — Ca să fie jignirea mai mică, spuse comisarul, să începem cu armele ofiţerilor de la bord. — E acelaşi lucru, zise Haag. Eu sunt de acord. — Eu nu, zise secundul. Nu accept să fiu suspectat. — Eu dau ordine aici, zise Haag. În careu intră, neanunţat şi neinvitat, un ofiţer tânăr, fercheş, flegmatic. Nu catadixi să-şi ceară scuze. — Sir! i se adresă căpitanului Haag. Domnul Condrad Chenal insistă să vă vorbească neapărat şi urgent. Să-l las să intre? — De vreme ce te-ai lăsat dumneata să intri, conturbândune, de ce nu l-ai lăsa şi pe el? Ofiţerul trecu peste mustrare. Zise: — Domnul Chenal se află într-o stare de agitaţie. Mai curând l-aş duce la medic să-i dea un sedativ. — Lasă sedativele, Cobi! Pofteşte-l! — Domnule căpitan! E înarmat! Să-l dezarmez? — Nu eşti în stare. Să intre! Apăru un bărbat rotofei, în costum alb, deşi bine bronzat. Bărbatul, nu costumul. Maximilian Cornea şi Ad. Mocanu priviră mai întâi revolverul din mâna insului. — Domnule căpitan...! — Pune te rog arma pe masă, domnule Chenal. „Cartoforul” se execută. — Acum bea un pahar ca să-ţi limpezeşti mintea. „Cartoforul” se execută. — Acum spune! 155

— În această noapte s-a tras din revolverul meu. Abia acum mi-am dat seama. — De ce „abia acum”? După mărturisirea făcută şi poate după picătura de gin ce o înghiţise, domnul Condrad Chenal, alias „Cartoforul”, parcă se mai calmase. De fapt, era un om foarte calm de felul său. Nu poţi trişa fără a fi calm. Îl ochi rece pe comisar. „Eu doresc să stau de vorbă numai cu căpitanul Haag. Cine eşti dumneata?” — Domnul comisar participă la cercetări, zise căpitanul. Vă rog să răspundeţi întrebării sale. — Acum câteva minute am constatat că valiza în care ţin revolverul a fost răscolită. — E un Smith and Wesson, 44, fără automat, constată comisarul mirosind ţeava. S-a tras recent din el, da. Nu cumva dumneata eşti omul care scoate aşii din mâneci şi din joben? Omul cu degete abile şi iuţi? Un profesionist? — Fără jigniri, vă cer, domnilor! ceru căpitanul, şi pe faţa lui melancolia era atât de adâncă precum un puţ fără fund... (Să ne fie iertată această comparaţie demodată.) — Retrag întrebarea, retrag jignirea, spuse Maximilian Cornea, minţind de bună seamă, fiindcă în viaţa lui nu retrăsese nimic şi nici nu se retrăsese, aşa era el, stofă de fanfaron, dar stofă bună. Îşi mai turnă puţin, lăsă un cub de gheaţă să lunece în pahar, cu atâta precauţiune de parcă ar fi fost un iceberg, nu un minuscul cub de gheaţă, zâmbi, zâmbi fermecător, dar Ad. Mocanu ştia că e un zâmbet periculos, şi schimbă drumul navei, pardon, al discuţiei: În acest caz, pun o altă întrebare: în cine ai tras azi noapte, domnule Chenal? Cum? nu înţelegi întrebarea? Împotriva cui ai îndreptat ţeava pistoletului Smith and Wesson, azi-noapte la ora 24 şi 14 minute! — Domnule căpitan Haag, aceasta e o infamie! Îl dau în judecată pe acest pretins poliţist. — Doar cu aprobarea mea, zise căpitanul Haag. Avea un zâmbet ca o miere. Şi, tot cu un zâmbet ca o miere, preciză: Aici eu comand! În cine aţi tras ani noapte, domnule Chenal? 156

— Nu m-am mişcat de la masa de joc de la ora zece seara până la trei dimineaţa. Am trei martori, plus barmanul care e pasionat de poker şi care ne-a alimentat cu răcoritoare. — Aţi băut zdravăn? — Nu exagerat. Şi, dacă doriţi amănunte – Chenal îl privi chiorâş pe comisar – la ora două m-am dus la toaletă, în care se intră direct din sala de joc. Am lipsit doar cât să-mi leapăd udul, deci cam un minut. Poate că un minut şi jumătate – nu mai mult. — Alibi perfect! constată Maximilian Cornea. — Ce facem cu acest revolver? întrebă Hobson. Vrei să-i iei amprentele? — Fleacuri! ripostă poliţistul de profesie. Vom găsi doar amprentele domnului Chenal, Celălalt, dacă există un celălalt, n-a lăsat amprente. Dar reţin arma. Deocamdată. Ca să mă amuz. Sau. pur şi simplu, ca să existe o armă mai puţin pe „The Silver Bird”. La ce-ţi foloseşte să posezi un revolver, domnule Chenal? — Din snobism, rânji „Cartoforul”. Şi, de altfel, toţi „profesioniştii”, cum aţi binevoit a vă exprima, joacă pe masă cu tabachera de aur, bricheta, tot de aur, teancul de drahme, şi cu pistoletul, — Pistoletul dumneavoastră nu se afla pe masa de joc. — Pe masa de joc nu se afla nici un pistolet. Din stimă pentru căpitanul Haag. El admite jocurile, dar nu şi împuşcăturile. Maximilian Cornea îl privi lung pe căpitan. Ad. Mocanu comentă: — E minunat când pe o navă un comandant se bucură de atâta stimă! — Aveţi un alibi, zise Maximilian Cornea. Un alibi valabil – până ce-l voi răsfoi eu! Cunoaşteţi, domnule Chenal, un „prieten” care vă doreşte binele, aruncându-vă în cârcă un mic asasinat? — Nu, domnule copoi! Nu am nici un inamic la bord. — Nici pe cei pe care i-ai scuturat la masa de joc? — Eu joc cinstit! Ce vină am dacă joc bine şi am intuiţie? — Să admitem! Continuă-mi gândul, Adrian! 157

— Să admitem că joci bine şi ai intuiţie, reluă din zbor tânărul poliţist. Pe noi mai ales faptul că ai intuiţie ne in teresează. Faptul că eşti jucător profesionist (îl tutuia cu premeditare), şi că nu posezi un permis de port-armă, – ne lasă rece. Să revenim la intuiţie. Ce-ţi spune intuiţia? — Să nu mă mai tutuieşti! — Răspunde-i la întrebare, interveni Haag. Dacă doreşti, şi-ţi poate fi de vreun folos, ai dreptul să te mai serveşti eu un pahar! — Ce iţi spune intuiţia? veni pe fir Maximilian Cornea. Cine ştie că ai un revolver? Cine a vrut să te compromită, folosind arma dumitale? Cine avea de tranşat – pe această navă paşnică – o vendetă, şi cu cine? Cum stăm cu intuiţia? — Eu am intuiţie numai la masa de joc! ripostă foarte sigur de sine „Cartoforul”, şi se mai servi. Chestiunile poliţieneşti nu mă privesc. — De ce i-ai reţinut arma? întrebă căpitanul Haag, după ce „Cartoforul” avu permisiunea să iasă. Comisarul se strâmbă. „Dintr-un capriciu, cred.” Ieşiră din careu, tocmai la timp pentru a se ciocni cu Lino Martin, care le zâmbi linguşitor, şi tocmai la timp pentru a o întâlni pe marchiza de Brinvilliers care se plimba singură. Purta pantofi lucraţi manual, nu de un cârpaci, deasupra pantofilor ciorapii fini abia dacă puteau fi ghiciţi, fusta de tweed albăstriu îi venea de minune, iar deasupra fustei îşi pusese o cămaşă bărbătească, cu epoleţi. Deasupra cămăşii era cravata, deasupra cravatei gâtul superb, ochii verzi erau, fireşte şi mai sus, iar sus de tot, părul negru, strâns într-un coc savant. O salutară cu admiraţie, însă o nuanţă subtilă deosebea admiraţia căpitanului Haag de cea a lui Maximilian Cornea, de cea a lui Ad. Mocanu. Admiraţia secundului Hobson era formală. De fapt, era un amestec de respect şi servilism. Întocmiră un plan. Parcă se poate lucra fără un plan temeinic cizelat? Nenorocirea este că evenimentele nu ţin de cele mai multe ori cont de plan. Pe seară, secundul Hobson se întreţinea pe teme biblice, la o ceşcuţă de rom, eu Abatele de Ferarra. Nu trebuia să fii un teolog ca să-ţi dai seama că 158

temele biblice le sunt la fel de streine atât unuia, cât şi altuia. De la distanţă îi supraveghea ofiţerul cu mutră de fante, Cohl. Maximilian Cornea, Ad. Mocanu precum şi Lino Martin, care fusese „iertat”, percheziţionară cabina „de sihastru” a Abatelui. De fapt, Lino Martin îl reprezenta pe căpitanul Haag care refuzase din principiu să participe la o astfel de acţiune, sub demnitatea sa. Ce găsiră în cabina „sihastrului”? Câteva cutii conţinând cartuşe pentru Colt 38... Găsiră câteva reviste în care dame galeşe pozau fotografilor indiscreţi – dar asta nu însemna mare lucru, o faţă bisericească trebuie să fie obişnuită cu toate cele lumeşti... Ce nu găsiră? Nu găsiră tomuri având caracter religios, dar nici asta nu însemna mare lucru, desigur Abatele cunoştea totul pe de rost... Nu găsiră reverenda purtată în prima zi. Găsiră ce e drept, altele două. Noi nouţe, şi de altă croială – greu sesizabilă pentru un ochi neformat. Merseră să-i raporteze căpitanului Haag. Acesta lăsă vioara din mână, o ascunse undeva, apoi mai făcu ceva, şi anume – toţi ştiau – întoarse portretul cu faţa la perete. Apoi deschise. — Nici una din reverendele Abatelui de Ferarra nu e ciuruită de gloanţe. Nu în el s-a tras, ipoteza domnului comisar e falsă! declară Lino Martin care-şi recâştigase siguranţa şi aroganţa. Căpitanul Haag îl privi melancolic. „Vrei să spui că s-a tras aşa, în gol?” „N-aş merge chiar atât de departe, replică Lino Martin, mai galben ca oricând. Va trebui să schimbăm cursul cercetării.” — Reverenda pe care o purta Abatele când s-a urcat la bord nu se află în cabină, zise Ad. Mocanu. — Cum poţi face diferenţă între aceste odăjdii preoţeşti? — Important este că pot. Abatele a aruncat reverenda ciruită în ocean. — Poate că era doar uzată şi... — Nu era uzată, domnule căpitan. Era doar purtată. — Ce părere ai, domnule comisar Cornea? 159

Comisarul ridică din umeri. Fuma o ţigaretă şi se părea că nu-i pasă de nimic de pe lume. „De vreme ce nu i se poate lua un mic interogatoriu unei feţe bisericeşti, şi nici nu-l putem ruga pe medicul navei să-i facă un mic control trupesc, nu ne rămâne decât să aşteptăm alte evenimente.” — Să sperăm că nu va mai avea loc nici unul. — Doar dacă nu-l provoacă domnul comisar, zise ofiţerul bolnav de icter. Maximilian Cornea nici nu-l auzi. „The Silver Bird” intră în Mediterana, făcu o escală la Port Said („Mola parâma... Treci sub vânt!” înregistrară necunoscătorii nişte comenzi misterioase), apoi nava căpitanului Haag străbătu Canalul Suez, intră în Marea Roşie. Aici căpitanul Haag apăru pe punte, doar pentru o secundă, refuză un binoclu ce i se oferi şi-i adresă ofiţerului secund Hobson un ordin pe care puţini îl pricepură – poate nici chiar Hobson: — Nu prevăd nici un taifun. Nu prevăd NIMIC. Hobson! Ia comanda şi cazi cu trei mii de iarzi în spatele lui „Hector” – în linie de şir! Apoi Haag se făcu nevăzut. Ceva mai târziu, unii aflară că paquebotul „Hector” se afla chiar în faţa lor, dar asta nu le folosi la nimic. NIMIC – ca să-l cităm pe căpitanul Haag, Marea Roşie nu era roşie, aşa cum Marea Neagră nu e neagră. Totuşi merită să fie văzută. Către seară Haag mai fu observat o dată pe puntea de comandă. Unii pretind că l-ar fi auzit: „Hobson! Dacă apar iar constelaţiile rătăcitoare, nu le da importanţă, şi, mai ales, nu le urmări!” Probabil, – bârfe. A doua zi, unii au văzut, sau au crezut că văd, lucind pe orizont turnurile legendare ale Meccăi. Maximilian Cornea şi ajutorul său se zgâiră cu toţi ochii, însă n-ar fi fost dispuşi să jure ce au văzut, sau ce nu au văzut. Nava „The Silver Bird”, comandată de căpitanul Haag, străbătu în vreo trei zile Marea Roşie, trecu prin strâmtoarea Bab el Mandeb – poarta Lacrimilor – făcu o escală scurtă la Aden, iar apoi se pomeni în Marea Arabiei, cu direcţia Colombo. 160

Evenimentele nu lipsiră, deşi Hobson sperase că vor lipsi. Vreo două delicate femeiuşti avură rău de mare – fără motiv! – iar domnul conte de Yholdy oferi un senzaţional recital de isterii. Mai întâi îl puse k.o. pe „numărătorul de dopuri”, pentru vina de a-i fi curăţat masa. Îi spuse în faţă: „Ce?! Vrei să mă otrăveşti?” „Numărătorul de dopuri” ar fi putut să riposteze, însă era prea stilat. Cum să dai în maxilarul unui conte? Veni un şef de sală. „S-a întâmplat ceva, domnilor?” Ştergându-se de sânge, „numărătorul de dopuri” se scuză, „nu, eu am fost de vină...” şi aşa mai departe. Contele de Yholdy, suspectându-i pe toţi, nu mânca mai nimic şi din această pricină începu să semene într-adevăr cu un vampir. Observaţie răutăcioasă a comisarului... De obicei, contele arunca platourile în capul frumoaselor stewardese. Nu bea decât din sticlele ce se destupau în faţa lui, din provizia sa personală. Avea toate drepturile, nu? Îşi închipuia că are un glas-bariton irezistibil; răcnea ca să se poată desfăta întreaga lume: „N-ai să mă poţi otrăvi, Doamnă! Miam luat toate precauţiunile! M-am antrenat, de ani de zile, cu toate otrăvurile, de la arsenic până la cyanure de potassium... Nimic nu mă poate răpune. „Eu sunt Lancelot!” Sau: „Doamnă marchiză de Brinvilliers! Ştiu că te destrăbălezi bine noapte de noapte, şi ştiu bine şi cu cine...” Maximilian Cornea avu o întrevedere cu medicul navei, un oarecare doctor Hopkins. Poate că nici nu era un oarecare. — Dacă se teme de ea, să nu-l otrăvească, de ce a mai luat-o de nevastă? Hopkins sorbi din cafea şi nu se grăbi cu un răspuns. Totuşi îl dădu. — E un caz tipic de raţionament invers. Îşi scoase pipa din gură şi o examină, de parcă o vedea prima dată. Se întâmplă – continuă el – cu unii schizofrenici. Sau numeşte-i cum vrei. Psihiatria e cea mai indecisă dintre ştiinţele exacte. Nenorocitul de conte o iubeşte ca un nebun, şi-n acelaşi timp se teme de ea ca de moarte. Poţi înţelege aşa ceva? — Nu, recunoscu marele comisar Maximilian Cornea. — De fapt, nici eu. Vrei puţin whisky? — Nu, mulţumesc. Aş dori să vă continuaţi ideea. 161

— Nu ştiu dacă este o idee. De Yholdy a considerat că luând-o de soţie, o va apropia de el, şi teama sa se va topi, dar apoi a înţeles, sau cineva i-a sugerat, că abia acum marchiza are toate motivele să-l otrăvească. În treacăt fie spus, amândoi sunt nesăbuit de bogaţi. — Consideraţi, domnule doctor, că doamna de Brinvilliers are motive... are intenţia să-l otrăvească? Ochii medicului erau înconjuraţi de o plasă fină de riduri, ale înţelepciunii... zice-se. — Nu cred nimic. Te poţi aştepta la orice din partea femeilor... ca şi din partea schizofrenicilor. Fie vorba între noi, există o diferenţă esenţială? Nu vreau să fiu rău, dar meseria mă obligă să fiu neutru şi, cât de cât, lucid. Dar dumneata de ce naiba te amesteci în această chestiune, comisare? Ştii că dumnealor, contele şi marchiza, de când sau căsătorit, locuiesc în apartamente separate? — Am să profit de informaţie, zise Maximilian Cornea şi-l părăsi pe drăguţul de Hopkins. Se abătu, în trea-treacăt, pe la postul de comandă. Secundul Hobson trăgea cu o linie direcţia către noua poziţie. — O cafea, domnule comisar? — Nu! Voi, aici, beţi în general prea multă cafea. O informaţie. — Nici o informaţie, domnule comisar, spuse secundul. Acum mă aflu de cart. Din cabina căpitanului Haag se auzea plânsetul viorii. O vioară atât de tristă, îşi repetă comisarul, când pe neaşteptate o apariţie ireală, fermecătoare, îi ieşi în cale. Nu mai purta cocul acela complicat, ci-şi despletise lungile plete. Ochii verzi luminau intens. — Vino te rog în apartamentul meu, domnule Maximilien... Fascinat, comisarul o urmă. Ce scandal are să iasă, gândi, dar nici că-i păsa. Cel puţin o duzină de persoane îl văzură în tovărăşia marchizei de Brinvilliers... Doamna apăsă pe butonul din mijlocul şirului de butoane, servitorul aduse gheaţă, mai aranjă câte ceva, apoi fu concediat, scurt. „Alt martor!” „Pot să te tutuiesc? Ce preferi să bei, Maximilien?” 162

Comisarul ar fi vrut să afle ce semnificaţie a avut circul cu cafeaua, dar preferă ca marchiza să înceapă discuţia. Însă doamna de Brinvilliers nu pomeni nici în treacăt despre acel incident. — Beau orice, Domina. Dar nu risc să fiu otrăvit? — Vedeam în tine un om curajos. Comisarul aruncă în treacăt o privire asupra sticlei de şampanie apoi ciocni cu marchiza, chiar cu acest risc de a fi otrăvit. — Vă doresc fericire, Domina Dar e foarte greu să fii fericit. Dacă nu mă înşeală memoria, purtaţi numele unei celebre otrăvitoare de prin secolele trecute, ce a fost decapitată şi apoi arsă pe rug... — Nu trebuie să iei în seamă toate palavrele! Şi chiar dacă e adevărat, ce-ţi pasă? — Ce anume mi-a prilejuit onoarea de a fi oaspetele dumneavoastră? — Primul motiv: încearcă să veghezi asupra soţului meu. Ştiu că e pe jumătate nebun... dar... nu ştiu dacă e o realitate sau o obsesie, câteodată şi eu am impresia că cineva încearcă să-l otrăvească. — Vegheaţi dumneavoastră, doamnă. Sunteţi clipă de clipă unul alături de celălalt, insinuă răutăcios comisarul. Şi în ochii verzi trecu o flacără mică şi rea. — Ştii bine că nu e aşa. Contele mă evită pe cât îi stă cu putinţă. El crede că ameninţarea vine din direcţia mea. — În acest caz va trebui să fiu cu ochii pe dumneavoastră! Sunteţi singura ce aveţi motive serioase pentru a-l anihila. — Dacă te gândeşti la avere, te înşeli. Sunt foarte bogată şi afurisit de independentă. Legătura mea cu Paul e veche, dacă doi ani şi ceva înseamnă vechime. La început totul era frumos... el părea un om normal... apoi a venit, pe neaşteptate, frica, suspiciunea, neliniştea. A angajat trei gorile care să-l păzească (A, B şi C, gândi comisarul) dar, mai curând, aceştia îi vor frânge gâtul. Temerile sale au luat proporţii înfricoşătoare, patologice... şi am crezut că, acceptând să mă căsătoresc cu el, teama îi va trece. 163

„Alt raţionament invers”, gândi Cornea amintindu-şi cuvintele doctorului Hopkins. — M-am căsătorit numai ca să pot divorţa cu sufletul împăcat... nu ştiu dacă mă înţelegeţi... — Parcă ne tutuiam... — Nu ştiu dacă mă înţelegi, Maximilien... Accepţi să Veghezi asupra acestui nefericit soţ provizoriu al meu? Iar al doilea motiv... Marchiza înaintă către comisar. Câtă vreme vei fi în braţele mele, el va fi în siguranţă... dacă ameninţarea vine din partea mea. Ştiu că mă placi! Şi nu merit, eu, o clipă de fericire? Păcătosul de comisar... etc... Păcătosul de comisar reveni în cabina sa noaptea târziu. Văzu mijind lumină şi dădu uşii un picior, gata să se ia la bătaie în caz că... dar în cabină se afla Ad. Mocanu. Bea vin, iar sticla era aproape goală. Iar inspectorul nu avea obiceiul de a face orgii noaptea. Şi nici ziua. — Sunteţi total imprudent, domnule comisar! — Uneori merită să fii imprudent, puştiule. — Toată lumea de pe navă ştie... Chiar şi contele. — Contele avea ocazia să doarmă liniştit, Câtă vreme marchiza se afla sub... paza mea, nu risca nimic, – din partea ei cel puţin. Comisarul îşi turnă şi-l fixă pe inspector cu ochii puţin tulburi. Mai este ceva, puştiule. Un adevărat detectiv trebuie să înceapă prin a învăţa să cunoască femeia, atât cât se poate cunoaşte, căci rămâne totdeauna un X. Maximilian Cornea se aplecă, scotoci în cufărul lui, scoase un carneţel destul de jerpelit, căută, găsi ceea ce căuta şi citi: «Se spune adesea: Femeile nu trebuie să arate prea mult din corpul lor, căci atunci dispare „misterul, atracţia”... Ca şi cum misterul unei femei ar sta în sexul ei, iar nu în sufletul ei...» Hm, da, şi încă un citat: „Dar sunt femei goale ca un măr, care au mai mult mister decât zeci de femei îmbrăcate până sub bărbie...” Hm, da, şi, ceva mai jos: „... sunt femei care fac după-amiază un colan în jurul bărbatului, iar seara sunt aceleaşi doamne cărora el le sărută mâna cu emoţie”. Comisarul închise carnetul. Te-am convins, puştiule? Te-am complexat? 164

— M-aţi convins şi m-aţi complexat. Dar ca să nu rămân cu totul complexat, am să vă dau un citat, din. aceeaşi carte. E drept, pare să fie un citat – în citat, dar oricum, e aceeaşi carte. E adevărat că nu e vorba despre femei ci despre Univers. Dar e aproape acelaşi lucru. — Nu mai trăncăni! Vreau să aud citatul: — „Universul ne înspăimântă prin imensitatea nesocotită a depărtărilor lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc toată istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinţei noastre în spaţiu – a milioana părticică dintr-un bob de nisip, printre boabele de nisip ale tuturor ţărmurilor din lume. Dar mai presus de toate ni se pare universul îngrozitor pentru că pare indiferent, de orice fel de viaţă, la fel cu a noastră. Emoţie, ambiţie şi succes, artă şi religie, toate par deopotrivă streine planului lui, ...Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul să fi putut fi conceput la origină cu intenţia de a produce viaţa...” — Deci şi tu l-ai citit pe Camil Petrescu, suspină comisarul. — Da, chiar şi eu! — Şi. eşti de acord cu el? — În parte da. În parte nu. Mă deranjează mai ales ideea că aş fi un bob de nisip. Nu mă consider un bob de nisip. Sunt un om! — Dar partea a doua a aserţiunii? — Mă voi mai gândi... În după-amiaza următoare, pe la cinci şi ceva, domnul Paul, conte de Yholdy, intră în restaurant singur. Singur, Părea mai speriat ca oricând. Zise, sau mai bine zis strigă, fără a se adresa cuiva în mod special: — Nava lasă un siaj bizar... prea verde. Căpitanul ştie? — Drace! Oare ce o fi însemnând s iaj? întrebă Maximilian Cornea. — Pe câte am înţeles, e dâra lăsată la suprafaţa apei... 165

— Observi, Adrian că astăzi contele seamănă mai mult ca oricând cu un vampir?! Oare n-o fi supt sângele marchizei? Doar urme de sânge pe tot îi mai lipsesc! Contele pocni din degete – degetele acelea lungi, subţiri, transpirate, de vampir... O stewardesă se înfăţişă în faţa lui. De la masa contelui, veni la cea a poliţiştilor. I se adresă comisarului. — Domnul conte de Yholdy vă invită la un pahar! — Ce zici de asta, Adrian? — Trebuie să mergeţi. Probabil vă provoacă la duel. Şi are tot dreptul... — Să vă duc coktailul la masa domnului conte? Comisarul porni în calea destinului, urmat de stewardesă. — Ce poşircă bei acolo, domnule? Fetiţo! Toarnă-i invitatului meu şampanie! — Prefer să-mi beau coktailul. Şampania îmi creează aciditate. — Nu te cred. Pur şi simplu ţi-e frică să nu fii otrăvit... dar când ai băut noaptea şampanie cu soţia mea nu ti-a fost frică? — Vorbiţi cam prea tare. Şi nu vă prinde. Nu pe oricine îl prinde să vorbească tare. Moderaţi-vă tonul, altfel mă ridic şi plec... nu înainte de a vă azvârli băutura asta în obraz! — E un paradox, domnule copoi. Doresc să te angajez! („Şi el mă angajează! Şi ea! Poftim de te mai descurcă!” gândi comisarul) Am o mulţime de servitori, doresc unul în plus. Pe dumneata, care eşti amantul soţiei mele... Contele mai goli un pahar, începu să respire sacadat, ochii i se măriră... — Mă plictiseşti, domnule conte! — Te angajez, domnule Corneya! Am bani! Păzeşte-mă! Păzeşte-mă de soţia mea. Câtă vreme te vei afla în patul ei, voi fi în siguranţă. Plătesc. Ţine-o mereu în pat. — „Abatele”, „Cartoforul” şi „Banditul”, adică gorilele, ce treabă au? — Nu mai am încredere în ei. Contele se sufoca. Începu să tremure. Ochii îi ieşeau din orbite. Ceea ce nu-l împiedecă să-şi mai toarne. Şi să bea... 166

— Chemaţi medicul! strigă Maximilian Cornea. Chemaţi-o pe marchiză! Anunţaţi căpitanul! — Aţi reuşit... bâigui contele. Nu înţelegeam de ce şampania mea e amară... Şampania mea... Ochii contelui deveniră două găuri roşii. Maximilian Cornea îi prinse în timp ce se prăbuşea. Cum se întâmplă întotdeauna, eu toţii veniră prea târziu. Prima – marchiza de Brinvilliers. — Fii blestemată! hârâi cu ultimele puteri contele. Domnilor... această femeie, în colaborare cu amantul ei, copoiul... m-au otrăvit!... Lino Martin vru să apuce sticla de şampanie. — Nu pune mâna! urlă Ad. Mocanu. Ofiţerul bolnav de icter simţi o apăsare în coaste. Probabil un revolver. — Sunteţi complici, îndrăzni să zică, mai galben ca oricând. — O să verificăm, zise Ad. Mocanu, mai calm ca oricând. Se ivi şi medicul, şi el un păcătos. Abia îl descoperiseră în cabina unei călătoare singuratice. Deşi păcătos, era un bun medic. Fu auzit bombănind: „...convulsii tonicoclonice... trimus... exolftamie şi midriază... dinamică respiratorie, kaput... rigiditate cadaverică... e limpede... Strychnos Nux Vomica. Condoleanţele mele, doamnă!” — E mort? — Cum nu se poate mai mort. Regret. Voi face analizele. A fost o doză mare. Iau sticla pentru analiză. — Mai târziu, doctore. Deocamdată, eu am nevoie de sticlă. Am înţeles bine? Stricnină? — Mai mult ca sigur. Dar cine dracu eşti dumneata? — Complicele, sugeră Lino Martin. Ultimul veni căpitanul Haag. Figura lui, de obicei melancolică, acum era aspră ca un pergament. În contradicţie cu figura era obiectul ce-l ţinea sub braţ. Vioara, învelită într-o eşarfă roşie. „Fă-mi loc, Martin! spuse căpitanul Haag. Puţi! Şi nici măcar nu puţi a alcool... ci a cosmeticale!”

167

Se aplecă asupra cadavrului. „Paul, conte de Yholdy... terorizat şi urâţit din cauza spaimei, dar acum eşti un mort frumos. Oare, ca să fii frumos, trebuie să mori?” Maximilian Cornea reţinu toate aceste observaţii. O examină pe marchiză. Era frumoasă şi... absentă. Îl privi pe conte. Avea dreptate căpitanul. Trăsăturile „vampirice” se topiseră. Avea în el ceva serafic, de o seninătate superbă. Era tânăr, nealterat şi foarte, foarte absent. Căpitanul Haag... Căpitanul Haag puse vioara sub bărbie. Era un instrument vechi, cojit, ca scos dintr-un fund de mare. Nimeni n-ar fi îndrăznit să pronunţe că e un „Stradivarius” sau un „Amatti”. Era o vioară veche şi urâtă ce ar fi trebuit aruncată la gunoi, dacă n-ar fi ştiut să plângă cu atâta jale. Timp de câteva minute, căpitanul Haag cântă una din melodiile sale ciudate. Apoi înveli instrumentul în eşarfa de mătase roşie şi zise: „Acesta a fost discursul meu funerar. Căutaţi asasinul... dacă există un asasin... dacă nu e o sinucidere. Mai departe, procedaţi conform tradiţiei. Aruncaţi-l în mare! Condoleanţe... o clipă ochii lui se opriră asupra marchizei, dar zise: Condoleanţe tuturor!” Lino Martin se reculese. Ştia că arma mică dar eficientă a lui Ad. Mocanu îl vizează în mod special. Dar Lino Martin nu era un fricos. Chiar, nu era. Se decise să reia timona. — Domnule Corneya! Marchiză! Vă arestez. Veţi rămâne în cabinele voastre pe tot timpul cercetărilor, la dispoziţia mea. Ar trebui să te arestez şi pe tine, inspectore, ca presupus complice! — Nu suntem per tu! ripostă Ad. Mocanu. Ia încearcă să mă arestezi! — Nu te arestez, încercă să fie demn Lino Martin, căci ştia el, nici băiatul ăsta nu e un fricos. Îţi solicit ajutorul. — Eu îţi voi solicita ajutorul, dacă voi binevoi. Fii atent! Eu sunt poliţist de profesie, eu conduc dansul. Iar dacă nu accepţi... Marchiza de Brinvilliers, contesă de Yholdy, stătea în faţa oglinzii şi-şi surâdea. Comisarul Maximilian Cornea, după ce sugerase, inutil, ca arestaţii provizorii să fie încarceraţi împreună, pentru a nu se plictisi prea tare. calcula ce 168

distanţă parcurge lumina într-un miliard de ani. Doi mateloţi tropăiau în faţa uşii sale, trăncănind, fireşte, despre gagici. Doctorul Hopkins, după ce luase o probă din şampania contelui, reveni plictisit şi acru. — Am încercat reacţia Cutare, zise. E chiar cum ,am presupus, stricnina. Reacţia lui March, dacă vă interesează. Cred că în sticlă a fost introdus aproape un gram de stricnină. Adrian Mocanu îl examină şi se convinse că medicul nu făcuse nici un fel de analize, se bazase pe flerul său, dar cum şi tânărul inspector cunoştea simptomele intoxicaţiei cu stricnină, nu avea nici un motiv să pună la îndoială afirmaţia lui Hopkins. De altfel, nu acesta era aspectul esenţial. Fură cercetate rezervele personale de băutură ale contelui de Yholdy, cantitate impresionantă, zăvorâte într-un dulap. Cheile se aflau la unul din servitorii contelui, „ora absolut de încredere”. Ciudat că pentru conte existau „oameni absolut de încredere!” Ad. Mocanu observă că sticlele de şampanie, orânduite soldăţeşte, erau acoperite cu un strat subţire de praf, iar pe unele din ele umblaseră şi păianjenii... „Barman!” „Da, domnule?” „Ai şters dumneata sticla de şampanie ce i-a fost servită azi domnului conte?” — Cum aş fi făcut-o, mister, întrebă acela, parcă mirat de o asemenea întrebare neghioabă. Nu se cuvine... Praful confirmă... — Ştiu şi eu ce confirmă, îl întrerupse Ad. Mocanu. Priveşte sticla în cauză. A curăţat-o cineva? — Exclus, Sir! Personalul nostru e stilat şi cult. Iar în cambuză nu intră fitecine! — Lasă cambuza! Ce drakku e aia cambuză? Cum îţi explici că pe sticla de şampanie a contelui nu se afla măcar un fir de praf care să-i asigure autenticitatea? — Nu-mi explic în nici un fel, Sir! — Nu sunt lord, făcu, vag plictisit Ad. Mocanu, (Se prefăcea!) Cum a ajuns sticla de şampanie, fără praf şi pânze de păianjen, aici, în rezervele speciale ale lui Yholdy, iar apoi pe masa Iui? 169

— Hei, tu! răcni Lino Martin către un tinerel ce se afla la o respectuoasă distanţă, tu ai destupat sticla? Erau intacte sigiliile? — Eu, domnule... — Nu mai trăncăni atât! Nu ţi-a sărit în ochi că sticla e prea curată? — Pe onoarea mea, nimic nu mi-a sărit în ochi, eu nu mă... — Era intact sigiliul? — Yes, Sir. Atât cât mă pricep eu. — Şi cum drakku te numeşti? — Buster Meerson, domnule. — Şi cât de bine te pricepi, Buster... Keaton, sau cum drakku te-o fi chemând? Barmanul, om în vârstă, luă apărarea copilului. „Se pricepe şi el cât poate, mister. Şi în orice caz, el n-are nici o vină!” Adrian Mocanu reveni în oficiu. Căscară ochii la sticlă. Era pudrată ca o târfă. Tânărul inspector puse în lumină un şir de fotografii reprezentând nu chipuri de femei frumoase, — Am identificat pe sticlă amprentele a patru persoane, vorbi sigur şi foarte competent. Doar ochelarii îi lipseau, pe nas, ca să pară şi mai competent. Aceste monodeltice îi aparţin contelui de Yholdy. A luat sticla în mână, a examinato, bănuitor cum era... Şi acum... Ad. Mocanu apucă nonşalant mâna barmanului care, cât era el de namilă, se sperie, inspectorul o reţinu, o răsuci cu palma în sus şi scoase din buzunar revol... ba nu, nu revolverul ci buna şi bătrâna lupă. Cercetă, compară, pronunţă: Da! O adeltică simplă, Iat-o şi pe sticlă. Amprenta dumitale, domnule barman. — Dar, domnule, eu..., încercă să protesteze namila. — Ştiu, ştiu! Dumneata ai scos sticla din ladă, prin urmare e normal. La timpul cuvenit, vom cerceta şi conţinutul celorlalte sticle, să vedem dacă nu sunt îmbâxite cu stricnină, arsenic, acid oxalic sau mai ştiu eu ce drăcie... Acum, tu, băiete... cum spuneau că te cheamă? Buster 170

Meerson? Frumos nume. Fii copil cuminte şi întinde lăbuţele aici pe masă. Între altele fie spus, Ad. Mocanu era abia cu puţin mai vârstnic decât „copilul”. — E limpede. Această dextrodeltică îţi aparţine. Normal, lai servit pe conte. Băiatul respiră uşurat. Şi-şi retrase „lăbuţele”. Ad. Mocanu îşi privi auditoriul uimit de atâta erudiţie şi conferenţie cu şi mai mare importanţă. — Am lăsat, nu întâmplător, la urmă aceste bidelfice cu spirale. Priviţi-le! Se zgâiră la sticlă, dar nu distinseră câne ştie ce. Trebuia să fii un specialist... — Acum, făcu Adrian Mocanu, comparaţi această adeltică prin formă, cu dactilograma alăturată. Sunt identice. Hobson se holbă, mormăi, se întoarse către ofiţerul bolnav de icter. „Tu ce zici, Martin?” — Da... par să fie identice. Ale cui sunt aceste amprente? — Probabil ale otrăvitorului, — Şi cine e persoana? — Fii amabil, domnule ofiţer secund, şi citeşte ce scrie pe verso! Hobson întoarse fotografia şi citi: — Abatele de Ferarra. Se lăsă o tăcere. Şi după ce tăcerea se lăsă, se ridică, — Nu-mi vine să cred, mârâi Hobson. Lino Martin puse întrebarea pe care inspectorul Mocanu o aştepta şi pentru care îşi pregătise răspunsul. — Cum se face, mister, că aveţi amprentele Abatelui de Ferarra.? — Simplu! După ce s-a tras pe „Calea Faraonilor”, am recoltat, mai mult din curiozitate, urmele dactiloscopice ale mai multor persoane, şi în primul rând ale Abatelui, după ce am constatat că una dintre reverende îi dispăruse. A fost simplu. Ara luat de pe masă paharul din care Abatele îşi sorbise raţia de rom. — Dar e un non-sens. Doar nu vrei să spun că Abatele a tras asupra propriei sale persoane?! 171

— Nici vorbă de aşa ceva. Altcineva a tras. Poate chiar contele. Vreau doar să arăt clar că Abatele e implicat în această afacere a otrăvirii. Amprentele sale nu aveau ce căuta pe sticlă. — Şi acum ce facem? întrebă Hobson. Era un marinar destoinic, dar afacerile criminale îl depăşeau şi-l plictiseau. Reinhard! Dă-mi un gin dublu. Serveşte-i şi pe domnii, dacă doresc. — Imediat, Sir, se execută barmanul, bucuros că intră iarăşi în meserie. Şi manevră sticlăria cu iscusinţa unui scamator. — Iată ce facem, dacă vrem să efectuăm o anchetă serioasă, zise Ad. Mocanu. Îl eliberăm pe comisarul Cornea. Fără marea lui experienţă, n-o scoatem la capăt. Arestarea lui a fost o neghiobie – Ad. Mocanu îl privi chiorâş pe Lino Martin, Faptul că se afla la masa contelui, nu-l implică în nici un fel. Să nu uităm că însuşi contele l-a invitat la masa lui. — Era amantul marchizei, pară Lino Martin. — Cu atât mai puţin l-ar fi otrăvit el pe conte. Logic ar fi fost ca domnul de Yholdy să-l otrăvească pe comisar! — Dar marchiza? întrebă Hobson. — Ridicaţi orice interdicţie cu privire la persoana ei, dispuse Ad. Mocanu. Un psiholog isteţ ar fi remarcat o uşoară nesiguranţă în glasul inspectorului, dar nu existau psihologi în preajmă, şi cu atât mai puţin psihologi isteţi... Hobson se opri la uşa apartamentului ocupat de marchiză şi-i spuse marinarului pus de gardă că doamna e liberă, dar să nu fie trezită, să i se comunice abia dimineaţa, când uşa se deschise şi marchiza de Brinvilliers, frumoasă ca o lalea neagră, poate din cauză că purta o rochie de catifea neagră, ieşi surâzătoare şi ironică. — Aţi venit să mă duceţi la eşafod? sunt pregătită! — O străbunică a dumneavoastră a fost dusă la eşafod în Place de Greve în 1676. Noi am venit să vă cerem scuze şi să vă spunem că sunteţi scoasă de sub bănuială, zise Ad. Mocanu politicos dar foarte distant. În viaţa lui nu mai fu172

sese atât de distant... Şi de la distanţa aia, ce părea incalculabilă, adăugă: Să fiţi... Domina... cu ochii în patru. E posibil... o posibilitate doar teoretică... hm! ca şi viaţa dumneavoastră să fie sub ameninţare. — Pe mine nu mă sperii cu fleacuri, domnule! răspunse, dulce, marchiza. — Aşa e! Pe doamnă nu o sperii uşor, răsună o voce. Era vocea căpitanului Haag. Care se şi retrase. — De ce, spuse Lino Martin, dacă îl bănuieşti pe Abatele de Ferarra, socoţi că viaţa marchizei e în primejdie? — Auri sacra fames! răspunse Ad. Mocanu. Dar nu e pentru tine, icterosule! Dacă vrei să înţelegi ceva, trebuie să înţelegi că pe nava această paşnică mai pot exista şi alţi maniaci ai otrăvurilor sau ai pistoletului. — Pretinzi că aş fi un incompetent? — Eşti un incompetent! Lino Martin îşi preschimbă strâmbătura în zâmbet. Şi chiar zâmbi – oricât de forţat. — Eşti un om ciudat, domnule, inspector! — Cu toţii suntem nişte oameni ciudaţi. Dar care dintre noi e cel mai...? Avură imediat dovada că inspectorul nu exagera. În orice caz nu exagera întru exagerare... Maximilian Cornea se ridică din faţa măsuţei rotunde de sub hublou şi citi de pe o foaie de hârtie: „9.4608, înmulţit cu 10 la puterea 21.” — Ce se întâmplă, domnule comisar? întrebă mohorâtul Hobson. — Sau, dacă preferaţi, 9.460.800.000.000.000.000. Atâţia kilometri face lumina într-un miliard de ani. Nu vă dă de gândit? — Să-l chem pe doctor? întrebă ofiţerul secund. — Nu pentru mine, spuse Maximilian Cornea. — Mergem să-i facem o vizită de curtoazie Abatelui de Ferarra. Dracu ştie ce ne aşteaptă acolo, zise Ad. Mocanu. Hei, tu, acela! Un matelot se apropie. Probabil un lup de mare ce avea insomnii... 173

— Îl găseşti – zise secundul Hobson – pe doctorul Hopkins, în cabina doamnei Harpers... pe culoarul Hubert. „Totul se leagă”, medită Ad. Mocanu în legătură cu această înlănţuire de „H”-uri. Peste două minute, medicul apăru, furios. Peste un alt minut, comisarul, inspectorul, secundul Hobson, doctorul Hopkins şi „filipinezul” Lino Martin, îşi lipeau urechile de uşa Abatelui de Ferarra. În cabină, o voce grea, nu o voce de convertitor întru credinţă, rostea, ca-n filme: „Mai ai zece secunde... nouă... opt, şapte...”. Înainte de a fi rostit cuvântul şase, mai exact, între şa şi se, comisarul Maximilian Cornea, şeful celebrei Brigăzi a 3-a Criminale, aruncă toate kilogramele sale asupra uşii, concentrate în vârful unui picior. Uşa nu se deschide, nu so desprinse din ţâţâni, ci se despică... Făcuseră economie de lemn ăia de construiseră nava de lux „The Silver Bird”... Între două placaje se afla rumeguş... Subţire uşa dar, în schimb, în cabină, „peisajul” merita toţi banii. Un maldăr de banivalută. Dumnealui, sfinţia sa, Abatele de Ferarra, o atât de influentă faţă bisericească, se găsea în delicioasa situaţie de a fi lungit în patul său personal – cuşetă – şi părea să fie legat cobză. Nu părea, ci chiar şi era. Dumnealui, domnul Beau Barthelemy, cu faţa lată, cu nasul turtit bine de unul sau doi pumni încasaţi eu unul sau doi ani mai nainte, pe scurt domnul B. – „Banditul” – care nici măcar nu era „beau”, aţintea asupra tâmplei Abatelui o bijuterie. Nu chiar o bijuterie, ci un pistolet cu vagi reflexe argintii. Una din acele delicate scule ce pot fi întâlnite în poşetele tinerelor doamne ce vor să se apere de agresori. Deşi delicat, deşi argintiu, pistoletul de calibru mic era în stare să ucidă. Din reflex profesional, domnul B. Întoarse arma către uşă. Din uşă, alte câteva arme, mai puţin delicate, îl priviră. Fu impresionat, dar nu din cale-afară. Probabil mai trecuse prin asemenea stări. Frumosul Beau... Comisarul Maximilian Cornea, singurul neînarmat, înainta cu vădită plăcere. Arogant, bărbat fatal şi, ce este al lui, nepăsător faţă de primejdii mici. Numai florile carnivore ce răsăreau Iară motiv din ocean îl impresionau, câteodată. 174

— Să nu mat facem pe caraghioşii! Dă-mi jucăria, domnule Beau! Reţinuse numele, ticălosul de comisar. Dar asta era meseria lui. Banditul nu încercă vreo scamatorie. Poate că i-ar fi reuşit. Mai mult ca sigur, nu. Şi era conştient că nu. Depuse pistoletul cel drăguţ în mâna comisarului. Şi chiar reuşi să zâmbească. Gangsterii ce reuşesc să zâmbească oricând sunt cei mai autentici gangsteri. — Chiar! se exprimă frumosul... Beau. Făceam pe caraghioşii... Zâmbetul i se lăţi pe faţă ca o băltoacă. Chiar! Ne jucam! — Bine! Dezleagă-l în joacă pe Abate, domnule Beau. Porunca fu îndeplinită. Ce faci, domnule de Ferarra? Nu-l poţi spovedi pe domnul Barthelemy decât sub ameninţarea pistoletului? Abatele îşi dezmorţi mâinile. Îşi turnă rom. Sticla se afla chiar lângă noptieră. Sorbi şi zâmbi degajat. — Pare caraghios, neverosimil chiar, dar, cu adevărat, ne distram. Am făcut colegiul împreună cu prietenul meu Beau. Ne jucam şi noi ca toţi copiii de-a bandiţii şi poliţiştii... iar acum, în amintirea tinereţii duse... — Prin urmare, nimeni nu a vrut să împuşte pe nimeni? Nimeni n-a ameninţat pe nimeni? Nu există nici o reclamaţie? — Nici o reclamaţie, confirmă Abatele. Eu şi cu Beau suntem vechi amici. — Există un cap de acuzare împotriva dumneavoastră, domnule de Ferarra! Se pare că aţi contribuit la otrăvirea contelui de Yholdy. — A fost otrăvit contele? Vai de mine! Când? Cum? Banditul de Abate părea foarte sincer. Atât de sincer, că de emoţie îşi mai turnă nişte rom. Maximilian Cornea şi Ad. Mocanu traversară puntea centru şi intrară în cabina 12. — În fond, ce naiba s-a întâmplat, Adrian? 175

Trecuse mult de miezul nopţii, era cartul fantomelor... dar cine avea chef să doarmă? Comisarul turna în păhărele un lichid mai străveziu decât lacrima unei fecioare. Inspectorul fu străbătut de un fior. — Ce e cu tine, puştiule? A intrat spaima în toţi? Crezi că vreau să te otrăvesc? E bun whisky-ul, bun ginul, chiar şi porcăria aia de Martini o suport. Dar aste e ţuica primită de la inspectorul Iuga Martin, băiatul acela deştept care ne-a scos din încurcătură la Cluj. — Am comis un fals, şi nu ştiu dacă era cazul, spuse Ad. Mocanu. Îşi scărpină creştetul capului. Tipii ăştia, în frunte cu Lino Martin, se pricep la amprente aşa cum mă pricep eu la pisici... De fapt, nu e bună comparaţia, eu mă pricep un pic la pisici. Dar pe caraghioşii ăştia i-am lucrat cum am vrut. Domnule comisar... — Haide să gustăm din ţuica asta ardelenească, altfel ne ciumurlim. Nu vreau să te otrăvesc, puştiule, fii convins! — Domnule comisar... — E trecut de miezul nopţii. Poţi să-mi spui pe numele mic. — Bine, Maximilian. Sau, dacă preferi, Maximilien… Am găsit pe sticla aia blestemată tot felul de amprente, ale contelui, ale barmanului, ale boy-ului şi ale... — Ale Abatelui de Ferarra. — Nici vorbă de aşa ceva. — Ale cui, atunci? Ale mele? Ar fi culmea! — Ale marchizei. — Nu mă zăpăci, puştiule. De unde ai tu amprentele doamnei de Brinvilliers? — Când te-ai întors în noaptea aceea din cabina Joséphine i ai adus un pocal gingaş, cu amprentele ei. Pentru orice eventualitate. Am studiat amprentele. Le-am fotografiat. Pentru orice eventualitate... — Ai să ajungi un mare detectiv, puştiule. Dar în nici un caz mai mare decât mine. — Am să încerc să păstrez mereu o juma de milimetru diferenţă... — De ce ai ţinut în acest caz, s-o eliberezi pe marchiză? 176

— N-are unde fugi... De fapt, pe tine am vrut să te eliberez fiindcă... deocamdată, singur, nu pot să ajung la un rezultat. De-aia am inventat un fals culpabil – ştiu eu dacă fals? — Aşa deci... Fără mine..? — Chiar aşa! Găsind un fals vinovat în persoana Abatelui, trebuia să vă eliberez împreună – şi pe tine, şi pe marchiză. — Ce strategie, puştiule! Tot timpul mă imiţi. — Dacă imiţi un idiot – spuse Ad. Mocanu, nu eşti decât un ridicol. Când imiţi un grand seigneur, eşti doar pe jumătate ridicol. Tu, Maximilien, nu eşti un grand seigneur. E trecut de miezul nopţii... Maximilian Cornea, marele poliţist, izbuti să surâdă. Ad. Mocanu continuă cu întrebările. — Care pot fi relaţiile reale dintre Abate şi Bandit?. Care e „jocul” lor? Ce rol are „Cartoforul” din revolverul căruia s-a tras asupra Abatelui – după cum pretinzi tu? — Iar tu nu eşti convins? — Nu, zise „puştiul”. — Să mă ia dracu dacă cobor de pe „The Silver Bird” înainte de a face lumină! — De acord, Maximilien. Am să te ajut. Şi acum am să gust din ţuica ardelenească a lui Iuga Martin. Inspectorul sorbi, apoi avu un mic surâs răutăcios. Ştii ce cred eu, Maximilien? În cazul acesta, Iuga Martin este omul care ne lipseşte. Te superi? — Puştiule! îşi încruntă sprâncenele comisarul. Iuga Martin e un băiat deştept. Dar nu e totdeauna mai deştept decât mine. Ai înţeles, puştiule? — Nu e obligatoriu ca totdeauna cineva să fie mai deştept decât altcineva, domnule comisar. E în funcţie de poziţia astrelor. — Eşti mistic! Un detectiv nu are voie să... — Nu ştiu ce înseamnă a fi mistic. Dar un poliţist ce lucrează sub ordinele domniei voastre de doi ani, o lună şi şapte zile şi... 48 de minute, are suficient timp să vă cunoască. Cu condiţia ca să nu fie un grand gredien, ca să folosim din plin limba engleză... Ad. Mocanu zâmbea. Şi superiorul său zâmbea. 177

— Fie, acceptă Maximilian Cornea. Voi rezolva cazul cu ajutorul tău. Ai ceva împotriva marchizei? — Această femeie – ca orice femeie – este elementul ce complică lucrurile, se eschivă şi se explică abilul Adrian Mocanu. — Ele, femeile, totdeauna creează complicaţii. Dar ce neam face fără ele? — Eu o cred nevinovată, merse mai departe Ad. Mocanu. — Nevinovată şi fermecătoare... ca o vrăjitoare şi o otrăvitoare, completă Maximilian Cornea. Eşti obosit? Nu? Nici eu. Mai întâi, se trage din revolverul „Cartoforului” în Abate. Ce dovezi avem? Fragile. Absenţa faimoasei reverende? Chiar şi o veveriţă ar surâde... — Veveriţele totdeauna surâd, comentă Ad. Mocanu. — Mai ales când le dai nuci... Cine a tras? „Cartoforul”? Are un alibi, dar dacă facem praf alibiul? Doi: Yholdy moare otrăvit cu stricnină... — Ba nu, Maximilien, îl corectă pe şef Ad. Mocanu. Alta este formularea pentru punctul doi: marchiza de Brinvilliers îl corupe pe marele Maximilian Cornea şi-l imploră să vegheze asupra fragilei existenţe a soţului ei. — Nu mă întrerupe, puştiule. Contele, otrăvit de spaimă – şi nu numai de spaimă – mă invită la un pahar şi-mi cere şi el, să-l ocrotesc, ţinându-i cât mai multă vreme soţia în pat. Patru – patru de la pat. Contele bea şampanie şi moare, Cinci. Eu şi cu marchiza suntem puşi în cătuşe... — Nu chiar în cătuşe... — Nu chiar... dar dacă tot trebuia să fim puşi sub stare de detenţie, de ce nu ne-au rezervat aceeaşi celulă? — Justiţia e nemiloasă, parcă nu ştii? Şase: Abatele este legat la pat şi numărat, ca la box... — O mică răfuială între „gorile”... Se făcuse prea târziu, sau prea devreme pentru a ajunge la o concluzie. Ad. Mocanu se duse în cabina lui, la culcare, la rându-i şeful Brigăzii a 3-a Criminale dormi adânc şi fără vise până ce uşa lui fu deschisă. Privi ceasul. Ora nouă dimineaţa, desigur i se aduce cafeaua, dar în loc de cafea neagră răsări figura întunecată a secundului Hobson. 178

Ofiţerul nu făcu nici o introducere protocolară, nici măcar nu dădu bună dimineaţa. Zise: — Căpitanul Haag e mort. Comisarul sări din pat, mai stacojiu decât pijamaua lui, tot stacojie. — Împuşcat. Pe o scară secundară între puntea A şi B. — Cine se afla în preajma lui? — Marchiza de Brinvilliers, contesă de Yholdy. — Tot timpul ne împiedecăm de ea... — Şi dumneavoastră v-aţi împiedecat, domnule comisar! Cei doi bărbaţi se scrutară cu asprime. Chiar atunci intră băiatul cu cafeaua. „Lasă cafeaua şi dispari!” porunci Hobson. — Domnule secund Hobson... — Acum sunt căpitan! — Aşa, deci... Detectivul îşi scărpină bărbia; îl examină fără grabă pe proaspătul căpitan. Şi oare ce gânduri îi treceau prin cap? — Care e scopul vizitei, capt’n? Îmi ceri concursul sau mă arestezi? Hobson îl privea pe comisar. Ambii se priveau. Ambii se priveau de la un nivel de demnitate. Interesant e Că nu se temeau unul de celălalt. Poate că nici nu aveau motive. Era înarmată? — Nu, domnule detectiv. În orice caz, nu era înarmată în momentul când a sosit acolo doctorul Hopkins şi ofiţerul Lino Martin. — Alţi doi oameni de care mă împiedic mereu. — De când au urcat la bord marchiza şi contele, fiecare se împiedeca de celălalt, tot timpul, observă, nu fără rezon Hobson. Aceştia doi au stricat echilibrul. Procedează cum crezi, domnule comisar Corneya. — Maximilian Cornea, mister Hobson. Procedez! Încep chiar cu dumneata. Dă-mi te rog arma! Hobson îi întinde obuzierul de 45, comisarul îl mirosi, îl aruncă neglijent. — Domnule Hobson, aveai vreo şansă să ajungi căpitanul lui „The Silver Bird”? — Nici una. Câtă vreme era în viaţă căpitanul Haag. 179

— Îţi dai seama că e o afirmaţie gravă? — Eu nu glumesc niciodată, domnule! — Rău faci. De ce nu ţi-ai căutat un post de comandant? Îl meriţi. — Nu mai am treizeci de ani, domnule. Aceasta e vârsta la care doreşti să ajungi căpitan de navă. Am trecut de patruzeci. M-am obişnuit cu nava asta. Şi nava cu mine. Să mergem. Îmi iau revolverul? — No, capt’n! Nu pot conduce neînarmat o cercetare criminală. — Ţi-l împrumut. Mai am unul. — Am să-l examinez şi pe acela, dacă nu te superi, domnule căpitan Hobson! În caz că vi se întâmplă ceva – doamne fereşte – cine devine căpitan? — Primul ofiţer, Cohl. — Şi dacă piere şi acesta? — Ofiţerul cu navigaţia, Grierson. — Dar dacă e înlăturat Grierson? — Urmează ofiţerul mecanic, Gruel. — Sper să nu ajungem atât de departe... Această ierarhie este conform tradiţiei, sau... — Tradiţia, împletită cu Regulamentul Companiei Falstaff. — Clar. Să mergem. Fie că-l treziseră împuşcăturile, fie că fusese anunţat şi el, Adrian Mocanu se şi afla în plină activitate şi efectua nişte măsurători. Joséphine de Brinvilliers, întinsă pe un şezlong, părea leşinată sau se prefăcea. Bluza ei, în toate culorile curcubeului, o prindea grozav, numai că nuanţele mai roşii ale curcubeului erau de fapt pete de sânge. Lino Martin se prefăcea că-l ajută pe Adrian Mocanu. Doc Hopkins căsca după o noapte obositoare, şi nu se prefăcea. O droaie de curioşi urmăreau de la distanţă spectacolul. Nici ei nu se prefăceau. Un glonte lovise inima, un altul perforase gâtul. Căpitanul Haag era mort de-a binelea. Oare vioara lui murise împreună cu el? Dar portretul, în ce poziţie se afla?... Căpitanul Haag zăcea la baza scării secundare dintre A şi B, capul îi rămăsese pe ultima treaptă, parcă s-ar fi rezemat... În realitate se rostogolise. Balustrada scării şer180

puia în spirală, terminându-se într-un cap de şarpe. Acolo se rostogolise Haag. Pe figura lui încremenise pentru totdeauna acel inexplicabil zâmbet melancolic. Maximilian Cornea îl studie. Oare a fost un marinar destoinic... Se pare că da. Ce l-a dus la pierzanie? Ce duce la pierzanie un bărbat? Aproape întotdeauna, o femeie... Cine l-a otrăvit pe conte? Nu cumva Haag? De ce? Dar pe Haag cine l-a „otrăvit”? Maximilian Cornea înaintă către şezlongul marchizei şi-i luă mâna. Frumoasa femeie deschise ochii. Nu era leşinată. — Ce faci, Maximilien? Vrei să-mi săruţi mâna? — Această mână merită să fie sărutată oricând. Deocamdată însă vreau, în lipsa posibilităţii de a face proba de parafină, să mă conving că această mână gingaşă nu miroase a praf de puşcă. Fără sfială comisarul duse la nas mâna marchizei şi adulmecă exact ca un – ceea ce şi era – ca un copoi. Zâmbi şters. — Mergeţi şi vă schimbaţi, lady. Domnule căpitan Hobson, te rog pune nava la... cum se zice? — La capă? — Exact. Sau cam aşa ceva. Tu ce faci aici, puştiule? — Am făcut fotografii, contrare, de orientare, încrucişate, iar acum măsurăm... — Lasă-te de fleacuri. Dar dumneata, domnule Lino Martin, ce cauţi aici? Pe mine? Fii bun şi caută-mă la tribord! — De ce să te caut acolo, când eşti aici? — De când l-ai bănuit de asasinat, comisarul nu te simpatizează, Martin. Normal. Nici eu nu prea te-aş iubi dacă mai trimite la răcoare. Ocupă-te de treburile curente, fii amabil! ordonă, fără amabilitate Hobson. Lino Martin se îndepărtă ţeapăn ca un brici. Ca un brici galben. — Ambele răni sunt mortale. Ucigaşul ar fi putut face economie cu cel puţin un glonte, observă doctorul Hopkins. Primul proiectil a traversat gâtul, a ricoşat şi s-a pierdut. Al doilea s-a oprit probabil printre vertebre. Am să-l extrag. E nevoie? 181

— Mă tem că da, Doc... Hopkins se strâmbă. Rugaţi-o pe doamna de Brinvilliers – urmă comisarul – să poftească în careu, de îndată ce se poate ţine bine pe picioare. Vreau să am o conversaţie cu această lady, asistat doar de ajutorul meu. Ai ceva împotrivă, capt’n? — Procedează cum crezi! — „Această lady” s-a şi schimbat şi se ţine foarte bine pe picioare, se auzi vocea marchizei. Comisarul nici n-o privi. Zise: — Poate fi ridicat şi dus, căpitanul. Să nu se mai fâţâie nimeni pe aici! Să mergem, doamnă. Eh, da... există pe bord vreunul ce ştie să cânte la vioară? De faţă cu Adrian Mocanu, dar ignorându-l, marchiza spuse: — Nu m-am prefăcut, Maximilien! Te-am iubit, şi poate că te mai... — Adrian, te rog să notezi, ca un grefier, punctele esenţiale, şi să intervii când crezi că e cazul. Dar să nu exagerezi, nu e chiar un interogatoriu. Căpitanul Hobson, care, întâmplător, se află şi el pe lista suspecţilor, mi-a solicitat, iarăşi, concursul. Doriţi să beţi ceva, doamnă? — Nu, mulţumesc. — În acest caz, ne vom abţine şi noi... Căpitanul pare să aibă încredere în mine. Poate să fie o tactică... poate să fie altceva... — Îmi ţii o prelegere, Maximilien? Interveni Adrian Mocanu: — Îi place să se audă vorbind. Poliţiştii sunt la fel ca şi avocaţii, le place propria voce. — Nu fi obraznic, puştiule. Când iei cuvântul în instanţă, ia cuvântul doar când instanţa ţi-l dă. Doamnă! Eu şi cu puştiul ăsta care e, ciudat, inspector de poliţie, suntem în concediu, iar de când suntem în concediu, muncim mai mult decât în zilele lucrătoare. Nu uita, Joséphine, că şi eu ţin la dumneata. Par un om vesel, dar în realitate sunt un om trist. Şi de-aia m-am făcut poliţist. — În limba română asta ar rima, observă „puştiul”. 182

— Taci. Am fost un tânăr înzestrat, Am frecventat Arhitectura. Dar la un examen foarte important, la care mă şi pregătisem temeinic, s-a întâmplat unul dintre acele ghinioane care-ţi schimbă cursul vieţii... Ce ar fi totuşi să bem ceva? Anchetele astea matinale îţi usucă gâtul! Da! La acest examen am văzut răsărind în faţa mea o floare înaltă, purpurie, o floare carnivoră şi... m-am trezit la o clinică. Icter mecanic, sau cum drakku-i zice. Mâncasem, cu o zi sau două înainte, cu un amic, două kilograme de halva. — Şi – observă marchiza – de-aia ai chef să bei acum, fiindcă ai ficatul în pioneze? — De fapt, nu beau. Mă prefac. Am ratat Arhitectura. Şi ce planuri aveam! Le Corbusier, pe lângă mine... — Le Corbusier nu mă impresionează, zise marchiza. O mulţime dintre aberaţiile arhitecturii moderne i se datorează... Oricum, ai reuşit să mă înduioşezi, Maximilien! A fost cel puţin bună halvaua? — Nu vă lăsaţi păcălită, doamnă, interveni Ad. Mocanu. Şeful ăsta al meu n-a frecventat Arhitectura şi cu greu poate deosebi un parter de un subsol. Dar el aparţine şcolii clasice, încearcă să vă intoxice cu ceea ce se numeşte în termeni juridici „ascultarea învinuitului”, partea „conversaţie prealabilă”. Marchiza purtă privirea ei verde de la unul la celălalt. Comisarul nu părea intimidat. — Bravo, Adrian! Faci exact jocul meu. Domina! Ce părere ai, asupra cui s-a tras? Cine trebuia să fie ucis, Domnia ta, sau căpitanul Haag? — Nu ştiu, Maximilien. M-am trezit dis-de-dimineaţă. Nu am un somn ca lumea... Soarele izbucnea din ocean. Singură, am inspectat punţile. Ce speram? speram să întâlnesc un om cu care să schimb o vorbă. Speram să ai şi tu o insomnie şi să te văd. Dar tu – ce oroare – dormeai. Numai câte o stewardesă ducea însetaţilor tava de argint, iar barmanii îşi aranjau tejgheaua. La comandă, ofiţerul de punte mi-a oferit o cafea. Cred că ştii. M-am întors în apartament: patru încăperi – le cunoşti! – dar parcă nu 183

încăpeam în ele, am ieşit iar. Am văzut, sau mi s-a părut că văd, o floare ţâşnind din ocean... — Şi tu?! — Ce şi eu? — Nimic. Te ascult, lady. — O viziune măreaţă şi înfricoşătoare. Străvezie în sclipirea dimineţii, carnivoră, ameninţătoare, imploratoare în acelaşi timp, floarea cânta, vorbea, povestea şi tăcea. Era un amestec de durere, de bucurie, de plăcere şi de disperare... nu sunt sigură de nimic. Doc Hopkins a ieşit din cabina doamnei... În fine, dintr-o cabină şi m-a întrebat dacă mi-e rău. A încercat să-mi ofere, un medicament, o băutură, să mă susţină. M-am debarasat de el. Aşteptam ceva. Poate aşteptam să apari tu... dar tu sforăiai încă. — Cât se făcuse ceasul când ai ajuns la scara dintre A şi B? — Te previn, marchiză, că aici începe adevăratul interogatoriu, mârâi Ad. Mocanu. — Ce echipă stranie de anchetatori! Nu-mi pasă şi nu ştiu cât era ora, fiindcă nu am ceas. Printre cadourile ce nu mi sau făcut, figurează şi un ceas. Iar eu sunt prea bogată ca sămi cumpăr din proprie iniţiativă un ceas. Am început să urc scara când, deodată, am auzit de jos vocea căpitanului Haag: „Lady...” — Pe care treaptă te aflai? — De unde să ştiu? A cincia, a şasea? Poate că intenţionam să ajung pe puntea soarelui... când am văzut că Haag începe să urce către mine cu un revolver în mână. Parcă aş fi văzut capul Meduzei... căpitanul Haag a ridicat revolverul, e beat şi are să mă ucidă, mi-am zis, dar el a zis: „Ia-l ca să te poţi apăra!” Am luat arma. L-am ascultat. Cred că Haag se afla două sau trei trepte mai jos. Ţineam uluită revolverul în mână, căpitanul se pregătea să-mi explice nu ştiu ce – aşa cred, – când se pare că el – eu nu – a auzit ceva. S-a întors brusc, a privit în jos, a văzut ceva – eu n-am văzut, şi a strigat: „DON’T SHOOT! Nu trage!” Şi-n acelaşi timp suia, cu spatele către mine, cu faţa către acel inamic invizibil 184

pentru mine, ca şi cum ar fi vrut să mă apere cu trupul său, şi-n acelaşi timp s-a. tras de două ori, căpitanul s-a prăbuşit. — Ce ai făcut cu arma ce ţi-a dat-o? — Am aruncat-o peste bord. — Ce greşeală! Te-a văzut cineva? — Nu ştiu. Am impresia că nu. — Cunoaşte cineva versiunea aceasta? — Nimeni în afară de voi doi. — Chiar ai avut impresia că Haag vrea să te apere cu trupul său? — Am avut această impresie. — A mai spus ceva căpitanul Haag? întrebă Ad. Mocanu. — A spus... a încercat să spună. Avea gâtul străpuns de glonte şi sângele ţâşnea. Comisarul se repezi la barul din careu şi turnă într-un pahar.. — Bea, te rog. Nu te ţii chiar atât de bine cum pretinzi. Şi e cazul să te ţii bine, doamnă! Nu rezolvi nimic cu leşinuri autentice, sau simulate. Ne vei răspunde peste aproximativ un ceas la următoarele întrebări: încotro privea Haag, împotriva cui s-a tras, împotriva ta sau a căpitanului, şi ce a izbutit să mai pronunţe căpitanul Haag. Meditează cu grijă! Pe punte îi întâmpină căpitanul Hobson. — Observ, zise comisarul, că ai luat arma de rezervă. — Fiindcă, replică Hobson, de la o vreme, pe nava mea nu e cazul să umbli neînarmat. Vrei să-l examinezi? — Cabina fostului căpitan e păzită? — Bineînţeles. Plecarea căpitanului Haag are loc la amiază. Sau ai ceva împotrivă? — Nu, Hobson. Cred, de altfel, că Haag nu se mai simte bine pe această navă... e prea uscat pe dinăuntru... cred că în adâncul oceanului îşi va recâştiga ceva din mediul obişnuit... Hobson se îndepărtă fără să reacţioneze în vreun fel la humorul cam macabru al comisarului. Cei doi poliţişti traversară puntea A, apoi puntea soarelui, conştienţi că pasagerii îi urmăresc ca pe nişte miracole ambulante, şi ajunseră la scara secundară, păzită de un matelot ce avea mi185

siunea de a-i descuraja pe curioşi. Discutară câteva clipe. Marinarul se apropie. Era tinerel şi fercheş. Era poate un viitor amiral, însă deocamdată arăta doar ca un june care încearcă să-şi dea importanţă. Totuşi spusele sale nu erau lipsite de bun simţ. Cum cei doi detectivi conversaseră între ei pe româneşte, oricum le venea mai la-ndemână, matelotul spuse: „Nu înţeleg limba în care vorbiţi, dar cred că ştiu ce vă interesează.” — Şi ce dacă? Ce ştii? — Vreţi să aflaţi părerea mea. Eu cred că s-a tras fie din „Culoarul Dorului” (altă fantezie a „Companiei”...), fie din ghereta tambuchiului, fie de după barca de salvare amarată acolo... Îndreptându-se către apartamentul marchizei, se ciocniră de Lino Martin. „Ştiu că nu mă simpatizezi, copoiule! Dar ce, parcă eu te simpatizez? N-are importanţă!” — Dar ce are importanţă? — Următorul fapt: am văzut-o pe doamna de Brinvilliers aruncând în mare un revolver, imediat după asasinarea căpitanului Haag. Cred că sunt singurul care ştiu că marghiza avea un revolver şi l-a aruncat în mare. — Vrei să insinuezi că marchiza...? — Nimic. Nu insinuez nimic. Dar am văzut şi vreau să se ştie. — Nu eşti singurul care ştie! Unde te aflai de ai văzut atât de bine? — La hubloul din spate al postului de comandă. Dar dumneavoastră unde vă aflaţi? — Prin preajmă! — Atunci poate că din nou sunteţi vinovatul! rosti sacadat ofiţerul bolnav de icter. — Poate, rosti nepăsător Maximilian Cornea. Dar lasă-mă să recunosc de bună voie, nu te mai amesteca, fiindcă vei lua calea revolverului aruncat de marchiză. — Ce vrei să spui? — Că am să te arunc în mare!

186

— Nu ştiu, Maximilien. Nu mai ştiu nimic. Sunt mică şi proastă, se exprimă clar marchiza de Brinvilliers, contesă de Yholdy. Nu ştiu în cine a vizat teroristul, în mine sau în căpitanul Haag, nu ştiu din care parte s-a tras... nu ştiu... totuşi... — Totuşi? — Nu sunt chiar atât de mică şi atât de proastă. Când am văzut floarea carnivoră... Detectivii schimbară o privire. A lui Ad. Mocanu era plină de suspiciuni. A lui Maximilian Cornea, încărcată de îndoieli. Era o privire de neîncredere între doi distinşi colaboratori, între doi prieteni. — În sfârşit! zise femeia, mult mai fermă. Nu sunt chiar atât oe mică şi de proastă. Căpitanul Haag, înainte de a se sfârşi, a spus ceva. Primul cuvânt… sau prima silabă, n-am reţinut-o, dar al doilea cuvânt, sau poate un nume, cred că suna cam aşa: „mec”, sau „meic” sau poate „maic”... — Care din ele? — Sunt totuşi mică şi proastă. Nu-mi dau seama. — E un nume sau un cuvânt? — Poate fi „Mc” scoţian... — Vrei să cadă vina asupra unui anume scoţian de pe vas. — Nici vorbă de aşa ceva, Maximilien. Jur! — Bine faci. Eu am totală încredere în jurămintele femeilor! De ce sticla cu şampanie otrăvită purta amprentele tale? — Purta amprentele mele? Ad. Mocanu: „Fii atentă, doamnă! Aceasta nu mai e o „convorbire prealabilă, ci atac direct!” Marchiza înclină fruntea şi medită puţin. Apoi se ridică. Era mlădioasă ca o trestie. Se duse la bar. Arătă un şir de sticle de şampanie. — Sunt din rezervele contelui. Am cerut să mi se aducă şi mie câteva. Cred că aveam acest drept. Chiar eu le-am şters şi le-am orânduit. Purtau, fireşte amprentele mele. Am răspuns la întrebare. Posibil că mi s-a furat o sticlă. Maximilian Cornea: „Posibil. Dar nu e sigur”. Marchiza îl examină cu una din privirile ei foarte verzi. 187

— Oare n-ai observat că te-am servit cu şampanie de aceeaşi marcă din care bea şi contele? Ad. Mocanu: „Nu, n-a observat. Era prea ameţit...” Comisarul: „Nu te obrăznici, puştiule! N-am observat, aşa e.” Ad. Mocanu: „În acest caz întrebarea se anulează de la sine.” Comisarul: „Repet, nu te obrăznici, puştiule!” Marchiza: „Ba ai observat. Observi totul. Am dreptul la un advocat, dacă nu la mai mulţi!” Ad. Mocanu: „Am să vă servesc drept advocat. Nu mai daţi răspunsuri pripite. Cu acest domn comisar nu e de glumit.” M. Cornea: „Iată-vă prevenită, doamnă! (Ironic) Mă întorc pentru moment la contele de Yholdy. Eu dacă din întâmplare m-aş fi născut femeie şi aş fi avut ghinionul de a mă încurca cu un astfel de idiot, fie-i ţărâna uşoară...” — Fie-i oceanul uşor, făcu advocatul apărării corectura necesară. Şi continuă: Ei bine, comisarul vrea să spună că şi el l-ar fi ucis pe conte. Adrian Mocanu o privi drept în ochi pe marchiză. Eu cred că dumneavoastră l-aţi otrăvit pe conte, doamnă de Brinvilliers! E adevărat? Răspundeţi cu da sau nu. Marchiza: „Parcă pretindeai că-mi eşti advocat, domnule!” Maximilian Cornea: „Rolurile se pot schimba iute şi sunt înşelătoare ca suprafaţa oceanului. În acest moment eu sunt advocatul, Şi în această calitate, cer radierea întrebării, ca fiind sugestivă.” Ad. Mocanu: „Mă opun radierii. O rog pe marchiză să răspundă.” Marchiza: „Prin urmare, acesta e sistemul vostru de a ancheta, domnilor... advocaţi! Răspund: nu eu l-am otrăvit pe conte.” Ad. Mocanu: „Redevin advocat. Consider răspunsul satisfăcător. Continuaţi interogatoriul.” Comisarul: „Răspunsul nu mă convinge. Doamnă, cine l-a otrăvit pe conte?” Marchiza: „Nu ştiu, domnule!” Comisarul: „Cine avea interes să-l otrăvească?” 188

Advocatul: „Atenţie, doamnă! E o capcană.” M. Cornea: „Sunteţi bogată, doamnă? Cât de bogată?” Marchiza: „Atât de bogată încât nici nu ştiu exact cât Bancheri mei de la Berna, Madrid sau Londra, v-ar putea informa exact. De asemenea advocatul meu din New York, Mr. Forest.” M. Cornea: „Contele de Yholdy era şi el foarte bogat. Sunteţi unica lui moştenitoare?” Marchiza: „După câte ştiu, da...” Ad. Mocanu: „Renunţ, pentru moment la calitatea de advocat. Precizaţi, doamnă, ce înţelegeţi prin clupă câte ştiu. Marchiza părea distrată şi stânjenită şi poate că şi era, — Dacă încercaţi să-mi puneţi în cârcă moartea soţului meu, comiteţi o stângăcie! Nu mă interesa averea contelui şi dealtfel trăiam separat, băneşte, şi nu numai băneşte, în ultimul timp. Sunt suficient de inteligentă ca să-mi dau seama că aş fi fost cea dintâi suspectă. Fie şi acesta un motiv pentru care nu ar trebui să mă bănuiţi. E adevărat, în ultimul timp îl uram. Şi atunci, de ce m-am căsătorit cu el? Sperând că se va linişti şi... oricât ar părea de ciudat, pentru a divorţa: un divorţ înseamnă despărţire definitivă, doream această despărţire definitivă. Există în America locuri unde poţi divorţa în cinci minute. M. Cornea: „Nu aţi explicat ce înţelegeţi prin după câte ştiu.” Marchiza: „Dacă sunt unica moştenitoare? Da, după câte ştiu... însă contele era un om sucit, păcat ca mi-am dat seama prea târziu, pentru că la început legătura noastră părea promiţătoare... contele provenea dintr-o familie încâlcită. Familia sa nu m-a interesat defel. Unii şi-au tras un glonte în cap, de anormali ce erau, alţii au pierit în nesăbuite expediţii de vânătoare, contele a rămas singur. Singur? Cine ştie! Poate există şi alţii care dau târcoale, într-o familie ca a lui totul e posibil. Contele avea o avere uriaşă, şi faptul îl obseda. Se temea de moarte. Mai ales se temea că va îi otrăvit.” Maximilian Cornea rânji cu neîncredere. 189

— Alţi posibili moştenitori? E prea simplu, nu-mi place. Cum s-a întâmplat? Un posibil moştenitor care se afla chiar pe navă, l-a lichidat pe conte, iar apoi a încercat s-o împuşte şi pe soţia sa, moştenitoarea directă – admiţând că s-a tras asupra marchizei şi nu a căpitanului Haag... Marchiza: „Aceste posibilităţi le-aţi formulat dumneavoastră, domnule, nu eu.” Ad. Mocanu: „Şi totuşi e plauzibil să fie chiar aşa.” M. Cornea: „Am mai spus că e prea simplu şi nu-mi place.” Ad. Mocanu: „Adevărul nu trebuie neapărat să placă. Mai aveţi ceva de spus în favoarea dumneavoastră, doamnă?” Marchiza: „Nu simt nevoia să pledez în favoarea mea! Totuşi ar mai fi ceva de spus. Contele, dacă e să-l credem, a mai fost victima a trei atentate. Teama lui de moarte era totuşi justificată...” M. Cornea: „Aţi fost de faţă?” Marchiza: „O singură dată, la teatrul din Philadelphia, în pauză contele a băut şampanie, ca de obicei, şi i s-a făcut rău. Au intervenit la timp medicii, i-au administrat vomitive, purgative, nu mai ştiu ce. A scăpat.” M. Cornea: „Ce toxic a fost folosit?” Marchiza: „Morfină”. Ad. Mocanu: „Era contele morfinoman?” Marchiza: „Nu, domnule. Nu era nici măcar un alcoolic ca lumea. El bea de frică, nu de plăcere. Nu era nimic. Doar un nobil fricos.” M. Cornea: „Şi celelalte două atentate?” Marchiza: „N-am fost de faţă. Nu ştiu ce e adevărat şi ce nu.” M. Cornea: „Sau pur şi simplu evitaţi a da răspunsuri exacte?!” Ad. Mocanu: „Protestez! Martora e hărţuită!” Marchiza (superioară): „Nu mă simt hărţuită. Iată ce ştiu din gura contelui. La teatrul din Geneva i s-a administrat fostului meu soţ o doză de acid cianhidric. A scăpat. Iar la un teatru din Lyon s-a tras asupra lui dintr-o lojă apropiată, şi iarăşi a avut noroc...” 190

Comisarul: „Iar pe nava The Silver Bird i s-a administrat stricnină şi... n-a mai avut noroc! Domina! O marchiză de Brinvilliers, posibil o stră-străbunică a dumneavoastră, împreună cu o fată, La Voisin, ambele implicaţi în crime prin otrăvire, ambele arse pe rug, au fost pe cât se pare la originea sumbrei legende cu privire la vrăjitoarele decapitate, arse pe rug, şi care totuşi nu mor, legenda despre non-morts. Cunoaşteţi ceva cu privire la asta?” Marchiza: „Nu!” Comisarul: „Răspunsul acesta vă inculpă, doamnă! E posibil ca să nu cunoaşteţi amănunte, cum să le zic, picante, din istoria Franţei?” Advocatul apărării: „Doamna marchiză de Brinvilliers nu este obligată să cunoască istoria Franţei. Cele întâmplate în secolul XVII nu au legătură – directă – cu aceste crime de pe navă. Acuzatorul să se limiteze la timpurile noastre.” M. Cornea: „Puştiule...” Ad. Mocanu: „Ştiu. Dar am să fiu obraznic! Doamnă! Căpitanul Haag s-a interpus pentru a vă apăra de nişte gloanţe ce vă erau adresate?” Marchiza: „Aceasta a fost impresia mea. De câte ori să vă spun?!” Comisarul: „Avea, căpitanul Haag, pentru dumneavoastră un sentiment de iubire?” Marchiza: „Căpitanul nu mă antipatiza. Aluzia cu privire la iubire e ridicolă. Antipatie? Nimeni nu avea vreun resentiment faţă de mine pe această navă.” Ad. Mocanu: «În afară de cel care a încercat să vă împuşte. Vă întreb: căpitanul Haag a pronunţat cuvintele sau silabele „mec”, „meic”, „mac” sau „maic”? Au fost cuvinte sau horcăitul unui muribund?» Marchiza: „Nu pot fi sigură de nimic.” M. Cornea: „Încercaţi să ne puneţi pe o pistă falsă?” Marchiza: „Nu încerc nimic. Mă plictisesc.” M. Cornea: «Cu atât mai bine. Mai povestiţi-ne ceva. Nu vi s-a întâmplat ceva deosebit pe „The Silver Bird”?» Marchiza: „În afară de moartea soţului meu, nimic. Dar moartea unui conte fricos e ceva deosebit? (Marchiza avea o 191

sclipire în ochi, cine ar fi putut preciza dacă era ironică, speriată sau chiar înfricoşată?) Am avut o permanentă insomnie, dacă aceasta poate fi considerată o întâmplare deosebită, şi, dacă nu beam seara, nu reuşeam să dorm. Iar mie nu-mi place să beau. Colindam noaptea ca o stafie, prin cotloanele navei. Unul a încercat să mă sărute cu forţa, am asistat la scene de groază între oameni căsătoriţi, geloşi, la scene duioase de iubire, între oameni necăsătoriţi, însă de asemenea geloşi, gelozia domină planeta, am asistat la... sunt acestea întâmplări deosebite? Deseori mă pomeneam în faţa apartamentului lui Paul, contele, soţul meu...” Comisarul: „Foarte interesant!” Marchiza: „Nu e interesant. E trist. Simţeam că îl ameninţă cu adevărat o primejdie. Nu-l mai iubeam, chiar îl detestam, însă nu-i doream moartea... poate din autoprotecţie... ştiam că moartea lui îmi va... Totdeauna în faţa uşii sale se afla una dintre gorile. Nu mai am ce povesti... şi sunt, acum, chiar sunt foarte obosită!” Ad Mocanu: „În acest caz să terminăm!” M. Cornea: „Aţi înşirat o serie de întâmplări pe care nici nu Ie consideraţi întâmplări. Nu aţi omis nimic?” Marchiza: „Nimic, domnule... (Ezitând) Poate ar mai fi un fleac. Cu adevărat un fleac. Într-o seară n-am fost salutată.” M. Cornea: „Pardon? Nu înţeleg.” Marchiza: „Nu e nimic de înţeles iar amănuntul nu contează. Toţi bărbaţii de pe această navă mă salută.” Ad. Mocanu: „Îi cunoaşteţi pe toţi?” Marchiza: „Nici pe departe. Dar sunt salutată, să zicem, din curtoazie. Într-o seară, pe puntea B, la tribord, un bărbat a trecut repede pe lângă mine, fără să salute.” M. Cornea: „Faptul v-a indispus?” Marchiza: „Nu i-am acordat importanţă şi am uitat imediat, dar acum, că insistaţi...” Ad. Mocanu: „Îl cunoşteaţi pe individul care nu salută femeile frumoase? Măcar din vedere?” Marchiza: „Cred că nu-l mai văzusem până atunci. Şi asta m-a cam surprins. Pe un vapor, oricât de mare, începi să cunoşti toate figurile...” 192

Ad. Mocanu: „Puteţi face o descriere a acelui om?” Oricât de obosită, marchiza ridică fruntea cu semeţie. — Bărbaţii se uită după mine, iar nu eu după bărbaţi! Totuşi... cred că arăta ca un gentleman, purta un costum deschis, avea un ten oarecum negricios, părea zvelt şi, posibil, avea. favoriţii uşor încărunţiţi. Nu mai ştiu nimic... Detectivii părăsiră apartamentul marchizei şi se serviră la bar cu o bere rece. Nu se afla nimeni în preajma lor. — Noi suntem nişte genii, declară Maximilian Cornea. Eu în mod sigur Tu, probabil, în devenire. Acest caz e penibil, un caz de rutină bun pentru bătrânul Coadă de Şobolan (porecla unui comisar). El ar scotoci cu deosebită râvnă printre pasageri, interogându-i pe cei ale căror nume încep cu „mac”, „mec”, „meic” sau „maic”. Dar noi ce facem? — Vom scotoci şi noi... În bar intră Hobson, — Domnilor, comandantul Haag pleacă. Poftiţi la ceremonie! — Desigur. Vine şi marchiza? — A fost invitată, dar nu ştim dacă vine. Hobson o luă înainte. Marchiza se afla pe punte, în rochie neagră, cu eşarfă neagră pe umeri. Mateloţii şi ofiţerii se alintaseră, Drapelul atârna în bernă. Tunul navei bubui funebru de douăsprezece ori. Era ora douăsprezece. Căpitanul Hobson rosti câteva cuvinte, simplu, sec, scurt. Se pregătiră să lanseze în mare cadavrul bine lestat când Maximilian Cornea strigă: — Opriţi! Doar pentru un minut. — Opriţi, aprobă Hobson, şi el mirat. Comisarul fugi spre cabina comandantului Haag unde îl opri marinarul pus de veghe, Cornea îl trimise la naiba, ce, nu ştie cine este el?, marinarul se duse la naiba, comisarul descuie uşa şi primul lucru care-l atrase fu portretul întors cu faţa la perete. O curiozitate – nu o curiozitate detectivicească ci pur şi simplu o curiozitate nebună îl făcu să întoarcă portretul. Rămase încremenit. Din ramă îl privea o frumoasă femeie cu ochi verzi (aşa bănui comisarul, căci fotografia bineînţeles nu era în culori), cu păr negru, puţin 193

ondulat. Nu era marchiza de Brinvilliers, însă ar fi putut fi... Marele detectiv nu era atât de naiv ca să creadă că exista sau existase o legătură reală între marchiză şi căpitanul Haag, nu, el respinse imediat această idee... era desigur vorba de una din acele coincidenţe demente... de care ne izbim prea des! În schimb, în mintea comisarului încolţi alt gând. Îl păstră deocamdată doar pentru sine. Găsi vioara căpitanului, în eşarfa ei roşie, reveni pe punte, o privi pe marchiză, cuvântă: — În amintirea bravului căpitan Haag, care a salvat viaţa frumoasei doamne de Brinvilliers, care a condus cu demnitate această navă, am să cânt ceva din vioara căpitanului Haag. Hobson tuşi. Ceilalţi aşteptau. Maximilian Cornea mai zise: După ce am fost exclus de la Arhitectură, fiindcă riscam să devin un prost arhitect, după ce m-au dat afară de la Conservator, fiindcă riscam să devin un muzician mediocru, am ajuns la poliţie unde am devenit un eminent detectiv. (Ad. Mocanu ştia că şeful său minte de stinge, dar a şti să minţi, considera comisarul, să minţi când e necesar, e o calitate...) Prin urmare nu mă descurc grozav la acest instrument, explică Maximilian Cornea. (Nu se descurca defel!) E cineva dintre dumneavoastră mai... virtuoz? Ad. Mocanu se îngrozi la gândul că nimeni din cei de faţă nu se va oferi, şi-n acest caz cum se va descurca marele criminalist? Are să cânte el... el care nici nu ştia cum se ţine arcuşul în mână? Dar iată că din rândul ofiţerilor ieşi... cine? Lino Martin, mai palid ca oricând. — Cu voia dumneavoastră, am să încerc eu! Luă vioara şi execută un „adaggio” trist, una dintre bucăţile favorite ale căpitanului Haag... Soarele bătea nemilos. O picătură de transpiraţie galbenă se prelingea pe fruntea violonistului. Iar apoi, căpitanul Haag plecă... O floare înaltă, carnivoră, salută intrarea lui în ocean... Comisarul avu apoi o scurtă convorbire cu Hobson. Detectivii se retraseră, şi-n lipsă de altă ocupaţie, luară câte un păhărel. Cam un ceas mai târziu un ofiţer intră în cabina 194

comisarului, depuse pe măsuţă o listă, salută şi ieşi. Detectivii examinară tabelul şi izbucniră în râs. Existau vreo zece Mac, vreo zece Mc., vreo zece Mike şi nenumăraţi Maknell, Makstone, Makegreen, etc, în total 54 de nume. Cincizeci şi patru de posibili suspecţi. Îi luară pe rând, exact cum ar fi făcut-o bătrânul Coadă de Şobolan. Erau întâmpinaţi fie cu ostilitate, fie cu neîncredere, când cu ironie, când cu simpatie. Pasagerii americani îi primeau cordial şi-i serveau invariabil cu whisky. La sfârşitul „turneului” detectivii se simţeau cam chercheliţi şi nu înaintaseră cu ancheta măcar un milimetru. Cerură nişte cafele tari. — Tu, puştiule, încă de pe acum eşti un mic snob şi promiţi să devii un snob remarcabil. Şi fiindcă eşti un snob, ştiu că ai la tine un dicţionar englez-român. Adă-l repede! — Aceeaşi idee am avut-o şi eu. — Dar eu am avut-o înaintea ta! Frunzăriră dicţionarul oprindu-se asupra cuvintelor macabre, mackerel, make, make-believe, maker, makeshift, make-up, making, make-up-man... Subliniată dintre acestea unele, iar Ad. Mocanu încercui cu roşu termenul make-upman, machior. — De ce, Adrian? — Aproape fără nici un motiv. Asupra contelui, dacă e s-o credem pe marchiză, s-au produs trei atentate, toate trei la nişte teatre... — Dar a fost ucis pe o navă... — Şi nava asta e un fel de teatru... — Şi unde ajungem cu „machiorul”? — Mă tem că nicăieri, domnule comisar. — Nu este prima înfrângere pe care o suferim. — Şi nici ultima. Astfel trecu ziua aceea, şi următoarea. Nimic nou. „The Silver Bird” se strecură printre nişte insuliţe, apropiindu-se de Colombo. Detectivii stăteau pe terasă şi se consolau bând ceva rece. Marchiza se plimba singură pe puntea sporturilor. — Invitaţi-o, domnul comisar. — La ce bun, puştiule? 195

— Hm... Eu pot să mă retrag. Spre mirarea lor, doamna de Brinvilliers veni singură şi nesilită de nimeni la masa lor. Comisarul trase un fotoliu, frumoasa femeie se aşeză. — Am venit să-mi iau rămas bun. — Cum aşa? Steward, un Martini pentru Doamna! — Îl accept, mulţumesc. Mâine debarc la Colombo. Cei doi poliţişti se priviră. — De ce debarcaţi, lady? — M-am plictisit de această navă, domnilor. — Ce coincidenţă! Şi noi ne-am plictisit. Şi noi debarcăm la Colombo. — Cum? Mă urmăriţi? — Nici gând! Suntem, totuşi, în concediu. Dar pe „The Silver Bird” am lucrat ca nişte robi, şi fără nici un succes. — Orele petrecute cu mine, au fost ore de robie, Maximilien? Femeia vorbise atât de direct încât comisarul roşi. Ad. Mocanu dădu să se ridice, marchiza îl opri. — Rămâi, domnule. În fond nu e nici un secret. Îl iubesc. Şi brusc figura doamnei de Brinvilliers se încordă. Pe punte, mai jos, trecea repede un bărbat zvelt, negricios, elegant, sigur de prestanţa sa. — El este! spuse marchiza. — Care el? — Bărbatul care nu m-a salutat... — Am să-l provoc la duel. Hei, mister! strigă Maximilian Cornea. Cel interpelat nici nu întoarse capul. Comisarul porni după el. Inspectorul porni după comisar. Gentlemanul dispăru într-un coridor. Poliţiştii îl urmăriră. Gentlemanul începu să fugă. Poliţiştii începură să fugă şi ei. După o urmărire sălbatecă, îl încolţiră într-un cotlon. Gentlemanul se întoarse cu faţa şi îndreptă către poliţişti un revolver. Comisarul îl recunoscu. Ad. Mocanu îl recunoscu. Maximilian Cornea izbucni în râs. — Fără glume proaste, Lino Martin! — Sunt contele Alexander de Yholdy! 196

— Nu mai spune! Şi dacă eşti conte, de ce faci când pe fostul poliţist, când pe ofiţerul de navă, când; pur şi simplu pe pasagerul misterios? De ce te machiezi? Murind, căpitanul Haag a încercat să explice, dar n-a avut timp, iar noi am fost derutaţi de acel „make” crezând că e un nume. De ce te machiezi, de ce ai încercat să fugi? Pentru mine nu poţi fi decât un asasin. Am în buzunar o armă. Am mâna în buzunar. Înainte ca tu să apeşi pe trăgaci, vei fi ciuruit. N-ai nici o şansă. Nu ştii că ţinteşti. Ai tras în conte, în teatrul acela, şi ai rănit un pensionar. Ai tras în marchiză şi l-ai ucis pe căpitanul Haag, Dacă tragi în mine, vei ucide pe unul din curioşii de la capătul culoarului. Dă-mi arma! Imediat! Comisarul mirosi ţeava revolverului şi zise „da, cu el s-a tras recent”. Apoi scoase din buzunarul vestonului o brichetă şi râse. „Asta e arma mea! Eu nu umblu înarmat în afara serviciului. Ţi-am tras o cacialma, machiorule! Adrian, ai o batistă curată?” — Poftim, comisare! Maximilian Cornea luă batista, o examină, o mirosi. — De când îţi parfumezi batistele, Adrian? Şi tu o curtezi pe marchiză? Nu-mi răspunde, lasă! Imobilizează-l pe individ. Nu fi prea blând cu el! Cu o forţă ce nu i-ai fi bănuit-o, cu o brutalitate ce nu-i semăna, Ad. Mocanu îl înşfăcă pe conte, pe machior, pe ofiţer, în sfârşit pe individul din faţa sa. Maximilian Cornea comise şi el un gest nu tocmai gentil: scuipă zdravăn în batista subalternului său. — Iartă-mă, Adrian, am să te despăgubesc... Şi comisarul începu să frece vârtos faţa celui prins. În câteva minute apăru un chip nou: nu mai era nici Lino Martin, nici pasagerul misterios. Acum semăna cu un viezure, iar ochii mici trădau teamă şi răutate. Comisarul surâse încântat. — Figuri noi, figuri noi! Eşti un machior priceput.. Dar eu sunt un mare detectiv! Haide, Lino Martin, sau conte de Yholdy, sau cine drakku oi fi! Înainte marş! Îl escortară până la terasă, unde marchiza aştepta. 197

— Doamnă, vă prezint un individ ce pretinde că ar fi şi el conte, Alexander de Yholdy. Dacă nu minte, e poate unul dintre acei „moştenitori necunoscuţi” de care aţi pomenit. Poveştile cu moşteniri nu prea mă pasionează. Eu consider cazul rezolvat, A fost un fleac pentru mine. Speram într-un deznodământ mai... colorat. Nu, nu-mi datoraţi nimic... Miaţi plătit frumos. Comisarul se înclină în faţa marchizei şi se întoarse către fostul secund. — Căpitane Hobson, îţi predau un dublu asasin. Pretinde că e conte, dar nici că-mi pasă! În cabina lui vei găsi o trusă de machiaj, bine garnisită. Ascunde-o! Altfel e în stare să se deghizeze iar... şi iar... Toamna, într-o seară ploioasă, Adrian Mocanu zise: — Pun pariu că ghicesc de ce sunteţi cam trist, uneori, domnule comisar. — Prea multe ghiceşti tu, puştiule! — Da. Vă cuprinde dorul de nişte ochi verzi... — Ascultă, Adrian, cine sunt eu? — Celebrul şef al Brigăzii a 3-a Criminale. — Bravo! Ai ghicit şi acum! Ce locuinţă am eu? — O cameră. — Pardon! O cameră şi un antreu. Marchiza mi-a oferit palate înconjurate de parcuri, lachei în cămăşi albe, pantaloni de dril şi cizme argintii, mi-a oferit, cadou de nuntă, The Blue Château, bănuiesc că e un fel de castel în Spania, în sfârşit mi-a oferit inima ei. — Ştiu. Şi nu aţi primit. — Nu. — Din cauza strălucitei noastre profesii şi a dragilor noştri borfaşi? — Să zicem că da. Şi-apoi eu sunt orice, dar maquereau, nu. — Domnule comisar! Ştiu că mă consideraţi un băiat deştept. Dar sunt chiar mai deştept decât vă închipuiţi, spuse cu impertinenţă tânărul. Mai există un motiv, foarte 198

serios, pentru care aţi refuzat inima marchizei. Să vi-l spun eu, sau preferaţi să mi-l spuneţi dumneavoastră? — Deci şi tu ştii? — Ştim cam la fel de mult amândoi. — Prin urmare – comisarul renunţă pentru moment la infatuare – amândoi ştim că pe căpitanul Haag l-a ucis „machiorul”, dar că pe contele de Yholdy nu e chiar sigur că tot el l-a otrăvit... — Exact, aprobă „puştiul”. Care e varianta dumneavoastră? — Ara trei, Adrian. Poate că tot „machiorul” e în cauză. Dar e posibil ca pe Yholdy să-l fi aranjat căpitanul Haag în persoană, dintr-un fel de gelozie... retroactivă, să-i zicem, ştii, oamenii sunt imprevizibili, prea bine semăna marchiza cu fosta lui iubită pe care a pierdut-o în împrejurări ce nu le vom cunoaşte niciodată... — Niciodată...? — În acelaşi timp nu sunt sigur, nu sunt deloc sigur, că nu chiar marchiza de Brinvilliers l-a otrăvit pe conte, soţul ei. — Şi-n acelaşi timp e posibil ca marchiza să-l fi otrăvit pe conte în colaborare cu Haag. — Întotdeauna vrei să ai ultimul cuvânt, puştiule. E marele tău defect! Ad. Mocanu surâse trist. — Încep, fără voia mea să-l copiez pe şeful meu... Apoi, tânărul surâse şi mai trist. Zise: Şi cu toate acestea, o iubiţi şi acum pe marchiza de Brinvilliers! — Cred că da, recunoscu, bărbăteşte, marele detectiv. După un interval de tăcere, Ad. Mocanu reluă: — Prin urmare, credeţi că nu vom şti niciodată cine a fost misterioasa iubită a căpitanului Haag? — Cred că nu, puştiule. — Atât de rar sunteţi modest! Deci nu ştiţi?! Dar eu ştiu. — Tu? Nu mai face pe grozavul! — Acum şapte, opt ani, poate nouă, am citit prin ziare – eram elev – cum aţi operat la Constanţa, da, la Constanţa, una din marile dumneavoastră arestări. V-aţi strecurat pe 199

post de bărbat fatal în patul unei faimoase jefuitoare de bijuterii, şi astfel aţi aflat amănunte chiar din gura ei. Cam la fel a procedat, în urmă cu vreo trei sute de ani, un poliţist francez, Desprez, cel care a arestat-o pe Marie d’Aubray, marchiză de Brinvilliers, otrăvitoare, sau vrăjitoare. Desprez s-a travestit în popă şi astfel a intrat în mănăstirea unde se ascunsese prima otrăvitoare din neamul Brinvilliers. Dumneavoastră v-aţi travestit în bărbat fatal, n-a fost greu. Atât acel Desprez, cât şi dumneavoastră nu aţi folosit procedee loiale. Comisarul căzu pe gânduri. — Loiale! Cum poţi fi loial cu cei neloiali? Ia spune-mi, Adrian, cum o cheamă pe hoaţa aia? Nu cumva...? — Clotilde... — Clotilde?! — Clotilde de Brinvilliers! preciză Ad. Mocanu. Era minunat de frumoasă, iar din reportaje reieşea că are ochi verzi, păr negru. Poza ei a apărut şi din faţă şi din profil. Ca şi-a dumneavoastră, de altfel, Alcătuiaţi o armonioasă pereche! Sunt însă foarte mirat că nu aţi remarcat asemănarea frapantă dintre acea jefuitoare de bijuterii şi marchiză! Cum se poate, domnule comisar? Comisarul medita o clipă. Răspunse evaziv: — De câte ori o vedeam pe marchiză, venea un ecou în amintirea mea. Dar nu ştiam cum să-l localizez. Ce să-i faci, chiar şi pe un om mare ca mine îl poate lăsa memoria. Maximilian Cornea rămase posomorât. Îi venea greu să-şi recunoască slăbiciunile. Vorbi ca pentru sine: — Surori? Verişoare? Simplă coincidenţă? Nu cred în coincidenţe! Vrei să afirmi, Adrian, că acea Clotilde a fost marea dragoste a căpitanului Haag? Că eu, arestând-o, am ruinat viaţa căpitanului Haag? — Cam acesta ar fi adevărul crud. Dar, în fond, nu v-aţi făcut decât datoria. — Hm!... — Dar dacă Joséphine şi Clotilde sunt una şi aceeaşi persoană? 200

— Absurd, protestă comisarul. Una a devenit marchiză, cealaltă hoaţă de mare calibru. Cel mult surori. Imposibil să fi fost una şi aceeaşi persoană, mi-aş fi dat oricum seama. — Nimic nu este imposibil, domnule comisar. — În orice caz, aici ne izbim de o limită. Ceea ce ştim sigur este că în primul plan al acestor întâmplări a fost, fără voia sa, căpitanul Haag. — Nu dumneavoastră, domnule comisar? — Lasă ironiile, puştiule! Dacă mă gândesc bine, tot eu am fost în prim plan.

201

202

LEONIDA NEAMŢU CHIRIE PENTRU SPERANŢĂ EDITURA TINERETULUI

203

Pentru a preveni tendinţa unor cititori care încearcă să localizeze acţiunea şi să ghicească personajele, autorul precizează că acest roman este o fantezie a sa, neavând nici o legătură cu fapte, locuri sau persoane reale, eventualele asemănări fizice, similitudini de situaţii sau potriviri de nume, fiind în întregime datorate hazardului. L. N.

204

ACORD Plicticoasă mai poate fi viaţa unui agent secret!… Atâtea fire invizibile de descurcat şi de încurcat… Barem de ţi-ai găsi câteva clipe de uitare alături de o femeie. Dar un agent secret n-are voie să iubească! (Din cugetările Bătrânului Detectiv) Îl paraşutară la miezul nopţii, sub cerul negru, deasupra pământului întunecat. Sinistră clipă! Ţinându-şi respiraţia, ridică ochii şi crezu că vede o scurtă pâlpâire de lumină la bordul avionului în viraj; era poate ultimul salut, un semn de omagiu aproape funebru, pe care i-l adresa pilotul cu prilejul despărţirii definitive. Atinse solul lunecând pieziş prin văzduhul tăios şi paraşuta se prăbuşi alături cu foşnet surd, dezumflată şi moartă. Rămase lungi minute adunat lângă pământ, în timp ce un lung vuiet interior tălăzuia în el ca un ocean revărsat… O agitaţie se stârni undeva pe-aproape şi prin reflex se aplecă şi mai mult, ca pentru a se feri de lovitură. Se afla la marginea pădurii şi înţelese că şi acolo se desfăşura o urmărire, umbrele galopară pe lizieră, apoi ţipătul, lung, disperat. Deşiraţi în salturi prelungi lupii încolţiseră ciuta. Strigătul de jale se transformă în hohot întrerupt. Se ridică şi fugi până ce văzu cele două fiare privindu-l de la câţiva paşi cu ochi fosforescenţi. Nu se mişcau de lângă prada ce încă se mai zbătea. Îşi cumpăni greaua povară din spate şi căută cu un gest înfrigurat arma. Ţinti între ochii lupului din dreapta; trăgător de precizie, nu putea să greşească. Lupul, cu labele dinainte sprijinite pe grumazul căprioarei, îl privea neînfricat, parcă aşteptând lovitura. Celălalt lup aştepta şi el. 205

Izbucni în râs amar şi ascunse arma. Zădărnicie! Se îndepărtă, aplecat sub greutatea ce-i strivea umerii; totuşi se opri o clipă să privească înapoi. Cei doi lupi sfâşiau prada, încă vie.

CAPITOLUL 1: SURÂSUL COLONELULUI HARS Fu o clipă solemnă când, la ora unsprezece şi treizeci, heighlüngerul Matel îl primi în biroul său de la Cartierul general pe colonelul Hars. După ce dădu salutul oficial („Trăiască Lüngerul!”), Hars rămase lângă uşă, ţeapăn, cu faţa neclintită ca o mască mortuară, aşteptând ca superiorul său să binevoiască a i se adresa primul. Două cicatrici alăturate pe pometul obrazului stâng contribuiau la înfăţişarea rece şi cruntă a colonelului, despre care circulau de pe acum legende ce avuseseră timp să ajungă la urechea lui Matel; aceste cunoştea legendele, şintr-un anumit punct al sufletului se temea de Hars. — Mă bucur că te-ai întors! Felicitări, felicitări! Toate au mers bine, după cum am aflat. — Precum aţi spus, răspunse colonelul, scurt, sec, parcă neobservând tonul voit familiar al heighlüngerului. Matel îl privi cu admiraţie şi spaimă vagă, amintindu-şi că într-o bună zi şeful serviciului trei, colonelul Hars, omul din faţa lui, va trebui să dispară. Cu aura asta de erou, împrejurul mutrei sale crunte, putea să devină curând un rival de temut. — Ia loc. Hars! Abia acum colonelul înaintă şi, evitând fotoliul pe care-l indica Matel, se aşeză pe unul din scaune, cu aceleaşi mişcări precise, aproape rigide. Abia acum Matel observă o schimbare pe faţa lui Hars: obrazul i se scofâlcise rău de tot, ochii se înfundaseră în orbite, încercănaţi ca după lungi desfrâuri, iar cicatricele de pe obraz ardeau ca două flăcări; pesemne ultima călătorie, dublată de o misiune din cale206

afară de dificilă, ce-i drept, îndeplinită la punct, îl epuizaseră, în fine, pe colonel. Şi Matel se bucură. Aşezându-se, Hars scoase, tăcut, o coală dactilografiată, pe care o întinse cu un gest iute, neaşteptat de felin, peste birou, depunând-o sub ochii lui Matel, care înregistra cuvântul „Raport”. — Ei bine! De vreme ce te afli aici, prefer raportul verbal, zise binevoitor heighlüngerul, dând la o parte hârtia. — Prefer să citiţi, replică Hars. — Dar de ce? Haide, te ascult. — Prefer să citiţi, repetă colonelul, exact pe acelaşi ton. Matel, învins (fir-ar al dracului! Hars îl învinsese totdeauna în ocazii din astea!), oftă şi, luând hârtia, glăsui tare. Hars privea drept înainte, nemişcat, cu palmele aşezate pe genunchii lipiţi, în atitudinea lui dintotdeauna, încăpăţânată, rece, neprietenoasă. Citindu-i raportul, Matel simţi să-l urăşte din tot sufletul. „După cum reiese dintr-un mesaj radio, interceptat de serviciul patru şi descifrat de serviciul trei, pe teritoriul nostru, probabil deasupra pădurii Lucinend, în urmă cu circa zece zile, a fost lansat de Aliaţi agentul A-2. Ce se ştie despre A-2: 1) Este supranumit „Piele de Căprioară” sau „Blondul”. 2) Este unul dintre cei mai abili oameni ai Aliaţilor. Ochitor de clasă. Cunoaşte la perfecţie limbile principale europene. Posedă cunoştinţe vaste în diferite domenii. Neîntrecut – subliniez! – neîntrecut în arma deghizării. 3) Ε principalul vinovat al dezastrului din sectorul # 88 –71. 4) Poartă răspunderea morţii generalului Böhm în România. 5) Vânează primejdia: curajos, nepăsător, ponte nebun. Ce se poate presupune despre A-2: 1) Origine latină: francez, italian, sau român. (?) 2) A pus la cale operaţiunile ce au dus la răpirea generalului Kimgsen. (?) 3) I-a lichidat pe agenţii noştri Arno-Z şi Arno-O. (?) 207

4) Are treizeci şi cinci de ani. (?) 5) A fost rănit de cel puţin trei ori. (?) 6) Consumă alcool. (?) Ce nu ştim despre A-2: 1) Când şi unde a intrat în serviciul Aliaţilor? 2) Este căsătorit? 3) Îl interesează banii? 4) Suferă de nervi? 5) În vederea cărei acţiuni a fost paraşutai? Iscălit: Şeful Serviciului trei, Colonel Ηars Era un raport tipic „Hars”. Precis, şi totuşi derutant şi uşor absurd. «Ce rost are, gândi Matel, să notezi la rubrica „Ce nu ştim despre A-2” că habar n-ai dacă e căsătorit sau dacă suferă de nervi, când în fond nu ştii altele, mult mai importante, cele cuprinse la „etc”?!? Hars inventase sistemul cu „ce ştim”, „ce nu ştim” şi „ce presupunem” şi caraghioslâcul ăsta ajunsese până sus de tot, până la urechea Lüngerului, care lăudase ideea şi-l recompensase pe colonel. Poţi să spui ceva?» Matel îşi aranjă cravata – era în civil – pe când Hars se prezentase în uniformă de gală, cu toate decoraţiile… De altfel, conform uzanţelor, ca totdeauna. — Dragul meu… (Matel tuşi. A i te adresa lui Hars cu „dragul meu” era curată neghiobie! Totuşi reluă:) Dragul meu, presimt că ţii cu tot dinadinsul să încerci o confruntare cu acest fantomatic A-2, „Piele de Căprioară”, „Blondul”, în fine… — Dacă veţi da acest ordin, răspunse colonelul glacial, cu glasul său uscat. — Dar am ghicit, nu? Ţii morţiş să ai acest caz? — Cum veţi hotărî. — Nu doreşti să fii dumneata cel care-i va pune Blondului ştreangul de gât? 208

— Eu, personal, nu-mi permit să doresc nimic. Execut doar ordinele. „Fii blestemat!” mormăi heighlüngerul. Şi aproape strigă: — Ei bine, colonel Hars, îţi dau acest ordin: înşfacă-l pe A2! — Voi face tot posibilul, zise Hars, ridicându-se. Vă rog sămi trimiteţi şi confirmarea. — Cum? — Confirmarea ordinului, în scris, aşa cum se obişnuieşte. — Ah, da… Bei un coniac? — Mulţumesc, nu. — Coniac franţuzesc, Hars! — Mulţumesc, nu beau în timpul serviciului. Şi dând salutul oficial, colonelul ieşi. „De-ai crăpa!” gândi Matel.

CAPITOLUL 2: EM ŞI VRĂJITORUL Cei doi lupi flămânziseră iar. Chiar pe marginea pădurii galopa un vânt răcoros, în care adulmecau boturile ascuţite şi hrăpăreţe. Tristeţi seculare tremurau sub ramurile arcuite ale bătrânilor arbori. Lupii alergau pe sub arcadele verzi, puternici, supli. Deodată, omul! Cunoscutul miros al celui ce stăpâneşte firea şi e mai tare decât fiarele. Toamna încă abia bănuită, pe dunga zării atinsă uşor de otrava coaptă a timpului, iarna, anotimpul când lupii sunt mai puternici decât oamenii şi au voie să-i sfâşie – încă dincolo de închipuire, poate sub rădăcinile pădurilor din Continentul Necunoscut. Şi astfel, lupii ocoliră omul, respectând legea şi datina, oprindu-se ceva mai departe, doar spre a-i urmări mişcările cu ochii curiozităţii. Blondul ieşi din pădure, scuturându-se de frunzele şi ierburile uscate ce i se agăţaseră pe haine. Purta ochelari de soare şi avea părul ciufulit. Curând ajunse la vechiul drum 209

de ţară pe care altădată tropoteau castelanii înzăuaţi, gonind spre iluzorii ibovnice strânse în centuri de castitate. Iată-l! Un tânăr şi frumos domn, cu păr auriu mătăsos, şchiopătând pe drumul prăfuit, sprijinindu-se cu eleganţă în bastonul cu mâner sclipitor. Se aplecă şi culese din marginea drumului trei delicate flori albastre. Un automobil puternic îl ajunse din urmă şi frână, deşi Blondul nu-i făcuse semn să oprească. Tromba de praf se văl urea înaltă în spatele maşinii. — Hei! Bună ziua! — Slavă Lüngerului! răspunse Blondul la salut. — Dacă mergi către Pressen, te pot lua în maşină. Este loc! — Mulţumesc, foarte, foarte! Dar prefer să mă plimb. Mulţumesc încă o dată! Rămase un minut sprijinit în baston, urmărind spatele negru, sclipitor al maşinii ce se îndepărta. Satul începu pe neaşteptate, în dosul unui şir de plopi; Blondul se călăuzi după turnurile bisericii, ştiind că în preajma ei se află şi vechiul han. Se aşeză într-un colţ al fumegoasei cârciumi şi ceru vin. Câţiva bătrâni, un invalid în cârje, cu cracul drept al pantalonului întors în sus şi prins la brâu, şi două femei care nu erau sătence, ci aveau un aer urban destul de deocheat, formau clientela risipită prin unghere şi hrube, în spaţiul acela mare, sub tavanul boltit care te îndemna la chefuri crâncene cu pahare de sticlă groasă, muşcate în dinţi sănătoşi de carnivor tânăr. Mai era timp până să se întunece, un servitor însă făcea pregătiri pentru camuflarea ferestrelor, pentru ca lumina să poată fi aprinsă mare şi în voie; o dată cu înserarea aveau să pice aici, în grupuri sau singuratici, oameni speriaţi de perspectiva bombardamentelor de noapte asupra Capitalei, sau perechi ilicite, atrase de odăile cu paturi străvechi ale hanului, în care cu ajutorul vinului şi al farmecelor se putea goni pentru câteva ceasuri spectrul adevărului şi spaima morţii. Blondul gustă din vinul neaşteptat de bun şi se gândi la cei doi lupi umblători după pradă în ora aceea a amurgului. 210

În cârciumă se aprinseră vechile lămpi şi, în lumina ce se posomora spre margini, faţa Blondului păru schimbată: pomeţii îi ieşiseră mai mult în afară, obrajii se supseseră, ochii sclipiră uşor măriţi, părul luci stins şi în general Blondul îmbătrâni cu patru, cinci ani. Se auzeau maşinile grangurilor venind spre Pressen, ca la un refugiu. Aproape fiecare casă ţărănească mai răsărită găzduia familii fugite din oraş. Un civil înalt, masiv, bătrâior îl deranjă pe Blond. — Ε voie? Era deja cherchelit, păstrând totuşi o înfăţişare respectabilă de profesor de latină şi greacă. — Eu vreau să distrug moartea! zise bătrânul, turnându-şi vin. Blondul nu-l auzi. Fluturi de noapte năvăliseră în încăpere şi dănţuiau în răsuflarea călduţă a lămpilor. Ca-n vremurile bune, mesele se încărcaseră cu pahare şi farfurii şi plutea un miros bun de mâncare, parfum acriu de murături şi amăruiul răcoros al vinului proaspăt scos din pivniţă. Iluzia speranţei pe care o căutau şi o găseau aici fugarii nocturni ai oraşului. — Eu vreau să distrug moartea! repetă tare profesorul de greacă şi latină. — Distruge întâi viaţa şi astfel vei distruge şi moartea! Moartea se hrăneşte din viaţă, răspunse Blondul, privindu-l cu seriozitate. Înţeleptul deşertă un pahar şi rămase un minut pe gânduri. — Nu eşti prost de loc, constată, scuturându-şi capul cu trufie. Ai urmat cumva cursurile mele? Îmi permit să cred că numai un fost elev al meu poate vorbi atât de profund… Pe poeţii latini îi cunoşti? Sper că i-ai parcurs din scoarţă-n scoarţă… Te-ai întrebat vreodată cum şi de ce şi-au compus cântecele? — N-am citit şi nu citesc niciodată nimic în afară de ceea ce scrie Lüngerul, răspunse Blondul tare şi scurt, să fie auzit, şi privi în altă parte. Consternat, înţeleptul tăcu. 211

În schimb, în spatele Blondului se iscase de undeva o umbră: — Dragul meu, ai debitat o prostie glorioasă! Lüngerul n-a avut niciodată nimic împotriva poeţilor latini, care sunt fără îndoială încântători, mai ales că nu i-am citit niciodată. Femeia trăsese cu urechea la discuţia lor şi se apropiase pe nesimţite de colţul unde se aflau, părăsind masa ei unde rămăseseră trei bărbaţi. Aceştia băuseră mult şi vorbeau toţi dintr-o dată. — Poeţii latini, continuă ea, sună savuros ca o langustă proaspătă! Am să iau loc lângă voi, fiindcă homosexualii mei – gest discret al capului către masa celor trei cheflii – s-au îmbătat, au devenit bădărani şi duc o discuţie porcoasă… Îmi dai o ţigară, moşulică? Dacă-mi dai o ţigară, îţi permit să ne povesteşti tot ce vrei despre poeţii latini. Şi chiar să ne reciţi, deşi nu pot suferi versurile! Numele meu este Mata, zise ea întorcându-se de astă dată către Blond. — Minunat! Poate că Mata Hari, făcu acesta. Poate că execuţia n-a avut loc, sau poate ai înviat… — Nu! Mata Murse. Prietenii îmi spun Em-em, datorită celor două iniţiale M. — Mai simplu ar fi Em, opină Blondul. Em-Em, înseamnă să-ţi scrânteşti limba. — Fie, spuneţi-mi Em. Şi tu, moşulică, poţi să mă numeşti Em, şi-ţi dau voie să mă şi priveşti, deşi ai o expresie tare lubrică, dacă-mi oferi o ţigaretă. Şi dacă dai de băut, fireşte! — Eu îmi repet întrebarea, interveni înţeleptul: v-aţi gândit vreodată de ce scriu scriitorii? — Dumneavoastră v-aţi gândit vreodată de ce vânează lupii? — Nesuferitule! strigă Em. Lasă-l pe moşulică să ne explice de ce scriu scriitorii! — Am să vă explic, da, am să vă explic: scriitorii care scriu într-adevăr o fac fiindcă-şi închipuie că au alături o frumoasă stenodactilografă care aşteaptă cu stiloul în mână continuarea. — Eşti un vis, zise Blondul privind-o pe Em. Orice scriitor ar fi fericit să-ţi dicteze continuarea. 212

— Pe tine cum te cheamă? îl întrebă fata. — Paul. Îl privi cu o expresie brusc alarmată. — Şi ce ai de gând? — Să mai beau un pahar. Ea izbucni în râs: — Să bem împreună un pahar şi să uităm că fiecare zi a vieţii noastre se încheie cu un „va urma”, fără să fii sigur că va fi scris şi capitolul următor! Se făcuse târziu. Cineva intră în cârciumă zbierând: — Alarmă! Bombardează Capitala! O sticlă zbură învârtindu-se şi se sparse de uşă, la câţiva centimetri de capul turbulentului. Oamenii nu voiau să fie deranjaţi. — Nu ne interesează! Tacă-ţi gura! Nimeni nu ieşi afară să vadă Capitala arzând, să vadă reflectoarele încrucişându-şi spadele şi fermecătoarele flori ale exploziilor pe cer. Cu toate acestea, pe căi necunoscute, prin pământ, pe sub pământ, prin văzduh, prin rădăcini, sau de la arbore la arbore, de la plantă la plantă, ceva din vibraţia dezastrului clătină văzduhul ameţit. După fiecare ecou rostogolit al exploziei, vocile se ridicau cu o notă mai sus, cerând vin, cerşind dragoste, făgăduind, ameninţând… Se petrecu un lucru ciudat: lămpile pâlpâiră aproape stingându-se şi în timp ce încăperea se legăna intre lumină şi întuneric, ca în timpul unui cutremur lent, în uşa întredeschisă se auzi o zbatere de aripi şi deodată sub tavanul afumat începu să zboare o mică pasăre neagră, ce scotea ţipăt scurt şi ascuţit ca o virgulă. — Dă-mi o certitudine, cât de mică, se aplecă Em către Blond. Degetele ei lungi îi atinseră braţul. O cât de mică certitudine m-ar salva. Blondul privi paharul cu vin scânteietor în lumina galbenă a lămpii, îl mirosi şi-l gustă iar, ca şi cum ar fi vrut să câştige şi el certitudinea că vinul mai există, şi că e vin şi nu altceva, apoi o privi. Nu văzu nimic în afara ochilor imenşi, probabil căprui, care, deşi trişti, sfidau universul cu un licăr de ironie. 213

— Îmi ceri o certitudine… mie, care nu cred în nimic! Nimic n-are importanţă, nu cred în nimic. Singurele certitudini în seara aceasta sunt înţeleptul nostru profesor de greacă şi latină şi vinul. Vinul este dulce, iar profesorul nostru amar. De ce nu bei? — Paharul meu e gol. Mai toarnă-mi! Ai un nume care nu ţi se potriveşte: Paul. Fii sincer, dacă eşti în stare de aşa ceva: e numele tău adevărat? — Cine mai poartă azi numele adevărat? râse Blondul. Cu toţii ne-am pus măşti ce rânjesc… Am intrat în zodia măştilor… Sper că nu mă iei în serios. Şi sper de asemenea că bombardamentul a încetat. Mica pasăre neagră, care până atunci se mulţumise să zboare sub tavan, făcu un picaj fulgerător şi atinse ceafa profesorului de greacă şi latină, care moţăia de mult timp cu faţa în palme. Acesta tresări, căscă ochii şi întrebă ce s-a întâmplat. Din izbitură pasărea ricoşă în perete şi căzu în ungher, zbătându-se acolo. Un servitor o ridică şi o azvârli afară. Printre mese umbla un bătrân vrăjitor, făcând mici scamatorii la preţul de un pahar de vin bucata şi oferindu-se să ghicească în palmă, favoare ce o taxa cu un pahar de vin plus o ţigară. Patefonul fu pus în mişcare, femeile invitară la dans bărbaţii. Vrăjitorul luase palma stângă a lui Em, dar, înainte de a-şi începe prezicerile, ceru plata. Bău paharul şi trase din ţigară. Se dansa vechiul tangou „Sfârşitul este aproape”. Blondul se ridică de la masă şi ieşi frecându-se de coastele dansatorilor. Rămase nemişcat, sprijinit în baston, cu ţigara stinsă între buze, până o simţi pe Em în spatele său. — Vrei să pleci? — Ce ţi-a prezis vrăjitorul? o întrebă. — Viaţă lungă şi fericită. Împlinirea tuturor dorinţelor… De ce pleci? — Este certitudinea pe care o căutai: viaţă lungă şi fericită. Blondul se întoarse către ea. În răcoarea nopţii umerii femeii tremurau. Eşti drăguţă, zise Blondul. Încă o certitudine. 214

— Ce părere ai despre mine? întrebă Em. Cum îţi explici prezenţa mea în mijlocul hoardei de beţivi, târfe, homosexuali, psihopaţi? Ţi-ai dat seama, sper, că nici un om nu e normal aici, în afară de noi doi. — Mă întreb dacă mai există oameni normali. La urmaurmelor ce înseamnă să fii normal? Nu e asta cea mai mare anomalie? — Noi doi n-am reuşit să ne ameţim, deşi am băut mai mult decât ceilalţi. Cum îţi explici prezenţa noastră aici, a mea şi a ta? insistă femeia. — Ce ţi-a mai prezis vrăjitorul? reveni Blondul luându-i mâna. Câţi copii vei avea? — N-a spus nimic de copii, deşi sunt convinsă că pot avea câţi doresc: am un pântec perfect, rodeşte de-l atingi numai cu o floare… — Asta e bine. Civilizaţia are motive să fie liniştită. Când toţi bărbaţii vor crăpa în războaie, tu şi cele ca tine vor asigura perpetuarea omului… cu ajutorul florilor. Veţi naşte oameni-flori, o să fie grozav de vesel… — Nu mi-ai spus ce părere ai despre mine! — Ai nevoie de certitudini. Ce deşărtăciune! Uite o piatră! O certitudine! — Prostule! Ştii ce mi-a spus vrăjitorul? — Că ai să ajungi soţie de general… — Eşti cretin. Aici, în palmă sunt… — Lasă-mă să ghicesc. Ai în palmă o coroană regală, vei fi amanta unui prinţ moştenitor. — Eşti beat, ţi-ai pierdut orice urmă de umor! — În palma ta vrăjitorul a depistat un semn misterios: vei deveni agentă secretă, vei hotărî din umbră destinele continentelor, ca Mata Hari… — Taci! Vrăjitorul a văzut în palmă nişte ochi… Ochi de fiară, ochi de lup!… Patru ochi… — Lupii au doar câte o pereche de ochi. — Vrăjitorul a spus că vede în palma mea doi lupi! Blondul tresări fără să vrea. Din cârciumă se auzeau strigătele bărbaţilor întărâtaţi de băutură. 215

CAPITOLUL 3: JUCĂRIILE INGINERULUI SIBLE Omul îl întâmpină cu o privire înspăimântată. — Sunteţi de la Z.Z.? — Poate, răspunse Blondul. — Cum, poate? Sau sunteţi de la Pestago? Sau faceţi parte din B.B.? — Poate, răspunse Blondul, La radio se transmitea ceremonia finală, prilejuită de înmormântarea generalului Sturm. Vorbeau camarazii săi de arme, evocându-i vitejia, lealitatea şi umorul de care dăduse dovadă în toate ocaziile. Ultimul urma să ia cuvântul Lüngerul, care, ca de obicei, trebuia să pună punctul final. Bărbatul care-i deschisese uşa Blondului şi care acum se foia neliniştit pe scaun nu mai părea tânăr; Blondul îl examina abia mascându-şi curiozitatea. Inginerul Sible era înspăimântător de slab. Îi lipsea mâna dreaptă, retezată mai sus de cot. În mijlocul craniului mic, ochii albaştri sugerau o candoare nepotrivită cu omul. Postul central de radio tocmai transmitea cuvântarea heighlüngerului Matel: vocea vibrând emoţionată, fiindcă Matel se putea emoţiona sincer în orice condiţii, evoca momentul – de neuitat – când l-a cunoscut pe cel călătorit definitiv cu un etaj mai sus… — Ce doriţi de la mine, domnule? întrebă exasperat inginerul Sible. Blondul se căută prin buzunare, scoase un carnet şi-l deschise. De fapt, îl deschisese la o pagină goală. — Păstraţi-vă calmul, domnule inginer. — Ε plăcut să ţi se spună „domnule inginer”, mormăi cu un surâs posomorât Sible. Oamenii încep să uite cuvântul „domnule”, care sună atât de odihnitor… Astăzi toată lumea urlă „camarade inginer”… Ce înseamnă aia „camarade”? Doamne! Dar am uitat că sunteţi de la Z.Z. La radio răsuna fanfara. Se intona un marş de luptă, după care trebuia să vorbească Lüngerul. 216

Blondul urmă prefăcându-se că citeşte din carnet: — Dacă nu mă înşel, şi sunt aproape sigur că nu mă înşel, aţi călătorit în dimineaţa zilei de optsprezece ale lunii trecute cu avionul, spre Bressensd… Sible sări în picioare şi ciotul mâinii drepte i se zbătu jalnic. — Pentru Dumnezeu!… Îmi doriţi moartea? De ce vorbiţi aşa tare… aici? — Cum? Aveţi microfoane şi în camera asta? se miră Blondul, făcând o mutră ipocrită. Inginerul deschise o uşă şi trecură într-o odaie mai mică. Aici Sible se aşeză şi deodată izbucni într-un râs piţigăiat, nervos. — Sunt ridicol, zise. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, memoria mă părăseşte… Iar am uitat că sunteţi de la Z.Z…. Pestago sau B.B…. Şi, dacă e aşa, ce importanţă mai are faptul că microfoanele transmit… transmit… Şi că toate ungherele sunt prevăzute cu aparate de ascultare. — Păcat că nu putem savura în întregime cuvântarea Lüngerului. Ce vă face să credeţi că aveţi microfoane în casă? — Nimic, gemu Sible. Dar astăzi… în camera asta, în orice caz sper că nu e nimic. — Bun! Să revenim. Ε vorba de călătoria pe care aţi făcuto la Bressensd… Avionul care v-a dus acolo a pornit înapoi spre Capitală peste un ceas, dar pe drum s-a prăbuşit. N-a rămas nici un supravieţuitor! — Ce nenorocire!… oftă Sible. — La Bressensd aţi rămas două zile. Trăgând la hotelul „Atlantic”, unde aţi cunoscut o anumită individă… de joasă provenienţă… — Domnule! Sunt văduv de douăzeci de ani… Cred că-mi pot permite… — Vă puteţi permite orice, n-am nimic de obiectat. Şi totuşi, regretabil că nu putem auzi discursul Lüngerului la înmormântarea bietului Sturm! — Să trecem dincolo… amânăm discuţia… — O, nu, e prea grav ceea ce vreau să vă comunic. Trec peste şederea la Bressensd, peste excesele… hm! N-are nici o 217

importanţă! V-aţi înapoiat în Capitală tot pe calea aerului. Ei bine, avionul acesta, care şi-a continuat peste patruzeci şi cinci de minute drumul spre sud, s-a prăbuşit şi el! Toţi pasagerii au pierit… — Ce coincidenţă groaznică… — Poftim? se miră Blondul. Coincidenţă? O spaimă grea şi o toropeală paralizantă îl cuprinseră deodată pe Blond, îşi apăsă pieptul în care părea că vechea rană se deschisese şi sângera. O clipă durerea îl străpunse ascuţită ca un pumnal. Îl vedea pe Sible gesticulând, poate încercând să se dezvinovăţească, dar nu-l auzea, sau dacă-l auzea, cuvintele lui îşi pierduseră deodată importanţa. În mijlocul tăcutului, fumuriului val, ca dintr-un abur, se ivi mâna îngustă, cu degete prelungi şi subţiri, şi degetele aproape străvezii prinseră uşor mica monedă de argint azvârlită pe masă. Oftă, străbătut de o nostalgie fără sfârşit. Mâna se înălţă încet şi ochii mari, căprui se adânciră asupra lui. Erau ochii lui Em. Mâna aceea albă, fragilă, frumoasă pluti ca un vis în faţa privirilor, purtând mica monedă de argint, strălucitoare ca o oglindă. Şi iarăşi o văzu pe Em, întreagă, în faţa lui şi desigur la masă era şi bătrânul înţelept, dar beat, vai, şi înţelepciunea lui beată, şi… — Ε al tău banul acesta? Mi-l dai mie? întrebă Em. Şi iarăşi numai mâna, subţire, şi albă, în faţa ochilor. — Ia-l! Em se ridică de la masă şi, înălţându-se în vârful picioarelor, azvârli cu putere mica monedă. Argintul se rostogoli clinchenitor, se izbi de un perete şi ca viu sări iar în văzduh lucind, şi iar se rostogoli zburând spre întuneric prin uşa întredeschisă. — Am plătit, zise Em. Blondul nu ridică ochii spre ochii ei. Îi privea încă mâna. — Ce ai plătit, Em? — Chirie… Acum Blondul o privi în faţă: două lacrimi mari, străvezii, luminoase se rostogoleau pe obraji. 218

— Chirie, pentru ce, Em? — Chirie… pentru speranţă, spuse femeia şi culese cu degetul una din lacrimi; cealaltă se rostogoli pe decolteu şi rămase acolo, sclipitoare şi pură. Blondul tăie cu o mişcare iute văzduhul în faţa lui şi dădu la o parte perdeaua. — Aţi spus coincidenţă, domnule Sible? Am auzit bine: coincidenţă? Inginerul îl urmărea cu ochii holbaţi, Respiră o dată, de două ori, de trei… — Fie, zise. Mă predau. Arestaţi-mă. — Ai vreo băutură în casă? întrebă Blondul. Sible îşi şterse fruntea cu palma. Purtarea ciudată a acestui agent… cu atât mai neliniştitoare, cu cât nu răspunde, şi nici nu… Se ridică să aducă vişinată. Îi rămăsese o sticlă de la Anul nou, primită din partea unei rude îndepărtate… Nici nu se atinsese de ea. — Stai! îl opri Blondul. Unde mergi? — Mi-aţi cerut băutură… — Sper că n-ai de gând să te sinucizi? Inginerul rânji cabalin, trist, nu zise nimic. Reveni cu sticla de o culoare plăcută, odihnitoare. Turnă băutura aromată în păhărele cu picior înalt şi subţire. Blondul se ridică deodată şi trase un sertar al dulapului de bucătărie de lângă fereastră. Mobilele în cămăruţa aceea erau desperecheate şi puse alandala. Inginerul îl urmărea cu totul resemnat. Blondul scoase din sertar câteva scule: cleşte, şurubelniţă, presă, câteva calupuri de dinamită şi nişte cutii ovale metalice, ce conţinuseră cândva bomboane de ciocolată. — O simplă percheziţie, şi te-ai dus pe copcă… Prin urmare aici, în orele libere, inginerul Sible îşi confecţionează maşinile infernale… Ciudat război porţi dumneata!… Ştii de unde am aflat că păstrezi aici toate… fleacurile astea? Nu? Te uitai mereu peste umărul meu spre acest dulap… Eşti naiv ca un nou născut! Îl urăşti pe Lünger? Nu eşti singurul… Şi, fiindcă-l urăşti, pui maşini infernale în avioanele care 219

transportă civili, femei şi copii… Şi-ţi închipui că eşti un adevărat binefăcător al omenirii. Grozav erou! Sible, mărunt şi slăbănog, se repezi şi singura-i mână zgâlţâi pieptul Blondului. Congestionat, părea gata, gata săşi dea duhul. — Destul, domnule! Poate că ai dreptul să mă arestezi, sau să mă ucizi, nu ştiu, dar n-ai dreptul să mă chinuieşti! N-ai dreptul! — Să bem! zise Blondul. Nu te înfierbânta! Excelentă vişinată! Ce vrei, domnule Sible?! Ai comis o serie de greşeli, una mai grosolană decât cealaltă, şi numai un noroc nesperat şi faptul că te consideră inofensiv şi… iartă-mă, fricos şi slab, te-a ferit de neplăceri… Dar nimic nu e definitiv! Ai sustras dinamită şi există doi oameni care au observat, ei însă nu te vor turna, cel puţin deocamdată. Măcar ştii în ce scop se face şi unde va duce tunelul pe care l-ai proiectat? Nu ştii… Ai făcut să pice două avioane cu oameni nevinovaţi, şi… — Avioanele acelea transportau funcţionari ai Lüngerului, agenţi ai Z.Z.-ului, B.B.-ului, Pestagoului, comandanţi de închisori şi lagăre şi alţi ticăloşi, scrâşni inginerul. Nu-mi pare rău că le-am… — Nici un funcţionar de seamă, nici un comandant de lagăr şi nici un agent nu se aflau în cele două avioane. Mai bea! Diversiunea este o artă, domnule Sible! Practicată la întâmplare, devine crimă! Îmi permiţi să-ţi văd braţul amputat? Şi Blondul atinse ciotul sărman ce atârna deasupra umărului drept. Inginerul se trase înapoi. — Dumneata eşti nebun! Ce comedie e asta? Nu-ţi permit, nu-ţi permit, eu… — Bine, foarte bine, făcu Blondul. Mai bine decât mă aşteptam. Numai că eşti cam slab… Suferi de stomac? — Doamne fereşte… Stomacul meu funcţionează ca un mecanism… Dar de ce mă cercetezi ca pe o vită? — Va trebui să te hrăneşti mai bine… Mai regulat… Pun pariu că renunţi deseori la masa de seară. Spune-mi, domnule inginer, ai dumneata idee ce este un crucişător, un 220

cuirasat, un torpilor, un submarin? N-ai fost militar niciodată… Dar gradele militare măcar ştii să le deosebeşti? Dacă nu, chiar azi vom…. Blondul intră în pădure. Într-un luminiş cei doi lupi, sătui, (vânaseră în timpul nopţii) păreau că aşteaptă ciocnirea Terrei cu un astru necunoscut din constelaţia Scorpionului. Se odihneau lupii. Între privirile lor încrucişate Blondul se aşeză. Piele de Căprioară îl căută pe prietenul său de joacă, Bătrânul Mocasin. — Bătrâne Mocasin, mă auzi, mă auzi, mă auzi? Bătrâne Mocasin, şapte şapte unu unu, mările viforoase şi piraţii teribili… Blondul scotoci prin buzunare şi scoase o monedă; o aruncă spre cele două fiare care-l pândeau… — Poftim, lupilor! Chirie… pentru speranţă!

CAPITOLUL 4: AGENTA SECRETĂ RX2TS Colonelul Hars o primi în cabinet puţin înaintea amiezii. Conform obiceiului, îi arătă un scaun în dreptul înaltei ferestre ogivale, unde lumina cădea tăioasă, chipul colonelului rămânând, discret, în penumbră. Se afla pentru a doua oară în faţa temutului şef al serviciului trei şi constată că acesta slăbise, trăsăturile feţei se adânciseră şi se lungiseră şi, atât cât putea să vadă prin perdeaua de umbră, colonelul părea să fie bolnav, sau chinuit de griji mari. Hars o lăsă minute în şir să aştepte, făcând însemnări cu creionul pe marginea unei hărţi, apoi ridicându-şi umerii o lovi brusc cu privirile ochilor săi cenuşii. — Agenta RX2TS! Sunt extrem de ocupat, spune repede ce ai de spus! Femeia îşi schimbă poziţia, oferind colonelului priveliştea frumoaselor ei picioare. Un zâmbet dispreţuitor, ca un seism 221

lent sub un cer de zi mohor îi ă păru să ascută şi mai mult faţa lui Hars. — Îmi face plăcere să-mi amintesc, domnule colonel, că numele meu este… — Numele nu are importanţă! Dacă ar fi după mine, aş desfiinţa numele oamenilor, înlocuindu-le cu cifre şi iniţiale, e mai practic şi mai secret. Pentru mine eşti RX2TS, după cum eu sunt pentru dumneata… — …RX! N-am uitat, fiţi fără grifă. Vă comunic concluziile mele cu privire la Paul Delun. — Faptele întâi, iar concluziile… lasă-le în seama mea! — Faptele? Femeia avu un râs impertinent, aţâţător. Fie şi faptele! Conform indicaţiilor pe care le-am primit în scris… de la dumneavoastră, am făcut cunoştinţă la cârciuma din Pressen cu Paul Delun. Cu domnul Paul Delun, fiindcă e un domn… el nu bruschează femeile! Am fost nevoită să-l acostez la modul cel mai ordinar, altfel… Domnule colonel, dumneavoastră ştiţi de ce scriu scriitorii? — RX2TS! Eşti în toate minţile? — Aş dori o cafea, domnule colonel. Deşi îmi sunteţi şef, trebuie să vă purtaţi cât mai curtenitor, fiindcă sunt femeie… Şi apoi aveţi atâta nevoie de mine! Sunt una din cele mai isteţe agente şi în orice caz cea mai frumoasă! Şi apoi… dumneavoastră nu ştiţi din ce cauză scriu scriitorii… — Nu divaga, o întrerupse Hars. Iată cafeaua, serveşte, dar iute! În spatele femeii se ivi căruciorul pe rotile, împins de un bărbat scund, în negru. RX2TS sorbi din ceşcuţă, aşteptând să iasă chelnerul. — Aţi dorit fapte, iată faptele: în centrul discuţiei au stat cu cinste poeţii latini şi motivele pentru care scriu scriitorii! La masa noastră a fost prezent şi un profesor de latină şi greacă, pensionar, bătrâior şi… afemeiat. Mai târziu un ghicitor ambulant mi-a prezis viitorul, citindu-mi în palmă. Apoi a apărut nevasta profesorului de latină şi greacă, a făcut scandal, era să-mi scoată ochii, şi, în fine, a plecat ducându-şi în cârcă pensionarul. În încheiere, eu şi cu dom222

nul Delun am mai deşertat o sticlă de vin. El îmi mângâia genunchii, pe sub masă. Pentru prima dată privirea colonelului coborî asupra picioarelor ei. RX2TS tăcu pentru a nu-l conturba. Clipa de desfătare a ochilor colonelului trecu imediat. Em continuă: — Discuţia noastră a fost frivolă, presărată de mici capcane întinse de mine. Aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, Paul Delun a fost rănit de trei ori pe front, fiind în cele din urmă reformat datorită anchilozării parţiale a genunchiului drept. Şchioapătă… uşor. Şi e cavaler al Crucii de Sidef cu Diamant. În cele din urmă el a cerut o cameră, în care ne-am retras amândoi. — Pe urmă? — Ε necesar să spun? — Absolut necesar! — Pe urmă am făcut dragoste, domnule colonel? Ţine şi asta de meserie, nu? În pat bărbatul se dezbracă de haine şi de taine. Mi se pare că această înţelepciune vă aparţine. — Şi Paul Delun s-a dezbrăcat? — De haine, da. De taine, nu prea. Poate nici nu le are, sau poate că tainele lui nu ne interesează, sau e prea abil. Bărbaţi ca el, fiindcă e un bărbat şi jumătate, vă asigur, păstrează în suflet un domeniu obscur, închis tuturor. Paul Delun face parte, dacă-mi permiteţi să vă explic, din acea categorie de bărbaţi stranii, mândri, încăpăţânaţi în a rămâne ei înşişi până la capăt, de care se îndrăgostesc prosteşte şi nebuneşte femeile; se îndrăgostesc de ei poate fiindcă nu-i înţeleg… Dacă n-aş avea misiunea stabilită, cred că mi-aş pierde şi eu capul pentru acest Paul Delun… care pare să aibă unele trăsături comune cu dumneavoastră, domnule colonel! Pentru prima dată privirea lui Hars păru să trădeze o curiozitate reală pentru fiinţa din faţa sa. — Nu, fireşte, nu, continuă RX2TS, nu e vorba de purtări, el fiind un gentlemen, iar dumneavoastră, un bădăran… Asemănarea e în ceea ce nu se vede… într-o constantă, într-o anumită ne… 223

— Prin urmare de el nu te vei îndrăgosti din motivul pe care l-ai… îngânat singură mai înainte, iar de mine nu te vei îndrăgosti fiindcă este interzis, ne-am înţeles? o întrerupse Hars, brusc indispus. — Misiunea, în ceea ce-l priveşte pe Paul Delun, continuă? Hars o privi ţintă, din penumbra lui, tăcut, părând a-i cântări cuvintele. — Şi dacă nu continuă, pot să mă întâlnesc cu el… neoficial? Bineînţeles, fără să mă îndrăgostesc. Hars nu răspunse nici de asta dată. Îi întinse un plic sigilat, uşor, din vârful degetelor, privind undeva în spatele femeii, absent pentru o clipă doar, fiindcă imediat reveni: — Noile instrucţiuni! Necurtenitor până la capăt, aşteptă ca ea să se apropie pentru a lua plicul. Fascinată de privirea tăioasă a colonelului, RX2TS plecă ochii, vag nedumerită de un gând. — Citeşte-l aici! Hars instituise o procedură ciudată de transmitere a dispoziţiunilor importante: în plicuri sigilate pe care agenţii le desfăceau în fata lui, aşa cum făcu şi RX2TS. — Ai înţeles? Ai reţinut cele cinci puncte? Ε limpede? Femeia făcu semn că da. Arde-l!… Poţi pleca! În timp ce Em se apropia de uşa capitonată, Hars nici nu se ridică. Deodată vocea lui o pironi: — RX2TS! Agenta secretă se opri. — Ei bine, vorbi Hars, spune-mi acum ce ţi-a citit în palmă ghicitorul? Rămase înmărmurită. Ceilalţi au dreptate, e omul surprizelor, exact la asta nu se aştepta. — Ghicitorul a văzut în palma mea nişte ochi… două perechi de ochi de lup. — Şi ce semnificaţie are pentru tine o astfel de prezicere? — Nu ştiu, domnule colonel. — Ah, nu ştii… Nu ştii!… Să te mai întreb ceva. RX2TS întinse gâtul, ca pentru a prinde mai bine cuvintele lui Hars.

224

— Nu mi-ai spus, zise acesta, de ce scriu scriitorii? Agenta secretă îl privi cu ochii mijiţi. Pe faţa ei trecu o umbră de spaimă. Nu, colonelul nu zâmbea. — Scriitorii scriu… începu. De unde frica aceasta? În felul cum punea Hars întrebările era ceva diabolic… Să-i spună? Năpădită de o mare tristeţe, simţi cât de inutile sunt cuvintele: o lumină trecătoare păru să umanizeze o clipă figura parcă scrijelată a colonelului, — Oh, zise, cine ştie… Cine ştie. Poate scriu închipuinduşi o inimoasă stenodactilografă care aşteaptă continuarea…. Hars, fără a o privi, murmură: — Poţi pleca, RX2TS!

CAPITOLUL 5: BĂTRÂNUL DETECTIV Oraşul tentacular vuia de fanfare: făcea parte din deghizament. Cu cât bombardamentele nimiceau mai temeinic Capitala, cu cât numărul clădirilor neatinse se micşora, cu atât creştea numărul fanfarelor. Femei masive şi urâte, de tip „jandarm”, luau, între alămuri, locul bărbaţilor trimişi pe front. Ciudat lucru, toate femeile se urâţiseră. Cerul plutea încet către miazăzi, zgâriat de ţevile lungi şi subţiri, ca nişte trompe de ţânţar, ale armelor antiaeriene. Şase tancuri grele huruiau pe Bulevardul Învingătorului printre cazanele în care fierbea ciorba populară de fiecare vineri şi, după ce ocoliră cu semeţie statuia ultimului împărat, schimbară garda împrejurul Cartierului General al Lüngerului. Tancurile ce ieşiseră din serviciu se urniră din loc aproape simultan, ca la o comandă. Mirosul acru al fierturii populare ce clocotea în cazane supravegheate de matroanele Z.Z.-ului se împrăştia până în străzile mărginaşe şi flămânzii oraşului, cu nasurile dilatate, înfipte în vântul călduţ, sperau că în ziua aceea norocul va abate asupra strachinei lor un oscior cât de descărnat… 225

Blondul îşi ocupă locul în şirul de oameni şi aşteptă cuminte. Luă strachina aburindă şi se retrase între cei care sorbeau cu zgomot zeama de varză, când auzi în spate: — Idiotule! Nu se îmbrâncise şi nu călcase bombeul nimănui, prin urmare măgulitorul cuvânt nu îi era destinat. De aceea nici nu se întoarse, preocupat doar de ciorba sa, căreia îi acorda atenţia plină de respect a omului care ştie că mâncarea e o treabă serioasă. Fu apostrofat iar: — Idiotule! În spatele Blondului se oprise un bătrânel scund şi firav, într-un costum negru, demodat, ca o carapace de cărăbuş nocturn, purtând pe creştet o tragicomică şapcă bălţată cu cozorocul întins, parcă scoasă din arsenalul unui bal mascat de la începutul veacului. Se agăţase şi el cu străşnicie de o strachină cu ciorba, în timp ce mâna cealaltă, înarmată cu un linguroi cât toate zilele, tremura uşor în drumu-i repetat de la farfurie la gură. Nu părea să-l fi supărat nimeni, cu atât mai puţin Blondul, care totuşi se îndepărtă încetişor. Isprăvise ciorba, luând aerul cel mai satisfăcut, restitui tacâmul şi-şi făcu loc să iasă din înghesuială, când observă că măruntul şi bătrâiorul personaj îl urmăreşte, încăpăţânat ca o umbră de care nu te poţi dezlipi. — Idiotule, mare idiot mai eşti! Blondul se opri. — Sunteţi prea amabil, domnule! Cu cine am plăcerea? — Nu mi-a trecut prin cap că poţi fi chiar atât de idiot! replică bătrânul. Avea gâtul uscat şi subţire, cozorocul uriaş al şepcii îi umbrea faţa îngustă şi străvezie. Părea să fie un bătrân clovn, aproape decimat de băutură. „Un maniac”, îşi, zise Blondul, deşi în zona obscură şi încăpăţânată a minţii sale stăruia gândul că trebuie să fie cu totul altceva. Şi dădu să plece. Dar înainte de a face primul pas, nu se putu abţine: — Nu doriţi să vizitaţi târgul de fecioare de la Blow? Veţi putea alege două sau trei fetiţe de doisprezece, treisprezece ani, pe cinste… 226

— Nu eşti doar idiot, eşti şi cretin! fu răspunsul prompt al diabolicului personaj. — Complimentele dumneavoastră îmi merg drept la inimă! N-am făcut nimic ca să le merit, dar mă voi strădui de-acum înainte… În orice caz, mulţumesc! — Triplu idiot! Minte de peşte sătul! De care picior şchiopătezi? De dreptul sau de stângul? Sau pe rând, când de unul, când de celălalt? Uluit, Blondul îşi privi pantofii proaspăt văcsuiţi. — Ca un începător, pe cinstea mea! Continuă bătrânul, inexplicabil de furios. Şi după ce se asigură că prin apropiere nu e nimeni, zbieră: În şcoala voastră mizerabilă de spioni cretini, nu vă învaţă că… Cu un gest rapid Blondul îi astupă gura — Linişte, înţeleptule scarabeu! Sau te alegi cu un căluş în fundul gurii. Nu-mi plac scandalurile. — Bineînţeles, bolborosi bătrânul, aproape sufocat, mai ales când ai actele false! Ascultă, Piele de Căprioară, ascultă, Blondule, ascultă, A-2, am sperat şi am crezut că eşti mult mai deştept. Ăştia de la poliţia secretă sunt şi mai cretini decât tine, suferă de orbul găinilor de nu te-au dibuit până acum… În orice caz mie nu mi-ai fi scăpat! — Aşa, dacă vorbeşti liniştit, te accept, zise Blondul, calm. Cu toate că nu înţeleg nimic! Chiar, mai bine du-te la târgul de fecioare de la Blow… Bătrânul rânji strâmb. O luminiţă veselă licări în ochii mici: — Eşti idiot! — O, Doamne! Mai schimbă placa, bătrâne scarabeu. Există şi alte complimente, la fel de serafice: bou, avorton, hoit împuţit etc. — Spion ratat, asta eşti. Vino să mâncăm şi să bem ceva. Cunoşti pivniţa lui Lefke? — Tot nu mi-ai spus cu cine am onoarea? — Într-adevăr, onoarea. Aşteaptă numai. Pivniţa lui Lefke e la doi paşi, vorbim acolo. Pătrunseră în catacomba răcoroasă, cu tavanul boltit. Zidurile – combinaţie de bolovani cenuşii cu cărămizi roşii – 227

nu erau tencuite. Candelabrele din fier forjat deschideau arcuri de lumină violetă. În dreptul fiecăruia, pe perete, se aflau înfipte lumânări. Când se stingea lumina în oraş, în timpul raidurilor aeriene, aici în subterană beţia putea să continue, Ocupară loc într-una din lojile de piatră şi imediat ospătarul se prezentă. — Aici putem vorbi, suspină parcă uşurat bătrânul. Dorian, se adresă el chelnerului, el este omul. Ne lăsăm în grija ta. Ospătarul se îndepărtă, iar necunoscutul consideră necesar să explice: — Chelnerul e fratele meu. Apoi tăcu. — Grozav ce-mi plac enigmele, zâmbi Blondul, aprinzându-şi o ţigaretă „Mercur”. Undeva, invizibil, în adâncul întunecat al galeriilor, ca dintr-o altă lume, se tânguia patefonul: străvechiul vals; „Pa, Gabriella, şi pusi”. — Ah, nu mă mai trimiţi în târgul de fecioare de la Blow? observă bătrânul. Din întuneric se desprinse Dorian. Lăsă tava pe colţul mesei, turnă votcă, aranjă gustările şi dispăru. — Numai la Lefke se mai poate mânca bine şi nu se ştie cât timp încă, făcu bătrânul, scoţându-şi în sfârşit de pe cap şapca lui cu cozoroc imens. Trei chelii înaintau la tâmple şi pe mijlocul craniului său, ca nişte fiorduri. În atmosfera violetă din pivniţă, ochii întunecaţi aveau o sclipire intensă, pătrunzătoare. Deşărtă la iuţeală câteva păhărele şi îmbucă o tartină cu icre, dând dovadă de o tristă lăcomie, pentru vârsta sa. — Dorian, fratele meu, lucrează la Lefke de treizeci de ani. L-a prins şi pe celălalt Lefke, Ε mut. — Cine? — Fratele meu, Dorian. Ε mut, dar nu şi surd. — Teribil ce-mi plac muţii, zise Blondul, bând. Dacă toţi oamenii ar fi lipsiţi de darul vorbirii, răul ar fi pe cale de dispariţie, poate. — O cugetare de idiot. — Mersi! 228

Bătrânul îi împunse cu arătătorul: — În fişa ce ţi s-a întocmit la poliţia secretă, scrie că vorbeşti şi franţuzeşte. Şi încă vreo câteva limbi şi că, probabil, eşti român. Şi mai scrie că tragi zdravăn la măsea. Văd că nu se înşală! — Pentru mine enigmele au dispărut din copilărie, zise Blondul. Locuiam într-un orăşel înconjurat de dealuri prăpăstioase, roase de timp, străbătute de multe peşteri. Leam cercetat pe toate, în afară de una, care părea de nepătruns şi constituia o teribilă taină pentru toţi băieţii. — Unde era asta? În Spania, România sau Franţa? — Oh, drace! Dacă eşti un scarabeu atât de înţelept, ar trebui să cunoşti şi acest amănunt… — Mă deranjează cuvântul scarabeu. Ce e aia un scarabeu? Adresează-mi-te cu B.D.; B.D., de la Bătrânul Detectiv. — În sfârşit, o enigmă! Sunt aproape fericit, fiindcă în cele din urmă am pătruns, atunci, de mult, în copilărie, şi-n peştera tainică; am cercetat-o până la capăt şi n-am descoperit nimic. Nimic, Nici măcar un pergament misterios cu indicaţii asupra vreunei comori iluzorii… Ultima enigmă murise şi de atunci n-am mai întâlnit nici una. Până azi. Cine eşti, domnule B.D.? — Ar trebui să nu-ţi spun… Dar până la urmă ai să afli… Vom ucide prin urmare şi această enigmă. Ascultă, triplu idiot, nu ţi-ai dat încă seama că fecioara pe care o întâlneşti tot mal des, cea împreună cu care te-ai desfrânat la Pressen, Mata Μurse, zisă Em-em, pe care o alinţi cu Em, e o fiinţă din cale-afară de suspectă, una din favoritele colonelului Hars?… O să ai poate neobrăzarea să-mi spui că nu ştii cine e colonelul Hars… Blondul avu un surâs straniu: — Fireşte, nu ştiu, bătrâne şi înţeleptule scarabeu! Cine e colonelul Hars? Unul dintre glorioşii noştri comandanţi de oştire, sau poate vreun consilier al marelui Lünger? — Nu-mi mai spune scarabeu! Mă deranjează. Cât de jalnic te prefaci! Într-un timp credeam că eşti cel mai talentat 229

spion de pe continent, îmi pusesem mari speranţe în tine… Altfel nu te-aş fi ajutat… — M-ai ajutat? — Nu căsca ochii ca un cretin… — O, în sfârşit! Cretin mai merge, ca de idiot mă săturasem. Şi spui că m-ai ajutat? — Ţi-ai instalat emiţătorul la marginea cătunului Glingen, într-o şandrama părăsită. „Piele de Căprioară îl caută pe prietenul său, Bătrânul Mocasin…” Nu recunoşti, ai? Mă aflam în podul şandramalei, te ascultam şi mă simţeam perfect, parcă întinerisem… Nici tu nu te simţeai rău, având neghioaba convingere că te afli în siguranţă deplină, habar naveai că de undeva radarul colonelului Ball te filase… Când ai observat că indivizii se apropie de şandrama, ai şters-o cu aparatul în spate, dar era prea târziu, te zăriseră şi călcau pe urmele tale. O, zei! Şi pe urmă ce s-a întâmplat? Ai auzit nişte împuşcături şi ai constatat că potera te lăsase în pace… Ia spune-mi, Piele de Căprioară, ce ai crezut că se întâmplase? Blondul aprinse o nouă ţigaretă „Mercur” şi suspină: — Oh, nu m-am lăsat chinuit de gânduri! Am presupus că s-au împuşcat între ei… din cauza întunericului. — O mie de draci! S-au împuşcat între ei! A-2, cotat printre cei mai buni spioni ai lumii, are timp pentru asemenea basme! Cine te-a făcut spion? De ce dracu n-ai rămas acasă, să moţăi la gura cuptorului? Să cultivi pătrunjel şi să scarpini motanul pe sub bărbie… Asta e o meserie grea, idiotule! B.D. i-a lichidat în noaptea aceea pe oamenii lui Ball. Eu, cu câteva gloanţe trase de o mână sigură. Altfel… — Ce te-a îndemnat să mă ajuţi, bătrâne scarabeu? — Nu-mi mai spune bătrâne scarabeu. Sună neplăcut. — Atunci bătrâne crab. De ce mi-ai sărit în ajutor în noaptea aceea, bătrâne crab? — Parcă numai în noaptea aceea? se indignă B.D., meşterind o bucată de şniţel vienez. Dar când te-ai dus la tavernă de pe strada Cheiului? Jucai rolul şmecherului din marina comercială, ţi-ai pus o perucă ce te făcea să semeni 230

cu un viţel buclat. Ce cretin ţi-a confecţionat peruca aia! Trebuia să fii orb ca să nu observi că nu e părul tău original! Şi, în general, de ce tot baţi cârciumile? Majoritatea timpului ţi-l petreci prin găurile astea blestemate, parcă n-ai şti că în fiecare pândeşte câte un filator. — Tocmai asta e, bătrâne crab! În fine, ce boacănă am făcut în tavernă lui Ole Flegmann? B.D. deşertă un pahar cu vin. — Bea şi tu, zise. Întrebările tale neroade pur şi simplu mă scot din sărite! Nu-ţi aminteşti? Te-ai aşezat în colţ, ca omul care vrea să vadă totul şi să fie apărat şi din spate. Exact cum nu trebuia. Psihologia celui urmărit! La două mese spre dreapta şedea un beţivan cu nasul turtit de masă, ăla eram eu, mă prefăceam, iar într-un colţ se instalase un individ hidos care te supraveghea. Te jucai ca un nerod cu creionul, pe marginea ziarului, iar când ai plecat ai lăsat foaia aceea blestemată pe masă! Nici n-ai ieşit bine că hidosul s-a repezit curios către colţul tău. Nu mă aşteptam să fii atât de idiot, totuşi ca măsură de precauţiune am ieşit clătinându-mă în calea hidosului, am răsturnat masa şi, tot moşmonind s-o ridic, am pus mâna pe afurisitul de ziar şi repede l-am ascuns, apoi am făcut ca trenul… Adică am şters-o. — Dar ştiu că bei! — Pot să beau oricât… Nu mă-mbăt, nu-s din ăia, Blondule! Eu nu uit pe masă ziarele pe care am fircălit litere care te duc la puşcărie… — Ai dreptate, bătrâne crab… Gafe copilăreşti… Ascultă! Scrisesem ceva compromiţător pe marginea ziarului? — Nici nu-ţi aminteşti, te-ai îmbătat ca un idiot. Pe marginea ziarului ai desenat o piramidă, un craniu şi o femeie goală, iar între ele ai scris „RX”. Adică tocmai indicativul ultrasecret al colonelului Hars! — Poate am făcut-o anume, bătrâne scarabeu. Presupunând că hidosul era într-adevăr poteraş, ziarul ar fi ajuns, să zicem, pe masa colonelului. Îţi dai seama ce bătaie de cap pentru Hars” care ar fi considerat că totul e o şaradă, adică piramida, craniul şi tanti cu ăla mare…. 231

— Nu-mi mai spune bătrâne scarabeu. Te-am rugat de o mie de ori. Sună fals. — Atunci, bătrâne crab. În orice caz, îţi mulţumesc! Mă urmăreşti de multă vreme? — În sfârşit o întrebare inteligentă!

CAPITOLUL 6: „AR FI GROZAV SĂ FII CHIAR TU A2!” — Câţi ani am? Ce-ţi pasă! În timpul primului război am făcut spionaj în folosul a cinci state! Îmi plăcea să câştig mulţi fofolocos. Mulţi bani! Pe urmă m-am cuminţit, n-am mai lucrat simultan decât cel mult pentru două guverne, de preferinţă pentru două care se suspicionau, era mai pasionant. Când a venit Lüngerul la putere, eram unul din conducătorii poliţiei criminale; pentru a rezolva cazuri complicate eram chemat la Londra, Buenos-Aires sau Rejkyawick… M-am pensionat, îl uram pe Lünger. Făcând spionaj şi învârtindu-mă între asasini, am devenit, nu ştiu cum, fără să vreau, un umanist. Am fost repede dat uitării; bătrân, ramolit, demodat. Demodat! Aş fi în stare, aşa cum mă vezi, să pun pe picioare cel mai straşnic serviciu secret din câte au existat. Dar nu în favoarea Lüngerului, nici pentru o treime din rai. Am o mică avere, de fapt nu chiar atât de mică. În ultimii ani m-am distrat descoperindu-i pe agenţii secreţi lansaţi în imperiu şi ajutându-i. Mulţi erau nişte simpli imbecili, care ajungeau nevinovaţi în faţa plutonului de execuţie. Au fost şi câţiva capabili. Cei mai mulţi au pierit. Câţiva au scăpat şi s-au întors acasă, uneori datorită mie… Nu-ţi voi oferi fireşte, nici un nume, în meseria noastră totul e să nu dai din gură prea mult… Auzisem de tine, ştiam că trebuie să piei şi nu mi-a fost greu să te descopăr. Prin calcule… Iar tu eşti un amestec de geniu şi tâmpenie, Blondule! 232

— Te-ai turtit, bătrâne crab… Ai devenit sentimental… vai nouă! — Dacă vrei, mă duc lângă trompetist şi cânt, zise Blondul. Am să cânt vechiul vals „Pa, Gabriella, şi pusi”, în ritm de tangou, sau în orice alt ritm vrei tu. La nevoie pot să dansez, să fac scamatorii, sau să prezint numere acrobatice. Spune: ce fac lupii? Blondul o învălui în privirea sa cenuşie. — Care lupi, tresări Em. — Cei doi lupi din palma ta. — Ciudat mai eşti. Paul! Ştii ce credeam la început despre tine? Blondul îşi trecu degetele prin păr, răvăşindu-l. Era cald, lumea fuma, chelnerii alergau pe culoare. La masa vecină stăteau trei femei însărcinate şi un babalâc… „Pesemne Duhul Sfânt”… gândi Blondul. — La început credeam că eşti spion! Şi-mi pare rău că nu eşti. Blondul râse şi aplecându-se o sărută pe gât. — Eu te credeam agerită a poliţiei secrete, Em! — Serios? — Îţi jur! Ochii femeii sclipiră ironic: — Şi dacă-ţi spun că sunt într-adevăr agentă a poliţiei secrete? — Şi dacă-ţi spun că sunt într-adevăr spion? Râseră amândoi privindu-se în ochi, în ciuda rănii de la genunchi, Blondul dansa admirabil. Strâns lipit, trupul femeii, şerpesc, dar fierbinte, îl transporta. Pe urmă orchestra puse o virgulă. — Îmi plac teribil poveştile cu spioni, şopti Em. Încă din copilărie visam să… Ce prostii spun! Tu îmi placi teribil, fiindcă aduci a spion… — Şi tu îmi placi, Em, fiindcă eşti sora celor doi lupi… Lupii din palma ta… — Nimeni nu mi-a făcut o astfel de declaraţie. N-am s-o uit, Paul. 233

— N-ai să uiţi nimic din toate câte sunt în legătură cu mine. Nici eu n-am să uit, aşa am fost blestemaţi din prima clipă. Blestemul celor doi lupi. Em zâmbi către el; ochii i se luminară în auriu. — Există un spion formidabil, Paul. Asta e o taină. Spionul A-2, sau Piele de Căprioară, sau Blondul. O fi blond ca şi tine… Poate că tu eşti A-2… Uneori sunt convinsă că numai tu poţi fi A-2 şi mă bucur. În orice caz, el se află pe aici pe aproape şi sunt sigură că pune la cale nişte încurcături pe care n-o să le poată dezlega nici chiar colonelul Hars… Să nu-mi spui că n-ai auzit de Hars! — Toată lumea ştie de el. Este un veritabil erou, un filozof şi un… — Şi mai ce? întrebă Em. — Şi un curtezan! râse Blondul. — Tu de ce ai fost pe front, Paul? — Fiindcă m-au trimis, soră a lupilor! — Şi te-ai bătut vitejeşte? — Nu ştiu. Unii spun că da. — Te-ai luptat ca un Ajax, ştiu, altfel n-ai fi primit Crucea de Fildeş cu Diamant. De ce ai riscat? Pentru cine ţi-ai pus viaţa în joc? Pentru Lünger? Răspunde-mi sincer măcar la această întrebare! — Sst! Lüngerul doarme la ora asta, e obosit, nu-l deranja! — N-am uitat ce mi-ai spus: „Nimic n-are importanţă, nu cred în nimic”. Cum ar putea să-mi dea o certitudine un om ca tine, care nu crede în nimic? As prefera să fii A-2. El desigur crede în ceva. El ar putea să-mi întindă o certitudine. — Avem cel puţin certitudinea că A-2 este în apropiere, undeva. Tu ai spus-o. Dar cine a inventat de fapt poveştile astea? Femeia îl privi brusc cu severitate, strângându-şi gura. — A-2 nu e o poveste. Aş fi prea tristă dacă A-2 n-ar exista! El e singura mea certitudine. — Dar e un duşman! — Eşti într-adevăr prost şi mărginit, sau te prefaci? — Era! 234

— Nu eşti prost, te prefaci. Duşman! Fie. Dar e un om! Sunt convinsă că pune la cale nişte isprăvi cum nici nu visează colonelul Hars… — Dumnezeule mare, dar ce ai tu cu Hars? — Îl urăsc, fiindcă-l admir şi fiindcă eram gata să mă îndrăgostesc de el. Noroc că ai apărut tu! — Ai ocazia să-l vezi deseori pe colonelul Hars? — Am zis eu că am ocazia să-l văd? — Ce-i drept, nu! — Să vină A-2 şi să arunce totul în aer! scrâşni Em. — Sunt de acord, dar să cruţe acest local, care ne este încă folositor.. — Şi localul! Şi pe noi!… Aşa! Aşa!… Sărută-mă, Paul! Poate mă potolesc… Ce părere ai tu, Paul, ce-i trebuie lui A2, ce pune la cale, ce caută? Înainte de a răspunde, Blondul îşi aprinse o ţigaretă „Mercur”. — Poate îl caută pe prietenul său A-1. Ea îl privi cu ochii mari, brusc dezmorţită: — Prin urmare, crezi că există şi un A-1? — Dacă există A-2, de ce n-ar fi şi A-1? râse Blondul. — Şi presupui că sunt prieteni? — De ce n-aş presupune? Vrei o poveste romantică? Iată: A-1 a fost paraşutat pe teritoriul nostru, a dispărut şi nici o veste n-a mai venit de la el, iar prietenul său A-2 vine să-l caute, să afle ce s-a întâmplat cu el, eventual să-l salveze… — Ciudat… De A-1 n-am auzit, zise Em. — De unde ai fi vrut să auzi? Ce legătură poate fi între tine şi spionajul internaţional? Eu am auzit astăzi pentru prima dată despre A-2 şi nu mi-a fost greu să-l inventez pe A-1… — Dar dacă tu, Paul Delun, eşti într-adevăr A-2, şi dacă povestea ta e adevărată? Povestea cu A-2, care vine în ajutorul amicului său A-1… — Dacă, draga mea! — Ar fi minunat! Ar fi grozav să fii chiar tu A-2! — M-ai iubi mai mult? — Oh! Cred că da!… 235

— Nu m-ai denunţa? Nu m-ai vinde pentru treizeci de arginţi poliţiei secrete a Lüngerului? Ea trase un fum din ţigareta Blondului: — Te-aş denunţa, dragul meu! Te-aş denunţa imediat! Dacă aş fi sigură că eşti A-2! Păcat că povestea cu A-1 nu e adevărată. Ε prea romantică. Ai un bănuţ? Vreau să-mi plătesc speranţa… — Povestea cu A-1 e adevărată, e aşa cum ţi-am spus, bătrâne crab. — Nu-mi spune bătrâne crab. Mă deranjează. — Foarte bine. Deci, bătrâne scarabeu. Ai o monedă măruntă? — Poftim! Blondul azvârli cu putere bănuţul, care se rostogoli în întuneric. — Iată! strigă Blondul. Am plătit chirie… Chirie pentru speranţă! — Văd că eşti nu numai idiot, dar şi superstiţios… Povestea ta cu A-1 nu ţine. Ai fabricat-o pentru a-ţi masca adevăratele planuri şi nu mă supăr pentru atâta lucru. Aşa e meseria… De altfel îţi cunosc planurile. Nu mi-a fost greu să înţeleg ce urmăreşti cu inginerul Sible. — Eşti isteţ, bătrâne scarabeu, zise Blondul, aprinzându-şi o ţigaretă „Mercur”.

CAPITOLUL 7: CONFERINŢA SECRETĂ „CETACEUL” Jignit până-n adâncul sufletului, Matel se ridică. Pentru prima dată i se-ntâmpla să nu fie poftit să ia parte la o consfătuire secretă! În fond Matel ştia cu cine se va întâlni Lüngerul şi ce se va discuta: Amiralul Intre, contraamiralul Munic, aceşti ramoliţi incapabili, căpitanul Side, „eroul” de la East Babour, 236

cocoşelul spilcuit, pe care întâmplarea îl umflase peste noapte, cei doi-trei aşa zişi experţi… Şi ce vor discuta? Lüngerul va hotărî, iar ceilalţi vor aproba. Oare nu Pestagoul plănuise de fapt până la cele mai mici amănunte operaţia „Cetaceul”? Da, Pestagoul – îi trecu prin cap lui Matel – dar sub conducerea fostului şef, generalul Sturm. Dar şi serviciul de contraspionaj al B.B.-ului îşi adusese contribuţia! Oare nu-i trimisese Matel pe trei dintre cei mai ingenioşi agenţi ai săi la bazele maritime din Arhipelagul Binder, unde Aliaţii îşi concentrau flota, şi oare nu datele aduse de excelentul „Locotenent B.X.”, cel mai talentat dintre spionii tineri, serviseră în mod cu totul major la elaborarea „Cetaceului”? Matel avu impresia că poziţia lui scăzuse faţă de cea avută când lucra la B.B. Ciudată încurcătură a creat Lüngerul! Oare cu voie? Pestagoul, S.A.G.-ul, Z.Z.-ul şi toate celelalte cancelarii secrete îşi avea serviciile lor de informaţii şi de multe ori cumplite suspiciuni între agenţi creau adevărate zone minate… Îl văzu din maşină pe nebunul de Karl Bardes şi-i spuse ofiţerului care conducea să oprească. Cei doi ofiţeri din garda lui Matel rânjeau. Karl Bardes observă maşina, cârmi ca o navă bătută de uragan şi, clătinându-se, veni chiar în faţa ferestrei lui Matel. — Jos regimul! urlă el, fluturându-şi pălăria. Vivat anarhismul! Era una din fanteziile cele mai stranii ale Ι,ϋugerului: avea nevoie de opoziţie! Doi beţivani, cu autorizaţii speciale semnate chiar de Lünger, aveau permisiunea şi chiar indicaţia de a bate străzile în anumite zile, urlând: Jos regimul, vivat anarhismul! Dar numai atât! Locuitorii Capitalei care cunoşteau trucul îi ocoleau cu grijă. Când apărea undeva Karl Bardes sau Emilian Dude, celălalt „anarhist”, în preajma lor locul devenea pustiu pe o rază de sute de metri. Agenţi în civil îi urmăreau de la distanţă, înhăţând imediat pe oricine şi-ar fi permis un cât de mic gest de aprobare. 237

Exista părerea că un întreg lagăr fusese tixit cu oameni care salutaseră într-un fel sau altul strigătele celor doi beţivani. Automobilul lui Matel se urni din faţa lui Karl Bardes, care mai urlă o dată: — Jos regimul! Predecesorii actualilor „anarhişti”, tot în număr de doi, avuseseră dreptul să strige şi „Moarte Pestagoului! Într-o zi, generalul Sturm, exasperat de urletele lor, dăduse ordin ca „opoziţia” să fie lichidată cu o rafală de puşcă-mitralieră. Cei doi fuseseră culeşi de pe stradă cu trupurile aproape tăiate de gloanţe. Lüngerul l-a dojenit pe Sturm şi şi-a căutat alţi doi „anarhişti”, cărora le-a redus însă libertăţile, suprimând lozinca „Moarte Pestagoului”… Matel abia ajunsese la sediul central, când heighlüngerul Billd, cumnatul neoficial al Lüngerului, îi telefonă, dându-i a înţelege că discutarea operaţiunii „Cetaceul” se amânase pentru după-amiază şi urma să aibă loc în „Bârlogul de Adio”, cum era supranumit Marele Cartier General al Lüngerului, din adâncul pădurii Lucinend. Matel se lovi cu palma peste frunte, zicându-şi că fusese un mare dobitoc neprevăzând această amânare, care ţinea de vechile şi înţeleptele tertipuri ale Lüngerului. Cum de data aceasta era chemat şi el la şedinţa secretă, şi cum mai era puţin timp până la ora fixată, ceru să-i fie adus prânzul în biroul ale cărui ferestre dădeau în superbul parc cunoscut în toată ţara, unde grădinari iscusiţi încrucişau soiurile, inventând flori noi întru slava Lüngerului. O dată cu prânzul, îi convocă pe cei patru adjuncţi ai săi, contele Waape şi medlüngerii Barbe, Stull şi Ohme. Conform etichetei, aceştia se prezentară înţepenindu-se în linie lângă intrare. Matel îi ţinu acolo tot timpul cât mâncă, servit de un chelner şi un picollo. Cei patru adjuncţi îşi urau superiorul, iar Matel îşi dispreţuia ajutoarele şi gestul de a-i ţine la uşă în tot timpul prânzului făcea parte dintr-un pian vast de umilire şi supunere a celor care-l regretau în taină sau pe faţă pe fostul şef, generalul Sturm. 238

După ce se şterse meticulos cu şervetul, Matel le adresă câteva cuvinte fără importanţă şi-i concedie fără să clipească. Nu este un lucru simplu să înfuleci cu poftă şase feluri sub privirea a patru perechi de ochi duşmănoşi, iar heighlüngerul făcu acest lucru cu mare dezinvoltură şi cu apetitul neştirbit. Rămas singur, scoase din uriaşa casă de bani zidită în perete un sigiliu care-i asigura accesul spre „Bârlogul de Adio” şi peste douăzeci de minute maşina sa, urmată de altele care-l escortau, ieşea din Capitală, gonind spre nord. Matel se întreba dacă Lüngerul, chinuit de frica atentatelor, o fi plecat spre Lucinend cu maşina sau avionul. Întotdeauna amănuntele călătoriei le hotăra el, în ultima clipă. De altfel, nu s-ar fi mirat dacă ajungând la „Bârlogul de Adio”, ar fi aflat de o nouă amânare a conferinţei secrete. Aşezat comod. Matel asculta sporovăiala veselă dusă pe şoptite de cei doi ofiţeri din garda sa, pe care-i adusese cu şine din B.B. Aceştia vorbeau despre femei şi colonelul simţi deodată pofta teribilă de a se izola măcar pentru două zile la vila sa din munţi, împreună cu Lilly Bocca, pe care n-o văzuse din ziua avansării. Puternica maşină sorbi dintr-o inspiraţie cei treizeci şi cinci de kilometri până la pădurea Lucinend. Matel respiră cu plăcere aerul răcoros, puţin umed, al codrului secular. Şapte linii de forţă apărau cu străşnicie „Bârlogul de Adio” al Lüngerului. Şoseaua asfaltată ce ducea în inima pădurii trecea prin şapte puncte de control, fiecare cu parola sa. Pentru cel de-al şaptelea, ultimul. Lüngerul, influenţat de vreo baladă romantică, inventase inelul cu şapte sigilii, ce se schimbau la o simplă apăsare a unui resort. Cei care treceau şi de ultimul obstacol pătrundeau într-un imperiu straniu, pe teritoriul căruia construcţiile, de o fantezie dementă, fuseseră ridicate fără ca bătrânii arbori să fie doborâţi. Trunchiurile uriaşe treceau uneori prin mijlocul vilelor şi barăcilor. Adevăratul bârlog era însă şi aici sub pământ. Lüngerul, îndrăgostit de oglinzi şi labirinturi, pusese să i se clădească un veritabil mormânt de faraon modern, fără început şi fără sfârşit. Taina „Bârlogului de Adio” fusese atât 239

de bine păstrată, că aviaţia Aliaţilor nu reuşise încă să-i descopere coordonatele. Sosise Lüngerul? Nimeni nu ştiu să-i răspundă lui Matel, care nici nu insistă. Ar fi devenit suspect întrebând prea stăruitor. Prin fantezista baracă clădită în formă de circ, străbăteau trunchiurile a patru copaci puternici. Locul fusese în aşa fel ales, încât trunchiurile păreau a fi pilonii ce susţineau edificiul. În mijloc, pe locul unde ar fi trebuit să fie manejul măscăricilor, se afla o masă masivă de forma semnului înmulţirii, emblema partidului lüngerist. Câţiva dintre cei mai importanţi oameni ai Imperiului luaseră loc, aşteptându-l pe Lünger. Era greu să-ţi dai seama cine era prieten cu cine… Participanţii la conferinţa secretă „Cetaceul” se răzleţiseră, pălind absorbiţi de studiul hărţilor pe care şi le desfăşuraseră în faţă una a arhipelagului Binder şi alta reprezentând insula Mille-Vaquer. Amiralul Krug, care urma să devină executorul principal al acţiunii, se izolase la unul din capetele mesei şi, tăcut, îşi pregătea pipa ajutându-se de minune cu singura-i mână, cea stângă, dreapta fiindu-i retezată mai sus de cot într-una din glorioasele bătălii navale la care participase. Era un om slab, cu gâtul ca un vrej răsărit din strălucirea uniformei, susţinând anevoie capul straniu lăţit, parcă proaspăt scos dintr-un prespapir. Ochii cenuşii, mici, foarte apropiaţi, ai amiralului nu se opriră nici un moment asupra celor de faţă, pe care-i ignora. Krug făcea impresia unui om jignit că fusese adunat laolaltă cu nulităţile ce-l înconjurau. Cum scânteia ce dădea naştere „Cetaceului” pornise de la el, Krug considera inutilă şi ridicolă mascarada aceea de şedinţă secretă, unde erau poftiţi să-şi dea cu părerea diverşi imbecili care nici nu cunoşteau gustul apei sărate a oceanului şi n-ar fi ştiut să facă deosebirea dintre flanc şi palane… Amiralul era un bătrân marinar de formaţie veche, îşi începuse învăţătura despre navigaţie studiind plutele pe care le remorcau de pe ţărm elefanţii diadohului Kassandros, formele anticelor trriere, dormoane şi drakkare, şi puţini oameni ar fi putut înşira atâtea amănunte câte ştia el despre 240

velatura flotelor Hansei, sau istoria şi evoluţia vapoarelor, începând cu cel al lui Foulton. De la înălţimea culturii sale, Krug privea cu stăpânit dispreţ spre experţii şi specialiştii pe care-i scosese în ultimii ani la suprafaţă Lüngerul, pescuindu-i din cine ştie ce ape… Însuşi Lüngerul, ori de câte ori deschidea gura pentru a emite idei cu privire la tactica marinei militare, se făcea de râs faţă de oricine trecuse de abeceul navigaţiei. Linguşitoarea traducere în faptă a învăţăturilor Lünger ului cu privire la acţiunile flotei dusese la dezastre de neînchipuit. Imperiul reuşise să repurteze victorii pe mare în faţa Aliaţilor doar în primii ani de război, când militarii de meserie, el, Krug şi cei încă doi, trei comandanţi serioşi, avuseseră o anumită libertate de a-şi decide singuri mişcările, Din vechea gardă a marilor comandanţi de flote mai rămăsese doar Krug. Amiralii Waur, Wottus, Sind şi Harpe pieriseră, primul în mod glorios, în timpul bătăliei de la Sanders-Hall, iar ceilalţi răpuşi de maşinaţiile politice din cabinetul Lüngerului. Sind îi fusese prieten apropiat şi, în legătură cu moartea sa, Krug întreprinsese intense cercetări. Concluzia: amiralul pierise otrăvit de contele Waape, adjunctul lui Sturm. Un sfârşit asemănător avuseseră şi ceilalţi. Cu o mare furie Krug aflase că Lüngerul îl convoacă la „Bârlogul de Adio” pentru a „prelucra” planul „Cetaceul”. Mistuit de febră, amiralul, părăsindu-şi flota în mâinile unor înlocuitori incapabili, străbătuse cu avionul o distanţă uriaşă pentru a sosi la timp… Krug, care nu mai fusese în patrie timp îndelungat, renunţând la concedii, îşi petrecuse ultima noapte compunând un fel de testament. Era convins că nu va reuşi să-şi ţină gura şi că reuniunea din pădurea Lucinend va fi ultima la care va participa. Era revoltat de „îmbunătăţirile” pe care avea de gând să le aducă Lüngerul operaţiei „Cetaceul”. Aceste ajustări aduse unui plan simplu şi ingenios îl transformau în ceva greoi şi mai mult decât riscant, dar nu încăpea îndoială că ceata de servitori şi lingăi ce vor asista la 241

conferinţă avea să aplaude cu entuziasm fiecare idee a Lüngerului. Otrava ce mocnea în amiral de atâta timp avea să izbucnească. Va enumera în faţa Lüngerului toate înfrângerile cauzate de amestecul strategilor de cabinet, şi cu asta se va încheia fără îndoială şi cariera sa. Va fi împuşcat, otrăvit sau înjunghiat, aşa cum păţiseră şi ceilalţi amirali, iar a doua zi i se vor face funeralii naţionale… La toate acestea medita bătrânul Krug stând însingurat la un capăt al mesei de forma semnului înmulţirii (ce tâmpenie mai era şi asta!). Cel mai apropiat vecin al amiralului, căpitanul Side, tânărul filfizon elegant, părea bun de pus doar într-o anticameră de cabinet, unde să-i întreţină pe cei ce aşteaptă să le vină rândul la vreo audienţă. Cu toate acestea, după părerea lui Krug, Side era singurul dintre toţi cei de faţă care putea să aibă un cuvânt de spus, fiind marinar, mai mult de salon, totuşi marinar, şi chinuita victorie de la East-Harbour se datora în mare măsură inspiraţiei sale de moment, inspiraţie ce corectase şi schimbase ordinele transmise de bătrânul cretin contraamiralului Munic. Interpretarea eronată a unui ordin trebuia în mod normal să-l ducă pe Side în faţa plutonului de execuţie, dar aici căpeteniile ce vegheau legea fuseseră nevoite să închidă ochii, ba chiar să recunoască meritul evident al căpitanului; acesta fuma dintro ţigară fină, englezească; ciudat, a fuma ţigări şi a te îmbăta cu băuturi ale inamicului nu erau considerate încă drept acte duşmănoase. Doi chelneri, probabil ofiţeri Z.Z., împingeau nişte cărucioare, pe care abureau cafele printre băuturi răcoritoare, pachete cu ţigări, ciocolată, alune şi stafide din arhipelag. Krug refuză să se servească. Side luă o cafea, un baton de ciocolată şi alune. Contraamiralul Munic îşi înfundă buzunarele cu batoane de ciocolată, amiralul Intre se lăsă servit cu o cafea, Matel luă ţigări, în sfârşit experţii Linod, Faki şi Bind tăbărâră fără ruşine asupra căruciorului, servindu-se cu de toate. Aceştia trei fuseseră invitaţi doar 242

pentru partea introductivă a conferinţei, urmând să se retragă într-o clădire alăturată în clipa când se va trece la discutarea acţiunii propriu-zise, rămânând la dispoziţia Lüngerului, în cazul că ar fi fost nevoie de precizări suplimentare cu privire la conformaţia arhipelagului Binder. Feldmareşalul Troll refuză şi el cafeaua, sorbind în schimb dintr-o înghiţitură un pahar mare cu apă minerală. Troll se aşezase foarte aproape de măsuţa instalată special pentru Lünger, între două din ramificaţiile mesei principale. Servieta burduhănoasă a feldmareşalului se odihnea la picioarele sale. Absorbit, fostul comandant al Corpului 4 de Armată, a cărui rechemare de pe front era considerată de cei mai mulţi drept o retrogradare netă, se apleca deseori, pentru a răscoli prin servieta plină de hârtii. Lüngerul încă nu apăruse, cu toate că trecuseră treizeci de minute peste ora fixată. Feldmareşalul Troll îşi stăpânea cu greu nervozitatea, asudând abundent sub uniformă. Minutele se scurgeau apăsătoare. În baracă pătrundeau foşnetele pădurii. Cele patru trunchiuri masive, împrejurul cărora fusese ţesută fantezista construcţie rotundă, păreau cuprinse de vasta şi înceata legănare a codrului secular. Lüngerul intră brusc, ca totdeauna, înaintând cu paşi mărunţi şi repezi spre măsuţa ce-i fusese pregătită. Toţi săriră în picioare, ridicând lateral mâna dreaptă ca o aripă. Şeful statului se aşeză. Purta un costum civil, negru. Imediat după sosirea lui un ofiţer superior intră şi-i raportă ceva la ureche. Troll urmărea îngheţat faţa Lüngerului. Acesta se întoarse către el şi ochii injectaţi şi bulbucaţi părură să-l cântărească atent. — Eşti chemat la telefon. Troll. Întoarce-te imediat! Era o gravă abatere de la etichetă, dar pesemne motivul solicitării la telefon a feldmareşalului părea important. Înainte de a ieşi, Troll se aplecă încă o dată pentru a răscoli ceva prin servietă, scoase un teanc de hârtii şi cu ele în mână ieşi grăbit. Lüngerul îşi masa tâmplele, obosit şi somnoros. Ofiţerul care-l chemase pe Troll îl urmă pe feldmareşal, pentru a-l conduce într-o vilă, la vreo treizeci de metri de 243

baraca-circ. Excomandantul Corpului 4 intră în cabina izolată şi schimbă câteva cuvinte cu generalul Bille, alt retrogradat, adus de pe front pentru a i se încredinţa o misiune neglijabilă, jignitoare. Bille îl chemase la telefon din Capitală, conform înţelegerii. Troll ieşi din cabină şi coborî la subsol (unde se urină, scuturat ca de friguri), îşi privi ceasul şi se urcă pe veceu, ajungând astfel la ferestruica de unde putea să vadă baracacirc. Trebuiau să se scurgă încă două minute până în clipa exploziei şi feldmareşalul simţi cum i se zvârcolesc intestinele de emoţie. Probabil că în momentul acela Lüngerul, enervat, privea spre uşă aşteptându-i revenirea. Troll îşi mângâie gâtul umed, exasperat de trecerea îngrozitor de înceată a clipelor. Secundarul cronometrului atinse punctul fatidic şi Troll înălţat pe vârfuri se holba spre baracă… Dumnezeule, nu se întâmpla nimic! Oare avea să eşueze încercarea pregătită cu atâta migală şi risc? Se defectase mecanismul din inima maşinii infernale, sau pur şi simplu conţinutul servietei fusese descoperit după plecarea sa şi făcut inofensiv? Sau armurierul care construise mecanismul declanşator al exploziei era un agent şi-şi bătuse joc încredinţând complotiştilor o capsulă, ridicolă şi inofensivă? Trecuse un minut şi Troll disperat, nemaiştiind ce să facă, se dădu jos de pe veceu şi-şi scoase revolverul. Nu-i rămânea decât sinuciderea. În momentul acela o bubuitură puternică cutremură pădurea Lucinend. Înălţându-se iarăşi spre ferestruică, Troll mai apucă să vadă sfărâmăturile azvârlite de explozie aterizând, uluitor de încet, parcă într-un zbor planat. O trombă neagră de fum şi praf se înălţă pe locul unde fusese baraca-circ, angrenându-se într-o ciudată mişcare rotitoare, ca un vârtej. Explozia fusese extraordinară, nimeni nu scăpase cu viaţă şi Troll, fericit, se repezi sus la telefonul pe care-l lăsase deschis. — Bille, mă auzi? Lüngerul e mort, trăiască armata! 244

— Ε mort? L-ai văzut cu ochii tăi mort? — Ε mort, dacă-ţi spun! — Verifică! Verifică încă o dată, dacă e mort. Auzi? Verifică. Eu aştept, verifică, verifică încă o dată, răspunse implacabil generalul.

CAPITOLUL 8: CONCERT PENTRU VIOARĂ O agitaţie de necrezut cuprinse pădurea Lucinend. Agenţii şi paznicii risipiţi de-a lungul celor şapte linii de forţă ce apărau „Bârlogul de Adio” îşi părăsiră posturile, alergând ca nebunii să vadă ce se întâmplase. În acele minute complotiştii, dacă ar fi avut printre ei măcar doi oameni cu sânge rece, ar fi putut să-şi realizeze visul de a-l trimite cu un etaj mai sus pe marele Lünger. După ce tromba de fum şi praf se risipi, cei ce se adunaseră împrejurul ruinelor fumegânde ale barăcii-circ putură să-l vadă pe amiralul Krug ridicându-se într-un genunchi, apoi în picioare şi încercând să-şi scuture uniforma boţită. Avea faţa plină de sângele, ce i se prelingea pe gât şi piept, dar pipa care nu se stinsese în momentul dezastrului, regăsită, fumega paşnic în gura bătrânului soldat. Toţi ceilalţi participanţi la conferinţa „Cetaceul”, de la Lünger până la expertul Linod, zăceau azvârliţi printre sfărâmături, ca nişte zdrenţe fără viaţă. Feldmareşalul Troll, după reuşita exploziei, părea că traversează o scurtă perioadă de întunecare a minţii. Altfel nu se poate explica gestul său. El se repezi, îmbrâncindu-i pe toţi, oprindu-se deasupra formei omeneşti care părea a fi Lüngerul, pe trei sferturi acoperit de nişte draperii ce încă fumegau. Ridicând pumnii. Troll urlă ca un smintit:

245

— Uraaa! Tiranul e mort! Lüngerul e mort, trăiască armata, trăiască noul conducător al ţării, mareşalul Lamarsend! Ciudat e faptul că abia aceste cuvinte oribile de răzvrătire făţişă deşteptară minţile celor de faţă, care se repeziră la Lünger, neglijându-i total pe ceilalţi sinistraţi. Nimeni nu-l arestă pe Troll, se părea că vorbele lui nu fuseseră auzite şi înţelese. Însuşi feldmareşalul rămase uimit de ceea ce se întâmplă şi de faţă cu toată lumea asistă tot mai dezorientat la operaţiunea de readucere în simţiri a Lüngerului. Fiindcă atentatul nu izbutise. La o cercetare sumară se constată că marele om pare să fie nevătămat. Medicii îl treziră din leşin şi constatară că Lüngerul îşi pierduse în dezastru doar un dinte, o dată cu darul vorbirii. Fixa cu ochi răi pe cei ce-l îngrijeau, examinându-şi la răstimpuri mâna lovită şi zgâriată, oblojită acum de cel mai bun chirurg ai imperiului. Trezindu-se din ciudata-i stare de prostaţie, Troll încercă să se salveze. Cum toată lumea alerga înnebunită, fără rost, el se strecură prin mijlocul gloatei încă dezorientate, cu arma pregătită, hotărât să răpună pe cel care i-ar sta în cale. Ajunse cu bine la maşina lui şi-i porunci şoferului să gonească spre Capitală. Nimeni nu-l opri, cele şapte centuri de forţă fiind aproape nepăzite în acele clipe. Abia după trei-patru ore Capitala, străbătută de zvonuri contradictorii, află că Lüngerul e în viaţă şi că va lua cuvântul la radio. Ulterior Lüngerul era mai puţin indispus de atentat, cât de faptul că la Marele Cartier General a domnit dezordinea. Feldmareşalul Troll, neoprit de nimeni, neurmărit, gonea spre Capitală, legănat încă de o vagă speranţă… Dar să revenim la victimele feldmareşalului, pe care explozia maşinii infernale îi lovise în chip diferit, aşa cum procedează şi destinul, totdeauna părtinitor cu unii şi răutăcios cu cei mai mulţi. Ε greu de stabilit prin ce miracol Lüngerul care se aflase foarte aproape, la vreo trei paşi de maşina infernală, în momentul exploziei, scăpase aproape nevătămat, în timp ce alţi participanţi la conferinţă, risipiţi pe la colţurile mesei de 246

forma semnului înmulţirii, la mai mare distanţă de fatidica servietă a lui Troll, plătiseră cu viaţa. După ce Lüngerul, în afara oricărui pericol, fu instalat într-unui din dormitoarele subpământene secrete, cu serviciu de pază întărit împrejur şi cu gardă permanentă de medici, după ce ordinea fu oarecum restabilită în preajma „Bârlogului de Adio”, o parte din personalul sanitar putu săşi ofere asistenţa celorlalte victime. Amiralul Krug, indignat de întârzierea cu care se venea în ajutorul sinistraţilor, îl repezi pe medicul care dori să-l examineze. Îşi tamponase singur obrazul scrijelit destul de adânc cu batista muiată în spirt. Mai sângera încă, totuşi declară că vrea să plece spre Capitală. Se şi îndreptă spre maşină, când, brusc, un obstacol neprevăzut interveni, Colonelul Brakes, şeful serviciului de pază şi siguranţă al M.C.G. din pădurea Lucinend, redevenind stăpân pe situaţie, dăduse ordine straşnice: toate porţile celor şapte centuri fuseseră zăvorite, nimeni nu avea voie să pătrundă către „Bârlogul de Adio”, sau să iasă din el, până la noi dispoziţiuni. Iritat, amiralul începu să facă zarvă, dar paznicii nu-l luară în seamă. În acest timp se stabiliseră efectele exploziei: muriseră contraamiralul Munic („Bătrânul cretin s-a dus să comande flotele iadului”, gândi Krug), experţii Bind şi Linod. Matel scăpase cu nişte banale vină tăi, amiralul Intre, căpitanul Side şi expertul Faki căpătaseră răni uşoare sau simple zgârieturi. Pe cât de spectaculoasă fusese explozia, pe atât de slabă recolta. Între timp, din Capitală fuseseră convocaţi cei mai de seamă psihiatri şi neuropatologi. Lüngerul, străin şi feroce, cu ochii răi şi strălucind de febră, continua să rămână mut. Ori, era absolut necesar să ia cuvântul la radio, spre a-şi asigura naţiunea că e viu şi nevătămat, că jalnica şi mârşava clică a trădătorilor îşi va primi pedeapsa meritată. Pe înserate Matel gonea înapoi spre Capitală, având o misiune destul de gingaşă: nu era vorba de urmărirea şi arestarea lui Troll şi a complicilor săi, acţiune ce avea să fie 247

realizată în aceeaşi noapte, ci de a găsi un înlocuitor al Lüngerului, pentru radio… Uşorul pansament ce îi fusese aplicat la umăr nu-i stânjenea mişcările. Matel scăpase fără răni serioase şi zicându-şi că va sărbători evenimentul la „Azilul Sfioaselor”, bordel de lux aflat sub oblăduirea Pestagoului, rumega deocamdată strania purtare a Lüngerului, căutând să-i descopere substratul. Refuzând sau nereuşind să scoată măcar un sunet, şeful statului scrisese pe o hârtie: „Aduceţi-mi o vioară!” După ce dorinţa îi fusese îndeplinită (din fericire unul din bucătari poseda instrumentul), Lüngerul îi pofti pe toţi să iasă şi, după ce se dădu jos din pat, organiză în faţa oglinzilor un ciudat concert cu un singur interpret. Auditorii, ciulindu-şi urechile prin încăperile vecine, nu auziră mare lucru şi nici unul n-ar fi putut să spună dacă şeful statului a atacat partituri clasice sau moderne… Matel părăsi „Bârlogul de Adio” lăsându-i pe medici încă nedumeriţi, convins că purtarea Lüngerului nu e decât o toană de om mare. Ajungând la sediul Cartierului său General de pe Bulevardul Învingătorului. Matel dădu ordin să fie adus imediat actorul Neb Ramgall, care putea să imite orice glas de om sau de fiară. În urmă cu vreo trei ani, când Lüngerul zăcea atins de o meningită ce părea fără scăpare (posturile străine chiar anunţaseră trecerea sa cu un etaj mai sus), Neb Ramgall îi ţinuse cu succes locul, torăind una din cele mai strălucite alocuţiuni. Din nefericire, în seara aceea Ramgall nu avea spectacol şi nu fu găsit nici la teatru, nici acasă. Matel porunci să fie cercetate cârciumile şi bordelurile şi bătrânul actor fu descoperit în cele din urmă în braţele unei târfe, în ultimul hal de beţie. I se făcură urgent injecţii pentru a-l trezi şi Matel în persoană îl însoţi la postul de radioemisie. În maşină Neb adormi de două ori şi în general totul fu o corvoadă neplăcută, dar în cele din urmă naţiunea fu de bine de rău convinsă că Lüngerul trăieşte şi veghează. 248

A doua zi, întorcându-se la hotelul „L” („L” de la Lünger…), unde i se rezervase cel mai luxos apartament, amiralul Krug îşi făcu o injecţie cu somnifer puternic. Înainte de a adormi îşi spuse că de vreme ce eşti viaţă şi conferinţa „Cetaceul” n-a avut loc şi probabil va fi contramandată, e mai prudent să distrugă compromiţătorul testament pe care-l făcuse cu două nopţi în urmă. Îl căută peste tot, dar nu-l mai găsi. Prin urmare îl vizitase poliţia secretă şi-l dibuise. Deci din clipă în clipă urmează să fie ridicat… Ei şi ce, când vor veni să-l ia, îl vor găsi dormind… Şi se dezbrăcă liniştit, simţind cu mare plăcere cum îşi face narcoticul efectul… Ce mai circ fusese la Marele Cartier General din pădurea Lucinend! Măscăriciul. Măscăriciul cu vioara. Ha! Prin urmare s-a terminat. Acum s-a terminat într-adevăr. În testament lucrurile sunt spuse pe nume, nu pe ocolite. Cum îl vor lichida? Nu frica… nu… Jocul acesta blestemat… Trebuia să-l părăsească la timp… Ha! Ceruse vioara şi voia să fie singur. O insulă pierdută şi un nou Robinson… Aşa ar fi trebuit… Îl vor otrăvi, sau îl vor împuşca? …Vioara… Slugile… Şi peste toarte, moartea. Ha! Ar fi trebuit să-şi viziteze verişoarele… Nu le-a mai văzut de ani… Lua le-ar dracu, cotoroanţe… Destule foloase scot ele… Şi peste toate… Cine? Ce? Peste toate, deasupra tuturor, pe toate catargele, pe toate feţele, în toţi ochii – moartea!

CAPITOLUL 9: „BALADA PENTRU DOI AMIRALI” „Uite, îmi dau seama că acesta e un vis năprasnic, gândi amiralul Krug, singur şi mic în patul croit pe măsura unor uriaşi. Ştiu că e vis, îşi continuă amiralul, ordonat, ca întotdeauna, gândurile, încerc să mă conving că e vis, trebuie să mă conving că e vis, şi atunci va fi într-adevăr vis, cu toate că până acum, în somn, mă visam teafăr, cu ambele mâini 249

întregi… vreau să spun că visele mele de până acum au fost în general fericite, de vreme ce mă vedeam în ele tânăr şi întreg, iar acesta e un vis nenorocit, datorită, poate, indigestiei, sau datorită celor întâmplate la „Bârlogul de Adio”, din pădurea Lucinend… Va trebui să verific totul şi, în primul rând, să mă conving că atentatul împotriva Lüngerului nu face parte din vis, dar acum alt gând mă frământă: în imensa iluzie care este viaţa, totul depinde de convingere, totul este posibil; poţi să te autoconvingi de orice, dacă ai un spirit ferm, poţi transforma realul în ireal, şi irealul în real…” — Cine sunteţi cum aţi ajuns şi ce căutaţi aici? grăi simpaticul personaj ce i se arătă amiralului Krug în vis. Acesta era un tânăr domn foarte elegant, deosebit de manierat, cu vocea plăcută şi cu o expresie de nesfârşită bunăvoinţă pe faţa prelungă, musculoasă şi în ochii cenuşii, limpezi. Amiralul nu-l cunoscuse şi nu-l văzuse niciodată pe acest tânăr simpatic, nici în visele sale şi nici în realitate, era o plăsmuire cu totul nouă, îşi zise, făcând în continuare eforturi deosebite spre a se convinge că visează. Ar fi fost o nebunie crudă şi fără sens să creadă în realitatea acelei scene, şi anume că el, unul din ultimii mari conducători şi strategi ai flotei imperiului, poate fi apostrofat în propriul său apartament! Pe acest simplu temei, simplu dar solid şi definitiv, amiralul Krug etichetase drept vis ceea ce vedea şi simţea acum şi, scrutându-şi cu profunzimea sa de totdeauna adâncurile subconştientului, încercă să explice… să explice ce? — Mă tem că situaţiunea dumneavoastră este suficient de dificilă… de neplăcută, continuă cu inefabila-i bunăvoinţă prezentabilul domn, aprinzându-şi cu gesturi mici ce trădau un anume rafinament o ţigaretă „Mercur”, cu surâsul lui de o ironică şi stăpânită candoare. Aţi fost surprins dormind în apartamentul amiralului Krug! Dacă era vorba de apartamentul altuia… al unui anonim, al unui om mai puţin important, fireşte n-am da importanţă cazului, am pune 250

faptul pe seama zăpăcelii, aşezându-l între încurcăturile banale cotidiene… Amiralul asculta cu sinceră curiozitate discursul insului din faţa sa (a insului din vis), mirându-se doar de realitatea imediată şi densă a situaţiei. Era un vis din cale-afară de hazliu – ciudată luptă se dădea în cutia craniană a amiralului, evident dacă acesta e locul de ciocnire al ideilor şi nu măduva spinării, cum pretindea un anatomist al secolului şaptesprezece, minte luminată, de altfel, şi ale cărui ipoteze, cine ştie, poate că nu erau lipsite de o bază reală. Deşi aproape convins că visul nu e vis, amiralul continua să joace rolul omului care se consideră încă adormit şi vede în somn ceea ce de fapt vede în realitate; era deci un vis hilariant, aproape ca o anecdotă cu evrei şi povestită de un evreu, şi doar faptul că nu mai râsese în hohote, nu mai râsese cu adevărat de mulţi ani, şi probabil muşchii săi faciali uitaseră acest exerciţiu, îl împiedica pe Krug, severul ofiţer şi comandant (dar vai, în pijama!), să izbucnească într-un râs torenţial, ce ar fi avut rezultat sau trezirea sa, ori, eventual, intimidarea elegantului impostor şi excroc ce-şi fuma ţigareta în faţa amiralului care nu suporta decât pipă! — Mă tem, şi faptul îmi provoacă un anumit regret, continua volubilul personaj, fiindcă nu-mi sunteţi antipatic, ba chiar vă admir, ca pe toţi oamenii îndrăzneţi, mă tem că nu veţi ieşi prea uşor din această încurcătură. Ε greu să scapi neamendat, când intri nepoftit în apartamentul unui om precum amiralul Krug… Abia acum, cu întârziere, cu o inexplicabil de mare întârziere, amiralul văzu, cu un fior neplăcut, dincolo de zâmbetul oarecum compus al omului din faţa sa, dincolo de chipul său proaspăt şi totuşi uşor chinuit, şi anume, văzu ochii. De un cenuşiu aparte, ochii personajului nu glumeau. Mai mult, privirea puternică, grea părea încărcată de o forţă hipnotică, ce-l descumpăni pe Krug. Abia putu să bolborosească, mult mai puţin ferm decât ar fi vrut: — Ce caraghioslâcuri aţi pus la cale? Eu sunt amiralul Krug! 251

Şi în momentul acela se lovi cu palma peste frunte, înţelegea! Era o înscenare, o înscenare tipică pentru lacheii Lüngerului. Testamentul fusese descoperit şi citit şi acum urmează să fie asasinat, înlăturat, împărtăşind soarta camaradului său de arme şi a bunului prieten, amiralul Lind, care dispăruse şi el în chip misterios în urmă cu vreun an. — Oh, nu glumiţi, vorbi omul de lângă pat, agitând prin văzduh ţigareta „Mercur”, şi Krug reţinu iarăşi expresia profundă a ochilor, amiralul e în camera alăturată şi s-ar supăra auzindu-vă… Domnule amiral! Dacă sunteţi bun… Stupefiat, Krug auzi paşi şi în clipa următoare în dormitor se ivi el însuşi, într-un al doilea exemplar! Falsul amiral Krug, copia-i leită, purta vechea sa uniformă de campanie, cu mâneca dreaptă goală, eroic sumeasă şi întoarsă în sus, prinsă în acul de aur cu diamant pe care îl primise cadou din partea căpitanilor flotei a cincia, după ce îşi pierduse braţul. Într-adevăr amiralul refuzase, dintr-o toană ciudată, şi poate din mândrie, să poarte proteza ce ar fi ascuns, de bine de rău, lipsa braţului drept. — Domnule amiral, vorbi respectuos omul cu ochi cenuşii, adresându-i-se noului venit, care este decizia dumneavoastră cu privire la omul acesta? — Opriţi-vă, nu luaţi nici o decizie, vorbi adevăratul Krug, brusc enervat, permiteţi-mi întâi să mă îmbrac! Şi, jalnic în pijamaua largă pe trupul costeliv de bătrân, se repezi spre perdeaua în dosul căreia atârnau încă două uniforme ale sale. — Ce faci, domnule? Ce vrei să faci acolo? întrebă cam răstit, lăsând la o parte politeţea de până acum, omul cu ţigareta „Mercur”. — Pe naiba, mă îmbrac! Nu pot discuta în halul acesta cu… nişte asasini! — Îmbracă-te, domnule! Dar pune pe dumneata hainele cu care ai venit aici, şi nu uniforma amiralului Krug! Sau vrei să ne convingi că eşti un nebun, un psihopat, urmărit de mania grandorii? Amiralul Krug întoarse către el o faţă desfigurată: — Hainele cu care am venit aici? 252

— Da! Cele de colo! O clipă amiralul se îndoi de realitate şi se îndoi dacă el este într-adevăr Krug: pe un fotoliu zărea, aruncat neglijent, un costum civil, gri, nu prea aspectuos. Degajat, fumându-şi ţigara, omul cu ochi cenuşii îi întinse cămaşa şi dintr-o mişcare amiralul, adevăratul amiral, rămase dezgolit până la brâu. O clipă lumina căzu neînduplecată pe bustul său meschin – ce jalnică înfăţişare pot avea oamenii mari! iar sărmanul ciot al braţului drept se zbătu ridicol ca într-un gol de aer, în vreme ce celălalt îl ajuta să se îmbrace… Gătit în haine civile, în costumul acela de duzina, Krug nu rezistă şi se privi în oglindă. Mâneca dreaptă, mototolită, era vârâtă în buzunarul hainei, iar când voi s-o scoată de acolo, văzu că e cusută, ceea ce i se păru de-a dreptul hidos, dar ce importanţă avea? Falsul amiral – sau poate că adevăratul („Poate că sunt într-adevăr nebun”, gândi Krug privindu-se în oglindă) – rămase tot timpul la o parte, rezervat, tăcut. Un mic pansament îi adumbrea obrazul şi O.C.O.C. (omul cu ochi cenuşii) se simţi dator să explice: — Domnul amiral Krug a fost rănit cu ocazia mârşavului atentat… Din fericire, nu grav. — Eu sunt amiralul Krug, şi eu am fost rănit, zise sărmanul om în civil, atingând cu vârful degetelor zgârieturile adânci care-i traversau figura. — Aţi procedat cu o abilitate de invidiat, făcu O.C.O.C. În încercarea de a lua locul amiralului, i-aţi imitat până şi rănile. Am observat din prima clipă şi, credeţi-mă, apreciez iscusinţa de care aţi dat dovadă… — Termină, domnule! Cine eşti, la urma-urmelor? — Biroul Central al Siguranţei Statului, zise omul cu ochi cenuşii, desfăcând uşor reverul hainei, spre a lăsa să se vadă o clipă o mică insignă galbenă. — Am bănuit eu! Prin urmare Lüngerul a dat ordin să fiu înlăturat!… Dar cum?! O marionetă – gest spre falsul Krug – îmi va lua locul la comanda flotei? Nu e prea complicat? Procedeele voastre erau mai simple… Bietul Sing… 253

Omul cu ochi cenuşii începu să râdă. Surprins, amiralul Krug duse mâna stângă la buzunarul pantalonilor unde găsi una din batistele sale, cu monograma tăiată însă. — Nu venim din partea Lüngerului, domnule amiral Krug! Surprins că individul i se adresează cu „domnule amiral”, Krug îşi suflă nasul, care sună ca o trâmbiţă spartă. — Prin urmare, recunoşti că eu sunt amiralul şi nu… celălalt. Ce înseamnă mascarada aceasta? Poate veniţi din partea poliţiei secrete, fără ştirea Lüngerului? Mi-aţi citit testamentul, şi…? — Nu venim din partea poliţiei secrete! Dar testamentul dumneavoastră se află într-adevăr la noi! — Ah, un şantaj! N-o să vă meargă, puţin îmi pasă… — Nu e nici un şantaj… Aţi avut noroc! Camera a fost percheziţionată, în absenţa dumneavoastră, şi vă daţi seama ce se întâmpla dacă poliţia secretă punea mâna pe acel testament imprudent? Amiralul încercă să-şi dreagă mândria grav rănită! — Cine sunteţi, domnilor? Ce doriţi? — Nu vă enervaţi, domnule amiral. — Nu mai fuma ţigări, domnule! O.C.O.C. indică buzunarul hainei civile ce atârna pe umerii slabi ai amiralului: — Veţi găsi acolo pipa. Aprindeţi-o. Pentru ca să vă liniştiţi. — Sunt foarte liniştit, amice. — Mă prea onoraţi! Nu merit acest titlu. — Termină! Ce doreşti, cine eşti? Amiralul i se adresă omului cu ochi cenuşii, întrucât falsul Krug, mereu tăcut, rămăsese în umbră, urmărind cu atenţie discuţia. — Sunt, să zicem, un diversionist, zise O.C.O.C. — Un ce? — Diversionist, agent secret, spion, cum doriţi! — Dumneata spion? Faţa lui Krug arătă atâta neîncredere şi un anumit dispreţ, că O.C.O.C. surise. N-am crezut niciodată că există spioni într-adevăr, mirii amiralul, căutându-şi pipa pe care o găsi, aşa cum fusese prevenit, în 254

buzunarul de la piept. Operaţiunea umplerii, a îndesării tutunului şi a aprinderii o efectuă miraculos de iute cu singura-i mână. — Te previn, continuă amiralul, degajat, fericit de pipa care-i fumega în mână, te previn, şi chiar îmi pare rău (mai ales că nici dumneata nu-mi eşti antipatic, ţi-am apreciat manierele: nu ştiu de ce am impresia că agenţii secreţi – dacă or fi existând cu adevărat – trebuie să tragă neîncetat cu pistolul şi să aibă nişte mutre de oligofreni), te previn că, din păcate, misiunea aceasta a dumitale – probabil de a mă răpi, nu? – a dat greş şi e ultima. Ultima, auzi? Trist, dar aşa e… Pesemne eşti un spion neîndemânatic, începător… — Un idiot de spion, cum ar zice bătrânul scarabeu, mormăi O.C.O.C. — Poftim? — Nimic, continuaţi, stimate domnule amiral! — N-ai experienţă, domnule spion – iartă-mă nu-ţi cunosc numele! — Să zicem că numele meu e A-2, zâmbi O.C.O.C. — Absurd, domnule A-2. Nu te cred, fiindcă spionii, dacă există, se ascund în spatele ixurilor şi igrecilor: X… X-08, sau Y-18… Din păcate pentru dumneata – şi crede-mă, regret – vei avea o surpriză dintre cele mai neplăcute… — Nu vă sfiiţi, domnule amiral. — Apreciez mult politeţea dumitale. Spionii pe care i-am văzut în filme erau nişte brute… Surpriza neplăcută pentru dumneata e că în dosul noptierei, uite aici, se află instalat un microfon, în stare de funcţionare perfectă. Discuţia noastră, atât de instructivă, de altfel, a fost ascultată… Nu veţi mai ieşi de aici liberi. Haide, domnule, se răsti Krug către falsul amiral, înapoiază-mi uniforma şi primeşte înapoi zdrenţele, nu vreau să fiu văzut aşa cinci vor veni să vă ridice… Omul cu ochi cenuşii veni în faţa lui: — O clipă, domnule amiral… Testamentul?… — Testamentul, da! — Ε la mine. V-am prevenit doar! Va cădea în mâinile poliţiei secrete. 255

Amiralul, ca lovit, căzu pe scaun, şi-şi apăsă genunchii cu palmele lui uscate. — Aşa e! Ei, şi la urma-urmei… — Aş putea să vă propun un târg: salvaţi-ne, ca să vă salvăm, dar… — Mă tem că fierbem în aceeaşi oală… Krug râse, de loc înfricoşat, privindu-i cu o anumită simpatie pe O.C.O.C. — Mă miră că n-au năvălit încă peste noi… oamenii lui Matel… sau ai colonelului Hars… — Nici nu vor năvăli, domnule amiral… Sunt un spion începător, să zicem, şi fără experienţă, cum aţi zis, dar tot nam uitat să tai firele microfonului. Priviţi! Şi O.C.O.C. dădu noptiera la o parte. Krug se aplecă şi atinse cu vârful degetului instalaţia abil mascată în perete. Cele două fire smulse atârnau în afară. — Bine… să tăcem puţin, propuse amiralul, şi pipa deodată tremură în mâna lui.

CAPITOLUL 10: MOARTEA UNUI AMIRAL — Ε atât de trist când visurile ţi se realizează prea târziu, binevoi să remarce după un timp amiralul Krug. În copilărie şi, dacă nu mă înşel chiar şi în anii de liceu, mă pasiona ideea să devin agent secret, sau spion, un veritabil spion, care să hotărască din umbră destinele celor mari, prin uriaşe reţele invizibile… Dar, mă întreb, care băiat n-a visat aşa ceva? Am învăţat, în acest scop, limbi străine, am făcut exerciţii chinuitoare pentru dezvoltarea memoriei şi a spiritului de observaţie, am studiat matematica, fizica şi chiar botanica, un agent secret trebuie să cunoască, nu-i aşa, denumirea tuturor planetelor. Dar eram mic de statură, firav şi bolnăvicios şi-n închipuirea mea spionii trebuiau să fie nişte coloşi… Amiralul îl examină atent pe O.C.O.C. 256

— Dumneata, domnule A-2, ai o sănătate de fier şi eşti foarte puternic! Hm! Prin urmare a trebuit să renunţ la minunatele aventuri de care se bucură diversionisţii şi conspiratorii, pentru a le trăi acum, la bătrâneţe… Iată-l în mâinile voastre pe amiralul Krug, dezarmat, neputincios şi… ridicol! Ridicol, nu? Ar trebui să am energia de a întreprinde ceva, nu? Amiralul Krug, în plină Capitală, încolţit de doi agenţi?!… Neverosimil! Ce păzeşte poliţia secretă, B.B.-ul, Z.Z.-ul, Biroul Central al Siguranţei Statului… Ah, uitasem, pretindeai că eşti de la Biroul Central. Presupun că ai şi documentele necesare… Ce păzesc toţi? Ar trebui să mă reped la telefon – probabil m-aţi împuşca – sau să expediez un semnal, prin care să-mi înştiinţez aghiotantul, sau să-i dau cumva de veste hotelierului – totdeauna există câte o astfel de chichiţă, o posibilitate de scăpare, dar mintea mea refuză să lucreze, şi ce e mai grav e că parcă nici n-aş dori să ies din această încurcătură… Testamentul meu se află la voi… Totuşi e un fel de şantaj… În sfârşit, ce doriţi de la mine, domnilor? Mă simt prost în aceste haine civile… Port uniforma de atâţia ani… parcă aş fi altul, parcă într-adevăr dumneata ai fi amiralul Krug şi nu eu. Ar trebui să spui o vorbă, sunt curios dacă şi vocea dumitale seamănă cu a mea… — Seamănă… O fac eu să semene, domnule amiral, zise falsul Krug. — Seamănă şi nu prea… Totuşi seamănă… Hm! Situaţia mea nu e plăcută, dar nici pe voi nu vă invidiez. În fine! Încă o dată, ce doriţi, domnilor? — Vom ieşi toţi trei de aici, zise Blondul. Împreună. — Împreună? Eşti nebun? — „Doar dinspre nord-vest…” Nimeni nu-l va recunoaşte pe amiralul Krug în civil… şi cu machiajul pe care-l vom aplica… — Vrei să mă machiezi? Asta e culmea obrăzniciei! — Domnule amiral! În rapoartele serviciului vostru figurez drept „neîntrecut în arta deghizării” şi nu e o exagerare. Uneori mă întreb dacă n-aş putea deghiza chiar şi un câine în om. Cândva am să încerc. 257

— Dar nu despre asta e vorba! Nu te temi că, odată ieşiţi de aici, am să vă dau în vileag? — Am testamentul dumneavoastră în care îl ironizaţi fără rezerve pe Lünger. Ε un păcat capital. Sunt convins că preferaţi societatea noastră decât a blânzilor băieţi de la poliţia secretă, a lui Hars sau a lui Ball… — Dacă nu exista testamentul, cum te-ai fi descurcat, domnule A-2? — Aş fi găsit neapărat o soluţie, domnule amiral! — Oho! Eşti un fel de superspion?! — Cam aşa ceva. Aş putea numi un singur om care să mă întreacă în viclenie, un compatriot al dumneavoastră, care din fericire îmi e prieten. Bătrânul crab!… Aşa îi spun eu. Dar el are o mie de ani. Când voi atinge vârsta sa îl voi depăşi, fără îndoială. — Speri să mori de bătrâneţe? — Nu, fiindcă eu nu îmbătrânesc niciodată! — O, asta e cu totul altceva… dar dacă, în pofida testamentului, ieşind de aici împreună cu voi aş striga după ajutor. — Nimeni nu v-ar lua în seamă… Aş fi silit să vă arestez pentru insulte adresate amiralului Krug, sau poate v-aş împuşca pentru atentat la viaţa amiralului. Secundele sunt lungi. În fiecare secundă se pot găsi câte trei soluţii… Nu vă întrebaţi, domnule amiral, cum am pătruns aici, în acest apartament supravegheat? Nu e aceasta o dovada că pot orice? — N-am să ies împreună cu voi. Nu voi accepta rolul pe care mi-l dictezi, domnule A-2. Ce vei tace? Mă vei ucide? — Gândiţi-vă, zise moale O.C.O.C., operaţiunea „Cetaceul” odată eşuată, Lüngerul s-ar afla în faţa unui război pierdut… — Dumneata ai pretenţia că poţi decide din umbră soarta războiului? Pentru asta mă aflu aici. — Îl detest pe Lünger, dar nu sunt un trădător, domnule A-2! — Asta e deci bariera de netrecut! Onoarea militară… 258

— Da, onoarea militară! Nu poţi trăi o viaţă întreabă nepătat, pentru a o încheia dezertând, ca ultimul trepăduş… Dezertând la inamic! Asta vrei să-mi propui mie, amiralului Krug! Să dezertez! — Eu nu v-am propus dezertarea. Eu vă iau prizonier, e o formă a luptei… Lupta se dă pe front, faţă-n faţă, ochi contra ochi, sau pe ocean, prova contra prova, tun contra tun! Aceasta e lupta cinstită… Spionii n-au hotărât niciodată războaiele, n-au ajutat cu nimic nimănui. Ei au produs doar încurcături… Nu mă poţi lua prizonier decât mort. — Mi-ar fi suficient cuvântul dumneavoastră de onoare. — Nu-l vei avea. Nu-mi dau cuvântul de onoare unui spion. Eu sunt soldat. — Dacă-mi daţi cuvântul de onoare, şi veţi rămâne acasă, sub nume schimbat… — Şi-n acest timp falsul amiral Krug – adică el – va trece la comanda flotei, acoperind de ruşine pentru vecie numele meu şi al părinţilor mei! Ε josnic ceea ce-mi propui, domnule A-2. Nici marea satisfacţie de a-i juca Lüngerului o festă atât de frumoasă nu m-ar putea hotărî să accept, nici frica de a ajunge, datorită testamentului, la discreţia poliţiei secrete… Ce ştii despre operaţiunea „Cetaceul”, domnule A-2? — Totul, până în cele mai mici amănunte. — Te felicit. Nici chiar eu nu ştiu totul, eu care am dat ideea… eu care trebuie s-o duc la îndeplinire. Oricât ai fi de şmecher, domnule A-2, planul dumitale mi se pare fantezist… Peste un ceas trebuie să vină aghiotantul meu. Mai târziu mă va căuta contraamiralul Merstin… La amiază am o întrevedere la Marele Stat Major… Cum vă veţi descurca? Doar nu veţi întâlni în cale numai idioţi? Dar ce? Nu veţi trece nici măcar de şoferul meu, care-şi va da seama că… — Şoferului îi vom da un concediu… — Dar pilotul avionului, care mă aşteaptă pentru a mă duce înapoi în arhipelagul Binder? Ε un vechi prieten, un maior, un as… — Îl voi dezarma şi voi conduce eu avionul, în caz că… — Ah, ştii să conduci şi avioane? 259

— Face parte din pregătirea unui spion, zâmbi Blondul. — Prin urmare piedica principală sunt eu? — Nu… mândria absurdă… onoarea militară… — Dacă m-ai ucide, cum te-ai descotorosi de cadavrul meu, care dacă va fi găsit aici… — Nu vă voi ucide, domnule amiral. — Ba, la nevoie mă vei ucide fără să eziţi. La început nu prea te-am luat în serios, dar când ţi-am privit mai atent ochii… Cu un gest rapid, amiralul trase un sertar şi în clipa următoare muşcă mica fiolă, care i se sparse între dinţi cu un zgomot moale, nefiresc. Otrava avu un efect ciudat, azvârlind cumva de perete trupul deja aproape mort al amiralului. El căzu, devenind foarte greu, şi Blondul renunţă să-l mai ridice. Amiralul Krug îşi trăia ultimele secunde. Cu toată durerea ce-i răscolea viscerele, cu tot frigul ce-i cutremura membrele, izbuti să vorbească: — Asta n-ai prevăzut-o domnule A-2?! — Am prevăzut-o domnule amiral. Altfel aş fi sustras fiola din sertar. — Atunci… ai sperat-o? — Mă tem că era singurul mijloc de a împăca onoarea militară cu cinstea de om… — Salvează-mi onoarea… — Vă promit. — Ε ciudat… să rogi un spion să-ţi salveze onoarea!… — S-au văzut lucruri şi mai ciudate. — Ce vei face cu cadavrul meu! — Fiţi liniştit. — Dar lumea trebuie să afle că n-am trădat… să afle!… — O să afle, domnule amiral. — Întoarcerea… Ferigile… La păscut. — Poftim? — Ε numai cerneala… Ridicaţi motoarele!… — Bineînţeles. — Oh! Oooh!… Nu motoarele, pânzele! Flota cu pânze… Înceţoşarea spionilor, a superspionilor, brrr… brrr… brrr! Ridicaţi! Brrr!… Dumnezeule, iartă, fii milo… fii milostiv cu 260

mine, păcătosul, compas…

amiralul

Krug…

Pânzeleeee!…

Fără

CAPITOLUL 11: CONCERT PENTRU VIOLONCEL „Am refăcut contactul la microfon! Vor crede că abia acum te-ai trezit. Intrăm în schema stabilită. Fii atent, voalează-ţi glasul!”, scrise Blondul pe o foaie de hârtie, şi adăugă cu voce tare: — Sper că v-aţi odihnit cumsecade, domnule, amiral! — Am dormit excelent, dragă Niebel, răspunse inginerul Sible. Mă bucur foarte mult că te văd. Cum o mai duc ai tăi? — Mulţumesc, bine. Ce fericire că atentatul n-a izbutit, că ticăloşii n-au reuşit să-l răpună pe Lünger. Sper că rănile dumneavoastră nu sunt serioase… — Simple zgârieturi… Din nefericire în momentul exploziei mi-am pierdut proteza şi iată-mă cam ştirb… Ε un adevărat chin să vorbeşti cu trei dinţi lipsă… Am devenit brusc un bătrân fonfăit… Noroc că am pe navă un dentist priceput… Blondul formă un număr de telefon: — Alo, Mark, tu eşti?… Da, da, ai ghicit… mă aflu 3a amiralul Krug… Cum.?… Îţi transmite salutări… (către falsul amiral): Mark vă mulţumeşte, domnule amiral!… Ce făceai? Cântai la violoncel?… Nu, amiralul e puţin indispus… Da!… Uşor rănit… Da, după evenimentele… Totdeauna am spus că ţi-ai greşit cariera… Ţi-ai dat seama cam târziu! Consideri că eşti încă tânăr?… Bravo! Cum, violoncelul tău vorbeşte singur?… Sper că e o… metaforă!… N-aş vrea să mă găsesc singur într-o casă cu un violoncel care vorbeşte… (către amiral). Mark mă întreabă dacă n-aţi dori să-l ascultaţi cântând. — Mi-ar face mare plăcere!… — Auzi. Mark, domnul amiral spune că i-ar face mare plăcere!… Vii chiar acum?… Te aşteptăm!… 261

Peste câteva minute în apartamentul amiralului se înfiinţă directorul hotelului, masiv, cu chelie impunătoare, voce profundă. Ochii mici, pe faţa albă, îngrijită, scrutau permanent cu o vioiciune de guzgan. Directorul hotelului „L” (ca toţi directorii de hoteluri, de altfel) era informator al poliţiei. Amiralul Krug îl primi aşezat comod într-un fotoliu adânc. Omul se înclină adânc şi anunţă că un domn cu contrabas cere să fie primit de amiral — Cu violoncel, îl corectă Blondul, Directorul acceptă precizarea cu o uşoară înclinare a frunţii imense. Amiralul abia mormăi: — Lasă-l să intre, îl aştept. Molatic şi respectuos, directorul se interesă dacă domnul amiral nu doreşte să-i fie servit micul dejun. — De la o anumită vârstă, pofta de mâncare te părăseşte, dragă Bob… Hotelierul rânji cu gura până la urechi: — Numele meu este Obletta, domnule amiral… — …dragă Obletta… Ce spuneam? Ah, da, pofta de mâncare… Vine o vreme când omul nu se mai hrăneşte de loc… sau aproape de loc. (Către Blond): Îţi jur, dragă Niebel, că nu-mi amintesc când am mâncat ultima dată. Ieri? Alaltăieri (Din nou către hotelier): Un semn că triumfă spiritul, da, da, dragă Bob… — Obletta, dacă nu vă supăraţi. — Cred că oamenii viitorului vor renunţa la această ocupaţie plicticoasă… Pe faţa directorului, a cărui masivitate nu putea fi pusă în nici un caz pe seama lipsei de apetit, flutură o politicoasă expresie de dezaprobare; omul nu zise nimic, încântat pesemne de onoarea conversaţiei cu amiralul, care adăugă: — Nu mi-e foame, dragă Bob, şi nici n-aş putea mânca, fiindcă iată-mă ştirb… În evenimentele tragice, în care am avut fericirea de a fi alături de Lünger, mi-am pierdut proteza… Abia pot vorbi. — Să vă trimit un dentist, domnule amiral? 262

— O, nu! Îmi voi aranja dantura pe vas, unde mă întorc curând de tot… Lumea e plină de mistere… Cum îţi explici aurorele boreale, dragă Bob? Obletta căscă ochii. Mulţumit de evoluţia lui Sible. Blondul se întoarse spre fereastră cu o expresie visătoare. — Îmi permit să observ, zise directorul, că domnul cu contrabasul aşteaptă, — Cu violoncelul, îl corectă Blondul. Un minut mai târziu, Bătrânul Detectiv, impecabil în redingota sa neagră, intră târând după sine imensa cutie a instrumentului. — Vă doresc o zi bună şi vă salut cu plecăciune, domnule amiral, şi-mi exprim gratitudinea faţă de Dumnezeu, prin grija căruia aţi scăpat cu bine din povestea aceea, făcu B.D., căutând din ochi locul unde se afla ascuns microfonul. Blondul arătă spre noptieră şi bătrânul se opri în dreptul ei. — Mă bucur că te văd, Mark, trăncăni falsul amiral. Să-i mulţumim Celui de Sus că l-a ocrotit pe Lünger în timpul cumplitelor încercări. Ce ne-am fi făcut fără el? — Ce doriţi să vă cânt, domnule amiral? întrebă B.D., strâmbându-se. Pesemne considera că tonul folosit de Sible e cam fals. Ceva clasic, ceva romantic? — Dragul meu Mark, orice. Muzica e veritabila mea hrană, aşa cum i-am spus-o şi lui Bob. Schimonosindu-se, de parcă un strănut i-ar fi gâdilat fundul nasului, B.D. deschise imensa cutie neagră în care se afla doar un mic patefon, pe care-l instală chiar pe noptieră, lângă microfon. Puse o placă şi melodia răsună tristă. B.D. scoase de la piept un petic de hârtie, pregătit dinainte, pe care scria „Idiotule!” şi i-l arătă Blondului. „Ce gafă am mai făcut?” scrise Blondul pe altă hârtie. „De ce ţi-ai pus costumul ăsta care bate la ochi?” scrise B.D. „Bate la ochi pe dracu!” B.D. îi vârî iar sub ochi fiţuica cu „Idiotule!” „De ce?” „Amiralul Krug are un mic semn particular, aici!” şi-i arătă pometul obrazului stâng. 263

„Aşa e. Am să i-l fac.” „Unde e cadavrul?” „În salon.” Puţin mai târziu, B.D. părăsi apartamentul, făcând mari eforturi pentru a nu trăda greutatea de data aceasta reală a „violoncelului”. În timp ce-l înghesuia în cutie pe bietul Krug, Blondul ţinu în şoaptă următorul discurs funebru: — Bătrâne amiral! Ai fost un om curajos, şi-ţi mulţumesc! Dacă viaţa e, cum spun profeţii, o sărmană deşertăciune, o lungă, nemeritat de lungă aşteptarea morţii, atunci tu poţi fi fericit acolo, pe celălalt tărâm, unde te afli. Celălalt tărâm!… Dar eu sunt convins că iubeai viaţa şi aveai altă părere decât cea a filozofilor şi profeţilor. — Nu mai prohodi atâta! şopti B.D. — Taci, bătrâne crab! Lasă-mă să termin! Bătrâne amiral, nici nu e atât de rău că ai drept coşciug cutia unui atât de suav instrument muzical, iar precuvântarea de adio să ţi-o ţină A-2, cu toate că tu îi dispreţuiai pe spioni. — Idiot sentimental! croncăni B.D. — Bătrâne amiral! Dacă aş avea o felucă, te-aş trimite în larg şi te-aş lăsa în bătaia vântului de bulină pe care nu-] puteai suferi, să te legene cinci mii de ani, sau dacă aş fi dogele Veneţiei te-aş încărca pe „Bucintoro” şi aş organiza pe mări o serbare care să-ţi însenineze mohorâta tăcere a tărâmului unde navighezi singur… Şi dacă… Am să păstrez testamentul, şi dacă voi scăpa de aici, şi sunt sigur că voi scăpa, îl voi arăta lumii, ca să-ţi salvez onoarea… B.D. ieşise târând sinistra-i povară. De la fereastră Blondul îl văzu traversând Bulevardul Învingătorului (nu-l urmărea nimeni) şi oprind un taxi. „Idiotule! îl apostrofă Blondul în gând. Iată că te prind şi eu cu o gafă! Taxiul nu trebuia să-i iei din faţa hotelului! Mărturia şoferului ţi-ar putea fi fatală…” Şi, întorcându-se către Sible: — Domnule amiral, dacă binevoiţi a coborî, mi-ar face plăcere să vă însoţesc!

264

Înainte de a ieşi. Blondul privi spre microfon, adresând în şoaptă o înjurătură glumeaţă, de nereprodus, la adresa celor ce ascultau… Coborâră cu liftul. În holul strălucitor câteva capete se aplecară la trecerea amiralului. Limuzina aştepta la scară. Şoferul se repezi să deschidă portiera. Era şi el ofiţer al B.B.-ului. Blondul îi bătu cu neglijenţă pe umeri, în timp ce amiralul se strecura, cu obrazul pansat, în automobil. — Dragă Bob, zise Blondul, amiralul îţi dă un mic concediu. — Ce fel de concediu? Dar nici nu i am cerut şi nici nu era vorba… — Te-ai tâmpit de tot, băiete?! îl fulgeră Blondul cu privirea, dându-l la o parte. Mica insignă galbenă străluci de sub guler. Încruntat, şoferul se îndepărtă. În momentul acela o maşină neagră se opri lângă limuzina amiralului Trei ofiţeri coborâră şi unul din ei, oprindu-se în faţa portierei încă deschise, îl salută ţeapăn pe amiral, întinzându-i plicul cu antetul Cancelariei Lüngerului. Ofiţerul salută, îndepărtându-se. — Cine era la volan? întrebă unul din cei ce rămăseseră la maşină. — Dracu ştie?! Poate nepotul său. — Are nepot? — Are două mătuşi… De ce n-ar avea şi un nepot? — N-ar trebui să-i urmărim? — Ba ducă-se dracului! Mai bine să ne răcorim niţel la Lefke. Sible desfăcu plicul. Amiralul Krug era convocat imediat la Lünger. Fără nici o întârziere. — Şi acum? întrebă Sible. De când coborâseră în stradă, genunchii îi tremurau, nu şi-i putea stăpâni cu nici un preţ. Blondul se întoarse şi-l privi, mâinile i se odihneau pe volanul lucios, vârful piciorului drept se juca leneş cu acceleratorul. Încă nu făcuse contactul, dar presimţea duduitul potolit al puternicului motor şi asta îi făcea o mare 265

plăcere. Îl privi pe Sible şi inginerul simţi sclipirea intensă a ochilor cenuşii, acum bătând în albastru. — Nimic. Te vei duce la Lünger! De când aştepţi acest prilej! — Dacă mă duc la Lünger, suntem pierduţi! — Nu! Totul e de partea noastră. Eşti un amiral perfect. Trebuie să mergi la Lünger, altfel plănui e dat peste cap. Să nu-l împuşti pe Lünger, bine? Nu uita: amiralul era un om imposibil, un posomorât care nu dădea două parale pe ierarhiile existente. Şi mai ales, un taciturn, ori de câte ori se găsea în faţa mărimilor de azi. Te vei descurca de minune. — Mă va demasca aghiotantul amiralului! — Aghiotantul n-o să apară. De asta are grijă Bătrânul Detectiv. Haide! Dacă toate merg bine, peste câteva ore decolăm, cu direcţia arhipelagul Binder. — Mi-e frică! — Trebuie să plăteşti pentru avioanele cu oameni nevinovaţi pe care le-ai aruncat în aer! Ţi-e frică, puţin îmi pasă, cândva m-am temut şi eu! Gata! Limuzina ţâşni din şirul de maşini, gonind pe Bulevardul Învingătorului. În faţa Marelui Cartier General, unde vegheau tancurile, Blondul opri în umbră, sub scările de marmură albă cu vinişoare albăstrii. — Scoate-l! zise Blondul, întorcându-se spre amiral. — Cum? tresări Sible. — Haide, scoate revolverul. Nu e nevoie să-l omori pe Lünger, cel puţin deocamdată. Am alte planuri cu privire la el. Sible depuse revolverul ascuns în buzunarul secret de sub umăr al uniformei lui Krug. Blondul deschise portiera şi-l însoţi pe amiral pe fastuoasele scări. Un ofiţer superior le ieşi înainte, îl salută pe amiral şi spuse că-l va conduce la Lünger. Blondul rămase acolo. — Vă rog, domnule amiral, aduceţi-i Lüngerului omagiile mele! Ofiţerul întoarse capul urmărindu-l cu o privire uimită. Pe urmă cei doi începură să urce alte scări. Blondul porni către 266

limuzină. Doi generali coborau scările, tăcuţi. Oprindu-se ca să-i privească, Blondul îşi aprinse o ţigaretă „Mercur”.

CAPITOLUL 12: CAUTÂND UN PUNCT DE SPRIJIN… Un lift. Subteranele pe care le durase Lüngerul… Aşa cum răposatul amiral Krug, trezindu-se şi zărindu-şi dublura, trăise intens, aproape palpabil, sentimentul neverosimilităţii, falsul amiral – pe care fulgerătoarea succesiune a evenimentelor îl purta cu o forţă covârşitoare, de neoprit, spre centrul vârtejului – copleşit de uniforma străină, purtând masca unei alte personalităţi, încerca printr-o intensă concentrare să iasă la suprafaţă din coşmarul prin mijlocul căruia răsunau paşii săi. Dar cum?! Să dea ochi cu Lüngerul! Pe ce se bazase Blondul când dictase acest pas riscant? Nici nu observă uşa groasă de o jumătate de metru care se deschise parcă singură. Intră ca halucinat, abia înţelegând ce spune ofiţerul care-l invita să ia loc în aşteptarea Lüngerului. Se pomeni în mijlocul oglinzilor! În vasta încăpere oglinzile de cristal scânteiau din toate direcţiile, repercutându-şi, triplând şi însutind la nesfârşit imaginile, încât era imposibil să-ţi dai seama de reala dimensiune a spaţiului. Se privi întro oglindă şi se văzu în zeci de exemplare. Cincizeci de amirali! Cinci sute de amirali! Pentru toate flotele planetei, pentru toate escadrele paradisului şi infernului! Năuc, falsul amiral îşi pregăti pipa. Făcea parte din deghizare. Oglinzile îi repetau la nesfârşit mişcările. Un milion de amirali îşi aprinseră, milimetric, în acelaşi timp şi cu aceleaşi mişcări un milion de pipe. Dintr-un miliard de pipe se ridică un miliard de şuviţe de fum albăstrui. Falsul amiral tresări. Când trecuse timpul? Se scurseseră, de când aştepta, vreo douăzeci şi cinci de minute. De obicei, 267

în asemenea situaţii, e chiar invers, fiecare minut se transformă într-un an. Pipa se stinsese de mult. Sible se apropie de uşă, dar constată că n-o poate deschide. Îl zăvorâseră? Spaima ce-l cuprinse brusc fu atât de cruntă, că apăsă pe unul din butoanele de pe perete din dreptul uşii… Şi tocmai asta nu trebuia: să se lase cuprins de frică. Apăsă un al doilea buton şi o tainică lumină invada oglinzile. Privi împrejur pierdut, amintindu-şi ceea ce se spunea şi anume că Lüngerul dăduse dispoziţia să fie instalate peste tot oglinzi, fiindcă-i plăcea să vadă ce se întâmplă în spatele lui… Când, în ce clipă se căscase uşa? Datorită butonului pe care el… Terorizat de sclipirea oglinzilor care-l urmăreau parcă, falsul amiral ieşi în labirintul subteran, aproape uitând cine e şi pentru ce se află acolo. Doi militari, pesemne ofiţeri superiori, nici n-a observat bine, tropăiră pe lângă el, dând salutul. Sible nu răspunse, i se făcu deodată lehamite. Frica trecuse. Merse încet. Un chelner ce mâna căruciorul încărcat, împingându-l fără nici un efort, începu să-l urmărească, falsul amiral grăbi pasul, totuşi fu ajuns într-un anumit punct, către care convergeau câteva galerii, ţoale inundate într-o lumină verde stridentă. — Vă rog să vă serviţi, domnule amiral, zise omul pe un ton umil. „Hait! vor să mă otrăvească”, îi trecu prin cap lui Sible şi luă de pe platou o arahidă. Auzi lătrături şi pe lângă ei trecu repede, gonind ca o fantomă, o căţea superbă, suplă, pe picioarele-i lungi. „Bineînţeles… căţeaua Lüngerului… Manitta… toată lumea ştie că Lüngerul are o căţea favorită…” Alături zbârnâi un telefon, nici nu-l observase. Aproape amuzat, falsul amiral ridică receptorul. „Domnule amiral, auzi o voce de femeie, serviţi cafea, e fierbinte şi bună… serviţi şi prăjitură, e proaspătă”. Puse receptorul şi văzu cum telefonul se retrage în perete, dispărând. Chelnerul zâmbea lângă măsuţa lui. Sible luă cafea, luă şi prăjitură. Îşi continuă apoi plimbarea. 268

O minunată seră, scăldată în lumina a zeci de reflectoare ocrotea luxuriante vegetaţii tropicale ce păreau că respiră, întinzând imense ramuri cu frunze zimţate, ce legănau văzduhul ceţos între mişcările lor lascive. Un alt telefon ieşi din perete în calea amiralului. „Ο ţigaretă, domnule amiral? Havană. Zeld, Orfeu? Sau poate Mercur?” — Mulţumesc, fumez pipă! răspunse Sible, aproape furios. Un ochi nevăzut îi urmărea peste tot paşii. Albă, cu pete maro şi uriaşe urechi fâlfâinde, căţeaua Manitta trecu pentru a doua oară în goană pe lângă falsul amiral. Un gând nebun se născu în ţeasta lui Sible: Că Lüngerul nu există! În momentul următor văzu un bătrân cam gârbovit, cu faţa cenuşie, mototolită, ce stătea rezemat în coate, privind printr-un fel de fereastră uriaşă care dădea în seră. Ceva mai departe, două siluete în uniforme întunecate se desluşeau neclar în penumbră. Sible fu cât p-aci să-l întrebe pe bătrân, cu seninătate, dacă nu cumva ştie unde ar putea fi găsit Lüngerul, când gârbovitul personaj îi adresă primul cuvântul, pe un ton liniştit, respectuos: — Ce lună splendidă, domnule amiral! Continua să-şi plimbe privirile prin seră. Într-acolo îşi aruncă ochii şi falsul amiral, dar fireşte nu văzu nici o urmă de lună. Fu gata să ceară explicaţii, dar bătrânul continuă: — Luna asta străvezie, imaterială, mă apasă, domnule amiral! Încă din copilărie, când o vedeam pe cer, îmi venea să urlu ca un câine… Îmi creează un sentiment neliniştitor, de nesiguranţă, de slăbiciune, de cădere în spaţiu… O mare nesiguranţă şi instabilitate a vieţii, a materiei în general… Prea puţine puncte de sprijin, prea mult vid, un vid imens, necontrolat, ameninţător!… Suntem doar nişte biete fiinţe înfricoşate, tot timpul în căutarea unui punct de sprijin. Ce lună stranie, ce lună îngrozitoare, domnule amiral!… Şi deodată falsul amiral Krug pricepu că se află în faţa Lüngerului.

269

CAPITOLUL 13: „CÂND AI SĂ AJUNGI ŞI TU AMIRAL…” Avionul ateriză pe insula Bisland din arhipelagul Binder pe la cinci după-amiază. Cum flota nu fusese prevenită de sosirea amiralului, nu-i aştepta nimeni. Căldura devenise înăbuşitoare. Vântul, moleşit, drapa deasupra oceanului nori fusiformi, de la un orizont la celălalt. Şalupa amiralului, mascată în micul golf de sub coastă, se legăna uşor pe valuri. Timonierul şi mecanicul de serviciu jucau table. Când îl văzură pe amiral deasupra lor, pe micul debarcader, săriră ca arşi. Erau dezechipaţi, într-o ţinută cu totul nereglementară. — Repede, ordonă Blondul. Amiralul e rănit şi bolnav! Cei doi ascultară ordinul ciudatului civil, care-l susţinea ds braţ pe amiral (Bietul Sible! Nu-i priau de loc traversările aeriene!). În fierbintea şi fumegoasa înserare, şalupa îşi îndreptă prova în direcţia uriaşei nave de linie „Lala Row”, punctul de comandă al flotei a treia. Şalupa amiralului fu observată de pe bordul distrugătorului „Satan-II”, care semnaliză. Căpitanul lipsea de pe puntea navei-amiral. Se afla într-o mică localitate pescărească de pe insula învecinată, unde încerca să civilizeze o tânără indigenă. Secundul, împreună cu ceilalţi ofiţeri, surprinşi de sosirea neaşteptată a amiralului, încremeniră în întuneric, în vederea unui raport răsunător, când individul civil care-l susţinea pe amiral împiedică ceremonia primirii: — Amiralul e rănit, se simte rău! Secundul se repezi înainte şi astfel câteva clipe mai târziu Sible se găsi în patul lui Krug, în timp ce Blondul îi poftea pe toţi ceilalţi să se retragă, amiralul intenţionând să se odihnească. Oarecum intrigat, unul din ofiţeri, care era nepotul amiralului Zegall, intră în legătură prin radio cu unchiul său, 270

a cărui escadră se afla dispersată în partea de nord a arhipelagului Binder. După ce anunţă sosirea inopinată a amiralului Krug, rănit şi bolnav (Zegall confirmă că ciungul fusese alături de Lünger în momentul atentatului, rănile de acolo i se trăgeau), tânărul ofiţer se interesă cine putea fi personajul elegant şi misterios ce-l însoţea pe amiral, părând a-i fi foarte apropiat. — Nu ştiai că sublimul nostru Krug e homosexual? se miră Zegall. — Aşa? Asta explică totul! conchise nepotul, adăugând: Totuşi, regulamentul nu permite să ne aducem târfele pe bord… — Când ai să ajungi şi tu amiral, replică unchiul, regulamentul va fi îngăduitor şi pentru tine…

CAPITOLUL 14: UN SIMPLU SCHIMB DE MESAJE 1 Comandamentul suprem, Cartierul General al Lüngerului, mesaj cifrat, ordin către amiralul Zegall, escadra „Laura”, strict confidenţial: „Deplasaţi imediat escadra direcţia Bisland. Încercuiţi «Lala Row», arestaţi pretinsul amiral Krug, sosit ieri cu avionul. Amiralul Krug asasinat în Capitală. Pretinsul amiral, împreună cu însoţitorii, agenţi ai inamicului. Raportaţi de îndată executarea ordinului.” 2 Comandamentul Suprem către escadrilele 2, 17, 21, 21-F, 21-FA: „Sprijiniţi acţiunea escadrei «Laura» cu misiune specială, regiunea arhipelagului Binder, imediat subordinele amiralului Zegall.” 271

3 Statul Major al escadrei „Laura”, cu misiune specială, amiral Zegall, către Comandamentul Suprem, Cartierul General al Lüngerului, mesaj cifrat: „Confirmaţi ordinul, repetaţi, dublu cod, pentru siguranţă, plus codul zilei. Zegall.” 4 Comandamentul Suprem către amiralul Zegall: „Confirmăm ordinul.” 5 Escadrila 21-F către Comandamentul Suprem „Am ajuns la faţa locului flota a treia nu se află în regiunea arhipelagului Binder. Comandor Haag.” 6 Escadra „Laura” cu misiunea specială, amiral Zegall către Comandamentul Suprem: „Flota a treia, sub comanda amiralului Krug, a părăsit inopinat în timpul nopţii poziţia stabilită, pierind într-o direcţie necunoscută. Zegall.” 7 Cartierul General către escadra „Laura”: „Zegall, eşti cretin? Nu vrei să înţelegi că amiralul Krug a fost asasinat în Capitală? Cel care se pretinde amiral e agent! Răspunde imediat! Lüngerul.” 272

8 Amiral Zegall către Lünger, confidenţial: „Aşa ceva nu pot să înţeleg. Aveţi dreptate, sunt cretin.” 9 Lüngerul către amiralul Zegall: „Eşti destituit, predai comanda căpitanului Mandaz.” 10 Comandamentul Suprem către căpitanul Mandaz pe nava „Lilon”: „Preluaţi comanda escadrei «Laura» cu misiune specială. Arestaţi amiral Zegall, acuzat înaltă trădare. Urmăriţi flota a treia, arestaţi pretinsul amiral Krug. Răspundeţi cu capul. Lüngerul.”. 11 Nava „Lilon” către Comandamentul Suprem: „Nu pot aresta doi amirali. Nu pot urmări flota cu o escadră. Căpitan Mandaz.” 12 Comandamentul Suprem către căpitanul Mandaz: „În caz de neexecutare, veţi răspunde în faţa Curţii Marţiale. Lüngerul.” 13 Nava „Lilon” către Comandamentul Suprem: 273

„Căpitanul Mandaz s-a sinucis, trăgându-şi un glonte în cap. Secund Elbis.”

CAPITOLUL 15: VIZITĂ PARTICULARĂ — Oh, domnişoară sau doamnă, nu trebuie să vă supăraţi pe un biet bătrân, căruia i-au mai rămas dear amintirile şi băutura! Credeţi-mă, sufletul meu se află în această sticluţă şi, anume, chiar în fundul ei, sufletul meu cel de al doilea, fiindcă primul, adevăratul, l-am vândut de mult Satanei… Şi ce dacă sunt niţel cherchelit? Petty-turcul a băut la viaţa lui de zece ori mai mult decât mine şi chiar şi astăzi vezi femeile mergând cu flori la mormântul lui… La mormântul meu cine are să vină? Gustaţi, dacă vă face plăcere, din sticluţa aceasta, doamnă sau domnişoară: – fiindcă nu ştiu ce sunteţi şi nici nu vă întreb – faceţi-mi o bucurie pe ziua de azi, gustaţi! Nu e otravă, iar eu nu sufăr de vreo boală ruşinoasă, gustaţi! Şi iertaţi, doamnă sau domnişoară, cuvintele unui biet bătrân năuc… Nu sunt cal mai mare beţiv din lume, abia dacă ocup locul şapte sau opt, şi-mi pare rău! Noaptea e răcoroasă, şi un strop de alcool o să vă ferească de răceală, fiindcă cine ştie când va veni cel pe care-l aşteptaţi şi dacă va veni? Astăzi majoritatea celor aşteptai nu mai vin, aşa-s timpurile, şi singurul remediu e sticluţa. Gustaţi, doamnă sau domnişoară! Don-păduchiosul avea un dar deosebit de a lamuri femeile, lui nu-i rezista nici una. Faţă de Don, eu sunt un îngeraş! Beau abia de ieri şi încep să obosesc. Păi când porneau o beţie Don împreună cu Petty!… Gustaţi, domnişoară sau doamnă, fiindcă nu ştiu ce sunteţi şi nici nu îndrăznesc să presupun… Cu un gest brusc, Em smulse sticluţa din mâna bătrânului beţiv şi trase o înghiţitură zdravănă. 274

— Sunteţi o femeie şi jumătate, dragă doamnă sau domnişoară, nici nu m-am aşteptat la asemenea cinste!… Şi bătrânul bău însetat. Isprăvind, azvârli sticla pe alee, departe, şi ivi alta, din buzunarul de la piept. Scoase dopul cu grijă şi-i întinse femeii: — Mai gustaţi! Prindeţi un pic de putere, fiindcă cel pe care-l aşteptaţi nu vine şi cred că n-are să mai apară niciodată. Luaţi un pic de căldură, domnişoară sau doamnă, fiindcă noaptea e rece şi suntem tare singuri sub stelele îngheţate… Dacă aş fi cu vreo cincizeci de ani mai tânăr, nu v-aş lăsa să tânjiţi solitară pe o noapte ca asta, mai ales că sunteţi frumoasă… — De unde ştii că sunt frumoasă? i-o întoarse Em. Nu cumva vezi prin întuneric? — Oh, femeile frumoase, doamnă sau domnişoară… împrejurul lor… prin aer… un fel de curent electric… Em nu-l mai asculta. La una din ferestrele vilei singuratice în care locuia Hars, se arcui o geană de lumină. Când şi pe unde revenise acasă colonelul? Pâlpâirea durase numai o fracţiune de secundă, acum camuflajul era perfect. Doar nu l-or fi călcat hoţi: pe colonel! Em sună la poartă şi peste o clipă auzi uşile descuindu-se. Pasul egal, apăsat nu putea fi decât al lui Hars. Colonelul deschise şi scrută prin întuneric chipul femeii. — RX2TS! constată, parcă fără surpriză, recunoscând-o. — Mata Murse sau Em, îl corectă femeia. Am venit într-o vizită particulară. — Cum ai spus? Nu primesc nici o vizită la ora aceasta. — Bădărănia dumitale n-are margini, domnule colonel! Sau poate ţi-e frică să stai singur pe întuneric cu o femeie? Colonelul păru să-i cântărească fără grabă cuvintele. — Vezi să nu primeşti ordinul de concediere, agentă nepricepută, mediocră şi uşuratică! — Nepriceputul, de data aceasta se numeşte Hars. Temutul, inegalabilul Hars! De care şi-a bătut joc A-2, şterpelindu-i de sub nas o flotă întreagă… — Gura! Sau, pe cinstea mea… 275

— O, te-am scos din sărite, colonele! Ce bine-mi pare! Dacă nu vrei ca discuţia noastră să fie cu martori – aş putea să jur că bătrânul acela din parc îţi supraveghează casa – iartă-mă, am să-ţi spun lucruri interesante. Şi ţine minte, Hars! Acum nu sunt agenta dumitale, dispusă să-ţi accepte grosolăniile de ţărănoi parvenit, ci o doamnă! — Probabil o doamnă respectabilă… — Ce frumos e la tine! Am să vin şi altă dată. — Mă îndoiesc… Din fotoliul adânc în care se aşezase. Em examina pe îndelete interiorul. Salonul slab luminat de două lămpi laterale crea o stranie senzaţie de instabilitate. Avu impresia precisă, de loc neplăcută, de a se afla pe o navă de mare tonaj, evoluând pe un ocean calm. Lumina era albăstruie, ceţoasă, iar colonelul, în uniformă, ca totdeauna se aşezase pe un alt fotoliu şi o privea. — Şi acasă stai mereu înzăuat în curele, Hars! Dormi îmbrăcat, dormi în uniformă? Grozav ce-aş vrea să te văd măcar o dată în pijama. Colonelul Hars în pijama! N-ar fi interesant? Închipuieşte-ţi că stai în pijama şi citeşti o carte – ţi se întâmplă vreodată să citeşti cărţi, în afară de instrucţiunile oficiale? – şi e seara târziu, şi tu, Hars, citeşti şi se face şi mai seară. Şi se face şi mai târziu şi deodată, nu se ştie de unde, nu se ştie cum, apare A-2! Aşa apare acest magnific A-2, nu se ştie cum, nu se ştie de unde! Cum l-ai înfrunta în pijama şi cu o carte în mână, Hars? Grozav ce-aş vrea să asist la scena întâlnirii voastre! Nu te mai uita aşa la mine! Nu mă intimidez, cu toate că eşti un bărbat grozav. Te iubesc în taină, dar mai iubesc încă pe cineva. Poate că cineva ăsta e chiar A-2! Poate că în curând eu voi fi cea care ţil voi aduce pe A-2… Să nu-ţi pui oamenii pe urmele mele, fiindcă atunci totul se duce dracului! Şi nici să nu mă chestionezi. Da, văd că nu mă întrebi nimic, de fapt ai pune tu întrebări, dar eşti prea deştept ca s-o faci, ai o tactică teribilă, ştii că asta mă impresionează… Poate că am să ţi-l aduc, Hars, în semn de omagiu, poate că am să ţi-l aduc pe A-2, drept omagiu tacticii şi tăcerii tale… Singurele dificultăţi care ar fi e că-l iubesc niţel pe omul despre care cred şi nu 276

cred că este A-2… A doua dificultate e că totuşi nu este el A2… — Presupun că A-2 nici nu există, vorbi Hars. — Mulţumesc lui Dumnezeu că ţi-am auzit glasul! Nu-mi dai ceva de băut? — Pe timp de război, continuă colonelul, cu mâinile nemişcate pe genunchi, pe timp de război puterile beligerante recurg la asemenea trucuri: creează legende despre superspioni invincibili, realizând atuuri psihologice… — Groaznic! Parcă ai fi citit din manual… puterile beligerante… atuuri psihologice… Hars! Rosteşte o singură frază omenească! Măcar o singură frază, măcar două cuvinte… Repetă după mine: Cei doi lupi treceau prin poiana scăldată în lună… — Spuneam că A-2 nici nu există, repetă Hars. — Există, colonele! În orice caz, dacă n-ar exista, aş fi disperată! Am să te joc niţel. Hars! Presupusul meu A-2 a lipsit, a dispărut tocmai în zilele când amiralul Krug a fost asasinat, iar flota a treia… Să-ţi mai spun ce s-a întâmplat cu flota a treia? Cred că ştii şi tu foarte bine. Cred că mai bine decât mine ţi-a narat povestea heighlüngerul Matel… Eu, cel mult, pot să-ţi cânt „Balada flotei a treia”… Vrei să ţio cânt, colonele? — De ce atâta vorbărie, RX2TS? Ce doreşti? — Am venit să te joc, Hars! Precum ţi-am spus. Ca niciodată, atuurile – ca să folosesc acest blestemat cuvânt – S-au strâns la mine. Primul: sunt pe urmele lui A-2! Al doilea: nu ţi-l spun încă, dar e foarte important. Al treilea: vreau să te cuceresc, colonele, poate fiindcă sunt îndrăgostită de tine, sau poate numai pentru plăcerea de a te vedea în pijama. Şi al patrulea: eşti nebun după mine. Hars! Oh, colonele! În ultimul timp am impresia că ai devenit apatic… Un fals amiral Krug ajunge sub privirile Lüngerului şi colonelul Hars nu ştie nimic! Adevăratul amiral Krug e asasinat în centrul Capitalei, în apartamentul său de la hotelul „L”, iar apoi cadavrul e descoperit în condiţii misterioase, şi Hars e străin de toate acestea. Şi, culmea, A-2 277

şterpeleşte flota a treia aşa cum Guliver trăgea pe sfoară corăbiile regatului inamic, iar colonelul Hars habar n-are! — Spune odată ce vrei? Mi-e somn. — Dă-mi ceva de băut, vreau să-ţi cânt „Balada flotei a treia”. Bietul Hars s-a ramolit, aşa zice lumea. Am de gând să te şi şantajez. Mi-a fost încredinţată o delicată misiune, din partea serviciului patru, de către RX22. De către colonelul Ball în persoană. — Ai primit misiunea de a deveni amanta mea? De a mă urmări? — Văd că nu te-ai tâmpit de tot, şi mă bucur. Hars îşi apropie fotoliul şi puse pe mica măsuţă ce-l separa de Em serviciul de coniac. Femeia îl urmărea curioasă. — Ai devenit brusc amabil… Te-ai speriat? Un zâmbet inedit o valiză figura colonelului, ştergând asperităţile, colţurile şi unghiurile întunecate. Şi cu acest zâmbet răspunse la întrebare: — Ştiam că Ball mă urmăreşte. Zâmbetul dispăru şi faţa colonelului îşi recapătă masca de înfricoşată nepăsare, amestec de răutate şi grosolănie. Încă multă vreme zâmbetul acela de o clipă stărui în memoria lui Em, acel zâmbet insolent, dulce şi batjocoritor, inedit şi totuşi cunoscut, — Vai mie şopti femeia, zâmbetul acesta mă va ucide! Ar trebui făcută încă o baladă: despre zâmbetul colonelului Hars… Te temi? îl întrebă ea pe colonel, şi cum acesta nu răspunse, ocupat fiind să toarne băutura. Em vorbi iar: Noi doi ar trebui să fim prieteni! Poate că-ţi vei reface reputaţia, prinzându-l pe A-2… Poate că eu te voi ajuta să-l prinzi pe A2… Poate! — Acum ar trebui să pleci, zise Hars. Şi vei putea raporta lui Ball că instrucţiunile sale au fost executate… — Nu pricepi că deocamdată totul are un caracter pur sportiv? Oficial, Ball n-are voie să te urmărească… — Bea-ţi paharul şi pleacă! Hars se ridicase şi o privea cu duşmănie. — Nu te grăbi, nu te grăbi, colonele! Nu plec până nu-ţi cânt „Balada flotei a treia”… 278

CAPITOLUL 16: „PRIN URMARE…” — Prin urmare, zise Hars, ai impresia că eşti pe urmele lui A-2? — Sunt convinsă că e chiar A-2. Sunt convinsă că nu este A-2. — Aha, începi să înnebuneşti… — Nu. Mi-am exprimat deruta. Uneori mi se pare că e, alteori că nu e… — I-ai comunicat colonelului Ball ceva despre omul pe care-l urmăreşti? — Colonelul Ball nu ştie nimic. Pe A-2 îl păstrez pentru şeful meu, pentru colonelul Hars. În cazul că mă voi hotărî să-l sacrific. — Şi acum du-te acasă! — Nu… încă nu… În ce situaţie dificilă te afli, Hars! Ce părere ai despre „Balada flotei a treia”? Ce părere ai despre mine? — Unde şi când te întâlneşti cu presupusul A-2? — Ε curios cum o simplă înfrângere militară schimbă brusc anumite raporturi… Dacă nu avea loc dezastrul flotei a treia, niciodată n-aş fi îndrăznit să vin aici, în bârlogul tău, pentru a te înfrunta!… Foarte ciudat! Nu ştiu când mă voi întâlni cu A-2, colonele! Ε un om cu totul deosebit de toţi cei pe care i-am cunoscut… Nu l-am văzut de multă vreme, dar sunt semne că trebuie să apară… — Dacă-l iubeşti, de ce ţii neapărat să-l înşeli? — Şi el mă înşală! Nu ştiu cu cine, nu ştiu prin ce, dar simt că mă înşeală! — Ce justificare! — Justificare, Hars? Ce vorbă inutilă! RX2TS nu s-a dat în vânt după justificări niciodată, chiar atunci când îi era foarte necesare. Uneori am impresia că eşti îngrozitor de naiv! Cade mantaua, se rup curelele, se preface în cenuşă uniforma şi 279

rămâi gol-goluţ, alb şi curat ca un copil… Care este adevărul despre tine, domnule colonel Hars? — Care este adevărul despre tine, Mata Murse? — De ce te urmăreşte colonelul Ball? — De ce te urmăreşte Guss? — Pe mine mă urmăreşte Guss? Cine l-a pus să mă urmărească? — Eu! — Asta n-o cred. Colonelul Hars deschise un carneţel. — Să vedem RX2TS! Recunoşti această discuţie? Ascultă! Şi colonelul citi rar: „Ciudat… De A-1 n-am auzit.” „Unde ai fi vrut să auzi? Eu am aflat astăzi despre A-2 şi nu mi-a fost greu să-l inventez pe A-1…” „Dar dacă tu, Paul Delun, eşti într-adevăr A-2 şi dacă povestea ta e adevărată?” „Dacă, draga mea.” „Ar fi minunat! Ar fi grozav să fii tu A-2!” „M-ai iubi mai mult?” „Oh! Cred că da!…” „Nu m-ai denunţa?” „Te-aş denunţa, dragul meu. Te-aş denunţa imediat. Dacă aş fi sigură că eşti A-2. Păcat că povestea cu A-1 nu e adevărată. Ε prea romantică… Ai un bănuţ? Vreau să-mi plătesc chiria pentru speranţă! …” Em căzu cu faţa în palme şi rămase aşa câteva minute. Hars o privea cu mâinile pe genunchi, nemişcate. — Ε îngrozitor! Cuvânt de cuvânt… Îl privi cu o spaimă bruscă, animalică: Într-adevăr eşti Hars, teribilul Hars, bestia care le ştie pe toate! Cum de ai aflat despre discuţia cu Paul Delun? Guss? Ε imposibil să ne fi auzit! — Şi totuşi discuţia a fost interceptată. — Prin urmare… Paul Delun… Sărmanul de el! L-ai arestat pe Paul Delun? — Ştii bine că nu! 280

— Atunci unde a dispărut? — S-a plictisit de tine. Te ocoleşte. — Nu! Ai dat ordin să fie arestat. — Pentru ce? — Dar discuţia… — Eşti într-adevăr nepricepută RX2TS! Sau poate te prefaci? Discuţia pe care o cunosc îl dezvinovăţeşte total pe invalidul acela… Paul Delan. — Invalid? — Nu şchioapătă? — Uitasem… Ϊl dezvinovăţeşte? — Şi-n acelaşi timp îţi acordă şi ţie o notă bună! Îi spui în faţă că n-ai şovăi să-l denunţi dacă ar fi el A-2, cu toate că-l iubeşti. Em oftă. Bău paharul pe care i-l umpluse Hars. — Şi cu toate acestea!… — Nici n-ai avea pentru ce să-l denunţi… El n-are nici o legătură cu A-2. — Nici în această privinţă nu sunt chiar atât de sigură, şopti femeia atât de încet, că Hars n-o auzi. Bău iar şi se ridică. — Prin urmare Guss mă va urmări şi de-acum înainte? Guss sau altcineva! — Dar de ce? — Fiecare din noi urmăreşte şi la rândul lui e urmărit. Ε cel mai eficace sistem de prevenire a păcatelor. — Asta înseamnă că vizita mea a şi fost consemnată? — Neîndoios, — Şi cel care m-a urmărit pe mine e şi el la rândul lui urmărit? — Aşa ar trebui să fie. Aşa şi e. — Şi dacă acum vei stinge lumina şi mă vei poseda ne acest covor, se va şti şi asta, Hars? — Probabil că da, RX2TS!

281

CAPITOLUL 17: MĂŞTILE — Şi pe urmă s-a stins lumina şi ea n-a ieşit. — Asta încă nu este o dovadă, bătrâne crab! — Nu-mi mai spune bătrâne crab. Mă deranjează. Îmi este greu să înţeleg de ce ţii să te întâlneşti în continuare cu această femeie, care face un joc atât de dubios: pentru Hars împotriva lui Ball, pentru Ball împotriva lui Hars, pentru tine împotriva lui Hars şi în_ acelaşi timp împotriva ta şi în favoarea lui Hars! Îmi vine greu să cred că ai făcut o pasiune dintr-aia rea pentru această fiinţă atât de uşuratică… Eu ştiu că viaţa unui agent secret e îngrozitor de plicticoasă, Blondule, cu miile ei de fire invizibile ce trebuie încurcate şi descurcate şi că lângă o femeie poţi uita un ceas, două toate aceste mici mizerii, dar un spion n-are voie să iubească! A spus-o prima dată înţeleptul părinte al spionajului RaddAban-Salal, acum trei mii de ani, şi situaţia nu s-a schimbat… — Tu eşti cu mult mai înţelept decât Radd-Aban-Salal, ale cărui învăţături mărturisesc că nu le cunosc, dar în privinţa femeilor nu te pricepi de loc, bătrâne scarabeu. — Explică-mi! — Nu, n-am să-ţi explic nimic, nu-mi cere să calc vechiul nostru principiu. Eu nu ţi-am cerut să-mi povesteşti cum de ai putut comite acea superbă triplă idioţenie de a uita în tavernă cutia de violoncel în care transportai rămăşiţele sărmanului amiral Krug… — Mi se făcuse sete şi intrasem să iau un şnaps… — Te rog, bătrâne crab, nu mai bate câmpii. Nici eu nu-ţi voi relata ce încurcături îngrozitoare mi-a creat descoperirea prematură a cadavrului lui Krug. Ai să afli toate astea cândva, din memoriile mele… — Tu n-ai să apuci să-ţi scrii memoriile, Piele de Căprioară! Prea joci cărţi mari. Bătrânul Detectiv se strâmbă urât şi adăugă: — Din când în când, între două careuri, trebuie să te mulţumeşti şi cu simple perechi, sau un modest brelan… 282

Ziua se făcuse senină şi pe Bulevardul Învingătorului trecură tancurile ce schimbau garda la Marele Cartier General. I se păru că vede pe şenila celui de-al doilea urme de sânge; fiara blindată nimicise pesemne vreun câine, sau o pisică rătăcită… Oameni nervoşi alergau în toate direcţiile: militari în permisie, tineri în cârje, femei în doliu, copii cu feţele murdare. Lumina era înţepătoare şi desfigura chipurile oamenilor. Din cer, sau poate că nu din cer, se cernea o văpaie străină, înrăită ce urâţea. Lumina acelei zile avea un miros neplăcut şi un gust amar. Blondul îşi scutură umărul drept, avusese ciudata şi destul de neplăcută impresie că o pasăre cu penajul murdar i se aşezase lângă guler. Era o impresie cu totul inexplicabilă, dat fiind că deasupra oraşului jalnic, distrus, înnegrit, nu mai zbura de câtva timp nici o pasăre. Se retrăseseră toate. Cine ştie unde! Poate că impresia cu pasărea de pe umăr se datora atmosferei încărcate, puţin bestiale, puţin teribile; a acelei zile. Există zile, într-adevăr, ce par a prevesti sfârşitul lumii. Un beţiv traversa strada cu o sticlă goală în mână, întoarsă cu fundul în sus, drept steag şi pavăză şi simbol. În mijlocul bulevardului, ocolit de câteva maşini ce frânau, apostrofă dumnezeirea cu o lungă, întortocheată şi suculentă înjurătură, după care azvârli sticla spre cer. Sticla căzu la doi paşi de el, cu un buf zigzagat. Şi iată aşa era ziua aceea! — Mi se făcuse o sete grozavă şi intrasem să sug un şnaps… se auzi parcă din depărtări vocea Bătrânului Detectiv. — Nu-mi explica, bătrâne crab… bătrâne scarabeu… Numi explica… nu-mi explica… nu-mi explica… Printre ruine, cocoţat pe un maldăr inform, un fost dulap poate, un copil înălţase trompeta lui argintie, ce sclipea în lumină şi încerca notele false ale gamei. Un bătrân, bunicul său, se strecura ca un hârciog pe sub dărâmături, căutând cu o inutilă încăpăţânare. Ce căuta? 283

Copilul suna mereu din trompetă. — Cine ne urmăreşte? întrebă Blondul. — Cred că Guss. Blondul aruncă o privire peste umăr. — Atunci mergem să bem ceva la Lefke? — Guss n-o mai urmăreşte pe Em? — De ce nu? Guss m-a văzut împreună cu Em. — Nu înţeleg, zise Bătrânul Detectiv. — Nici eu. — Există undeva un nod, constată Bătrânul Detectiv. — Să sperăm că-l vei dezlega. Simpla măreţie a complicaţiilor! Ciulunga-ciang şi raţia de rom! — Sau Hars este un dobitoc, sau… Blondul îşi privi iar umărul drept. Alungă cu un gest scurt nevăzuta pasăre cu penajul murdar. — Hars nu este un dobitoc, fii liniştit, bătrâne crab. Aici e nodul pe care l-ai intuit cu înţelepciune, dar pe care n-ai să-l dezlegi… fără umilul meu ajutor… — În acest caz Hars va pune în curând mâna pe tine. Şi pe mine. Şi se duce dracului totul. — Vom vedea. Sper că la Lefke e răcoare azi. Nodul, bătrâne crab, şi raţia de rom. — Nu-ţi vei scrie memoriile (şi e păcat!), fiindcă Em îţi va suci gâtul. — Ce ştii tu, bătrâne scarabeu! În palma acelei femei se află nişte ochi de lup… Din nou Blondul alungă cu un gest brusc, ca un fior, neplăcuta pasăre nevăzută ce i se aşezase pe umăr. Bătrânul Detectiv observă, dar nu zise nimic. — Ochi de lup, în palmă? — Două perechi de ochi de lup… Lupii aceia o urmăresc. Eu i-am văzut în prima zi… Fanfara străbătu piaţa, şi alia se auzi din direcţia statuii ultimului împărat. Pivniţa lui Lefke îi înghiţi în ceţoasa-i intimitate îmbibată de parfumul vechilor butoaie ce aşteptau. — Ce vezi acolo? întrebă Blondul aprinzându-şi o ţigaretă „Mercur”. 284

— Pe frate-meu Dorian care ne aduce vin roşu. Niciodată nu l-am văzut pe Dorian într-o dispoziţie atât de luminoasă… Ai observat ce bine arată în ultimul timp? Mi se pare că s-a încurcat cu o tânără… — Nu despre el vorbeam, îl întrerupse Blondul. Nu te preface, ştii bine despre ce este vorba! Uită-te în colţul acela întunecos sub felinarul care nu mai arde. Ce vezi acolo? Bătrânul Detectiv tresări, luând automat paharul pe care tocmai i-l umpluse fratele său şi-l dădu pe gât. Bărbia ascuţită avu un mic spasm de plăcere. Apoi privi din nou în direcţia ce i-o indica Blondul. — Nimic! Nu văd nimic… — O mască, bătrâne crab! O mască destul de hidoasă ce se mişcă într-una pe deasupra mesei! Parcă ar sta acolo cineva ascuns şi ar purta-o cu mâna… Bătrânul Detectiv mai bău un pahar. — Ai halucinaţii… Eu nu văd nimic. Pentru Dumnezeu, ce a fost asta? Dorian! Ascultă frăţioare, aveţi un lup sau un leu aici, în pivniţă? Chelnerul mut făcu un gest nedesluşit cu mâinile. — Prin nouă sute şi ceva, vorbi Bătrânul Detectiv, după ce Dorian dispăru, debarcasem clandestin într-un regat peninsular, îţi închipui în care. Trebuia să culeg informaţii, anumite informaţii, într-o complicată afacere de succesiune a familiei domnitoare. Mai trimiseseră acolo un ministru şi, pe de altă parte, un prinţ izgonit din ţara aceea. Pe atunci eram tânăr şi cu mintea ca un fulger, nu un idiot de teapa ta. Pe aceeaşi pistă m-am întâlnit cu agentul unei terţe puteri şi agentul acesta era tot atât de puternic ca şi mine. Îţi dai seama ce scântei au ieşit din ciocnirea noastră! Nu ştiu dacă sărmana ta cultură a trecut pe lângă ceea ce se numeşte „Groapa Leilor”, dar află că lupta decisivă dintre mine şi agentul rival s-a dat pe o noapte cu lună în parcul cu animale sălbatice ale casei regale. Ne pândeam şi ne urmăream, pândiţi şi urmăriţi la rându-ne de fiarele al căror moale pas îl auzeam în spatele nostru. Nici unul din noi nu voia să se folosească de revolver, întrucât ne-ar fi auzit paznicii şi servitorii şi s-ar fi dus de râpă afacerea, fiindcă, 285

ştiam asta, în acea noapte cel ce urma să supravieţuiască avea şanse să pună mâna pe potul cel mare, pe scârbavnicul teanc de documente confidenţiale, pentru care dădeam noi bătălia şi care urma să fie scos din palat de un curtean corupt. Cu acesta tratasem amândoi şi ştiam că individul avea să-l vândă primului care va sosi la întâlnire, sau supravieţuitorului… Şi cum nu ne puteam servi de arme de foc, în mâinile noastre clipiră cuţitele. După un lung studiu şi o chinuitoare observare reciprocă, am pornit unul spre celălalt. O mică pajişte cu iarbă moale şi înaltă urma să fie scena de luptă. Dimprejur, de prin tufişuri, ne pândeau fiarele. Ciudat că nu ne atacaseră până în clipa aceea! I-am înfipt rivalului meu – era un băiat tânăr, frumos şi agil ca o panteră, dar eu eram şi mai sprinten – pumnalul în inimă şi abia atunci mi-am dat seama cât de mult se strânse cercul ochilor fosforescenţi… Abia în clipa aceea m-am speriat şi am sărit repede într-un copac. Sub mine, în iarbă, celălalt agent secret îşi dădea ultima suflare. S-a zvârcolit câtva timp, vedeam în lumina lunii iarba înaltă răvăşită de mâinile sale, apoi iarba a tăcut. Fiarele s-au apropiat şi mai mult. Erau printre ele forme nedesluşite, lunguieţe, am recunoscut totuşi o leoaică şi puii ei, o hienă, o pumă. Altele păreau mai mărunte, stăteau mai în umbră, sticlind cu ochii mici. Nu hiena şi nici altă jivină nu s-a apropiat prima de cel ce abia murise, ci regina leoaică. Şi sub ochii mei leoaica şi puii ei lau sfâşiat… Asta nu se uită. — Ai şi tu lupii tăi, zise Blondul. — Da, numai că lupii mei sunt lei. — Acum nu mai e o singură mască, ci văd trei, zise Blondul. Ca niciodată pivniţa lui Lefke gemea de lume. Bărbatul care se aşezase la masa lor, mojic, fără să-şi ceară permisiunea, îşi rezemă coatele de un dosar voluminos, şi ceru vin. Purta costum închis şi avea un aer sobru şi fără îndoială se apropia de frumoasa vârstă a celor şaizeci de ani. Era inexplicabilă mojicia lui, Ceru vin şi bău cu un aer concentrat, privind drept înainte, în timp ce pleoapele i se zbăteau la răstimpuri. Bărbia dublă, răzuită cu atenţie de un 286

brici ascuţit, era roză, şi strălucea de curăţenie. Părea să fie o persoană cu totul respectabilă, impresie întărită şi de modul cum îşi bea, cu discreţie, vinul. — Ah, măştile! exclamă brusc Bătrânul Detectiv. Dar astăzi trebuie să înceapă carnavalul. — Dacă va mai începe! — Trebuie… Carnavalul! Ah… Dorian trecu repede, aruncând o anumită privire fratelui său. — Mi se pare că… mormăi Bătrânul Detectiv. Domnul cu bărbia bine răzuită merse la toaletă pentru a fate loc unei noi porţii de vin. — Hars n-o să se lase dus cu una cu două, zise Bătrânul Detectiv. — Ε un tip feroce, aprobă Blondul. — Hars se va răzbuna. Domnul în costum negru reveni şi-şi rezemă iar coatele pe dosarul lui. Bătrânul Detectiv tăcu. Doi inşi se opriră la masa lor, cel din stânga având obrazul desfigurat, ca de vitriol. Celălalt fuma. — Ne aşezăm? întrebă primul. — De ce nu? răspunse fumătorul şi-şi trase un scaun. — Ce timpuri! mormăi Bătrânul Detectiv. A dispărut bunul obicei de a cere permisiunea când vrei să te aşezi la o masă ocupată. Individul cu faţa desfigurată îl privi o clipă şi rânji. Apoi nu mai privi decât paharul pe care i-l aşezase în faţă Dorian şi cu ochii aţintiţi mereu asupra vinului gălbui, cu vocea lui plăcută, catifelată, (ar fi fost bun de crainic la radio, pentru ştirile plăcute) cu această voce deci, făcu următoarea stranie observaţie: — Din prima clipă am ştiut că vom încasa premiul cel mare! Ce spui, Murth? Când acum două luni şeful ne-a pus pe urmele cele bune, am simţit o mâncărime în palme, asta înseamnă bani, mulţi bani, cel puţin la mine, am verificat şi se confirmă şi acum încă o dată! Ce zici, Murth? Visai că vom pune mâna pe premiu? Visai că-l vom prinde pe A-2? 287

Cel care se numea Murth îşi stinse ţigara de colţul mesei. — Eu eram mai puţin optimist, Prent. În orice caz ieri, când mă îmbătasem de ciudă, aş fi putut jura că A-2 nici nu există! — Dacă ţi-aş fi spus că-l vom agăţa chiar azi, ce-ai fi răspuns? — Că eşti nebun: — Ha, ha! Prent bău şi, cu vocea catifelată, vorbi iar aţintindu-şi privirea în paharul ce şi-l umpluse: — Ei bine, domnule A-2, ţi-a sunat şi ţie ceasul. Ridică-te fără tapaj şi îndreaptă-te spre ieşire! Te urmăm cu pistoalele îndreptate spre ceafa ta. — Ai urmat cumva cursurile de umor predate la radio de maestrul Neb Ramgall? îl întreabă Bătrânul Detectiv. Cu atâta umor, îmi închipui că trebuie să fie o mare plăcere să fii arestat! — De ce te amesteci, bătrâne? interveni Murth. Prent nici nu privi în direcţia lui B.D. Nu-şi ridicase nasul din pahar. Cu totul pe neaşteptate interveni în discuţie sobrul personaj cu bărbia dublă: — Şi mă rog, domnilor, cum l-aţi prins dumneavoastră pe A-2, că eu l-am fugărit toată viaţa şi abia dacă mă pot lăuda că ştiu câte ceva despre el?! Murth, care, spre deosebire de amicul său, se bucura de o înfăţişare agreabilă, fiind smead, puţin palid cu ochi limpezi şi parcă nevinovaţi, avu un hohot zgomotos, strident: — Ha! Ai prezenţă de spirit, domnule A-2! Nu-ţi pierzi cumpătul, dar asta nu schimbă nimic, eşti în mâinile noastre! Ridică-te… şi… ţine-ţi mâinile pe masă, la cea dintâi mişcare, trag! — Asta face parte din Carnaval, domnule? făcu uluit prezentabilul domn. Cine este A-2? Despre care A-2 vorbeşte? — Îl auzi, Prent? Îl auzi cum ne ia peste picior? Sunt curios să văd cum vei discuta cu colonelul Hars, domnule A2! Să ştii că te aşteaptă cu nerăbdare. 288

— Cine este colonelul Hars? — Destul! se supără Prent, fixându-l pe domnul în negru cu ochii mari, injectaţi. Comedia s-a sfârşit, cortina a căzut, noi suntem nişte gentlemeni, n-avem nimic cu dumneata, dar vrem să punem mâna pe premiu. Bărbatul în costum de gală, cu obrazul străbătut de vinişoare purpurii, strigă indignat: — Cred că aţi scăpat din casa de nebuni! — Poate, dar nici dumneata nu eşti în toate minţile! Prea sfidezi lumea, prea ţi-ai făcut de cap, spion mârşav, şi încă ai curajul de a umbla pe faţă, în plină zi, cu propria-ţi firmă. Ha, ha! Şi Prent lovi cu arătătorul cartonul dosarului pe care se lăfăia, vizibilă de la distanţă, inscripţia: „A-2”. — Nu vă permit! Sunt savantul Glimt Berg, doctor honoris causa a patru universităţi, membru corespondent a cinci academii, iar aici sunt observaţiile mele de-o viaţă întreagă asupra virusului gripei. Această lucrare îmi va aduce Premiul Nobel, domnilor, dacă aţi auzit de Premiul Nobel… Aştept scuze… — Virusul gripei? Ce tot vorbeşti? Ce înţeleşi prin virusul gripei? — A-2, virusul gripei domnilor ignoranţi! Plecaţi de la masa mea! — Ce părere ai, Murth? rânji Prent. Blondul îşi aprinse o ţigaretă şi suflă impertinent fumul în faţa lui Prent. — Domnul Glimt Berg e savantul cu renume european, care a revoluţionat bacteriologia, şi e o mare cinste să stăm la masă alături de el, zise, fumând cu nepăsare. — Îi iei apărarea! sări Murth. Cine ţi-a cerut părerea? Dumneata cine eşti? — Poale că eu sunt adevăratul A-2! — Nebuni, toţi sunteţi nebuni, dar nu mă mir, azi începe Carnavalul zise Glimt Berg. — Nici nu ştiu dacă începe… Nu ştiu dacă pe timp de război Carnavalul e permis. Carnaval ne mai trebuie, nu avem destul? observă Bătrânul Detectiv. 289

— Carnaval ori ba, dar cu toţii sunteţi arestaţi! — Nu te grăbit, îl domoli Murth. Poate că am luat plasă şi încă una urâtă. Permiteţi să răsfoim lucrarea, domnule Glimt Berg? — Cum să permit? Poate că eşti plătit de duşmani… Poate vrei să-mi furi opera vieţii. — Nu vom accepta una ca asta, vorbi Blondul. Apoi lui Prent: Nu vă mai legaţi de savant că o păţiţi. Ocupaţi-vă mai bine de mine, vă spun, poate că eu sunt adevăratul A-2, sau poate că domnul de lângă mine, şi îl arătă pe B.D. Fularul uşor de mătase ce atârna la gâtul Blondului se dădu la o parte, ca din întâmplare, descoperindu-i ordinul Crucii de Sidef cu Diamant. — Faci pe eroul? îl fixă Prent. Crezi că se prinde? Ascultă, cu tine vorbesc. Ţi-ai agăţat tinicheaua şi faci pe eroul? Vrei să ne intimidezi? — Îţi permiţi să califici drept tinichea cea mai înaltă decoraţie a Lüngerului? — Să n-o luăm nici aşa, interveni Murth, cu vocea lui chelălăită. — Domnilor, domnilor! Ne aflăm între gentlemeni, să păstrăm buna cuviinţă. Dorian, adă-ne vin! interveni B.D. Să bem şi să uităm jignirile. De vreme ce duelurile, oricum, sunt interzise, (deh, nu ne mai aflăm pe timpul Heidelbergului, păcat!), nu văd ce ne-ar rămâne altceva de făcut decât să bem. — Aceşti doi obraznici… începu Blondul. — Poliţia secretă! mârâi Prent. — Arestaţi-mă pe mine! Eu sunt A-2, arestaţi-mă! Îndrăzniţi! — Erou de operetă! îl sfidă Prent, fixând cu ochii înroşiţi decoraţia. Poate că dacă te-aş căuta la acte… — Caută-mă! Ce te opreşte? — Potoliţi-vă! interveni Murth. Ε o regretabilă confuzie. Suntem gata să-i cerem scuze domnului Glimt Berg, dar… Una din cele trei măşti din ungherul întunecos se apropie. Ea o femeie înaltă, subţire, cu mersul mlădios. Vocea, deşi aspră, pluti peste ei. 290

— Prent! Murth! Imbecilitatea voastră a devenit legendară. Voi întocmai un raport către colonelul Hars despre neasemuita prostie de care daţi dovadă… — Ne urmăreai? Vrei să te pui bine cu Hars? o întrebă Murth. — Ce să pună, că s-a şi pus! Mormăi Prent. Se zice că… — Prent! Ridică-te! porunci femeia. — Nu mă ridic, na! ripostă bărbatul, palid. — Prent, ridică-te, repetă cu blândeţe de data aceasta. Pe obrazul chinuit al bărbatului trecu un cutremur ce dărâmă succesiv temeliile aparent tainice ale voinţei, ale curajului: obrazul ca stropit cu vitriol al lui Prent se fleşcăi, dezumflat. Era jalnic. Se ridică de pe scaun, ca împins, cu ochii aproape închişi. — Şi acum, plecaţi de aici! zise masca. După ce Prent şi cu Murth nu se mai văzură, masca dispăru şi rămase doar chipul neliniştit al femeii. — Daţi-mi o monedă! Cineva, poate Blondul, poate B.D., poate chiar savantul inamic al virusului gripei, îi puse în palmă mica piesăstrălucitoare, pe care ea o azvârli cu putere drept în bezna din faţă. — Chirie… pentru speranţă!

CAPITOLUL 18: NEBUNIA — Cât timp o să mai poţi cumpăra speranţa cu bani? o întrebă Blondul. Em îşi întinse pe masă palma, din care priveau ochii de lup. — Până mă vor sfâşia cei doi de aici… Lupii! — Ai venit de tot, sau te întorci la masa ta? Cu cine eşti? Cele două măşti, ce se ascundeau în penumbră, sub felinarul stins, îţi aţinteau ochii morţi asupra lor. 291

— Sunt cu Guss, care mă urmăreşte, şi cu încă unul, carel urmăreşte pe Guss. — Iar tu mă urmăreşti pe mine! Veselă situaţie, zile Blondul. — Unde ai dispărut, Paul Delun? Mi-a fost dor de tine. Tare dor… ll privi o clipă pe B. D., ca şi cum ar fi vrut să-i spună ceva, dar păru să renunţe. În orice caz, simt că se pregăteşte ceva… Într-un fel sau altul, trebuie să se sfârşească… Baladă despre zâmbetul colonelului Hars Nu mă ridic de pe scaunul cu două picioare, delicată pasăre cu cioc galben ciugulind seminţe negre lângă pulpele fetei moarte, – inexplicabilă agentă secretă a Destinului! Dacă-i scris să fie aşa, doar eu să mă ridic din poiana înzăpezită delicată pasăre cu cioc galben, să-mi continui drumul, cu vechiul rucsac de călător, când toţi vor socoti c-am pierit, de-a lungul cărării bântuite de lupi. Tram-tram, delicată pasăre cu cioc galben, bine-i să chefuieşti cu blonda pe genunchi, bine-i să-ţi închipui că eşti cineva, când pe pământul pierdut viscoleşte de adio, bine-i să simţi cum te cuprinde încet nebunia…

CAPITOLUL 19: UN CORP STRĂIN, MARE, NEGRU ŞI RECE… Pe înserate Carnavalul izbucni cu disperare. Oamenii care năvăleau pe bulevarde încercau iarăşi frenezia condamnaţilor la moarte, cărora în ultimele zile li se permite orice. Carnavalul avea loc pe întuneric, fără focuri de artificii, fără pocnitori, fără torţe. Carnavalul avea loc cu orice preţ, în pofida ordinelor poliţiei care avertizează populaţia şi 292

împotriva serviciului de apărare aeriană ce explicase că în cazul unui atac al avioanelor inamice etc. etc… Supravieţuitorii a patru ani de război, înviaţii dezastrelor şi ai foametei, ai spaimei şi ai grijilor ieşiseră cu toţii din beciuri, subterane, pivniţe, adăposturi, scorburi, şanţuri, PENTRU A TRĂI ÎNCĂ O CLIPĂ!!! Supravieţuitorii neglijaseră avertismentul poliţiei şi înlăturară cu nepăsare misteriosul „etc.” al serviciului de apărare antiaeriană. Fără lumină şi fără pocnitori, dar cu sticle în fiecare mână şi cu una între dinţi, femei, bătrâni şi copii – fiindcă bărbaţii tineri erau destui de puţini dansau pe stradă în ritmul muzicilor improvizate, îmbătându-se, după ce devastaseră cârciumile şi dezgropaseră din cămări ultimele provizii de alcool. Fură văzute scene groteşti de violuri – propriu-zis violuri acceptate – în mijlocul mulţimii ce voia să mai trăiască o clipă. Se vorbea chiar despre poliţişti bătuţi măr: timp de ani rămăşiţele curajului se adunaseră în sufletele bieţilor oameni şi acum picătura se revărsase, dar, din păcate victimele erau bieţi agenţi de circulaţie, în uniformă, sau umilii supraveghetori ai ordinii publice, prin cârciumi şi cabarete, nici unul din adevăraţii vinovaţi nu avu de suferit… Sună de două ori alarma, unii alergară spre adăposturi, dar avioanele ocoliră Capitala, păstrând bombele pentru marile porturi din nordul ţării. Apoi megafoanele instalate la toate răspântiile încercară să transmită un comunicat oficial şi coi care nu erau beţi turtă încercară să asculte. Optimist ca totdeauna, chiar când anunţa retrageri, şi-n ultimul timp numai de retrageri se vorbea, comunicatul se ocupa iar de iminenta „intrare în funcţiune” a Armei Beta, formidabilă creaţie a savanţilor Lüngerului, care avea să pârjolească într-o clipă oraşele şi dispozitivele de apărare ale Aliaţilor, obligându-i să cerşească o capitulare necondiţionată. Vocea decisă a crainicului asigura că sincronizarea şi punere la punct a mecanismelor acestei arme noi e o chestiune de săptămâni şi că sfârşitul anului va marca Victoria şi Pacea. 293

Pe neaşteptate, bărbatul ce se pretinsese a fi savantul Glimt Berg, în învălmăşeala bulevardului, puse mâna pe umărul Blondului. — De ce joci un rol care-ţi este străin, domnule? Cu o mişcare bruscă Blondul scutură de pe umăr neplăcuta pasăre – mâna grăsulie a lui Glimt Berg. — Ce plăcere, făcu Blondul. Ce plăcere să dau iarăşi de dumneata! — Eşti un jalnic uzurpator, insistă Glimt Berg, Atitudinea lui politicoasă dispăruse. Eu sunt adevăratul A-2! — În acest caz, replică Blondul, ca veritabil patriot ce sunt, ca fost combatant şi actualmente Cavaler al Crucii de Sidef cu Diamant, mă văd nevoit să te conduc la primul post de poliţie. Şi voi încasa premiul pentru prinderea lui A-2. — N-ai să mă duci nicăieri, spion începător! Cine eşti, pentru cine lucrezi? În vânzoleala haotică dimprejur, nimeni nu observă, şi dacă ar fi observat, s-ar fi sinchisit prea puţin, cum greoiul individ în haine negre se prăbuşeşte, mai bine-zis zboară într-un perete. Blondul dispăru într-un local de noapte chiar în clipa când suna pentru a treia oară alarma. Pe sticla translucidă a ringului în formă de fagure, luminat de jos, picioarele balerinei împungeau cercuri aţâţătoare. Dansatoarea în chiloţi negri făcu un salt peste fagurii ringului şi, luminată de la picioare la cap, rămase suspendată în gol, în timp ce undeva explodă prima bombă. „Ο să murim, puişor, dar dacă vom muri îmbrăţişaţi, sfârşitul va fi dulce”… Alte două dansatoare cu străvezii şi înguste sutienuri o traseră din văzduh pe cea dintâi care ţipă. „Crezi că arma Beta are să ne salveze într-adevăr, puişor? Aş dori să nu mor, aş dori să fac multă, multă dragoste şi să nu mor niciodată… Îmi dai şi mie o ţigară? Ce ţigări fumezi tu? „Mercur”? Vai ce vulgar, cu înfăţişarea ta distinsa ar trebui să fumezi doar „Imperial”. Blondul văzu cele trei măşti: sub una din ele descoperi obrazul hidos al lui Prent. Prent şi cu Murth se îndreptau 294

spre el. Masca-femeie rămase în umbră şi urmărea ce se întâmplă. „Paul Delun, stai pe loc!” zbieră Murth. Fumul se risipi brusc. Blondul scăpă din îmbrăţişarea damei care-l invitase la dans, auzi pe scară tropăiturile celor doi, dar se pomeni afară, în întuneric, între două orchestre. O femeie beată se repezi la el. — „Un bărbat liber în timpul Carnavalului! Ce fericire, Doamne! Vino! Vino!” Avioanele inamice bombardau gara şi păreau că se apropie, trei fascicule prinseseră un aparat, dar antiaeriana trăgea alături, exasperant, şi Blondul, condus de mâna asudată a femeii, urcă mai multe etaje în goană nebună. Pe acoperişul plat al imobilului, două tunuri îşi dirijau tirul asupra insectei argintii din încrucişarea proiectoarelor, servanţii tropăiau cu încărcătoarele a câte şase lovituri, iar cel de pe afet le introducea cu un ţăcănit feroce în magazinul lacom al tunului şi apoi „Foc” şi apoi „Tram-tram! şi TramTram-Tram!” şi „Mişcă jivină” şi femeia se întinse pe beton între cele două tunuri, aproape despuiată. „Bestie, târfă blestemată, pleacă de aici!” „Un bărbat liber, domnule ofiţer, un bărbat liber pe timpul Carnavalului! Iubeşte-mă aici, dragule, în ritmul focului de artilerie!” Blondul îşi pipăi gâtul asudat; de acolo, de sus, se vedea oraşul hidos şi bestial, primind focul şi azvârlind spre cer focul. „Lasă că dacă se termină şi rămânem întregi, facem o poştă cu tine, târfă blestemată!” „Faceţi ce vreţi, domnule ofiţer, că doar e Carnaval!” „Carnaval, Pe moaşă-ta şi pe fericirea lui Agamemnon…” „Aveţi studii universitare, domnule ofiţer?” „Ce caşti gura, soldat. FOC!!!” „Ha-ha-ha! Hi, hi!” „Unde eşti, dragul meu? Unde e bărbatul, singurul bărbat liber?” La capătul scării apăruse figura descompusă a lui Prent, luminată de focul artileriei. 295

Agăţat în mâini, în întuneric, deasupra bulevardului. Blondul împinse genunchii, cu o smucitură, şi zbură în cameră o dată cu cioburile ferestrei şi cu pătura de camuflaj. Căzu o dată cu pătura, aproape acoperit, învăluit în pătura ce mirosea a grajd, bălegar, cal. Cei doi bătrâni stăteau în genunchi sub icoana luminată de candelă. Muţi de spaimă îl urmăreau pe Blond cum se descotoroseşte de pătură. Rugăciunea li se oprise în gât, la jumătate între „Doamne fii…” şi „milostiv cu noi, robii tăi păcătoşi şi bicisnici…” — A venit poliţia, dragul meu, glăsui în fine bătrâna, punându-şi ochelarii şi ridicându-se cu greu. — De data aceasta e chiar poliţia, draga mea, răspunse cu glas întretăiat moşneagul şi-şi îndreptă coroana de păr alb ce-i înconjura chelia. Şi în ochii lor era atâta spaimă, Doamne! Şi atâta supremă umilinţă! Şi atât de jalnic tremurau cei doi oameni! Blondul blestemă în gând această planetă meschină ce naşte fiinţe atât de slabe, educându-le de la naştere în raţiunea fricii, a spaimei oarbe ce ucide împotrivirea, mândria omenească, şi Blondul blestemă încă o dată Pământul şi se blestemă pe sine şi afurisi SPAIMA şi-i fu silă de propria-i mândrie, de propriul său curaj. — Nu sunt de la poliţie, zise. — Nu ne mai amăgi, domnule. Ştim că eşti de la poliţie, ştim pentru ce ai venit, ştim că suntem vinovaţi. — Nu sunteţi vinovaţi! scrâşni Blondul. Asta vi se vâră în cap zi de zi, an de an. Vinovăţia, veşnica vinovăţie şi până la urmă nu mai sunteţi oameni, ci doar nişte vinovaţi… Cei doi îl priveau, fără să înţeleagă. Şi cum ar fi putut să-l înţeleagă, prăbuşiţi ambii, soţ şi soţie, bătrânul soţ şi bătrâna soţie, atât de bătrâni că uitaseră, dar nu din pricina vârstei, ci a vinovăţiei, prăbuşiţi în spaima animalică şi umilinţa fără sfârşit a celui care a coborât şi ultima treaptă – şi Blondul se strâmbă spre bascul soios ce acoperea ţeasta bătrânului, a fostului bărbat, şi din cuvintele lor înţelese că 296

alături, într-o cameră vecină, se ascunde fiul lor, dezertorul fugit de pe front, căutat probabil, bun de pus în faţa plutonului de execuţie. În acelaşi timp pricepu că ar încerca zadarnic să le explice că nu vine din partea regimentului frustrat de prezenţa unui războinic, şi nici din partea poliţiei, ei doi, aceşti părinţi înspăimântaţi, părinţi ai unui fiu ce trecuse de patruzeci de ani, ceea ce ar suna straniu cumva tot nu l-ar crede, el fiind elementul străin ce se intercalase brusc între clipele lor de spaimă, Şi dacă era străin, trebuia să fie şi rău. — Nu înţeleg de ce nimeni nu e disperat, începuse o dată Bătrânul Detectiv, acest vrăjitor al frazelor lungi şi neterminate, când, de fapt, şi ori cum aţi lua-o, cu toţii ar trebui să fim înspăimântaţi, fiindcă unii din noi îmbătrânesc, iar alţii sunt deja bătrâni, moartea e la uşa ta şi-a mea, şi afară de asta ne ameninţă tuberculoza, holera şi ciuma şi dintr-o clipă-ntr-alta pământul se poate ciocni cu un corp mare, negru şi rece, faptul că n-a făcut-o până acum e doar o perversă întâmplare, şi totul… Peste finalul frazei suspendate B. D. turnase un litru de vin acru. — Să vă trăiască dezertorul, zise Blondul, iar cei doi bătrâni tresăriră sâsâind speriaţi, prin vacarmul exploziilor ce măcinau oraşul. Cuvântul dezertor li se păruse că sună prea tare. Blondul se aşeză, bătrânii rămaseră în picioare. N-avea chef de loc să dea ochi cu cea de-a treia fiinţă înspăimântată. — Lăsaţi-mă să-mi trag sufletul, zise, rămân doar câteva clipe, iertaţi-mă pentru geamul pe care l-am spart, se întâmplă pe timp de război, forţa împrejurărilor, asta e, câteva clipe şi scăpaţi de mine şi nu ne mai întâlnim niciodată, ceea ce e totuşi trist, nu? Să nu te mai… Şirul de cuvinte, panglica multicoloră, îl învăluia odihnitor. Învăţase să se odihnească vorbind, ţinând discursuri fără şir, asta dă curaj, menţine forţele, poate o superstiţie, dar şi superstiţiile…

297

Vreau să spun că şi superstiţiile menajează uneori forţele, dovadă… dar de ce dovadă, cine cere aici neapărat o dovadă, şi ducă-se dracului dovezile, dovezile care nu dovedesc nimic. — Nu vă temeţi de mine… Şi aici Blondul avu intuiţia fără greş a prezenţei celuilalt, a celui de-al patrulea, în dosul uşii, umil aplecat cu urechea ciulită, într-o veche şi murdară cămaşă de noapte, cu ochii bulbucaţi, decoloraţi şi gura căscată, cu un fir subţire de salivă prelins pe bărbia cu ţepi rari… Nu vă temeţi de mine… Şi percepu prin uşă, aproape fizic, prin undele şi vibraţiile aerului dintre ei, tresărirea celuilalt care-l asculta cu speranţă, holbat.

CAPITOLUL 20: SPAIMA Noaptea, întunericul, timpul, ceasurile nu se opriră totuşi din mers, ci-şi continuară drumul, parcursul, destinul. Nimic nu se opreşte niciodată, apele curg în jos, rădăcinile se înfundă mai adânc în pământ, fumul urcă spre cer, şi tramtram. Dezertorul nu mai era tânăr şi nici nu era capabil de o spaimă adevărată, ci frica lui era leneşă, puhavă. Nu dezertase datorită vreunei convingeri (cei ce au convingeri nu prea dezertează nici chiar atunci când fac parte dintr-o armată al cărei scop îl detestă, poate fiindcă nişte convingeri înrădăcinate adânc sădesc în om o stranie mândrie incompatibilă cu actul acesta al dezertării). Bătrân la patruzeci de ani, de fapt nu fusese tânăr niciodată, ci sărise direct din copilărie în bătrâneţe (mulţi oameni fac acest salt), prefera spaima lui leneşă, respingătoare şi inumană oricărui act de energie, cât de neînsemnat. (Blondul nu uita nici o clipă că Prent şi cu Murth şi împreună cu ei şi RX2TS se află în apropiere). Când se auziră bătăi în uşă, cel care deschise fu Blondul. Era, aşa cum se aşteptase, Em. 298

Ea îl văzu pe Blond, cu faţa lui subţire, palidă, trăind prin zâmbetul provocator al ochilor, îl văzu pe dezertor prăbuşit într-un jilţ prăfuit, cu spaima lui leneşă desenată pe fiecare centimetru pătrat al trupului obosit şi-i văzu şi pe cei doi bătrâni. — I-am trimis pe Murth şi Prent la gară, să te urmărească acolo, să supravegheze trenurile, zise Em. Blondul îi simţi răsuflarea fierbinte, un val de nostalgie îl împietri. — Ciudată eşti! Tu mă scapi din ghearele lor şi pe urmă tot tu îi asmuţi împotriva mea! — Rămâi lângă mine, Paul Delun! Coborau prin întuneric scările clădirii pe acoperişul căreia lătrau tunurile antiaeriene. — Nu există un loc de refugiu nicăieri, zise Em. Se oprise, şi Blondul o simţi foarte aproape. — Nu vreau să mă refugiez. Em. Aşa mă cunoşti? Pericolul real îi ameninţă pe duşmanii mei, nu pe mine, eu sunt invulnerabil, nu-ţi dai seama? Îi bănuia zâmbetul. Şi ghici prin întuneric gestul mâinii în care mai păstra masca. — Ce pereche ciudată suntem, comentă neutru femeia. Apoi, pe acelaşi ton: Aşa cum e întocmită viaţa la noi, cred că ţi-ai dat seama, nu te poţi ascunde nicăieri. Ai văzut: acolo e un dezertor. Dacă baţi la uşa asta vei descoperi o femeie al cărei bărbat e în lagăr, şi ea tremură aşteptând o soartă asemănătoare. Următoarea uşă – nişte copii, părinţii au fost ridicaţi, au dispărut. Dacă te ascunzi în ungherul cel mai întunecat, ungherul are să ţipe: fugi de-aici, mi-e frică, sunt păcătos, am păcate, aici au fost doi care l-au bârfit pe Lünger şi aştept să fiu executat, incendiat… Fiecare moleculă tremură de spaimă în ţara asta, fiecare frunză, fiecare picătură de apă, fiindcă toţi au păcate şi toţi te vor respinge, şi împreună cu toţi şi cu toate tremurăm şi noi, prin contaminare… Poate că acesta e profilul timpului nostru, toţi să se teamă de ceva, de ceva nelămurit câteodată, dar cu atât mai apăsător… 299

— Ia-mi pulsul, fiinţă a întunericului. Şaizeci şi cinci. Eu nu tremur şi nici tu. Nici tu… — Asta fiindcă noi ne-am cheltuit spaima mai devreme decât alţii, nu fiindcă am fi mai curajoşi. Auzi cum urlă lupii? Şeful serviciului trei, colonelul Hars, primise cea mai importantă misiune a carierei sale: heighlüngerul Matel, totdeauna intimidat de prestanţa colonelului, îl invitase în cancelaria secretă din subteranele ce se învecinau cu Marele Cartier General şi, pentru a nu fi singur în această inexplicabilă confruntare (fiindcă fiecare întâlnire cu Hars constituia pentru el o veritabilă confruntare), manevrase în aşa fel ca să fie de faţă două dintre înaltele eminenţe din preajma Lüngerului, care, încadrându-l, trebuiau să constituie un intimidant decor pentru colonel. Acesta se prezentase exact la ora fixată şi ascultase neclintit noile instrucţiuni. Se vorbi despre acţiunea „Scorpionul”, cea care avea să aducă victoria sau, în caz de nereuşită, prăbuşirea armatelor Lüngerului. Cei trei superiori, Matel şi eminenţele, vexaţi oarecum de tonul rece, prea puţin curtenitor al lui Hars, pentru a-şi da importanţă, începură totuşi să aducă unele completări planului general de acţiune pe care trebuie să-l respecte colonelul, cu totul vagi de altfel, fără nici o importanţă, şi pentru a doua oară colonelul îi întrerupse, afirmând că pricepuse totul. Lucrurile totuşi nu erau clare şi misiunea lui Hars (s-a spus mai târziu că neprietenii aranjaseră ca temutul colonel să fie trimis la moarte sigură) era aproape de neîndeplinit. Azvârlit în spatele frontului inamic, el trebuia să afle stadiul la care ajunseseră Aliaţii cu producerea Armei Beta, pe efectul căreia miza şi Lüngerul, să pună mâna pe documentele legate de această invenţie şi să saboteze, eventual să arunce în aer dispozitivul ultrasecret şi foarte păzit pe care se aflau instalate laboratoarele Aliaţilor. La dispoziţia colonelului stăteau importante rezerve financiare (Cine nu poate fi mituit? Parcă savanţii Aliaţilor 300

erau nişte sfinţi?), câteva planuri de acţiune întocmite de statul major şi schema (pe aceasta trebuia fireşte s-o memoreze) agenţilor şi a eventualilor sprijinitori de pe teritoriul inamic. Din echipamentul lui Hars nu lipsea nici mica fiolă de otravă, pe care prin jurământ trebuia s-o folosească în cazul când… Blondul privi înapoi. Nu, nu erau urmăriţi. Întunericul se vălurea compact în spatele lor. Noaptea curgea monoton, fluid îndoliat, străpuns de luminile stelelor. Em se opri să privească micul parc, acolo unde o acostase bătrânul beţivan, din sticla căruia acceptase să bea cu veritabilă lipsă de pudoare. Şi parcul era pustiu, prin frunze trecea numai un foşnet de toamnă, şi Em suspină, lipindu-se brusc de trupul bărbatului. Nemişcaţi, îşi ascultară bătăile inimii. „Să jucăm mai departe, gândi Blondul. Em n-ar trebui să se gândească la lupi… Cel puţin nu acum, e prea devreme, abia toamnă… Lupii, iarna…” — Atunci, mergem? — Mai întrebi, Em?! Merg ori unde mă duci! — Te-am purtat peste tot… Mai rămâne doar infernul…. — Atunci, direcţia infernul. — Ε chiar lângă noi. Ţi-e frică, Paul? Aş vrea să ştiu că ţi-e frică. M-aş simţi mai în siguranţă… Şi apoi, frica ne-ar apropia… — Să mergem mai departe, o îndemnă Blondul. Frumoasa stenodactilografă aşteaptă continuarea. O vezi cum stă nerăbdătoare, şi din pricina curiozităţii şi a nerăbdării a uitat să închidă gura şi peste buza inferioară, cărnoasă şi răsfrântă, s-a prelins un firicel de salivă: saliva nerăbdării. În fiece tresărire a trupului ei perfect citeşti curiozitatea şi nerăbdarea, şi aceste două stări sunt atât de absorbante şi de absolute, încât trupul suplu şi cambrat al frumoasei stenodactilografe se preface în magnet. Priveşte frunzele, frunzele ce tocmai trec în zbor, se lipesc de ea, de şolduri, de 301

spate şi de ceafa ei albă, toate frunzele toamnei gonesc spre ea, şi asta numai din pricina nerăbdării definitive de care e capabilă această dumnezeiască vampă. Nu e de mirare că de dragul ei trei miliarde de scriitori nimicesc în grabă trei miliarde de creioane, pe trei miliarde de foi albe, pentru a nu rămâne în urmă cu continuarea, şi ea stenografiază în acelaşi timp trei miliarde de romane diferite. Ε ciudat că-n timp ce scriitorii îmbătrânesc, bestiala stenodactilografă rămâne tânără şi apetisantă, de dragul ei învie cei congelaţi în palatele de gheaţă, iată-i sfărâmând porţile şi gonind cle-a lungul drumurilor, cu ochi vineţi sub pleoapele încă pietrificate, cavalerii cu lănci de gheaţă, cavalerii cu lănci de sticlă, şi cavalerii cu lănci de spumă. Jocul tău, draga mea Em, în ansamblu, pare naiv în faţa celui mai simplu gest al frumoasei steno… Dar ce spun eu! Astfel ei doi intrară în vila singuratică, înconjurată de tăcuta grădină, prin care, printre copaci, zburau galbene frunze, feştile aproape stinse în întunericul fără sfârşit. În grădină, ea se opri o clipă, agăţându-se de braţul Blondului Em părea că ascultă încordată un vuiet îndepărtat, al cărui ecou se repercuta de trupul ei. Blondul ştia ce aude femeia de lângă el. Auzea şi el acelaşi vuiet, Em avea legătura de chei. Descuie pe rând uşile cu siguranţa omului care a mai fost pe acolo, şi-l conduse prin odăile întunecate. Făcu lumină în salonul cunoscut, deschise aparatul de radio, puse pe măsuţa din mijloc tava cu un frumos serviciu de cristal. Băutura sclipea în sticla pântecoasă, gălbuie, densă. — Pariez pe ce vrei că nu-ţi închipui unde te afli! — La tine acasă, probabil, — La mine? râse Em. Eu nici n-am casă. Eu nu locuiesc nicăieri… Parcă nu ştii? Ghici, unde te-am adus? Sau poate că nici nu e nevoie să ghiceşti, poate că ştii. Dacă eşti A-2, trebuie să ştii a cui e casa aceasta! — Nu, habar n-am. În fotoliul comod, Blondul închise ochii. Toate se învârteau împrejur lent, odihnitor. Ciudata senzaţie de a fi acasă… 302

— Ε vila colonelului Hars, zise Em, observându-l. — Presupun că e supravegheată, făcu Blondul, după o tăcere. Em mângâie colţul mesei cu palmele febrile. — Nu ştiu ce să cred despre tine, dragul meu Paul Delun… În mod normal, aflând în ce loc te-am adus, ar fi trebuit să sari în picioare, cel puţin mirat, dacă nu înspăimântat, dar la tine un astfel de gest ar fi fost fals şi caraghios… Dar nici liniştit nu poţi rămâne… — Ce importanţă are unde mă aflu? — Dar e locuinţa lui Hars! — Ei şi? Presupun că acesta e acasă, sau trebuie să pice dintr-un moment în altul. Mă vei prezenta drept frate… sau văr? — Pe acest persan m-am lăsat mângâiată de colonelul Hars… — O fiară ca el ştie să mângâie? — My baby, te-am înşelat cu colonelul. Eşti gelos? — Ai pus cel puţin un somnifer de calitate în coniac? — De ce să pun somnifer în coniac, Paul Delun? Acum am de gând să-l înşel pe Hars cu tine. Când se trezi, Blondul dădu de următorul bilet: „Dragul meu, rămâi aici, nu te va deranja nimeni. Aşteaptămă! Altfel nu vei putea ieşi, uşile sunt închise, toate cheile le port cu mine. Bea, citeşte, aşteaptă-mă! Em.” Când reveni, Em găsi la rândul ei un bilet: „Draga mea, te admir şi te iubesc, dar trebuie să plec. În ceea ce priveşte uşile, nu te îngriji, posed iarba fiarelor. Cu siguranţă ne vom întâlni iar, aşa e scris. Paul Delun. P. S. Fereşte-te de lupi!”

303

CAPITOLUL 21: „DACĂ-ŢI TRECE PRIN CAP SĂ ΜĂ OMORI…” Blondul constată surprins că amurgul, între munţi, căpătase culoarea coniacului şi, cuprins de-o lucidă ameţeală, sorbi până la fund paharul din faţa lui. „Noi, cei ce ne riscăm viaţa în folosul…” îşi aminti de lupii lui care desigur flămânziseră şi-n acea înserare vor sta iarăşi la pândă, cu ochii sticlind. „Noi, cei ce riscăm totul…” Vocea ajungea până la el din adâncul memoriei, schimbată şi aproape străină. Muşchii stomacului se crispară, cerând poate o nouă porţie de băutură, sau refuzând prima. Soarele se va pierde dincolo de munţii vineţi şi micul oraş va adormi în linişte. Bombele încă n-au ajuns până aici, dar… Deasupra munţilor, acolo unde a dispărut soarele, culorile se intercalau – coniacul curgea din cer. Recapitulă orele petrecute în tren – călătoria – scăpase oare neobservat? Îl urmărise oare cineva în staţia cenuşie, uitată acolo între munţi? — Iese ceva câştig, e rentabil? îl întrebă pe patronul localului. — Iese, răspunse patronul, scârţâind pe proteza de lemn a piciorului stâng, mai vine câte un nebun singuratic ca dumneata, care bea mult… Va trebui să te prezinţi la poliţie. — Sunt cavaler al ordinului Crucea de Sidef cu Diamant. — Mai bine ţi l-ai da jos; în oraşul nostru nimeni n-are aşa ceva şi nu e bine să atragi atenţia… Ce învârteşti? Necizelatul patron îl privea cu ochi bulbucaţi, lustruind o tavă de alamă. Blondul rânji către el: — Sunt agent secret, m-au paraşutat Aliaţii să vă spionez niţel, poate vă fur secretul fabricării berii. — Asemenea cuvinte… nici măcar în glumă!… — De ce, domnule Muske? Umorul nu e interzis, însuşi Lüngerul nostru face glume la radio când zice că va câştiga războiul… Patronul clipi repede, ochii i se aburiră de frică. 304

— De unde-mi cunoşti numele, domnule glumeţ? — Scrie pe firmă, ai uitat? Mai toarnă-mi în pahar, Muske. Să ştii că e periculos să ţii în timpurile noastre un restaurant, vezi ce clienţi îţi vin, slobozi la gură ca mine, îţi creează încurcături. Să-i torni la poliţie, sau nu cumva chiar ei sunt de la poliţie?… Iată părerea mea, dragă Muske, cel mai bine e să fii mic producător de bumbac… Patronul, care încrunta din sprâncene ori de câte ori îl primea în faţă pe impertinentul – ca ton – „dragă Muske”, încremeni. Cuvântul bumbac, azvârlit ca din întâmplare – dar ce mai e întâmplător pe lumea asta? – fu echivalentul sonor al unei linguri de masă umplută ochi cu ulei de ricin. Blondul azvârli pe masă bancnota mototolită – îşi plătea prânzul – şi fără să mai salute se strecură printre măsuţele de pe terasă. Era răcoare şi cele două străzi ce se întâlneau în faţa micului restaurant păreau pustii şi albe. Un câine se strecura pe lângă ziduri, cu un mers şleampăt, de cobai otrăvit. Patronul goni câinele şi alergă după Blond: — Domnul meu! Ce ai vrut să spui înainte? Blondul, care se şi îndepărtase, se opri, parcă nehotărât. — N-am zis nimic… De fapt ar fi trebuit să-ţi spun bună ziua, nu, Muske? — Nu clientul e cel ce salută primul… Dar, cu bumbacul, ce aluzie a fost asta? — Care bumbac? Muske se descotorosi de şorţul ce-i reliefa talia greoaie, îl azvârli pe un spătar – abia acum se desluşiră mai clar cuvintele brodate în fir galben: „Nu fi leneş, nu risipi, nu înşela!” – şi veni cu mersul lui de gâscan îndopat până sub bărbia Blondului: — Nu vă prefaceţi! Ce ştiţi despre mine şi despre bumbac? — Mă gândesc, zise Blondul privind şorţul ce spânzura pe spătarul scaunului, că ai fi putut evita plictisitoarea repetiţie a lui „nu”, folosind o formulă mai economică: „Fii harnic, strângător, drept!” Şi – Blondul îşi aprinse o ţigaretă „Mercur” – dacă observi ceva interesant, nu întârzia să mă avertizezi 305

şi-ţi promit să nu mai pronunţ cuvântul bumbac. Ştii desigur că locuiesc pe-aproape, la „Superbul Căprior”. Proprietarul îţi e prieten? — Am fost colegi de şcoală, domnule… — El ştie de… bumbac? — Vai mie, nu! Credeam că nu mai ştie nimeni. — Dacă-ţi trece prin cap – fii atent Muske! – dacă îţi trece prin cap să mă omori, îţi dau următoarele sfaturi: te duci la şopronul din fundul curţii, unde ţii cele două sănii, dezgropi revolverul, îl cureţi şi-l ungi – nu pot suferi să fiu asasinat cu o armă ruginită! – apoi pândeşti seara târziu când merg la hotel, am obiceiul să citesc înainte de a mă culca şi dorm cu fereastra deschisă. N-ai decât să te urci în nuc şi să dai la o parte camuflajul. Să ţinteşti bine, să nu zici că nu ai nimerit, să ţinteşti bine, în cap, în tâmplă, în frunte, în ceafă, sau în ochi dacă-ţi face plăcere, să trimiţi două gloanţe, sau chiar trei, rezultatul va fi acelaşi: sunt invulnerabil. Dar ţin mult ca revolverul să fie curăţat şi uns. Pe înserate locuitorii orăşelului V. ies la plimbare, aşa cum se întâmplă în toate ţările de la pol la ecuator. În ultimii ani se născuseră la V, doar trei copii, şi ăia în mod miraculos, fără bărbaţi, datorită, pesemne, polenului şi a laptelui lunar. Cele trei cărucioare răsăreau scârţâind din încheieturi, la colţurile străzilor, şi copiii, cu biberoane atârnând de gât şi degetele în gură, priveau uimiţi, cu ochi rotunzi, ciudata lume a părinţilor şi bunicilor. Strada principală, curgând paralelă la milimetru cu râul Selva, această arteră, care, după exemplul Capitalei, căpătase recent un nume nou: Bulevardul Învingătorului, străbătea localitatea de la sud la nord, din punctul denumit „Mormintele”, chiar sub streaşina pădurii, unde în urmă cu vreo sută cincizeci de ani fusese exterminată sinistra şleahtă a banditului Famegus, până la ultimele căsuţe răsărite înainte de război în partea de nord a orăşelului, acolo unde Selva şi vechiul drum de munte se înfundau în trecătoarea Margareta. 306

În urmă cu trei sau patru luni, într-o senină noapte de iunie, orăşelul se trezise din somn şi înghesuit la ferestre, sub lumina tăioasă a lunii, ascultase înspăimântat ropotele de împuşcături ce se auzeau din direcţia trecătoarei Margareta. Era ceva cu totul neaşteptat. Începu să se vorbească despre o groaznică, stranie, ultrasecretă execuţie ce avusese loc undeva în munţii de deasupra trecătorii, sub piscul Alland, sau poate sub creasta cu Două Foarfeci, pe partea dreaptă a râului Selva. Adios muchachos campagneros de my vida! Un muzicant fu arestat pentru că intonase acest bătrân tango, tocmai în perioada când zvonurile cu privire la sinistra execuţie erau în toi. Nu se ştie dacă a fost şi el împuşcat, sau spânzurat, sau decapitat, sau doar jupuit de viu. Pentru a-şi consola clientela, domnul Muske angajă în localul său o orchestră de bătrâni, a cărei piese de rezistenţă erau scârţâitul vals „Ce ne facem, domnilor, totul e pierdut!” Şi lumea se linişti. Simetria era salvată: o execuţie în sud, alta în nord, între cele două execuţii oraşul putea să se legene liniştit, huţa-huţa, ca-n leagăn. În timpul serii puţinii clienţi ai domnului Muske – am uitat să precizăm că onorabilul local nu avea un nume – se adunau într-o sală afumată, cu tavanul jos, servitul pe terasă fiind întrerupt din pricina camuflajului. — Pot să vă vorbesc? se aplecă umil patronul la urechea Blondului. A fost pe-aici cineva, un domn voinic, nu tocmai tânăr, în haine negre… Căuta un anumit ins, şi mi-a dat semnalmentele dumneavoastră… — Presupun că ţi-a pasat şi nişte bani?! Muske încuviinţă. — Presupun, de asemenea, că i-ai spus totul despre mine? — I-am spus, fiindcă ori cum ar fi aflat. Aşa, iată-vă prevenit. Blondul se plimbă până târziu pe străzile întunecate. Se înapoie la hotel, luă cheia din cui (portarul nu-l auzi, dormea cu capul dat pe spate, în lumina albăstruie a becului colţii lui îngălbeniţi luciră ciudat) şi urcă scara spre camera lui. Înainte de a deschide uşa rămase nemişcat aproape două 307

minute, aşteptând. De când coborâse în gara V, nu i se întâmplase nimic. Surpriza nu putea să întârzie.

CAPITOLUL 22: ALIANŢA CONSTA ÎN A NU NE UCIDE… Asta e o senzaţie cu totul deosebită. În ce punct va lovi glontele? Va sparge mândra poartă a frunţii, într-un brusc cutremur total, trimiţându-te puţin uimit – dar poate fi vorba de uimire când de fapt aşteptai? – în lumea de dincolo? În tâmplă ar fi mai simplu, mai repede, n-ai avea nici vreme să înjuri, pe când dacă nimereşte pântecul, grozăvie! Dacă loveşte sternul, glontele poate ricoşa în inimă sau în plămâni, şi Blondul deschide brusc uşa. Perdeaua ce camufla fereastra deschisă se mişcă în curent, dar, încă înainte de a răsuci comutatorul, observă silueta greoi tolănită pe canapea şi se miră că ţâşnitura instantanee de foc întârzie, totuşi făcu gestul reflex, mişcarea caracteristică ce-l salvase de atâtea ori, saltul frânt, neobservat aproape, ca un tremur – împuşcătura întârzia, frumoasa, roşiatica izbucnire, ca de petale, a flăcării pe ţeava revolverului – şi Blondul făcu lumină. „Să se facă lumină!” a zis Dumnezeu. Fraza biblică devenea de o concreteţe absolută, pesemne că şi Creatorul, Stăpânul şi Făcătorul-a-Toate se va fi aflat în pericol – şi acestea nu sunt cugetările unui hulitor! – şi, ameninţat de arma teribilă a vreunui înalt uzurpator ceresc, răcnise în întuneric, cutremurând firea, azvârlind în hău cu puternica-i respiraţie lumi şi universuri, şi născând din această ciocnire constelaţii noi, proaspete, virgine: „Să se facă lumină!”, şi Blondul constată că individul ce-i uzurpase culcuşul era un bătrân zdrenţăros, care-i trezi imaginea tatălui denaturat ai lui Huck Finn, în vizită la feciorul său îmbogăţit, cu scopul de a-i mai stoarce nişte gologani pentru rachiul cel de toate zilele. 308

Zdrenţărosul părea că doarme, cu braţul aruncat peste ochi. I se vedea printr-o spărtură cotul învineţit şi murdar. Blondul nu se sinchisi, îşi aprinse ţigara, şi făcu ocolul odăii. Individul se căţărase în nuc şi de acolo păşise direct peste pervazul ferestrei, imitându-l şi-n această privinţă pe bătrânul Finn, şi urmând în fond calea pe care Blondul o recomandase cârciumarului Muske, în caz că ar fi intenţionat să-l asasineze. Zdrenţărosul îl observa pe Blond, prefăcându-se că doarme. — Haide, scoală! făcu Blondul, isprăvindu-şi ţigara. Vreau să mă culc! — De unde ştiai că nu dorm? Pe faţa mototolită a nocturnului vizitator, printre ţepii cărunţi, risipiţi în dezordine în smocuri pe barbă, obraji şi chiar sub ochi, înflori un zâmbet de o inexplicabilă căldură. — La dracu, dacă nici atâta lucru n-aş fi în stare să pricep, n-aş mai fi ce sunt! Ridică-te! Te pomeneşti că ai şi păduchi?! Auzind cuvântul, individul sări în picioare. Fusese scund şi rotofei altădată, pesemne. Acum – aproape străveziu, ca în urma unei sistematice şi îndelungate inaniţii. Doar ţepii ce-i înconjurau fălcile galbene păreau a-i conferi oarecare consistenţă şi volum. — Alege-ţi cuvintele, cavalere! Ştii cine se află în faţa ta? — Nu, dar încep să bănuiesc! — Dă-mi şi mie o ţigară… Trase fumul cu sete, ochii i se holbară de plăcere: — Ai în faţa dumitale pe bietul delfin dispărut, pe Ludovic al şaptesprezecelea, fiul lui Ludovic al şaisprezecelea şi al Mariei Antoaneta. Blondul aprobă clătinând din cap, cu un vag zâmbet îngăduitor: — Nu ştiu dacă mă vei crede, dar din prima clipă parcă am presimţit că eşti un personaj al domnului Mark Twain. Doar că nu-mi închipuiam că ai fi chiar delfinul, te luasem drept tatăl lui Huck Finn. Să ştii că l-am citit şi eu pe acest domn Mark Twain, înainte ca Lüngerul să-l fi interzis prin decretul 714/A. Acum, fireşte, nu-l mai citesc, devreme ce e interzis, 309

eu mă conformez totdeauna decretelor oficiale, ba chiar fac eforturi să scot din capul meu încăpăţânat toate ideile şi frazele scriitorilor interzişi, totuşi aş putea încă să-ţi dau replica din cartea domnului Twain: „Dumneata eşti delfinul? La vârsta dumitale? Vezi-ţi de treabă! Poate vrei să spui că eşti împăratul Carol cel Mare, răposatul…” — Exact, exact! se lumină la faţă zdrenţărosul. Replica următoare e: Din pricina necazurilor, Bilgewater… — N-are rost să cităm până la sfârşit cartea domnului Twain, mai ales că e interzisă. Ε periculos. Nu te întreb ce ai căutat în camera mea, şi nici nu-l chem pe portar să te dea afară îmbrâncindu-te pe scări… Ar fi în stare să te ducă şi la poliţie şi ăia n-ar înghiţi aşa de uşor ca mine hapul cu delfinul… — Ceva de băut ai? Dă-mi un păhărel, să prind puteri înainte de a pleca… Nu-ţi voi provoca nici un fel de neplăceri… — Asta-i bună! Neplăcerile ţi le pot provoca eu, venerabile fiu al Mariei Antoaneta! — Cine ştie?! zâmbi misterios bătrânul. După ce delfinul plecă, Blondul privi stelele. Stelele rânjeau. Noaptea nu era dintre cele liniştite, cu toate că printre frunze căzuse şi ultima adiere a vântului. La cârciuma lui Muske, la doi paşi de „Superbul Căprior”, cineva se îmbătase şi răcnea, acompaniat de orchestra bătrânilor. Parfumul proaspăt şi crud al nopţii năvăli în cameră şi Blondul închise ochii. Şi se gândi la Em. Stătea singur în camera întunecată, la geamul deschis, simţindu-se definitiv nemuritor… Glontele pe care i-l planificase destinul, şi pe care îl aşteptase de altfel, veni cu întârziere, după miezul nopţii. De fapt fură două împuşcături. Paşii se precipitară pe coridor – imprudent asasinul! ar fi trebuit să aleagă şi el calea ferestrei. Blondul îl urmări, dar când ajunse jos văzu că portarul doarme, în aceeaşi poziţie, cu gura deschisă, cu dinţii lui mari şi galbeni, lucind la fel de sinistru în lumina albastră. 310

„Eu am primit două vizite, cineva a încercat să mă omoare (încercare ratată din faşă, fiindcă o prevăzusem), am băut, am fumat, mi-a fost dor, m-am zvârcolit în pat, am stat la fereastră şi m-am gândit la relativitate, am trăit aproape cât pentru o viaţă întreagă, iar pentru el orele astea n-au însemnat nimic. Pentru majoritatea oamenilor orele, zilele, anii nu înseamnă nimic, fiindcă stau cu gura căscată şi au… dinţii galbeni… şi sforăie. Îl bătu uşor pe umăr. Portarul horeai, înecându-se cu saliva. — N-ai văzut pe nimeni? Omul îl privi tâmp. — Ha? Doriţi ceva? — N-ai auzit nimic? — Ce să aud? Doamne fereşte! Ε linişte… — Linişte deplină, confirmă Blondul. În sfârşit, se putea bucura de puţină odihnă. Privi ceasul, era două, apoi se culcă. Se pornise un vânt, frunzele copacului foşneau plăcut la fereastră. Se înveli până sub bărbie, se făcuse frig, dimineaţa de toamnă avea să fie rece şi strălucitoare. A doua zi, la prânz, îl văzu de departe pe terasa lui Muske, mânuind cu o greoaie elegantă furculiţa şi cuţitul. Se plimbase până la capătul străzii principale, spre sud, până la „Morminte”, acolo unde fusese exterminată banda lui Famegus, şi se încălzise 1a soarele zgârcit, stând aşezat pe cripta în care se mai păstra craniul marelui bandit. Famegus terorizase un ţinut, oamenii însă construiseră o criptă, special pentru capul său, cules în momentul execuţiei şi ascuns, şi dat la iveală mult mai târziu. Terorizase ţinutul, spintecase bărbaţi şi femei – oamenii însă îl admirau, îl admiraseră şi-n timpul vieţii, tremurând în acele zile de spaima lui, şi-l admirară cu mult mai mult sârg după moarte. Famegus răpise fecioare, le necinstise şi le năpustise apoi cu capul în jos de pe stânci, cu toate acestea, sau poate că tocmai din această cauză, femeile aprindeau lumânări la cripta lui. 311

Blondul coborâse în criptă şi privise craniul alb, aşezat simplu pe un imens bolovan – alb şi el –, se înfruntaseră ochi în ochi, orbită în orbită, şi-n cele din urmă Blondul aprinse şi el o lumânare pe care i-o vându un fel de călugăr ce-şi făcea veacul pe-acolo. Marii bandiţi merită stimă, ar trebui scris, la intrarea în criptă, dar pe latineşte, să nu înţeleagă oricine. Şi apoi se întoarse în oraş, cu acelaşi pas al omului care nu ştie cum să omoare timpul. Terasa lui Muske o văzuse de la mare distanţă – la o măsuţă stăteau doi, ea cu rochiţa verde, subţire, cu mâneca scurtă, probabil că-i era frig şi făcea piele de gâscă, iar la altă masă silueta grea, închisă a celuilalt. Blondul urcă treptele spre terasă şi merse direct spre el. — Eşti un ţintaş mizerabil, Glimt Berg! Ai fi putut să mă scuteşti de toate grijile, dar mâna iţi tremură, ochiul abia dacă distinge contururile pe întuneric şi, în general, eşti ramolit. Apropo, ai permis de port-armă? — N-am intenţionat să te omor… doar să te sperii! Am vrut să te previn că sunt şi eu pe aici. Unii zic bună ziua, alţii trimit cartea de vizită. Eu ţi-am expediat două gloanţe, unul pentru „salut” şi celălalt pentru „ai grijă”. Respiră adânc, tuşi şi continuă în şoaptă: La fel ca şi tine vreau să pun mâna pe apa elementară care se fabrică aici pentru arma Beta… Îţi propun o alianţă… provizorie, vreau să zic… — Dă-mi şi mie păstrăv, dragă Muske, strigă Blondul. Pe faţa cârciumarului, care încercase să se apropie pe furiş, se întipări regretul de a nu fi prins măcar un crâmpei de conversaţie. După ce Blondul fu servit cu tot dichisul, după ce Muske turnă vin în paharele celor doi domni şi se îndepărtă, Glimt Berg scoase din buzunar o jucărie pentru copii, un titirez colorat, pe care-l făcu să se învârtă între farfuria sa şi cea a Blondului. După ce titirezul se opri şi căzu într-o rână. Blondul văzu câteva măşti minuscule, desenate în peniţă, unele râdeau, altele lăcrimau. Era un titirez vesel şi trist. — Alianţa constă în a nu ne ucide, zise Glim Borg. Până ce vom pune mâna pe apa elementară. După aceea, rezolvăm 312

rivalitatea printr-un duel cinstit. Cine rămâne viu ia apa cu el. Ce răspunzi la propunerea mea? Blondul îl privi: — Nimic!

CAPITOLUL 23: CRANIUL LUI FAMEGUS Domnul A.R., profesor pensionar din orăşelul V., bea şase halbe de bere pe săptămână, câte una pe zi, în afară de duminica. În această sfântă zi merge la biserică, iar seara se urcă în pod şi observă stelele. Îndeletnicire oarecum atee, dacă ne gândim la Galileo Galilei, Giordano Bruno şi tramtram. Într-o bună zi, mai bine zis într-o bună seară, pensionarul nostru găsi în loc de lunetă, un bilet: „Stimate A.R., Nu te apuca de pântec şi nu urla ca din gură de şarpe «Săriţi, hoţii!» decât după ce vei citi până la capăt rândurile de faţă. Nu sunt asasin, nici măcar hoţ, dar împrejurările mă silesc a te lipsi pentru aproximativ două săptămâni de înţeleapta-ţi plăcere a cercetării cerului (care e nesfârşit, după cum ai băgat de seamă!), împrumutând (şi nu furând) preţioasa lunetă, pe care ţi-o voi restitui la expirarea termenului sus-amintitului termen, în bună stare, o dată cu mulţumirile mele. Este singura lunetă existentă în oraş, şi am nevoie de ea ca de ochii din cap! Pentru ce? Nu pentru a căuta vreo constelaţie nouă, dar dacă voi descoperi una din întâmplare, ţi-o cedez cu plăcere. Viaţa e complexă, aceasta e cea mai adâncă cugetare, de la Sofocle încoace. Nu te întrista, vei reprimi luneta, promit solemn. Până atunci citeşte Biblia, sau orice altă carte de pe lista celor permise.

313

Îmi faci un mare serviciu, habar n-am cum aş putea să te răsplătesc. Nu reclama la poliţie dispariţia obiectului, n-are rost, s-ar putea să fii întrebat la ce-ţi folosea! După cum bine ştii, cercetarea astronomică se face pe baza unor permise speciale, eliberate de înalţi funcţionari ai Lüngerului, fiind strict interzisă altfel. Dumneata n-ai un astfel de permis. Îţi doresc fericire! U n p r i e t e n ş i a d m i r a t o r.” Într-una din nopţi Blondul îl visă pe Bătrânul Detectiv. Se făcea că ei doi coborau scări (ceea ce nu e un semn prea bun!), nesfârşite scări, şi din când în când B.D. îi spunea „Idiotule! Idiot bătrân.” La care Blondul dădea replica: „Mai slăbeşte-mă, bătrâne crab!” „Nu-mi spune crab, mă deranjează.” „Prea bine… bătrâne scarabeu”. Adânc dormea Blondul şi scările se topiseră din visul lui, acum vedea ceva mult mai plăcut, dar dacă stăm să credem ceea ce spun savanţii, secunda era aceeaşi. Savanţii – unii din ei în orice caz – pretinzând că visele durează puţin, şi căn aceeaşi clipă, fragmentată în zecimi ori sutimi, putem fi ridicaţi în ştreang, apoi putem deveni regi ai Prontobaziei (asta e o ţară inventată de autor, ca să nu creadă cineva că facem cine ştie ce aluzii), apoi soţi ai Cleopatrei. Şi, în sfârşit, arşi pe rug (ca să încheiem plăcerile tot cu o execuţie, alături de frumoasa vrăjitoare Clemsa (şi ăsta e im nume inventat), care, tot în cursul acestei clipe scurte ne va şopti: „Te voi iubi până la moarte!” – în sfârşit Blondul nu-l mai visa pe B.D., glasul ciudat i-l auzea însă în continuare: „Idiotule! Idiot bătrân!” Pentru a scăpa de obsesia acestui spiritual calificativ, Blondul îşi propuse să se trezească – se dădea o interesantă luptă între el cel adevărat şi el, cel care veghea, şi cel care veghea învinse – şi ţâşni din somn, din vise, cu un salt, ca un delfin din mare. 314

Şi treaz fiind constată că Blondul Detectiv se afla întradevăr alături de el. — Ce gafă am mai făcut, bătrâne scarabeu? — Nu-mi spune „bătrâne scarabeu”. Mă deranjează. — Eram sigur că vei prefera să-ţi spun „crab”. Bătrâne crab. De ce mă înjuri? — Peste o jumătate de ceas vor veni să te ridice, neghiobule, spion ratat, idiot triplu… Baladă despre spaima lui Em, când i s-a părut că vede un vampir Ascuns după copac, avea mănuşi negre şi ochi strălucitori şi-n parcul imens şi pustiu, doar ceaţa, doar ceaţa se strecura la răspântii, pe umede labe ascunse tânguindu-se pentru sufletele marinarilor înecaţi. Μ-a prins de mână, şuierând; domnişoară, graţioasă, dulce domnişoară, un vechi tango, noi doi, în parcul pustiu! Avea faţa subţire, obraji uscaţi de cadavru, iar ochii ardeau satanic şi-a sa gură rotundă cu vinete buze ţuguiate părea o ventuză rapace. Posed diamante şi-un vechi castel în Renania (o ţară despre care poate nici n-ai auzit), de trei ori pe noapte podul rulant se coboară ca să poată intra dansatorii de sticlă-n saloane, la balul drăcesc sunt şi eu aşteptat cu logodnica, dar sărmana de ea în fundul fluviului zace cu vâna jugulară muşcată de un ins sângeros ce aduce cu mine puţin. Dacă-ai primi să mă-nsoţeşti ca mireasă dansatorii de sticlă ar chiui de plăcere şi fiecare-ar jertfi câte un ochi. ce şi l-ar scoate cu ghearele, întru slava dragostei noastre. Suficient să-mi dai mâna, şi Em văzu prin pielea neagră a mănuşii, ca nişte ace de gheaţă, unghii îndoite ţâşnind.

CAPITOLUL 24: CRANIUL LUI FAMEGUS (CONTINUARE)

315

— Ştiu, ştiu, zise Blondul, făcându-i semn zdrenţărosului să tacă, nu e nevoie să mai repeţi, eşti sărmanul delfin, fiul lui Ludovic al şaişpelea şi al Mariei Antoaneta. Răcoarea munţilor era tăcută şi aspră. Blondul privi împrejur şi se cutremură, scoase din buzunarul de la piept mica lunetă demontabilă a lui A. R., îi şterse una din lentile şi o ascunse iar. — Huck Finn a fost singura carte pe care am putut s-o citesc în viaţa mea, se tângui zdrenţărosul bătrân, frecânduşi mâinile şi părând că se gudură într-un chip destul de penibil. Am încercat să citesc şi alte cărţi dar tot la Huck Finn m-am întors. Când mă încăpăţânam să citesc o altă carte era şi mai rău. Mi se părea că citesc tot Huck Finn şi mă miram că nu regăsesc pasajele cunoscute… De data aceasta Blondul fu sigur că în spatele pălăvrăgelii bătrânului se ascunde un miez, pe care totuşi se temea să-l dea în vileag. Se întâlniseră de mai multe ori, ca din întâmplare, şi bătrânul îi pusese întrebări ciudate, ca: „Cine ţi-a fost cel mai bun prieten?” „Cel mai bun prieten era un nebun cu care am explorat o peşteră în copilărie… o peşteră învăluită în taină. N-am descoperit nici o taină acolo. Dar era să murim am îndoi.” „Şi unde s-a întâmplat asta?” „Cum unde?” „În ce ţară? În ce oraş?” „Mai există ţări şi oraşe? se miră Blondul. Acum când pământul se prăbuşeşte?” Se temea de ceea ce avea să-i spună zdrenţărosul. Acum mergeau împreună pe cărarea de deasupra trecătorii Margareta. — Numele meu e Gazin. Nil Gazin, se destăinui deodată bătrânul, oprindu-se. Sunt Nil Gazin, nu sunt delfinul şi nici tatăl lui Huck Finn. — O precizare deosebit de importantă, mormăi Blondul. Cât priveşte numele, de ce faci eforturi? Azi, din zece oameni, nouă nu mai poartă numele adevărat. Te cheamă Nil Gazin, sau altfel, probabil altfel, ce vrei să mai adaugi la asta? 316

— Că trăiesc. Şi prietenul tău, împreună cu care ai explorat peştera din copilărie, mai trăia acum douăzeci de zile. — Am glumit, zise Blondul, aşezându-se. N-am intrat în viaţa mea în nici o peşteră. Şi n-am avut nici un prieten. Singurul meu prieten a fost un broscoi, dintr-un iaz, care mă recunoştea – îţi vine să crezi? şi începea să cotcodăcească de bucurie că mă vedea… — Broaştele nu cotcodăcesc, A-2. Un bolovan se rostogoli pe coasta muntelui, bufnind printre trunchiurile întunecate ale brazilor. Bătrânul zdrenţăros continuă în şoaptă: — Mă aflam în lagărul de la Trecors, unde am ajuns tot datorită domnului Mark Twain. M-au prins în parc într-o zi însorită citind din Huck Finn, după ce domnul Twain fusese strict şi definitiv interzis o dată cu ceilalţi, sub ameninţarea deportării şi a pedepsei capitale. Eu însă îl citeam în continuare şi-mi plăcea cu atât mai mult, şi le-am jucat o festă frumoasă poliţiştilor şi gardienilor şi tuturor cretinilor, căci am păstrat – şi mai păstrez şi acum – la mine, în lagăr şi peste tot, o microediţie Huck Finn, iat-o! Şi scoase dintr-un buzunar o cărticică de-o şchioapă, o lipi de inimă şi-o ascunse la loc. — O ştiu pe de rost, şi-n faţa plutonului de execuţie sau când ne ţineau săptămâni întregi sub ploaia rece, nemişcaţi, sau aşteptând să fim mitraliaţi după terminarea muncilor de sub muntele Alland, era destul să încep în gând „Mă simţeam grozav de bine şi-mi era lene să mă scol ca să-mi pregătesc ceva de mâncare; era cât pe ce să aţipesc din nou, când deodată…” Şi-mi povesteam aşa capitole întregi şi mă distram grozav, şi viaţa era mai uşoară, oho, mult mai uşoară, aproape plăcută, în vecinătatea morţii, a bestiilor de la Z.Z., a blestematului Kapo… până când, într-o zi, într-un scurt răgaz îl văd pe unul dintre deţinuţi venind spre mine. „Te-am observat zâmbind, îmi zise. Zâmbeai în timp ce ne băteau. Eşti nebun, sau ai găsi un mijloc care să te facă să râzi oricând?” Deţinutul ăsta era cel mai tăcut om din eîţi văzusem. Nu-i auzisem până atunci vocea, şi avea o voce 317

plăcută, cu un uşor accent străin. Se ştia despre el că fusese aruncat în lagăr pentru hoţie – acolo se aflau de-a valma pungaşi, asasini, indivizi suspectaţi politiceşte, sau pur şi simplu oameni care citiseră cărţi interzise, ca mine. Aceştia, şi alături de ei deţinuţi politici, se ţineau, pe cât se putea, de o parte de pungaşi şi asasini, numai că de fapt nu te puteai ţine de o parte, fierbeam toţi în aceeaşi oală, cot lângă cot, tâmplă lângă tâmplă. Faţa acestui om-tăcut, a acestui presupus hoţ, nu se deosebea cu nimic de chipurile celelalte – după o lună de lagăr toţi sunt o apă şi-un pământ – totuşi am avut încredere în insul care vorbise pentru prima dată după două sau trei luni de tăcere şi i-am răspuns: „Cum să nu râd, domnule, când îmi amintesc de părerile lui Jim cu privire la înţeleptul rege Solomon?” Vorbele fuseseră aruncate într-o cioară, de unde să ştie un hoţ jerpelit cine e Jim şi cine e Solomon, când omul îmi răspunse, lăsându-mă perplex: „Aha, l-ai citit pe Twain?!” Şi se îndepărtă, fără să mai adauge un cuvânt. Din ziua aceea privirile mele l-au căutat intr-una pe hoţul cel tăcut şi aşteptam ca să-mi vorbească, ei însă îşi vedea de treabă, nu discuta cu nimeni, şi în clipele de odihnă, noaptea, se izola în câte un colţ mereu cu ochii larg deschişi aţintiţi în gol, părând a fi absorbit în gânduri. Până la urmă m-am apropiat eu, i-am pus întrebări, cărora la început nu le-a dat răspuns. Fireşte, se ferea. Ca să-i câştig încrederea (de fapt riscam eu însumi) i-am arătat cărticica ce-o purtam la mine. Încetul cu încetul ne-am împrietenit. Când lagărul de la Trecors s-a mutat, era cât p-aici să fim despărţiţi, dar în cele din urmă am avut noroc, am nimerit în acelaşi transport care trebuia să ne ducă în altă parte, poate la vreo cameră de gazare… Totuşi de la început am bănuit că suntem duşi la muncă, fiindcă fuseseră selecţionaţi cei mai zdraveni, mai sănătoşi, şi într-adevăr ne-au îmbarcat într-o noapte şi am fost transportaţi cu camioanele până la trecătoarea Margareta. 318

Bătrânul zdrenţăros, falsul delfin, falsul tată al lui Huck Finn, se ridică, se întinse şi respiră adânc. — Să facem câţiva paşi, A-2, propuse. — Spune-mi altfel. Cum vrei. Paul, de pildă. — Să mai coborâm puţin, urmă bătrânul. A răsărit luna şi voi putea să-mi amintesc mai bine de toate câte s-au întâmplat, Blondul se opri şi-l aşteptă. — Spune-mi acum, celălalt trăieşte? — Prietenul tău A-1? În urmă cu douăzeci de zile trăia. Acum, nu ştiu. S-ar putea să fi fost executat împreună cu ceilalţi. — Bine, povesteşte mai departe, zise Blondul. — Numele meu e Scherffer. Ε chiar numele adevărat. Am ajuns aici vreo sută cincizeci de deţinuţi şi aproape tot atâţia poliţişti şi paznici, la 24 iunie, anul trecut. Primul camion din convoi s-a oprii în dreptul stâncii cu urechi, de colo, iar ultimul ceva mai jos, la cotitură. Imediat am fost înconjuraţi şi după ce-am coborât din maşină s-a făcut apelul. Unul din adjuncţii comandantului de lagăr de la Trecors ne-a ţinut o cuvântare, explicând că cine va munci cu tragere de inimă va fi pus în libertate la terminarea lucrărilor, prevenindu-ne în acelaşi timp că aici nu se mai somează, ci se trage în plin, la orice încercare de nesupunere sau fugă. Am început să lucrăm chiar a doua zi – inginerii calculaseră din timp elementele şi făcuseră măsurătorile. Am observat că şi inginerii erau păziţi, iar unii dintre ei au fost executaţi împreună cu deţinuţii, la sfârşit. — Ε normal, zise Blondul. Secretul trebuia păstrat. — Au fost executaţi şi parte din şefii care au supravegheat lucrările. — Şi vor fi executaţi cei ce vor lucra aici, completă Blondul. — Mâncarea era ceva mai omenească – aveau nevoie de forţa noastră. Într-o zi A-1 îmi şopteşte: Spune-i pe nume, Scherffer. Ε mai bine. — Nu-i cunosc numele adevărat… Îmi ceruse să-i zic „317”, numărul său de ocnaş… Într-o zi el îmi şopteşte: 319

„Ştii pentru ce săpăm noi galeriile astea blestemate? Să-ţi spun eu: Aici va fi laboratorul care va produce apa elementară, necesară pentru fabricarea armei Beta. Ţine minte, în caz că scapi viu de aici… „Cum de cunoşti asemenea secrete, «317»? l-am întrebat eu. Un simplu hoţ nu se ocupă cu aşa ceva, iar dacă ai fost arestat pentru spionaj, cum de ai rămas viu? Spionii sunt executaţi imediat…” Nu mi-a răspuns la întrebare, aşa cum nu mi-a răspuns aproape la nici una din întrebările legate direct de persoana lui. Scherffer oftă. Blondul, cu ţigara neaprinsă între dinţi, nui tulbură reculegerea. După un timp Scherffer reluă firul: — Nu sunt chiar atât de bătrân, n-am decât cincizeci de ani, dar lagărul… Totuşi, aici, deşi munca era istovitoare, viaţa părea incomparabil mai bună decât la Trecors, unde murdăria, hrana împuţită şi îngrozitoarele apeluri, care te ţineau nemişcat în picioare câte patru-cinci sau şase ceasuri, sau o zi şi-o noapte uneori, te sleiau de puteri. Dar şi aici ştiam că ne aşteaptă moartea! Dat fiind caracterul ultrasecret al lucrărilor, nimeni dintre noi nu trebuia să rămână viu. Făgăduiala ipocrită ce promitea libertatea celor care vor da dovada de tragere de inimă, abia dacă impresionase pe câţiva mai creduli şi asta doar în primele zile… La începutul verii, când zăpada mai strălucea doar pe creasta cu Două Foarfeci, prietenul meu „317” a prins întâmplător o discuţie între doi gardieni tineri, care avuseseră zi liberă şi cu această ocazie vizitaseră cripta lui Famegus. Mă aflam şi eu în preajmă, dar n-am dat nici o importanţă vorbelor pe care Ie schimbau paznicii, dar m-am mirat ceva mai târziu când tăcutul meu prieten a încercat şi el să participe la discuţie… Gardienii l-au invitat să-şi vadă de treabă (eram cinci deţinuţi şi săpam în faţa uneia din intrările secundare), dar în cele din urmă au acceptat pariul, fiindcă prietenul „317” un pariu le-a propus, au acceptat mai mult din amuzament, şi fiindcă se crea posibilitatea de a tranşa disputa intervenită intre ei doi cu privire la craniul lui Famegus, şi pe urmă au 320

acceptat să parieze cu un deţinut fiindcă nu erau dintre cei câinoşi… Nu toţi paznicii noştri se purtau ca nişte bestii, o bună parte din ei făceau ce făceau din îndemnul şi mai ales de teama câtorva care jucau bine rolul de călăi, de teamă că vor fi taxaţi drept „suspecţi”. Mai târziu am încercat să-mi amintesc întreaga discuţie în jurul pariului, fireşte că n-am reuşit decât în linii mari, ceea ce e regretabil fiindcă aici tocmai amănuntele contau. În orice caz discuţia dintre cei doi gardieni pornise pe marginea unor semne ciudate ce împodobesc craniul lui Famegus. Ε vorba de câteva numere aranjate oarecum în formă de cerc şi de câţiva brazi minusculi încrustaţi adânc în os, în mijlocul cercului. Primul paznic pretindea că nu văzuse nici un brad cu toate că examinase cu atenţie craniul, al doilea susţinea că e vorba de trei brazi, perfect vizibili, întrucât cel care avusese strania idee de a se juca în felul acesta cu ţeasta banditului vărsase pesemne în zgârâiturile efectuate pe os o cerneală rezistentă a cărei culoare de un verde stins se recunoştea uşor. Aici interveni în discuţie – cu totul surprinzător pentru mine – prietenul „317”. „Brazii există, spuse el, dar nu sunt trei, ci patru, sau chiar cinci.” Tinerii gardieni îl priviră cumva de sus: „Ce se amestecă ăsta?” Totuşi cel care susţinea existenţa brazilor căuta în afirmaţia lui „317” sprijin. Celălalt continuă să nege existenţa brazilor şi atunci, „317” îi propusese, senin, să facă pariu cu el. „Pe ce aş putea paria cu tine?” îl privi cu milă adeptul nonexistenţei brazilor. Într-adevăr, ce poate pune la bătaie un deţinut zdrenţăros şi rupt de foame? „317” avu un răspuns uimitor: „Când am să ajung în cer, şi am să ajung acolo cât de curând, înaintea ta, am să mă rog pentru iertarea păcatelor tale, şi pentru ca să fii şi tu primit în împărăţia veşnică.” 321

O asemenea miză, pentru un pariu, ar fi trebuit să trezească cel mult un surâs, o ironie, dar nu! Înconjuraţi de crime odioase şi de ucigaşi, ei înşişi uneori ucigaşi fără voie, oamenii începuseră să se teamă în adâncul sufletului, şi acesta nu e doar cazul celor doi gardieni, să se teamă de o răsplată, pe tărâmul real, sau pe tărâmul celălalt… Şi iată că paznicul, nevoind totuşi să pară impresionat de cuvintele lui „317”, ridică din umeri, cu un fel de voită nepăsare. „Pariez dacă vrei, numai de dragul principiului, şi – întorcându-se către camaradul său – pentru a-ţi dovedi că nu există nici un fel de brazi pe craniul lui Famegus, ci doar în închipuirea voastră bolnavă.” În aceeaşi zi, un gardian, amic al celor doi, avu învoire şi fu rugat să viziteze cripta lui Famegus şi să copieze cu exactitate pe o foaie de hârtie semnele de pe craniul banditului, ceea ce şi făcu. Ziua următoare gardianul care făcuse pariul se apropie de „317”: „N-o să ai ocazia să te rogi pentru mine, fiindcă ai câştigat.” Ţinea în mână coala de caiet pe care fuseseră copiate ciudatele semne de pe ţeasta lui Famegus. „Ai câştigat, brazii există, nu patru sau cinci precum pretindeai, ci trei. Oricum, ai câştigat pariul. Eşti mulţumit cu un pachet de ţigări?” Acel tânăr gardian, prin întrebarea pusă, dovedea omenie. „Aş prefera să am hârtia cu brazii şi cu numerele”, zâmbi „317”, ceea ce-mi păru ciudat, la el zâmbetul fiind rar precum curcubeul iarna. Era, de fapt, emoţionat, zâmbetul se datora crispării stăpânite a muşchilor feţii. „Dar la ce-ţi va folosi hârtia?” întrebă gardianul, „La nimic, va fi ca o amintire… ca o amintire plăcută din lagăr… „Poftim, ia-o!” i-o întinse gardianul, dar în aceeaşi clipă se răzgândi. „Ar fi contra prevederilor regulamentului dacă ţi-aş înmâna o hârtie venită dinafară. Nu pot să ţi-o dau, omule. Mai bine ia pachetul de ţigări.” 322

„Cel puţin aş putea să văd şi eu cum arată semnele pe craniul lui Famegus?” „Asta da! Şi gardianul îi dădu voie să privească hârtia fără a o lăsa din mână. Eşti cam ţicnit, omule, zise. Ce te privesc pe tine prostiile pe care le-a zgâriat un nebun pe o hârcă? Oricine în locul tău ar fi preferat ţigările. Aşa nu ţi le mai dau. Să te înveţi minte!” Şi rupse în bucăţele foaia de hârtie.

CAPITOLUL 25: „EVADÂND PE ÎNSERATE…” (VECHI ŞLAGĂR) Frumoasa stenodactilografă e nerăbdătoare şi aşteaptă… Uite-o cum se zbate în zăbală şi loveşte pietrele drumului cu copitele… Sfinte Dumnezeule, cine se zbate în zăbală şi cine loveşte praful drumului cu copitele? Despre cine vorbeam? Şi lupii, cei doi, aşteaptă, gândi Blondul, au flămânzit iar şi vor ieşi la marginea luminişului s-o pândească pe căprioara ce va veni să se adape. Scherffer tăcuse, părea pierdut, părea că uitase brusc pe ce lume se află, şi Blondul îşi zise: „Să-l las să răsufle o clipă”. Şi gândi: „Ce bileţel idiot i-am lăsat lui Em! Te iubesc şi te admir, dar trebuie să plec?! şi – ha! – pe unde o fi colindând, peste mări şi ţări, colonelul Hars? Undeva, în gâtlejul sau poate în pieptul lui Scherffer, apăru un murmur, un gâlgâit, de parcă sunetele şi cuvintele şi frazele întregi s-ar fi născut întâi acolo. — Cărticica despre Huck Finn mă însoţea în fiecare clipă. Se întâmpla să prind un moment favorabil şi atunci, neobservat de paznici, o deschideam. Numai că, de la un timp, prietenul „317” nu se mai arătă interesat de isprăvile lui Huck, şi asta mă mâhni. Se închise cu totul în sine şi nu deschidea gura săptămâni întregi. Am crezut că e bolnav, sau că, Doamne fereşte, e pe cale a-şi pierde memoria… N-am reuşit să obţin din partea lui nici o lămurire. Îi vedeam bolborosind ca bătrânii senili. 323

Şi zilele alergau. Munca noastră se apropia de sfârşit… Robotisem fără încetare zi şi noapte, împărţiţi în echipe şi acum galerii adânci străbăteau stânca. Apăruseră feţe noi şi nu ştiam ce se întâmplă în inima muntelui, unde nu mai aveam acces. Rolul nostru se terminase. Şi iată că prietenul „317”, când îmi pierdusem speranţa a-i mai auzi vocea, îmi spuse: „Trebuie să evadăm. Măcar unul din noi trebuie să scape.” N-aş putea zice că mă resemnasem să mor, încă mai speram… nu ştiu în ce anume. Dar să evadez! Paza era atât de straşnică, reţeaua de sârmă ghimpată, pe care tot noi o întinsesem în trei şiruri, era străbătută de curent de înaltă tensiune… Doar un nebun ar fi putut spera să iasă viu de acolo. „Să evadăm? l-am întrebat. Cine ţi-a arătat calea de a ieşi de aici?” „Craniul lui Famegus”, îmi răspunse el şi pe faţa lui bărboasă şi murdară apăru unul din zâmbetele sale. „Craniul lui Famegus?” Hotărî t că-şi pierduse minţile. Am încercat să-l potolesc, de fapt era cât se poate de calm, eu în schimb începusem să mă agit. „Avem doar un minut pentru a sta de vorbă, zise el cu ochii închişi, aşa încât între pleoape se formase o subţire dungă albastră sclipitoare, încearcă să reţii fiecare cuvânt, nu pune întrebări şi, în primul rând, fii convins că vorbesc în deplinătatea capacităţilor mele mintale, cum se spune la tribunal. Dacă vom reuşi să evadăm amândoi, ne întâlnim în prima miercuri, noaptea la ora unu, la cripta lui Famegus. Dacă nu mă voi înfăţişa la întâlnire, caută să nu fii prins şi vino la criptă şi-n miercurea viitoare. Încearcă să faci pe cerşetorul – cu înfăţişarea ce o ai nici nu va fi greu! Sper să aranjez în aşa fel lucrurile, ca să nu fii urmărit. Şi acuma, ceea ce este mai important: dacă rămâi singur, singurul supravieţuitor, încearcă să nu părăseşti regiunea cât mai mult timp. S-ar putea – trebuie! – să apară un om, un prieten – arată cam aşa şi aşa… 324

Dacă observi un om cu această înfăţişare – dar fii atent, sar putea să împrumute şi alte înfăţişări, fiindcă ştie să-şi schimbe masca mai bine decât un actor. – dacă te convingi că este el într-adevăr, şi te vei convinge doar folosind trucurile pe care ţi le voi servi la urmă (trucul cu ţigareta „Mercur” şi cu degetele aşezate în cruce), du-te la el şi spunei totul. Spune-i că vii din partea mea.” „Din partea cui, deci?” „Din partea lui A-1”, oftă „317”. „Stai puţin, am strigat, dacă tu eşti A-1 nu cumva prietenul tău este A-2?” „Nu-mi pune întrebări”, mă apostrofă „317”. Aici a trebuit să întrerupem discuţia. Am reluat-o abia peste două zile, când am găsit un nou moment prielnic. „Nu mi-ai explicat principalul, i-am spus, după ce ne-am asigurat că nu ne aude nimeni. Nu mi-ai explicat cum vom evada.” „Între tabără şi intrarea principală în subteran, foarte aproape de cărăruia pe care am tot bătut-o noi alergând de câte trei ori pe zi încolo şi-ncoace, se înalţă trei brazi uriaşi…” „Brazii! Dumnezeule, cei trei brazi de pe craniul lui Famegus!” am exclamat. „M-da, despre ei nu scrie nimic în cartea domnului Twain, mirii «317», cu toate acestea ei există. Eşti curajos?” m-a întrebat „317”. „Doamne Dumnezeule, cred că mai degrabă sunt fricos ca un iepure. „Vom fi executaţi toţi la începutul săptămânii viitoare. Heighlüngerul Stubell a anunţat că va sosi din Capitală special pentru a veghea să fim exterminat de-a binelea. Stubell, precum ştii, este şeful cercetărilor secrete cu privire la arma Beta! Nimeni nu va scăpa! Ce preferi, moartea sigură peste patru-cinci zile, sau riscul? Cea de-a doua alternativă presupune nouăzeci şi nouă la sută şansa de a muri chiar mâine şi unu la sută şansa de a evada, de a rămâne viu, cu posibilitatea de a fi prins şi executat ulterior. Şansele sunt 325

aproape inexistente deci. Dacă nu rişti, poţi trăi încă cinci zile, şi asta nu e puţin!” Se petrecu un lucru ciudat cu prietenul „317”. Parcă ar fi uitat să vorbească, stâlcea cuvintele, le bâlbâia, nu reuşea să se exprime clar… Din pricina emoţiei, sau fiindcă pierduse exerciţiul vorbirii? Amănuntul acesta mi l-am amintit mai târziu, o dată cu imaginea mâinilor sale, cu degete lungi, scheletice, tremurânde. Îmi era greu să iau o hotărâre, fiindcă într-adevăr nu sunt un om curajos, dar până la urmă am ales riscul. L-am întrebat doar: „De ce nu te salvezi şi tu?” „Trebuie să regizez plecarea ta, îmi răspunse. Pe urmă voi încerca şi eu, n-avea grijă!” O să ai ocazia, continuă Scherffer după o clipă, în timp ce Blondul îşi aprindea o ţigaretă „Mercur”, să cunoşti locurile mâine, când poate vom reuşi să ne strecurăm pe piscul Alland, şi de acolo, cu luneta… Dacă nu vom fi prinşi. Cărarea îşi face loc pe sub cei trei brazi veterani, sub cărare e văgăuna prin fundul căreia trece Selva, devenită acolo torent. Trebuia să joc, încă din dimineaţa acelei zile, pentru a nu fi bănuit în clipa hotărâtoare, rolul omului bolnav de stomac, şi nu mi-a fost greu datorită unei fărâmituri de substanţă albă, un fel de cretă, pe care mi-a dat-o „317” s-o înghit şi care şi-a făcut efectul din plin. Către seară, când grupa noastră de lucru avea să revină în tabără, cuprins de dureri, trebuia să cer permisiunea de a mă opri o clipă pe marginea cărării între nişte tufişuri pitice, chiar în dreptul bradului al treilea, cel dinspre intrarea principală. „Acolo vei găsi un pilon de fier bătut în stâncă”. „De unde ştii că trebuie să fie acolo un pilon?” „Ştiu, şi nu mai pune întrebări, de vreme ce accepţi riscul!” „Dar cine a bătut pilonul în locul acela?” „Asta nu mai ştiu, poate chiar Famegus. Lângă pilon, printre bălării, vei găsi o sfoară rezistentă, lungă de nouă metri, legată în formă de inel la ambele capete.” „Şi sfoara cine a pus-o acolo?” 326

„Încă n-a pus-o nimeni, dar o voi arunca eu, e aici”. Şi „317” mă lăsă să-l pipăi pe sub cămaşă, unde avea ascunsă într-adevăr o legătură zdravănă. „Unul din inele îl treci peste pilonul de fier, te prinzi de celălalt inel şi-ţi dai drumul în prăpastie, urlând, simulând căderea, cerând ajutor. Mă voi repezi primul să te ajut şi voi desprinde de pe pilonul de fier inelul sforii, cu o mişcare a piciorului şi tu vei trage sfoara după tine, ca să n-o mai găsească…” „Şi nu mă voi prăbuşi în prăpastie?” „Sper că nu, fiindcă la capătul celor nouă metri trebuie să fie ceva…” „O galerie ascunsă?” „Se prea poate.” „Ah, nu eşti sigur?” „De loc!” „Şi dacă nu voi găsi nimic la capătul celor nouă metri, ce se va întâmpla?” „Te vei prăbuşi în prăpastie, vei muri cu patru zile mai devreme. Dai înapoi?” „Nu. Merg mai departe… i-am răspuns. Cum se face că ştii toate astea?” „Oh, întrebările! M-a învăţat craniul lui Famegus…” Nu eram de loc sigur că e în toate minţile, dar în împrejurările acelea, abia dacă mai conta acest amănunt. Începusem să mă obişnuiesc cu ideea de a crăpa cu trupul zdrobit de stânci. N-am mai schimbat nici un cuvânt cu „317”. Ba da, el m-a întrebat încă o dată: „Dacă ţi-e frică, spune-mi!” „Ţi-am spus că merg mai departe”, i-am răspuns.

CAPITOLUL 26: ACEASTĂ FANTOMA BLESTEMATĂ

327

— Această fantomă blestemată… înjură Blondul, scuturându-şi umărul stâng pe care i se lăsase iar pasărea nevăzută. — Ce s-a întâmplat? întrebă Bătrânul Detectiv. — Şi totul depinde de inimă… mic animal sălbatic ce se poate sufoca în orice moment, şopti Scherffer. Uneori mă gândesc că Dumnezeu n-a fost suficient de înţelept când a prevăzut fiinţele vii cu inimi… Ce şi-o fi zis el? Fiecăruia câte un călcâi al lui Achile… câte un punct vulnerabil… foarte vulnerabil, din toate punctele de vedere! Oare nu putea să inventeze – în nesfârşita-i înţelepciune – o posibilitate mai simplă, mai puţin periculoasă, de a hrăni ţesuturile, decât sângele şi inima? — Hm! În general ar fi putut să evite hrănirea ţesuturilor… De ce să fii obligat mereu să te hrăneşti? Nu putea să creeze nişte ţesuturi care să nu se învechească, să nu se consume? — Poate că trebuia să evite înseşi ţesuturile… existenţa lor… — Sau să evite chiar facerea lumii. Ce-ar fi pierdut? — Notează! îl întrerupse Blondul, lungit în iarbă, cu luneta la ochi. — Cum? — Fă ce ţi-am spus, bătrâne scarabeu! Scoate-ţi carneţelul pe care-l ţii ascuns în vata umărului şi creionul (creionul unde-l ascunzi? Sub limbă?) şi scrie ce-ţi voi dicta! În obiectivul lunetei vedea clar faţa heighlüngerului Stubell cu două furuncule galbene, urâte pe maxilar, precum şi chipul palid, străveziu al comandantului militar al laboratoarelor, generalul Lambas. Aceştia se plimbau prin faţa celor două barăci lungi şi înguste ce mărgineau din ambele părţi „Poarta infernului”. — Vrei să zici că înţelegi ce-şi vorbesc?! — Înţeleg perfect, bătrâne scarabeu! râse Blondul. Pe vremea ta spionii nu învăţau şi asta? Aici, în fine, te-am bătut! Din simpla mişcare a buzelor eu pot urmări orice conversaţie… Scrie: „…noul orar al schimbării gărzilor. Exact, domnule Stubell, noul orar se va adapta scurtării zi… lelor; cele cinci posturi fixe se schimbă, precum aţi zis, la orele 328

nepereche, iar patrulele mobile, din două în două ceasuri, la numerele pereche, pentru ca spaţiul–timp să fie cât mai bine acoperit…” Îţi place, bătrâne crab? — Nu-mi mai spune bătrâne crab, mă deranjează. Cred că afacerea ou schimbarea gărzilor ai scos-o din burtă… — Totuşi, aşa e, interveni Scherffer, există cinci posturi fixe şi cinci patrule mobile, care străbat zi şi noapte întreg muntele pe sectoare… — Oho, iată-i şi pe domnii savanţi, exclamă Blondul, urmărind cele două siluete în alb ce urcau pe nişte trepte de lemn spre un platou deasupra intrării în subteran, unde fuseseră ridicate câteva corturi mari, verzi, aproape de neobservat. — Şi ce vorbesc? — Nu vezi că stau cu spatele către noi? — Şi nu poţi şti ce vorbesc, din mişcările urechilor, de pildă? rânji B.D. — Ba da… urechile lor spun următoarele; „Am fost aduşi aici mai mult prin ameninţări, iar după ce procedeul de fabricare a apei elementare va fi pus la punct, probabil vom pieri într-un „accident”… pentru ca să nu divulgăm cumva Aliaţilor secretele armei Beta”. — Acum poţi să-ţi reiei firul, Scherffer, zise Blondul. — Unde am ajuns? — N-are importanţă… — Cu evadarea am terminat? — Da… dar poţi să repeţi… ca să audă şi B.D. şi să văd eu unde ai minţit… — N-am minţit… Primele zile au fost îngrozitoare. Nu îndrăzneam în timpul zilei nici să-mi fac nevoile… — Un amănunt aproape inutil… — …Încetul cu încetul am prins curaj. Întunericul, de care m-am temut totdeauna, îmi devenise aliat. — Groaznic, se revoltă Blondul. „Întunericul… aliat.” Eşti de-a dreptul livresc, cu toate că n-ai citit în viaţa ta decât o singură carte. Expresia asta e din „Hurie Finn”? — Nu-l întrerupe, mârâi B.D. 329

— …Mă hrăneam cu ceea ce izbuteam să fur noaptea, furişându-mă prin curţile caselor mărginaşe… Ouă crude, morcovi smulşi de prin livezi, fructe… Număram zilele, iar miercuri am reuşit să ocolesc oraşul, străbătând văgăuni şi hăţişuri sinistre, şi am ajuns la cripta lui Famegus. Tremuram de frică. După cum ştiţi, prietenul „317” n-a apărut… M-am întors în aceeaşi noapte pe muntele Alland şi în zori am asistat la execuţia tovarăşilor mei de lagăr. Cu toată distanţa mare şi cu toate că n-am vederea foarte bună, mi se părea că mă aflu printre ei… La început am vrut să fug, să nu văd oroarea, dar pe urmă mi-am adus aminte de cuvintele lui A-1. — Iarăşi! făcu Blondul. — Mi-am adus aminte de cuvintele lui „317”: „Trebuie să rămână un supravieţuitor care să fi văzut totul! Când aceste crime se vor judeca (toate crimele sunt judecate şi pedepsite până la urmă!) va trebui să vină un martor ocular, care să spună am văzut, eu am văzut, cu ochii mei.” În timp ce deţinuţii erau împuşcaţi, câte unul, pe rând, cu socoteală, într-o perfectă ordine, sub ochii heighlüngerului Stubell, am leşinat de două ori, din cauza epuizării, a nopţilor nedormite, a spaimei… Şi apoi mă simţeam un fel de trădător. Locul meu era printre cei ce-şi aşteptau rândul pentru a primi câte un glonte în ceafă. Şi fiindcă am leşinat de două ori, nu pot spune exact numărul celor împuşcaţi. Când începusem să-mi vărs fierea, ajunsesem cu numărătoarea până la nouăzeci şi opt. Noi fusesem o sută cincizeci, iar doi muriseră de dezinterie, între timp… Apoi zilele au trecut, am devenit mai îndrăzneţ, mă furişam noaptea în oraş, şi aşa l-am descoperit pe… — Ssst! ceru Blondul. Notează, bătrâne scarabeu: Postul unu: şapte. Postul trei: cincisprezece. Postul cinci: patru. Postul doi: neschimbat.

CAPITOLUL 27: „DACĂ PĂMÂNTUL VA PIERI…” 330

Cârciumarul Muske dormea pe spate cu gura căscată, acoperind cu trupu-i mătăhălos şi puhav laviţa strâmtă cu scândurile mâncate cu carii, Crivatul de alături, în care se culcase ani în şir credincioasa-i nevastă, repauzată între timp, şi în care acum poposea uneori slujnica Isabela, era gol. Din pieptul şi din gâtlejul cârciumarului ieşea un vuiet complex, comparabil doar cu urletul magmelor fierbinţi, în vânzoleala lor cumplită în cea de-a şaptea zi a facerii, când apele se despărţeau de uscat. Raza subţire şi tăioasă a lanternei lumină în adâncime gura căscată ca o prăpastie. Colţii cârciumarului luciră stins. „Muske, trezeşte-te!” Era greu să-l smulgi din somn. Conştiinţa pătată nu-i provocase niciodată insomnii. Când în fine se trezi, cu lumina în ochi, dădu să ţipe, dar o palmă îi astupă gura. „Vechiul tău client, Muske, nu te speria!” „De ce aţi venit, pentru Dumnezeu? Vă caută poliţia, câte neplăceri am avut din cauza…” „Neplăcerile vor fi şi mai mari dacă poliţia mă va prinde, înţelegi? Afacerea bumbacului… Nu va şti nimeni de discuţia noastră din noaptea asta, nu-i aşa? Spune-mi, domnul Glimt Berg mai locuieşte la «Superbul Căprior» şi dejunează tot la tine?” „Nu, dar mi-a dat bani pentru ca să spun, în cazul că veţi întreba, că e tot acolo… La «Superbul Căprior», adică…” „Te-a plătit ca să-mi spui mie, sau oricui ar întreba?” „Nu, s-a referit doar la dumneavoastră…” „Când a dispărut?” „Acum trei zile, după ce luase masa de prânz.” „Altceva ţi-a mai spus?” „Da, domnule.” „Ce anume, Muske?” „Că e de la poliţie şi că o să le arate el tuturor!…” (Pagini de jurnal)

331

17 septembrie. Au trecut două zile. Α-ţi face datoria până la capăt. Pentru mine asta înseamnă: a fi agent secret până în ultima clipă. D.f.d.m.r.sc.sc.us.us. (!? n.a.) . . . . . . . . . . . . . . Rana supurează, durerile sunt îngrozitoare D.f.d.m.r.sc.sc.us.us. . . . . . . . Febră. S-ar putea să mor. Nu sunt în stare să ţin creionul în mână. . . . . . . . Dacă aş crede în lumea de dincolo de mormânt m-aş bucura de moarte. M-aş preface într-o stafie oribilă (Wilde: „Fantoma din…”) şi aş distruge apa elementară, arunc, în aer laborat. Într-adevăr aş fi cel mai de seamă agent secret al secolului. Dar fantomele sunt incapabile să… Au pătruns pe neaşteptate prin uşa metalică din stânga, abia m-am putut ascunde în spatele lăzilor cu dinamită. Locotenentul K. n-a mai venit. Trebuia să-mi aducă pansamente, chibrituri şi detonant. Mi-e greu să cred că totul s-a sfârşit, încăpăţânarea… . . . . . . . Foarte clar în memorie fraze din Twain, citite de Sch.: „De vreo săptămână eram acolo într-o misie de propagandă contra alcoolului. Mă iubeau toate femeile, şi alea tinere, şi baborniţele, căci grozav îi mai afuriseam pe beţivani, zău aşa, şi nu le luam mai mult de cinci-şase dolari pe seară, zece cenţi de căciulă; copiii şi negrii pe gratis. Afacerea a mers ca pe roate, până când aseară nu ştiu cine a răspândit zvonul că trag la măsea pe ascuns, ca să-mi treacă vremea. Un negru mă trezi azi-dimineaţă şi mă preveni că oamenii se adună cu câini şi cu cai şi că imediat vor fi gata să pornească după mine să mă înhaţe.” Rana – mai bine, parcă vrea să se închidă. Durerile însă… D.f.d.m.r.sc.sc.us.us. Ce s-a întâmplat cu Scherffer? Probabil a pierit. Sau a reuşit să scape şi a mers miercuri la întâlnire? Am făcut tot ce era posibil. Voi face tot ce se va putea… De-ar 332

veni locotenentul K., să-mi aducă… Lui K. îi este greu, dacă nu imposibil, să ajungă în laborator, până aici. Oare l-au arestat? Îşi va ţine gura? Ε suficient de puternic? . . . . . . . L-am văzut prin deschizătură pe gen. Lamba. Discuta cu fizicianul P. Mai precis se răstea la el. Renumitul savant P. stătea smirnă în faţa rahatului de la Z.Z. şi nu făcea nici pâs. Până la urmă şi P. va fi executat. Locotenentul K. n-a apărut. În tot corpul – sentiment de uşurătate, parcă aş pluti, parcă n-aş exista. Aţipesc. Visuri colorate, înălţimi, legănare: aşa începe oare omul să moară? . . . . . . . N-am murit. Laborantul N. îl hrăneşte pe câinele lup al lui Stubell. O bucată de pâine a rămas pe masă. Au azvârlit-o la coş. Dacă voi avea putere, voi merge noaptea să iau pâinea. Au adus prima probă de apă elementară. Stubell, gen. Lamba, P., chimiştii O. şi R., doctorul N. Se uită cu ochii holbaţi. Stubell: „Când vom avea primul kilogram de apă elementară? P.: „Sper că săptămâna viitoare.” Stubell: „M-a chemat Lüngerul la telefon. Vrea să ştie…” Lamba: „Lüngerul să fie liniştit, toate merg…” Îmi reazăm ceafa de o ladă cu trotil. De-ar fi aici detonantul! . . . . . . . În câte suntem astăzi? Cred că e 27 sept. Noaptea m-am strecurat în marea sală a laboratorului. Bucata de pâine e încă în coş, între ghemotoacele de hârtie şi mucuri de ţigări. Ε tare. Rod cu greutate. Mă dor dinţii, salivez, asud. Ultimul hal, dar sunt vesel. Rana supurează iar. Rezistenţă de cal. Ce linişte cumplită, aici, sub pământ. Toate uşile ferecate, cu sigiliu, în fiecare seară. Fărâmiturile de pâine se moaie în cele din urmă pe limbă şi pot înghiţi. De cât timp n-am mai mâncat? Trebuie să păstrez o bucăţică şi pentru mâine. D.f.s.m.r.se.sc.us.us. Ce linişte îngrozitoare! Ce se întâmplă pe pământ? . . . . . . . 333

Să te sacrifici total, iată o condiţie… Demnitatea. Să bei şi ultima picătură. Uneori cu totul gratuit şi inutil. Bucuria totuşi de a şti că au aflat şi alţii – deşertăciune! Sacrificiul total! Japonezii şi torpilele dirijate manual. Un sacrificiu meschin, pentru ce pentru ce? Să te sacrifici pentru a salva demnitatea omului. Omul, din păcate, în general meschin şi fricos. Fanatismul bine dirijat – a te transforma în… Legenda despre un Lünger atotputernic, a toate-ştiutor, primul pas spre o sclavie dirijată cu îndemânare. Ε destul să creezi legende. Apoi legenda te doboară, te depăşeşte, trece ca tăvălugul peste tine, merge mai departe. Dacă pământul va pieri – şi se prea poate – va fi din cauza legendelor despre oameni atotputernici. Vai de biata planetă. Pesemne că lt. K. a fost arestat. Doamne, cât de mult aş vrea să-l aud pe bietul Sch. citindu-mi din Huck Finn! . . . . . . . Locotenentul K. trăieşte. Sărmanul băiat! Palid ca un mort. Ce pretext a fi găsit pentru a intra până aici? A azvârlit pacheţelul pe înaltul dulap metalic şi a privit în direcţia unde ar trebui să mă aflu eu. Dacă pachetul va fi descoperit înainte de a se face noapte… Cercetări, şi… Treceţi mai repede, ox-e! O. stă aplecat la microscop ore întregi. Ε destul de bătrân, se zice că teorema despre um.d.as. a pus-o la punct la 27 de ani. De atunci… Are înfăţişarea unui om năruit. Halatul atârnă pe el de parcă n-ar avea trup. Doctorul N. se învârteşte împrejurul lui, îl întreabă, O. nu răspunde. N. este informator la Z.Z., el îi spionează pe savanţi, îi urăşte. Primul kilogram de apă elementară încă nu e gata. Experienţele din laboratorul Ph. n-au reuşit: reiese din discuţia dintre P. şi O. Se pare că cei din Capitală sunt furioşi de încetineală… N-ar fi exclus să-i lichideze pe toţi şi să aducă altă serie de savanţi. Dar deocamdată P. şi cu O. sunt de neînlocuit. Lüngerul ştie. Doamne, pământul ăsta nu e rotund, nu e de loc rotund. Mă dor toate încheieturile, plăcuta stare de nefiinţă a dispărut. Ce se întâmplă cu rana? Nu m-aş mira ca prietenul meu, cel cu care exploram peşterile în copilărie, să fie pe-aproape. Dar cum să pătrundă în fortăreaţă? Pe calea arătată de Famegus, dacă există cu 334

adevărat. S-au lăsat păcăliţi cu ocazia evadării lui Sch. Cu toată superpoliţia lor, s-au comportat ca nişte imbecili. Au mitraliat timp de trei ore de-a lungul şi de-a latul văgăunii. Ar fi o minune ca prietenul meu să se fi întâlnit cu Sch. . . . . . . . Din nou noaptea. Pun două scaune unul peste celălalt pentru a lua pachetul aruncat de K. În starea de slăbiciune în care mă aflu e un miracol că am reuşit să mă caţăr. Felii de şuncă şi ciocolată, o cutiuţă cu dezinfectant, pansament şi câteva pastile. Nici un rând. K. s-a temut să scrie. Ce să fac cu pastilele? Va trebui să împart mâncarea să-mi ajungă pe cinci zile. Mănânc şunca, ciocolata poate să stea. De ce nu mi-a adus chibrituri şi detonant? Doamne, să nu fi lăsat vreo urmă, vreo amprentă vizibilă, ceva. Ies iarăşi şi controlez orbecăind. Iau o pastilă, . . . . . . . Dorm adânc. Somnifer? Puţină putere în trup. Cine ştie? Speranţa! D.f.d.m.r.sc.sc.us.us. . . . . . . . Stubell a plecat să-i raporteze Lüngerului despre stadiul lucrărilor. Gen. Lamba a rămas şef unic, trece prin laboratoare urlând, faţa palidă, broboane de sudoare, vinele pe frunte dilatate. Un atac de cord – ar fi grozav. O fărâmitură de ciocolată. Afară a nins, pe piscuri străluceşte zăpada, spune dr. N. Toamnă! Trebuie să fiu lucid. Trebuie să înc… . . . . . . . Art. m.S. –14. to.as.6.ac.art.6.b. . . . . . . . Am pierdut şirul zilelor. Am ieşit din septembrie, cred. Dacă-mi va spune cineva că acuma pe pământ încep să se coacă strugurii, iar copiii sparg nucile încă verzi, le curăţă şi le mănâncă miezul alb şi fraged, n-am să-l cred! Mai există viţă de vie, mai există nuci? . . . . . . . Primul kilogram de apă elementară! Au adus şampanie, au aşezat paharele împrejurul recipientului de argint în care se zbate, izolat ermetic, principiul care poate va însemna 335

sfârşitul lumii. Arma Beta – asta înseamnă dezagregarea materiei, asta înseamnă – în mâna Lüngerului – înrobirea pământului întreg sau… Dar e numai un kilogram, şi pentru un singur proiectil Beta e nevoie de o cantitate mult mai mare de apă elementară. Totuşi au reuşit. Foarte curând vor putea să treacă la o producţie masivă… Generalul Lamba ţine un discurs. Doctorul N. aplaudă. În ciuda „fericitului” eveniment, ceilalţi par abătuţi. Fizicianul P. fumează tăcut cu ochii în gol; O. mângâie cu vârful degetelor paharul, iar R. are o faţă ca de mort; asudă mereu şi părul umed îi cade în ochi. Oare are remuşcări? Îşi dau seama de scopul bestial al muncii lor? Ce să fac? Ce este de făcut? Explozibilul e lângă mine, dar… . . . . . . . Soldaţii aduc în laborator patru lăzi uriaşe. Ε materia primă, aşa cum am bănuit, se va trece imediat la fabricarea în cantităţi mari a apei… Ieri au expediat o telegramă Lüngerului şi, încă înainte de a se fi ridicat din faţa paharelor de şampanie, a venit răspunsul: o dată cu felicitările, ordinul de a urgenta producerea blestematului lichid… Prima tonă, până la începutul iernii. Dar stai! D.f.d.m.r.sc.sc.us.us. Ce se întâmplă? Soldaţii aduc lăzile conduşi de locotenentul Locotenentul K. se uită mereu spre locul unde trebuie să fiu eu la pândă şi apoi spre una din lăzi, spre cea din margine, lângă perete. Mereu repetă acest joc. Parcă îmi face cu ochiul, da, îmi face cu ochiul. Mic gest în direcţia lăzii… Oare e posibil? În lada aceea? În lada aceea se află…? D.f.d.m.r.sc.sc.us.us…!!!

CAPITOLUL 28: SCORUL ESTE DE UNU LA UNU… Într-o seară domnul A. R. (un domn de o veritabilă suprafaţă filozofică, de vreme ce a comentat dispariţia lunetei doar printr-o ridicare simplă din umeri) simţi că-l cuprinde un năprasnic dor de stele. Acest dor se manifesta la el şi 336

printr-o nostalgică, aproape dureroasă, contracţie a muşchilor cefei şi gâtului – reflex al sutelor de ore petrecute în pod, cu bărbia ridicată spre infinitul mare. Şi se gândi să urce sus spre a vedea cerul măcar cu ochii, ceea ce şi făcu. Când ajunse sub fereastra pe care şi-o meşterise singur în acoperişul imobilului, văzu ceva ce-l făcu să tresară de plăcere: pe măsuţa unde-şi ţinea caietele cu observaţii astronomice văzu corpul vag strălucitor al lunetei sale, luminat de flăcările tuturor constelaţiilor. Nu lipsea nici bileţelul pe care A.R. îl citi imediat, coborând un etaj, din stimă pentru politicosul hoţ: „Dragă domnule, mii de scuze şi tot atâtea mulţumiri, îţi doresc să faci o sumă de descoperiri senzaţionale: că Saturn are coarne, că Jupiter suferă de pancreas, că Luna e făcută din carton presat, pe care s-au urinat crocodilii, şi că Pământul nu există. Luneta e în bună stare, am curăţat-o niţel pe unde ruginise, am uns-o pe ici pe colo şi am înlocuit un ax stricat, adio!” . . . . . . . . . . . . . . Medlüngerul Spond simţea cum îi plesneşte capul şi asta numai din cauza măselei pe care se temea s-o extragă. Heighlüngerul Matel îi dădu coniac şi băură amândoi câteva păhărele în aşteptarea colonelului Hars. Ca mai totdeauna când trebuia să dea ochii cu Hars, Matel se aliase cu un prieten, îl chemase de astă dată în ajutor pe Spond, vechi camarad de arme. Timiditatea lui Matel în faţa colonelului devenise notorie şi, dacă nu l-ar fi chinuit măseaua, Spond n-ar fi scăpat ocazia de a emite unele ironii. Matel avea nevoie de sprijin în ziua aceea, cu atât mai mult, cu cât Hars îşi îndeplinise cu brio ultima misiune, extrem de periculoasă, aproape imposibilă: staţiile de ascultare radio ale serviciilor poliţiei secrete a Lüngerului interceptaseră mesaje ale Aliaţilor. Reieşea că programul lor Beta era grav compromis datorită distrugerii laboratoarelor, decimate de puternice explozii. Întreaga poliţie a Aliaţilor fusese azvârlită pe urmele agenţilor sabotori, dar iată că Hars – acest înfricoşător 337

superspion – ieşise cu bine din încercuire şi era aşteptat pentru ora zece să se prezinte în faţa şefului său pentru a-i înmâna raportul scris. Colonelul fu punctual ca totdeauna. Refuză să bea şi, ţeapăn, uscat, cu ochii înfundaţi în orbite, dădu un foarte scurt raport verbal, înmână foile scrise şi ceru permisiunea de a se retrage. — Vei fi decorat, Hars, şi-ţi dau timp de odihnă cât pofteşti, zise Matel. — Atât cât este legal, preciză colonelul. — Cât e legal, şi încă pe-atâta, făcu Matel generos, uşor ameţit, conştient că prietenul său Spond îl priveşte cu ironie. Nu trebuie să fim zgârciţi cu eroii… Ceea ce ai făcut dumneata este un act de pur eroism. Hars nu răspunse. — Păcat, urmă Matel, că nu putem folosi acest avantaj. Ai aflat, cred, ce porcărie uriaşă s-a întâmplat aici! Hars aşteptă ca superiorul său să precizeze despre ce porcărie e vorba. Ochii colonelului păreau morţi. — „Scorpionul” a sărit în aer, explică Matel. Laboratoarele noastre de sub piscul Alland – nimicite. Nu e unu la zero în favoarea noastră, ci din păcate doar unu la unu. Se vede că Aliaţii au folosit cei mai buni agenţi… Poate pe A-2… Apa elementară a fost spulberată în explozie… Nu, apa elementară n-a fost spulberată în explozie. Ciudatul şi extrem de abilul personaj care îşi zicea Glimt Berg reuşise şi el să pătrundă în laboratoarele de sub piscul Alland. El dispăruse cu recipientul în care se afla apa elementară. Fusese urmărit de B.D. Pe urmă Blondul împreună cu bătrânul scarabeu îl surprinseseră într-o mică gară unde G. B. părea că are o întâlnire. Presupusul savant izbutise să dispară iar, ducând cu sine preţiosul lichid. Fusese o crâncenă urmărire, într-o zi foarte liniştită, printre nişte coline pustii, înnegrite, acoperite cu polei. Ajuns din urmă, Glimt Berg, după ce încercase să se apere cu revolverul, se sinucisese, muşcând dintr-o fiolă. Au fost găsite asupra lui hârtii şi acte false, din care reieşea că el 338

este agentul secret A-2!… Parafa unui cunoscut psihiatru finlandez, pe un colţ de reţetă, aruncase o lumină, insuficientă totuşi, asupra acestui caz ce a rămas pentru totdeauna sub semnul întrebării… Blondul deschise cu grijă vasul de argint şi vărsă lichidul. Se produse un fenomen curios: murind, apa elementară se zvârcolea ca vie… Baladă pentru cei doi lupi Mărinimoşii mei prieteni, aşteptaţi Cu ochi de foc, la margine de codru: întâi să ningă, Să treacă viscolul, pe îngheţate pârtii, aveţi răbdare, timpul vă aparţine, Speranţa e plătită zilnic, cu un bănuţ de-aramă, pentru voi e această monedă aruncată, amânaţi ospăţul, vă rog, o săptămână sau două, chiria pentru speranţă e la z i ! Se pregăteşte vânătorul să-şi pună capcana, biata căprioară o să calce greşit, îi veţi sfâşia grumazul, sângele fierbinte va desena pe zăpadă continente lunare. Îi veţi mânca ochii încă vii împreună cu orizontul din ei, împreună cu ochii veţi mânca roşcovana vâlvătaie a soarelui în amurg. Aşteptaţi lupilor, blânzii mei prieteni să cadă prima ninsoare peste ţinutul cel leneş, unde încă n-a îmbătrânit nimeni. Unde toate ceasornicele întârzie, unde asasinul şi victima trag din ţigară, la gard, înainte de crimă. Ce vă pasă, o, lupilor, ochii căprioarei însă sunt vii! D.f.d.m.r.sc.sc.us.us.

CAPITOLUL 29: UN AVION ARGINTIU Haideţi să întoarcem cuvintele pe dos! Dacă lumea e întoarsă pe dos, de ce n-am face acest lucru cu cuvintele? Deci să le întoarcem pe dos: Sod cp mecraotnî el ăs iced. Sună la fel de bine, dacă nu chiar mai bine. Să scuturăm 339

niţel cuvântul cuvânt. Ce mai rămâne? Da, ce m… Bătălia dintre spioni e cinstită, fiindcă… Hai, du-te dracului… Dacă vrei să asculţi povestea, vezi… Dacă nu… De la aeroportul militar a decolat un avion argintiu. Sus pe cer pare subţire ca o gâză, aproape invizibil. Colonelul Hars şi-a trimis încă un agent în spatele frontului inamic. La noapte spionul se va lansa cu paraşuta, va cădea prin bezna rece şi probabil îi va fi puţin frică. Hars ridică ochii şi urmăreşte gâza argintie ce va dispare din clipă în clipă în licărul nervos al orizontului. — Nu ţi-e puţin ciudă? îl întrebase şeful serviciului patru, colonelul Ball. Hars îi aruncă o privire scurtă, dar încărcată cu dispreţ. Faţă de el, Ball e un simplu conţopist de birou. N-a fost la inamic decât o singură dată, şi atunci povestea s-a terminat lamentabil, a fost prins, dar a căzut într-un schimb de prizonieri, mai precis, schimb de spioni. Se întâmplă şi din astea! Fiecare parte capturează spioni de-ai celuilalt, şi uneori nu-i expediază imediat pe lumea cealaltă. Numai ce vine un mesaj: „L-am prins pe X-4, vi-l ofer în schimbul oamenilor mei RO şi M-S”. Răspunsul: „Nu, prietene duşman, X-4 nu valorează cât R-O şi M-S la un loc. Dă-mi-l şi pe Ζ pe lângă X-4 şi facem târgul.” Replica: „Facem târgul, dar dă-mi-l şi pe O-15…” Şi dialogul continuă. Uneori cad la învoială, alteori, nu. Ball a avut noroc, au căzut la învoială, s-a reîntors în patrie şi fiindcă avea proptele n-a fost jupuit de viu, ci şi-a păstrat gradul. N-a mai primit decât misiuni interne… — De ce să-mi fie ciudă, Ball? întreabă Hars, cu vocea puţin răguşită. Ball nu răspunde imediat. Pare a-şi alege cuvintele: 340

— Să-ţi fie ciudă că n-ai reuşit să pui mâna pe A-2! — A-2 nu există, răspunde Hars. — Şi cine a făcut harcea-parcea „Scorpionul”? — De ce nu-l prinzi tu pe A-2, dacă eşti sigur că există? Lui Hars nu-i pasă de colonelul-conţopist. Şi vorbeşte cu el peste umăr, parcă ar scuipa coji de seminţe. — Tu eşti mai isteţ, tu trebuie să-l prinzi, zice Ball. — Eşti bariton sau tenoraş? îl întrebă Hars în batjocură. Ball se încruntă: — Ce-nseamnă asta? — Înseamnă că, Hars face iar gestul de a scuipa peste umăr coji de seminţe, (nu-l ia de loc, dar de loc în serios pe colegul său), înseamnă că mă refer la zvonul despre o operaţie pe care ai suportat-o pe când ai fost prizonier… Se spune că ţi-au tăiat ceva. În acest caz eşti într-adevăr tenoraş… — Vocea mea aduce a tenoraş? Hars nu-l mai ascultă, îl lăsă cu obrazul congestionat şi se urcă în maşină. Totuşi mai aruncă, înainte de a închide portiera: — Am concediu, mă duc la bordel, nu te invit şi pe tine, fiindcă eşti tenoraş…

CAPITOLUL 30: APARIŢIA UNUI MAGICIAN Nopţile sumbre când Marea Nordului se răscoală sunt propice convorbirilor cu spiritele. Vântul de miazănoapte izbeşte zidurile mucede ale castelului, zguduind vitraliile decolorate, imprimând mişcări fantomatice draperiilor şi lungilor perdele îngălbenite. La această oră, doamna mareşal P. coboară în marele salon de la parter, „salonul vampelor”, care n-a mai cunoscut vuietul lungilor petreceri nocturne de vreo două decenii, din clipa în care soţul ei, mareşalul P., a suferit un atac în urma căruia a rămas paralizat. Ce mai lipseşte pentru a întregi 341

acest vesel tablou? Un servitor fricos, beţiv şi mincinos. Există şi acesta şi-l cheamă Otti. De douăzeci de ani doamna mareşal îşi înşală bărbatul cu spiritele. Noapte de noapte are întâlniri şi convorbiri lungi, în cadrul cărora destăinuirile foarte sincere ocupă un loc important, cu fantomele bătrânilor căpitani, navigatori celebri, amirali şi viceregi, guvernatori şi căpetenii de piraţi. Însuşi părintele doamnei mareşal a fost comandant de navă şi a aruncat ancora pentru ultima dată definitiv, nu se ştie unde (nici măcar duhurile iluştrilor plecaţi n-au putut-o lămuri asupra lagunei sau arhipelagului unde a murit căpitanul Z., tatăl doamnei mareşal), dar aşa se explică preferinţele ei marine, în materie de spiritism. Iat-o pe doamna mareşal P. în mătasă neagră, singură în capul mesei lungi. Deocamdată, printre urletele sinistre ale vântului de nord, dezlănţuit o dată cu amurgul, distinge ca la o mare depărtare dangătul clopotului în apartamentul ei. O sună mareşalul cu încăpăţânarea-i rea. Precis că n-are nevoie de nimic, îi place doar să chinuiască oamenii; în cele din urmă renunţă şi clopoţelul sună în camera lacheului Otti… Bătrânul şobolan Otti se furişează pe scări, la stăpân, uncie va intra cu o prea adâncă şi ipocrită plecăciune… Doamna mareşal privi cu groază cum cartea sfântă se deschide singură, două foi flutură o clipă. Curentul s-a potolit, n-a fost decât o părere, totuşi biblia a rămas deschisă. Ca să poată citi ar avea nevoie de ochelari, ar trebui să-l sune pe Otti să-i aducă, dar şi acum renunţă. Dar dacă paginile deschise sunt o prevestire? Când deodată, de sus, din tavanul boltit, poleit întâi cu aur, apoi zugrăvit de un pictor (ăsta a fost amantul bunicii mareşalului, aşa cum reiese din scrisorile găsite), apoi înnegrit în incendiul din 1884, şi iarăşi dat în aur, crom şi argint negru şi rămas aşa până în 1915, când alt pictor (ăsta al cui amant?…)… în fine, de sus, neîndoios că de sus, pică pe masă, chiar pe Biblie, o foarte frumoasă şi fină carte de vizită, cu litere de un caracter vechi, poate gotic… O carte de vizită picată din cer pe masa bătrânei spiritiste. Iată ceva… Şi atunci doamna mareşal P… 342

Nu, serios, cartea de vizită e reală: „AFISAUAN UFI” doctor în magie. Cartea de vizită căzută din cer îi creează doamnei mareşal o senzaţie asemănătoare cu setea. Să mai pui la îndoială existenţa spiritelor? Un spirit poate avea cărţi de vizită reale? Ca răspuns la aceste întrebări, până la urechea doamnei mareşal răzbătu dangătul cumplit al clopotului de la poarta mare. Un străbun al mareşalului umpluse în vechime castelul cu clopote: era bucuria lui să audă cum fiecare uşă, fiecare balustradă atinsă, fiecare draperie punea în funcţiune bronzul sonor. Pe atunci, se vede că întreg castelul suna în permanenţă mai dihai decât clopotniţa Patriarhiei din Constantinopole… Acum mai rămăseseră doar trei sau patru clopote, la intrare, precum şi cele puse la dispoziţia mareşalului paralitic, dar era suficient şi atât. Bronzul vui încă o dată, ridicând-o în picioare pe doamna mareşal. — Otti! De ce nu răspunzi? Ai auzit? Sună! Ε cineva care vrea să intre. Urechile clăpăuge ale lacheului se mişcară, dar nu simultan, în direcţia doamnei mareşal. Mâinile lungi ale lui Otti atârnau până mai jos de genunchi, degetul arătător al dreptei avu o zvâcnire. — Să deschid? — Ia carabina, Otti, făcu stăpâna pe un ton ce nu admitea replică. Otti nu se temea de hoţi, el însuşi fiind unul dintre cei mai de seamă din ţinut, dar îi era lene. Musafiri – asta înseamnă bătaie de cap, la ora aceea, şi pe o asemenea furtună, să te cobori în pivniţă după vin, să fugi şi să-l trezeşti pe bucătarul surdo-mut… În pelerină neagră, sclipitoare, udă de ploaie, doctorul în magie aruncă o privire scârbită servitorului şi trecu pe lângă el ca pe lângă nimic. Se opri brusc pentru a-i azvârli cu un gest aproape duşmănos veşmântul larg ce-l apărase de ploaie. Cu pălăria în mână (o pălărie neagră cu boruri imense) se opri în pragul „salonului vampelor”. Pe obrazul boţit, picăturile străluceau la fel ca şi ochii mici şi tinereşti pe faţa urâtă şi bătrână şi aproape respingătoare. 343

— Afisauan Ufi, doctor în magie, frenolog, hipnotizator, prieten al spiritelor, unul din ultimii păstrători ai tainelor vechilor astrologi şi alchimişti, cunoscut în lumea întreagă, de la Antofagusta până la Madras, ca cel mai de seamă medium al timpului nostru, ca mare prezicător şi specialist al ştiinţei ierburilor, îşi prezintă omagiile la picioarele dumneavoastră! — Ai picat din cer, domnule… — Afisauan Ufi, doamnă mareşal P. — Afisauan Ufi, ce nume interesant… Cartea de vizită, într-adevăr a căzut din senin… — Aş fi eu altfel un atât de celebru magician, minunată doamnă? Sunteţi palidă, soţul dumneavoastră a avut un somn cam agitat în noaptea trecută şi v-a chemat de patru ori la căpătâiul lui… — Ştiţi şi asta? — Ştiu totul, doamnă. — Oh… făcu bătrâna, roşindu-se sub privirea drăcească a măruntului magician ce ţopăia împrejurul ei în enormele lui cizme negre. Resemnat şi puţin intimidat de purtarea agresivă a bătrânelului în negru, fără să mai aştepte îndemnul stăpânei, Otti şi plecase, legănându-şi nesfârşitele-i braţe, să-l trezească pe bucătarul surdo-mut şi să scoată apoi vin din pivniţă. Înainte de dineu, doamna mareşal împreună cu magicianul făcură o vizită de „curtoazie” bătrânului paralitic. Aceasta aruncă o privire buimacă asupra suspectului personaj, ce parcă pusese dintr-o dată stăpânire asupra vechiului castel al părinţilor. Suspectă era şi înfăţişarea doamnei mareşal, care părea mai puţin strivită de ani. Doamna mareşal P. cocheta pe faţă cu caraghiosul ins mărunţel şi desigur foarte bătrân, care se lansa în fraze ameţitoare cu privire la posibilităţile unui magician de a vindeca paralizia… Afisauan Ufi continuă să observe, aparent discret, toate mişcările doamnei mareşal. După ce-i cercetă palma, luă şi ceşcuţa de cafea – cu toate că după spusele sale, această 344

ultimă metodă era vulgară şi facilă pentru un expert ca el, totuşi nu voia să neglijeze nici un indiciu. Când se ridicară de la masă, magicianul o anunţă pe doamna mareşal că are suficiente motive să creadă – toate semnele convergeau în acelaşi sens – că într-una din următoarele zile, poate chiar mâine, o persoană de mare importanţă, un foarte înalt personaj, va trece pragul castelului… — Oh, dar cine poate fi? stărui emoţionată doamna P. — Mai mult nu pot spune deocamdată, nu ştiu, se scuză modest magicianul. Bătrânul şobolan Otti îl găsi pe Afisauan Ufi treaz şi îmbrăcat, dimineaţa, când veni să ceară instrucţiuni. Musafirul porunci să i se servească un mic dejun substanţial, iar apoi, învăluit în sinistra manta neagră de stăpânitor al duhurilor, ieşi pe terasa dinspre mare a castelului. Frigul pătrunzător şi vântul nu-l deranjau pe magician. El se plimbă minute în şir, cu ochii aţintiţi spre zarea răsculată, ocoli castelul şi-şi continuă preumblarea în parcul vast şi părăginit, printre bătrânii arbori ce scârţâiau de bătrâneţe… Revenind la castel, o găsi pe doamna P. nerăbdătoare să-i povestească visele. Cufundat în fotoliu, enigmaticul domn Ufi, pe figura căruia abia dacă se putea citi o urmă de plictis, ascultă exaltata descriere pe care o făcu doamna mareşal unor vise de o crasă platitudine. Otti, receptiv la dorinţele magicianului, în care parcă întrevedea un nou stăpân, aduse cafea tare, salutară pentru puterea de concentrare a musafirului, care reuşi să tălmăcească visele gazdei, „precum şi alte semne ce interveniră între timp”, în felul următor: Apariţia distinsei persoane pronosticată încă din ajun avea să se producă, după toate probabilităţile, la ora amurgului. Aceste probabilităţi erau însă atât de sigure (magicianul săvârşise în cariera sa doar patru greşeli de prezicere, şi acelea în tinereţe), încât doamna P. ar trebui încă de pe acum să transmită bucătarului surdo-mut ordine cu privire la masa de seară… — Dar cine, cine poate fi? repeta fascinată gazda, care după ani şi ani de lâncezeală, viaţă plicticoasă şi gânduri de sinucidere, avea impresia că timpul de aur al cortegiilor 345

strălucitoare a revenit o dată cu descinderea acestui minunat magician… — Doamnă, scumpă doamnă, credeţi-mă, o asigură Afisauan Ufi, cu faţa radiind sinceritate, eu ştiu cine va fi înaltul musafir, însă pare într-adevăr de necrezut… şi de aceea prefer să tac, deocamdată…

CAPITOLUL 31: UN LÜNGER ÎN PLUS! Prezicerile care se împlinesc îl sperie pe om. Doamna mareşal P. îşi simţi inima ca de gheaţă când auzi pe la şase seara clopoţelul. Unul din cei doi bărbaţi care-şi făcură apariţia, bătrân dea binelea, cam aplecat, înveşmântat într-un fel de tunică militară, peste care atârna o manta lungă, nu-i era necunoscut. Oricât de izolat fusese în ultimii ani traiul doamnei mareşal, ea văzuse în unele ziare ce ajunseseră la castel, sau pe zidurile caselor, cu ocazia rarelor vizite ce le făcea prin localităţile din apropiere, chipul prelung, parcă puţin asimetric, dacă nu chiar strâmb, cu bărbia mult împinsă în faţă, obrajii supţi, pergamentoşi, sprâncenele diabolice şi ochii mici şi pierduţi în orbite – cu toate că în fotografii omul arăta mai tânăr – al noului oaspete care-i călca pragul castelului. Da, nu încăpea îndoială, era Lüngerul şi, pierdută, recunoscându-l, doamna P. căuta cu privirea sprijinul magicianului, care înaintă, simţindu-se solicitat şi plin de o bărbătească prezenţă de spirit. El, de altfel, se aşteptase la această vizită. Însoţitorul Lüngerului era un bărbat tânăr, zvelt, blond, cu faţa osoasă şi ochii tăios-cenuşii. Poftit cu zeci de plecăciuni în „salonul vampelor”, Lüngerul înaintă cu paşi bătrâneşti şi, văzând un fotoliu comod, se şi îndreptă spre el, instalându-se fără a spune un cuvânt. În rol intrase bărbatul tânăr şi blond, însoţitorul Lüngerului, care dintr-o altă încăpere dădea explicaţii doamnei mareşal şi magicianului ce-şi 346

asuma rolul de gazdă (de altfel, mai târziu doamna P., exprimându-şi recunoştinţa, preciza că nu ştie ce s-ar fi făcut fără el). Dar mai erau necesare aceste explicaţii? Pregătită încă din ajun cu posibilitatea unei vizite importante (castelul P. adăpostise sub streaşina-i sumbră destule feţe înalte), nu se gândise nici o clipă să pună sub semnul întrebării autenticitatea Lüngerului ce-i călca pe neaşteptate casa. De mulţi ani, viaţa se desfăşura pentru doamna mareşal conform unor legi indubitabile, uimitoare fiind uneori nu faptele, ci doar legile… Lüngerul, şeful statului deci, explică tânărul însoţitor („puteţi să-mi spuneţi domnul Paul”, vorbise el) călătoreşte incognito, făcând o vizită secretă în acel ţinut, unde urmează să aibă convorbiri importante cu persoane de asemenea incognito. Alesese, în vederea acestor întâlniri, izolatul castel P., cunoscând reputaţia glorioasă a familiei mareşalului şi bazându-se pe discreţia doamnei mareşal, care va da dovadă de patriotism punând la dispoziţia şefului statului, a persoanelor care-l însoţesc şi a celor care vor mai veni una din aripile castelului… Tălmăcind simţămintele doamnei P., magicianul Afisuan Ufi răspunse ca un veritabil înlocuitor al mareşalului, că aceste glorioase ziduri vor fi prea onorate să adăpostească pe eminenţii domni… Retorica sa naivă aduse puţin zâmbet pe faţa zveltului domn Paul. — Sunteţi desigur aghiotantul Lüngerului? îndrăzni doamna mareşal, recăpătându-şi darul vorbirii. — Într-o atât de secretă şi importantă chestiune, explică binevoitorul domn Paul, Lüngerul nu se poate bizui nici pe propriul său aghiotant… — Prin urmare, se poate şti cine sunteţi? insistă magicianul, dar tot el făcu gestul de a-l împiedica să vorbească. O clipă, stimate domnule Paul, dacă nu mă înşală bătrânii mei ochi, sunteţi fiul Lüngerului! — Aşa e, domnule! — Lüngerul are un fiu? se miră doamna mareşal. — Sunt fiul natural, distinsă doamnă. 347

— Aaaa… Asta înseamnă nelegitim? Prin urmare Lüngerul… În tinereţe…? — Ca toţi oamenii, fermecătoare doamnă! Dacă vă cunoştea pe dumneavoastră în anii lui tineri… Râzând de plăcere, naiva cucoană alergă să vadă starea apartamentelor. Domnul Paul, însoţit de magician, reveni în „salonul vampelor”. Doborât de oboseala călătoriei, dând de căldură, Lüngerul aţipise şi acum sforăia cu fruntea căzută într-o parte şi gura căscată, într-un mod cu totul neprinciar. — Trezeşte-te, Scherffer! îl scutură tânărul. La naiba, va trebui să înveţi şi cum se doarme, când eşti un adevărat Lünger. Sus, Scherffer! — Triplu idiot, asasin al propriilor planuri geniale! se înfurie magicianul Ufi. Să nu te mai aud că-i spui pe nume! Ai să te scapi o dată în prezenţa baborniţei, sau a altcuiva, beţiv nenorocit ce eşti! — Prea bine, bătrâne scarabeu, nu te mai înfuria pe stomacul gol, că faci gastrită… Sper că se mănâncă bine aici! Mor de foame, drumul a fost îngrozitor, ne-am rătăcit şi apoi până l-am machiat, pe frig, în cabana părăsită… Vorbind, îl scutura de umăr pe Lünger, care se trezi în cele din urmă. — Vai de capul nostru, zise, ce va fi mai departe? — Totul e bine, măreţe Lünger, Avem o gazdă amabilă, pivniţa e plină de vin, iar de mâine, începi să iei lecţii de vioară… Numai să se prezinte profesorul, ce zici, domnule magician? Cum se arată zodiile? — Favorabile excrocilor, explică domnul Ufi. Pregătirile începură fără întârziere şi ţinură aproape o lună. Nu fu pierdut nici un moment, nici ziua şi nici noaptea. Nenorocitul Scherffer îşi amintea cu nostalgie de zilele petrecute în lagărul Trecors şi apoi sub muntele Alland, unde totuşi avea şi clipe de răgaz. Uneori îi ruga cu mâinile împreunate pe neobosiţii şi neîndurătorii săi dascăli şi călăi să-i acorde măcar patru ore de somn… Ca sub stare de asediu, nimeni nu avea voie să iasă din castelul P., porţile erau zăvorâte, iar cheile zăceau în buzunarul fără fund al diabolicului „magician”… 348

Pe şesuri viscolea, Marea Nordului împietrise în talazuri de gheaţă, în interiorul castelului sub aparenţa liniştei şi a unei intense activităţi spiritiste ce dădea delicii noi, necunoscute doamnei mareşal, viitorul Lünger se instruia învăţând tot ce trebuia să ştie un veritabil şef de stat şi comandant de oşti. Noul Lünger, ca şi cel adevărat, trebuie să scârţâie din vioară, să facă versuri, să răcnească la generali, să mănânce cu eleganţă, să se lase îmbrăcat de servitori, să se priceapă la câini… (să nu uităm, de căţeaua Manilla). Chiar a treia zi după sosirea doctorului în magie, la poarta castelului se prezentă un ins miop, cu vioară şi cu o scrisoare din caleafară de ciudată. Profesorul de muzică T.I. (acesta era miopul) fu luat imediat în primire de „fiul natural al Lüngerului” şi instalat într-o cameră spaţioasă, explicându-ise în termeni destul de vagi delicata şi absolut secreta sa menire. T.I. trăi astfel marea şi unica aventură a vieţii sale. Chinul viitorului Lünger luă proporţii de nedescris prin apariţia acestei blestemate viori. Când nu mi nuia arcuşul, fostul deţinut al lagărului de la Trecors trebuia să memoreze noţiuni de istorie şi drept, să înveţe nume de comandanţi de armate şi amirali. Urmau insuportabilele exerciţii de versificaţie, după care i se permitea, vreme de treizeci de minute să-l frunzărească pe Mark Twain, şi poate că doar asta-l mai ţinea pe picioare. După un prânz substanţial şi o cafea întăritoare, urma „ora de dicţie”. În cadrul ei aflai: Cum te răsteşti la un general nepriceput? Cum pui la punct un heighlünger care se crede mai deştept decât tine? Cum trimiţi la naiba un medlünger care îşi permite să-ţi dea sfaturi? Cum pui cu botul pe labe un Stat Major care se arată surprins de intenţiile tale? Cum dizolvi un guvern şi cum ţii o alocuţiune la Academia. Militară? Cum iei cuvântul la radio? Ce trebuie să discuţi cu amanta? Şi cum vei descifra un mesaj codificat? „Nu este bine, prea slăvite Lünger! se mânia magicianul. Un şef de stat nu se bâţâie jalnic şi nu se arată nehotărât când dă o dispoziţiune!…” „Păstrează-ţi cumpătul, bătrâne scarabeu”, încerca să-l potolească fiul neligitim al Lüngerului. 349

„Nu sunt bătrânul scarabeu, sunt Afisauan Ufi, doctor în magie neagră, astrolog şi frenolog, ultimul păstrător al tainelor…” „Bine, scuză-mă, bine, bine…” Trei zile din săptămână Blondul, „fiul natural al Lüngerului” lipsea din castelul P. El singur avea voie să părăsească sumbra fortăreaţă. Dat fiind caracterul secret al celor ce se petreceau acolo, nimeni, şi cu atât mai puţin doamna mareşal, nu-şi permitea să pună întrebări cu privire la dispariţiile tânărului domn Paul. Această substituire de şef de stat, care urma să schimbe cursul istoriei, trebuia să fie punctul culminant al carierei lui A-2, fără îndoială unul din marii agenţi secreţi ai lumii… „Toate câte le-am făcut până acum, sunt fleacuri, îşi spunea Blondul. Doresc să realizez imposibilul… Orice artist visează imposibilul, nu e aşa?…” ÎNTR-O ZI LA CASTELUL P. APĂRU EM! — Ştiam că ne vom întâlni iar, zise Blondul, conducând-o în „salonul vampelor”, unde doamna mareşal tocmai chemase spiritul lui Nelson. În faţa tinerei vizitatoare, care era poate o nepoată a Lüngerului, deprinsă cu misterul ultimelor săptămâni şi povăţuită să nu pună întrebări de prisos, doamna P. se retrase tăcută, iar în urma ei pluti spiritul amiralului. — Ştiu când m-ai urmărit, şi m-am lăsat urmărit intenţionat, fiindcă în palma ta, puţin deasupra lupilor, scrie că noi doi ne vom întâlni mereu şi o sărută. — Dragul meu… dragul meu, plânse Em. — Tot aşa îi spui şi colonelului Hars: dragul meu? — Tu şi cu Hars… zise femeia. Trebuie să vă întâlniţi, vreau să vă pun faţă-n faţă, vreau un duel decisiv… Se plimbară pe zăpadă, de-a lungul mării încremenite. Tremurau comete pe cer, prevestitoare, şi Blondul ştia că nu poate să n-o iubească, simţind cât e de mare disperarea ei şi simţindu-se strivit de aştrii cu coadă funestă ce ţineau loc de stele, deasupra lor, deasupra lumii întregi. — Voi raporta colonelului Hars ceea ce se întâmplă în acest castel, zise Em. 350

— Bine, Em, raportează-i şi nu uita amănuntele. — Nu glumesc, Paul. Dragostea pentru tine nu mă va împiedica să-mi fac meseria. Suntem singuri, e pustiu, ucidemă şi Hars nu va afla nimic. — Am să te otrăvesc când ne întoarcem la castel… Voi coborî trupul tău neasemuit în pivniţă şi te voi arunca întrun butoi cu vin negru… şi voi continua să beau din butoiul acela… Te voi bea pe tine, dizolvată, îţi voi bea ochii, şi degetele, şi sânii… — Ucide-mă, Paul, altfel vei fi trădat! — Totuşi, ce înseamnă asta: „Ştiam că ne vom întâlni iar?” Demult, foarte demult, când eram mic, foarte mic, îl rugam pe tatăl meu să-mi spună una şi aceeaşi poveste, despre stâlpii de telegraf, care, înconjurându-se de flăcări stacojii, se luau noaptea pe stradă după trecătorii paşnici. Povestea era scurtă şi se încheia cu aceea că tata punea mâna pe baston şi-i dădea una stâlpului… Să înveţi vioara la bătrâneţe! Em a auzit vioara şi a văzut mutra mioapă a profesorului T.I. şi ştie tot ce se petrece la P., ştie şi scopul… „Dragul meu, dragul meu… vei fi trădat!” Asta ce înseamnă? Înseamnă că peştera din oraşul copilăriei n-a fost explorată până la capăt… a rămas cel puţin un mister. „Am să te otrăvesc când ne întoarcem la castel…” Şi iată că Em coboară pe unul din peroanele Gării Centrale din Capitală…

CAPITOLUL 32: ACEASTĂ CHINUITOARE NESIGURANŢĂ Peroanele Gării Centrale ale Capitalei. A nins şi aici, zăpada a netezit asperităţile colţuroase ale clădirilor bombardate: birourile gării s-au mutat în metrou, telegraful se aude ticăind de undeva din fundul pământului, iar la suprafaţa pământului încă mai fulguieşte rar. Toată noaptea 351

în personalul condamnat la pierzanie, prin gările disperate! Războiul îi mută pe oameni dintr-un loc într-altul, aparent din motive nelămurite, cu forţa unui cataclism natural; ce caută prin vagoane mamele cu copii în braţe şi cerşetorii în haine militare sfârtecate? Dragă Era, tu eşti o fetiţă mică şi îngrozitor de naivă… Când ai avut timp să creşti, să elevii agentă a serviciului trei, de sub şefia colonelului Hars? — Prin urmare, domnule colonel Hars, raportul meu va fi oficial, şi nici un zâmbet, nici o tresărire a ochilor nu va trăda ce e cu noi, dincolo de… Dar, Dumnezeule, ce înseamnă fraza asta: „Nu glumesc Paul, dragostea pentru tine nu mă va împiedica să-mi fac meseria.” Colonelul Hars o privi de la înălţimea biroului său, cu faţa în umbră ca totdeauna — Acum, când v-am explicat ce se petrece acolo, aştept noile dispoziţiuni … — Dispoziţiunile sunt neschimbate, RX2TS. Îmi prezinţi dări de seamă asupra mişcărilor colonelului Ball … — Dar la castelul P. se pune la cale o … — Am impresia că-ţi pierzi timpul urmărind nişte maniaci … (deodată faţa colonelului se îmblânzi în umbră). Nu te teme, Em. Voi supraveghea eu personal castelul P., dar tu ocupă-te numai de Ball. — Nu, nu aşa, eu vreau altfel … — Nu uita că te afli în biroul superiorului tău … Aici n-ai voie să pronunţi vreau. Aici numai eu pot să vreau, şi eu vreau să te ocupi de colonelul Ball. — Nu vreau să-l arestezi pe Paul Delun! aproape că ţipă Em. Vreau să-l întâlneşti, vreau să discuţi cu el.. Vreau să pun la cale o confruntare între voi doi … — Cuuum? Vrei să mă vezi alături de acest aventurier fără scrupule, probabil fostul tău iubit, pe care continui să-l ocroteşti … — Aventurier? Cavaler al Ordinului Crucea de Sidef cu Diamant! Îl ocrotesc? Dar nu l-am trădat de mii de ori? — Ce aş putea discuta cu acest Paul Delun? — Nu ştiu! ţipă Em furioasă. Voi doi vă asemănaţi, într-un punct … Ar trebui să fiţi împreună … 352

— Cândva pretindeai că e A-2! — Poate că nu m-am înşelat. Ai să faci o descindere la P.? — Asta mă priveşte, dar tu n-ai ce să mai cauţi acolo! Sunt gelos pe Paul Detun… …Şi-n timp ce gazda se perfecţionează într-ale magiei, musafirii… O dată pe zi viitorul Lünger, a cărui înfăţişare se întunecă, se înăspreşte pe zi ce trece, are permisiunea de a deschide volumaşul datorită căruia a ajuns în lagărul de la Trecors şi apoi lângă localitatea V. îl deschide la întâmplare – nu are la dispoziţie decât o jumătate de ceas: „Pe podea o lumânare. Am rămas cu toţii aşa, privindu-ne unii pe alţii, vreun sfert de minut. Trei gealaţi stăteau cu puştile aţintite spre mine, de mi se tăiase răsuflarea.” Profesorul de muzică T.I. încă nu e sigur dacă a ajuns prizonier al unor nebuni, sau al unor romantici. Cum e miop şi n-are memoria figurilor şi cum în ultimii vreo zece ani n-a citit ziare, n-a frecventat sălile de cinematograf sau adunările politice, nu s-a oprit în faţa afişelor şi nu s-a interesat de nimic în afară de muzică clasică, faţa răvăşită a viitorului Lünger nu-i spune mare lucru. Aventura forţată prin care trece nu-l nemulţumeşte atâta timp cât are la dispoziţie o sală de muzică, o veritabilă sală de muzică, aşa cum a visat el, cu pianină şi vrafuri de note, pe care, s-a apucat să le cureţe de praf şi să le orânduiască, ocupaţie ce-i ia cea mai mare parte a zilei, în afara orelor stranii când trebuie să facă conversaţie şi să predea vioara neîndemânaticului bătrân ce pare a fi cel mai sărit de pe ax din toţi pensionarii castelului. În schimb ceremonia dineului a ajuns să-i facă plăcere. Întreaga echipă de zănatici ce-şi fac veacul între aceste ziduri se adună în sufrageria strălucitoare, având-o în capul mesei pe bătrâna spiritistă, care, după ce rosteşte rugăciunea de deschidere, îşi comunică ultimele performanţe: ce spirite de oameni mari a mai reuşit să deranjeze, aducându-le la colocvii pământene… Trăind ca un ascet toată viaţa, T.I. a 353

descoperit miraculoasele savori ale unei băuturi despre care n-avusese ştire până atunci: vinul. Bătrânul şobolan Otti coboară zilnic în pivniţa familiei P., şi, suflet de hoţ şi risipitor, dar, spre lauda sa, lipsit de meschinăria proprie slugilor şi înţelept cunoscător al conţinutului măreţelor butoaie, asigură o perfectă aprovizionare, spre bucuria comesenilor şi a spiritelor doamnei mareşal. — Nu pot suferi acest castel! repetă Em în timp ce ziua, mereu mai palidă, agoniza pe orizontul îngheţat, zbătându-se în roşu, în violet, în verde-de-gheaţă, în violet-speriat, în verde-de-gheaţă-fugar-încercuit-de-semnele-morţii, în roşuce-palpită-de-groază şi la dreapta lor castelul părea că pluteşte ca o corabie ciuruită de termite. Nu pot suferi nici un castei, parcă aş fi îngropată sub pardoseala fiecăruia şi trebuie, trebuie să se sfârşească o dată! — Oricum, se va sfârşi, zise Blondul, şi aburii parcă licăriră în faţa ochilor săi. — Se va sfârşi, da, se tângui femeia. — Cu ce ai venit? — N-auzi ce spun? Că se va sfârşi! — Ştiu. Cu ce ai venit? — Cu acelaşi tren pe care-l iei tu pentru inexplicabilele tale fugi în capitală… Ţi se face frică de acest castel, fugi, dar te răzgândeşti, şi vii înapoi… Ce ai de gând? Dar nu-mi spune, ştiu ce ai de gând. Cu acelaşi tren am venit, iar din gara Polssan m-a luat în sanie un ţăran bătrân. Iar de la Zamak am venit pe jos, — E un adevărat noroc că n-ai întâlnit lupi… Copii!! Tema pentru acasă este: CE ŞTIM DESPRE LUPI? Ce ştim despre lupi? Ştim că lupii au o coadă şi fiecare are un tătic şi o mămică şi când lupul nu vrea să bea lapte dimineaţa, tăticul său îl bate şi mămica îl pune în genunchi şi atunci lupul e bun şi bea laptele şi se duce la şcoală 354

şi la şcoală învaţă. — Tu nu vrei să mă înţelegi? Am zis că se va sfârşi! Ce-ţi închipui că am făcut? — Bănuiesc ce ai făcut, Em, draga mea. Te-ai dus la, Hars şi i-ai explicat ce se petrece în castelul P, — Te iubesc foarte mult, pentru că tu eşti omul-căruia-nutrebuie-să-i-explici-nimic… Tu nu ceri niciodată explicaţii şi dacă ai şti cât e de comod aşa… Mi-ar fi foarte greu să explic de ce m-am dus la Hars şi te-am trădat… Mi-e şi mai greu să înţeleg de ce nu ţi-e frică… Şi de ce nu mă omori pe loc. — Ε simplu: fiindcă Hars nu te-a luat în serios. — De unde ştii? tresări Em. — Fiindcă Hars e deştept, — Hars s-a răstit la mine… — Urât din partea lui. — S-a răstit, a cerut să-mi văd de treabă. — Şi care e treaba ta, acum, dacă nu sunt indiscret? — Asta, prin urmare, n-o mai ştii! — Ε imposibil să ştiu totul. — Îţi voi spune. De ce nu ţi-aş spune? Trebuie să-l urmăresc pe Ball. Blondul fluieră de uimire. Se gândi o clipă, apoi o întrebă: — Şi cum îţi îndeplineşti misiunea, de vreme ce-ţi pierzi timpul dând târcoale castelului P.? — Presimt, dragul meu, că aici se petrec lucruri mai importante! Iar cu Ball am rezolvat simplu: îi înaintez lui Hars rapoarte false, inventate. — Dacă află Hars, te ucide… Şi are să afle! — Dacă mă ucide… oricum, trebuie să se termine. Poate că mă vei apăra tu împotriva lui Hars! — În cele din urmă colonelul mă va ucide şi pe mine… — Da. Ε sfârşitul firesc al oricărui agent secret. — Nu. Mă va ucide din gelozie. Pentru tine, Em. Femeia se îndreptă, trupul i se înălţă parcă, deveni mai zvelt, obrazul ascuns în fularul îmblănit, obrazul puţin îmbujorat de frig, fremătă de nerăbdare: 355

— Şi acum? Frumoasa stenodactilografă aşteaptă! Ce facem. Paul? Vezi, cu câtă convingere îţi zic Paul, cu toate că nu acesta e numele tău, dar m-am obişnuit aşa şi dacă mi-ai spune acum că te cheamă Pierre, Donald sau Emmerich, maş obişnuit imediat, tu ai o calitate extraordinară, ţi se potriveşte orice nume… — Nu cred. Nu cred că mi se potriveşte de pildă Teophil şi nici Augustin. — Ba da, ba da! Teophil e sumbra, dar, dacă l-ai purta tu, s-ar lumina dintr-o dată; s-ar mula pe tine ca un pulover de lână, elastic. Cum de reuşeşti să faci tot ce vrei? Aerul tău victorios mă înspăimântă, dar mă şi irită, îmi vine să mă răzbun, fiindcă eu n-am înregistrat niciodată nici o victorie şi, chiar dacă erau victorii, când le prindeam în mână, când le lipeam de mine, deveneau moi, leşinate şi fără gust. Cum de se poate ca oamenii să fie atât de diferiţi? M-a dus la Hars poate fiindcă vreau să-ţi cauzez neapărat o înfrângere, dar uite că n-am fost luată în serios… Şi dacă totuşi, da? Hars sa prefăcut a nu fi interesat de povestea despre castelul P., dar azi, mâine, va pica aici şi ce vei face? — Voi înregistra o înfrângere, spre bucuria ta, Em! — Va fi deci o victorie pentru mine? Nu, fiindcă te iubesc, înfrângerea ta nu va fi pentru mine decât… — Prin urmare, ce doreşti? — Nimic, nimic… Ce este între noi? Ce să scrie frumoasa stenodactilografă în manuscrisul ei blestemat despre noi? Se întâlneau, făceau chefuri şi uneori se culcau împreună şi pe urmă… Asta e totul? Ne amăgim, nu? Sau… Tu mă iubeşti? — Ţi-am spus… ţi-am spus că ne e dat să ne întâlnim mereu, asta e totul, dar asta e foarte mult, mal mult decât îşi poate dori un om într-o viaţă atât de scurtă… Nu ştiu dacă te iubesc, dar aş vrea să trec ţinându-te de mână peste un pod foarte mare, care să nu se sfârşească niciodată. — Explică-mi tu, fiindcă eu nu pot, de ce te-am trădat colonelului… Of, lupii! tresări Em, rămânând cu ochii mari, aţintiţi drept înainte.

356

— Nu, zise Blondul, nu e nici un lup. Acolo trebuie să fie hanul de la marginea satului – pe aici nu prea se omoară cu camuflajele. Am făcut, aşa în glumă, vreo şase kilometri… Blondul o sărută: fu o îmbrăţişare lungă. Em nu auzi nimic, dar Paul Delun auzi un jalnic şi lung chelălăit, trist de-ţi răscolea inima. Era poate vântul învârtejându-se printre lotcile pescarilor, trase pe ţărm, năpădite de troiene, dar poate că apăruseră lupii… — „Ei bine, un conflict e cam a ş a : U n om are o socoteală cu altul şi-l omoară. Atunci fratele ăluia îl omoară pe el. Apoi ceilalţi fraţi, de ambele părţi, se bat între ei. P-ormă îşi vâră nasul şi verii şi încetul cu încetul fiecare din ei e omorât şi atunci conflictul s-a terminat. Dar ţine mult de tot şi merge al dracului de încet.” — Ce e asta? întrebă Em. — Dintr-o carte pe care o răsfoia un prieten. Atâta a citit-o, că o ştie pe de rost. Acum încep şi eu s-o învăţ pe de rost. — Eu nu ştiu pe dinafară nimic… doar Imnul la Lünger lam învăţat în liceu. Ne puneam uniformele şi mărşăluiam în cadenţă prin curtea şcolii, cântând. Tu care le ştii pe toate spune: Ε homo, sau nu e homo Lüngerul nostru? — Pentru întrebarea asta, marş în lagărul de concentrare. Peste câţiva ani părinţii tăi vor primi un pacheţel de cenuşă… Nici nu va fi a ta, ci din grămadă. — Ştii că n-am părinţi. Cred că nici n-am avut niciodată. Faţa galbenă a beţivului de pe laviţă se apropia şi se depărta: era cald la han, cinci invalizi, toţi de prin războaie diferite, se prinseseră de după gât şi urlau ca lupii. — Cum îţi scrii tu rapoartele inventate despre colonelul Ball? — Ah, mi-am amintit, mai ştiu încă ceva pe de rost: cuvintele unui şlagăr: „Mai trage-mi un glonte în tâmplă, Mary…” Îl cânta un băiat care venea în permisie… De ce te uiţi aşa la mine, Paul Delun? — Dacă ai plânge acuma, lacrimile tale ar lăsa pe faţa de masă pete de auriu-stins-încet-în-lacul-verde. Ce poţi inventa despre colonelul Ball? 357

— Multe! Că e constipat – Doamne, ce vânt se ridică afară, auzi, precis că ne ia dracu la noapte, şi n-ar strica să ne ia – şi în acest scop, ba nu, din această cauză, umblă zilnic la farmacia de pe Bulevardul Învingătorului, colţ cu şoseaua Luptei împotriva Celor Care Şovăie, care se va numi de acum înainte Şoseaua Amiral Krug, unde face schimb de zâmbete cu domnişoara A. Ce-ţi pasă ţie de Ball? Dimineaţa o conduse la gară: încă nu se luminase de zi. — Să nu mai vii, ne vedem în Capitală. — Şi Hars mi-a cerut acelaşi lucru; să nu mai umblu pe aici. Parcă v-aţi fi vorbit! — Poate. Pe aici numărul lupilor se va înmulţi… — Ne vom mai vedea? Personalul încă nu intrase pe peron. Întristătoarea gară de provincie, acoperită în alb, sub cerul sticlos şi uuu!, uuu! o locomotivă manevrând undeva la dracu. — Ne vom mai vedea? — Totdeauna, totdeauna şi mereu, zise Blondul. — Dacă vine Hars la castel? — Dacă vine colonelul la castel, îi facem cunoştinţă cu spiritul lui Don Quijotte… — Hars nu se bate cu morile de vânt. El e cel care a aruncat în aer instalaţia pentru arma Beta a Aliaţilor… — Şi cine a aruncat-o în aer pe cea a Lüngerului? — Un Hars de-al Aliaţilor. Poate chiar tu. — Poate chiar eu. — Urăsc castelul în care te reîntorci fără mine, te va înghiţi, ai să mori acolo, o să vină Hars, are să vă ridice pe toţi, voi înregistra o victorie răsunătoare, prima mea victorie, poate mă vor decora… — Nu mă întorc la castel, te însoţesc spre Capitală. — Da? — Dar tu n-ai să mă vezi. Ε partea secretă a misiunii, devin invizibil. Dacă plângi, am să râd de tine, gândeşte-te că te aşteaptă Hars, că mă vei înşela cu el şi că iarna va trece şi că lupii se vor ascunde iar în pădure… Aseară erai foarte frumoasă la hanul din Zamak, aproape că-mi venea să te cer 358

de nevastă, mai ales după ce am băut, abia mă reţineam, fiindcă nu se poate… — Dar dacă s-ar fi putut?… Pot să consider că totuşi m-ai cerut, nu? Asta e suficient, nu? Îţi sunt un fel de logodnică, îmi dai voie să-i comunic noutatea lui Hars? — Are să mă spulbere de gelozie, mai bine taci. Mi-e teamă de Hars, mai ales că întâlnirea dintre noi devine inevitabilă… Em îl luă de mână, palidă. În sala de aşteptare mai tremura de frig un singur om, care se aşezase în colţul opus lor. — O întâlnire între tine şi Hars? — Tu ai propus-o! zise Blondul. — O voi mijloci, deşi mor de frică. — Pentru mine, sau pentru Hars. — Amândoi sunteţi… foarte puternici. Nu vrei să intri în serviciul lui Hars? — Ar fi prea comod, Em, rise Blondul. — Şi tu ai preferat totdeauna lucrurile încurcate. Care e de fapt drumul tău? Până azi nu ştiu nimic despre tine, absolut nimic! — La ora asta doamna mareşal are prima înfăţişare cu spiritele. — Care e credinţa ta, Paul? — Nu cred în nimic. NIMIC N-ARE IMPORTANŢĂ! Dacă aş fi un obsedat aş zice că individul de colo trage cu urechea la ce glumim noi aici, dar ar fi să supăr cerul… De vin singur urmăritor mi-e frică, de mine, grozav de bine ştiu să mă urmăresc, şi ce încăpăţânare, uf, a trecut timpul şi trenul tău… Vezi ce faci cu Ball, inventează ceva picant, să i se roşească urechile lui Hars de plăcere şi ruşine… — Trenul… Paul! Am să te mai văd?

CAPITOLUL 33: „ĂŞTIA NU ERAU NICI REGI, NICI DUCI.”

359

— Tremur ca o piftie, zise Scherffer, după ce trenul porni. La naiba, o să mor de inimă, jocul ăsta nu e pentru mine. Afară ningea iarăşi cu fulgi deşi şi mărunţi. — Unde ţi-ai lăsat maşinuţa? întrebă Blondul. — La Glingen, vreo treizeci de kilometri de Capitală, răspunse B.D. — Cunosc localitatea. Speri s-o mai găseşti sub zăpadă? Trenul se zgudui tot, ca şi cum ar fi făcut un salt, curbându-se ca un şarpe. În compartimentul de clasa a treia era frig, trenul mergea ca melcul şi Scherffer repetă: — Voi n-auziţi? Mor de frică! Bătrânul Detectiv scoase cartea din propriul său buzunar şi i-o vârî sub nas. În cele din urmă regele se ridică, făcu câţiva paşi şi scremându-se niţel dădu drumul la un discurs plin de lacrimi şi de aiureli… Astfel călătoriră ei în ziua aceea şi, pe măsură ce trenul cobora spre sud, aglomeraţia creştea. La Glingen abia putură să se strecoare prin coridorul unde nu mai încăpea nici un ac. Bătrânul Detectiv descoperi cu greu maşinuţa, sub un troian de zăpadă, şi mai greu îi fu să pornească motorul înţepenit de ger. Când ajunseră în suburbiile Capitalei, însera şi ieşiseră jurnalele de seară. Pif-paf şi tram-tram! Blondul se trezi singur în camera hotelului, prin dimineaţa sticloasă treceau scântei albastre, ţipete albastre-lin-dubluforte, păsări albastre-duble-triple, albastru-fugar-oranjverzui, şi păsări mici-rotunde-galbene-iuţi. — La noi e razie de la Z.Z. În fiecare dimineaţă, între nouă şi zece, îl avertizează camerista tânără, cu sânii împungând, intrând în cameră, fără să bată. Blondul o dădu afară şi se întoarse pe partea stângă. Câteodată e grozav să fii singur, singur. — Eu am vrut doar să vă fac bine, revine camerista şi-l priveşte din uşă. 360

Prin faţa geamului aceleaşi treceri, zboruri iuţi, hotelul e de mâna a doua, mai sus de etajul trei ar putea să fie şi ploşniţe, aceleaşi păsări – prin faţa geamului – „ştiţi, ştiţi doar cum e o razie, şi eu…” — Adu-mi ţigări „Mercur”, repede. — Da, domnule, Mercur, cu plăcere! — Scârţâie, fireşte, dar şi osia pământului scârţâie. Aici – mai mult la risc, mai puţin la calcul, şi la dracu! — Poftim ţigările! — Păstrează restul. — Aş vrea doar să… — Mai târziu, fetiţo, mai târziu. Ieşi! Nu mi-a trebuit mult timp ca să-mi dau seama că mincinoşii ăştia nu erau nici regi nici duci, ci nişte potlogari şi nişte şarlatani. Blondul dejună la o mică ospătărie, unde patronul, un invalid, îşi distra muşteriii prezentând un mic spectacol de dresaj, avea un câine înţelept care ştia să numere, şi poate să şi vorbească. „Manitta, căţeaua favorită a Lüngerului, ha, hop, ham şi hu.” Căţelul invalidului purta numele de Marian şi avea ochii trişti, deşi soarta lui nu era de lepădat. — Bătrâne scarabeu, sper să iasă! Doamne, când va putea şi omul să trăiască măcar cinci zile fără – da, aş mai servi o porţie, a fost excelent ca pe vreme de pace… ce spuneţi, au distrus Opera? Am lipsit din oraş, n-aveam ideea, când te gândeşti… Nu sunt artist… credeţi că semăn cu…? Sunteţi prea amabil, decoraţia aceasta, într-adevăr… M-am îndopat ca un câine hămesit, ce drăguţ e acest căţel Marian! Atât de tânăr?… Gata. Aerul, frigul, seninul, ruinele cotidiene, frumoasa Capitală a Lüngerului. Războiul merge prost, ciorba săptămânală gratuită nu se mai… Scările, una, două, trei… vizită la această oră matinală, portarul s-a uitat chiorâş la mine, dar dacă află că sunt prietenul domnişoarei Mata Murse… Em! Paul, tu?! Încă 361

dormeai, Em? Stăteam la fereastră… Aşa, în cămaşă de noapte? M-am lenevit, mă gândeam ce să inventez despre Ball, sunt hotărâtă să nu mai mişc un deget… Pierdem războiul, toate războaiele le pierdem, dar te iubesc, mă bucur că te văd, trăieşti, când ai venit? Ştii, nu, că sunt şi eu urmărită? Ce încurcătură, ce încurcătură ce-şi vor zice dacă vor afla că m-ai vizitat? Nu, Em, n-am să urc la tine. Nu trebuie să ne vedem. Mai târziu. Mai târziu… Blondul se îndepărtă, la doi paşi de el începuse o fanfară, în gerul dimineţii, să urle. Şi deodată observă că e urmărit. Colonelul Ball…

CAPITOLUL 34: TE VOI RĂPI LA NOAPTE… Deasupra golfului ninge, iarna e aspră şi bogată. Măruntele localităţi înşirate pe coastă, spre miazănoapte, se sufocă sub nămeţii albi, copleşitori. Viforniţa dănţuie deasupra Mării Nordului, stârneşte vârtejuri până la cer, urlă şi bolboroseşte terorizată de propria-i spaimă. Pe faleză, deasupra golfului, vilele se pierd între arbori uriaşi, Câteodată dimineaţa, în timp ce oamenii de serviciu mătură aleile de zăpada cernută peste noapte, poate fi văzută ca o nălucă albă cu pete cafenii o căţea superbă cu privirea inteligentă şi nobilă, zburdând împrejurul unui bărbat gârbovit, înfofolit în blănuri. Căţeaua e Manitta, favorita Lüngerului, iar insul gârbovit… Posturi de pază, discrete, înconjoară în trei centuri succesive cartierul de vile; locul e izolat şi puţin cunoscut, naţiunea n-are ştiinţă de acest refugiu al Marelui Stăpân, pentru ea Lüngerul e mereu în Capitală, ziua şi noaptea în biroul său, unde lumina nu se stinge nici o clipă, veghind, aplecat deasupra hărţilor, ori întreţinându-se cu sfetnici credincioşi… 362

Totul e minuţios organizat: furnizorii transportă vinuri alese şi trufandale, lacheii stilaţi până-n vârful urechilor îşi cunosc la perfecţie atribuţiile, iar muzicanţii şi artiştii ce vor delecta musafirii cu ocazia sărbătorilor de iarnă pot fi văzuţi petrecând zgomotos într-o sală anume pregătită pentru ei. Cei mai buni oameni ai poliţiei secrete stau la pândă. O defecţiune totuşi s-a produs în acest mecanism: persoane străine au reuşit să pătrundă în citadelă. Nimeni n-a reuşit să afle cum: într-o maşină ce aducea lăzi cu citrice sau făcând pe furnizorii? Deghizaţi în muzicanţi? Sau poate chiar în ofiţeri? Ce e adevărat şi ce e legendă? Câteodată conducătorii de state încuviinţează tacit aceste poveşti despre misterioase comploturi şi atentate. Un atentat nereuşit te înalţă, îţi creează o aură de invulnerabil… Dar cum au reuşit îndrăzneţii intruşi să înşele vigilenţa Manittei, ba mai mult, să-i câştige prietenia? Legenda spune că ei ar fi trăit chiar câteva zile în citadelă, ascunşi, sau poate circulând în libertate printre oaspeţi, deghizaţi în chelneri sau servitori. Şi astfel, observând obiceiurile, şi-au pregătit în linişte lovitura… Ninge iar. Deasupra grădinii japoneze cade încet înserarea, un vânt larg, domol deocamdată, aduce adieri îngheţate de pe întinsul Mării Nordului. Se întunecă repede. Bărbatul gârbovit, învelit în blănuri scumpe, priveşte gânditor drept în faţă, în gol. Alături de el, căţeluşa Manitta scormoneşte în zăpadă… „Luna asta străvezie, imaterială mă apasă… Încă din copilărie, când o vedeam pe cer, îmi venea să urlu ca un câine… Acum e ascunsă dincolo de viscol, de nori, dar e tot acolo, o simt deasupra, mă chinuie, mă absoarbe, mă absoarbe… Un sentiment neliniştitor, de nesiguranţă, de slăbiciune, de cădere în spaţiu… O anume nesiguranţă şi instabilitate a vieţii, a materiei în general… Prea puţine puncte de sprijin, prea mult vid, un vid imens, necontrolabil, ameninţător… Suntem doar nişte biete fiinţe înfricoşate, tot timpul în căutarea unui punct de sprijin… Ce lună stranie, ce lună îngrozitoare…” 363

Deodată gârbovitul stăpân al Manittei tresare. Noaptea e halucinantă, plină de umbre! Din chioşcul de alături, sau poate din pământ, din zăpadă, din viforniţă, a răsărit un ins la fel de gârbovit, învăluit în aceleaşi blănuri, cu aceeaşi faţă prelungă, osoasă, cu bărbia urâtă şi proeminentă, ochi injectaţi, dureroşi, arzători. Lüngerul întinde mâna, ca pentru a se trezi, omul din faţa sa – dublura – face la fel. Parcă s-ar privi în faţa unei oglinzi. Ambii bătrâni schiţează câteva gesturi, fac paşi prin zăpadă, se examinează, se învârtesc… Totul durează doar câteva clipe ce par veşnicii. În colţul acela al grădinii japoneze se află acum doi Limgeri. Care e cel fals şi care e cel adevărat? Alte două umbre ies dintre nămeţi, se reped la unul din cele două exemplare identice, îi îndeasă un căluş în gură şi-l târăsc după ei, se pierd în viscol. Întunericul trage o perdea. Retragerea a fost studiată şi pregătită. Totul n-a durat nici treizeci de secunde. Se dă alarma… Au fost prinşi răpitorii, ori au izbutit să fugă? Se spune că în chioşcul lângă care s-a petrecut strania întâmplare poliţia a găsit o carte veche, făcută ferfeniţă de cât a fost citită şi răsucită, un roman interzis al unui autor foarte interzis, un oarecare Make, Marth sau Mark Tffein, Dwain sau Twain, care trăieşte pare-se în Nicaragua şi e duşmanul personal al Lüngerului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Se vede că Scherffer, care la început se împotrivise şi se arătase înfricoşat de planul pe care-l considera irealizabil şi nebunesc, se lăsase convins şi în cele din urmă el însuşi ardea de dorinţa de a se instala pe tronul Lüngerul ui, măcar pentru o zi! Aşa se explică figura lui neagră de disperare şi durere şi aşa va intra el în memoria lui Paul Delun pentru totdeauna, în momentul când, scoţându-i-se masca de pe faţă şi căluşul din gură, a început să mugească:

364

— Idioţi, nătărăi, asasini, cretini, paranoici, aţi stricat totul! Eu sunt Scherffer, nu sunt Lüngerul! M-aţi răpit tot pe mine! . . . . . . Ce nu putea să priceapă fostul pensionar al lagărelor de la Trecors şi V. era veselia „imbecilă” ce i-a cuprins pe Blond şi pe B.D., când şi-au dat seama de eroarea comisă. În loc să-şi frângă mâinile de durere, ei au hohotit cel puţin un ceas, trăgându-şi pumni şi bătându-se cu palmele peste genunchi, aruncându-şi reciproc complimente precum „redus mintal”, „avorton nenorocit”, „triplu idiot”, „spion ratat”, „vagabond sinistru”. — Ce vrei, Scherffer, încearcă Blondul să-l consoleze, ce vrei, să plângem? Aşa e meseria, n-am reuşit acum, vom izbândi data viitoare: LUĂM TOTUL DE LA ÎNCEPUT! — Pe mama dracului! scrâşni falsul Lünger, nu se mai poate. Şi începu să plângă bătrânul. — De ce nu se mai poate? întrebă B. D. — Fiindcă am să mor… — Da’ de unde! Eşti mai în putere ca oricând. — Am să mor! se căina Scherffer. Eram atât de sigur de reuşită, că am lăsat în chioşc cărţulia de care nu m-am despărţit atâţia ani… Mă gândeam s-o iau după ce dispăreţi voi cu prada… Unde mai găsesc eu un Huck Finn? Cum voi putea trăi fără el de-acum înainte? — Dar îl ştii pe de rost! N-ai decât să spui din memorie: „Capitolul şasesprezece. Am dormit toată ziua, iar seara am pornit la mică distanţă după o altă plută nemaipomenit de lungă, care înainta încet ca un convoi. Avea la fiecare capăt câte patru namile de vâsle şi cred că pe bordul ei erau cel puţin treizeci de oameni, în mijloc se vedeau cinci wigwamuri mari…

CAPITOLUL 35: MACHIAJUL 365

„Frumoasele zile s-au dus, gândi Blondul, când chefuiam în pivniţa lui Lefke, iar Bătrânul Detectiv mă deplângea că nu sunt decât un idiot”. Se privi în oglindă. Îmbătrânise? Între buzele subţiri, arcuite cu nobleţe, sticleau dinţii albi (ca de lup), iar la colţurile gurii, înălţate în surâs, avea un freamăt, un tremur abia sesizabil. Din dreptul nărilor coborau două umbre, ce se continuau deasupra maxilarului inferior, spre urechi, într-o umbră mai mare, ascuţindu-se în sus. „A fost un joc blestemat, gândi Blondul, şi probabil va trebui să plătesc. Dar ce expresie ciudată avea Glimt Berg, mort, otrăvit, cu recipientul de apă elementară alături. Pe cine ironiza el dincolo de moarte?” îşi privi ochii cu pleoapele uşor inflamate. Ochii străluceau, cenuşii, albaştri câteodată. Pe la sfârşitul lunii februarie, A-2 se întâlni cu RX2TS întro casă părăsită, pe jumătate dărâmată, sub o coastă acoperită de pădure puternică, vibrând vie în văzduhul îngheţat şi limpede. Locul era pustiu, turla bisericii unei mici localităţi, Glingen, putea fi văzută pe vreme frumoasă la vreo trei-patru kilometri depărtare. Casa, uscătoria de fructe şi livada aparţinuseră unui… dar ce importanţă are? Blondul înjghebase un foc într-una din odăile ce se păstraseră mai bine şi adunase acolo nişte scaune şchioape şi o măsuţă, — Conferinţa poate începe, zise el, numai că… — Are să vină şi Hars, spuse Em. Hars se ţine totdeauna de cuvânt. — Are să vină cu toţii agenţii lui? rânji Blondul. — Singur. Şi-a dat cuvântul de onoare. — Grozav te poţi bizui pe cuvântul unui şef al poliţiei secrete! — Are să vină singur, repetă Em, privindu-l în ochi. — Puţin îmi pasă, făcu Blondul. Poate să vină însoţit de un regiment… 366

— Chiar şi în cazul acesta, sunt sigură că ai scăpa, observă femeia. Îl aşteptară câteva ceasuri, dar colonelul Hars, şeful serviciului trei, nu se prezentă la întâlnire. — I-a fost frică, observă Blondul. — Crezi? Em mijloci o nouă întâlnire între Hars şi Blond, peste câteva zile, făcând ceea ce numeau ei „un joc blestemat”. De data aceasta Em veni prima în casa singuratică şi aprinse focul în vechea vatră cu lemnele şi surcelele rămase de rândul trecut. Era către ora zece dimineaţa, împrejur domnea pustiul, şi liniştea, pe deal pădurea tremura şi agentei RX2TS i se făcu frică. De singurătate, de focul ce ronţăia cu hărnicie şi insistenţă lemnul uscat, de sentimentul direct că totul se va sfârşi azi. Alerga de la o fereastră la alta tremurând, cu toate că se făcuse cald. I se păru că vede sub streaşina pădurii umbre ce se îndepărtau în salturi repezi prin zăpadă. Erau poate cei doi lupi – lupii ei – urmărind vreo căprioară. Mai puse lemne pe foc, scoase din poşetă oglinda şi se privi. Gura mare, cu buzele răsfrânte senzual, palide. Se rujă. În ochii căprui-fibros-galben-mărginit-cu-azuriu, febră şi frică. Îşi dădu genele cu creionul negru, lungindu-le ca pentru un spectacol cu „Tosca”… Simţi că vine şi se repezi la geam şi văzu uniforma colonelului Hars. Înainta încet printre movilele albe, privind în jos. Ştia şi el că totul se va sfârşi azi? Privi dincolo de umerii lui Hars, spre vechiul drum de ţară, abia vizibil. Nu era nimeni acolo, nici maşină, nici oameni. Hm! Hars mergea foarte încet, punctual totuşi la întâlnire, cu pasul lui cunoscut şi Em strânse repede rujul şi ustensilele de înfrumuseţare şi-şi aruncă poşeta jos, lângă vatra în care pâlpâia un foc bun. „Mai bine n-ar fi venit!” gândi Em, observându-l pe Hars cum abia înaintează, privind mereu în jos. Poate îi caută urmele, sau merge chiar pe ele. Ar fi o ciudată precauţiune. 367

„Ce iarnă frumoasă”, îşi zise RX2TS, simţind cum îi tremura cotul pe pervazul ferestrei. Doar un singur geam era întreg, pe acolo abia pătrundea lumina, celelalte ochiuri fiind astupate cu şomoioage de hârtie, cârpe şi paie. Vara păstorii satului vecin vin aici cu oile şi vitele şi se instalează comod pe săptămâni întregi în gospodăria părăsită. Hars se oprise la vreo trei sute de paşi de casă şi privea peste ea, poate către pădure. O fi văzut şi el umbrele pădurii… Zăpada sclipea dureros şi era atât de pustiu, un singur om, un singur om, şi ea, tot singură, şi pădurea bântuită de fantome. Brusc tremurai încetă. Nu-i mai era frică. Ridică poşeta, o deschise, văzu sclipind tocul negrul al revolverului, puse poşeta alături şi zâmbi. Hars porni iar spre casă. „Oare nu visez?” se întrebă RX2TS privind focul. Voi să meargă, să-i simtă căldura, dar nu izbuti să se dezlipească de fereastră. Paşii lui Hars înaintau foarte încet, dar atât de sigur. Bărbaţii sunt mai curajoşi? Îşi ascund mai uşor frica? Bărbaţii sunt foarte fricoşi, şi cei cu adevărat fricoşi îşi manifestă laşitatea mai urât decât femeile, ştia asta, dar… Hars se apropiase mult, dar se opri iar. Privea ceva, privea geamul unde pândea Em. Femeia tresări şi se trase puţin într-o parte. Apoi Hars privi iar în sus, făcu un gest inexplicabil al mâinii înmănuşate, gest de apărare, de ferire a ochilor în faţa unei privelişti sau a unei viziuni ce-l înspăimânta pentru o clipă, pe neaşteptate. Îi putea distinge trăsăturile feţei. De astă dată machiajul STAPÂNULUI părea să fie făcut mai neglijent decât altădată. Em oftă, stăpânită de o lungă înfiorare, desigur şi el ştia că azi se va sfârşi totul… Mai bine să fi lăsat în suspensie, să fi plecat… Dar aşa ceva te urmăreşte toată viaţa, ca un vis de groază, dacă nu termini. Un tăciune împuşcă în vatră, Em simţi cum se clatină pământul sub picioare, scoase din poşetă revolverul – în timp ce Hars pornise iar şi se apropie cu ochii aţintiţi în ferestruica ei – şi-l lipi de tâmplă. Să apese pe trăgaci, să moară, şi Hars s-o găsească acolo, şi totul să rămână în 368

suspensie. „Mi-e teamă şi mă simt laşă, dar urăsc teama şi laşitatea, am timp să mă împuşc oricând, acum vreau să…” Ascunse arma. Hars venea direct, nu spre uşă, ci spre ferestruică. Acum se priveau ochi în ochi. Văzu chipul obosit, întunecat a 1 colonelului şi Hars îşi lipi faţa de sticlă şi-i zâmbi, cu celălalt zâmbet. Un zâmbet nepotrivit pe faţa Obosită, îi văzu buzele mişcându-se şi mai mult ghici cuvintele. — A venit Paul Delun? întrebă colonelul. — Încă nu. Intră! răspunse Em. — Să intru? se mişcară buzele subţiri ale colonelului. De ce? Mai bine aştept aici… „Oh, poate se teme, ar fi dezgustător”, gândi Em şi strigă: — Intră, te rog, vreau să vorbim! Colonelul Hars îşi bătu cizmele de prag, să se scuture de zăpadă, precauţiune inutilă („Poate vrea să câştige timp!”) dat fiind halul în care se afla cămăruţa unde fusese făcut focul. Intră, aducând un val de răceală. Em nici nu-l privi, rămase la fereastră, iar când se întoarse în cele din urmă, pe obrazul ei se prelingeau două lacrimi. Colonelul o privi rece. După zâmbetul de afară, expresia aceasta distantă o necăji pe Em. Nu, nu era cazul, acum, când… — Ce s-a întâmplat? Oh, îmi lăcrimează ochii din cauza zăpezii. Ε prea albă, prea curată. — De ce întârzie Paul Delun? S-ar putea să nu vină de loc? — N-ar fi de mirare, răspunse Em, cu ochii aplecaţi. Data trecută el a venit, dar tu ai lipsit la întâlnire. — Ei! făcu nepăsător Hars, dând jos mantaua de pe umeri. Ce iarnă deosebită! — Îţi place, îţi place, colonele? Iarna, vreau să zic… — Totuşi, unde e Paul Delun? — Într-adevăr, unde? repetă Em. Hars făcu un pas spre ea: — De ce te uiţi aşa la mine? — Mă întrebam doar unde poate fi Paul Delun… Hars îşi mângâie bărbia, intrase brusc la căldură din gerul bărbătesc de afară şi nu se simţea la largul său. 369

— Pretinzi că nu ştii unde e? Doar îi eşti prietenă… Ochii colonelului sclipiră. — Nu pretind că nu ştiu unde e, răspunse aproape în şoaptă femeia. Dimpotrivă, cred că ştiu foarte bine unde e. — Undeva pe-aproape? — Oh, bineînţeles. — Atunci, să mergem la el, n-are rost să aşteptăm! — Nu e nevoie să mergem, Hars. — Cum? — Nu e nevoie să mergem. Paul Delun se află aici… — În această casă? Acum se găseau faţă-n faţă şi cu o mişcare fulgerătoare Em îşi înfipse degetele subţiri în părul întunecat al colonelului; smulse peruca şi deodată luci părul mătăsos al Blondului. — Nu e nevoie să mergi nicăieri, Hars, vorbea Em şi lacrimile îi curgeau pe faţă, Paul Delun se află aici… aici… Colonelul Hars este Paul Delun… sau mai bine zis… Paul Delun este colonelul Hars!

CAPITOLUL 36: GELOZIA — De când ştiai? întrebă Blondul. — Ce-ţi pasă? Poate abia în clipa asta mi-am dat seama, poate că ştiu de mult… dar adevăratul colonel Hars a căzut prizonier – e atâta timp de-atunci! – şi-n locul lui te-ai întors tu! N-am să înţeleg niciodată, niciodată, de ce a fost nevoie să apari şi sub înfăţişarea lui Paul Delun… — Nici nu e nevoie să înţelegi. În orice caz nu eu voi fi acela care să-ţi explice, Em. Tăcură, ascultând cum focul nimiceşte vreascurile uscate, cu trosnete seci. „Şi acum ce va fi? se întreba femeia, ce trebuie să urmeze? Natural ar trebui să ne ucidem, fiindcă…” — Mi-a plăcut să mă întâlnesc cu tine, Paul Delun, vorbi femeia. După ce ne despărţeam, eram sigură, aşa cum 370

spuneai tu, că e scris să ne vedem iar şi iar… Mă lăsam parcă uşor condusă de un anumit destin, un destin frumos, iar apoi mi-am dat seama că eşti într-adevăr agent al Aliaţilor şi asta mi-a creat o impresie de teribilă superioritate, un sentiment atât de plăcut uneori! Puteam oricând să te înhaţ, să te predau lui Hars! Şi mi-a plăcut să te văd şi pe tine, colonele Hars, fiindcă după fiecare întâlnire, plecam cu o adâncă spaimă în oase şi cu sentimentul că e ceva… Erai atât de nelămurit… Ai făcut cel mai blestemat joc din câte există, Paul Delun, colonele Hars! Ai iubit aceeaşi femeie sub două înfăţişări diferite, obligând-o să înşele pe rând ambele tale înfăţişări şi femeia, proastă, şi-a dat seama şi nu şi-a dat seama. O femeie însă nu iartă aşa ceva. — Ai să mă omori? — Taci, taci! Asta trebuie s-o spun eu, nu tu. De unde ai luat curajul? — O viaţă întreagă m-am luptat cu frica. Acum, când ne despărţim, e nevoie să vorbim despre asta? — Ne despărţim? — Tu ai spus-o. — De ce te-ai jucat în FELUL ACESTA? — Ce interogatoriu! Am vrut să-mi ispitesc norocul, Em. Am încercat imposibilul… — Eşti atât de grav! Nu se potriveşte cu tine, Paul Delun. Dă jos uniforma… Nici uniforma nu se potriveşte cu tine… — Vrei să mă dezarmezi? Îi întinse haina şi centura cu tocul revolverului. Nu e nici o armă acolo, câlţi şi ghemotoace de hârtie. Colonelul Hars nu umblă înarmat. — Ca Sherlock Holmes. — Nu. Ca Hars. Ca veritabilul Hars. Când l-am prins – eu l-am prins, ştiai? – nu avea la el nici măcar un cuţit. — Când veneai încoace – sub înfăţişarea lui – ştiai că totul se va sfârşi azi? — Bănuiam, Em. — Explică-mi, te rog, basmul pe care mi l-ai spus cândva – atunci am râs şi nu te-am crezut – cu A-1, prietenul din copilărie pe care trebuia să-l găseşti, era adevărat? 371

— Întocmai. Nu te-am minţit niciodată, Em. Nici sub înfăţişarea lui Paul Delun, nici în calitate de şef al serviciului trei. — Şi ce s-a întâmplat, l-ai găsit pe A-1? Da? Şi ce ai făcut cu el? — L-am expediat înapoi, acasă. — Dar cum? — O, foarte simplu, l-am îmbarcat pe un avion argintiu care trebuia să-l paraşuteze la Aliaţi, ca agent al serviciului trei… — Minunat! Dacă-mi voi continua cariera de spioană, voi fi şi eu mai înţeleaptă… — Nu cred că o vei continua… Şi tu eşti pândită. — De lupi… Nu mi-e teamă decât de tine. Mai explică-mi un lucru: când ai primit, sub înfăţişarea colonelului, misiunea de a distruge laboratoarele Beta ale Aliaţilor… — N-am mai apărut câtva timp sub înfăţişarea lui Hars, asta e totul. Poate ai să pricepi acum de ce era nevoie şi de Paul Delun. — Dar laboratoarele Aliaţilor… — În realitate n-au fost distruse, — Prin urmare mesajele cifrate ale Aliaţilor în care se comunica distrugerea laboratoarelor erau false, puse la cale de tine? — Ai ghicit, zise Blondul. — Oh, ce bine că te văd zâmbind. — Râdeam, nu zâmbeam, Em! — Mă bucur că te văd râzând… Aşa îmi voi aminti de tine. Nu ştiu dacă te-am iubit într-adevăr, nu ştiu dacă l-am iubit pe Paul Delun, sau pe colonelul Hars… — Am comis o greşeală, zise Blondul. Bătrânul Detectiv ar spune că am fost ultimul idiot, dar ce să fac, cine e perfect la urma-urmelor? Tot ce am făcut a fost după puterile mele, şi eu pot zice cu certitudine că ai fost iubită şi de colonelul Hars, şi de sărmanul Paul Delun, şi mai adaug că unul era gelos pe celălalt, grozav de geloşi erau amândoi… Dar un agent secret n-are voie să iubească, aşa cum ne învaţă Bătrânul Detectiv, aşa cum a învăţat şi el la bătrâna şcoală 372

de spioni pe care a urmat-o în tinereţe. Se vede că unele adevăruri continuă să rămână intacte şi asta e totuşi bine, chiar dacă aceste adevăruri se referă la o artă atât de hulită ca spionajul… Da, da, un spion n-are voie să iubească, el trebuie să se ocupe exclusiv cu treaba plicticoasă a încâlcitului şi descâlcitului firelor meseriei sale şi aici a fost poate mica mea greşeală, deşi, cine ştie! Poate că fără tine naş fi izbutit nimic, din clipa când, într-o noapte neagră, am coborât cu paraşutata marginea pădurii unde se zbenguiau cei doi lupi… Poate că a fost o adevărată binecuvântare pentru mine că te-am întâlnit… — Nu vorbi aşa, pentru Dumnezeu! — La despărţire, dă-mi voie să fiu şi liric. Aminteşte-ţi de ziua când ne-am întâlnit la Pressen, şi de bătrânul profesor de latină, şi de frumoasa stenodactilografă… — Ce va scrie ea acum? — Oh, vom vedea imediat! Dar ca să fiu sincer, ştiu ce va scrie. Am darul previziunii, după cum am darul de a înţelege ce spun oamenii numai din mişcarea buzelor. — Eşti aşteptat acasă, acolo, la tine, în ţara ta? — Cei de acasă aşteaptă mult de la mine, dar mă supraveghează cu atenţie, poate cu bănuială… Ε partea delicată a spionajului… Dacă ai trecut de partea „cealaltă”? Pentru mine însă nu există nici o parte „cealaltă”, fiindcă… — Dar chiar eu reprezint partea „cealaltă”. — Te-am iubit, dar n-am trădat, Em. — Dar eu? Gândeşte-te puţin la mine! Am făptuit o trădare? — Din punctul de vedere alor tăi, da! — Şi o spui, aşa deschis? — Cum aş putea altfel? — Sunt o trădătoare? — Într-un fel, da! — Fiindcă am înşelat „încrederea” Lüngerului? Dar într-o zi, Lüngerul o să crape. Războiul e pierdut… — Em dragă, dacă-l vei întâlni vreodată pe Bătrânul Detectiv, întreabă-l pe el. Ε mai înţelept decât mine. Ε şi el un „trădător”. Lüngerul, cu învăţăturile lui absolute, cu 373

spaima, neîncrederea, veşnica suspiciune pe care a înstăpânit-o va rămâne în amintire ca o cometă neagră. Ce frază nenorocită! Tu mă sileşti să vorbesc aşa! Un om dinafară poate să înţeleagă cu greu ce s-a petrecut în această ţară… Să nu mai forfecăm istoria, acum, la despărţire. O vor comenta alţii mai pregătiţi, probabil falsificând-o, dar aşa se întâmplă de când lumea, la urma-urmelor ce importanţă are? Păcat că noi doi nu ne-am întâlnit sub un cer mai senin, pe malul unei mări nemărginite, undeva… Deşi, mă întreb dacă în acest caz ne-am fi iubit… Tu rămâi ca un semn de întrebare în memoria lui Paul Delun… Ε mai bine aşa… Uite, ştiu ce te pregăteşti să faci, îmi este imposibil să pricep de ce, dar am impresia că ai dreptate. Impresia… Şi de aceea aproape că nici nu mă împotrivesc… — Aproape? Totuşi te împotriveşti! — Mai mult cu gândul decât cu fapta! — Acum va trebui să pleci, zise Em. — Aşa ai hotărât? — A trecut de douăsprezece? întrebă femeia. — De douăsprezece? Ε trei şi ceva, imediat va începe să se însereze. — Pleacă, deci! Pleacă. Paul Delun, du-te, colonel Hars! — Pe care din aceştia doi îl vei împuşca pe la spate? Doar asta vreau să ştiu. — Pe nici unul, sau pe amândoi. Rămâne să hotărăsc în ultima clipă. — Aş vrea să nu plângi, Em. Ε o prostie… — Ţi se pare că plâng? Ε din cauza fumului, pleacă odată! — Şi dacă am să mă apăr? — Poţi să te aperi într-un singur fel: ucide-mă tu. Îmbracăte şi ieşi! Blondul îşi puse mantaua. — Ai o monedă? — Pentru ce? Ah… Poftim… Blondul azvârli moneda în foc: — Chirie… pentru speranţă! Şi ieşi, lăsând să intre în odaia încălzită un val de frig. Em armă revolverul şi se duse la fereastră. Aşteptă câteva clipe, 374

apoi deschise uşa. Blondul se îndepărta încet, la fel de încet, precum venise. — Fugi… fugi! gemu Em. Colonelul Hars continua să meargă foarte încet. Blondul continua să păşească rar, prin zăpadă. Colonelul Hars făcu iar gestul inexplicabil, ridicând mâna înmănuşată ca pentru a-şi feri ochii de ceva… Blondul îşi scutură umărul, ca pentru a se descotorosi de povara nevăzută… Colonelul Hars nu privi înapoi, Nici Blondul nu privi înapoi. Blondul şi colonelul Hars, unul în celălalt, o singură fiinţă, continuau să se îndepărteze foarte încet. Colonelul Hars se opri o clipă, ca la venire, privind liziera pădurii. Blondul privea şi el pădurea. Era o linişte cumplită. Blondul şi colonelul Hars porniră iar. Em lipi revolverul de uşă, ţinti cu grijă şi apăsă pe trăgaci. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase. Toate cele şase gloanţe din încărcător… Colonelul Hars şi Blondul mai făcură doi sau trei paşi împleticiţi şi se prăbuşiră, în zăpadă. Nu se mai vedea nimic. Baladă pentru moartea Blondului

. . . . . .

. . . . . .

. . . . . .

. . . . . .

. . . . . .

. . . . . .

CAPITOLUL 37: CHIRIE… PENTRU SPERANŢĂ Em stinse focul în acea veche proprietate părăsită, se îmbrăcă fără grabă. Când ajunse la uşă, se împiedică şi căzu, cu faţa scăldată în lacrimi. 375

Lumina zilei pălea. Zăpada, în amurg, se zbătea într-un alb-negru fugar. Azvârli revolverul. Gestul ei o făcu să lunece şi să cadă iar în zăpadă. Un gând îi şopti să adoarmă… dar se ridică. Din locul acela paşii Blondului, paşii colonelului Hars porneau până în locul unde… Nu izbuti să meargă întracolo. I se păru că-l aude râzând, se întoarse îngrozită, nu era nimic. Şi începu să fugă în altă direcţie. Nu auzi când ajunse la drumul troienit motorul maşinii ce se apropia. De la volan coborî colonelul Ball, era singur, alergă după femeie şi o ajunse. Em nici nu se miră că-l vede. — Unde e Hars? strigă Ball. — Ce vrei? — Unde e colonelul Hars? o scutură Ball. — Vrei să zici: unde e Paul Delun? — Da, unde? Femeia întinse braţul. — Cred că acolo… — Cum? — Zace acolo undeva, sub pădure… e mort. Ball o privi cu faţa descompusă. — L-ai ucis? — Da… Colonelul îşi îngustă ochii. Privirea îi luci, galbenă de furie. — Făptură mizerabilă… L-ai ucis pe cel mai mare spion… — Trebuia, plânse femeia. Ball o ameninţă cu pumnul. — Dar tu ce voiai cu el? Voiai să-l prinzi tu? Să-l ucizi tu? — Ştii prea multe, eşti prea deşteaptă, RX2TS! Em nici un observă când apăruse arma în mâna lui Ball. Simţi izbitura, undeva dincolo de ea, ştiu că se prăbuşeşte, fără să-şi dea seama că ea este aceea care se prăbuşeşte, simţi doar răceala zăpezii pe obrazul drept, la gât, la ureche. Uriaş, neînchipuit de mare, deasupra ei, Ball o privea cu faţa schimonosită, cu picioarele larg desfăcute. La vreo sută de paşi, din ţeava de eşapament a maşini ieşea o şuviţă străvezie, motorul continua să duduie încet.

376

Ball porni în goană spre casa părăsită, trecu de ea, se luă după urme… Deodată dinspre pădure se auziră împuşcături şi două gloanţe curmară paşii colonelului Ball. Cine trăsese? Se însera repede. Zăpada se făcea de un negru violet. Motorul maşinii se stinse singur. Se făcu linişte. Em încă nu murise. Se întinse cu faţa în sus. Gemu şi… stelele… Căută cu mâna prin zăpada răscolită, până găsi poşeta, reuşi s-o deschidă şi scoase cu un efort mica monedă cu care voia să-şi plătească pentru ultima dată chiria… pentru speranţă. Dar înainte de a încerca s-o azvârle şi înainte de a rosti, simţi, în stânga respiraţia aceea care…. Văzu, sau crezu că vede, două perechi de ochi ce licăreau sinistru în beznă şi ultimul ei gând fu că veniră într-adevăr lupii. Veniseră acum sel… Nu . . . aurde, câteodată, erbin ac deolsan, da, da, tipaol termitele şi roiul de asumie deni as . . . aridon is ale . . . anian . . . din . . . sur . . . medils ura . . . ed . . . colţii ascuţiţi sfî . . . ra . . . unele con . . . isin . . . coun . . . şi . . . . . . durerea . . . nimeni . . . chirie . . . pentru . . . ?? 1966-1967

377

378

LEONIDA NEAMŢU ● CURBURA DUBLĂ A INFINITULUI

379

Acţiunea acestei cărţi (reală din punct de vedere documentar, imaginară în ce priveşte galeria personajelor şi aura voit legendară a unora dintre ele) se petrece în regiunea auriferă a Munţilor Apuseni, binecunoscută autorului, desfăşurându-se cu mult timp înaintea celui de al doilea război mondial.

UNU Cădea înserarea, sau se făcuse dimineaţă. Nu prea are importanţă, dar să admitem că venise o dimineaţă. În primul plan – călăreţul negru şi armăsarul său argintiu. Pletele lungi şi de asemenea argintii ale călăreţului negru cădeau peste mantia-i întunecată de pe care se răsfrângea sclipirea stelelor. Bărbatul privea sfidător, cu o lumină bizară în ochi, din albia albă, lunară, a unui râu secat. Albia se pierdea între pereţi de piatră, iar deasupra străjuiau păduri. Albia părea să urce în direcţia lunii, şerpuind în curburi duble. Imaginea călăreţului negru cu plete argintii şi armăsar argintiu se repeta la nesfârşit, micşorându-se din ce în ce în lungul acelui râu pierdut, până dincolo de orizontul terestru, până aproape de lună. Fiecare element al tabloului, redat cu o migală aproape bolnăvicioasă, era exact, absolut exact, prea exact, de unde şi impresia de ireal. Pictoriţa, o tânără femeie cu mari bucle blonde, se dădu câţiva paşi înapoi, cercetându-şi cu ochi bănuitori opera, ca şi cum nici nu i-ar fi aparţinut. Aşezându-l pe călăreţul negru în prim plan, îşi făcuse, în oarecare măsură autoportretul, îmbătrânindu-se. O cuprinse o mare tristeţe... Dintr-o perdea de ceaţă izbucniră doi cai, unul exagerat de negru, celălalt exagerat de alb. Dar poate că doar nostalgia dimineţii ce se insinua cu sfioşenie pe valea îngustă a 380

Cerdavei dădea un colorit neaşteptat acestor apariţii ce încălcau brutal hotarul singurătăţii şi al tăcerii, dar poate că şi alte hotare. Caii păreau să cunoască ţinutul, la fel ca şi stăpânii lor. Înaintară cu precauţiune pe cărare, cel alb înaintea celui negru, cum se şi cuvine – binele înaintea răului – deşi, credeţi-mă, aici nu e vorba de un simbol şi după ce ieşiră din alte câteva bolţi de ceaţă, încetiniră mersul, oprindu-se fără poruncă, în unghi, bot lângă bot, lângă un jgheab lung, îngust, putrezit la margini, în care-şi aduna apa săracă un izvor ruginiu, semn că muntele conţine tot felul de metale. De pe calul alb descălecă Ştefan Aboui, marele dresor; prima lui grijă fu să scoată dintr-un paner prins în oblâncul şeii, un căţel minuscul, pufos, alb ca şi calul, răsfăţatul pudel Sejour. Mica javră, căpătând libertate, zburdă prin iarba umedă, încurcându-se printre picioarele cailor şi lătrând subţire. Caii nu se sinchiseau, şi-l fereau. De pe fugarul negru descinse seniorul Iulian Voicu Halalaie. Luă o cârpă aspră şi frecă energic gâtul diavolului negru ce fornăia, adulmecând apa din jgheab. Cei doi bărbaţi gustară câte ceva, fără să schimbe un cuvânt, ca nişte vechi inamici, deşi în realitate erau prieteni. Caii fură lăsaţi să bea, şi băură îndelung, cu mare sete, apă, pudelul Sejour căpătă o aripă de pui, bărbaţii sorbiră din ploşti, iar apoi îşi continuară drumul. Un trudnic urcuş tăia în diagonală pădurea, în aparenţă eternă şi nesfârşită. În aparenţă. Curând aveau s-o doboare. În orice caz, sub streaşină ei, meşterul Aboui pronunţă primele cuvinte: — Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit... Înţeles-ai aceste cuvinte, senior Halalaie? — Dar tu le-ai înţeles? — Eu?! Desigur! — Şi la ce-ţi foloseşte? Aboui nu răspunse. Prietenul său Iulian ştia să iasă cu abilitate din încurcăturile cauzate de ignoranţă, deşi nu era ignorant în toate privinţele. În unele ocazii devenea violent şi necontrolat, însă numai faţă de anumiţi oameni. Faţă de indivizi ce-l complexau, cum ar fi fost Ştefan Aboui sau mate381

maticianul Şorban, încerca să pară nonşalant, bine dispus, încerca să pară misterios, aşa cum erau aceştia doi, însă rareori îi reuşea, aceasta fiind una dintre marile sale tristeţi. Nu poţi să fii misterios, dacă nu ai misterul în sânge. Ieşiră din pădure – prin urmare nu era nesfârşită! – acolo sus, pe muchia muntelui îi întâmpină un soare zănatic, sângeriu între culmi cenuşii, iar mai jos, alte straturi de ceaţă acopereau valea prin care curgea – ar fi trebuit să curgă – încolăcindu-se şi descolăcindu-se, Cerdava, mereu furioasă pe câte cineva sau pe câte ceva. Începură cu mare grijă coborâşul, potcoavele cailor lunecau scrâşnind. Într-un loc cu pantă mai dulce, seniorul Halalaie se opri, întinse o mână energică, de vânător, de înotător, în fine, de sportiv, luă o blândă poză profetică şi pronunţă: — Acolo curge un şuvoi harnic ce mă va îmbogăţi! Ca un ecou pesimist, se auzi glasul lui Aboui: — Te preocupă bogăţia, Iulian? — Nu prea. Doar aşa, în principiu... — În orice caz, nu văd apa, n-o aud... Şi dresorul duse palmele la urechi, aplecându-se-n şa. — Cum s-o vezi, e ceaţă, bătrâne! Ascunde apa, estompează cântecul ei... îndată ajungem. Soarele se ridica, străpuns de pliscurile vulturilor, vântul cobora împrăştiind norii. Se opriră iarăşi să admire cum pădurea înaintează până către albia Cerdavei în trei unghiuri de atac, trei lănci întunecate. Din gâtlejul lui Halalaie Teşi un sunet ciudat. El îşi frecă ochii. Cortina ceţurilor picase brusc dezvăluind un peisaj de groază. Dedesubt, acolo unde mai ieri se desfăşura apa Cerdavei, râul aspru şi muşchiulos rămăsese numai albia secată din care răsăreau vertebrele stâncilor iar printre bolovani sau în micile ochiuri de apă, se zbăteau, se zvârcoleau peştii. O lostriţă mare se destinse întrun ultim salt, căzu cu botul în piatră şi încremeni. — Visez! murmură Halalaie. Aşa ceva nu e posibil... Apa a dispărut, cum să dispară o apă? Aşa ceva nu se întâmplă decât într-o poveste, or noi trăim aievea... Visez! Ştefan Aboui medită o clipă, suspină. 382

— Orice este posibil, Iulian. Totul este posibil. Eu, care sunt dresor din tată-n fiu şi am trăit mereu printre animale, şi le-am învăţat graiul şi obiceiurile şi le cunosc mai bine decât pe cele ale oamenilor, mereu oscilez între realitate şi basm, eu ştiu prea bine şi pot să-ţi spun că nu e necesar, nu e obligatoriu ca între basm şi realitate să existe un hotar bine stabilit... şi nu va exista niciodată. Să mergem mai departe, să cercetăm. Vântul se înteţi, încreţind valurile invizibile ale acelui râu pierdut.

DOI Dacă s-ar fi oprit ploaia, tot n-ai fi reuşit să distingi ce scrie pe firmă. Ar fi trebuit să dai la o parte şi întunericul. Dacă înlături întunericul, se face neapărat lumină? Greu de spus. Să admitem că, totuşi, cu ajutorul unei maşini de adunat întunericul cu lumina (inventată de britanici), aşa ca să vezi nestânjenit, oricât de departe şi de adânc – tot n-ai desluşi ce scrie pe firmă pentru simplul motiv că nu scrie nimic. Ploile au şters literele. Însă oricine ştie că aici e birtul stăpânit de jupân Gheorghe Surdu Carabonc. Carabonc nu e un ciclop, dar nici prea departe de aşa ceva. Şi-a pierdut ochiul stâng într-o ocazie de care poate vom pomeni. Ochiul drept, dintr-o explicabilă dorinţă de simetric, a început o lentă dar egală deplasare către mijlocul frunţii. Cu timpul – dacă va fi destul timp – acest ochi drept va ajunge în mijlocul frunţii, devenind ochi de mijloc”, dar până atunci mai e. Jupân Carabonc are o nevastă dezgustător de bigotă. În afară de asta, cu banii el stă rău. La începutul serii, în crâşma lui prăpădită de la margine de oraş, nici un client. Totuşi! Uşa se deschide şi un individ îşi face apariţia; de pe zdrenţele sale curge apa, omul e umil, înfricoşat, ca urmărit de fantome. Patronul Carabonc îl cântăreşte din privire de 383

două ori, se pare că aşa trebuie când ai un singur ochi. Nu-l cunoaşte, nu e de prin ţinut, e doar amărâtul amărâţilor, prin urmare jupânul vrea să scape de el. A închis dugheana, zice. Şi-l pofteşte să se care la dracu sau oriunde, cum îi este voia. Nefericitul înaintează către tejghea, reclamând plângăreţ o duşcă de rachiu, cârciumarul repetă ce a spus, celălalt repetă şi el, umil şi stăruitor. Carabonc, plictisit, se răsteşte. — Banii! — N-am bani... — Şi-atunci? Zdrenţărosul privi împrejur cu teamă, căutând duşmani, nu găsi, nu bănuia că însuşi cârciumarul îi este inamic, se scotoci cu o anumită metodă, ai fi zis că straiele încâlcite şi ude ce-i atârnau pe ciolane nu pot avea un buzunar ca lumea, dar iată că nefericitul acela însetat scoate un grăunte sclipitor, alungit, galben, şi-l puse cu o mână ce tremura sub ochiul lui jupân Gheorghe Surdu Carabonc. Acesta se chiorî, e chiar cuvântul potrivit, îndelung şi cu mirare, la miraculosul bulgăraş de aur, şi-n acest timp răutatea şi bănuiala îi strâmbă şi mai mult figura asimetrică. În vreme ce chipul cârciumarului se înnegrea, mâinile sale monstruoase, cu degete crăpate, noduroase, strâmbe, deveniră dintr-o dată cuminţi, docile, şi ele, aceste mâini, nu Carabonc, îi turnară vagabondului o doză de alcool şi imediat, încă una. Acela sorbea din pahar mormăind. — Mai am... Mai am aur!... — Şi eu mai am rachiu... Mâncare vrei? — Mâncare? Nu! Toarnă! — Haide să şedem, omule, făcu patronul. Cine eşti, de unde vii? Deja ameţit, omul cu aurul ridică ochii bolnavi. — De ce întrebi? Ce-ţi pasă, dacă plătesc bine? Carabonc începu să tremure de nerăbdare. — De unde ai scos aur curat? — Nu spun! Poţi să-mi faci ce vrei, nu spun! Alcoolul i-a dat curaj. — Toarnă, chiorule! 384

Ghearele lui Carabonc – gâtul nenorocitului – în prag, învelită într-un şal negru, peticit, Lăcrămioara, nevasta cea bigotă a lui Carabonc. Nu e o „lăcrămioară” e o nasoală, ca un pahar gol şi crăpat. — Ce faci, Gheorghe? — Nu vezi?! Îl omor! Îl omor dacă nu spune! — Gheorghe, lasă-l... În timpul nopţii, Carabonc retrăi întâmplarea într-un coşmar ce nu se mai sfârşea. Sări din pat, coborî, îşi turnă pe gât un amestec blestemat de băuturi, care însă nu-l înveseli. Apoi, îmbrăcat în cele mai bune haine, se duce la domnul căpitan de jindari Climescu, să-i povestească. Acela, beleşte nişte ochi urâţi, ca din picturile afumate pe care ne prefacem a le admira în expoziţii, şi acceptă că la jupân în crâşmă a fost ucis, de către huligani, un muşteriu cinstit. Apoi, căpitanul Climescu, după cafea, trage pe el uniforma cea mai curată. Ei, la o crimă, se cuvine să fii spilcuit. În odaia cu perdelele trase răcoarea se mişca invizibilă printre mobilele fragile, pe sub scaunele cu picioare subţiri, crăcănate, pe cât de incomode, pe atât de pretenţioase. Halalaie stă de vorbă cu matematicianul Şorban. Acesta e un ins greoi şi nu are, cel puţin în aparenţă, nimic complexant, glumele sale par răsuflate, fraza e molâie şi lipsită de strălucire. Are câteva obsesii, deloc magnifice, iar cea mai sumbră e aceea că se va închide într-o subterană, peşteră, sau chiar într-un cavou, pentru a nu fi deranjat în calculele sale. Crede orbeşte în posibilitatea de a rezolva orice „prin calcule”. Cea mai importantă concluzie a sa e, deocamdată, că, în pofida unor demonstraţii eronate, x nu se întâlneşte niciodată cu y. Pentru seniorul Halalaie toate acestea sunt abstracţiuni. Obsesiile sale sunt de altă natură. Şorban îl întrebă: — Ia ascultă! Cunoşti principiul lui Archimede? — Bineînţeles! E ceva cu un corp care... cufundat în apă... — „Ceva”! ricana cu dispreţ, dar şi cu oarecare bunăvoinţă, matematicianul. Ţine minte principiul lui Archimede formulat 385

în limba bătrânilor noştri: Un corp ciuflicat într-un lichid, pierde pont atât terhet câtă apă o desciuflicat, când s-o ciuflicat. Acesta e. — La ce bun să-mi stric proasta dispoziţie memorând orice absurditate? – dădu seniorul una din replicile sale ce enervau pe mulţi – pe Şorban nu. Seniorul era un cabotin însă m-am întrebat nu o singură dată dacă era şi un cretin desăvârşit, şi câteodată, Şorban avea cu el surprinzătoare revelaţii. Năzuinţele sale oscilează între meschinării, precum ideea de a se îmbogăţi, ciudată năzuinţă, mai ales că e putred de bogat, năzuinţa de a-şi construi un castel în preajma Parisului, şi aspiraţia oarecum reconfortantă de a descoperi un sistem solar sau măcar o galaxie care să-i poarte numele. Şorban nu doreşte să facă avere, intenţiile sale sunt, ca să zicem aşa, mici, doreşte să bea din când în când câte un pahar cu vin bun şi să aibă linişte şi pace pentru calculele sale. Când glumeşte, o face fără talent, spre deosebire de Halalaie ale cărui „spirite” se bucură totdeauna de succes, dacă nu cumva se prefac cei care-l ascultă. Dar un om care ţine trei restaurante, trei berării, trei birturi populare, are totdeauna audienţă, orice măgărie ar pronunţa. Mai posedă, seniorul, câteva case şi câteva cabane, păduri pe ici colo, o lunetă „Scorpyon” şi un mic telescop „Boolle”. Scrutează constelaţiile, dar nu ştie mare lucru despre Univers, mai bine zis nu înţelege Universul. A fost, totuşi, cândva un excelent, cercetător dar un accident petrecut cu mulţi ani în urmă i-a retezat această „slăbiciune”. Îi place să râdă, mai ales fără motiv! E subţire, elegant, sportiv, cu lănţişor de aur la jiletcă, inel cu diamant la arătătorul stâng şi pe mutră cu un barbişon subţire, ascuţit. Şorban care râde rareori şi zâmbeşte şi mai rar, îl examinează cu multă rezervă. — Tu de ce te hlizeşti tot timpul şi hohoteşti ca un tâmpit de dimineaţa până seara, într-o lume disperată. — Disperarea e a lumii, nu a mea, Şorban! — Disperarea are să te atingă şi pe tine într-o zi. 386

— Dar eu sper să nu apuc acea zi, îşi rosti celălalt, zâmbind, paradoxul. Facem o partidă de călărie? — M-ai văzut vreodată încălecând? — Nu. Te întrebam din politeţe. Te invit la „Foişorul de aur”, există acolo vin bun, bere olandeză, fete, tot ce vrei. — Nu mă interesează distracţiile tale vulgare. — De ce, vulgare? Omeneşti. Vii să te plimbi? — Nu mă plimb niciodată, ripostă matematicianul ridicându-se. Plecă fără a-şi lua rămas bun. Halalaie, obişnuit cu purtările sale, nu se supără, îşi aprinse o ţigaretă, ieşi, se preumblă agale printre tufele verzi, apoi îi porunci „logofătului” Făt, cel care avea capul ca un ciot înnegrit, să-i pregătească şareta verde într-o jumătate de oră fiindcă avea de gând să iasă discret: considera că a umbla cu şareta verde, fără vizitiu, e o culme a discreţiei, când îi fu anunţat un ins, Carabonc, cârciumar de la margine. Veşnic tânărul senior spuse că n-are chef să-l primească şi reintră în casă. Îşi trase pe picioare cizme, luă o scurteică de piele, puse pe cap şapcă „de golan” din care răsărea o şuviţă rebelă a părului său roşcat, ieşi fluierând, luă din mâna servitorului hăţurile, când o umbră se dezlipi de undeva. — Trebuie să vă vorbesc, senior! — Ia mai du-te la dracu, mă! — Dacă nu mă asculţi, n-o să ai niciodată un castel în Bois de Boulogne! Halalaie simţi cum i se aprind pomeţii obrajilor. Puţini, foarte puţini, cunoşteau năzuinţele sale terestre! — Şi nici n-ai să descoperi o nouă galaxie! urmă Carabonc. Şi urlă: Ai să mori sărac lipit! Câţiva servitori, în frunte cu „logofătul” Făt, se iviră pentru a-l înlătura pe nemernic, dar înfăţişarea lui Carabonc impunea şi respect şi teamă. Cojocelul cârpit ce abia cuprindea umerii de Goliat, se dezbumbase. Cârciumarul purta la cingătoare taşca de tutun şi teaca pentru cuţit. Privind dintr-o parte, cu singurul lui ochi, doar privind, îi respinse pe oamenii seniorului. Halalaie examina cu nelinişte chipul hidos al lui Carabonc, ochiul plutind încetişor către mijlocul frunţii, obrazul unt, bărbos, bărbia lungă şi subţire – 387

nu era o bărbie de om puternic! – fruntea pe care unghiul părului des şi încreţit cobora până la rădăcina nasului. Privirea singurului ochi era neagră, neclintită, calmă şi, prin ceva inexplicabil, senină. — Cine eşti tu? — Mă cunoşti bine! Trebuie să discutăm. Nu aici. Undeva în linişte şi aşezaţi. — Cum, trebuie? Ce trebuie? De când primesc de la unul ca tine porunci? Privirea singurului ochi se înăspri, Halalaie, transpirat, făcu un vag gest de renunţare, de fapt un nereuşit gest de mânie, aruncă hăţurile, porni către casă, urmat de cârciumar. Servitorii se împrăştiară cu excepţia lui Făt care, ca un câine credincios decis să-şi apere stăpânul, încercă să intre în vilă, până ce Carabonc se întoarse brusc şi-l fulgeră cu o privire scurtă şi ucigătoare ca o împuşcătură. — Asta să rămână afară! — Rămâi afară, Făt, cedă seniorul. Halalaie alese pentru conversaţie, nici el nu ştia pentru care motiv, camera deznădăjduită în care murise tatăl său. Încercă să pară stăpân pe situaţie. Curios lucru, deşi înfricoşat era şi dornic să ştie ce avea a-i spune cârciumarul. — Dă-i drumul, Carabonc! Acela se lăsă greu şi cu nepăsare pe un fotoliu „stil” cât se poate de fragil. Picioarele subţiri gemură, spiritul de proprietate al seniorului gemu şi el, nu cuteză totuşi să-l mute pe Carabonc pe un scaun mai nepretenţios, mai solid. — Netrebnicul acela de Toma Milea sapă iar, spuse cârciumarul şi căscă atât de violent că îşi dizlocă falca. Mă întreb ce tot caută. — Toma Milea? Nu-l cunosc, minţi seniorul. Asta e tot ce vrei să-mi spui? — Nu chiar tot! Nu mă zori! În urmă cu vreo patru ani jupân Carabonc stăpânea în centru berăria „Ampoi”, de pe strada Ampoiului, şi-i mergea binişor, însă dumnealui seniorul Halalaie a binevoit să deschidă peste drum o altă locantă, berăria „Coryndon”, bodegă cu pretenţii însă oamenii nu prea mergeau acolo, ce o 388

fi fiind aia „Coryndon” se întrebau, continuând să frecventeze cârciuma „Ampoi”, fiecare ştia de unde i se trage numele, se obişnuiseră acolo, până ce Halalaie, scârbit de concurenţa „neloială” îi trimise vorbă lui Carabonc să şteargă putina de acolo, cu cârciuma sa împuţită cu tot. Dar jupânul nu se lăsă impresionat, într-o noapte cineva slobozi două focuri de armă în direcţia lui Carabonc. Primul glonte a mers aiurea... — ...iar al doilea a spart ochiul acesta stâng al meu, a trecut în creier şi a rămas acolo, de unde am câteodată dureri de-mi vine să sfâşii, aşa zic doctorii, că a rămas acolo şi nici prin gând nu le trece să-l scoată, ei nu ştiu cum se scoate un glonte din creier, am fost la Alba, la Cluj, mai departe n-am avut bani să mă duc. La Paris, acolo unde vrei tu să ai castel, se poate, există unul sau doi doctori care ştiu. — Şi ai venit să-ţi dau eu bani pentru Paris? — Mai taci! Eu cam ştiu cine a tras în mine! Când stăpâneam berăria, eram om cu stare, mă îmbrăcam bine, aveam două muieri, pe lângă nevastă şi chiar tu te-ai îmbătat de vreo două ori la „Ampoi”, veneai acolo cu prietenii, ziceai că e cazul să vă degradaţi niţel, îmi amintesc bine, eu te-am servit, eu te-am dus în cârcă la trăsură. După ce omul tău m-a împuşcat, a trebuit să plec din centru şi m-am dus la vale. — Şi ce ai dori acum? Carabonc răspunse că ar dori mult. — Daaa? Câţi bani? Carabonc răspunse că nu doreşte bani, deocamdată. Clătină din cap acest cârciumar falit şi povesti scurt, dar în amănunt, tot ce se petrecuse în casa lui, noaptea trecută. — Vei fi arestat! glăsui seniorul cu limba uscată. — Nu. Am un alibi. Am un garant. — Ce tot vorbeşti, mă? Şi parcă intuind: Cine e garantul? — Tu. Aşa i-am spus căpitanului de jandarmi Climescu, iam spus că am petrecut noaptea împreună, punând la cale afaceri. — Eu, cu un nenorocit de teapa ta?! Cine să te creadă? — Ascultă-mă! Eu sunt jumătate popă, jumătate profesor. Am făcut jumate de teologie, jumate de facultate. Dar tu? Nu 389

te-au mai primit nicăieri după ce i-ai venit de hac lui taicătău! — Taci! — Nu tac! Eşti un nimic, un nimeni, chiar dacă ai bani. Ţis superior în toate. Da, aşa i-am spus căpitanului Climescu, am pus pe roate noaptea întreagă afaceri, plănuind să începem exploatarea unor băi noi, cu mult aur. Asta e versiunea mea şi a ta. — Unde-i mina de aur? — Bună întrebare! Încă nu ştiu. L-am tras de limbă pe holoangherul acela prăpădit până a crăpat în labele mele, a murit dar n-a spus nimic. Uite aurul! Carabonc răsturnă pe măsuţă bulgăraşii. I-a cules cu mâna, filonul există, e tânăr şi puternic, o să-l găsim, şi atunci o să ai castel unde vrei, ai să descoperi, sau ai să cumperi câte galaxii vei dori, iar eu o să merg la Paris, sau mai bine la Oslo, la doctorul Katz care o să-mi scoată plumbul din creier şi are să-mi aşeze alt ochi în locul celui ce mi l-a spart omul tău. — Nu-l cunosc pe cel ce ţi-a spart ochiul, făcu Halalaie. Figura hidoasă a lui Carabonc se luminase, se îmblânzise neverosimil. Pentru el a scăpa de durerile de cap şi a-şi pune un ochi nou, chiar de sticlă, însemna desigur mai mult decât pentru Halalaie a stăpâni o galaxie sau un castel. Seniorul, în jumătatea sa prăpăstioasă şi hazardată, luase o decizie, cealaltă jumătate ezita. Ca şi Carabonc (juma popă, juma prof), Halalaie era şi el alcătuit din două, dacă nu chiar din trei... jumătăţi. — Eşti un asasin, îi zise lui Carabonc. — Şi tu! Mai întâi ţi-ai ucis tatăl, iar apoi m-ai omorât pe mine. Fiindcă, de fapt, m-ai omorât! — Nu vorbi! Îi voi spune căpitanului Climescu totul. — Ce ai avea de câştigat? Carabonc, acum, aproape că torcea, însă nu ca o pisică, mai curând ca un tigru, dacă tigrii torc... Eu, spuse cârciumarul, mă duc la ocnă, bine, iar pe tine, cineva care mi-e credincios, are să te-njunghie când ai să dormi la Florica, nevasta lui Gurguzan, sau la Flavia, dama lui Miky Lotu. 390

— Nu te preface că ai şti multe! Astea-s bârfe! Iar ţie, Carabonc, nimeni nu-ţi poate fi credincios. Nici un om de pe lumea asta şi nici de pe altă lume! — Eu îţi ofer un castel şi câte galaxii vrei. Nu-ţi cer decât un doctor bun. Am nevoie de ochiul stâng! — Ceri mult! Cum descoperim zăcământul acela de aur? — Senior, eşti prost sau te prefaci? Halalaie nu răspunse. Gândea. Probabil că hipnotizatorii, când îşi dirijează victimele, privesc cu un singur ochi. Oare de ce ţine ipochimenul ăsta să-şi recapete ochiul stâng? Cu doi ochi ar avea mai puţină putere! N-ai citit cărţi? urmă Carabonc. Eu am citit, înainte de a fi chior. O să căutăm. Şi ai să aduci un poliţist, unul particular, din Bucureşti, să caute şi el. Aşa vei face, senior, fiindcă aşa trebuie. Iar dacă poliţistul descoperă el filonul, am eu grijă de el! Halalaie simţi că foarte greu se poate lupta cu acest Carabonc, de fapt cu destinul. Recapitulând mai târziu ceea ce făcuse, Halalaie se convinse că, într-adevăr, cu singuru-i ochi, Carabonc îl supusese voinţei sale. Şi iată ce făcu seniorul. Deschise o uşă atât de secretă că bătea la vedere, aşa cum existau multe uşi în casele din oraş, „micul Eldorado”, bântuit de duhi.il metalului galben. Făcu acest lucru deşi îşi zicea întruna că se dă de bună voie pe mâna asasinului cu un singur ochi, că mişcările sale sunt incredibile, inutile, prosteşti. Poate şi Carabonc se mirase, însă nici un geniu al psihologiei, sau toate geniile la un loc, fiindcă există o grămadă, n-ar fi putut surprinde cine ştie ce schimbare pe acea mască de Frankenştein, – şi astfel, pătrunzând ei doi în camera secretă, seniorul îşi arătă o parte din comori omului pe care-l detesta. — Spui că aş avea nevoie de aur! ridică glasul, cât mai dispreţuitor, şi bărbia, cu smocul de păr ascuţit pe care-l cultiva cu precauţiune, se semeţi, fiindcă vitrinele de cristal, ce adăposteau colecţiile sale de piese rare, îi dăduseră curaj. — Eu nu am nevoie de aurul tău nenorocit, Carabonc! Ia priveşte aici, juma popă, juma prof! 391

Carabonc nu răspunse dar începu să clatine din cap a negaţie, la început imperceptibil, apoi din ce în ce mai energic. — Cască ochiul! izbucni furios Halalaie. Uite aici o secure de pe vremea agatârşilor, dezgropată la Tufalău. Nu pentru tăiat lemne, că e din ciur curat. Britich Museum of London mi-ar oferi oricând pe ea zeci de mii de lire sterline. Tăcând, Carabonc clătina din cap, ca un mecanism. — Uite o monedă veche de mii de ani, uite ce scrie pe semicerc: Sarmis Bazil, a fost bătută sub regele Sarmis, valorează o avere, două averi, e cadoul unui conte a cărui fiică mi-a fost logodnică, am spart logodna însă cadoul nu lam înapoiat, atât de ticălos am ştiut să fiu, ha, ha!, iar banul de alături provine de la monetăria din Tarnis, dacă vrei să afli. Uite dincoace o bijuterie feniciană, acel şir de inele legate, e din secolul cinci înainte de Hristos, omule, iar mai încolo e o arrugia, daltă de pe vremea romanilor, ce e drept nu din aur, dar cu ajutorul unor asemenea scule strămoşii noştri îşi croiau drum prin piatră şi au săpat galeriile de la Cetatea Mică şi... inelul cu piatră neagră se spune că a făcut parte din tezaurul lui Attila... Seniorul respiră adânc, îşi şterse fruntea. Continuă să vorbească iute, ca într-un delir: în mijlocul vitrinei e un şekel, prima monedă de aur din lume, din Babylon, turnată în metal preţios extras la Ophir de către sclavii Thuschi, acum nu se ştie câte milenii. Carabonc! De ce-ţi legeni întruna frumuseţea aia de cap? Cârciumarul vorbi iarăşi neaşteptat de blând ca şi cum sar fi adresat unui copil neascultător. — Cine mai ştie despre aceste comori, senior? Multă lume? — Numai câţiva. Printre ei şi prietenul meu Şorban. De ce întrebi? — Nu ţi-e frică? Într-o noapte am să fur totul. Şi am să te ucid! — Nu mă tem de tine, Carabonc! — Eşti bolnav, senior Halalaie, foarte bolnav... Tăcu, îşi trecu palma peste gaura în care fusese cândva un ochi. Dar şi eu sunt bolnav, amândoi suntem bolnavi de aur şi-mi pare bine să constat, acuma mi-s sigur, că facem târgul – cât 392

priveşte nimicurile pe care le doseşti în odaia asta, cu ele nuţi poţi clădi castele, nici să cumperi universuri, pe mine nu mă duci, eu cunosc, eu am citit cărţi, securea agatârşă de care eşti fălos e numa o imitaţie, la fel şi dalta romană, iar şekelul nu e decât o minciună şi încă una mică, nu ştie nime cum arată un şekel! Banul regelui Sarmis ţi l-a confecţionat Măcimăciucă falsificatorul şi numa inelele legate au ceva preţ, dar numai cât să plăteşti câteva ospeţe... Cel mai de preţ obiect din soba asta, e pictura aia şi Carabonc arătă cu degetul un tablou ce-l reprezenta pe călăreţul negru pe armăsarul său argintiu. Cine-i pictorul? — Nu prea ştiu, răspunse evaziv Halalaie. Eşti în stare să apreciezi culorile cu un singur ochi? — Şi de ce ţii ascunsă aici pictura? — Nu ştiu, făcu seniorul. Din punctul meu de vedere nu are vreun preţ deosebit. Ce te-a apucat? — Parcă-l cunosc pe călăreţ... Unde l-am mai văzut? — Cine ştie! Să ieşim de aici! Halalaie zăvorî uşa, în vreme ce Carabonc mârâia. — Ai nevoie de aur mult, senior! Ce ţii în camera aia, e fleac. Mă vei asculta. Pe măsură ce cuvintele deveneau poruncitoare, glasul cârciumarului se făcea tânguios. Eşti nebun, senior, ai într-adevăr mare nevoie de un castel şi de o galaxie, iar ca să intri în stăpânirea lor îţi trebuie aur, un morman de aur... Ajunseră în vestibul unde, instalat într-un jilţ, fumând, aştepta bătrânul căpitan de jindari Climescu. Până să ajungă la actuala existenţă tihnită, trecuse prin toate, chiar şi prin puşcărie şi fusese bărdaş, pârgar, artificier, hocman, sergent de stradă, avansat plutonier, ajuns în cele din urmă căpitan datorită unor împrejurări favorabile. Părea că adormise, nici nu mişcă la apariţia celor doi. Purta cu el sabia, fără a fi obligat. Cândva, pe când făcea pe artificierul, o galerie se surpase peste el, de unde rămăsese cu nişte ticuri nervoase, La fereastră, de asemenea trăgând din ţigaretă, în picioare, neclintit, aştepta un civil scund, subţire, spilcuit, duhnind a parfumuri, cu mutra uşor turtită, cu o claie dreptunghiulară 393

de păr aducând a cărămidă. Iscodea cu nişte ochi minusculi şi, pesemne, răi. Deodată, căpitanul Climescu prinse viaţă, efectuă una din cumplitele sale strâmbături ce trebuiau interpretate drept zâmbete. — Dumnealui, zise, îi domnul comisar de poliţie Beniamin Cornea, din Bucureşti, a fost detaşat la noi, se simţea lipsa. E fratele marelui criminalist Maximilian Cornea, spaima bandiţilor. — No şi ce! făcu înţepat seniorul, parodiind accentul rural al jandarmului. Nu-l cunosc nici pe el, nici pe frate-so, că nor venit să mi se prezinte! — Domnul Beniamin se află numai de două zile în oraş, mormăi conciliant Climescu. — Două zile înseamnă foarte mult, domnule căpitan! Avea timp din belşug să vină la mine! — În ce scop? întrebă glacial noul comisar. — Ca să-ţi văd mutra! Privirea poliţistului îl măsură cu dispreţ pe Halalaie care era mult mai voinic şi mai înalt cu un cap. — Şi nu mai face, urmă seniorul, aici în ţinutul nostru, pe marele detectiv britanic! Nu ţine, băiete, n-are să-ţi meargă! Cum spuneai că te chemă? Cornea nu catadixi să răspundă, dar pe figura lui plată părul-cărămidă păru să ia foc. Căpitane Climescu, nu l-ai prevenit în privinţa asta, că n-are să-i meargă? Aici, la noi, în ţinutul nostru deosebit! De ce nu l-ai pus la curent? Climescu tuşi încurcat, două rictusuri îi tăiară faţa. Vorbi greu. — Suntem în misiune oficială, domnule Iulian. A fost ucis un om... — Am aflat înaintea dumitale. I-am exprimat regretul meu lui Carabonc. Mai este ceva? — Carabonc a declarat că ar fi petrecut întreaga noapte cu dumneavoastră, urmă domol Climescu, ţinând mâna pe sabia sa arhaică în timp ce comisarul Cornea răsfoia un carnet. — Aşa e. Corespunde adevărului, rosti seniorul. 394

— De la ce oră, la ce oră? întrebă Cornea, fără a-şi ridica privirea. — Ce naiba mai este şi asta? Îndrăzneşti a-mi lua un interogatoriu? — Simple întrebări. Interogatoriul abia urmează. — Ştii ce? Tunde-o din casa mea până nu mă înfurii! Beniamin Cornea, comisarul mărunţel (ciudată nepotrivire; dacă era fratele lui Maximilian Cornea, un munte de om, ar fi trebuit să fie ceva mai răsărit), deci acest Beniamin făcu un pas mic pe măsura staturii sale, ciocăni rar cu degetul în carneţelul desigur plin de enigme. — Carabonc Gheorghe, poreclit Surdu (de ce nu „Chioru”?), pe baza „urmelor concretizate prin sunete şi diverse stări”, a „dactilogramelor bideltice elipsoidale”, folosind metoda „amestecului negativelor”, în baza unor mărturii şi a constatărilor, pe baza dreptului pe care ni-l conferă legea, te arestez sub acuzaţia de crimă de omor. Vei fi interogat separat, ai dreptul să-ţi angajezi unul sau mai mulţi advocaţi. Căpitanul Climescu asculta siderat, nu-l impresiona cine ştie ce arestarea lui Carabonc, cât „metodele” folosite de poliţistul bucureştean. Acesta întoarse o filă din carneţel. — Halalaie Iulian Voicu, în conformitate cu prevederile Codului Penal cu privire la complicitate la crimă şi mărturie falsă, te arestez. Vei fi supus unui interogatoriu separat, ai dreptul să-ţi angajezi apărători. — Încă nu s-a născut în oraşul ăsta omul care să mă aresteze! răcni nebun de furie seniorul. — Nu m-am născut în oraşul ăsta, răspunse la obiect poliţistul şi Halalaie privi buimac ochiul revolverului ce răsărise pe neaşteptate în lăbuţa lui Beniamin Cornea. Pe neaşteptate, împotriva aşteptărilor, Halalaie se linişti. Nu din cauza revolverului. Pur şi simplu pentru el prezentul se topi. În existenţa lui interveni un moment al „necruţătoarelor miracole”. Ca un avertisment, ca o presimţire, prin faţa lui fulgerară nişte ochi verzi punctaţi de steluţe galbene. Ochi de femeie, 395

ochi de lynx? Seniorul traversă acel straniu vertige când ţi se pare că retrăieşti ceva de demult, ceva legat de poveşti pe care nu le cunoştea, şi totuşi parcă le cunoştea, ele veneau de departe, urcau de departe, se perindau neîncetat, ivinduse şi dispărând, ca şi râul Cerdava în veşnică mişcare, perpetuă schimbare.

TREI Nişte înaintaşi de-ai lui Terentius Neptunalis, povestea e neclară însă romantică în neclaritatea ei, navigatori şi negustori, şi-au tăiat drum pe mare, au urcat muntele Pangaios, au străbătut văile Strymon şi Vardar, au trecut Dunărea, urcând apoi pe Jiu, către albia râului Maris – Mureşul – conducându-se după nişte însemnări atribuite regelui Darius Histapes. Aur căutau, însă echipajul fenician al liburnei Thassa, capturată de la romani, echipajul aflat pe aceste meleaguri în acelaşi nobil scop – aurul – i-a măcelărit pe concurenţi în treacăt, însă cu sârg, aşa cum cere bunul spirit negustoresc. De bună seamă cineva a scăpat, altfel neamul lui Neptunalis s-ar fi stins atunci iar autorul acestor pagini n-ar mai fi avut ocazia de a face comentarii cu privire la destinul lui Terentius Neptunalis care a murit de tânăr, tot din cauza aurului. Tatăl său, Claudio Neptunalis, descindea din Genoa, iar mama, Sossia, o frumoasă agatârşă pe care a cumpărat-o de la părinţii ei de undeva din nord şi a iubit-o la Chybe, a rămas aici, iar când Legiunea a 13-a Gemina a pătruns în Dacia Apulensis, copil încă, Terentius scotea alături de alţii ca el bolovanii auriferi din galeriile de la Ampelum iar tatăl său, damnatione ad metalla, spărgea cu grele ciocane roca, biciuit de un decurion ce îndeplinea acolo la mină funcţia de supraveghetor. Printr-o hotărâre a lui Verus Scaunrianus, procurator aurariorum, Claudio Neptunalis, bătrânul, a fost eliberat şi, 396

fiind om cu învăţătură, el ocupă diferite funcţii, cca mai înaltă fiind aceea de tabularius, archivar la administraţia minelor de la Alburnus Maior, Roşia Montană, deci. Fiul, tânărul Terentius, având şi el aplicaţiune pentru învăţătură – scria chiar şi poeme de dragoste, nefericitul – s-a pomenit verna ab instrumentis tabularionum – contabil – şi a fost martor al construcţiei apeductului de la Ampelum – Zlatna – socotind banii de cheltuială pentru această lucrare, făcând aritmetică între iambi şi alexandrini. Într-o îmbietoare după-amiază Terentius Neptunalis intră în birtul lui Eutropius, frecventat mai ales de militari şi ceru o cupă de vin negru, indigen. În sufletul său delicat pătrunsese o teamă şi ar fi vrut să se consulte cu amicii săi Caius Hermias şi Lucius Salvianus, amândoi ofiţeri ai Legiunii Gemina, însă aceştia nu se înfăţişară la locul de întâlnire şi Terentius rămase singur, privind şirul de amfore mari întunecate, cu încrustaţii ce reprezentau păsări, cai, iar pe una crezu că desluşeşte semnul cometei, care nu-i plăcu. Tânărului îi era frică, azi trebuia s-o vadă pe Faustina, iar tatăl acesteia, puternicul duumvir Fascinus, ameninţase că de nu se va pune capăt acestui amor nepotrivit, va lua măsuri. Se pare că îndrăgostiţii au avut totdeauna mari probleme. Amorezatul contabil aruncă pe tejghea un sestert de argint cu chipul glorios al lui Traiano Augustus Germanicus Dacicus şi, uşor ameţit, ieşi în zăduful de-afară. Curajul său nu se ridica la înălţimea iubirii, el decise să renunţe la Faustina, în schimb va compune un poem – slabă consolare! – dar pentru o asemenea îndeletnicire avea nevoie de singurătate, aşa că, pe nesimţite, tot îngânând ritmuri, se trezi afară din urbe, pe o vale îngustă unde nu mai călcase niciodată, valea Cerdavei. La apusul soarelui Terentius se mai afla departe de cetate, rezemat de o stâncă subţire ce mai păstra fierbinţeala amurgului, privind apa verde, scânteietoare ce se zbătea la picioarele sale. Poemul de adio îl şi avea sub tâmplă, transcriindu-l poate îl va face să parvină sub privirile dulci ale Faustinei, era, 397

bineînţeles, o elegie, dar şi un astfel de gest nu era chiar lipsit de pericole, tatăl fecioarei se arătase necruţător şi ar fi fost în stare de orice, chiar şi să-l deporteze în Erythrea. Mai bine va trimite stihurile sale la Roma, cu cel dintâi curier, prietenului său Sibolla, filozoful şi oratorul care a ajuns celebru şi poate că astfel, indirect, Faustina. Îi va afla marea jale. Poetul suspină, privi melancolic apa şi îngheţă! Apa, râul Cerdava, curgea în sus! Ochii negri ai fiului agatârşei Sossia şi ai lui Claudio, se măriră, abia mai încăpeau în orbite ăi pentru moment din minte îi zburară stihurile dedicate Faustinei. Râul curgea în sus. Terentius fu atât de înspăimântat de fenomenul în care el dezluşea o voinţă, un mesaj al zeilor, încât goni dintr-acolo ca urmărit de războinicii bastarnici, şi reveni în acel inexplicabil loc, pe valea Cerdavei, abia peste câtva timp, însoţit de prietenii săi ofiţerii Caius şi Lucius care îşi bătură joc de el fiindcă râul curgea normal, în jos, şi se ospătară şi băură vin şi nici măcar mai târziu când deşertară ulcioarele apa nu-şi schimbă cursul, doar dispoziţia militarilor se schimba din ce în ce, ei făceau un haz nebun, iar seara povestiră în cetate şi Terentius avu neplăceri cu subprocuratorul, fiindcă un verna ab instrumentis tabularionum trebuie să fie un om lucid, cu gândul numai la cifre, nu e permis să-şi plimbe capul prin nori şi să aibă viziuni, fără decât numa poate dacă-i nebun şi din pricina asta se iscă o gâlceavă între poet şi amicii săi ofiţerii, dar până la urmă se împăcară, tot la cârciuma lui Eutropius şi contabilul uită, uită apa care curge în sus şi vai, începu s-o uite şi pe Faustina şi nu mai compuse poeme, deveni un funcţionar conştiincios plătit cu patru mii de monede pe an. Până ce într-o noapte visă iar. Revăzu râul ce curge în sus şi câtva timp rămase nelămurit, nemaifiind în stare să despartă visul de realitate, iar curajul de a merge iar în locul acela vrăjitoresc nu-l avea şi numai datorită unei femei, Annia, el reveni după câtva timp pe apa Cerdavei.

398

Annia nu locuia la Ampelum, ea era o munteancă şi intra în oraş călare pe un căluţ mărunt şi îndesat ca un cocean. Annia aducea, pentru vânzare, afine, frăguţe. Terentius Neptunalis cumpără o cană cu frăguţe şi supse încetişor boabele mărunte, aromate, acolo în piaţă, uimit de ochii albaştri ai fetei, atras de părul ei lung, întunecat, împletit în cozi grele, şi a tot privit-o până ce tânăra se răsti la el: — Mai ia-ţi picioarele în spinare, streine! Cam aşa încep uneori marile iubiri, cu o trimitere la dracu, iar Terentius gândi: „Strein? Eu, care în ţara asta m-am născut?” şi traversă către dugheana lui Avianus, un fabri aurari pe care-l cunoştea şi cumpără de la el nişte cercei de argint. Ciudat, Annia acceptă cerceii şi, după câteva zile, când coborî iar la oraş îi purta la urechi, şi-i întinse lui Terentius o cană de lut cu ceva licoare neagră, amăruie, îndulcită numai cât trebuie cu miere şi care ţi se urca iute la cap. Terentius mai întâi crezu că munteanca l-a otrăvit, dar când îşi reveni, în iarbă, afară din cetate, Annia râdea de el. Din plimbare în plimbare ei doi ajunseră tot mai departe, chiar până în locul Unde lui i se năzărise că râul curge în sus, însă şi acum apa tumultuoasă, limpede totuşi, venea cuminte către vale şi Terentius ezită dacă să-i povestească fetei ce zărise el cândva. Îi povesti totuşi. Annia rămase gravă, ea care râdea atâta, din orice, ochii i se îngustară, rămaseră subţiri şi-i răspunse, vorbind parcă în taină, că faptul e bine cunoscut în aşezările din munţi. Erau ei doi acolo, singuri, nu chiar singuri de tot, o furtună se pregătea, la o cotitură în formă de S, dublă cotitură, râul se tulbură, nori negri cu tiv purpuriu îşi întinseră cohortele deasupra văii şi tunetul dădu de veste. Începu o ploaie oblică, prevestitoare de bine, de rău? Annia şi cu Terentius se refugiară într-o văgăună, o deschizătură în stâncă, unde era cald şi ploaia nu-i ajungea, el descheie stângaci cojocelul fetei şi, cam bâlbâindu-se, îi promise o haină frumoasă lucrată la cel mai iscusit fabri tignuari şi nu 399

se ştie cum lunga şi alba cămaşă a Anniei lunecă de pe umerii, de pe sânii ei, iar când Terentius o îmbrăţişă fata râse iar şi-i spuse că va fi cam greu s-o învingă fiindcă e voinică şi dodoloaţă, dar încetul cu încetul se dădu învinsă şi mai târziu când, parcă ruşinată, îi întoarse spatele alb, Terentius văzu în sclipirea fulgerelor, pe umerii frumoşi, pe şolduri, firişoare subţiri, galbene şi înţelese, sau ghici că Annia şi cu el se îmbrăţişaseră pe aur. Furtuna se încleştă, se descleştă, se duse, şi-n gura văgăunii, tăcută acum, Annia ridică braţul, iar Terentius văzu cum, răsucindu-se şi răscolindu-se în adâncuri, Cerdava curge în sus... Terentius Neptunalis porni iar pe valea Cerdavei, către văgăuna dragostei şi a aurului, împreună cu prietenii lui, ofiţerii. Caius îl tachina fără încetare, fiindcă aşa era Caius, cam flecar, deşi nu rău la suflet, ba în legătură cu pretinsa comoară, ba în legătură cu Annia; Terentius comisese nedibăcia de a povesti prea mult. Celălalt ofiţer, Lucius, mai tăcut, se exersa pe drum înfigând în trunchiurile copacilor o suliţă uşoară, el era campion vestit şi câştigase întreceri pe întreaga Legiune iar acum spera să se întoarcă în cetate dacă nu cu aur, cel puţin cu o căprioară ce s-ar fi ivit în bătaia armei sale şuierătoare. Dar nu o căprioară ci un lynx, pitit printre ramuri, îi aştepta. Suliţa, aruncată cu forţă şi precizie, sfărâmă coastele, ieşind prin cealaltă parte. Urlând, văitându-se, tânguindu-se de moarte, uriaşa pisică galbenă se prăbuşi din creangă în creangă încercând încă să se mai agaţe cu ghearele, iar când ajunse jos se mai zbătu stropind ferigile cu sânge negru şi izbind pământul cu puternica-i coadă groasă, scurtă, cu un fel de măciulie întunecată la capăt. Caius observă, caustic, că de astă dată îndemânarea campionului fusese de prisos, frumosul, elasticul animal al pădurii nu trebuia ucis, Lucius se mulţumi să răspundă, mândru, că, de nu-l răpunea, lynxul i-ar fi atacat zvârlinduse fulgerător din copac, Caius îl contrazise în timp ce Terentius privind puţin înfricoşat cum mai zvâcnesc muşchii 400

pisicii galbene, pătate, parcă vie şi în moarte, se întreba cum ar fi posibil să descrie toate acestea în stihuri. Ar fi trebuit să-şi adreseze o altă întrebare! Întâmplarea cu lynxul ar fi trebuit să-l avertizeze, dar se încredea pe deplin în prietenii săi şi merseră mai departe pururi, iar amurgul îi întâmpină la înapoiere mult mai bogaţi decât. la ducere, găsiseră cu adevărat aur, Terentius nu-i păcălise, găsiseră grăunţe mari, galbene, grele, şi deodată, încercând să nimerească un fag, Lucius Salvianus, ofiţer al Legiunii a 13-a Gemina şi campion la aruncatul discului şi suliţei, greşi ţinta şi arma se înfipse în ceafa lui Terentius care mergea în faţă, naivul. Suliţa străbătu gâtul, sfărâmând mărul lui Adam şi fiul lui Claudio şi al Sossiei şi iubitul Anniei se prăbuşi horcăind fără a mai apuca să facă un semn către zei, munţii căzură peste el şi el se duse, mă întreb dacă înţelegând ce s-a întâmplat şi, tot mă întreb, dacă mai având puterea de a spera că va ajunge în apropierea lui Jupiter, unde îi va fi bine. Caius cel vorbăreţ puse o întrebare aspră. — De ce l-ai răpus pe prietenul nostru? Lucius îi răspunse: — A fost o greşeală, eu am ţintit copacul. — Minţi, Lucius! Campionul rânji cu dispreţ. — Eşti un neghiob, Caius! Aurul împărţit numai în doi cântăreşte mai greu! — Prietenia e mai presus de aur, ticălosule! şi Caius smulse din trupul lui Terentius suliţa. Lucius cel puternic se sperie, răcni. — Ce doreşti, Caius? Rămâi unde eşti! Şi lasă jos suliţa! E a mea! Caius scrâşni iar: „Ticălosule!” şi azvârli, dar cum el nu era un campion, arma şuieră pe lângă grumazul lui Lucius şi zbură undeva. Cei dor ofiţeri, prieteni un minut înainte, se încăierară sălbatec, Lucius era mai voinic, Caius mai agil, îşi pricinuiră răni multe, căzu întunericul, ei încă se mai băteau, înfricoşaţi ambii, stropiţi de sânge şi într-o ultimă 401

disperată sforţare se împinseră unul pe altul într-o neagră prăpastie unde nu-i mai scoase nimeni niciodată. Ce a rămas? Amintirea unei iubiri într-o seară furtunoasă când Cerdava curgea în sus fiindcă, îmi zic, pântecul Anniei va fi rodit, iar urmaşii muntencei cu ochi albaştri şi ai lui Terentius Neptunalis, poetul, vor fi trăit şi se vor fi înmulţit şi ei se află printre noi, dacă nu cumva suntem chiar noi. Şi a rămas ţinutul acela etern şi miraculos tăiat de râul ce curge câteodată în sus...

PATRU Seniorul Halalaie tresări: făcuse saltul către prezent. Era sub arest! El! Cei doi advocaţi, dl. Pepe Ionescu, al lui Halalaie şi Theodor Csaky, al jupânului Carabonc, amici sau inamici după cum le dictau interesele lor de barou, în cazul de faţă foarte amici – se întruniră la „Urangutanul”, cel mai de vază local al seniorului H., şi între bere rece, măduvioară, raci, friptură, vin roşu, puseră la punct cu „neglijent” lux de amănunte orariul nopţii de pomină când jupânul Carabonc îl lichidase pe nefericitul holoangăr, iar Iulian Voicu Halalaie, în mare vervă de joc, de jocuri, trecuse de la masa de biliard la poker, ajungând pe la miezul de noapte în patul aţâţătoarei Florica, nevasta lui Gurguzan, pădurarul şef al seniorului aflat în rod de inspecţie departe în munţi. Pentru ca pe la două ale nopţii, ne referim la acelaşi Halalaie, să ciocănească discret la camera Flaviei de la hotelul „Fântâna Craiului”. Şansonetista Flavia era, oficial, metresa lui Miki Lotu, un tip lunecos ca şerpii şi de care se temea multă lume. Advocaţii, cunoscând prea bine adevărul cel rău, fuseseră plătiţi spre a-l converti în bine şi, în deplină înţelegere, căutau soluţii. Pepe Ionescu ştia prea bine că în noaptea de 12 mai, începând cu orele şapte ale serii, seniorul H. nu 402

putea fi acasă, aşa cum declarase el, de vreme ce Iulian, după o cină luată împreună, jucase biliard. La rându-i, Csaky, îşi vârâse şi el nasul cel prelung, scotocind. N-a fost greu să afle că pe la şapte seara cârciumarul Carabonc nu mai avea muşterii, iar ceva mai târziu, un amărât deschisese uşa cârciumii, dar, parcă, nu mai ieşise de acolo, în schimb ieşise Carabonc. Aceşti martori, vreo doi, trebuiau învăţaţi ce să spună, iar nevasta cea bigotă a jupânului, trebuia lămurită de asemenea. Frumoasa Florica şi dulcea Flavia nu creau deosebite probleme, gura închisă, discreţia, intrau în sfera micilor lor interese mari. Advocaţii tocmai enumerau mijloacele de convingere, când la masa lor se aşeză, neinvitat, un ins de vârstă incertă, probabil tânăr, deşi avea părul alb-argintiu, cu ochi albaştri, limpezi, candizi. Omul era îmbrăcat cam alandala, dar fruntea înaltă îi conferea nobleţe; era palid, impunător şi frumos prin ceva neclar, căutătorul de aur Toma Milea, cu toate că el afirma despre sine că e doar căutător. Spuse cu glas plăcut: — N-am reuşit să pătrund până în „celula” seniorului Halalaie. Transmiteţi-i că s-a găsit aur la Radfonten, în Transvaal. Mult! Să plecăm acolo, nu mă interesează aurul dar aş vrea să-l însoţesc pe senior în această călătorie. Mă îngrijesc eu de toate, pot. Să nu mai investească seniorul banii aici, aurul acesta îşi pierde însuşirile de cum intri în oraş, se transformă în aramă sau în cine ştie ce. La Radfonten însă... Pepe Ionescu, cu faţa lui albă, necercetată de soare, fiindcă mult timp îşi petrecea prin birouri şi restaurante, acum uşor transpirat de eforturi, lovi cu demnitate masa. — Nu te agita, drăguţă, lumea se uită la noi şi nu-mi place! Vrei să afle şi alţii secretul cu aurul de la Radfonten, să plece toţi acolo? — Dar scrie în gazetă, explică Toma Milea. — Ei, cine le mai citeşte pe toate, vorbi celălalt advocat. E un secret. Dacă eşti cuminte şi ne laşi dracului în pace, mergem noi cu tine la Radfonten şi unde vrei. 403

— Nu-ţi mai bate joc de bietul băiat, interveni moale dl. Pepe. Domnule Milea, prietenul meu Theodor e un glumeţ, îi place să ia oamenii peste picior cu toate că are sufletul blând ca un fluturaş de mai. Adevărul este că noi nu suntem căutători de aur, nici măcar căutători, aşa cum eşti dumneata, suntem simpli jurişti. Iar seniorul Halalaie, sărmanul de el, după cum ştii cred, se află în detenţie. Dacă nu ne deranjezi, poate-l scoatem mai repede din temniţă şiatunci îl convingi personal între patru ochi şi veţi pleca în Africa ori şi mai departe, cu binecuvântarea noastră. Seniorul H. nu se afla în temniţă şi cu atât mai puţin întro celulă murdară cu gratii, gardieni, ploşniţe şi alte cele. Nu mânca pâine mucegăită, uscată, şi nici nu bea apă sălcie dintr-o cană murdară. Nimeni n-ar fi îndrăznit să se poarte în felul acesta cu H., spre nemulţumirea comisarului Beniamin Cornea care trimitea – sau se prefăcea că trimite! – depeşă peste depeşă la Bucureşti. Căpitanul Climescu îl instalase pe seniorul Halalaie într-o cameră „de oaspeţi” a Judecătoriei, într-un uşor arest preventiv, până ce se vor clarifica lucrurile. Pe aici se perindau întruna prietenii seniorului, doi chelnări făceau permanent legătura cu „Foişorul de aur” şi „Urangutanul” aducând gustări şi băutură. — E un mare escandal! zicea în acest moment marele dresor Aboui, mângâindu-şi căţelul preferat, pudelul Sejour. — Da, Ştefane, nu sunt decât o biată victimă, murmură melancolic H., care se simţea excelent în acest rol de victimă. — Şi chiar, nu ţi-e permis să ieşi? — Ei nu! Cine ar cuteza să mă oprească? Dar, înţelegi tu, prefer să nu prea mă mişc de aici, vreau să trezesc indignarea acestei momâi degerate care se numeşte opinia publică. Seniorul mestecă un pişcot, adăugând: De altfel, mai şi ies, incognito... — Opinia publică e de partea ta! — Nu-mi fac iluzii. Opinia publică e de partea celor puternici, omul trebuie să fie dur, iar eu nu-s decât un biet visător. Visător! Nu trebuie să scapi din mână biciul, eu ce 404

fac? În tinereţe m-am pasionat de cercetări ştiinţifice iar acum am o lunetă şi un telescop şi discut filozofie matematică, de există aşa ceva, cu Şorban. A fost la mine, cu mutra lui bleagă, Şorban-savantul, şi ce crezi că a spus? Calculele sale demonstrează imposibilitatea ca eu să-mi fi petrecut noaptea discutând afaceri cu cârciumarul Carabonc. Dar calculele tale – i-am răspuns – sunt numai nişte abstracţiuni, iar tu un visător ca şi mine, de-aia nu te ţin de rău, – iar adevărul cumplit al vieţii..., iar el: Nu ridica tu glasul către mine, adevărul vieţii nu mă atinge şi schema asta am întocmit-o numai spre propria mea satisfacţie, priveşte, curba din stânga eşti tu, ba nu, Carabonc, iar zigzag-ul aparent paralel, te reprezintă, examinează, te rog, aceste imposibile puncte de intersecţie. — Ah, dementul, murmură Ştefan Aboui. — Asta e, că nu-i chiar dement definitiv. Are uneori idei geniale. — Deci, a desenat o schemă? întrebă Aboui, servindu-se cu liqueur dulce, căci el nu bea niciodată „băuturi bărbăteşti”. — Da, a tot fluturat-o prin faţa ochilor mei, dar nici n-am voit s-o privesc, şi până la urmă nu Şorban s-a înfuriat, ci eu. — Şi dacă o arată noului comisar? Acela e întreg la cap? — Nu ştiu, dar Şorban n-o arată nimănui. El este un campion al zădărniciei, cam ca şi mine, cam ca şi unul Toma Milea. Toţi căutăm, dar nu ştim prea exact ce. Fluturând o pălărie fistichie Pepe Ionescu deschise larg uşa ca să-i încapă burdihanul, aruncă o privire pofticioasă asupra bunătăţilor de pe mesuţe. — Salutare, salutare! Aşa detenţiune mai zic şi eu! Nici nu văd de ce m-ai angajat să te scot de aici, senior, când văd că ai de toate, bănuiesc că. şi blonde! — Da, halbe blonde am! Serveşte-te! După ce dresorul Aboui, om fin, se retrase, Halalaie lămuri chestiunea. — Nici nu te-am angajat să mă scoţi de aici, Pepe! Dar de ce eşti aşa de alb? 405

— Toată lumea-mi pune aceeaşi întrebare. Lasă. Ce ziceai? — Nu trebuie să mă scoţi de aici tu, alta e problema. — Ar trebui s-o tratezi mai serios, afurisitul de comisar bucureştean nu se teme de Dumnezeu! Şi nici măcar nu te iubeşte: Advocatul, înfulecând de-a valma din tot ce se găsea acolo şi stropindu-şi gâtlejul, extrase din unul din buzunare un notes gros şi jegos în care se aflau adunate toate mizeriile acestei lumi sau, măcar, o bună parte din ele şi dădu citire, rar şi răspicat „orariului” întocmit la „Urangutanul” împreună cu amicul şi inamicul său Theodor. Seniorul H. află acum, uşor contrariat, cam ce făcuse sau nu făcuse el în aşa zisa noapte petrecută cu jupânul Carabonc. — Mă, Pepe, nu mă mai plictisi cu prostiile astea, pe comisarul acela mititel eu îl acopăr c-o flegmă oricând doresc. Mie mi-ar trebui un poliţist particular isteţ, discret, invizibil, şi care să nu fie de pe aceste meleaguri, cu cât mai de departe, cu atât mai bine. Meticulos, dl. Pepe şterse cu şerveţelul buzele-i groase, meditând încruntat. — Iulian, tu eşti bolnav! — Toţi suntem foarte bolnavi, Pepe, unii bolnavi de aur, alţii din motive necunoscute, îl cită fără voie Halalaie pe Carabonc. De ce dracu, totuşi, eşti aşa de alb, n-ai cumva gălbinare? Da, am nevoie de un detectiv bun, tânăr, ager, descurcăreţ. — Iar eu îţi spun că mai întâi ai nevoie de noroc cu carul ca să ieşi cu bine din rahatul în care te-ai băgat. La ce ţi-e necesar un detectiv? — Am să-ţi spun, că oricum se află. Trebuie să cunosc cine este nefericitul ăla strangulat la cârciuma lui Carabonc şi, mai ales, de unde vine. — Şi la ce-ţi foloseşte? îl contracită Pepe pe senior. — Să zicem, curiozitatea. Am destui bani ca să-mi satisfac orice curiozitate. — Însă nu destui ca să descoperi orice galaxie, rânji Pepe Ionescu. Vrei să afirmi că nu Carabonc l-a omorât pe acela? 406

— Mă mir! Tu ai faimă de om deştept, dar pui întrebări neghioabe, neaşteptat de neghioabe. — Nu-sunt mai rău decât alţii, spuse Pepe, şi faţa lui albă deveni şi mai albă. — Ce alegi, între rău şi neghiob? Nici tu nu ştii. Am destui bani ca să-mi satisfac orice curiozitate. — Nu destui ca să angajezi un mare advocat, nu un nemernic ca mine, şi nici destui ca să cumperi orice galaxie! — Cum să fie Carabonc asasinul, m-aş asocia eu cu un ucigaş, aşa vezi tu? — Tu, Iulian, te-ai întovărăşi chiar cu diavolul de ţi-ar fi cu trebuinţă, e drept că eu as face la fel, şi nu mai vorbi pe tonul ăsta sincer şi patetic, că nu mă impresionezi. Ce, îţi închipui cumva că eu nu am personalitate? Foarte bine, eu, conştient că mint, am să pledez pentru nevinovăţia ta, şi atunci voi avea nevoie de patos, iar Theodor are să demonstreze fir cu fir că frumosul Carabonc e un înger şi a îngurgitat toată viaţa numai pască, şi numai fiindcă suntem orbi nu-i vedem nimbul, bun, asta nu înseamnă să renunţăm la părerile noastre personale. Să nu mă mai jigneşti... — Promit... Dar eşti atât de alb! rosti duios seniorul H. Cu ce te-am jignit? — Vrei un detectiv? Perfect! Agenţia Lăzău îţi spune ceva? Sau te temi că ăia-s prea tipicari. Preferi agenţia „Bak and Company?” — Mi-e tot una. Dar prefer cea dintâi, cunosc toate limbile din lume în afară de engleză. Să fie cât mai repede. Ai mâncat? Ai băut? Te-ai bârnit? Acesta o un cuvânt al lui Şorban... Mă bucur. Când pleci, trimite-mi servitorul! Obrazul de hârtie al lui Pope deveni străveziu, el se ridică suprimând cuvintele de indignare, asta e, asta e soarta ingrată a advocatului, să îndure, pentru un mic câştig, orice umilinţă. Se retiră ca o broască ţestoasă. „Logofătul” Făt îl anunţă pe stăpânul său că în antecameră aşteaptă căutătorul Toma Milea. Figura seniorului se lumină, totuşi decise: — Da! Omul în buzunarele căruia aurul se transformă în aramă! Asta îmi lipsea! Metafora e frumoasă, dacă ştii ce e o 407

metaforă, dar ce să fac, un astfel de om nu mă interesează azi, poate altă dată, nu mai primesc pe nimeni, sunt bolnav, fă un pic de foc, trage perdelele, adu-mi un ştock mare din cărţile mele preferate şi ia carabina, postează-te la uşă şi împuşcă-l pe cine e căpăţânos. — Chiar să-l împuşc? — Eşti un prost, Făt! Eu să doresc moartea cuiva?! Sperie doar pe cine insistă. Halalaie se întinse în patul moale destinat oaspeţilor de vază ai judecătorului Sebastian, îşi puse ochelarii cu ramă grea din aur din care cauză se îndoia uşor, rama, îşi mângâie barbişonul ascuţit, roşcovan, şi apucă o carte a astronomului Flammarion, adâncindu-se asupra misterelor Universului, din care nu înţelegea mai nimic. După vreo două zile, aducându-i gustarea în aceeaşi cameră de oaspeţi „logofătul” Făt îl înştiinţă pe senior că în antecameră aşteaptă dl. Pepe (Halalaie se strâmbă), căutătorul Toma Milea (H. zâmbi), dumnealui domnul Miki Lotu (H. se sperie) şi chiar o doamnă. — Ce fel de doamnă, mă? — N-o cunosc, senior, îşi clătină Făt capul ţuguiat şi întunecat ca un ciot. O doamnă frumoasă! Poartă cizme, pantaloni de călărie roşii ileganţi cum nici n-am văzut la bărbaţii de pe-aici! Comandantul servitorilor îşi duse degetele la buze şi le ţocăi. — Renunţă la gesturi frivole, Făt! ordonă H. şi las-o pe doamna la urmă, să mai aştepte. Dacă e o doamnă... eu cât n-am aşteptat după o doamnă adevărată! Să intre domnul Lotu! Fiindu-i teamă de acest delicat şi politicos bandit, faţă de care se simţea cu musca pe căciulă, seniorul H. îşi luă avânt şi curaj, decis să înceapă dimineaţa cu ce este mai neplăcut. Desigur, ştiindu-l la strâmtoare, Miki Lotu venea să-l ameninţe, să-l şi şantajeze. Înalta, diafana, feciorelnica Flavia, logodnica lui Lotu, nu făcea o mare taină din amiciţia ei cu seniorul, însă ce este aceea o taină? Iar dacă am sta să luăm în seamă toate înfăţişările unei femei, îl chiar iubea pe 408

acest Iulian, şi naiv, şi prostănac, şi deştept uneori, fiind însă obligată să i se supună lui Miki Lotu datorită unor tenebroase motive, poveste veche de când lumea şi de altfel seniorul H., atât de generos, în principiu, n-avea nimic împotrivă ca Flavia să rămână a lui Lotu şi ar fi fost cu totul împotrivă ca talentata şansonetistă să devină o permanenţă a sa... Vizita lui Lotu, înrăit escroc – dar dacă nu era chiar aşa? – îl lăsă descumpănit pe H. Acest Miki avea faţa blajină ca o chiftea, din umerii strimţi atârnau mâinile subţiri, fără urmă de musculatură, iar degetele subţiri şi lungi nu deveneau îndemânatice decât la jocurile de cărţi. Eleganţa lui Lotu, deşi de rang, părea sumbră, ai fi zis că e permanent în doliu, nimeni nu bănuia în oraşul de aur că el purta uniforma cartoforilor şi trişorilor ce invadaseră Far-Westul. O făcea oare cu bună ştiinţă, sau din instinct? Venise, explică Miki Lotu, într-o simplă vizită de curtoazie, pentru a-i oferi seniorului tot ajutorul, de care ar avea, eventual, nevoie. — Noi, stâlpii oraşului, se exprimă fragilul sugrumător, trebuie să ne sprijinim, şi la bine şi la rău altfel se dărâmă şandramaua! Ce fel de stâlp al oraşului mai poate fi şi acest ticălos migălos, gândea seniorul, abia mascându-şi repulsia şi totodată un mare suspin de uşurare: se aşteptase ca slăbănogul de Miki Lotu să scoată de undeva nişte pistoale grele – apropo de Flavia. Nu, nici un fel de ameninţare, conversaţie potolită despre nimic. Alarmat de atmosfera prea blândă din cameră, „logofătul” Făt îşi vârî capul ca un ciot negru prin deschizătura uşii. — Porunciţi! — Nimic, îşi roti Halalaie o privire apoasa. Ba da. Serveştel pe domnul Lotu cu o băutură. Ce aţi prefera, domnule Lotu? — Foarte mulţumesc, eu nu beau. — Nici măcar un strop din otrava numită whiski? Pe figura ca o chiftea a lui Milei se lăţi un zâmbet blajin. 409

— Nici măcar... Adăugă, în treacăt: Whisky bea Flavia, scoţian nu american... După ce cartoforul, debil şi ceremonios, îşi luă rămas bun urându-i seniorului H. grabnică rezolvare a tuturor problemelor ce ne plictisesc, H. se adânci în gânduri nu tocmai plăcute. Totul ar fi fost perfect dacă Lotu n-ar fi pomenit numele Flaviei... şi n-ar fi subliniat acel ne. Făt se înfăţişă. — Pe cine primiţi acum senior? Toma Milea e foarte insistent. — Ia carabina şi pune-i pe goană pe toţi! urlă H. — Foarte bine, iau carabina. Foarte bine, trag şi în doamna? — În mine n-ai cum să tragi, servitorule! Fără a mai fi invitată, o zveltă femeie blondă cu mari ochi verzi („Doamne! Ochi de fiară... poate de lynx!”), cu faţa atrăgătoare, însă distantă, probabil datorită privirii impenetrabile, femeia ale cărei picioare, datorită cizmelor de călărie, păreau foarte lungi, fiind oricum lungi, îl expedie cu un gest pe Făt, iar acela nu crâcni, şi-l analiză pe senior care se ridicase, intimidat. — Am o taxă foarte mare, spuse femeia. În contrast cu afirmaţia, vocea ei suna duioasă ca o harfă. Halalaie privi încurcat cizmele ei roşii. — Taxă? Pentru ce? Şi cine sunteţi, doamnă? — Flandra Klinkenhagen, detectiv principal al agenţiei Lăzău. Ce s-a întâmplat, domnule Halalaie? Oare nu aţi mai văzut femeie în cizme şi pantalon? Oare nu dumneavoastră aveţi nevoie de un detectiv? — Aşa e! Aţi fost invitată de advocatul meu, dar trebuia să mă prevină, idiotul. — Domnul Pepe – Flandra Klinkenhagen îşi mişcă umerii cu mândrie – ce fel de nume mai e şi ăsta, Pepe, o fi italian – a făcut până acuma antecameră câtă vreme aţi pierdut cu Miki Lotu. Nu vă miraţi, mă aflu de puţin timp aici, dar am aflat multe, poate chiar totul. Nu te mai chiori atâta la picioarele mele, senior, nu sunt decât două! 410

— Doamnă, permite-mi te rog o întrebare de om naiv şi provincial – asta şi sunt. Un detectiv particular, în cazul acesta o detectivă, poartă asupra sa armă? Unde o poartă? Buzele detectivei, vag rujate, se întinseră, c& era acesta, un surâs? — Poartă, domnule, n-are importanţă unde. Arma e necesară, în cazuri grave. — Cazul meu e grav? Dar nu vreau decât să aflu... — Ştiu şi asta. Vrei să afli de unde a venit nenorocitul acela care a descoperit o mină de aur şi pe care l-a ucis Carabonc. — Nu l-a ucis el..., şovăi seniorul.. — Asta e treaba justiţiei locale. Voi afla unde e mina aceea de aur. Dar te ameninţă ceva şi mai rău domnule H.! Te ameninţă moartea! — Pe mine? Şi mă poţi apăra? — Cât timp voi fi în preajmă, n-ai să mori de moarte violentă, senior. — Pari foarte sigură, doamnă! — Par ceea ce sunt! Halalaie apăsă pe sonerie, apăru Făt. — Să iau carabina? — Dulceţuri! Iute! La uşă se ivi, fără a-şi cere permisiunea, matematicianul Şorban. Părea nedormit, sau băut, sau ambele. Ochii săi bulbucaţi fixară un punct între Halalaie şi Flandra K. — În noaptea asta sau în aialaltă, nu mai ştiu, zise savantul, am descoperit că nimic nu este... nu poate fi perfect rotund. Nici un cerc trasat de un perfect compas, nici o sferă cizelată de cea mai inteligentă maşinărie. Se întrerupse, tuşi. Să nu mă contrazici, Iulian... Îşi roti privirea, nehotărât. Nici dumneavoastră, doamnă... — Nu te-am contrazis, cred, niciodată, făcu seniorul. Doamna Klinkenhagen interveni: — Nici eu nu te contrazic, dacă-mi arăţi demonstraţia. Matematicianul îşi şterse fruntea năduşită. — Asta e! Totul îmi era atât de limpede în cap, încât nu rnam obosit să notez undeva demonstraţia şi până dimineaţă 411

am uitat. Am rămas numai cu concluzia. Să-mi fie de învăţătură.

CINCI Advocatul Pepe Ionescu auzi o şoaptă, şi cum nu-i pica bine să petreacă prea multe ceasuri la birou, se duse să verifice personal la restaurantul „Foişorul de aur”, deasupra căruia, la etaj, se aflau animatoare, precum tot acolo îşi rezervase un mic apartament seniorul H. Advocatul lăsă la garderobă pălăria şi bastonul, dar nu se lipsi de servietă, netezi haina pe burdihanul său încăpător şi-şi vârî în sala nare obrazul alb, alb ca toate cearşafurile albe la un loc. La o masă cu lampion, părul ca o cărămidă al comisarului Beniamin Cornea reflecta cu modestie lumina, în schimb buclele de aur ale Flandrei Klinkenhagen străluceau. Lepădase cizmele de călărie, purta o rochie.de catifea neagră, la gât un şirag de perle, mănuşi albe, lungi până la cot. Ce fatală cucoană! se întristă fără motiv Pepe Ionescu. Şi în continuare: Ce naiba sapă aceştia doi acolo, prea în intimitate, comisarul e duşmanul de bază al seniorului, el a declanşat legea, pe când doamna e angajata lui Iulian, de ce se complac împreună? Advocatul mai remarcă obrazul nebărbierit al căutătorului Toma Milea, pletele lungi ce atârnau peste surtucul vechi. Nu era beat, totuşi un chelnăr încerca să-l evacueze de acolo fiindcă nu comanda nimic şi-i deranjase în două rânduri pe cel doi. Din salon nu lipsea nici marele dresor Aboui, nici dublura sa, pudelul Sejour (dacă un câine poate fi o dublură – însă de ce nu?), fapt ce aduse o grimasă de plictiseală pemutra lui Pepe. Nu-l simpatiza pe dresor şi detesta lighioanele sale, câinii. pisicile, vulpea – cu numele de Semiramida! – iepurele Zoro, bufniţa Jeana, maimuţa Cosânzeana, lupul Remus, şarpele Temistocle, care, toţi împreună şi ascultând cu sfinţenie ordinele stăpânului lor, 412

ofereau în fiecare ultimă joi a fiecărei luni, indiferent de anotimp, câte un „festival extraordinar şi internaţional de hipnotism, dresură, îndemânare, prestidigitaţie şi surprize”, la „Grădina babelor” într-un amfiteatru alb, scobit în stâncă, poate vechi de mii de ani. Lumea venea totdeauna, pentru domni şi doamne se amenajau iute câteva şiruri de bănci, mulţimea anonimă rămânând în picioare. Advocatul Pepe se număra printre puţinii ce nu participaseră la acel spectacol „al şarlataniei”, ba chiar scrisese la ziar împotriva lui Aboui, sub un pseudonim atât de misterios încât toată lumea se prinse, încercând să atragă atenţia asupra trecutului dubios al lui Aboui, dar nu fu luat în seamă cine ştie ce, iar dresorul nu puse la inimă, ba chiar se pronunţă că advocatul îi face reclamă în felul acesta. Pe podiumul restaurantului se instală orchestra, din altă direcţie apăru şansonetista Flavia care, datorită buclelor ei mari, aurii, parcă semăna cu Flandra K. Toma Milea îi căută iar price lui Beniamin Cornea şi acesta-l ameninţă cu puşcăria. Pepe se apropie. — Am să-l apăr eu pe acest băiat, de va fi nevoie, pe gratis. N-a făptuit nimic rău! Poliţistul clipi din ochii lui mici şi răi. — Descurcă-te, deocamdată, în cazul lui Halalaie, maestre! Advocatul îşi trase un scaun, făcu semn chelnărului să-i aducă acolo vinul şi i se adresă Flandrei. — Doamnă, nu mă aşteptam să vă găsesc în compania inamicului nostru comun! — Doamna Klinkenhagen este invitata mea, iar dumneata eşti de prisos, replică poliţistul, dar fără a ridica prea mult vocea. — Un advocat nu e niciodată de prisos nicăieri, răspunse promt, ca la bară, Pepe. — Nici banii nu sunt de prisos, nici norocul, nici femeile, te rog nu ne mai deranja. Pepe încercă să descifreze chipurile celor doi, se considera un excelent psiholog însă faţa mică a poliţistului în care ochii stăteau bătuţi ca nişte cuie, şi figura prelungă, romantică a 413

femeii, se dovediră greu de citit. Mai mult, ochii de lynx ai Flandrei îl nimiceau pe îndelete, Pepe transpiră, simţi o slăbiciune, dar atunci Toma Milea se apropie iar. — Mă prezint. Toma Milea, căutător... — Ia un scaun, domnule Milea. E interesantă meseria de căutător? — Da, doamnă. Mereu treci dintr-un vis în altul. — Înseamnă că şi eu sunt o căutătoare!... Comisarul de poliţie Beniamin Cornea puse un bec puternic în reflectorul cu oglindă, instală pe birou teancuri de acte, fotogralii, câteva tomuri pretenţioase, cerneala, creioane, tocuri rezervoare din belşug de parcă ar fi avut intenţia să rescrie „Contele de Monte-Cristo”, dar în 12 volume, – şi procedă ia interogatoriul strâns al celor doi inculpaţi, cu toate protestele căpitanului Climescu, ale judelui Sebastian şi ale procurorului Sebe. Ca pentru a-şi satisface orgoliul său prăpăstios, Cornea începu cu seniorul, care, în fond, era inculpatul secund. Advocaţii, judecătorul şi procurorul asistau la interogator; dacă ar fi fost să se ţină cu adevărat de litera legii, nu se desfăşura în condiţii normale. — Să vedem, spuse Beniamin Cornea, fratele marelui Maximi jian Cornea, eu un zâmbet de mică lichea, îndreptând reflectorul în ochii lui Halalaie. — Ce e porcăria asta? De ce mă orbeşti? — Protestăm! se ridică Pepe. — Protestaţi degeaba, răspunse poliţistul bucureştean, „metoda Kurtz” este admisă la orice interogator. Autoritatea mărunţelului poliţist şi competenţa sa în materie de „metode” şi proceduri le luă pentru moment piuitul. Umilindu-l „în scară gradată” pe inculpat, poliţistul trecu la identificarea sa (deşi această operaţiune se îndeplineşte, de obicei, la proces, dar judecătorul Sebastian tăcu de teamă că între timp se vor fi preschimbat articolele de lege iar el nu e la curent), deci Beniamin-cel-rău ceru: numele, prenumele, adresa etc. Halalaie întrebă, zbierând, ce porcărie mai e şi asta, pe el toată lumea-l cunoaşte! Comisarul luă una dintre foile sale misterioase. 414

— Iulian Voicu Halalaie, suferi de aberaţii sexuale? — Ăsta e nebun! ridică seniorul braţele către cer. — Răspunde-i Iulian, îşi sfătui clientul Pepe Ionescu. Să terminăm odată. — Nu, domnule, nu! Nu sufăr de nimic! — Sodomia ratione generis? citi Beniamin Cornea din hârtia sa, făcându-l pe căpitanul Climescu să cadă iar în extaz. Hm, mârâi Cornea, parcă respingând ipoteza. Fetişism? Hm... Algolagnie? Hm... Voayeurism? Da, da... se zvoneşte că sunteţi un voayeurist, domnule Halalaie. — Şi asta ce înseamnă? întrebă procurorul Sebe. — O aberaţie mai mică. Te desfeţi privind ceea ce fac alţii... Atât. E adevărat, domnule Halalaie? — Stai, domnule! săltă de pe scaun ca o minge Pepe Ionescu. Ce legătură are cu acuzaţia propriu-zisă? — Trebuie să stabilim profilul inculpatului. Este „metoda” lui... — Se respinge, încercă să-şi recâştige autoritatea judecătorul Sebastian, a oricui „monedă” ar fi. Întrebarea e jignitoare şi inutilă. — Mă supun, făcu poliţistul. Şi, trecând la obiect, puse întrebări exacte, nu fără a preciza, prea des, conform căror principii, sisteme şi metode procedează. Pufăind o ţigaretă, seniorul H. se strădui să se concentreze, să răspundă cum stabilise Pepe, conform „orariului”, se enervă însă repede, comise erori, încurcă ore şi refuză să explice natura afacerilor sale cu acel Carabonc. Poliţistul clipi semnificativ, gata să-i arunce seniorului şi culpa de homosexualitate. La rându-i, Carabonc, chinuit de întrebările preliminare ale omuleţului cu părul ca o cărămidă, se contrazise, şi încurcă afirmaţiile lui Halalaie, răsturnă orele, locul unde conversaseră. Beniamin C. îl concedie pe Carabonc (spre deosebire de senior, cârciumarul „domicilia” într-adevăr la închisoare) dar îl mai păstră pe Halalaie. — Domnule Iulian Voicu! E adevărat că ţi-ai omorât cu premeditare tatăl, pentru a-l moşteni? — E o calomnie! urlă seniorul. 415

Alb la faţă, ca niciodată, Pepe urlă şi el: — A fost un accident! Toată lumea ştie! * * * Pentru proces însă, Pepe, Theodor, judele Sebastian şi procurorul Sebe, toţi prietenii lui H., se pregătiră temeinic, decişi să nu mai scape hăţurile. Comisarul Beniamin Cornea se constitui în „martor principal”, spunând tare, ca să-i impresioneze pe ignoranţi, mai ales pe căpitanul Climescu: Faber est suae quisque fortunae, adică fiecare este făuritorul propriului său destin. Sunt cuvintele favorite ale fratelui meu, marele criminalist Maximilian Cornea, care abia aşteaptă să-i dau de ştire să vină aici! Beniamin vorbi mult şi încâlcit, expuse însă clar contradicţiile-dintre declaraţiile inculpaţilor şi aduse martori de care advocaţii nu ţinuseră cont şi, din spusele, acestora reieşi, în mare, că un zdrenţăros intrase la cârciuma lui Carabonc, pe la începutul nopţii, apoi cârciumarul ieşise, dar zdrenţărosul nu, iar seniorul Halalaie fusese observat în diferite puncte, dar nu în compania lui Carabonc. Vorbi iarăşi „martorul principal”, făcând dese aluzii la fratele său Maximilian Cornea care, s-ar fi zis că se şi afla pe drum încoace. Beniamin Cornea, mărunt, cu faţa lăţită ca de un baros, în costum negru, rigid şi plin de porniri negre, făcu iarăşi istoricul crimei, precizând că insul necunoscut a fost gâtuit de Carabonc dintr-un motiv clar, însă nu total clar!, după care într-adevăr cârciumarul pornise în căutarea lui Halalaie, să-l convingă, să-l şantajeze. Carabonc ştia multe despre senior, printre altele şi întunecata afacere a morţii bătrânului Halalaie, încheie triumfător Beniamin, ameninţând iarăşi că-l cheamă pe Maximilian, fratele său, în ajutor. Depuse mărturie şi nevasta lui Carabonc, vorbi ca drogată, şi fu atât de confuză incit nimeni nu pricepu mai nimic. Spre surprinderea tuturor, ieşi în faţă Flandra Klinkenhagen, acum iarăşi în cizmă, şi cu cravaşă în mână. 416

Se zgâiră la ea. — Am cercetat, am aflat, ştiu, spuse. Dar nu ştiu chiar totul. Nu ştiu dacă omul care a descoperit o mină de aur a fost ucis chiar de Carabonc. Nu ştiam că şeful brigăzii a treia criminale din Bucureşti, Maximilian Cornea, pe care-l cunosc, are un frate. Dar acestea nu mă interesează acum. Vreau să fac lumină în problema morţii bătrânului Halalaie. A fost un accident, dacă va fi necesar voi aduce probe. — Şi eu voi aduce probe că sunt fratele lui Maximilian, ricană Beniamin, de altfel o va confirma chiar el personal. Dar nu asta judecăm noi aici, de asemenea nu moartea bătrânului Halalaie, ci crima comisă de Carabonc şi complicitatea tânărului Halalaie. Iar doamna Flandra de ce se amestecă? Ea e plătită de seniorul H.! — Respectă politeţea! se răsti preşedintele tribunalului. Mângâindu-şi bărbia acoperită cu peri rari şi aspri, nemulţumit, judecătorul Sebastian constata că eficienţa, măcar verbală, a copoiului venit de la centru nu poate fi trecută cu vederea. Se ridică procurorul Sebe, om destul de inteligent, elastic şi instruit. El preluă cu eleganţă de mare scrimeur toate, absolut toate elementele incriminatorii expuse de Beniamin Cornea şi de alţii, însă le expuse pe un ton acuzator-persiflator-întrebător: toate-acestea sunt limpezi pentru noi, dar ce semnificaţie au? Şi oare chiar aşa s-au înşiruit întâmplările? Fu un „rechizitoriu” strălucit. În favoarea acuzaţilor. Părul – cărămidă al lui Beniamin Cornea luă foc. Fruntea judecătorului Sebastian se însenină. Advocaţii ieşiră şi ei în arenă. — Stimaţi domni şi sfioase doamne! Ce este această înscenare? Ce s-a întâmplat în fond şi ce-l îndeamnă pe domnul comisar a cărui misiune e necontestat dificilă, să fie atât de necruţător şi ferm, în această afacere încâlcită. O descâlcim noi. Numitul Carabonc pleacă de acasă pentru a discuta afaceri personale cu domnul Halalaie. În absenţa sa apare vagabondul, aşa-zisul descoperitor al unei mine de aur. Era beznă. Nimeni nu ştie când a apărut, şi în ce stare a apărut. Poate a venit grav rănit, şi aceasta e opinia noastră, şi, încercând să jefuiască şi el, cu ultimele puteri, ce se găsea 417

acolo în crâşmă, mai soarbe nişte alcooluri, să se mai întărească, cică, dar faptul îi grăbeşte doar moartea, aceasta e opinia noastră, insistăm asupra ei şi e confirmată şi de medicul legist. O intervenţie a lui Beniamin Cornea, iute reprimată: — Dar nu s-a făcut analiza resturilor alimentare din stomac aşa cum am cerut eu! De ce nu s-a făcut? Pentru a se ascunde adevărata oră la care a murit vagabondul! — Noi, continuă, după o tuse tactică, dl. Pepe, nu călărim morţiş pe varianta morţii din cauza excesului de alcool. Noi nu suntem detectivi brilianţi de talia d-lui Cornea, nu avem intenţia de a. formula nesfârşite variante, singura noastră sarcină fiind cea de a demonstra starea în afară de orice culpă a distinşilor noştri clienţi, ceea ce am şi făcut! Sumbru ca un munte prăvălit, jupân Surdu Carabonc arăta oricum, numai distins nu. În schimb seniorul H. strălucea de eleganţă ca totdeauna. În sală se auzea musca, dar nici măcar atât, chiar şi muştele încremeniseră pe tavan şi chiar în aer, pentru a auzi pledoaria plină de întorsături de efect a advocatului Pepe Ionescu. Ai fi zis că nici o fur tună sau un cutremur n-ar fi fost în sare să întrerupă bogatul şuvoi de adverbe, atribute şi alte complemente, însă dintr-un perete ieşi umbra căutătorului Toma Milea, prezent aici ca şi pretutindeni, cu barba nerasă pe obraz, gălbuie, ca şi aurul la care nu izbutea să ajungă. El cuvântă, scandând: — Toate acestea sunt deşertăciuni! Eu locuiesc într-o şandrama cu peretele îndoit din întâmplare sau din alte motive! De la curbura dubla a peretelui, a pornit întorsătura vieţii mele... — E beat sau nebun, invitaţi-l afară. Cu grijă, ordonă preşedintele. — Opriţi! se agită Beniamin Cornea. Ce legătură are curbura dublă a peretelui, cu această crimă? — Ei, ce legătură, flutură din mână Toma Milea. În perete mai e o fereastră, de fapt o simplă gaură, iar eu locuiesc cam peste drum de crâşma lui Carabonc, am văzut totul, ştiu 418

totul, mai izbuti să spună căutătorul, zbătându-se între doi jandarmi ce-l împingeau afară. — Cer – vorbi indignat Pepe Ionescu – să nu mai fiu întrerupt de orice nebun! Îşi şterse obrazul, gâtul, fruntea, îşi drese poziţia burdihanului, continuându-şi alocuţiunea, spre marea plăcere a căpitanului Climescu, mare iubitor al oamenilor ce vorbeau frumos şi, mai ales, ne pe înţelesul său. În acest timp comisarul Beniamin C. şi poate altcineva din sală notau ciudatele cuvinte ale lui Toma Milea: „De la curbura dublă a peretelui a pornit întorsătura vieţii mele.” Cu drasticul poliţist bucureştean se petrecu o schimbare bruscă, neaşteptată, paradoxală. Din acel moment el păru că se dezinteresează de procesul în care investise atâtea furii şi „metode”. Acceptă cu uşurinţă, ca preocupat de gânduri mai importante, sentinţa de scoatere de sub culpă, din lipsă de probe, a seniorului şi a lui Carabonc. Halalaie se ridică şi pretinse să i se ceară scuze de către comisar. Beniamin Cornea acceptă, provocând o anumită mirare şi-i întinse lui Halalaie o mână îngustă, murmurând ceva nedesluşit. Observă oare cineva surâsul său crud şi lumina otrăvită din ochii săi, când părăsi, în grabă, sala? Escortat de amicii care miroseau cu mare plăcere cheful care va urma, Iulian Voicu Halalaie trecu pe sub arcada sumbră a clădirii şi intră în lumină, mai mult preocupat de neaşteptata schimbare a comisarului Cornea, decât de izbânda în proces. Jupân Carabonc, victorios şi el, puse cu un gest familiar laba pe umărul seniorului. — Acum suntem liniştiţi, comisarul e şi el bolnav... Halalaie scutură de pe umăr mâna, fixând ochiul singuratec şi monstruos al lui Carabonc, ochiul acela veşnic deplasându-se către mijlocul frunţii. Se cutremură. Destul de voinic, alături de Carabonc, seniorul se simţea un trepăduş. Îl lăsă să treacă înainte. Uriaş, murdar, singur în mijlocul acelei veselii, Carabonc părăsi grupul mergând să bea de unul singur. În stânga lui Halalaie înainta greu, ca împiedicat de un vânt puternic, matematicianul Şorban. 419

— Ei, te felicit, te felicit Iulian... Oare ce o fi curbura dublă? Încă o enigmă... Fără a-şi lua rămas bun, Şorban dispăru pe o străduţă laterală. Halalaie privi în urma lui, întrebându-se ce sentimente are faţă de Şorban. Dar matematicianul, faţă de el? Uneori Şorban era ca o rază de soare, dar acum părea întunecat, prins de gânduri. Neatent, seniorul călcă lăbuţa pudelului Sejour, gata să-l schilodească. Dresorul Aboui, îndurerat, luă în braţe mica javră, fără să mai asculte scuzele. Fugi la un veterinar să constate acela dacă piciorul nu e cumva scrântit, său chiar rupt, doamne fereşte! Se ivi „logofătul” Făt, împungând înainte cu fruntea lui mică şi-l anunţă pe stăpânul său că doamna Flandra îl aşteaptă. Jupân Carabonc sufulcă mânecile cămăşii sale jegoase şi pătrunse cu posomorâtă ţanţoşenie la berăria „Coryndon” ce odinioară-i aparţinuse, sub modesta denumire de „Ampoi”, cârciuma „Ampoi”. O ţigancă îi vându flori, un chelnăr care-l cunoştea îi puse în faţă o sticlă şi nu ceru parale, de altfel jupânul cheltuise pe flori puţinul său mărunţiş şi intenţiona să bea şi să mănânce pe socoteala seniorului, ceea ce şi făcu. Sătul, cu setea potolită, cu albele crizanteme în pumn cârciumarul avu unul din puţinele momente de măreţie ale vieţii sale, poate ultimul. Carabonc, juma popă, juma prof, om citit, în ciuda înfăţişării sale şi a cruzimii, se duse la cimitir, la mormintele părinţilor săi şi i se adresă lui Dumnezeu direct, fără intermediar. Mai puţin teribil să fi fost, s-ar fi adresat, pentru început, unuia mai mic, Anton sau Petru sau Ioan. În plus, îi vorbi cerului despre „raţiunea gesturilor sale”. Aranja florile pe morminte, îşi acoperi părul creţ şi vâlvoi cu pălăria şi se duse acasă. Deschise greu, blestemând, uşa cârciumii, umflată de ploi, fără să se întrebe unde o fi nevastă-sa, care îl părăsise. Avea să afle mai târziu că plecase la o mănăstire. Trase pe dinăuntru zăvorul ca nu cumva diavolul să-i trimită vreun client însetat, acum când n-avea chef de nimeni. 420

În camera joasă aerul era atât de acru şi de impregnat că te îmbăta. Cârciumarul aprinse lampa şi revăzu sângele pe jos, uscat, şi abia acum se întrebă de ce muierea sa nu făcuse curăţenie, şi pe unde era, însă nu-i păsa cine ştie cât. Luă o cârpă, şterse duşumeaua, deschise ferestruica, trase o duşcă bună din ţuica lăsată anume pentru momente grele şi se urcă în pod să îngrijească niţel flinta cea veche cu care bunicul său vâna odinioară mistreţi şi chiar urşi. Oare nu se umezise pulberea, nu prinseseră mucegai patroanele? Nu, în pod era uscat şi cald, jupânul încărcă drăcia şi se apropie de ferestruica strâmbă cântărind în minte gândul ispititor de a trimite un plumb mare, gros cât ţeava flintei, în ceafa lui Toma Milea, a cărui magherniţă se afla pe aproape. Să-l ucidă pe nemernic, de ce să nu-l ucidă? – îşi propti arma, îşi holbă ochiul – şi ce văzu el? Îl văzu pe comisarul Beniamin Cornea discutând de zor cu căutătorul! Să-i ucidă pe amândoi? În mintea chiorului se înstăpânise convingerea că, acum, după ce ieşise cu bine din beleaua cea mare, nici un fel de pedeapsă nu-l mai poate atinge! Dar nu-i putea ucide pe amândoi cu arma sa primitivă cu un singur foc. Pentru a o reîncărca îi trebuiau minute. Cei doi păreau să pună însufleţire în conversaţia lor, parcă gesticulau chiar, frământând o hârtie mototolită, mare, galbenă. O hartă pentru căutat comori, mârâi cu dispreţ Carabonc. Am şi eu lada plină cu hărţi, poţi să te ştergi la cur cu ele! Să-l împuşc măcar pe unul? Conversa cu sine de dragul artei, fiindcă ştia bine că nu va îndrăzni, acum. Deodată, aşa cum iute se duc furtunile de vară, se topi şi uraganul din inima lui Carabonc şi-l cuprinse un sentiment contrar, ceva ca o bunătate sfâşietoare. Dorea să fie bun. Dorea să le facă un mare serviciu ălora doi de sporăvăiau cu pergamentul în mână. Fu conştient că le-a făcut acest mare serviciu, nu i-a împuşcat. Şi, în al doilea rând, cârciumarul dorea să afle ce anume vorbesc ăia doi. — „De la curbura dublă a peretelui a început întorsătura vieţii mele” citi Beniamin Cornea din carneţelul său cel 421

umplut cu enigme. La ce te-ai referit, tinere? Sau eşti întradevăr nebun, aşa cum cred unii? — Sunt generos, răspunse, cam anapoda, Toma Milea. A fi generos e o nebunie. Cred în idei. Altă nebunie. Da, sunt de două ori nebun. — Dar, pe câte am înţeles, toate ideile dumitale sunt legate de aur! — Nu e adevărat, însă n-are importanţă! Şi ce, dacă? Unii au idei în legătură cu metaphizica, femeile, literatura sau păşunatul. De ce ar fi condamnabil să ai idei în legătură cu aurul, cu ce e mai prejos aurul decât femeile sau literatura? Sau păşunatul? Beniamin Cornea oftă. — Bine. Ce este „curbura dublă”? — Mai bine să intrăm în casă. — Aici e aer şi bine. — Observi, domnule comisar, deschizătura aia din coperişul lui Carabonc? De acolo el ne pândeşte cu singurul său ochi. — Nu mă deranjează, să se chiorască mult şi bine, făcu poliţistul cu un fior rece în şira spinării. — Are armă, explică Toma Milea. Poate nici eu, dar Carabonc, sigur, nu e în toate minţile. Arma lui e veche şi foloseşte proiectile mari, de plumb, care te zdrobesc, dar nu ucid dintr-o dată. Flinta e dintr-acelea cu fitil, se spune – Toma Milea îşi făcu vânt cu pălăria sa înaltă, romantică – şi flinta are o poveste încârligată, bunicul şi străbunicul lui Carabonc umblau după mistreţi sau urşi, dar un animal odată nimerit, se chinuia câteva zile ca să moară, vânătorul n-avea timp să reîncarce arma şi o lua la goană, o fiară rănită e mai periculoasă ca trăsnetul, îl găseau după câtva timp după miros, înţelegi? — Haide să revenim la oile noastre. Ce e cu peretele şi curbura dublă? E acolo îngropat ceva aur? — Mai mult decât aur, e îngropată o idee. — De idei nu ducem lipsă. Eu credeam că e ceva serios! — O idee e totdeauna mai serioasă, mai preţioasă decât aurul, declară căutătorul, solemn. Vezi acest document? 422

— Îl văd... depinde ce înţelegi prin document! Pentru mine nu e decât o hârtie mucegăită, dar nu pentru că ar fi veche ci fiindcă a zăcut în umezeală, sub vânt, ploaie şi soare. Ar fi nişte cuvinte nu tocmai uşor de citit. Nu scrie acolo „curbura dublă a peretelui”? Sau cam aşa ceva? — Şi nu e limpede? Comisarul cercetă faţa smeadă a lui Toma Milea. Ochii mici ai lui Beniamin Cornea aveau culoarea bălţilor stătute din care au migrat până şi broscoii. — Pentru mine nu e limpede nimic aici! Ce să fie limpede? O fi casa dumitale, ca să nu-i spunem, prescurtat, şandrama – veche şi cu zidurile pline de astea, cum le zice, de curburi duble, o fi venerabilă şi flinta lui Carabonc, de care eu nu mă tem, dar puţinele silabe ce se pot descifra de pe acest aşa zis document, sau pergament, dacă vrei, sunt ca din zilele noastre, un astfel de limbaj ar folosi orice matematician la fel de mare sau la fel de mic ca şi domnul Şorban. Case vechi, cu pereţii îndoiţi de timp, găseşti, cu duiumul. Ce reprezintă o curbură dublă? — Nu neapărat o comoară, explică, potolit, căutătorul. — Cu atât mai puţin interesant. O comoară, însă, m-ar stimula! — Există ceva mai de preţ, decât drumurile către comori, domnule! Drumurile către comori. — Ce aiureală abstractă, comentă poliţistul. — Nu ai stofă de gânditor, domnule Cornea. De ce crezi că lumea mă priveşte ca pe unul cu capu-n nori, dacă nu şi mai rău? De ce crezi că în buzunarele mele aurul cel mai pur suferă transformări neaşteptate? Carabonc, mascat de înserare, ca şi de conversaţia dintre cei doi, se apropiase. Nu pierdea un cuvânt, dar nici nu înţelegea mare lucru. Faţa lui Cornea exprima plictiseală şi nedumerire. O ultimă străfulgerare a amurgului lumină faţa palidă a lui Toma Milea. Acesta zâmbea, cunoscând poveştile ce puneau sub semnul întrebării echilibrul minţii sale, dar nu-i păsa. Dar mai exista un paradox! Beniamin Cornea care intrase convins în pielea sa de poliţist, îşi puse pe neaşteptate, pe neaşteptate chiar pentru el, uimitoarea 423

întrebare: „Oare când l-am mai arestat eu pe acest pungaş?”, şi pe figura lui se desenă o veritabilă strâmbătură de jder afumat. Deci aruncă o întrebare, din vârful buzelor, o întrebare ce ar fi constituit o veritabilă insultă pentru orice om nevinovat şi normal, dar poate că Toma Milea era mai presus de nevinovăţie. — Domnule, când ai fost ultima dată la puşcărie, îmi spui? Căutătorul se mulţumi să zâmbească. A doua zi Beniamin Cornea, în altă vestimentaţie, una cam la fel de sumbră ca şi calculele matematicianului Şorban, se prezentă la acesta înarmat cu hârţoaga mototolită ce i-o încredinţase cu nepăsare Toma Milea. — Nu, mormăi savantul, ridicându-se de la birou şi admirând detaşat straturile de flori din spatele casei sale, îngrijite cu minuţiozitate de către el şi de către dl. Boroş, grădinar, bucătar, şi, la necesitate, „om cu idei”. Nu şi da, mormăi Şorban, după ce-şi aprinse luleaua, şi după un lung interval ce-l scoase din sărite pe înfriguratul poliţist. Nu, adică nu ştiu cine să fie autorul acestui „document” ce pare să fie doar o aberaţie, da, fiindcă în principiu am ştiinţă de această problemă, dacă merită un astfel de calificativ. Eu cred că Toma nu e nebun ci face parte dintr-o categorie incategorisibilă de visători. Pe undeva şi eu vin pe-acolo... E, parţial, adept al lui Platon, cam ca şi mine, dacă nu e prea mult, sau prea puţin spus. Umblă vorba că undeva la temeliile casei sale se află obiecte bine ascunse, datând din vremea când Aurelianus a părăsit în grabă Dacia. Poate fi şi ceva aur provenind din monetăria de la Apulum, chestiunea mă depăşeşte şi nici nu mă interesează. Scrisul de pe acest „document” e de dată mult mai recentă. Dar de ce te preocupă, domnule Cornea? Te interesează aurul, nu eşti un romantic? — Nu mă interesează aurul şi nu sunt un romantic, eu îmi fac meseria, domnul meu, făcu bucureşteanul, privind gladiolele, tuberozele, garoafele, lalelele din grădina lui Şorban. Beniamin Cornea nu se pricepea la flori aşa că, la fel 424

de bine, ar fi putut să fie alte soiuri acolo, dar se mira de această preocupare nefirească, la un prinţ al cifrelor. — Din punctul dumneavoastră e posibil ca şandramaua lui Milea să dateze din perioada romană? — Toate pot fi simple aparenţe, domnule, replică Şorban. Bei un pahar cu vin? — Mulţumesc, nu beau niciodată! — Înseamnă că ascunzi ceva... — Nu prea vă înţeleg... — Nici nu e de înţeles mare lucru... E o zicală, că omul care nu bea, se fereşte să nu se trădeze... Ei bine, domnule care nu bei niciodată, eu m-am referit la temeliile casei lui Milea. Acelea e posibil să fie străvechi, după cum e posibil ca un Milea să fi fost cândva voievod. — Vorbiţi serios? — Ia un manual de istorie, domnule... — Ce pasionant! Dar ce este o curbură dublă? încercă să fie ironic Beniamin Cornea. — Orice, orice, mormăi matematicianul. Beniamin C. părăsi casa lui Şorban ameţit, nu de vin ci de parfumul florilor, de conversaţia cu savantul şi posibil că starea aceasta de confuzie a generat următoarele sale acţiuni. Sub rânjetul de ciclop al lui Carabonc, sub privirile relativ indiferente ale muşteriilor săi obişnuiţi cu multe şi de toate (fapt e că după punerea sa sub acuzaţie şi eliberarea sa, Carabonc câştigase o sumă de clienţi), comisarul Beniamin Cornea puse la cale poate cea mai iraţională operaţiune a vieţii sale, şi anume demolarea locuinţei căutătorului. Nu demolarea în sensul strict al acestui cuvânt, Milea nici n-ar fi acceptat să rămână fără de culcuşul în care, de fapt poposea atât de rar, a fost o cercetare în etape, se efectuau sondaje în perete, la temelii, găseau acolo pe dracu, drept care astupau de bine de rău urmele şi săpau alături. La un moment dat unul din pereţii casei, tăiat la temelii, ridicat în scripeţi, atârna, legănându-se uşor prins în lanţuri puternice şi funii între uriaşii goruni. 425

În etapa următoare aproape întreaga casă a căutătorului, cu acoperiş cu tot, plutea în văzduh, ca o scornire vrăjitorească. Era o privelişte! Beniamin nu se zgârcea la arginţi, şi găsise meşteri buni ce lucraseră şi la minele de aur, multe din ele uitate. După ce n-au găsit nimic, nici măcar curbura dublă, au coborât cu precauţiune pereţii şi coperişul, au bătut piroane, au cimentat pe ici şi colo, aşa că magherniţa arăta acum mai solidă ea înainte, totuşi din cine ştie ce motive, în noaptea următoare totul s-a clătinat şi s-a aşternut pământului. Toma Milea se afla în casă şi a pierit sub dărâmături? Nu. Plecase în munţi. Beniamin Cornea s-a dus la hotel, şi-a curăţat pistoletul şi şi-a tras un glonte în tâmplă? Nu. S-a bărbierit, şi-a pus un costum elegant, a purces cu demnitate către birou, a pişcat-o de bărbie pe secretară, întrebând-o ce e nou, păpuşe?

ŞASE Seniorul petrecu o noapte nenorocită. Se făcea că doamna Flandra Klinkenhagen, strălucitoare, zveltă şi indefinibilă prin ceva, în alţi pantaloni de călărie, în scurtă de piele subţire cu blăniţă albă, gingaşă în jurul gâtului, cu o cravaşă asortată la guler în mână, se prezentase la una din casele seniorului. Începu să răcnească – aşa cum nu avea obiceiul: „Ignorant amărât! Ştii tu măcar ce nume au ţările de care fuge aurul?” „Nu ştiam că aurul fuge” – se apără seniorul. „Fuge! insistă fatala femeie. Fuge din Anglia, Germania şi de unde încă?” „De unde, chiar!” deveni curios H. „Dar cunoşti statele către care merge aurul?” „Cum face să meargă? Îşi pune picioare?” „Da, picioare, şi migrează, de preferinţă către Elveţia, dar ştii ce căutau faraonii la Akaba şi Djebel-Olbagi?” „Ştiu, răspunse Halalaie, sătul să mai fie insultat pe stomacul gol. Căutau chefir!” 426

Apucă un drug de aur şi-l înfipse, cu vârful ascuţit ca o lance, între sânii frumoşi ai Flandrei. Se trezi, oftă, îşi schimbă pijamaua udă de transpiraţie, căută bănuitor în preajmă. Fireşte, nimeni. Căută o ţigară, dar când să se bucure în tihnă de primul fum – venise demult dimineaţa, se iscă „logofătul” Făt. Doamna Flandra doreşte să-l vadă pe senior, anunţă. Atât de dimineaţă! se cutremură H., cercetând cele vreo trei ceasornice pe care le avea la dispoziţie. Da, gândi, există neapărat o blestemată de legătură între vise şi realitate. Am visat-o, şi iată, e aici. Îi ordonă lui Făt s-o invite pe doamna în salon, în vreme ce el, transpirat în continuare, căută la iuţeală îmbrăcăminte potrivită, cămaşă ca neaua, ţipătoare, sacou de zi, pantaloni din piele de drac; în graba mare se privi în oglindă renunţând să se mai bărbierească. Avea o mutră coclită şi mormăi că viaţa lui e din ce în ce mai dificilă, mai complicată. Doamna Klinkenhagen îl aştepta picior peste picior. Pe trupul frumos alcătuit stătea (şi nu atârna) o rochie subţire de vară înflorată cu discreţie, cu mâneci scurte. Braţele ef se bronzaseră, de bună seamă nu la soarele zgârcit al văilor, ci în largul cine ştie cărui ocean, sub cine ştie ce galaxie... Seniorul suspină. Flandra îi trimise clientului ei, pe care-l ferea de moarte, un surâs lipsit de orice complexe. Făt aranjase pe măsuţă răcoritoare. Dar seniorul, obosit, îşi începu ziua cu un pahar mare de coniac, sub ochii parcă dezaprobatori ai mosafirei. — Da, rosti aceasta, fără să i se fi pus o întrebare, există în Jawa o „floare a cutremurelor” – prevesteşte erupţiile, dezastrele. Halalaie o examină, nu era el un mare prost, nici măcar un cretin desăvârşit, învăţase să-şi ascundă uimirile... O îmbie pe Flandra să guste din ce-i turnase. — Chiar, Domina? Cum le prevesteşte? — În felurite chipuri, binevoi să explice semeaţa femeie. Uneori „floarea cutremurelor” ţâşneşte din pământ pe neaşteptate, fără să ţină cont de reguli şi anotimpuri, alteori 427

petalele i se colorează aşa de aprins că aproape orbeşti. Ce te frământă în halul acesta, domnule Halalaie? Seniorul recapitulă şirul necazurilor sale. — Desigur doriţi să-mi comunicaţi ceva important, încercă el să ricoşeze convorbirea. — Pe lângă faptul că nu sunteţi proaspăt bărbierit, azi nu aveţi nici darul conversaţiei, ripostă Flandra, cu un surâs ce ar fi îngheţat definitiv resturile lui Tutanchamon, de nu vor fi îngheţat până acuma, în atâtea mii de ani. Efectuez, continuă femeia, o simplă vizită de curtoazie pe care nici nu o meritaţi, face parte din rutina meseriei, da. V-am promis că atâta vreme cât voi fi aici, nu veţi muri. — Viaţa mea nu e în pericol, făcu Halalaie, încurcând trabucul cu băutura. Eu v-am rugat altceva. Cum stăm cu cercetările? Am impresia că stagnează. — Nimic nu stagnează. Totul merge înainte. — Acesta e un mod de a evita răspunsul, doamnă! — Niciodată nu stagnează nimic! Cunosc numele individului asasinat, ştiu de unde venea, încotro se îndrepta. Dar deocamdată mai tac. Când voi fi în posesia tuturor datelor, i le voi transmite lui Şorban. Seniorul sări în picioare. — De ce lui Şorban? De ce nu mie? — E nevoie şi de o minte de matematician în cazul de faţă. — Aha! Iar eu sunt un simplu prostănac! — Ai fost un bun naturalist, parcă, dar nu cunoşti teoria probabilităţilor. Ai nevoie de Şorban. Dar nu mi-ai răspuns: ce te chinuieşte? Seniorul căzu pe scaun. Ce noapte urâtă petrecuse, ce dimineaţă inutilă venise! Dădu un răspuns anapoda. — Mă supără ghidul că nu am descoperit încă o galaxie care să poarte numele meu. Flandra nici nu clipi în faţa năstruşnicei mărturisiri. Frumoasele ei bucle de aur – oare mai frumoase decât ale Flaviei! – parcă se alungiră, ea însăşi deveni o galaxie. — O galaxie, domnule? Nimic mai simplu. Ce vă împiedică să aveţi una? — Dar, doamnă! Ca să ai o galaxie, trebuie s-o descoperi. 428

— Poate că e o simplă prejudecată. — Ba nu. S-o descoperi, s-o omologhezi, să-i comunici coordonatele către observatoarele principale din lume şi să-i dai, în fine, şi un nume. N-ar suna frumos, spre pildă, „Galaxia Halalaie”? Flandra zâmbi. — Frumos! Ca o Nocturnă de Chopin. E chiar regretabil că nu posezi o galaxie, dar de ce nu cumperi una? — Mă tem că vorbim despre lucruri diferite, spuse seniorul. Galaxia nu e o rochie, o maşinărie, o pălărie, ci o îndepărtată şi eternă prezenţă astrală. — De cele mai multe ori în formă de spirală, ştiu. Şi ce? Fă unui astronom de profesie o comandă fermă ca să-ţi descopere o galaxie pe care să ţi-o vândă. Ce poate fi mai simplu? — Aşa cum aş comanda o pereche de pantofi? — Da, păstrând proporţiile. O galaxie, chiar mică, e ceva mai mare! — Şi la care astronom să apelez? Toţi sunt morţi, Galileu, Copernicus, Paracelsus... — Nu sunt convinsă că ultimul pomenit a fost chiar astronom, dar oricum, există destui lunateci dintr-ăştia în viaţă, marile oraşe colcăie de astronomi, umblă literalmente în cârduri, adresează-te lor, ce nu face omul pentru parale, că şi ei n-ar fi oameni, oricât de lunateci, îţi descoperă o „spirală” încă la începutul nopţii şi mai are vreme să mai tragă şi-un somn. — Înseamnă că nu poate fi prea scumpă? — N-am cumpărat încă nici una, dar cred că nu. — Uşor de spus, bombăni seniorul studiind-o cu atenţie pe Flandra, nu tocmai convins că noaptea lui dementă se sfârşise. Doamna Klinkenhagen scoase din poşetă un carneţel şi-l răsfoi. — Sigur! Am aici adrese ale astronomilor din Europa şi din toată lumea. — Ce legătură aveţi dumneavoastră cu astronomii? 429

— Agenţia noastră are ramificaţii şi corespondenţi, lunatecii ăştia nu sunt şi ei decât nişte simpli muritori, tot căţărându-se-n lună ca să calculeze eclipsele, pierd legătura cu Pământul, sunt aiuriţi cum nu se mai poate, mereu li se fură câte ceva, caseta cu briliante, calul de curse, nevasta... La cine crezi că apelează? La poliţie? Aşi! Noi, detectivii particulari, scormonind discret şi cu măiestrie, rezolvăm toate cazurile dificile. Tot eşti în grija mea, senior! Îţi fac eu rost de o galaxie!

ŞAPTE În urmă cu atâţia ani, Terentius Neptunalis, împreună cu amicii Caius şi Lucius, urmase un drumeag de munte pentru a atinge văgăuna auriferă. Drumul, mai mult al fiarelor decât al oamenilor, evident nu mai exista. Îl năpădise codrul. Mai târziu, pădurea, lovită de trăsnete, sau mai ştie cine de orice, arsese, însă coborâse o altă pădure pe care au tăiat-o oamenii. Se ridicase aici un şir de sate, însă cu vremea aşezările au dispărut şi ele pe nesimţite, şi a venit iarăşi pădurea, aşa se pare că sunt pădurile, poate ca şi oamenii, apar şi dispar şi iarăşi apar, ca şi oamenii ce vin şi se duc, parcă numai spre a-şi pregăti o nouă reapariţie. Pâlcurile de conifere coborau în unghiuri ascuţite, gata să taie vechiul drum de nenumărate ori ucis şi reînviat, pe frunzele fagilor pâlpâia câte o scânteie de soare, ferigile uriaşe se desfăşurau în mari evantaie la umbră, în spatele crestelor domnea răcoarea, în mijlocul petelor de căldură şopârlele îşi coceau cozile, iar câte un şarpe morocănos se prefăcea că nu vrea să ştie nimic. Ştia totul, lighioana. Caii asudaseră, trăgeau în silă. Şi matematicianul Şorban, detestând din principiu orice drum mai lung, obosise de zdruncinături şi-l privea pe sub pleoapele inflamate pe seniorul Halalaie ce-şi freca lateral buzele, poate ca un rechin 430

– dacă aceştia posedă şi buze. Pe lângă plictiseala drumului, pe savant îl năpădise şi o foame, nedemnă pentru un om al speculaţiilor ştiinţifice. Îşi comunică doleanţele, iar seniorul îi porunci lui Făt să tragă undeva pe un loc cu iarbă grasă. Şorban descinse anevoie din caretă, greoi cum era, cărunt, arătând mai vârstnic decât în realitate, câtă vreme Halalaie, subţire, smead, elegant, nu-şi arăta nici pe departe anii. Cămaşa matematicianului, prost călcată şi cam jegoasă, cu gulerele răsucite anapoda, nu-l avantaja, lavaliera atârna aiurea, hainele nici ele nu-i veneau bine, ce mai, un savant în carne şi oase, cu toate că mânca prea mult şi beneficia de o prea deosebită poftă de mâncare. Halalaie se întreba ce-l interesează de fapt pe acest posac prieten al său şi de ce se chinuieşte atâta cu blestematele de calcule. Încă nu-i trecuse poate prin cap că Şorban nu se chinuieşte. „Logofătul” Făt aşternu în iarbă o faţă de masă îndoită în două, aduse panerul cu provizii, desfăcu două trepieduri de vânătoare cu picioare mici, şi piele groasă sus, seniorul îi spuse să-şi ia cu el de mâncare, şi puşca de vânătoare, şi să meargă mai încolo, convorbirea dintre el şi matematician fiind secretă. — Arma? Ca să împuşc ce? întrebă servitorul, îndoindu-şi gâtul, prelungit în capul său, la fel de subţire ca şi gâtul, dar mai negru. — Vezi, poate se-abate vreun lup, spuse răstit H., căci nu-i plăcuse tonul şi privirea lui Făt. Du-te! — De ce ţii lângă tine pe acest ucigaş? — Ucigaş? — Dacă încă n-a omorât pe nimeni, are s-o facă. Nu e nevoie de calcule, e de ajuns să-i priveşti mutra. — Eşti deci şi fizionomist, prietene? — Câteodată... — Şi tot calculele tale ne-au adus aici? — Sigur! Calculele te pot duce oriunde, răspunse matematicianul privind în urma lui Făt care se îndepărta, nu prea grăbit însă. Dar acum datele principale pe care mi-am bazat calculele mi-au fost furnizate de seniora Flandra. — Vorbeşti serios? 431

— Vorbesc totdeauna serios, când nu glumesc. — Dar calculele nu ţi-au arătat ce fel de fiinţă e această femeie? — Dragă Iulian, o femeie e greu s-o determini prin calcule! — Asta de unde ai scos-o, atotştiutorule? — Din calcule... În urmă cu atâţia ani, cam în acelaşi loc făcuseră popas Terentius Neptunalis, Caius şi Lucius. Dintre ei doar Lucius purta o armă uşoară, acum Făt avea asupră-i o armă de vânătoare cu alice mari pentru vânat primejdios, însă comparaţia nu prea merge, doar atât că atunci, ca şi acum, fuseseră trei, dintre care unul înarmat şi făcuseră popas cam în acelaşi loc îndreptându-se către filonul galben. E o coincidenţă, nu un simbol, naiba să-l ia de simbol. — Aştept! izbucni Halalaie. Nu mai zici ceva interesant? — Eu să zic ceva interesant? se miră Şorban şi întinse mâna păroasă către maldărele de pateuri, peşte prăjit, gâşte fripte şi plăcinte. Toate acestea-s de mâncat, sau le-ai adus numai ca să înviorezi decorul? — Care decor? Ghiftuieşte-te-n voie, nu e nici o grabă. Aurul aşteaptă.. — Crezi? Matematicianul luă din toate, amestecându-le aşa cum făcea şi acasă. Bău vin, în vreme ce seniorul nu gustă nimic. — Pe cuvântul tău de onoare că Flandra ţi-a furnizat datele? — Simplul meu cuvânt valorează cât un cuvânt de onoare şi mai slăbeşte-mă! Mănâncă şi tu ceva, că ai ajuns ca o aschimodie de când cu atâtea încurcături. — Ia mai lasă-mă, îşi pierdu cumpătul şi politeţea seniorul, fără a-l impresiona însă pe Şorban. Cum poţi găsi prin calcule un filon de aur, chiar dacă unele date ţi le-a furnizat Flandra? De ce n-ai mărturisit de la început că ţi s-a făcut pur şi simplu dor de o excursie? Matematicianul înghiţi liniştit ce avea în gură, nu limba, nu cuvintele, ci hrana săţioasă, îşi clăti apoi gura cu vin. — Nu vorbi ca un cretin, că nu eşti. Ştii că detest excursiile, aşa ceva nu se încadrează în nimic, în nici un fel 432

de calcule. Nerodule, pasionatule de astronautică, ai uitat că planeta Pluto a fost descoperită prin calcule? Darmite un amărât de zăcământ pământean! Halalaie-şi mai stăpâni nervii ce zvâcneau, gata să-i iasă prin piele. Cum să te superi pe unul ca Şorban, cel mai sincer amic al său? Dacă nu unicul... — Ai fost tu acolo, la faţa locului, ai verificat? — Eşti în toate minţile? Să fac două excursii? Eu ştiu că filonul e acolo, vei constata. Halalaie izbucni în râs, nu era un râs prea vesel, îşi tamponă fruntea cu batista, îşi turnă vin ca să aibă ce transpira şi declară cu o veselie ce era parcă vecină cu isteria. — Cred că între tine şi aiuritul acela de Toma Milea, căutătorul, nu e cine ştie ce deosebire esenţială. Bun. Poate că există una de nuanţă – nu chiar în favoarea ta, şi tu eşti un soi de nebun, dar te prefaci mai cu succes. Perfect, prin calcule. Să nu mori de râs? Totuşi, unde e locul? Şorban răspunse nu înainte de a consulta nişte hârtii mototolite ce le ţinea în buzunar. — Cam la doi kilometri, dar va trebui să mergem pe jos. Va trebui să lipsească servitorul tău, Făt. N-ai observat ce privire de om rău are? — Are o privire de om lacom, răspunse H. Dar nu va trage cu arma niciodată în mine! — Dar în mine? întrebă Şorban. Halalaie nu răspunse, acum se întreba şi el. Şorban îl analiza. — Să nu-ţi închipui – zise – că-mi face plăcere să merg pe jos! — Am să te car în spate! — Nu rezişti tu, Iulian, eşti slăbuţ, prea multe griji, prea multe aventuri şi prea mulţi inamici. Inamici, da, am spus. Mă voi târî pe propriile mele picioare, nu o fac din filantropie, am şi eu interes. — Tu? Bravo filantropule! Vrei să împărţim aurul? E normal... 433

— Sunt plictisit mai ales de concluziile tale vulgare, mai ales că eşti un om deştept. Ţi-aş zice cam ce fac eu pe aurul tău. N-am nevoie de el, am destui gologani, eu de linişte am nevoie. După ce, galeria aia va fi secătuită de aur, mi-o vei da mie, vreau să mă instalez în adâncul pământului. — Ai s-o faci neapărat, după... Voise să spună „după moarte”, dar se întrerupse. Avea şi el, seniorul, tact, deşi nu totdeauna. Dar Şorban îl ghici. — Nu „după”, va fi cam prea târziu, deşi nu se ştie... Trebuie să rezolv acum cele câteva probleme fundamentale rămase pe tapet. Trebuie să mă ocup de ele cât mai sunt aici, iar nu „după”. — Înţeleg. Vrei să întocmesc chiar acum actul de donaţie al grotei? — Te pripeşti, ca-ntotdeauna. Nici n-ai văzut „grota” localizată de mine prin calcule, după informaţiile seniorei Flandra. Nu crezi în calculele mele, dar nici în seniora Flandra nu crezi! — De ce aş crede? E doar o femeie! — Haide, se urni matematicianul. Eu mă mişc greu. Femeie sau nu, eu nu sunt priceput ca tine, dar seniora Flandra e o persoană pe al cărei cuvânt te poţi bizui. Aşa simt ou, fără calcule. Haide! Făt se ivi atunci, încercase să asculte nemernicul. Primi ordin să strângă masa, să dea caii la păscut, să verifice dacă pe drumul acela nenorocit nu plesnise vreun arc la trăsură. Nu merseră prea mult, vegetaţia, stâncile, Cerdava luminând, tulburătoare, pe stânga, când mai aproape, când mai departe, îl obosiră iute pe matematicianul inamic al excursiilor, îşi pierdu suflarea, se aşeză. Halalaie, în picioare, fără astâmpăr, întrebă dacă mai e mult. — Unde te grăbeşti? Oricum, ne aşteaptă Mohândra! — Cine? — Eh, dacă n-ai înţeles... Ia să vedem, prietene, şi mă întreb de ce îţi fac onoarea de a te numi prieten – ce ştii tu despre aurul ăsta după care alergi cu toate limbile scoase? Cred că ai vreo şapte! — Şapte limbi! Ha! Aurul îmi e necesar. 434

— Straşnic răspuns! mormăi cu glas pâslos matematicianul. Dar tu ai idee cine vorbeşte primul, în această lume fericită, că despre celelalte nu am încă ştire, despre întrebuinţarea aurului, despre Viţelul de Aur? Moise. Dar despre Moise nu se pomeneşte în manualele ce le frunzăreai în tinereţe. — Nu. Care Moise? — Mă, băiete, Moise a fost cineva, iar aurul e un rahat, un rahat mai nobil dacă vrei, însă dispare, se topeşte, se dizolvă sau se transformă! — Se transformă?! Cunoşti şi tu poveştile lui Toma Milea? — Îl cunosc pe el. Nu e mai nebun decât mine sau decât tine, în orice caz spusele sale au un anumit tâlc. — Deci, aurul se topeşte, se transformă? — Ştii tu, că, să zicem, de prin anul una mie cinci sute, au fost smulse din intestinele planetei mai mult de treizeci de milioane de aur, iar din această cantitate nu mai există nici cinşpe milioane?! Unde e restul? A dispărut? — Unde? Cum? Haide să punem mâna pe cantitatea dispărută! — Bine. Ai reacţiile normale şi previzibile ale unui creştin desăvârşit, deşi nu eşti. Mai ţii minte, din manuale, greutatea specifică a aurului, greutatea atomică, de câte ori e mai greu ca apa, ca fierul, la ce temperatură se topeşte? — Şi dacă-mi amintesc, la ce mi-ar folosi? — Ca să ştii, dar mai ales pentru calcule, palidul meu ignorant, şi, în cazul tău, ca să ştii dacă ai dat de un filon adevărat sau nu. Ştii tu ce este aurul roz? — Cam bănuiesc. Ce ar fi să mergem mai departe? — Dar aurul englezesc, dar aliajul scoţian, dar... Bine pitit, „logofătul” Făt, care-i urmărise, aştepta. Oare ce aştepta? Capul său negricios şi mic se legăna ca un ciot între alte cioturi. Şi ascunzătoarea unde frumoasa Annia, cu ochii ei albaştri, se drăgostise cu Terentius Neptunalis, cu ochii lui întunecaţi, suferise mari transformări. E de mirare că mai exista, însă peşterile, se pare, sunt mai durabile decât 435

vieţuitoarele lor. Unii pereţi se bombaseră, din motive mai mult sau mai puţin explicabile, alţii se scofâlciseră, îmbătrâniseră, mari bolovani căzuseră peste tot, arbori de munte uscăţivi, ţepoşi, aproape că astupau intrarea, invizibilă de jos. Dacă nu s-ar fi simţit cuprins de panică, seniorul H. ar fi trebuit să se întrebe cum de izbutise greoiul Şorban, să-l conducă fix către această grotă, fără hartă, fără busolă, fără o schemă. Doar din calculele deduse din informaţiile doamnei Flandra? Seniorul H. nu-şi dorea chiar cu mare patimă o galaxie şi nu părea chiar impresionat de distanţele incomensurabile, de bezna mare (oare?) şi absolută ce separă constelaţiile, nu se prea simţea la largul său pe întuneric (în dormitorul său ardeau totdeauna cel puţin trei candele, în memoria tatălui său pe care-l omorâse, într-adevăr, fără de voie, nu că ar fi din cale-afară de bisericos, însă candelele acelea dădeau lumină, cam înfricoşătoare lumină, ce e drept). H. nu intra cu bucurie prin mine, peşteri şi văgăuni. O prietenă îi povestise de demult ceva cu un liliac uriaş care-i smulse, dintr-un fâlfâit, întregul păr şi trebuiseră – vă închipuiţi – ani, ca să-i crească altul. Şorban, blazat, sau numai ostenit, stătea cu mâinile în buzunarul hainelor sale lăbărţate, la intrarea vizuinii, uşor aplecat, ca să nu-şi zdrelească fruntea pleşuvă. Jos, sub ei, spumega în desfăşurări alternative de furie şi calm, râul Cerdava. O pasăre-şi trecu fulgerător umbra pe deasupra valurilor, îmbucăţind-o. — Ce aştepţi? Nu faci lumină, speri ca Dumnezeu să facă lumină? — N-are să explodeze totul? întrebă, temător, seniorul. Halalaie aprinse, fără să-i pese de urmări, vreo două fitile de lumânare. Apoi schiţă vreo câţiva paşi, cu anumită fereală, parcă dansa printre vipere. De altfel, vipere trăiau pe acolo, nu foarte multe însă destule. Dar nici una nu-i binecuvântă pe vizitatori cu veninul ei. Poate se epuizase veninul. Halalaie prinse suflet, căută împrejur, scormoni cu vârful ghetei, se aştepta să descopere imediat un maldăr de 436

aur, dar nu găsi nimic. Nu sclipea nimic în lumina tristă a luminărilor. Grăunţele galbene şi praful fuseseră culese de atâta vreme! — Asta e numai o „mâncătură din bătrâni!” Aici nu mai e nimic. Seniorul H. folosise expresia veche, probabil fără să cunoască exact înţelesul ei. Preocupat de sfere, multe ce-i intraseră în ureche despre băi, exploatări şi celelalte angarale, ieşise pe cealaltă, iubea însă aurul, galaxiile, câteva femei, fără a şti mare lucru despre toate astea – sau ne înşelăm? Poate nu cunoştea esenţialul, – sau iar ne înşelăm? Şorban, practic, grăbit să se întoarcă la gustările rămase în poiana îndepărtată, îl sfătui pe senior să ia mostre, să le arate unor oameni pricepuţi, să le supună analizelor de laborator. Aşa ar fi fost normal, dar seniorul îşi plesni dinţii. — Să vină ei aici, să-mi fure aurul? — Atunci fă tu singur analizele. — Hm... Crezi că mai ştiu?... — O conversaţie cu tine, Iulian, e instructivă ca un citat din Juvenal. Atâta doar că eu nu l-am apreciat niciodată la valoarea sa pe Juvenal ăsta. Se afirmă, nu ştiu dacă pe bună dreptate, că numai printre oamenii sclipitori poţi să-ţi pui în valoare inteligenţa. Cred că e doar un paradox. Oare tu, Iulian, eşti deştept? Totuşi, în preajma ta eu simt că scapăr: idei, intuiţii surprinzătoare îmi vin parcă din direcţia ta... După ce se epuizează şi filonul ăsta de aur, după ce vei intra în stăpânirea unei galaxii, n-ai vrea să te retragi cu mine aici, în hruba asta, să mă inspiri? — Nu-ţi irosi astăzi tot humorul! răspunse H., nu fără humor. — Prin urmare, dacă vei fi sigur că aici e un zăcământ, intenţionezi să vii singur cu târnăcopul şi sita, ca aiuriţii ăia de pe valea Yukonului? întrebă Şorban. — Care vale? N-am auzit de ea. — Lasă... Şi geografia e un mare mister. Chiar şi un melc are mai mult spirit practic decât tine. Cum de nu te-ai ruinat până acuma? Alt mister. Ca să zic că proştii nu au noroc, ar 437

fi să te insult, şi-mi eşti amic. Nu poţi face nimic de unul singur, va trebui să angajezi specialişti, şefi de echipă, cioplitori, săpători şi alături de aceştia, obligatoriu, o sumă de indivizi care nu vor face nimic, vor fura dar îşi vor apăra prestigiul. O să pui la bătaie sume grele. Vei cumpăra nu numai văgăuna, ci tot muntele, sub orice pretext, vei construi piuă, mori şi celelalte agregate, însă deocamdată umple-ţi săculeţele cu mostre, să le dai la analiză şi să te consulţi cu oameni pricepuţi. Cunoşti măcar un om de încredere care să cunoască tainele aurului? Seniorul cunoştea un astfel de om, Gurguzan, fost şef de echipă la Roşia, în prezent angajat al său, pădurar-şef. Nevasta acestuia, ochioasa Florica, se dovedea bogată în daruri şi dulceţuri, seniorul degustase din ele, măcar o parte. Bine ascuns, Făt trăgea în tihnă dintr-o ţigaretă englezească, furată de la stăpânul său. Rezemase arma de vânătoare de un copăcel, îi văzu pe cei doi apropiindu-se. Halalaie gesticula. „Logofătul” ţinti tâmpla stăpânului său, apoi puse cătarea pe fruntea înaltă a matematicianului. Bună ţintă! Dar nu apăsă pe trăgaci. Era prematur. Trebuia să afle ce cătaseră ăia doi pe vale, că nu de pomană se urnise de-acasă matematicianul! Totuşi, apăsat de vinovăţia faptei ce nu o comisese, Făt se făcu una cu pământul. Şorban şi Halalaie ajunseră la locul de popas, matematicianul transpira ca vai de el, cu tălpile îndurerate. Căluţii rumegau, abia ostenindu-se să alunge cu cozile muştele lipicioase. Făt, nicăieri. Bombănind, seniorul ascunse săculeţul cu mostre şi se apucă să scotocească după merinde, când se ivi şi „logofătul”, legănând arma. — Ţi-am poruncit ori ba să nu te mişti de-aici? — Am luat urmele unui râs, dar a fugit, demonul! — Nu mai pălăvrăgi atât! Aşterne mâncarea, îngrijeşte caii, înhamă. Ce te uiţi la mine? — Aţi găsit ceva acolo unde aţi fost? Seniorul smulse arma din mâinile lui Făt. — Fă ce am zis! Unde am fost, n-am căutat nimic! După-amiaza plana peste ei, cerul, cristal lichefiat se apropiase, luna plutea pe cer ca urma aproape ştearsă lăsată 438

de copita unui armăsar călător, fluturii navigau în pajişte, aproape adormiţi şi ei, mai sus, peste munţi, chiar sub lună, şoimii, veşnic neadormiţi. O veveriţă speriată şerpuia printre brazi stârnind în salturile ei conurile mărunte, resturi de frunze veştede. Uriaşa pisică galbenă, pătată o urmărea cu îndârjire, dar numai văzduhul pocnea subţire de electricitatea blanei, altfel nu se auzea nimic, săriturile lynxului urmau traiectorii balistice perfecte, ca şi ale veveriţei. Veveriţa – numai coada era de ea – ce o fi avut nevoie lynxul cel mlădios de o coadă de veveriţă? – îşi căută refugiul într-un arbore, pisica mare şi galbenă se căţără cu uşurinţă, dar minuscula ronţăitoare de alune, zbură, cu ajutorul cozii în alt copac, ceea ce râsului nu-i reuşeşte, apoi veveriţa coborî brusc, perpendicular pe trunchiul gros, uluitoare în viteza ei. Lynxul se opri la rădăcină, privi în sus veveriţa ce urca iar, scoase un fel de şuierat, urmat de un gâlgâit furios din gâtlejul puternic, tăcu, încremeni scurt, fenomenală împietrirea aceea de numai o secundă, părând însă definitivă, grumazul se destinse iar, aerul şuieră, dintrun salt pisica uriaşă fu în copac, însă veveriţa se afla şi mai sus, pe ramurile subţiri unde lynxul nu cuteza să urce. „Logofătul” Făt oprise caii. Mârâi: — Un deştept zicea că nu mai există râşi prin ţinut! Şorban făcuse această afirmaţie... Halalaie şi Şorban coborâră, urmaţi de Făt care răsuci capul mic şi lunguieţ, ai fi zis că răsucise un şurub mai ruginit. — Nu trageţi, domnule? îl întrebă pe Halalaie. — Trage tu, dacă ţii neapărat, şi-i dădu arma, dar Şorban o smulse din mâna logofătului şi o îndreptă asupra sa: — Îţi permiţi prea multe, Făt! Altă dată am să te împuşc! Şi-i aruncă arma. Făt trăsese o spaimă, încă tremurând, porni înainte. Şorban îşi descoperi capul, soarele se strecură printre firele rare, decolorate şi matematicianul examină, cu uimire parcă, (el, iubitor şi cunoscător al florilor) culorile libere şi sălbatice ale plantelor printre care-şi croia drum. Halalaie venea ultimul, supraveghind totul – aşa-şi închipuia 439

el. Însă, la început, nici nu observă râsul lipit de una din ramurile groase ale copacului. Ca încurajată de prezenţa oamenilor, veveriţa ieşi în lumină, sus de tot, privi în jos, îşi luă avânt şi se topi. Lynxul nici nu mişca, îşi ţinea respiraţia. Privirea „logofătului” se întâlni cu privirea fiarei, greu de spus care era mai crudă! Cam în acelaşi timp văzu şi Şorban. Se miră. Nici aşa ceva nu încăpea în calculele sale! Lumina, sau scânteierea aceea intermitentă, din ochii lynxului, încruntaţi totuşi, greu să fie redată în cuvinte, anevoios prin cifre, – scăpa oricărei analize. Matematicianul gândi că o astfel de lumină va trebui să-l conducă în grotele negre unde se va retrage pentru a descoperi ultimele adevăruri. Cu toate că ştia prea bine că aşa ceva nu există, după un „ultim adevăr”, vine următorul, şi apoi altul... Făt ridică arma cu încetineala unui ac de ceasornic. Distanţa era mică, alicele mari, grele, doar câteva, pulberea „specială”, arma perfect calibrată, pisica aia mare nu are nici o şansă, constată cu seninătate dar şi cu un anumit regret, Şorban. Splendida felină va trebui să moară – de ce? Făt ţinti îndelung, împuşcătura porni, în gol. Râsul rânji, clar că rânjea, şi o văpaie nouă apăru în adâncul ochilor încruntaţi. Urechile cu vârfuri întunecate se ascuţiră şi mai mult. — Ai tras ca un veritabil ageamiu, observă Şorban, cu dispreţ. Însă cred că anume ai ochit alături. De ce? Din milă? Tu, cap de bâtă, milos? Făt nu răspunse, pregătea a doua împuşcătură, când seniorul îi smulse arma. — Poate că e rănit. Nu e voie să-l lăsăm aşa! Arma bubui. Nici de data asta lynxul nu păru atins. Dar nuanţa ochilor i se modifică iar. Dispăruse, probabil aparent, ultima urmă de teamă, ură, înverşunare. Parcă apăruse ceva neclar, îndepărtat. Ce se întâmplă? se întrebă Şorban, i s-a dus voinţa de a trăi – cum se poate? A lupta până la capăt este un principiu care... şi se întrerupse din meditaţie privind şuvoiul subţire, întunecat la culoare, mai mult negru, ce se încolăcea ca un şarpe împrejurul bătrânului copac. Sânge. Pisica uriaşă ce părea definitiv lipită de ramură, se răsuci 440

începând să se împotrivească morţii. Acum atârna în gheare, dar se desprinse, mai încercă să se prindă de alte ramuri, dar ajunse la pământ, luptându-se încă cu moartea. O scenă ce se repeta... Cercetară mai târziu victima. Era moale, râsul nu mai trăia, poate că nici nu trăise vreodată, însă Şorban descoperi cu mare surprindere şi chiar cu puţină teamă, că ochii ce-şi schimbaseră din nou culoarea continuau să lumineze din adânc şi să privească de la mare depărtare către o altă mare depărtare... Matematicianul îşi puse ochelarii, îngenunche. — A mai fost rănit pe vremuri, cândva, murmură, arătând cele două cicatrici, foarte vechi de pe coastele animalului. Şorban pipăi cu degetele sale boante blana, cercetă îndelung locurile vechilor cicatrice, se ridică, ceru un pic de vin şi rosti ceva de necrezut. — Eu consider că aceste cicatrici nu au fost lăsate de o armă... Dacă aş fi poet, ce noroc că nu-s, aş afirma că linxul a fost lovit odinioară de o lance... mai curând de o suliţă uşoară, aşa cum aveau romanii, campionii Legiunii a 13-a Gemina, în întrecerile lor... „Logofătul” Făt îl privea dezaprobator pe Şorban, dar Halalaie, plin de interes, întrebă: — Doar n-ai să afirmi că râsul ăsta, ce pare în floarea puterii, trăieşte încă de pe-atunci?? — N-aş îndrăzni să-mi asum un asemenea risc, răspunse cu gravitate matematicianul. Îşi aşeză ochelarii în buzunar. Dar, reluă, după ce mai sorbi din cupă, nu mi-aş permite să afirm nici contrariul.

OPT În aceeaşi seară marele dresor Ştefan Aboui (însoţit bineînţeles de pudelul Sejour), auzi din gura seniorului întâmplarea cu lynxul şi bizarele cuvinte rostite de Şorban, 441

un om atât de meticulos. Aboui ascultă cu atenţie ciugulind rar din farfurioara cu alune şi rosti fără patimă dar cu glas stins, puţin tremurat, vechea sa remarcă, precum că totul este posibil. Eu, zicea, care sunt dresor din tată-n fiu şi am trăit mereu printre animale de am ajuns să le cunosc graiurile şi obiceiurile mai bine decât cele ale oamenilor, oscilez între realitate şi basm şi ştiu că între basm şi realitate nu a descoperit nimeni un hotar cu precizie determinat. Nu are cum să existe... şi poate că nu are sens să existe. Nu, nu, nu vreau să văd blana. La ce-ţi foloseşte ţie o blană de râs? Şi la ce-ţi foloseşte că l-ai omorât? Are. să te urmărească fantoma lui!: Probabil avea dreptate marele dresor. Se petrecu un fenomen ciudat. Seniorul, cu toate” calităţile lui, nu excela prin spirit de observaţie sau memorie. Nu reţinuse, s-ar fi spus, nici un amănunt din cursul acelei, vânători din care ieşise victorios. Şi totuşi, în coşmarurile sale, de zi sau de noapte, când venise să-l ameninţe direct ruina şi moartea, avea să revadă frumoasa pisică a pădurii şi, mai ales, ochii lynxului, cu toate nuanţele lor schimbătoare, în ochii... altcuiva. Şorban avea să confirme: aşa c, expresia, lumina ochilor, se modificase de mai multe ori, din clipa în care „logofătul” Făt ridicase arma, până în clipa sfârşitului. Dar ce pot să semnifice toate acestea? – întrebă H. — Dar tu ştii cine a fost cel mai mare spion al tuturor timpurilor? întrebă matematicianul, şi înainte ca Halalaie să dea un răspuns stupid (spre pildă doamna Flandra Klinkenhagen...) completă tot el, Daniel Defoe. — Desigur... autorul lui Guliver, făcu nu prea instruitul senior. Şorban râse, poate pentru a cincia oară în viata lui. Toma Milea „călărea un armăsar argintiu şi dobora un doi trei patru cinci porumbei...” Ei, nu chiar! Porumbeii îi dobora de fapt Buffalo Bill, în treacăt, însă Toma Milea se desfăta cu adevărat pe un armăsar argintiu, Dumnezeu ştie de unde-l procurase şi cu ce bani! Totuşi, se pare, că misterul nu e chiar atât de compact, se pare că poliţistul acela 442

bucureştean, Beniamin Cornea, considerându-se vinovat de cele dezastruoase „săpături” ce duseseră la dărâmarea casei căutătorului, îl despăgubise. Arginţii nu-i lipseau comisarului Beniamin C., amănunt ce nu scăpă lumii şi prilejui comentarii. Împreună cu dispariţia şandramalei lui Milea, ieşise din joc, spre satisfacţia tuturor celor puşi la curent şi enigma curburii duble a peretelui!!! Dar dacă, fără voia noastră, sau poate cu voia, ne vom împiedica iarăşi, mai devreme sau mai târziu, de enigma curburii duble? Căutătorul Toma purta pe umeri o pelerină întunecată, puţin ameninţătoare, dar îmblânzită de pletele sale argintii care-i cădeau pe umeri. Bărbatul acesta se ţinea cu demnitate în şa, scrutând neliniştitor lumea, privirea lui se ridica spre acoperişuri şi, cu sau fără intenţie, căutătorul era o apariţie impresionantă. Indivizii adunaţi în faţa berăriei „Coryndon” se holbară la el, ca tâmpiţii, nu-i cunoşteau calul iar vreo două muieri se contraziseră, una zicând că e Sathana, cealaltă că e un bărbat chipeş. O a treia ţinu să afirme că asemenea cai argintii nici nu există. Cu adevărat, caii muntenilor din ţinut, scunzi, vânjoşi, murdari şi urâţi nu se. comparau cu fugarul căutătorului care printre ei părea un prinţ. Toma Milea merse mai departe, ia pas pe strada Fântâna Craiului, şi se opri chiar la această fântână alături de care, la iniţiativa recentă a seniorului H., pictorul-zugrav Coreaptă atârnase o tăbliţă ce informa că aici se adăpase, pardon, îşi potolise însetoşenia Septimius Severus, leat 199 d. H. August 26. Ora nu era precizată, deşi seniorul îl întrebase în glumă pe Şorban dacă nu poate stabili şi acest ultim amănunt, „prin calcule”. De când matematicianul îl călăuzise „cu ochii închişi” până la văgăuna auriferă al cărei loc îl determinase tot prin calcule, însă pe baza unor date furnizate de seniora Flandra, Halalaie avea o şi mai mare încredere în Şorban, şi-i oferise parte din viitorul câştig. Matematicianul refuzase, el mulţumindu-se doar cu hruba, după ce filonul se va fi istovit. Halalaie întocmise actele de proprietate fiindcă filonul se dovedise într-adevăr consistent. 443

Oamenii ce se îndreptau dinspre partea aceea a oraşului către berării se opreau la Fântâna Craiului, nu pentru a bea apă, în sfârşit, nu totdeauna, ci spre a examina tăbliţa cu inscripţia ei, tălmăcind-o în fel şi chip, cu toate că nu era mare lucru de tălmăcit, împăratul acela gustase apă de acolo, ei şi ce? Apoi borurile înguste ale dopurilor cârmeau în altă direcţie. Peste drum de fântână cineva durase mai demult o clădire de lemn suficient de ciudată. Nu mare, dar ridicată pe piloni groşi, poate pentru a o feri de inundaţii. Ajuns acolo şi Toma Milea se opri, examinând clădirea prevăzută şi ea cu firmă nouă. Veranda acelei căsuţe se arcuia în semicerc. Deasupra se ridica un turnuleţ rotund din care te priveau câteva ferestruici mici ca nişte observatoare, construcţia semăna cu o bisericuţă, numai paratrăsnetul lipsea, crucea şi, bineînţeles, popa. Vom constata însă că popa nu lipsea decât pe jumătate. Firma, operă a aceluiaşi Coreaptă, glăsuia: Cuxa anonimă Halalaie te Carabonc Când seniorul H. comandase acest text hilar, fie că-l citeai din faţă sau invers, îi dăduse pictorului-zugrav următoarele cuvinte mâzgălite pe-o hârtie: „Cuxa anonimă Halalaie et Carabonc”, însă pentru Coreaptă acel et frânchenesc n-avea nici un sens, aşa deci că, hotărând că seniorul greşise, cui nu i se întâmplă?, inversase literele, punând acel te care părea să aibă un sens, fără a avea nici unul... Seniorul observă greşeala dar zise că aşa-i mai interesant. Şi căutătorul observă eroarea, îşi scutură şerpii pletelor argintii şi ar fi rânjit ca un lynx, dar acest complicat exerciţiu spiritual ce poartă denumirea de „a rânji” îi era, pesemne, necunoscut. După o contemplare, căutătorul îşi îndemnă bidiviul şi ajunse până în dreptul unei ferestre deschise. Halalaie privea în gol, în birou se mai afla Şorban, iar într-un colţ, cu arma între picioare, figura cruntă, zgâlţâit de o nevralgie cauzată 444

de glontele din cap, Gheorghe Surdu Carabonc, juma popă, juma prof. De ce purta cu el flinta aia care te chinuieşte înainte de a te omorî, nu se ştie. Săculeţii cu aur încă nu se înghesuiau în depozitele „Cuxei anonime...” şi în acest caz, ce sau pe cine păzea principalul asocia] al lui H.? Conversaţia stagna, ultimele cuvinte fiind pronunţate de Şorban, o insultă nevinovată, la adresa seniorului, că e ridicol, sau aşa ceva. Şorban făcu să foşnească pe birou o TELEGRAMĂ Tot Şorban o traduse din americăneşte, respectând din pură perversitate greşelile de ortografie. Cam astfel suna telegrama: Dragă Sir Halele, Din Barbara-City Texas U.S.A. – Camboury Observatory T.U., îţi comunicăm că am recepţionat cu plăcere şi mare ghrungeen (??) mesagiul Dv. ce ne-a parvenit prin intermediul faimoasei Agenţii Lazau. Totul pică la ţanc! (Oare cum o fi sunând „la ţanc” în americăneşte?) Matematicianul Şorban izbucni în râs a şaptea oară în viaţa lui, a doua oară în aceeaşi zi (semn rău, semn bun?). Limba engleză, cu verigile ei americane, nu-i era străină. Râse savantul, un minut bun, sincer amuzat, dacă nu cumva, râdea de sine. Seniorul H. aştepta descumpănit şi cam enervat. Matematicianul se calmă, luă din mâna lui juma popă juma prof o juma de pahar de vin şi după ce expedie în burtă vinul, parcurse mai departe hazoasa telegramă, tălmăcind-o. Se afirma, în americăneşte, dar întrun stil nu prea americănesc, cum că onorabilul W. J. Barney, astronom, profesor la Northwestern University, descoperise la telescopul principal al Observatorului Camboury cea de-a patra galaxie a vieţii sale (la fel de bine putea să zică –: comentă Şorban – cea de-a patra iubire a vieţii sale) şi că nu ştie ce să se facă el cu această a patra galaxie (iubire) ce îi 445

este cu totul de prisos, întrucât trei galaxii Barney I, Barney II şi Barney III, sunt cu totul suficiente pentru un om ce nu se lasă îmbătat de celebritate (fără a specifica însă de ce anume se lasă uşor îmbătat). D-sa, dl. esq. W. J. Barney este de acord ca această a patra galaxie a vieţii sale să ia numele de „Galaxia Halele”, contra unei sume modeste, numai 5000 $. Coordonatele noului fenomen ceresc: face cu meridianul unghi de 18 °17, în constelaţia „Cora” şi va fi perfect vizibilă, galaxia!, în anul 2080. În caz de acceptare a se trata cu Agenţia Lazau al cărei onorabilul esq. Barney, vechi client este. Cordiale strângeri de mână etc., Barney Seniorul îşi scarpină visător bărbuţa ascuţită şi deodată se răsti către asociatul său Carabonc: — Ia aruncă dracului puşca şi pune mâna pe condei, cred că o juma de prof şi o juma de popă ştie să scrie! TELEGRAMĂ Către Agenţia Lăzău condiţiile transferului acceptate în principiu, a se preciza modul de executare a plăţii şi echivalentul la zi al dolarului în lei şi a se menţiona expres că noua galaxie poartă numele de „Galaxia Halalaie unu”, iar nu Halele cum greşit a transcris prietenul şi colegul nostru Barney, primiţi vă rog... Halalaie. — Te duci imediat la poştă, Carabonc! Ba nu. De telegrama asta se va ocupa doamna Flandra, ea îi cunoaşte mai bine pe cei de la Agenţie. Terminând cu formularea importantului document, seniorul observă pe fereastră gâtul alb al armăsarului lui Toma Milea şi gândi că desigur şi galaxia lui beneficiază de un argint atât de frumos, în vreme ce matematicianul, care nu-şi dorea o galaxie ci întrucâtva inversul unei galaxii, părăsi pe nesimţite „Cuxa anonimă”, întrebându-se dacă prietenul său e un maniac, sau chiar îşi doreşte o galaxie? Ca să facă oare ce cu ea? Şorban îl văzu şi pe Toma Milea. 446

— Hei, tu, căutătorule de neant, vrei să-ţi dau gologani deo bere? Azi sunt bine dispus! — Mulţumesc, am bani. Vă felicit pentru achiziţia făcută! — Ai tras cu urechea, hai? — Treceam din întâmplare pe-aici... Carabonc fu gata să ridice flinta, seniorul îi făcu semn să se astâmpere, şi de altfel căutătorul dispăruse. — Dar unde e Şorban? — S-o dus şi el. — De ce? Azi sărbătoresc galaxia mea! Mă, Carabonc, tu ce zici de afacerea pe care am făcut-o? Asociatul privi furios dintr-o parte pe şeful „cuxei”. Ochiul lui juma de şi juma de nu prevestea nimic bun, şi în vreme ce nu prevestea nimic, Toma Milea călărea înapoi pe strada Fântâna Craiului cu bărbia căzută în piept. Copitele armăsarului argintiu cântau pe strada pietruită, iar părul lung al căutătorului tresărea pe neagra-i pelerină. Oamenii îl urmăreau curioşi. Nimic, absolut nimic nu prevestea sfârşitul lumii, însă, ar fi comentat Şorban, absolut nimic nu prevestea începutul. Nedumerit, bucuros, simţindu-se ridicol, vag speriat, dacă acest coctail de sentimente e posibil, şi e posibil credem, seniorul H. ieşi în verandă şi ridică ochii la cer. Ce spera să vadă? „Galaxia Halalaie unu”? Va trebui să am copii, pentru ca aceştia, în anul 2080 să poată vedea galaxia care o să le aparţină, gândi cu un început de descurajare şi îndoială. Ce vis cu miracole! gândi H. trezindu-se dar neîndrăznind să deschidă ochii în largul său pat din apartamentul personal de la „Foişorul de Aur”. Se afla singur sub plapomă. Deasupra, la etaj, locuiau fetele. Seniorul luase pe el o albă, moale şi lungă cămeşă de noapte, pe atunci nici măcar bărbaţii nu purtau (totdeauna) pijama. Am prin urmare şi o galaxie, ce-mi mai lipseşte, conversă cu sine, deşi nu despre galaxii visase. Întredeschise ochii, acum visul, reveriile, revelaţiile sale de noapte prinseră contururi. Alunecase printr-o suită de „întâmplări”, sau imagini convertite în întâmplări, dar cea mai mare parte din ele deja îi scăpau. Mult prea iute se şterg visele, mai ales cele frumoase! Dar 447

uneori un coşmar te urmăreşte săptămâni. Dar uneori te reîntâlneşti în vis, cu o femeie ce ai iubit-o cândva şi te trezeşti reîndrăgostit de ea sau îndrăgostit de o necunoscută pe care n-ai văzut-o nicicând. Îi revezi trăsăturile, ochii dar din păcate halucinaţia asta caldă abia durează o clipă. Totuşi, datorită unei infiltrări persistente şi subtile ce continua încă, seniorul petrecuse noaptea singur, dar nu în singurătate! O prezenţă, dacă se poate califica astfel, îşi păstra savoarea şi relativa substanţă, şi Halalaie, după ce se concentră, crezu că înţelege de unde provine emanaţia aceea aproape imperceptibilă, fără a-şi explica însă şi de ce. Între două draperii, într-o aureolă de culori, atârna o pictură. Seniorul habar n-avea când apăruse, cine anume i-o lăsase la una din locuinţele sale, nu încercase să afle cine e autorul şi nu prea înţelegea cam ce reprezintă tabloul acela niţel dement, o femeie, o lumină ascunsă într-un plop? Nu-i acordase până acum nici o atenţie, dar pictura, expusă cu mult rafinament, parcă jignită de prea mica atenţie ce i se acorda, se concretizase sau se întrupase în noaptea trecută şi coborâse să stea, să viseze, alături de H. „Nimic nu este... nimic nu poate fi perfect rotund!” Cine a spus-o? se întrebă năuc seniorul, în aparenţă fără nici o legătură cu pictura. După un timp, culorile îl obosiră. Ce e mult, e mult... „Nimic nu poate fi perfect...” Degeaba. Gândise peste măsură de intens. Gândise prea mult. Încercase să analizeze. La ce bun? Inundat de aceste izvoare întortocheate ale memoriei sale, el care de obicei se simţea dimineaţa limpede, proaspăt, plin de energie, se întoarse către tablou şi ceva anume din pictura aia, ceva rău, ridică în el o sete cumplită, inexplicabilă, sete de beţivan, ceea ce seniorul nu era, adică un beţivan. Poate că era singurul său „defect lipsă”. Se şi simţi obosit înainte de a pune pe limbă prima picătură de alcool. „E şi femeie, şi arbore, şi zbor, iar eu sunt deja beat!...” În halat, desculţ, ridicol, desculţ şi cu ţăcălie, cu ochi de somnambul, păr răvăşit, drogat până-n măduva oaselor cu speranţe, dorinţe, iluzii, himere, însetat ca o caravană imobilizată în deşert de un simoun, seniorul 448

orândui pe masă un şir de sticle şi sorbi din fiecare, pe rând. Licori diferite... Iar ochii nu i se dezlipeau de pe tabloul acela! O putere, o lumină întunecată îl hipnotiza! Totuşi, cele dintâi înghiţituri parcă îi limpeziră cugetul. Cum adică nimic nu poate fi perfect rotund? Pe urmă abandonă şi cercul şi sfera, intuind că de multă vreme, săptămâni sau luni, femeia din pictură îl iradiază toate nopţile petrecute la „Foişor”, singur sau nesigur, n-are importanţă, iar acum această influenţă atinsese o culme! Începu să facă legături neaşteptate între acest tablou şi o femeie ce o văzuse pictând (altă femeie) şi ochii lynxului şi „curbura dublă” şi „Galaxia Halele” şi toate câte se pot afla prin calcule şi despre toate, toate, toate şi auzi dupăit de paşi deasupra, pe semne că fetele, profitând de orele liniştite ale dimineţii, se păruiau ca să se menţină în formă, şi timpul se scurgea repede şi frumos, frumos, fru... Se trezi spunând: Sunt Dumnezeu! Cineva confirmă sarcastic. — Da, eşti Dumnezeu, însă un Dumnezeu beat! — Dumnezeu nu se îmbată, ripostă seniorul şi încercă să se ridice dar trupul nu-l mai asculta. Constată că nu e în pat ci pe jos, pe parchet şi nimeni nu se sinchisise să-i vâre sub cap ceva moale, o pernă, un papuc sau măcar o pisică. Ceva sau cineva, mătăhălos, stătea în dreptul ferestrei larg deschise. Cu mari eforturi, simţind cum toate scârţâie în el şi gem, seniorul se ridică în coate. Tot trupul său era o băltoacă, un smârc puturos şi chinuit, unghiile crescuseră, negre, cineva devastase încăperea – chiar el o devastase – păturile, pernele, perniţele căzuseră în băltoacele cu băutură, peste sticlele sparte. Halalaie vârî un deget amar în gura şi mai amară, îşi pipăi limba umflată, tâmplele ce zvâcneau ca picioarele unui ied înjunghiat, şi dori să moară. Dar era Dumnezeu, or Dumnezeu e nemuritor. În fereastră Şorban se întoarse încetişor şi-l examină. — Idioţii, târfele, hoţii, golanii, înjură Dumnezeu-Halalaie, de ce n-a venit nimeni? M-au lăsat să zac în căcat. Şorban trăgea pe îndelete din luleaua lui străveche. — Căcatul în căcat zace, altfel, unde? De câtă vreme bei? 449

— Cum de câtă? De azi dimineaţă. Cât e ceasul? Halalaie se uită la ceas, dar stătuse. — E nouă dimineaţa, spuse Şorban. — Nu se poate, eu la nouă am început să beau. Te pomeneşti că beau de ieri? — Te pomeneşti, rosti flegmatic Şorban ştergându-şi cu batista fruntea înaltă deasupra căreia şuviţele decolorate şi rare se iţeau ca nişte coarne. Ce zi a fost ieri? — Miercuri, făcu nesigur şi alarmat H. Şi starea mizerabilă în care se găsea îl predispuse la violenţă – dar n-avea putere – şi la jigniri. De ce nu-ţi îngrijeşti chelia aia, de ce nu mergi la un doctor? — Şi azi e miercuri, zise Şorban. Şi e tot ora nouă. — Reiese că m-am îmbătat într-un minut, două? — Nu chiar... — Atunci beau de o săptămână? Da? Nu mi s-a mai întâmplat! — Un elementar principiu al probabilităţilor arată că trebuia să ţi se întâmple şi asta. Halalaie izbuti să se ridice, călcă pe nişte cioburi tăinduse, aruncă halatul pe care vomase şi merse împleticit la oglindă. Barba crescuse, obrazul se scofâlcise, un păienjeniş de riduri se adăugase în jurul ochilor. Apucă, disperat, o sticlă rămasă întreagă şi trase cu nesaţ din ea. Şorban nu-l opri. — Ce mi s-a întâmplat? — Nu-ţi aminteşti nimic? — Ce ar trebui să-mi amintesc? se răsti seniorul simţind cum îi saltă inima sub impulsul noii doze de alcool. Ce tot trăncăneşti atâta şi pe ocolite? Unde-i ticălosul de Făt? Unde-s ceilalţi? De ce n-a venit nimeni să-mi aducă o cafea? De ce Aboui sau tu n-ai venit să-mi smulgi sticla din mână. — Am fost în fiecare zi, am luat totul, dar un prieten necunoscut îţi împrospăta raţia. Cred că amicul Carabonc. Seniorul dădu ochii cu pictura şi începu s-o înjure. Târfa ascunsă în pictura aia era de vină. Se întoarse la oglindă şi se tăie în alte cioburi. Înjură iar şi mai bău. Doi ochi de groază îl spionau din oglindă. 450

— Ce s-a întâmplat? A trecut vreun cutremur peste noi? — Tocmai încercam să-ţi explic, dar dacă mai bei nu vei pricepe. Păi, Carabonc, care-ţi aducea pe furiş băutură, a fost aici şi ţi-a vorbit de faţă cu mine. Nu-ţi mai aminteşti? — N-am vorbit cu nimeni, nimic. — Fireşte. De câte ori am fost pe-aici, te căţărai pe pereţi. Matematicianul îşi puse cu un deget leneş ochelarii şi examină tabloul pe care-l mai văzuse de nenumărate ori. — Chiar nu ştii cine e autorul acestei pânze? — Nu! răcni Halalaie. De unde dracul să ştiu, tot ce ştiu că e târfa din pictură a coborât la mine în pat şi după aia m-am pus pe băute. Ce te uiţi atât de curios la mine. Eşti misterios ca începutul lumii, dar nu-ţi şade bine. — Când s-a petrecut coborârea doamnei din tablou? — Miercuri. — Care miercuri? — Miercurea trecută, dacă şi azi e miercuri! Seniorul mai luă o duşcă. Ce tot pui întrebări, unde vrei să ajungi? — Bea, băiete, bea, ce rost are să te opreşti? Ai tras de minune cu pistolul. Nu m-ai nimerit, ţi l-am confiscat, uite peretele zdrelit de trei gloanţe. Credeam că ai înnebunit şi bei fiindcă aflaseşi... — Ce să afluuu? zbieră Halalaie cu ochii numai vinişoare sângerii, gata să explodeze. — Tot încerc să-ţi spun... Ascultă... — Dă-i drumu odată! — Ascultă, în general auzi ceva? Auzi tropăitul fetelor, la etaj? — Nu. Unde-s fetele? — O auzi pe bătrâna doamnă Biro mutându-şi dormeza dintr-un loc în altul? Îl auzi pe Matei bătând cuie? Vin de jos sunete de copite, nechezat de cai sau măcar glasuri? Sângerând, cu deştele tăiate, Halalaie se repezi la fereastră, tăindu-se încă o dată. Dezolant de pustie, strada Fântâna Craiului se vedea de la înălţime, din curbură-n curbură, până izbea în deal. Pe ghizdul fântânii, lângă inscripţia istorică, se instalase o pisică albă şi părea mulţumită că-i linişte. Către fântână un câine şchiop îşi croia 451

drum, punctând cu cele trei picioare ale sale câte două puncte şi o virgulă. În dreptul „Cuxei anonime Halalaie te Carabonc” nimeni, nici un om de afaceri, nici cel puţin un cerşetor şi nici un chefliu în dreptul berăriei „Coryndon”. Dacă vederea lui H. n-ar fi fost alterată de alcool, l-ar fi zărit totuşi, departe, la a doua curbură, pe Toma Milea călărind armăsarul său argintiu. Seniorul, buimac, ieşi din lumina ce-l orbea, îşi examină picioarele rănite care, într-o săptămână de post, se subţiaseră şi tremurau. Prin toţi porii din H. ţâşnea sudoare şi alcool. Căzu pe canapea. — Ce s-a întâmplat? izbuti să îngaime. Au dat turcii? N-am observat nici un turc... — Mai rău... — Războiul? Holera? — Mai rău, dar în acelaşi timp mai interesant. — Păi, vorbeşte! — De câtă vreme încerc să-ţi explic! Uite ce s-a întâmplat... Hm! Dar tu n-ai de unde să ştii ceea ce toată lumea ştie. Toată lumea e sus pe vale. — Ce vale, mă omule, nu mă înnebuni! — Pe valea Cerdavei, nu pricepi? — Nu pricep! Ce caută lumea acolo? Acolo e terenul meu. aurifer, acolo-mi construiesc şteampurile, morile! strigă seniorul cu glas de nerecunoscut. Cine le-a dat voie să încalce teritoriul meu? Scormoni să mai găsească o sticlă. — Ei, drace, făcu Şorban, tot mai plictisit, eu explic iar tu te prefaci a nu pricepe! Miercurea trecută, după ce dânsa a coborât la tine – gest către pictură, iar tu ai început să bei, cineva a adus vestea că apa a pornit în sus... — Ce înseamnă „a pornit în sus”? urlă H. Totuşi aceste cuvinte ridicară din amintirile sale netrăite un anumit ecou... Şorban simţi şi el ceva. Zise: — Am cercetat. Se pare că în ultimele sute de ani fenomenul s-a produs de mai multe ori, râul Cerdava a pornit în sus, împotriva legilor firii, ale principiilor gravităţii, fizicii... 452

— Dă-le-n mă-sa! De gravitaţie-mi pasă mie? Dă-mi cu ceva în cap să fiu sigur că exist. Nu te cred. Nu cred în nimic. Sunt în continuare doar criţă de beat. — Beat eşti, însă ceea ce spun, e purul adevăr. — Adevăr! Pur! Ce lighioană e asta? Şi dacă apa a pornit în sus, înseamnă că acum izvorăşte din mare. Bun. Inversăm poziţia şteampurilor. — De ce nu mă laşi să termin? Nu numai că a pornit în sus, dar în cele din urmă a şi dispărut! După ce ştirea s-a răspândit, oraşul a început să se golească, oamenii, curioşi, voiau să vadă, au rămas prin case numai orbii, nici ăia toţi, şi ăi bolnavi pe moarte. Chiar şi beţivanii S-au ridicat, toţi, cu excepţia ta. — Să n-o mai lungim, unde mi-s hainele? Să ajungem acolo, să văd şi eu până ce apa nu se răzgândeşte... Şorban îl privi cu tristeţe. Nu mă interesează, trăncănea înverşunat Halalaie, clătinându-se, încurcând crăcii nădragilor, nu-mi pasă, e treaba inginerului Sacoste să găsească apa, şteampurile mele, morile mele, vor merge, e treaba lui Sacoste, haide! — Sacoste n-are nici o putere în acest caz, spuse cu tristeţe Şorban. — Să pornim! De ce n-are putere, de ce e inginer? — Stai mai departe de mine că puţi. Acesta e un fenomen care ne scapă. Nu-l putem stăpâni. Cerdava a dispărut, ca şin alte ocazii. — Cine i-a dat voie să dispară? Cerdava mea?! — Nu e a ta, nu eşti senior feudal. — Sunt totuşi senior, sunt încă senior! îl parafrază, fără să ştie H. pe ţarul Boris Godunov. Şi-l zgâlţâi pe Şorban de guler. Nu e aşa că glumeşti? Matematicianul îl expedie pe senior înapoi la canapea şi se duse la fereastră. — Ţine-te departe de mine! Nu glumesc. Pe albie au mai rămas doar şiruri de băltoace pe care soarele le încălzeşte de încep să fumege. Multe s-au şi uscat. Peştii ce şi-au găsit acolo o temporară salvare sunt scoşi aproape gata fierţi de către femeile cu fustele sufulcate până la buric fără de 453

ruşine... Şorban miji ochii şi alungă imaginea lubrică din conştiinţa sa puritană. — Şi mai departe? — Mai departe, ce? Grămezi de lipani, păstrăvi, lostriţe, au fost scoase din albia secată, focuri straşnice împânzesc valea, bărbaţii, trăgând la rachiu, au şi pus peştele la afumat. Mai rezistă într-o ultimă băltoacă ce nici nu-l mai cuprinde, un somon uriaş de vreo sută de kile (ce să caute un somon pe un râu de munte?) şi nu reuşesc să-i vină de hac, i-a rănit pe unii cu coada, a muşcat pe alţii, se spune, cunoşti şi tu povestea că e „răpitorul de copii” peştele care a înghiţit câţiva prunci de prin sate. Acuma se bat cu el, îl împung, alţii se distrează. Nu chiar toţi se distrează, inginerul tău, Sacoste e fiert, degeaba-l îmbie alţii la ospăţ şi horincă, nici angajaţii Cuxei nu se distrează, nici asociatul tău Carabonc. Asta a luat o cange şi a încercat să împungă peştele uriaş, dar acela a făcut o mişcare de era să intre celălalt capăt al căngii în burta lui Carabonc, atunci chiorul a încărcat flinta şi a tras în peşte, dar acela are solzii groşi, nu simte, aşa că prietenul Carabonc trage acum în sus la zei. În zei... Minerii au încărcat treascurile şi bubuie din ele, ai zice că e sfârşitul lumii, e chiar frumos... — Ai fost tu acolo să constaţi? — Eu să mă deplasez atâta? Mi-a spus căutătorul... — Toma Milea, căutătorul? Dar el ce făcea acolo? — El se plimbă, e când aici când în altă parte... Pentru tine e un dezastru, Iulian! Ce ai de gând să faci? — Ai vorbit muuuult! mirii seniorul, trezindu-se iar din beţie. Bătu cu pumnul în masă, tăindu-se de alte cioburi. Voi aduce apa înapoi, zise. O voi sili să se supună. O să vină înapoi, o să mă asculte! La nevoie o voi plăti ca să vină înapoi! Şorban clătină din cap. — Nu ştiu, băiete. Câtă vreme tu te căţărai pe pereţi iar oraşul se golise, am cercetat toate hârţoagele demne de crezare. De două ori Cerdava a lipsit câte o singură zi, în trei cazuri s-a mulţumit să curgă în sus, o dată s-a făcut 454

invizibilă pentru un scurt interval de treizeci de ani şi o dată, cică, n-a mai apărut timp de un veac. Dacă şi acum e la fel? — Să lipsească o sută de ani? Cerdava mea? Îi arăt eu! Şorban reaprinse luleaua şi trimise fumul deasupra uliţei pustii. Rămas cu spatele către senior, începu să predice ca din amvon, sfătuindu-l pe H. să-şi adune minţile. Făcu şi nişte speculaţii, prea subtile, pe tema că nimic nu e încă pierdut. Altă dată de asemenea vorbe i-ar fi crăpat obrazul de ruşine. În viaţa lui nu vorbise atât, dar de câteva zile singurătatea îl strivea – şi atunci, ne întrebăm, cum avea să reziste singur, numai cu calculele, într-o hrubă? Cu gâtlejul uscat şi asprit de pălăvrăgeală şi căldură, Şorban constată că seniorul nu mai dădea nici-o replică. Îl examină. Seniorul adormise într-o poziţie chinuită, parcă tras pe roată, cu gura căscată, însă era, neîndoios, în viaţă. Pe matematician îl cuprinse un val de milă, alături de scârbă şi mânie. Aruncă un pled peste trupul ca descompus al seniorului, destupă o sticlă şi se întări cu o doză bună de afinată foarte tare. Ce era de făcut? El nu se simţea în stare să-l îngrijească pe Halalaie. Luă o hotărâre dubioasă, urcă scara ce ducea la fete cu puţina speranţă că va mai găsi acolo pe cineva, iar dacă e cineva, să fie cât de cât o fiinţă raţională... Găsi. O fată drăguţă, aprecie matematicianul, chiar foarte arătoasă, tinerică, o veritabilă „dulciţă” care citea (citea!), stând cu bărbia-n pumni, coatele rezemate pe masă. Cum Şorban se apropie molatec, neauzit, femeiuşcă tresări, se sperie, dar îl recunoscu imediat. — Ia te uită, domnul Şorban! N-aţi mai fost de multă vreme pe aici! Şorban îşi scormoni memoria, să fi fost oare posibil ca întrun moment „critic” (matematicianul se îmbăta extrem de rar), să-l fi târât Halalaie sus la etajul cu fete? Azvârli cât colo această ipoteză. — N-am fost niciodată aici, duduie. Acest loc nu intră în traiectoria mea, în calculele mele, spuse pe un tot cam prea aspru, fata fiind amabilă şi plăcută vederii. 455

— Dar, în sfârşit, acum sunteţi aici, spuse ea cu glas melodios şi cultivat, cu ce vă pot fi de folos? — Cum te numeşti, domnişoară? — Să zicem Margareta. Ca-n Faust. Şi? — Şi ce citeai acolo? — Un roman. Şi? — Sub noi, Şorban se aplecă inutil şi stânjenit ciocănind în parchet, zace beat, poate pe moarte, în cumplită mizerie, domnul Halalaie. Uite bani, te rog găseşte pe cineva care să facă ordine şi să spele, nu îndrăznesc să te rog chiar pe dumneata, iar eu voi căuta un medic, deşi mă tem că nu voi găsi nici unul. Cum de n-ai plecat, domnişoară Margareta, să vezi apa? — Cum s-o văd, când nu mai este? şi Margareta închise cartea învelită în hârtie albastră ca manualele şcolare aşa că matematicianul nu-şi satisfăcu uşoara curiozitate de a afla ce citeşte micuţa. — Mulţumesc, am să iau banii, zise fata, iar de senior, cred că mă voi îngriji chiar eu. Sunt foarte obişnuită cu porcii de bărbaţi, încheie, pronunţând totul cu suavitate.

NOUĂ Ca să te trezeşti dintr-o beţie de o săptămână, ai nevoie de altă săptămână. Seniorul zăcea în fotoliu în biroul pustiu, privind cu ochi pustii, în pustiu. Nici un om de afaceri nu se-nghesuia către „Cuxa anonimă”, decedată înainte de a se naşte. Carabonc, iarăşi chinuit de mari dureri în capul său strâmb, rătăcea prin munţi cu flinta lui, să caute râul pierdut. Dacă-l găsea, intenţiona să-l împuşte? Şorban rămăsese pururi în oraş, şi scotocea prin alte tomuri vechi. Sus pe vale soarele mistuise ultimele resturi de apă, somonul cel uriaş fusese în sfârşit ucis şi împărţit la care ocazie se iscă o bătaie. 456

Oamenii coborâseră, mahmuri, bărboşi, învineţiţi, cărând în spinare sacii cu peşte uscat, afumat, sau numai intrat în stricare, atât erau de osteniţi că nu mai înţelegeau. O miasmă urâtă pătrunse în oraş şi dură câteva zile până ce femeile aruncară ce putrezise, iar bărbaţii, ca ieşiţi din pâcle sau peşteri, se mai spălară, se mai aranjară. Cu mare-spor se repuseră bodegile în funcţiune, ultimele evenimente trebuiau puricate, cercetate... Părăsit de toţi aşa cum se considera acum, seniorul scrâşnea din dinţi, chinuindu-se să nu meargă la dulap pentru a scotoci printre sticle. O sclipire îl orbi pe H.: nu-l părăsiseră chiar toţi, peste drum, la Fântâna Craiului, un băiat răsucea domol oglinda potrivind raza aşa fel ca să intre în ochii lui H. În loc să-şi iasă din fire, seniorul, slăbit, ca vai de el, închise ochii aplecându-şi fruntea, cuprins de mare milă şi silă faţă de nemernica-i fiinţă. Rămase cu faţa sprijinită de birou ca un condamnat cu capul pe butuc, aşteptând dezlegarea călăului, securea. Fără discuţie golanul acela mic se juca învârtind raza de soare ca să-şi bată joc, dar cine nu-şi bătea joc de seniorul H.? Catastrofa cosmică a râului dispărut era de fapt catastrofa lui, pe Carabonc şi pe oamenii ce urmau să lucreze, uita să-i pună la socoteală... Raza de lumină dispăru, Halalaie simţi cu creştetul că oglinda-l părăsise, de ce? de ce? Oricum, fusese şi aia o societate! Deschise ochii şi-l văzu pe băiat şezând pe pervaz. Era un derbedeu blond, murdar, desculţ, evident obraznic şi numai pus pe rele. Dincolo de fereastră, vara fierbinte, clocind între bălăriile mari peste care seara cădeau fluturii morţi, vara triumfa. Halalaie se luptă cu o nălucă, se luptă cu amintirea unor triumfuri ce căzuseră, se luptă cu blestematele culori din pictura de la „Foişor”... se luptă cu sine, merse în întâmpinarea micului derbedeu ce-l sfida din fereastră. Nu-l sfida. Era inocent, nu-i trebuia nimic, numai o dâră. de curiozitate îi traversa faţa nespălată. — De ce nu mergeţi la vrăjitoare, senior? Vorbise cu acel ton familiar al oamenilor foarte civilizaţi sau al sălbaticilor – mare diferenţă nu ar fi! — Şi de ce să merg la vrăjitoare? 457

— Cum de ce? Ca să-ţi aducă apa înapoi. — Straşnică idee! Seniorul se ridică, ochii parcă i se mai limpeziră. Vrei bomboane? — Vreau! Tâmpită întrebare, – de unde bomboane la cuxă? — S-au terminat bomboanele. Îţi dau bani să-ţi cumperi. — Bani? Nu. Dă-mi aia! Băiatul ridicase un deget către statueta minusculă, mediocră dar albă, ce înfăţişa un ogar. Şubrezit la încheieturi, seniorul luă obiectul, ignorat de el până atunci, îl aduse la fereastră. — Îţi plac câinii? — Nu-i pot înghiţi! (Exprimare intelectuală.) Nici câinii nu mă înghit pe mine, dar îi păcălesc, atunci când nu-i otrăvesc. Ogarul ăsta, scula asta albă de porţelan, îl vând, oricine ştie că e de-aici, iar oamenii se-nghesuie să cumpere obiectele ce au aparţinut oamenilor cu ghinion. — Eu sunt un om cu ghinion? — Un campion, senior. Al ghinionului! — Citeşti cărţi? — Nu cetesc cărţi. Dar trag cu urechea cinci aud alţi oameni deştepţi vorbind. — Şi care vrăjitoare mă poate scoate din impas? Ştii ce este un impas? — Un fel de năcaz, domnule. Sunt multe ce au puteri. Vrei să-ţi aduc a listă? — Mai târziu, altă dată, băiete. Du-te cu Dumnezeu acum! Seniorul voia să rămână singur pentru cazul că ar leşina. Impozanta femeie purta de data asta într-adevăr cizmele ei lungi şi pantalonii de călărie din vis. Halalaie, lichefiat o privi cu ochi lipsiţi de expresie. Parcă plutea într-un lichid. Un lichid în alt lichid. Şi dacă se amestecă? — Cât de palid sunteţi, comentă doamna Flandra K. Şi mai palid decât în zilele când v-am găsit în stare de ebrietate, căzut pe jos... Halalaie plesni din măsele. Cu încetul reieşea că toată lumea îl văzuse în starea aceea umilitoare. Umplu cu 458

băutură două pahare, trecuse de amiază, căldura chinuia până şi muştele, să n-o luaţi de la capăt îl sfătui pe ton protector, detectiva. Necazurile ne sunt adresate numai pentru a avea Ce să înfruntăm şi să învingem. De altfel „Agenţia Lăzău” vă stă la dispoziţie. Cum? Noi să nu putem găsi un râu pierdut, un amărât de râu care, oricum, trebuie să fie undeva pe-aici, prin apropiere, când am fost în stare să vă livrăm o galaxie ce pluteşte la distanţe necruţătoare? Aceasta-i existenţa mea a doua sau a treia, sau a câtea, gândi seniorul. Oare ce este adevărat? De la curbura dublă a peretelui a pornit întorsătura vieţii mele, îşi aminti el vag, obosit, stăpânindu-şi cu greu bâţâitul degetelor. — Apropó, zise Flandra şi seniorul H. recunoscu în ochii ei ochii linxului („fantoma lui are să te urmărească!”), sunteţi mulţumit de galaxia dumneavoastră? Cum se comportă? — Mulţumitor, îngână Iulian Voicu Halalaie. Îşi continuă calea ei enigmatică şi invizibilă. — Perfect! Este exact ceea ce v-aţi şi dorit! Oare în privirea Flandrei trecu un licăr de şiretenie? Datoria mea e să te scot la aer, senior, aici e totul îmbâcsit, afară, la lumină, se poate discuta constructiv. Seniorul se ridică în picioare exact în aceeaşi secundă cu Flandra, păreau să fie cam de aceeaşi înălţime, nu reuşea s-o domine fizic şi nici măcar intelectual, ceea ce ar fi dorit la nebunie. De-aia îşi şi zise, slăbit şi amărât cum era, că trebuie să se simtă diabolic şi sublim. Înainte de a se simţi cu totul sublim fu nevoit să cadă pe scaun, nu-l susţineau resorturile. Flandra K. Îl examină rece şi mândră, conştientă de puterea ei. Dar în ce consta puterea? — Am visat că voi muri curând, zise indiferentă, şi zâmbetul ei de dispreţ şi nepăsare ar fi putut strămuta din loc o catedrală gotică. La cât se cifrează până acum pierderile? — Care pierderi, Domina? — Să le zicem, investiţii. — De unde să ştiu? — Bănuiam că-mi vei răspunde aşa. Nimeni nu ştie. E un mod curios (însă eu îmi exprim admiraţia) de a porni o 459

afacere la scară mare. Va trebui să te ajut, cât mă pricep. Îţi propun să cercetăm la faţa locului. În felul acesta vei lua aer şi vei face un contact direct cu o anumită realitate. Ai văzut râul dispărut? — Cum să-l văd?! Nu mai există! — Poţi să-l vezi. Iată-l! Trece printre noi. Halalaie, sătul de speculaţiuni verbale, scoase de undeva un registru gros şi foarte vechi, umplut pe jumătate cu scrisul abreviat, mărunt de om gospodar şi nerisipitor al tatălui său despre a cărui moarte se va mai vorbi probabil. Toate socotelile legate de administrarea averii se aflau acolo şi nu o singură deltă Iulian Voicu încercase, după sfârşitul părintelui său să pătrundă tâlcul acestor cam meschine adnotări ce specificau cheltuielile din fiecare zi, starea permanentă a, finanţelor, până la ultimul mărunţiş. Seniorul H. adusese simbolic la „Cuxa anonimă” acel registru, decis să-l imite până la pedanterie pe tatăl său, dar firea lui nestatornică, gândurile ce lunecau mereu unde nu trebuie, îl împiedicaseră s-o facă. Nu aşternuse până atunci un singur cuvânt măcar cu privire la instalaţiile nou ridicate pe Cerdava, iar acum un singur cuvânt ar fi exprimat situaţia: CRAH. Deschise registrul la ultima filă pe care se orânduiau nişte coloane, cerneala se decolorase de timp dacă nu cumva bătrânul Halalaie (nu fusese chiar atât de bătrân!) o fi turnat apă în cerneala pentru „toc rezervor”, ca s-o înmulţească, cum toarnă cârciumarii avari apă-n vin..., iar sub ultimele cifre stătea scris mărunt: „Neapărat să trec pe la T. pentru a face verificarea următoa...” şi urma spaţiul gol fiindcă la ultima silabă se produsese ACCIDENTUL. Halalaie (tânărul) începu o nouă pagină a vechiului registru: ŞANSE de a ieşi cu bine şi cu faţa curată din această situaţie Şansa numărul unu: nici o şansă Şansa numărul doi: vrăjitoarele 460

Şansa numărul patru: Agenţia Lăzău Şansa numărul cinci: să regăsesc Cerdava. — Dar şansa numărul trei? întrebă Flandra care citea cu uşurinţă literele invers. Ai sărit peste şansa numărul trei, Iulian! — Ce legătură poate fi, Domina, între linxul ce l-am doborât la începutul acestei veri, pictura ce se află în dormitorul meu de la „Foişorul de aur”, autorul picturii, nu-l cunosc, curbura dublă a peretelui, „Galaxia Halalaie”, ochii dumitale şi... — Mai opreşte-te, dădu din mână femeia, ştiu cum ai doborât animalul acela, s-a discutat atâta, că lynxul ar fi putut să se reîncarneze din vorbe, de nu cumva a şi făcut-o! Află, domnule, eu am vânat fiare cu mult mai primejdioase şi vânătoarea continuă... (În tinereţe? În copilărie, vrei să spui, o corectă în gând Halalaie, fiindcă Flandra, arăta exagerat de tânără...) Tabloul de la „Foişor” e. desigur pânza aceea abstractă, nu ştiu cine e pictoriţa (da, o femeie l-a pictat), însă pot afla cât ai bate din palme. Curbura dublă a peretelui nu mai există, şandramaua căutătorului s-a dărâmat. Ochii mei sunt ai mei, nu văd nici o legătură cu ochii râsului, dar acum, eşti în stare să înşeuezi doi cai, mergem pe vale să vedem, dacă e nevoie, te ajut eu, nu chema pe nimeni. — Nu mă pot ţine în şa. — Ai să poţi. Trebuie. Pe drum mâncăm ceva. — Nu-mi trebuie mâncare, voi trimite după trăsură. — La naiba trăsura, nu observi, domnule, că m-am îmbrăcat pentru călărie? Seniorului i se făcuse greaţă, transpira iar, ener gia doamnei Flandra venise ca o lovitură în pântec, dori iarăşi să moară şi să nu mai ştie, dar în grajd mirosul de fum, aroma de bălegar şi privirile prietenoase ale cailor, îl mai calmară, lasă-ne-n pace! îi porunci unui moţogan scund ce rânea peacolo, ieşi! Seniorul alese două şei, doamna K. îi smulse una din mână, o puse cu siguranţă pe calul ales, apoi ieşiră călări în soare, femeia se ţinea pe cal ca turnată, seniorul cu ceva jalnic şi nesigur în atitudine (el, un atât de bun călăreţ!), o urma orbit de lumină, străpuns de ochii oamenilor curioşi. 461

La dracu, gemu Halalaie, dă-mi doamne aerul meu degajat şi sigur dintotdeauna! La urma urmelor, posed o galaxie şi, numai ca să le fac în ciuda tuturor, am să mai cumpăr una, două galaxii ale mele s-ar echilibra frumos în marele infinit... poate s-ar realiza astfel şi ideea curburii duble, de ce nu? Totul e posibil! Ochii lui trecură de la eleganta curbură a şoldurilor Flandrei Klinkenhagen, la cer. Ce nu este posibil? Încercă, de la înălţimea şeii, încercă să sfideze oraşul. Clar, nu-i reuşi. În mijlocul străzii, prăfuit, neras şi el, pe undeva jalnic, aştepta matematicianul Şorban. Palmele sale mari opriră călăreţii. Flandra îl ocoli şi ajunse în spatele lui. Printre buzele cărnoase ce alcătuiau o dublă curbură, scânteiau dinţii albi. De ce râdea? În orice caz, Şorban nu-i acordă nici o atenţie. — Te-ai trezit din beţii, hai? se adresă lui H. Bine îţi merge. Îţi merge bine, vreau să zic, iar mie, rău de tot. — Ce-ai păţit? — Nimic. S-a prăbuşit un munte peste mine! În strada fierbinte, ca măturată de flăcări, câţiva se opriseră şi, de mare curiozitate să audă ce se vorbeşte, li se lungiseră urechile. Alţii staţionau întâmplător, izbutind să-şi stăpânească dilatarea urechilor – chestie de voinţă – iar printre aceştia, Halalaie recunoscu, fără a privi, doar cu coada ochiului, pe advocatul Pepe a cărui faţă albă, de înecat, sfida vipia soarelui, o recunoscu pe Florica, nevasta lui Gurguzan, îl deosebi în mulţime pe Miki Lotu, iar printre cei ce trăgeau cu urechea, făr-a încerca să pară discreţi, ascultau cu sinceritate prin urmare, îl numără pe poliţistul Beniamin Cornea şi pe micul derbedeu, prietenul vrăjitoarelor. În chip miraculos, Halalaie se simţea din ce în ce mai bine, oare fiindcă se găsea iarăşi în centrul atenţiei? Se aflau în preajmă şi peste tot ţigănci aproape goale din pricina zădufului, cele mai tinere cu ţâţele scoase la aer şi ar fi fost greu de precizat şi nici nu ar fi fost necesar, dacă ascultă sau se mulţumesc să privească, sau dacă ascultă fără a înţelege şi fără a privi. 462

Halalaie închise ochii şi scrise din mişcarea pupilelor în interiorul minţii sale (aşa cum învăţase dintr-o carte cu privire la yoghini – carte pe care, curios lucru, nu-şi amintea s-o fi citit, posibil o citise altul în locul său), scrise deci în interiorul craniului următoarele cuvinte la capitolul ŞANSE: „Şansa numărul trei (peste care sărise): De apelat la Şorban. Prin calcule.” Faţa buhăită şi nesănătoasă a matematicianului se apropiase. — Ia spune-mi, îl luă la rost Halalaie, simţindu-se tot mai voinic, cine a tras în zilele astea o beţie soră cu moartea, tu sau eu? Arăţi ca o stafie! Poţi sau nu să readuci Cerdava în matca ei, prin calcule? — Pot încerca... şanse puţine... de când tu bei eu mă tâmpesc din oră în oră, nu mai departe ieri a trebuit să caut prin cărţi primele treizeci de numere ale lui Pi. — Ce nevoie aveai de Pi? — De Pi e totdeauna nevoie, interveni Flandra şi ochii ei de lynx sclipiră şăgalnic. Pentru motivul că e un număr iraţional. — E adevărat? întrebă seniorul pe Şorban. — Da. Raza cercului se încăpăţânează să nu intre exact în diametru. — Pi, rosti Flandra, este egal cu 3,14592653589793249462643383279 şi aşa mai departe, la infinit. E adevărat, Şorban? — Tot ce e posibil... Nu ţi-am spus că m-am tâmpit? Cine e doamna atotştiutoare? — Te-am prezentat doamnei, făcu rece, seniorul, închise ochii şi trase o linie groasă în mintea sa peste ŞANSA numărul trei. — E o stare normală, domnule Şorban, pronunţă din vârful buzelor doamna K. Sunteţi vechi prieten cu seniorul, n-are rost să vă alarmaţi – în cazul de faţă e vorba numai de transfuzie de inteligenţă, şi de memorie, de-acum înainte pe măsură ce te vei ramoli (vei ajunge să uiţi totul şi va trebui so iei de la capăt), un altul va deveni tot mai sclipitor. E o 463

experienţă elementară, cam ceea ce a făcut Mephisto cu Faust... însă cazul acela e mult mai complex! — Ce motive ai să crezi că, pe măsură ce Şorban se va prosti, eu voi deveni mai deştept? întrebă ceva mai târziu Halalaie? — Nici un motiv, dar încercam să-l descurajez niţel, nu-i strică... — Uneori intenţiile tale, ca şi sentinţele, sunt ciudat de lipsite de substanţă, ştii, Flandra? şi înţepând calul cu pintenii o luă înainte. Ieşiră pe nesimţite din oraş, fără a se mai opri să dejuneze cum fusese vorba, trecură de cârciuma lui Carabonc, de zidurile prăbuşite ale casei căutătorului, în faţă, printre sălcii stăruia o şuviţă de fum încercând zadarnic să atingă un rest de lună aproape dizolvată pe cer. — Ceva mai sus de lună e „Galaxia Halalaie unu”, spuse acum pe un ton blajin doamna Flandra. — Da! Şi-mi foloseşte grozav! Seniorul îşi cravaşă iar fugarul şi întoarse înapoi spre cârciuma lui Carabonc. Flandra îl ajunse. — De ce calea ferată nu vine până în oraşul vostru? — Pepe Ionescu ar putea să-ţi explice, deşi versiunea lui e cam imbecilă, răspunse aspru seniorul. O privi pe femeie: De ce ai ochi de lynx? Pepe Ionescu, urmă încruntat seniorul, pretinde că cetăţenii din oraş – parcă ar ţine cont cineva de părerea lor! – n-au vrut gară şi cale ferată, ca să nu năvălească străinii, când era plin de aur. Ca şi cum numai cu trenul poţi ajunge undeva! — Totuşi străinii n-au prea venit, oraşul a rămas „închis”. — Poate din cauză că s-a cam terminat aurul. Halalaie o luă iar înainte. Dădu ocol stejarilor foarte bătrâni între care ruinele casei lui Toma Milea arătau trist. Nu chiar atât de trist, câteva plante, iubitoare ale dărâmăturilor, ale secetei ca şi ale ploii, apucaseră să germineze printre crăpături, fire suave dar încăpăţânate, năzuind către viaţă şi soare. Seniorul ieşi din ograda căutătorului şi descălecă în faţa cârciumei lui Carabonc. Dintr-o lovitură de picior dădu în lături uşa. 464

— Suntem asociaţi, ce e al lui e şi al meu, comentă pentru sine, mai mult ca o scuză, seniorul. — Dar ce-i al tău, nu e şi al lui! — Se înţelege. Ai dinţii tari? Ai, desigur... Uite nişte pesmeţi de pe vremea lui Tata Noe. Să-i muiem în rachiu de brad şi să ne închipuim că am fost invitaţi la masă de prinţul consort al Reginei Umbrelor... Să nu te deranjeze petele de acolo, Carabonc nu s-a ostenit să şteargă bine sângele. Acolo a murit nenorocitul acela care descoperise filonul de aur ce m-a ruinat. Flandra, de fapt, cine eşti? — Femeia destinului, spuse ea, atât de încet încât nu se ştie dacă seniorul o auzi. Halalaie mesteca energic pesmeţii, îşi revenise total, oare se produsese transfuzia de energie a lui Şorban către senior? Tavanul foarte scund al cârciumei se curba periculos la mijloc, jupân Carabonc învăţase să umble aplecat în acea zonă. Căldura zilei şi fumurile unor incendii trecute şi viitoare, năpădiră în cârciumă, îndemnându-i să urce Scările scârţâitoare către odaia de sus. Şi acolo se uscaseră pete mari de sânge – ale cui? – iar peste ele crescuseră firişoare albe străvezii, viaţa înfloreşte din moarte, iar în mijloc. o şopârlă – dracu ştie ce căuta acolo! – rămase înlemnită. Halalaie păşi pe vârful cizmelor sale moi şi turnă o şuviţă de rachiu de brad peste capul şopârlei. Vietatea o luă din loc, lăsându-şi amintire coada. Cu zvâcnituri, acest rest de şopârlă porni să se frământe şi aşa avea s-o facă până la apusul soarelui, de o fi adevărată învăţătura Marelui Şarpe cu privire la şerpii mai mărunţi. — Tâmpita! se indignă seniorul. Trebuia să-şi lase capul, eu peste cap i-am turnat rachiul. Şi adăugă mai pornit: Tâmpitul! — Cine? — Beniamin Cornea. Jumătatea aia de om face pe deşteptul, avea aici dovezi ca să bage la pârnaie o sută de carabonci, dar impresia mea e că el nu era pornit nici împotriva unui singur Carabonc. Cine ştie ce urmăreşte! 465

Flandra îl observa, tăcută. Părul ei de aur adusese puţină lumină în sumbra încăpere. — Am impresia, vorbi H., că am intrat într-o capcană fără ieşire. Vorbea pe un ton aspru, fără să dea impresia că se jeluie. — Casa asta e foarte tristă, spuse Flandra. Aici se adună florile decedate. Dacă s-au comis aici omoruri, nu are mare importanţă, se zice că orice acoperiş a adăpostit fărădelegi, şi chiar crime, chiar de ar fi fost numai crima de a trăi. — Cum poţi vorbi aşa, ca din cărţi? Majoritatea caselor sunt triste, cei mai mulţi oameni sunt amărâţi şi nu ştiu pentru ce trăiesc. De fapt trăiesc din iluzii, iar când sunt prea reduşi mintal, nici iluzii nu-şi pot face. Nu mai avem ce căuta aici, să plecăm! — Am căutat ceva? — Da! Eu pe Carabonc. Dar a dispărut. Cine ştie ce pune la cale! Seniorul vărsă două sticle de alcool pe jos, aprinse bricheta. Ce spui? Rămânem aici? Fie bojdeuca lui Carabonc rugul nostru, în veci, amin! — Aprinde! Ce mai aştepţi? Dar seniorul stinse bricheta, conştient că suferise o înfrângere. Ieşiră, se îndreptară către cai, o şopârlă printre picioarele lor, desigur alta fiindcă avea coadă. Reluară drumul, trecură pe lângă focul stins împrejurul căruia trei târgoveţi sforăiau amarnic. Curând începu urcuşul prin umbră, soarele îşi pierduse puterea şi seniorul, cu bărbia în piept, tăcea.

ZECE Pe neaşteptate copitele cailor izbiră sec, în stâncă. Intraseră pe albia secată a Cerdavei. Anotimpul fierbinte uscase totul, pe valea fără început, fără sfârşit unde apele aduseseră alinare şi viată. Albia secată lucea sinistru ca un os lung, frânt în nenumărate locuri. Printre bolovanii albi, 466

craniile singuratice, oase de peşte şi alte oseminte ale animalelor ce se înecaseră aici – toate acestea amăgeau şoimii ce picau vertical, redresându-se în ultima clipă. Broaştele, mai norocoase, mai adaptate decât peştii, găsiseră adăpost prin pădure, în găurile umede de sub rădăcini. Câte una mai îndrăzneaţă sălta peste piatra caldă, pentru a face iute cale înapoi. — A ce miroase? întrebă Flandra. — A broască, a peşte putred, dar, mai curând a şobolan. Şobolanii vin totdeauna în locurile unde pică nenorocirea. Cândva, într-o pivniţă de-a mea o mulţime de şobolani au venit, mulţi s-au înecat în vin. Zilele următoare a murit tata… Mai merseră un pic. — Uite, am ajuns în terenul meu, spuse H. Iată, mai mult de douăzeci şi cinci de roţi cu patru piuă a câte trei săgeţi, uite morile mele, am făcut şi drum pân-aici ca să vină oamenii să macine, apa trebuia să urce la şteampuri, să coboare pe acolo. — Instalaţii cam primitive, spuse Flandra. Nu te puteai ruina dintr-atât. — Nu sunt ruinat! plesni din dinţi seniorul. — Te-ai lăcomit. La ce-ţi trebuiau şi mori, ce să macine, cine să vină cu porumb până aici? — O clipă, Domina... Observi umbra dublă a sălciei din margine? A doua umbră e a cuiva. Carabonc, te-am văzut! — Nu-ţi pierde minţile, senior, e o salcie cu trunchiul dublu... — Nici tu nu eşti convinsă de ceea ce spui, seniora! Eu sunt sigur că şi Carabonc e aici, caută, pândeşte, e nebun de-a binelea, de la el a pornit întreaga nebunie... — Şi chiar curbura dublă a peretelui, nu? — Totul m-a costat enorm, m-au zăpăcit. ticăloşii, am dat o avere însă mai dispun de două averi, le pun la bătaie, ca să mă răzbun. — Credeam că vrei să aduci apa înapoi, nu să te răzbuni! — Aceasta va fi răzbunarea mea, Flandra! Azi mâine, soseşte de la Viena cel mai mare specialist din lume în 467

canalizări, baraje, drenaje, şi aşa mai departe, cercetătorul Rudolf Lutz – cred că ai auzit de el. Voi regăsi râul pierdut, am să mă răzbun, chiar dacă persoana ce va suporta răzbunările mele poartă numele de Dumnezeu! — Aha, îl sfidezi pe Dumnezeu, dar te cutremuri la numele lui Carabonc! — Îi vine şi chiorului rândul, dar mai întâi, Dumnezeu. Îi iau apa înapoi! — Iar el o să-ţi ia Galaxia înapoi! — Numai să poată... — Dar instalaţia aceea cubică de beton, cu uşi de aramă? — Este depozitul cu dinamită, iar cheia, există una singură, se află la mine. Sper că înţelegi. Stâncile ce formau albia, fură înlocuite de nisip galben (aurifer?) apoi iarăşi stânci, oseminte... Piatra căpătase o altă nuanţă, argintie, lunară şi, desigur, privită de undeva de sus, noaptea, de pe altă planetă, de pe altă lume, arăta ca o linie cu meandre surprinzătoare, inexplicabile. — Sunt locuri de primejdie, remarcă H. părând a se bucura că, în sfârşit, înfruntă pericole. Dacă ochii tăi mângâioşi (ironie? Duioşie?) îşi vor întoarce antenele întracolo, sus, între cele două curburi duble... nu, între cele două catarge, pădurile sunt mări în furtună, nu e aşa?, ai să observi o pată brună, o lumină brună, ca şi cum Soarele nostru ar emana o radiaţie brună. Mă crezi, Domina, că o un urs? Are burdihanul ghiftuit, de n-ar fi sezonul fructelor şi-al mierii, în burta lui încăpătoare cred că ai ajunge şi tu, Flandra. — De unde ştii că e un urs veritabil şi nu o simplă pată brună care se mişcă, sau reflexul unui soare întunecat, invizibil? — Nu mă imita, Flandra, în craniul meu funcţionează acum cultura şi inteligenţa lui Şorban, nu l-ai auzit? Acum, mă întreb dacă savantul e în stare măcar să adune unu plus unu, acum când întreaga sa putere a trecut la mine. — E o stare trecătoare, nu-ţi face iluzii, Iulian. Aş vrea să întâlnesc un urs mare şi adevărat într-o iarnă plină de stele căzătoare. 468

— Una din ele ar cădea neapărat pentru tine Flandra... — Nu vreau... e semn rău, deşi poate am să mor curând. Dar observ că îţi cam place cum cântă numele meu! Pe nesimţite părăsiră albia râului pierdut, urcând. Primprejur verdeaţa fluiera, piatra crăpată în soare tăcea şi aştepta. — De ce eşti atât de singur? întrebă, brusc şi cu o anumită cruzime, Flandra, privindu-l. — Eu, singur?! tresări nervos şi umilit Halalaie. — Da, singur. Nu ai nici măcar un câine în preajmă. Un atât de mare vânător ca tine! — Am cirezi de câini, dar mă lipsesc bucuros de ei. Iubesc caii. Nu sunt singur. Acum e lângă mine cea mai frumoasă femeie din lume. — Crezi? Poţi să crezi, dar mi-ai dat un răspuns! — Acum mergem sus, către stelele invizibile încă. În calea celor doi, din direcţia stelelor invizibile, cobora, în întâmpinarea lor, Călăreţul Negru. Căutătorul Toma Milea, pe armăsarul său argintiu, cu pletele argintii, zvârcolindu-se pe mantia neagră. Cărarea fiind îngustă, n-ar fi trecut unul pe lângă altul. Politicos, Milea îşi struni armăsarul argintiu şi aşteptă la marginea drumeagului. Caii se. priveau nepăsători, dar cu oarecare blândeţe, pentru cine avea ochi să vadă. Figura căutătorului nu arăta nici tânără, nici vârstnică, ochii băteau în cenuşiu, erau punctaţi de nuanţe întunecate, ca obosiţi după nopţi de veghe. Totuşi îi cerceta cu luare aminte şi pe senior, şi pe seniora. Se examinară timp de câteva minute. — Am găsit aur, fără să-l fi căutat, dar s-a şi transformat în buzunarele mele... — Cunosc povestea, făcu seniorul. N-am să te angajez niciodată la Cuxa mea. Ei bine, ne laşi să trecem? Căutătorul scoase un săculeţ, dar seniorul i-o tăie. — Nu mă interesează aurul tău, Toma! — Vă interesează galaxiile, ştiu. Asta e frumos. Vă sărut mâna doamnă, la revedere, domnule. Vegheaţi asupra vieţii seniorului, doamnă, viaţa lui e în pericol. — A mea, nu? întrebă Flandra. 469

— Cred că şi a dumneavoastră. Vă las cu bine. Pe cer păunii îşi aprinseră ochii. — Omul acesta n-a minţit, glăsui Halalaie a cărui supărare iute trecuse. Omul acesta găseşte aur, fără a-l dori şi poate din cauza asta până ajunge acasă metalul nobil se transformă în nimic. Ciudat, nu, Toma Milea găseşte totdeauna aur, fără a-l căuta. — Pare sărac şi nefericit. — Sărac, da, nefericit nu. Domina, răspunse îngândurat seniorul, lăsând libere frâiele. El caută mereu, dar ce anume, nu mă întreba. Mă întreb dacă măcar el ştie. Poate nu-i pasă de nimic. Poate îi pasă de prea multe. Nu vrea bogăţii, vrea altceva. Oare ce? — E o poveste parcă simbolică! Ce reprezintă? — Nu mă pricep, nu am idee ce este un simbol! Bărbia lui Halalaie căzu iar în piept. Îşi înăbuşi un căscat, îşi întinse spinarea, simţind-o îndurerată şi frântă. În privinţa simbolurilor, consultă-te cu Şorban, el poate să-ţi vorbească despre aşa ceva, mai ales despre simbolurile matematice, ies, igrec, zet şi celelalte... Le iubeşte de nu mai poate! Sau le-a iubit numai, acum nu ştiu dacă se mai descurcă în jungla asta a necunoscutelor, în mod normal, acum eu ar fi trebuit să mă aflu stăpân peste ele. Dar mai am timp... Tăcură iar. Câte o creangă ţâşnea din întuneric, mângâindu-i pe obraz. — Te descurci bine prin acest ţinut? Îl cunoşti? — Din amintiri, răspunse evaziv Halalaie. De fapt, nu existau aceste amintiri, escapadele sale vânătoreşti sau de altă natură îl purtaseră în alte direcţii. Încotro mergea şi ce căuta? S-o seducă „în singurătate” pe Flandra? Profitând, să zicem că i se va face frică de întuneric? Un pârâiaş traversa în diagonală drumeagul. Seniorul sări de pe cal, privind fix apa aia limpede în care cerul se frângea şi se refăcea. — Dai caii la adăpat? N-ar strica să ne adăpăm şi noi. — Cât spirit practic, seniora! Eu pur şi simplu mă întrebam încotro duce firul acesta de apă. Izvoarele din munţi ar trebui canalizate către albia Cerdavei. Râul ar reînvia. O să-i propun domnului Rudulf Lutz. 470

— Nu uita ce mi-ai promis! — Ce, Domina? — Eu voi trata cu acest Lutz. Altfel, te va jecmăni. — Tu nu poţi fi jecmănită? — Nu! O femeie frumoasă nu poate fi jecmănită. Şi nu uita că, atâta vreme cât mă aflu cu tine, eşti în grija mea. — Bine! Sunt un copilaş de grădiniţă! — Un copilaş cu prea puţin spirit practic. De ce nu-l ai? Dacă acesta e un meleag vrăjitoresc, dacă în buzunarele lui Toma Milea aurul se preface în nimic, de ce n-am admite ipoteza că apa, apele, fug de tine? — Sunt prea mic, iar toate apele, prea mari... — Prima dată când te aud că faci pe modestul! Seniorul H. bătu pe grumaz prietenii săi caii şi, constatând că nu mai erau transpiraţi, le dădu libertate către apă. — Uite-i cât pot fi de însetaţi! spuse cu o anumită gingăşie, poate vecină cu invidia, Flandra. Şezând în iarbă îşi cuprinsese genunchii înalţi cu braţele. Privind-o, seniorul constată că ochii ei luminau. Ochii lynxului... Eu, la drept vorbind, zise tot Flandra, nu-mi aduc aminte să fi fost însetată cândva. Cum e? Halalaie se ocupa de cai. Îl strângeau cizmele, îl chinuia spinarea şi simţea chiar şi foame. Îl neliniştea acum prezenţa femeii cu ochi de lynx. Dar cu voce gingaşă, acum, pe întuneric. Sus, pe fundalul stelelor, se născu o umbră. Apropiinduse, constatară că e un bărbat cam bătrân, sau numai un bătrân. Cam cocoşat, sau numai cocoşat. — Hei, omule, încercă să-l oprească Halalaie şi drumeţul răsărit din neant tresări cu durere, el nu-i observase, şi porni mai departe în jos îngheboşat cum era, aproape rostogolinduse. Halalaie descoperi o taşcă legată de şa în care o mână grijulie (a lui Făt? În nici un caz!), orânduise provizii şi o invită pe doamna Klinkenhagen. — Hei, omule, dacă merg pe-aici, unde ajung? urlă seniorul.

471

— Nicăieri, domnule, nicăieri, răspunse peste umăr, cu glas ucis, individul, rostogolindu-se mai departe, în jos, cât izbutea de repede, cât îi permitea piciorul beteag. Halalaie rămase şi el strâmb câteva momente molipsinduse parcă de la cel ce dispăruse. Flandra îl privea, încercând să-i distingă trăsăturile, caii îşi scuturau boturile ude, fornăind. Caii păşiră în adâncul pădurii unde căpătau alte dimensiuni, înfricoşătoare. Iată, caii mei sperie drumeţii întristaţi şi fricoşi, dar ce muscă pe căciulă vor fi având aceşti noctambuli că se cutremură şi de o frunză? O tuse ofticoasă, rea, ascuţită, îl trezi pe H. din gânduri şi fugi în calea bătrânei din care izbucnea tuşea, ca dintr-un vulcan. Bolnava îşi făcu aproape trei cruci mari şi trecu mai departe. Caii o speriaseră, domnul, doamna? — Încep să înţeleg, oftă Halalaie, întru totul satisfăcut de propria-i perspicacitate. Toţi aceşti oameni sunt nişte bolnavi. — Şi ce probează asta, la ce-ţi foloseşte? — Probează, micuţo, că nu m-am înşelat. N-am greşit drumul. Vezi ce înseamnă intuiţia? Chiar acesta e drumul ce duce la vrăjitoare. Te-ai odihnit? Ai mâncat? Mai departe! Aşteaptă să vezi ce minuni sunt undeva acolo sus! Aceasta e, cred, şansa numărul unu. — Eşti mistic, râse Flandra, dar cu aceeaşi duioşie în glas. Întâmplător, sau neîntâmplător, seniorul nu se înşela – însă ce fel de şansă? Curând ajunseră în locul acela, puţin înainte ca bezna să fi cuprins cu desăvârşire ţinutul. Pe cel mai înalt munte, cam pe dreapta-stânga, mai luneca iluzoriu o rămăşiţă a amurgului. Sau, poate, se deschisese acolo un vulcan? Vrăjitoarea nu avea firmă – fiindcă vrăjitoarele nu-şi pun firmă – ar fi culmea! – nu-şi pun firmă de rele ce-s! Şi nici nu locuia în mare singurătate, ci la marginea unui cătun neamintit în hărţi, un cătun de vreo zece unşpe case. Marii geografi trec pe hărţile lor savante tot ce e mai sus de treişpe case. Da. Halalaie sări de pe calul său ca şi cum ar fi sărit de pe o mătură invizibilă, calul fiind negru ca şi noaptea, şi, dându-şi importanţă începu să observe aşezarea aia 472

înfiripată împrejurul unui lac mic – mai curând o băltoacă mare. Îi veni o altă idee: acest lac, de l-aş urni către vale, alături de celelalte izvoare, pârâuri, poate că..., dar nu-şi termină măreţul gând fiindcă un câine se înfiripă în preajma lor. Venea şi el să facă un pic: de cunoştinţă cu vizitatorii. Cu dumnealor, câinii, Halalaie nu se înţelegea teribil. Strânse în pumn cravaşa, de prisos, dulăul înalt, cu picioare subţiri, agere, cu blana bogată, deşi năpârlise de vreo două ori vara aceea, se opri la un interval cuviincios şi privi familiar femeia, bărbatul şi caii. Greu de spus care era importanţa ce le-o acorda, cine avea locul prim. Nu latră, acest câine. Tot fără să latre porni către case pentru a duce vestea – cui oare? Halalaie se luă pe urmele puternicului dulău, nu era câine ciobănesc ci mai apropiat de un doberman. Animalul privi înapoi, să constate dacă e urmat, ochii lui inteligenţi avură o scurtă iluminare, şi se opri chiar sub cea dintâi streaşină, chiar lângă lacul-baltă, unde săgeta din pământ o vegetaţie luxuriantă, cum. rar întâlneşti prin munţi. Dar se pare că locul era ferit, înconjurat de piscuri, iernile scutite de crivăţ, iar lacul, băltoaca aia mare, stimula arborii şi mlădioasele plante să se ridice către lumină. Apariţia cailor şi a oamenilor, nu stârni nedumerire. Halalaie, condus de câine, intră în casa vrăjitorului – fiindcă nu toţi vrăjitorii sunt... vrăjitoare. Dădu bună seara fără să vadă pe nimeni, şi poate că nimeni nu-l văzu pe el, reveni la cai, o prinse pe Flandra de talie ajutând-o să coboare şi, gest imprevizibil, o luă de mână, ca pe o fetiţă, ca pentru a-i da curaj şi a ocroti. Domina acceptă această” manifestare a superiorităţii masculine şi poate că dintr-o tandreţe vrăjitorească fără nici un fel de rezervă, mâna ei se lăsă caldă, moale şi catifelată în mâna seniorului. Luna trimitea o vâlvătaie rece şi zgârcită, cu puţină neşansă puteai nimeri într-un loc de unde să nu mai ieşi. Se opriră, nu în faţa unei porţi, ci a unui prag înalt. Aceasta era de fapt poarta, fixă, fără balamale, pragul acela înalt de 473

aproape un metru. Trebuia s-o sări căpreşte, cu posibilitatea ca dincolo să aterizezi într-o băltoacă. Seniorul îşi ajută prietena şi merse în faţă în lungul unei magazii ce ascundea casa. După ce dădură colţul, poate o curbură, poate o curbură dublă?!, ocoliră un copac gros, foarte scund, cu o droaie de ramuri laterale ce poate ascundeau şi ele ceva. Apăsat de întuneric şi mergând pe ghicite, seniorul nu fusese în viaţa lui mai liniştit. Câinele era alături de ei, sau poate mâna caldă a Flandrei îi comunica această stăpânire de sine? Şi astfel, această pereche, în aparenţă o pereche de îndrăgostiţi, pătrunse în cercul de lumină al lămpii cu petrol, fumegând afară pe verandă. Un om corpolent, chiar gras, cu faţa cam buhăită, îi privea. Lumina meschină a lămpii desena pe figura lui contururi puhave. — Ştiam că veniţi, afirmă cu voce scorburoasă. Am ţuică de coarne, cea mai bună din lume. Pentru asta aţi venit, nu? De unde ştia – sau se laudă? se întrebă Halalaie. Apoi îl examină pe dulăul ce-i călăuzise, distant, mândru ca un câine sau o pisică, binevoitor totuşi. Oare câinele adusese vestea venirii lor? Cum? Se laudă, gândi Halalaie. Am ajuns la un fabricant de răchie, nu la un vrăjitor. Totuşi, dădu din cap a acceptare. — Cumpărăm! Cum nu? Aceşti munteni, medită, fabrică băuturi năstruşnice din te miri ce! — Pe mine mă cheamă Mărgineanu, grăi răguşit omul ce părea să trăiască singur – cu excepţia câinelui. Singur ca un câine. Singur, ca doi câini. Ăsta e Tritur – arătă către dulău care, la pronunţia numelui său căpătă o înfăţişare jovială, – cum se întâmplă şi cu câinii de oameni. Se pare că nimic nu e întâmplător. În acel moment dulăul – călăuză arăta bun ca o pâine proaspăt scoasă din cuptior. Câinele meu Tritur, nu e rău cu oamenii buni. Câte? Preocupat de ale sale, seniorul H. uitase de răchia de coarne, cea mai bună din lume, şi-l privi cam nedumerit pe „vrăjitor”, dar în locul lui răspunse doamna Flandra. 474

— Două sticle, deocamdată. Pentru probă. — Vai de capul me-heu! Plânge Vi-viţelul de Aur de la Bethel, oftă, făcătorul bă băuturi dovedind, pe lângă răguşeală că e şi puţin bâlbâit dar şi peltic, dar şi uşor cherchelit şi poate – tot uşor – erudit, poate. Tot ce se poate! Şi dispăru undeva. Halalaie eliberă mâna Flandrei. — Tot e ceva, zise, zgribulindu-se. Dacă nu reuşim cu vrăjile, sunt şanse de a trage un chef cu poşircă de coarne. — Iar vrei să începi? — Încă nu-mi eşti nevastă, Flandra! Nu accept nici un fel de morală! — Ce nu-ţi sunt încă? — Nevastă. Detest căsnicia, fericită sau nefericită. — Nici nu doresc să-ţi fiu nevastă, Iulian! Flandra îl privi dur, cu ochii ei de lynx – atât de frumoşi, totuşi – şi iradiind lumina rece şi caldă a infinitului, în timp ce buclele de aur, calde, aurii, atrăgeau mici fluturi şi gâze ale nopţii. Se ivi pântecos şi diform Mărgineanu, aducând două sticle astupate cu ştiuleţi de porumb. Le orândui foarte atent, respectuos (faţă de sticle!) pe o treaptă a scăriţei şubrede (probabil coborâse undeva în adâncuri, în pivniţe şi ostenise), ridică faţa rotundă, puţin transpirată şi aşteptă. Sau ca oaspeţii să deguste ţuica, sau să plătească şi să plece. Seniorul ştia că nu putea să coste mult, rachiuri de coarne, de brad, de nucă şi chiar de copite de drac, găseai peste tot, greu să presupui că era mare câştigul, cine sa vină tocmai pân-aici pentru băutură? Halalaie remarcă fruntea înaltă a omului, nu că ar fi chelit – din părul foarte des, scurt, porcin, nu se clintise un fir, şi sub frunte ochi blânzi, bolnav de blânzi. Mărgineanu se aplecă să înnoade un şiret la bocancul bine lustruit. Pe creştetul capului părul se învârtejea dens ca muşchiul pe trunchiul arborilor bătrâni. — Şedeţi şi gustaţi, vă aduc pahare, vă dau din ţuica mea... — Domnule... domnule Mărgineanu, noi am venit...

475

— Nu-mi spuneţi! i-o reteză peltic, răguşit şi bâlbâit Mărgineanu, însă categoric. Ştiu pentru ce aţi venit, vorbele-s de prisos, numai strică ele. — Nu pentru ţuică am venit! — Ştiu, ştiu! Şi începu să vorbească lung, încâlcit, repetând din ce în ce mai acut silabele (şi ce, Demostene nu era un bâlbâit?), argumentând ceva nu tocmai limpede. Reieşea din aceste ocolişuri multiple, duble, că e investit nu se ştie de către cine cu puteri şi cunoştinţe şi e gata să arate corespondenţa ce o poartă cu mulţi indivizi, dintre care unii iluştri. Acest argument primitiv (corespondenţa cu indivizi iluştri) ar fi impresionat aproape două babe, însă avu un efect defavorabil asupra lui Halalaie, şi el un „ilustru” şi chiar posesor al unei galaxii. Mărgineanu repetă că ştie totul, că „se poate”, dar nu trebuie să se vorbească despre asta. O mare oboseală îl cuprinse pe senior, i se lipeau pleoapele, avea impresia că picioarele lui de călăreţ, uşor curbe, se curbează şi mai mult, începu să nu-i mai pese dacă-şi va recăpăta râul – râul lui – nici de galaxia vizibilă în anul 2080. Doamna K., pe care nu pusese stăpânire slăbiciunea, urmărea cu anumit interes cuvintele „vrăjitorului”. Halalaie, pe jumătate adormit, luă cele două sticle şi încă o uiagă mai mică, de formă bizară ce conţinea un lichid întunecat, „Plăteşte-i!” şuieră şerpeşte Flandra, seniorul aruncă nişte bani pe masă, Mărgineanu, de mirare, refuză, explicând că aşteaptă iarăşi vizita celor doi pentru a afla rezultatul şi atunci va lua... — Respectaţi focul! îi binecuvântă la plecare făcătorul de răchie. Acum, căutând caii, Flandra îl ducea de mână pe senior, acesta se împiedica de toate cioturile, iar în faţă mergea dulăul Tritur. Caii apucară pe drumul bun, din instinct. Nici nu-şi dădură seama când ajunseră jos la albia Cerdavei. Seniorul îşi desclămpăni la lumina brichetei cele două capace ale ceasornicului său. Miezul nopţii trecuse. Într-un loc cu iarbă, Halalaie deşeuă caii, luă păturile groase de sub şei, le scutură, le întinse. Flandra, descurcându-se bine pe 476

întuneric, culese dintre stânci crengi uscate de răşinoase, focul izbucni deodată ca o vrajă. Înalta doamnă îşi frecă palmele deasupra flăcărilor. Halalaie orândui ce mai rămăsese de mâncare, sticlele, cea mică o puse între răchiele de coarne şi se întinse gemând de oboseală dar şi de plăcere. De presimţirea unei plăceri. Orele petrecute în şa, văzduhul când fierbinte, când înmiresmat, îl osteniseră, dar prezenţa femeii şi a Cerdavei invizibile la picioare, îl înviorară. Un pesmet explodă între dinţii Flandrei, un al doilea între fălcile lui Halalaie. — Încearcă să bei, îl îndemnă de la distanţă Flandra. Nimic din vocea ei nu prevestea o revărsare de ape. Şi totuşi, apele se pregăteau să vină! — Să beau din ţuica de coarne? Sau din astălaltă? — Să încercăm din ambele... Mâncau şi sorbiră ţuică şi din lichidul mai întunecat. Părea un amestec plăcut. Împrejurul lor toate se modificau, lent, imperceptibil şi de necrezut ca şi scurgerea timpului înapoi. De sus, poate din direcţia lunii, veneau adieri şi semne. Seniorul se gândi o clipă la lynxul pe care-l omorâse. Dar fraţii lui, nu cumva se aflau în preajmă, pândind? — Dacă ne atacă fiarele? Flandra îi arătă cu nepăsare focul, iar acesta, pâlpâitorul, goneşte fiarele. Pe Flandra nu – dacă şi ea era o fiară... Pe senior îl părăsi teama, iar de jur împrejur se întâmplau evenimente. Nu din cauză că la un moment dat coada frântă a unui nor despică luna. Nu din cauza vântului iscat din senin. Vântul răsucea flăcările, împletindu-le cu pletele Flandrei, o părere doar. Nu din cauză că focul continua să ardă singur, regenerându-se din propria-i putere, nu din cauză că Domina se aşezase lângă senior – primejdios de aproape! Ochii ei... Şi timpul... Timpul îşi schimbă iar direcţia şi murmurul lui se confunda cu alte destrămări, parcă ar fi fost acelaşi moment de acum aproape două mii de ani când Alinia l-a cunoscut pe Neptunalis, de acum o mie de ani, de acum cinci sute de ani, timpul se scufunda în timp, iar apoi se pierdea în inversul său, şi, la început, se auzi doar un susur catifelat – vântul 477

despicând tufele de aluni – oare? – şi deodată luna se despică în două, către pământ porni ceva şerpuitor şi pe albia lunară a Cerdavei pulsa o arteră şi creştea! Hipnotizat, nebun, seniorul se ridică, acum înţelese: VENISE APA! De unde? Atât de firavă la început, struna ce tăia albia secată se îmbogăţea mereu, repede, nesperat de repede, undeva se deschisese zăgazul infinitelor surse. Devenit pârâu, talazul de apă micşora albia de piatră veştejită, arsă. — Şansa numărul unu! strigă, desfăcându-şi braţele seniorul, în vreme ce la picioarele lui, năzuind către foc, să-l stingă, pârâul se transforma în râu şi pentru a fi sigur că nu există cale înapoi, seniorul dădu pe gât ultima picătură din sticla „vrăjitorului”, ultima picătură din licoarea aceea aducătoare de apă... O văzu pe Flandra, prinse licărirea ochilor ei şi căzură amândoi cu braţele petrecute unul în jurul celuilalt, foarte, aproape de apa reînviată.

UNSPREZECE Şorban trăgea din lulea, se scărpina fără motiv şi asculta posac relatarea seniorului, povestea lui neverosimilă în legătură cu acea miraculoasă reapariţie a Cerdavei, poveste ce nu se putea încadra în măcar vreo ecuaţie! Se aflau în apartamentul seniorului, la „Foişor”, îi plăcea aici, nu neapărat din cauză că la etaj fetele ale căror tălpi delicate dupăiau aţâţător, el nu abuza de aceste fete. Se făcuse mare curăţenie, servitorii mişunau în tăcere, iar Făt, revenit din cine ştie ce escapade, se arăta mai îndatoritor şi mai umil ca oricând. În ciuda dezastrului cu apa – care nu revenise! – seniorul încă nu era sărăcit, mai era de supt de la el! Făt, chemat sau nechemat, îşi introducea prin faţa uşii ciotul care-i ţinea loc de cap, cerşind porunci. 478

Halalaie însă, rezervat, nu putea să-i ierte un anumit lucru – nu-şi amintea prea bine ce. Şorban, deşi molâu şi buhăit îl străpungea pe H. cu privirea sa ironică şi pătrunzătoare. Parascovelnicul şi toate celelalte, îşi învârtea gândurile Halalaie, iată-l cum face pe deşteptul (cu toate că matematicianul mai mult tăcea); acum; bineînţeles, şi-a amintit ce este Pi, iar eu am uitat, în asta e puterea lui... cum a lui Samson în plete. Dar tot seniorul adăugă în gând: Cam slab! Facilă idee... — Ce spui? — Încă nimic, abia acum am intenţia. Prin urmare, aşa a fost, dacă a fost..., şi matematicianul surâse a opta oară în viaţa lui. „Vrăjitorul” acela nu v-a dat „leac pentru regăsirea râurilor pierdute” (oare există aşa ceva?) ci „leac pentru dragoste”... Aa? — La atâta m-am gândit şi eu. În orice caz am şters definitiv şansa numărul unu şi mă bazez mai ales pe şansa patru, Rudolf Lutz şi ţin în rezervă şansa numărul cinci, Toma Milea. Şansa numărul trei eşti tu. — Eşti adorabil! Un idiot mic şi adorabil! După noaptea de pomină când îl vizitase împreună cu Flandra pe „vrăjitorul” Mărgineanu, noapte ce se încheiase cu... întoarcerea din neant a râului Cerdava, dimineaţa seniorul H. se trezi lungit peste păturile întinse în iarbă. Flandra se aşezase pe bolovanii între care pâlpâise focul ridicat tot de ea, la miezul nopţii. Fuma. Vântul picase, nu mai neliniştea copacii. Şi, fireşte, nu se mai auzea voiosul tunet al Cerdavei. Pe albia crăpată de uscăciune poposea câte o pasăre ciugulind cine ştie ce şi repede luându-şi zborul. Câteva răpitoare, cu pliscuri încovoiate şi rele pândeau de mai sus păsările mici şi şobolanii. — Ce vis!... mormăi Halalaie. — Poate că nici n-a fost un vis! Nu ai crezut suficient. Ai regăsit râul, însă ţi-a scăpat! Această femeie, continuă Şorban, are voinţă şi o mare forţă de sugestie. Te depăşeşte. Cred că ar fi în stare să hipnotizeze chiar şi un copac şi să-l facă să umble. 479

Atunci, în acea dimineaţă de pomină, doamna Klinkenhagen, parcă amuzată de licărirea de nebunie şi ură din privirea seniorului, rostise: — Totul e bine, e minunat, deocamdată trebuie să ne descurcăm fără cai! Aşa era, caii dispăruseră! În timpul nopţii când... revenise Cerdava. Halalaie privi împrejur, caii nicăieri, în schimb, neatinsă, una din sticlele cu ţuică de coarne şi cum coceanul nu voia să iasă, îl vârî cu un ţăruş, înlăuntru. Lichidul tescuit din coarne (ce fel de coarne?) avea un gust dulceag, perfid. O singură înghiţitură însă îi mai spălă cocleala de pe limbă, fiindcă băutura cealaltă care readusese Cerdava... avusese un gust cu totul dubios, ca orice medicament... vrăjitoresc. Seniorul mai găsi biscuiţi luaţi de la Carabonc şi alte rămăşiţe de mâncare. Cam sărăcăcios mic dejun! Ce ne facem, reflectă Halalaie, uşor destins, mă întreb cine s-a lăcomit la caii noştri, cine a pândit în timpul nopţii şi a văzut totul. În fond, ce a văzut? Cum revine o apă dispărută? Flandra se comporta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între ei – şi seniorul nici nu era convins acum că se întâmplase! Or, după concepţia cam primitivă a lui Halalaie, o femeie ce se lasă cucerită îşi schimbă neapărat atitudinea, câte una devine păcătos de drăgăstoasă, câte alta te întreabă când o iei de nevastă fiindcă sigur va concepe un prunc, o a treia se smiorcăie pornind de la primul ei păcat... Halalaie ar fi dat o mie de „ţekini” s-o vadă pe doamna K. Înlăcrimată, dar probabil e mai uşor să umpli un ocean cu apa secată a Cerdavei, decât să faci să se umezească ochii acestei femei de bronz! Şi totuşi, atunci, după miezul nopţii, parcă nu se arătase chiar de bronz... Şorban, impasibil în faţa complicaţiilor amorului, mormăi că nimic nu certifică nimic (în materie de dragoste!). Merseseră, el şi cu Flandra, pe albia ca un cuptor a Cerdavei, intraseră în oraş istoviţi, ea îşi luase rămas bun, rece, politicoasă. Seniorul făcu o baie, cină copios, dar 480

dimineaţa se trezi copleşit de amintiri cărora nu le găsea o logică... Halalaie ajunse transpirând, cu toată distanţa mică, la sediul „Cuxei anonime”, dorind – oare din ce pricină? să-şi vadă „asociatul”, deşi nu avea nici o trebuinţă de acesta. Rezemat de Fântâna Craiului, într-un costum cam pestriţ, cu frizura geometric aranjată, în sensul că semăna cantotdeauna cu o cărămidă, aştepta comisarul Beniamin Cornea. Acesta mai lipsea! Aşa începe o zi proastă! Îl salută sobru pe senior. — Domnule Halalaie, în baza metodei de comparaţie a lungimii pasului, a lăţimii pasului, a recercetării obiectelorscop şi a altora, vă informez că se reiau cercetările în cazul crimei din casa lui Gheorghe Surdu Carabonc! — Ei, şi? Ia mai slăbeşte-mă! — E adevărat că aţi fost acolo? — Evident, răspunse H. nemeritat de bine dispus. Şi nu singur, cu o femeie, dom’le! — Ştiu cine e femeia, pe baza metodei de c... — Ia mai termină, crezi că eu sunt căpitanul Climescu să mă-ndoctrinezi cu toate tâmpeniile? — Unde e numitul Carabonc? — Aş putea să-ţi dau o adresă, dar nu cred că te vei duce acolo. Şi te rog, nu-mi mai strica proasta dispoziţie! Seniorul intră în Cuxă şi, neinvitat, Beniamin C. Îl urmă. Foarte plictisit de prezenţa lui, Halalaie căzu într-un fotoliu. Meticulos, încet şi sigur în mişcări, nici o dinamită, nici un buldozer nu l-ar fi oprit, cu ajutorul unui şnur galben, Cornea se apucă să măsoare pereţii încăperii, la început drept, apoi în diagonală, căţărându-se pe scaune. — Ce faci acolo? — Trebuie! şopti poliţistul, cu o atât de intensă lucire a ochilor că seniorul o cam sfecli. Asta e nebun, cu atât mai nebun cu cât arată mai normal, e în stare să tragă în mine, poartă mereu la el pistolul, cum să-l anunţ pe Făt? se întreba H. îngrozit, dar peste o clipă fu de-a dreptul înspăimântat! Undeva răsună o bubuitură ca de tun, proiectilul aruncă 481

aşchii mărunte din rama ferestrei, vâjâi fierbinte pe lângă fruntea lui Halalaie şi sfărâmă o statuetă hidoasă, reprezentând cine ştie ce zeitate, rămase lipit o clipă de perete, după care pică, turtit pe duşumea. Dovedind prezenţă de spirit prea multă pentru un dement, luciditate anormală pentru un om normal, comisarul turnă o cană cu apă rece peste proiectil (deşi acesta-şi potolise dogoarea între timp), îl ridică şi porni către uşă. Halalaie îl prinse de guler. — Du-te şi prinde-l, în mine a tras. E Carabonc, cunosc flinta lui, dar mai întâi spune-mi ce dracu măsurai aici? — Trebuie, domnule, nu pricepi?! Trebuie să descoperim curbura dublă a peretelui! Seniorul îl lăsă pe poliţai să plece. Din anumite motive, pentru un interval, nu se mai temea de flinta chiorului. — Ei şi ce s-a întâmplat mai departe? îl grăbi matematicianul pe senior, cu toate că Şorban nu se grăbea niciodată, nicăieri. — Nu mare lucru. Comisarul s-a întors tot atât de repede pe cât a plecat, săracu, i se deranjase cravata şi cărămida de pe cap. Şi m-a luat la fix, ia ascultă, domnule, de unde ştii că a tras Carabonc? (Oricine ar fi ştiut, chiar şi tu!) Şi că, de ce a tras, unde se ascunde, de unde a tras? Cum de nu ştiu nimic de el, suntem asociaţi şi prieteni, da, mari prieteni!, atunci am răcnit şi eu, ascultă venitură, dacă faci pe marele copoi, de ce n-ai pus urgent laba pe el, că din apropiere a tras, se afla doar la depărtarea unui scuipat, puşcoiul acela al lui n-are putere să fie mânuit din vârful muntelui! Şi văzând că-s gata să-l iau la palme şi să-i trag picioare în tuhăs, individul a strâns şnurul galben acela de măsurase cu el cai verzi pe pereţi, se prefăcu a mai scrie ceva în carnet şi nu l-am mai văzut. Mă simţeam ca un bidon golit de vopsea, după ce vopseaua a ajuns pe gard. Uite ce m-a întrebat cândva doamna Klinkenhagen, de ce sunt aşa de singur pe lume, iar eu te întreb: sunt singur? — Poate făcea aluzie s-o iei de nevastă, ca să nu mai fii singur, opină matematicianul, dezgustat de asemenea conversaţie. 482

— Nu e în genul ei, ridică din umeri Halalaie. Aş zice chiar că e măritată, în orice caz nu e genul acela de lipitoare ce caută cu orice preţ un soţior. Ar cam fi singurul lucru exact pe care-l ştiu despre Flandra. — Ştii exact că nu e virgo-intactă, dacă am înţeles bine?, observă, oare cu maliţie, matematicianul. — Din partea ta nu mă aşteptam la indiscreţie! — Cel indiscret ai fost tu, că mi-ai povestit totul, or aşa ceva nu se povesteşte decât între golani. Savantul îşi ridică din fotoliu dosul învăluit în largi pantaloni, lustruiţi şi necălcaţi. Am să mă duc la „Coryndon” să iau o gustărică... — Iar eu mă duc la Cuxă unde am să aştept două lucruri: încă un glonte de la Carabonc (nu mă tem, ăsta, cu praştia lui şi cu un singur ochi trage în genul „ţinteşti nevasta şi schilodeşti soacra”. — Dar cu praştia, tragi cu un singur ochi, surâse Şorban. — Tot nu mă tem, răspunse seniorul. Ea mă apără! — Care ea? — Cum care? Flandra. Dacă mergi la „Coryndon” cere specialitatea bucătarului, nu ştiu ce spanac în nu ştiu ce fel de sos de vin, dar e bun, eu la Cuxă aştept şi veşti de la marele Rudolf Lutz care e pe sosite. Crezi că toţi nemţii vorbesc limba germană? — De ce? Tu, oricum, nu cunoşti graiul ăsta. — Tocmai! Sper că Lutz e un neamţ care nu ştie nemţeşte... — Prin urmare o să vă înţelegeţi prin semne. De altfel, pentru o afacere atât de nebuloasă cum e regăsirea unei ape, vorbitul prin semne e chiar suficient. Mă duc, mi-e foame, iar tu azi eşti plicticos! Fără să mai salute, savantul se urni în direcţia selectei berării, deocamdată încă proprietatea seniorului. Acolo o droaie de inşi, mai ales angajaţi ai faimoasei „Cuxe anonime Halalaie te Carabonc” încearcă să smulgă o vorbă de la Şorban, în special cu privire la neamţul (era vorba de Lutz) care va veni şi va regula totul. Deşi nu prea înalt, Şorban privi pe deasupra tuturor şi reuşi să vadă, pe fundalul unei ferestre şi al unui perete (probabil fără curbură 483

dublă) cum, de partea cealaltă a drumului se oprise căutătorul Toma Milea, pe armăsarul său argintiu, el însuşi ca sculptat în argint de înserare, parţial argint negru datorită pelerinei în care se-nfăşura. Privirile celor doi oameni, atât de diferiţi sau atât de asemănători, greu de opinat, aventurieri în domenii diferite, totuşi aventurieri, se întâlniră pe deasupra glasurilor. Mulţimea anonimă, parcă prinsă de o revelaţie, se mai potoli. Se instaură tăcerea. După ce-l înfruntă pe căutător (de ce?), după ce se. lăsă înfruntat de Toma (pentru care motiv?), matematicianul se îndreptă către mesele cu feţe curate. Ceru nu mâncarea recomandată de senior ci pui, adică lăbuţe de broască, frigărui, vin. Şi porni un ospăţ leneş şi temeinic de unul singur. Ospăţ de gurmand, nedemn de un prinţ al cifrelor.

DOISPREZECE Veşti de la marele specialist Rudolf Lutz parveniră a doua zi. La Cuxă se stropise, se măturase, au fost aduse ghivece cu flori, câteva candele care se aprinseră ca singure (cine ştie ce i-o fi trecut prin mintea lui H., că poate Lutz era şi el un bigot), se atârnară pe pereţi câteva tablouri dintre care unul aparţinea pictorului Coreaptă, de faimă orăşenească, în vecinătate, bucătarul Cuparencu gătise gustări austriece sau nemţeşti – cam aceeaşi brânză – fără a bănui ce eşec îl aşteaptă, Rudolf Lutz fiind vegetarian... În faţa Cuxei trase în sfârşit trăsura expediată la gară, departe la vreo zece kilometri. În trăsură nu se afla nimeni, dacă-l exceptăm pe vizitiu, un ins guşat. Halalaie se înfurie. — N-aţi găsit un om plăcut ochiului să-l trimiteţi la gară? „Logofătul” Făt ridică din umeri, guşatul boscorodea de zor, de neînţeles. Din fericire Făt se descurca printre semnele şi silabele sale. 484

— Unde-i austriacul? Ce bâlbâie ăsta? Făt traduse: — Nimic important, domnule. Şi ciotul care-i ţinea loc de cap se mişcă moale, parcă pe un resort. Zice că domnul Lutz nu vine. — Cum nu vine? Doamna Flandra, care se ocupă de afacerile mele, i-a şi trimis un avans. — Aşa e, acceptă Flandra, prezentă şi ea pe-acolo. — Adică vine, dar nu cu trăsura, vine cu piciorul, cum îi cer preceptele, el e vegetarian, o lerighie noauă! Halalaie văzu roşu. — Dacă-i vegetarian, de ce n-a venit pe jos de la Viena sau de la parascovelnicu mă-sii de unde a venit, şi de ce i-au trebuit bani pentru vagon lux şi mâncare, vegetarienii nu mâncă decât napi! Sau e vegetarian numai în privinţa deplasărilor pe distanţe mici! Ce zici, seniora Flandra? — Nu ştiu, nu-l cunosc personal, numai din faimă... — Adică un fel de sectar, mormăi seniorul, mai mult în gând. Am fost până acuma un prost şi-s pe cale, şi nu există întoarcere, de a deveni un mare prost! Pe uşa Cuxei se infiltră profilul uscat şi nobil al dresorului Aboui, iar printre picioarele celor de acolo începu să zburde pudelul Sejour. Seniorul H. nu ţinea prea mult la această potaie, dar pudelul, prea civilizat prin educaţie, sau poate cu instinctele tocite, tot prin educaţie, nu simţea, se vede că. Aboui, în costumul său de catifei roşu, pantaloni bufanţi la genunchi, ciorapi albaştri, jartiere, pantofi cu tocul înalt arăta ceea ce şi era, un mare dresor. Privi cu blândeţe împrejur şi-l apucă de braţ, familiar, pe Halalaie. — De ce te agiţi în aşa hal, prietene? Numai pentru un fleac? Şi Tolstoi umbla pe jos, şi cât de departe a ajuns! Pornirile ciudate ale acestui Lutz poate că abia îi certifică valoarea! Flandra îi şopti seniorului: — Ai aflat că ştiu şi nemţeşte. Mă laşi pe mine să tratez cu individul. O fi el vegetarian, dacă nu e doar o mască, dar cred că va încerca să-ţi smulgă bani cu nemiluita. Mă laşi pe mine să tratez... 485

— Se înţelege, Flandra... Interveni iar Aboui: — Ia spune, ai organizat ştafetele? Seniorul se opri în faţa ferestrei deschise, conştient că se expune unei noi împuşcături a lui Carabonc. Abia auzi. — Ce să organizez? — Ştafetele, repetă Aboui. Seniorul holbă ochii, trecuse prin atâtea într-un prea scurt interval, nişte muşchi începură a-i zvâcni sub tâmple. Ia spune, ce fel de ştafete să organizez? — Organizarea e mama înţelepciunii, vorbi calm omul ce îmblânzea la fel de bine căţeii şi şerpii. Austriacul tău, dacă vine pe jos, va obosi, dacă e vegetarian, va pierde puterile, trimite în calea lui bucătarii să-l alimenteze, bietul de el! — Cu ce, dacă e vegetarian? — Ei, să zicem fasole, păstârnac, vin... Trimite oameni să-l păzească de răufăcători, precis are scule de preţ asupra sa. Trimite un medic, dacă-l apucă damblaua? Organizează un serviciu de ghizi, care să te ţină la curent, acest om de ştiinţă, preocupat de alte cele, ar fi în stare să nimerească mai ştii unde, şi mai ales, nu strică să-i ieşi în cale. Halalaie nu ştia niciodată când vorbeşte serios Aboui. Deci o consultă din priviri pe Flandra. — Nu cred că merită atâta osteneală, dar dacă ai poftă, făo. — Da, insistă Aboui, dacă-i ieşi în drum, vei face o bună impresie. — Să-i ies în cale? De ce să-i fac eu o bună impresie şi nu el mie? Exasperat, seniorul H. îşi călcă peste orgoliu, încălecă şi porni. Îl urma în şaretă comod, având jos între picioare o damigeană cu vinuleţ nimeni altul decât Şorban. Flandra, şi ea călare, depăşi şareta şi i se alătură seniorului. Acesta, văzând-o, parcă se mai calmă. Cobora, dinspre dealuri, cu mare blândeţe, un amurg. Dădură în sfârşit de Lutz. Nu venea singur, fiindcă, alături de pasiunea sa pentru ape sălăşluia şi o alta: pictura. Venise 486

din patria sa însoţit de două ajutoare, un tânăr şi o tânără, ambii frumoşi ca nişte cadre. Observând într-un anume punct al drumului ceva ce făcu să tresară inima sa de artist, Rudolf Lutz instală şevaletul de campanie şi începu să creeze, netulburat că-n preajma sa se bulucesc trimişii lui Halalaie, ţărani ce n-aveau altă treabă decât să belească ochii în loc să vadă de porumbul ce creştea zgârcit în acele locuri, cam o duzină de babe care se cruceau neîncetat, iar printre toţi aceştia, poate, şi briganzi. Ajungând la faţa locului Halalaie observă că pentru Lutz pozează nimeni altul decât căutătorul Toma Milea, pe armăsarul său argintiu. — Domnule Milea, îl interpelă Halalaie pe căutător. Te-am văzut în oraş. Te-am observat ieşind din oraş pe cealaltă direcţie. Acum te găsesc aici! Poţi fi în toate părţile în acelaşi timp? — Uneori, da, răspunse blând Toma, şi probabil că nimeni nu cuprinse tâlcul acestor două cuvinte. Aşa-s eu, adăugă potolit căutătorul, dar Halalaie, zmucit de alte gânduri nu mai fu atent, se gândea să-i tragă un perdaf savantului pentru pierderea de timp, dar Flandra îl sfătui să se adreseze în limitele politeţei. Totuşi seniorul salută scurt, arţăgos. Alături, un bucătar, în şorţ încă şi cu scufia aia pe cap, ţinea pe tavă un hartan bine rumenit, aproape un berbec întreg, acoperit cu mirodenii. Pentru un vegetarian! Seniorul îl împinse pe bucătar. Salută încă o dată. Însă Lutz făcu un gest, nu era un răspuns la salut ci seniorul era invitat să se dea la o parte fiindcă se interpusese între el şi „model”. — Fir-ar să fie, nătărăul ăsta nu ştie cine sunt eu? Domnule Milea, îi poţi vorbi? — Cunosc latina, dar dumnealui n-o ştie. Cunosc şi greaca, dar nici pe asta n-o ştie. Greaca! miji în mintea seniorului. De unde dracu să cunoască ăsta greaca, n-o cunoaşte nimeni, nici chiar grecii, se laudă numai! — Doar ţi-am spus că vorbesc eu! interveni Flandra. — Aşa e, am uitat. Dar cum să nu uiţi? 487

Între timp armăsarul argintiu plictisit şi neobişnuit cu postura de „model” o luase din loc şi Lutz ordonă ajutoarelor sale să-l mişte iar în faţa lui, ca şi cum ar fi fost vorba de o simplă surcea. Se auzi hurducatul şaretei care-l aducea pe Şorban. — În sfârşit, iată-te! ridică seniorul braţele către cer. Credeam că ai apucat-o către Viena! — Am fost şi acolo, nu mai am ce căuta, am epuizat-o! Ce te zoreşti aşa? Matematicianul turnă vin în două pahare şi înaintă. — Domina, te rog doreşte-i un călduros bun venit şi propune-i să ciocnească acum cu mine. Flandra vorbi şi austriacul răspunse. — Nu bea nimic, cred că nici apă, spuse cu un zâmbet delicat doamna Klinkenhagen. — Ei, fir-ar! Voi bea eu în cinstea lui! Seniorul gustă din pahar, apoi între el şi Lutz, prin intermediul Flandrei, se încinse un schimb de replici. Flandra zise: — Sau greşesc eu, sau ăsta nu foloseşte o germană curată ci un fel de ţipţerescă. Nu cunoaşte franceza, engleza... — Vorba e, vă puteţi înţelege? — Sigur... dacă ne opintim bine amândoi. Flandra nu se înşelase. Originar din periferia unui orăşel şi acesta periferic, Lutz studiase artele plastice în compania unor pictori dubioşi, nomazi. Destinul, imprevizibil ca totdeauna, îl scosese la suprafaţă cum scoate apa dopul (de altfel, apa era adevăratul destin al „vienezului”). În timp ce maeştrii săi rămăseseră în colbul drumurilor, vânzând, când izbuteau, eternele brunete semi-goale, eternele crizanteme şi alte garoafe, pe anonimul Rudi îl descoperi un maestru autentic (???), şi acesta intui în el, cum se mai întâmplă, primitivismul acela vânjos ce vine din când în când să primenească, să dea sânge proaspăt artei din ce în ce mai subţiate. Din convingere, din humor, sau poate din alte motive, maestrul îl sfătui pe Lutz să nu ia contact cu marea cultură, talentul său natural s-ar fi izgulit, ci să continue aşa cum ştie, în orice caz Rudi fu lansat. Deveni o modă. Iubea şi 488

muzica, asta o învăţase de la cei dintâi maeştri ai săi, se abţinu însă de a pune mâna pe ceteră, în schimb, la vârsta deplinei maturităţi îl izbi o idee năstruşnică dar prosperă. Idioţii au norocul lor! Devenise un cunoscut pictor al apelor, şi mari şi mici, fofoloci să iasă (oh, apele lui Rudolf Lutz! se extaziau specialiştii, adesea şi ei nişte ignoranţi). Din această pasiune pentru ape „micul” Rudi se decise să tragă foloase, şi le trase curând. Mai întâi lansă zvonul că e vegetarian. Constatând că idee nu are ce sunt fluviile, de unde vin ele şi la drept vorbind care e rostul lor pe acest pământ, se apucă să citească, empiric, tomuri de geografie, hidrologie, dinamica lichidelor, lichidele în stare... solidă, ş.a.m.d. În jargonul său ţipţăresc ce nu l-a părăsit viaţa toată, dar căruia acum i se atribuia un farmec deosebit, începu să vorbească despre noile-i preocupări; faima lui de zugrav avu de câştigat, dar iată că-l invitară şi la o expediţie într-o ţară îndepărtată şi aproape inexistentă. Nu contează că era cât paci să crape de sote pe-acolo fiindcă în zona respectivă secaseră şi ţâţele puţinelor animale femele. Lutz reveni de acolo cu o nouă experienţă. Modest, „vegetarian”, publică articole, amestecând termeni din plastică, muzică, ştiinţă, nici una nici alta, dar se extaziară destui în faţa invenţiilor sale verbale („armonia lichefiată a moleculei...”), un salahor îl corecta din punct de vedere al frazei, avu noroc şi succes. Îşi lărgi zona, publică mai departe volume despre ape subterane, maree, curenţi maritimi, magnetism şi altele, consolidându-şi definitiv reputaţia cu vasta lucrare „Europa, peste zece mii de ani...” Faima sa de om de ştiinţă depăşi pe cea de artist. Un articol închinat lui fu înmânat doamnei Flandra şi savantului Şorban, ca să afle şi lumea de aici „cine este el”. Flandra nici nu mişcă din sprâncene, rămase calmă şi zgârcită faţă de pretenţiile financiare, prea mari ale „specialistului”. Dar Şorban îl cam ponegri în faţa lui Halalaie. Oare din răutate? Greu de acceptat, fiindcă Şorban nu era om rău. Dar poate că vedea în acest atotştiutor un soi de rival? Fiindcă se ocupase până atunci mai ales de ape, pictura cu armăsarul argintiu al lui Toma Milea nu izbuti pe deplin. 489

Calul căutătorului părea mai curând un dulap cu patru picioare, dar poate că aşa intenţionase artistul! Lutz îi aduse tabloul, pretinzând un preţ mare, dar Flandra, se opuse, zise că nu se va da o para chioară pe pictura aia, câtă vreme Lutz încasa destui bani de la senior în legătură cu apa... Lutz plecă mirat. Îl dominase o femeie. — De ce te-ai zgârcit cu el, Flandra? întrebă Halalaie. — Te jecmăneşte şi aşa! — Îţi pasă ţie de banii mei? — Am promis că atâta vreme cât voi fi în preajma ta, am să te apăr, de orice. — Şi de moarte? — Şi de. — Mă iubeşti? — Nu iubesc cuvintele mari! Modestul Lutz umbla pe coclauri, împreună cu „echipa” sa. Căuta apa. Să admitem, cu mari rezerve. Cei doi tineri care-l însoţeau (Lutz renunţase la alte ajutoare) nu erau vegetarieni, prin urmare se aprovizionau din belşug, iar acolo în munţi, Lutz uita că e vegetarian... Revenind din aceste expediţii, Lutz deschidea în faţa seniorului o mapă cu schiţe atât de încâlcite încât nu le-ar fi înţeles nimeni. Flandra, cu acelaşi zâmbet îngheţat, traducea că lucrurile merg bine. Halalaie, năduşind între speranţă şi disperare, o întrebă: — Tu n-ai impresia că omul acesta n-a priceput ce doresc eu? Mereu mi se pare că el caută altceva... Un proiectil mare de „tip Carabonc” sparse într-o noapte oglinda din salonaşul unde Halalaie îşi bea cafeaua. Tocmai bătuse ora douăzeci şi două, cerul devenise adânc şi înstelat, totuşi „Galaxia Halele” încă nu intrase în raza de vedere a europenilor, nici măcar a zuluşilor, în schimb pe centrul oglinzii se născu o stea mare, neagră, urâtă. Proiectilul rămăsese înfipt în lemn, chiar în centrul stelei negre. 490

Martori ai acestei posibile tragedii au fost Rudolf Lutz şi matematicianul Şorban. Acesta, suportându-l pe Lutz care mereu încerca să-i explice schemele sale, bea din vinul seniorului, în vreme ce Lutz bea apă... Trecuse o săptămână de asidui cercetări. O săptămână favorabilă. Ce e drept, Lutz prinsese suspect de iute unele cuvinte uzuale din limba noastră. Astfel fu în stare să rostească: „Alabia raului Tcherdawa intactă... sub locul denumit Vale de la kai, se aud sunete, fapt care-mi confirmă bănuiala...” — Ce bănuială? îl luă la rost Şorban. Şi chiar atunci veni proiectilul lui Carabonc. Rudolf Lutz se aruncă sub masă. Nevrednic lucru pentru un ascet căruia nu-i pasă de moarte! Îl scoaseră de sub masă, dârdâia, şi acum fu convins să prindă un pic de curaj cu nişte vin. Şorban îl conduse la hotel, seniorul se duse la „Urangutanul” unde ştia că îşi ia cina nemernicul de Beniamin Cornea. Dar acesta afirmă că toate astea-s fleacuri şi se vor rezolva cât ai bate din palme.

DOISPREZECE PLUS UNU Seniorul H. avea de lucru până peste cap sau se prefăcea că are. Se întâlni de mai multe ori cu jandarmul căpitan Climescu şi Beniamin Cornea, cerându-le nu să-l aresteze pe Carabonc, la ce bun! – că omul e iresponsabil, ci să-i explice cu binişorul că, unu, joaca de-a guérilla e ridicolă, interesele sale, ale chiorului, coincid cu ale lui Halalaie iar dacă, din greşeală, absolut din greşeală, flinta aia l-ar răni sau, doamne fereşte, l-ar ucide pe senior, toate speranţele lui Carabonc s-ar duce pe apa Sâmbetei, doi că austriacul Lutz nu e noul asociat al seniorului la exploatarea minelor de aur, trei, Carabonc să arunce flinta, să se arate, nimeni nu-i va face culpă şi va primi prafuri pentru alinarea durerilor de 491

cap, patru... însă la „patru” poliţaiul bucureştean, îngheţat, impenetrabil, plin de şcoală, de „metode”, îl opri pe senior. — Lasă, domnule Halalaie, ştiu eu ce am de făcut! Înghesuit financiar, Halalaie începu să-şi înstrăineze averile, păduri, turme, case, localuri; advocaţii Pepe Ionescu şi Theodor Csaki băteau provincia căutând muşterii rentabili, dar mai mult pierzând vremea prin restaurante şi înghesuind cât se putea în propriile lor buzunare. Şorban, într-un moment de humor nefericit, îl sfătui pe senior să-şi vândă galaxia, cu alt prilej Halalaie ar fi râs, acum digeră cu greu ironia, nu răspunse, se apucă iar să bea, iar când se mai trezi, la căpătâiul său se afla rece, demnă, mai frumoasă dar şi mai distantă ca oricând, doamna Flandra. Muia prosoape într-un lighean cu apă în care pluteau mici sfărmuri de gheaţă. Schimba prosoapele pe fruntea înfierbântată cu mişcări planate de balerină. Nu se aflau la „Foişor”, ci la o minusculă vilă izolată, casă cu mai multe porecle deochiate. Mobila de culoarea mierii mângâia ochii, prin ferestre pătrundea mireasmă de pănuşe uscate fiindcă locul acela se afla în mijlocul unui pogon de porumb. Fiind departe de vânzoleala târgului, seniorul dădea rar pe acolo şi nu-şi amintea din iniţiativa cui ciudata pictură de la „Foişor”, cea de la care i se trăseseră atâtea, fusese transmutată acolo şi fixată frumos între draperiile potrivite. Flandra vorbi. Dacă glasul ei nu suna mustrător, cel puţin se remarca printr-o adâncă şi tristă indiferenţă, aşa cugetă seniorul, cam contradictoriu. — Acum când ar trebui să-ţi mobilizezi toate resursele, te ţii de petreceri scârboase ca ultimul mârlan, domnule Halalaie! De ce te iei după alţii? Poate ai un destin deosebit! Să fi fost acesta adevărul? — Pe unde mi-ai umblat, Domina? Flandra stătea cu spatele, iar umerii ei tăceau. Să ştii că mi-ai lipsit! Ai dat o raită prin Bucureşti? Sau ai umblat să cauţi apa mea? N-ai găsit-o, nimeni nu poate! Şi H. se înfurie, azvârli cât colo ce avea pe frunte şi cârpa udă se lipi de... curbura dublă a şifonierului galben. Îmi ceri să-mi păstrez luciditatea? De ce nu mă ajuţi să-mi păstrez viaţa. Carabonc trage în mine când 492

vrea. Unde e? Unde pândeşte? Pot fi sigur că nu se află chiar aici în casă cu flinta lui? Ce face Cornea? Ce face Climescu? Dar ce face domnia ta? — M-ai întrebat ce fac! Te-am păzit. Fără mine nu mai erai în viaţă de mult. Dar nu te pot păzi de dumneata însuţi! Misiunea mea s-a terminat. Mi-ai cerut să-ţi găsesc amărâtul acela de aur, ţi l-am găsit. Am mai rămas aici ca să te păzesc. Nu ştiu cât mai stau, dar nu uita că atunci când nu vei mai fi aici, nu te va mai păzi nimeni. Seniorul H. încercă să recapituleze situaţia. Iată o cu totul nouă faţă a lucrurilor! îşi adună vocea destrămată. Privi pe deasupra Flandrăi: un păianjen minuscul făcea ascensiuni într-un ungher. Deşi în căsuţă domnea o răcoare aromată, afară soarele îşi plimba în voie razele, îndoind încăpăţânatele săbii ale porumbului. Râşii, fraţii şi surorile râsului împuşcat de Halalaie gâfâiau, inspirând nu aer ci abur fierbinte. Halalaie, iarăşi sleit, simţi că eternitatea nu e vorbă goală, atât doar că nu se poate explica prin vorbe. Numai atât! — Uite, ia o aspirină, interveni prozaic Flandra. Iată o cafea, va trebui să mănânci, să te întremezi, urmează zile grele. Simţi parfumul acesta diafan? întrebă doamna K. parcă vorbind de parfumul unor virginale lăcrămioare şi nu de sfara, ce e drept foarte apetisantă, ce ajunse dintr-o dată în odaie. — Se găteşte în bucătărie? Cine e acolo? întrebă cu un fior Halalaie. Poate fi oricine, chiar Carabonc... — Câtă vreme mă aflu în preajma ta, Carabonc nu te poate atinge! — Totuşi, cine e în bucătărie? — „Într-un regat lângă mare pe care poate ai să-l cunoşti într-o zi, trăia odată, de mult, o fată, pe nume Annabell Lee. Destinul i-a fost să mă îndrăgească, destinul i-a fost de a mă îndrăgi.” Edgar Poe, scriitor de peste mări şi ţări... Iar nu peste mări şi ţări, ci în bucătărie, se află Annabell Lee. Seniorul nu era un cretin desăvârşit. Altfel poate ar fi înghiţit-o şi pe-asta. Nu-l citise pe Poe, nu era încă la modă să-i citeşti pe americani, însă purtarea Flandrei, plină de 493

meandre imprevizibile şi deseori atât de naive, îl descumpăni iar. Întrebă sleit: — Cum o cheamă de fapt pe Anabel? — E o surpriză ce am pritocit-o multă vreme. (Seniorul detesta acest ton de mare mister, când nu exista probabil nici un mister!). E autoarea acelei superbe picturi pe care am adus-o de la „Foişor”. — Tu ai adus-o? — Ba nu, Făt, la porunca mea. — Făt te ascultă? — Ar îndrăzni să nu? Seniorul fu ispitit să spună: „aici în casă la mine numai eu poruncesc!”, dar se abţinu, dar Flandra îi ghici gândul. Zise parcă fără nici o legătură: — Aici e un loc mai potrivit, mai puţin frivol... Avea o ştiinţă a gradaţiei, această femeie. După ce cocheta în felul ei, după ce „pritocea” surprize, ştia să devină fermă, dacă nu chiar dură. Seniorul văzu în mâinile ei marele, prăfuitul registru umplut cu socoteli de către Halalaie bătrânul. Flandra trecu peste toate paginile, citind ca pentru ea: — Şansa numărul unu... vrăjitoarele... alte şanse... Şorban, Toma Milea, Lutz. Deodată frumoasa femeie se ridică în picioare, citi răspicat: ALTE ŞANSE (şanse de a scăpa cu viaţă) Unu: de a mă feri de Carabonc, doi, de a mă feri de ceilalţi, trei, de a mă scăpa de influenţa destructivă a Ei, de a scăpa de pumnalul sau glontele Ei. Flandra făcu o pauză, examinându-l. Cine este Ea? Ea, sunt Eu? — Nu ştiu, răspunse seniorul, slăbit. Tot ce e scris acolo e scris sub semnul disperării şi al băuturii. Cum aş crede că tu îmi doreşti răul? — Poţi crede orice, nu-mi pasă. Dar nu-ţi doresc răul. Deocamdată te apăr... — Unde este Făt? întrebă seniorul fiindcă sub plapoma jilavă, sub plapoma aceea înăbuşitoare, în pijamaua lâncedă, se simţea caraghios, ne-bărbat şi avea mare nevoie de serviciile „logofătului” Făt, mai mult sau mai puţin credinciosul său servitor: să-i fié adusă rufărie, haine 494

proaspete, cămaşă şi să afle totuşi cine este Anabel din bucătărie. — Făt e plecat în munţi, Iulian. A plecat în munţi să ajute poliţia, tu nu ştii nimic... Pe Carabonc îl caută. Asociatul tău l-a împuşcat pe Miki Lotu... da, da, i-a înfipt în ceafă o bucată de plumb pe care nici acum n-au putut-o extrage... Fiindcă, ochii doamnei K. deveniră feroci, jucăm după struna întâmplării şi ce e nostim e că asociatul Carabonc l-a confundat pe Miki Lotu cu tine. L-a împuşcat în pat pe când dormea alături de Flavia, nevasta lui Miki, fostul tău amor. — Prostii, Flavia nu e nevasta lui Lotu, după cum nu e nici a mea, răspunse Halalaie. — Îmbracă-te! Deghizează-te în bărbat fatal, spuse Flandra, ieşind. Încercând să urmeze povaţa Flandrei, H. se gândi la întâmplare. Ce ştia el despre Flavia? Mai nimic. O considera drept o fată adorabilă, cam prostuţă, cam necitită, una care cântă la local... Miki Lotu? Om cu neagră reputaţie, deşi figura lui flască, de chiftea înghiţită întreagă şi nedigerată, nu părea să ameninţe cu nimic. Nu i se punea în cârcă nici măcar asasinarea unui pui de găină... Vorbeşte puţin, asta e, se pomeni seniorul glăsuind singur în faţa oglinzii, deşi nu lipseşte de la bairamuri unde însă nu bea, nu se dă în spectacol, dar plăteşte tuturor. De unde bani? Şi acum zace la spital cu plumbul lui Carabonc în ceafă. Iar chirurgul David – cum avea să afle mai târziu, mare doctor însă cu ghinioane în viaţă, nu îndrăzneşte să-l opereze sub motiv că o intervenţie va provoca hemoragia şi colapsul. Miki Lotu trăieşte acum, ca şi Carabonc, cu glontele în cap, iar dacă i se extrage plumbul, se duce, asta-l pune pe Lotu într-o nouă lumină, superioară. Sunt un mare cugetător, gândea cu ironie seniorul, privindu-se în oglindă. Păcat că nu mă apreciază nimeni! Acum, abia acum aflu că unii oameni, orice ar păţi, chiar dacă-s scoşi din şanţ din propriul lor gunoi, au şanse să crească în ochii altora datorită împrejurărilor, iar câte un altul are de suferit chiar dacă destinul îi este favorabil, chiar dacă e avansat la rangul de arhiduce de Saxa ori de parascovelicul mă-sii... Lotu, datorită lui 495

Carabonc, e aproape arhiduce de S. – şi iată-mă pe mine, era să ajung om de ştiinţă dar s-a întâmplat ceva..., totuşi am ajuns bogat, am descoperit o mină de aur ce trebuie să mă facă şi mai înavuţit, dar se întâmplă povestea cu dispariţia apei şi nimeni nu mă compătimeşte... Divaghez ca un cretin ce sunt... Bietul Miki Lotu! Să-i acordăm dragostea noastră şi simpatia ce o merită ăia de care ştim că scăpăm... O, Hristoase! Oare am devenit cinic? Nu vreau, nu vreau... * * * Masa fu îmbelşugată, mâncărică delicioasă de fazan, boboc de raţă, harbuji muraţi, o nebunie, ţoale pregătite nu de meşterii bucătari ai oraşului, ci de Annabell Lee – Flavia, şansonetista şi pictoriţa! Ea era autoarea tabloului înfăţişat în prima pagină a acestei istorisiri, tot ea pictase tabloul care-l scosese din minţi pe senior, iar acum pregătise o „gustare” de zile mari. Faţă de starea precară a lui Miki Lotu manifesta reţinere şi indiferenţă, de nu cumva se prefăcea! Înfulecând, stimulat de vinişorul roz, răcoros, posesorul galaxiei le cerceta pe sub gene pe cele două femei, ambele cu păr de aur, semănând prin ceva, întrecându-se să fie una mai frumoasă decât cealaltă, fără a fi o adevărată rivalitate între ele – aşa se părea. Flandra purta rochie verde, cu un cordon de piele foarte lat, cu o cataramă de argint, mare, ovală – şi toate acestea puneau în evidenţă talia ei angelică. În decolteul larg şi adânc străluceau două lănţişoare fine, presărate cu scânteieri de chihlimbar – desigur nu întâmplător le alesese ca o „rimă” la pletele ei. După obiceiul său, poate al tuturor bărbaţilor, Halalaie, trezit la viaţă, compara cele două femei. Flavia, mai fragilă, era femeia „ce ţi se frângea în braţe”. Cu părul larg ondulat, auriu, părea sora mai mică a Flandrei, mai mică poate datorită diferenţei de înălţime. Ospăţul fiind terminat, Flavia, care servise refuzând orice ajutor, duse mâinile la spate şi şorţul înalt căzu la picioare. Nu se aplecă să-l ridice. Lumina se opri pe umerii albi, uşor pistruiaţi. 496

Încălţase sandale romane, fără toc, pe piciorul gol. Gâtul înalt dădea replică picioarelor zvelte şi când vorbi (tăcuse mereu), Halalaie avu impresia că nici nu-i recunoştea glasul. — Iulian Voicu, se adresă ea seniorului, cu atât mai impersonal cu cât folosea cele două nume mici, cum nici maică-sa nu o făcuse, nu te ocupa acum de mine, nu eu sunt personajul principal. Deci a observat că o studiez, gândi, dezarmat, Halalaie. — Înţeleg, înţeleg, murmură. Fără voia mea, eu sunt personajul principal... fără voia mea! — Sărmanule! Nimic nu înţelegi! Linguriţa doamnei Flandra emise o notă muzicală atingând farfurioara cu desert. Mâncau fragi cu smântână. Bucureşteanca, părând absentă, urmărea cu interes dialogul. Flavia se aşeză, lipind cu graţie picior peste picior. Nu mai păstra nimic din acea modestie ce o afişase cât timp fusese bucătăreasă şi menajeră. Gâtul ei de frumuseţe medievală răsări şi mai înalt; între ochii verzi şi nuanţele verzui de pe tablourile ei se făcu parcă o punte, un curcubeu. — În acest caz, cine e personajul principal?, întrebă seniorul. Doamna Klinkenhagen? — Nu eu, dragule, făcu poliţista între buzele căreia cuvântul „dragule” nu avea nimic alintător. — Dar de ce avem nevoie de un personaj principal? Femeile nu răspunseră. Poate jupân Carabonc e personajul principal? — Iarăşi nu pricepi nimic, spuse Flandra. Personajul principal e râul dispărut ce continuă să curgă printre noi... — Ca acolo, adăugă Flavia şi arătă propria ei pictură. O, doamne, trimite-mi o furtună, s-o rup în pumni, se rugă seniorul. Mă pot lupta cu balaurii, dar cu două femei frumoase, aliate împotriva mea, imposibil! Trimite-mi-l, doamne, pe Carabonc să-i îndoi flinta pe genunchi şi să-i scot din orbită şi ultimul ochi. Trimite-mi înţelepciune şi inspiraţie, doamne, dacă exişti, iar dacă nu...

497

PAISPREZECE Gheorghe Surdu Carabonc era juma popă şi juma prof şi nu degeaba cetise aproape un maldăr de cărţi. El îşi dovedi încă o dată şiretenia şi abilitatea, alegând, aşa cum stabili comisarul Beniamin Cornea ajutat de cele mai perfecţionate „metode”, un unghiu de tragere derutant şi aproape imposibil. Se instalase, pentru a-şi înfăptui omorul premeditat, în podul hardughiei părăsite, peste drum de hotelul „Belvedere”, acolo unde Miki Lotu înnopta, împreună cu Flavia. Vorba vine înnopta, fiindcă venise către dimineaţă; nu beat, el nu se pilea nicicând, dar cu buzunarele burduşite. Câştigase la cărţi. O fi fost cartofor de profesie. La ora unsprezece dimineaţa, în plină zi, când Lotu mai dormea, fu pe neaşteptate trezit de ghiuleala de plumb. Miki Lotu, un om atât de experimentat, comisese o greşeală dormind cu ambele geamuri larg deschise. Uitase oare că avea numeroşi inamici, dar acum nu un inamic îi venise de hac, ci întâmplarea. Carabonc, cu obsesia lui ce se putea numi şi demenţă, comisese eroarea de a confunda ceafa lui Lotu cu ceafa seniorului, şi altă eroare, folosind acelaşi tun demodat care-l demasca fără greş în loc să-şi găsească o armă modernă. Dar Carabonc nu putea să iasă din albia sa, precum Cerdava! De altfel, folosind aceeaşi flin tă ce o mânuiseră şi bunicii lui la fiare mari, juma popă juma prof urmărea o idee. Ştia că proiectilul mare şi bont, înainte de a te ucide, te chinuieşte îndelung. Carabonc convins că e tras pe sfoară, sau numai din răutate şi nebunie, ţinea să-i asigure seniorului trecerea pe cealaltă lume într-un cuptor de jăratec, dar acum în cuptor se afla nevinovatul Miki Lotu. Poate că Lotu merita acest purgatoriu, nimeni n-ar fi putut spune cât e de nevinovat sau vinovat! Chiorul, în ciuda erorilor săvârşite, dăduse iarăşi la iveală că e iscusit şi sprinten ca o fiară. Cum de izbutea să fie sprinten la statura sa de uriaş? Izbutise, Carabonc, să dispară de la locul crâncenei tentative, în plin oraş. Toţi, în afară de surzi, auziseră detunătura! Carabonc purta bocanci 498

grei, cu ţinte mari ce protejau talpa. Urmele ţintelor în praful gros din acel pod, mărimea bocancilor şi altele, îl trădau iarăşi pe Carabonc, însă, fie că nu-i păsa, fie că nu cunoştea metodele poliţieneşti ale lui Beniamin Cornea, fie că – e o afirmaţie riscantă – acesta nu era cu adevărat interesat să pună mâna pe el. Da, acest Beniamin, fratele lui Maximilian, în loc să pornească în fruntea unei potere pe urmele lui Carabonc, se împiedică iar de „metode” şi luă, ceea ce numea el, mulaje „cromotografice”, pierzând inutil multă vreme, fiindcă toată lumea ştia cine puşcase. Totuşi, căpitanul Climescu îl urmărea cu veneraţie, luând chiar notiţe. În acest timp Carabonc... hei, hei! După ce fusese „trezit” la ora unsprezece de plumbul flintei, Miki Lotu se încăpăţână să mai trăiască fix douăzeci şi patru de ore. Atingând, zdrobind nişte conductori importanţi ai durerii – să-i numim empiric nervi – Lotu nu se plângea de dureri deosebite, deci Carabonc comisese o eroare, falsul său client nu se chinuia. Terminând cu mulajele, comisarul Cornea, în loc să-l cate pe ucigaş, îl pândi pe chirurgul David, încolţindu-l cu privire la funingine, inelul de metalizare, suprafaţa minusului ţesut (în cazul de faţă minus os) şi aşa mai departe, până ce medicul, om hârşit şi plictisit, îl împinse pur şi simplu la o parte. Cele douăsprezece ore suplimentare de viaţă, dăruite lui Miki. Lotu, fură pline şi bogate pentru muribund. Cu încuviinţarea medicilor, păstrându-şi luciditatea dar schimbându-şi întruna expresia figurii (faţa lui fiind moale ca o găluşcă prea fiartă nici nu era greu) Lotu asistă, oare cu o secretă satisfacţie?, la un adevărat pelerinaj. N-a existat om de vază (sau, în sfârşit, om cunoscut prin ceva...) să nu se simtă dator a-şi aduce omagiul – vorba vine! – şi compătimirea omului despre care se vorbeau atâtea şi de care se temeau cu toţii. Nimeni nu alcătuise inventarul fărădelegilor şi matrapazlâcurilor lui Lotu, posibil că escrocheria. sa cea mai de seamă era imensa capacitate de a juca teatru – la poker spre exemplu, se consideră că acesta ar fi chiar elementul de bază. Chirurgul David, om blazat 499

însă fin observator, om subţire şi excelent medic (fusese azvârlit din Capitală datorită unor scandaluri amoroase – se zicea), studiase, în treacăt, figura întunecată, satanică prin placiditatea ei, a lui Lotu. Acum, avându-l pe pacient, aplicându-i la răstimpuri bandaje (rănitul fusese instalat într-o rână, singura poziţie convenabilă), David simţi un ac de gheaţă în inimă observând că pacientul său muribund, inevitabil muribund, începe să-i semene! Se linişti însă constatând că Lotu are capacitatea cameleonică de a lua înfăţişarea tuturor oamenilor ce-i treceau prin faţă! La un moment dat părea chiar fratele geamăn al lui Toma Milea. Da, căutătorul venise şi el, din cine ştie ce motiv... Ce naiba doreau aceştia toţi, ce putere îi adusese, smeriţi, în haine nu de doliu ci sobre, cu pălăriile în mână, la căpătâiul lui Miki Lotu? Teama că totuşi nu va muri şi va ţine minte cine a fost, cine nu? Pe unii probabil interese obscure legate de activităţile de taină ale lui Lotu, pe alţii sinistra curiozitate, pe ceilalţi, da, chiar teama. Afluenţa vizitatorilor îl plictisi pe dr. David, încercă să-i gonească, Dar Miki afirmă că aceasta e ultima lui dorinţă, să vină să-l vadă cine vrea. Chirurgul ridică din umeri, încercând să rămână cât mai mult în preajmă, studiind fizionomia rănitului nu numai dintr-un impuls pur ştiinţific. Miki Lotu era un om bogat, nu se ştia cui o să-i lase banii, după cum nu se ştia de unde proveneau. Până la nefericita descoperire a filonului de aur, seniorul Halalaie fusese mult mai înstărit, dar el nu era un om ce făcuse avere pe căi dubioase; moştenise şi investit cu norocul comparabil cu cel al şoferilor ageamii ce nu comit niciodată accidente în situaţii când un as se duce dracului, în loc să-şi facă praf moştenirea, mergând uneori la riscuri ce făcuseră părul măciucă advocaţilor Pepe şi Theodor, o dublase. Degeaba, acum era pe ducă. Pe ducă era şi Lotu care murea, însă murea fără grăbire. O mutră străină (mare advocat dintr-un mare oraş îndepărtat cum se dovedi), se profilă pe lanceputul după-amiezii şi, cât timp Lotu îşi făcu testamentul (aceasta era presupunerea), lumea fu poftită să iasă, cu excepţia a doi martori, printre aceştia, culmea, Toma Milea. 500

Juristul nu zăbovi mult în rezerva rănitului, ieşi făcându-şi vânt cu pălăria şi întrebă unde se poate mânca bine, iar pelerinajul la patul lui Lotu îşi reluă fluxul. Trei persoane îndrăzniră să nu se arate (fapt ce iscă defavorabile rumori): Carabonc, asasinul, că nu era atât de nebun să vină, seniorul H., fie că avea mult curaj, fie că navea defel, şi Flavia, „neoficiala” lui Lotu. Către seară, pe la zece, în salonul mereu aerisit şi puternic luminat, pătrunseră câţiva fluturi de noapte, urâţi şi graşi. Umbrele aripilor, amplificate, plutiră peste pereţi. Văzduhul se înăcrise şi sendesase, în munţi bubuia o furtună, atmosferă tocmai potrivită... Chirurgul David schimbă priviri semnificative cu ajutoarele sale şi, fie că le surprinse, fie că-şi simţi sfârşitul (iată o mare enigmă faţă de cei ce încă n-au murit, cum îşi simt unii sfârşitul?, fiindcă faptul e confirmat), Miki Lotu ceru sau porunci, mai mult porunci, cu toate că glasul abia i se auzea, să vină procurorul, comisarul de poliţie, căpitanul de jandarmi, juristul ce-i întocmise testamentul, martorii, precum şi domnişoara Flavia R. şi domnul Iulian Voicu Halalaie. Beniamin Cornea se afla în incinta spitalului unde-şi continua cercetările, de ce dracu nu plecase după asasin?, procurorul, judecătorul fură scoşi din apropiere, de la masa de biliard, Climescu de la cină. Flavia veni într-o toaletă nepotrivită (cântase la local, cutezase una ca asta!) iar după câteva minute apăru şi seniorul. Nu veniseră împreună din decenţă... deşi toată lumea ştia, totul se află, unde-şi petrecuse Flavia ziua toată. Apăru doamna Flandra Klinkenhagen, căutătorul Milea ce nu trebui căutat fiindcă, adeverind-o încă o dată, se afla peste tot. Se grupară într-o parte a patului acolo unde avea unghi vizual Lotu. Acesta-şi mişcă puţin, cu mare efort, capul pe trei sferturi acoperit cu bandaje, cântărind cu ochi sticloşi „de dincolo de viaţă” cum se spune, întreaga adunare. — Acoperă, domnule doctor, cât se poate, mizeria de sub capul meu, îl rugă Miki pe chirurg, referindu-se la pata urâtă de pe pernă, nici sângerie ca sângele, nici galbenă ca aurul sau creierul... 501

La unsprezece fără un sfert Lotu îşi exprimă coerent ultimele dispoziţii, sau dorinţe... În prezenţa oamenilor legii el declară cu limbă de moarte, că-l scuteşte pe asasinul Carabonc de ispăşirea pedepsei, iertându-l. Întrucât fusese împuşcat mortal din pricina domnului Halalaie, din motive ce nu mai trebuie specificate, Lotu îi cere numitului domn Halalaie s-o ia sub ocrotirea sa, şi de nevastă, pe Flavia F., iar Flaviei îi porunceşte să accepte şi să jure ambii, acum, că o vor face. (Chirurgul David se întrebă dacă această dorinţă a lui Lotu e o răsplată – pentru ce? – sau o pedeapsă...) Miki Lotu mai avea de petrecut în această lume câteva scurte minute, în acest interval păru să aţipească, în orice caz rămase liniştit. Toţi aşteptau sfârşitul, ca pe o dezlegare, deşi cu spaimă. Un spasm îl ridică pe Miki, o parte din bandaje căzură. Nu e limpede dacă, murind, într-un ultim acces de humor, sau pentru a semăna printre cei de faţă o altă confuzie, el încercă să pronunţe: „De la curbura dublă a peretelui se...” şi nu mai avu putere. Era se un cuvânt în sine, sau începutul altui cuvânt (secantă?)? Bandajul se desprinse cu totul şi de undeva, din creierul mic probabil, căzu de bună voie plumbul trimis de Carabonc cel iertat. Ca şi cum povara aceea din cap îl mai ţinuse în viaţă, odată cu plumbul, căzu şi viaţa lui Miki Lotu. Păsări negre, târându-se pe cer către sud, în şiruri, în săgeţi, unghiuri, mai rar alcătuind stranii şi efemere curburi duble, sfâşiară bolta pentru a face loc prin rănile deschise norilor de toamnă. Ceaţa şi ploile veniră, pârâurile de pe văile secundare, Ampoiul, Lostriţa, Vagmerul, Făina, prinseră viaţă şi acum în preajma băilor aurifere mai vechi, aproape istovite, lăstarii şteampurilor demodate (în comparaţie cu ale lui Halalaie ce fuseseră prevăzute cu mari roţi pentru apă, cu frumoase cupe, de o concepţie modernă...), sfărâmau cu vigoare bruşii, iar aurul, puţin cât mai era, începu să vină. În ciuda ploilor ce dăduseră speranţă seniorului şi angajaţilor săi, albia Cerdavei rămase stearpă, şuviţele ce se scurgeau de sus fie că se pierdeau prin crăpături, ca blestemate, spre 502

bucuria greu tăinuită a vechilor proprietari, fie că abia izbuteau să umezească albia unde odinioară spumegase puternicul râu. Mulţi dintre angajaţii seniorului trecură la alţi stăpâni. Halalaie mai păstră doi pârgari pe care-i înarmă bine să păzească şteampurile şi morile construite de senior pe Cerdava şi la fel, să ferească filonul de nemernicia hoţilor. Câţiva dintre fanteziştii oraşului îi propuseră lui Halalaie o soluţie dezavantajoasă pentru senior, avantajoasă poate pentru ei, în orice caz destul de realistă, să transporte bolovanii auriferi din filonul său în şteampurile lor şleampăte, dar care totuşi mergeau, să-i macine acolo, să-i mărunţească, să spele aurul cu oamenii lor. Dar distanţele erau mari, drumurile inexistente, doar catârii ar fi fost o mică soluţie şi apoi cum să păzeşti roca bogată, în cine să ai încredere? Ceilalţi aveau să iasă în câştig, iar H. iarăşi în pierdere! De mutarea şteampurilor lui mari nu putea fi vorbă, micile cursuri de apă nu aveau destulă-forţă să le întoarcă, şi ar fi ieşit încă un conflict cu proprietarii minelor bătrâne. Însă, mai presus de orice, seniorul se încăpăţâna să creadă că Cerdava are să, revină, fie de bună voie, fie că o va obliga el! O armată de specialişti lucra întru găsirea soluţiei. — Să o forţezi să revină! se distra, posomorât Şorban. O apă! O apă e ca o femeie! (Ce ştie omul acesta despre femei? se întreba Hala.) Cum să decizi revenirea unei ape ce nu mai există? bombănea matematicianul în veranda casei sale, în faţa florilor pe care toamna nu le ucisese ci abia le adusese o nouă culoare, mai frumoasă, mai perfidă, mai otrăvită. — Există! ripostă seniorul, întărâtat. Şi curge pururi printre noi, invizibilă, Cerdava, printre noi, e cea mai vie, e personajul principal! o cită el pe Flavia. Şorban îl analiză puţin obosit, vag plictisit, şi totuşi curios. — Şi în acest caz, unde este? Cerdava e râul ce dispare mereu, s-a mai întâmplat, e himera, dispare pentru o zi sau pentru un secol, nu se ştie niciodată, merită să te gândeşti la asta în fiecare seară înainte de a adormi, s-o urmăreşti pe căile ei invizibile în ceea ce numim noi somn. E ceva prea frumos, prea înalt, ca să fie rezolvat de „specialiştii” tăi. Cerdava e soră, poate cu luna. O fură luna. Păi da, atracţia 503

lunară a fost studiată până acuma doar de nişte rudimentari. Socot că aceştia n-au înţeles nimic, în orice caz n-au ajuns la esenţial, iar tu trebuie să tratezi chestiunea mai ales din punct de vedere filozofic... — O privesc din punct de vedere practic. Te-am rugat să faci calcule... — Le-am făcut. Degeaba. Prin calcule, şi cu ajutorul doamnei Flandra, ţi-am găsit filonul, dar calculele nu pot aduce apa înapoi. Schimbă-te, Iulian! Ce poate să reprezinte dispariţia unui râu? — Ruina mea! — Mă plictiseşti. Ce importanţă are ruina ta faţă de frumuseţea şi acurateţea faptului în sine? — De când te interesează „acurateţea” faptelor în sine? — Din totdeauna, însă tu n-ai vrut să înţelegi. — De ce nu consideri, făcu H., „curbura dublă a peretelui” drept o problemă de sine? Hei! Rezolv-o! Chiar şi Miki Lotu, în ceasul morţii, s-a referit la „curbura dublă a peretelui”, adăugind şi silaba se... Mai mult n-a fost în stare să spună, deşi poate că ştia! Profesorul Grud, care e de matematici, consideră că se vine de la secantă. Iată deci problema, descurcă-te, am să te plătesc bine! — Eşti din cale-afară de naiv, băiete, fâlfâi Şorban din labă. Hai, tunde-o cu secanta ta cu tot! — Ce? Mă dai afară din casă? — Exact, confirmă Şorban. Un autor pe care-l citesc uneori când nu scrie scabroşenii, zice adevărul: în preajma proştilor, te prosteşti. Acum tu eşti doar un prost, şi nu mai face pe jignitul, chiştocul ei de treabă! Halalaie vându berăria „Coryndon” (poate spera să atenueze în felul acesta mânia lui Achile... eroare, a lui Carabonc!) o casă, juma din păduri, şi continuă să vândă. Banii luaţi pe berărie îi făcu praf cu prilejul viitoarei căsătorii cu Flavia, nuntă de care se vorbeşte şi azi. O parte din ceilalţi bani fură înghiţiţi – atât cât permise doamna Flandra ce continua să vegheze, de specialiştii ce căutau soluţii, căutau 504

Cerdava. Unde o căutau? Mai ales în locuri Unde ar fi fost imposibil să dai de un strop de apă. Cu deosebită pompă îşi făcu apariţia un ins deşirat, să zicem nu tocmai plăcut la înfăţişare, vorbăreţ de nu mai putea, în toate limbile, un tip care-şi dăduse – el, cu voinţa lui, titlul de comandant, comandantul Jean Brous. Se bucura de celebritate, fiind în esenţă un mare, cu adevărat mare, comandantul Jean Brous. Se numea cum am zis, fiind un mare escroc, dar fiindcă nu escroca pe nimeni personal, o serie de intelectuali naivi (prima excepţie poate că o făcea Hala), ci ţări, state, ţări, care va să zică, nu purta titlul onorific de escroc, ci acela de comandant şi specialist... În ce? În tinereţe încercase meseria de scafandru, acolo, în Mările Sudului, căutase epave pline de perle, şi ce va mai găsi, fără succes, fiindcă avea pieptul îngust, suflul scurt, şi, posibil, ghinion. Nu descoperi decât o scoică spartă pe care o arătă lumii întregi şi avu succes. Ce este o scoică spartă? Nimic! Dar... Minune că nu-l forfecaseră rechinii cei răi, dar poate că şi atunci, în juneţe, fusese la fel de inapetisant pentru rechini. Constatând că nu iese cine ştie ce scofală din meseria primejdioasă de pescuitor de perle, în golful Magadar sau aiurea, unde zilnic îţi freci pântecele de pielea zgrunţuroasă a rechinilor, micuţul Jean Brous îşi zise: Ia să pun pe picioare o afacere mare, o afacere demnă ele mine, şi aşa, prin hazul hazardului, se întocmi, nu într-o clipă, ci mai lent, cum trebuie, cu anii, un fel de disciplină – ca să nu-i zicem ştiinţă – numită, aproximativ, oceanplanto-grafonamenism biologic. Termen larg şi cuprinzător – ce nu cuprindea? – ce avu succes, totuşi. Observaţie, lata de ce Brous nu-l suferi din primul moment pe Rudolf Lutz, deşi ei, în ştiinţă, trebuiau să se afle ca fraţii, chiar şi concurenţi, deşi nu prea semănau în diverse domenii, de pildă Lutz, ascet, celălalt gurmand – degeaba, nu se lipea cărniţa pe acesta şi, afemeiat cum se dovedi, un pic mai târziu, dar n-are importanţă, produse regretabile scandaluri în paşnicul „Foişor”. 505

Sfârşitul observaţiei răutăcioase a autorului – nu chiar sfârşitul. Ca să terminăm cu acest Jean Brous, prima ce luă plasă (nu e uşor să ocolim termenul) a fost T., ţară pe care o stimăm. Acest stat T. depuse eforturi financiare ce ar fi uimit pe orice tezaurier scrupulos, deh, deh, era vorba de o premieră mondială – iar când e vorba de aşa ceva, statele, iarăşi, deh, deh... Omenirea are marele talent de a redescoperi lucruri ştiute de antici şi pre-antici. Aceştia au ridicat piramidele, au înălţat cetăţi grandioase, au lăsat semne al trecerii lor, au cunoscut matematica, astronomia... Toate s-au uitat şi am luat-o de la început. Abilul Brous speculă acest soi de snobism naiv şi, din ghinionist pescuitor de perle, lefter, ajunse să fie solicitat pentru cercetări biologice, arheologice, sau de altă natură. State maritime cu oceanologi serioşi îi acordară fonduri, îi puseră la dispoziţie nave, acum devenise cu adevărat comandant, unii editori importanţi se bătură pentru a-i tipări concluziile. Nu existau nici un fel de concluzii, că se termina circul, ci un etern „va urma”. Brous avu talentul de a întreţine de la an la an, de la deceniu la deceniu, interesul pentru cercetările sale, talentul de a nu spune niciodată nimic definitiv. Alţii, nu el, nu mai riscau, plonjau în adâncuri, fie în costume de scafandri, fie în „butoaie” din ce în ce mai perfecţionate. Secretare alese pe sprânceană, frumoase şi deştepte, compuneau partea romantică a ghiveciului, Jean găsea totdeauna ceva „uluitor”, mergea la reuniuni internaţionale să-şi dea ifose. Venind aici, pentru a contribui la regăsirea râului Cerdava, având şi gustul fastului (nu făcea pe vegetarianul!), îşi pregăti o apariţie rafinată şi fascinantă, cum făcea totdeauna, fie că mergea la un şef de stat, fie că debarca pe un atol anonim unde nu era nimic de descoperit, dar atolul, datorită imbecilităţii talentate a lui Jean, devenea vestit prin nimic, şi îngreunat de atâta glorie se scufunda curând... aşa ca nimeni să nu poată nega cum că Jean văzuse acolo minunăţiile alea. În orăşelul „de aur” sosi impresarul lui Brous care, fără multă vorbă, încercă să înşface toate fondurile lui Halalaie, 506

dar se izbi de „zgârcenia” Flandrei. Îl plăti, dar nu cât cerea acela... În sfârşit apăru şi Jean, cu nasul albăstrit de vinişoare violete, urmare a dezmăţului gastronomic, a perioadei când pescuise perle? Deşi mânca mult, rămânea scheletic, deşi vorbăreţ, plin de iniţiative de care uita imediat (de bani nu uita!), cu mâini prevăzute cu degete subţiri, toate exact de aceeaşi lungime, nelinişte, mişcându-se întruna, apucând, pipăind... Instalat în casa pusă la dispoziţia sa, comandantul dădu dispoziţii, straşnic se pricepea să arunce dispoziţii şi câteva zile îşi plimbă mutra prin oraş, apucând tot ce se ivea în cale, fie fetişcane rurale, sau femei coapte, şi chiar burlane. Halalaie, visând pururi la ale sale, încercă să fie drăguţ cu acest nou „specialist”, şi chiar îi ceru şi Flandrei să se arate şi ea mai simpatică, dar „secretara” rămânea de bronz. Comandantul întocmi şi el hărţi, şi într-o zi de toamnă camioane grele şi înzorzonate se iviră în oraş, purtând pe lemnărie tot felul de reclame şi desene, unele scandaloase... Şirul de maşini se îndreptă către Balta Ţapului fiindcă acolo era „nodul principal” – aşa hotărâse Brous. * * * Iritat de sosirea acestui rival, care prin fast şi tehnică îl depăşea, ba chiar nici nu-şi ascundea eforturile de a-i seduce „eleva”, Rudolf Lutz îşi spori cercetările şi obţinu unele rezultate, dintre care cel mai de seamă a fost „învierea” lui Miki Lotu. Chiar a doua zi după ce părăsise acest tărâm, cartoforul îşi continuă jongleriile, ivindu-se la o stână şi îngrozindu-i pe bacii de acolo, ei fiind la curent cu sfârşitul său. Cel puţin aşa povesteau ciobanii. Şi alţi rurali, poate simţindu-se frustraţi, reluară firul, întâlnindu-l pe Miki pe Plaiul Căcăcenilor. Într-un miez de noapte el trecu prin faţa berăriei „Coryndon” (care, vai, nu mai aparţinea seniorului). În cârciumă se încăpăţânau să mai stăruie vreo câţiva muşterii a căror mărturie nu prea contează, însă oameni 507

erau şi ei şi destul de afumaţi ca fantoma lui Lotu să nu-i sperie ci mai mult să-i amuze. Unul mai isteţ a fost de părere că de-aia umblă el, Lotu, pe-acolo, din motive de sete şi ieşiră buluc, care cu bere, care cu trascău sau vin, dar Miki o uşchise. Halalaie, informat de această „revenire”, o interpretă în felul său. Lotu apăruse pentru a-i reaminti lui şi Flaviei de jurământul făcut, încă nu se căsătoriseră, cum anticipasem ci abia, printre alte grele trebi, se făceau pregătiri. Rudolf Lutz, nointeresat de partea sentimentală a afacerii (ca un vegetarian ce era...), trase alte concluzii. Fiind adeptul unor credinţe combinate, oscilând între cultul zeilor, creştinismul primilor ani, mohamedanismul anilor de mijloc, puritanismul anilor de vârf, accepta orice, respingând totul. Multiplele sale credinţe şi aşa-zisa dietă nu-l fereau din nefericire de păcatele cele afurisite şi omeneşti ca invidia, tendinţa de a-i umili pe rivali, de a-i scoate din joc. Aceste impulsuri regretabile nu erau însă perfect servite de cerebelul său. Un veritabil neamţ poate ar fi ştiut cum să procedeze, dar Lutz ţinea mult la originea sa vieneză. Un neamţ veritabil n-ar fi luat în seamă zvonurile cu privire la reapariţia lui Miki Lotu, Lutz însă căzu pe gânduri şi luă hotărâri importante. Angajă o şleahtă de mincinoşi care să-l pândească pe Lotu. Un neamţ ar fi ştiut probabil să facă un pic de osebire între oameni cinstiţi şi mincinoşi. Curând „vegetarianul” se pomeni cu o droaie de rapoarte pe care, dacă le luai în serios, reieşea că „dublura” sau, daca doriţi, fantoma lui Lotu parcurge noapte de noapte mii de kilometri. Lutz pricepu în sfârşit că toţi informatorii săi minţeau şi-i concedie, când interveni „logofătul” Făt. Şi acesta voia bani, ce altceva? Lutz îi dădu un plic. După un mic timp, Făt veni cu informaţii. Noapte de noapte Miki o vizitează pe fosta lui amică, Flavia R. (încă domnişoară). Nici nu e de mirare că-l ridică din morţi o femeie atât de frumoasă! Pe Lutz nu-l interesau femeile, mai ales cele frumoase, decât din punct de vedere teoretic. Aşa afirma el. Ce o fi înţeles cu privire la punctul teoretic vizând femeile frumoase, cine să mai ştie. Făt mai ceru bani, mai primi un plic şi plecă să caute o anumită muieruşcă, Zorica, ce urma să joace rolul Flaviei. (Făt n-ar fi îndrăznit să trateze 508

direct cu Flavia, fiindcă această fiinţă frumoasă, artistă, l-ar fi lovit cu biciul, nu i se poate nega demnitatea şi mândria şansonetistei dar şi pictoriţei Flavia R.!) Veni un miez de noapte nu tocmai călduros, înfăşurat în pardesiu şi cu pled pe umeri, Lutz tremura şoptind că nu vede nimic, când apăru Zorica, având aproximativ talia Flaviei şi depunând eforturi să-i imite vocea. — Pe cine nu vedeţi, domnule? întrebă Zorica, frumos înţolită într-un sumănaş alb cu mânecare negre, cu părul curgând lung pe umeri. — Pe tomnul cela răpozatu, Lodu, scânci „specialistul”. — Trebuie să avem răbdare, spuse Făt. Eu mă duc. E mai bine aşa... Dacă suntem prea mulţi, nu vine precis... — Şi me laşi singur cu duda? (Voia să spună „duduia”). — Altfel nu se poate. Făt dispăru. Vegetarianul abia murmură: — Pine... Atunţi aşteptam, aşteptam... Începuse a burniţa, noaptea nu se arăta prielnică nici măcar stafiilor! Preocupat de frig, de teamă, poate de gânduri mai înalte – dar ce dracu poate fi mai înalt decât o femeie frumoasă! – Rudi n-o trată pe Zorica decât ca pe un simplu glas. Cum burniţă tot mai în voie, apetisanta Zorica îşi acoperi părul răscolit, cu o maramă ar trebui să zic, însă nu era nici maramă nici şal, iată că-mi lipseşte potrivitul termen, şi-l luă pe vienez de mână. Lutz nu interpretă nicicum gestul, şi nici nu era cazul. Zorica încerca să-l ferească pe vienez, miop la propriu şi la figurat, de vreo hârtoapă în care să se scufunde chiar definitiv. Poate mai era nevoie de el... După o mică bucată de drum, Zorica scoase de undeva o sticluţă şi-l îndemnă pe Lutz să guste. Nu! se cutremură acela, cu mare panică. Noi nu cozumam alcoluri! Fata îl asigură că e numai o licoare împotriva răcelilor, deşi era ţuiki – austriacul, uşor de convins, sorbi şi pe dată se simţi mai voios şi mai puternic. Mai ia! îl îndemnă fata, o să-ţi lumineze minţile! Sensibil la asemenea cuvinte, mintea e totul, 509

vienezul mai gustă şi imediat văzu făptura subţiratecă, străvezie a lui „Biki Lodu”... A doua zi, în patul său de la hotel, trezit din somn, Rudi nu-şi aminti decât că la un moment dat „Biki Lodu” intrase în stâncă. Pur şi simplu intrase în stâncă. Pe unde o fi locul acela? Către amiază, aceeaşi Zorica intră în camera lui. Vienezul nu-şi găsi ochelarii, totuşi o recunoscu. — Du, fada, ieri m-ai imbetat! — Nu, domnule! Zorica îşi arcui sprâncenele, mari, nepensate şi ne vopsi te. Te-am dus, spuse ea, pe drumul ce-l doreai şi nu ţi-am cerut nici o plată! Zăpăcit, Lutz, obişnuit să fie plătit bine, dar să şi plătească, îşi căută portofelul, scoase ceva mărunţiş, dar Zorica, avea şi ea mândria ei, îl măsură cu dispreţ şi-i întinse un măr, precum Eva, dar Lutz nu era nici de departe Adam. Privi ionatanul cu bănuială, oare nu conţinea băutură injectată în el, sau chiar otravă? Învinse puţinul său curaj, muşcă din măr. Spuse că nu-şi mai aminteşte drumul. — Mai taci, spuse fata. Te duc eu acolo. — De rog... Tar la lumina sorelui şi fara zdicla, traga mea... Văgăuna se prezenta sinistră, nici nu e de mirare că Lotu, ivindu-se din ţara umbrelor, alesese tocmai acest punct ca să dispară... Stânca albă, gălbuie, întretăiată de crăpături şi de argintii linii de mică, nu-ţi lăsa nici o speranţă. Pâlcuri negre de arbori, de jur împrejur, nici ele nu te îndemnau la optimism. Arborilor nu le păsa de nimic, dar nu e sigur, cine poate să garanteze că un copac e nepăsător la toate? Fără decât numai poate că un specialist... Lutz cercetă peretele şi descoperi, sau crezu că descoperă, curbura dublă pe care o neglijase cu superioritate până atunci. Foarte aproape, înnegrită după uscăciunea verii, albia Cerdavei. Semnificativ, îşi zise „vegetarianul”. Vântul făcea să urle molizii cei mari. Câte o roată, construită în zadar de Halalaie, scârţâia. — Ce păzesc boacterii ăia, de n-o împroptesc? Că se strică aşa! strigă seniorul, de faţă şi el la extraordinara experienţă. 510

Artificierii instalară o cantitate de explozibil, înainte de a începe lucrul oamenii îşi făcuseră cruci, fiecare aflase că Miki Lotu iese de-acolo şi revine acolo, nu oricine îndrăznise să se apropie, iar cei ce lucrau acuma o făcuseră îndemnaţi de bani şi de răchie. Ce spera însă Rudi Lutz? Să elucideze secretul vieţii duble a lui Lotu, aici şi dincolo? Aş, el nu pentru asta se deplasase de la Viena! Lutz socotea însă că misterul revenirii lui Lotu (orice „vegetarian” crede în mistere!), e strâns legat de curbura dublă, dar de ce? Cine s-o spună? Iar în spatele acestor draperii de stâncă, credea vienezul, spumega Cerdava şi el voia acum s-o recheme. Ajutoarele lui Lutz, frumoasa fată, dorită şi de infamul Brous şi tânărul ei camarad îi priveau pe artificierii ce-şi încheiau pregătirile. Puseră cozi, fitiluri foarte lungi şi peste păduri hăuli veselul avertisment: AARDEEE!!! Lumea fugi, se ascunse, aşteptă lungi secunde. Exploziile se produseră la mici distanţe, mai mult nişte fâsâituri. Flinta lui Carabonc glăsuia mai sonor. Asistenţa de unde mai nainte ai fi zis că nu e ţipenie de om, se dovedi numeroasă, mulţi se apropiară făcându-şi iar cruci: dacă se vor izbi de Lotu? Vântul culcă deodată praful, în locul vechii stânci gălbui se căsca o gaură neagră. Din peştera aia cumplită nu se auzea nimic, nu venea nici un ecou şi, fireşte, nici Cerdava renăscută. Încă mai aşteptau, mai sperau. Şi până la urmă apăru ceva. Se auzi mai întâi un sunet greţos, un orăcăit de jigodie preistorică. În gura orificiului creat de explozii îşi croi loc, împiedicându-se, un broscoi de dimensiuni nemaiîntâlnite, sigilat cu acea lipsă de culori de care beneficiază vieţuitoarele ce-şi petrec existenţa pe sub pământ. Părea orb. Peste ochii bulbucaţi se aşternuse o pieliţă albicioasă. După o nehotărâre, broască său ce va fi fost începu să salte strâmb. Oamenii se feriră. Şi după ce animalul preistorie dispăru, începu să se audă şi altceva. Lutz zbieră ceva în limba copilăriei lui, fericit. Trecătoare fericire! Voia să spună că vine apa! 511

Se înşela, bietul. De sub stâncile trapezoidale se iscară greu, cu opintiri, câteva valuri de noroi negru, vâscos. Scursura groasă, ca o lavă, nu era însă fierbinte ca lava, ci rece, şi alături de ea săltau zeci de broaşte, unele la fel de mari ca şi broasca şefiţă care se ivise prima. Oamenii, mereu mai înfricoşaţi, dând înapoi în faţa invaziei, mai adăstau. Aşteptau oare să-l vadă şi pe Lotu venind direct din infern? Dacă-l aşteptau pe Lotu îşi pierdeau timpul degeaba, fantoma comise încă o potlogărie şi nu apăru. Mâlul negru presărat cu broaşte se duse încet la vale, însă, ca un făcut, nici măcar şuvoiul acela diavolesc nu se duse către albia Cerdavei, chit că n-ar fi făcut mare scofală acolo, ci se prăvăli într-o adâncitură hăulind surd până se termină şi „lava” şi broaştele. Chiar şi broaştele se termină câteodată. Plin de îngâmfare, umflat, numai la burtă, ca şi cum ar fi înghiţit un sac de fasole, comandantul Brous asistase şi el la experienţă. Nasul său vânăt se înroşise de atâta vanitate. Cei doi specialişti se înfruntară. Halalaie ce-şi zicea, lasă-i să se pocnească, abia aştept! Savanţii schimbară cuvinte tari într-o limbă străină şi erau pe cale de a se lua şi la palme, argumentul suprem, când răsări între ei o cometă, armăsarul argintiu încălecat de Toma Milea, căutătorul. Toma, descendent din voievozi şi care făcuse şcoli nu se ştie unde şi când, le vorbi de sus, de pe cal, tot într-o limbă străină. Nu se ştie dacă cei doi rivali au înţeles, dar în orice caz ei coborâră braţele. Mai târziu cei ce ştiu şi află totul, traduseră cam astfel cuvintele căutătorului: Domnilor, naveţi decât să vă şi omorâţi, oricum n-aveţi nici o putere în ţinutul nostru. Cerdava are să revină singură, când are să-i fie ei pe plac. Poate că nu se înşela. Tom a Milea părăsi locul, îndreptându-se în direcţia munţilor. Treaba unui căutător adevărat e să caute mereu. Toma ştia că poate găsi orice, numai să dorească. Nu-l interesa bogăţia, aurul. Voia numai să găsească diferite adevăruri. Şi ştia că poate oricând. Ştia. 512

CINCISPREZECE Iată că matematicianul Şorban se dovedi un om imprevizibil cu toate că înfăţişarea sa de blând gurmand şi visător abstract nu prevestea nici un fel de surprize. Când avea motive, matematicianul se exprima dur şi clar faţă de amici şi inamici (nu avea inamici!). Nimeni n-a îndrăznit să-l trateze cu aceeaşi monedă. Şi nimeni nu s-a supărat. Dintr-o toană, matematicianul compuse o lungă şi ceremonioasă invitaţie pentru un ceai, către seniorul Halalaie de care-l lega o veche dar superioară prietenie. Vârî invitaţia într-un plic lungueţ din hârtie groasă, cretată, snoabă, şi-l expedie ia „Cuxa anonimă Halalaie te Carabonc.” Scrisese chiar aşa, deşi chiorul, cu toate că iertat de Lotu, nu era în toate privinţele iertat, în orice caz nu mai dădea pe la Cuxă, atât ar mai fi lipsit, să apară acolo cu flintoiul lui. Din motive necunoscute seniorul încă nu-l chemase pe pictorul Coreaptă să schimbe firma, să-l şteargă pe Carabonc. Deşi acesta trăsese cel puţin de două ori în H., seniorul iertase, ori îl uitase. Invitaţia fu adusă la Cuxă de către domnul Boroş, om în vârstă, bucătar, grădinar etc. I se adresau totdeauna cu domnule datorită vestimentaţiei impecabile, fie că se găsea la îngrijit de flori, la bucătărie sau la măturat. Se făcuse către seară. Seniorul încheie tratativele cu advocaţii Pepe şi Theodor, prin intermediul cărora vindea casa lui de vânătoare dintr-un sat. Nu mai poposise acolo de ani. Ducă-se şi asta, numai apa să vie! Advocaţii topindu-se, Halalaie reciti invitaţia, avu un zâmbet fin ce-l onora şi se duse să se schimbe acasă. Îl găsi pe „logofătul” Făt dereticând, ceea ce nu făcea niciodată. Adevărul e că Făt se înarmase cu o mătură foarte lungă, dintr-acelea cu care se gâdilă păianjenii de pe tavan. Făt tresări, încurcat. Nu auzise. Halalaie îl privi. De ce oare „logofătul” ţinea scula aia lungă invers, cu peria în mână adică? Nemulţumit, H. îi făcu semn s-o şteargă. Îşi scărpină tâmpla. Privind în urma lui 513

Făt, care ieşise plecându-şi capul şi târând unealta de care se tem copiii mici, Hala îşi puse întrebări, gândi că n-ar fi rău să se descotorosească definitiv de Făt în care, cu intuiţia ce o au câteodată oamenii naivi şi generoşi, simţea că mocnesc gânduri ascunse, dar nu ştia şi nu avea să afle decât mult mai târziu sau niciodată, că Făt, şi el cunoscând enigma curburii duble, vorba vine, îşi petrecea o mare parte din timp ciocănind pereţii, căutând, netrebnicul. Halalaie îşi alese o haină de gală care să rimeze cu tonul invitaţiei. Îmbrăcându-se, el se amuza la gândul hainelor ponosite în care-l va primi matematicianul. Ceai? Nici vorbă de aşa ceva, cel mult o fiertură întunecată căreia îi dădea gust poate o coropişniţă ajunsă din greşeală-n oală. De fapt Hala nu cunoştea prea mult despre calităţile de maestru bucătar ale domnului Boroş, dar ştia că Şorban se mulţumeşte cu orice şi mănâncă rar acasă. Gata îmbrăcat, impresionant în haina sa de seară, Halalaie refuză iar ajutorul lui Făt care-l întrebă dacă să pună caii la şaretă. Sau la trăsură? La nimic, îl expedie seniorul, scrutându-l din urmă. Se decisese să meargă pe jos, elegant şi prosper, „pentru a face o demonstraţie” acelora care-l considerau la pământ, şi o făcu, demonstraţia, împărţind pe drum câteva zâmbete şi strângeri de mână. După ploi mari picaseră câteva zile parfumate, în aceste zile te urci la vie să cauţi ciorchinii uitaţi de culegători, bine ascunşi, dar îi găseai urmărind zborul viespilor. Boabele sunt acum răscoapte, dulci ca nişte stafide. Şorban, în verandă, admira soarele amurgului. Florile sale supravieţuiseră după cele dintâi brume şi îngheţuri şi, mai frumoase acum, îşi etalau cu violenţă culorile pentru ultima oară, de nu cumva Şorban descoperise prin calcule secretul nemuririi lor... Halalaie sperase să-l complexeze pe matematician (stranie şi inutilă vanitate!) prin vestimentaţia sa europeană, şi fu uşor dezamăgit găsindu-l îmbrăcat şic, poate că nu chiar ca un domn ci mai curând ca un bulibaşă înstărit, sau ca un turc. Purta caftan de catifea de un roşu cardinal sub care strălucea cămaşa galbenă ca amurgul şi ca unele dintre flori, iar pe cap o piesă bizară, ceva între fes şi calpac. Zâmbetul 514

perfid, greu sesizabil, la colţurile gurii numai, îl transforma pe Şorban în japonez. — Ce ai păţit? întrebă seniorul. Ce ţi-ai pus pe cap? Matematicianul nu binevoi să răspundă. Halalaie privi cele câteva găini ce se plimbau printre flori, somnoroase, gata c(e culcare, şi-l întrebă pe Şorban de ce-şi lasă „orătăniile” acolo, să paradească trandafirii tomnateci, la care, matematicianul, ofensat în numele găinilor, răspunse că „orătăniile sale” sunt astfel educate ca să nu strice nimic ce e frumos. De altfel, printre galinaceele care şi porniseră către coteţ, unde poate le aştepta coana vulpe, zburda o minge albă, pudelul Sejour. Pesemne vestimentaţiei sale fistichii voise a-i da replică Şorban, gânditor în largul fotoliu de trestie. Pe. masă, în faţa matematicianului, se afla un maldăr de foi umplute cu formule şi figuri geometrice. Tot mai solemn, matematicianul grăi: — Am descoperit enigma curburii duble a peretelui, de-aia te-am invitat la ceai. Transpirând de emoţie, şi vibrând ca o vergea, seniorul se aşeză. — Are vreo legătură cu dispariţia Cerdavei? — Nu ştii că-n lumea asta toate sunt legate între ele? — Mor de curiozitate! — Aşteaptă, nu muri. Domnule Boroş, strigă Şorban undeva către interior, eşti amabil să ne aduci lampa şi să ne serveşti cina? — Lasă cina, spune-mi că mor!... imploră seniorul. — Decât să mor eu de foame, prefer să mori tu de curiozitate, replică, liniştit, Şorban. Dacă pier de foame n-ai să afli nimic despre curbura dublă, povestea nu e nici scurtă, nici simplă... Savantul flutură pe sub nasul lui Hala foile cele pretenţioase. Pe vremuri ai făcut studii strălucite. — Le-am întrerupt, făcu întunecat seniorul. Ce e cu asta? — Nimic, nimic... — Bine, să bem repede ceaiul şi... — Nu beau niciodată ceai, băiete, îl opri Şorban. DL Boroş, în negru, cămaşă albă, scrobită, papillon la gât, aşternu, fără grabă, o faţă de masă imaculată cu broderii şi 515

farafastâcuri, parcă era pentru un savant ce nu acordă importanţă deşertăciunilor. Pe mijlocul pânzei se desluşea un desen realizat în aţă fină, în mai multe culori, subtil combinate, reprezentând nuduri. Halalaie îşi exprimă mirarea, Şorban întrebă dacă nu recunoaşte mâna celei ce a lucrat această deosebită faţă de masă, de unde s-o recunoască? se miră seniorul. — Cum de unde, e opera viitoarei tale soţii! — A Flaviei? Şi cum de o ai? Cum a ajuns aici? — Ce mai grozăvie, ce te înfoi, am cumpărat-o! Parcă nu ai şti că domnişoara Flavia vinde ceea ce pictează sau brodează. — Nu ştiu mai nimic despre viitoarea mea soţie, spuse seniorul. Şi nu minţea. — Ai tot timpul ca să afli, făcu Şorban, urmărindu-l pe domnul Boroş care aducea platourile. De toate se găseau pe masă, chiar şi raci, nu scoşi din Cerdava, ci dintr-un pârâu anemic care, totuşi, nu făcea figuri, nu dispărea, ci izbutea să învârtă, mai ales după ploile de toamnă şi primăvară, câteva şubrede roţi. Acelaşi pârâu colcăia de păstrăvi, şi o parte din ei se aflau acum, fripţi, chiar sub ochii lacomi ai matematicianului. Dl. Boroş puse hrean, smântână, ardei, castraveţi cruzi şi muraţi, usturoi, morcov, alături de morcov şi pătrunjel fiert, ceapă, lapte bătut şi altele. Şorban aplaudă această masă la fel de bucuros ca şi Newton când i-a picat mărul acela în cap, mărul de la care atâtea ni se trag... — Excelent, domnule Boroş, te-ai întrecut azi. Eu încep să mănânc, voi ce mai staţi? Serveşte-te, Ştefan! Şi tu, Iulian. Nu va formalizaţi, se poate mânca şi cu degetele. Uitând de calcule, şi mai ales de enigma curburii duble, matematicianul puse de toate în farfurie nu înainte de a-şi amesteca într-un pahar mare ţuică de chimion cu sirop. Marele dresor, calm, simţindu-se ca acasă, îi urmă exemplul, puse peste raci dulceaţă de trandafir, peste dulceaţă, mujdei, morcov, conopidă, savurând cu bucurie noutatea hranei, la fel ca şi Şorban care-şi pregătise un amestec şi mai rafinat... Îngrozit de aceste combinaţii, de pofta de mâncare a amicilor săi (oameni de spirit...), Halalaie abia izbutea să ciugulească, în timp ce ceilalţi doi haleau cu poftă, nepăsare şi fără 516

grăbire. Pofta nu înseamnă şi grabă. Până izbutiră să se stâmpere căzu o noapte călduroasă şi senină plină de puritatea unei toamne dulci, cu un Car Mare pe diagonala cercului, cu o Stea Polară minusculă, în schimb nemişcată acolo în singurătatea ei. Domnul Boroş culese de pe masă ce mai rămăsese, nu mult, Halalaie oftă. Rosti aproape furios: — Ei, v-aţi stâmpărat foalele cele nesăţioase? — Tu nu? Rău ai făcut. Fii calm, prietene, spuse Şorban, cu o nouă seninătate pe figură. Şorban îşi pregăti luleaua, în vreme ce Aboui, cam jignit de cuvintele lui Hala, privea în noapte peste frizura acestuia. Îşi răsuci cu abilitate o ţigară, abilitate de scamator – ceea ce şi era. Totul s-a întâmplat într-o noapte la fel de frumoasă ca asta, continuă Şorban, insensibil la nervii seniorului, şi aduse, urnindu-se cu încetineală, o carte dintr-un vraf înalt, pus alături. Legătura cărţii, într-o piele fină, neagră, ascundea titlul lucrării şi autorul, dar Şorban desfăcu tomul la sfârşit şi examina coperta interioară. Om ordonat, matematicianul avea obiceiul de a-şi nota paginile cu fraze sau opinii ce le considera interesante. Găsi ce-i trebuia şi răsfoi cartea până ce ajunse la pagina dorită. — Unde dracu mi-am lăsat ochelarii? Dl. Boroş se prezentă imediat cu ochelarii, matematicianul şi-i puse şi începu să citească. „Deodată i se urcă un nod în gât şi prins de o emoţie necunoscută, avu senzaţia clară că aici, în locul acesta ciudat, populat de umbrele trecutului, era încătuşat de o vrajă. ...Memoria lui se aventură pe potecile unui tainic labirint, apoi se retrase tremurătoare. Gânduri ciudate răsăreau şi dispăreau, se zbăteau înspăimântate ca nişte peşti speriaţi în apele limpezi ale lacului. Era ostil acestor gânduri, căuta să le alunge, dar ele reveneau insistent, absurde, obsedante şi chinuitoare, întreaga lui personalitate începea parcă să se destrame, contopindu-se cu umbrele ireale ce pluteau de-a lungul pereţilor lambrisaţi.” 517

Matematicianul închise cartea, scoase ochelarii, suspină. Şi dresorul, înduioşat, suspină. — Magnific. Azi nu se mai scrie aşa. Cine să scrie? — N-ai dreptate, Ştefan. În toate timpurile au fost oameni care au scris frumos, după cum au fost şi unii care să-i conteste... Sunt convins că şi pe vremea acestui autor, cine o fi că am pierdut prima pagină, se vor fi găsit destui care să spună că „azi nu se scrie la fel de bine”. De când e lumea aşa e cu artele şi în general cu toate. — Şi ce e cu asta? Autorul, cine e? — Stai, nu te repezi, Iulian – şi Şorban pufăi. Nu am de gând să divulg autorul şi numele cărţii, din vanitate, am şi eu acest drept de a fi un pic vanitos, nu spun ce carte e pentru ca proştii să nu afirme că aş fi romanţios şi neserios. Dar eu n-am pretins niciodată că n-aş fi un romantic deghizat sau un neserios, câteodată. — De ce nu treci la subiect? — Acesta e subiectul, băiete. Din cauza nerăbdării poţi pierde totul, până la urmă chiar şi viaţa. — Nu mă tem! Treci la... — Bine. Ţi-am spus, aici e subiectul şi anume se făcea că într-o noapte citeam acel volum şi am ajuns la pasajul cu pricina. Mi-a plăcut şi am întrerupt lectura. Totdeauna întrerup cititul la un capitol sau un pasaj ce mă interesează, ca să rămân cu o bună amintire iar a doua zi cartea să mă cheme iar. Aşa procedez eu, aşa citesc eu. Am închis car tea, am făcut întuneric şi am dat să adorm cu iluzia că eu aş fi acel personaj cuprins de o emoţie inexplicabilă, eu care n-am avut niciodată astfel de emoţii, dacă nu cumva mă laud, poate fiindcă n-am întâlnit femeia care să-mi dea astfel de emoţii... — Ce faci acum? Ne spui povestea vieţii tale? — ...Adormeam, când din pasajul acela frumos, cam tenebros, în mintea mea se reliefară nişte cuvinte: „pereţii lambrisaţi”. Voi, tu, Ştefan şi tu, Iulian, poate sunteţi mai iuţi la minte decât mine sau decât voiţi a arăta, deci n-am să vă mai explic modul bizar şi fără logică strictă în care se înlănţuie în mintea noastră cuvintele, imaginile, ideile – dar cred 518

că tocmai datorită acestei aparente lipse de logică (poate fi înlocuită, parţial, şi prin cuvântul „întâmplare”), s-au făcut câteva din marile descoperiri, s-au emis idei profunde, s-au scris frumoase cărţi... — Mai bine nu s-ar fi făcut descoperiri şi nu s-ar fi scris „frumoase cărţi”, murmură Hala, evident împotriva propriilor sale convingeri. Nerăbdarea îi cam trecuse. Acum ştia. Şorban nu-l invitase pentru a-i pune pe tavă un adevăr evident, legat de necazurile sale, ci pentru a avea auditoriu în fala căruia să facă nişte speculaţiuni. Câteodată, lui Şorban, ca şi advocaţilor, îi plăcea să-şi audă vocea! — Ideea aceasta anarhică nu tu o lansezi primul, replică blând matematicianul. În orice caz legătura ce s-a produs în mintea mea nu e chiar lipsită de temei. De la pereţii lambrisaţi am trecut la curbura dublă a peretelui şi picoteala mi s-a dus. Gata somnul. Ia să vedem, mi-am zis, ce poate fi şi curbura dublă a peretelui, fiindcă, vezi bine, nu examinasem niciodată serios problema, mi se părea un fel de năzbâtie, dar acum, influenţat de atmosfera din cartea citită, devenisem, cum să spun, mai înţelegător. Există mistere. Şi infinitul e un mister, cum să-l accepţi? Stăteam în pat pe spate, cu pumnii sub ceafă şi fixam tavanul. Un pic de lumină pătrundea pe fereşti, nu ştiu de unde. Curbura dublă a peretelui mi se învârtea prin cap ca o morişcă. — Totuşi n-are nici un sens... curbura dublă a peretelui, interveni Aboui, parcă anume spre reîntărâtarea seniorului care gândi: oare de ce se amestecă şi „căţelarul” ăsta? — Aşa e. Nu are nici un sens. Şi am eliminat, făcând, cred, un pas înainte, am eliminat din meditaţiile mele peretele, exact acel cuvânt de la care pornisem, rămânând numai cu prima parte a „formulei”. Să fie oare „curbura dublă a secantei”? m-am întrebat, amintindu-mi de acel „se” neterminat rostit de Miki Lotu şi de supoziţia lui Grud. — Aşa are vreun sens? sări Halalaie. — Poa’ să aibă, dacă-l cauţi neapărat, dar, din punctul tău de vedere, din punctul de vedere al interesului tău, nici unul, am decis. Orologiul marca primul ceas al dimineţii când am înlocuit secanta cu spaţiul. Curbura dublă a spaţiului... 519

Şorban, mulţumit cu lumea şi cu sine (ce să zicem, frumos pentru un cugetător!), contemplă în tăcere asistenţa nu prea numeroasă. Ce e drept, dl. Boroş, de undeva din umbră nu pierdea un cuvânt. Poate că şi pudelul Sejour, de undeva din penumbră, înţelegea câte ceva, şi ca să mergem până la absurd poate-l înţelegeau şi unele zburătoare nocturne. Marele dresor Aboui rosti: — Cât de frumos! Curbura dublă a spaţiului!... — Poate că e frumos, răspunse blajin matematicianul. Poate să existe un sens, dar în sfere prea înalte. Nici o legătură cu dispariţia Cerdavei. Nici o legătură cu meschinul aur. La ora două a nopţii am înlocuit curbura dublă a spaţiului cu a timpului. Alte orizonturi! Uitasem pentru moment de micile tale încurcături, Iulian, începusem să iau pe cont propriu aceste nemărginite probleme, dar mi-am adus din nou aminte de tine, Iulian. După încă vreo oră am înlocuit curbura dublă a timpului, care mi se dovedea prea îngustă. Curbura dublă a infinitului, mi-am zis. Aici e totul! — Şi mai frumos! A infinitului, se încântă marele dresor. — Frumos, dar ce mă priveşte pe mine? reînvie Halalaie. — La prima vedere nu te priveşte. Trecusem la înălţimi cu văzduhul rarefiat şi obosisem. M-am ridicat, am făcut lumină, am adnotat, cum am obiceiul, evoluţia sau şirul acestor gânduri, de la curbura dublă a peretelui – la curbura dublă a infinitului... Am ajuns la o concluzie, m-am întors în pat şi, culcat pe o parte, mi-am propus să continui a doua zi. Am renunţat la toate gândurile, aşa cum fac yoghinii, am coborât pe acest pământ, transpirat de satisfacţie. Ce simplu! Cum de nu mă gândisem! — Spune-mi şi mie! — O, cum te grăbeşti, zgârcitule! — Să nu-mi spui că până dimineaţă ai uitat totul. Ţi s-a mai întâmplat. — Uite, Iulian, rezultatul calculelor mele. Cerdava o să revină în matcă la 28 decembrie ale acestui an. — Sigur? — Calculele o spun. 520

— Nu sunt matematician şi nu pot verifica aceste calcule. Totuşi, poţi să-mi spui ce legătură poate fi între infinit şi dispariţia Cerdavei? — Am trecut încetişor, de la infinitul mare la infinitul mic. Acu înţelegi. — Nu! — Ca să înţelegi, ar trebui să urmezi iar nişte cursuri universitare... Poate că Şorban omisese a preciza că studiase pe îndelete din cronici datele, dispariţiile şi reapariţiile acestui râu, Cerdava, şi că, poate, în calculele sale se bazase pe precizia uluitoare, şi infinit de greu de explicat, a ciclurilor în care apa binevoieşte să apară sau să dispară. Poate că totuşi plecase numai de la calculele pure, pornind de la infinitul mare. — În acest caz, pot să-i concediez pe Lutz şi pe Brous? — Chiar în clipa asta, afirmă, moale, Şorban. — Şi să te plătesc pe tine, în schimb? — Nu-ţi este un pic de ruşine, Iulian?! — Îţi cer scuze... Domnul Boroş, atât de distins, ieşi din umbră clănţănind din dinţi, dar nu din cauza frigului, că noaptea căzuse călduroasă. Zise: — Cer iertare... dincolo de gard e cineva care pândeşte şi ascultă!... — Ei, şi? Totdeauna e cineva dincolo de gard şi totdeauna cineva dincoace, făcu nepăsător Şorban. — Cred că l-am recunoscut, bâţâi din toate mădularele dl. Boroş. E Miki Lotu. — Ei, nici chiar aşa! Adă, te rog, felinarul, domnule Boroş. La locul indicat nu se afla nimeni. — Ai vedenii, domnule Boroş. Nu mă supăr dacă ai vedenii, dar dacă nu mai e nimic de mâncare mă supăr. Mi sa făcut foame. — El a fost, îngăimă Boroş. — Ei şi? Tot mi-e foame! — Abia ai mâncat, observă Halalaie. 521

— Azi mănânc şi pentru mâine! Nu văd măcar o urmă de căţel... — El nu lasă nici o urmă, spuse seniorul. Ce urmă? Cum să lase urme el? — Care el, mă băiete? — El, Miki Lotu, repetă Halalaie care se îmbătase fără să fi băut nimic. El a fost. A venit să-mi reamintească... Mâine mă căsătoresc cu Flavia, chiar mâine. Vă invit la nuntă. — Iată un sfârşit fericit, oftă matematicianul. — Oare? Pe măsură ce noaptea înainta, noaptea aceea caldă şi blândă, dinspre munţi coborî gerul. Boactărul angajat de senior pentru a-i păzi instalaţiile, morile, piuăle, concasoarele sale dormita pe treptele uneia dintre clădiri cu puşca între jărunţi, când îl răzbi răceala. În seară fusese un zăduf ca de plină vară. La foc mic fripsese ceva, picurase pe pâine, se ospătase în lege, udându-şi şi gâtlejul. Nu poţi rămâne întreaga noapte la pândă, atent şi curajos, fără să-ţi încălzeşti la răstimpuri şi sufletul, numai că boactărul, după ce păzea, pe treptele unei mori, se retrăgea către interior unde-şi instalase, cu ajutorul schimbului său de zi, culcuş plăcut, cald. Zice proverbul, nu paznicul păzeşte via, toţi dorm de sting, ci o păzeşte ideea de paznic. Boactărul, după ce se simţi sătul, îşi aruncă pe umeri sumanul cel greu, luă arma, niciodată încărcată, să nu cumva să puste pe vreunul din greşeală şi să-şi facă păcat (arma păzeşte via, nu glontele...) şi, nehotărât, dacă să se retragă definitiv sau să mai păzească, adormi adânc. Vârful ascuţit al aripei unei păsări mari îi tăie fruntea, ca un cosor. Năuc, pârgarul se ridică încercând să urmărească zborul avântat al păsării ce se ridica îndreptându-se, parcă, direct spre lună. Zburătoarea nocturnă se topi, de n-ar fi rămas urma pe fruntea cărnoasă a individului, s-ar fi putut zice că e o simplă nălucire. Paznicul făcu o nouă tentativă de a se retrage, dar până să se ridice, pleoapele iar îi căzură şi adormi cu arma aia inutilă între picioare, pentru un ceas, două, trei?, până ce-l zgudui frigul picat din senin. Nu chiar 522

din senin, veneau norii şi nu simpli nori de ploaie. Mirat, clar nu prea tare de schimbarea asta bruscă, paznicul de noapte strânse genunchii, nu cumva arma să cadă şi să se sfarme, trase pe mânuri sumanul cel gros şi atunci, dezmeticit, observă haita de lupi ce urca pe stâncă, în şir despletit, urmând albia Cerdavei, într-o armonioasă şi desăvârşită linişte. Boactărul împietri. Nu mai văzuse una ca asta. Fiarele se strecurau atât de aproape! Să fi vrut, le mângâia boturile cu ţeava puştii, însă ar fi fost o provocare inutilă câtă vreme lupii lunecau pe lângă el, fără să-i dea importanţă? Mulţi veneau, lupii, cine ştie de unde şi către unde, nu se mai sfârşeau. Paznicul, înfricoşat dar şi vrăjit de trecerea lină a haitei, urmări profilurile lupilor până se pierdură undeva în sus pe albia Cerdavei. Urcau şi ei către lună, cum se întâmplase cu frumosul râu? Revenit din groază şi din mirare, boactărul isprăvi sticla zicându-şi: se schimbă vremea!, şi se duse la culcare. Ce ar mai fi putut să se întâmple în acea noapte? Să ningă. Şi ninse. Către dimineaţă. Aşa că nunta Flaviei cu Iulian Voicu Halalaie coincise cu prima ninsoare. Păi da, lupii or adus zăpada, comentă, în lipsă de alte preocupări, pârgarul de zi căruia cel de noapte, predând schimbul, îi relatase trecerea cenuşiilor, înflorind-o cu bogăţie. Fulgii picau oblic, le auzeai şuieratul, şuiera vântul de fapt şi, fiind mărunţi fulgii, ninsoarea se prevestea de lungă durată. Îmbrăcat gros (nenumărate straturi...), înfipt într-o cuşmă înaltă, paznicul tropăia în faţa morii; aici, de comun acord cu celălalt boactăr (făceau cu schimbul, săptămânal, unul noaptea, celălalt ziua), îşi instalaseră hogeacul, adică locul de dormit şi de gătit, plita din pietre mari în care se făcea foc pe ger, fără pericol, fără ca moara să se aprindă. Ascunseră acolo provizii, glaje cu tărie. Oricum, iarna când e viscol nu ai cu cine schimba o silabă, te simţi ca ultimul om, pe ultima planetă. Dar, prin foşnetul fulgilor şi vaierul vântului, urechea exersată a pârgarului prinse un nou sunet şi se bucură. Putea să fie şi prevestirea unui cutremur, tot s-ar fi bucurat. Tot ce poate fi o noutate 523

bucură pe omul plictisit în singurătatea lui. Se opri din danţul său prin zăpadă, strânse (deşi se bucura) puşca aia descărcată şi adăstată. Din ritm, omul deduse că e vorba de un singur cal, deci un singur călăreţ, de nu cumva o fi fost un cal fără călăreţ, gând ce nu-i surise paznicului, fiindcă un cal fără călăreţ poate să însemne orice. Pe unduirile albiei, ninsă acum, se ivi calul, cu un om în şa, spre liniştirea paznicului. Cobora din sus, ca din lună, aşa cum noaptea lupii urcaseră sus, către lună, după cum povestea celălalt. Boactărul îl recunoscu pe căutătorul Toma Milea călare pe armăsarul său argintiu. Ce căutase el, în ninsoare, acolo departe sus... în lună? Aur? Printr-o ciudăţenie, paznicii de la băile aurifere, de la şteampuri, rareori se molipseau de boala aurului, mulţumindu-se cu destinul lor modest şi din acest motiv nu-i înţelegeau pe cei nesăţioşi, după cum omul tocmit de Halalaie nu înţelegea de unde poate să apară acum Toma, dar nici nu încerca să priceapă. Căutătorul se apropia la pas, cu pletele şi umerii ninşi, şi mai avea armă, semn că fusese la vânătoare, semnul sigur fiind căprioara din spatele şeii. Fecioara vânată se îndoise după curbura spinării, îi atârna capul, iar din vârful limbii mai picura sânge. Paznicul îşi săltă cuşma. Cu sau fără motiv, Toma Milea inspira respect, dacă nu şi oarecare teamă. — Aţi vânat, domnule Milea? — Eu nu prea am obiceiul... Dar undeva din munte a detunat o flintă şi căprioara s-a rostogolit în calea mea... Craniul zdrobit de un plumb mare vorbea de la sine de autorul „vânătorii”. — Cum de nu vă aflaţi la nunta cea mare? se miră ţăranul. — Dar cine să se însoare pe acest timp rece? Paznicul îi explică, sfătuindu-l să se grăbească dacă vrea să apuce ospăţul care va fi straşnic. Insul îşi făcu o cruce mare, poate-şi amintise de Lotu care umblă slobod, nu sade cuminte în groapă şi acum poate-l aude! Cu ochii lui mereu aţintiţi în depărtări, căutătorul zise: — Prea bine, am să le duc acest cadou, şi fără a se răsuci în şa duse mâna la spate, mângâind, atingând abia, 524

căprioara ucisă de altul. Şi se depărtă, însă nu grăbit. Deodată pârgarul îl văzu făcând cale-ntoarsă. — Cei de la oraş au de toate, dar tu cu ce te hrăneşti aici? — Am şi eu de toate, mulţumesc. — Taie frânghia! porunci căutătorul. — Care frânghie, dom’le Milea? — Aia de leagă vânatul. N-ai cosor? — Dar de ce s-o tai? se mira cică, paznicul, dar în acelaşi moment, dintr-o mişcare, despică împletitura de cânepă ce imobiliza căprioara. — Fă foc mare, te descurci tu că eşti om de munte. Să iasă friptura mustoasă, puţin înăbuşită, poate mai târziu mă întorc şi eu să gust... În vreme ce Toma Milea filtra iarăşi în ninsoare, armăsarul său contopindu-se cu vârtejurile, paznicul, având la picioare căprioara, îndoită, aşa cum o coborâse de pe cal, îşi mai făcu o cruce cătând împrejur. Fiece fulg de zăpadă putea fi un ochi de diavol. No, şi ce! Se apucă să jupoaie căprioara. Noaptea târziu, în vreme ce ospăţul continua în mai multe saloane, până a doua zi, până a treia, seniorul se întinse alături de Flavia. Se simţea îngheţat, istovit, descurajat... Se apropie totuşi şi puse mâna pe curbura dublă a pieptului ei. O găsi la fel de îngheţată. Mare scofală că am luat-o de nevastă, cugetă cu amărăciune. Înainte era ca un vulcan... Şirul de lupi se prelinse înapoi pe albia Cerdavei şi ninsoarea încetă. Prima ninsoare temeinică din acea iarnă fusese prilejuită de urcarea lupilor către lună, dacă nu cumva şi de nunta dintre H. şi Flavia, dar nunta împlininduse, aşa cum o ceruse Miki, iar lupii coborând către alte limanuri şi având desigur alte planuri, urmă un anotimp destul de sec, nici vârfurile munţilor nu se înălbiră ca lumea, aşa că speranţa seniorului pentru primăvară căzu. Seniorul continua să nu creadă în calculele lui Şorban. Flavia renunţase să mai cânte la local, picta sau broda în atelier. Seniorul abia acum descoperi acest cuib, atelierul, ca o seră 525

şi, alături, două odăi mici şi dulci, toate la margine de oraş, între arbori... Miki Lotu se arăta mereu mai rar şi numai unor indivizi criţă. Un beţivan adevărat e un beţivan adevărat – subtil adevăr... – şi-şi închipuie că întreaga omenire e însetată fără încetare şi cumplit, de-aia pretindeau cavalerii paharului că Miki de sete bâjbâie mormăind prin preajma localurilor. Povestea s-a repetat, în vreo două ocazii grupuri de inşi în stare foarte veselă merseră şi stropiră mormântul lui Lotu cu bere şi vin roşu, descoperiseră că răposatului grozav ce-i plăcuse vinul roşu. Câte unul, doi, aţipeau acolo, riscând să îngheţe, şi astfel Miki Lotu, care nu băuse în viaţa lui, trebui să suporte câte o noapte prezenţa unor beutori, dacă nu cumva în nopţile respective îşi luase „liber”. Aflând de aceste urâte năravuri, comisarul Beniamin Cornea intră în acţiune ca o săgeată într-o mămăligă şi aplică pedepse. Halalaie muncea, organizând şi reorganizând căutarea Cerdavei (de fapt îşi definitiva ruina) şi ordonase ca vraful de hârtii de pe biroul său de la Cuxă să nu fie clintit nici un milimetru. Printre alte dosare inutile se aflau acolo şi actele ce atestau că seniorul e proprietarul unei noi galaxii, „Galaxia Flavia”. Nu avusese inimă să respingă propunerea unui astronom de la Dunăre care-i oferea destul de ieftin galaxia proaspăt descoperită şi vizibilă în anul 2000, prin urmare curând... Tot Flandra medie această afacere. După ce legaliză achiziţia, seniorul merse la atelier şi o dărui nevestei sale. De câte ori mergea la atelier, se pomenea ros de o grea gelozie. Pe cine mai primise Flavia acolo? — Aş dori să văd şi eu galaxia asta, spuse Flavia, ridicându-se şi netezindu-şi buclele aurii. Ce să-i răspundă seniorul, o tâmpenie, că e tânără şi are să apuce anul două mii...? — Cine e fata? se interesă H. arătând pânza la care lucra noua proprietară de galaxie. — Credeam că o cunoşti, făcu fără expresie Flavia.

526

— Da... cred că da... e nevasta pădurarului meu Gurguzan, Florica, drăguţă dacă-mi amintesc, încercă să fie degajat Halalaie. Şi ce caută aici? — Îmi pozează ca model. Trebuie să vină din clipă în clipă. Înapoindu-se la Cuxă, Halalaie încercă să judece încâlcelile unei minţi de femeie, ajungând la concluzia că aşa ceva-l depăşeşte. Neştiind ce să dea de lucru mâinilor, seniorul muta dosarele şi hârtiile dintr-un loc în altui când se ivi „logofătul” Făt. Fiind iarnă, soarele nu ardea, însă obrazul lui Făt se mai înnegrise, se mai scorojise şi avea mutra unuia ce a supt două chinine fără a-şi clăti gura cu apă. — O venit iară nebunul acela... Halalaie îl răsfăţase cândva pe Făt, considerând că nu se poate nici descurca fără ajutorul său, însă acum nutrea sumbre bănuieli, nu fără motiv dar nici cu un motiv exact şincepuse să-l deteste din instinct, cum orice om nu poate suferi gândacii de noapte. Răcni: — Care nebun? Vorbeşte limpede când stai în faţa mea, nu vezi cât sunt de ocupat? — Tocmai de-aia, răspunse, mocnit, Făt, sunteţi foarte ocupat aşa că l-am trimis pe Toma Milea la plimbare... — Toma? Îţi interzic să iei hotărâri în numele meu! Cheamă-l! În dreptul Fântânii Craiului armăsarul argintiu stătea nemişcat, pictural, nepriponit, nu era nevoie. Cu ce seamănă calul? se întrebă Halalaie. E frumos. Ce ar fi să-l cumpăr, până mai am cu ce... Căutătorul, la rându-i, îl examina pe senior cu ochii săi ceţoşi, mereu avizi de ceva necunoscut. Sau poate era şi el curios să vadă cum arată proprietarul a două galaxii – că vestea se răspândise. — Ai slăbit mult, domnule, vorbi. Nu e nimic, vă stă bine, numai că prea le puneţi la inimă, aurul nu înseamnă nimic. — Vrei să bei ceva? Nu? Nici eu. Atunci de ce cauţi aurul de-o viaţă? — Nu m-ai înţeles. Poate sunt un fel de nebun, bine, dar nu cat aur cu tot dinadinsul, nu pentru asta am venit... Ce 527

se aude cu apa, are să curgă? Seniorul abia ridică din umeri. Dar curbura dublă a peretelui? Unde aţi ajuns? — Şorban a dezlegat misterul, doar că nu e curbura dublă a peretelui ci curbura dublă a infinitului. Nu e mai frumos? Toma Milea, atât de retras de obicei, râse cu mare poftă. — Ba e mai frumos! E chiar după gustul meu. — După gustul meu mai puţin... — Cum se poate? Nu aveţi un pic simţul zădărniciei, domnule? — Nu prea ştiu. Unii consideră că am aşa ceva din belşug. Şorban zice că e dezlegată curbura dublă a infinitului şi că apa are să vină. Toma redeveni serios, posomorât chiar. Îmi pare bine că te văd, Toma... Cultul zădărniciei... Vreau să-ţi fac o propunere, Toma. — Mai întâi ascultaţi-mă pe mine! Cunoaşteţi casa mea? — Peste drum de Carabonc. S-a dărâmat, nu? Unde locuieşti acum? — Nu are importanţă, pot trăi oriunde. În casă aveam un cuptor cât o jumătate de cameră, cuptor în care nu s-a făcut niciodată focul. Nu vă dă de gândit? — E greu să gândeşti, Toma..., suspină seniorul. Cam prozaică afacere, de la unul ca tine mă aşteptam la ceva astral... — Aveţi galaxiile! Cheltuiţi o mulţime de bani degeaba. De ce nu puneţi un om serios să rezolve enigma curburii duble acolo, printre ruinele casei mele? — Sunt prea înconjurat de oameni serioşi, Toma! — Unul şi mai serios, domnule. Să sape acolo până înnebuneşte. Până înnebunim cu toţii. — Nu mai e cazul... Suntem deja nebuni şi încă de multă vreme. Să sape! Ca să mă aducă pe mine la sapă de lemn! — Aţi şi ajuns acolo, se vorbeşte. Dar mai aveţi ce vinde, eu nu. — Armăsarul argintiu, probă seniorul. — Nu, că nici n-ar fi el de acord. Şi nici nu e cal, ci duh al nopţii!

528

— Vrei să asculţi propunerea mea? se ridică în picioare seniorul. Găseşti aur, iar eu te întâmpin pe drum, până ce nu ajungi la oraş să se prefacă în cupru... — Nu, domnule, nu... Seniorul îl urmări de la fereastră cum încalecă şi se duce. „Nu e cal ci duh al nopţii”! Unde se duce căutătorul, călărind „duhul nopţii”? Seniorul aflase despre desele perindări ale lui Toma în sus pe albia Cerdavei. Paznicii îl şi pândiseră, nu cumva atentează la filoanele lui Halalaie? Nu, nici nu întorcea capul. Chiar şi faptul mărunt că lăsase la moară căprioara, de ziua nunţii sale, seniorul îl cunoştea. Ce semnificaţie or fi având acestea toate? Probabil nici una. Trimise să fie scoşi de prin restaurante advocaţii, singurii oameni normali, în ciuda multelor defecte, iar el se duse s-o caute pe Flandra.

ŞASESPREZECE Între timp, sus, la Făina, lucrările începuseră şi continuau sub îndrumarea inginerului Schnitzel. Tot ei, nemţii, săracii, sunt cei care ne scot din budă, se exprimase marele dresor Aboui. Venirea, noului „specialist” făcuse încă o spărtură în avutul seniorului. Se duseseră deja val vârtej case, restaurante, mori (adevărate), acţiuni, şi Halalaie era decis să nu se oprească. Planurile lui Schnitzel se arătau fără cusur, fiind, oarecum, modeste. Se promitea funcţionarea instalaţiilor de pe Cerdava cam şase ore pe zi. Apele Făinei ca şi alte pârâuri urmau să fie zăgăzuite peste noapte, dimineaţa li se dădea drumul pe valea Cerdavei, de aici în canalele fiecărui şteamp. Ce ziceau calculele lui Sch.? Că se poate, în funcţie de debitul Făinei. Dar instalaţiile, roţile de pe vale, deja cam crăpaseră, fiind însă recuperabile: apa, dacă venea, avea să umfle lemnul. Halalaie se interesase, poate în glumă, dar sigur în serios, ce se întâmplă dacă şi căderea de apă a Făinei va intra în rezmeriţă, luând-o în sus. 529

Herr Schnitzel, om cult, deşi tânăr, de fel pus pe glumă, declară că aşa ceva este imposibil şi de altfel acest inginer, posesor al unei impresionante mustăţi cânepii, se arăta sceptic, fără a se exprima concret, spre a nu jigni pe nimeni, şi-n legătură cu dispariţia Cerdavei. Pentru el nu era decât o superstiţie carpatină, iar albia râului probabil că aşa arăta şi după întâiele glaciaţiuni. Calculele şi schemele lui Schnitzel, cele privind diferenţele de nivel ce obligau apa să vină pe un anumit drum, se orânduiseră pe mari hârtii pe care Halalaie le cercetă şi chiar le luă să le vadă şi Şorban. Acesta nu arătă că e jignit pentru neîncredere, seniorul nu credea în calculele sale, şi probabil Şorban nici nu se simţea ofensat, nu era el omul, dar abia privi hârtiile şi declară că totul e o tâmpenie, deşi riguros calculată. Pe la mijlocul lui decembrie principalii „specialişti”, „vegetarianul” Rudolf Lutz şi marele Jean Brous plecară către ţările lor, mai calde. Fiecare considera că din punctul său de vedere dificultăţile fuseseră înlăturate, dar promiseră să revină, la primăvară. Halalaie îi binecuvântă, la plecare… să nu mai revină, să facă experienţe şi să stoarcă bani din alte părţi. Lutz parcurse distanţa până la gară pe jos, însoţit de vânători, să-l apere de lupi, Brous urcă în automobilul său, urmat de şirul de camioane cu panouri deşănţate. Hurducară prin dreptul „Cuxei anonime Halalaie te Carabonc”. Alte ţări, în suferinţă de oameni cu idei, îi solicitau! Câtă vreme trăise ca burlac, seniorul H. îşi organizase cu minuţie trecerile dintr-un an în altul, ironizat de Şorban, care însă nu lipsea de la bairamuri, că se mânca mult şi bine, sarmale cu şorici, vinuri roşii. Acum, familist, H. nu avea idee ce va face în sărbătorile de iarnă, tot sperând că Flavia va evada din „apatia” ei artistică şi va trece către iniţiative, ca odinioară. Flavia însă-şi petrecea tot timpul în atelier, lucra, şi Iulian Voicu trăia cu neplăcuta impresie că moartea lui Lotu o şocase mai mult decât voia să arate. Într-o zi se duse la atelier, locul suferinţei şi ispăşirii sale, cu un frumos cadou. Şi Flavia îi zâmbi frumos... 530

Vreo câteva zile în urmă „logofătul” Făt se prezentase la Cuxă, nechemat, raportând că el veghease în preajma soţiei seniorului, zi şi noapte, veghease tot timpul şi că nimic, nimic, nimic... — Ce nimic, de ce ai vegheat? urlă Halalaie. — Păi (plecăciuni) să văd dacă nimeni, vreun bărbat, n-o vizitează pe doamna la atelierul ei. Câteva secunde mai apoi Făt îşi masa fundul în care se înfipsese bombeul lui Halalaie. De la o vreme, câştigând ceva experienţă (se pare că Flandra nu era străină de acest câştig), Halalaie pusese un alt om să-l supravegheze pe Făt sub pretext că acesta îl fură. Ce te învaţă ticăloşii? Să fii şi tu ticălos! Acest om nu raportase despre aşa-zisa „veghe” a lui Făt lângă atelierul Flaviei. Cine minţea? Seniorul se duse la atelier parfumat şi dichisit. Icni, văzând de o parte a Flaviei pe Florica, de cealaltă parte pe Flandra. Ce magnetism, ce forţă gravitaţională (căutase la repezeală un termen astronomic) atrăsese cele trei femei una către alta? Şi care dintre ele era soarele sau planeta mai puternică?

ŞAPTESPREZECE Zăpezile veneau cu meschinărie şi se murdăreau imediat. Se înnegreau devenind zgrunţuroase, lăsând să scape de sub ele fire de apă leşinată. Trecu data sorocită de Şorban pentru revenirea Cerdavei, apa nu reveni, dar Halalaie evită orice discuţie cu matematicianul. Şi aşa nu festiv, cum o cântă d-lor poieţii, ci cu ţârâita, primăvara dădu unele semne. Un fir de apă subţire cât degetul mic al unui copil mic gâdilă fără zburdălnicie albia de piatră a Cerdavei, dar în loc să crească, se opri. Apatic ambasador al nepăsării, seniorul Hala urmări aceste vane încercări ale naturii de a reveni la matca ei şi-l 531

răsplătea generos pe boactărul de serviciu, ăla cu lupii, care considera că e de datoria lui să-l asigure pe H. că apa trebuie să vină. De ce trebuie? În timp ce Flavia. picta, „logofătul” Făt se prefăcea că o supraveghează, un altul îl observa pe Făt, un al treilea pe al doilea, şi tot aşa, în scară ierarhică, Iulian Voicu ieşea la vânătoare împreună cu Flandra. De vreo. două ori îi însoţi căutătorul Toma. Dar de cele mai multe ori ieşeau singuri, neapăraţi. Cât erau de frumoşi, alături, pe cai, atât de tineri, în aparenţă măcar. Dar într-o zi, poate cea dintâi zi de primăvară adevărată, iar se auzi cunoscuta bubuitură. — Fereşte-te, Iulian! strigă Flandra şi trecu în faţa lui, ca spre a-l apăra. De fapt, spre a-l apăra, cum promisese, mai de mult. Se auzi proiectilul cel grosolan despicând păturile de aer, câteva ramuri subţiri îi deviară traiectoria balistică, oricum nu tocmai fermă, şi, aşa decisese soarta, doamna Flandra îi salvă seniorului viaţa fiindcă mlădiosul ei trup se interpuse în calea plumbului. Halalaie o prinse în braţe. Devenise brusc lucid, rece şi aprig. — Ce stai acolo?! zbieră către paznicul ce de atâta viaţă leneşă parcă se tâmpise. Îi aruncă arma, acela abia o prinse. Fugi şi-mpuşcă-l! Trage până ce-şi dă sfârşitul. Nu te teme, până încarcă el flinta îi trebuie juma de ceas. Paznicul o zbughi, dar probabil numai ca să se ascundă. Halalaie ştia că oamenii săi ţin puştile descărcate, de teamă ca, îmbătându-se, să nu ucidă pe cineva din greşeală, ştia că nu-s dibaci la ţintit şi mai ştia că boactărul acela nu-l va ajunge pe Carabonc. Ştia că se va piti, tuturor le era teamă de Carabonc. Seniorului nu. Nu întotdeauna. Intrarea lui în oraş, ţinând-o sprijinită pe Domina, produse vâlva cuvenită. Femeia, bărbatul şi calul purtau sărutul sângelui. Chirurgul şef David nu manifestă nici un fel de mirare că-i vine atâta belşug de clientelă dinspre partea lui Halalaie, adică, de fapt a lui Carabonc. Extrase uriaşul proiectil ce făcuse ravagii. În timpul operaţiei, surprins de propriile sale idei şi bănuieli, Halalaie se duse la poştă şi dădu o telegramă la Bucureşti. 532

Când reveni la spital, David îl anunţă că „nu e prea bine”, ar fi necesară o transfuzie, însă nu are sânge din grupa doamnei, e un sânge atât de rar, parcă doamna ar fi picat din lună... (Pe senior îl trapă observaţia!), de fapt nu avem nici un fel de sânge, mărturisi chirurgul. — Cred că sunt un fel de donator universal! Ia de la mine! — Să vedem! Luă de la senior o picătură de sânge, o întinse pe lamelă, o privi la microscop, o analiză şi zise că poate încerca. N-o adormiseră în timpul operaţiei, nu aveau cu ce, sau existau şanse să nu se mai trezească. Zăcea liniştită, cu ochii larg deschişi şi depuse un efort pentru a-i zâmbi, foarte frumos zâmbet. Iată, gândi Halalaie, trebuie să fie grav rănită sau poate chiar pe moarte, medicii nu-ţi spun niciodată adevărul, ca să-mi dea un astfel de zâmbet! După transfuzie, ieşi clătinându-se din spital. Ajunse greu la „Coryndon” (care nu-i mai aparţinea) şi ceru vin gros, negru, cum îl povăţuise David, să i se facă alt sânge, poate va mai fi nevoie. Bău. Ameţind, îl cuprinse gândul că dacă-şi pierde întreaga avere nu pierde totul, ci pierde totul dacă moare Flandra. Pe seară căpătă răspuns la întrebările sale şi zăgăzui cu bani gura telegrafistei ce recepţionase mesajul, să tacă, cel puţin deocamdată. „Către... etc. nu cunoaştem bucureşti agenţie lazau nu cunoaştem femeia detectiv flandra clinchenhagen nu cunoaştem poliţist beniamin cornea comisarul maximilian cornea nu are nici un frate stop.” Iscălea un inspector de la Prefectura de Poliţie a Capitalei. Seniorul se întoarse la spital. Doamna Flandra parcă-l aştepta, obrajii i se mai coloraseră, doza de sânge îi făcuse bine. — Cine eşti, Flandra? — Ţi-am mai spus... femeia destinului...

533

— Din ce punct de vedere? puse Halalaie întrebarea, şi neaşteptată şi absurdă, încât defectiva, sau falsa defectivă, tresări. — Mi-e greu să vorbesc, Iulian Voicu. Ar fi prea multe de explicat. Poate mă fac bine şi vei afla. Dacă nu mă fac bine, fii atent!... Nu mai are cine să te apere. Nu ai nici o galaxie, Iulian! Banii pe care i-ai dat pe galaxii, ca şi o parte din banii ce i-am economisit de la „specialiştii” tăi, se află în seif. Acum povesteşte-mi tu ceva... După câteva ore fu necesară o nouă transfuzie şi seniorul mai cedă din sângele său. Prin holul spitalului, sau în noaptea călduţă de afară, se agita, plin de idei, fără să facă nimic totuşi, „comisarul” Beniamin Cornea. Un biet păduche impostor, gândi Halalaie. — Am luat cele mai drastice măsuri! se repezi aşa-zisul Beniamin Cornea. Prinderea ucigaşului e chestie de ore! Şi ora... Halalaie, după ce-l privi absent, îl împinse cu violenţă, de se rostogoli cât colo acela. Îl întâlni şi pe bătrânul căpitan Climescu. Încercă să-l convingă să nu se mai lase strivit de „personalitatea” comisarului bucureştean ce venise peste el. Climescu nu pricepea nimic. Seniorul îşi zise că dacă-i spune acum adevărul, în capul lui se va produce o dezordine iremediabilă. Totuşi seniorul încercă să-i explice să-şi trimită jindarii în munţi să pună mâna pe Carabonc. Climescu era convins că toate grijile slujbei sale trecuseră definitiv pe umerii lui Cornea, om capabil, invincibil... Totuşi, promise, dar cercetat mai îndeaproape, n-ar fi ştiut să schiţeze măcar începutul unui plan de acţiune. Cum nu-şi revenea dintr-o uluială şi venea alta înainte de a fi trecut cea dinainte, maladia lui deveni cronică şi uluit avea să rămână până în ultima zi când înainte de a-şi da duhul avu ambiţia de a cere ca moartea lui să fie cercetată după „metoda” cutare. După ce parcurse singur o mică distanţă, seniorul porni îndărăt către spital. Acum ştiu, gândi el revăzând acel trio sclipitor, Florica, Flandra, Flavia, ştiu cine era soarele sau planeta mai puternică... Paralel cu acest gând altul: dacă va răsuna acum iarăşi bubuitura flintei... Nu prea-i păsa, nu se 534

simţea alarmat, deşi orice pod, orice acoperiş sau fereastră deveniseră iar ameninţări virtuale. Chiorul, abil ca uri diavol, ştia să speculeze terenul, dar Halalaie nu avea chef de măsuri de precauţie. Dimineaţa, la insistenţele seniorului („Ia-l tot, nu te sfii, nu-ţi face gânduri, în fond ea – femeia destinului! – mi-a salvat viaţa!”) i se mai luă sânge pentru Flandra, lui rămânându-i atât cât să supravieţuiască. Chirurgul îl trimise iarăşi să mănânce şi să bea vin, iar când reveni la spital Flandra reînviase pentru a treia oară. — Te-ai hotărât să-mi povesteşti ceva? De pildă, despre tine... Chirurgul David auzi aceste cuvinte, normal ar fi fost să-l îndepărteze pe Halalaie, dar ca medic hârşit, foarte bun şi totuşi ratat, considera că prelungirea vieţii cu vreo câteva ore sau zile nu e o izbândă sau o fericire pentru nimeni. Ştia că această frumoasă blondă, încă strălucitoare, e condamnată să apună. Glontele acela mare, diform, de mică viteză, urmase un traiect scurt însă capricios. Medicul ştia că gloanţele rapide şi „normale”, ascuţite, sau prelungi şi cu vârful uşor rotunjit, sau trec, sau, de cele mai multe ori urmează, într-un corp omenesc o linie relativ dreaptă, pe când proiectilele de mică viteză, de formă incertă, sau de plumb, se turtesc imediat, ricoşează de ţesuturi şi oase, calea lor fiind imprevizibilă, iar ravagiile cu atât mai mari. Balistică medicală criminalistică, elementară. Cândva, chirurgul auzise despre o bestie de războinic, înarmat cu o carabină, care-şi pilea vârfurile gloanţelor, anume ca să sfârtice mai mult... Şi fiindcă doamna aceasta, doamna Flandra nu mai putea fi salvată, nici cu ajutorul marilor medici, nişte aschimodii scofâlcite, gândea nu fără râcă David, o lăsă împreună cu seniorul – ce mai pereche ciudată şi asta! Însă medicul nu avea chef să meargă mai departe. pe calea speculaţiilor, vorbele şoptite, bârfa, îi distruseseră viaţa şi cariera, ajunsese un taciturn sceptic, dar şi aşa ştia să se dedice bolnavilor săi, dar tot el ştia că Domina nu are şanse, nu va mai lua sânge de la Halalaie, „până la ultima picătură”, ceruse patetic şi oarecum caraghios seniorul, căci îl va ucide şi pe el, dacă nu cumva este de pe acuma ucis; moartea e la 535

fel de inutilă ca şi viaţa – de cele mai multe ori, gândi cinic chirurgul. Or, tot ce este inutil, e de prisos şi trebuie evitat, măcar din lenevie. Dacă i-ar fi cunoscut gândurile, Şorban ar fi venit să-i spună că e de acord. Izolat pentru o vreme în cabinet, David cântări iar în palmă plumbul ucigaş, amintindu-şi de tinereţe, de cărţile citite... Ce tot îmbălmăşeau tratatele de medicină legală, criminalistică şi chiar romanele poliţiste, despre importanţa expertizei balistice a glontelui şi aşa mai departe?! El, chirurgul aproape bătrân, ştia toate acestea, dar aici îl auzise numai pe comisarul acela caraghios făcând teorie, dar nimeni nu venise pentru a cere „bomba” lui Carabonc, măcar pentru a o anexa la dosar. Ce fel de poliţişti erau aceştia? Ar fi vrut să meargă la Halalaie să-i spună direct: Dacă te îndurerează moartea doamnei, las-o, pune mâna pe armă, ia cu tine un prieten credincios şi pune mâna pe ucigaş, nu spera că altcineva o va face! Dar se simţea prea obosit, iar acest domn romantic, Halalaie, uşurat de o bună parte din sângele său, era desigur prea slăbit şi, adăugăm noi, străbătea contradictorii stări, clipe când mintea i se înceţoşa şi, apoi, minute lucide de surprinzătoare memorie. Slăbit cum era, se simţea cu mintea ascuţită – poate că de s-ar fi concentrat asupra curburii duble a infinitului ar fi adus noi idei pe care să le fructifice Şorban, însă pentru moment aşa ceva nu-l mai interesa. Ce să-i povestească Flandrei? — Din adolescenţă îmi plăcea să mă joc cu substanţele, să le combin... — Credeam că ai iubit totdeauna stelele, cometele, galaxiile!... — Aşa e! Din substanţe am făcut rachete, stele, galaxii! Oare trăim fiecare sub zodia unei planete, a unui destin? Sau...? — Nu mai este vreme să-ţi aud cugetările, Iulian. Povesteşte-mi, dacă doreşti, ceva concret. — Concret? Halalaie se uită la ea prostit. — Atunci să fiu eu, iarăşi, concretă. Dacă mor, va trebui să cauţi pe altcineva care să te apere. Sper că n-ai uitat că 536

te-am păcălit cu galaxiile, şi că banii sunt în seif. Uite ceva concret. — Am început multe, spuse Halalaie, nimic n-am dus până la capăt! Flandra îl urmărea cu ochii întredeschişi. Prin uşa rămasă deschisă, chirurgul David urmărea şi el acest dialog, parcă regăsindu-se în povestea lui Halalaie. Împrejurul meu văile răsunau de împuşcături şi chiote, urmă acesta. Am luat cărţi, am început să citesc... Nu te obosesc cu prostiile astea? Ochii de lynx ai doamnei Klinkenhagen se deschiseră larg. — Nu mă oboseşti, senior Halalaie. — De ce nu-mi mai spui Iulian Voicu, Halalaie sună cam caraghios... — Dar „Galaxia Halalaie” nu suna caraghios? — Te iubesc, Flandra. — Nu-ţi închipui una ca asta. Povesteşte înainte... — Bine... Am fabricat mai întâi „rachete”, simple tubuleţe de staniol pe care le umpleam cu fosfor de la chibrite. Mă asculţi? — Iulian... povesteşte înainte... — „Rachetele” mele alergau „cu viteza luminii” agăţate de o sârmă subţire între doi copaci, lăsând o dâră de fum albăstrui ce mă fascina. Dar am progresat repede, am început să amestec fosforul cu clorat de potasiu sau cu azidă de plumb, făceam amestecuri tot mai puternice, acum rachetele mele nu mai lunecau pe sârmă ci o luau direct în sus către stele, către galaxii. Tatăl meu urmărea cu plăcere experienţele, fără să le priceapă însă, el era numai om de afaceri, dar îmi aducea din călătoriile sale diferite substanţe şi cărţi. La şcoală profesorii se mirau de cunoştinţele mele, în ştiinţe mai ales. Rău am stat totdeauna cu studiul disciplinelor în caro „se vorbeşte numai” cum zicea tata, lui nici că-i păsa. Ştii, ţi-am mai spus, ai ochi de lynx... acum ai ochii lynxului acela... după ce a primit un glonte. — Păi chiar am şi primit un glonte. — O, iartă-mă, n-am vrut să... Instalasem un adevărat laborator pentru rachetele mele ce plecau tot mai departe în cosmos, pentru ele am fabricat pulbere neagră, pulbere fără fum, din rafturile mele nu lipseau acidul picric, triiodura de 537

azot, trinitrotoluenul chiar – acesta e trotilul – acetilura de argint, acetilura de mercur şi multe altele extrem de periculoase (aşa ceva nu se ţine în casă!), însă tatăl meu, extrem de precaut cu treburile sale, din ignoranţă şi având încredere exagerată în mine, mi le procura în continuare... Într-o zi am comis o colosală nerozie şi laboratorul a sărit în aer. Lăsasem alături nişte substanţe ce nu se iubesc, se înfurie una pe cealaltă şi fac bum! şi... doi pereţi au căzut. Tata stătea afară, în umbră, ţinând pe genunchi registrul pe care-l cunoşti... şi un perete s-a prăbuşit peste el. Tocmai terminase socotelile pe acea zi... — Toată lumea cunoaşte „accidentul”, rosti Flandra. — Şi am ajuns un moştenitor tânăr, bogat, şi un singur om, nu poliţist, nu anchetator, ci un student în vacanţă, Şorban matematicianul mi-a pus întrebarea esenţială: „Ai făcut-o intenţionat?” — Ai făcut-o intenţionat? repetă întrebarea Flandra. — Nu, nu, nu! Dar am renunţat la studii, am trecut la vise, la galaxii. Dar iată – Halalaie râse trist – şi-n acest domeniu am suferit eşec după eşec... — În parte, datorită mie. La ce te gândeşti? Cum să-i spună la ce se gândeşte? Să-i spună despre răspunsul telegrafic primit de la Bucureşti, „femeia detectiv clinchenhagen nu există”? Are importanţă? Poate că da. Dacă n-o întreabă acum, cât nu e prea târziu, are să rămână pentru totdeauna apăsat de această dureroasă minciună – poate nevinovată – de această enigmă în plus. — Flandra! Cine eşti, în realitate? Ştiu că... O privi. Ochii frumoasei femei căpătaseră expresia sau chiar lumina ochilor lynxului, după ce murise. Îi luă mâna, o sărută, apoi istovit căzu pe un scaun şi chirurgul David când intră crezu că are de-a face cu doi morţi, el şi ea, ca în Romeo şi Julieta. Pe Iulian îl readuseră în simţiri, dar pe Domina Flandra nu, niciodată. Lupii trecură în sus pe albia secată a Cerdavei, înapoinduse în pădurile stăpânite de ei, sau în lună, ce o aveau poate 538

numai în arendă, şi cu asta aduseră şi duseră ultima ninsoare, scurtă, cu fulgi mari şi grei ce se topeau imediat. Urmară câteva ploi de primăvară şi veni şi ziua când trebuia să aibă loc „proba Schnitzel”. Dacă inginerul ar fi fost un terchea-berchea, poate ar fi tulit-o înainte ca instalaţiile de la Făina să fie încercate, însă omul, încă tânăr, bine pregătit, conştiincios şi pe deasupra neamţ, credea în munca lui, spre deosebire de Lutz şi de Brous care credeau numai în parale. Şi fireşte, acest Schnitzel era curios să constate în ce măsură socotelile, calculele sale adică, se vor adeveri. De ar fi fost un escroc, îi cerea seniorului noi fonduri pentru a aduce din străinătăţuri cine ştie ce drăcie şi nu s-ar mai fi întors. De ar fi ştiut ce-l aşteaptă, ar fi întins-o şi fără bani. Deci el decretă încheierea lucrărilor într-o miercuri pe la amiaz. Proba avea să aibă loc pe înserate, cu apele ce se vor fi adunat până atunci. Inginerul efectuă o ultimă inspecţie, postă paznici înarmaţi şi se duse cu unii dintre lucrători, cu seniorul Iulian Voicu, peste o culme măruntă, către lacul învecinat. Avea de gând să se îmbăieze straşnic în apele reci, să înoate chiar pentru a-şi reface forma, apoi să arunce salopeta şi să tragă pe el un costum bun, fiind deosebit momentul. Puţini intrară în apa ca gheaţa, inginerul şi încă vreo doi trei. Halalaie, pe mal, visa... poate galaxii pierdute. Numai Schnitzel porni înot să traverseze minusculul lac. Şi apoi îl văzură zbătându-se, în jurul lui apa se înroşi. Gesticulând, inginerul cerea ajutor... Îl scoaseră cu greu. Burta o avea înfiorător spintecată. Maţele se revărsau în apă. Cine lovise? Sau întâlnise o creangă ascuţită? Degeaba pândiră, din lac nu ieşi nimeni! Şi nimeni nu-l însoţise în tentativa lui sportivă. Căutară un copac înecat cu ascuţite ramuri sau vreo bârnă grea plină de piroane ce ar fi plutit între ape, nu găsiră. Inginerul nu avu cum să asiste la experienţa lui, şi mai bine pentru el, a fost un eşec ce i-ar fi afectat profund încrederea în sine. Beniamin Cornea măsură tăietura aia urâtă de la pântec, urmărit cu un tăcut dispreţ de chirurgul David. Da, e o 539

creangă ascuţită, spuse „comisarul”, dar chirurgul ştia prea bine că nu poate fi vorba de aşa ceva. Apele adunate. la Făina, după ce urmară pe o mică porţiune făgaşul firesc, sfidară calculele, prăbuşindu-se în una dintre prăpăstiile fără fund. Cineva propuse să se facă noi diguri, dar Iulian Voicu dădu din mână a lehamite.

OPTSPREZECE Iulian Voicu Halalaie convocă la Cuxă paznicii, pe cel de zi şi pe cel de noapte, îi plăti bine pentru dârzenia ce o dovediră dormind (când nu mâncau) ziua şi noaptea, la moara lui, printre lupi. Îi concedie apoi. Se gândi ce se gândi, acasă la el (păstrase vechea lor casă părintească), singur cu „logofătul” Făt, în singura locuinţă ce o, mai avea. Îl convocă pe Făt, îi ceru un pahar cu apă rece, un foc pentru ţigară, îi ceru să culeagă o scamă de pe colţul covorului şi chiar fu ispitit să-l întrebe: „Ei, cum stăm, amice, cu măsuratul pereţilor? Ai descoperit ce căutai?” dar tot el îşi zise: La ce bun să-mi mai stric proasta dispoziţie, şi-l concedie şi pe Făt. Acesta, un ticălos, un profitor, descendent dintr-o familie de ticăloşi, altfel nu lipsit de curaj, nu îndrăzni nici măcar să cârâie. Seniorul avea o privire ciudată, senină, rece şi dură ca diamantul, îmbrăcat frumos, cu flori în mână, Iulian Voicu ieşi în stradă. „Cine eşti?” „Femeia destinului.” „Cine nu mai e aici? Tot el îşi răspunse: Nu mai este un linx împuşcat de mine într-o zi cu ghinion de la care mi s-au tras toate...” „Dar să te fereşti, Iulian Voicu, dacă eu voi pleca şi n-o să mai fie cine să te apere!” Se retrase iar acasă şi regăsi câteva din vechile sale caiete şi unele cărţi aduse de tatăl său. Zile întregi rămase singur, ignorând că are totuşi, „la atelier” o soţie legală (e adevărat că 540

nici Flavia nu-l tulbură), în vreme ce oraşul se întreba ce va mai fi. Toma Milea, pe armăsarul său argintiu, coborî de undeva şi plecă iar undeva. În acest timp, matematicianul Şorban, după ce rezolvase o nouă problemă, nu a curburii duble, deja rezolvată, alarmat, însă nu cine ştie ce – cum să se alarmeze cu adevărat un om ca el? – de ştirea că seniorul dispăruse în vechea lui casă, încercă să-l vadă, dar se poticni de uşile zăvorâte. Sună la clopotul de la poartă, mare şi sonor ca unul de biserică, degeaba. Şi cu toate acestea la unele ferestre se vedea lumină. În asemenea cazuri se impune spargerea uşilor, dar nu era Şorban căruia să-i treacă prin minte o asemenea nerozie. Totuşi avea să-i comunice lui Iulian ştiri cu privire la instalaţiile de pe Cerdava, încă aparţinând „Cuxei anonime Halalaie te Carabonc”. Nemaiexistând paznici, chiar şi adormiţi, se produseră încercări de hoţie pe vale, veniseră chiar şi căruţele!, căci se răspândise vestea că Halalaie nu mai e în viaţă, iar Carabonc fiind în afara legii, toate acele bunuri nu mai aparţineau nimănui... Alţii încercaseră să pătrundă în văgăunile aurifere, dar câteva detunături cumplite de flintă puseră pe goană chiar şi pe cei mai îndrăzneţi. Căpitanul Climescu, dezaprobat de Beniamin Cornea care nu era de acord cu „metoda”, dar căpitanul îşi repeta cuvintele seniorului ce treziseră în el o nouă ambiţie – deci Climescu asmuţi cei vreo trei jandarmi mai capabili ce-i avea să-l caute pe Carabonc, dar fie că acesta era foarte abil, fie că şi jindarii se temeau de flinta lui cumplită, fapt e că se întoarseră fără vânat. Dar adevărul e că, sălbăticit de viaţa de codru, chinuit întruna de dureri de cap, chiorul devenise precaut ca o fiară. Oamenii cât de cât gospodari din oraş se adunară. Sperau să ia pe un preţ de nimic instalaţiile de pe Cerdava, care, reajustate şi reciocănite, se puteau folosi mulţi ani, alţii se gândeau să cumpere şi baia auriferă şi să transporte peste munţi bruşii, lăsându-i şi lui Halalaie, ruinat, o parte din câştig. „Cât?” „Unu la sută!” „Ba nu, că şi el e suflet de om, doi la sută!” „Puţin. Să-i astupăm gura cu trei la sută!” „Fie şi patru la sută, că vom avea grijă să nu primească el prea 541

mult, numai să vândă, să iscălească, să-l găsească pe Carabonc...” „Să-l găsim noi pe Carabonc!” „Noooi?” Acest grup de gospodari izbuti să-l scoată din vizuină pe Halalaie. Era viu, dar nici departe de moarte. Se holbară la el. Apăruse de după o uşă pe care o închise cu multă grijă. Nu băuse nimic, dar obrazul palid, neras, scofâlcit, era de nerecunoscut. Purta un vechi halat ars, găurit. Lucrase fără încetare, iar când încerca să doarmă, acelaşi vis perfid venea la el din neştiute surse. Iulian Voicu se vedea călărind alături de Flandra şi de Toma Milea, pe armăsarul său argintiu. Urcau muntele, sub cerul ca o vâlvătaie. De fiecare dată din acest vis îl trezea bubuitura teribilă. Nu voia s-o mai audă, aşa că renunţase la somn... — Ce vă trebuie? Îi făcură propunerile cunoscute, urcând ispita până la cinci la sută, lucru nemaipomenit pentru nişte scârţari puşi numai să adune. Halalaie îi ascultă şi o anumită blândeţe se aşternu pe faţa lui pergamentoasă de răstignit. Blândeţea persista când reveni cu două din armele sale favorite. Până să se prindă, „oamenii de afaceri” auziră moartea vâjâind. Până să se ridice de la pământ acei „oameni de afaceri”, Iulian Voicu dispăruse. După vreo două zile fu văzut trecând prin oraş, bărbierit, cu figura oarecum refăcută, echipat ca excursionist, cărând în spate o raniţă. Nu mai avea servitori, nici cai pe care să-i încalece. Era singur. Nimeni nu cuteză să-i aţină calea, ştiindu-se ce păţiseră ăia. Se dădu cu presupusa că merge fie la atelierul nevestei, fie la Şorban. Îl spionară o bună parte din parcurs. Seniorul urcă pe albia Cerdavei, ajunse sub soarele amiezii la instalaţii, le privi. Nu se furase mare lucru, pe cât se pricepea el, dar osiile neunse ruginiseră, lemnăria se destrăma de nefolosinţă, de supărare. Se aşeză, Iulian Voicu, pe treptele morii ce servise de bun adăpost pârgarilor săi. Scoase de pe umeri povara, se odihni puţin, înjghebă o gustare săracă, mestecă fără poftă. Pe urmă, lărgind gura raniţei îşi începu preparativele, conştient că nişte ochi îl ţin mereu în cântar, nu nişte ochi cu un singur ochi. 542

Nu-l deranja străfulgerarea acelui singur ochi, mare, negru, prăbuşindu-se către rădăcina nasului, încărcat de ură... De fapt doi ochi, unul al asociatului, celălalt al flintei, dar Halalaie ştia că juma popă juma prof ocheşte prost, iar când se întâmplă să nimerească e din greşeală. Nu era foarte convins că aşa e, şi nu pe această şansă miza Halalaie. Nu se temea, asta e, nu se temea. Oamenii pe cale de a distruge sunt grăbiţi, dar Iulian Voicu lucra leneş, cu toate că şi el voia să distrugă. Aici poate s-ar cuveni largi explicaţii sau interpretări, dar în folosul cui? Făcând praf şi pulbere instalaţiile de pe Cerdava, seniorul nu desfiinţa Cuxa, ci extrăgea din existenţa sa o idee. Şi poate încerca să pună norii draperiei peste unele amintiri... Nu e prea exact. Fostul senior nu avea ştiinţa de a-şi face „autopsihanalize”, nici nu l-ar fi interesat. Într-un fel avea convingerea că lumea a început odată cu apariţia Flandrei şi s-a sfârşit cu dispariţia ei. E posibil un astfel de sentiment la un om considerat uşuratec? Poate că da... La răstimpuri, căuta în adâncul cerului unde se roteau fostele sale galaxii... Vizibile, când? Îşi continuă lucrul cu aceleaşi mişcări meticuloase, negrăbite, le regăsise răsfoind vechile caiete şi cărţi. Acum parcă era iarăşi elevul care odinioară fabrica o rachetă ce va alerga pe sârmă. Întinse şi cozile, fitilurile adică, unindu-le într-un singur punct de unde avea să dea foc. Atunci se ivi cel aşteptat, asociatul, jupân Gheorghe Surdu Carabonc, chiorul în persoană, cu flinta îndreptată în pieptul... elevului Iulian Voicu. Mai ţintise acel piept, dar în calea plumbului stătuse Flandra! Acum nu mai avea cine să-l apere, Flandra plecase... Arăta ca omul zăpezilor, Carabonc. Ar fi scos din piramide şi mumiile, punându-le pe goană. — Ce faci? Ai pus dinamită sub şteampurile mele! zbieră, apropiindu-se. N-avea cum să ştie că nu e vorba de dinamită, ci de un exploziv mult mai subtil, experimentat de Halalaie în prima tinereţe. Dacă flinta lui juma popă juma prof ucidea 543

sigur, dar lent, şi explozivul combinat de Iulian Voicu acţiona lent, silenţios, dar cu atât mai nemilos. Privindu-l ţintă pe juma-juma, Iulian Voicu gândea: „Prea multă minte, la prea mult echilibru, strică. Prea mult echilibru la prea multă minte, la fel. Faţă de prea multă minte, femeia strică totul. Faţă de prea mult echilibru, la fel. Ei, dar nu orice fel de femeie! Se îndreptă din şale, cu mâinile în şolduri. Vârfurile degetelor mângâiau micul revolver dăruit de Flandra. Şi aşa, privi, cu nepăsare, cu ambii ochi în singurul ochi al asociatului şi-al flintei acestuia. Juma popă juma prof pregăti flinta. Mai întâi trebuia să aprinzi un scurt fitil ce intra în magazie, prin dreapta, la pulbere... Până să-şi dea seama Carabonc ce sclipeşte în mâna lui Iulian Voicu, ceva ca argintul, mai curând ca aurul, răsună un mic pocnet elegant. Pistolet de damă. Îl ţintise oare cu atenţie Hala pe Carabonc? Nu, ca prea bine trăgea. Micul glonte trecu iute ca fulgerul prin hălăciuga lui Carabonc, arzându-i şi zdrelindu-i un pic pielea, pe la creştet, unde orice zgârietură sângerează bine. Înspăimântat, juma-juma, îşi duse mâinile la cap, le retrase roşii. O luă la fugă. Fostul senior ar fi putut să-l facă sită, dar un Carabonc făcut sită nu mai are haz! În schimb strigă Iulian Voicu. — Degeaba! Tot am să te rad! Şi chiar cu arma ta! Du-te la mănăstire, juma de popă! Îl urmări din ochi, iarăşi absent, în vreme ce ălălalt se pierdea prin desişuri. De unde aceste cuvinte ce nu-i aparţineau? Din iarbă îl priviră ochii lynxului... Ale Ei erau cuvintele? Nu. Însă discutaseră cândva despre destin, despre... Pe coasta muntelui, Carabonc se târâia, încercând să se ascundă, Hala renunţă la ispita de a trimite noi gloanţe, la ce bun să irosească muniţia, şi ce siguranţă avea că uşoarele gloanţe, ca nişte gâze, n-ar fi ricoşat într-o rază de soare, reflectată din apa inexistentă a Cerdavei?... Ca omul ce are tot timpul în faţă – cu toate că n-avea! – Iulian Voicu studie mecanismul „doborâtorului de urşi”. Şi de mistreţi. Cu un mare zâmbet ce-i mângâia figura atât de plăcută. Ajunse iute la concluzia că, oricât de ciudat ar 544

părea, arma cea veche funcţionase oarecând cu cremene, dar că cine ştie ce fierar sau potcovar, dacă nu chiar Carabonc, o adaptase la „tehnica modernă”, fixând un percutor cu piedică acţionat de un arc grosolan, însă cuiul percutorului se rupsese, arcul îşi pierduse din tărie, aşa că juma popă juma prof revenise la primul sistem de funcţionare, înlocuind însă cremenea cu un fitil. Iulian Voicu avea pulberi de feluri mai multe, iar în ce priveşte gloanţele, luă de la moară plumb şi ciocăni câteva bile, nu-i ieşiră perfect rotunde însă aşa erau şi proiectilele lui Carabonc, aşa fusese şi ghiuleaua ce o nimicise pe Flandra. Hârtie, câlţ, cârpe, îi folosiră de fultuială; îndesă cu o ramură dreaptă de alun în fundul ţevii ceva carton drept precauţiune să nu plesnească ţeava, medită apoi câtă pulbere să pună, turnă o anumită cantitate, aruncă înăuntru o bilă de plumb, iar deasupra îndesă, drept rondelă, iarăşi cârpă şi ziar. Făcu o treabă primitivă dar temeinică. În alte ocazii s-ar fi amuzat... Smulse percutorul rupt şi inutil, la fel arcul, scoase din depozitul cu explozibil coadă obişnuită, o tăie în şuviţe subţiri, strecură una prin orificiul prin care altădată pătrundeau scânteierile cremenii. Mecanismul de sfărâmat cremenea fusese demontat însă H. ştia cum arată o astfel de drăcie, printre obiectele ce le păstrase figura şi un vechi pistol turcesc frumos şi greu, cu tot felul de încrustaţii, cu pat rotund şi căptuşit în argint. La pistolul acela mai existau clapetele în adâncitura cărora se fixa cremenea. Ce fel de cremene să fi fost, să dea astfel de scântei penetrante? Iulian Voicu alese o ţintă, uşa morii, se îndepărtă ca la treizeci de metri, aprinse fitilul, ţinti... Ţinti aproximativ, arma nefiind prevăzută cu o cătare şi un vizor. Flinta trozni înfiorător şi Halalaie fu mulţumit, reuşise să tragă de la prima încercare cu vechitura, deşi reculul aproape că-l dăduse peste cap, gata să-i luxeze umărul. Urechile îi ţiuiau. Va trebui să reducă mult din cantitatea de pulbere. Se apropie de uşa morii. Ochise cam către stânga, glontele nimerise, mare minune că nimerise, colţul de sus stânga. O primă corecţie, gândi practic şi lucid Iulian Voicu, şi, la iuţeală, încărcă iarăşi „bombarda”. Sută-n sută că, 545

oriunde s-ar fi aflat, juma popă juma prof îl auzise, că nu era „chior” şi de urechi. Hala trase din nou şi se apropie. Proiectilul nu perforase uşa ci doar o „rănise”, rămânând în lemn, aplatizat. Aşa se întâmplase şi cu... Alte gânduri îl frământară. Bubuiturile desigur îşi trimiseră ecourile până la oraş, cu toată distanţa. Nimuricul de Beniamin Cornea, nerodul Climescu, jindarii au şi pornit într-acoace, urmaţi de alţi curioşi. Mereu înarmat, Iulian Voicu aprinse nodul în care se reuneau cele vreo douăzeci şi ceva de cozi lungi ce duceau către toate instalaţiile Cuxei. Fostul senior se îndepărtă. Îşi găsi un adăpost de cealaltă parte a Cerdavei, pururi secată, pe jumătate ascuns în dosul unui trunchiu. Nu-şi ascundea însă esenţialul, ochii, voia să vadă. Explozibilul său „leneş”, născocit în tinereţe şi desăvârşit în aceste ultime zile cât stătuse închis, izolat de lume, nu-l trădă. Morile, şteampurile, lemnăria canalelor secundare, cele câteva barăci, depozitul de dinamită – seniorul înlăturase însă dinamita, considerând-o vulgară – se defalcau toate cu o mândră încetineală, înflorind către cer... aproape fără zgomot. Mai multă zarvă făceau rămăşiţele fumegânde recăzând înapoi la pământ, zdrobindu-se de albia Cerdavei. Norii de fum se înălţau repede către cer, catedrale întunecate, sfidând munţii. Aruncând o privire de gheaţă asupra incendiului, Iulian Voicu azvârli raniţa goală acum, şi raniţa rămase sus atârnată printre ramuri. Şi porni către oraş, ciocnindu-se aşa cum prevăzuse de primul detaşament alcătuit din oamenii ordinii şi ai legii. Flinta grea a lui Carabonc în mâinile lui Halalaie produse impresia cuvenită. — Ce ai făcut, senior? întrebă căpitanul Climescu. — L-am dezarmat, răspunse nepăsător Iulian Voicu, privindu-l oblic pe Beniamin Cornea. — L-ai omorât? — Încă nu... — Unde e? — Ei, pe-acolo... arătă Iulian. Voicu, cu un gest generos, pădurile. 546

— El a dat foc? se ivi ca un ic Beniamin Cornea. Întrucât Halalaie binevoi să-i răspundă, se consideră că aşa e. Falsul comisar de poliţie întinse mâna: Te rog să predai corpul delict! Se referea la flintă, dar spre stupefacţia lui Climescu, seniorul îl plesni puternic peste lăbuţă, aşa cum fac dascălii cu şcolarii cei răi şi se duse mai departe către oraş, iar oraşul venea în întâmpinarea lui, mulţimea veşnic curioasă venea să vadă ce se petrecuse iar pe valea aia, unii îndrăzniră să-i aţină calea cu întrebări, Iulian Voicu nu răspunse nimănui şi nu mai insistară cu întrebările văzându-i cutele adânci de pe frunte şi cunoscuta flintă în mână. Era supărat Iulian Voicu? Nu, deşi mâhnirea nu-i trecuse, dar acum medita ce pulbere va pune în flintă pentru ca atunci când îi va sfărâma oasele lui Carabonc cu un plumb mare şi greu, să nu se audă nimic, să nu ştie nimeni, iar juma popă juma prof să se târască undeva într-o mocirlă puturoasă, rănit de moarte, dar nu mort, să geamă fără ajutor, să se chinuie cât mai mult, fără speranţă, cum se întâmplase şi cu... Oraşul se îndrepta către valea Cerdavei ca în ziua când râul dispăruse, Halalaie singur se îndrepta spre oraş. Nu chiar singur. Un şir de nori roşietici, aduşi de vânt înalt, alcătuise o cărare pe cer şi curgea pe aceeaşi direcţie, iar pe muchea dealurilor, mereu ferindu-se de alte priviri, el văzând bine chiar şi cu un singur ochi, neîncetat în plasa lui Halalaie, Carabonc se îndrepta şi el către oraş. Seniorul găsi străzile pustii. Simţind libertatea ce li se oferă, câinii luară în stăpânire oraşul, cutreierându-l în haite, încăierându-se cu poftă şi fugărind pisicile care, considerând că şi al lor este oraşul, se aventuraseră jos pe străzi, unde se arătau doar noaptea, rar. Dar iute, din cauza potăilor pornite pe rele, se retraseră pe acoperişuri, scuipând de pe streşini şi sticlind din ochi de acolo, de sus. Trebuie să se mai rărească oamenii pentru ca să-ţi dai seama câte pisici, câte potăi are un orăşel amărât, bolnav, febril, cugetă Halalaie, înaintând către „Coryndon” căci i se făcuse sete de o bere rece. 547

Adevăraţii clienţi nu-şi părăsiseră poziţiile, în fosta berărie de lux a lui Halalaie mai mişunau vreo câţiva, fericiţi şi împăcaţi, iar printre ei, pierdut în fum, Şorban, nici fericit, nici împăcat, ci numai confuz, dar nu de băutură. Îl năuciseră ideile, prea multe în ultima vreme. Matematicianul privi fără interes flinta pe care prietenul său o aşezase pe masă cu ţeava către perete, în cazul că s-ar fi descărcat din proprie iniţiativă. Vin şi o vadră de bere fură aduse imediat la masa lor fiindcă Iulian Voicu deşi nu mai era stăpân peacolo, beneficia de simpatia celor loviţi de soartă, a celor căzuţi în dizgraţia zeilor. Seniorul abia făcea o conversaţie lâncedă cu matematicianul, urmărind neîncetat ferestrele, uşa, sperând că va trece, furişat Carabonc (simţea că „asociatul” venise şi el în oraş!) şi tot către uliţă fu cu ochii, din care pricină pierdu la partida de cărţi ce se-njghebase de la sine, pierdu până la ultima foaie. E adevărat că nu se atinsese de banii economisiţi de Flandra şi ascunşi în seif. Ieşi de la „Coryndon” la ora când amurgul spăla acoperişurile cu blana pisicilor îndrăgostite. Nu era beat Iulian Voicu, mai curând ameţiseră câinii, de atâta pustiu şi libertate, nimeni nu azvârlea în ei cu bolovani sau retevee, dar vai, nici cu oscioare fragede. Un şirag de câini, cu toţii în mod miraculos albi, trecu fulgerător ca o săgeată de argint prin faţa seniorului. Crezu că avusese o halucinaţie! Merse mai departe, cu paşi întinşi către atelierul Flaviei. Soţia... Găsi cheia atârnată în cui. Poate că şi pictoriţa plecase pe vale să vadă, dar cum de n-o observase în mulţime, fiindcă, fără voia lui, înregistrase fiecare figură. Rezemă arma neglijent de un perete, străbătu cu paşi obosiţi casa, ieşind în curte unde se afla o instalaţie de duş între nişte pereţi de scândură subţire şi placaj. Apa o pompau manual sus întrun cazan cu robinet. Exista şi oglindă acolo, iar Iulian Voicu luase cu el scule de bărbierit. Se grăbi până ce nu cădea întunericul. Se dezbrăcă şi se lăsă înfăşurat în şuvoiul cu apă destul de rece. Se găsea colo pe scândură un săpun de rufe aspru, dar Flavia pe acela-l folosea, iar pielea îi rămânea 548

catifelată. Frecă briciul de cureaua atârnată acolo, se rase pe obraz şi spălă săpunul. Reveni în atelier gol, umed, tremurând de frig şi înainte de toate, văzu ochiul. Ochiul lui Carabonc. Ţintele le văzu după aia. Ţintele mari, bătute în tălpile bocancilor. Fără să fie yankeu, juma popă juma prof îşi instalase bocancii murdari pe masă, în dreptul lămpii aprinse, în semn de sfidare, şi se legăna în jilţ. În mijlocul figurii urâte năpădită de barbă neagră, alternând cu smocuri Sure şi argintii, singurul ochi părea încărcat nu cu ură ci mai curând binevoitor. Deodată încetă să se mai legene. — Puiul mamii s-a îmbăiat şi s-a bărbierit, ce frumos! Ce frumos e să primeşti moartea curat, nu e nevoie să te mai spele după aia. Juma popă vorbea ca din cărţi, dar iute schimbă tonul. Ce fain e să mori gol puşcă, aşa cum te-a făcut mă-ta! Seniorul trecuse de mult dincolo de frică. Îşi aminti nişte cuvinte citite cândva. Sensul lor era că atunci când se află interese mari pe cântar, să zicem propria viaţă, nu comiţi erori mici, ci, mai ales atunci, enorme, grosolane! Iulian Voicu lăsase în cameră „obuzierul”, încărcat! De el încărcat! Haina o lăsase tot acolo, iar în buzunar se afla pistoletul Flandrei. Lăsase uşa deschisă, în caz că vine Flavia, – în locul ei picase Carabonc! Flinta se găsea acum între picioarele chiorului, iar micul pistolet cu gloanţe ca albinuţele, dar şi ele ucigătoare de la mică distanţă, strălucea ca aurul pe masă. Câtă vreme se spălase, chiorul scotocise cu temei. Chiar şi portofelul lui Hala se afla pe masă, dar gol, fără bani, o singură fotografie în el... În spatele lui Carabonc se afla un perete zgrunţuros, zugrăvit într-un albastru spectral, numai acela, şi în mijlocul lui un punct întunecat, uşor confundabil cu o ploşniţă. Însă nu era ploşniţă ci o gânganie oarecare lovită de Flavia cu prosopul şi rămasă lipită acolo. De ce n-o dai jos de acolo, întrebase cândva Iulian Voicu, prea seamănă cu o pios..., tocmai de-aia, răspunsese pictoriţa, ca să-mi aducă aminte că pe lume există pios... Şi la ce-ţi foloseşte? întrebase seniorul. Nu-mi foloseşte, şi aici discuţia se încheiase. Punct. 549

Punct şi cu viaţa, gândi Iulian Voicu, fără teamă ca şi cum ar fi fost vorba de un altul, străin, nu de el, regretând însă că e gol. Fără haine se simţea parcă înjumătăţit... Nu se temea, avea să dârdâie, poate, cândva mai târziu de va scăpa din ghearele lui Carabonc, dar cum să scape, de la trei metri numai, chiorul nu putea greşi şi avea asupra lui două arme. Şi nici nu greşi. Ar mai fi avut el câte ceva de spus seniorului, însă parcă-şi isprăvise muniţia verbală, şi apoi se grăbea. Observând că Halalaie nu se teme, pe Carabonc îl cuprinse spaima! Cu experienţa dobândită mânuind flinta, juma popă juma prof puse chibritul aprins la orificiul magaziei, glontele de plumb ciocănit de senior şi pulberea tot de el preparată, îl trimiseră pe Halalaie în perete. Bubui cu capul, se prăbuşi, moale. Câteva clipe, din pricina fumului, Carabonc nu văzu nimic, rămase în picioare, crăcănat, pândind. Iute constată că nimerise, chiar nimerise, din păcate prea bine, seniorul nu se chinuia, părea mort, or nu asta urmărise juma popă, dar, privindu-l, Carabonc gândi că Iulian Voicu n-are să se mai chinuie vreodată pe acest pământ, fără decât poate numa-n iad. Fostul cârciumar se întoarse către uşă, cu flinta în mână, din ţeavă mai ieşea o şuviţă de fum subţire ca o năpârcă, dar fumul se opri, Carabonc se opri şi el când o văzu pe Flavia. Obişnuit ultima vreme să fugă mereu, nu se mai zori acum, se trezise în el o poftă sălbatică de muiere, se repezi ameţit la Flavia dar pictoriţa se feri printr-un salt şerpuit şi câtva timp se fugăriră prin cele încăperi, Flavia izbuti să nimerească acea jumătate de cap a lui Carabonc, jumătatea de popă, cu un ghiveci, şi cealaltă jumătate unde era prof, cu alt ghiveci, degeaba, chiorul o urmărea umplând văzduhul cu gâfâielile sale puturoase. Reuşi să apuce gulerul de castor, dar femeia ieşi din scurtul vestmânt cum ies şerpii din propria piele. Carabonc se opri. Văzuse un clondir de cristal, îl apucă, bău mult, era ţuică tare, îl înnebuni iar, se azvârli către Flavia, făcând praf şevaletul, scaune, măsuţa, dar femeia îi lunecă din nou printre degete. Carabonc luă pistoletul Flandrei îl propti de tâmpla lui Halalaie. 550

— Vină la mine!! porunci cu limbă grea. Flavia nu se clinti din celălalt colţ al atelierului. Fiind lângă uşă, ar fi reuşit lesne să o şteargă, dar n-o făcu. Încă mai trăieşte, zise Carabonc, convins de fapt că seniorul e bun-mort, dacă nu vii la mine îi zbor acum creierii! Exact în acel moment Iulian Voicu se trezi, îşi reveni, se mişcă, deschise ochii şi de unde până atunci Carabonc începuse a se bucura că e mort, acum se învioră că mai trăieşte. — Ai belit ochii la vreme, zise, şi-l înjură, ca să vezi... Vii la mine sau nu, cucoană? Flavia nu se mişca de lângă o mobilă răsturnată ce era ca o fragilă pavăză între ea şi chior. Firea contorsionată şi tulbure a lui Carabonc începu să fiarbă. Iulian Voicu, aproape lucid acum, dar incapabil să se apere, văzu cu pupilele dilatate cum degetul noduros al chiorului apasă cu putere pe trăgaci. Nu porni nimic. Nici măcar un glonte. Apăsă de câteva ori, fără rezultat. „Nu a ridicat piedica, habar n-are, nu cunoaşte armele, numai flinta lui...” gândi seniorul, înainte de a se cufunda iar în leşin. Carabonc înjură pistoletul mic şi netrebnic şi-l zvârli cât colo. Îl turtise ţuica tare, nu mai băuse de multă vreme, intră, parcă, într-o zonă de ceaţă, uitase de muiere, ai fi zis, pe cât de furioasă fusese dorinţa de a o frânge în braţe, pe atât de repede se istovise; cu degete neîndemânatice se apucă să reîncarce flinta: avea la chimir pulbere şi plumbi şi tot ce trebuie. Se gândea să termine definitiv cu Hala sau s-o puste pe nevastă-sa? Se pomeni cu clondirul de cristal în cap, acela din care băuse, insuficient pentru a-i veni de hac, suficient ca pictoriţa să culeagă de jos „jucăria” ce se arătase neascultătoare în mâna lui juma popă juma prof. Însă Flavia ştia, îi arătase Flandra... Carabonc se înveseli, timp, convins că pistoletul acela mic nu e bun. Flavia înlătură piedica, trase, nimeri. Lovit deja odată de aceeaşi armă perfidă – oare pe el de ce refuzase să-l slujească! – juma-juma simţi o înţepătură vagă pe la coaste. Nu durea, dar Carabonc, om citit, ştia că la început rănile nu dor. Flavia trase iar. Urlând, Carabonc se năpusti spre uşă, o sparse cu capul... 551

— Iată o împrejurare nefastă, doamnă, constată chirurgul David aţintindu-şi privirea incoloră asupra Flaviei. Păcat. Domnul Halalaie a sacrificat mult din sângele său în favoarea doamnei Flandra. Acum, slăbit, are prea puţin sânge, a pierdut iarăşi mult. Dacă ar fi fost „om de lume”, chirurgul n-ar fi pomenit despre donaţia de sânge a lui Iulian Voicu, dar Flavia zise: — Ştiu că a dat sânge doamnei Flandra, şi frumos a procedat. E donator universal, dar şi primitor universal. Luaţi de la mine sânge pentru transfuzie. — Are noroc, constată David. — Uneori are şi noroc, da. Chirurgul o privea cu aceeaşi rezervă. — Pe cât sunteţi de frumoasă, pe atât de rece, din acest punct de vedere vă admir (ce admira, frumuseţea sau răceala?), dar dacă sunteţi rece, cum de izbutiţi să faceţi pânze atât de fierbinţi? Posed două. Ce sclav talentat ţineţi în casă pentru a picta pentru Dvs.? — Eu îmi văd de pictură, Dvs. ocupaţi-vă de rănit, răspunse rece Flavia. Flavia rămase la spital, după prima transfuzie, în caz că ar fi fost necesară o a doua, îl veghe pe senior, aşa cum acesta o veghease pe Flandra, iar în acest timp, rănit, Carabonc se strecură sub pavăza nopţii în atelier, ajutat de un felinar „orb” cu intenţia de a gâtui femeia ce strecurase sub pielea lui două „viespi” şi de a-şi recupera flinta. Negăsind nici una nici alta, devastă casa. Femeia, ce venea dimineţile uneori s-o ajute pe Flavia la gospodărie, recunoscu fără a folosi „metodele” lui Beniamin Cornea urmele lăsate de ţintele şi bocancii lui juma popă juma prof, ca şi rămăşiţa de tabac din care-şi confecţiona ţigaretele. Ţăranca, fireşte, împrăştie noutatea, abia aştepta. Flavia fu informată că atelierul ei arată aşa şi aşa. N-o apucară istericalele cum se întâmplă cu multe cucoane când află că prin locuinţa lor a trecut un gândac. — Ţi s-a spus că sunt pe ducă? întrebă Iulian Voicu, după ce soţia reveni lângă el. Ea tăcu. Deci, asta ţi s-a spus! Ei şi 552

ce de dacă mă duc, nici testament prea mare nu am de dictat... — Nu mai există şi alte subiecte? Eşti tu buricul pământului? — Unde ai fost, de ce te-au chemat? Flavia îi explică. — Carabonc a venit să-şi ia arma, Acolo rămăsese flinta lui? — Nu. Dacă a căutat aşa ceva, nu i-a mers. Flinta e pusă bine. — Unde? — La Florica. — Ce idee! Şi dacă vine Gurguzan? — N-o să vadă Gurguzan flinta şi mai taci, că se urcă temperatura! — Dar pistoletul? — Arma doamnei Flandra? Aici, în poşeta mea... — Eşti o femeie înţeleaptă. Dar... În timpul nopţilor ceţurile invadau orăşelul. Iulian Voicu dormea puţin, de se putea numi somn şi acela, cu trupul vânăt, înţepenit din cauza nemişcării, a bandajelor, a rănii. Vedea cerul întunecându-se şi mai vedea, în lungile sale coşmaruri, galaxiile prăbuşindu-se mai departe, tot mai departe... Fiecare noapte părea să fie ultima, seniorul se apuca să urle, îl părăsise de tot curajul sau falsul: curaj arătat în faţa lui Carabonc, se ridica din aşternut, era alături Flavia, mereu îmbrăcată ca o infirmieră, venea sora şefă, răsărea, indispus că fusese deranjat de la o mică partidă de giugiuleală cu vreuna din fete, medicul de gardă, se schimbau pansamente, iodul ardea iarăşi rana aia besmetică, îi turnau pe gât calmante, ceai de tei, de muşeţel, miere, şi dacă Iulian Voicu se mai potolea, aşezată pe un scăunel alături, într-o lumină aurie, Flavia se apuca să-i citească. Totul se repetă... Unele cărţi le adusese Şorban, dar fie că erau prea savante sau prea tâmpite, seniorul nu prindea nimic, şi până să se isprăvească un capitol, se cufunda, asemenea galaxiilor sale, în neant, în vid, într-un somn crunt, când fără vise, ca 553

moartea, cum o văd cei păgâni, când plin de vedenii. Cu greu, seniorul revenea la viaţă, dimineaţa, când ferestrele mai erau aburite de sărutul ceţos al nopţii, sfârşitul de primăvară, începutul de vară, fiind bogate ca niciodată în pâcle. Iată că o dorinţă a lui juma de popă juma de prof se îndeplinise, se chinuia seniorul. Însă şi Carabonc se chinuia! Să fi aflat, ar fi fost oare o consolare pentru Iulian Voicu? Pe neaşteptate, din ţara sa, ori poate de pe alte meleaguri, se ivi „vegetarianul” Rudolf Lutz, însă nu ajunse să dea ochi cu seniorul, Flavia îl expedie îndărăt la gară, pe jos, aşa cum şi venise. La fel ar fi procedat şi Domina Flandra... Suferinţele lui Halalaie se dublară în dimineaţa când n-o mai zări lângă patul său pe Flavia. Îl părăsise! „A plecat doamna, şi nu a spus unde!” zise cu mare batjocură o infirmieră, o adevărată scorpie care, dacă nu ne înşelăm, îşi bătea joc de toţi acei nefericiţi care zăceau acolo. O asistentă, cu faţa plăcută, luminoasă, interveni: — Doamna Flavia n-a plecat, se va întoarce, iar tu vezi-ţi de trebile tale! Pe la amurg, Flavia reveni, în rochie întunecată, părul strâns către ceafă. Talia-i era tăiată de un cordon de piele negru, lat. Aducea flori. Le aranja în vază. — Am fost acolo, spuse încetişor. Am pus flori la morminte... al doamnei Flandra şi al lui Mila... Am aprins lumânări, am plantat tulpine. — Ţi-am cerut eu asta? — De ce să mi-o ceri tu? Gloanţele îţi erau destinate ţie! — Mie? Sigur? O spui cu mare reproş! — Ce înseamnă reproş? Aşa a vrut soarta! — Dar văd că ai adus flori şi aici, glontele, până la urmă, m-a sfârtecat şi pe mine... — Am aflat că doamna Klinkenhagen a murit frumos, cu demnitate, şi era numai o femeie... Iar tu, zice chirurgul, ai şanse. — Alt reproş! De Carabonc te-ai interesat? Nu, nu se interesase. De altfel, despre juma de popă juma de prof nu se mai ştia nimic, el îşi afirma prezenţa cu flinta, 554

or flinta aia nu se mai afla în posesia lui. Lovit de două gloanţe trase de Flavia, Carabonc lăsase două cărări de sânge. Le urmaseră, la lumina zilei, marele Beniamin Cornea, căpitanul Climescu, jindarii, câinii cu nasuri isteţe aduşi de dresorul Aboui şi Aboui în persoană. Merseră ce merseră până ce urma se pierdu. Beniamin Cornea puse oamenii să cerceteze zona după metodele sale, întâi cruciş apoi paralel... convins că vor descoperi cadavrul. — Ar trebui să pută de la un kilometru, observă careva. Surprins, Beniamin Cornea se regăsi iute afirmând că în anumite condiţii cadavrele nu emană parfumuri... În orice caz nu descoperiră nimic deşi, rănit, fără îngrijire, Carabonc nu avea altă posibilitate decât să dea ochi direct cu sfârşitul şi poate se ascunsese în vederea acestui eveniment prin văgăuni neumblate, spre a fi singur în clipa supremă, precum elefanţii. Dar avea juma popă, juma prof instinctul şi înţelepciunea unui elefant?

NOUĂSPREZECE Din afurisitele sale sfere înţelepte descindea matematicianul Şorban, stingându-şi în pragul rezervei luleaua sa puturoasă şi scuturând tot acolo şi scrumul, spre indignarea infirmierei – scorpie. Se profila, parcă un început de vară, dar savantul, pururi rămas în urmă, ori cine să mai ştie, antemergător (oricum va veni iar iarna...), însă nu dăduse de pe el jos şuba groasă duhnind a oaie zdohită, nu renunţase la fularul cam jegos. Aducea obiecte inutile, un joc de şah – seniorul nu cunoştea şahul, Iulian Voicu nu juca domino ci numai poker şi biki-boka, dar acum nu era în stare. Cărţile grele aduse de Şorban nu le putea ţine în mână, iar de i se citea din ele, nu înţelegea mare lucru. Şorban vorbea puţin. De altfel, mărturisea: Mă aflu în mare eclipsă de formă. Ştefan Aboui căra la spital dulceţuri, fructe zaharisite, vinuri preparate din orice, în afară de 555

struguri, iar Flavia împărţea totul celor cu poftă de mâncare şi de băut. Se aflau destui dintr-aceştia, chiar şi la spital. De când Halalaie, seniorul, nu mai avea nimic de vândut cu excepţia muntelui aurifer care, prin forţa împrejurărilor nu-şi confirmase valoarea, advocaţii Pepe şi Theodor îl cam uitaseră pe acela de la care atâta au supt şi prin urmare nuşi arătau nasurile pururi congestionate până la spital. Într-o după-amiază galbenă ca aurul, Halalaie picotea, Flavia se instalase la fereastră, răsturnată într-un şezlon, într-o poziţie neglijentă. Privirea seniorului se atinse de genunchii frumoşi ai femeii. Se cutremură de tristeţe. — Dacă mor, a cui vei fi tu? întrebă. — Dar tu al cui eşti acum, întrebă Flavia, fără nici un fel de răutate, dar cu adresă precisă. Seniorul nu răspunse. Rana i se cicatriza, încet dar sigur, febrele scădeau, totuşi seniorul era convins că va muri (ca şi EA...), până ce o întâmplare îl ridică din aceste spaime întunecate ale sfârşitului. Într-o dimineaţă chirurgul David îl alungă afară la aer proaspăt şi soare. Pricăjit ca un motănel salvat în ultima clipă, Iulian Voicu se instală în lumină, alături de alţi bolnavi, fără a-i privi. Nu avea chef de nimic. Detunătura atât de cunoscută a flintei aproape îi opri inima, însă nu definitiv. Parascovelnicul mă-tii, prin urmare flinta cea veche nu e ascunsă la Florica, ci e din nou la juma-juma. Dacă istoria ar fi să se repete întocmai, Carabonc, ochindu-l pe Halalaie, ar fi trebuit s-o nimerească pe Flavia, aflată alături, dar istoria nu se repetă decât în mare: proiectilul lansat de Carabonc ucise o cărămidă aflată între Flavia şi Iulian Voicu, şi căzu în iarbă – o plăcintă de plumb. Pe chior nu-l găsiră, se topise ca un duh necurat, totuşi poliţiştii, în frunte cu Beniamin, stabiliră cu precizie punctul din care se puşcase, era şi asta o consolare, o portiţă către... către nu se ştie ce. Noua tentativă trezi în senior energii nemaipomenite. Gloanţele Flaviei nu-i veniseră de hac, în plus avea iarăşi flinta, deci, hotărî Iulian Voicu, nu am voie să mor încă! Să fi prevăzut juma popă juma prof acest efect invers, poate s-ar fi încurcat în ezitări. 556

Blazatul doctor David asistă surprins, dar fără ca figura lui prematur îmbătrânită să trădeze vreun sentiment, la convalescenţa grabnică a seniorului. Îi reveni pofta, de mâncare, ciupea femeile de fund (ce semn mai elocvent de însănătoşire decât acesta.?), arătă curiozitate faţă de tot ce se întâmplă afară, ceru ziare, noutăţi, ştiri, bârfe. Ziarele, în afară de politică şi altele, anunţaseră că fusese descoperită încă o galaxie, prin urmare se devalorizaseră şi ele, galaxiile... Noutăţile pe cale orală nici ele nu intimară să-i parvină. Vreo câţiva se apropiará în taină de văgăunile de pe Cerdava, din perimetrul cumpărat de Halalaie. Sperau să găsească, la noroc, aur nativ, niscaiva bulgări, sau aur impregnat în quarţ, uşor de separat, însă bombarda lui Carabonc îl trăsni pe unul, de abia ajunse cu viaţă la spital, iar ceilalţi o luară la goană. În virtutea autorităţii şi a averii ce n-o mai poseda, seniorul îl convocă printr-un bilet sec şi autoritar pe căpitanul Climescu. Acesta, în virtutea de a-l asculta, se prezentă, mai ros ca oricând de moliile bătrâneţii. Lipsa lui de imaginaţie stimulatoare de iniţiative devenise proverbială, aşa că Hala rămase perplex ascultând nişte noi teorii în legătură cu chiorul. Acesta, cică, îşi confecţionase măşti şi parfumuri, de nu-l puteau dibui ochii oamenilor şi nasurile câinilor. Imediat Iulian Voicu pricepu că aceste năzbâtii provin din capul lui Beniamin. Râse zgomotos, dar căpitanul de jindari îi aminti că nu e vorba de un oarecare Carabonc, ci de un om cetit, juma prof, juma popă. — Nu ştiu e cu popii, dar profesorii se pricep la măşti, aşa zice şi nevastă-mea... — Dar flinta aia mare, domnule căpitan? întrebă, printre hohote, seniorul. Să nu-mi spui că trage o boneţică peste ea, să creadă lumea că nu e armă, ci prunc! — Flinta, după ce o foloseşte, o ascunde prin poduri, şandramale, beciuri, la nevoie o poartă şi sub surtuc, ascunsă, că animalul e mare, animalul de Carabonc. — Astea-s părerile dumitale, rânji Iulian Voicu. Dar ce părere are domnul comisar Beniamin?

557

— Un om atât de inteligent! Păi... ne-am consfătuit, părerile noastre coincid. O să vedeţi, dacă nu pun eu mâna pe Carabonc, precis îl înhaţă comisarul nostru, azi, mâine. — Atunci nu pierde curajul şi dă-i înainte... Dar l-a chemat Beniamin pe fratele său mai mare, Maximilian Cornea, din Bucureşti? — L-a chemat, trebuie să vină şi domnul acela, curând. — Ai văzut dumneata telegrama, sau scrisoarea prin care l-a chemat? — Nu le-am văzut, dar am încredere în domnul Beniamin. Dacă vine şi fratele sau, cu atât mai bine. — Mulţumesc, domnule căpitan, cam atât am vrut să ştiu, mai spuse seniorul, îndemnându-l pe căpitan să stea ţapăn în şa, să facă ce poate, convins totuşi că prin decizia destinului, chiorul trebuie să fie prada sa... chestie de dreptate! Apăru şi matematicianul Şorban, Iulian Voicu îl puse pe gânduri cu o întrebare-constatare. — Nu e aşa, amice, că e rău să fii doar jumătate din ceea ce-ţi închipui că eşti, sau să fii alcătuit din două jumătăţi diferite? — Vrei să spui că eu aş fi matematician numai pe jumătate? — Nu eşti tu buricul pământului, se mai poate vorbi şi despre alţii, o cită seniorul pe Flavia sau poate pe Flandra... Eu mă gândeam la Carabonc. — Carabonc? mormăi matematicianul. Parcă am auzit acest nume. Cine e? — Cine, sau ce... Un fel de curbură dublă, îl luă peste picior Halalaie. Florica ridică şalul întunecat ce-i ascundea torsul din priviri dar ea nu se intimidă. Iulian Voicu traversă odaia, apăsând cu ruina, fără să fie necesar, pansamentul ce-i traversa în diagonală pieptul, ca o eşarfă de comandant de oşti. Şi brusc privi în spate: când ieşise Flavia şi de ce, de ce-i lăsa singuri, ce gen de delicateţe mai era şi asta? Această nevastă nu mai e capabilă de un pic de gelozie? Spuse câteva cuvinte rele. Florica îşi aruncă pe spate – mişcare mândră, 558

independentă, puţin dispreţuitoare prin ceva anume – unduiosul păr negru ca toate beznele şi nopţile la un loc şi-l examină, defel spăsită, cu un fel de „în ce hal mi-ai ajuns, băiete!” în priviri. Halalaie prinse răceala şi indiferenţa brunetei Florica şi se întrebă iar ce se întâmplă. De când apăruse – şi dispăruse – Flandra, celelalte femei îl tratează de sus. Oare fiindcă acum e sărac? Nu e chiar sărac de tot, are în seif economiile făcute de EA. — Ce doreşti? Cine te-a trimis aici? Bani nu mai am, păduri nu mai am să-l trimit acolo pe Gurguzan. Florica ridică şalul întunecat ce-i ascundea torsul şi Iulian Voicu văzu un pansament prin care răzbise sângele. — A dat în mine cu brişcă, a răsturnat casa până ce a găsit flinta aia a lui. A luat-o... — Dar Gurguzan ce păzea? — A cumpărat cârciuma lui Carabonc, acolo era. Nu ştiai? — Nu! De la cine a cumpărat-o? — Nu ştiu. De la stat, poate. — Şi cine te îngrijeşte? Să te vadă şi David...

DOUĂZECI Iulian Voicu ieşi din spital mai curând decât se aşteptau prietenii şi inamicii săi. Vându casa părintească şi se mută la atelier, la Flavia care era, în definitiv, nevasta sa. — Nu te duci să-ţi vezi vulpile? îl întrebă. Vulpile! Cât timp zăcuse aşteptând, zadarnic, moartea, uitase de ele. Într-adevăr, seniorul mai stăpânise pe acest pământ, mai bine-zis în acest infinit, în afară de două galaxii, iluzoriile şi invizibilele sale galaxii, de o baie auriferă neexploatabilă, şi de altele, şi trei pui de vulpe. Vânase la începutul de primăvară o vulpe frumoasă, apoi îşi dăduse seama că e o vulpe-mamă, i se făcuse milă, căutase culcuşul şi descoperise acolo trei pui. Îl ajutaseră câinii pe care nu-i iubea, altfel e foarte greu, dacă nu imposibil, să descoperi un 559

culcuş de vulpe. Seniorul avu una din crizele sale de înduioşare. Poate se înduioşa cu privire la propria-i soartă, raportând-o la alte fiinţe iar atunci o raportase la sărmanele vulpiţe rămase „fără mămic şi fără lăptic”... îndesă micile lighioane într-un sac şi le duse acasă. După ce juma popă, juma prof îl scosese din funcţiune, Flavia luă vulpiţele instalându-le în spatele atelierului. Crescuseră, te mirai când; seniorul văzu că avea în faţă, în cuşca prea mică, un vulpoi şi două vulpiţe, de toată frumuseţea! E adevărat că miroseau, dar ce ochi scânteietori! Ce mutrişoare inteligente care implorau libertatea. Se decise să le ducă înapoi în codru, unde era locul lor, dar vulpoiul şi cumetrele vulpiţe nu aşteptară sorocul eliberării lor şi-n noaptea următoare dracu ştie cum scăpară din cuşcă, fugind, nu fără a gâtui, în treacăt, toate păsările vecinului, zece găini şi un cocoş. Vecinul apăru cu găinile decapitate, le înşiră în pragul atelierului şi acolo le găsi Halalaie. — Ce înseamnă asta? îl întrebă pe vecin. — Ce înseamnă? Uite ce mi-au făcut vulpile dumitale, răspunse acela cu mare obidă. După o ezitare, Iulian Voicu dădu un răspuns năucitor: — Care vulpi?! Nu mai sunt ale mele! — Cum nu mai sunt ale dumitale? — Păi... au fugit! Halalaie se apucă să cerceteze cuşca. Aşa devine omul detectiv! Constată că în nici un caz vulpile n-ar fi izbutit să iasă fără ajutor din afară, o întrebă pe Flavia dacă ea eliberase hâtrele mâncătoare de galinacee într-o explozie de revoltă a sufletului ei de artistă. În nici un caz! protestă pictoriţa. Seniorul reveni în ogradă şi descoperi urmele bocancilor lui Carabonc, ţintele... Seniorul trase nişte concluzii. Mai întâi cădea teoria lui Beniamin că juma-jama îşi schimba întruna încălţămintea pentru a deruta câiniipoliţişti amatori ai lui Aboui, deşi Carabonc dovedea că are o a treia... jumătate, de idiot purtând mereu aceeaşi bocanci ţintuiţi ce-l trădau negreşit. 560

Dar, deşi părea idiot, chiorul dovedea o mare isteţime, de nu izbuteau să pună mâna pe el! Iată-l dând târcoale atelierului, lăsând urme fără fereală ca şi cum ar fi făcut-o dinadins. Intenţionase oare să-l atace pe senior? Ar fi putut să tragă pe fereastră... Avea remuşcări? Se poate. Foarte bine, dar ce avusese cu vulpile, de ce le eliberase? Din milă? În altă dimineaţă seniorul ieşi la răcoare şi puse mâna streaşină la ochi. Zărise ceva. Soarele, abia ridicat, sculpta munţii în mari lumini şi haotice umbre, şi chiar în centrul unui golf de lumină urca parcă o gânganie. Iulian Voicu fugi iute după binoclu, mai potrivi ocularele şi văzu mai bine. Deodată înţelese. Un băiat cu o traistă mare suia către păduri. Băiatul acela firav purta în picioare nişte bocanci enormi, probabil ţintuiţi... probabil bocancii lui Carabonc. Puştiul făcu un popas, aruncă de pe umăr povara, se aşeză cu faţa întoarsă către vale. Seniorul îl recunoscu, nu era altul decât micul vagabond ce se învârtise în jurul „Cuxei anonime…” sfătuindu-l pe Hala să apeleze la vrăjitoare... Încă un minut şi copilul dispăru cu traista grea şi cu bocan cii prea mari şi inutili. Căpitanul Climescu ascultă neatent relatarea seniorului, pentru el cazul nu prezenta interes, ce poate fi mai normal? Copilul îşi trăsese în picioare nişte vechi încălţări de-ale lui tac-su şi-i ducea acestuia sus la munte de-ale gurii, unde omul tăia lemne, făcea braconaj sau cine mai ştie ce făcea. Halalaie îl privi cu mare jenă pe bătrânul jandarm, totuşi ţinu să-i explice următoarele: fiind cald, toţi copiii, chiar şi cei de domn, trecuseră la opincile lor naturale, adică umblau desculţi cum şi făcuseră de când lumea şi nu avea nici un sens ca un prunc să se căznească târând în picioare bocanci grei de câte două kile fiecare, dacă n-ar exista un schepsis... Climescu îşi holbă ochii – termenul îi scăpa, iar după ce şii dezholbă propuse să fie chemat şi domnul comisar Beniamin. — Fără acela! zise seniorul. — Aveţi ceva împotriva lui? — Da! şi nu explică anume ce. De altfel, mai zise Iulian Voicu foarte convins că propovăduieşte în pustiu, eu am şi 561

făcut o anume cercetare. Nu aminti nimic despre vulpi – acolo pesemne tot copilul umblase cu bocancii grei şi liberase vulpile. Dar urcând, copilul umblase parcă anume în locurile mai argiloase unde lutul... imortalizase ţintele lui Carabonc, uşor de recunoscut. Ceva mai sus copilul se descălţase şi pe o mică porţiune Halalaie găsise amprenta lăbuţelor sale, iar apoi, terenul devenind tare, urma se pierdea. Halalaie încheie: Juma popă juma prof întinde o capcană. Cui? Mie bineînţeles. Cuvântul capcană produse în capul gol al lui Climescu un ecou comparabil cu fâlfâitul cucuvelelor în turla bisericii. După ce trecuse pe lângă moarte şi poate s-ar fi scufundat în ea sau în uitare, de nu ar fi intervenit glontele „salvator” trimis de Carabonc, acela ce ucisese doar o cărămidă, Iulian Voicu izbucni la viaţă cu o nouă vigoare. Trimise o scrisoare la Bucureşti, vom afla cui şi unde. Şi astfel începu o nouă existenţă, activă, dar mereu încărcată de nostalgia unei pierderi ireparabile. „Cine eşti... cine ai fost?” Experimenta capcane, făcea exerciţii de tir, vizita, primit cu prietenie, sediul fostei. „Cuxe anonime...” vândută unui croitor care-şi instalase acolo mesele, postavurile, aţele şi calfele, păstrând totuşi dintr-o fantezie inexplicabilă pentru un croitor semirural, sau din raţiuni negustoreşti explicabile la orice fel de croitor, alături de proaspăta-i firmă, operă a aceluiaşi inspirat Coreaptă, firma deja spălată de intemperii a „Cuxei anonime Halalaie te Carabonc”. De acolo Halalaie fugea la „Coryndon” să ia o bere cu matematicianul Şorban. Acesta, bucuros de însănătoşirea miraculoasă a seniorului, îl asigură că va reverifica toate calculele cu privire la Cerdava, dar Iulian nu mai părea interesat. Uneori trecea şi pe la locanta mărginaşe a lui Gurguzan, cândva a chiorului. Nu-i mergea rău nici lui Gurguzan, pe seama faimei lui Carabonc dacă nu şi a seniorului, şi-şi făcea o îndatorire de a-l servi pe domnul Halalaie cu un păhărel, dar, spre onoarea lui, fără a-şi da aere. Între timp cercetătorul Z. scormonea sub ruinele casei lui Toma Milea. Scoase la iveală pietre ce nu-l interesau pe senior. Toma Milea nu se mai arătase de mult prin oraş şi 562

Iulian Voicu se întreba cu îngrijorare dacă jupânul nu-l nimerise cu vreun plumb. Şi astfel, pe unul din aceste încurcate trasee, seniorul îl încolţi pe micul vagabond, cel cu vrăjitoarele, cel care purta pe munţi bocancii lui Carabonc. Cârn, blond, orice ai fi avut împotriva lui, puştiul jegos era cât se poate de simpatic, dar, cu musca pe căciulă, se arătă foarte speriat. Dus la atelier, privind mereu peste umăr cu teamă, Halalaie îl ospătase mai întâi, apoi pusese întrebări. Ioan îl chema pe copil. Juma popă juma prof îl ameninţase că, dacă nu-i dă ascultare, îl ucide şi pe el şi pe părinţi. Micul Ioan trebuia săl aprovizioneze cu mâncare, medicamente, tutun, pulbere. — Da ce, tac-tu o fi un fricos, se teme de oricine? Întrebare inutilă, juma-juma nefiind un oarecine. Băiatul tresări, înălţă capul, şi această secundă de mândrie nu-i scăpă lui Iulian Voicu. Copilul era slab, zdrenţăros, dar ţeapăn şi ochii lui te ardeau. — Tata nu e un fricos! A lucrat şi la joagărul dumneavoastră. Şi la un hotel, scotea beţivanii câte doi subsuoară, trebuie să-l cunoşti, Lundău Ioan a lu Borcotici. — Şi? făcu Halalaie, încercând să refacă din memorie imaginea unui bărbat scund, spătos, mergând uşor cracoş. — E beteag, nu poate umbla de când s-a surpat „Coama”. Halalaie îşi aminti lunecarea de teren: pieriseră şi fuseseră grav răniţi câţiva oameni. Iar mama, îi slabă, completă băiatul. — Şi mă-ta pregăteşte mâncarea pentru Carabonc? — Da cum, domnule, de unde? Mâncarea o cumpăr eu, la fel ca şi toate celelalte. — Ai bani? — Bani, nu... Am... şi fiul lui Lundău Ioan, şi el Ioan, săltă în palmă două bobiţe galbene. — Carabonc are aur? Mult? De unde-l fură? — Parcă îmi spune el! — Şi te pune să-i târâi bocancii! Prostul! Nu s-a gândit că ai pasul mult mai mic? — Bag samă că nu! Nici eu nu m-am gândit. 563

— Tu ai dat drumul vulpilor? — Ie, domnule... M-a trimis să mă plimb pe lângă casă cu încălţările lui grele, ca să vă-nfrice, dar de vulpi nu mi-a spus, le-am dat eu drumul că erau blânde... — Al dracului de blânde! râse Iulian Voicu, amintindu-şi de găinile vecinului. Dar ştii de ce trebuie să umbli cu bocancii lui? — Ie... Întâi, ca să vă-nfric, al doilea ca să ciumurlesc câinii. Aşa de tare-i put picioarele că şi mie-mi vine să vărs, dar mi-te câinilor jingaşi ai domnului Aaaaa-bui! — Nu ca să-ngreţoşezi câinii ci să tragi pe făgaş greşit oamenii, băiete! Lundău ăl mic şi mândru miji ochii derutat de remarca seniorului, dar nu ceru dezluşiri. Aşa e că jupân Carabonc nu prea bate drumurile pe care-i plimbi tu bocancii? — Aşa e domnule, de unde ştiţi? De când a dat căldura merge sau desculţ, dar mai mult în opinci, are tot felul de opinci furate şi ascunse peste tot. Oho, îşi zise seniorul, iată că teoria lui Climescu, sau a lui Cornea, nu se arată chiar fără de temei. Totuşi urmele ţintelor fuseseră descoperite în mai multe locuri de unde el trăsese cu flinta? Sau îl forţase pe Lundău să puste? Nu, băiatul nici nu era în stare să ţină arma grea, reculul i-ar fi smuls umărul. Deci juma popă juma prof trăsese fiind încălţat în bocancii ăia puturoşi, apoi îi ascundea, vârându-şi labele „ciumurlitoare” în cârpe sau opinci. Copilul se jură, iar Iulian Voicu îl crezu, că nu se întâlneşte niciodată cu „banditu”, ci-i lasă proviziile în anumite locuri pe care le şi divulgă, smiorcăind... Uneori Carabonc se ivea pe neaşteptate şi laba lui mare, cu unghii negre, netăiate, se abătea asupra micului Ioan. După ce-l scutura ca pe un mâţ ud, după ce-şi reînnoia ameninţările, îi dădea o nouă listă cu cele de trebuinţă. Reieşea că băiatul urmase vreo două clase când taică-său era valid şi câştiga bine. Această listă trebuia depusă la locul stabilit, împreună cu merindele şi celelalte. Carabonc, juma popă juma prof, ştiuse să-şi organizeze oarecum noul fel de viaţă. Avea 564

Lundău Ioan acum asupră-i o asemenea listă? Nu, o depusese la unul dintre „puncte”, acum două zile. * * * O mână îngrijită, însă nu lipsită de forţă, apucă pe la spate paharul lui Gurguzan. Bărbatul Floricăi, hăbăcit de băutură, se întoarse, dădu ochi cu seniorul, se roti la el cu brişca-n mână. Seniorul îl pocni tare, în falcă. Porunci să i se toarne lui Gurguzan o găleată cu apă rece în cap, şi fu ascultat. Când îşi mai reveni, privirile fostului pădurar se concretizară în două fluiduri otrăvite. Halalaie, calm, aşeză în faţa lui nişte bani. Luase de la Şorban, nu se atinsese de suma depusă de Flandra în seif. — Te angajez iar. Ca paznic. Închide cârciuma, deocamdată. — Şi ce să păzesc, hă? rânji urât Gurguzan. Pe muierea mea pe care mult ai cercetat-o şi matale? Până la urmă se împăcară, mai bine-zis făcură târgul... Halalaie promise şi alţi bani, bărbatul Floricăi promise să nui cheltuiască pe băutură. Fostul şef al pădurilor lui Hala căpătă instrucţiuni şi se duse către casa în care locuia Ioan Lundău, odinioară om puternic, şef de echipă la joagăr, fost portar la hotel. Neobosit, Iulian Voicu îşi continuă plimbarea şi, pentru început, intră la farmacie. Spiţerul îl invită să ia loc, din stimă pentru situaţia lui trecută, pentru necazurile prezente şi viitoare, îl pofti chiar în odăiţa din spate cu pereţii căptuşiţi de rafturi vechi şi groase, umplute cu borcănaşe de tot felul, străvezii, albastre, verzi, din porţelanuri, cristal sau sticlă, cu dopuri plate sau înalte sau imitând capete de animale, de şerpi. Seniorul trecu repede în revistă etichetele cu formule, cu denumiri şi crabii (otravă), la început plictisit, apoi ceva mai bine dispus: majoritatea substanţelor îi erau cunoscute, iată că nu le uitase. Ce ai învăţat în copilărie sau în tinereţe, nu iese din memorie, mai târziu uiţi uşor, poate mai bine aşa. 565

Înveselit, chiar, seniorul îşi zise că la nevoie poate deveni farmacist, după cum, îşi zise, putea să fabrice oricare din substanţele ce se găseau acolo. Spiţerul se apucă să torăie iar seniorul îi dădu pace, deocamdată. Bătrânul cunoştea multe; iar printre altele, totul, sau aproape totul despre senior şi familia sa; aminti şi despre frumoasele preocupări ştiinţifice din tinereţea lui Iulian Voicu, trecând cu delicateţe peste accident, despre pasiunea sa pentru lucrurile curioase (galaxiile?). Abia acum venise la dugheana sa, unde erau atâtea de văzut! Învăţat să vorbească una şi să gândească alta, farmacistul îl deplângea cu sinceritate pe Halalaie, pentru şirul de ghinioane. Desigur avea nevoie de un medicament... — Priviţi raftul meu cu obiecte rare! Iată o copie după Discursos de los cosas aromaticos, a spaniolului Juan Fragoso, secolul şaisprezece, iar alături e cartea de bază a lui Constantin Caracaş, Topografia Ţării Româneşti, tipărită în anul 1830... încadrată de această piuă romană şi frumosul porţelan din farmacia Ecaterinei, iar mai încolo... Seniorul de-abia-l asculta, totuşi tresări când văzu în palma bătrânului nişte grăunţe galbene. Nişte minusculi sori. Nişte gloanţe de aur... — Ultima mea achiziţie, domnule Halalaie, aur curat, vechi, venerabil... — Mai puţin venerabil e modul cum ai pus mâna pe el! se răsti pe neaşteptate Iulian Voicu. Aurul ţi-l aduce un băiat. Îi dai în schimb medicamente. — De unde ştiţi, domnule... senior? — Ce fel de medicamente? — Iod, pansamente, Prontosil, aspirină, prafuri calmante. Tatăl său, unul Lundău, a avut un accident pe vremuri. Carabonc suferă! jubilă Halalaie. Bun! Să-l ajutăm să sufere şi mai frumos! Luă creion, hârtie, se învârti printre borcănaşe, sub privirea speriată a farmacistului, scrise o reţetă, o întinse bătrânului. Farmacistul îşi potrivi ochelarii. Începu să tremure. — Dar asta e aproape o otravă, domnule! 566

— Nu e chiar otravă. — Eu nu am voie să prepar aşa ceva! — Dar cum încă! Aurul ai avut voie să-l iei! — Nu din lăcomie, mă jur! — Din generozitate, ai? — Trăiesc în acest ţinut în care auru-i domn mare, dar eu nu m-am lăcomit niciodată, îmi trebuiau bani, fără bani nu se poate face comerţ, aurul ăsta e numai pentru colecţie... — Mai slăbeşte-mă, îi cunosc eu pe colecţionari (se cunoştea numai pe sine, Iulian Voicu), în fond ăsta e jaf, să iei pentru câteva hapuri un pumn de boabe! Iniţial, Halalaie plănuise să-l înfometeze pe Carabonc, să-l lase fără medicamente. Îi vorbi în acea seară lui Lundău cel mic. Îi ordonă să-i aducă din oraş, de la farmacie şi prăvălii, tot ce va pretinde. Iar dacă juma popă juma prof aflase de întâlnirea băiatului cu Halalaie, să-l mintă, să nu mărturisească adevăratul obiect al discuţiei. Se baza Iulian Voicu pe ameninţările făcute lui loan Lundău, invalidul. Acţionând febril, ca şi cum i s-ar fi stabilit un termen, Iulian Voicu avea idei măreţe, alături de care-şi făceau loc stângăcii fără seamăn. Rana ce i-o pricinuise Carabonc parcă se vindecase, dar sub cicatrice, sau mai adânc undeva, rămăsese un nod bolnav... Cântărind prea multe aspecte, seniorul uita lucruri elementare. Nu se gândea că făcând apel la forţă, Carabonc era în stare să smulgă de la Lundău, şi de la tatál acestuia, întregul adevăr. Seniorul îi dădu şi ceva mărunţiş şi lui Gurguzan, spunându-i că nu mai e necesar să păzească bojdeuca lui Lundău. Să meargă iar la locanta sa. Flavia picta, singură sau în tovărăşia Floricăi. Iulian Voicu, având mereu asupra sa o armă şi micul pistolet al Flandrei, colinda pădurile, cu plăcere. Să zicem, cu plăcere. Îl căuta pe jupânul Carabonc. Aceste drumuri lungi pe coclauri îl istoveau dar, în acelaşi timp îi readuseră vigoarea şi dorinţa de răzb... 567

Apărea târziu la atelier, înfuleca lacom, aţipea imediat. Într-o noapte Flavia îl trezi. — Cineva încearcă poarta... Carabonc! sări ca un arc Iulian Voicu. Ieşi aproape dezbrăcat, dar cu arma în mână. Luna, prea veselă şi de fel melancolică, îi aşternu pe umeri licăriri galbene. Să fi fost într-adevăr juma-juma, cu flinta lui, ar fi curmat încrederea deşănţată a seniorului, încredere ce avea să sufere în noaptea aia grele zguduiri, la poartă însă nu se afla jumajuma, ci o juma de om, o fiinţă încovoiată, pipernicită, farmacistul. „Azi, azi, mărturisi sughiţând ca şi cum ar fi băut, azi am preparat iar amestecul acela, am pus dozele întregi, data trecută le-am mai diminuat... o doamne, ce are să fie, cui îi este destinat amestecul?” „Mergi cu bine, roagăte pentru celelalte păcate mai mari şi nu te mai gândi la asta!” îl povăţui inutil de ţanţoş Iulian Voicu. Se întoarse în casă, aruncă pe el haine uşoare şi plecă fără a-i zice la revedere Flaviei ce parcă aţipise. Ieşi din oraş, urcă albia Cerdavei, pe drumul lupilor, în întâmpinarea lunii, până ce-i ieşi în cale Lundău cel mic şi mândru. Era. mai mic parcă, nu era mândru ci foarte speriat. — Unde e Carabonc, băiete? — Acolo... Cred că-i pe moarte! Am fugit, că el a vrut să... — Vină cu mine! Ba nu, te du acasă. De-acu-nainte, ne izbim direct, eu şi ticălosul acela.

DOUĂZECI ŞI UNU Rezemat de copac, juma popă juma prof icnea, ţinându-se de pântec. Luna, jarul focului aruncau sclipiri, jocuri şi palori pe faţa schimonosită. Seniorul observă flinta, uitată în bălării. Carabonc îşi sfâşiase cămaşa, pansamentele murdare, pătate de sânge, atârnau în dreptul coastelor, acolo unde-l nimerise Flavia. 568

— Sănătate, Carabonc! zise Halalaie înaintând fără teamă. Ridică din iarbă flinta grea, o puse: alături de arma lui, le rezemă frumos. Zise: Chinurile tale sunt un balsam pentru sufletul meu. Eu ţi-am trimis „medicamentul”. E otravă. — Să fii blestemat! Iulian Voicu înteţi focul şi sorbi puţin coniac din tolba lui de vânător. Trecuse de miezul nopţii şi juma-juma îi ceru o înghiţitură. — Trebuie să-mi dai! zise. Ca să-ţi ispăşeşti păcatul, când cu omul tău care mi-a trimis un glonte în ochi. — Te înşeli, Carabonc. Eu n-am pus pe nimeni să tragă în tine, dar de duşmani, n-ai dus lipsă. Păcatul ăsta nu mi-l revendic, cel de acum, da. Tu ai tras de atâtea ori în mine, ai ucis-o pe femeia dragă inimii mele, acum plăteşti, ba cum încă! — Nu te-ai gândit că poate sunt nemuritor?! făcu juma de popă. Mulţi au încercat, nimeni nu mi-a venit de hac. Ştii de ce? Fiindcă-s nemuritor! Gândeşte-te! Nu-s supărat pe tine, şi eu aproape te-am trimis în groapă, de doamna aceea-mi pare rău, dar am ucis şi pe alţii! Poate că-i destul!... Am aur!. Mult. O luăm iarăşi de la capăt, punem Cuxa pe roate, uităm totul, hai, dă-mi să beau! Iulian Voicu îl privea curios. Aluzia la Flandra îl mişcase. Îi întinse sticla – o primă eroare! O a doua eroare: se pomeni filozofând! Carabonc, după ce sorbise zdravăn, întinse sticla, ca pentru a o înapoia. Iar Iulian Voicu – o nouă eroare! – ridică braţul pentru a o reprimi... şi-n clipa următoare copacii fantomatici în raza lunii începură un danţ nebun, luna se răsturnă, căzu în toate direcţiile, Iulian Voicu pică în direcţia opusă lunii, Carabonc care-l apucase pe senior de mână în momentul transmiterii sticlei şi nu-l mai slăbea, se prăvăli peste Iulian Voicu, îi propti genunchiul în piept, lăsându-se cu toată greutatea dar, epuizat de efort trase o nouă şi cumplită vomătură în obrazul şi ochii seniorului, sânge, otravă, alcool... Într-un spasm de scârbă, Halalaie reuşi să se elibereze... Flinta detună, „bomba vâjâi pe-alături, Carabonc apucă arma seniorului, trase de două ori, dar şi acum cele două mari bile 569

de plumb, pregătite de Halalaie anume pentru juma-juma, îşi greşiră ţinta. Halalaie se pierdu în jos, printre copaci, dezarmat (nu total, mai avea pistoletul Flandrei) dezarmat moral însă („...care secol ar fi dispus să mă accepte? Nici unul, că-s prea tâmpit!”) Carabonc izbuti să-şi reîncarce flinta (arma seniorului n-o putea folosi, cartuşiera rămăsese legată de cingătoarea acestuia) şi chiorul trase iar, inutil, plumbul ricoşă din trunchi în trunchi, văietându-se, zumzăind ciudat ca un „trântor” pe moarte, după ce-şi îndeplinise datoria faţă de perpetuarea speciei, fecundând-o pe Regină. Să ajung la un izvor, să mă spăl, gândi Iulian Voicu, ba nu, să ajung la Cerdava! Uitase? Îşi pierduse minţile? Făcea planuri pe seama râului dispărut... Găsi totuşi un jgheab cu apă, probabil acelaşi în care se spălase cu Aboui în acea îndepărtată zi când râul Cerdava dispăruse. Curăţindu-se de murdărie, limpezindu-i-se gândurile, o mare nedumerire se instală în capul său, în locul spaimei şi scârbei prin care trecuse. Stai, domnule, când a dispărut Cerdava? Se poate? Să fi dispărut de două ori într-o singură viaţă de om? ...Ajunse în oraş când orizontul se învineţea. Bătu la poarta lui Şorban până ce dl. Boroş, om bătrân, cu insomnii, îi deschise. Halalaie ceru un pahar cu vin şi căpătă. Dl. Boroş nu-l întrebă de ce arată în aşa hal, în schimb îi propuse să-l trezească pe matematician. Nu, de ce, se miră Hala, el venise doar să ia o înghiţitură, iar acum pleca... Ceva mai târziu, Şorban, alarmat, însă nu din cale-afară de cele raportate de dl. Boroş, se prezentă la atelier. Seniorul dormise nu mai mult de un ceas, se spălase îndelung, îşi răzuise bine dinţii deşi ar fi trebuit să facă acelaşi lucru şi cu limba, sau s-o schimbe cu o altă limbă, de amară ce era a lui, şi-l găsi pe matematician în tovărăşia Flaviei, sorbind cafea şi vişinată. Matematicianul îl contemplă ca pe o ecuaţie bizară. — Ai fost cumva la război, Iulian? — Ia spune-mi, zise seniorul, ce anume nu trebuia să uit? — Ce trebuia să nu uiţi? repetă Şorban. — Asta-i întrebarea! Ce? 570

Căldurile verii topiră gheţarii de sus, rămaseră numai rădăcinile glaciare înfipte cine ştie cât de adânc în văgăunile negre şi subţiri ale munţilor, ca şi rădăcinile unei măsele ce s-a dus, iar ele au rămas, numai aşa ca să te chinuie. Totdeauna şuvoaiele ce se năşteau din zăpezi şi gheţari veneau, cele mai multe, să-şi împlinească destinul firesc unindu-se cu apa Cerdavei. Acum nici o picătură nu ajunse până la albia de piatră, se pierdură pe drum, se uscară, se făcură nevăzute în văgăuni. Carabonc pusese stăpânire pe flintă şi avea $i arma lui Iulian Voicu, însă muniţii, pulbere, nu prea şi nici medicamente, fiindcă Lundău cel mic nu mai părăsea ograda, iar seniorul tocmise un alt om, unul de nădejde, care să se învârtă, de fapt un jandarm. Cu aprobarea căpitanului acesta lepădase, nu fără regret, uniforma şi umbla în civil, însă era un civil atât de bătător la ochi ca un canibal într-o mănăstire de maici. Farmacistul, înfricoşat de când preparase „medicamentul” acela, nu mai elibera leacuri decât unor oameni ce prezentau garanţii şi reţete de la medici. Astfel de măsuri drastice erau de prisos, considera Iulian Voicu; Carabonc, cu rănile sale deschise (poate era diabetic) şi pe jumătate otrăvit, n-avea cum să mai fie printre cei vii – dar dacă era, totuşi, nemuritor?! Perindând prin păduri, Iulian Voicu urmărise cu atenţie păsările, păsările ce se rotesc deasupra hoiturilor. Era sugestia lui Şorban – de unde să cunoască acesta obiceiurile păsărilor? Şi aşa se face că într-o zi Iulian Voicu văzu pe cer o astfel de morişcă a păsărilor răpitoare, şi mari şi mici şi hora lor sinistră şi lacomă îl făcu pe senior să înainteze cu precauţiune. Într-un luminiş ce se deschidea, un corb măreţ se zbătea de moarte. Ţipete de pasăre, fluierături, fâlfâitul unor aripi invizibile, aripi ce nu lăsau umbre, dar şi umbre fără aripi, toate arătară ostilitatea faţă de amestecul omului în treburile lor păsăreşti. Ce căuta acest om aici? se întrebau păsările cu pliscuri roşii de oţel, aşezate pe crăci, în 571

aşteptarea ospăţului. Mâncătoare de cadavre, în contradicţie cu maiestatea, supleţea, înălţimea zborului... Seniorul strânse arma, potrivi cartuşiera, înainta în vârful unghiilor către puternicul animal ai cărui muşchi zvâcneau încă. De ce să piară un cerb atât de frumos, în amiaza vieţii lui? Un vultur uriaş decolă de undeva şi trecu iute. Ce încercase pasărea, să-l atace pe om? În virtutea cărei dreptăţi sau nedreptăţi? Seniorul, excelent ţintaş, trase. Glontele decapită pasărea ce căzu într-o vrillă de vis. Se zbătea vulturul, ca o găină căreia i s-a retezat capul, regele înălţimilor se zbătea ca o găină. Asta e, au dreptate autorii ăia, în faţa sfârşitului e la fel şi cu prinţul şi cu cerşetorul. Seniorul îşi verifică maşinal arma, introduse alt „patron” în magazie, se apropie de cerb. Acesta se sfârşise. Cu ochii lui experimentaţi de vânător, Iulian Voicu descoperi imediat „semnul” lui Carabonc, fruntea zdrobită ceva mai jos de punctul unde se uneau subteran coarnele. Seniorul îşi dădu seama ce greşală făcuse, trăgând în vultur: îşi trădase prezenţa. Se răsuci, se aruncă la pământ. Juma-juma se afla probabil în preajmă! Dar cerbul? Fie că-l vânase spre a se hrăni, fie că-i întinsese lui Iulian Voicu o delicată capcană. Păsările nu pierdeau timpul, ştiau că murise cerbul şi năvăleau asupra lui. Cele mai mici căzură direct pe vulturul doborât de senior, ca să se răzbune, parcă, de umilinţele la care le supusese cât era viu şi le domina. Zburau şi se repezeau într-o aparentă dezordine, provocând o erupţie de pene, cele ale vulturului, împărţindu-şi fără gâlceavă câte un anumit sector. Ca şi printre cele mici, exista şi printre cele mari o ierarhie mai demult stabilită, poate că unele aveau dreptul să ciugulească ochii, să spargă, să. sugă creierii cerbului, altele se mulţumeau cu ligamentele, greu de apreciat, oricum, Carabonc nu se ivea. Maţele cerbului, trase de pliscurile cele înfometate, se întindeau pe o rază de mai mulţi metri. Halalaie dădu înapoi şi ajunse nevătămat acasă. Unde e doamna? — Doamna e plecată, îi răspunse Florica. 572

— Şi, mă rog, unde? — Cum, unde? replică Florica, scuturându-şi părul negru ce scăpăra de întunecat ce era. Astă seară, cântă! Halalaie nu fusese informat: nevastă-sa se angajase iarăşi la local, o fi având nevoie de bani, te pomeneşti! Iulian Voicu puse pe el o haină de seară şi se duse la Şorban. — Ce rostopasca mă-tii îţi trebuie? se indignă matematicianul. A doua zi Iulian Voicu se duse iar în poiana unde fusese împuşcat cerbul. Doi lupi, cam pricăjiţi, îşi antrenau măselele cu oasele ce mai rămăseseră. Cele două jivine se retraseră, însă nu prea mult. Seniorul căută de unde le vine lupacilor curajul şi o văzu pe lupoaică ce urmărea, de la distanţă, ospăţul „de antrenament” al celor doi lupi mai mici. Luase lupoaica o poziţie semeaţă, ţinea capul ridicat a mândrie şi chiar poate a simpatie. Oare de unde ştia că omul nu va folosi „trăsnetul”, fiindcă la viaţa ei învăţase, de bună seamă, ce este o armă... Halalaie culese ceea ce căuta, culese dintre rămăşiţe, plumbul strivit, aplatizat, al flintei, cam aşa arăta şi proiectilul ce o omorâse pe Flandra, trecu foarte aproape de lupoaică, ea nu dădu îndărăt, el făcu un efort ca s-o ignore şi, urmărit de fulgerul ochilor ei, plecă mai departe, trecu un versant. După câţiva paşi frigul – dacă nu cumva era frică –, îl pătrunse şi izbucni detunătura, spărgându-i timpanele. Nu fu atins, dar în vâlvătaia de o clipă văzu figura plină de răutate a lui Carabonc. Aruncându-se la pământ, trase de două ori. Auzi: Un urlet mare de durere. Un sunet sec, contactul în cădere al unui obiect metalic cu piatra. Un plescăit, ca şi cum ceva greu s-ar fi prăbuşit în apă. Apă? Urletul nu putea să fie decât al lui juma-juma. Deşi trăsese cam la întâmplare, Iulian Voicu nimerise, dar nu ştia ce anume, proful sau popa? Obiectul metalic putea să fie 573

numai flinta pe care chiorul o scăpase. Dar plescăitul? Se afla apă undeva acolo, jos? Rănit sau mort, Carabonc picase pe spate şi urma să se înece? Târându-se cu infinite precauţiuni, ca şi contrabandiştii, ca şi puşcaşii marini, seniorul înainta, mai bine-zis cobora. Se făcuse noapte... Ajunse la grota lui. Frig mare acolo, îngheţată şi transpiraţia pe fruntea lui Iulian Voicu. Nu vedea încă nimic, totuşi strigă: — Carabonc! Te zăresc! Vino! Cu mâinile ridicate... altfel... Tu nu mai poţi trage, ştiu! Nu primi răspuns. Chiorul murise? Perfect... Nimeni nu moare degeaba! Şi iată că degetele sale găsiră ceva. Se sperie, dar nu era decât flinta. O pipăi. Metalul, cald încă. Din ţeavă se mai prelingea o grea duhoare. Ce pulbere o fi folosind, ticălosul? Înlătură flinta, aşteptă. Ce avea în faţă? Cadavrul lui Carabonc, sau degetele acestuia, vii încă – numai degetele! Care i se vor încleşta de beregată? Nu... auzise plescăitul, Carabonc picase în apă, exista o apă acolo! De unde, apă? Câte minute trecură, zece, o sută? Seniorul aprinse o lumânare (avea totdeauna) dacă juma-juma nu murise, şi dacă mai avea o armă, pentru el era lumânarea! Flacăra tremură, aruncând mai mult umbre, umbre de lumină, nu chiar lumină. Mai coborî puţin. Nici urmă de Carabonc, însă dezluşi ochiul întunecat al apei. Neagră de la distanţă, apa se dovedi limpede pe o limitată porţiune, dar se întuneca în locurile mai adânci. Asta e, Carabonc s-a răsturnat în apă... Oare? Zace înecat acolo? Cine are să-t scoată? Pe cine să plătesc? Pe nimeni... În ţinutul acesta bântuit de vechi credinţe, nimeni nu s-ar scufunda în gura asta de iad. Eu am să-l scot pe Carabonc, decise Iulian Voicu, e afacerea noastră... dar, stai, unde e sângele? Dacă l-am nimerit, şi piatra şi apa trebuie să fie pline de sânge! Nici o picătură! Unde e juma-juma? Că doar nu stă ascuns în apă, musai să respire! Doar nu se topise ca un duh! Dispariţia lui e tot atât de misterioasă ca şi curbura dublă. Câtă vreme poate rămâne un om în apă, ţinându-şi 574

respiraţia? Cât reuşesc să rămână sub apă, în golfurile alea aiurite, pescuitorii de perle? Cu cele două arme pe umăr, a sa şi flinta lui Carabonc, Iulian Voicu se îndreptă spre ieşirea din gaura aia infernală. Afară îl aşteptau căldura şi lumina planetelor, mângâietoare lumină, chiar şi a galaxiilor... Dar auzi, dinspre intrare, glasul bine cunoscut: — Vină, că te aştept! Câţiva bolovani mai grei ca pietrele de moară or să te prefacă în plăcintă, haide! Ha... O grea tuse întrerupse discursul duhovnicesc al lui Carabonc şi prin spaima şi surpriza ce-l cuprinseseră pe Iulian Voicu, trecu o speranţă: E bolnav rău, suferă... dar nu destul, nu atât de mult cât a suferit Flandra... Dar când şi pe unde ieşise jumajuma, de se afla acum la suprafaţă? Tuşea încetă, dar se auzi iar vocea gâlgâită: — Dacă arunci la intrare armele, inclusiv (deh, jumătatea de prof!) pistolul acela mic, poate că te iert! Aruncă armele! Ieşi cu mâinile ridicate! Eşti prizonierul meu! — Mă, Carabonc! zbieră seniorul. Mai stă în picioare propunerea ta? — Sigur! Care propunere? (Tuse.) Aruncă armele! — Să punem iarăşi Cuxa pe roate şi să uităm duşmănia. Halalaie se chinuia să găsească o soluţie pentru a trage de timp. — Sigur vreau! Aruncă armele! — Imediat, dar dă-mi un mic răgaz, mă doare burta. — Ha! Te-a apucat pântecăraia! Du-te şi te uşurează... repede! — M-a apucat, mărturisi jalnic seniorul. Şi armele le-am lăsat acolo jos lângă apă. Merg să le iau... — Repede! N-am timp! Cu lumânarea deasupra capului, Halalaie coborî în direcţia ochiului de apă. Cu toată spaima prin care trecea, sau chiar datorită ei, descoperise secretul, nu secretul curburii duble ci enigma dispariţiei şi reapariţiei la suprafaţă, afară, a lui Carabonc, dar şi al morţii inginerului Schnitzel... Lângă apă, la marginea acelui ochi al infernului, gândi: acolo 575

unde a reuşit juma-juma, pot şi eu, sunt voinic, înot ca un păstrăv! Pot, trebuie să pot! Aruncă de pe el scurteica din piele fină cu franjuri, cămaşa, prinse bine de centură micul pistolet. Flandra, îşi zise, nu ştiu ce mă aşteaptă... poate mă aştepţi tu... tu, pe mine, care nu credeam în mari iubiri şi râdeam prosteşte de ele... Dacă reuşesc, ăla rău, alcătuit din două jumătăţi, e ca şi dus de pe lume. Îşi făcu semnul crucii, trase aer în piept, respiră adânc de câteva ori, intră lin în apă, se scufundă... înotă pe sub apă orbeşte, de vreo câteva ori unghiile zgâriară peretele şi schimbă direcţia, fruntea îi sângeră lovită de un colţ de piatră, se sufoca, în asemenea cazuri sângele începe să se „otrăvească” şi când fu sigur că nu mai are drum nici înainte, nici înapoi, distinse prin pânza de apă cerul liber, curcubeu al vieţii, şi izbucni la suprafaţa lacului Maris, frate geamăn cu lacul Făina. Ce gustos e aerul! Înotă lin, fără a scoate din apă braţele, ieşi la mal neauzit ca un... lynx şt căzu în spatele lui Carabonc. Nu minţise acesta, în orice caz una din jumătăţi nu minţise: la intrarea în văgăună câţiva bolovani aşteptau să-l strivească! Carabonc dădea semne de nerăbdare. În această situaţie, poate şi din cauza rănilor, viclenia, instinctul lui lăsaseră de dorit! — Halalaie! Ce faci? Nu mai vii? Şi deodată, din spate: — Am venit! Carabonc nu se dezbrăcase, părul ud îi atârna în laţe murdare, rănile încă mai sângerau, totul se amesteca pe el alcătuind ceva ca o hartă a sfârşitului. Carabonc pierduse totul, nu mai avea ce pierde, îl chinuiau durerile, se strâmba înfricoşător, poate că numai ura îl ţinea în viaţă. Observă de îndată mica armă ce scânteia în văpaia cerului luminos, pistoletul cu gloanţe minuscule, dar atât de veninoase, dar o judecată simplă îi spunea că Halalaie parcursese acelaşi drum pe sub apă (cum de-l ghicise?!), prin urmare pistoletul, pătruns de umezeală, nu avea cum să mai funcţioneze. — Aruncă jucăria aia, nu mai e bună de nimic, s-a udat. Dacă e să ne batem, ne batem cu mâinile goale, dacă ai 576

cutezanţa, dacă nu, tragem cu buretele şi luăm afacerea de la capăt. — Nu pot trage cu buretele peste moartea Flandrei! Nu fac cu tine afaceri, eşti mort! Nu se fac afaceri cu un mort! Nu sa udat jucăria, cartuşele-s etanşe, seniorul apăsă piedica şi armă revolverul, adică aşa se mânuieşte scula aia, gândi Carabonc. Iată dovada! Flama izbucni subţire, invizibilă, un nou viespe arse, cum se mai întâmplase o dată, creştetul lui Carabonc. — N-am să-mi stric proasta dispoziţie omorându-te cu arma asta, ar fi o prea mare cinste pentru unul ca tine, dar la nevoie, o fac. Mai am aici cinci gloanţe, unul pot să ţi-l bag în ochi, al doilea în inimă, al treilea în gât, iar ultimele două, de dragul simetriei, ţi le trimit de-o parte şi alta a pieptului, pentru ca că nu rămână vorbă goală povestea curburii duble... Hai, Carabonc, ridică-te! Chiorul prinse un pic de curaj, se ridică. Avea şi el un principiu, fiind taciturn considera la alţii drept slăbiciune vorbăria, şi poate nu se înşela. Hala n-are să-l ucidă. Hala are nevoie de aur! — N-am nevoie de aur, parcă îi ghici gândul Iulian Voicu. Ia-o înainte! Am să te ucid, dar cu arma ta. Ai să mori greu... ca şi Domina... Ultimele cuvinte fuseseră rostite în şoaptă. — Îţi umblă mult gura, rânji Carabonc, nemişcat, cu faţa către Halalaie. Fără să ţintească, Iulian Voicu mai expedie un glonte, nu într-un punct vital, ci la umăr, acolo unde se înnoadă oasele, parcă se auzi şi trosnitura, dezastrul provocat de micul proiectil ce şi rămase înfipt acolo. Umărul lui Carabonc căzu – seniorul îşi aminti de aripa rănită a vulturului alungat de ceilalţi vulturi, însă chiorul nu era o zburătoare ci „animal de sol”. Înspăimântat, Carabonc făcu un pas înainte. — Nu, Carabonc! Mergem înapoi. Mergem să luăm flinta...

577

DOUĂZECI ŞI DOI Pe la sfârşitul nopţii o detunătură ce suia în zig-zag, ricoşând în pereţii de piatră, risipi somnul uşor al căutătorului Toma Milea. Sări de îndată, lovind cu creştetul coperişul colibei în care trăia singur. Singur, fiindcă armăsarul argintiu nu încăpea în colibă, nu era loc. Sub ultimele stele animalul necheză bucuros că-şi vede stăpânul; nu dormea, însă nu e sigur, poate că-l vedea şi-n somn. Ultimele valuri ale nopţii curgeau în măreţie, ca într-un basm, însă basmul fu sfâşiat de două alte împuşcături mărunte, le confundai uşor cu trosnetul vreascurilor. Toma Milea, pe armăsarul său argintiu, cobora albia Cerdavei. De pe lături ochii jivinelor scânteiau către el, albăstrui sau roşietice, le cunoştea. Lunecară două stele, intersectându-şi traiectoriile curbe, şi aşa ceva ştia căutătorul ce înseamnă, iar când ajunse deasupra, pe buza de piatră, văzu cum străluceşte albia Cerdavei în lumina lunii ce pătrunsese adânc în stâncă. Se mai auzi, acum foarte limpede şi aproape, mica împuşcătură a pistoletului Flandrei. Căutătorul (cunoştea sunetul acestei arme!) mai ascultă puţin, nimic, în afară de vântul ce prefaţa zorile, în afară de ţipătul unui mic animal ce avusese ghinionul de a fi înhăţat de alt animal, mai puternic, tocmai când să se retragă la bârlog. În rest, nimic, în afară de susurul Cerdavei, râul pierdut dar care curgea pururi undeva nici aproape, însă nici departe. De undeva se ivi animalul mai puternic, purtându-şi prada, însă la vederea acestei năluci, Toma Milea, pe armăsarul său argintiu, încremeni. Ochii căutătorului trimiseră două fulgere verzi. Vulpea renunţă la iepurele muşcat de beregată şi o tuli. Armăsarul argintiu o luă iar din loc. La câmpie soarele răsărise, aici nu încă, razele urcau încet pe înălţimi. Căutătorul ajunse pe platoul înclinat spre Cerdava, plin de instalaţiile dizlocate ale „Cuxei anonime Halalaie te Carabonc”. 578

În afară de instalaţiile distruse, aici se afla şi „restul” Cuxei, proprietarii, deci. Iulian Voicu şi Carabonc. Sau, te Carabonc. Toma Milea descălecă. Dimineaţa îi lumină faţa, rămasă blândă, chiar şi-n preajma unui dezastru. Oare cum va fi fost? se întrebă căutătorul. Fiecare şi-a ucis inamicul cu arma celuilalt? Încercă să reconstituie, pe cât era cu putinţă. Căută o casma şi începu să sape. Când dădu şi de straturi de piatră, făcu rost de un târnăcop. Încercă să pună ordine în gândurile sale. Înlătură o piatră, o marmură cubică, vineţie, care, posibil, marca un semn... Ce urmărire şi ce duel o fi fost acesta? Ei doi s-au întâlnit aici, gândi căutătorul, nu aici, lângă o apă, dar de ce şi cum au ajuns aici? Târnăcopul întâlni un strat dur, parcă ar fi fost un perete (curbura dublă a peretelui?). Căutătorul se îndreptă de spate. Ce gândea el? ...s-au ciocnit lângă lacurile din apropiere (s-au încăierat în apă?) dar de ce au venit aici? În orice caz au venit, nu au fost aduşi – de către cine să fi fost? Detunătura puştii şi hohotul subţire al pistoletului de-aici au venit, ei doi aici au avut ultima încleştare. Dar de ce n-au terminat totul lângă lacul unde s-au regăsit? Toma Milea lovea cu târnăcopul, fără să ştie dacă va fi un mormânt comun pentru cei doi, sau nu. Mai curând nu. Prea îi deosebeau multe! ...În groapa săpată pentru senior, Toma găsi ceva şi nu se miră prea mult, de ce să se mire, el, un căutător?! Găsi doi bulgări de aur, unul o sferă perfectă, iar după ce spălă bulgării, constată că una din cele două galbene comori, aducea, aşa crezu căutătorul, poate avea dreptate, poate se înşela, cu ciudatul profil al ciudatei femei, cu nume ciudat, Flandra. Dacă nu era o simplă autosugestie, însemna poate că, în urmă cu atâta timp, bulgării căzuseră din spaţiu, ca meteoriţii. Dar spaţiul crease acest profil şi semeţ şi gingaş, bănuind că va apărea o asemenea figură vie? 579

Succesivele straturi de piatră şi nisip sub care zăcuseră bulgării atestau oare că fuseseră ascunşi de mâini omeneşti? Sau marea dezordine ordonase nisipul şi piatra? Posibil da, posibil nu. De fapt, mergând mai departe, întâmplarea nu există, întâmplarea îşi are şi ea regulile, legile, ceea ce-i un fel de sofism... Toma privi orizontul. Se ridicau la capăt, acolo unde albia Cerdavei făcea o dublă curbură, nori negri amestecaţi cu nori purpurii, nori galbeni, nori de cenuşă, amestecându-şi torsurile ameninţătoare. Nori iscaţi din senin! Căutătorul îl îngropă pe Iulian Voicu, iar la pieptul lui puse figura de aur a Flandrei. Făcu acelaşi lucru şi cu celălalt, aruncându-i la picioare globul de aur. Sfera înseamnă perfecţiune, iar Carabonc fusese o perfecţiune a imperfecţiunii. Dezmăţul stihiilor dură o zi întreagă. Către seară Toma ieşi din văgăuna unde se adăpostise cu armăsarul său argintiu. De obosit ce era, aţipi. Îl deşteptă nechezatul de alarmă al armăsarului argintiu. Se întâmpla ceva! Undeva cerul se dizolvase şi către pământ pornise o dâră cu multe meandre, răsfirându-se ca o coadă de cometă, doar că nu avea strălucirea aia planetară. Apărură lupii, desfăşuraţi în evantai pe albia Cerdavei, căutătorul ridică un foc, dar în noaptea aia lupilor nu le păsa de foc. Aceeaşi panglică unduioasă, coborând parcă din lună, se îngroşa. „E Cerdava... se întoarce!” se pomeni zicând căutătorul. O arteră începu să pulseze în albia secată. Prinse iute putere, minunata apă, proaspătă, odihnită (oare unde se odihnise atâta vreme?), aducătoare de bucurii, de fertilitate. În miez de noapte, Toma Milea se văzu pe sine, pe apă, călărind. „E o minciună ceea ce-ţi închipui că vezi!” spuse cel din mijlocul talazului. „Nu te cred, frate al meu, răspunse cel de pe mal, către dublura sa din vârtejuri. Suntem şi vom rămâne frumoşi, în viaţă şi după ce nu vom mai fi!”

580

Dar nimeni, niciodată, nu l-a mai văzut pe căutătorul Toma şi nici n-a întâlnit armăsarul său argintiu. S-ar fi zis că îi înghiţise curbura dublă a infinitului.

581

582

LEONIDA ΝΕΑΜŢU

DEODATĂ, INEVITABILUL EDITURA ALBATROS Bucureşti, 1990

583

ULIŢA LUPULUI DINAFARĂ şi alte naraţiuni

584

INVENŢIUNI

Acum 15 352 ani a fost inventată păpădia Mai exact acum 15 352 ani, două luni, trei zile, patru minute, 33 sec a fost inventată păpă. Asta ne mai lipsea. Un dezastru! Vântul, inventat ceva mai ’nainte, îşi făcu datoria, împrăştie drăciile alea, seminţele în formă de paraşută, drăciile ce zboară peste tot şi, când inventatorul reveni din concediu, văzu o planetă în întregime galbenă. I se făcură reproşuri! Culoarea asta nu convine oricui, provoacă, zice-se nevroze, irită conjunctiva ochilor de culoare deschisă, deci dă catar conjunctival, conjunctivită şi alte scheme neplăcute pentru ochi şi nervi. Inventatorul luă vitamina C forte, vitamina B-6, mâncă mult peşte să-i vină fosforul la cap şi inventă anti-păpădia, saxifraga carnivora Altă catastrofă! Saxi-car, anti-păpădia, hali în treacăt toate păpădiile şi se proclamă stăpână peste toate, chiar şi peste oameni, prin urmare ghinionistul inventator, după ce se mai îndop ă cu vitamine, reuşi să născocească anti-anti-păpădia, saxifraga saxifraga, şi astfel se instală un oarecare echilibru. Pe urmă, inventatorul, după o meritată odihnă la clinica de ergo… cum dracu-i spune? – inventă archeopterixul, pe care, fiind imperfect croit, îl transformă în vultur şi în vrabie. Iată cum marile proiecte se metamorfozează în vrăbii. Pe urmă, acest inventator minunat născoci nucul – asta da! –, jderul şi alte vieţuitoare şi plante şi, ca o culme a perfecţiunii, inventă omul. Culme a perfecţiunii, pe drakku! Omul acela avea un singur ochi! Inventatorul concepu ursul de cavernă, ursul polar, ursul carpatin, apoi se mai odihni. 585

Mare inventator, dar nu prea gândea! Omul cu un singur ochi nu avea unghi vizual, sau cam aşa ceva, şi din această cauză nu era în stare să determine distanţele. Inventatorul descoperi holera, care decimă omul cu un singur ochi, după care îl perfecţionă, croindu-l cu doi ochi, şi acum totul era-n regulă cu unghiul vizual. Dar inventatorul n-avea pace, acolo la ergoterapie i-au dat nişte injecţii nepotrivite, el inventă scarlatina şi alte delicii de acest soi… Dar nici acum nu era bine! Omul cu doi ochi avea o singură ureche şi nu putea să determine locul de unde vin sunetele, deci inventatorul, după noi schiţe şi meditaţii, inventă omul cu două urechi, aşa cum îl ştim azi (după ce inventase ciuma bubonică pentru a decima omul imperfect, cu o singură ureche). După un timp, într-o inspiraţie, poate nefericită, inventatorul inventă femeia şi o aduse în faţa omului. Omul o examină şi-i întoarse spatele. Inventatorul o cercetă şi el şi, după alte cugetări, ajunse la concluzia că primului model de femeie îi lipseşte ceva, de-aia trimise asupra ei un stol da microbi, care o şi lichidară, apoi făcu o femeie căreia să nu-i lipsească nimic, femeia perfectă. De data asta, omul nu-i mai întoarse spatele Tot fojgăind pe planetă, atingând trunchiurile şi stâncile cu bagheta magică de făcut invenţii, o ţandăra sări din baghetă… Inventatorul nu observă, ci, ostenit, plecă într-un lung concediu. De absenţa lui se folosi omul, care găsise, absolut întâmplător, ţandăra magică. Şi inventă focul, roata, guma de mestecat, Pepsi şi multe altele. Când reveni de la odihnă, inventatorul se luă cu mâinile de cap. Îl apucase durerea de cap! Antinevralgicul nu se inventase încă. Îl inventă pe dată. Însă din nou se luă de cap, îl apucă iar durerea, când văzu ce văzu. 586

Undeva, pe un ocean, două flote imense se nimiceau una pe alta cu mare spor şi zor! Fiindcă acela care găsise ţandăra magică descoperise şi praful de puşcă şi altele… „No, bine”, mârâi inventatorul Mai privi o clipă şi decise: „Am să mă izolez undeva, ca să vă pedepsesc!” Găsi o insuliţă ce părea complet pustie, dar care era de fapt poligon experimental. Abia-şi montase cortul pe insuliţă, că inventatorul se pomeni cocoţat în vârful unei ciuperci uriaşe şi sinistre, cauzată de o explozie atomică. Foarte supărat, inventatorul abia reuşi să se salveze, şi să salveze de la dezastru bagheta magică de făcut invenţii; inventă iute o navă cosmică şi o zbughi în alt Univers, decis să nu mai facă invenţii care să se-ntoarcă împotriva lui şi-a altora…

INSOMNIE, SAU POVESTE DESPRE BĂIATUL FOARTE GRAV BOLNAV

Puţin după miezul nopţii, Doctorul, cuprins de disperare, se duse la fereastră. Ninsoarea contenise, un vânt contrariu risipise norii, iar acum pe cer trona o lună de zile mari, mai exact, de nopţi mari. Deodată Doctorul tresări. Observase într-o rază a lunii un Lup traversând poiana în diagonală. Avea un mers atât de liniştit, şi trecând prin dreptul ferestrei îi aruncă Doctorului o privire atât de înţelegătoare, bizară, atât de umană, încât acesta avu un sentiment de ireal. Se dezlipi de fereastră, se apropie de patul băiatului bolnav, îl ridică încetişor, sprijinindu-l în pernă. Pleoapele bolnavului se zbătură, în ochii injectaţi luci febra. Doctorul îi strecură între buze pastila şi-l făcu s-o înghită cu puţin ceai. Ştia foarte bine că pastilele pe care le administra băiatului nu sunt suficiente, ar fi fost necesar un medicament mult mai puternic, însă oraşul era departe, ninsoarea cumplită din 587

ultimele două zile blocase drumurile, telefonul cabanei nu mai funcţiona, pesemne viforniţa rupsese firele undeva. Doctorul îşi pregăti schiurile, conştient că şansele sale de a ajunge la oraş şi de a reveni la timp sunt nule. Mari şanse avea să se rătăcească sau să cadă undeva istovit, să îngheţe. Totuşi, totuşi, trebuia să încerce! Mulţi din băieţii din clasa a şasea, care se odihneau acum în dormitorul comun, schiau mai bine decât el, dar cum să trimită un copil în puterea nopţii, mai ales că, puţin înainte văzuse un Lup! Probabil că acum ieşiseră la preumblare toate haitele! Se pregăti să-l trezească pe cabanier pentru a-l instala la căpătâiul bolnavului, când, deodată, uşa scârţâi imperceptibil şi-şi făcu apariţia Paul M., un mic diavol de puşti ce legase, cu puţin înaintea vacanţei, clopoţelul de coada unei mâţe, care miţă speriată, fugise pe coridoare dând o… pauză falsă! Doctorul îl întrebă ce e cu el, de ce nu doarme, diavolul de Paul M. îl privi pe colegul său bolnav, apoi examină cu ochi critic pregătirile Doctorului. — Mergeţi la oraş după medicamente? Doctorul făcu semn că da şi duse degetul la gură pentru ca Paul să vorbească mai încet. — Nu vă supăraţi, zise băiatul, dar nu veţi ajunge niciodată Nu aveţi antrenament şi sunteţi… cam bătrân. Voi merge eu cu Mihăiţă, suntem cei mai buni schiori din şcoală, Mihăiţă e gata îmbrăcaţi… Doctorul clătină din cap, nici vorbă de aşa ceva, Paul insistă, insistă şi Mihăiţă, care şi apăruse cu schiurile pe umăr, când, iarăşi imperceptibil, uşa scârţâi şi intră Lupul. — O fiară! tresări Doctorul şi apucă un băţ de schi. — Potoleşte-te, Doctore, nu sunt o fiară, nici măcar lup, sunt un câine, zise Lupul, care învăţase multe din experienţa vieţii. Am venit să vă ajut. Ştiu că aveţi aici un băiat grav bolnav. — Cum ai putea să ne ajuţi? se miră Doctorul. — Am să vă aduc medicamentele necesare, scrie numai reţeta! Ai încredere-n mine, Doctore! — Imposibil! Aşa ceva nu s-a mai văzut, Lupule! 588

— Nu sunt Lup, ci câine, insistă Lupul. Şi apoi, n-aveţi altă şansă! Nimeni dintre voi nu poate să ajungă la o farmacie! — Dar tu poţi? — Da! Cunosc pădurea şi cotloanele şi am mulţi prieteni! — Vai de mine, tot nişte lupi? — Nu sunt lup, Doctore, pricepe odată! Cel puţin azi, nu sunt lup. Scrie repede reţeta! Lupul goni printre nămeţi cât îi ţineau puterile. Ajunse la farmacia pădurii, unde farmacist şi doctor de serviciu era chiar Bursucul. Lupul căzu, gâfâind, şi prezentă reţeta. — Nu am acest medicament, spuse, regretând, Bursucul. — Du-te la Urs, să meargă el mai departe, eu nu mai pot! — Ursul doarme, nu se mai trezeşte până-n primăvară. — Am uitat, de ostenit ce sunt…, suspină Lupul. Cine are locuinţa cea mai apropiată? — Cum, cine? Vulpea. Mă duc, rămâi aici de pază! Bursucul ajunse târâş-grăpiş la Vulpe, care şerpui imediat către culcuşul Iepurelui. Iepurele înlemni. — Nu te mănânc! îl linişti Vulpea. În orice caz, nu acum. Ia reţeta asta şi tunde-o către Jder, e caz de viaţă şi moarte! Urecheatul fugi ca vântul până la bordeiul Jderului. Acesta ajunse cât putu de iute la hanul lui Bală. Trezit din somn, Bală se înfurie, dar când pricepu despre ce era vorba, sări în cizme, îşi puse cel mai gros cojoc, cea mai mare căciulă şi, având reţeta în buzunar, îşi croi drum până la locuinţa Ceasornicarului. Dumirindu-se asupra cazului, acesta săltă pe schiuri şi în scurt timp îi preda ştafeta lui Halalaie Visătorul. Visătorul ajunse cu bine la oraş, găsi imediat farmacia de gardă, luă medicamentul, care circulă înapoi în sens invers, adică: Halalaie-Ceasornicarul-hangiul Bală-Jderul-IepureleVulpea-Bursucul-Lupul. Orizontul încă nu apucase să se albăstrească a dimineaţă când Lupul se ivi la cabană cu medicamentul mult aşteptat. 589

Doctorul n-avu timp să se minuneze, luă seringa pregătită şi-i făcu băiatului bolnav o primă injecţie. Ostenit, căzu apoi pe un scaun. Brusc deschise ochii, exact când trebuia să facă a doua injecţie. — Unde e? — Cine? întrebă micul Paul M. — Cum, cine? Lupul… — Zicea că nu e lup, ci câine. „Ciudat! gândi Doctorul, efectuând următoarea injecţie. Nimeni n-are să mă creadă de voi povesti…” Şi iar se aplecă deasupra băiatului bolnav. Către orele şapte dimineaţa, pe fruntea bolnavului se iviră mărgele de transpiraţie. Febra începea să scadă. Către amiază, băiatul fost „grav bolnav”, căruia acum îi mergea mult mai bine, mâncă un pic de supă şi un pic de rasol, iar apoi colegii îl vizitară, povestindu-i cum, în toiul nopţii, un lup mare şi, fireşte, cenuşiu, adusese medicamentul. Băiatul zâmbi şi nu crezu. Îl întrebă pe Doctor, care, încercănat de nesomn, dar fericit, zâmbi, nu dădu un răspuns, ci un sfat: „Acum eşti ca şi vindecat. Trebuie să dormi!” În amurg, când zăpezile deveneau albastre, Doctorul pipăi uşor fruntea bolnavului. Apoi se duse la fereastră, aceeaşi fereastră. Între două tufişuri stătea Lupul. Se priviră în ochi. Doctorul dădu din cap: „Totul merge bine, îţi mulţumesc!”. Lupul nu dădu din cap, el nu era om, nu cunoştea acest gest, dar, satisfăcut, dispăru. A doua zi dimineaţă, în timp ce băiatul se afla în convalescenţă, şi în afara oricărui pericol, Doctorul ieşi însoţit de bătrânul cabanier, un om al muntelui. Da, erau „amprentele” unui lup mare, certifică „specialistul”. Urmele urcau pe nişte trepte invizibile, pierzându-se-n adâncul pădurii. Doctorul nu e nici azi în stare să afirme cu toată certitudinea cine i-a adus streptomicina care a salvat viaţa copilului. 590

BALADA GHEŢARULUI

A fost odată un munte mare şi semeţ. Din depărtări, călătorul ostenit, gata să se prăbuşească în mijlocul şesului galben şi prăfos, observând muntele, cuprins de o nouă îmbărbătare, şuiera printre dinţi: Iată muntele, muntele!!! Curaj! Şi se târa mai departe… Muntele trăia o viaţă a lui, mândră şi solitară. Mândru şi solitar şi cu fruntea mângâiată de aripile şoimilor, răcorit de umbra pădurilor eterne şi nimeni – nimeni – n-a bănuit vreodată că sub munte, şi în munte, îşi ascundea fiinţa un gheţar imens, alb şi viu, sculptat de milenii în roca sură şi portocalie, un gheţar de la începutul lumilor, ramificat, şi haotic, cu mari goluri interioare prin care galopau ecouri venite din adâncuri, glasuri nemaiauzite de care se bucura numai el, gheţarul, cu stalagmite şi stalactite ce alcătuiau o arhitectură misterioasă şi primară. Aşa trăia gheţarul. Şi aşa trăia muntele. Între gheţar şi munte, trăia şi Timpul. Pe munte boncăluiau cerbi şi urlau haite cenuşii de lupi, iar printre perdelele ploilor oblice săltau arcuit râşii către vreo pradă. Se iviră şi oameni ce-şi puseseră-n gând să cucerească muntele, şi prima echipă pieri, dispăru definitiv, încă ’nainte de a atinge buricul gigantului, dar deşertăciunea amorului propriu împinse alte şi alte echipe ce-şi înfipseră pioleţii şi carabinierele în pieptul, în umerii, în gâtul muntelui, pieriră pe rând cu toatele, până ce, într-o zi, doi supravieţuitori ridicară steag victorios în punctul cel mai înalt, şi nu mai are importanţă dacă au reuşit să coboare înapoi teferi şi vii.

591

Muntele cel semeţ continua să rămână o mare atracţie, dar despre gheţar nu ştia nimeni, căci se ţinea ascuns, şi nimeni n-a aflat despre boala sa. Fiindcă gheţarul de sub munte şi din interiorul muntelui s-a îmbolnăvit grav. De o boală specifică gheţarilor. Cu totul incurabilă. Boala imensului gheţar era un firicel subţire de apă ce ţâşni din munte sub formă de izvor, chiar la o răscruce, jos, spre bucuria drumeţilor. Ei afirmară că nu mai sorbiseră o apă atât de rece, limpede şi gustoasă. Era rece fiindcă provenea direct din gheţar, dulce fiindcă trecea prin coapsa muntelui dizolvând săruri importante, care-i dădeau frăgezime şi tărie. Şi era limpede fiindcă provenea dintr-o maladie incurabilă. Gheţarul înţelese ce se petrece cu el şi se resemnă Muntele continuă să fie semeţ, cu toate că sub el încetul cu încetul se căsca un gol din ce în ce mai ameninţător. După un mare interval de timp, veni clipa şi gheţarul muri. În acelaşi moment, continuând să nu înţeleagă ce se petrece, sorbit de neanturi, se prăbuşi şi muntele, târând în prăpastie cerbi, lupi, codri. Se prăbuşi fără să înţeleagă de ce, mirându-se doar, poate. Şi nu mai fu munte. Şi nici vreun gheţar nu se mai născu pe-acolo. Împreună cu gheţarul, muri şi boala sa. Deci, nu mai fu nici izvor. Un geograf cam miop şterse de pe harta sa muntele, ca şi cum nici n-ar fi fost. Puse harta înapoi în dulap, se scotoci după cheie prin buzunare şi, înainte de a ieşi, stinse lumină. Dispariţia izvorului nu-l preocupa.

BALADA CERCULUI DIABOLIC

unu 592

A fost oarecândva un lup flămând He! Poveştile pretind că lupii arfi totdeauna flămânzi. Poate că exagerează, poveştile. Lupul meu era însă cu adevărat flămând ca drakku. Afacerile îi mergeau din ce în ce mai rău. Dăduse târcoale, când mai largi, când mai strânse, unui grajd mărginaş voind a sustrage din acea instituţie viţelul cel mai suculent, dar paza fiind severă, fusese nevoit să se retragă, în vreme ce maţele sale încăpătoare concertau a deznădejde. Cu această deosebită tristeţe adormise el, Lupul, în bârlogul său cel mai tainic însă foamea, cu un spasm rece, îl deşteptă la prima oră şi când deschise dumnealui ochii, ce văzu? Văzu plantat fix la intrarea locuinţei sale ultrasecrete un indicator mare, să-l observi de la o poştă, pe care o frumoasă săgeată albastră cu zorzoane şi briz-brizuri indica ferm o anumită direcţie, iar sub săgeată scria negru pe alb (cu inevitabilele greşeli de ortografie): „În at-entzia Domnilor Lupii! Carrne proaspete de viţ-el L-a discreţie! Nu întâirziaţi!!” Lupul se frecă la ochi, avea motive, iar după ce se frecă, avu bucuria şi certitudinea că nu e vorba de „halucinaţiuni” provocate de inaniţie; indicatorul era real. Inutil să adăugăm că dumnealui Lupul porni imediat în salturi mari pe direcţia săgeţii. După atâta post devenise uşurel ca o dâră de fum, ca un fuior de cenuşă… După ce parcurse tot mai gâfâit o frumoasă distanţă, un alt panou-indicator ce apăru brusc îl pironi. Ce glăsuia acest nou panou? Iată ce: „Grat’iss numai pentru Domnii Lupii Viţ-el! Urm-aţi direcţia indicată!!!” Direcţia de pe noul indicator prezenta o vagă deviere faţă de cea iniţială, dar Lupul porni iarăşi cu nădejde, convins că se află doar la câţiva paşi de râvnita destinaţie. Un al treilea panou-indicator, cu un conţinut aproape identic, îi corectă uşor-uşor direcţia de marş… Până către seară, târându-se greu, Lupul mai trecu prin faţa a nenumărate indicatoare. Toate făgăduiau aceeaşi trufanda, gratis, însă toate corectau uşor-uşor ruta… Buimac, Lupul continuă chinul până ce căzu sleit, năuc, văzând 593

că se află în faţa propriului bârlog, de unde plecase în zori. Un nou panou se afla înfipt acolo. Lupul citi şi reciti: „Tea-m păcălit Rău! Mă, ce T-am mai păcălit!! Hi-hi-hi! Crezi căţ-i merje cu MINE? Acha crez-i? Hi-hi!” Iscălit: „Mama viţe-lului, WAKKA”. doi Trăia odată un potcovar Şi potcovarul ăsta-şi cunoştea meseria lui potcovărească precum nimeni altul. Să nu vă închipuiţi că lipea de copitele cailor sau vacilor niscaiva nichel, argint sau aur, nu, dumnealui folosea metal simplu şi ieftin, dar îl potrivea cu atâta meşteşugită răbdare că, încălţaţi astfel, murgii şi roibii şi caii albi se simţeau mai eleganţi decât fanţii cei mai fanţi, şi alergau atât de uşor! Deci potcovarul nostru avea toate motivele să fie fericit, dar nu era. Nu era şi gata. Chiar, nu era. Potcoavele sale purtau un semn tainic şi semnul acesta putea fi desluşit pe toate drumurile mari şi mici ale ţinutului, încă un motiv să fie fericit, însă el tot nu era, şi într-o zi lăsă foalele, ciocanul, potco varia sa vestită şi plecă în lumea largă să descifreze sensul adevăratei fericiri. Da, porni în lume. Porni în lume, ca un prost ce era. Şi ce făcu el? Căscă ochii şi răsuci întrebări, mirându-i pe unii, plictisindu-i pe alţii. Îi interogă pe oameni dacă ştiu ce e fericirea şi dacă-s fericiţi, dar răspunsuri limpezi nu avu. Chiar, nu prea avu Unul, cică, ar fi fost fericit de i-ar zornăi mai mulţi gologani prin buzunare. Altul, dacă ar avea o ţâdulă de academician în jăb. Altul – dacă ar stăpâni mai multe case, sau un vapor… Ce răspunsuri mai erau şi astea? Evazive, clar. Nu-l mulţumeau, şi nemulţumit rămase, tot colindând pribeag, până ce colilie i se făcu barba. Da, domnilor. Şi iată că ajunse, încetul cu încetul, într-un ţinut despre care începu să-l bântuie ceva ca o amintire, vagă precum ultimul vis al zorilor. 594

I se păreau cunoscute ba un cot de apă, ba un stejar, ba o turlă aurie. Întrebă şi aici: ştiţi ce este fericirea? Şi fu răsplătit cu aceleaşi răspunsuri evazive, nătânge, până ce, într-o zi, unul îi spuse limpede: — Păi, nu. Eu nu sunt fericit. — De ce, omule? — Nu vezi? Îmi lipseşte un picior! — Ε important? — Taie-ţi un picior şi-ai să vezi, îl îndemnă celălalt, care nu părea un nătărău, şi necunoscutul ăsta care nu părea un nătărău adăugă: — Dacă te interesează însă, află că am cunoscut cândva un om fericit! — Chiar? — Chiar, chiar! Vezi linia pădurii? — Cum n-aş vedea-o? — Acolo unde parcă se mai poate deosebi ceva… — Ce anume? — Cum să-ţi zic, ceva ca o fantomă de horn… — O fantomă de…? Eşti în toate minţile? — Sunt! — Da? — Da! Acolo a fost oarecândva o potcovărie. Un potcovar straşnic o stăpânea. — Cât de straşnic? — Cel mai straşnic cu putinţă. Toţi alergau la el. Şi ştii ce semn punea el pe potcoavele sale? — Nu, de unde aş şti? — Aşa e, că nu prea eşti de pe-aici… Pe toate potcoavele cioplea o inimă, o inimă mică, dar îndeajuns de mare ca să poată fi observată pe orice drum. Şi toate drumurile erau presărate cu „semnul” lui… — Şi unde-i potcovarul acela fericit? Unde a plecat? — Unde? Nu se ştie… — Dar de ce a plecat? — Nici asta nu se ştie. Unii au zis că se plângea că e nefericit. — Dar spuneai că era, că trebuia să fie fericit! 595

— Ar fi trebuit, dar poate că nu era. Poate că nu ştia că e fericit. — Dar de ce nu i-a spus-o careva? — Dar cum să spui asemenea lucru, cumetre, cu ce fel de cuvinte? ridică din umeri cel ce nu părea un nătărău, şi se tot duse, şchiopătând.

ULIŢA LUPULUI DINAFARĂ

La ora şase fără nu ştiu câte minute acceleratul, cu ochii cârpiţi de nesomn, trase la linia trei. Din vagon coborî un bărbat scund, cu faţa puternic bronzată. Făcu numai câţiva paşi, cu precauţiune, pe strâmtul peron înţesat şi rămase sprijinit în baston. În mâna stângă avea o mică valiză din piele neagră. Ţinuta sa vestimentară era întru totul corectă, iar cravata, modernă, cu un nod imens, de un gri uşor changeant, asortându-se cu haina şi cămaşa. La degetul mijlociu purta inel cu o piatră de un roşu delirant, în care lumina dimineţii îşi făcea de cap. El părea că aşteaptă. Adânca nemişcare a omului, în forfota aceea mare, atrăgea atenţia. Două vagoane mai încolo, pe acelaşi peron se oprise un ins despre care ai fi fost tentat să crezi că e fratele mai în vârstă al celui ce coborâse din tren. Acest al doilea personaj prinse o clipă de relativă linişte, când nu ţipa nici o locomotivă, nici un vagon nu se rostogolea peste linii, şi fluieră un scurt semnal. Probabil câteva acorduri din Cântecul lui Solveig. Chipul călătorului cu valiză neagră se lumină şi el răspunse imediat cu acelaşi semnal. Doar câteva acorduri. Cei doi se îndreptară fără greş unul către celălalt prin zarva absurdă a gării matinale. Când se găsiră faţă-n faţă, primul, lăsând să cadă valiza, rosti cu glas sugrumat: – Tu eşti, Clemenţiu? — Bine ai venit, Ben! salută celălalt. Îşi strânseră mâinile, întârziind mult asupra momentului, ca şi cum prin acest 596

dintâi contact sperau să se cunoască mai bine chiar din prima clipă. Ben ridică valiza, iar Clemenţiu îl luă de braţ şi-l conduse cu siguranţă până la ieşirea din gară, la staţia de autobuz. Merseră cu acesta câtva timp. Coborând, îşi continuată drumul la braţ pe trotuarele proaspăt stropite, printre oamenii grăbiţi ai dimineţii, printre copacii înmuguriţi în care vrăbiile deja făceau conversaţii. — Ca să fiu sincer, sunt foarte îngrijorat, spuse noul venit pe care-l chema Ben, iar glasul, de emoţie, îi tremura. Îmi dau seama că trebuie să iau totul de la început. — Nu e momentul cel mai simplu al vieţii tale, aprobă Clemenţiu, calm. Tocmai traversau o încrucişare de străzi. Adăugă: – Acum douăzeci de ani mă găseam în aceeaşi situaţie, cu deosebirea că eram singur… La gară nu mă aştepta nimeni. — Unde ne aflăm? întrebă cu acelaşi glas negur Ben. — Unde? Ne aflăm chiar pe Uliţa Lupului Dinăuntru… Iar la capătul ei începe Uliţa Lupului Dinafară… — Ce denumiri! se arătă Ben, foarte mirat. — Ei, ridică din umeri Clemenţiu. Sunt doar străvechile denumiri ale străzilor Clujului, Uliţa Podului, Uliţa Cărbunarilor Dinafară, Uliţa Mănăşturului Dinăuntru, Uliţa Turzii Dinafară, Uliţa Mijlocie Dinăuntru… Planul cetăţii de odinioară era atât de simplu! Vei începe, dragă Ben, prin a te familiariza cu el, vei cunoaşte în amănunt totul, iar apoi, tot în amănunt, oraşul în care vei trăi acum. Glasul lui Clemenţiu sunase voit indiferent. — Are să fie greu, suspină Ben. — N-are să fie uşor, acceptă cel mai vârstnic. Cei doi nevăzători traversau marea piaţă a oraşului. Dintrun turn vechi începură a vui nişte clopote formidabile, iar cântecul lor umplu spaţiul nesfârşit care, pentru imaginaţia celor ce n-au văzut niciodată cu ochii, trebuie că ia uneori contururi deosebit de stranii…

597

COSMOS, IUBIRE, CAFEA…

Calculam pentru a treia oară periheliul cometei Kollo, când sună, pentru a patra oară în acea noapte, telefonul: vocea răguşită a vechiului meu inamic, C. „Ai fost la hanul Azteca?” I-am spus că nu există un asemenea han. Şi chiar dacă există, n-am timp, sunt ocupat să stabilesc ora viitoarei întâlniri a Pământului cu prietenoasa cometă Kollo. El: – Lasă astrele, coboară din cer, du-te la hanul Azteca, să vezi… A doua zi am constatat că prin oraş se vorbeşte numai despre superbul han, despre cafeaua ce se dă acolo şi felul în care este proslăvită, în pictură şi muzică, iubirea, până ce drăgălaşa F., pe care o admir în mare taină, răsărindu-mi în faţă ca o stea, întrebă: „Ai fost la hanul Azteca? Ε undeva, nu ştiu exact unde, pe la marginea oraşului, printre dealuri…” Am plecat împreună în căutarea celebrului han, puţin cocoşaţi de toamnă. Ştiţi cum pică toamna la Cluj dinspre Dealul Feleacului, agresivă, cenuşie şi rea ca o caracatiţă cu lungi tentacole de ceaţă, cu tristeţi dizolvante. De cele mai multe ori vine brusc, dar acum uitasem de toamnă, fermecat de prezenţa drăgălaşei F., şi căutam împreună hanul Azteca. Oraşul rămăsese undeva în spate, sau poate în stânga? sclipiri stinse se adunau deasupra capetelor noastre într-un fel de vertige şi deodată o melodie, răzbi de undeva. Pornirăm în direcţia ei… hanul, desigur, e acolo, era chiar o melodie de dragoste, însă după o scurtă pauză, atât de scurtă că în vremea acelei pauze puteai să-ţi construieşti chiar şi un castel în Spania sau aiurea, melodia veni ca un semnal din cu totul altă direcţie şi, încăpăţânaţi, ne îndreptarăm paşii către chemarea ei. O vagă pădure mişca ramuri curbe în spatele nostru, fără motiv, fără vânt. Tot ce era tulburător şi imprevizibil în sentimentul meu faţă de F. mi se releva dintr-odată în spaţiile când melodia înceta, pentru a reveni din nou şi din nou din altă direcţie. 598

După o clipă de nehotărâre, schimbarăm şi noi direcţia, desigur până la urmă vom ajunge la hanul Azteca. Faptul că periheliul cometei Kollo avea să rămână necalculat mi se părea de importanţă secundară. Ciuleam neîncetat urechea pentru a vedea dincotro ne cheamă, ca o mare taină, melodia, or direcţia, cum am zis, se schimba neîncetat, şi nu vântul era de vină, fiindcă nu bătea vânt. Casele risipite printre dealuri nu-şi aprinseseră încă ferestrele. Desigur, toţi pământenii erau atenţi în clipa aceea şi cu urechile întinse la maximum pentru a nu pierde nimic din sunetele înconjurătoare. În cele din urmă melodia se stinse definitiv. În cele din urmă se auzi iar. Deci, nu definitiv! Eu am zis: – Vine dintr-acolo! Drăgălaşa F. însă pretinse: – Vine din cealaltă parte! Greu de stabilit dreptatea de partea cui era! Totuşi, pentru ca să facem oarecare ordine, fiecare pornirăm să căutăm. În direcţii opuse! Acum, dacă stau să mă gândesc, nu are importanţă pe care din noi îl înşelase busola! Poate că drăgălaşa F. a dat în cele din urmă de han. Sau poate, poate, există două hanuri Azteca! Sau poate că nici unul din noi nu l-a găsit… Sau poate că numai eu… Sau amândoi, fiindcă hanul Azteca nici nu există…

SFÂRŞITUL PUNCTULUI „CARAIMAN-DOI”

Everest: Aici Everest! Içi Everest! Speak Everest! Către toate punctele de supraveghere. Va fi ora cosmică zero: cinci, patru, trei, doi, unu, top! A fost ora cosmică zero. Transmitem pe frecvenţa normală. în acest moment, în jurul Pământului orbitează 30 556 obiecte identificate, provenind din resturile sateliţilor, rachetelor sau navetelor spaţiale, dintre care 9 foarte periculoase, purtând codul X, 76 599

prezentând o periculozitate redusă, codul WW, celelalte fiind doar de un pericol teoretic. în cursul zilei precedente a fost deviat în direcţia Soarelui obiectul foarte periculos X-19 ce ameninţa să se prăbuşească-asupra Australiei. Au fost expediate în spaţiul infinit un număr de 6 obiecte de periculozitate redusă, de asemenea au fost dezintegrate cu torpile Phoenix 55 obiecte prezentând un pericol teoretic. Activitatea continuă! Aşteptăm rapoarte, în ordinea urgenţelor. Aici Everest! (Bătăi îndepărtate? calme, de orologiu.) Prin urmare – nici o urgenţă. Aşteptăm rapoarte în ordinea stabilită. Aici Everest – recepţie. Caraiman-doi: Aici punctul de supraveghere Caraiman-doi. Içi le point de surveillance Carayman-deux. Transmite Jean. Nimic deosebit pe raza sectorului nostru. În ziua precedentă, vecinii de la Caraiman-iinu au identificat trecerea obiectului foarte periculos, treapta neexplodată a rachetei Saturn-11, codificat obiectul X-7. Punctul nostru a notat zborul a 75 de obiecte de o periculozitate teoretică, printre care şi o venerabilă relicvă, restul lui Apollo-30. Terminat! Everest: Mulţumesc, Caraiman-doi. Rămăşiţele lui Apollo30 vor fi dezintegrate azi. Obiectul foarte periculos X-7 se află permanent sub control şi se fac pregătiri pentru a ne scăpa de el. De mâine, echipa voastră intră în concediu. Ai cuvântul, Mont-Blanc-cinci. Recepţie. Jean (schimbând frecvenţa): Caraiman-doi către Caraimanunu! Recepţie. Caraiman-unu: Te aud Jean! Aici e Victor. Noutăţi? Jean: Nimic! Rutină! Pace montană. Aud cum şoptesc zăpezile. Ceilalţi încă mai dorm… Victor: Toţi dorm! Îmi beau singur cafeaua… Nimic nou pe cer… John: Hello, Victor! La Caraiman-doi nu mai doarme toată lumea! Bună dimineaţa, Jean, iar ţie, Victor, îţi întind mâna peste spaţiu, fiindcă mâine plecăm la odihnă. Ce auzeam despre cafea? Ion: La Caraiman-doi nu mai doarme nimeni! Salutare tuturor, celor de aici, şi celor de dincolo! Iată şi cafeaua, iar pentru tine, John, fireşte, ceai! 600

Victor: Nici nu mă mir că la ora asta sunteţi toţi trei în picioare? Vă şi faceţi bagajele! Ion: Te cred! O întindem care încotro. Era şi timpul! Ne schimbă „echipa sălbatică” a lui… (E întrerupt; o lovitură de gong de avertizare.) Everest: Aici Everest! Speak Everest! ALARMĂ GLOBALĂ!! ALARMĂ GLOBALĂ!! În zona Bermudelor s-au ciocnit două mici obiecte de periculozitate teoretică. Urmarea neprevăzută a incidentului e devierea de pe orbita stabilită a obiectului foarte periculos X-7. Obiectul X-7 ne-a scăpat deocamdată de sub control. ALARMĂ GLOBALĂ! Punctele terestre trec la supraveghere în toate dimensiunile! Aşteptăm rapoarte! Recepţie! John: Acest mic eveniment nu mă poate împiedeca să-mi termin ceaiul. Ion: Legendarul calm britanic… Hai să ne ocupăm de X-7! Jean: Dacă nu va fi prins încă azi, s-a dus dracului concediul! Everest: Aici Everest! Atenţiune! Punctul de supraveghere Azore a semnalat trecerea obiectului foarte periculos X-7. O torpilă Phoenix trimisă în întâmpinarea sa a greşit cu puţin ţinta, din cauza că X-7, modificându-şi cursul, şi-a schimbat şi înălţimea. Înălţimea descreşte! Alarmă de urgenţă în nordul Africii! Alarmă excepţională – Europa! Obiectul X-7 se îndreaptă către Europa! Ion: Vine către noi… Jean: Nu mai glumi, te rog! John: Nici măcar nu glumeşte! Jean: Ştiu! Eu glumeam că ar glumi! Everest: Atenţiune! Aici Everest! Punctul Pirinei-unu semnalează trecerea obiectului foarte periculos X-7 la ora cosmică 0,59,17, direcţia Nord-Est-Est, cu oscilaţii, altitudinea mereu în descreştere. Toate punctele de supraveghere vor pregăti torpilele de intercepţie solare! Ion: Radarul? Jean: Am primele date! Ion: Cele trei ordinatoare? John: Îşi fac datoria. Am parametrii. 601

Mont-Blanc-5: Aici Mont-Blanc-5! Către Everest, către toate punctele! Everest: Te ascultăm, Mont-Blanc-5. Recepţie. Mont-Blanc-5: X-7 deasupra noastră. Altitudinea 300/km, în scădere. Direcţia Q-77, constantă. Viteza cosmică 0,54, în scădere. Everest: Conform legii, aveţi dreptul de a trimite o torpilă magnetică solară. Mont-Blanc-5: Conform legii, ultima decizie ne revine! Propunerea se respinge. Altitudinea prea mică în caz de explozie, va pieri Geneva. Terminat. Ion: John! Ordinatoarele? John: Aceleaşi elemente. Nimic alarmant. Vine exact pe noi. Ion: Radarul? Jean: La même chose, ton jours… Ion: Cât de punctual va fi X-7? John: Ca un ambasador britanic Şase minute şi ceva… Ion: Mai precis? John: Şase minute, 15 secunde. Avem timp din belşug. Everest: Everest către Caraiman-unu. Conform legii, aveţi dreptul de a-l întâmpina cu o torpilă magnetică solară. Caraiman-unu: Caraiman-unu, către Everest, operatorul Victor. Conform legii, ultima decizie ne revine. Propunerea se respinge. În caz de impact, ar fi afectată zona Sibiu, Horezu, Curtea de Argeş. Terminat! Everest: Everest către Caraiman-doi. Aveţi alternativa de a distruge obiectul foarte periculos X-7 cu o rachetă în dublu focos nuclear! Caraiman-doi: Caraiman-doi, către Everest, operatorul Ion. Propunerea se respinge! Ar pieri Braşovul, Sinaia, Făgăraşul. Terminat! Caraiman-unu: Caraiman-unu către Caraiman-doi, aici Victor. Vom atrage obiectul X-7 asupra noastră. Ion: Caraiman-doi către Caraiman-unu. Mulţumim! Propunerea se respinge! Conform legii, orice obiect zburător în cădere aparţine punctului de supraveghere ce controlează zona! X-7 ne aparţine! L-am şi luat în primire. Ε al nostru. Nu ne poate scăpa! Terminat. 602

Everest: Everest către Caraiman-doi! Impact inevitabil! X-7 cade pe teritoriul vostru întrucât aţi respins propunerea de al distruge în spaţiu, CONFORM LEGII, ORDIN: Atrageţi obiectul X-7 exact asupra punctului Caraiman-doi! John: Se vede şi cu ochiul liber. Vine! Ion: Caraiman-doi către Everest. Cunoaştem legea. Nu părăsim posturile! L-am prins pe X-7. Va cădea pe noi. Nu vor fi victime. Terminat. Jean: În afară de noi trei… Iată-l pe ecranul radar. Se apropie! Ion: Caraiman-doi către Everest. Transmitem până îa ultima secundă. Îl vedem. Culoarea… Jean: A norilor cirus, în amurg… Ion: Unghiul de cădere… Jean: Al delfinului când se înalţă peste valuri… Ion: Şi e frumos ca macul sălbatic, primăvara… Atenţiune, Everest! Începem numărătoarea inversă. Zece! Jean: Dix! John: Ten! Ion: Nouă! Jean: Neuf! John: Nine! Ion: Opt! Jean: Huit! John: Eight! Ion: Şapte! Jean: Sept! John: Seven! Ion: Şase! Jean: Six! John: Six! Ion: Cinci! Jean: Cinq! John: Five! Ion: Patru! Jean: Quatre! John: Four! Ion: Trei! 603

Jean: Trois! John: Three! Ion: Doi! Jean: Deux! John: Two! Ion: Unu!!! Jean: Un!!! John: One!!! Ion: ZE…! (Bătăi de gong rare, solemne, universale.) Everest: Speak Everest! Içi Everest! Aici Everest! Către toate punctele de supraveghere din lume! Către toate punctele de supraveghere din lume! Atenţiune, atenţiune, atenţiune! Aici Everest! Colegii noştri de la Caraiman-doi, la datorie până în ultima clipă, AU PLECAT! Colegii noştri de la Caraiman-doi, Ion, Jean şi John, AU PLECAT! Drapelul universal în bernă. Activitatea continuă!

CÂINELE DE SERVICIU

unu Acolo unde Marele Fluviu se vărsa în Ocean, aveau întâlnire la ora unu. Hotărâseră, el, Paul, şi ea, Simina, că miezul nopţii ar fi banal! Ora 12 e a piraţilor, a bandiţilor, a îndrăgostiţilor, a stafiilor… Aceeaşi brânză… Miezul nopţii nu le convenea… Cu totul altceva: ora unu. Marele Fluviu se vărsa în larguri într-o solemnă linişte tumultoasă. O solemnă linişte tumultoasă ce ar fi dat de gândit oricui în afară de cei care nu aveau obiceiul de a gândi… Ca de obicei, Simina îl aştepta: venea totdeauna vreo câteva minute mai devreme. Paul întârzia totdeauna câteva 604

minute. Nu conveniseră asupra acestor mici amănunte. Obiceiurile se nasc de la sine, a zis cineva. Conform obiceiului, Paul se aşeză lângă Simina, fără să o salute. Şedeau amândoi pe un lemn foarte vechi, poate catargul unei corăbii de multă vreme decedate, catarg ce ducea mesajul acelei corăbii… către cine? Mesajul venea din trecut sau… din viitor? — Un astfel de lemn putred ar trebui să emită o lumină, rupse Paul tăcerea. Aşa scrie în vechile cărţi. — În vechile cărţi întâlneşti tot felul de tâmpenii, ripostă Simina cu glas aspru, contrastând definitiv cu fiinţa ei delicată, — Ε o chestie simplă de fosforescenţă, reluă Paul. Un lemn putred şi mort trebuie să lumineze. — Nu e mort, nu e putred, răspunse Simina, cu aceeaşi voce dură. Îi simt inima bătând! — Şi cum o simţi, Simina? Cu partea sensibilă a posteriorului tău? Simina parcă nici nu-l auzi. Ei doi se aflau deasupra oceanului la nivelul Marelui Fluviu, deasupra lor se afla luna, iar şi mai sus nenumărate constelaţii, mai mult sau mai puţin cunoscute. Şi deodată, între ei, între Marele Fluviu şi Ocean, Lună şi constelaţii se ivi o altă fiinţă. Un câine. Un simplu câine. Poate nu chiar atât de simplu… Câinele se aşeză la mică distanţă de ei şi-i examină. Deşi simplu câine, avea statura unui mâncător de lupi. Părea să fie de culoarea şocolatei. Ochii mari, foarte depărtaţi unul de celălalt, oglindeau toate luminile nopţii. Un câine cu labe vânjoase, piept musculos şi dur ca prova unei nave din flota reginei Hatsepsut din Punt, ţara aia misterioasă, odinioară în Africa, probabil. Câinele avea pe trupul său maroniu-cafeniu şi câteva pete albe, câteva pete întunecate, dovadă, poate, că era de o rasă deosebită sau dimpotrivă, o corcitură deosebită. Oricum, părea blând şi cuminte. — Ε câinele tău? întrebă Paul — Nu cred, răspunse cu ezitare Simina. Ε un câine… 605

— A, da, aprobă Paul. Ε „câinele de serviciu”. Simina îl privi o clipă şi-şi zise că Paul se dă mare, făcând pe atotştiutorul şi pe nepăsătorul. Femeile, chiar şi cele de numai şaptesprezece ani, îşi închipuie că pot descifra nuanţele. Oare şi băieţii de şaptesprezece ani cunosc „arta” de a descifra nuanţele? — Şi cum de a apărut aici? întrebă Paul — N-am idee. Poate m-a urmărit… — În acest caz, e sigur „câinele de serviciu”, conchise Paul, continuând să examineze patrupedul… În ochii acestuia fugeau profiluri şi lumini. Paul se obişnuise de mult timp – în sfârşit, nu chiar de foarte mult timp – să vadă luna, constelaţiile, reflectate din Marele Fluviu, din Ocean, din ochii Siminei. Dar din ochii unui câine?! Dar probabil era un câine inteligent. „Câinele de serviciu”! — Ai căutat? întrebă Simina. — Da! răspunse el, plictisit. Am tot căutat. În poduri, în pivniţe, prin ruinele vechilor case părăsite… — Şi? Nimic? — Nimic, nimic, nimic! Şi te rog, Simina, nu mă mai pisa! — Nu te mai pisez Paul! Ai adus sandvişul? — Bineînţeles! Paul scoase de prin buzunare un pacheţel. — De câte ori ţi-am spus că mâncarea nu se înveleşte în hârtie de ziar?! — Dă-mi pace, Simina! se răsti Paul încă nu-mi eşti nevastă! şi împărţi sandvişul în două. — Împarte-l în trei, îl corectă Simina. „Câinele de serviciu” o fi şi el flămând! Mârâind, Paul se execută, întrebându-se dacă visează, dacă e în transă sau în ce drakku. Apoi aruncă mica porţie în direcţia „câinelui de serviciu”. Acesta nu clinti, deşi fără îndoială îi era foame Simina îl privi cu dojană pe Paul, se ridică, apucă de Jos bucăţica şi i-o întinse câinelui. — „Câine de serviciu”! Iată raţia ta. Din mâna fetei, câinele se servi, cu delicateţe. Apoi Simina îl admonestă pe Paul: — Unui câine deştept nu-i arunci mâncarea, ci i-o oferi! 606

— Da, face şi fasoane! mormăi Paul. Fii mulţumită că nu ţi-a hălpăit şi mâna! Deci, vă cunoaşteţi! — Abia acum înţelegi, minte întunecată! reveni Simina la glasul ei aspru. Poţi să-ţi închipui orice, chiar şi, că ne cunoaştem de pe vremea când presupusele maimuţe s-au despărţit: o parte au devenit câini, iar cealaltă parte, mai puţin importantă, s-au prefăcut în oameni… Să presupunem că aşa e, deşi… Simina înghiţi ultima bucăţică din treimea ei de sandviş Ai căutat chiar peste tot? — N-am căutat în adâncul Oceanului. N-am căutat în Centrul Pământului. N-am căutat în peşterile necunoscute! — Şi de ce o spui cu atâta răutate? — Nici un fel de răutate! Continuăm cercetările! — Continuăm, sigur! — Ridică-te! ordonă Paul. Întoarce-te cu spatele către Steaua Polară. Închide ochii! — I-am închis, Paul. Şi nu te mai răsti la mine! Încă nu-ţi sunt soţie! — Fă o sută de paşi drept înainte, cu ochii închişi! Unu… doi… trei… patru… Simina înainta lejer, suplă, fără a se poticni de nimic, deşi avea ochii închişi, cu pletele lungi încolăcindu-i-se în jurul gâtului. În ochi, sub pleoape, stăruiau luminile, cele de pe cer şi cele reflectate de Marele Fluviu şi de Ocean. Simina parcă nici nu mai auzea paşii lui Paul, în urma ei, şi glasul luL Poate avea momentele ei de „indisciplină”. În pletele ei luna se reflecta triplu… Deodată Simina se trezi ca dintr-un vis. Făcuse automat o sută de paşi şi se opri. Acum auzi iarăşi vocea lui Paul. — Cum a fost data trecută? întrebă el. — Tu trebuie să-ţi aminteşti! Tu eşti bărbatul! Tu faci schemele, hărţile, tu descurci şi încurci totul, şi tot tu le complici pe toate! — Nu mai vorbi atâta, Simina! Steaua Polară era exact în spatele tău, în schimb, coada mică a Carului Mare venea mai către stânga. — Şi ce s-a mişcat? Steaua Polară sau Carul Mare? — Noi ne-am mişcat, Simina! 607

Chit că avea sau nu dreptate, Paul rostise foarte grav cuvintele. Simina deschise ochii şi-l examină. — Nu deschide ochii! Închide-i imediat! Ea îl ascultă. Era impresionată când lui Paul îi reuşea tonul acela bărbătesc, autoritar, de comandant. Atunci Simina se simţea un pic pierdută. Atunci poate că-l iubea. Întrebă: — Ce face „câinele de serviciu”? — Ε alături de mine. Aşteaptă parcă şi el. Întoarce-te cu treizeci de grade spre dreapta. Porneşte! După treizeci şi doi de paşi, Paul o opri. — Stai! Poţi să deschizi ochii. Acesta e locul? — Nu-l recunosc, răspunse ea, dezamăgită. S-ar putea… — Ascunde-te sub castani. Eu am plecat. Paul rezistă tentaţiei de a escalada zidul: fereastra deschisă părea atât de îmbietoare! Dar bănuia că acolo dorm un unchi, o mătuşă, o nepoată, o pisică sau o pisică şi un căţel. Căţelul ar fi declanşat o larmă invers proporţională cu gabaritul său. Paul gândi vag: „câinele se serviciu” n-ar fi făcut niciodată gălăgie fără sens. „Câinele de serviciu” o însoţi pe Simina până sub castani. Nimeni nu-i dăduse acest ordin, dar se pare că el ştia multe, poate chiar prea multe… În cele din urmă, tânărul sări gardul ca pe un nimic, ocoli cu precauţiune un anumit coteţ unde vieţuiau în pace – deocamdată – aproape patru gâşte. Se temea că vor stârni larmă, ca la Cartagina, Londra, Roma, sau mai ştie sfântul unde. Ocoli un hârdău în care se îmbăiau odinioară porcii, ori acum nu mai existau porci. Dar gâşte – mai existau. Străbătu o livadă. Cireşii şi vişinii îşi scuturaseră de mult timp petalele, dar în văzduh, mai ales în nopţile cu lună, stăruia parfumul etern de flori şi petale. Dar de ce anume în nopţile cu lună? Oare luna trimitea parfumul, nu aceşti pomi? Paul se gândi – vai, păcătosul de el! – că acest parfum e geamăn cu cel al obrajilor Siminei, dar alungă la repezeală aceste închipuiri. Acum el căuta! Paul urcă o scăriţă ce ducea în pod. Se sperie de moarte când un motan alb, prelung ca un fuior, poate o stafie de motan, îi tăie calea. Paul aprinse o brichetă şi de la ea o lumânare ce o purta-n buzunar. Ce ar fi 608

spus pompierii! Se izbi cu fruntea de o bârnă. Scormoni fiece colţişor, deschise un cufăr vechiu de o mie de ani, cufăr ce promitea, dar nu era nimic nici acolo. O uşiţă cu grilaj îi atrase atenţia. Înconjurat de spaime, de tenebre, de umbre mişcătoare, Paul se simţi brusc fericit. Uşiţa, uşoară, se ridică parcă singură. Paul înregistră oftatul ei… Peste vreo câteva minute, Paul apăru în umbra castanilor de pe bulevard. „Câinele de serviciu” ieşi în calea lui. „E aici, am păzit-o”, zise „câinele de serviciu”. — Ai găsit? Spune-mi că ai găsit! imploră Simina. — Nu, n-am găsit, răspunse Paul. — Şi ce aduci în pachetul acela? — N-ai să ghiceşti niciodată, îi zâmbi Paul. Prăjitură. Am furat-o din cămara familiei. Ştrudel cu vişine în aluat franţuzesc… sau poate elveţian. — Mă păcăleşti, spuse Simina Ai găsit! — Nu. Ε doar un biet şi gustos ştrudel cu vişine. Dar ceea ce căutăm n-am găsit, din păcate. — Hoţule! Furi aşa, din cămările oamenilor! — Şi până acum am furat! Altfel, ce mâncam? Iar Simina puse o întrebare şi uluitoare, şi inutilă: — Crezi că acestui „câine de serviciu” îi place ştrudelul cu vişine? Paul răspunse complet anapoda: — Carul Mare îşi schimbă mereu poziţia. Steaua Polară, niciodată. — Dar noi, de fapt, după ce ne ghidăm? întrebă fata. — Vom încerca pe rând toate constelaţiile, răspunse Paul, şi iarăşi o impresionă cu vocea lui matură. Cine e Paul? se întrebă Simina. Cine e „câinele de serviciu”? Dar eu – eu cine sunt? Apoi îl privi pe Paul şi vocea ei se aspri: — De ce amesteci Steaua Polară cu Vega, cu Scorpionul, cu Săgetătorul, cu celelalte constelaţii? Mie de ce nu-mi spui totul? Paul nu explică nimic. Şi acum ce facem? — Ne întoarcem la locul nostru şi împărţim ştrudelul. Locul lor era la ţărmul Oceanului, acolo unde Marele Fluviu se pierdea în larguri. Paul întinse o hârtie pergamentoasă, unsuroasă un pic – şi pe asta o furase din cămară 609

– şi pe ea aşeză ştrudelul. Îl tăie în trei bucăţi egale cu briceagul. În luminile nopţii, ştrudelul părea un şarpe cu clopoţei, deşi nu era decât un biet ştrudel. Briceagul lui Paul era o sculă specială, apăsai pe un buton şi ţâşnea o lamă subţire, tăioasă. — Cuţit de asasin, zise Simina. Şi adăugă: Mi-e inima cât un purice la gândul că prietenului nostru, „câinele de serviciu”, nu-i plac dulciurile! Dar „câinele de serviciu” nu făcu mofturi, deşi clar că ar fi preferat o fleică. Îşi termină porţia şi rămase în picioare. — Mai vrea, spuse Simina, dar „câinele de serviciu” îşi legănă coada scurtă, cam tuflită, şi le întoarse spatele. — Prost crescut, comentă Paul. Ar fi putut să ne mulţumească. — În ce limbă? întrebă Simina. Paul privea largul Oceanului. Carul Mare e acolo, schimbă fata subiectul. Steaua Polară iat-o, Carul Mic abia se distinge, de mic ce e, Crucea Sudului e acolo… — Aceea e Lebăda, o corectă Paul. Mereu faci confuzii. Nici nu mă mir că… — Foarte bine, toate sunt în preajma noastră, sub noi, deasupra sau paralel cu noi. Dar unde sunt munţii? — Tu n-ai văzut munţi, Simina? Întrebarea lui putea să trădeze două amănunte: sau că Paul şi Simina se cunoşteau de foarte puţin timp sau că, dimpotrivă, se cunoşteau dintotdeauna… — Am văzut munţi, Paul. Şi poate tocmai de-aia am îndoieli că există munţi… În noaptea următoare se întâlniră iar, Simina veni la unu fix, Paul câteva minute mai târziu, ca de obicei. Ca de obicei, nu se salutară. Ca de obicei, se instalară pe lemnul acela foarte vechi, poate cândva catarg de corabie, care ar fi trebuit să lumineze, de putred ce era, şi totuşi refuza să lumineze. Paul nu se grăbi să scoată din buzunar sandvişul. Aştepta. „Câinele de serviciu” apăru, se aşeză lângă ei şi-i privi. Îi examină meditativ, melancolic. Abia atunci Paul scoase sandvişul. „Iarăşi împachetat în ziar!”, protestă Simina. Paul nu-şi ceru scuze, ci-l împărţi în trei şi gustară fiecare o 610

bucăţică şi-n noaptea aceea lăsară în pace Steaua Polară, orientându-se după Pegas. După o sută de paşi făcuţi cu ochii închişi şi alţii pe direcţie schimbată, Simina, mereu cu ochii închişi, se izbi cu nasul într-un copac. — De ce nu eşti atent, Paul?! — Eram atent la „câinele de serviciu”. Are un comportament ciudat. — Iar dacă mâine nasul meu va căpăta un aspect foarte ciudat, nu-ţi pasă? În noaptea aceea Paul escaladă iarăşi nişte garduri, se strecură, se pitulă, deveni chiar invizibil când a fost nevoie. Reveni cu un pachet mare. Spuse că „n-a găsit” în pachet aducea o pâine albă, de casă, şuncă, jumări… — Mă minţi? — Cred că n-am să te mint niciodată, Simina! — Prin urmare, îl mustră fata, sub pretextul că noi căutăm ceva, am devenit nişte jefuitori sadea! — Nu mă pot întoarce cu mâna goală, Simina, zise Paul şi glasul său sună convingător, matur. Iar „câinele de serviciu” aşteaptă şi el o răsplată — Dar noi ce folos tragem de pe urma „câinelui de serviciu”? — Mă miră întrebarea ta, Simina! „Câinele de serviciu” e drăguţ, deşi e mare şi lacom… şi… cred că ne este necesar Vocea lui Paul se schimbase. Glasul său nu mai suna bărbăteşte, ci sfios. Siminei i se muie sufletul. Paul avea mai multe voci? Dacă da, va trebui să le iubească pe toate. Gândi: Am să-l iubesc toată viaţa. Se descotorosi de acest gând. O împiedica să se concentreze, şi pe deasupra avusese o rudă habotnică, mătuşă, sau cum i-o fi zicând, care încercase, zadarnic probabil, să-i insufle o neîncredere totală faţă de bărbaţi. „Bărbaţii trebuie detestaţi”, suna principiul favorit al habotnicei. „Ei sunt simple instrumente”. Simina îl privi pe Paul „Instrumentul meu drag”, gândi. În următoarele nopţi, mereu însoţiţi de „câinele de serviciu”, se călăuziră după alte constelaţii, unele total necunoscute… 611

Paul escalada garduri, umbla pe acoperişuri printre hornuri şi pisici, cu abilitatea unui profesionist, totuşi mereu se întorcea cu o pradă, niciodată cu aceea pe care o căutau, ca printr-un blestem, al zădărniciei, al insistenţei… Dar ce pradă căutau?… Prin ziua a şaptea sau a noua, Paul zăbovi mai mult într-o casă cu două caturi. De data asta luaseră un punct de reper cu totul necunoscut. Paul reveni, aducând iarăşi ceva voluminos şi greu. — Ai stat mult, constată Simina. Ai găsit, deci. — Hm! se mulţumi să răspundă Paul. — Paul! Trezeşte-te! Ai găsit? — Hm! — Cred că ai înnebunit, Paul! — Cred că am înnebunit, Simina! — Ce ai adus acolo? — O oală cu sarmale, Simina… — O, doamne! O oală cu sarmale! — Da, sarmale, Simina. Cred că şi „câinelui de serviciu” îi plac sarmalele… Prin întunericul fosforescent, Simina îl scrută pe Paul al ei. Se aflau iar pe ţărmul Oceanului, acolo unde Marele Fluviu se pierdea în larguri: tumultuos dar solemn. Şedeau iarăşi pe fostul catarg al unei corăbii scufundate de mii de ani. — Paul! Ai întârziat în casa aia mai mult ca de obicei! — Hm! — Alt cuvânt nu mai ştii? — S-a întâmplat ceva, Simina. — Ai găsit? — De fapt, nu-mi dau seama… Am sărit nu ştiu câte garduri, am intrat ca de obicei prin spate, am străbătut un coridor lung şi întunecos, apoi m-am pomenit într-un salon, străjuit de candelabre… — Scuteşte-mă de candelabre! Ce ai găsit? — Candelabrele erau din cristal veritabil, fiindcă, deşi noapte, emanau o lumină bizară. — Scuteşte-mă de lumina ta bizară! Ce ai găsit? — Am trecut în altă cameră. Deodată, ceva alb, prelung, a şerpuit prin faţa mea… 612

— O stafie? — Nu. O pisică albă, dar nu aia din pod. Alta. Deşi poate că era aceeaşi… În cameră cineva dormea adânc, într-un pat alb. M-am apropiat în vârful picioarelor şi am văzut că fiinţa din pat eşti chiar tu. — Fata din pat eram eu? — De unde ştii că era o fată? — Păi dacă eram eu?! — Deci, recunoşti! Avea întru totul trăsăturile tale, iar când a deschis ochii şi m-a văzut, a şoptit: „Paul!”. Era vocea ta! Continuau să stea pe acelaşi lemn alb şi putred, mesaj al unui mare naufragiu şi care ar fi trebuit să fie fosforescent, dar nu era. Simina rămase multă vreme tăcută. Privirile ei răscoleau înălţimile Oceanului şi adâncimile cerului. — Bine, ai intrat în camera în care zici că dormeam eu. Şi asta a fost totul, Paul? — Nu. N-a fost totul, Simina! Glasul ei deveni brusc aspru. — Ce mai aştepţi? Împarte sarmalele! Paul instală porţia „câinelui de serviciu” chiar sub botul acestuia. De data asta, „câinele de serviciu” nu se atinse de mâncare. Îi privea lung pe cei doi. Parcă presimţea că plimbările lor nocturne vor lua sfârşit. Sau era numai o impresie? — Nu-i plac sarmalele, spuse Simina. Altceva mai bun n-ai găsit? — Te-am găsit pe tine… — Ε numai o impresie, Paul… Simina ridică ochii din Ocean şi scrută înălţimile înstelate. Pe nepregătite, Paul o întrebă: — Orion? Ea se înfioră, gândi puţin, apoi zise: — Da. Cum ai dedus? Paul nu explică. — Dar tu? întrebă Simina. Nu-mi răspunde! Lasă-mă să deduc şi eu. Antares? 613

— Ai ghicit, Simina. Cum? — N-am ghicit. Am intuit şi eu. — Pe ce bază? — Ε o coincidenţă contrarie! — Nu există coincidenţe, şi, mai ales, nu există coincidenţe contrarii în Univers! Simina nu-i răspunse. Prea vorbise răspicat şi bărbăteşte. „Câinele de serviciu” se îndepărtă. — Ne părăseşte! suspină Simina. Dar se înşela. La o anumită distanţă, „câinele de serviciu” se opri, se aşeză pe labele din spate, privi înapoi, lătra scurt, ca un semnal Morse. Cei doi nu mişcau. „Câinele de serviciu” lătră iarăşi, ca un semnal. — Ne cheamă! Ne cheamă! se înfrigură Simina. — Atunci să-l urmăm, decise Paul. Poate că el ştie mai mult decât noi… „Câinele de serviciu” o zbughi vesel înainte, iar Paul şi Simina se ţineau de el. — Dar cum, Paul, făcu Simina. Ε şi el…? — Nu, Simina. „Câinele de serviciu” e doar un localnic… — Aşa crezi? Paul nu răspunse. Şi ce ne-aşteaptă de-acum înainte? — O nouă lungă şi neobosită căutare. Trebuie să găsim! — Dar dacă găsim, vii cu mine, la mine? — Nu, răspunse Paul. Dar tu vii cu mine, la mine? — Nu, răspunse Simina. — Şi cum ai să poţi trăi fără mine? — Am să văd, răspunse Simina. Dar, mai întâi, trebuie să găsim! Paul nu zise nimic. Ştia, sau presimţea, că o femeie trebuie să aibă ultimul cuvânt. „Câinele de serviciu” lătră iarăşi către ei să se grăbească… doi După chinuitoare căutări, luni sau ani, mai curând aţii, mulţi, Paul şi Simina găsiră ce căutau. Se reîntâlniră pe 614

ţărmul Oceanului, acolo unde Marele Fluviu se pierdea în larguri, aproape destrămându-se. Pe acelaşi lemn, foarte vechi, rămăşiţă a unui catarg de pe vremuri, mesaj din trecut… sau din viitor?, acolo se reîntâlniră ei doi. Paul nu mai scoase obişnuitul sandviş, nu mai aveau nevoie de el, acum totul se schimbase… — Pleci în noaptea asta? întrebă Paul. — Doar ştii prea bine! — Ai obligaţii faţă Orion? — Doar ştii prea bine… Lipsea „câinele de serviciu”. Oare pe unde hoinărea? Sau poate ghicise că aceşti străini pleacă şi nu mai au nevoie de el… — Şi tu pleci în noaptea asta, Paul? — Doar ştii prea bine, Simina. — Ai obligaţii faţă de Antares? — Doar ştii prea bine… — Atunci, să n-o mai lungim, zise Simina. Aici, pe Pământ, am devenit prea oameni… Cu cât o lungim mai mult, cu atât devine mai chinuitor. Adio, Paul! — Adio, Simina! — Pentru totdeauna? — Pentru tot… Dar, în fond, cine ştie! Spaţiul e de fapt atât de îngust! Se depărtară în direcţii opuse, fiecare către locul său de desprindere. Simina ajunse. Urmărea cadranul fosforescent al ceasornicului. Mai avea timp. Şi deodată… inevitabilul! Apăru „câinele de serviciu”. O prinse cu dinţii de rochie şi o târî pe ţărmul Oceanului. Acolo, pe vechiul catarg, aştepta Paul. — Ce faci aici? — M-a adus aproape cu forţa „câinele de serviciu”. — Şi pe mine, făcu Paul. Ciudat, nu? — Foarte ciudat! Oare ce urmăreşte? „Câinele de serviciu” stătea în faţa lor, în ochii lui se oglindeau toate luminile nopţii şi profilurile celor doi „străini”. 615

Pe neaşteptate, Paul luă o decizie: — Simina, orice s-ar întâmpla, eu vin cu tine pe Orion! Şi îşi strecură fruntea la subsuoara ei parfumată. — Nu, Paul, zise ea, vin eu cu tine pe Antares! — Dar nu te temi? — Mă tem! Groaznic mă tem! Dar de când mă aflu aici, am aflat de la pământeni că femeia îşi urmează bărbatul. Din noaptea aceea, eu sunt femeia ta. Fie ce va fi! Mergem împreună pe Antares! Apoi în ochii „câinelui de serviciu” avu loc o transfor mare, o transfigurare, o fugă de imagini. Profilurile începură să se şteargă. Să se suprapună. Totul era înăbuşit de melancolia marilor despărţiri, dar oare „câinele de serviciu” cunoştea sensul melancoliei? Totul se pierdu undeva departe, departe, rămânând totuşi foarte aproape, chiar lângă el. Chiar lângă el se afla rămăşiţa unui vechi catarg, amintire din trecut, ameninţare din viitor? Ieşind din strania hipnoză, „câinele de serviciu” măsură întinderea Oceanului, apoi ochii i se ridicară, încet, încet. Şi astfel, în noaptea aceea, el scrută înălţimile ameninţătoare. Dar prin ce erau ameninţătoare? „Câinele de serviciu” simţi că i se face foame. Da! La ora asta, el cina împreună cu Paul şi Simina. Şi văzu pe catargul cel vechi două bucăţi de pâine, iar între ele o halcă de carne. Le înghiţi pe loc. Şi privi în sus, în jos, căutându-i pe cei doi. Dar cei doi plecaseră, şi plecaseră împreună, şi asta datorită lui, el, „câinele de serviciu”, înţelegea asta, dar nu tocmai… Ce era de înţeles, şi ce nu? Cine va avea răbdarea să citească aceste cuvinte, să nu se întristeze. Îl rog, asemeni autorului unei minunate cărţi, intitulată Micul Prinţ. Dacă, cititorule-călătorule, vei ajunge pe ţărmul Oceanului, şi-ai să vezi rămăşiţele unui vechi catarg, iar pe lem616

nul acela, care ar trebui să fie fosforescent, două profiluri aproape ireale ale unei fete şi unui băiat, dă urgent de ştire! Te rog! Nu e timp de pierdut! Adresa e simplă: Pentru „Câinele de serviciu”. Atât numai. Fii pe pace, plicul va ajunge!

617

DEODATĂ, INEVITABILUL…

618

PANTOFII TENORULUI

Dacă n-ar fi fost vântul, pata de lumină de pe covor ar fi semănat cu un motan galben sau cu un chihlimbar. Depinde. Covorul fusese aşezat pe diagonala camerei, însă nu perfect simetric. Nu era nimic simetric de semnalat în acea încăpere… Camera se afla undeva în pieptul acelei înfiorătoare clădiri. Am uitat să precizez, Cezar, culoarea covorului: roşie. Datorită vântului, copacul subţiratec din faţa ferestrei continua să gesticuleze cu vârfurile degetelor, proiectând un dana de umbre în interiorul camerei. Soarele apunea. Ştiu, ai să-mi obiectezi, Cezar, că, fiind sprijinit de orizont, soarelui i ar fi fost cam peste mână să puncteze duşumeaua unei odăi oarecare; la care am să-ţi răspund că motanul galben, sau chihlimbarul; din centrul covorului roşu se reflecta dintr-o oglindă oblică, ovaloidă (imita forme femeieşti, oglinda), a cărei simplă prezenţă nu era justificată prin nimic acolo, poate doar prin fosta prezenţă a fetei. După ce aproape totul fu spus şi făcut, Adrian Mocanu aprinse una din ţigaretele sale şi privi în linişte cum lucrează echipa. Echipa lucra bine. Tot din pricina vântului, care năvălea din când în când nepoftit pe fereastră şi răscolea impudic, în adâncime, camera, coafura fetei avea să fie diferită, de la o fotografie la alta. Fotografiile luate de echipă. Părul fetei, lung, galben luminos, cu firul cât se poate de fin, continua să trăiască. După ce se mai scurse un interval, echipa îşi cam termină lucrul. Din cauză că echipa obosise, şi Adrian Mocanu se simţi obosit, cu toate că nu făcuse mai nimic, se mulţumise mai mult să privească, având „ştiinţifica” presimţire că toate aceste scheme, măsurători, poze, amprente, şi altele, culese te miri de unde, nu vor servi cine ştie cât. În această situaţie, încălcând unele prevederi, permise ca fata să fie luată, ceea 619

ce se şi petrecu. Oamenii se mişcau fără grabă, fără tristeţe. Meseria. Uşa camerei nu fu pusă sub sigiliu, conform regulamentelor, şi Ad. Mocanu se duse acolo şi rămase acolo, în cameră, fiindcă nu poţi a şti niciodată ce se va mai întâmpla, deci rămase acolo, cu pachetul lui de ţigări pe jumătate consumat. Se duse la fereastră să privească. Un bulevard se despica dedesubt. Pustiu, fiindcă timpul făcuse un salt, în favoarea nopţii. Câinele fără coadă ce traversă de la un trotuar la altul, în mare melancolie, făcea şi el parte din nemişcare. Adrian Mocanu se întoarse cu spatele către stradă, rezemat în coate, relativ relaxat, şi continuă să asculte. Vocea fetei era peste tot. El merse, luă o frântură din vocea fetei, un disc subţire, elastic, îl îndoi uşor. Vocea fetei se frânse pentru o clipă şi Ad. Mocanu putu să asculte glasul scărilor. Nenumărate, înmiite scări traversau casa aceea înfiorătoare. Ai remarcat, Cezar, că toate casele înfiorătoare sunt tăiate, în diagonală, spirală, direct sau indirect, de nenumărate scări ce duc nu se ştie unde? Cum să prinzi un asasin, se întrebă Adrian Mocanu, când există prea multe scări şi prea puţine reguli, pe care să urci, pe care să cobori? Scări ce, pe întuneric, se apucă să geamă, absolut fără nici un motiv! Cu toată marea lui silă ce o resimţea faţă de aparate, Adrian Mocanu puse acea frântură din vocea fetei pe unul din aparatele ce le detesta şi-i dădu libertate în spaţiu. Vocea fetei, după un ocol, ţâşni impetuoasă pe ferestre, ca un şir de verigi ovaloide dintr-un lanţ argintiu. Apoi spaţiul, văzduhul, sau cum doriţi a-i spune, obosi şi se lăsă o nesfârşită linişte – doar la un capăt al infinitului înviase o cucuvea. Una dintre scări, greu de ştiut care, ţipă subţire de trei ori, de parcă un hidalgo scheletic ar fi făcut tentativa zadarnică de a urca, oprindu-se brusc, înfricoşat. 620

Tăcut, instalat provizoriu într-un fotoliu verde, Adrian Mocanu simţi o înţepătură pe omoplatul drept, apoi pe stângul, apoi undeva între, curajul şi frica sunt chestii relative, miji undeva gândul, şi unde e hotarul dintre ele, şi care-s principiile convieţuirii curajului, cu teama? Fumul ţigării abia se încolăci spre tavan, căci vântul încetase, şi-n situaţia asta o scară, altă scară, undeva în fumegosul şi înfricoşătorul spaţiu al clădirii, altă scară, deci, gemu lung, dureros, încercând poate să-şi schimbe poziţia în timpul somnului. Adrian Mocanu, cuprins de fiori, dădu ocol camerei şi aproape că se împiedică de punctul, acum marcat cu cretă, unde fusese găsită fata. Ocoli conturul ireal şi fragil. Se simţi şi mai deprimat, observând o sclipire lângă piciorul noptierei. Un cercel! Băieţii scormoniseră bine, dar nu observaseră cercelul. Ce căuta acolo jos şi de ce era numai unul? Ce trebuia înţeles de aici? Îl ridică, era din argint vechiu, cu o picătură de chihlimbar. Minute în şir îl căută pe celălalt, nu-l găsi. Pe neaşteptate o altă scară din clădire începu să chicotească. Apoi conversaţia scărilor se înteţi. Sonorităţile lunecau dintr-un ungher la altul, combinându-se cu vocea fetei care încă mai stăpânea spaţiul, deşi pe fată o duseseră de câteva ore. Stăpânit de fiorii spaimei, dar şi ai curiozităţii Adrian Mocanu îşi reocupă locul în fotoliul verde, fără să observe că i se stinsese ţigareta. Într-o mână ţigareta stinsă, în cealaltă, cercelul, tot stins… Scările din toată clădirea, alarmate de o prezenţă străină, ostilă probabil, conversau şi mai intens, şi un gând, un gând în aparenţă fără sens, o întrebare fără sens se preciză în mintea lui Ad. Mocanu: Oare ce culoare vor fi având pantofii tenorului? Când tenorul deschise în sfârşit uşa, constată că pantofii lui erau galbeni. Ca şi motanul de pe covorul roşu. Observă, de asemenea, că tenorul poartă la gât un lănţişor argintiu, alcătuit din verigi mari, şi cugetă, fără nici o legătură, că fata avusese într-adevăr o voce nemaipomenită, păcat!

621

Tenorul nu schiţă acel zâmbet obosit ce face parte uneori din tactica asasinului, ci înaintă direct spre noptieră, căută în preajma ei. Adrian Mocanu deschise pumnul în care avea cercelul. — Asta cauţi? Tenorul purta la gât fular subţire de mătase, galben, fular de tenor; îşi frecă pantofii galbeni, de tenor. — Asta caut, răspunse. Celălalt e la mine. Iată-l. Ad. Mocanu privi, tăcut, celălalt cercel. — Dă-mi-l! ceru tenorul, dar Adrian Mocanu nu i-l dădu, ci-l strecură în buzunar. Tenorul scoase un oftat de tenor, se duse apoi împleticindu-se la celălalt fotoliu verde, oftă, îşi frecă iar pantofii. Deşi acum tenorul se afla aici, departe, în clădire, una dintre scări cântă încetişor. Probabil urca o pisică. Motanul galben poate. Sau una din amantele sale. — Deci aşa! vorbi Adrian Mocanu. Tenorul dădu din cap că e într-adevăr aşa iar Adrian Mocanu făcu să lunece în direcţia lui, pe măsuţa lucioasă, pachetul lui de ţigări, tenorul scoase una o învârti între degetele mâinii stângi, apoi o trecu în mâna dreaptă, luă chibriturile, puse ţigareta-ntre buze, scoase un chibrit, chibritul se sfărâmă între degetele sale cleioase tenorul scoase ţigareta din gură, o mototoli niţel cu aceleaşi degete, o duse iar la gură, scoase alt chibrit, nici acesta nu se aprinse, iar Adrian Mocanu examina curios mâinile tenorului. Iar acesta în cele din urmă zise: — La naiba, ce mai aşteptăm, să mergem… — Pentru ceea ce urmează este timp din belşug… Totuşi, tenorul se ridică, porni spre uşă, iar Adrian Mocanu îi urmări mersul, mişcările dezordonate ale mâinilor. În drumu-i sinuos, tenorul atinse tot ce putea fi atins, făcu să fluture o perdea, apucă în treacăt suportul veiozei, min gile un dulap, frecă un perete cu buricele degetelor, pipăi şi uşa, iar Adrian Mocanu îşi prezise, foarte posomorât, că pe scările acelei înfiorătoare clădiri asasinul fetei, în loc să încerce să-l sugrume, probabil are să-l apuce de braţ cu degetele sale neliniştite şi bolnave, şi va dori să-i plângă pe umeri… 622

O clipă, crede-mă, Cezar, Ad. Mocanu îşi dori să aibă de-a face cu un asasin dur, flegmatic, sănătos. În acest timp, pantofii galbeni coborau prima treaptă.

MORMÂNTUL CĂPITANULUI DE CURSĂ LUNGĂ

În preajma anului şaizeci am intrat, fără voia mea, desigur, într-o poveste destul de încâlcită, o aventură cu tentă poliţistă, la care mă gândesc şi acum, încercând a-i stabili „coordonatele”. Poate voi clarifica nedumeririle ce mă urmăresc în următoarele pagini, poate nu… Dar să mă prezint: în permisul de conducere scrie Sibil Bia, adică numele meu, se certifică precum că am categoriile A şi Β; pe tichetul contravenţiilor, nimic. Băieţii de la circulaţie au fost totdeauna amabili cu femeile frumoase şi nu le-ar veni să creadă că una dintre acestea ar putea face vreo năzbâtie la volan. Tot aşa, în permis nu scrie că am 28 de ani (mărturisiţi numai 22…), că sunt cu adevărat frumoasă, am un păr bogat, „lunatec”, ochi întunecaţi, 167 înălţime, 56 kg. Şi necăsătorită, deşi destui nătărăi au încercat să pună definitiv stăpânire pe mine. Definitiv! Dar nam întâlnit încă bărbatul pe care să-l iubesc nebuneşte, aşa fel ca să fiu convinsă că-i voi rămâne definitiv credincioasă. Printre altele, mărturisesc că public, nu în sensul că am public, ci că nişte reviste îmi acordă oarecare atenţie şi am scris vreo câteva cărţi. Întâmplarea a făcut ca la reviste şi la edituri să întâlnesc drept redactori mai ales bărbaţi. Oare „trecerea mea în nemurire” se explică doar prin faptul că sunt atrăgătoare? Pilotam o rablă de Fiat 850, de culoare albă, cu schimbătorul de viteze defect, când băgai în a patra intrai în a doua şi viceversa, în plus ceva zumzăia dubios pe la curelele de transmisie dintre bobine şi mai ştie drakku ce, apa din radiator începea să fiarbă în momentele cele mai nepotrivite, – în rest, un automobil perfect, drept care abordam cu 623

încredere pantele dificile ale Muntelui Gutin. În dreapta, pe locul cel mai periculos, zice-se, stătea fratele meu, Valentin, un puşti (dar un puşti deştept!). Care din pricină de vârstă nu avea voie să posede permis de conducere, dar avea dreptul să-mi dea sfaturi, mie, care şofam de vreo unşpe ani, cum să tai mai lejer curbele, cum să procedez spre a prelungi viaţa cauciucurilor, şi multe altele. Dar, ca în ciuda sfaturilor sale, pe la jumătatea urcuşului pică peste noi din senin – parcă pică oareceva din senin?! – o ceaţă ca smoala, faţă de care celebra pâclă londoneză pare o glumă. Nu mai distingeam marginea şoselei. Cine a umblat prin acele locuri, ştie că nu exagerez. Puştiul de frate-meu ieşi din Fiat şi, alergând încetişor în faţă, mă călăuzi câtva timp, speram să ies din „golul” acela vâscos, dar nici vorbă de aşa ceva; curând, puştiul obosi şi se reaşeză, răsuflând sacadat, pe scaunul din dreapta mea. Am oprit motorul şi am ascultat cum draperiile de ceaţă ling tăblăria maşinii. Şi cum fierbe apa din radiator. — Ei, muchacho, te-ai odihnit? — Mda… Şi radiatorul se mai odihnise. — Bine, am zis. Continuăm cursa, dar nu în sus, ci la dreapta, pe drumeagul acela aproape uitat, vreo două sute de metri. Vreau să-ţi arăt ceva deosebit… Puştiul coborî, fără deosebit chef, şi mă călăuzi înaintând lejer pe panta ce cobora lin, către dreapta. Cândva drum forestier, acum părăsit, fiindcă şi astea, cum le zice, forest, au început să ne părăsească. Un drum cu adevărat uitat, eh, eh! Am onoarea de a mă număra printre cei ce cunosc foarte bine acest ţinut legendar, unde-şi aveau ascunzătorile oamenii lui Pintea Viteazu, unde existau nenumărate izvoare „ale lui Pintea”, majoritatea desfiinţate din cauza sistematizării drumului… La mică distanţă de şosea, pe drumeagul ce cobora lin, se afla un monument din cale-afară de bizar. Am străbătut munţii aceia de nu ştiu câte ori, pe jos, cu bicicleta, motocicleta şi automobilul. 624

Monumentul îl descoperisem într-o excursie şcolară nevinovată…, dovadă că şi excursiile nevinovate sunt şi ele folositoare. Aşa cum zic doctorii, care şi ei trag uneori bărbi, – cui nu i se întâmplă?? –, şi deci, acolo, într-un luminiş înconjurat de molizi, se află mormântul căpitanului de cursă lungă. Acolo, în acel luminiş se află mormântul căpitanului de cursă lungă. Ce straniu mormânt, doamnelor şi domnilor. Trei vâsle foarte lungi ţâşneau dintr-o bucată de marmură albă, cu vinişoare albăstrui. Sus, la încrucişarea celor trei vâsle, aranjate într-o poziţie bine studiată, se afla globul pământesc. Cine a conceput astfel mormântul unui marinar avusese fantezie! Dacă nu cumva şi l-a conceput chiar el, căpitanul de cursă lungă. Dar de ce un om al întinderilor marine să-şi doarmă somnul cel mare aici, în inima munţilor? Monumentul începuse a se profila prin ceaţă când, cu totul neaşteptat, două persoane ne barară calea. Un plutonier de miliţie şi un civil de vârstă incertă, în orice caz foarte prezentabil, într-un foarte elegant costum albastru, cravată albastră cu „tăieturi” galbene, ghete negre. Eleganţa lui, totuşi, nu se potrivea cu munţii, ceaţa, pădurea. Cum ajunseseră ăia doi aici? Pesemne aveau undeva ascunsă o maşină. Astfel a intrat în paginile mele „marele” Maximilian Cornea, odinioară şeful celebrei Brigăzi a treia criminală, dar aflat şi acum în funcţie. Nu părea să fi îmbătrânit. Ne-am dat jos din automobil – ce era să facem altceva? — Plutonier! Cercetează-le documentele! Vezi ce caută aici! ordonă vestitul detectiv. El nu se clinti. Continua să ne fixeze cu ochii lui cenuşii pe care-i considera de bună seamă irezistibili – şi poate chiar erau irezistibili… Dar nu-mi păsa. Priveam în direcţia monumentului, când îl auzi iarăşi pe marele detectiv: — Intră în automobilul lor, plutonier! Verifică acolo actele, altfel, din cauza umezelii, cernelurile se vor prelinge, fotografiile se vor dezlipi… Observaţie de bun simţ, totuşi ostilitatea tonului era evidentă, dar tot nu-mi păsa. Plutonierul intră în Fiat şi 625

aprinse, fără să bâjbâie, becul de bord. L-am urmărit o clipă, i-am acordat o scurtă şi glacială privire lui Maximilian Cornea, şi ni-am întors iarăşi către mormântul căpitanului de cursă lungă. Trei straturi de pietre mari, frumos îmbinate una în alta, la fel ca şi-n zidurile cetăţilor mayaşe (totuşi, printre crăpături răsăriseră fire de iarbă şi câteva delicate flori), susţineau un imens bloc de marmură, lat de vreo doi metri, înalt de trei. Cum îl transportaseră până acolo, iată o enigmă aproape la fel de inexplicabilă ca şi modul în care fuseseră cărate lespezile Piramidelor – păstrând proporţiile. În trei puncte ale marmurei mâini destoinice practicaseră deschizături adânci în care fuseseră cimentate cele trei vâsle, făurite dintr-un aliaj întunecat, foarte lungi şi fără îndoială rezistente. Sus, vâslele se uneau formând un „cuib”, apoi se desfăceau iar în evantai… În acel „cuib” se odihnea globul pământesc, o sferă, bineînţeles. Deşi ceaţa persista, dinspre globul pământesc răzbătea o licărire inexplicabilă. Oare Terra, cea reală, această planetă bântuită de atâtea nebunii, trimite şi ea în infinit o sclipire, o sclipire inexplicabilă? În ciuda anilor scurşi, globul pământesc suspendat pe vâsle (!!!) nu ruginise, culoarea nu i se alterase, contururile continentelor şi oceanelor se distingeau clar. Sfera era de culoare gălbuie şi mă întrebasem nu o singură dată dacă fusese făurită din aramă, sau din aramă aurită, dacă nu era în întregime din aur! Însă dacă ar fi fost din acest material preţios, ar mai fi rămas atâta vreme-acolo, n-ar fi furat-o furii? Sau o ocrotea vreun blestem teribil? Şi alt amănunt: în marmură fuseseră săpate următoarele cuvinte: „Aici îşi doarme somnul de veci căpitanul de cursă lungă”. Atât. Nici o dată, an, lună, care să precizeze când se născuse şi când fusese adus la munte, de pe oceanele sale. Parcă venise din stele, cu mormântul lui cu tot. Dar dacă venise din stele, de ce la bifurcarea vâslelor se afla Pământul, iar nu astrul de pe care descinsese? La Baia Mare, la Sighet, la Ocna-Şugatag, în sate de pe Mara şi Iza, căutasem amănunte. Toate se contraziceau. Unii pretindeau că văzuseră chiar cu ochiul lor trecând cortegiul, undeva dinspre Vişeul de Sus acum fix 25 de ani. Alţii datau la un 626

secol apariţia monumentului. Alţii mergeau până la trei veacuri! În fine unii pretindeau că acolo nu se afla nici un căpitan, ci că bandiţii folosiseră un şiretlic, pentru a ascunde cine ştie ce, sau pentru a se ascunde ei… Şi alt amănunt: marmura, cât era ea de marmură, nu se dovedea chiar eternă. Apăruseră fisuri, dar am observat de fiecare dată că inscripţia „mormântul căpitanului de cursă lungă” nu-şi pierdea conturul. La răstimpuri, o daltă iscusită apărea acolo şi corecta şi adâncea literele! Cineva purta grijă ca inscripţia să dăinuie. Cine? Altă întrebare. Iar dacă era de acceptat gândul că monumentul dura acolo de veacuri însemna că aceeaşi daltă trecuse din mână în mână din generaţie în generaţie… Maximilian Cornea nu dădea semne de nerăbdare, deşi plutonierul cerceta la nesfârşit actele. Marele detectiv îşi aprinsese o ţigaretă, fără a-mi oferi şi mie una. În fine, miliţianul, ieşi din Fiat, ca dintr-o vizuină, fără de plăcere, era rece afară şi neplăcut, şi-i întinse lui M.C. documentele. — Actele sunt în regulă, raportez! Verificaţi şi dumneavoastră. Marele detectiv nu catadixi să desfacă teancul acela de buletine, permise şi alte legitimaţii, lovi peste ele cu palma, apoi mi le întinse. A trebuit să merg eu la el, să le iau. Le-am ascuns repede în buzunarul hanoracului M.C. îşi întoarse privirea asupra fratelui meu. — Vreo şaptesprezece ani nu? Puştiul aprobă. Asta nu te scoate din bănuieli. Apoi mă privi dur: Nici dumneata nu ieşi de sub bănuieli, doar pentru motivul că eşti femeie serioasă. Cu ce te ocupi dumneata? — Dar dumneata de ce n-ai binevoit a-mi cerceta hârtiile? Mă privi de parcă l-aş fi stropit cu venin de viperă. — Suntem per tu? — Mă rog! i-am replicat. Sau pertu, sau dumneata, sau dumneavoastră. Să decidem în acest moment! El rânji. Era prea convins că nimeni n-ar avea voie să-i vorbească pe un astfel de ton! — Mă rog! mă imită. Cu ce te ocupi? I-am întins una din „împuternicirile” mele. 627

Iarăşi rânji, dar mai puţin sigur. Nu accepta ca nimeni săşi dea aere faţă de el şi, totuşi, contradicţie, cei care-şi permiteau, creşteau în ochii lui. Începea să-i respecte. — Aş vrea să aud chiar din guriţa dumitale, domnişoară, cu ce te ocupi şi ce cauţi aici, în acest loc! I-am spus. Nu păru impresionat. Mai curând rău impresionat, fapt ce m-a convins că nu avea cine ştie ce stimă faţă de oamenii condeiului. În schimb, nici eu nu-i puteam suferit pe tipii încrezuţi – aşa că eram chit. — Dar nu mi-ai spus ce căutai în locul acesta! — Nu mi-am putut continua drumul, din cauza pâclei, şi am cotit-o încoace. — Deci cunoştea! mormântul căpitanului de cursă lungă?! — Da! — Chiar?! — Chiar! Mai bine decât dumneata! — Şi cam de câţi ani cunoşti locul? — Sunt mulţi ani de când am poposit prima dată aici! — Şi te opreşti deseori pe-aici? — Deseori! De câte ori am drum între Sighet şi Baia Mare. — Adică o dată pe an, de două ori? — Aproximativ, cam aşa. — De unde atâta interes faţă de mormântul căpitanului? — Sunt scriitoare, i-am zis. Am fantezie, spre deosebire de alţii ce nu au fantezie. Abia am descifrat pe mutra marelui detectiv o strâmbătură. Nu-i plăceau cuvintele mele. Am fantezie şi-mi place monumentul, fiindcă a fost conceput cu fantezie, şi mai ales datorită amănuntului că un bătrân lup de mare a fost adus aici, în inima munţilor… — Astea sunt numai vorbe, frumoasă domnişoară! Ce anume îţi place aici? — Ţin să vă atrag atenţia că un interogatoriu se ia de faţă cu martori, în prezenţa avocatului şi a unui stenograf care să noteze totul, pentru ca nici o afirmaţie a mea să nu mă poată încrimina, să nu se întoarcă împotriva mea! — Tâmpenii americăneşti! De unde le cunoşti? — Din Codurile Penale şi din codul manierelor elegante! 628

— Fii amabilă şi nu mă învăţa pe mine ce sunt Codurile Penale şi celelalte coduri! L-am întrebat în şoaptă pe fratele meu: „Cum se numeşte, ştiinţific, acest cub de marmură?” — Nu cub, în orice caz, îmi şopti acela. Ε un paralelipiped dreptunghic. În acest timp, M.C., trăgând cu urechea, părea tot mai nemulţumit. Îşi drese nodul cravatei, îşi netezi frizura pe care umezeala o dereglase şi se răsti la miliţian: — Plutonier! De ce stai degeaba? În loc să faci o percheziţie la sânge… — Imediat o fac! — Nu faci nimic! Legea nu permite! Nu avem mandat, şi o femeie nu poate fi percheziţionată decât de o persoană de acelaşi sex – aşa sună legea. Mai bine ia aminte la tot ce se petrece! Veniţi după mine, domnişoară şi… domnişorule! Făcurăm de câteva ori ocolul mormântului acelui căpitan de cursă lungă. — Ce aţi observat? — Nimic, i-am răspuns, fără să am complexe. — Adică, nimic!? Foarte suspect! Foarte suspect că n-ai observat nimic suspect! — Poate că ar fi, totuşi ceva, am reluat pe un ton atât de blajin că o pisică ar fi adormit doar la auzul vocii mele. Pe muchea dinspre vest a acestui paralelipiped dreptunghic de marmură… — Stai uşor! Cum ai formulat definiţia? — Paralelipiped dreptunghic de marmură. — Ai reţinut, plutonier? — Am reţinut, para… — Ei şi ce e pe muchea aia? A Paralelipipedului dreptunghic de marmură? întrebă M.C. de parcă termenul acela afurisit de geometric i-ar fi scrântit limba. În realitate, cred că încerca să şi-l fixeze şi el în memorie, ca să poată face oricând pe deşteptul. — Oricine vede ce e, am rostit, mai cu puţină blândeţe. Acum, abia o hienă ar fi aţipit la vocea mea. Acolo e desprinsă, sau ruptă, o bună bucată de marmură. 629

— Ε uşor de văzut, replică marele detectiv. Vede oricine. Piatra asta nemuritoare moare uneori. Marmura a crăpat din cauza căldurii, a frigului, a variaţiilor de temperatură. Şi ce e cu asta? — Nici căldură, nici frig, i-am răspuns. Acea fisură e rezultatul unui impact. Ceva a căzut acolo! Maximilian Cornea mă privi pieziş. Nu-i plăcea să fie corectat, nici pus la punct, nici să fie învăţat de alţii. — Da, frumoaso! A căzut un meteorit şi a rănit marmura. — Ε o „rană” veche, i-am zis, privindu-l de sus, deşi era mult mai înalt. Interiorul „rănii” e gălbui, au încercat să încolţească şi nişte flori acolo – şi i-am aruncat una din privirile mele verzi şi dure, în faţa cărora bărbaţii se dau înapoi – dar şi florile, ca şi oamenii în astfel de cazuri, preferă pământul simplu şi afinat, nu marmura. În marmură nu poţi încolţi! Marele detectiv scoase o batistă imaculată şi o trecu peste tâmple. Se obişnuise cu orice fel de situaţii, dar să fie sfidat, de faţă cu martori, de o muiere, nu. — „Rană veche”, repetă el cu ironie. Altceva? — Ar mai fi ceva, am ripostat cu trufie, fiindcă la trufie şi ţâfnoşenie se răspunde cu aceleaşi arme, aşa ne învaţă, dacă nu mă înşel, un filozof al cărui nume pentru moment îmi scapă. Şi astfel, am urmat să-i dau „lecţii” marelui detectiv. Pe aceeaşi parte vestică, umbrită şi mai ales ferită vederii a paralelipipedului de marmură, am observat o inscripţie, foarte veche. Inscripţia aceea n-a mai adâncit-o şi n-a mai corectat-o nimeni. Ε o „rană” şi mai veche, şi moare, dispare singură, abia o poţi descifra: cifra „17”. Dacă ai ochi buni, o poţi vedea. M.C. se răsti la plutonier: — Cum de ai omis acest amănunt? Trebuie civilii să vină să ne arate? — Am făcut cercetarea împreună, domnule şei parcă se scuză şi nu se scuză miliţianul. — Eu am condus cercetarea! strigă marele detectiv. De observat, trebuia să observi dumneata! Îşi aprinse un nou trabuc, se întoarse către mine. Ei, şi ce e cu acest „17”? 630

— „Rană” veche, am repetat, pironindu-l cu cea mai verde şi cea mai ria privire a mea. Şi i-am explicat, iar el depunea eforturi să nu pară umilit. Inscripţia din faţă, „Aici îşi doarme somnul de veci căpitanul de cursă lungă”, a fost „reîmprospătată” din timp în timp, de o daltă sau de mai multe dalte. Pe când acel „17”, a fost lăsat să se şteargă. Intenţionat oare? — Eşti cumva grafoloagă? — Nu. Sunt o femeie deşteaptă. O femeie deşteaptă nu se iasă luată peste picior de oricine! M.C. îşi stăpâni furia. La început, credeam că-i va da ordin plutonierului să-mi pună cătuşe, sau cam aşa ceva. — Lanterna! porunci M.C. Plutonierul se îndepărtă şi, din desişuri, unde-şi ascunsese maşinuţa, aduse o lanternă lungă de vreun metru şi juma. Încăpeau în tubul acela vreun milion de baterii. Fasciculul de lumină era atât de puternic că învingea ceaţa. — Vino după mine! zise marele detectiv. Şi tu, puştiule! M.C. ne mai plimbă de câteva ori prin jurul monumentului. — Ai mai observat ceva? — Sigur! De-aia am ochi, i-am răspuns, mai nepăsătoare decât o grindă pe care toarce un motan. Acolo, tot în partea de vest, cineva a scormonit pământul. Destul de recent. — Cât de recent? — Să tot fie două săptămâni. — Fix acum trei săptămâni, mă dojeni M.C., ca şi cum aş fi fost obligată să fiu la curent cu toată tărăşenia. Ei, şi ce concluzii tragi de-aici? — Nu sunt trăgătoare de concluzii. A violat cineva mormântul căpitanului de cursă lungă? A dispărut cadavrul? — Mult mai grav, mă contrazise M.C. Ascultă, te lăudai că scrii! Ai scris vreodată chestii dintr-astea cu bandiţi şi detectivi? — Pe iei, pe colo, nu cine ştie ce. — Şi de unde te-ai inspirat? — Ei, de prin gazete… 631

— Ce ştiu gazetele? Urmăreşte-mă pe mine, pas cu pas, şi vei avea o sursă grozavă şi autentică. N-am nimic împotrivă să fiu eu eroul principal! Şi totuşi, nu uita că eşti suspecta numărul unu! Căutam o replică bună, de pildă că rolul de suspectă numărul unu îmi convine de minune, când de undeva din pădure, din inima ceţii, se auzi un răcnet înfricoşător, neomenesc. Plutonierul plimbă lanterna aia kilometrică de jurîmprejur, scormonind. — Caraghiosule! îl apostrofă cu blândeţe M.C. Vrei să ne repereze mai uşor? Brusc, din ceţurile mişcătoare se ivi o arătare stranie. Un bătrân cu pletele lungi şi cărunte, pe care umezeala le transformase în şerpi. În ciuda vârstei, barba rămăsese neagră şi era neras de multă vreme. Ochii holbaţi, de culoare incertă, erau aproape străvezii, ca ai unui cal orb. Purta cămaşă dintr-o pânză ţărănească aspră şi era descheiat până la brâu. I se vedeau pectoralii zvâcnind. Fusese cândva un bărbat solid, dar nici acum nu era un nevolnic. Purta pantaloni negri, şifonaţi, plini de scaieţi, purta bocanci grei, cu ţinte groase, aşa cum aveau copiii în timpul războiului, ţinte ca să reziste talpa cât mai mult. Pantalonii erau susţinuţi de o centură lată, din piele neagră, iar la centură o cataramă mare, grea, sclipea bizar, ca şi globul pământesc din vârful monumentului. Când s-a mai apropiat, am văzut pe cataramă două ancore… Insul ţinea în mână un ciocan şi o daltă… şi se apropia. Se apropia, nu fără a scoate urlete sălbatice. Plutonierul încercă să duca mâna la armă, dar la un gest al lui M.C. se potoli. Apariţia se opri la câţiva paşi de noi, încetă să urle şi ne privi. Îşi plimbă ochii ca de orb pe chipurile noastre. Nu părea nici mirat, nici speriat. Avea obrajii foarte supţi, însă dantura nu-i lipsea. Sprâncenele crescuseră enorm, stufoase, albe, contrastând feroce cu barba neagră. Stătea tăcut acum, nemişcat, poate intenţiona s-o ia la sănătoasa, când M.C. avu o intervenţie ce-mi sugeră ideea că nu era doar un fanfaron, ci poate chiar un mare detectiv şi un cunoscător al sufletului omenesc. 632

— Fii blând, unchieşule! zise. Suntem aici nu ca să-ţi facem rău, ci pentru a te ocroti. Vezi-ţi de lucru! Bătrânul se apropie de paralelipipedul dreptunghic de marmură şi, cu uneltele sale, se apucă să adâncească – oare a câta oară? – inscripţia M.C. luă lanterna şi lumină literele. — Ia stinge-o! ceru bătrânul. Ce bizar contrast între urlete şi vocea liniştită de-acum. Văd foarte bine şi fără de lumina aia! Continuă să ciocănească. Munca lui, înceată şi cumva solemnă, dură mult timp, credeam că se va însera, dar privind ceasul am constatat că trecuseră abia vreo trei tare. Şi-n acest răstimp, am rămas nemişcaţi, urmărindu-l. Deşi îndemânatec, părea foarte puţin grăbit. Unde să se grăbească? În cele din urmă, îşi îndreptă trupul. Nu părea ostenit. — Acum drege ce e de dres în cealaltă parte, îl îndemnă marele detectiv. — În cealaltă parte nu mai este nimic. Nimic. — Ba există numărul „17” şi e pe cale de a se şterge. — Nu există nici un „17”, tăgădui bătrânul. — Foarte bine. Nu există. Dar ai fi bun să-mi explici ce reprezintă acest „17”? — Nu există nici un fel de „17”, repetă insul. Numărul „17” nu există. A fost desfiinţat. „A fost desfiinţat!” Iată o rostire ce mi-a dat de gândit, şi mă gândesc şi acum la această formulă. Cum se poate desfiinţa un număr? Cel mult, poate fi uitat… Dar cum se poate desfiinţa un destin omenesc? Cum se poate desfiinţa o stea? Ca să nu mergem mai departe… Mai departe – unde? Bătrânul scoase din buzunarul nădragilor şifonaţi o batistă şi mai şifonată. Nu ca să se şteargă pe frunte, cică să şteargă uneltele. Nu trebuia să fii un mare detectiv ca să observi că e θ batistă de damă, cu franjuri şi alte scheme, doar că nu părea exagerat de curată. Pe gât şi pe frunte, bătrânul se şterse cu mâneca. La fel ca şi pe ochii incolori. Ridică din ierburi dalta şi ciocanul. Privi absent, din altă existenţă parcă, mormântul căpitanului de cursă lungă, straturile de piatră, 633

paralelipipedul dreptunghic de marmură, vâslele acelea ireale ce nu vâsleau în nici o direcţie, globul pământesc ce şi acum strălumina fosforescent, către cer, către cocori. Dar nu se zărea nici un cocor. Vânt, ceaţă şi ameninţare. Ameninţare? Din partea cui? Bătrânul cu dalta şi ciocanul în mână ridică botul către lună – nu avea bot, iar luna, oricum, nu se vedea – şi scoase iarăşi un ţipăt prelung. Îl cunoşteam, o, doamne, prea bine! Era un urlet singuratec, subţiratec, scheunat de lup… Da, domnilor, şi mai ales doamnelor, de lup. Acest nou strigăt, sau urlet, ne cam buimăci. Sunetul acela neomenesc răscoli muntele şi pădurile. Micile şi marile vieţuitoare, de la cârtiţe până la cerbi, foşniră prin frunzişuri. Sub ochii lui Maximilian Cornea, acum clar depăşit de situaţie, bătrânul om-lup mai emise un urlet sinistru. Un vultur imens, cum rareori poţi zări prin munţii din nord, fâlfâi la mică înălţime peste noi, peste poiană. Dacă instinctul nu i-ar fi dictat să efectueze un viraj acut, s-ar fi izbit, cred, de una din vâsle, sau chiar de globul pământesc. Dar pasărea, măreaţă, evită în ultima clipă obstacolul, auzirăm şuierul aerului despicat de aripi şi vulturul zbură drept în sus către soare, către soarele ce nu se vedea. Totuşi, eram convinsă că se îndreaptă către soare… După vultur, o blândă veveriţă se ivi în faţa nebunului – oare de unde apăruse? – şi dacă era cu adevărat nebun! – ignorându-i pe toţi, ignorând prezenţa solemnă şi funestă a monumentului, şi-l privi ţintă, dar fără teamă, pe bătrânul ce uriaşe ca lupii, sau mai ştiu cum? Ochii aceluia, incolori, străvezii, deveniseră acum două oglinzi… În cele două oglinzi se vedeau acum două veveriţe, minuscule. Marele detectiv examină totul şi se cutremură – el! – şi îngâmfarea şi ţâfnoşenia sa se topiră pentru moment. Picături de transpiraţie i se prelingeau pe faţă. Transpiraţie adevărată!… Apoi veveriţa făcu stânga-mprejur, cele două veveriţe din ochii nebunului făcură şi ele cale-ntoarsă şi dispărură. Ochii nebunului deveniră mai incolori ca oricând, dar numai pentru o clipă. Se transformară iarăşi în oglinzi, când în luminişul acela înmiresmat apăru un lup. Un lup adevărat. Nimic mai firesc. Auzise strigătul acela straniu şi 634

venise la chemare – împins poate şi de curiozitate. Şi, cum zic, lupul cel adevărat se înfăţişă în faţa oamenilor, fără de complexe, era mare, ceţos ca şi ceaţa care-l născuse, paşnic, sătul, vara chiar şi lupii cei mai flămânzi sunt se zice, sătui, totuşi îi lipsea o anumită blândeţe şi moliciune – deşi acestea nu prea sunt caracteristice pentru lupi… L-am cercetat, dar degeaba… Era un lup oarecum simpatic; cei doi lupi ce se iviseră în ochii nebunului păreau uricioşi. Lupul cel mare, cel adevărat, părea nedumerit, deşi cum poţi fi sigur de aşa ceva? Cum e întipărită nedumerirea pe mutra unui lup? El ne examină cu aceeaşi expresie de nedumerire, căscă plictisit şi se făcu nevăzut. — Destul! decretă Maximilian Cornea, ieşind din toropeală, sau din vrajă. Zise: – Plutonier! Adă maşina! Dacă mai zăbovim mult aici, vor defila prin faţa noastră chiar şi aricii. Arici ne mai lipsesc! Adă maşina! De îndată ce-şi ştersese transpiraţia, marele detectiv deveni acelaşi om important. Îi revenise ţinuta. Din tufişuri apăru un Willys galben. Părea o jucărie delicată, în realitate fusese folosită şi-n timpul războiului, şi era tot atât de delicată ca un tigru în junglă, şi la fel de suplă. Suporta chiar şi drumurile maramureşene. Plutonierul opri maşinuţa în dreptul omului cu dalta şi ciocanul. — Urcă-te, domnule, nu ştiu cum te cheamă, făcu M.C. — Numele meu este Robert Βia. — Îmi pare bine! Eu sunt Maximilian Cornea şi toată lumea mă cunoaşte. Dar pe căpitanul de cursă lungă cum îl chema? — Cine să mai ştie?! — Las-că aflăm noi! Pofteşte în maşină, domnule Bia! — Eu, nu. Eu merg pe jos. — Ce vorbeşti?! Sunt prea mulţi kilometri! — Eu nu mă grăbesc, şi bătrânul porni cu uneltele sale sub braţ. — Eşti cumva rudă cu căpitanul Bia? strigă M.C. — Cine să mai ştie?! răspunse bătrânul fără a întoarce capul. 635

— Bine, domnule Bia, strigă marele detectiv. Nici noi nu ne grăbim! Eternitatea e mare, iar noi facem parte din eternitate. Fără voia noastră, desigur. Eternitatea face parte din noi, şi tot fără voia ei, desigur. Auzise oare bătrânul aceste cuvinte? — Despre eternitate nu se ştie mare lucru, am spus la întâmplare, căci încă nu înţelegeam cum trebuie să tratezi cu un bărbat de talia lui M.C. Începusem să intuiesc că e un ins imprevizibil, poate primul bărbat imprevizibil pe care-l cunoşteam, deşi la vârsta de 28 de ani… Yes, la 28 de ani o femeie ar trebui să cunoască totul. Dar ce înseamnă totul? — Nu ne grăbim! Eu voi conduce Fiatul, decretă marele detectiv. Se săturase oare de maşinile de război? Se urcă la volanul Fiatului fără a-şi cere permisiunea, murmurând în treacăt: „De mult n-am mai condus un 850!” Nu condusese în viaţa lui nimic, nici măcar o birjă, mi-am dat seama din prima clipă. Răsuci cheia, motorul porni, numai aşa, în şagă, dar, când să bage-n marşarier, m-am întrebat dacă ştie să conducă o anchetă… Ridică prea iute piciorul de pe ambreiaj, mica mea maşinuţa zvâcni, se opri se opri şi motorul. Mai încercă marele detectiv, dar fără să scoată din viteză, dacă mă înţelegeţi. Doar cu puterea acumulatorului Fiatul se îndreptă drept şi lent către monument. Stăteam în faţă, am strivit frâna. Maşinuţa se opri. — Mai lăsaţi-o baltă! Maşinuţa asta mă ascultă doar pe mine! Nu pe oricine! Marele detectiv se încruntă, dar deocamdată nu răspunse. Era şi el complexat – dacă e posibil aşa ceva. Apoi bombăni că Fiatul e o rablă, nu o maşină adevărată, şi mă lăsă pe postul şoferului. Am executat cu spatele o curbă graţioasă în jurul monumentului, convinsă că voi mai reveni acolo, şi am pornit, maşinuţa mă asculta. În faţă, Willys-ul galben. Culoarea galbenă – în ceaţă – o nebunie. Totuşi, ceaţa se mai îmblânzise. Nu se ridicase, dar se îmblânzise. În lumina galbenă a farurilor vedeam maşinuţa galbenă, în aparenţă atât de fragilă, dar care a răzbit prin munţi, prin Sahara şi 636

cine mai ştie pe unde, iar înaintea ei mergea nici grăbit, nici negrăbit, cu pasul unei cămile, acel bizar sau nebun om, Robert Bia, Robert-Lupul. Mergeam la pas, asta nu-mi convenea, la urcuş, în viteza-ntâia, motorul avea să se înfierbânte, apa să clocotească în radiator etc. Cu chiu, cu vai am trecut creasta muntelui şi aici ne întâmpină cerul senin şi soarele, ca un miracol! Totuşi continuam să mergem prea încet şi, desigur, şi plutonierul (îl chema Cornel Scumpu) înjura în gând. În fond, Robert Bia putea fi forţat să intre în maşină, dar asta contravenea unor precepte – care? – ale marelui detectiv. Am trecut prin Baia Sprie, prin alte aşezări, şi la un ceas incert am ajuns la hotarele Băii Mari, dar n-am pătruns în oraş. Robert Bia o coti spre stânga, spre o clădire mare, veche, un fel de castel. Avea şi turnuleţe, păreau sau chiar şi erau strâmbe şi contorsionate. Uşa de la intrare, grea, metalică. De altfel, toată casa aia era plină de metale! Robert Bia nu ne acorda nici o atenţie, dar M.C. se descurca de minune. Ne făcu semn să-l urmăm. Ce casă! Un labirint de coridoare. O casă în care se comit crime. Dovadă că, într-o cameră mare, cu geamurile nespălate de mii de ani, zăcea un cadavru. În mijlocul salonului, la o masă imensă, şedea un bărbat corpolent, în halat alb. Purta ochelari. — Ε aşa cum am presupus eu, nu, doctore? Bunul şi bătrânul arsenic! — Câtuşi de puţin, răspunse medicul, rece şi distant. Nouă nu ne dădu nici α atenţie. Te-ai înşelat! Probabil ai avut de-a face numai cu maniaci ai arsenicului. Aici e vorba doar de acid acetic fumans şi de acid acetic glacial. Să-ţi explic despre ce fel de substanţe e vorba? — Nu e cazul, doctore, ripostă marele detectiv, care abia acum observase că e tratat de sus de acest medic legist oarecare. Înţeleg despre ce este vorba şi mai ştiu că două otrăvuri administrate în acelaşi timp se anihilează. — În această privinţă nu sunt reguli sigure! — Poate din cauză că există prea mulţi medici legişti şi prea mulţi toxicologi! — Şi prea mulţi amatori! nu se lăsă mai prejos celălalt. 637

— Se prea poate, doctore. — Ε cald, făcu medicul legist. Ar trebui să grăbiţi înhumarea! — Doctore! făcu de astă dată sever M.C. şi-l opri pe medicul care se şi ridicase. Doctore, vreau să-ţi amintesc că eşti la dispoziţia mea. Nu te grăbi! — Nici vorbă să fiu la dispoziţia dumitale. Eu mi-am terminat expertizele şi plec. Totuşi, ce ai mai dori să afli? — Aş dori să mă informezi cu aproximaţie, iar apoi cu precizie, după ce mai întrebi şi pe alţii, dacă după mulţi ani, cincizeci, optzeci, sau oricâţi, în rămăşiţele pământeşti al unui om se poate descoperi σ urmă de otravă… — Mai exact, la ce te referi, domnule? — Aş vrea să ştiu dacă acel căpitan de cursă lungă, Alin Bia, a murit de moarte bună, sau a fost cumva otrăvit? Medicul îl privi cu vădită inamiciţie, prin ochelari, şi oare ce gândea? Poate gândea: „Mai ştii! Posibil că acest fanfaron nu e atât de tâmpit cum lasă impresia!”. Răspunse: — Unii savanţi pretind că ştiinţa e atotputernică şi e în stare să rezolve totul. Eu socot că aceştia nu sunt savanţi, ci nişte semidocţi. Desigur, printr-o analiză minuţioasă a osemintelor, există o posibilitate de a stabili dacă Alin Bia a fost otrăvit, dar şansa e minimă, domnule Cornea. Au trecut prea mulţi ani! Medicul legist îl privi ţintă pe marele detectiv. Şi el îşi dădea importanţă! — Napoleon a murit la 5 mai 1821, în Insula Sfânta Elena. După douăzeci de ani corpul marelui învingător şi marelui învins a fost deshumat, spre a fi restituit Franţei de către englezi. Martorii oculari scriu, îmi amintesc perfect, că era foarte bine conservat, corpul împăratului. Pielea cizmelor, în jurul picioarelor, putrezise, dar picioarele erau intacte… Mâinile nu erau de un alb mat, ca şi picioarele, dar îşi păstraseră formele delicate. Figura păstrase formele, sprâncenele nu căzuseră de tot… Medicul îl privi cu superioritate pe marele detectiv. O adunătură de trufaşi! Aduse noi precizări: — Dar Napoleon zăcuse abia douăzeci de ani, în patru sicrie. În câte sicrie a fost îngropat Alin Bia? 638

— Nu ştiu, dar voi afla! spuse ţâfnos M.C. — Nici dumneavoastră, domnişoară Sibil Bia? — Nu sunt rudenie cu căpitanul de cursă lungă. Ε o simplă potrivire de nume atât. — Circulă zvonul că Napoleon a fost otrăvit, bodogăni Maximilian Cornea, pe care lecţia dată de medicul legist îl scosese din pepeni. — A, eşti la curent?! zise medicul. Da, circulă acest zvon. — Cu arsenic… — Nemuritorul arsenic! Posibil. Arsenicul poate produce moarte imediată, dar şi moarte lungă, lentă, chinuitoare. O asemenea otrăvire înceată cu arsenic, administrat zilnic în doze mici, produce simptomele unei gastroenterite, şi nu e de condamnat medicul care dă un astfel de diagnostic dar în general, fiind vorba de un interval atât de mare de timp, consider că povestea e fabuloasă… — O fi fabuloasă, doctore, dar te întreb: poţi stabili sau nu dacă a fost otrăvit Alin Bia? — Nu! De o mie de ori, nu! — Dar ar fi în stare totuşi cineva? Ε vreunul care…? — Nici unul! — Pari prea sigur, doctore! Îl chem aici pe expertul din echipa mea. Un om capabil! Marele detectiv sugera nu clar, ci foarte clar că nu-l considera pe acest medic din B.M. un om capabil. Acela se enervase bine şi el. — Orice medic capabil sau specialist, sau ce doreşti, va hohoti de încercarea naivă a dumitale de a stabili, după atâta vreme, prezenţa, în nişte rămăşiţe, a oxicianurii de mercur, a hidroxizilor de amoniu, a hidantoinei, a scumpului dumitale arsenic şi mai ales a hidrogenului arseniat – e o chestie mai subtilă, ăsta e un gaz, pătrunde în organism pe cale respiratorie, în sfârşit, a acidului cianhidric (un lichid incolor, cu miros de migdale amare, cam ca şi arsenicul), a cianurii de potasiu, sau a celorlalte elemente… Şi apoi la ce folos, după atâta timp? Şi apoi, toţi aceşti termeni îţi sunt necunoscuţi. Numai de arsenic ai auzit! Ei, da, sunt otrăvuri 639

ce pot fi depistate şi în părul victimei! Părul se descompune mai greu. — Cunosc toate aceste fleacuri, declară cu emfază marele detectiv. Am încercat pe propria-mi piele toate veninurile. Nici măcar într-o noapte senină, când luna s-a prefăcut în colier de mărgean şi colierul s-a-ncolăcit în jurul gâtului meu, zgâriindu-mi pielea cu aqua toffanna de jur-împrejur, tot n-am păţit nimic! — Aha! Te pomeneşti că ştii formula otrăvii familiei Borgia? — Ştiu totul. Ei, cum facem să vedem dacă a fost otrăvit căpitanul de cursă lungă? — Trebuie autorizaţie de deshumare! — Cred că a şi fost deshumat, răspunse ceva mai calm marele detectiv. Sus, departe, la liziera pădurii, apăruse o căprioară… NE AFLĂM în faţa vitrinei unui bijutier. Pe firma mică şi cochetă scria: OVIDIU DOBRE – bijutier şi anticar. În vitrina micii prăvălii se aflau tot felul de obiecte, unele ciudate, altele… suspecte, mai ales un vechi pumnal cu mâner de argint şi incrustaţii de fildeş, cred, iar pe mâner nişte pete roşietice? Vopsea? Sânge? Ne aflam în formaţie completă, marele det., Cornel Scumpu, Valentin şi fireşte eu, Sibil Bia, suspecta nr. unu, dar şi consemnatoarea acestor întâmplări. Anticarul şi totodată bijutierul, de vreo şaizeci şi cinci de ani, scund, pleşuv, corpolent, urmărise cu oarecare nelinişte oprirea Willys-ului galben în faţa dughenii sale. M.C. sări sprinten. Plutonierul Scumpu coborî şi el de la volan, de data asta nu mai era înarmat până-n dinţi, purta un simplu pistolet la centură. Nemuritorul M.C. îmi întinse un braţ galant, cică să mă ajute la coborâre. Prezenţa minorului Valentin fusese acceptată cu nonşalantă mărinimie. Am dat cu toţii buzna în prăvălioara lui Ovidiu Dobre. — Bună ziua! Eu sunt maiorul Maximilian Cornea, zise aspru marele detectiv. Desigur, ai auzit de mine? 640

— Cum să nu?! făcu respectivul Dobre dar pariez pe un milion de scuzi că n-auzise, marele detectiv îşi avea sediul în Capitală, iar aici fusese detaşat pentru acest caz „special”. Ochii întunecaţi ai bijutierului ne examinară pe rând. Încerca să pară discret, nepăsător, dar poate era chiar îngrijorat! În spaţiul dughenii sale, locul principal îl ocupa o vitrină cu ceasornice de aur, cu capac, desigur antice. Pe pereţi atârnau obiecte care mai de care mai fistichii, hărţi vechi pe pergament – desigur, hărţi de comori! – statuete de lemn sau metalice, şi nu lipsea nici „opera” unor canibali de odinioară (fiindcă astăzi au dispărut cu desăvârşire), un cap de om astfel preparat ca să ajungă la dimensiunea unui cap de maimuţă. Dar dacă nu era deci! capul unui viezure? — Cum îţi merg afacerile, domnule Dobre? întrebă marele detectiv, blajin ca un leu adormit. Comerciantul dădu răspunsul aşteptat: — Rrrrău! Rrrrău! Nu se mai interesează nimeni de antichităţi! Nimeni nu mai vinde, nu mai cumpără! Nu mai există aur! — Cum să nu existe?! M.C. îşi puse degetele pe vitrina ce conţinea destule bijuterii. Dar şi fanfaronul de mare detectiv avea pe degete diferite podoabe! Ce vezi aici, domnule Dobre? — Un minunat inel, împletit artistic. Îl vindeţi? — Dar pe acest deget? — Platină! Minunata platină? De vânzare? — Dar pe mijlociul stâng? — Un banal aliaj de aramă cu argint. Dar piatra e un smarald veritabil! Cu cât vindeţi? — Nu vând nimic! Dar m-am convins de priceperea dumnitale. Vom avea nevoie de această pricepere! — Vai de mine, cum pot fi eu de folos unor oameni atât de importanţi? — Dar pumnalul acela din vitrină ce e? — O relicvă de familie. Cu pumnalul acela a fost asasinată o femeie frumoasă… Pumnalul nu e de vânzare! — Nu vreau să-l cumpăr! Dar vreau să-l văd mai deaproape! 641

— Vai, cum să nu! şi Dobre deschise vitrina din interior, alegând piesa solicitată. O puse în faţa lui M.C., nu fără temeri. Dacă acesta avea să i-o confişte? — Ce sunt aceste pete? Bijutierul-anticar rosti aceste cuvinte, înfricoşat şi el: — N-o să mă credeţi, domnule maior! Pumnalul e foarte vechi! Ε sânge! — Dacă a fost crimă, s-a întâmplat acum mulţi ani! Cum de n-a fost spălat sângele? — N-o să mă credeţi, domnule maior! Dar sângele acesta nu poate fi spălat! Am făcut tot felul de încercări! Ε ca un blestem! — Am să verific, spuse marele detectiv. Cred că e un colorant din cele încăpăţânate. Ca să-l poţi vinde la un preţ mai mare! — Dar aveţi cuvântul meu de comerciant cinstit! Nu vând pumnalul! L-am dat la analize. Ε sânge. — Vom verifica! Şi când s-a produs aşa-zisa crimă? — Acum mu ştiu câţi ani, mulţi în tot cazul. Priviţi aici, în sidef, între aceste pete. Ce vedeţi? — Două ancore. — Asta nu vă spune nimic? Chiar nimic? Mă mir, domnule maior, zise, cu oarecare vioiciune, Ovidiu Dobre. Pumnalul trebuie să fi aparţinut unui marinar! — Ai imaginaţie, cât pentru un detectiv, zise Maximilian Cornea. Eu n-am. Pentru mine, o ancoră nu reprezintă nimic, cel mult o ancorare într-o căsătoria neizbutită. Nu eşti de aceeaşi părere, domnişoară Bia? Ne-am privit în ochi, ne-am sfidat. — Domnişoara Bia? — Sibil Bia. Aşa mă numesc. — Rudă cu Alin Bia, căpitanul? întrebă Dobre, cu ochii injectaţi. — Câtuşi de puţin! — Ce coincidenţă, ce coincidenţă! Fata asasinată cu acest pumnal, de pe care nu se poate spăla sângele, se numea tot Sibil Bia. Nu sunteţi una şi-aceeaşi persoană, nu-i aşa? 642

I-am zâmbit, în vreme ce marele detectiv, încercând să zâmbească, nu izbutea decât să se strâmbe. Am zis: — Nu, socot că nu sunt eu. Am numai 22 de ani. Plutonierul Cornel Scumpu zâmbi într-ascuns. Îmi cercetase actele şi ştia că minţeam. Dobre tăcea, uluit încă, M.C., meditând cum să preia iniţiativa, de pildă să întrebe cum de ajunsese acest pumnal în posesia lui Dobre, frate-meu tăcea, dar nu-i scăpa nimic. Marele detectiv aprinse un trabuc foarte lung, iar eu simţeam că devenisem, pentru moment, vioara-ntâia şi am întrebat: — Cum de a ajuns acest pumnal la dumneavoastră, domnule Dobre? — Hm! Am participat la o licitaţie… şi-apoi, Sibil Bia, cea ucisă, îmi era rudă îndepărtată… Spusese o minciună? Două minciuni? — Nu prea fumez, am zis, dar acum voi face o excepţie M.C. sări să mă servească, însă nu l-am luat în seamă, am scos din sarafanul meu un pistol. Un pistol-brichetă, bineînţeles. Mi-am aprins ţigara şi am trimis o şuviţă, deşi într-un magazin de antichităţi nu prea e permis să fumezi… Am luat pumnalul şi am zis răspicat, să fiu auzită bine: — Ia să văd arma care m-a ucis! Auditoriul rămase cu gurile bée, chiar şi frate-meu, care ştia prea bine că sunt o ria şi pusă pe şotii. — Da, am zis, adânc gânditoare. Da! Cu acest tăiş am fost ucisă! — Dar, doamnă, sau domnişoară! zbieră ca un ţap meşterul Ovidiu Dobre. Aţi declinat orice legătură de rudenie cu familia Βia! — Poate că mi-am schimbat părerea, am spus cu cea mai aspră voce. — Micol! — Da, eu sunt Sibil Bia, cea ucisă în urmă cu mulţi ani? — Micol! strigă iar Ovidiu Dobre. Un castron cu apă fierbinte! Ba nu! Un canceu cu apă rece! Într-o clipă se ivi Micol, care ne pândea din camera de alături. Venea cu tava pregătită. O femeie înaltă, subţire, cu trăsături orientale, ochii limpezi şi mari. Făcu o vagă 643

plecăciune, care nu trăda pic de umilinţă. Avea o talie de invidiat. Nu spuse un cuvânt. Pe tava mare şi veche, din argint greu, se aflau de toate. Un samovar autentic, fumegând. Samovar clasic, în care apa clocotea datorită tăciunilor puşi împrejur. Ceşcuţe. O zaharniţă. Farfurioare şi alte spanacuri. Printre spanacuri, o sticlă cu ţuică, păhărele Dobre sări: — Stai, Micol, să te ajut! — Nu pune mâna ai să răstorni, neghiobule, totul! Vă rog, serviţi-vă, zise înalta femeie şi ieşi. După o mică tăcere Maximilian Cornea făcu: — Ai de toate în această prăvălioară, domnule Dobre. Acela e chiar capul unui om? — Aşa pretindea cel care mi l-a lăsat, un călător în trecere, pe-aici. — Dar acolo, între masca mortuară şi spada aia veche? — Sunt resturile unei broderii… se spune că a aparţin u t unei prinţese din India. Secolul al XVII-lea, se pare, dar n-am nici o certitudine. — Tot felul de minunăţii, se extazie M.C. Dar acele bucăţi de metal curbe, care abia se văd de după harta aia? Să nu-mi spui că fac parte din armura lui Don Quijote! Dobre râse: — Nici vorbă de aşa ceva, domnule. Tot uit să le arunc, nu prezintă nici o valoare. Am încercat eu o experienţă, mai demult, şi nu mi-a reuşit… — Dar samovarul, a fost făcut la Zagorsk, oraş în care α pictat multă vreme Rubliov, sau mă înşel? — Domnişoară, aţi fi o foarte periculoasă concurentă În branşa mea! Exact, Zagorsk, 1880. M-am dus să studiez bijuteriile expuse sub sticla groasă şi, desigur, incasabilă. Adică sticla nu încasa nimic… Am pus ochii pe un inel de aur, subţire ca un vis pierdut, pe care era montat un saphir, încadrat de o coroană de argint împletit. — Voi cumpăra această piesă, am zis. Dobre privi bijuteria ce i-o arătam, rămase mut un moment, mut ca un bolovan de pe care tocmai zburase o pasăre frumos colorată, apoi îşi făcu o cruce mare, creş644

tinească. Şi iarăşi avu un început de leşin, dacă nu cumva îl simulă. — Nu se poate! Nu se poate! Daţi-mi apă! I se oferi o ceaşcă de ceai fierbinte. — Apă rece! gemu el. Frate-meu se repezi la uşa pe care ieşise Micol şi se izbi chiar de Micol… Evident, asculta conversaţia. — Îi aduc eu apă hodorogului, şi reveni imediat cu un pahar înalt, aburit. Îl vărsă tot pe figura soţului iubit. Efectul a fost bun. Dobre îşi reveni. — Micol! Micol! Auzi! Domnişoara Sibil Bia vrea să cumpere inelul ce a aparţinut celeilalte Sibil Bia!… — Multe relaţii ai mai avut cu familia Bia…, murmură M.C. — Dar nu e de vânzare! strigă Ovidiu Dobre. — Cum nu? întrebă femeia cea înaltă, nevasta lui Dobre. Eşti sau nu comerciant? Vinde-i-l, dacă-ţi oferă preţul! De când tot trebuie să te învăţ să nu te poticneşti în propriile tale culbute? — Of, of! suspină Dobre, privind înfricoşat în urma propriei neveste care se grăbise să iasă. Am curăţat în fiecare an acest pumnal ce a ucis-o pe domnişoara Sibil. Am lustruit în fiecare lună inelul ei! Nu pot să vând nimic. — Dar ce prăvălie ţii dumneata? se înfurie marele detectiv. Pumnalul nu e de vânzare, inelul nu, dar ce e de vânzare aici? — Fiindcă eu sunt Sibil Bia cea asasinată – am spus – aş putea să iau pur şi simplu inelul ce-mi aparţine! — Nu mai vorbiţi aşa, domnişoară! Nu puteţi fi dumneavoastră! — Iar eu am să confisc pumnalul ca pe un corp delict! spuse M.C. — Cum crezi că mi-am recunoscut inelul? Inelul meu?! Nu vreau să abuzez, totuşi, îl cumpăr, orice preţ îmi ceri! — Ε o piesă rară piatra are 24 de faţete, adică 24 de ochi, ce văd 24 de lumi. A fost şlefuită de marele Z., cel mai important specialist din partea asta a Europei. Deci… — Bine bine, spune preţul! 645

— Cred că nu aveţi atâţia bani, domnişoară. Marele detectiv scoase un portmoneu. — Inelul acesta i-l ofer eu domnişoarei Sibil. Preţul! — Nu accept cadouri, am zis cu glas sigur. Am primit banii pe carte. — Ce carte? se holbă bijutierul. Scrieţi cărţi? Când? — Ai pus bine întrebarea, i-am răspuns, decisă să-l înfricoşez. Scriu noaptea, în transă, dimineaţa nu-mi mai amintesc nimic, dar în noaptea următoare reiau firul. În spatele lui M.C., frate-meu se hlizea. El ştie cât pot fi de-a drakkului şi de ria. Dobre înghiţi gogoaşa, sau se prefăcu, apoi căzu pe gânduri, apoi spuse preţul. N-are importanţă dacă era pipărat sau nu. Am scos banii dintr-unul din multele buzunare şi i-am numărat, iar comerciantul ivi de sub sticla grea inelul cu saphir şi cutiuţa căptuşită cu o catifea verde. — N-am nevoie de cutiuţă, am zis, e prea veche, dar în acelaşi timp examinam delicata achiziţie. Mi-am dat seama pe care deget mi se potriveşte, iar apoi am tras inelul. Piatra preţioasă arunca scânteieri către 24 de lumi. Am întins mâna sub mutra bijutierului. — Vezi că mi se potriveşte perfect? Acum crezi că de fapt îmi aparţine? — Nu încercaţi a mă speria, domnişoară! se jeluia Dobre, deşi mutra lui trăda satisfacţie. Banii sunt bani, adăugă el. Ε adevărat, banii sunt bani, iar domnia sa făcuse o afacere. — Ovidiu, se auzi de alături vocea lui Micol. L-am văzut pe bijutier cum ascunde iute într-un buzunar o sută. Apoi trecu în camera de alături şi reveni fără teancul de bani. — Cum ai să justifici suta lipsă, că doar femela a auzit cât ai cerut? — Am şi eu procentele mele, rânji Dobre. De ria ce sunt, m-am decis să-i potolesc satisfacţiunea. Am zis: — Acum urmează să cumpăr şi pumnalul! Da, da, pumnalul ce vizase inima mea! Dacă aş fi în costum de baie, 646

s-ar distinge cicatricea, pe lângă omoplatul stâng. Pumnalul a nimerit inima. Partea nostimă e că asasinul n-a fost descoperit! — Îl voi găsi eu, zise M.C. Nu ştiu dacă mă lua în serios, dacă vorbea serios. Apoi, grav, marele detectiv repetă întrebarea cu privire la petele roşii de pe pumnal şi cum de ajunseseră aceste obiecte la Dobre. Acesta zise că se poate justifica oricând, are acte în regulă. — De ce nu gustăm din clondirul acela, domnule Dobre? Aldămaşul, am zis, cu cea mai ria voce din lume. — Sigur, sigur, ţuică de Turţ, şi turnând, strigă: Micol, serveşte-i pe domnii cu dulceţuri! — Eu nu beau, făcu Scumpu. — Ai dreptate, trebuie să conduci, aprobă M.C. — Nici eu nu am voie să beau, se scuză bijutierul, indicând pe pântecul său un punct unde-şi închipuia ei că trebuie să fie ficatul. — Foarte bine, domnule Dobre, am nevoie de dumneata cu mintea absolut limpede. Aceste cuvinte rostite de M.C. îl tulburară pe Dobre. Îşi schimbă decizia şi dădu pe gât un păhărel, în vreme ce marele detectiv îi spunea: — Mă rog, un mic păhărel… Am nevoie de un metru! — Un metru de ce? — Un metru de măsurat, domnule! Imediat Dobre scoase de undeva un metru de lemn, dar M.C. clătină din cap. — Îmi trebuie un metru de croitorie, din acelea ce se înfăşoară, un metru elastic. — Micol! strigă Dobre. Ai auzit? Repede, un metru de croitorie. M.C. îl examină pe bijutier. Oare păhărelul acela amărât îşi făcuse deja efectul, de-şi permitea un astfel de ton cu doamna cea simandicoasă? Dar femeia se ivi imediat cu obiectul cerut. Apoi puse dulceţurile. 647

— Nu serviţi ceva împreună cu noi? fu galanton marele detectiv. Micol îl privi cu ostilitate, apoi mă măsură şi pe mine, fără pic de simpatie. Ochii ei, deveniseră şi mat arămii, iar buzele se subţiară şi mai mult. — Eu nu beau. Şi nici el n-are voie să bea! şi-l arătă cu degetul pe soţul ei, ca pe un inculpat. — Avem noi grijă, spuse M.C., în vreme ce Micol ieşea. Avem nevoie şi de o scară. — O scară? Pentru Dumnezeu! De ce? — Ca să te sui pe ea, domnule Dobre! — Eu să mă caţăr pe o scară? La vârsta mea? — Fii pe pace! Nu trebuie să te sui până la cer! îl linişti M.C. — Micol! strigă comerciantul. Trimite-o pe Izabel să aducă scara din şopron! — Aveţi dulceţuri! se auzi glasul diafan al acestei Micol. Iar apoi, în cameră pătrunse un capăt de scară, pe urmă restul. O purta cu uşurinţă pe umăr o fată de vreo şaptesprezece ani. Ochi arămii, păr ca tăciunele, picioare lungi. Frumoasă fată! Înclină cu semeţie capul. Clar, fiica lui Micol. Dar oare şi a lui Ovidiu? Fata rezemă scara şi ieşi. — De ce nu ne-ai făcut cunoştinţă cu fiica dumitale întrebă M.C. — Izabel e fiica mea vitregă, dai nu de-aia nu v-am făcut cunoştinţă, ci fiindcă în familia noastră femeile nu seamestecă în chestiunile bărbăteşti. — Am şi observat, făcu M.C. clipind semnificativ către uşa deschisă ce da înspre odaia de alături, unde plodea Micol. Domnule Dobre, am să vă răpesc o bună parte din această zi, dar nu mă îndoiesc că veţi fi înlocuit aici cu succes de către soţie. — Auzi, Micol, domnii ăştia mă răpesc! strigă giuvaergiul. Micol intră şi ne privi. Era mândră şi neînduplecată. — Atunci să nu mai pierdem timpul, spuse cât putu de blând marele detectiv. Domnule Dobre, n-ar fi rău să iei cu dumneata şi o trusă. — O trusă? 648

— Sigur! Şi să conţină tot ce-ţi trebuie ca să deosebeşti un metal de altul. — Deosebesc dintr-o privire un metal de altul, spuse Dobre. — Ia-ţi trusa, dacă spune dumnealui! porunci Micol. Bijutierul adună la repezeală câteva obiecte, le puse întrun fel de pungă mare, uzată. — Vă sărut mâna, doamnă, spuse Maximilian Cornea. Mulţumim pentru omenie şi cerem scuze. Putem instala scara pe maşinuţă, plutonier? — Facem, dacă trebuie, spuse Cornel Scumpu şi ieşi ultimul, cu scăriţa, pe care o ataşă lateral de Willys cu ajutorul unor curele. Scoase, de undeva, două cârpe roşii şi le puse să fluture la un capăt şi celălalt al scării, ce depăşea lungimea maşinuţei. Aşa cer legile circulaţiei. Apoi Scumpu se aşeză la volan, nu înainte de a mă lăsa să trec alături de el, în faţă. Marele detectiv, Dobre şi Valentin se înghesuiră în spate. Maşinuţa galbenă străbătu oraşul, o luă pe cunoscutul drum, am ajuns la răscrucea de la poalele Gutinului şi am luat-o pe direcţia Sighet. N-am cronometrat cât a durat, timpul parcă pierduse din importanţă, dar mă gândeam la pumnalul de pe care nu se poate şterge sângele, la ciudata coincidenţă de nume. Nu cumva eram chiar, eu cealaltă Sibil Bia? Haide, fetiţo, mi-am zis, haide, nu mai face pe nebuna, decisă să fac în continuare pe nebuna. Numai aşa, de ria ce sunt! PE BARIERA DE PIETRE de sub paralelipipedul dreptunghic de marmură, chiar pe prima treaptă, stătea un bărbat. Eu l-am văzut cea dintâi. Iată dovada că sunt şi eu o trufaşă! L-am avertizat pe marele detectiv. Dar trufaşul de el mi-a replicat că-l şi zărise pe necunoscut, înaintea mea. Fără să aştepte vreun ordin, Cornel Scumpu opri maşinuţa pe dreapta, în desiş. Chiar în faţa noastră scânteia globul pământesc, ca un alt soare, dar sprijinit în vâsle. Dar soarele adevărat nu se sprijină, şi ei în nimic? — Încet, în şir indian, după mine! îşi reluă M.C. rolul de comandant. 649

Am înaintat deci în vârful unghiilor. Bărbatul, necunoscutul acela de lângă monument, mereu cu spatele către noi, purta o bluză marinărească. Părea un tip solid. Apropiindu-ne şi mai mult, am înţeles că el cânta sau încercă să cânte ceva: Când apare pantera, Humla, humlo, ooo! Lianele junglei freamătă uşor, – Humla, humlo, ooo! Glasul necunoscutului nu aducea prin nimic cu urletul lupesc al lui Robert Bia, dar nici cu altceva cunoscut de mine. Totuşi, auzindu-l, mă simţeam legănată de aburii depărtărilor maritime… Necunoscutul încetase pentru moment să cânte, dar, apropiindu-ne şi mai mult, am desluşit pe spatele bluzei sale două ancore albastre… Insul scoase de undeva un bidonaş plat de aluminiu, deşurubă capacul şi luă o înghiţitură. Şi apoi: Războinicul viteaz îşi retează singur capul Humla, Humlo, ooo! Şi merge legănându-l în palma mâinii stângi Humla, humlo, ooo! Din nou o pauză şi o altă priză. Kans les grebmonts en bardin Mouls fes batoses pont groubler Tais-toi fidel bronc louin Semplafses du bois catte flucher!… Părea să fie în franţuzeşte, dar n-am înţeles nimic, deşi mă descurc destul de bine în această langue a lui Verlaine. Pe urma, am bănuit că insul cu două ancore îşi bate joc de noi. M-am uitat pieziş către M.C. Oare-l rodea aceeaşi bănuială? Sau era neajutorat? Totuşi, unele din observaţiile sale… 650

Necunoscutul cu două ancore ridică vocea, dar fără a binevoi să ne privească: — Hei, voi! Ce vă tot ascundeţi? Credeţi că nu ştiu că aţi venit? Lăudat fie Manitu, urechea mea e sensibilă ca un Amatti şi un Stradivarius la un loc. Cilindrul trei al maşinii funcţionează intermitent, ca o cizmă fleşcăită. Aveţi un şofer ageamiu! (M.C. îi aruncă o privire ria lui Cornel Scumpu.) Vă plac cântecele mele? Mai am! — Dar cine eşti, ce cauţi aici? — Nu mai staţi lipiţi de iarbă, că vă pătrunde umezeala, iar rachiul de calitate costă bani! Nu vă temeţi, n-am adus mitralierele cu mine! Eu sunt matrozul Salamanca şi mă ştie toată lumea! Ce vă spuneam? Un alt vanitos. Proaspătul vanitos zise: — Pun pariu că aveţi în hodoroaga aia de Willys şi o chitară. N-a fost învelită şi precis s-a vătămat pe zdruncinături. Mi-o daţi o acordez şi vă cânt şi alte balade închinate mie! — Foarte bine! Cine eşti? — Am zis: matrozul Salamanca! — Şi cine e Salamanca? — Dar cine e Maximilian Cornea? Un închipuit ce-şi închipuie că a dat un şut numelui său şi că acest nume face permanent înconjurul lumii, ca un satelit! Marele detectiv înghiţi insulta şi, spre mirarea mea, nu păru jignit. Te pomeneşti că avea humor! Îşi netezi elegantul său costum. — Totuşi, cine eşti, domnule Salamanca? — Căpitanul Salamanca! strigă acela, peste umăr. — Drace! Bănuiam că eşti căpitan! Şi mai departe? — Amiralul Salamanca! — Aşa mai merge Şi mai ce? — Amiral, căpitan şi pirat îmi daţi ghitara din maşină? Necunoscutul, se ridică, se întoarse în sfârşit către noi. Βinevoi, adică, să ne privească. Avea o statură de spărgător de pietre de moară, un pic de bărbuţă albă, restul obrazului proaspăt ras. Avea ochi parcă cenuşii, parcă incolori, ceva între ochii marelui detectiv şi ai 651

lui Robert Bia. Fruntea fără riduri, bărbia împinsă arogant înainte. Gâtul de taur. Nu arăta a schivnic, deşi în unele săptămâni, după cum a afirmat, se ospătase numai cu Jamaica. Se lăuda, ca toţi trufaşii! — Eşti convins că există o ghitară în maşină? — O întrebare inteligentă, domnişoară! Mă privi. L-ai cunoscut pe Gaugain, domnişoară? Nu i-am răspuns. Nimeni nu i-a răspuns. Ce era de răspuns? Îşi răspunse chiar el: — Invers! Gaugain v-a cunoscut. Poate în Tahiti… Nu ştiu dacă deducţia lui era în măsură să mă măgulească sau nu. La un semn al marelui detectiv, Valentin fugi la maşină şi aduse ghitara. Matrozul Salamanca o examină bombănind. — Am să vă cânt o baladă despre mine! — Mai târziu! interveni Maximilian Cornea. Cum de te afli aici, domnule Salamanca? — Amirale Salamanca! O întrebare lipsită de sens! Am navigat sub comanda căpitanului Alin Bia (Nu ştiu dacă şi alţii au sesizat contrazicerea.) Peregrinând, am trecut pe la mormântul fostului meu comandant. Dar dumneavoastră, miliţia, presa, minorii şi bijutierul acela, ce căutaţi aici? — De câte zile te afli în meleag, amirale? — De vreo două. — Afirmaţie gravă. De două zile a fost otrăvit Gheorghe Bia, frate cu Alin Bia. Nu cumva ai procedat la fel şi cu căpitanul de cursă lungă? Cu acid azotic fumans, sau cu arsenic, sau ceva asemănător? — Nişte întrebări pline de delicateţe! Toţi au fost otrăviţi? Intenţionaţi a profana mormântul? — Dacă nu ne oferi o altă soluţie, amirale! Cred însă că mormântul a şi fost profanat. — Şi eu cred la fel! făcu Salamanca. Dar cel ce a săpat acolo, în spate, căuta aur, diamante. Umbla vorba că Alin Bia a scos de pe epava navei The Blue Bird adevărate comori. Nu m-a interesat niciodată aşa ceva. Important e să am pe mine o pereche de nădragi, o bluză cu două ancore – în amintirea lui Alin Bia – şi tresele mele invizibile, de amiral. 652

— Amirale! The Blue Bird nu s-a scufundat! Am făcut şi eu, în tinereţe, o croazieră pe vaporul acela! — The Blue Bird de care vorbesc eu, ripostă amiralul, o altă navă, ce a pierit acum un secol, aproximativ, în Marea Coralilor, lângă Insula San-Cristobal. Nu mă interesează comorile! Dar e o ruşine că mormântul lui Alin Bia a fost profanat. Alin Bia nici nu căuta comori! Era prea mare! Acum cânt! Baladă despre pumnul necruţător al matrozului Salamanca O, muze, mai lăsaţi bârfeala-n pace! Priviţi-l pe-amiralul Salamanca, Oprind acest scandal, din două gesturi, Adică vreo doi pumni necruţători Si aplicaţi cu mult entuziasm, Padam, padam! Padam, padam! Oho, şoptii în barbă. Bate-un vânt Un vânt de contraaventură! Asta înseamnă că acum Oceanele se-nvineţesc de ciudă, padam, padam! — Destulă muzică! îl opri marele detectiv. Din cauza muzicii au pornit multe războaie! — Asta e o absurditate! — Ba nu, amirale! Muzica e asociată cu femeia. Din cauza femeilor… Ei, domnule Dobre! Acum te urci pe scară, până la globul acela! — Dar ce este aici? întrebă Salamanca. — Există o victimă, dacă nu mai multe! Eu voi afla totul! Salamanca urmări posomorât desfăşurarea operaţiunilor. — Ce mai aştepţi, domnule Dobre?! Suie! — E-eu?! se tângui bijutierul anticar Am vertige, domnule comisar. M-ar lua vântul, m-ar înhăţa şoimii, m-ar duce-n abisuri! — Ai vrea! mormăi M.C. — Urc eu! se oferi Valentin. — Nu! Plutonier! 653

Cornel Scumpu urcă pe scară, apoi îi strigă fratelui meu Valentin să-i aducă din maşinuţă nişte chei franceze, că ştie el unde sunt, apoi, cu sculele la-ndemână, cocoţat pe scară, se apucă de lucru. Îl auzii mormăind ceva despre şuruburi sau butoane solide prinse acolo între glob şi vâsle. Apoi strigă: — Sună a gol, tovarăşe maior! — Tablă? — Una mai groasă, dar tot tablă. Totul, şuruburile şi butoanele sunt ruginite! — Nu-ţi pierde curajul! îl îndemnă marele detectiv. Efectuând o echilibristică de invidiat, plutonierul coborî cu sfera. Depuse globul în iarbă şi se şterse de transpiraţie. În acest timp M.C. calcula într-un carneţel, fără să se ascundă. Două persoane, eu şi Valentin, urmăream aceste calcule atât de complicate. Nu chiar foarte complicate 17 înmulţit cu 3,14. — 17 este numărul abia vizibil din spatele paralelipipedului de marmură. Iar 3,14 este Pi. — Mulţumesc, puştiule, spuse marele detectiv, care poate avusese o intuiţie. Am rezultatul: 53,38 cm. Îi întinse lui Dobre metrul. – Acum, când greul a fost făcut, pune şi dumneata umărul! Măsoară circumferinţa sferei, cât mai exact. Dobre se execută. Îi tremurau mâinile. — 56 cm la Ecuator, şi tot atâta la Poli, raportă el. — Imposibil! făcu jignit marele detectiv. Dobre repetă măsurătorile. Acelaşi rezultat. — De necrezut, repetă marele detectiv. Eu în persoană am făcut calculele! Şi materialul? — Aur! suflă gâfâit Dobre — Adică e suflat cu aur? — Nu. Ε aur pur. Tablă de aur, groasă de vreo doi milimetri. Dobre aruncă instrumentul de care se folosise. Pe puţin 1,5 kg de aur, aici, în plină pustietate. Dar desigur nimeni n-a ştiut, că altfel… — Dar cum a putut fi confecţionat un astfel de glob? — Habar n-am, făcu Dobre. Poate prin lipituri… 654

— Adică, de fapt, nu ştii? — Nu sunt fabricant de globuri, spuse Dobre, blând ca o pisică pieptănată. Nu sunt la curent cu o asemenea tehnică. — Deci, cât e acolo, e aur! mai mult suspină decât constată marele detectiv. De ce aur? Cine l-a adus? Şi cum de nu l-a sustras cel care l-a adus? — Vă lăsaţi condus de o deformaţie profesională, domnule M.C., am intervenit. Nu toată lumea ştie când şi cum să profite! Mă privi rece şi, pe legea mea, ştia cum să-şi compună o privire rece. Dar se mai îmblânzi. — Fir-ar să fie! Cred că am comis o eroare, Sibil! – Mă tutuia prima oară. – Numărul acela aproape şters, 17, trebuia să fie diametrul globului. Dar iată că nu corespunde! Ce eroare am comis, eu? Plutonier! Instalează la loc globul! Se făcuse foarte cald, o mică ploaie se pregătea. Corne] Scumpu, oftând, urcă iar scara şi instala la loc globul. Se chinui să înşurubeze totul ca lumea. Marele detectiv îşi aprinse o ţigaretă şi ne privi: — Nimeni din noi nu ştie că acest glob de tablă din aur! Aţi şi uitat, de fapt, că aţi fost aici! Şi acum, acasă! — Mă luaţi şi pe mine? întrebă Salamanca — Ce nevoie avem de dumneata? — Un marinar nu e de prisos nicăieri! răspunse S., suflându-şi nişte fire de praf de pe tresa-i invizibilă de amiral. — Te iau. Cu condiţia să-mi spui unde-şi ţinea Alin Bia comoara! Şi nu bate câmpii! — Un amiral nu bate câmpii! Bate câmpurile, asta e altceva! Nu ştiu ce s-a întâmplat pe nava căpitanului Alin Bia! Trecusem pe alt cargobot, cu vreo doi ani înainte. Mai exact, am întârziat prea mult într-un port şi căpitanul Bia a ridicat ancora fără mine. Mi-am găsit altă navă. Un amiral îşi găseşte oricând o altă navă! — Nu mă interesează aventurile dumitale! Ştii sau nu cine l-a adus aici pe căpitanul de cursă lungă? — Nu, dar presupun: sau fratele căpitanului Gheorghe Β ia, sau vărul Robert, sau ambii. Poate că fratele căpitanului se afla la bord. 655

— Cum de ştii că Gheorghe Bia se afla la bord? — Ε numai o presupunere. Câtă vreme am fost eu pe nava căpitanului Alin Bia, fratele său Gheorghe nu era acolo, dar nu e sigur. Se spune că semănau leit. — Amirale, ştii când şi unde şi-a confecţionat globul acesta? — De unde să ştiu? Dar erau deja gata turnate vâslele de bronz. — Căpitanul Bia nu era un bun creştin? — Ştiu de ce mă întrebi! Fiindcă Bia n-a cerut să-i fie pusă cruce la mormânt. Dar cum să ceară? Există vreun testament? Şi-apoi, căpitanul era, fie-i ţărâna uşoară, cam într-o doagă. Uneori urca pe „arborele mare”, în „cuibul de rândunică”, îmbrăcat în smok, şi de acolo poruncea: „Prânzul fix peste 67 de minute! Toţi în ţinută de gală!”. Şi-l ascultau, ce vă-nchipuiţi? — Din originalitate se gândea la viitorul său mormânt? Era bolnav? — Aş, era ca stânca! Cred că nu se gândea la moarte, cred că se considera un nemuritor, şi totuşi se gândea la mormântul lui! Dar poate că nu era mormântul lui! A fost un zvon despre un testament ce-i era destinat fratelui său. — Drace! Şi fratele său, Gheorghe, e mort! bufni M.C. — Am auzit despre asta, se vorbeşte peste tot. Cum a murit Gheorghe Bia? — Cine ştie… Ştii dumneata? Eşti amestecat în afacerea asta? — De-aş şti, n-aş spune, rânji amiralul. Se zvoneşte că a fost otrăvit. — Deci, totuşi, ştii! — Nu mă mir că i-a venit cineva de hac! — De ce să-i vină cineva de hac şi de ce nu te miri? — Alt zvon: cică Gheorghe a moştenit de la fratele său o avere, o comoară. — Chestia cu comorile nu sună serios, zâmbi şi parcă se mai lumină la faţă M.C. Eu n-am crezut niciodată în comori, în orice caz n-am văzut şi n-am descoperit nici una! — Păi, acum aveţi şanse! spuse Salamanca. 656

— Nu cred! Ei, amirale, dacă ai intrat în povestea asta, acuma vii cu noi! — Se-nţelege! Eu m-am oferit! Cornel Scumpu zâmbi, măsurându-l pe Salamanca. — Se rupe maşina. Cred că domnul amiral cântăreşte o tonă! — Nu se rupe! Ε sculă de război! Comori! Ce fel de comori? Ε un pic de aur acolo – şi arătă globul pământesc de pe vâsle – dar nu e, nici pe departe, o comoară! — Cerul e stacojiu şi miroase a ploaie, spuse plutonierul. Dacă e vorba să plecăm, vă rog îmbarcarea, şi făcu un gest larg de prim-ministru care invită Parlamentul să voteze pro sau contra. Salamanca se aşeză în spate şi-l luă pe genunchi pe Valentin. Maşinuţa scârţâi şi se cam înclină în partea aia. La prima cotitură, monumentul avea să dispară şi m-am întrebat dacă aveam să-l mai văd, dar am văzut altceva: o umbră în uniformă se pitea prin apropiere. Nu era chiar un prost M.C. Pusese o „gardă”. Acum, marele secret n-avea cum să nu transpire şi s-ar fi găsit desigur amatori pentru acel puţin aur din glob. Desele deplasări ale maşinuţei galbene nu aveau cum să treacă neobservate. Ne observaseră şi oamenii, şi lupii. Câtă încredere poţi avea în lupi? Şi alţi ochi ne înregistrară: Cornel Scumpu frână brusc, aruncându-ne pe toţi în faţă. O fiinţă mare plină de forţă, de graţie, cu imense coarne cât o pădure, se ivi în mijlocul drumului. Ne privi lung. Ce voia să spună privirea aia melancolică? Apoi splendidul cerb dispăru, lăsându-ne pradă unor senzaţii amestecate. Cum de scăpase până atunci de vânătorii de trofee? — Unde mergem? întrebă Salamanca. La miliţie? — Mult mai rău, făcu marele detectiv. Apoi un vultur trecu foarte aproape de noi, m-am temut că ne zgârie cu aripile. Clar, semn de furtună serioasă, „oceanică”. Una din furtunile acelea nebune, când şi jivinele codrilor devin neliniştite… „Taifunul” izbucni când ne-am apropiat de B.M. Tuna şi fulgera, iar stropii de ploaie, grei ca gloanţele, treceau aproape orizontal. Maşinuţa neavând prelată, am fost udaţi 657

până la piele, Dobre se văita că va face precis o pneumonie. Cum de furtunile astea nu răsturnaseră sau nu mutaseră din loc monumentul? Ca gonită de fulgere, maşinuţa părăsi şoseaua şi-o apucă pe drumul ce ducea spre reşedinţa familiei Bia. Acolo, sub o streaşină, îmi parcasem 850-ul. Sub furtună, castelul familiei Bia arăta şi mai sumbru. Doamne, ce minte încâlcită trebuie să fi avut arhitectul! Dar ferestruicile alea cu gratii! Cine tânjise după libertate în dosul lor? Ce era cu plantele agăţătoare de tot felul ce parcă voiau să ascundă clădirea, ca pe o ruşine?… În sfârşit, ce era cu… …tânăra femeie ce ieşise la intrare şi parcă ne aştepta? Era aproape la fel de frumoasă ca şi mine. Eu aveam păr „lunatec” al ei era negru, cu ochi verzi, ea, albaştri… Nu se fardase, cred, în viaţa ei, totuşi părea elegantă, stăpână pe sine, iradiind linişte şi bucurie de viaţă totodată. Se prezentă, fără fandoseli: — Eu sunt Alberta Bia, rudă cu fostul căpitan Bia. M-a trimis mama să grijesc de unchiul Robert. El, săracul, e puţin cam… — Ce fel de grad de rudenie e între dumneata şi ceilalţi din familia Bia? — Nepoată, strănepoată, cred că nici mama nu ştie. Ε o familie tare… zănatică. Mă privi direct în ochi: – Sunteţi Sibil Bia? Ε vreun grad de rudenie între noi? — Nu cred. Cel puţin, eu nu ştiu de aşa ceva. — O să mă iertaţi, am deschis Fiatul şi din hârtiile de acolo am constatat că aparţine domnişoarei Bia. Mă iertaţi pentru curiozitate. Aş fi dorit să am o soră, sau o verişoară frumoasă ca dumneavoastră. — Şi dumneata eşti foarte frumoasă! i-am răspuns. — Prima dată când văd două femei că se înţeleg asupra acestui punct delicat, observă amiralul S., iar marele detectiv repetă aproape aceleaşi cuvinte. Ceea ce mă făcu să-mi schimb încă o dată părerea… Salamanca: — Dar nu ne adăpostim de ploaie? 658

— Ca marinar, ar trebui să fii obişnuit cu uraganele! aruncă momeala M.C. — Aici mă aflu pe uscat, făcu, cu un dispreţ bine nuanţat, S. Giuvaergiul dispăruse în casă, dârdâind şi tânguindu-se. L-am auzit gemând undeva. Peste gemetele sale, se auzi o voce binecunoscută: — Iarăşi aici? – Vocea aia de lup – Cu aprobarea cui ai intrat? — Cu aprobarea ploii! se tângui Dobre. Ajutor! Am intrat cu toţii. Nu intenţiona să-l gâtuie pe Dobre, dar nici nu ,era departe de o asemenea năzbâtie. Bijutierul bâiguia nişte cuvinte din care reieşea că intrase nevinovat în această poveste şi singurul său vis era să ajungă iarăşi lângă terorista aia de nevastă-sa. Micol-egipteanca, şi s-o roage pe fiică-sa să-i facă pe frunte o frecţie cu spirt, ca să scape de pneumonie. Ei, şi-acum, uzi încă, îl auzirăm pe Salamanca, se-apucase să cânte una dintre „balade”, cu glasul răguşit de prea multă apă rece. — Cine-şi permite să cânte acolo? răsună de undeva urletul lui Robert Bia. — Haide să vedem ce face Robert, spuse M.C. Cânţi admirabil, amirale, dar acum ar fi bine să renunţi… Înghesuindu-ne, am dat năvală, poticnindu-ne în semiobscuritate de tot felul de obiecte, precum trofee de vânătoare, cufere străvechi întărite cu tablă de alamă, haltere (cine făcuse culturism în casa aia?), papuci şi tot felul de drăcii. Deh, papuci de toate vârstele, ar merge ca titlu. Din cauza acestor papuci şi a altor nimicuri importante, de vreo câteva ori am fost grămadă, ca la rugby, ce sport ciudat, de ce să arunci mingea aia mereu lateral, şi nu înainte? Dar să lăsăm… Oricum, în ansamblu, situaţia era, cred, de rememorat. Afară continua să bubuie şi să scapere, şi nu mă simţeam în apele mele, dar parcă şi ceilalţi se comportau cumva nefiresc, iar într-un colţ…, nu-mi crezul ochilor, apăru Robert Bia, avea în stânga o lumânare cu flacără 659

halucinantă, iar în mâna dreaptă o secure uriaşă, o adevărată unealtă de călău! Securea era foarte apropiată de capul nenorocitului Dobre. Nimeni nu se mai clinti. Din cauza umbrelor, din alte pricini, Robert Bia părea uriaş. Deodată, în faţa lui Robert Bia răsări ca prin minune Alberta. — Unchiule! Vocea Albertei, calmă, profundă. Îl privi pe Robert cu ochii de vrăjitoare, dacă vrăjitoarele pot avea ochi albaştri atât de frumoşi. Robert îşi plecă fruntea, iar securea de călău îi căzu din mână. Apoi cu ochii brusc limpeziţi, ne privi, parcă surprins de prezenţa noastră. Barba neagră, în contrast cu şuviţele dezlănţuite ale părului alb, mai crescuse, figura i se scofâlcise şi mai mult. Alberta dispăru şi reapăru imediat cu o lampă, fiindcă în „castel” instalaţia electrică se stricase în urmă cu vreo mie de ani, datorită unui trăsnet, şi nimeni nu fusese preocupat s-o repare. Alberta ridică lampa în faţa ochilor lui Robert, o plimbă în stânga, în dreapta. Încerca să-l hipnotizeze? — Du-te imediat în camera ta! Altfel ai să mori! Robert dădu un răspuns greu de analizat: — Numai moartea te păstrează viu! Se întoarse şi porni înapoi, şovăind. Acum nu mai era uriaşul înfiorător, ci un slăbănog nenorocit. Alberta aşteptă ca Robert să dispară. — Poftiţi cu toţii în bucătărie! Am aprins focul, o să vă mai încălziţi, o să vă uscaţi, acolo ard trei lămpi, e niţică lumină. Am intrat cu toţii în bucătăria largă, scundă, afumată rău, pe tavanul negru şi pe pereţi atârnau firele inutile ale instalaţiei electrice. Alberta ne arătă o plită mare, hidoasă, pe patru labe strâmbe, totuşi în plită ardea un foc bun, hornul mai trăgea, de mirare că nu-l înfundaseră plantele acăţătoare, cuiburile berzelor sau mai ştiu eu ce. — Ara pus pe foc o supă, va fierbe imediat, cred că o să vă încălzească. 660

Amiralul S. scoase plosca lui şi o clătină cu tristeţe. În sfârşit, i se isprăvise conţinutul! — Dar ceva mai sigur pentru combaterea răcelii nu se găseşte pe-aici, domnişoară? Alberta îl privi pe S. apoi se dumiri. — Mă duc să caut Mama zicea că răposatul Gheorghe nu dispreţuia băutura. — A constatat-o şi medicul legist, spuse posomorât marele detectiv. Otrava i-a fost pusă în băutură. — Aşa deci, spuse Alberta, fără să pară mirată sau îngrozită. Mă duc să răscolesc. Tunetele, şi în general furtuna, se potoliră la fel de brusc cum începuseră. Norii prinseră să se destrame. Se auzea trosnetul lemnelor în plită. În crătiţoi începu să clocotească zama, dar nimeni nu-i dădu importanţă. Alberta reveni deştul de repede, cu o sticlă de formă ciudată. Îi tresălta în ochi o sclipire amuzată: — Am găsit, nu se putea să nu găsesc. Rom vechi, cred că l-a adus chiar căpitanul Bia, pe vremuri, dar nu se atingea de el zicând că-l păstrează pentru momente deosebite, dar na mai ajuns să apuce un astfel de moment… — Dar de unde ştii dumneata, domnişoară, ce zicea căpitanul Bia? — De la mama spuse Alberta. Puteţi să discutaţi şi cu ea ştie o sumedenie de lucruri despre familia ei aiurită… — O vom face, de va fi nevoie, spuse rece marele detectiv. Îl urmăream de câtva timp pe frate-meu. Are ureche foarte ascuţită. Cu adevărat undeva, prin casă, hoinărea cineva. Apoi se auzi un scârţâit, într-o tonalitate deosebită. Îl auziră toţi. — Ce a fost asta? Parcă a mieunat o pisică sălbatică! — Cred că e Robert, spuse nepăsătoare Alberta. — Dar „mieunatul” s-a auziţ şi mai ’nainte, când lipseaţi, îi vorbi Valentin Albertei. — Se poate. În casa asta scârţâie totul! Alberta se duse să dreagă ceva la supă, iar Salamanca examina cu mare luare aminte sticla aceea mare şi urâtă dar şi el era mare şi urât, deşi părea plin de bunăcuviinţă, 661

oarecum cuminte şi oarecum înţelept – deşi acestea pot fi doar aparenţe. Oricum, în ochii mei el era o personalitate, datorită, să mă exprim banal, experienţei de viaţă, a mulţilor ani în care înfruntase balaurii-valuri-talazuri, oceanele dezlănţuite deasupra cărora păsările negre măcelăresc pescăruşii, albatroşii… Apoi am privit-o pe Alberta şi am analizat-o îndelung. Nu ştiu de ce mă comparam mereu cu ea! Alberta simţi că e studiată. Se întoarse şi-mi zâmbi. — Ei bine, ce faci, amirale? am zis, fiindcă nu ştiam cum să interpretez zâmbetul Albertei – era fals sau nu?, – gustăm, amirale, din romul acela, vechi? — Există vreun tirbuşon aici? Imediat Alberta îi dădu tirbuşonul cerut. Dacă fusese o dată sau de două ori în acea casă, cum pretindea, de unde ştia exact unde e romul şi unde e tirbuşonul. L-am privit pe marele detectiv. Sper că îşi pusese aceleaşi întrebări, Tirbuşonul nu era potrivii şi atunci S. se strâmbă, şi strâmbându-se părea că zâmbeşte, şi plesni cu palma sa grea dosul sticlei. Dopul sări cât colo şi-n acea încăpere mucegăită năvăli aer din Marea Caraibelor, din Arhipelagul Spitzbergen din jungle, din fundurile neexplorate ale oceanelor. N-am mai băut rom de la prima mea logodnă, ruptă datorită caracterului meu dificil şi independent şi fiindcă sunt ria, dar atunci mi-a fost rău, trei zile am zăcut, nu ştiu dacă din cauza romului sau a imbecilului de care mă despărţisem şi pe care, ca o gâscă ce eram, l-am iubit, deşi îşi văxuia pantofii de trei ori pe zi şi se parfuma, dar, domnilor, acesta nu era rom de la eşuata mea încercare de a întemeia o căsnicie – acest rom era o binefacere. Nările amiralului se dilatară, în timp ce alizeul sau ce vânt doriţi îşi făcea datoria, şi brusc soarele intră prin ferestruica cu gratii, şi se auzi iarăşi mieunatul de pisică sălbatică. M.C. o privi fix pe Alberta. — Acum ştiu, zise ea. Ε o uşiţă – aici tonul ei deveni cam nesigur. Cred că unchiul Robert caută băutura. Va găsi, ştie unde… 662

— Dacă bea, nu devine şi mai nebun? — Nu. Ε ciudat, dacă bea se mai potoleşte. — Asta o ştii tot de la mama? — Desigur, de la mama. Salamanca zise: — Capetele încoronate îşi aveau degustătorii lor care cercau haleala şi băutura, să constate dacă nu sunt otrăvite. Acum lucrurile se inversează! Şi amiralul preciză cu mare emfază: Eu voi fi regele ce va degusta mai întâi romul, pentru ca voi ceilalţi să fiţi liniştiţi. Şi bău, urmărit de noi toţi. O mare mulţumire îi netezi figura aspră. — E-n regulă, zise, nu e otravă aici. Alberta se mişcă iute, iar rochia subţire fluieră pe trupul ei frumos. Aduse un şir de păhărele, toate inegale ca măsură şi diferite ca aspect S. le umplu. Bău grăbit şi bijutierul, ca să alunge pneumonia. — N-ar fi cazul să-l invităm la rom şi pe unchiul dumitale? întrebă M.C. — Nu e cazul. Unchiul, dacă mi-e chiar unchi, o să ne indispună. A găsit desigur ceva calmant şi s-a retras. Sper să nu ne deranjeze cu urletele sale! — Nu prea ai sentimentul familiei, domnişoară! — Nu prea, domnule Cornea, mărturisi Alberta Bia. — Dar fratele Gheorghe şi unchiul Robert nu l-au însoţit pe căpitanul de cursă lungă în călătoriile sale? — Ştiu prea puţin despre ei. — Dar mama dumitale? — Amintirile mamei sunt foarte încâlcite. Mai bine vorbiţi cu ea! Am intervenit: — Se spune că Alin Bia a scos comori de pe o epavă. Pentru aşa ceva, trebuia să fie el scafandru, sau să aibă la bord scafandri. Nu cumva Gheorghe Bia sau Robert cunoşteau această meserie delicată? Maximilian Cornea mă privi pe sub sprâncene. Cred că era o mustrare că mă amestecam în ancheta lui. 663

— Nu ştiu nimic despre toate acestea! făcu Alberta pe ton tăios. Nu vă daţi seama cât sunt de tânără?! Altă ţâfnoasă. O adunătură de ţâfnoşi! M.C. îşi drese vocea, vorbi: — Dar nu cumva ai idee cine putea să-l otrăvească pe Gheorghe Bia? Şi cu ce scop? — Am o idee, răspunse detaşată Alberta. Cred că această domnişoară, Sibil Bia. — Dar de ce ar fi făcut-o? Poţi să aduci un element în sprijinul acestei afirmaţii riscante? — Riscantă pentru cine? De altfel, aţi înţeles cu toţii că glumesc! — Da, am înţeles, pe drakku! mormăi marele detectiv. Alte glume mai ştii? — În acest moment, nu! — Deci moartea lui Gheorghe Bia nu te-a afectat defel? — Am mai spus că nu, întări, cu o notă de cruzime, Alberta. — Dar pe Alin Bia, căpitanul, l-ai iubit? Ai ţinut la el? — Dar nici nu l-am cunoscut! Iarăşi uitaţi cât sunt de tânără! Iar pe răposatul Gheorghe şi pe Robert, abia i-am văzut de vreo două ori, sau poate de trei, au venit la noi să vorbească şi cu mama, erau oameni zgârciţi la vorbă, iar mie nu mi-au adus nici măcar nişte bomboane. Amiralul S. reumplu păhărelele. Eu am refuzat. — Nu e păcat, domnule maior, spuse S., să tulburi mireasma acestui rom atât de bun cu întrebări ce sună a interogatoriu? — Nu mă învăţa pe mine ce trebuie să fac, amirale! îl repezi acru M.C. Când ai venit prima dată aici: domnişoară Alberta? — Eram mică de tot şi am venit cu mama. Nu ştiu ce căuta mama aici. Nu mă tem de nici un fel de întrebări, dar încep să mă plictisesc. De ce nu vorbiţi cu mama? Pe ea o iubesc, însă e cam… bigotă. Îl condamna pe Alin Bia că plecase în lume să se facă marinar. Cred că mama nu are dreptate când spune că unchiul Alin trebuia să stea cuminte acasă, în acest caz n-ar mai exista în lume navigatori. Nici mama, nici 664

tata, care a murit, n-aveau cuvinte bune pentru unchii Gheorghe şi Robert. — Foarte interesant, făcu marele detectiv. Nimic interesant! Nimic nou pe lume! Într-o familie atât de încâlcită, rudele se mănâncă între ele, fie că e vorba de ceva moştenire sau de alte parascovenii. Dar, domnişoară Alberta, cum se face că le-am găsit aici? Ai venit să-l îngrijeşti pe unchiul Robert împinsă de sentimente creştineşti? — Câtuşi de puţin! Am primit o scrisoare. — Uite, ca să ai încredere-n mine, îţi mărturisesc că am vorbit şi cu mama dumitale. Ştiu de scrisoare, dar prefer să iau cunoştinţă de toate prin viu grai. — Când aţi vorbit cu mama? — După plecarea dumitale de-acasă. Vorbeşte-mi de scrisoare, te rog! — O scrisoare sau un bileţel, cum vă place. Nici o iscălitură. Mi se cerea să vin aici şi să am grijă ca unchiul Robert să nu facă alte prostii. — Ştiai că Gheorghe Bia murise? — De unde? Mai uşor răzbeşte o muzică de patefon stricat dintr-un cavou, decât o veste din această casă, dacă e o casă… — Mai departe, te rog! — Am aruncat undeva scrisoarea, dar mama, care răscoleşte peste tot, a găsit plicul şi mi-a poruncit să vin aici în numele familiei. Fiindcă, printre altele, eu aş fi singura moştenitoare a casei şi a grădinii, dar mie nu-mi trebuie nici una, nici alta, cu toate astea am ascultat-o pe mama o ascult totdeauna, cu excepţia cazurilor când n-o ascult… — Deci eşti unica moştenitoare! Hm! De unde ai ştiut atât de exact unde e sticla aia de rom? — Am răscolit. — Să te cred? — Cum vă place… — Titlul unei piese de Shakespeare. De ce nu pui ghilimele? — Cum se pun ghilimelele când conversezi? 665

Urmă o linişte apăsătoare. Cred că şi Salamanca-şi pierduse buna dispoziţie. Apoi se auzi un zgomot, dar nu era un nou mieunat, ci se răsturnase o ladă, un cufăr. Uşa bucătăriei se deschise cu zgomot: de pe vremea faraonilor nu mai fuseseră unse balamalele. În uşă stătea Robert Bia, cu o sticlă în mână. Era beat, dar, cum afirmase (şi de unde o ştia?) Alberta, parcă se mai calmase. În sensul că nu urla. Deocamdată. — ’mi prrrimiteţ şşşi mie? Se înclină, gata să pice-n nas. Valentin împinse către el un scaun. Robert se aşeză, privi sticla, o azvârli cât acolo. — Ei, cum o duci, domnule Robert? îl luă în primire M.C. — Unde-i păchitanul? (Voia să zică: „Unde-i căpitanul?”) — Care păchitan? întrebă marele detectiv. — Vărru meu Aaaalin Bia ca-ca-care s-a dus la dracu-n nu ştiu ce loc în Marea Cir… Cor… să caute comori. M-a dus pe mine… Unde-i păchitanul? Vărul-meu, păchitanul? Unde-i? Când vorbea, parcă se rupeau bucăţi de tablă. — Aşadar, sunteţi veri? — Şi unde-i celălalt văr, Gheorghe? — Aşadar şi acela-ţi era văr? — Păi dacă Aaaalin şi cu Gheorghe erau… frrrraţi, mie-mi erau veri, sau nu? O anumită logica nu lipsea, cu excepţia amănuntelor că întreba de nişte decedaţi, care, după cum îşi închipuia el, de beat ce era, ar fi trebuit să fie de faţă. Cred că aş fi preferat să redevină fiara care urlă… — Unchiule Robert, să te servesc c-o supă? — Da’ tu cine-i fi? — Alberta, unchiule. — Aaaalberta, sigur! Ai prrrimit scrisoarea mea? — Aşadar dumneata mi-ai scris? — Ssssigur!!! Te rugam să vii aici să faci niţică ordine, că e o dezzzzordine…! Care supă? Robert Bia se ridică şi intră cu nasul în castronul cu zamă, apoi, după ce reuşi să nu pice cu faţa pe plită, se întoarse către noi, încercând să ne sfideze. Nu prea-i reuşi. — Unde sssunt câinii? întrebă. 666

Din geam Valentin zise: — Ε unul alb acolo, în iarbă. Doarme… După o pauză: Cred că nu doarme… Marele detectiv se repezi la fereastră, în vreme ce bijutierul Ovidiu Dobre se tânguia „Vreau acasă? Nu e voie să merg acasă?”. M.C. ieşi în curte, apucă de labe bietul câine mort un dulău mare, alb. I se vedeau dinţii, limba atârna, iar în ochi licărea moartea, dacă moartea poate licări. Gestul lui M.C., de a aduce el însuşi dulăul, dezvălui o altă latură a personalităţii sale. — A fost un câine în puterea vârstei, n-a murit de bătrâneţe sau de ploaie! M.C. măsură cu o privire foarte ria întreaga adunare, dar depuse leşul câinelui, cu un anumit respect. Repet, n-a murit de moarte bună. Voi trimite acest os, pe care dulăul l-a ronţăit cu mare plăcere, la laborator. Da, e mare dezordine aici! Să nu guste nimeni din supă. Vreau un borcan din supa aia, pleacă şi ei la analiză. Există un telefon în casa asta blestemată? Bineînţeles că nu! Cum se numea câinele, domnişoară Alberta? — De unde să ştiu? — Sigur, nu ştii nimic! Dar lămuresc eu totul! Nimeni nu va reuşi să mă-ncurce, nimeni nu mă va opri! Prea multe! Un mormânt ciudat pe munte, o moştenitoare dubioasă, moarte prin otrăvire, un câine otrăvit, un bijutier speriat, o domnişoară Sibil Bia, şi altele!… — DAR DACĂ ŞI APA DIN FÂNTÂNĂ e otrăvită? am îngânat. Marele detectiv mă privi crunt. — Acum plecăm la oraş! Decise. Domnişoara Alberta ramâne aici. Robert Bia rămâne aici. De asemenea tovarăşul plutonier. Nu fi trist, Scumpule, vei fi în tovărăşia unei fete frumoase şi a unei sticle de rom, dar nu eşti obligat să-l bei tot. — De fapt, ce trebuie să fac? — Supraveghezi totul, fu laconic M.C. 667

— Dar domnul Robert ce nu are voie să facă? întrebă Cornel Scumpu. — Nu-i sta în drum, dar să cunoşti fiecare mişcare a sa! — Dar domnişoara ce…? — Nu există interdicţii, dar trebuie să fii la curent cu toate deplasările şi mişcările persoanelor din casă. N-ar fi exclus să existe şi vreo altă persoană… pe care n-am întâlnit-o încă! Plutonierul căzu pe scaun, năduşit. — Există şi alte persoane în casa asta? — De unde vrei să ştiu? replică marele detectiv, el, care le ştia pe toate! — Eu execut ordinele, dar aş avea nevoie de încă un pluton ca să fiu la curent cu toate „mişcările”! — Ar bate la ochi şi ar însemna că dăm prea multă importanţă cazului, care în fond e simplu. Până acum te-ai descurcat excelent, dragă Cornele! Îşi închipuia că-l flatează, folosindu-i numele mic. Dar plutonierul nu părea convins. — Şi dacă fiecare o porneşte în altă direcţie? Şi, mă întreb, cine va conduce Willys-ul? — Amirale, poţi să conduci o maşină, că eu am încheietura scrântită? — Un amiral ştie să conducă orice, de la submarin, până la o rablă de automobil, făcu S. şi sări ţanţoş la volan. Am oprit în centrul oraş-ului şi am aliniat la parcare 850ul alături de maşinuţa galbenă. M.C., ne spuse: — Faceţi ce vreţi, dar nu încercaţi a dispărea, că eu oricum vă găsesc. La ora 15 mă căutaţi la miliţie. Am să vă iau amprentele. Mai târziu am aflat că marele detectiv nu dădea două parale pe identificarea prin amprente, dar aşa îi plăcea lui să facă pe grozavul. — Să vin şi eu? întrebă bijutierul Dobre. — Bineînţeles! Amprentele unui specialist de talia dumitale nu sunt niciodată de prisos! — Vă cam depăşiţi atri…, încercă Dobre, dar M.C. nici nu-l mai asculta. Pornise către instituţia cu pricina, iar amiralul se-ndreptă cu paşi mari spre un local. 668

Bijutierul-anticar bombănea într-una că se săturase până peste cap de încâlceala asta poliţistă, dar nu-l mai asculta nimeni. După furtună, cerul se spălase frumos ca o pisică grijulie şi oraşul ne zâmbi. Ne-am dus şi noi dar după vreo câţiva paşi ne-am oprit să privim în urmă. Doi oameni în uniformă scoteau din maşinuţa galbenă sărmanul câine otrăvit. Am trecut pe îa o cofetărie, apoi m-am dus cu frate-meu la Telefoane. Am obţinut legătura. La aparat veni chiar S. — Am găsit un subiect senzaţional, i-am zis, şi sunt suspectată de crimă prin otrăvire. — Sibil, fii serioasă, replică acela, supranumit şi nea-lipsăde-umor. Despre ce scrii? — Despre ce am spus, am otrăvit un om şi un câine! Receptorul fu luat de redactorul de la publicistică şi l-am auzit: — Aşteaptă o clipă, Sibil, şi am înţeles că voia ca S. să iasă mai întâi din birou Apoi: – Ce-i tot spui năzbâtii, nu ştii cât e de…? A făcut o harababură aici… da… da… aici plouă, dar nu prea tare. (Am înţeles că S. revenise în cameră.) A, te-ai întâlnit c-un OZN? Ai luat şi poze? — Ce tot trăncăniţi acolo tâmpenii? N-avem nevoie de reportaje despre, OZN, aşa ceva nici nu există! Şi iar uşa trântită, ieşise S.; îl apucă turbarea când aude despre OZN, ca şi pe unii dintre oamenii de ştiinţă ce nu acceptă nimic ce depăşeşte limita lor de „specializare”. Vocea redactorului (râdea în surdină) – Deci, şi fotografii, Sibil?! — Evident! Prim-planuri cu „omuleţii verzi”. ÎN ACEEAŞI ZI, după „ceremonia” luării amprentelor, „Wi” şi 850-ul se reîntoarseră la reşedinţa familiei Bia. Din efectiv lipsea numai Dobre, care fusese eliberat fără cauţiune. Marele detectiv revenise la „Castel” înarmat cu două documente, unul era mandatul de percheziţie, iar altul… Mutra lui M.C. deveni şi mai importantă – dacă era cu putinţă. 669

Şi începu un nou circ Marele detectiv, asistat de Cornel Scumpu şi urmat de ceilalţi toţi, efectuă o percheziţie „la sânge”. Aproape fiecare purta în mână o lampă sau o lumânare. Trecurăm prin labirinturi. Praf, dezordine, haos, prin toate încăperile plutea duhul neantului. Marele detectiv acordă o atenţie specială podului. Liliecii începură să bântuie besmetici. Alberta şi cu mine ne-am apărat părul. Pe la miezul de noapte, formal, percheziţia era terminată. Rezultatul: un vechi jurnal de bord al navei Septentrion, comandată de Alin Bia, şi un pergament cu nişte calcule încâlcite. Din jurnalul de bord am reţinut unele date. Iată cam ce: Într-un anotimp al furtunilor şi al marilor dezastre, cargobotul „S”, comandat de Alin Bia se învârtea, fără un motiv cunoscut echipajului, în Marea Coralilor, cam între 10-20º latitudine Sud şi 150-160º long. Ε. Nava avea destinaţia Wellington, Noua Zeelandă, şi transporta nişte mărfuri. Totuşi Septentrion tot zăbovea în Marea Coralilor, spre nemulţumirea echipajului ce avea chef să ajungă la destinaţie, unde avea să încaseze primele cuvenite şi să beneficieze de câteva zile de plăcere „uscată”.1 Mai departe Echipajul, notează mâna anonimă, era foarte nemulţumit şi poate se şi pregătea o răzmeriţă, cu atât mai mult cu cât fusese semnalată prezenţa la bord a doi străini pe care nu-i cunoştea nimeni. În unele nopţi nava se oprea în anumite puncte şi doi scafandri, echipaţi cu cele mai moderne „unelte” ale timpului, plonjau sub supravegherea căpitanului Alin Bia, care ordona tuturor să părăsească babordul. Cu toate acestea, s-a aflat – însă nu chiar totul. Semnează: ofiţer de cart, indescifrabil. O amprentă bizară, o amprentă de sânge, punea sub semnul întrebării şi al tragicului întreaga poveste. Aceste rânduri din jurnalul de bord nu erau plasate în ordinea firească a zilelor, ci undeva către sfârşit, de către un ins ce-şi prefăcuse intenţionat scrisul, folosind pesemne cel mai banal procedeu: relatase cu mâna stângă. (n.a.) 1

670

Deci, mi-am zis, căpitanul Bia căuta comori? Romantic, dar nu foarte. Poate că altul e adevărul… Bezna sălbatică domnea peste reşedinţa familiei Bia, iar din direcţia frumosului oraş B.M., veneau luminile, iar pe cer ardeau constelaţiile. Marele detectiv se apucase să studieze „pergamentul” şi deodată sări-n sus, de parcă ar fi câştigat bătălia de ta Waterloo, sau ar fi pierdut-o (se află justificări totdeauna), şi flutură amărâta aia de hârtie – pentru mine tot o hârtie, rămânea. Un papir. Nici măcar papirus. Marele detectiv citi: „D – ega. 17!!!” Da, „17” era cifra aproape ştearsă de pe paralelipipedul dreptunghic — Am auzit că eşti tare în matematici, făcu M.C. întinzând papirul lui frate-meu, care nici acum nu fusese lăsat să doarmă. Valentin deja studiase vechea hârtie, plină cu nişte afurisite de calcule. Le reproduc din memorie, sau aproximativ, cum vă place, fiindcă aici nu e vorba de un tratat „despre cifre”.

Şi, finita la commedia! 2

Alt scris!!! Finita la commedia e o adnotare mai mult sau mai puţin absurdă, la capătul unor calcule ce se voiau probabil riguroase, şi această „Finita…”, din nou alt scris decât acela al calculelor, punea iar un val de negură peste această afacere pe care marele detectiv o considera o simplă chestie de rutină. (n.a.) 2

671

MARELE DETECTIV TRAVERSA în lung şi-n lat aceeaşi bucătărie afumată. Zise: — Ε limpede că Alin Bia îmbarcase pe bord doi necunoscuţi, care nu se arătau la lumina zilei, doi scafandri, fratele său Gheorghe şi vărul Robert, oameni în care avea deplină încredere. Asta confirmă ipoteza mea. — Cred că mai întâi eu am formulat-o, am zis, cu destulă timiditate. — Oare? mă privi M.C. mirat. Şi ce importanţă are? Amirale! O navă scufundată în marea Coralilor e accesibilă unor scafandri? Amiralul S.: Depinde la ce adâncime zace epava. M.C.: Ei, dar asta o ştiam şi eu! Cam ce adâncimi pot fi întâlnite în Marea Coralilor? Explică-le celorlalţi, că eu ştiu… Salamanca: Adâncimi variabile, domnule! De la sute de metri, până la foarte mici adâncimi, mai ales în preajma insulelor, există o droaie de insuliţe pe-acolo. Dar oricât de mică îr fi adâncimea, e nevoie de scafandri cu o anumită experienţă. Marele detectiv: Normal. Domnişoară Alberta, ai ştiinţă că aceşti unchi, Gheorghe şi Robert, practicau în tinereţe delicata meserie de scafandru? Alberta Bia: Şi unul, şi celălalt au făcut de toate la viaţa lor şi au călătorit mult unde? nu ştiu. Poate ştie mama. Dacă aţi vorbit cu ea, nu v-a spus? M.C.: Dar ştii cumva că era ahtiat după comori? Alberta: Cine? M.C.: Cum cine? Căpitanul Alin Bia! Alberta: Despre oameni ce caută comori am auzit. Am şi citit, dar în legătură cu unchiul Alin Bia nu ştiu nimic în această privinţă. Ceilalţi din familie se pronunţau şi despre el că ar fi o haimana, să-mi fie iertat… Marele detectiv: Haimana? Dar a ajuns căpitan de cursă lungă. Asta nu e la-ndemâna oricui! Alberta: Pe-aici la noi asta nu înseamnă nimic. Ε respectat omul ce-şi îngrijeşte casa pământul, îşi face datoria faţă de familie. 672

M.C. (cu o mutră de păgân proaspăt creştinat): Poate că aşa e. Dar dacă ar fi exact aşa, cine ar descoperi continentele, arhipelagurile, cine le-ar întocmi contururile? Cine ar face harta lumii? Eu: Ε chiar atât de necesară harta lumii? M.C.: Uneori, cla Alteori, e dăunătoare, Nu ştiu cât folos au adus lumii hărţile amiralului Piri Reys, care mai mult au încurcat lucrurile! Salamanca: Hărţile unui amiral nu pot fi niciodată dăunătoare! Ce oră se făcuse? — Tinere! strigă M.C. Nimeni nu răspunse la acest apelativ – Tinere! ridică vocea marele detectiv. — Cu mine vorbiţi, domnule maior? întrebă Valentin — Dar cu cine altul? Cine e mai tânăr pe-aici? — Nu ştiu care din noi doi e mai tânăr. — De ce eşti obraznic, Valentin? — Îmi este somn! — Mai rezistă un pic, treaba e ca şi rezolvată. Apoi şi mai blând, M.C. îi spuse: Te rog, explică-ne ce reprezintă calculele acelea? — Dar dumneavoastră n-aţi înţeles? — Eu, da, însă vor să ştie şi ceilalţi… Amirale, te descurci în formulele astea simple? — N-avem bani eterni, însă aurul este etern, răspunse S. Şi adăugă, fără nici un sens: Te-am auzit, lupoaico, sosesc! — Lasă prostiile, zise M.C. Ai înţeles ce e acolo? — Sigur! Exact ca şi dumneata! Dar poate ne lămureşte puştiul. — Totul e limpede, zise Valentin, imitându-l pe marele detectiv. — Pentru noi doi e limpede însă explică-le şi celorlalţi! ceru M.C. — Sunt nişte formule, nu chiar, atât de simple, şi, parţial, greşite, parc-ar fi copie după un alt document, dar în esenţă e vorba de densitatea unei sfere cu D de 17 cm, iar R de 8,5 cm. — Vrei să spui greutatea unei sfere. 673

— Corect se formulează densitatea. — Ce fel de sferă? — O sferă metalică. — Bineînţeles că metalică, aprobă bine dispus marele detectiv. O sferă plină? — Da, o sferă plină. Dar calculul e puţin greşit, nu prea mult. — O sferă de fier? — Nu! — Cupru? — Nu! — Aluminiu? — Nu! Ε vorba de o sferă de aur cu diametrul de 17 cm, în greutate de circa 156 kg. — O sferă atât de mică poate fi aşa de grea? — Da, fiindcă aurul are o densitate de vreo şase ori mai mare decât fierul, preciză Valentin. Şi apoi, împietrit: LINIŞTE! Am auzit cum cineva umblă prin castel, apoi iarăşi mieunatul acela de pisică sălbatică. Am aşteptat în linişte vreo zece minute. — Să mergem, ordonă marele detectiv. Toţi! În camera lui Robert Bia! Acesta nu dormea, nu părea nebun, nici beat. Lampa ardea. Alături, pe noptieră, o sticlă, un pahar plin, neînceput. În alt ungher un patefon şi un disc. — Drace! făcu amiralul Salamanca. Patefonul căpitanului Alin Bia. Amiralul învârti de manivelă, puse discul. Răsună o uluitoare voce de bas: „Achetez les boublishky Brûllantes boublishky Achetez les boublishky Venez plus vite! 3” Traducere aproximativă, în limba franceză, a unui vechi cântec rusesc: „Cumpăraţi bubliciki / Bubliciki fierbinţi / Cumpăraţi bubliciki / Grăbiţivă!” („Bubliciki”, în limba rusă, covrigei.) 3

674

— Vocea lui Şaliapin, spuse cu o anumită tristeţe Salamanca. Fostului meu căpitan, Alin Bia, îi plăcea foarte mult Şaliapin… — Bine, amirale, spuse M.C. şi se aşeză pe marginea dormezei, unde zăcea Robert Bia. M.C. mirosi paharul de pe noptieră şi-l puse la loc. — De ce l-ai otrăvit pe Gheorghe, domnule Bia? De ce ai otrăvit şi câinele? — N-am de gând să răspund la nici o întrebare! — Prea bine. Să mergem. În prag, marele detectiv se opri: – Să ştii că am aflat totul, domnule Bia! — Îţi închipui doar că ai aflat! Şi râse, urât de tot… — Somn uşor, domnule Robert Bia, spuse marele detectiv şi închise uşa. Ne-am retras cu toţii în aceeaşi neagră bucătărie. Am mâncat. Apoi ne-am instalat, pe măsura posibilităţilor. Aveam o presimţire sumbră, în vreme ce bărbaţii cărau nişte saltele. Marele detectiv avea figura impenetrabilă – termen ce se foloseşte în asemenea situaţii. Am dormit, cu chiu cu vai; în zori, numai Valentin, cel mai tânăr, mai dormea, dar a fost trezit fără milă. Cred că M.C. na dormit defel. Poate aceasta e una din marile sale calităţi. În zori, aşadar, urcarăm în Wi şi-n 850. — Pe Robert Bia nu-l luăm cu noi? am întrebat. — Doarme liniştit, spuse marele detectiv, şi dădu semnalul de plecare. Am ajuns la mormântul căpitanului de cursă lungă. După noi, au venit nişte prea-curioşi, dar au fost trimişi la plimbare. Şi atunci n-am mai răbdat: — Ce era în paharul lui Robert Bia? — Coniac şi cianură de potasiu, domnişoară. — Şi l-ai lăsat aşa? — Exact: aşa! — Eşti un asasin, domnule Maximilian Cornea! — Cine ştie?! făcu el, aprinzând o ţigaretă. Acum îmi amintesc fiecare amănunt. El, marele detectiv, mă privi cu ochi străvezii de departe, de foarte departe, şi mai 675

mult chiar. Apoi privirile lui se încâlciră în părul meu „lunatec”. — Eu, asasin? Crezi? Ce era să fac cu acest om foarte bătrân, care nici măcar nu era nebun? — Şi acum e mort? — Fără îndoială. A murit simplu şi iute, fiindcă era un toχicolog priceput, a făcut Chimia la Bucureşti şi a lucrat câtva timp la laboratorul de criminalistică din Oradea. Înainte de a venit aici, am făcut o călătorie prin toată ţara. Ε ceva vreme de când sunt pe urmele cazului ăstuia „Accidentul” lui Gheorghe Bia doar a precipitat lucrurile. — Totuşi, eşti un asasin! Nu poţi lăsa un om să se sinucidă. De data asta mă privi cu indiferenţă. — Da! Era mult măi uman să dezvălui cele patru crime ale sale şi să fie pus în temniţă pentru restul vieţii. — Patru crime! — Patru! Am şi făcut conjunctivită de praful arhivelor pe care le-am cercetat. Alin Bia era un om isteţ, a trecui cu strălucire prin Şcoala de marină din Constanţa, a avansat rapid ca ofiţer de bord, apoi secund, apoi căpitan de cursă lungă. Cargobotul Septentrion aparţinea unei companii din Marsilia. — Te pomeneşti că te-ai dus şi la Marsilia, ca să constaţi acest lucru. — N-a fost nevoie! Din depărtări, le-a scris lui Gheorghe şi Robert, îndemnându-i să facă şcoala de scafandri. L-au ascultat. Ei doi se aflau pe bordul navei Septentrion, ei erau străinii pe care nu-i cunoştea echipajul. — Asta o ştii de la mama, domnule maior? — Nu De la un alt Bia, Vasile Bia, tot un fel de unchi al dumitale, domnişoară Alberta. Pe care Gheorghe şi Robert au încercat să-l atragă în aventură, dar care a refuzat. Amirale! N-ai observat nimic printre vechiturile din casa aia haotică. — Am văzut funii putrezite şi ceva ce semăna cu rămăşiţele a două căşti de scafandru. — Şi unde anume ai văzut căştile? — Sub patul lui Robert Bia. 676

— Aşa e, făcu M.C. Mă întreb de ce le ţinea acolo! Amintire a unei tragedii? În Marea Coralilor, scafandrii Gheorghe şi Robert Bia au recuperat aurul de pe epava lui The Blue Bird. N-am aflat cum şi când acel aur a fost topit şi transformat în sferă, dar ştiu că Robert, din lăcomie, l-a azvârlit pur şi simplu în mare pe căpitanul Alin Bia. — Asta de unde o mai ştii? — Secundul Hobson – mereu coincidenţe de nume! Fiind ascuns, a asistat la tragedie, l-a văzut pe Robert lovindu-l pe căpitan şi aruncându-l în mare dar ce e vanitatea!, în felul acesta el a devenit, pentru o vreme, căpitan, cum prevede legea mării. A tăcut, ferindu-se de cei doi străini. După ce s-a retras pe uscat, i-a scris mamei dumitale, domnişoară Alberta, având mustrări de conştiinţă, dar i-a scris în limba engleză. Mama dumitale n-a înţeles decât că e vorba de Alin, Gheorghe şi Robert, din rest nimic, dar a păstrat scrisoarea. — Aşa e, mama păstrează toate scrisorile, făcu Alberta palidă, speriată. — Gheorghe şi Robert au ajuns, cu ajutorul şansei şi a iscusinţei diabolice a lui Robert, la Constanţa. Aduceau şi comoara cu ei. Vă amintiţi de acele cufere întărite cu tablă de alamă? Au pus comoara într-un coşciug, au închiriat un camion şi au venit aici. — O clipă, l-am întrerupt Comoara, aurul, se prezenta deja sub formă de sferă? — Consider că da! Aşa-zisul mormânt fusese deja clădit dar aceasta n-a fost decât una dintre ideile lui Alin Bia. El nu se gândea la mormânt, ci la un monument. Într-un fel, căpitanul de cursă lungă era un romantic, un artist. — Aşa e, bombăni Salamanca. — Însă Gheorghe, care era fratele lui Alin, nu simplu văr de-a nu ştiu câta spiţă, i-a cerut lui Robert, de cart se temea în fond, să instaleze pe vâsle, sus, globul de aur, căptuşit cu un metal oarecare, pe care era desenată harta lumii. Robert a fost de acord, a năimit doi zdrahoni, au instalat scări şi au încercat să pună pe vâslele acelea trainice globul, dar patru oameni, adică Gheorghe, Robert şi cei doi zdrahoni n-au putut stăpâni acea greutate de vreo sută şaizeci de 677

kilograme, şi eu cred că Robert a făcut intenţionat o mişcare greşită, el cunoştea bine terenul şi calculase multe, dar nu chiar totul. Globul a căzut, rupând un colţ al blocului de marmură… — Eu am semnalat acest fapt, am zis. — Ai şi dumneata unele merite, domnişoară Sibil Bia. — Dar de ce şi-au complicat viaţa, transformând aurul în glob şi aducându-l aici? — Aceasta a fost ideea căpitanului Bia, inexplicabilă, sau explicabilă doar în măsura că avea o fire de artist iar Gheorghe i-a cerut lui Robert să fie respectată dorinţa fratelui său Robert a acceptat, formal. Globul a căzut, a zdrelit marmura şi s-a rostogolit mai departe pe albia acum uscată a acelui pârâiaş. Fiind foarte greu, se rostogolea tot mai iute. Veniţi după mine, vă rog! L-am urmat. În timp ce coboram panta, umplându-ne de scaieţi, am întrebat: — Prin urmare, acela nu e un mormânt adevărat? — Vom vedea! Robert era un tip ingenios. Ara coborât până ce albia uscată a pârâului se pierdea, într-un mic lac. — Ε balta numită Slătioara, spuse M.C. De fapt o mică mlaştină. Undeva în gaura asta s-a pierdut comoara. Încercaţi de-o găsiţi! Cât despre mine, în marea mea carieră am găsi de toate, spărgători de bănci, ucigaşi, otrăvitori. Cu hoţii de buzunare sau cu proxeneţi nu m-am încurcat, nu erau de nivelul meu. Comori n-am descoperit niciodată, şi cred că asta a fost ultima mea ocazie! — Şi mai departe? — Mai departe ce? Ε simplu Robert Bia era mulţumit, socotea că aurul lui e la loc sigur, se bizuia pe însuşirile sale de scafandru… dar acolo nu e apă, ci mlaştină şi nămol Robert şi-a dat seama mai târziu că n-are nici o şansă, dar pentru moment îl deranjau cei doi zdrahoni care poate mirosiseră ceva, aşa că i-a înlăturat cu sânge rece. Cazurile acestor crime neelucidate le-am găsit în arhive. — Dar de unde ştii că erau chiar cei ce l-au ajutat pe Robert? 678

— Tot din dosarele procurorului de pe vremuri. Numele acestor lucrători e pomenit în legătură cu construcţia monumentului. — Dar de unde ştii că Robert i-a înlăturat? — O deducţie logică Au murit otrăviţi. — Iar Gheorghe, fratele căpitanului? — Gheorghe era bolnav în ultima vreme, bănuia că n-o mai duce mult şi voia să moară cu sufletul împăcat, aşa că a început o scrisoare de spovedanie. Cui? Mamei dumitale, domnişoară Alberta. Robert l-a surprins, i-a smuls petecul de hârtie şi l-a aruncat pe fereastră, mototolit. Apoi, gândinduse că Gheorghe va recidiva, i-a venit de hac, dar mai târziu şi-a dat seama că comisese o imprudenţă aruncând acel început de scrisoare pe fereastră, şi a ieşit s-o caute! N-a mai găsit-o! În schimb, de undeva a apărut dulăul acela alb, dând din coadă, jucăuş. Instinctul nu l-a avertizat Robert i-a adus o bucată de carne pe care presărase ceva letal… Apoi a căutat scrisoarea lui Gheorghe cam în direcţia de unde venise câinele. N-a găsit-o. — Dar dumneata ai găsit-o? — Eu, da! Eu am căutat în direcţie contrarie. Marele detectiv îşi privi ceasul. Ε chiar timpul să ne întoarcem! — Şi unde e acea scrisoare? — Uite-o! Marele detectiv îmi puse sub nas o bucată de hârtie mototolită. „Dragă Lucreţie, să şti că frate-meu Alin n-a murit de moarte bună. Să şti că Ro…” SUS LA ΜOΝUΜΕΝΤ ne aştepta o altă surpriză. Sosise un camion. Vreo şase semi-urbani, cu hârleţe şi târnăcoape, aşteptau înfricoşaţi. — Ei, daţi-i drumul! ordonă marele detectiv. Nu clintiră. Care-i şeful vostru? Un ins palid înaintă. M.C. îi prezentă autorizaţia de deshumare. Fără efect. Atunci amiralul Salamanca, scoase plosca lui încăpătoare. O reumpluse, prevăzător. Plosca circulă din mână-n mână apoi şeful echipei luă un hârleţ şi strigă: „Măăă! Nu facem nimic ilegal Daţi-i drumu! Că dup679

aia domnu amiral ne mai dă de băut”. Şi se apucară să sape, iar marele detectiv murmură la urechea mea: — Nu m-aş mira ca sub marmură să se afle cei doi zdrahoni tocmiţi de Robert, sau măcar unul din ei… Răposatul Robert era tare descurcăreţ… — De unde ştii că Robert chiar a luat azi-noapte otravă? — Am fost azi dimineaţă şi am verificat. Dormeaţi cu toţii. — Ceva şchioapătă aici, domnule M.C.! Eu n-am închis ochii toată noaptea! În afară de această minciună – dar nu eram sigură că e chiar minciună – presupunerea marelui detectiv se dovedi eronată: sub monument nu se afla nimic. Chiar nimic. Salamanca porunci muncitorilor să netezească pământul, le mai oferi ceva să sugă şi le dădu liber. Ăia abia aşteptau. — Uite cum stau lucrurile, atotştiutorule, i se adresă amiralul marelui detectiv: în coşciugul adus aici nu se afla cadavrul lui Alin Bia, ei aurul, e chiar aşa. Căpitanul de cursă lungă zace unde-n adâncul oceanelor, e un mormânt demn de el. Dar mai e ceva foarte important: Alin Bia nu căuta comori, nu căuta aur, era un om senin şi curios, îl pasionau vechi documente, relicve, geografia, trecutul pământului. De-aia echipajul sau era tot timpul nemulţumit. Spre ghinionul lui Alin Bia, pe The Blue Bird Robert şi Gheorghe Bia au descoperit aur. O comoară. Blestematul de aur care-i învrăjbeşte pe oameni. — Şi vrei să spui că Gheorghe Bia, care semăna mult cu fratele său Alin Bia, a luat comanda navei şi a adus-o în Constanţa? — Nu vreau să spun nimic asemănător. Probabil că acel secund Hobson a luat ei comanda, dar nu pot spune nimic exact, fiindcă nu eram de faţă! — Bine, am intervenit. Globul de aur, comoara, zace undeva în nămol. Dar dublura care se află şi acum sus pe vâsle cine a executat-o? — Bijutierul Dobre, spuse marele detectiv. — Ai dovezi?

680

— Da! Aţi văzut acele bucăţi de metal curbe din atelierul bijutierului? Câteva bucăţi asemănătoare se aflau în „castelul” familiei Bia. — Şi ce e cu ele? am insistat. — Simplu ca bună ziua. Acelea au constituit negativul sau matriţa în care a fost turnat globul fals. — Dar de ce a folosit aur pentru un fals? — Dobre a minţit. Nu e pic de aur în acest glob de pe vâsle. Dar e un aliaj rezistent, greu corozibil. — Şi ce măsuri ai de gând să iei împotriva lui Dobre? — Eu? Nici una. Există legi care vor stabili. — De ce nu-i oferi şi lui Ovidiu Dobre posibilitatea de a lua o doză de arsenic – că e otrava dumitale preferată, domnule Maximilian Cornea?! — Dacă are, n-are decât să ia arsenic cât doreşte. Scumpă domnişoară Sibil! Robert Bia a luat otrava de bună voie, nu la obligat nimeni, nimeni nu i-a sugerat măcar aşa ceva. Eu nu ştiu nimic. Noi nu ştim nimic. — Să ne grăbim înapoi, am zis Poate că Robert e în viaţă. Nu e legal să… — Domnul M.C. a spus adevărul Robert Bia e mort, am fost sus împreună cu maiorul. Eu personal nu cred că a luat otravă, ci a murit de inimă rea. Oricum, îşi merită soarta. Iar căpitanul de cursă lungă zace undeva-n ocean, poate că e mai frumos aşa – iar eu – amiralul trase o doză din ce mai rămăsese în ploscă şi strigă: Valentin! Adă iute ghitara! Am crezut că înnebunise, dar amiralul S. nu face parte din categoria celor ce-şi pierd minţile. Aruncă plosca deşartă în iarbă şi acordă ghitara. Apoi îşi îndreptă trupul semeţ, peste care trecuseră anii fără a lăsa urme grele. Apoi se întoarse, nu în direcţia monumentului, ci undeva către sud către marile oceane. Am înţeles de ce. Şi intonă, imitând destul de bine glasul lui Şaliapin, cântăreţul preferat de căpitanului de cursă lungă: „Cumpăraţi covrigei Covrigei fierbinţi 681

Cumpăraţi covrigei, Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă!”

DEODATĂ, INEVITABILUL…

unu Trăia odată o pisică mică şi tânără ce a visat într-o noapte un detectiv mare şi bătrân. Sau, poate, l-a întâlnit aievea? În orice caz, acest bărbat, impozant, odinioară, părea să fie cam pe ducă. După multe izbânzi, încercase o serie de eşecuri ce-i ridaseră şi mai mult figura, iar acum, scos la pensie, îşi petrecea timpul mai ales prin taverne mohorâte, iar foştii colegi care şi-l mai aminteau îl tratau distant, cu toate că avuseseră de învăţat de la el. Pe fostul copoi, pe nume Gaston Leuca, nu-l mai amuza nimic şi, după felul lipsit de ritm şi de satisfacţie în care îşi sorbea cu înghiţituri amare vinul ieftin, nu era greu să ghiceşti că-l stăpâneau gânduri negre. Printre picioarele sale se învârtea mereu pisica aia mică – e ciudat că-l prefera dintre ceilalţi clienţi, ciudat că pisicuţa ce aparţinea patronului Galdi îl prefera pe Gaston Leuca; patronul Galdi conducea o pivniţă rău famată, pe nume Ultimul clopot, al cărei singur avantaj era că aici bojocii la grătar, rachiurile şi vinul erau parcă mai ieftine, în rest, fauna, foarte ieftină. Gaston Leuca nu stătea pe roze cu paralele; încercase să deschidă un cabinet particular (cabinet e, desigur, pretenţios spus), şi-l amenajase chiar în mica lui garsonieră. A amenaja – iarăşi pretenţios spus! Instalase în antreu o măsuţă, o acoperise cu o sugativă mare, pusese cerneală şi toc, orânduise o stivă de file ce rămâneau mereu goale. Rareori se prezenta la „cabinet” câte o muiere amărâtă care nu-i cerea să descifreze un delict serios, ci să-l vindece pe bărbatul ei de darul beţiei – grea poruncă, fiindcă în acest „dar” cam picase şi Gaston Leuca. Mai nimereau în antreul său prăfuit şi alţi 682

clienţi, dar numai cu fleacuri. Pentru a-şi impresiona vizitatorii, Leuca atârnase pe câte un perete tablouri-picturi primite odinioară de la tineri pictori ce promiteau să devină mari… Dar cum pe Gaston Leuca îl urmărise ghinionul, tinerii pictori, îmbătrâniţi acum, întârziau să devină celebri – sau te pomeneşti că mai întâi era cazul să moară?! Să moară pictorii, sau Leuca, sau toţi?! În orice caz clienţii ce nimereau întâmplător pe-acolo nu erau oameni cu punga burduşită, de unde şi tantiemele lui Gaston Leuca erau infime, atât cât să-şi poată ucide o noapte de insomnie la Ultimul clopot, al cărei proprietar, al tavernei deci, Galdi, o namilă fără scrupule, era în acelaşi timp şi proprietarul pisicii celei mici, o contradicţie desigur, dar o contradicţie fără importanţă. Când nu dormea, pisica aia mică se învârtea prin taverna fumegoasă printre picioarele muşteriilor, dar fiecare se ferea să n-o calce pe coadă, că i-ar fi sărit muştarul patronului. Pisica aia mică era singura slăbiciune a lui Galdi dacă nu punem la socoteală şi slăbiciunea pentru parale. Acolo, singur, fumând ţigarete ieftine, sorbind din vinul cel mai ieftin, Gaston Leuca se simţea înconjurat die felurite matahale, de mutre mai mult sau mai puţin suspecte, dar probabil nu-i păsa. Parcă se claustrase de bună voie în acest infern în miniatură, unde singura fiinţă ce avea suflet blând era pisica aia mică – dacă avea suflet. În rest, îi era suficient lui Leuca să-şi rotească privirea ca pe-un compas – însă rareori o făcea – ca să dea de foştii săi clienţi. Destui îl cunoşteau, plănuiau poate o răfuială definitivă cu el, dar din motive misterioase o amânau mereu. Şi Galdi-patronul îl cunoştea prea bine, bătrânul poliţai îi băgase de câteva ori la zdup, dar Galdi, cu o „bunătate” tipică pentru un fost răufăcător (parcă ar fi devenit un binefăcător!), îl trata cu o anumită condescendenţă. Normal, acum el era cel mai tare! Acest Galdi, în viaţa sa aventuroasă de mică anvergură totuşi, îşi formase o reală experienţă, de mare anvergură, asupra oamenilor şi a vieţii, oamenii sunt aşa cum sunt, viaţa e aşa cum e. O mie de fluvii, mari nu spală un păcat 683

mic dar intenţionat. Un păcat mare, neintenţionat, se spală de la sine. Dar aceste gânduri nu-i aparţineau neapărat banditului Galdi, nici fostului detectiv Leuca, şi cu atât mai puţin pisicii celei mici. Atunci, cui? Misteriu! Gaston Leuca intra la Ultimul clopot ca la el acasă, deşi e cam exagerat spus, sau invers spus, sau cum doriţi. Acolo, pe vremuri, el operase numeroase arestări, iar acum, tot invers, putea fi el oricând arestat. Comisese imprudenţe? Apărase drepturi nelegitime, apărase ogorul cuiva ce-şi însuşise şi ogorul altcuiva, comisese abuzuri de alt soi? Nu, nu, nu…, cu toate că, fiind posesor al unui „cabinet”, având autorizaţie, i se iviseră prilejuri de a comite nedreptăţi, dar nu le comisese. Totuşi, putea suferi oricând consecinţele unui mic denunţ, deşi foştii bandiţi de la Ultimul clopot, acum şi ei „pensionari”, îşi dădeau coate, făceau pariuri, cu toate că pentru ei existenţa acestei ruine de Gaston Leuca nu valora un franc, nici măcar nu năzuiau către vreo răzbunare. Pe ce pariau atunci excrocii, sau foştii excroci? Pariau şi ei pe diferite „cauze”, mai fanteziste sau mai puţin fanteziste, de pildă cine o va călca primul pe pisica aia mică pe coadă sau în ce moment Gaston Leuca avea să fie apucat de guler şi azvârlit în stradă pe caldarâm de către fostul delincvent Galdi, odinioară arestat şi condus cu cătuşe, cu brăţări de argint pe labe, de către fostul nemilos poliţai de 24 carate Gaston Leuca? Ultimul clopot era prin tradiţie o tavernă rău famată şi, aş putea să afirm cu certitudine, o tavernă chiar balcanică, adică de faimă balcanică. Multe fire se întretăiau aici. Aur (contrafăcut), diamante (false) şi tot soiul de alte drăcii se puteau procura aici. Odinioară, tânăr, vânjos, şi neînfricat, detectivul Leuca încercase să pună capăt acestor tranzacţii, dar iute ajunsese la concluzia că „într-o soţietate fără moral şi prinţip…” – n-are rost să insişti. La concluzia asta îl aduseseră şi câteva argumente forte. Câţiva plumbi îi şuieraseră pe lângă urechi. Nu-l nimeriseră, dovadă, poate, că pungaşii sunt proşti ochitori, dar un pumnal aruncat din beznă, pe la spate, aşa cum atacă mişăii, îl nimerise exact, în 684

sfârşit, nu tocmai exact, undeva lângă inimă, urmaseră chinuitoare zile de spital, complicaţii la rană… suficient ca lui Gaston Leuca să-i piară mare parte din avânt… Acum – sfidându-şi destinul parcă – îşi pierdea timpul chiar la Ultimul clopot, fumându-şi ţigareta, sorbind cu economie din paharul de vin. Din întâmplare – oare? – pisica aia mică unduia mereu printre picioarele sale. Era mică, proastă, dar poate că avea în micimea şi prostia ei un anumit echilibru, nu vreau să spun deşteptăciune, ceva ce ţine de instinct, sau cum îi zice, poate că simţea prin musteţile ei lungi care-i om bun şi care nu. Era, detectivul Leuca, el, care se războise o viaţă, un om bun, el, care se luase în furci cu alţii, ce e drept, nu foarte buni? Altă întrebare… Cert e că Gaston Leuca, încălţat cu ghete grosolane, simţea „mângâierea” pisicii şi avea grijă să nu facă vreo mişcare neglijentă, să n-o vatăme, nu de frica patronului Galdi, însă şi el iubea mâţele. Singura asemănare dintre el şi Galdi. Aburul vinului urca încet în creierii lui. Dar adevărul e că fostul copoi nu le făcuse niciodată bucuria fostelor sale victime de a-l vedea criţă. O fi fost şi asta una din ambiţiile lui? Greu de spus… La ce se gândea oare Gaston Leuca? La mica sa garsonieră plină de praf, unde nu-l aştepta nimeni, la picturile căpătate din partea unor artişti ce abia urmau să devină celebri, la întâlnirile cu fel de fel de oameni ce-i apăruseră-n cale, sau la ceea ce se alesese după toate acestea – o bătrâneţe lipsită de romantism (există oare şi bătrâneţi romantice? Oare? Poate că da…)? Se gândea la un final de viaţă – ca să nu-i spunem moarte – şi la ultimul drum pe care nu-l va însoţi nimeni? Măcar pe şefii de triburi de aiurea îi însoţeau, obligatoriu, nevestele, servitorii şi o groază de provizii pentru lumea de apoi – mare avantaj! Sau se gândea la pisica aia mică, sau poate chiar la nimic…? Pe masă, în faţa lui, se afla o notă de plată. Cineva consumase un antreu cu ciuperci, frigărui, şampanie. Chiar Galdi iscălise nota de plată. Rareori Galdi sau oamenii săi se demiteau să emită note de plată, dar, fără îndoială, omul ce băuse şampanie nu era un oarecare, ci un vestit. Galdi în 685

persoană îl servise, îl onorase cu iscălitura sa, fapt ce spunea multe. Fostul detectiv Gaston Leuca întoarse nota de plată, scoase din buzunar un toc rezervor de aur, amintire a unor vremuri mai bune, şi scrise cu majuscule pe dosul notei: „Să crape idioţii din lume! Să nu ne fie milă de ei! Şi să nu-i regretăm!”. — Ce năzbâtii aşterneţi acolo, domnule comisar? Leuca tresări şi se întoarse; în spatele său, peste umăr, stătea chiar Galdi, se apropiase cu paşi de pisică, altădată, totuşi, Leuca l-ar fi simţit, dar acum… — Mă spionezi, patroane? — Nici gând, domnule comisar! Dar v-am adus încă un vinişor. Şi, între altele, sunt de acord cu ceea ce aţi scris acolo: „Să crape idioţii din lume!”. Deci patronul era de acord! Biiine… Galdi lăsă pahar vil în faţa lui Leuca şi se îndepărtă cu aceiaşi paşi de pisică. Sub masă, pisica aia mică se frecă de picioarele detectivului. Acesta luă nota de plată pe care scrisese „gândirea” amintită, o rupse în bucăţele, pe care le aruncă în scrumieră, şi avu senzaţia bizară că e studiat. Nu! Ceva mult mai complicat: cineva îl imita! Un necunoscut, de cealaltă parte a cârciumei, tot singur la o masă, rupea în bucăţele mărunte o hârtie, poate tot o notă de plată, poate un răvăşel de amor. Puţin probabil, necunoscutul era de-o vârstă cu Gaston Leuca, adică tot o epavă… Gaston Leuca îşi încordă memoria lui amorţită Rămase multă vreme la Ultimul clopot, până ce individul care-l imitase părăsi localul. Leuca se mută imediat la masa lui. Unul din oamenii lui Galdi veni să afle cauza, Leuca spuse că dincolo e curent şi ceru să i se aducă paharul; în timp ce chelnerul se îndepărta, fostul detectiv deşertă în palmă conţinutul scrumierei, iar conţinutul palmei în buzunar. Treabă făcută bine: sosi şi vinul… Din ziua aceea, da, gentlemani, din acea zi afurisită începu o blestemată vânătoare. Cine vâna, pe cine? Uneori Gaston Leuca îl vedea pe „imitator” prin locantele vecine, alteori, iarăşi şi iarăşi, la Ultimul clopot. Nu se apropia niciodată de 686

el. Individul dispunea de un veritabil tic, nervos, sau cum doriţi a-i zice: rupea hârtii, de mică, de mare valoare, în orice caz nu bancnote de un milion de lire, dar mai ştii!!! Câte ajunseră între labele asprite de oboseală, bătrâneţe şi descurajare ale lui Gaston Leuca erau foiţe fără însemnătate, fără valoare. Individul, pururi absent le defalca iute, cu aceleaşi gesturi nervoase, triste. Le rupea repede, repede, cu o mască sfâşiată pe figură, parcă s-ar fi despărţit definitiv de ceva infinit de frumos, infinit de infinit, – dar, cum avea să constate Gaston Leuca, ce aduna cu încăpăţânare aceste palide resturi, nu erau decât note de plată, sau bilete la cinematograf, sau, şi mai lugubru, simple hârtii goale… Cine ar fi intrat în odăiţa privată a lui Gaston Leuca – dar nu pătrundea nimeni, – ar fi văzut pe duşumea un spectacol – oare e cuvântul potrivit? – demn de un regizor neorealist. Covoarele, ieftine, ce le poseda Leuca fuseseră date la o parte. Într-o simetrie perfectă, – dar, geometrii ne-o afirmă, simetriile nu pot fi perfecte, sau nu vor să fie – se încrucişau două şiruri de hârtii reconstituite cu migală, începând cu prima. Prima hârtie ruptă în bucăţele, într-un anumit fel, poliţistul Leuca o găsise în urmă cu mulţi ani la locul unei crime odioase. Nu-l găsise pe autor, şi de-aici începuseră eşecurile sale… În ce-l priveşte pe asasin, îi pierduse definitiv urma. În sfârşit, poate nu chiar definitiv… În mintea fostului mare detectiv Gaston Leuca se instaurase ideea, şi poate că nu eronată, că poţi reconstitui profilul unui individ după: — forţa ce o depun degetele când rup o hârtie; — forma, sau felul, în care e ruptă o hârtie; — în câte bucăţi sau bucăţele e ruptă; — şi, printre altele, dacă e mototolită după ce e ruptă. Or, Gaston Leuca, după o „vânătoare” de câteva luni, avea certitudinea că prima hârtie ruptă în bucăţele şi-ntr-un anumit fel, pe care el o culesese şi o depozitase cu o încăpăţânare demnă de o furnică, sau chiar de două furnici, o culesese deci de la locul acelei crime odioase, corespundea, din toate punctele de vedere, cu celelalte hârtii sau hârtiuţe, 687

rupte, la Ultimul clopot sau prin alte locuri, unde-l urmărise pe „client”. Le măsurase, le numărase, verificase „halul de mototolire”, ajunsese la o concluzie şi-n privinţa forţei – în descreştere – a acelor mâini şi dobândise o certitudine. Ε mare lucru să dispui de o certitudine, când e vorba de o biată operaţie criminalistică, dar dacă asta ţi-e meseria… Gaston Leuca, singur în nopţile sale amare, efectuă o adevărată operaţie artistică, lipi fiecare bucăţică de hârtie, dar în aşa fel ca să se vadă clar conturul, puse fiecare bilet sau notă într-un plic şi se duse direct la Miliţie, unde nu-l mai cunoştea nimeni, cu excepţia unui bătrân portar, ce supravieţuise şi care-l salută milităreşte şi-i dădu chiar sfaturi, refuzând un bacşiş. Urmând sfaturile, după oarecare aşteptare, pândit de ochi vigilenţi ce-l urmăreau prin ferestruici, fiindcă mutra lui Leuca le părea şi probabil şi era suspectă, fostul şef de brigadă criminală fu acceptat în biroul luminos al unui căpitan. Sosise clipa cea mare… Tânărul căpitan dădu dovadă de bunăvoinţă, ascultând relatarea cam prelungită a lui Leuca, în cazul cu pricina. Apoi îşi aprinse o ţigaretă şi, răbdător, căzu de acord că bătrânul Gaston Leuca îl descoperise pe marele asasin, el lăsase în urma lui trei cadavre, după care ceru prin telefon să-i fie adus dosarul. Dosarul îi fu adus. Începu să-l răsfoiască, agale, şi întrebă dacă Leuca fusese şeful brigăzii ce trebuia să elucideze cazul. Leuca făcu eroarea de a mărturisi că da. Atunci ratase cazul, dar adăugă: — Acum îl am la mână! Tânărul căpitan mârâi înfundat, frunzări mai departe dosarul, se uită absent la hârtiile, adică hârtiuţele, adunate luni de zile de Gaston Leuca, şi în cele din urmă decise: — nu se poate stabili identitatea unui asasin doar după felul în care rupe o hârtie; — nici după forţa ce o depune când rupe acea hârtie; — nici după numărul de bucăţele în care este ruptă; 688

— nici după felul în care e mototolită după ce este ruptă. — Alte dovezi mai aveţi? întrebă tânărul căpitan. — Nu am… — Ei, ce să-ţi fac?! — Deci am muncit degeaba? — Degeaba! De ce degeaba? se răzgândi căpitanul. Există un extravagant cam în felul dumitale… — Un extravagant?! — Ei! N-am vrut să te jignesc! Îl cheamă Maximilian Cornea, a fost un mare detectiv, e ahtiat după curiozităţi… — Şi unde-l pot găsi? — În principiu, în clădirea învecinată, dar de obicei lipseşte! Umblă prin ţară să culeagă tot felul de năzbâtii… Gaston Leuca ieşit calm din biroul acela şi ezită în faţa unui coş de gunoi dacă să arunce acolo toată munca sa. Iar seara se duse să ia „aperitivul” la Ultimul clopot. La cârciuma lui Galdi, de partea cealaltă a sălii, se şi înfiinţase „dublura” sa. Apoi Leuca scoase din buzunar o hârtie oarecare şi o rupse. Celălalt, „dublura”, rânji, scoase şi el o foiţă şi, după ce o rupse în mii de bucăţele, o aruncă în scrumieră. Apoi îşi zâmbiră, ca doi vechi complici. Însă Gaston Leuca, zâmbind, gândea: „Degeaba, amice! Nai să-mi scapi! Azi, ori mâine, ori poimâine, fie şi peste o sută de ani, pun eu mâna pe tine!”. doi Chiar şi cărăbuşii, dacă lunecau într-o asprime a soarelui, cădeau vâjâind. Aici, în mijlocul oraşului, Maximilian Cornea, Iuga Martin, Adrian Mocanu cuceriseră nişte beri la gheaţă. Stăteau la grădina de vară şi nu le păsa de nimic. Era prea cald. Poate simţeau că, din pricina zădufului, chiar şi cei rău intenţionaţi şomau… — Mă simt bine, spuse M.C., marele detectiv, scoţându-şi haina. Numai de nu s-ar întâmpla ceva care să ne tulbure tihna! 689

— Ce ar putea să se întâmple? — Imprevizibilul, Adrian, imprevizibilul! Sau inevitabilul… Şi, deodată, inevitabilul se produse! La intrarea grădinii de vară se ivise o zveltă femeie cu păr „lunatec”, de o apreciabilă frumuseţe şi cu talie apreciabilă. Privire vagă, neobişnuită, gesturi molatice, dar ferme. O însoţea un cavaler elegant, dar ea îl opri: „Mulţumesc că m-ai condus Corado!” Şi-n acest timp îşi plimba ochii prin spaţiu. — Dar…? încercă elegantul lipsit de farmec. — Scuteşte-mă de explicaţii, Corado! Du-te, acum!, şi cu cât mai iute dispari, poate ne revedem mai iute! Mai eşti aici? Bărbatul elegant, „însoţitorul” acela, nu era decât o mămăligă. El ascultă porunca. Făcu un stânga-mprejur şi se duse cu tot dichisul lui, mirat că o pradă ce o credea sigură îi scapă aşa, brusc. — O doamne, ştiam eu! murmură M.C., fără să se explice. Dar nu era cazul. Parcă şi berea nu mai avea nici un gust! — Dacă domnişoara de colo nu este Sibil Bia, atunci eu nu sunt Adrian Mocanu, observă Ad. Mocanu. — Cred că este chiar ea, spuse încercatul Iuga Martin. Dar parcă şi-a schimbat ochii… — Ea este, rosti mohorât Maximilian Cornea Nu şi-a schimbat ochii… Dar pariez pe 30 de arginţi că va veni la masa noastră. Şi marele detectiv adăugă: dar nu fără ocoluri! Aşa cum îi stă bine unei femei! Femeia cu păr „lunatec”, cu ochi întunecaţi de hipnotizatoare, abia se descotorosise de un curtezan plicticos, că printre şirurile de mese primi diferite invitaţii, de genul „un loc liber la masa noastră, domniţă!” dar nici nu auzi aceste vorbe, ci înaintă cu pasul ei studiat. Elegant îmbrăcată, nu o „fâşneaţă oarecare”; ochii i se opriră ca din întâmplare la masa celor trei prieteni. — Ce coincidenţă! zise. — Sibil, nu te mai fandosi! Nici un fel de coincidenţă! Lasă asta, nu merge cu mine! Iuga Martin, Ad. Mocanu, domnişoara Sibil Bia! 690

— Ne cunoaştem, rosti Sibil Bia, întinzându-şi mânuţa. — Şi noi vă cunoaştem, rostiră împricinaţii. Cu toţii zâmbiră bine dispuşi, cu toţii, în afară de Maximilian Cornea. — Sibil, spuse el, după o tăcere plină de tâlc, m-aş fi bucurat să te văd urcând în vagonul unui tren ce pleacă undeva departe… Fiindcă ştiu că apariţia unei femei printre nişte bărbaţi ce stau în tihnă le va complica viaţa. Mai ales când aceşti bărbaţi sunt şi detectivi… Iar femeia face şi ea pe detectiva…! — Nu se găseşte şi pentru mine o bere aburită? ripostă Sibil, prea puţin intimidată. Berea i se aduse, iar femeia cu păr „lunatec” adăugă, blând, ca o muţă ce-şi ascute ghearele: – Nu vin cu nici o complicaţie, prieteni! Treceam întâmplător şi… Chiar atunci, la intrare, într-un spaţiu gol năpădit de soarele torid încremeni un individ lung, slab, întunecat la chip, purtând haine întunecate, cu o faţă veştedă, cu ochii împăienjeniţi de insomnii sau chiar de gânduri. Stătea încremenit că o stâncă, iar degetele nervoase îi forfoteau pe lângă trup. — Pariu pe ce doriţi că schizofrenicul de la intrare pe mine mă caută. În sfârşit, pe noi… Tu l-ai adus pe capul nostru, Sibil, acum când ne odihneam atât de bine! — Acela? Nu-l cunosc! Nu l-am văzut în viaţa mea! Între timp, stafia întunecată (contradicţie: o stafie trebuie să fie albă…) conversa cu unul din băieţii ce serveau berile. Îi şi strecură, prea vizibil, un bacşiş. — Deşteptul de ospătar! zise Iuga Martin. I-a divulgat masa noastră! Insul cu faţa veştejită se apropia împleticindu-se, fără să fie băut însă. — Pot să vorbesc cu domnul Maximilian Cornea? — Tocmai a plecat, făcu Sibil Bia. Individul o privi cu ochii trişti ai unui animal picat într-o capcană din care nu se mai poate ieşi. Apoi i se adresă direct marelui detectiv: 691

— Prin casa mea bântuie un demon… Îi place să-mi rupă hârtiile, dar nu asta mă deranjează, ci cu totul altceva. Un prieten, pe nume Gaston Leuca, şi el fost poliţai, mi-a scris numele dumneavoastră, domnule Maximilian Cornea, dar demonul a rupt foiţa în mii de bucăţele… Iată-le! Tristul om puse pe masă un maldăr de hârtiuţe rupte, mototolite, dar un chelner nemilos veni şi le înlătură pe dată. — Sunt în concediu, spuse M.C. Ia loc undeva pe-aici… (Asta suna: undeva, cât mai departe!) Individul rămase neclintit, dar mâinile îi forfoteau. — V-am reţinut numele, ν-am căutat şi v-am găsit, spuse cu acelaşi glas funebru. — Cu ajutorul acestei domnişoare? — N-o cunosc… În casa mea bântuie mereu acelaşi demon! — Un demon de femeie? — Da de unde, ripostă cu voce schiloadă celălalt. Dacă ar avea demonul meu chipul drăgălaş al acestei…, nu-şi mai găsea cuvintele. Demonul meu l-a otrăvit pe şoricelul meu trandafiriu… — Deci există şi un cadavru! constată Sibil Bia. — Şoricelul meu trandafiriu, unic în lume, se căina celălalt. — Nu bănuiam că demonii se ocupă de asemenea fleacuri, făcu plictisit M.C. Uite, domnule, acolo, o masă liberă! — Demonul ce mă vizitează are figura schimbătoare, dar aceeaşi! Are enorme sprâncene, barbă vişinie, obrazul albastru, ochii sunt de foc! Are degete lungi şi gheare. De câteva ori s-a năpustit către gâtul meu… Am reuşit să mă apăr. Ştiţi cum? Urlând. Cred că demonul nu se sperie de orice, dar îi pune pe fugă urletul omenesc… — Domnule! Ce reclami, de fapt? Ai fost ucis? — Cum să fiu ucis?! Arăt eu ca un cadavru? — Aproape, dar nu chiar… Sibil regretă imediat cuvintele ei demne de un poliţai dur. — O să-l găsim pe demon, făcu şi mai acru M.C. Nu încăpem toţi aici! Uite, s-a mai eliberat o masă. Şezi acolo. Îţi trimitem noi o cafea. O cafea antidemon. 692

— Sunt fostul inspector Tiberiu Calancea. Vă pot plăti bine. Şoricelul meu trandafiriu… ca să iau mai amintesc de faptul că mi-a rupt hârtiile de prin sertare şi… — Rezolvăm noi totul, spuse Iuga Martin. Şezi acolo, noi facem un plan de acţiune. Tiberiu Calancea se aşeză la masa indicată, frământânduşi mâinile, iar degetele i se mişcau precum coada decapitată a unei şopârle în amurg. M.C. pocni din degete. — O îngheţată antidemon şi o cafea antidemon! — Aşa: ceva nu servim… adică nu avem zise chelnerul, neştiind dacă e cazul să zâmbească sau nu. — Îngheţată şi cafea! — Acum e limpede. Imediat! Comanda sosi imediat, chiar imediat, ceea ce e de necrezut. Sibil se scotoci în poşetă, scoase două tablete, apoi le amestecă într-un sirop. — Ce al pus acolo, Sibil? — Calmante, simple calmante. — A, da! Marele detectiv îl chemă pe chelner. – Te rog, du toate acestea la masa de colo, unde e individul singur în haine negre. Ospătarul reveni cu tava, încurcat Tiberiu Calancea, omul cu şoriceii trandafirii, dispăruse, nu înainte de a fi aruncat o privire deznădăjduită spre cei în care-şi pusese speranţa că vor fi salvatorii săi. — Pune aici îngheţata! Cafeaua arunc-o pe canal! ordonă Sibil Bia. Chelnerul se execută. — Ce fel de Indivizi sunteţi voi? se miră Sibil Un om vă cere ajutorul… Când a plecat? Ar trebui urmărit! — Nu intră în atribuţiile noastre şoriceii trandafirii şi demonii, replică Maximilian Cornea. Ştiam eu, Sibil, că apariţia ta ne va aduce complicaţii! Tu ar trebui să iei calmantele, da! Frumoasa femeie îi privi pe rând. — O să aveţi destule necazuri cu acest ins şi cu şoriceii lui! 693

— Ai şi semănat printre noi neliniştea, observă Ad. Mocanu. trei Pe uşă era o tăbliţă lucitoare pe care un „artist” migălos, dar lipsit de gust, gravase Calancea Tiberiu – inspector. Împrejurul numelui şi al titlului gravorul executase câteva zorzoane îndoielnice. Totuşi, tăbliţa se prezenta lucioasă, curată, o freca zilnic fie acest Calancea, fie vreo femeie de serviciu. Tiberiu Calancea – inspector! – evită liftul şi urcă pe scări până la etajul unde locuia. Se temea ca în lift să nu se pomenească iarăşi singur cu demonul. Vreo două persoane îi salutară scurt: nu avea prieteni şi era considerat un individ bizar. Le vorbise unora despre şoricelul trandafiriu, ucis acum, dar ăia căscaseră ochii şi plecaseră iute mai departe. Calancea deschise uşa (ducea subsuoară un pachet), apoi o încuie la loc cu yalla, cu un drug, cu un lanţ de siguranţă. Cu atâtea precauţiuni, cum de mai pătrundeau demonii la el? În pachet avea lut şi o cutie de acuarele. Bătuse tot oraşul ca să deşt de un lut fin, caolin. Mută chiar în mijlocul sufrageriei o măsuţă adusă din odaia învecinată, pe măsuţă instală şi sprijini o pictură mare, greoaie, ce înfăţişa tot felul de animale, de la elefanţi până la… şoareci. Pictura aia, operă a unui desenator într-o doagă sau a unui zoolog, stătea rezemată de un maldăr de cărţi grele. Oare le citise cândva? Apoi, după ce puse pe el un halat, studie opera. Printre picioarele elefanţilor se zbenguiau trei şoricei şi, bizară chestie, erau chiar trandafirii. Tiberiu Calancea trase un fotoliu, se instală, privi împrejur, nu, demonul nu venise, dar ca precauţiune trase un urlet antidemon, apoi alese un şoricel, dintre cei trei, unul mai drăguţ şi mai trandafiriu decât toţi.

694

Din nefericire, în materie de sculptură fostul inspector era un ageamiu. După o trudă asiduă îi reuşi ceva ce semăna mai mult cu un păduche mare decât cu un şoarece! Constată eşecul, frământă iarăşi lutul şi începu să alcătuiască un alt şoricel. La a patra sau a cincia încercare izbuti să confecţioneze ceva ce arăta mai mult a iepure decât a şoricel, dar Calancea se declară satisfăcut. Se curăţă pe mâini de lut, deschise cutia cu acuarele; îşi dădu seama că habar nu are cum să combine culorile ca să iasă un trandafiriu autentic. Prin urmare, dădu telefon unui aşa-zis prieten – deşi nu avea prieteni. — Mă! urlă acela, tu ştii ce oră e? — Habar n-am! Pendula în care locuia şoricelul meu trandafiriu… — La naiba! Ai să trezeşti copiii! — Păi eu n-am copii, ripostă, absurd, Calancea. — Deşteaptă scuză! Bine! Acum, că i-ai trezit pe toţi, explică-mi ce doreşti! După ce căpătă indicaţiile de rigoare de la acel presupus amic, prof de desen, Calancea luă două pensule, încercă să combine culorile. Acum pe foarte aproximativul şoricel licărea un foarte aproximativ trandafiriu… După ce isprăvi aceste două operaţii aberante, T.C. se dădu un pas înapoi să constate rezultatul şi dădu din cap mulţumit. Acum se gândea să pună şoricelul de lut în cuşculiţă, care cuşculiţă se găsea în pendulă, din care cauză aceea tăcea de mult timp, ca să nu deranjeze veghea sau neveghea şoricelului trandafiriu viu – de va fi existat acesta vreodată! Calancea fost inspector, nu avea gusturi estetice prea exacte. Dar, ne întrebăm, care dintre esteticienii cu acte şi diplome au gusturi foarte exacte? În orice caz, Calancea după ce-şi studie „opera” din mai multe unghiuri (în privinţa asta imita, cu sau fără voia sa, specialiştii), consideră că reuşise… Altcineva consideră că nu reuşise! Două mâini cenuşii, cu vinele umflate, aproape negre, sfâşiară din spate tabloul-paravan. Mâinile acelea urâte, după ce trecuseră prin tablou, apucară şoricelul trandafiriu şi-l făcură bucăţi-bucăţele. Calancea dădu să urle, dar 695

flegma groazei îi astupase gâtlejul. Fu doar un început de urlet. Calancea se prăbuşi pe spate. Nu era leşinat, auzea totul, vedea totul, dar nu izbutea să urle! Deasupra ramei acelui, tablou-paravan se ivi o figură. Avea, de consimţiţi că există un tipar clasic în această privinţă, figură de demon. Linii vinete, pe un obraz neomenesc. Cute în verticală pe o frunte înaltă, sub un păr vâlvoi, groaznic încâlcit şi… cu corniţe parcă! Ochii roşii, sub sprâncene albăstrui, cum poate va fi avut în imaginaţia noastră Uriaşul-cu-gât-demercur… O bărbie prelungă, subţire, ca din lemn de teck, iar din bărbie patru fire – numai patru – lungi, negre, ameninţătoare. Şi dinţi subţiri, ascuţiţi, rânjiţi. Dinţi de vampir? Ei, nu – în cazul de-faţă, de demon… Se mai petrecură şi altele: un stor la camera dinspre drum căzu cu mare zgomot, fiind din lemn greu. Se răsturnară nişte tingiri în buc. Zburară în acelaşi timp toate ustensilele sculptoristice ale lui Tiberiu Calancea. Figura de deasupra pânzei sfâşiate se sfâşie şi ea. Apoi se auzi un hohot odios. Apoi, ca trezit de acest hohot, Tiberiu Calancea urlă – şi nu se mai auzi nimic. Calancea îşi istovi toate puterile în acel urlet şi căzu istovit la pământ. DAR TIBERIU CALANCEA nu avea să moară în noaptea aceea, dovadă că se înfiinţă viu, cel puţin în aparenţă, la biroul lui Maximilian Cornea. Acesta fuma, îşi privea ceasul, îşi potrivea cravata şi aştepta să fie căutat de Sibil Bia, aşa cum se înţeleseseră. Aveau o întrevedere cu bere şi îngheţată (dar nu antidemon!). Şi iată că în birou pătrunse, într-un hal fără de hal, Tiberiu Calancea, urmat de un om în uniformă, cu privirea descurajată. — Am vrut să-l opresc, dar mi-a fost impo… M.C. îi făcu semn să iasă. — Ce s-a întâmplat, domnule… domnule…? — Tiberiu Calancea, fost inspector. Eu… — Mă grăbesc, dar ştiu ceva cu un câine trandafiriu… — Un şoricel trandafiriu şi un demon! 696

— Secţia şoricei trandafirii şi demoni e alături! Marele detectiv apăsă pe sonerie, omul în uniformă se ivi. — Du-l la Ad. Mocanu! Calancea ieşi, însoţit. Un pic mai târziu, marele detectiv îşi dădu seama că făcuse o gafă. Sibil Bia trebuia să sosească dintr-o clipă în alta, iar Ad. Mocanu era şi el printre invitaţi… În acest timp, detectivul cu început de chelie, Ad. Mocanu, îşi privea şi el ceasul şi asculta poveştile despre şoricelul trandafiriu şi demon. Pe sub birou, îşi rectifica unghiile. Îl trimise pe Tiberiu Calancea la ofiţerul de servici şi la… Registratură, dar înainte de toate îl trimise în biroul alăturat, la Iuga Martin, să-i facă şi lui o bucurie… Apoi Ad. Mocanu se apucă de părul lui rar: şi Iuga Martin era invitat de ziua domnişoarei Sibil! Şi totuşi, totuşi, clar că treburile cu şoriceii trandafirii nu ţineau de resortul lor! Iuga Martin ascultă răbdător, ca un ardelean ce era, povestea, poveştile, dar până la urmă şi el îl trimise pe Calancea la Registratură… Dar acela, nemulţumit: — Eu sunt inspectorul Tiberiu Calancea! — Cine nu e azi inspector, sau viitor inspector? întrebă cu o anumită amărăciune Iuga Martin, amintindu-şi că, dintr-o secundă în alta, va fi convocat la un mic festin oferit de clujeanca Sibil Bia. Toţi trei detectivii o îndrăgeau, dar niciunuia din ei nu-i trecea prin cap să… patru În acest timp, Sibil Bia, femeia cu păr „lunatec”, mergea la întâlnire cu invitaţii ei. Întârziase cam un sfert de ceas, cum cere protocolul. Tiberiu Calancea o văzu, o recunoscu, ceea ce dovedea că: — avea memorie vizuală, — că poate nu era chiar smintit. — Domnişoară! Sibil Bia nu era femeia ce se lasă acostată pe stradă, însă ea-l recunoscu şi se opri. 697

— Domnişoară! M-a vizitat iarăşi demonul! — Vorbiţi serios? — Foarte serios! Şi mi-a sfărâmat… — Îmi pare rău, dar… — Demonul mi-a ucis şoricelul trandafiriu… — Domnule! Am înţeles că asta s-a întâmplat mai demult! — Acesta era alt şoricel. Din lut. — Din lut?! — Eu l-am sculptat. — A! Sunteţi sculptor? — Nu. Am fost inspector. — Aţi fost maltratat? — Nu… dar am căzut în nesimţire de groază. Demonul arăta ca un… — Lasă, domnule! Pot şi eu să-mi închipui cum arată un demon! — Ε greu să vă închipuiţi. Văd că domnii de la poliţie vă sunt prieteni, poate cu unul din ei v-aţi şi logodit… — Nu m-am log! Sibil scoase din poşetă un carneţel şi un pix. Numele şi adresa dumitale! cinci Cu deosebită grijă, ca o fată deşteaptă ce era, către înserare, după bere şi gustare, Sibil Bia puse în faţa celor trei adresa omului cu şoriceii, trandafirii şi demonii. Îi convinse. Uşa era zăvorâtă, nimeni nu răspundea la sonerie. Iuga Martin zâmbi superior în faţa acelui yalle. Dar uşa avea zăvor şi lanţ de siguranţă. De zăvor se ocupă Ad. Mocanu, iar lanţul de siguranţă fu un fleac pentru M.C. Ai fi zis că demonii sunt chiar ei! Ce fac nişte detectivi, veritabili când constată ca au ajuns prea târziu, deşi au fost avertizaţi? Îi apucă remuşcările? Iau decizia de-a face dreptate? Poate şi una, şi alta. — Sibil, du-te-n cealaltă odaie, ordonă M.C. Sibil îl ascultă, dar numai pentru a trece în revistă locuinţa spaţioasă a celui ce fusese inspectorul Tiberiu 698

Calancea. Apartament frumos, aranjat cu gust, deşi trăise burlac toată viaţa Dar o nevastă nu se prea împacă uşor cu demonii… Dar dacă e acelaşi lucru? — Argintărie, serviciuri de bun gust, covoare deosebite, raportă Sibil, revenind. — Aha, fată, ţi-ai lăsat amprentele peste tot! constată M.C. — Posibil, făcu Sibil, privind dezastrul din sufragerie. În centrul dezastrului – Tiberiu Calancea. — De ce rămâi aici? o întrebă M.C. pe Sibil. Nu pricepi că ne încurci? N-ai drept legal… Îţi povestim noi… — Nu plec pentru nimic în lume! răspunse încăpăţânată Sibil, iar M.C. ridică resemnat din umeri. Avea remuşcări? Avusese loc o luptă, sau „demonul”, după ce-i lichidase pe Calancea, dar mai întâi şoricelul de lut, distrusese la repezeală, din răutate pur „demonicească”, atât cât izbutise. În jurul corpului lui Calancea zăceau mobile sparte, pendula şi colivia fuseseră doborâte, dar, ciudat, deşi limba aurie a pendulei se desprinsese, mecanismul continua să ţăcăne… Marele detectiv – încercând să aducă din străfundurile memoriei ceva… ceva…, dădu telefon şi imediat se iviră experţii cu amprentele, cu foto, cu armele „albe” şi alţi experţi. A doua zi, la prima oră, din laboratoare veniră diferite rapoarte, iar printre ele că – în toată locuinţa existau: — amprentele lui Tiberiu Calancea (firesc lucru!); — amprentele lui Sibil Bia (ce căutase ea acolo?); — amprentele inspectorilor Iuga Martin şi Ad. Mocanu: — şi cam peste tot, amprentele lui Maximilian Cornea. Experţii aceştia cunoşteau metodele marelui detectiv, aşa că unul zâmbi: — Ar trebui să vă puneţi cel dintâi pe lista suspecţilor domnule maior… Chinuit de o amintire neclară, marele detectiv examina fotografiile luate, şi ştia că ştie, dar încă nu ştia ce anume ştie… Medicul legist găsise pe cadavrul lui Tiberiu Calancea numeroase vânătăi. Fusese, deci, o încleştare, între inspectorul Calancea şi „demon”. Dar, în acest caz, şi celălalt trebuia să prezinte „urme”! M.C. fugi acasă şi, urmărit de 699

acelaşi gând neclar, scotoci prin sertare, peste tot, blestemând neglijenţa sa proverbială de a nu ţine în ordine hârtiile, corespondenţa. Se întoarse la birou, nu răspunse la nici o întrebare, ci se instală şi aprinse o ţigaretă. De câteva ori uşa se deschise, îl căutau, dar ei făcu semne să fie lăsat în pace. Biroul lui se umplu de fum. Sufletul lui se umplu din ce în ce de necaz. Scrumiera în faţă, bricheta alături, coatele puse pe birou. Avea un birou cochet, cu sticlă groasă pusă deasupra, iar sub sticlă ilustrate, câteva fotografii, în sfârşit, amintiri… Deodată observă ceva ciudat ieşind de sub cotul drept. O, doamne, nu era nimic ciudat, era chiar vârful Turnului Eiffel. Privi cu ochi critic ilustrata colorată: câtă muncă pentru un turn, pentru un simplu turn! Apoi îşi aminti că pe sub arcada Turnului zburase un pilot îndrăzneţ. Asta da! Sau făcea o confuzie, evenimentul se petrecuse la Londra, sub unul din podurile ei celebre? Îşi stinse ţigara, aprinse alta, săltă uşor sticla ce acoperea biroul, extrase Turnul Eiffel şi, uluit, constată că sub ilustrată se afla o altă hârtie. „Domnule Maximilian Cornea, pot demonstra că: se poate stabili identitatea unui asasin după felul în care rupe o hârtie; după forţa ce o depune când rupe acea hârtie; după numărul de bucăţele în care este ruptă; după felul în care mototoleşte hârtia după ce o rupe; şi, eventual, după amprente. Pot aduce numeroase dovezi în acest sens, dacă veţi binevoi să aveţi o mai îndelungată convorbire cu mine, cu stimă, Gaston Leuca.” Dar Maximilian Cornea nu binevoise să-i acorde o întrevedere lui Gaston Leuca! Mai examină o dată fotografiile experţilor. Cadavrul lui Tiberiu Calancea era înconjurat de sute de bucăţele de hârtie! Marele detectiv apăsă dintr-odată pe trei sonerii. 700

— Am o bănuială… ba sunt chiar sigur! Căutaţi-o la hotel pe Sibil Bia! — Iarăşi ne încurcăm cu ea? întrebară cam dezamăgiţi Iuga Martin şi Ad. Mocanu. — Să considerăm că ea e mascota noastră! N-a fost greu să găsească locuinţa lui Gaston Leuca. Stătea acasă, singur, fumând, aşteptând să se facă ora pentru a merge la Ultimul clopot… — Ce mai faci, domnule Leuca? întrebă amabil M.C., căutând pe faţa acestuia ceva zgârieturi, vânătăi, urme de lovituri. — Mă cunoaşteţi? întrebă Leuca. — Mi-ai trimis cândva o scrisoare cu unele constatări ciudate, spuse marele detectiv. — Aşa e! făcu Leuca. Şi aţi dat mare importanţă scrisorii mele! M.C. îl privi ostil. Leuca îl privi ostil, bătrâneşte însă Ultimul clopot nu era un stabiliment potrivit pentru întinerire! — Aţi venit pentru e consultaţie poliţienească? — Nu! Eşti fost poliţist. Suntem, aşadar, colegi. Chiar şi domnişoara e aproape o detectivă. N-am venit pentru consultaţie. Pun cărţile pe masă. Te bănuiesc de crimă! Gaston Leuca râse trist, îşi privi ceasul. — Asta e bună! Şi pe cine am ucis? — Poate că pe „demon”, râse şi M.C. Ce-ţi spun aceste fotografii? — Ce sunt acestea? întrebă Leuca, alegând una dintre foto. — Bucăţele de hârtie, rupte mărunt-mărunt… — Mărunt-mărunt? Unde sunt ochelarii? Se zăpăcise, Gaston Leuca. — Iată-ţi ochelarii, domnule, făcu Sibil. Împreună cu ochelarii îi întinse un pahar cu apă. Gaston Leuca râse lung şi, de data asta, învingător. — Mărunt, mărunt… mototolite într-un anumit fel… dar ăsta e omul meu! Dreptatea nu e de prisos nici când se face cu întârziere! Ε omul meu, dublura mea, care şi-a bătut atâta timp joc de mine! Vă duc la el. Lasă-ţi aici pălăria aia elegantă, domnule Maximilian Cornea! Ciufuleşte-ţi părul, să 701

cadă peste ochi. Şi dumneavoastră, domnilor, lăsaţi-vă cravatele la mine. Mergem la un local ce se numea odinioară Ultimul clopot, acum îi zice Crama nr. 132, dar tot local de duzină e, iar dumneavoastră, domnişoară, nu credem că… — Ba, vin şi eu! decise Sibil. — Ne vom aşeza în puncte diferite, decise Gaston Leuca, brusc întinerit. În seara aceea, descinderea la fosta tavernă Ultimul clopot se dovedi inutilă. Şi în seara următoare, la fel. Marele detectiv se gândea că intrase – şi nu pentru întâia oară – într-o poveste ridicolă, dar în seara a treia „imitatorul” apăru. În cealaltă parte a sălii, privindu-l ţintă, Gaston Leuca începu să rupă mărunt, mărunt o bucată de hârtie. Parcă sfidându-l, „imitatorul” făcu rost de un ziar şi începu să-l rupă, şi-n vremea asta rânjea. „Nu m-ai prins, prostule!” „Ba de data asta te-am prins, ticălosule!” gândea bătrânul Gaston Leuca. Dintr-un alt colţ al cramei, M.C., supraveghea scena. Erau acestea dovezi concludente, chiar dacă „imitatorul” avea o mare vânătaie sub ochi? Apoi marele detectiv îşi aminti cum se apăra de „demon” bietul Tiberiu Calancea: urlând. Îi veni o idee. Poate că era eronată, dar ar fi fost oare prima sa greşeală? Se sperie un om de-un simplu urlet? În mod normai, nu, dar un om care are ce are cu şoriceii trandafirii şi rupe orice bucată de hârtie în bucăţi mărunte, mărunte… Să încercăm, îşi zise, şi-l privi pe Ad. Mocanu, care şedea în altă parte, alături de un pahar cu vin. La altă masă, Iuga Martin îi ţinea tovărăşie Sibilei Bia. Nu, îşi zise marele detectiv, băieţii mei sunt oameni prea demni ca să se dea în spectacol. Apoi îl privi pe individul de la masa lui. Acesta părea îndeajuns de cherchelit. Marele detectiv pocni din degete şi ospătarul mai aduse un pahar plin, M.C. îl puse în faţa cetăţeanului de lângă el. — Ce e asta, domnule? — Trăscău. Fac cinste! zise marele detectiv. — Nu încercaţi să mă mituiţi, domnule, făcu acela, privind totuşi cu jind paharul. Nu mă mai ţin de rele… 702

— Te ştiu prea bine, zise marele detectiv. Te-am arestat odinioară de două ori. Ai ocazia să-ţi răscumperi toate păcatele, dar mai întâi bea paharul acela… După unele parlamentari, fostul client al marelui detectiv traversă crama, ducându-şi cu el şi paharul. Se trânti pe un scaun chiar alături de „imitator”. Dădu pe gât ultimul strop din pahar, apoi începu să geamă, ba nu, chiar să urle! Toţi întoarseră capul, miraţi, dar asasinul lui Tiberiu Calancea sări în picioare, alb de groază, şi dădu s-o şteargă. Dar navea cum… * *

*

— Şi acum, Sibil, o ultimă întrebare! spuse a doua zi M.C. Tu l-ai adus acolo, la grădina de vară, pe Tiberiu Calancea? — Poate da, poate nu... Acum nu mai are importanţă. * *

*

Într-o altă seară, Gaston Leuca, singur, se duse la fosta tavernă Ultimul clopot. Se aşeză liniştit la o masă liberă, într-un colţ, aşteptă să i se aducă obişnuita jumătate de vin roşu, îşi turnă în pahar, apoi scoase pachetul cu ţigări. Mai avea o singură ţigară, o aprinse, trase un fum, luă un gât de vin, apoi puse mâna pe pachetul de ţigări, golit acum. Îl rupse în bucăţele mărunte, mărunte, le mototoli şi, când să le arunce în scrumieră, îşi revăzu gesturile, înţelese brusc esenţa cuvintelor „deodată, inevitabilul!”. Privi în cealaltă parte a sălii, dar acolo nimeni nu-i mai imita gesturile. Simţi acut absenţa inamicului său de o viaţă! Şi abia acum constată că e, cu adevărat, bătrân…

703

PERSOANE CU MEMORIE PERICULOASĂ

unu „Dragă Maximilien! Sunt mai mult decât sigură: nu te vei necăji observând că folosesc numele tău franţuzit, aşa cum o făcea cu atâta gingăşie şi drăgălăşenie marchiza de Yholdy, din povestea ce mi-ai relatat-o cândva. Tu mi-ai desenat pe larg victoriile tale, atât din punct de vedere poliţienesc, cât şi sentimental. Între altele, trebuie să-ţi spun fără ocolişuri că un bărbat ce se laudă cu succesele lui sentimentale e un indiscret şi nu merită laude! Însă tu, în privinţa succeselor, ai fost totdeauna o persoană cu memorie primejdioasă şi un lăudăros! Ceea ce nu te-a împiedicat să ajungi şi un mare detectiv. Nu te umfla în pene, şi eu sunt suficient de încrezută. În plus, prezenţa ta aici este absolut necesară! Ţi-o spun eu, Sibil Bia – şi nici eu nu sunt chiar oricine! Între timp, am aflat unele amănunte privind preţioasa ta persoană, amănunte ce m-au uimit. Ştiu acum că ţii un jurnal în care notezi, pe înserate: — Câte izbânzi ai obţinut; — câte înfrângeri ai încasat (ce modestie! Să-ţi recunoşti tu înfrângerile!); — câte minciuni ai tras (culmea!); — şi de câte ori ai reuşit să vorbeşti pe tonul acela neutru, impersonal; Întrebare răutăcioasă: câte greşeli de ortografie mai faci? Despre toate acestea, şi mai ales despre altele, mult mai grave, vom discuta dacă vii în grabă în mica staţiune B. Repet, în grabă! Am întâlnit aici o stranie enigmă! Demnă de competenţa ta. Aici înot, fac plajă şi fac pe marea detectivă, până ce apari tu. Te aştept, dar iute! Mă găseşti lângă bazinul trei. Dacă observi o tipă bine, frumos bronzată, în plină formă, mereu curtată însă respingând cu promptitudine propuneri deosebit de spirituale, delicate, cum ar fi: „nu doriţi, frumoasă domnişoară, să învăţaţi de la mine 704

un crawl special?” – să ştii că eu sunt. Ochii tăi de mare detectiv mă vor recunoaşte. Te rog să vii singur! De ce nu? La Baia Mare, ai fost îndrăgostit de mine aproape trei zile şi jumătate. La Cluj, nu mai ştiu sigur. Dar eu oare te voi recunoaşte? Să nu-mi spui că ai îmbătrânit! Te aştept, cu drag, Sibil” doi Marele detectiv citi, reciti epistola, după ce-şi puse pe furiş ochelarii, să nu-l vadă nimeni, îşi făcu delegaţia cuvenită, şi se îmbarcă în cel dintâi tren pentru acea mică staţiune Β.: scrisoarea venea de la frumoasa Sibil, la care el ţinea În continuare, fără a mai fi îndrăgostit de ea. Străbătu ştrandurile bine adăugite şi reparate, nu văzu nici o fată care să se asemene cu Sibil. „Puştoaica!” gândi, nu fără amărăciune, fostul şef al Brigăzii a treia criminale. „Iarăşi am picat în capcana ei!” Privi lung împrejur. Se gândi la băieţii pe care-i formase, în ciuda erorilor sale, se gândi la Iuga Martin, la Adrian Mocanu. Regretă că nu adusese pe nici unul dintre ei acolo. Nu-l amuza să facă plajă… Totuşi, îşi puse un slip, fireşte unul cochet, bine înfiorat, şi se întinse alene pe burtă pe o pătură cam tristă – fiindcă se simţea singur! – şi încercă să nu se gândească la nimic. Se auzi chemat: — Maximilien! Şi ce văzu el? O vampă bronzată foc, în costum de baie cât se poate de sumar, bine dispusă, care-i zâmbea promiţător. Această femeie purta ochelari de soare albaştri, mari cât nişte castroane, şi o pălărie de pai ce-i umbrea figura. — Luaţi loc, duduie! Pe mine mă căutaţi? — Pe cine altul?! — Dar eu sunt incognito… — Se înţelege… Iar eu sunt… 705

— Sibil! Puştoaico! Nu ţi-e ruşine să-ţi baţi joc în aşa hal de un om bătrân?! — Tu, bătrân?! Marele detectiv se ridică de pe pătura lui, care acum nu mai era tristă fiindcă apăruse Sibil. Maximilian Cornea rămăsese zvelt, în ciuda vârstei ce o păstra de asemenea… incognito. Şi el bronzat, impunător şi, fără discuţie, teribil de încrezut, de parcă te-ar fi costat un milion de pesos onoarea de a da mâna cu el. Totuşi, marele detectiv întinse mâna către Sibil, chiar şi fără milionul acela. Ea râse: — Nici acum n-ai învăţat că femeia e cea care prima întinde mâna, dacă are chef, bineînţeles! — Nu mai face pe nebuna, puştoaico! De unde ştii tu despre jurnalul meu cu înfrângeri, victorii, minciuni şi toate celelalte? — Am să-ţi spun numai dacă rezolvi enigma pe care am de gând să ţi-o ofer! — Credeam că m-ai chemat pur şi simplu din prietenie. În orice caz, nu pot suferi să stau nemişcat la prăjeală. Te aştept de atâta timp! — Mă aştepţi de numai un ceas, anume te-am lăsat să aştepţi, fiindcă nici să numeri nu ştii. Acesta e bazinul patru! — Nu aritmetica elementară e specialitatea mea, Sibil! — Dar care?! Ai cronometrat totuşi exact cele şaizeci de minute, Maximilien! Asta ai învăţat de la mine, ţinerea în evidenţă a fiecărui minut! — De la tine? Nu ştiam! Dar tu ce ai învăţat de la mine, Sibil? — Să fac, sau să mă prefac că aş fi niţel detectivă… Din păcate, nu-mi prea reuşeşte! Dar ţie – da. Măcar să te prefaci… — Deci m-ai chemat aici pentru a mă insulta! — O, nu, Maximilien! Prea e veche prietenia ce ne leagă! — Din păcate, numai prietenia!… Şi care e urgenţa, frumoasa mea? — Eu te consider un adevărat anchetator, cu toate erorile tale. M-am izbit aici de un caz… 706

— Te-ai izbit de un caz! o ironiză marele detectiv. Ce jargon, folosit de tine, o iubitoare a „cuvintelor potrivite”! Frumos „potrivite”. — Oh, la, la! nu se lăsă mai prejos Sibil. L-ai citit de curând pe Arghezi?! — Bineînţeles! În ce mă priveşte, credeam că ai venit aici să te odihneşti… eventual să te inspiri. — Să mă odihnesc! Cine te-a cunoscut pe tine, Maximilieu, nu mai cunoaşte odihna. Ai microbul detectivicesc în sânge, şi microbul ăsta se ia uşor! Prea uşor! Dar, cine ştie, poate mă voi şi inspira, cum se spune, direct din viaţă. Prefă-te că nu vezi nimic, dar priveşte într-acolo, treizeci de grade nordnord-est… — Da, văd două doamne care încearcă zadarnic să-şi ascundă vârsta. — Lasă, deocamdată, doamnele! Cinci grade mai la stânga! — Nu cunosc limbajul acesta marinăresc, dar nici tu nu-l cunoşti, Sibil. Te prefaci numai. Văd un bătrân cu mâna stângă lipsă. I-a fost amputată cam de la umăr. — Aşa e. — Un bătrân, vorba vine… Are cam vârsta mea… — Posibil însă un dandy ca tine ştie să se păstreze. Mai foloseşti cele zece soiuri de creme şi loţiuni pentru faţă? — Zece? Credeam că numai cinci. În orice caz, eşti o persoană cu memorie primejdioasă, Sibil. Ei bine, ce e cu omul acela ciung? — Te întreb eu pe tine, Maximilien. Am aflat doar că numele lui e Vasile Crişan şi că e în relaţii ciudate… sau încâlcite… cu o doamnă pe nume Marietta Gomescu, pe care sper s-o vezi. — Ce înţelegi tu prin relaţii ciudate sau încâlcite? — Va trebui să stabileşti tu, măreţe detectiv! — M-ai chemat aici fără Iuga Martin şi fără Ad. Mocanu. Nu pot face mai nimic fără ei! — Ce năzbâtie! Poţi face totul singur. Dar, mai ales, ajutat de mine! — Mă băiete! striga M.C. către un puşti ce trecea cu o tavă. Lasă aici două sucuri reci! 707

— Aş prefera o bere, pe căldura asta, spuse capricioasa Sibil. Fac eu cinste! — Nu te mai da grozavă, spuse marele detectiv şi plăti, lăsând un bacşiş princiar, ca să facă el pe grozavul, cum îi şedea bine. Ciocniră sticlele, iar M.C. spuse: – M-ai invitat, deci, la plajă! Nu crezi că va bate la ochi diferenţa de vârstă dintre noi? — No, şi ce? De fapt, te-am invitat într-adevăr la o anchetă! — Splendid! Tocmai eram în ajun de concediu! — Ε un caz deosebit, Maximilien! Îţi vei petrece concediul rezolvându-l. Sibil Bia se întinse mai aproape de el. Tu pari a fi un cuceritor, încă! Şi apoi ce, crezi că mi-a făcut deosebită plăcere să stau ceasuri în faţa oglinzii, machiindu-mă ca să mă fac cu zece ani mai bătrână?! Asta pentru „a nu bate la ochi”. Să părem o pereche potrivită… Te rog, scoate din buzunarul halatului… — Nu port ochelari în public, Sibil! — Ştiu şi asta! Dracu ştie ce nu cunosc despre tine! Ai acolo, în buzunar, luneta telescopică asemănătoare cu un trabuc. N-o părăseşti nicicând! Te foloseşti de ea pentru a cerceta femeile frumoase! — Te rog, Sibil! — Acum nu vei privi o femeie frumoasă. Scoate luneta! — Bine. Te ascult ca un novice, fetiţo. Încotro să cercetez? — Plimbă-ţi privirea peste tot, prefăcându-te că fumezi! Te ajut eu să lămurim cazul, am încercat singură, dar m-am împiedecat la picioare… — N-am observat nici o vânătaie la picioruşele tale, Sibil. Sunt convins că miros a orhidee! Picioruşele… — Da’ de unde! Miros a Anotimpuri şi a săpun. Uite acolo o brunetă plină de viaţă, uite o blondă superbă, îţi vine să-i împleteşti cu degetele părul din cap. Acum ce mai observi? — Un câine doberman superb, negru ca un diavol. — Dar stăpâna acelui câine? — O fi bătrânica de lângă el, sever îmbrăcată?

708

— Nu e chiar atât de bătrână… În orice caz, îşi pierde multe dimineţi încercând să se întinerească. Nu ştiu la ce-i foloseşte! Te-am chemat să afli tu! — Deci, m-ai chemat? Iată-mă iar la ordinele tale! Şi care e, mă rog, marele mister? — Dacă nu e un mister, îţi plătesc amendă! — Mă tem că nu e nici un mister şi că am să te amendez straşnic, Sibil! Şi mă plictisesc să rămân mult la soare, inactiv. — Nu vei rămâne mult timp inactiv! Spune-mi de ce doamna înaltă, uscăţivă – deşi pun pariu, că e numai fibră – aduce resturi de mâncare şi le aruncă tuturor potăilor? Nu aici, rar aici, mai ales prin parcuri… — Nu dă mâncarea dobermanului ei? — Dobermanul acela nu e o potaie. Pare să fie un câine demn. Nu se atinge de hrana altora. — Grozavă enigmă, Sibil! Poate e o femeie singuratecă şi iubeşte câinii. — Fii atent ce se întâmplă! — Văd! Văd! Domnul cu braţul stâng amputat se ridicase. Înainta cu mare sfială, dacă nu chiar cu o anumită teamă faţă de posesoarea marelui doberman negru. În picioare, cu un aer de umilinţă, o întrebă ceva. Ea îi aruncă o privire rece, ascuţită — Ce zici de privirea ei? întrebă Sibil. — Nimic, spuse M.C. Poate e privirea unei cucoane ce nu doreşte să fie inoportunată. Bărbatul ciung întrebă ceva femeia rosti trei cuvinte, ceva de genul „nu mă deranja!”, dar bărbatul rosti o lungă şi probabil plângăreaţă pledoarie şi proprietara dobermanului îi făcu semn să ia loc. — Vezi acum că se cunosc? întrebă Sibil. Şi de ce are braţul stâng amputat? — O fi fost pe front, săracul! — Dar de ce e atât de slugarnic, umil şi chiar înfricoşat? — Simple ipoteze, Sibil! De ce să fie înfricoşat? 709

— Tu vei afla! Vezi bine că obrazul îi tremură, are buze subţiri şi mereu pare că o imploră ceva, şi ea refuză. — Iarăşi te aventurezi cu ipotezele, Sibil. Poate că şi el e un singuratec. Poate vrea s-o ia de nevastă. — N-are nici un pic de mândrie. Discuţia dintre ei s-a repetat de mai multe ori, şi ea mereu refuză. Şi are o privire rea, femeia asta! — Cum poţi să-i desluşeşti privirea de la distanţă, Sibil? — Dar şi tu o desluşeşti, Maximilien! Vezi că are ochii răi, gesturile scurte, categorice. Ea îl urăşte, iar el îi ştie de frică. O cumplită frică, aş îndrăzni să afirm. Mai adaug că în ograda acestei femei se află un automobil vechi, o rablă, o rămăşiţă… Acum e de nerecunoscut… — O fi uitat să-l predea la fier vechi. Aceasta e enigma? — Alta, este enigma! Simt că e ceva negru, foarte negru, la mijloc. — Imaginaţia ta de romancieră, Sibil! Dar, ca să nu pierdem vremea, să ieşim din ştrand. Să văd şi eu rabla aia de automobil – deşi nu ştiu de ce mă obosesc. De bună seamă ca să-ţi fac ţie plăcere, Sibil! — Vrei să pătrunzi în livada femeii cu ochi răi şi cu dobermanul ca un diavol? — De ce nu? — Şi dacă apare stăpâna? — Inventez eu ceva… Îmbracă-te Sibil! trei Poarta era încuiată, dar pentru marele detectiv fu un fleac s-o descuie. Trecură printre câţiva arbori. Acolo ruginea epava. O scânteie de curiozitate se aprinse în ochii lui Maximilian Cornea. — Ca să vezi, Sibil! Aceasta nici nu e rămăşiţa unui automobil! M.C. examină îndelung fierăria ruginită, printre care se iviseră ierburi şi chiar flori – delicatele flori izbutiseră să treacă prin tăblăria epavei. 710

— Aceasta este, vorbi M.C., carlinga unui avion de vânătoare german. Desigur, un Messerschmitt. Dar cum a ajuns aici? Probabil din întâmplare. — Nu există întâmplare, măreţe detectiv! — Uneori trebuie să admiţi şi rolul întâmplării, puştoaico! — O admit, dar numai provizoriu! — Şi totuşi, eu ce caut aici, Sibil? Am forţat poarta şi… — Ce dovezi ai că sunt resturile unui avion? — Mă pricep, niţel. În vremea războiului am însoţit-o la Berlin pe actriţa Mariela Simionescu, iar de la Berlin am fugit tot cu un avion. Ε un capitol destul de încurcat al vieţii mele. — Îl cunosc, ripostă ea. Mi l-ai relatat, cu toate înfloriturile necesare. Îţi place poza! — Cum adică poza, puştoaico? — Nu-mi mai spune puştoaico! Terminus! De la am terminat… măcar în această privinţă! De unde ştii că acesta e un avion de război? — Ia priveşte! spuse marele detectiv. Restul unul Messer. Te pricepi? Nu cred! Uită-te la panou, la comenzi! Sunt acolo scobituri, pedalele, iată şi locul unde a fost manşa. — Manşa? Nimic nu-mi spune nimic! — Marea mea detectivă! Eşti o mică începătoare! Ai zburat de la Cluj la Bucureşti şi înapoi. N-ai avut acces în cabina piloţilor – firesc lucru! Ε un rest de automobil?! Iată, repet, locul unde a fost manşa. Chiar dacă nu înţelegi! Iată şi comenzile flapsurilor. Planurile înclinate care obligau un avion să urce sau, mai ales, să coboare! — Ştiu ce sunt flapsurile, măreţe descurcător în ale tuturor enigmelor! Însă eu te-am chemat aici numai pentru o singură enigmă! — M-ai chemat! ripostă marele detectiv, încercând să fie blajin ca o enigmă care nu se mai cere rezolvată. Nu-i reuşea câtuşi de puţin. În faţa unei femei frumoase, precum Sibil Bia, se simţea la fel de dezarmat ca un pistolero căruia i s-au şutit blestematele de arme din tocuri şi a rămas numai cu providenţa alături de el. Providenţa! — Uite cum stau lucrurile, Maximilien! La începutul, sau pe la mijlocul războiului, această doamnă, numele ei este 711

Marietta Gomescu, era în bune relaţii cu un… sturmbannführer – o, nu, ăsta a fost un fel de grad în SS-ul lor. Cu un simplu maior de aviaţie german. Poate un as. — Orice fel de as poate să fi fost, chiar şi as de treflă, Sibil. Pentru aşa ceva nu i se poate aduce o culpă, acum! Care este enigma? Poarta nu scârţâi, cineva avea grijă să fie bine unsă, totuşi se auzi ceva… ceva. Dobermanul negru, uriaş, se repezi la intruşi. — Cuminte, Max! La mine! spuse cucoana care intrase, aceeaşi femeie înaltă, uscată, numai ligamente, rece şi aspră, şi poate – dacă e să luăm în seamă consideraţiunile Sibilei – cu o privire rea, sau poate chiar pe de-a-ntregul rea. Dobermanul-diavol o ascultă, i se supuse, şi abia acum marele detectiv o examină cu atenţia cuvenită. Înaltă, ciolănoasă şi tristă. Aşa crezu că descifrează marele detectiv. Dar este, oare, tristeţea, o mare enigmă? O examină încă o dată, mai necruţător, cu obrăznicia lui de vechi anchetator. Sibil nu se înşelase. Această femeie, nu tocmai tânără, se afla într-o bună dispoziţie, atât psihică, cât şi fizică. Părea să fi practicat sporturile Care? Alpinismul. Avea ochi mari, frumoşi, de un catifelat diafan, şi totuşi, prin ceva… prin ceva, respingători şi chiar răi. Nişte ochi nu prea uşor de domesticit! Însă marele detectiv nu se lăsă în prada unor amănunte minore… Înregistră iute şi bastonul de bambus, fabricaţie veche şi frumoasă, de care se sprijinea doamna probabil fără să fie neapărată nevoie. Femeia cu ochi duri nu părea să aibă nevoie de un sprijin. Bastonul de bambus avea sus îndoitura căptuşită cu argint greu, iar partea inferioară era învelită cu un strat de aramă. Ε de presupus că ar fi fost în stare să se apere cu bastonul acela şi-n faţa unui tigru. Purta la gât o eşarfă verde presărată cu mici podoabe argintii, ce aduceau de departe cu o zvastică… De ce purta fularul acela verde, de dragul podoabelor, din cochetărie sau pentru a-şi ascunde ridurile de la gât? Ochelarii de soare nu-i acopereau ochii, ci şi-i ridicase sub părul bogat, blond, dacă nu cumva era vopsit. Îi privi drept în faţă pe vizitatorii inopinaţi. Avea ochii limpezi şi nu purtase 712

pesemne niciodată ochelari de vedere. De unde o fi scos Sibil că are ochii răi? se întrebă Maximilian Cornea, continued s-o examineze şi el fără sfială pe doamna Marietta Gomescu. Ce vârstă o fi avut? Depăşise desigur şi a doua tinereţe, dar nu era nicidecum respingătoare, şi cu ani în urmă fusese probabil o frumuseţe de femeie – totuşi, medită iar M.C., Sibil o fi având pe undeva dreptate. Această femeie are probabil un suflet de fier… Oare cum o fi arătând un „suflet de fier”? Dacă îl îndoi, scârţâie, se frânge? — Întreaga mea stimă, doamnă Marietta Gomescu, se înclină în faţa ei marele detectiv. Femeia nu-i răspunse. Avea ochi limpezi, străvezii, tineri încă, dar ochii limpezi străvezii şi încă tineri, nu pot fi nişte ochi răi? se întrebă iar M.C. Nu, categoric, ochii nu erau răi, dar întreaga atitudine – la care contribuia şi bastonul acela! – era prin ceva ostilă – dar, îşi spuse marele detectiv – cum să nu te manifeşti ostil faţă de nişte necunoscuţi care-ţi pătrund în curte nechemaţi? — Cum aţi intrat la mine? vorbi, în sfârşit, doamna Gomescu. Avea glas baritonal. — Iertaţi-ne impertinenţa, interveni Sibil. Poarta era deschisă… — Oare? Nu am obiceiul să uit poarta deschisă! — Însă acum… — Continuaţi, Freulein! Freulein…? — Mă numesc Sibil Bia. Vărul meu, domnul Cornea, fost automobilist, e mare amator de relicve vechi… — O relicvă nu poate fi decât veche, Freulein! Iar aceasta nu e relicva unui automobil! Doamna Gomescu îşi rimela ochii limpezi cu un verde deschis ce se potrivea cu fularul. Frumosul doberman negru o urma pas cu pas. Dacă un câine poate fi inteligent şi plin de fantezie, acesta era. Dar câinii inteligenţi îi simt pe oamenii răi, şi atunci ce rămânea din teoria Sibilei? se întrebă M.C. — Vărul dumneavoastră, hm, cum îl cheamă? La vârsta mea, memoria dă chixuri… — Maximilian Cornea, fost automobilist, fost pilot cu faimă mare. 713

— Pilot de automobile sau de avioane? — Pilot automobilist, doamnă. — Ε chiar aşa cum bănuiam! Cu toată nuanţa baritonală a glasului, vocea era a unei femei cultivate, o voce suficient de catifelată, dacă ne putem exprima astfel. Acest domn Cornea vă face curte, Freulein? — Ε un văr… — Asta nu împiedecă nimic. Totuşi, vizita dumneavoastră inopinată…? — Am fost pilot de curse, doamnă, vorbi M.C. Această localitate e mică şi am auzit că posedaţi resturile unui automobil foarte vechi, aşa că am îndrăznit să… — V-am observat la ştrand! Vorbeaţi despre mine? De ce nu mi-aţi cerut acolo permisiunea de a intra la mine în curte? Cum explicaţi o astfel de purtare? — În nici un fel de explicaţie nu intră şi scuzele, doamnă, spuse Sibil, iar lui Maximilian Cornea i se păru că acum „aghiotanta” sa are ochi răi! Vărul meu, Maximilian, e un impulsiv! — Ca şi dumneavoastră, Freulein, nu e aşa? — Verişoara mea a încercat să mă calmeze, dar viaţa mea foarte agitată din tinereţe, până ce am avut un grav accident, care m-a dus la pensionare… înţelegeţi, în loc să pilotez automobile mi-am petrecut vremea prin birouri, am strâns chiar şi timbre, ceasornice, tot felul de obiecte, orologii seculare, epave ale unor vechi automobile… — Nu arătaţi a fi pensionar! i-o tăie scurt femeia cu ochelarii sus pe frunte, aşa cum poartă uneori aviatorii. — Viaţa sportivă din tinereţe m-a ajutat…, îngăimă marele detectiv, dându-şi seama că în ochii acelei femei, dacă nu răi neapărat, oricum pătrunzători, face o figură jalnică. — În orice caz, nu am nimic de vânzare, spuse ferm doamna Gomescu. Am de toate, dar nu vând nimic. Intraţi în casă… dacă tot aţi venit fără invitaţiune! Poate vă prepar o cafea. Vă pricepeţi la avioane? La câini? — La aparate, da, doamnă. La câini, nu tocmai. — Totuşi, dobermanul meu nu v-a atacat! — Ar fi făcut-o, dacă nu-l stăpâneaţi! 714

— Nu l-am stăpânit, domnule! Nu aveam nimic împotrivă dacă vă sfâşia! Nu accept să se intre aşa la mine în casă! — Dar câinii deştepţi au însuşirea de a-i deosebi pe răufăcători de oamenii cinstiţi, stimată doamnă Gomescu! — Să înţeleg că vă încadraţi în rândul oamenilor cinstiţi? — Dar cum altfel, stimată doamnă?! — În orice caz… stimate domnule… hm, îmi scapă numele… stimate domnule fost automobilist, ce vedeţi aici nu este epava unui biet automobil! — Cum, nu? — Domnule… hm! — Maximilian Cornea. — Da. Să zicem că acesta e numele dumneavoastră. Fierăria asta veche este rămăşiţa glorioasă a unui avion de luptă Messerschmitt. O spusese răspicat, limpede, rece, cu un anumit fel de duritate în glas, aşa cum rareori unele mari actriţe pot să-l însuşească M.C. ciuli urechile, încercând să citească şi cu ele ceva. Nu izbuti mare lucru. — Cum se face, urmă, necruţătoare doamna Marietta Gomescu, că dumneavoastră, un specialist, nu puteţi deosebi epava unui automobil de carlinga unui avion de luptă? — Dar abia am intrat, doamnă! — Şi aţi intrat nepoftiţi, forţând poarta! — Ne-am cerut scuze, doamnă! făcu umilă – pe cât îi reuşea să facă pe umila – mândra Sibil Bia. — Nişte simple scuze! Credeţi că e suficient? Îi privi pe ambii cu ochii ei necruţător de limpezi. — Ne cerem încă o dată scuze, doamnă! făcu M.C., mult mai puţin umil. Deci, aveţi aici rămăşiţa unui Messer! Cu atât mai mult îi creşte preţul! — Nu mai vorbiţi de preţuri, domnule! Nu vând nimic! Sunteţi cumva poliţist? — Nici vorbă de aşa ceva, doamnă! — Dar cum nu?! Mirosiţi a poliţist cale de o poştă? — Mulţumesc de compliment! Nu ştiam cum miroase un poliţist, făcu M.C. şi, cu toate eforturile sale, politeţea i se topise din glas. 715

— Exact ca dumneavoastră! făcu femeia, cu glas rece, şi abia acum marele detectiv crezu că desluşeşte în vocea ei, ca şi în lucirea, acum cam nebună a ochilor, ironia, sarcasmul, dacă nu şi ceva mai rău. Dar ce poate fi mai rău? Îşi îndulci sarcasmul şi eventualitatea acelei bănuite ironii sub un zâmbet ce se voia melancolic. Zise: – Nu-mi pasă de nimic! În tinereţe, m-am îndrăgostit de pilotul de aviaţie Rudolf Stulpangel. Ε o culpă gravă, credeţi? — De ce, doamnă? Iubirea… — „…e un lucru foarte mare”, cum spunea Topârceanu – dacă l-aţi cetit cumva. Vă place, poezia? Nu cred! Îi ignoră pentru o clipă pe mosafirii nepoftiţi pentru a-şi mângâia dobermanul. Acesta scânci şi i se lăsă la picioare, aşa cum nu-i stătea bine unui câine cu talia şi înfăţişarea lui. — Acest pilot Rudolf Stul… — Stulpangel. Nu i-aţi uitat numele, vă prefaceţi doar! Mă iubea şi-l iubeam! A fost lovit, ciuruit, şi cu avionul în flăcări a reuşit să zboare până aici, să se prăbuşească în grădina casei mele! — De necrezut! spuse Maximilian Cornea. — Cum aţi spus? De necrezut? întrebă înrăita Marietta Gomescu. — Spun şi eu, cât mă pricep… cu toate că mă pricep extrem de bine! De ce domnul Rudolf Stulpangel n-a încercat să se paraşuteze? — Nu întotdeauna piloţii reuşesc să sară cu paraşuta! ripostă femeia cu ochii deschişi, transparenţi şi totuşi răi. Se întâmplă mai totdeauna câte ceva neprevăzut. Imprevizibilul… Se înnoadă frânghiile paraşutei… alte complicaţii… sau, pur şi simplu, piloţii nu văd altă ieşire decât prin moarte…! — Acest domn Rudolf voia să moară? — Nu unul ca el! Ar fi dorit să mă iubească! — Ε o afirmaţie riscantă! — Cum vă permiteţi, domnule? — Domnul Maximilian Cornea îşi permite mereu prea mult! interveni, pacificatoare, Sibil Bia. Vă rog eu să-i treceţi cu vederea! Vă rog! 716

— Nimic nu trec cu vederea! — Aveţi dreptate, doamnă, îşi domoli glasul M.C. Nu totdeauna piloţii izbutesc să se paraşuteze, chiar în primejdie de moarte. Se blochează ceva, se încâlcesc frânghiile… sau, pur şi simplu, aceşti piloţi ai unei cauze pierdute preferă să moară. Urmă o tăcere. Marele detectiv reluă: — Domnul Rudolf voia să moară? Dorea neapărat să se prăbuşească în grădina casei dumneavoastră? — Întrebări de poliţist, domnule! — Îmi cer scuze! Voi încerca să fiu rezonabil… pe cât îmi e cu putinţă. Acest pilot Rudolf… Stul… — Rudolf Stulpangel! Nu i-aţi uitat numele, vă prefaceţi doar. A fost lovit, ciuruit şi cu Messer-ul în flăcăii a izbutit să zboare până aici, să se prăbuşească în curtea casei mele. — A murit? — Cum vă închipuiţi altfel?! Mormântul lui e pe deal, la cimitirul eroilor. Amici sau inamici, tot eroi au fost. N-am dreptate? — Întreaga dreptate, doamnă. Pot să iau o mică amintire? — O ce?! Nu permit să se atingă nimeni de aceste rămăşiţe! Destul le-au răscolit copiii răi! — Ε vorba numai de o simplă fotografie, doamnă! În mâna lui M.C. răsări un obiect minuscul – Ε un Leika, doamnă. Aparat german îmi permiteţi? — Fie, domnule. Maximilian Cornea execută nu una, ci trei poze. Sibil Bia era convinsă că în aceste fotografii e cuprinsă şi doamna Gomescu. — Dacă vă întreb… — Nu mai răspund la nici o întrebare! Sunt obosită! — Iertaţi-mă! Nu-mi pot stăpâni curiozitatea. Cum a reuşit pilotul Rudolf Stulpangel să zboare cu avionul în flăcări şi să cadă exact aici, sub fereastra iubitei sale? — Romantic, nu?! chicoti neaşteptat de tinereşte bătrâna. Nu domnule, nu! Rudolf era plin de viaţă, nu accepta moartea, dar ştia că nu are şanse. Era un pilot extraordinar, 717

a izbutit să manevreze în aşa fel aparatul ca să pice chiar aici, ca un suprem omagiu adus iubitei sale. — Dar dacă i-a pregătit cineva sfârşitul? — Nu înţeleg! — Dacă îi dorea cineva moartea? — Prin urmare, sunteţi chiar poliţist! Cine să-i dorească moartea lui Rudolf al meu, as între aşi? A fost decorat personal de Goering. — Un as! Poate îi dorea cineva moartea din invidie. — Spuneţi prostii, domnule! — Aţi zburat vreodată pe aparatul său? — Regulamentele, la noi, în aviaţie, erau foarte stricte! — Aţi spus „la noi”! Trebuie să deduc cum că şi dumneavoastră eraţi aviatoare? — Deduceţi ce aveţi poftă şi lăsaţi-mă în pace! Rudolf şi cu mine alcătuiam aceeaşi fiinţă. Nu ştiu câte locuri avea un Messer de luptă. Probabil unul singur. Abia dacă încăpea pilotul. Aceste scumpe rămăşiţe nu sunt de vânzare. Max! i se adresă ea dobermanului. Condu-i la poartă pe aceşti „mosafiri”! patru — Tragi concluzia că şi doamna a fost aviatoare? — Am să aflu. N-ar fi exclus. Ε posibil. Din gelozie, rivalitate, sau spune-i cum doreşti. — S-au mai văzut cazuri. Totuşi, presupunerea ta e hazardată. Ai observat că pe doberman îl cheamă Max? Ce coincidenţă! Sau a încercat să-şi bată joc de tine? — Nu. Pe câine îl cheamă cu adevărat Max. În ce horă absurdă m-ai vârât, Sibil! — Oare întreaga ta viaţă, printre asasini şi crime, n-a fost o horă absurdă? — A fost o horă în care predomina elementul logic, spuse net Maximilian Cornea, iar Sibil îl examină uimită. Totuşi îşi permise: 718

— Pentru prima dată te aud vorbind ca un intelectual, Maximilien! — Ai să mă mai auzi vorbind astfel, Sibil. De altfel, şi până acuma am fost un intelectual, dar tu n-ai observat! De ce nai acceptat să intrăm în casă, la o cafea, să vedem interiorul… pozele. — Tu n-ai acceptat, Maximilian. Tu ai speriat-o pe doamna Gomescu cu întrebările tale de poliţist. — Nu părea speriată. Totuşi, am pus întrebări deplasate. Trebuie să mă mai şlefuiesc… şi eu! Dar şi tu! — Se prea poate! Dar eu am impresia că această doamnă Marietta Gomescu şi-a cam bătut joc de noi. Şi aş mai opina că îşi bate joc de toată lumea. Chiar şi de Rudolf al ei. — Exagerezi. — Oare? De ce şi-a bătut joc şi de domnul cel bătrân, ciung? — Dar tu n-ai auzit discuţia, Sibil! — Reieşea din gesturi. Din priviri. Ce planuri ai, măreţe detectiv? — Am să cercetez rămăşiţele acelui avion de luptă. Noaptea. — Eşti nebun! Dobermanul… — Câinii mă ascultă! Iată ceva ce nu ştii despre mine. Iar când nu mă ascultă, o doză bună de somnifer… — Însă dobermanul Max – ha, ha! – nu acceptă să mănânce decât din mâna stăpânei sale. — Aşa fac toţi câinii credincioşi. Dar tu de unde ştii, Sibil? — Tot de la tine… — Voi trece şi peste acest mic amănunt. Ai să constaţi, Sibil. Uneori puterile mele sunt nelimitate. — Te rog, nu vorbi ca Monte-Cristo! — Sibil, eu vorbesc cum vreau, zise blajin M.C., încercând să-şi amintească cine fusese Monte-Cristo. Se plimbau, meditând, pe strada principală a micii staţiuni. În calea lor, o cofetărie. O copilă nurlie în halat impecabil şi cu ecuson destul de fistichiu pe care scria Doina Duţu, gestionară, le zâmbi. Era cochetă, dar fără ostentaţie, 719

poate cu excepţia părului bogat pe care şi-l legase în „coadă de cal”. — Poftiţi! li se adresă. Tocmai am primit trei sorturi de îngheţată şi prăjituri proaspete! — Aşa ceva nu întâlneşti oriunde, suspină marele detectiv. Vânzătoare simpatice care să te şi invite. Vino, Sibil! Soarele şi discuţia cu doamna Marietta Gomescu mi-au trezit apetitul de dulciuri. M.C. făcu operativ comanda şi la fel de operativ Doina se prezentă cu tava. Pentru Sibil, îngheţată de fistic, porţie dublă, cu frişcă, şi un doboş. Pentru el, îngheţată de vanilie şi cafea. — Eşti aceeaşi persoană cu memorie primejdioasă, Maximilien! Nu mi-ai uitat preferinţele! — Aşa e, după cum şi tu eşti o fiinţă cu memorie primejdioasă, Sibil. N-ai uitat că-mi plac situaţiile încâlcite, fără dezlegare. În orice caz, nu uit nimic. Ţin minte totul, dar duc lipsă de idei. — Ideile ţi le voi da eu, făcu, încrezută, Sibil Bia. — N-am descoperit nimic la doamna Marietta Gomescu. În tinereţe s-a amorezat de un pilot german. Ε vina ei? — Totuşi, Goering… — Da, Goering, reluă M.C. A fost, cândva, un vestit pilot, comandant de escadrilă. Marele detectiv contemplă chipul drăgălaş al „colaboratoarei” sale. Zise: – Mai târziu, Goering, îngrăşat de nu mai încăpea într-un avion de luptă, s-a mutat în castelul Karinhall, fapt ce i-a adus aspre critici din partea Führerului. Acesta îi reproşa chiar şi faptul că s-a îngrăşat ca un porc. — Mai vreau îngheţată cu fistic! Îi fu adusă. — Există un punct nevralgic, Sibil. — Ştiam. Aşteptam ca tu să-l descoperi. — Acel pilot, Rudolf… — Rudolf Stulpangel. — Încă o persoană cu memorie primejdioasă, rânji Maximilian Cornea. Cum de a reuşit pilotul, cu avionul ciuruit, să cadă exact în ograda iubitei sale? 720

— Eu am o teorie. Cam săracă, de altfel. Cred că doamna Gomescu a adus în faţa casei ei resturile aparatului, din motive pure… — Crezi că e o persoană sentimentală? — Poate era… în tinereţe. Găseşte martorii, strălucite detectiv! Eventual, oamenii ce au ajutat la transportul epavei. — Foarte greu, după atâta amar de vreme! Şi-apoi, ce rost mai are? — Ce rost are să cercetezi iarăşi carlinga? — Numai ca să am impresia că nu mi-a scăpat nimic, Sibil. — Prin urmare, vechea ta ţâfnoşenie… La acest punct al disputei, în cofetărie pătrunse un căţel, unul mic, nu în sensul că era pui, ci că era de rasă minusculă. Avea ochi mari, melancolici, poate gânditori. Drăguţ căţel, dar vai… era şchiop. Îi lipsea laba stângă din faţă. — Cuţu-cuţu! îl chemă Doina. Micul animal aruncă o privire parcă suspicioasă către cei doi clienţi, apoi alergă în trei labe spre cofetăreasă, care şi scosese dintr-o pungă oscioare şi altele, aduse de-acasă. Îi aranjă totul într-o farfurioară metalică, într-un colţ al cofetăriei. — Ε drăguţ, observă suav M.C. Desigur, e al dumneavoastră. Cum îl cheamă? — Nu-i al meu, spuse fata. Habar n-am ce nume o fi având, dacă are vreunul. — Dar ce a păţit la picior? — De unde să ştiu eu? Poate vreun automobilist neatent… — Un automobilist, spuneţi? — Presupun, spuse fata, şi tonul ei deveni ceva mai distant. Când căţelul a apărut aici, era încă rănit, mai sângera. Mi s-a făcut milă. I-am dat să mănânce. De atunci, îi aduc zilnic, de mâncare, iar el apare cam pe la aceeaşi oră. — Şi nu se teme de dumneavoastră? întrebă M.C. — De ce s-ar teme? — Dar de cine se teme? întrebă marele detectiv, bântuit de o bănuială confuză, ca o galaxie pe care n-a descoperit-o încă nimeni. 721

— Nu ştiu dacă se teme de cineva, zise Doina. — Ar trebui să-i puneţi un nume! — Şi dacă vine adevăratul proprietar? — Ceva îmi spune că n-are să mai vină. — Vorbiţi cam în dodii, domnule! Ce nume propuneţi să-i dau? — Ştiu eu?! Poate că „Enigmaticul”. — Prea lung nume pentru un căţeluş. Ce părere aveţi, domnişoară? — Prietenul meu este un pic detectiv şi are totdeauna idei năstruşnice. — Vai de mine, sunteţi detectiv, domnule? Doar nu vreţi să-l arestaţi pe bietul căţel?! Apoi fata încercă – dar nu-i reuşi – să surâdă larg. Ştiu că nu-i adevărat, domnule. Avem aici, în staţiune, un plutonier şef, om simpatic, dar i se spune d Artagnan, cred că din cauza mustăţii. D’Artagnan, un detectiv din romanele americane, ştiţi? — Cum să nu ştiu?! Aş putea să afirm că suntem vechi prieteni. — De ce nu v-aş crede, domnule?! spuse fata, redevenind rece. Dar ăsta, plutonierul de la noi, Dohanu îl cheamă, n-a intrat o singură dată în cofetărie, să ia şi el un dulce. Cred că nu i-ar strica! Nu le plac dulciurile detectivilor? Sau îngheţata? Vă rog să mă scuzaţi! Doina se duse la alţi clienţi, care de bună seamă nu erau „flici”, căci comandară doboşuri. M.C. scoase din buzunar unul din carneţelele sale pline de enigme. Scrise, fără să se ascundă de ochii lui Sibil: — Înfrângeri: nu ştiu cine e Marietta Gomescu şi nici nu prea mă interesează. — Presupuneri eronate: că ea l-ar fi ucis pe Rudolf… acela. — Nu ştiu cine este individul ciung care se leagă de doamna Gomescu, dar de care el se teme. — Victorii: am ajuns cu bine în staţiunea B şi am revăzuto pe Sibil. Ε încântătoare ca-ntotdeauna. Dar – prea multă fantezie. — Minciuni: cred că n-am tras nici una prea gogonată. M.C. închise carneţelul. 722

— Ai văzut ce am scris, Sibil? — Dar cum altfel? Nu tu ra-ai învăţat să citesc şi pe de-andoaselea? Am mai observat ceva: a dispărut căţeluşul. — Domnişoară Doina! A dispărut „Enigmaticul”! — Cine, domnule? — Căţeluşul acela pe care-l hrăneşti. Nu l-ai urmărit? Doina îl privi ostil. — Nu e decât un biet câine de pripas. Vine, îşi capătă mâncarea şi pleacă, numai el ştie unde. De ce să-l urmăresc? — Am înţeles că iubeşti câinii. Nu ai unul acasă? — Am o pisicuţă. Mama o chinuieşte. Vrea să-i facă educaţie. Doina se îndepărtă iar. — O întâlnire cu tine, Sibil, e o veritabilă desfătare, murmură M.C. Am făcut viaţa întreagă de toate, pe omul legii sau pe copoiul, ca s-o spun pe şleau. Am descoperit oameni răi, ucigaşi, corupători, şantajişti, hoţi de toate categoriile. Am scormonit prin gunoaie. Am fost şi înjurat, şi ameninţat, şi m-am expus la de toate. Pe unii dintre cei răi a trebuit să-i bag la răcoare – nu fără o strângere de inimă – chiar dacă nu mă crezi, fiindcă am şi eu latura mea sentimentală. Dar am ieşit totdeauna bine. Victorios. Dar dacă… — Dacă nu erau alături de tine Iuga şi Ad. Mocanu, nu obţineai totdeauna izbânzi. Tinerii tăi colaboratori… — Nu mai sunt nici ei aşa de tineri, oftă Maximilian Cornea. Dar, de cele mai multe ori, rezultatele bune ale cercetărilor mi s-au atribuit mie. Băieţii sunt mândri că fac parte din echipa mea. — Totdeauna ai fost un mare încrezut! — Aşa m-am născut, Sibil. Nu mă pot schimba. Nu pot modifica „genele” – sau cum le zice. Totuşi, parţial, mi-am revizuit părerea. Poate că fără băieţii ăia ai mei nu făceam mare lucru. Dar acum voi rezolva totul singur – dacă e ceva de rezolvat. Fireşte, cu ajutorul tău nepreţuit. Acum că văd că Doina nu mă mai simpatizează, te duci la ea şi comanzi o cafea amară, tare, fără strop de zahăr. Sibil îl ascultă şi, după cafea, marele detectiv fumă o ţigaretă Winston. Sibil aprinse şi ea una, dar se înecă şi 723

începu să tuşească. Atentă Doina, care pe Sibil o simpatiza în continuare, veni cu un pahar cu apă. — Aşa se întâmplă, duduie, când nu eşti obişnuit cu asemenea ţigări. Apoi îl fixă pe M.C. cu o privire limpede şi răutăcioasă. – Acum cred că sunteţi cu adevărat detectiv! — Dar e un secret ce rămâne între noi, Doina, făcu blajin marele M.C. — Ştiu să păstrez secretele! Cunosc toate secretele din târg. De ce nu luaţi legătură cu plutonierul Dohanu? — Toate la timpul lor Doina. Ştii câte ceva despre doamna Marietta Gomescu? — Vă place să puneţi întrebări! Doamna Gomescu e o femeie respectabilă, iar în ograda ei se află rămăşiţele unei maşini vechi. — Nu e vorba de rămăşiţele unei maşini. Acolo e carlinga unui avion de luptă german. — Nu mă pricep! ripostă scurt gestionara. De altfel, aceasta e şi părerea lui Dohanu. Însă cred că le născoceşte. — Poate că şi eu le născocesc. Totuşi, o cunoşti bine pe doamna Gomescu? — Aici, la noi, toată lumea se cunoaşte. Doamna Marietta? O femeie bună ca pâinea caldă. Se plimbă prin Crângul Mălinilor, uneori la ştrand. Mănâncă îngheţată, uneori cumpără prăjituri pentru căţei… — Dar şi tu hrăneşti căţeii Doina. — Un singur căţel. Şi o singură pisică. Iar căţelul a venit aici singur şi „nesilit de nimeni”. — Aşa e. Cunoşti Codul Penal? — Ce să cunosc? — N-are importanţă. Şi-acum, o ultimă întrebare, dacă-mi permiţi. — Parcă n-aş permite. — Te rog, Doina! interveni Sibil. Răspunde-i domnului maior… te rog! — Are legitimaţie? — Evident! Are! — Cred în ce spuneţi dumneavoastră. Domnul e chiar detectiv de-adevăratelea? 724

— Cel mai bun din lume! — Fie. Vă cred! Crângul Mălinilor vine pe malul… — Ştiu unde e, spuse M.C. — Nici acest răspuns nu-mi place. Nu-mi plac bărbaţii ceşi închipuie că ştiu totul! Şi nu cunosc decât un singur detectiv, pe Hercule Poirot! — Tot din filmele americane, nu, Doina? — Garantez eu pentru domnul maior aici de faţă! spuse Sibil. — Eu n-aş garanta pentru nici un bărbat! Uitaţi-vă la dumnealui cum-se îmbracă! — Aşa e moda la Bucureşti, Doina! — Hm! Da? Am mai văzut eu bucureşteni, dar… Acest domn detectiv aduce a seducător de minore! — Vorbă aspră, Doina! — Dar poate că şi adevărată! — Să mergem, Sibil! interveni marele M.C. Poate ne aşteaptă neprevăzutul! cinci Abia ieşiră, că Doina luă telefonul. — Cu domnul plutonier Dohanu! Urgent! Brrr… brrr… brrr… — Plutonierul Dohanu la aparat! — Aici e Doina. De la cofetărie. — Ţi-am recunoscut vocea. Ε ceva bai? — Ei doi au plecat. Ziceau că-i aşteaptă neprevăzutul! — Care ei doi? Care neprevăzut? — Nu ştiu! O cunoşti pe Sibil Bia? — Poate da, poate nu… Ε o vedetă de cinema? — Domnule plutonier major Dohanu… — Tovarăşe plutonier Dohanu! Sunt în serviciu! Plutonier numai. Sper să fiu avansat în toamnă. — Ajungi general? — Nu te pricepi la grade, Doina. Voi fi avansat pur şi simplu. Dar care-i baiul? 725

— Îi aşteaptă neprevăzutul, n-ai înţeles? — N-am înţeles! — Ascultă-mă, domnule plutonier Dohanu… — Tovarăşe plutonier Dohanu! — Bine! Uite ce este. Prin oraş se plimbă o domnişoară Sibil Bia, însoţită de un domn cam pestriţ îmbrăcat. — Nu ţi-au achitat nota? — Nu e vorba de aşa ceva. Dar bărbatul e dubios. — Cum ai zis? — Dubios! — Aşa e când citeşti tot felul de cărţi deochiate! Ce e cu omul ăla? — Pune tot felul de întrebări. Şi are mai mult de un metru optzeci. — Eu sunt plutonier. Şi nici princhindel nu sunt! — Vezi cum procedezi! Dacă e, într-adevăr, un şef din Bucureşti, cum pretinde?! Nu te lua cu el, că se lasă cu perdaf! — Ce e aia perdaf? — A… Un fel de spanac. O mâncare de peşte. Du-te după ei la Crângul Mălinilor. Ai grijă, iubitule! — Mi-ai spus iubitule? S-o iau în serios? Nu? Păcat! Bine! Plutonierul, om descurcăreţ, o luă discret către Crângul Mălinilor, convins că are de-a face cu nişte simpli turişti. Mergea alene, nu se gândea la nimic rău. Într-o mică staţiune balneară de faimă judeţeană… Dulce fată, Doina, doar că nu mă iubeşte… şase La Crângul Mălinilor era cu adevărat răcoare şi bine, alături curgea Someşul Rece, arborii foşneau. Maximilian Cornea îşi aprinse o ţigaretă înainte de a zice: — Ne-a trădat! — Cine?

726

— Doina. Fata de la cofetărie. Uite-l colo pe plutonierul Dohanu. Fumează şi se uită în direcţie opusă. Nu-l privi, Sibil! — Crezi că se ţine de noi? — Stai un pic, Sibil! — Sigur că stau. Ce mai e? — Iat-o şi pe doamna Marietta Gomescu, cu dobermanul ei negru. Şi, tot lângă ea, două javre mai pricăjite. Le dă de mâncare. — Dar nu-l hrăneşte şi pe doberman? — Nu. N-ar mânca alături de javre. Ε un îngâmfat, dobermanul. — Deci e totuşi o femeie inimoasă, făcu, dar cu un anumit regret, Sibil Bia. M-am înşelat, dar la fel te-ai înşelat şi tu, bănuind-o că l-a ucis pe Rudolf Stulpangel. — O greşeală trebuie dusă până la capăt. — Cum adică, Maximilien? — Spală-ţi gura de trei ori pe zi. Nu neapărat pe dinţi. Pe limbă! — Acum eşti un măgar! Fata îl privi şi observă cum ochii i se înăspriseră. Pe lângă doamna Marietta, dobermanul ei fioros şi cele două mici potăi pe care le hrănea, trecu iute, ca gonit de o mare spaimă, un căţel. — Ai observat, Sibil? — Cum nu, Maximilian? Căţelul ce părea fugărit de hingheri avea un picior amputat. Abia a zărit-o pe doamna Gomescu, că a şi luat-o în goană spre râu. Ce se întâmplă? — Încă nu ştiu, dar voi afla! De ce bietul căţel, în trei lăbuţe, nu s-a dus şi el la doamna Marietta Gomescu, marea iubitoare a animalelor… şi a oamenilor? — De ce oare? — Poate că aici este enigma, neprevăzutul! — Neprevăzutul! şapte 727

Neprevăzutul! Marele detectiv, folosind metode speciale, cercetă carlinga avionului prăbuşit în faţa ferestrei Mariettei Gomescu. Apoi prinse să-şi consulte memoria, şi chiar încercă un telefon la Ad. Mocanu. Ajunsese oare la unele concluzii? În dimineaţa următoare, da, seniori şi senioare, Sibil şi Maximilian Cornea se ciocniră cu un domn respectabil, care numai că nu plângea. Ducea în braţe un pudel alb, o splendoare însă pe albul imaculat curgeau şiroaie de sânge M.C. îl opri. — Nu vă supăraţi, ce s-a întâmplat? — Mare nenorocire, domnule! Căţelul meu, acesta, a fost lovit de o blestemată de maşină. I-a retezat un picior! — Ce ghinion, domnule! clătină din cap marele detectiv, privind rana urâtă. Merseră direct la postul de miliţie. Plutonierul Dohanu nu părea pus pe glume, mai ales că era foarte tânăr. — Actele dumneavoastră! Vă urmăresc de câtva timp! M.C. îşi prezentă legitimaţia. — Tovarăşul Maximilian Cornea?! păru să se mire, şi chiar se miră. Păi am auzit multe despre dumneavoastră! Dar domnişoara Sibil Bia? — Îi place să scrie despre cazuri deosebite. Acum încearcă să mă ajute. — Ε vorba de un „caz”? — Poate da, poate nu… — Aţi venit să ne învăţaţi câte ceva? Oare se strecura şi o urmă de ironie în cuvintele tânărului plutonier? — Ce pot eu să vă învăţ? Mai degrabă dumneavoastră pe mine… — Luaţi vă rog loc. O cafea? — Am şi luat două, zâmbi cât putu de binevoitor M.C. Nu prea e timp. Nu vreau să fac caz de „misiunea mea specială”, dar te întreb, dacă vrei să-mi spui, ceştii despre doamna Marietta Gomescu. — Sigur, o ştiu. Doamna aceea bătrână cu un mare doberman negru. Mare iubitoare a animalelor. Trăieşte 728

singură. Se spun despre ea multe, dar nu cred că intră în sfera mea de activitate. Se zvoneşte chiar că a pilotat avioane germane în timpul războiului. N-am verificat acest amănunt, şi mă întreb la ce ar folosi? Poate că dumneavoastră aveţi alte ordine… — Eu? Nu prea am o misiune oficială. Sunt chiar în concediu. Mare iubitoare a animalelor? Ce fel de animale? — Câini, pisici, iepuri, poate chiar şi oameni… Deşi, scuzaţi, oamenii nu sunt animale. Are o cuşcă de iepuri în ogradă. — Şi are, în grădina ei, resturile unui avion de luptă german. — Aşa e, tovarăşe maior! Se spune că avionul s-a prăbuşit chiar acolo. Că pilotul o cunoştea pe doamna Gomescu. — O cunoştea! Şi ce se mai spune? — Vă daţi seama, tovarăşe, că la vârsta mea nu pot şti chiar totul. Cum vă ziceam, doamna Gomescu a pilotat şi ea. — A pilotat? — Aşa se spune. N-am primit însă ordin să fac cercetări în acest sens! — Şi ce face doamna Gomescu în vremea ei liberă? — N-am primit nici un ordin să cercetez. Ε o femeie bătrână… — Dar bătrân sunt şi eu! Te rog, dă un telefon la dispensarul veterinar. — Dacă ordonaţi. — Nu e un ordin. Te rog! Nu am dreptul să dau ordine aici, nu-mi eşti subordonat. opt Maximilian Cornea bău un pahar mare cu apă rece. — Iată ce te rog, plutonier Dohanu. Ia vreo trei dintre oamenii dumitale. Instalează-i discret peste tot. De la Doina ţi s-a telefonat, nu e aşa? — Da, să trăiţi! 729

— Te rog, fără „să trăiţi”! Lucrăm şi ne ajutăm ca nişte simpli colegi. Doamna Gomescu a fost aviatoare şi amica unui pilot german. — Ε chiar aşa, dar ce vină i se poate face din asta? — Deocamdată, nici una. Totuşi, am să fac o descindere în casa doamnei Gomescu. — Să vă obţin un mandat de percheziţie? — Nu te obosi. Îl am. Ştiai că unii dintre militarii germani, mai ales cei mari, sau deseori şi piloţii, purtau într-un dinte o minusculă fiolă cu otravă… pentru orice eventualitate, să zicem în cazul torturilor, să se poată sinucide, pentru a nu trăda secretul? — Dar cine-i tortura, tovarăşe maior? În război, aşa ceva era interzis. — Da, în principiu. Dar nu chiar pe toate fronturile. — Am auzit câte ceva despre asta, însă nu-mi venea să cred. În orice caz, sunteţi foarte operativ! — Dacă nu eşti operativ, nu ajungi general! spuse M.C. şi se duse, lăsându-l pe Dohanu în prada nedumeririi. M.C., fără nici un fel de ceremonie, deschise poarta cunoscută, a doamnei Marietta Gomescu, fostă aviatoare, fostă amică a maiorului Rudolf Stulpangel. Marele detectiv ocoli resturile Messer-ului, ocoli casa, se orientă şi merse direct către garaj. Acolo nu se afla nici un fel de automobil, în schimb se afla Marietta Gomescu, legănându-se cu nonşalanţă într-un balansoar. — Iarăşi dumneata! strigă femeia. — Iarăşi eu! repetă M.C. Apoi schimbă tonul: Domnişoară Gomescu! Vă rog, cu tot respectul, să deschideţi gura! Larg! — Eşti nebun! — Nu chiar cu totul! Faceţi aşa cum am spus! — Nu ascult de unul ca dumneata! Marele detectiv încălcă grav toate regulamentele. Aşteptă ca fosta aviatoare să se ridice, să înainteze către el, şi numai după aia îi trânti un pumn năucitor în falcă. Puternica Marietta Gomescu se întinse pe jos, leşinată. — Deschide-i gura, Sibil! — Mă muşcă! 730

— Nu. Un minut e inofensivă… Sibil Bia, care de fapt deschisese acest „joc”, îl ascultă. Cu ajutorul lanternei, Maximilian Cornea studie dentiţia doamnei sau domnişoarei Gomescu. Pentru vârsta ei, aceasta părea perfectă, dar la o măsea, pe partea stângă, marele detectiv descoperi o obturaţie adâncă, care nu fusese necesitată de vreun tratament dentar. — Iată! A fost neutralizat şi nervul! Aici a fost plasată o fiolă cu cianură, sau cu stricnină, sau cam aşa ceva. Moarte instantanee, în caz că eşti obligat să vorbeşti şi nu vrei şi ai destul curaj! — Ε pe ghicite, Maximilien? — Nu Fasciştii prevedeau acest sfârşit „uman”. Cum de nu ştii? — De fapt, ştiu. Şi unde e fiola cu otravă? — Va trebui s-o căutăm şi s-o găsim. Până ce nu vom găsi încă un cadavru. Pe cine putea să-l convingă doamna Gomescu să ia fiola? — Spune-mi tu, măreţe detectiv! — Nu. Aştept intuiţia ta, Sibil. — S-o stropim cu apă. S-o obligăm să vorbească. — Nu va vorbi. Se pare că a fost o nazistă din convingere! O fanatică! nouă Subordonaţii lui Dohanu primiseră instrucţiuni precise de care se achitară cu vrednicie. — Sibil! vorbi M.C. Tu cunoşti locurile de pe-aici. Ai habar de vreun loc ce s-ar putea denumi „Cimitirul Elefanţilor”? — Maximilian! Eşti în toate minţile? — Nu te preface, fetiţo. Ştii bine că, atunci când sunt pe moarte, elefanţii se retrag în locuri bine ascunse. — Parcă ştiu… Tot de la tine? Locuri bine ascunse? Ε plin de trecători, grote, peşteri pe-aici. Cine crezi că vrea să moară? Ce elefant? 731

— N-am idee. Dar mă gândesc, e o logică întortocheată, la domnul Crişan. L-am văzut cerşind ceva acelei femei, doamna Marietta. Ce îi cerşea? Dragoste? Ar fi prima idee, cea mai ieftină, dar nu garantez că ideile mele ieftine sunt şi fără valoare. Fac speculaţii de logică. — Iarăşi te aud vorbind ca un intelectual. De când logica…? — Să lăsăm logica, deocamdată, cel puţin. Să ne gândim unde s-ar fi dus acel nefericit domn Crişan cu fiola de otravă? Mergeau pe străzi lăturalnice, urmăriţi de priviri curioase sau mai puţin curioase. Marele detectiv exclamă: — Iată! Iată-i urmele! — De unde poţi şti că sunt urmele sale? Că doar nu e şchiop şi nu poartă cârje! — Am şi alte semne, Sibil! Un om căruia-i lipseşte tm braţ păşeşte într-un anumit dezechilibru. Are mers inegal şi calcă mai apăsat cu piciorul pe partea căruia-i lipseşte braţul. Dar trebuie să ai ochi versat… — Tu ai descoperit asta? — În parte, da. Am şi scris nişte articole, făcând analiza problemei. — Tu – ai scris? Tu, care nici acum nu ştii cum şi când se scrie copi, copii sau copiii? — Nu am scris-o eu. Am dictat-o. — Aha! Domnul a avut o secretară?! — Să nu-mi faci pe geloasa, Sibil! Să ne grăbim! spuse M.C., scormonind cu ochii săi de mare detectiv urmele din mijlocul uliţei ce ieşea din orăşel. — Acolo e grota ducelui de Savoia, spuse Sibil, ironică. Am intrat în grotă acum vreo săptămână. — Într-acolo ne duc urmele! — Nu cred, protestă Sibil Bia. Prea e pe ghicite, măreţe detectiv! Nu cred că în grotă se află nefericitul domn Crişan, şi nu cred că la el e fiola cu otravă, şi nici nu cred în existenţa acelei fiole! — Poţi să nu crezi. Totuşi, să ne grăbim! 732

Presupuşii paşi ai domnului Crişan duceau exact spre intrarea unei mici peşteri. Iată că marele detectiv nu se înşela chiar totdeauna! Nu se înşela… În capătul acelei strimte grote, scobită în calcar, la lumina unui lămpaş, domnul Crişan întinsese două ziare. Hrănea doi căţei: adusese cu el de-ale gurii. De asemenea adusese şi o butelie de vin. De bună seamă, nu pentru căţei. Oare pentru ca să-şi facă şi el curaj? Ambii căţei erau schilozi, le lipsea câte un picior… Pe un colţ de ziar, un obiect minuscul, alb-sticlos, reflecta lumina. — Poftă bună tuturor! spuse Maximilian Cornea, făcând un efort să zâmbească. Şi, în aceeaşi clipă, se şi aplecă. Dar domnul Crişan fu aproape la fel de iute. Se luptară câteva secunde. M.C. izbuti să pună stăpânire pe fiola pe care Crişan urma s-o sfarme între dinţi, după ce va fi hrănit căţeii şi după ce va fi prins curaj cu ajutorul acelui vin. — Cu ce drept vii peste mine aici, străinule?! răcni Crişan. Înapoiază-mi fiola! Imediat! — Nu e nici o grabă, domnule! Moartea nu cere grăbire! Vine ea către noi, mai repede sau mai încet… — Încetează cu filozofia ieftină, străinule! Pentru mine, nu există dreptate. Îmi dai fiola sau nu? — Nu sunt chiar atât de străin precum îţi închipui. Reprezint dreptatea! Această fiola e destinată altcuiva. — Cum adică? Nimeni nu mai e stăpân pe propria-i viaţă? — Nu totdeauna, domnule Crişan! Nu vrei să-mi povesteşti şi mie câte ceva deşi, te previn, ştiu totul. — Dacă ştii… dacă ştii, de ce să-ţi mai povestesc? — Am nevoie de un martor. Domnişoara Sibil Bia, aici de faţă. Crişan o examină pe fată cu ochi mari, foarte atenţi, poate înfricoşaţi. — Iar eu sunt Maximilian Cornea, maior… — Puţin îmi pasă cine eşti! Marietta mi-a dat fiola, din dragoste. — Frumoasă dragoste! O mai iubeşti şi acum? — Da! Se mai întâmplă şi-n zilele noastre. Dragoste pentru totdeauna. 733

— Dar ea te iubeşte? — Nu te interesează! Important e că o iubesc eu! Te miră? — Ce anume să mă mire? — O asemenea iubire… fără speranţă. — Nu mă mai miră nimic. De unde ştii că n-am trecut şi eu printr-o astfel de iubire? — Nu-mi pasă de dumneata! Nu-mi pasă de voi! Să-mi înapoiezi fiola! A fost dorinţa ei s-o înghit. — Poate ţi-o înapoiez, poate nu. Fiecare are dreptul la o moarte, dar dumneata nu vei folosi această otravă. Îi este destinată altcuiva. Ştiu că pe la optsprezece ani te-ai îndrăgostit nebuneşte… — M-am îndrăgostit definitiv. Era frumoasă ca un vis… ca o zeiţă. Frumoasă şi gingaşă. — Gingaşă? — Ce poţi să înţelegi dumneata?! Dă-mi fiola! — Dacă-mi povesteşti! — Ε un preţ prea mare. Nu povestesc nimic! — Atunci nu capeţi fiola! — Marietta nu e vinovată cu nimic. — De acord. — Iubirea nu se pedepseşte! — De acord. Ce e cu braţul dumitale lipsă? — Nu e de vină Marietta! — De acord. Aştept povestea. — Nu există nici un fel de poveste. Eram orbit de dragoste. Credeam în această fată. — Mai crezi şi acum? — Da! Da! Da! Şi ce vină are ea? M-a chemat la ea, spunându-mi că-mi pregăteşte o frumoasă surpriză. — Frumoasă, cu adevărat! — M-a dus într-un fel de garaj. M-a legat la ochi. Ce vină avea dacă eram orbit? Marietta nu e vinovată cu nimic. — De acord. Dar, în loc de sărut, te-ai trezit cu braţul lipsă! — Şi ce vină are Marietta? Dacă eram orb!

734

— Cum eşti şi acum, domnule Crişan! Când ţi-ai revenit, ai găsit în garajul acela o seceră ascuţită ca briciul. De ce n-ai făcut nimic ca să te răzbuni? — Să mă răzbun pe femeia ce o iubeam? Înseamnă că nu înţelegi nimic, domnule… cum te cheamă… — Chiar, nu prea înţeleg! Iubeai o femeie ce chinuia oamenii, animalele. Nu ştiu cum se numeşte maladia asta. — Am iertat-o! suspină Crişan. Pe dobermanul ei l-a cruţat. Era un alt câine. Tot doberman… — Bineînţeles Şi se numea tot Max. — De unde ştii? — Ţi-am spus că am aflat totul. Şi dumneata, domnule Crişan, suferi de un fel de nebunie… — Dacă dragostea e o nebunie! Dă-mi fiola! — Nu, domnule Crişan. Otrava are să ajungă la persoana care o merită! zece Maximilian Cornea, urmat de Sibil, reveni la „reşedinţa” doamnei Gomescu Ajutoarele plutonierului Dohanu dădeau târcoale pe-acolo M.C. intră direct în garaj Marietta se balansa în acelaşi scaun Avea ochi neîndurători, însă parcă mai întinerise… — De ce ai urât oamenii, animalele, domnişoară? Ai ajuns să te urăşti şi pe dumneata, însă n-ai avut destul curaj pentru a înghiţi fiola cu otravă I-ai dat-o domnului Crişan Lai ucis până şi pe Rudolf, pe care de fapt îl iubeai. — De unde ştii? întrebă ea, ridicându-se. — Am cercetat în timpul nopţii epava. — Dar dobermanul meu ce păzea? — Am ştiut eu să-l îmblânzesc! — Născoceşti, străinule! M.C. medită o clipă asupra termenului de „străin”. Îl folosise şi bietul domn Crişan. — Da, l-ai ucis pe Rudolf! Nu pricep de ce-i doreai moartea, dar voi afla Numai fiindcă era un pilot mai bun 735

decât dumneata?! Ε şi aceasta un fel de gelozie Nimeni nu tea obligat să lupţi în aviaţia germană! A) prea multe ticăloşii la activ! Poftim fiola! — Ce fiolă? — Otrava ce i-ai dat-o domnului Crişan După ce i-ai nenorocit viaţa, l-ai condamnat şi la moarte De ce? — Mă plictisea! — Iată un motiv grozav! Acum vei lua dumneata fiola! — Nu mă poţi obliga, străinule! — Te aşteaptă, în cel mai bun caz, închisoarea pe viaţă Ai intrat în Messer-ul lui Rudolf Ai umblat la maneta de gaze Ai reuşit să provoci o scurgere, dar nu ţi s-a părut suficient, ai plasat în fuselaj un detonant Asta e adevărata moarte a lui Rudolf Şi nu e decât una – minoră – din numeroasele dumitale crime, tăinuite până acum Nu mă obliga, doamnă Gomescu, să operez o mare arestare ca să-mi măresc gloria! Nu-mi lipseşte gloria! O am Iată fiola! Maximilian Cornea i-o aruncă la picioare Nu mă grăbesc! Aştept în faţa casei, fix un ceas Nu, mai mult! M.C. avu un zâmbet trist şi ridică de undeva secera ascuţită ca briciul. — Un ceas, doamnă Gomescu Nu mai mult! Apoi ieşi împreună cu Sibil Aceasta lăcrima. — Nu cred că ai dreptul de a proceda în felul acesta, Maximilian! — Eu consider că da! Naziştii aveau otrăvuri blânde… Adormeai şi gata. Cei trei miliţieni aşteptau la poartă Dar nu reuşiră să-l oprească pe marele doberman negru – Max! – care trecu în iureş printre ei şi năvăli în garaj Puţin mai târziu, se auziră scâncetele câinelui. — Cred că s-a terminat, oftă M.C. — Nu te credeam atât de crud! — Ai fi preferat s-o vezi altcumva? Mai trecu puţină vreme Poarta garajului se deschise Ghearele Mariettei Gomescu râcâiră canaturile uşii, căutând un punct de sprijin În faţa morţii, fosta aviatoare nazistă arăta atât de tânără încât Maximilian Cornea se cutremură, 736

găsind parcă o asemănare între ear şi Sibil Acum fantezia lui o lua razna… — S-a făcut, domnule, murmură femeia înaltă, voinică, susţinându-se cu greu S-a făcut! Acum ce ai mai dori? În spatele ei se auzi plânsul marelui doberman. — Nu l-a omorât, şopti Sibil Bia. — Aşa e Dar asta n-o scuză cu nimic. Se auziră strigăte pe stradă Miliţienii încercau să-l reţină pe domnul Crişan. — Sprijiniţi-o! urlă el Altfel cade! Poate că vederea lui o făcu pe Marietta Gomescu să se prăbuşească. — Da, A luat fiola care-i era destinată, spuse Maximilian Cornea Totul s-a terminat. — S-a terminat şi cu mine…, spuse Crişan — Preferai să înghiţi chiar dumneata fiola, domnule Crişan? — Da! Da! Omul izbucni în plâns. „Iată ce înseamnă dragoste pentru totdeauna!”, murmură M.C. „Dar eu, oare, n-am trecut prin aşa ceva?” Apoi, ochii lui cenuşii redeveniră, o clipă, albaştri. — Şi cum îţi spuneam, dragă Sibil, zâmbi marele detectiv unor gânduri doar de el ştiute, îndepărtând-o cu blândeţe pe tânără de locul dramei, nu ştiu cum, imprevizibil sau nu, dar ai un talent formidabil de a redeştepta în memoria mea primejdioasă lucruri şi fapte, ce le credeam uitate pe vecie…

LEGENDA AMAZOANELOR ABSENTE

UN PLIC ROZ (plic de amor? – de când aştept aşa ceva!): Domnişoarei Sibil Bia, Cluj etc Exp: Maximilian Cornea, Bucureşti etc, „Dragă Sibil 737

«Ţi-am auzit chemarea, lupoaico! Sosesc!» Îţi aminteşti de aceste cuvinte ale amiralului Salamanca? Un filozof care face pe filozoful e mai dăunător decât doi filozofi… Nu ştiu cui aparţin aceste cuvinte, poate chiar mie!” Mai departe, într-un răvaş îmbogăţit de greşeli ortografice, marele detectiv mă informa că, de cμrând, mă căutase la Cluj, nu mă găsise, şi mă ruga, cu prima ocazie când trec prin Capitală, neapărat să-l caut. Vrea să-mi povestească el ceva, ca între vechi prieteni. Mai preciza că, dacă nu mă cucerise la Baia Mare, când cu anchetarea cazului Alin Bia, şi nici în alte câteva ocazii, acum, când îmbătrânise, puteam să-l vizitez fără grijă… Îmi dădea noua adresă şi numărul de tele. Am notat aceste amănunte într-un carneţel, apoi am uitat de invitaţie, până ce, într-o zi, când mă aflam la Bucureşti, căutând un alt număr de telefon, am, dat de numele marelui detectiv. L-am sunat. Mi-a răspuns imediat, întrebându-mă în cât timp pot să ajung la el. I-am propus să ne întâlnim la o cofetărie. La o cofetărie! a replicat el, şi parcă i-am văzut grimasa. Acolo, a zis, nimeni nu te poate servi cu ce am eu acasă! Bine, am acceptat, cam în 20 de minute. Răspunsul ia convenit, pun pariu că îi trebuia un răgaz ca să se facă elegant – şi chiar aşa era! L-am găsit la etajul patru al unui bloc central, proaspăt bărbierit, la cravată, într-un costum şic. (Bineînţeles, M.C., nu blocul!) Nu părea să fi îmbătrânit. M-a servit cu o băutură aleasă şi cu ciupercuţe într-un sos delicios. El le pregătise, şi-n felul acesta descopeream că e un bucătar deosebit! Mi-a spus că se ocupase, în urmă cu nişte ani, de o întâmplare interesantă, şi chiar încercase s-o aştearnă pe hârtie, dar nu-i mergea. O povestire detectivicească nu poate fi simpla relatare a unui conţinut de dosar (constatare de bun simţ!) şi că el stă rău cu ortografia şi nici acum nu prea ştie când se scrie copi, copii, sau copiii… Cred că exagera, modestul de el! Am încercat să-l liniştesc, afirmând că şi alţii întâmpină dificultăţi în această privinţă. El a râs şi m-a întrebat dacă 738

am timp. I-am răspuns că e în funcţie de ceea ce vrea să-mi povestească. El a precizat: Am ţinut să-ţi încredinţez ţie acest subiect, fiindcă se petrece chiar în perimetrul ce-l îndrăgeşti: Cluj, Muntele Gutin, Baia Mare, Sighet… CINE COLINDĂ munţii maramureşeni, toamna, rămâne fermecat. Orga de culori e fără seamăn Pâlcurile de arbori suprapuşi, după marea înţelepciune a Naturii, îşi schimbă de la ceas la ceas nuanţele. Chiar şi stâncile sunt când argintii, când aurii» sau se albăstresc, sălbatice, dar prietenoase. Un mârâit metalic tulbură pacea dimineţii. Camioneta hodorogită – un Fordson parcă – părea înjghebată din piese nepereche, legate între ele cu sârme şi sfori. În spate, o încărcătură neobişnuită, în mijlocul căreia trona o veche motocicletă BMW, vehicul mult încercat. Persoana ce stătea la volanul camionetei se pare că trecuse de asemenea prin de toate, o femeie nu prea tânără, în mod sigur nu prea tânără, totuşi încercările care o asaltaseră nu o erodaseră cine ştie cât. Ştia să-şi ascundă timpul, datorită machiajului, datorită permanentului optimism, a unei generozităţi faţă de iarbă, faţă de câini (dar nu totdeauna şi faţă de oameni), datorită felului în care se îmbrăca. Purta pantaloni de catifea neagră, bine ajustaţi pe o talie de femeie voinică, înaltă, totuşi o talie atrăgătoare, arbora, în acel moment, bluză roşie, iar la gât un străveziu şi mare fular alb care-i dădea înfăţişare de artistă, sau amazoană, sau ambele, cum vă place. Avea un păr blond, oxigenat. Era şi artistă, şi amazoană! Pe laturile camionetei scria cu litere mari, nu tocmai bine tocmite: „Veniţi cu mic, cu mare să vedeţi ZIDUL MORŢII!!! Spectacol unic în lume! Intrarea aproape gratuită!” O coloană de abur ţâşnind din radiator dădu de ştire că motorul rablei se supraîncălzise. Doamna Antonioni (numele ei de artistă şi amazoană) trase pe dreapta şi răsuci cheia de contact. Şi ce credeţi că făcu imediat după asta? Scoase oglinda, rujul, şi alte spanacuri, şi se dichisi. Abia apoi sări din cabină, sprintenă, condiţie fizică de atletă – ceea ce şi era 739

– şi puse câte un bolovan mare sub roţile Fordson-ului, să no ia înapoi la vale, fiindcă ştia că nu se poate încrede nici în frâna de mână, nici în cutia de viteze. Privi împrejur, respiră adânc. Era sănătoasă şi dornică de viaţă. Dar era singură… Lăsă apa fierbinte din radiator să se scurgă, răsucind un robinet special, ridică tabla veche pentru ca răcoarea să ajungă la blocul motor, apoi alese iute un loc cu iarbă, pe care deja se odihnea soarele, întinse un şervet alb, curat, şi aranjă cea mai simplă şi mai gustoasă mâncare din lume: pâine albă, de ţară, urdă, caş, slănină, ceapă şi o sticlă cu ţuică adevărată. Sorbi cu grijă, măreţie, dar şi veneraţie, apoi dădu un ocol rablei, să constate dacă nu şovăia vreo roată – nu şovăia – şi abia atunci începu să îmbuce cu mare poftă. Nu mai era tânără amazoana asta încă frumoasă, însă marea ei şansă era că nu prea-şi făcea probleme în viitor, sau pentru viitor. Ignora pur şi simplu viitorul. Să admitem că era o prostănacă fără viziune? De admis, se poate, dar greu. Nu admitem. Prea multă sete de viaţii izbucnea din ochii ei deschişi la culoare şi mari. O fi fost o filozoafă? Dar să decidă filo… Se mai, uită la sticlă, dar se abţinu. Mai luă urdă, brânză, slană şi încheie micul dejun. Strânse totul într-o sacoşă, o „turbinkă”, şi o puse în spate, sub prelata motocicletei, la umbră. Se lungi în iarbă şi fumă o ţigară. Fumul zbura drept în sus într-o şuviţă vulcanică, trimisă din pieptul ei puternic. Fuma cu mare poftă şi tot ce făcea, făcea cu mare poftă. Apoi umplu radiatorul cu apă rece din cel mai apropiat izvor. Când isprăvi corvoada asta, doamna Antonioni avu impresia că prinde un sunet diferit în orchestra diversificată a muntelui. Curios lucru, nu fusese niciodată prea sensibilă la „concertul” naturii, probabil că între hârâitul camionetei şi păcănitul BMW-ului – pe care ea îl călărea – timpanele i se desensibilizaseră. La început, crezu că sunt izvoarele, ţipetele vreunei păsări, geamătul vreunui animal sugrumat de alt animal, dar instinctul – un instinct de neexplicat la o fiinţă ca ea – o avertiză: e un copil. 740

Umblă încolo şi-ncoace, ba auzind, ba pierzând sunetul acela şi, când s-ο lase baltă, îl găsi. Nopţile sunt reci la munte, mai ales toamna. Copilul se prezenta gol-goluţ, avea doi sau trei ani, era plin de răni şi vânătăi, se târa în iarbă ca o mică şi tristă jivină, pipăind cu mânuţele, mestecând iarbă, buruieni, pământ, cine mai ştie ce? De câtă vreme se afla acolo? Cum de mai trăia? Greu de spus dacă amazoana, saltimbanca Antonioni, era o femeie miloasă. Nici cu ea nu fusese niciodată nimeni milos. Nici chiar viaţa nu o cruţase. Al cui o fi copilul? Ce să facă ea acum cu acest plod? Puse mâinile căuş şi hăuli în stânga şi-n dreapta. Îi răspunse doar ecoul. Din cauza situaţiei neprevăzute, începu să transpire. Cine ştie în ce dandana va intra şi, har domnului, dandanalele n-o evitaseră. Dar nici ea pe ele! Înveli pruncul într-o veche pătură, urcă muntele, apoi îl coborî şi opri în primul sat de la poale, Mara. Fu luată-n primire de miliţian şi de medicul de la dispensar. Clar, considerau că e vinovată – dar din ce punct de vedere? Medicul dădu un verdict aspru: câteva ore. Poate îngrijiri speciale la un mare spital, o transfuzie, etc… O lăsară să plece… Înhămată la o treabă, doamna Antonioni nu se lăsa uşor. Opri la Dej, la Gherla, dar o trimiseră la Cluj. Găsi Spitalul de copii nr. 5, trecu de un portar ursuz, care încerca s-o oprească, şi depuse „coletul” în faţa unei tinere doamne, în halat alb, o duduie frumoasă, înaltă, voinică aproape ca şi amazoana Antonioni, dar foarte tânără. — Iată ce cadou v-am adus! zise. Frumoasa tânără examină rapid copilul, opri o infirmieră şi-i zise: — Instalezi copilul în salonul unu! Perfuzie, transfuzie, antibiotice, ceai. Pregăteşte totul, vin imediat. — Nu primesc dispoziţii decât de la medicul de gardă, spuse infirmiera. — Acum primeşti dispoziţii din partea mea, altfel te ia drakku! spuse voinica şi tânăra femeie în halat alb. Infirmiera se supuse. Ştia că altfel ar fi încasat-o. 741

— Vă mulţumesc, doamnă doctor! spuse amazoana. „Doamna doctor” era asistenta Aura Feraru, de fapt domnişoara Aura, renumită prin devotamentul ei faţă de copii, dar şi prin duritate. Infirmiera plecă, luând copilul, urmărită de privirile ca nişte cuţite ale Aurei Feraru. — Cine eşti dumneata? — Nu tatăl, răspunse saltimbanca, şi nici mama. N-am avut copii, se poate verifica medical. Vorbea greu, era obosită. Am găsit copilul sus pe munte, părăsit şi gol. Totul e consemnat în procesul-verbal al miliţiei din Mara. N-au vrut să-l primească pe copil nici la Dej, nici la Gherla. M-au mânat aici. — Dar cum te numeşti? — Arabella Antonioni, artistă de circ şi varieteu. Foarte obosită, amazoana scoase de sub dolman o sticlă şi trase un gât. — Nu doriţi să gustaţi? Ţuică de Maramu. Vă rog! — Ce fel de artistă de circ şi varieteu eşti dumneata? — ZIDUL MORŢII şi alte chestii periculoase. Mă învârtesc cu motocicleta de jos până sus şi înapoi, şi iarăşi sus… — Totdeauna aşa? — Cum adică, aşa, doamnă doctor? Aura Feraru arătă către sticlă: – Aşa. — Da, totdeauna, cam aşa… — Şi, de ce? — Altfel nu am curaj, dădu un răspuns curajos Arabella Antonioni. Apoi plecă. Veniră specialiştii, chirurgii. Doi îşi declinară orice răspundere; acest micuţ nu rezista la o intervenţie dificilă. Al treilea zise da, îmi asum riscul. Al treilea nu mai era tânăr şi nu beneficia nici pe departe de faima celorlalţi doi. Operaţia, cu şansă de reuşită de unu la un milion, reuşi. Între timp, se luase legătura cu miliţia. Părinţii copilului fuseseră găsiţi. Tatăl, un muncitor forestier, mai mult forestier decât muncitor, îşi luase odrasla în pădure. Acolo, din motive neclare, îl ciomăgise cumplit pe băiat. Apoi, considerându-l mort, îl lăsase pe loc, dar îi luase hainele – 742

păcat de ele, poate avea şansa de a le vinde. Cât despre mamă… dar ce importanţă avea! Tatăl a fost amendat cu 2 880 de lei. Atât. Nu e nici o greşeală, scrie în hârtii! Părinţii n-au vrut să-şi vadă copilul, să-l recupereze. A rămas la Spitalul de copii nr. 5 din Cluj. Aura Feraru l-a îngrijit cu ambiţie, cum îi îngrijea pe toţi copiii. Cum el nu avea nici mamă, nici tată – legali – a început să-i spună Aurei „MAMMA!”. Îl chema Petre, dar el îşi zicea Pepe, şi aşa a rămas, Pepe-Copilul Pădurii. Când a fost dus la Casa Copilului din Gherla, personalul medical al Spitalului 5 a pus mână de la mână şi i-a alcătuit un „trusou” împărătesc. ORAŞUL GHERLA ARE un parc mare, o catedrală mare, clădită de armeni prin o mie şaptesute, o statuie mare, un ştrand mare (pe Someş), dar în rest nu e un oraş mare. Amazoana Arabella Antonioni nu mai avea succes în oraşele mari. După o vreme, ea poposi în Gherla. La ZIDUL MORŢII veniră, cu şirul, micuţii de la Casa Copilului. Doamna Antonioni îl recunoscu pe Pepe şi-l înfie. Neverosimil, dar aşa s-a întâmplat. Îl înfie cu toate actele necesare, şi n-a fost uşor, au fost proteste, ce garanţie poate prezenta o asemenea saltimbancă? În sfârşit, îl înfie, şi-l luă cu ea… în lumea largă… Eu: Chiar neverosimil! Nu o lega nimic de acest „Copil al Pădurii!” Maximilian Cornea: Neverosimil, da, Sibil, aşa am zis şi eu, dar am aici copiile tuturor documentelor. Îţi dau dosarul. Ţiam spus că aveam de gând să scriu şi eu o carte. — Eu: Da! Şi ce te-a împiedicat? M.C.: În primul rând, nu ştiu cum şi când se scrie copi, copii, sau copiii… În al doilea rând, ştii care e marele necaz cu o carte? Eu: Nu! S-auzim! M.C.: Acesta e: fiecare cuvânt, fiecare, trebuie scris! Te apucă pandaliile.

743

Eu: Aşa e! Dar oamenii sunt de părere că viaţa de scriitor e o sinecură. Bani cu ghiotura, glorie, şi umbli mereu în străinătate… M.C.: Spanac! După ce am alcătuit transpirând prima pagină, am rupt-o şi am aruncat-o. Dar în legătură cu adoptarea lui Pepe de către amazoana Antonioni, eu am o teorie… nu o teorie, ci o certitudine. Uite cum e: doamna Antonioni îşi desfăşura spectacolele în aer liber, nu-i dădea mâna să construiască un gard, şi cu atât mai puţin un circ. După spectacol, umbla cu pălăria ei de amazoană să ia mărunţiş de la cei ce o văzuseră. Evident, majoritatea o ştergeau. S-a gândit că un copil, umblând după hani, nevinovat şi drăguţ cum era Pepe, îi va folosi… Eu: Consideri că ea l-a adus aproape mort de pe munte, sperând în viitoare foloase? M.C.: Asta, nu. Atunci a făcut ce a făcut deliberat, fiindcă avea şi latura ei bună. Avea şi alte laturi, vei vedea. MAI TRECU O VREME. Nu prea multă. În perindările lor, Arabella Antonioni şi Pepe poposiră doar câteva ore în oraşul Cluj. Amazoana opri nu departe de Spitalul nr. 5 şi întrebă de asistenta Aura Feraru. Era pe la ora 13, iar Aura trebuia să intre în serviciu la 14. Arabella Antonioni o aşteptă fumând liniştită, aşezată pe scara vechiului Fordson. Apăru Aura Feraru, frumoasă, elegantă, o femeie despre care ai fi putut zice că e o îngâmfată – şi poate că nu greşeai Amazoana se ridică şi merse în calea ei. Aura o privi absentă. Doamna Antonioni îi întinse o sticlă. — Ţuică de Maramureş. Adevărată. — Mulţumesc. Mă dau în vânt după ţuică. Dar pentru ce? — Nu vă mai amintiţi de mine? Aura Feraru n-avea chef s-o jignească pe această individă cu înfăţişare „tropicală”, dar spuse sincer că nu. — Dar pe acela îl cunoaşteţi? Rezemat de bătrânul Fordson, stătea un puşti. — Pepe! strigă Aura Feraru. Într-un elan de nestăvilit, copilul năvăli spre ea. — M AM M A! 744

— Pepe! Ce mai faci! Arăţi bine! L-aţi adus pentru analize, doamnă… doamnă…? — Arabella Antonioni. Nu. Ce fel de analize? Ε sănătos tun. Treceam pe aici. M-am gândit să vă mulţumesc, dumneavoastră şi doctorului care l-a operat. Am şi pentru el ceva bun… Aura Feraru se încruntă uşor. — Probabil tot ţuică de Maramu… Ei! Dacă ar şti doctorul acela, ar veni din mormânt… A murit. Doctorul ce a îndrăznit să-l opereze pe Pepe a murit. Pe el… nimeni n-a îndrăznit săl opereze… — De ce n-aţi îndrăznit dumneavoastră? — Nu sunt chirurg, nici măcar medic, sunt asistentă pediatră. — Dar e adevărat ce se spune? — Ce anume se spune? — Că aţi fost actriţă! — Ce legătură are? — Păi aţi lucrat în branşa mea, îşi umflă pieptul cu Mândrie amazoana. Păi ce, eu nu sunt artistă? — Cine zice că nu eşti? — Aţi fost vreodată la Sighet? Eu plec iarăşi acolo. Acolo totdeauna pică la buzunar. De ce nu veniţi cu mine şi cu Pepe? — Şi ce să fac eu acolo cu voi? — Pentru o femeie frumoasă e totdeauna câte ceva de făcut! — Îmi pare rău, nu pot, Pepe, vino să te sărut… — De ce nu vii cu noi, MAMMA? — Îmi pare rău, Pepe nu pot… Aura Ferara se îndepărtă. Abia făcu vreo câţiva paşi. — Când plecaţi la Sighet? — Îndată! — Aşteptaţi! Imediat sunt gata! — Urrra! strigă Pepe. — Eşti nebună! comentă asistenta-şefă, când preluă halatul şi medicamentele. Nu ai concediu! 745

— Taci, scorpie! Îţi bâţâie inima de bucurie că scapi de mine! — Eşti nebună! MAREA PIAŢĂ DIN SIGHET a fost cândva loc de întâlnire pentru contrabandişti. Acum mişunau aici mărunţi negustoraşi de zaharicale şi fel de fel de lume pestriţă, Arabella Antonioni obţinu, nu fără oarece dificultăţi, dreptul de a-şi instala ZIDUL chiar la marginea pieţii. — Pepe Antonioni! proclama cu mândrie amazoana Antonioni. Nume predestinat pentru un mare artist. Te voi duce la circ, cunosc vreo doi directori ce abia aşteaptă să-mi sară-ntr-ajutor. Te fac acrobat şi trapezist. Ai tocmai corpul necesar. Aura îl examină iar pe Pepe. Habar n-avea cum trebuie să fie corpul ideal al unui trapezist. — Şi acum, la lucru, Aura! spuse doamna Antonioni. Asta însemna că urcau pe motocicletă, iar Aura Feraru învăţa să conducă şi, pe un teren denivelat, să deprindă meseria-de cascador. La început, Arabella îşi manifestase unele rezerve: — Eşti destul de voinică, dar mă tem că eşti prea uşoară! — Ε numai o aparenţă. Nu uita că ştiu să merg şi cu bicicleta. Amazoana râsese şi, împreună cu cealaltă amazoană, continuau antrenamentele. Eu: Iată o situaţie ce-mi dă de gândit! Cum e posibil ca o fată cu meserie frumoasă, pe care o iubea, să se aventureze în aşa hal? A fost într-adevăr actriţă? Marele detectiv: Şi mie toate acestea mi-au dat de gândit, dar încetul cu încetul, cercetându-i viaţa, am înţeles-o. De altfel, vei afla probe în acest dosar. Da, Aura Feraru urmase cursurile unei şcoli populare de artă şi apărea în spectacole de amatori. Era chiar vedetă a ansamblului sanitar din oraş Dar era capricioasă şi se plictisea iute. Nu era nici uşă de biserică, şi se descotorosea rapid de curtezanii ei, fiindcă se 746

plictisea iute de orice. Aventura alături de amazoana Antonioni prevestea o schimbare. Eu: Hm! Hm! Talentată la orice, Aura învăţă cu uşurinţă ce e cu frâna de mână, de picior, cum trebuie folosit şi când schimbătorul de viteze, ajunse să conducă perfect, iar pe terenul acela denivelat de la marginea oraşului efectua viraje spectaculoase. Într-o noapte, când nimeni nu mai mişuna prin piaţă, tânăra porni motorul motocicletei, sui în şa şi puse-n vitezantâia. Porni cu precauţiune, dar fără teamă, rotindu-se jos, la baza ZIDULUI MORŢII, cu înverşunarea de a ajunge unde dorea: Sus! Următoarea seară adăugă primilor paşi încă unul, se învârti pe ZID în poziţie aproape oblică. Arabella Antonioni o povăţuia şi mai trăgea din aia, cum îi zice, şi presimţea că înlocuitoarea ei – inevitabila înlocuitoare – o va duce către un maldăr de biştari. Eu: Altceva nu mai presimţea? Marele detectiv: Nu cred! Era prea încrezută această Arabella Antonioni, frumoasă încă, încă apetisantă. PESTE VREO CÂTEVA săptămâni apăru afişul: „Prima femeie din lume ce escaladează ZIDUL MORŢII!!! Veniţi cu toţii! Prima femeie din lume sub douăzeci de ani! Nu pierdeţi ocazia!!!” Aura Feraru trecuse de douăzeci de ani, nu mult, dar arăta ca o fecioară, şi poate că şi era. Doamna Antonioni angajă pe nimic, sau pe altceva, vreo doi supraveghetori. Taxa se dublă, apoi se triplă. Minţea afişul? Cine să mai ştie!!! Cine nu cunoaşte un ZID AL MORŢII, cu motocicleta, nu pierde mare lucru, e chiar în favoarea sa, mai ales că şi execuţiile se fac tot la zid, pe scurt, în ZIDUL MORŢII se porneşte de jos, dintr-un puţ de lemn. Totdeauna se porneşte de jos, Şi aşa mai departe. 747

Lăsând pe seama tinerei amazoane Aura Feraru greu] programului, „directoarea” spectacolului, Arabella Antonioni, se afunda în crama de la Grădina Morii. Teribil ce-i mai plăcea crama aia, şi ieşea greu de acolo, niciodată neîntovărăşită. În cramă a aflat şi despre accident, dar, de bine dispusă ce era, nu i-a acordat cine ştie ce importanţă. AURA FERARU, CIUDATA FIINŢĂ, fie că apărea pe o scenă, fie că salva viaţa unui copil, fie că escalada ZIDUL MORŢII pe motocicleta aia veche, pe bolidul acela nenorocit (BMW-ul), ea, ca o amazoană ce se dorea să devină (oare de ce?), îşi procurase un deghizament adecvat, pantaloni de piele lucioasă, cizmuliţe roşii, un jerseu vişiniu, aşa cum poartă unii portari de fotbal, ca să atragă atenţia când se cred în stare de cascade formidabile, dar refuzase să-şi pună pe cap o cască. Cele două femei începuseră să se-nfrunte. Observaţie: probabil că maestra Antonioni crezuse, sperase, că o asemenea cască, acoperind mare parte din figura frumoasă a Aurei Feraru, va face ca farmecele ei de patroană să nu pălească prea mult… Aura îşi pusese la gât un fular lung, multicolor, ce se desfăşura spectaculos în vremea ascensiunilor pe ZIDUL MORŢII. Dar nu de la fular i s-a tras accidentul. ÎNSUŞINDU-ŞI TAINELE CONDUCERII ACELUI BOLID, Aura Feraru, nu avu vreme să cunoască îndeaproape şi tainele unui mecanism, ale unui motor. Ar fi fost imposibil. Nu ştia mai nimic despre pinioane, rulmenţi, tije, arbori cotiţi şi alte asemenea spanacuri. Dar nu sunt spanacuri! Poate că Aura Feraru rar fi fost în stare să înlocuiască o bujie, dar nu mai mult. De aceea, în spectacolul trei al zilei, o simplă zvâcnire a motocicletei, la pornire, nu i-a dat de gândit, cu toate că ambreiase cu fineţe. Mai departe, nu s-a întâmplat mai nimic, până la mijlocul ZIDULUI, cam pe-acolo sau pe dincolo. Acolo ceva se întâmplă în mecanismul bătrânei rable. 748

Se pare că roata din spate se blocase… Aura văzu cerul deasupra ei, un cer pustiu, fără păsări, cerul depărtându-se de ea, fundul acelei „fântâni” apropiindu-se, nu mai văzu nimic. Spectatorii urlară. Aşa cum le şade bine. Deh, orice Mare Spectacol trebuie plătit! DESPĂRŢIREA FU SCURTĂ şi seacă. Ieşind din mahmureală, amazoana Arabella Antonioni veni la spitalul orăşenesc şi cu greutate o recunoscu pe mumia bandajată dintr-un pat de sub fereastră. Îşi aprinse, calmă, o ţigară, numai Pepe-Copilul Pădurii începu să plângă. — MAMMA! Strigătul lui avu darul de a o enerva pe amazoana principală. — Stinge imediat ţigara! strigă o infirmieră, de pe culoar. Şi mai aveţi doar un minut, accidentata n-are voie să se obosească! Această intervenţie o enervă şi mai tare pe Arabella. Totuşi stinse ţigara. Pe cât de mieroasă fusese vocea ei când o ademenise pe Aura în această aventură, pe atât era de uscată acum. — Mi-ai paradit motocicleta şi nu ştiu dacă o mai pot repara! Eu te-am instruit bine, dar ai condus ca o netoată. Consider că nu-ţi datorez nimic, totuşi îţi las ceva bani! Haide, Pepe! Amazoana Antonioni ieşi ţanţoşă, gătită ţipător, foarte rujată şi machiată. Pepe o urmă plângând. Cealaltă amazoană rămase şi ea „machiată”, de nerecunoscut în bandajele multe care-i protejau fracturile. Începând unele investigaţii, autorităţile ajunseră la concluzii uimitoare. În primul rând, amazoana cea tânără Aura Feraru, nu poseda permis de conducere şi, deci, cu atât mai mult, nu avea dreptul de a face exhibiţii periculoase. La rându-i, Arabella Antonioni – să continuăm a-i spune astfel, deşi avea un nume mult mai puţin italienesc – culmea!, nu avea nici ea dreptul de a conduce un autoturism 749

sau o motocicletă. Cu atât mai puţin avea dreptul de a face acrobaţii! — Nu avea dreptul de a colinda din târg în târg cu dubioasa-i caravană, fiindcă nu ceruse de nicăieri autorizaţie şi nu plătise nicăieri vreun impozit. Ε adevărat că ea prezentă un maldăr de hârtii îngălbenite, dar un funcţionar meticulos, inuman şi care nu marşa defel la farmecele amazoanei, declară că individa nici măcar nu avea dreptul de a exista! Un lung şir de abateri, atât-de multe că aproape se anulau una pe alta. Ar fi moral să afirm că Arabella a fost izgonită din orăşelul maramureşan, aşa cum altădată indivizii indezirabili erau alungaţi cu hulă din aşezările Far West-ului, punându-li-se-n vedere ca de vor mai reveni… Adevărul e că, părăsindu-şi „colaboratoarea” la spital întro stare precară, doamna Antonioni, la volanul aceluiaşi Fordson, avându-l alături pe întristatul Pepe, fu condusă până către marginea târgului de o ceată de derbedei ce o fluierau, dar o şi ovaţionau. Ce ţi-e lumea! Arabella nu părea defel şocată de ultimele întâmplări. Incredibil, nu se alesese nici măcar cu o mică amendă. Acum se îndrepta către un nou capitol al destinului ei şi fluiera optimistă. Printre multele încălcări ale legii lunecare ca un peşte. Dar aşa procedase întreaga viaţă. Aura Feraru încă nu-şi revenise din şoc, din comoţie iar amazoana Arabella o tulea către alte meleaguri, însoţită de un copil cu ochii întristaţi. Pepe-Copilul Pădurii, care-şi făcuse iluzii că o regăsise pe MAMMA. De îndată ce medicii permiseră, la căpătâiul bolnavei se perindară autorităţi care încercau să elucideze accidentul. Rămăşiţele BMW-ului zăceau undeva într-un şopron, doamna Antonioni le abandonase, ieşea mai ieftin dacă-şi procura altă motocicletă. Aura nu ştia mare lucru, se blocase roata din spate – aceasta era părerea ei. Primi o vizită neaşteptată: directoarea adjunctă a Spitalului de copii nr. 5 din Cluj. Aceasta intră, însoţită de directorul spitalului din Sighet. 750

— Aura! Mă recunoşti? întrebă cu o anumită voioşie conferenţiara, altfel o femeie severă, ce rar zâmbea. AURA: Da! Am dat împreună câteva bătălii straşnice… Ce bine era în zorii zilei, printre prieteni, cizmă lângă cizmă… Directorul: Aiurează! Accidentul acesta nenorocit! După ce se mai întremează, o trimit la ergoterapie. Conferenţiara: Nu aiurează! Era o foarte pricepută asistentă, şi făcea parte din echipa de teatru a cadrelor sanitare din Cluj. Ce a spus e din „partitura” Ioanei d’Arc, dintr-o piesă în care a interpretat rolul principal. Aura! După ce te faci bine, te aştept! Şi te aşteaptă micii tăi pacienţi! SE PETRECU UN FAPT CIUDAT – în sfârşit, nu din caleafară de, ciudat: pe măsură ce bandajele erau luate de pe figura Aurei Feraru, fosta amazoană devenea tot mai frumoasă. Devenea iarăşi frumoasă. Mai veni un anchetator, încă unul, şi apoi aceste vizite încetară. Avu alte vizite. Un psihiatru, care totuşi veni, la îndemnul directorului aceluiaşi, spital, îi puse întrebări, destul de sofisticate, iar peste vreo două zile se prezentă cu o întrebare şi mai sofisticată: n-ar binevoi domnişoara asistentă să-i devină soţie legală? El zise că e văduv, are atâţia ani, descrise casa frumoasă ce o posedă şi în amănunt situaţia sa financiară, zise că e un om perfect normal etc. Aura Feraru se înduioşă, dar îşi spuse că un om perfect normal n-ar cere-o de nevastă. Deci, cu mare delicateţe, dar decisă, respinse cererea. BUUUUZZ!!! Aşa cum necazurile nu vin niciodată singure, se pare că nici cererile în căsătorie nu vin una câte una, ci mai multe deodată, înghesuindu-se. Apăru directorul spitalului, cu două propuneri: ştie că domnişoara asistentă are o temeinică pregătire medicală. N-ar binevoi, după ce se restabileşte cu totul, să rămână acolo, în Maramureş? La spital e un post de asistentă principală… A doua pro: el e necăsătorit. Domnişoara Aura n-ar dori să întemeieze cu el o familie? Răspunsuri poate, la prima întrebare. Nu, la a doua. 751

MAI TRECU UN TIMP. O ilustrată, ce venea de departe, cu ştampila ştearsă, glăsuia: „Îmi este tare dor de tine, MAMMA”. Iscălit: „Pepe”. În plină convalescenţă, situaţia Aurei Feraru se înrăutăţi brusc. Se făcură tot felul de analize, fiece analiză deschidea cale către altă analiză. Şi aici începe partea neagră a naraţiunii. Altă ilustrată, la fel de şifonată: „Arabella moartă. Aceeaşi defecţiune. (Făcea oare aluzie la o defecţiune mecanică, sau alcoolică?) Îmi este tare dor de tine, MAMMA! Pepe”. Altă ilustrată: „MAMMA, ţi-am scris că Arabella a murit în accident? Sunt singur şi îmi este dor de tine. Acelaşi accident, dar a avut mai puţin noroc decât tine. A murit aproape imediat. Dragă MAMMA, nu vrei să te căsătoreşti cu mine? Pepe.” Aura râse, cu toate că se simţea foarte rău. Apoi, datorită probabil unei septicemii, cu grave complicaţii, „amazoana” Aura Feraru plecă. Nici antibioticele, nici medicii din acel spital, unii foarte pricepuţi, n-o putură salva. MULT DUPĂ DECESUL AUREI FERARU, la acel spital sosi un plic. Iată răvaşul, reprodus exact, cu toate greşelile: „Ledi! Amazoano! Am fost toată viaţa o păcătoasă. Cel mai mare păcat a-l mieu a fost că team asociat în viaţa mea destrăbălată. Acu mi-am frânt şi eu gâtu. Re cunosc că te-am ademenit din interes. Dar cel mai mare păcat al mieu…” Alt scris, alte greşeli: „Arabella na izbutit să termine scrisoarea. Pepe. Mie tare dor de tine, MAMMA. Pepe”. După ce a citit această scrisoare, directorul spitalului, unul din cei care o ceruseră de soţie pe Aura Feraru, anunţă organele. Unul dintre anchetatorii meticuloşi din oraş, analizând scrisoarea amazoanei Arabella Antonioni, emise cu toată seriozitatea că accidentul ce provocase rănirea gravă, 752

iar apoi moartea Aurei Feraru, nu fusese întâmplător… Cazul Alin Bia mai era viu în memoria tuturor şi se deciseră să ceară sprijinul aceluiaşi specialist vestit şi cu mare experienţă. NUMELE ACESTUIA ERA, BINEÎNŢELES, MAXIMILIAN CORNEA Μ.C. sosi voios în Sighet, convins că va rezolva în treacăt acest fleac de „caz”, dar de la început se poticni de felurite obstacole. Cum, deşi el ştia totul, nu se pricepea la mecanică, adună vreo patru dintre cei mai serioşi meseriaşi din oraş, solicită şi unul din Β.M. şi făcură o „disecţie” a vechiului BMW. Din acesta rămăsese o grămadă de fier frânt, ruginit. De mirare că fierul se făcuse bucăţi, iar amazoana Aura-Feraru supravieţuise şi fusese chiar la un pas de a scăpa cu viaţă. Expertiza – să-i zicem aşa – mecanicilor nu dădu nici un rezultat. Se întâmplă dese accidente ale autovehiculelor din cauza defecţiunilor imprevizibile ale unui sau altui mecanism. Marele detectiv mulţumi mecanicilor, semnă foile prin care aceştia urmau să fie despăgubiţi pentru timpul pierdut şi se duse să prânzească la restaurantul Tisa. Se ospătă copios. Aşa cum unii, după o masă bună, trag către somn, după o mâncare gustoasă, marelui detectiv îi veneau idei. Scoase din mapa lui sofisticată fotografiile celor două amazoane, Arabella Antonioni şi Aura Feraru, le puse în faţa lui şi mai ceru o votcă. Chelnerul aduse păhărelul şi privi şi el pozele. — Le-am cunoscut pe-astea două! Au murit, dar… nimic rău despre morţi, bune bucăţele! — Adică la ce faci aluzie? fu aspru M.C. — Amândouă alergau cu limba scoasă după bărbaţi. — Nu invers? — Cum adică invers, domnule? — Bărbaţii nu alergau după ele? — Şi păcătoşii de bărbaţi alergau, dar mai ales dup-aia tânără. — Mulţumesc pentru informaţie! Plata. Iarăşi blestemata de gelozie? se întrebă marele detectiv, plimbându-se alene prin oraş, încercând să descifreze 753

arhitectura specifică locului. Nu recunoştea niciodată că există domenii în care era „absent”, totuşi abandonase câteva cărţi bune ce debutau cu lungi şi laborioase descrieri arhitecturale, ale unor case sau oraşe. Se duse iarăşi în piaţa oraşului şi încercă să-şi biciuiască imaginaţia de lupsinguratec-ce-ştie-totul. Se învârti în jurul locului unde fusese instalat ZIDUL MORŢII. Imaginaţia nu-i şoptea nimic. Trecu o ţigancă ce ducea spre vânzare flori, dar văzând un gentleman atât de înţolit, nu îndrăzni să-i ofere florile ei de câmp. Unuia ca ăsta i-ar fi trebuit ceva de la orhidee în sus. Dacă accidentul fusese provocat de Arabella Antonioni, din cauza unui bărbat, vechea formulă „Cherchez la femme” se schimba, devenea „Cherchez l’homme!”. Din discuţiile cu mecanicii convocaţi să-l ajute, învăţase câte ceva – nu mare lucru – totuşi ştia că la unele motociclete, cum ar fi MZ-urile, IJ-urile, Jawa, transmisia de la motor la roata din spate, roata care trage, se face printr-un lanţ, pe când la motocicletele în patru timpi, cum ar fi Simson, BMW, Honda, totul se petrece cu ajutorul unei pârghii metalice, agrenată într-un sistem de pinioane… Or, era vorba, pe cât se părea, de blocarea roţii din spate… Dar băiatul Pepe-Copilul Pădurii scria că, şi Arabella Antonioni suferise de „aceeaşi defecţiune”… La hotel, marele detectiv reciti mâzgălelile lui Pepe, apoi scrisoarea neterminată a amazoanei Arabella. „Dar cel mai mare păcat al mieu…” Poate că voia să comunice un fapt deosebit, poate un fleac. Marele detectiv avu o discuţie cu un procuror de prin partea locului, apoi se duse la poştă şi ceru să se identifice locul expedierii şi data de pe acele ilustrate mototolite şi şterse. Apoi, descurajat, având impresia că toate aceste cercetări nu duc nicăieri, se duse la crama de la Grădina Morii, un local nici luxos, nici pretenţios, nici mare, nici scump. O semi-pivniţă unde lumea venea să bea vin, să mănânce friptură de oaie, grasă şi săţioasă, şi să mai petreacă niţel. O „orchestră” alcătuită din aproape trei lăutari înviora atmosfera, dar e de precizat că responsabilul acestui local nu 754

le admitea să vină piliţi, în ţinută necorespunzătoare şi să se dezlănţuie în cântece deşănţate. Acelaşi responsabil, un om trecut de a doua tinereţe, făcuse totul ca micuţa cramă să nu devină o tavernă ordinară. Mesele erau grele, ca şi scaunele, din lemn cioplit, existau buchete de flori, de pereţi atârnau becuri în formă de lumânări, o fată mătura din oră în oră, vinul se servea din trei butoaie de diferite calibre, vin roşu, vin sec şi demi-sec, fripturile se pregăteau afară, pe un grătar mare; dar probabil figura cea mai pitorească era chiar şeful localului, un ins scund, slab ca o scrumbie şi cu mutră evidentă de oriental. Dacă ar fi aflat că se numeşte Fu-Manchu marele detectiv nu s-ar fi mirat, dar ştia dinainte că îi cheamă Ionescu. Deh! M.C. comandă un canceu cu vin roşu. Două fete, drăguţe, spălăţele, oficiau în cramă, dar canceul cu vin roşu fu adus chiar de către patron. Marele detectiv îl examină fugar, gândindu-se: „Să mă ia drakku dacă ăsta nu e japonez, dacă nu are câteva mii de ani, cum au toţi japonezii, şi dacă nu el a pus prima piatră la temelia Marelui Zid!”4 (Cel vizibil şi de pe Lună!) Ionescu zise: – Avem mici, dar specialitatea noastră e friptura de oaie. Merge bine cu acest vin. — Mă dau în vânt după friptura de oaie, nu sunt ca acei fandosiţi ce zic cum că fleica de oaie are un miros specific. Fu-Manchu, în picioare, fără să se întoarcă, ridică mâna şi execută un semn cabalistic, ce fu desigur recepţionat de cineva undeva şi, desigur, în clipa aia, afară, pe grătar, se şi pusese pe jar o bucată specială de carne, pentru un client special, fiindcă evident Ionescu ştia cu cine are de-a face. — Mujdei cu usturoi împănat cu usturoi, sau salată combinată? — Mujdei, zise marele detectiv. Un alt semn cabalistic. Μ.C. îl examina pe micuţul personaj în costum negru, neşifonat, cu o cămaşă proaspătă, cravată, şi cu părul rar, bine lins. 4

M.C. făcea, fireşte, o confuzie…

755

— Ε bun vinul? întrebă acesta. — Serveşte şi dumneata un pahar? — Eu nu beau, spuse Fu-Manchu. Ce doriţi a şti despre doamna Arabella Antonioni? — De unde ştii că mă interesează această doamnă, care de altfel a şi murit? — Sunteţi un om practic, spuse politicos, dar sigur, Ionescu. Nu pierdeţi timpul pe la o cramă ca ăsta degeaba. Vă ştiu. V-a mers faima. Exact cuvintele care să-i meargă la inimă marelui detectiv. După ce le puse pe inimă, şi le luă de pe inimă şi întrebă: — Ce făcea aici Arabella Antonioni? — Bea, domnule Cornea, Ce să facă altceva?! — Se făcea cui? — Aici nimeni nu se face cui, domnule Cornea. Imediat ce un client dă semne de nelinişte, nu mai e servit. — Frumos, frumos formulat, aprecie M.C. Doamna Arabella dădea deseori semne de „nelinişte”? — Nu. Era în stare să-nghită şi un butoi. O nelinişteau doar glandele endocrine. — Era moartă după aventuri cu bărbaţi, vrei să spui? — Nu vreau, ci o şi spun. De când îşi găsise o înlocuitoare la ZIDUL MORŢII, petrecea aici fiece seară Numai cu bărbaţi. — Printre cei prezenţi aici, acum, e vreun amorez de-al ei? Fii atent, nu privi împrejur! — Îi ştiu pe toţi cei ce se află acum în sală. Ε meseria mea! Acum nu e nici un prieten de-al doamnei Antonioni aici. Mai veniţi şi-n serile următoare. Marele detectiv deveni un client al cramei de la Grădina Morii. Avu iarăşi discuţii cu Ionescu, patronul. „Aici nu sentâmplă, totuşi, întrebă M.C., ca unii dintre clienţi să devină neliniştiţi?” „Se întâmplă, rareori, dar atunci îi potolesc eu!” M.C. privi cu neîncredere fizicul fragil al patronului. Acesta traduse privirea. „Datorită staturii mele, a trebuit să învăţ judo”, explică, zâmbind vag, oriental, Ionescu. Într-o seară, Fu-Manchu, supraveghind grătarul, îl văzu venind. 756

— Masa din colţ în stânga. Un roşcovan. A ieşit cel mai des cu doamna Antonioni. — Unde mergeau? — De unde sa ştiu unde mergeau, şi ce făceau? — Perfect! Acelaşi canceu cu vin roşu şi aceeaşi friptură de oaie sau de berbec. Şi când discut cu individul, fă, te rog, domnule Ionescu, să nu fim deranjaţi! M.C. ochi pe loc masa, individul şi merse direct. „Liber?” „E o masă liberă acolo!” răspunse roşcovanul, solid şi gras, dând unele semne de „nelinişte”. — Eu prefer masa aceasta, replică marele detectiv şi se aşeză, apoi puse pe faţa de masă fotografiile amazoanelor, Arabella şi Aura. — Le cunoşti? — Da! Pe asta – o indică cu un deget butucănos pe Arabella. Am umblat prin pădure, în camera de la hotel, şi am făcut tot ce am dorit cu ea! — Eşti un porc! zise aspru marele detectiv. — Cum ai zis? Te iau la bătaie! — Eşti un porc ordinar. Un adevărat bărbat nu divulgă secretele sale confidenţiale în legătură cu femeile. Dar tu nu eşti un adevărat bărbat, ci o mămăligă! — Te bat de te zvânt! — Ia încearcă! Acuma spune repede, şi nu te-nvârti ca un căţel în jurul propriei cozi, pe fata asta din poză, pe asta mai tânără, o cunoşti? — Domnişoara Aura? O cunosc. — Şi te lauzi şi cu ea? Roşcovanul cel solid şi gras se pleoşti. — Nu mă mai laud cu nimic. Adevărul este că domnişoara nici nu a vrut să discute cu mine. — Dar, în legătură cu doamna Antonioni, ai avut încurcături? — Ce fel de încurcături? — Se legau şi alţii de ea? — Toţi! Din cauza ei m-am şi bătut – cu nătărăul din mijlocul camerei, cu profesorul de lângă peretele celălalt, cu 757

alţii. Dar ne-a despărţit la timp domnul Ionescu. Ia priviţi aici! Roşcovanul arătă o porţiune de gât unde oarecândva fusese o straşnică vânătaie. Zise: – Are nişte metode… Din cărţi, ştiu că japonezii au inventat genul ăsta de bătaie invizibilă. — Dar la mine de ce n-ai sărit la bătaie? — Ştiu cine sunteţi… toată lumea ştie! Dacă vreţi ca întrun orăşel să treceţi neobservat, puneţi-vă haine simple, iar pe cap, neapărat, o şapcă. M.C. rumegă o clipă acest sfat. — Ai fi avut vreun motiv s-o ucizi pe domnişoara Aura? — A murit în accident, îl corectă roşcovanul. — Accidentul putea fi provocat. Nu l-ai provocat dumneata? — Eu sunt zidar, spuse roşcovanul. Nici eu, nici alţii nu ştiau cum să provoace un accident de un asemenea soi! O singură persoană s-ar fi priceput. — Cine? — Bătrâna Doamna Arabella Antonioni. — Pentru ce? — Pentru că, de când apăruse domnişoara Aura, îşi tot pierdea clienţii… DE LA POŞTĂ, marele detectiv primi următorul raport: ilustratele şi plicul fuseseră trimise din Tecuci, Botoşani, Dorohoi, Moldova. M.C. plecă într-acolo. Descoperi peste tot urmele trecerii de cometă a amazoanei Arabella Antonioni. Ultima scrisoare venea de la Dorohoi. Acolo, marele detectiv apelă la ajutorul căpitanului Climescu, un miliţian isteţ. Merseră la spitalul unde murise Arabella. Directorul, oarecum intimidat, aduse toate fişele, hârtiile. Pe detectivi nu prea îi interesau acestea. Din ce cauză murise amazoana? Fractură a şirei spinării şi alte leziuni. Imposibilă supravieţuirea. Mai apucase, înainte de a muri, să aştearnă câteva rânduri pe care le dăduse unui băiat, poate fiul ei, căci avea acelaşi nume. 758

Cu ajutorul lui Climescu, îl găsiră pe băiat. Vindea roşii şi zarzavat în faţa unei prăvălioare ce părea bine aprovizionată. — Climescule, zise M.C., acum te rog să mă laşi, trebuie să discut ceva, între patru ochi, cu acest băiat. — Înţeleg, spuse căpitanul de miliţie. — Dar, reveni M.C., te invit la un şpriţ, diseară, la ora opt. Îţi convine? — La ordin! răspunse acela, zâmbind. — Nici un ordin. Bem un şpriţ şi, probabil, am să te rog ceva… MARELE DETECTIV, din dosul unui copac, îl urmări, pe băiatul Petre Antonioni. Să fi avut vreo doisprezece ani, era drăguţ, blond, deşirat, fiindcă în ultima vreme crescuse dintr-o dată mult M.C. ieşi din umbră, intră în prăvălie, discută cu şeful dughenii. Apoi ieşiră împreună. — Petre, du-te un pic cu domnul! zise şeful. Lasă aici halatul, că e cam pătat. Blondul Pepe, cu ochi albaştri, nevinovaţi, îl urmă pe marele detectiv. — Bei cu mine o bere, Pepe? — De unde ştiţi că mi se spunea Pepe? — Ştiu totul. Bei o bere? — Eu nu beau! — Dar poate o îngheţată? Unde găsim şi bere, şi îngheţată? Pepe, puţin încruntat, indică o grădină de Vară aproape pustie. Chelnerul aduse o bere şi o îngheţată specială, fistic, ciocolată, stafide M.C. bău berea, aşteptă ca Pepe să-şi termine îngheţata şi puse brusc pe masă cele două fotografii. La fel de brusc, lacrimi izvorâră din ochii copilului. — MAMMA! şopti el. — Care e MAMMA? întrebă M.C. Pepe o indică pe Aura Feraru. — Sunteţi poliţist? — Odinioară, am fost comisar. — Ce fel de comisar? — Cel mai mare din câţi au existat. — Şi ce doriţi de la mine? 759

— Eu ştiu totul, dar aş vrea să aud chiar din gura ta, Pepe! Hei, ospătar, încă o bere şi o îngheţată specială. — Nu e nevoie să mă cumpăraţi, spuse Pepe-Copilul Pădurii. După moartea MAMMEI, doamna Antonioni nu mai era aceeaşi. Şi-a cumpărat o altă motocicletă şi am colindat prin ţară, dar ea se îmbăta tot mai rău şi, într-o seară, fiind mai criţă ca oricând, a bâlbâit că nu mai poate trăi aşa, că ea a pus la cale accidentul, blocarea roţii, după care a murit MAMMA. Din cauza unui blesternal de amorez, pe care i l-ar fi suflat MAMMA. — Unul solid, roşcovan? — Da, cred că da. Însă nu e adevărat! MAMMA nu se uita la proşti ca acela. A doua zi, fiindcă doamna Antonioni spusese că nu mai poate trăi aşa, am ajutat-o să nu mai trăiască. Am făcut aceeaşi „glumă”, la motocicleta ei, dar nu la pinioane, ci la frâna de picior… Şi am umblat şi la schimbătorul de viteze... După atâţia ani, învăţasem câte ceva... Pepe-Copilul Pădurii întinse mâinile. — Ce vrei? întrebă marele detectiv. — Ştiu că poliţiştii poartă la ei cătuşe, totdeauna. — Pepe! Du-te acum la prăvălie şi vezi-ţi de treabă. — Nu mă arestaţi? — Du-te şi vezi-ţi de treabă! Eu: Nu trebuia dus cel puţin la o casă de corecţie? M.C.: Procedez totdeauna după inspiraţie. Iată ultima scrisoare primită recent de la Copilul Pădurii”: „Stimate Domnule Comisar, am terminat liceul seral şi acum sunt ajutorul responsabilului prăvăliei unde m-aţi găsit. Aţi fost foarte bun cu mine, aţi înţeles cât de mult am iubit-o pe MAMMA. Am citit o serie de cărţi în care era vorba de răzbunare, dar, în ce mă priveşte, cred că a fost altceva… altceva... Aş dori să vă mai întâlnesc. Pepe”. 760

M.C.: În dosar am scrisorile căpitanului Climescu. El, fără să ştie exact ce s-a întâmplat, I-a ţinut mereu în supraveghere pe „Copilul Pădurii”. Am scrisorile directorului de liceu unde Pepe a făcut seralul. Am procedat bine, am procedat, rău? SCRIIND ACESTE RÂNDURI, stau şi mă gândesc, mă întreb. Chiar, marele detectiv a procedat corect? Dar Pepe avea dreptul să facă ce a făcut? Scriind aceste rânduri e noapte târziu, sunt singură şi mă întreb: Dacă venea la mine o altă doamnă Antonioni şi-mi propunea aventura cunoaşterii vieţii prin prisma ZIDULUI ΜΌRŢII aş fi acceptat? Cred că da! Dar Amazoana Antonioni ce scuză morală avea? Dar amazoana cea tânără ce minte a avut, suflându-i patroanei tipii? Sau era cu adevărat inocentă? A dispărut amazoana unu, a dispărut amazoana doi, şi parcă a dispărut eventuala amazoană trei: eu. Am plâns, aşa cum a plâns şi Pepe-Copilul Pădurii, şi mam simţit foarte absentă.

761

762

LEONIDA NEAMŢU

ÎNOTĂTORUL RĂNIT EDITURA TINERETULUI

763

„Diana, vrei să-mi dai acea lumină bălaie pitită în trupul tău?” Emil Botta Sunt ani de zile de când nu mi s-a mai întâmplat nimic! E şi acesta, poate, un semn al crizei care trebuie să izbucnească. Mărinimoasă cu timpul meu, îl las să lunece şi mă bucur de perfecta simetrie a zilelor ce desenează aceeaşi scoică, aceeaşi lină spirală. Dar, de câtva timp, am observat că substanţele îmi joacă tot felul de feste! Se zice că înainte de sfârşitul lumii mările vor împietri iar pietrele vor începe să curgă; observ cu un fior, cum, sub ochii mei, corpurile insolubile, se dizolvă spectaculos şi pe neaşteptate, iar lichidele se cristalizează, împotriva oricăror legi fireşti. S-ar părea că e vorba tot de un sfârşit al lumii, însă parţial: numai pentru mine. Prin urmare restul omenirii nu trebuie să se teamă. Nu trebuie să se teamă încă… AXIX!! Mi se întâmplă şi alte lucruri ciudate. Când aud paşi în spatele meu, îngheţ toată. Am devenit sperioasă. Minute în şir rămân absentă, cu privirile fixate în gol, iar bărbaţii au şi observat că mă îngrijesc mai puţin decât de obicei. Lăsându-şi mâna pe umărul meu, spiritualul, dar puţin pătrunzătorul domn V., a şi strecurat o întrebare demnă de francheţea ce-l caracterizează: „Ioana, nu cumva eşti însărcinată?” „Ce vorbeşti, luminosule, la vârsta mea?” „Bah, la vârsta ta! N-ai decât patruzeci de ani şi arăţi ca o adolescentă… Eu, în locul lui Fred…” Pe Fred îl cheamă de fapt Anton, dar acest nume nu prea se potriveşte cu înfăţişarea lui distinsă de english gentleman; prin urmare a fost nevoie să-l rebotezăm.. Legătura noastră e veche şi fericită, cel puţin în ochii lumii. Oamenii se miră că nu ne-am căsătorit până acum, pe Fred îl miră de asemenea încăpăţânata mea rezistenţă în faţa perspectivei unui mariaj convenabil (în general, femeile nu dispreţuiesc această veselă 764

ceremonie), pe mine mă miră insistenţele pe care le depune periodic Fred pentru a mă convinge… În sfârşit, toată lumea se miră şi se va mira în continuare pentru un motiv sau altul, dar asta nu schimbă nimic: nu mă voi mărita. Mă obsedează un refren pe care-l ştiu de multă vreme, pe care am. Impresia că l-am cântat cândva în faţa unei adunări de beţivani. Dar nu sunt sigură. E vorba de un om ce traversează fluviul, înotând cu o singură mână. Uriaşa umbră a înotătorului rănit mă acoperă cu încetul… Fred mă conduce acasă. Cu doi sau trei ani în urmă, o complicată execuţie testamentară m-a pus în posesia jumătăţii acestei mici vile ce aparţinuse unui preot-protopop, frate vitreg al mamei. Nu e cine ştie ce comoară. Un simplu acoperiş care mă adăposteşte împotriva ploii şi a frigului. Alt adăpost nu-mi oferă.. În cealaltă jumătate a clădirii locuiesc nişte bătrâni, dar nu-i văd niciodată fiindcă au în folosinţă o altă intrare. În faţa ferestrelor mele vibrează în lumină o grădină minusculă, năpădită de-a valma de tufe de coacăze, buruieni şi flori, iar de cealaltă parte a străzii, un pure încâlcit cu bătrâni castani şi plopi se înalţă ca o insulă de umbră. M-am salvat frumos din marele naufragiu, dar mai trist lucru e că unele fiinţe din cele ce mişună primprejur mă invidiază. Îmi trec mâna deasupra porţii pentru a lua cheia pe care o las pe cealaltă parte, agăţată într-un cui. Deschid. Fred mă urmează pe cărarea îngustă şi, după ce urcăm treptele, se apleacă şi scoate a doua cheie de sub preş. Însoţitor de ocazie şi amant convenţional, vrea să deschidă, dar îl opresc, şi, privindu-l drept: în ochi, îi arunc o frază livrescă: — Anton, fii drăguţ, astăzi insist să rămân singură. Haide, ştiu că nu eşti atât de dezolat pe cât vrei să pari… Du-te şi fă o partidă de biliard… Cu toate că mirarea lui trebuie să fie nemăsurată, reuşeşte să şi-o voaleze; stăpânirea de sine face parte din triunghiul educaţiei sale. — Ce s-a întâmplat, Ioana? Sper că nu suntem supăraţi. De ce-mi spui Anton? — Nu e acesta numele tău? 765

— Aproape-l uitasem… Îmi spui Anton doar când… Plicticos animal acest Fred-Anton al meu! Dar, Doamne, ce băiat fricos şi cumsecade! Şi într-un fel, deşi n-ai spune, ghinionist. Pe noptieră am un somnifer puternic, într-o sticluţă plată. Mi se întâmplă să-l folosesc în nopţile când întunericul devine fosforescent şi capetele retezate se ivesc ba la un geam, ba la altul… Singură (Fred se arătase docil), simt dorinţa nemăsurată de a înghiţi întregul hap. Să dorm, să plutesc în neant măcar câteva zile. Un câştig de câteva zile, un salt neaşteptat în timp mi-ar fi fără îndoială extrem de favorabil. Poate ar rezolva totul. Spaima ce mă asaltează în valuri succesive, brusc luminată de raza lâncedă a unui far bolnav („Nu e nimic, o uşoară nevroză, simple păreri, va trece…”), toate au desigur o cauză exactă, pe care eu mă prefac a n-o şti. Acum vreau să fiu singură, absolut singură, fără Fred, a cărui binevoitoare îngrijorare m-a urmărit în interiorul apartamentului, şi de aceea dau porunca: Anton, retrage-ţi umbra de lângă mine, umbra şi gândurile… Oricum, gândurile tale nu bat prea departe: artilerie uşoară. Aşa. Eşti un om de treabă, sprijin de nădejde, excelent amic (şi ai fi un soţ perfect, dar despre asta să nu vorbim), însă e momentul să te duci în drumul tău, cum zicea bunica. La club te aşteaptă bilele albe şi negre (de pe masa de biliard) şi nebunii (de pe tabla de şah). Nici acum nu sunt singură. Prin colţuri şi penumbre rătăcesc cuvinte, ironii, gânduri răzleţe, ale mele şi ale altora. Mai ales ale altora. Am deschis larg uşa şi le-am poftit pe toate să iasă: să nu vă mai prind pe aici, plimbaţi-vă pe unde poftiţi, sau întoarceţi-vă pe la casele voastre! Dacă ar şti cu ce mă ocup, Fred, cu artileria lui uşoară, şiar închipui că mi-am pierdut minţile. Pun pariu că nu s-ar gândi la altceva. O încercare de confesiune a unui tânăr nefericit, în fond o declaraţie de dragoste mascată (aş putea-o adăuga la 766

hambarul unei recolte uimitoare), după disperate încercări de a se insinua pe lângă mine şi de a se ascunde, a fost nevoită să mă părăsească în cele din urmă, şi în sfârşit pot închide uşa cu cheia. Acum stau singură şi mă simt mai bine. În spatele meu în oglindă, tresar vagi pâlpâiri, într-un abur argintiu. Mărite Înotător, cum de am rămas atât de tânără, în ciuda anilor?. O forţă teribilă mă împinge spre fereastră şi de acolo încerc să scrutez prin umbra parcului, spre aleile încurcate şi băncile strâmbe unde omul acela îşi face de câtva timp veacul, schimbându-şi doar din când în când punctul de observaţie. Nu-l zăresc, poate a plecat, poate n-am să-l mai văd niciodată, poate că numai imaginaţia mea prea fecundă a creat strania capcană în care mă zbat. Prin umbră am umblat singură şi am aşezat trape ascunse, şi acum nu mai cunosc drumul înapoi. Iar prin aceste coclauri nu întâlneşti ghizi… Dar antenele cele mai sensibile mă avertizează că el nu poate fi prea departe, că n-a plecat, că un anumit destin ostil a hotărât să-l scoată mereu în calea mea» până în clipa când… AXIX!! E un ins cărunt, uscat, cu mers anormal, dar nu pot să explic din ce cauză e anormal: când încerci să-l analizezi, pare firesc, şi totuşi… O largă, uriaşă cicatrice, dar nu ştiu dacă e cicatrice, sau o malformaţie din naştere, sau poate o simplă deghizare, porneşte chiar de sub ochiul drept şi traversează faţa în diagonală, trecând peste nas, până sub urechea stângă. Din punctul meu de vedere nu e ceva hidos, pare mai mult o fâşie de piele străină, de nuanţă puţin diferită, aplicată cu dexteritate pe faţă. Gândul lui nu l-am putut pofti afară împreună cu toate celelalte. Gândul lui mă persecută în continuare, simt» şi zadarnic aş încerca să mă debarasez de această povară. O accept, încerc să mă obişnuiesc cu ea, încerc să-i descifrez sensul. „Îţi iese mereu în cale un om cu cicatrice, bah!”, ar râde veşnic glumeţul domn V. „Cum de ne poţi servi asemenea poveşti neacidulate, acum când omul cucereşte cosmosul?”, 767

ar exclama acelaşi vesel, dar puţin inteligent domn. Ce gogoşi: eu simt că aceste fleacuri, precum zborul în cosmos, nu schimbă nimic, sau aproape nimic din condiţia noastră de oameni! E numai o activitate în plus. Şi mai simt că insul cărunt, cu mers ciudat şi cicatrice în diagonală, vine de departe. Poate de aceea picioarele lui calcă pământul în felul acesta neobişnuit, din cauza distanţei lungi pe care a parcurs-o, din cauza imensei oboseli acumulate, de-a lungul unui drum infernal, de muşchii gleznelor şi ai genunchilor, de oasele tălpilor chinuite şi de femurii săi. Şi tremur la gândul efortului inuman la care a fost supus tragicul meu urmăritor, şi mă simt formidabil de obosită, de parcă aş fi înfăptuit singură toate muncile derizoriei şi trecătoarei noastre, civilizaţii! Mă aşez la pian şi trimit câteva acorduri alarmate, închipuindu-mi că omul acela se află undeva printre umbrele parcului şi mă aude. Asta însă nu ajută la nimic: chiar dacă aude, nu înţelege. Aceste sunete, ce nu reprezintă altceva decât glasul teroarei ce mă cuprinde cu încetul, fac un scurt ocol şi se întorc, prăbuşindu-se peste mine. Tristă vânătoare cu bumerangul, împotriva unei ţinte necunoscute. Rămân în faţa pianului, degetele melc schiţează întrebări pe clape, înserarea trimite foşnet confuz de ape mari, gata să se dezlănţuie; dincolo de perdea, măştile îşi desăvârşesc hidoşenia, pregătindu-se să-mi iasă în întâmpinare. Cred că fiecare om are o perdea în spatele căreia ascunde tot felul de măşti. Încearcă să le ascundă, fiindcă tot apar ele din când în când. Nicio cortină nu poate fi trasă definitiv, nui aşa, domnii mei? AXIX!!

768

Dar eu mă prefac că nu-l observ şi mă prefac în continuare că nu-l recunosc. A juca teatru face parte din educaţia noastră elementară. Simt însă că aceasta e şi dorinţa lui, să rămână în umbră, ca să mă poată cerceta amănunţit, să-mi studieze în linişte existenţa, mocnind în adâncul catalepticei sale fiinţe o hotărâre pe care încă n-a cizelat-o suficient. Drumurile lui sunt, în principiu, de o concentrică precauţie, contrazisă pe neaşteptate: uneori dă dovadă de o uimitoare stângăcie! În asemenea cazuri acţiunile sale nu pot fi justificate în niciun fel: îmi răsare în faţă, privindu-mă drept în ochi, sfruntat, prea încrezător în lipsa de memorie a femeii! Ieşirile de sfidare sunt din ce în ce mai dese. Acest bărbat slab şi cărunt, atât de îmbătrânit, n-ar trebui să mă deranjeze, nici n-ar fi fost cazul să-l observ, însă eu ştiu că vine de departe şi înţepătura acestui gând trimite în sângele meu o infuzie de spaimă paralizantă. Iar când motivele fricii sunt neclare, e greu să iei hotărâri. Oricum e greu să iei hotărâri… După oarecari insistenţe, accept să ies la un local însoţită de Fred, împreună cu încă o pereche: el profesor, ea chimistă, colegă de laborator, ambii ceva mai tineri, lipsiţi de orice fel de complexe, cu viitorul aparent limpede, în fine, nişte oameni drăguţi. Înfiorătoare caracterizare: oameni drăguţi, dar aşa se exprimă lumea, cu intuiţia ei simplistă. Cele mai perverse canalii şi ticăloşii, cei mai abjecţi intră şi ei în această categorie. Toţi oamenii sunt drăguţi. În seara caldă, pe marginea trotuarului, bărbaţii, adică profesorul şi cu Fred, au o scurtă dispută cu privire la alegerea localului. Fiecare vine cu argumentele sale. Am revelaţia surprinzătoare că discuţia lor e decisivă pentru mine şi aştept înţepenită, privindu-mi vârfurile pantofilor. Sentinţa întârzie, aşa mi se întâmplă întotdeauna când mă 769

las cucerită de nerăbdare. Soţia profesorului îmi vorbeşte despre ceva. Decid că dacă mergem la „Subterana Romanilor” presimţirile mele cele mai sumbre se adeveresc, iar dacă nu, va trebui să… Voi începe, poate, bătălia pentru certitudini. Bărbaţii cad de acord: da, mergem la „Subterana Romanilor”. Sângele îngheaţă în vinele mele, privesc cu grijă împrejur, în timp ce Fred, perfect mulţumit că şi-a impus punctul de vedere, mă ia de braţ. Neliniştea mea are o explicaţie precisă: „Subterana Romanilor” e fostul restaurant Bonel, dar despre asta vom mai vorbi… De vreo două zile neîndemânaticul meu urmăritor a dispărut. Sau a devenit dintr-o dată îndemânatec şi se află pe aproape, dar eu nu-l mai observ? Teroarea prezenţei sale nevăzute îmi macină încetul cu încetul rezistenţa. În paharul meu sclipeşte vin gălbui, ridic paharul, ridic şi ochii şi-l văd de cealaltă parte a sălii. Ce uşurare… parcă e mai bine aşa… ştiu că e acolo, lucrurile au revenit la normal… Deşi aproape toate mesele s-au ocupat, simt că aici ne aflăm numai noi doi. Situaţia e desăvârşită, ca un cerc. Destinul – geometru – marchează ultimul segment. Fred conversează cu profesorul. Culmea e că ascult cu atenţie tot ce-şi spun. — Ştiţi că de câtva timp Ioana îmi spune Anton? — Ştiţi că de câtva timp toate analizele îmi ies pe dos? reiau imediat. O necesitate acută îmi porunceşte să deschid gura, să vorbesc. Niciun ton fals. Două perechi onorabile, amice, la restaurant, distrându-se de minune, înconjurate de alţi oameni, la fel de onorabili şi de bine dispuşi. Fred al meu e un tip masiv. Dacă i-aş cere-o, ar înlocui bucuros o coloană, într-un templu. E plăcut, nu-i aşa, să fii alături de un bărbat de care să te poţi sprijini. Gânduri idioate – pentru a câştiga timp. Omul cu cicatrice cheamă chelnerul, cere de băut şi bea. O face cu gesturi nesigure, cred că îi tremură mâna. În sala plină de străluciri frivole, nimeni nu ştie de existenţa lui – în afară de mine. Singurătatea sa e amplificată de faptul că eu o constat şi o consemn. Chiar şi chelnerul îl serveşte cam peste 770

umăr. Sâcâitor client: un om bătrân, prost îmbrăcat şi probabil fără multe parale, căruia mai bine i s-ar potrivi cârciumile de cartier. Cicatricile conferă câteodată o anumită urâţenie sau asprime care şochează şi te ţine la distanţă. Privirea unui ins cu cicatrici pe obraz e parcă mai severă. Cicatricea omului meu nu se traduce printr-un adaos de gravitate, nu impune respect. Parcă ar fi un machiaj, făcut la repezeală, deşi eu ştiu că nu e. Nu inspiră nici măcar milă, fiindcă nu e respingătoare, ci mai mult banală, deşi enormă. E pur şi simplu nepotrivită, pe faţa lui îngustă. Îţi vine să-l iei de o parte şi să-i zici: omule, cum ai încurcat lucrurile, cicatricea asta cu care parcă te-ai făli, aparţine altcuiva, unui individ mai deosebit, trecut prin multe, nu dumitale, care nu eşti decât un şobolan… Cicatricea aparţine supravieţuitorului unui mare dezastru, căruia flăcările, apropiindu-se tactic, cu încetul, ca pe rugurile vrăjitoarelor, i-au lins obrajii, iar stâncile prăvălindu-se i-au stâlcit picioarele şi mutilat definitiv trupul, pe cită vreme dumneata ţi-ai îngropat anii într-un capăt de provincie mohorâtă, unde evenimentele sunt rare iar femeile frumoase mor tinere, nemăritate, din cauză că bărbaţii cresc meschini şi fricoşi. Într-un cuvânt, dumneata nu eşti dumneata, ci altul. E aici o nefirească încurcătură, un scaun gol şi-n acelaşi timp o persoană în plus, un pahar plin, de prisos, dar şi un invitat care va muri de sete… Zilele mele sunt lungi, timpul trece greu, e apăsător şi material, ca în romanele clasice, cu descrieri amănunţite şi cu lungi sondaje în gândurile personajelor… Dar ce e viaţa mea, dacă nu un roman nescris, de tradiţie veche, în care autorul nu s-a ruşinat sa aglomereze fapte, crime, iubiri nefericite, urmăriri, şi să pună uneori şi puncte, puncte?… Nicio cortină nu cade definitiv, nu… va trebui sa fiu abilă şi îndrăzneaţă; dacă stau să mă gândesc bine, curiozitatea mea e rece, lucidă… sau încerc numai să-i dau această aparenţă? Va trebui să înving anchilozarea ce mă cuprinde, va trebui să aflu. Sunt urmaşa Evei pe acest pământ şi dacă 771

păcatul s-a născut în pântecul meu datorită curiozităţii (iată o scuză!), consecvenţa în a perpetua întru păcat a devenit prima lege a firii. Gândurile mele sunt eretice, dar nu degeaba sunt urmaşa vrăjitoarelor arse pe zidurile cetăţii, sus, ca să vadă şi prostimea… Un lung şir de manevre şi iată-mă devenind la rându-mi urmăritoare… Doamne! Pesemne am ratat vesela-carieră de agentă secretă de anvergură! Majoritatea femeilor tâmpite şi frumoase gândesc la fel. Mitul ireductibilei Matta Hari a făcut ravagii… Spioană internaţională, aventurieră de clasă mare, în slujba câtorva împărăţii rivale, dar deasupra lor, dănţuind peste capetele încoronate, dându-le tuturor cu tifla, făcânduse nevăzută în momentul oportun, ivindu-se acolo unde nu se aşteaptă nimeni, punând la cale intrigi despre care pârliţii de cronicari vor scrie peste o mie de ani: „O enigmă a istoriei…” Aceste gânduri mă coboară la nivelul fiţelor de salon, în timp ce în mine dormitează, cu adevărat, un suflet de pasăre răpitoare. În mine s-a întrupat duhul strămoaşei mele, vrăjitoarea, al cărui scrum, plutind pe zare. Întunecă uneori amurgurile de vară. În mine bate inima amiralilor-piraţi, vânători de arhipelaguri necunoscute. Oarbele puteri subterane care ne conduc existenţa au făcut o adevărată economie de mijloace pentru a mă pune iarăşi în faţa lui Neculai. N-au trebuit să inventeze ceva nou, să scufunde continente, să ridice vulcani sau să împietrească cetăţi… Au folosit întâmplarea. Întâmplarea? Vechiul oraş S., în care, oricâte ocoluri aş fi făcut, am revenii totdeauna, aşa cum revine vinovatul la locul crimei conform unui vechi şi. Definitiv principiu detectiv, mă poartă de-a lungul contorsionatelor ulicioare, ale cartierelor ce se scufundă, unde, mai ieri-alaltăieri, alchimişti înţelepţi distilau sub vinete bolţi ogivale elixirul eternei tinereţi… şi poate că l-au descoperit… poate că l-au descoperit… AXIX!! Dar, fac iarăşi un ocol şi mă opresc tocmai aici. — Aş vrea o statuetă care să reprezinte un om rănit, înotând… Înţelegeţi, un om ce traversează fluviul uriaş, înotând cu o singură mână… E ceea ce caut de mult… 772

Vânzătoarea şefă îmi acordă o lungă privire dezaprobatoare, de parcă aş fi lezat, fără urmă de menajament, concepţia ei despre mesajul artei. Mărite Înotător!… — N-avem aşa ceva, nici vorbă. Colaboratorii şi artiştii noştri îşi aleg numai subiecte optimiste, la indicaţia noastră: sondori extrăgând petrol, tinichigii… Luaţi acest bronz: reprezintă un muncitor agricol fruntaş, decorat. Îl puteţi aşeza în sufragerie, pe masă, în centru, să se vadă. Inutil să-i explic că un om rănit ce înoată nu e neapărat întruchiparea pesimismului, fiindcă… s-ar putea să şi ajungă la mal. Cazuri rare, dar se întâmplă… Fac un ocol şi ies iarăşi pe bulevard. Trecătorii circulă haotic; perechi de îndrăgostiţi înaintează ca orbi prin mulţime, năpădesc toate spaţiile, parcurile. În cele din urmă, tot nu rămân orbi, li se deschid şi lor ochii… Viaţa curge densă, plină de sine, până la revărsare. Nicio fisură. O continuitate genială, de la muribund la nou-născut. O fisură cât de mică, sau un intermediar, creează monştri. Intermediari au existat câteodată, ce-i drept… Aşa s-ar explica poate şi… dar să lăsăm! Pe sub vitrine, tineri cu frizuri lipicioase urmăresc picioarele femeilor, schimbând priviri semnificative. Aceştia par mai puţin romantici, ei n-au fost niciodată orbi. Din nou un mic magazin de artizanat. — Aş dori, dacă aveţi, o statuetă care să reprezinte un om rănit, un luptător antic, de pildă, târându-se, încercând să scape… Sau măcar un animal rănit, fie şi un lup urmărit, încercând să-şi regăsească bârlogul… Dar, aş prefera, mai cu seamă, un înotător… N-aţi avut niciodată aşa ceva? Ah, şi dumneavoastră preferaţi subiecte optimiste… Străzile înguste, cu tainica lor răsuflare. Merg parcă puţin aplecată. Mă apasă din ce în ce mai vizibilul Univers. La răscruce, pe sub felinarul galben, trece o femeie înaltă şi subţire, plutind, sau poate că înotând, prin lumina rarefiată, în rochie strălucitoare, solzoasă. Parcă ar purta zale argintii. E singură şi ciudată ca un unicat, şi nici nu sunt convinsă că n-ar fi o arătare. O arătare ce se duce să petreacă. 773

Merg mai departe, drumul meu are o finalitate precisă, în ciuda faptului că las impresia că m-aş plimba; ştiu că după încă o sută cincizeci de paşi voi coti brusc la stânga şi voi intra pe a doua poarta.. S-ar putea crede că mă aşteaptă o întrevedere amoroasă ilicită. La colţ, o eventuală întâlnire neprevăzută.. Mi-ar diminua şansele. Trec însă colţul cu bine. Poarta rotundă mă trimite într-un gang întunecos din care ies, ca într-un larg, în curtea adâncă. Pe dreapta e un zid acoperit cu iederă mărinimoasă, până sus; două umbre se detaşează pe fondul galben al peretelui, una face gestul de a mă întâmpina, mă întreabă ce caut, dar merg mai departe şi sun la uşa pe care o ştiu. Este momentul cel mai important, dar am noroc şi surpriza nu se produce. Bătrâna care deschide se bucură, de parcă venirea mea poate să-i schimbe în bine cursul vieţii. Femei elegante nu trec deseori pragul casei ei. Sunt tentată s-o întreb: Mai vindeţi statueta de abanos ce reprezintă un înotător rănit, care face eforturi să se menţină la suprafaţă cu o singură mână? când mi-o ia înainte: — Îl căutaţi pe domnul Neculai, intraţi, intraţi… Să ştiţi, nu e acasă… — Nu caut pe nimeni, dar am venit pentru cameră, răspund. Ştiu că închiriaţi o cameră, aş vrea s-o văd şi să cunosc condiţiile… Înfăţişarea ei de broască binevoitoare exprimă din plin regretul. I-ar fi convenit să mă aibă de chiriaşă. Clatină din cap cu părere de râu, camera e ocupată, zice, de acest domn Neculai, un om în vârsta, care însă e flotant… Mă întreb ce sens o fi dat cuvintelor: flotant pe lumea asta, sau flotant în oraşul S., dar broscuţa e nepregătită pentru subtilităţi şi mă invită stăruitor să revin peste câteva săptămâni când domnul Neculai, isprăvind ce are de isprăvit, va pleca acasă. Casa lui e în alt loc, undeva departe. Nimic mai simplu. Pretind să mi se arate totuşi camera în chestiune şi sunt introdusă în scunda vizuină căreia generaţiile de locatari i-au imprimat o personalitate anume. Fiecare odaie cu sufletul ei… Gazda mă invită să iau loc până ce va pregăti cu mare zor 774

cafeaua. N-o refuz, fiindcă astfel mi se creează posibilitatea de a rămâne singură măcar câteva minute. Să ascult ce-mi vor şopti zidurile. Poate voi putea spiona ceva din gândurile chiriaşului flotant. În această lume domneşte o pace sumbră, fără limite, pacea tuturor morţilor ce au trăit aici de pe la vreo mie şapte sute încoace, fiecare sperând în ceva. Oare lenta pâlpâire ce picură monoton în suflet dorinţa de linişte, de nemişcare, coborând din scurgerea infinită a timpului, nu a reuşit să-l contamineze pe flotantul chiriaş, domnul Neculai, a cărui mosafiră nepoftită sunt de câteva minute? Puţinele obiecte ale acestuia, lucruri de om călător şi sărac, nu sunt dispuse să facă vreo confesiune. Atât de adâncite în propria lor inexistenţă! Sau e momentul lor de meditaţie? …Şi nu văd nicăieri o statuetă, un bronz sau un abanos, o ceramică ieftină măcar, care să reprezinte un înotător rănit, sau cel puţin o fiară agonizând în încercarea de a se salva! Dar nici nu mă aşteptam să găsesc aşa ceva: din altă cauză mă aflu eu aici. Broscuţa serveşte cafeaua pe o veche tavă de argint. Fecioare despuiate, cu feţe primitive, încing un danţ al viitorului desfrâu. Încrustaţii aproape şterse… Sunt foarte atentă la o eventuală bătaie în uşă. Am un post de veghe, acolo, desprins de mine. Nu ştiu ce ar zice dragul meu Neculai văzându-mă instalată pe scaunul său. Nu mă tem, totuşi, de această întâlnire, aproape că o prefer, multe lucruri s-ar limpezi dintr-o dată, spre binele tuturor. Şi cu toate acestea, urăsc explicaţiile. Explicaţiile-măşti, explicaţiile-punţi, explicaţiile care transferă tensiunea, o amână, şi nu rezolvă nimic. Întâlnirea însă nu are loc, fiindcă toate calculele mele se dovedesc infailibile: Neculai, în acest moment, se află în altă parte, şi nu va şti niciodată cine i-a călcat pragul. Când plec, noaptea a devenit brusc ameninţătoare. Pentru mine e ca un avertisment. Urmează să aflu ce. Vor decide în final necruţătorii mei juzi. Conversaţia noastră, acest lung dialog care se desfăşoară de atâta timp, a ajuns la un punct culminant. Multă vreme am crezut (am sperat!) că procesul 775

va dura, cu intermitenţe, amânări, tergiversări, recursuri, întreaga viaţă, lung proces şi chinuitor, dar. Alternând cu unele momente de relaxare, când îmi puteam oferi iluzia că juzii s-au plictisit, şi nu vor mai reveni. Apariţia dragului meu Neculai precipită totul într-un moment de speranţă (aşa se explică faptul că am fost luată prin surprindere) şi apropie clipa sentinţei. Am beneficiat totuşi de o amânare nesfârşit de lungă, o adevărată viaţă de om, şi aş fi ingrată dacă nu mi-aş mărturisi recunoştinţa faţă de necruţătorii (în cele din urmă!) mei juzi. Dacă Fred ar fi cu mine, cred că l-aş ruga să mă invite la un pahar. Simt o poftă monstruoasă de alcool. Să beau şi să râd. Cred că marile cataclisme n-au diminuat cu nimic, niciodată, pofta de a petrece a semenilor noştri, ba chiar dimpotrivă. Marile cataclisme a căror venire e guvernată de o anumită regularitate, periodică declanşare a unor latenţe imprevizibile, dar veşnic vecine cu destinul nostru… Dar iată una din ereziile mele: când acest luminos glob terestru va exploda dracului, pe ultima ţandără de scoarţă pământească se vor afla desigur nişte beţivi care vor întâmpina cu paharul plin îngheţul definitiv şi bezna eternă… şi, cine ştie, poate asta îi va salva: vor debarca în stare de ebrietate într-o altă lume, necunoscută şi pustie, şi aşa, duhnind, clătinându-se, în plină confuzie, vor pune temeliile glorioase ale unei noi civilizaţii care la rându-i va naşte o suită de păreri ridicole, ce se vor succedea în mare cuminţenie, conform regulilor şi, bineînţeles, fiecare din ele, va fi mai bună decât precedenta. Şi o va acuza cu înverşunare! Fiindcă altfel nu se poate. Avem nevoie de justificări. Justificările… Cât timp pierdut în căutare de justificări! Iată ce gânduri pot naşte în mintea unei femei rătăcite. Fireşte (şi gândul acesta îmi aduce un surâs), majoritatea oamenilor sunt mai buni decât mine… ei gândesc cu totul altfel… Dar, mă întreb, cum?

776

Ca jucătorul norocos care s-a aventurat la ruletă, strâng şi eu lângă mine aurul ce-a mai rămas. Parcă n-aş şti că nimic nu se poate salva! Momentul de panică a fost totuşi scurt, a avut durata incertitudinii. Se spune că incertitudinea îl îmbătrâneşte pe om. Dacă ar fi adevărat, ar trebui să trag concluzia că eu n-am avut incertitudini! Prin oraşul S. se plimbă în voia sa un ins cărunt, cu sprâncene stufoase, cenuşii şi ele, un om cu mers ciudat şi faţa străvezie, şubrezit ca de o lungă boală, un om cu maxilarul inferior repezit înainte ca într-un gest de sfidare şi dispreţ, tăcut ca un bătrân matador, al cărui trup ciuruit de coarnele taurilor a devenit o adevărată hartă a durerii… După acest scurt moment patetic, de recapitulare, rămân şi mai singură. Iar incertitudinea a avut durata surprizei. Într-un duel indirect cu Neculai, pictorul Mag Aurelian, tovarăşul meu de fugă de pe vremuri, căzuse învins: poliţa sa nu fusese onorată cu o moarte, cu moartea lui Neculai. Pesemne acest încăpăţânat Neculai n-a binevoit să plătească, s-a arătat zgârcit cu propria-i viaţă – de mirare la un om în general mărinimos, naiv de mărinimos!… Poate că Mag Aurelian înoată şi acum pe fluviul întunecat, şi vreau să cred că, rănit, înoată cu o singură mână; aşa îl visam mai de mult… lăsând în urma sa o dâră întunecată, poate sânge. Vreau să cred că aceasta e osânda lui: de-a lungul întunecatelor milenii să parcurgă înotând cu o singură mână, pieziş spintecând valurile negre, pe jumătate sufocat, drumul care nu se va sfârşi, drumul spre ireductibilul şi mohorâtul Long-Marion… Dacă m-ar auzi, Mag Aurel ian ar spune că Long-Marionul e invenţia mea! Nu cumva şi dragul meu Neculai ispăşeşte vreo osândă? Întâlnirea cu mine oare nu face parte dintr-un plan de 777

pedepsire mai vast, mai greu de înţeles pentru ştiu eu ce tenebroase delicte săvârşite de neamul său? Acolo, în ţinutul îndepărtat unde s-a născut el, există locuri presărate cu fulgere, mereu pedepsite de focul ceresc… Noaptea e neclintită, nu-sting lumina, nu mă culc, aştept, gata să tresar, soneria (cum ai aştepta un pumnal să ţi se înfigă în spate), pregătindu-mi cuvintele: „Bună seara, dragul meu! Dragul meu Neculai. De când nu ne-am mai văzut, s-au scurs măcar două-trei clipe, cred… Nici nu ştii cât. Sunt de bucuroasă să te văd… Nu lua în seamă înfăţişarea mea speriată… Dintre toţi oamenii care m-au cerut de nevastă, tu eşti violoncelul, într-o orchestră de instrumente uşoare. Tu n-ai putut depăşi niciodată condiţia gravităţii tale, şi nici n-ai încercat aşa ceva, tu vorbeai cu mine serios… Să vorbeşti serios cu o femeie! Ce greşeală!…” Şi iarăşi mă aşez la pian, închipuindu-mi că printre copacii parcului de peste drum, – umbra ta se ramifică uriaşă. Toată viaţa ai fost prozaic, iar eu te idealizez, îţi trimit câteva note dure, ca să te avertizez că ştiu. Că te-am recunoscut, că pot să-mi iau toate măsurile de apărare, dacă vreau. Pot oricând scoate în stradă artileria grea şi otrava. Dar eu mă mulţumesc să surâd, încă o dată, la adresa ireversibilei tale stângăcii. Felul în care îmi studiezi obiceiurile şi viaţa, orele.. De plecare şi sosire, te-ar da de gol şi în faţa unui elefant. Probabil ai înţeles greşit expresia „a lucra cu cărţile pe faţă”. Pe vremea când încercai să lămureşti împrejurările morţii lui Augustin, lipsa ta de fantezie, atât de accentuată, mă încântase pur şi simplu. Acum însă, după atâta amar de vreme, toate aşteptările mi-au fost întrecute: mi-ai pătruns zilele trecute în casă (ca un spărgător nedibaci!), mi-ai umplut locuinţa de fum, şi nu numai că nu ţi-a trecut prin cap să aeriseşti, dar a-i lăsat scrumiera plină cu resturi de ţigări ieftine! Vizita reciprocă a fiecăruia dintre noi la locuinţa celuilalt fusese făcută parcă într-un gând. Eu sorbisem din cafeaua broscuţei, într-o seară (în vreme ce tu mă aşteptai în cu totul altă parte a oraşului), iar în dimineaţa zilei următoare, când ştiai că lipsesc, renunţând însă la orice 778

măsură de precauţie, ai efectuat prima descindere la mine. Ar fi trebuit să mă aştept. Ar fi trebuit să las pe uşă un bileţel: „Bine ai venit, dragul meu Neculai!” Mă întreb, mă întreb ce figură ai fi făcut? Poate îţi adunai imediat bagajele şi plecai la gară? Un scaun fusese vizibil deplasat de inopinatul meu oaspete şi m-am aşezat acolo, încercând, încă o dată, să intru în gândurile sale. Din nou m-am izbit ca de o barieră! Era ceva nefiresc la mijloc: un om care comite greşeli peste greşeli, trădându-şi la tot pasul prezenţa, reuşeşte totuşi săşi ascundă gândurile!… Ai rămas desigur multă vreme în acest loc, aprinzând ţigară de la ţigară, fixând cu ochi mohorâţi portretul meu, de acum. Poate ai încercat şi tu să pătrunzi în gândurile mele! Nu te-ai atins de nimic, numai scaunul mişcat din loc, scrumiera, mirosul de ţigară ieftină, acuzau trecerea ta. Ce îndrăzneală, dragul meu Neculai! Să fi fost altul, n-ar fi scăpat nepedepsit! Dar împotriva ta nu pot să iau niciun fel de măsuri. Sunt dezarmată şi din primul moment am gândit: ACCEPT TOT CE VEI HOTĂRÎ. „Ioana, îmi spunea Mag Aurelian, nu te mărita cu Neculai, e un şoarece. Te-ai uitat vreodată cu atenţie la el? Dacă nu, fă-o, până nu e târziu. Frumuseţea ta e făcută pentru alte orizonturi…” „Ai ajuns oare, la Long-Marion, sau încă mai înoţi întracolo cu o singură mână, Mag Aurelian?” Amintirile mă urmăresc ca nişte vampiri însetaţi de sânge; tu, dragul meu Neculai, eşti o amintire materializată, şi totuşi nici după ce ţi-am constatat vizita şi am respirat mirosul acru al ţigărilor tale, n-am fost sigură că ai sosit şi vieţuieşti iarăşi în apropierea mea… până ce nu m-am izbit de bariera neaşteptată, în spatele căreia ţi-ai ascuns intenţiile… Tu reuşeşti să-ţi ascunzi intenţiile! Înseamnă că totuşi n-ai îmbătrânit degeaba. Mag Aurelian lua hotărârile brusc, spontan, obicei din tinereţe. Bonel lua hotărârile treptat, îmbunătăţindu-le, 779

schimbându-le direcţia, pe parcurs. Fiul său, Alec, n-a luat în viaţa lui decât o singură hotărâre… Cea din urmă. Gardul de fier al aceluiaşi destin ne-a încercuit pe toţi. Dar eu m-am hotărât să nu-mi las mândria rănită. După o viaţă de nelegiuiri, abia dacă-mi vine să cred că sunt vinovată cu ceva. Aşa sunt făcută eu… Autorul acestui roman nescris nu s-ar sfii să pună tocmai aici puncte-puncte… Îmi place să cred, dragul meu Neculai, că tu vei rămâne până la capăt un naiv. Îmi rămâne cel puţin această bucurie în ciuda gravităţii tale de violoncel. O neagră nostalgie îmi poartă gândul spre ceţurile ce ascund câteodată Lacurile Salce de privirea omului, locul pedepsit de fulgere, pe unde am umblat şi noi… Mai zăbovesc furtunile pe acolo? Vreau să cred că da, numărul furtunilor nu e limitat. Unde se cere una, se şi trimite. Mărite Înotător! Ce fericire că Dumnezeu măcar din acest punct de vedere nu s-a arătat zgârcit! Într-o seară, în timp ce mă aflam la poştă, Neculai s-a apropiat de mine şi am crezut că sosise momentul… Mă aşteptam să aud: „Bună seara, Ioana, haide să expediem împreună o scrisoare, nu importă unde…” „O scrisoare, noi doi? Dar cui? Poate lui Mag Aurelian la Long-Marion. Dar care e curierul ce ia scrisorile pentru LongMarion? Dacă îl cunoşti, spune-mi şi mie, am de trimis nişte veşti şi nişte vorbe în direcţia aceea.” Neculai însă încercase doar o simplă manevră. Prea încrezător în înfăţişarea sa atât de schimbată, în lipsa mea de memorie, mă privise peste umăr, încercând să descifreze cui îi adresez plicul. Înduioşătoare naivitate! Întreaga mea fiinţă se concentrase în direcţia lui, ca pentru a para o lovitură al cărei moment se amâna mereu. Pe urmă l-am văzut cum se îndepărtează, cu mersul lui ciudat, şi-n vreme ce o apatie vecină cu nefiinţa mă cuprindea, o zveltă umbră tânără şi fragilă, profil pur al unei amintiri îndepărtate, se desprindea din mine pentru a-l urmări pe bărbatul pe care poate că l-am iubit fără să ştiu. 780

Iar eu am rămas singură şi pustie de tot. În golul întunecat care mă soarbe, mişună umbre şi din când în când trec catarge cu flamuri ciudate. Poate sunt nave care vin de pe îndepărtatul tărâm Long-Marion cu mesaje din partea lui Mag Aurelian. Acum douăzeci de ani, pe puntea „Dragonului”, paşii căpitanului Byrne… „Căpitane, nu cumva prin vreunul din cuferele dumitale ai o statuetă înfăţişând un înotător rănit ce vrea să se salveze, sau măcar…?” El ascultă vorbele mele, răspunde însă unui alt gând. „Priveşte, lady Ioana, dincolo de cele trei şlepuri negre, spre cotitura fluviului, în zona aceea de vegetaţie intensă, ai să vezi câteva pete brune care parcă se leagănă… E un arhipelag de insuliţe rătăcitoare, cele mai multe dintre ele se vor scufunda curând. Şi rămâne cu braţul leneş suspendat. „Eu te-am întrebat, căpitane Byrne, dacă în cabina dumitale sau în alt loc, nu importă unde, fie pe apă, fie pe uscat, nu ascunzi o mică statuetă, un înotător rănit, sau cel puţin o fiară, fie şi lup, un lup rănit, încercând să…” Căpitanul Byrne mă ia de braţ şi mă conduce împrejurul punţii. „Aceste arhipelaguri de insuliţe plutitoare pot fi întâlnite în tot locul, lady Ioana, viaţa lor e scurtă, de cele mai multe ori se risipesc luate de curenţi contrarii. Dintr-un arhipelag, rămân două trei insuliţe care pier şi ele, rareori se întâmplă să ajungă vreuna în larg, şi atunci…” Soarta sărmanelor insule efemere nu-l înduioşează totuşi. „Eu te întrebam, căpitane Byrne, dacă printre multe fleacuri pe care le-ai adunat în timpul peregrinărilor dumitale, nu se află şi o…” Căpitanul Byrne mă părăseşte, pe neaşteptate, ca de obicei. N-am observat nimic, cât timp prin dreptul „Dragonului” a plutit acea lungă şi întunecată arătare ce părea că nu se mai termină. E adevărat că pe punţi se vânzoleau nişte oameni. 781

Câţiva, aproape goi, bărboşi, cu umerii murdari, salahoreau la un ştiu ce. Pe punţile acestor şlepuri şi vaporaşe care se furişează într-una în sus şi-n jos, parcă fără niciun sens, mereu trebuie ceva ciocănit, înnodat, smuls şi dres. În general aceste ambarcaţiuni sunt negre, murdare, într-o stare deplorabilă, iar oamenii de pe ele, contrar aşteptărilor, nu par întotdeauna turmentaţi, ca să-ţi închipui că ar fi şi fericiţi. Lipsesc romantismul şi toate celelalte euforii legate de rătăcirile pe mări şi oceane, fiindcă indivizii par prea timpi şi vulgari. Nu ne rămâne altceva decât să jelim frumuseţile pierdute. Dar las această treabă în seama altora. Pe urmă, când în faţa noastră n-a mai fost nimic, am observat că Mag Aurelian, cu faţa albă ca varul, abia reuşeşte să se mai ţină de bastingaj, cu degetele învineţite, ca şi cum ar fi gata să se prăbuşească. Nu-l mai văzusem în aşa hal. Vârsta şi abuzurile, miram zis, gata, capacul, Mag Aurelian… Toate au un sfârşit. La pat cu tine, cu ceai de muşeţel şi prişniţe, dar nu eu îţi voi fi infirmiera! Mai târziu însă, după ce a început să vorbească, mi s-a făcut frică. Minute în şir, eu faţa ca de lemn, a urmărit dâra lăsată pe ape de nava aceea întunecată. Plesnit de spaimă, pictorul Mag Aurelian se apropiase de mormânt. Deodată s-a întors spre mine, întrebându-mă dacă observasem. În sala de muzică pianul tăcuse. Se intercala o linişte, până ce făptura lungă, erodată şi pământie a căpitanului Byrne răsări iar în preajma noastră; l-am auzit căscând, apoi paşii lui bătură metronomul spre celălalt capăt al vasului. (Încercase să mă înveţe: pupa, prova, tribord, dar nu eram o elevă remarcabilă, confundam.) În cele din urmă m-am întors către Mag Aurelian. „Oh, mărginită de minte, dar ce era să observ pe găoacea aceea murdară, în afară de nişte zdrenţăroşi ciuruiţi de păduchi? Ţi-e rău, pictore? Nici nu mă mir, a sosit clipa, la vârsta pe care începi s-o arăţi, ar trebui să rămâi cuminte acasă, alături de un suflet blând şi strângător care să-ţi aşeze la picioare cărămizi de o temperatură tocmai potrivită… De ce naiba ai desfăşurat iarăşi velele mari, când catargele 782

nu se mai susţin singure, călătorule?” Să-i arunci asemenea cuvinte lui Mag Aurelian! Şi l-am întrebat iarăşi: „Ce ai văzut acolo, care să te sperie în aşa hal?” El mă ţinea de mână. Avea degetele de gheaţă. „Chiar n-ai observat nimic, Ioana?” „Căpitanul Byrne îmi spune lady Ioana…”, l-am corectat eu. Mag Aurelian tresări: „Acum ştiu… Vaporul acela venea dinspre Long-Marion…” L-am lăsat singur cu remuşcările lui, şi ca întotdeauna am căutat un loc liniştit unde să verific, precum jucătorul care pierde, aurul rămas. Mi-a venit în minte clipa când l-am văzut întâia dată pe Mag Aurelian. Cobora cu paşi moi dinspre Lacurile-Salce. Cu mine se afla dragul meu Neculai. L-am întrebat, arătându-l cu o mişcare a bărbiei, discretă, totuşi ostentativă: — Cine e acel prinţ izgonit? — Nu prea ştiu… a încercat Neculai să fie evaziv, fiindcă se temea de multe lucruri. Poate că e Mag Aurelian, un pictor cam… Între timp ne apropiasem. Când m-a văzut, în vreme ce cobora cu paşi elastici, mersul i-a devenit deodată înţepat. Cu toate acestea, cobora într-adevăr… spre Long-Marion… Mult mai târziu, după ce „Dragonul” sărise în aer, cu căpitanul Byrne cu tot, locuiam într-un oraş de pe Dunăre, chiar pe malul fluviului, într-o vilă pe jumătate distrusă, izolată, singuratecă. Puţinele clădiri dimprejur arseseră în timpul bombardamentelor. Mam întors seara târziu acasă şi l-am găsit pe Mag Aurelian înjunghiat: nu murise, sângera mult, încerca să se târască, să se ridice… ca un lup bătrân, pe moarte; i-am făcut un pansament şi am vrut să alerg după medic, dar nu m-a lăsat. Spaima de Long-Marion îi desfigura faţa. Pereţii camerei erau stropiţi cu sânge. Un cuţit mare – cred că asemenea lame folosesc măcelarii – zăcea între scaun şi masă. Nu m-am atins de el, în cameră lumina abia pâlpâia (o lampă cu oglindă), uzină electrică în orăşel fusese aruncată 783

în aer şi sfărâmăturile încă nu se întorseseră pe pământ pentru ca să poată fi înjghebată alta… Frică mi s-a făcut abia după ce toate acestea au devenit amintiri. Retrăindu-le, totul devenea mai dar şi căpăta o înspăimântătoare adâncime. „Cine te-a vizitat, călătorule?” îl tot întrebam pe Mag Aurelian a cărui agonie, populată de vedenii fioroase, se prelungea. Singură cu muribundul, în şandramaua părăsită, sub cerul palpitând de constelaţii pe malul fluviului uriaş… N-am reuşit să aflu nimic despre mâna care-l lovise. Peste câteva ceasuri, la miez de noapte, rănitul, în loc să moară, păru că prinde puteri. Se ridică, şi sprijinindu-se de mine se târî spre ieşire. Ca două fantome întârziate ne apropiam de Dunăre. Pe urmă totul s-a precipitat. Mag Aurelian îmi dădu un brânci şi intră singur în apă. Se lăsă dus de valuri şi curând nu l-am mai văzut… Iată o primă versiune cu privire la plecarea lui Mag Aurelian spre Long-Marion… O fi cea adevărată? Sunteţi mulţumiţi cu ea? Dacă nu, anunţaţi poliţia. Încep să cred că fiecare om are un Long-Marion al său. Nu ştiu, de fapt, ce înseamnă Long-Marion. Mag Aurelian nu mia explicat niciodată. Ar fi în stare să pretindă că eu trebuie să explic. Dar încep să simt… E rău când se ivesc supravieţuitorii… Când se aud prin apropiere paşi… Când apar cei cu capetele retezate… Nu cumva şi tu, dragul meu Neculai, eşti un supravieţuitor? AXIX!!

784

Trezirea e cu atât mai brutală, cu cât, aşteptându-mă la aşa ceva, speram cu încăpăţânare să se întâmple altfel… Ca un otrăvitor de rând! Lipsa de fantezie a oamenilor m-a indispus întotdeauna, la toate nivelurile; o rezolvare facilă într-un film sau într-o carte îmi creează o stare de repulsie asemănătoare cu greaţa. Lipsa de fantezie a dragului meu Neculai este cronică. Şi totuşi el a fost singurul om căruia i-am iertat-o, de cele mai multe ori. Dar acum… N-am încetat să sper că măcar în amintirea florilor de „Nu mă uita” pe care i le-am lăsat, părăsindu-l, va căuta o rezolvare mai subtilă, mai neaşteptată. Ceva care să mă ia prin surprindere, eventual nici să nu-mi dau seama. Doamne, Mag Aurelian dacă şi-ar fi pus în cap să mă ucidă, ar fi incendiat întâi un judeţ, ar fi aruncat în aer două suburbii, ar fi schimbat cursul unui braţ al Dunării, iar moartea ar fi venit pe neaşteptate, ieşind poate dintr-o cutie de chibrituri, sub înfăţişarea unei coropişniţe… Toate acestea, au venit, cum ar… Deodată rămân încremenită pe scaunul meu din laborator, pierzând contactul cu sunetele dimprejur. Toate firele tăiate. Singură în centrul unui univers pustiu, şi, brusc, miraculos, legături invizibile pornind spre trecut… Îmi dau seama că e vorba de tine, ţi se întâmplă ceva, poate eşti pe moarte. În cele din urmă aud şi glasul colegului. O, a cărui mână se odihnea de un minut pe umărul meu: „Ioana, ţi-e rău”? Era ca şi cum toate canalele de recepţie mi-ar îi fost îndreptate undeva în afară. O fată îmi ia locul lângă eprubetele în care substanţele datorită stării mele continuă să sfideze canoanele ce guvernează existenţa şi transformările lor. În preajma evenimentelor importante, totdeauna, aceste încălcări ale 785

legilor chimiei mă avertizează. Fiecare om cu semnele lui. Mie pleoapa ochiului stâng nu mi se zbate niciodată, de pildă, iar când întâlnesc hornari, nu e semn că, neapărat, mă aşteaptă o fericire. Ies, răspunzând anapoda sau poate că nerăspunzând întrebărilor neroade pe care mi le întinde Fred, prevenit de cine ştie care binevoitor că mi-e rău, că mi se întâmplă ceva, că trebuie să plec. Reuşesc să scap de Fred. Intenţionez să te caut acasă, în vizuina unde stăpână peste lucruri e simpatica broscuţă care serveşte cafele economice pe tava de argint. Între noi va avea loc o discuţie: „Neculai, măştile jos, te-am recunoscut, ştiu că mă supraveghezi (mai bine zis mă filezi, dar cu câtă lipsă de talent!), spune, în sfârşit, ce vrei de la mine. Să plătesc păcatele trecutului? Fixează preţul, stabileşte pedeapsa, şi mă voi achita.” Cum? Ce spui tu? Viaţa unui om, a fratelui tău, Augustin, nu poate fi evaluată la un „preţ”? Of, dragul meu lipsit de fantezie, eu prin „preţ” nu înţeleg neapărat o sumă de… A, poate ai de gând să aduci pe tapet şi celelalte victime? E dificil pentru tine, tu nu ştii totul… Dacă există argumente şi în favoarea mea? De pildă moartea lui Mag Aurelian… faptele nu s-au petrecut chiar… În timp ce alerg, buzele mi se mişcă, vorbesc singură. Conversaţiile cu Neculai sunt întotdeauna dificile, chiar şi cele închipuite. Hotărăsc să mă abat pe acasă, n-am la mine destui bani şi dacă Neculai e bolnav, sau… şi deodată îmi dau seama că mi-o luase din nou înainte un musafir neaşteptat: dragul meu Neculai! A doua descindere, în lipsa mea… Neculai are un talent deosebit de a-şi lăsa amprentele peste tot. Nu trebuie să dau dovadă de mare perspicacitate pentru a fi sigură cine-i infractorul. Merg pe urmele sale. Înainte de a intra în casă, şi-a aprins ţigara (fumează tot timpul), dar fiind totuşi emoţionat, – e şi cazul! – i-au fost necesare două beţe de chibrit. Ce risipă pentru un om strângător! Un chibrit zace aruncat pe prima treaptă, sare în 786

ochi, altul, cel ratat, în mijlocul cărării. O dată cu scoaterea chibriturilor, din buzunar i-a lunecat biletul de tramvai, tramvaiul numărul patru care-l aduce la mine. Ridic de jos şi biletul şi chibriturile. Dacă mă aşteaptă în casă pentru a mă ucide, aşa cum e şi normal, să şterg pe cât posibil urmele, să nu fie prins. Toate acţiunile lui sunt atât de neîndemânatice, încât şi cel mai nedibaci copoi îl va înhăţa numaidecât. Iar eu îi ofer toate şansele. În schimbul unei morţi frumoase, pe care mi-o oferă el, îi dau libertatea, iar ca acont, un gând bun. Doamne, eu sunt aceea care ar trebui să-l înveţe cum să mă omoare! Aş merita acest lux: un ucigaş instruit de mine! Urc treptele, dar în faţa uşii ezit între teamă şi jenă. Să-l surprind ca pe un infractor de rând, ce ruşine. Auzind uşa, Neculai se va ascunde după vreo mobilă şi mă va lovi pe la spate, în ceafă, cu primul obiect greu ce-i va fi la îndemână. Urâtă moarte… N-o accept. Ştiind că dimineaţa lucrez în laborator, apariţia mea îl va surprinde, îl va speria, îl va găsi nepregătit… Nu-mi convine; o întâlnire în asemenea condiţii ar fi îngrozitoare. Mă întorc cât pot de repede în stradă şi după un scurt ocol mă aşez pe o bancă în parc, la umbră. Ţin sub observaţie din locul acela uşa casei şi poarta, fără a putea fi văzută. Respiraţia mi se linişteşte. Tentaţia, totuşi, încă mă mai încearcă. Mă ridic Iar, decisă sa intru în casă cu orice risc, dar imediat renunţ. Scot din poşetă cele două chibrituri arse şi le rup. Cu biletul de tramvai fac acelaşi lucru. Distrugând urmele vinovăţiei lui Neculai, îi devin fără să vreau complice. Spirite nevăzute, luaţi seama. Asta e o acceptare de bună voie a deciziei ce o vor lua necruţătorii mei juzi! Din mari depărtări vin cuvinte zadarnice: „Vezi, lady Ioana, către malul celălalt, în zona aceea de vegetaţie intensă, un arhipelag… un arhipelag de insuliţe rătăcitoare; cele mai multe dintre ele se vor scufunda curând, doar una sau două poate vor… „Eu te întrebam, căpitane, te rog foarte mult ascultă-mă cu atenţie, dacă în vreunul din cufere (căpitanii îşi păstrează avutul în cufere, aşa presupune mărginită de mine) nu ai 787

cumva o statuetă care…?” Căpitanul Byrne se îndepărtează, şi în locul lui… Apariţia lui Neculai mă face să tresar. Parcă uitasem ce aşteptam acolo, ascunsă în umbra parcului, pândindu-l pe propriul meu ucigaş.. Neculai pare să acţioneze destul, de firesc, probabil involuntar; îl vad încuind uşa cu greoaia siguranţă a unui pensionar, care înainte de masă se decide să facă o mică plimbare, pentru a stimula digestia obosită, dar când să coboare treptele, piciorul său mută din loc, aproape răsturnând, un mic ghiveci, dintr-un şir, şi nici nu-i trece prin cap să-i dreagă poziţia. Parcă o face anume, neîndemânaticul. Mai rămâne câteva clipe în faţa porţii până să aprindă o nouă ţigară şi să arunce o privire în susul şi-n josul străzii. Nu se grăbeşte. Mâna pare, totuşi, să-i tremure… O mică satisfacţie pentru mine… Până când vom juca această farsă, dragul meu Neculai? Cât timp crezi că voi accepta vizitele tale absurde, fără scop? Fără scop?… Intru repede în casă, descoperind la tot pasul semnele, şi înlăturându-le din mers. Şi aceste semne mă conduc în odaia de culcare unde el nu intrase data trecută. În trecere, a îndoit şi colţul covorului şi aşa l-a lăsat. În faţa oglinzii, pe măsuţa de toaletă, se află fotografia lui Fred, A privit-o câtva timp, a luat-o în mână. Ce şi-o fi zis? Un rival! Şi a pus-o înapoi, dar în altă poziţie. Pe urma s-a aşezat pe recamier… a văzut somniferul. Sticluţa plată, cu siluetă graţioasă, cu etichetă tipărită: „A se lua seara, înainte de culcare, 1-2 linguriţe”. Plină doar pe jumătate: semn că o folosesc. Exact ceea ce-i trebuia. Ca un asasin oarecare, cu suflet mărunt şi laş, dragul meu Neculai! Un cuţit ar fi fost mai frumos… Otrava e mârşavă! Substanţa pe care a turnat-o în somnifer e greu solubilă şi cu toate că a scuturat intens sticluţa (ce chin până să-i şterg amprentele care l-ar putea demasca), o mică parte din minusculele cristale s-a depus pe fund într-un strat subţire. Este o otravă necruţătoare, nu iartă nici în cantităţi infime. O otravă pe care te poţi bizui. După o atât de lungă deliberare, necruţătorii mei juzi au 788

anunţat şi sentinţa: moartea. Recursul, cui să-l înaintez? Pot spera în vreo graţiere? Rămân lângă sticluţa cu somnifer, tentată în fiecare clipă s-o duc la buze. N-aş putea numi dezamăgire sentimentul care mă copleşeşte. E altceva. Niciodată nu m-am gândit că dragul meu Neculai îmi va prescrie pedeapsa capitală, şi încă în felul acesta… Dacă vreau, pot să prezint circumstanţe atenuante, dar nu despre asta e vorba. Nu ştiu de ce îmi închipuiam că Neculai mă va graţia. Acţiunea lui m-a trezit cu brutalitate dintr-un vis în care mă legănam de atâta timp! Îmi dau seama acum, cu spaimă şi o umbră de repulsie, cât de necruţătoare e ura care-i impulsionează hotărârile. Să accept? Trebuie să accept… Întreaga fiinţă mi se revoltă în faţa acestei abdicări; e însuşi instinctul vital care ţipă în gura mare „Vreau să trăiesc”!, şi-mi dau seama câtă lipsă de demnitate ascunde acest strigăt… Aş putea să arunc sticluţa, să distrug otrava, s-o neutralizez, însă am revelaţia că în felul acesta nu anulez condamnarea, ci abia o subliniez să accept acest duel inegal, în care oricum sunt sortită înfrângerii? Ioana Scavin, viata ta e doar un lung şir de nelegiuiri, eşti condamnată la moarte, mai ai ceva de adăugat? Aşteptaţi o clipă, necruţătorii mei juzi, poate că pedeapsa ce aţi hotărât-o e meritată şi gândită bine, însă fiecare particulă vie din mine se răzvrăteşte: nu ceda – orice secundă câştigată e preţioasă, moartea n-are capăt, nu e firesc să accepţi moartea, încearcă tratative de pace cu judecătorii tăi!… Ce tratative aş putea să încerc, juzi mohorâţi? Părerile voastre sunt dure şi de neclintit. Să vă reamintesc că timpul curge, iar multe lucruri se uită, că există prin coduri paragrafe ce stipulează că până şi unele crime se prescriu, după un interval de vreme?… AXIX!! Dar toate acestea ar trebui să le cunoaşteţi! Amintiţi-vă, juzi neclintiţi, că, totuşi, nu eu sunt ucigaşa celor a căror urmă s-a pierdut undeva în subsolurile casei Bonel, în anii când viaţa unui om nu valora nici cât o ceapă 789

degerată, când a supravieţui însemna a suprima pe cel din apropierea ta, înainte ca el să se ridice primul, cu arma în mână. Forţa mea de seducţie a fost doar un instrument. Amintiţi-vă cum a început această poveste!… Ioana Scavin, dacă-ţi închipui că asemenea manevre ar putea să ne determine să-ţi comutăm pedeapsa… Încerci să ne abaţi atenţia, iar scuzele tale sunt puerile. Sticluţa cu otravă e lângă mine, juzi posomorâţi, otravă pregătită de mâna singurului om care m-a iubit cu adevărat. În existenţa mea continuă să ardă numai o lumină mai blândă: simplul sentiment de iubire al dragului meu Neculai. N-am să vă scap, prin urmare nu vă grăbiţi, acordaţi-mi încă o clipă! În alte condiţii aş fi fost în stare să fug, să evadez. E simplu să dispari, iar eu sunt specialistă… Ura lui Neculai însă mă paralizează. Nu pot să trec prin acest zid. Juzi severi, aşa stând lucrurile, sunt prizoniera voastră prea supusă. Dar sunteţi datori, fără a da semne de nerăbdare, să mă ascultaţi până la capăt. Mă voi apăra scurt. Într-o zi Bonel a venit la mine; „– Ioana, câţiva nenorociţi se află în primejdie de moarte: o ceată de ticăloşi pregăteşte lovitura. Am să intervin! Tu îi vei aduce la mine pe cei ce trebuie preveniţi…” „Nu. Nu, domnule Bonel, i-am răspuns. Asemenea poveşti mă plictisesc şi nici nu prea cred în ele.” „Nu? Bine! Atunci şi tu vei avea de suferit!” Dar până la urmă am acceptat. Bătrânul cărăbuş Bonel ma convins că e vorba de o faptă bună. Urma să fiu răsplătită regeşte… Pe atunci oamenii mureau de foame… Răsplata regească nu putea să mă lase indiferentă. Şi apoi… o faptă bună, aşa mi-am spus… o faptă bună… Înţelegeţi? Bonel era puternic! Eram la discreţia lui! Ioana Scavin, n-ai să ne induci în eroare cu asemenea încercări neîndemânatice, absolut neîndemânatice, avocăţesc provinciale, de a te prezenta într-o falsă lumină. O faptă bună? Ai fost atât de naivă, să-i dai crezare lui Bonel? Cum poţi dovedi? E adevărat, că Bonel avea o mare înrâurire asupra ta, Ioana Scavin, şi în anumite împrejurări te-ar fi ucis fără ezitare, dar şansele de a te sustrage de la sumbra ta 790

misiune nu ţi-au lipsit! De ce n-ai încercat să fugi? (Tu, o maestră a dispariţiilor!) La ce bun, juzi posomorâţi? Zădărnicia vorbeşte prin gurile voastre. Mă înconjura necinstea, răutatea hămesită, şantajul… Oamenii deveniseră fiare şi urlau. Ce şanse aş fi avut, singură, împotriva tuturor? Asta e o minciună sfruntată, Ioana Scavin, E singur numai cel ce vrea să fie singur, o ştii şi o înţelegi perfect. Minciuna pe care ai practicat-o cu un talent egal şi care a dus şi la moartea nenorocitului, acela de Alec, minciuna pe care ai ştiut s-o acoperi sub o pretinsă „vocaţie artistică”, însoţind-o cu muzică şi consideraţii filosofice… Ai pozat cu graţie, ţi-a plăcut să culegi aplauze la scena deschisă, dar mai ales ţi-a plăcut să-ţi baţi joc… Nu e adevărat, juzi întunecaţi, sinceritatea faţa de mine însămi nu poate fi contestată! Cinismul? Nu-l voi mărturisi, şi nu mă veţi convinge s-o fac. Am râs mult în viaţă, dar din tot sufletul… Sinceritatea? Ce mască elastică încerci să-ţi prinzi pe figură, Ioana Scavin! Nu-ţi contestăm măiestria, dar să lăsăm cuvintele… Tare la sinceritate te-ai gândit în ultima seară a lui August în, când… Un moment, juzi îndărătnici! Cine era acest Augustin? Oare eu sin… arat de… cele mai… ap… În gestul meu nu există nimic precar, nimic aventuros… ol… fatalitatea de care continui… să-mi bat joc sperie… revin mereu la clipa… deosebit… nu mi-aş fi permis sentimente mediocre din… dar în primul şi-n primul rând fiindcă… când trebuie să ne oprim. Eu nu cred în situaţiile limită, dar mi-a făcut plăcere, să-mi închipui că le pot provoca. Dar acesta nu e sadism. Situaţiile limită duc la adevăr. Vor spune juzii, condamnabilă plăcere, care duce nu la adevăr, ci la omucidere, iar eu n-am să-i contrazic. N-am de gând, de altfel, să contrazic pe nimeni. AXIX!! Ce tot caut prin cameră? De ce mă învârtea o lupoaică prinsă în capcană? Aştept pe cineva? Se gândeşte cineva intens la mine? În vreunul din sertare, poate în dulap, în 791

noptieră, în valiză, sau în altă parte trebuie să fie o statuetă, un gips sau un bronz de mare fineţe, reprezentând înotătorul rănit care încearcă să… „Observi, lady Ioana, arhipelagul… arhipelagul acela rătăcitor? El se întinde până la marginea orizontului, continente în miniatură, pictură a naturii demente. Sunt insuliţe dintre care cele mai multe se vor scufunda. E destinul lor să se topească în marea vâlvătaie…” Un om care înoată cu o singură mână are desigur şansele înjumătăţite… Numai întâmplarea îl mai poate ajuta. Care erau şansele lui Mag Aurelian, rănit, în mijlocul valurilor negre? Drumul ce duce spre Long-Marion… Drumul ce duce spre Long-Marion e pavat de cadavrele înecaţilor… Dar să revenim! Pregătiţi gongul cel mare! Ce fel de om era prin urmare Augustin, fratele mai mic al dragului meu Neculai? Încetul cu încetul mobilele din cameră, obiectele, covoarele prind să se mişte, se apropie de mine… Cât de mult a îmbătrânit dragul meu Neculai! Acum optsprezece sau nouăsprezece ani, îi admirasem părul negru şi sprâncenele enorme, fioroase; părea puternic. Părea un diavol! Mi-a plăcut. Spre deosebire, Augustin beneficia de o înfăţişare mai blândă. Parcă nici n-ar fi fost fraţi. Augustin era un revers, o punte de echilibru. L-am întâlnit pe Augustin în atmosfera confuză a birtului „Echinox” din preajma gării unde pribegii, refugiaţii, sinistraţii şi alcoolicii primilor ani de după război se înghesuiau zi şi noapte, aşteptând trenuri ce nu aveau să vină vreodată. Îndrăzneam să pătrund acolo datorită straniei mele prestanţe, asociată curajului, care m-a ferit ca o cămaşă de zale de grosolăniile masculilor excitaţi. „Echinox-ul, gaura sordidă unde viermuiau prin fum epavele permanente şi epavele trecătoare ale oraşului, îmi oferea un cadru de contrast, distinsă şi elegantă cum eram. De ce preferam acest local, altora mai selecte, în care domni sobri m-ar fi luat după miezul nopţii pe genunchi, pipăindumi talia şi oferind preţuri? Poate datorită vecinătăţii gării… După război trenurile veneau şi plecau de-a valma, mai 792

presus de orarii, în afara oricărui program. Niciodată nu sosea cel anunţat, ci altul, totdeauna altul, şi n-o lua din loc garnitura indicată ci, una de alături… Apropierea gării, a haosului feroviar, îmi crea impresia – probabil atât de falsă – că în orice clipă pot să plec… Poate din această cauză n-am plecat niciodată, cu adevărat. Bonel m-a condus până la fereastra cârciumei: „Acela e!” Apoi s-a retras. M-am supus, stăpânindu-mi arcurile interioare. Am intrat brusc. Întâmplarea mă ajuta. Beţivanii dimprejur urmăreau cu interes scena, sperând să iasă vreo încăierare. Simţeam că totul depinde de mine. Cu gene lungi şi pleoape aplecate, încercând să joace comedia unei sfioşenii inexistente şi să mascheze strălucirea prea evidentă a unor ochi frumoşi, dar lacomi, obraznici şi pătrunzători, bărbatul din faţa mea părea să fie un tânăr preot pornit în petreceri. Scăpat, cum s-ar spune, de sub mantia oblăduirii divine. Obrazul îngust, fin, părul negru lung şi uşor ondulat la spate, eforturile unei ţinute îngrijite, în mijlocul dezastrelor, îl evidenţiau din mulţimea chipurilor întunecate, iar raza galbenă a unei pietre preţioase îi înnobila mâna. Acea văpaie blestemată atrăgea multe priviri şi printre ele, şi pe a mea. Oare din ce primejdii se hotărâse Bonel să-l salveze pe acest om puternic? Nu părea să-l ameninţe vreuna. Mai curând el părea primejdios, pentru alţii. Acest gând m-a neliniştit o clipă, dar era prea târziu: intrasem în horă. — Ce-i, părinte, m-am pomenit vorbind (era una din ocaziile când puteam să râd), ţi-ai aruncat anteriul, Evanghelia, credinţele şi cuminţenia şi te-ai pus pe băut? Nu-i aşa că pururi toate-s deşărtăciuni pe lumea asta? Ai ajuns şi tu oare la aceeaşi concluzie? E ceasul deşteptării feţelor bisericeşti? Dar cum rămâne cu locul fiecăruia din paradis? Rişti să-l pierzi… Dar dacă merită… nu-i aşa? Mă cântărea cu privirea lui pătrunzătoare. În cele din urmă i-am auzit şi vocea: — Cu mine poţi vorbi şi despre altceva… 793

Vocea lui vibra de o blândeţe ameninţătoare. Îl simţeam încordat. Dar jocul îmi plăcea. — Despre ce pot vorbi cu tine, părinte? L-am văzut surâzând, destins dintr-o dată. — Ce bei? — Tot ce bei şi tu, am răspuns. Beau ce bei tu, fac ce faci tu, ba poate şi mai mult. Ar trebui să-ţi fie teamă! — Nu sunt popă şi mi mă tem. Sunt agent secret. E mai frumos decât popă, nu? Mărturiseşte că şi tu eşti agentă secretă şi ne vom înţelege. O femeie atât de frumoasă nu intră aici fără un scop anumit… Îmi venea să mor de râs; îmi propunea jocul de-a agenţii secreţi, sărmanul de el! Mi-am zis că totuşi nu e decât un provincial, poate chiar popă. Dar continuam să mă distrez, mă simţeam atât de puternică. Sunt într-adevăr agentă secretă, părinte, am confirmat. A morţii, agentă secretă a morţii. Ai auzit? A morţii. (Nu bănuiam că de fapt acesta era adevărul!) — Numele meu e Augustin… Îmi placi mult. Spune-mi Augustin. — Fireşte, un nume fals… Un agent secret care se respectă… S-a aplecat mult către mine. Cu adevărat avea nişte ochi frumoşi. — Pe tine cum te cheamă? — Vrei numele adevărat? — N-are importanţă. Dă-mi un nume!… Orice nume. — Să zicem că Sibil… am răspuns. — Nu e cel adevărat, dar ce contează!… Pot veni la tine, Sibil? Am chef de dragoste, multă dragoste, mă ucide plictiseala, am încurcat nişte trenuri şi nu mai ştiu când mai pică unul potrivit, dar dacă mă iei cu tine, nu mai are importanţă, poate să nici nu mai vină… Sunt adeptul clipei prezente. Vrei să întemeiem împreună o nouă religie? I-am răspuns că nu vreau să întemeiez nimic. Dimpotrivă. Fratele mai tânăr al lui Neculai ştia să pună preţ pe plăcerile vieţii şi nici regulile purtărilor galante nu-i erau străine. Ara aflat că lunga sa călătorie fusese presărată cu 794

episoade dramatice care însă nu-l descurajaseră. Nici nu trebuia să ajungă la S., ci cu totul în altă parte, însă destinul îi corectase ruta… şi acelaşi destin, al cărui sarcasm e uneori măreţ, îl adusese în faţa mea, Traiectoria vieţii noastre e corectată prin mici ghionturi. Frumosul tânăr cu figura cuvioasă şi fină se avântase într-o călătorie de speculă… Avea o fire de brigand şi adora acţiunile energice. Dar ştia să păstreze în colţul umbrit al sufletului taine despre care era greu să presupui ceva. Călătorea tot timpul. Până acum totul îl reuşise de minune; se putea considera un mic nabab… Chiar şi inelul cu piatră galbenă, a cărei blândă, dar insistentă sclipire atrăgea într-una privirile, făcea parte din recolta ultimei expediţii. Îi plăcea să-l expună în lumină, sub unghi favorabil. De altfel, tot văpaia tragică a diamantului purtat cu insolenţă cauzase peripeţiile ultimei sale săptămâni ultimele sale peripeţii. Un borfaş îi smulsese inelul de pe deget, noaptea în tren. Totul s-a petrecut cu maximum de iuţeală. Încăpăţânat şi dur, aşa cum nu l-ai fi bănuit, Augustin îl urmărise într-o gară pustie, unde l-a şi predat pe borfaş unui poliţist, dar într-o stare deplorabilă, după ce aproape îi smulsese urechile şi nasul şi măturase peroanele cu el. Recăpătase inelul, pierzând trenul însă, pierzându-şi şi bagajele. De aici începuse coşmarul transbordărilor… Se lăuda, enumerându-şi peripeţiile. Întrebându-mă încă o dată din ce necazuri vrea să-l salveze Bonel pe acest tânăr aventurier, l-am întrerupt pe neaşteptate: — Cu toate acestea nu eşti decât un biet şobolan de provincie. Părea contrariat la culme, ceea ce m-a făcut să adaug: — Iar eu sunt agenta secretă a morţii: ai face bine să te fereşti din calea mea! Altfel…

795

„Sibil… Sibil… acesta e numele tău de… petrecere?” (Augustin – în seara când a murit) Nu multă vreme după întâlnirea mea cu Augustin, într-o noapte, soneria mă smulse din cel mai dulce somn. În ciuda conştiinţei încărcate, fisele mele se desfăşoară limpezi, boltite în albastru străveziu; dincolo de mănunchiurile de liane ce se mişcă ritmic pe vânt, dincolo de colinele rotunde ale căror culmi roşietice în amurg par un arhipelag… un arhipelag ce se scufundă încet în întuneric, pe drumul ce ocoleşte printre sălciile melancolice coborând lin către mine, apare bărbatul cu pălărie neagră care mă vede şi-mi face semn să-l aştept. Borurile late ale pălăriei îmi vorbesc despre îndrăzneală, iar nasturii de sidef – de o culoare prea pură, lucraţi de mâna sa – despre iscusinţă. Şi poate n-aş greşi spunând că întreaga lui făptură vădeşte un dor de imposibil… Mă vede şimi. Face semn să-l aştept, mă vede şi-mi face semn să-l… Hainele lui sunt uzate, hainele lui sunt haine de călător, iar ochii par obişnuiţi să scruteze depărtări aurii, să înfrunte privelişti îngrozitoare, sunt ochii unui om care a văzut multe. Mersul său e al unui om care a fost rănit nu o singură dată şi a fost nevoit să se târască. Sau să treacă ape mari, înotând cu ultimele puteri pentru a se salva. Încă de departe văd cămi zâmbeşte, dar apropiindu-se, faţa lui frumoasă şi demnă capătă o nuanţă la început gravă, apoi tragică. „Ştiu din partea cui vii”, îl întâmpin eu, drept orice salut. „Trebuie să fie un fluviu prin apropiere, glăsuieşte călătorul. Ioana, nu ştii nimic despre un fluviu adânc şi iute? Un om rănit încearcă să-l traverseze, se luptă cu disperare, trebuie să-l ajutăm… Poate se târăşte undeva pe mal… Acesta e visul. Sfârşitul nu reuşesc să-l prind niciodată, intervine ceva, sunt smulsă brutal, exact când ar trebui să se limpezească. Dacă aş putea începe cu sfârşitul… 796

Soneria continua să semnalizeze: primejdie. Dar eu ştiam că primejdia nu e pentru mine. Am coborât din pat, mi-am pus halatul, şi fără să întreb cine e, înainte de a deschide uşa mi-am dat seama că oaspetele nocturn nu poate fi decât Bonel. Iată un alt sfârşit, mi-am zis. Bizară apariţie de om urmărit, căruia într-o clipă i s-a luat totul. Cât de bine e să nu ai nimic! Mi-am zis că, oricum, trebuia să fie pregătit pentru aşa ceva în orice clipă, însă dincolo de îndemânarea sa practică, de o viclenie exersată la un nivel mediu, Bonel nu era decât un şobolan. Marii escroci au fost totdeauna nişte tipi încântători, plini de fantezie, am vrut să-i spun, plini de fantezie, domnule Bonel, dar era prea speriat, şi la început n-a avut putere decât să dea pe gât paharul cu alcool pe care i l-am servit drept orice început. Mormăia ceva despre Alec, netrebnicul său fiu. Cuvintele n-aveau niciun sens. După ce şi-a mai venit în fire, gândurile, mai bine zis spaimele, i se ordonară într-o frază inteligibilă; iată ce mi-a spus: „I-am mărturisit lui Alec că eşti amanta mea. Iar el s-a dus glonţ la poliţie şi m-a denunţat. Iar după ce m-a denunţat, şi-a tras un glonte în inimă”. „Nu înţeleg! Ce a denunţat?” „Ha! Nu înţelegi? Nu înţelegi?” Şi îmi întinse paharul gol. Mai voia. „Vorbeşte odată, domnule Bonel!” „N-ai priceput, Ioana, că toţi oamenii pe care i-ai momit la mine sunt morţi?” „Morţi? Dar mi-ai spus că…” „N-are importanţă ce ţi-am spus! a urlat Bonel. Ei sunt morţi şi nu vor învia. Suntem legaţi prin complicitate, pe viaţă şi moarte. Trebuie să mă ajuţi! Poliţiştii iau cu asalt restaurantul şi casa, totul e pierdut, vor afla întregul adevăr, ascunde-mă! Nimeni nu cunoaşte colaborarea dintre noi…” Paralizată de uimire şi spaimă, m-am pomenit murmurând: „Fireşte că n-o cunoaşte nimeni… şi nici n-o va cunoaşte vreodată. Vino! Vino cu mine, Bonel!” Fascinantă era, amplificată de spaimă, urâţenia omului a 797

cărui colaboratoare secretă eram! Deja palide umbre, tresăriri roşietice, ca nişte ecouri ale unui seism îndepărtat, puseseră stăpânire pe faţa sa. Lungi convulsii începeau să-l soarbă spre îndepărtatul ţinut Long-Marion, şi în vreme ce mă îmbrăcam repede, făgăduindu-i o ascunzătoare sigură, iam dat iarăşi să bea, pentru ca trecerea pe… ale unor fron… împrejurul catedralei, prin ceasul de bez… năucit, nu-şi dădea… ocolurile nu… o ultimă bănuială… terifianta ei vecinătate. Şi-l găsiră, astfel, în zori, aşezat pe bancă, sub foşnetul lin al castanilor, cu micul său revolver marca „Band” căzut între genunchi. Aceeaşi delicată armă o folosise şi Alec. Domnul Bonel părea că priveşte pe deasupra tufişurilor spre bulevardul ce începea să se însufleţească, părea că priveşte şi se bucură văzând oameni vii, dar eu ştiam că vede altceva. Ştiam că pentru el noaptea continuă, iar norii, ca un schimbător arhipelag… arhipelag de umbre, se mişcă lent, ivind de sub perdeaua lor enigmaticul astru ce stăpâneşte peste ţinutul Long-Marion. AXIX!! Iată o primă variantă cu privire la moartea lui Bonel! Toată lumea a considerat că în faţa dezastrului iminent, canalia, sau canibalul, cum i s-a spus după aceea, procedase bărbăteşte şi astfel fostul meu patron se pomeni aureolat post-mortem cu un act de bravură (pe care nu-l comisese de fapt). Nenorocitul de Alec fu deplâns de unii ca victimă a. Infamului său tată, iar maică-sa, nevasta lui Bonel, o bătrână maimuţă, a dispărut ca şi cum nici n-ar fi existat… Există asemenea fiinţe despre care nimeni nu-şi aminteşte. Ele ies cumva pe neobservate din circuitul vital. Omul de încredere al lui Bonel, un vlăjgan care făcea toată treaba „de subsol”, când au venit să-l ia, s-a apărat şi copoii l-au izbit atâta în cap, că nu s-a mai înzdrăvenit. Bucătarul, complice şi el, a fost condamnat la temniţă grea. Părtaşă la această afacere tenebroasă, dar liberă datorită unei şanse neaşteptate (spre mine nu ducea niciun fir!), 798

umblam pe străzi întrebându-mă: de ce m-a minţit Bonel? De ce i-a ucis pe cei nouă oameni? La mormântul nefericitului de Alec, m-am dus. Şi-a pus capăt vieţii dintr-un motiv ce ar părea stupid: a aflat că fiinţa pură şi suavă, care-i oferea ceai dulce şi muzică de Chopin (adică eu, Ioana Scavin), este metresa schimonositului său tată. De cele mai multe ori asemenea încercări rămân doar la stadiul de tentativă, fiindcă semidocţii de sinucigaşi habar nau unde este inima şi trag alături, dar bietul Alec a avut şi aici ghinion; glontele a plesnit exact în locul unde trebuia. Înainte de a comite acest ultim gest, Alec le-a spus poliţiştilor tot ce ştia despre întreprinderea lui taică-său, ca ultimă răzbunare împotriva bătrânului cărăbuş care m-a pângărit. Nici nu bănuia Alec că şi eu sunt amestecată. De altfel, sunt convinsă că patronul (Bonel) îşi găsise şi alte colaboratoare (şi amante), dar, în virtutea unui principiu care n-a fost niciodată călcat în relaţiile dintre noi, despre aceste lucruri nu se discuta nici în şoaptă. Dar şi aşa, ce imprudenţă senilă din partea lui Bonel, să-i divulge fiului lucruri despre care… Sau Alec o fi dedus singur? La mormântul său nu venea nimeni. Am aruncat câteva flori şi am spus nişte rugăciuni. Toate pe câte le ştiam, dar ce valoare au strigătele către ceruri ale unei nelegiuite? Alec mă ruga să-i cânt la pian, şi de obicei mă lăsam convinsă. În acest timp el stătea cuminte pe fotoliu, clăpăug cum era, şi doar din când în când îşi exprima admiraţia, pe franţuzeşte, până ce într-o zi, din amuzament, i-am spus, minţindu-l, că nu înţeleg o boabă, ceea ce l-a cam descumpănit. Într-o clipă am dărâmat în sufletul său edificii şi valori (Ioana să nu ştie vorbi franţuzeşte!?), dar în cele din urmă mi-a găsit o scuză şi s-a întremat. Imaginea lui avea să mă urmărească multă vreme ca o ameninţare de neînţeles, mai pregnantă decât amintirea celor la a căror pieire contribuisem direct. N-am reuşit niciodată să aflu ce interpretare a dat Alec întâmplărilor din subsolul casei Bonel, divulgându-le abia într-un moment de mânie disperată împotriva părintelui său. Sau, şi m-aş mira să greşesc cunoscându-i firea, credea că e în firea lucrurilor să 799

se întâmple aşa? Mormântul său e mut şi singuratic, ca o pasăre îngheţată iarna. Alec Bonel nu s-a născut, n-a trăit, n-a murit. Nu el e tânărul palid care şi-a trimis un glonte în inimă… Nimic nu atestă trecerea lui pe pământ, nimic… în afară de o subţire dâră mohorâtă în memoria mea. Şi mai continuă să existe amintirea acestei creaturi slabe în coşmarurile care mă zgâlţâie uneori noaptea, când ochii lui lacomi şi înfricoşaţi se aprind brusc… Lucruri ciudate s-au întâmplat după moartea lui Alec, după prăbuşirea casei Bonel. Războiul trecuse cu tăvălugul, ecourile stăruiau. Oraşul S., care suferise bombardamente, fusese cucerit, recucerit şi iarăşi cucerit, continua să trăiască într-o bolnăvicioasă tensiune, ca sub stare de asediu. Unul din trenurile fantomă ce rătăceau fără noimă depuse într-o zi la gară personajul a cărui apariţie ar fi trebuit să mă îngrijoreze. Cu faţa cam sumbră, cam crâncenă, ca a ţăranului decis să nu-şi lase mândria călcată în picioare de hoţii de orăşeni, acest ins nu era altul decât dragul meu Neculai, pornit într-o lungă expediţie de căutare… îl căuta pe fratele său Augustin. N-aveam de unde şti că spilcuitul şi întreprinzătorul Augustin, în vreme ce-şi sorbea halbele la „Echinox”, avusese când (el totdeauna reuşea să facă mai multe lucruri deodată) să scrie acasă câteva rânduri şi să arunce plicul la cutia poştală de pe peronul gării, plic care a ajuns în cele din urmă la destinaţie. Dacă se pierdea, cum s-au pierdut atâtea… Acel răvaş era ultimul semn de viaţă primit din partea fiului rătăcitor, care anunţa că se află la S., unde aşteaptă un tren care poate va veni, poate nu… Orice om, întâlnind în cale piedici, ostilitate; ameninţarea neantului, ar fi renunţat, dar căpăţânosul de Neculai se agăţă cu dinţii de singurul indiciu conţinut în scrisoarea fratelui său şi anume, că a fost concepută într-un birt, din imediata vecinătate a gării, la „Echinox”, şi pornind de aici reuşi să adune în cele din urmă, cu mare trudă, semne şi mărturii care-l conduseră la mine. Ca să obţină acest 800

strălucit rezultat a trebuit să-l piseze timp de o săptămână pe cârciumar; acesta nu voia să audă de nimic şi nici n-ar fi vorbit până la urmă, indiferent dacă reţinuse figura lui Augustin sau nu. Se nimeri însă să fie de faţă unul dintre obişnuiţii localului, un vierme care în schimbul alcoolului oferit de Neculai îşi aminti în cele din urmă că-l văzuse pe Augustin. Înfăţişarea acestuia atrăsese oarecum atenţia, şi după îndelungi consultări cu alţi beţivani, ajunseră la concluzia că tânărul cu faţă frumoasă şi smerită, ca de preot, ieşise din cârciumă însoţit de o elegantă doamnă. După alte deliberări, îşi amintiră şi cine era doamna… Acest bărbat cu figura lipsită de fineţe se înfăţişă la mine acasă şi fără niciun ocol îmi puse întrebări cu privire la soarta fratelui său, Augustin. Trecuseră două sau trei luni de la căderea casei Bonel. Vâlva stârnită părea să fie în descreştere, totuşi era imposibil ca Neculai să nu fi aflat, colindând prin oraş, câte ceva despre această sinistră poveste. Discuţia dintre noi, dintre mine şi Neculai, s-a desfăşurat la început în antreu, apoi l-am poftit în casă, mizând pe impresia ce trebuia să i-o facă interiorul meu. Mă purtam cu mănuşi. N-am încercat să neg, cunoscusem într-adevăr, în urmă cu mai multe săptămâni, la gară, unde tocmai mă interesam de mersul trenurilor, un tânăr amabil care se oferise apoi să mă conducă în oraş. Ce coincidenţă! Prin urmare actualul meu musafir e fratele mai mare al acelui simpatic tânăr? Surpriza e atât de plăcută că mă simt biruită din prima clipă. Îmi pare foarte bine, mă bucur... Chiar mult. Dar nu pot da, din păcate, nicio indicaţie asupra modului în care şi-a folosit vremea în zilele următoare… Dacă m-a vizitat acasă? Nu... (Acesta e de altfel şi adevărul.) Cunoştinţa noastră s-a limitat la o simplă plimbare până în centrul oraşului, cu o conversaţie agreabilă în cursul căreia aflasem că încurcase nişte trenuri sau cam aşa ceva, dar că faptul nu-l deranja din caleafară, dimpotrivă are de gând să se distreze niţel şi mă invită şi pe mine, dacă am timp, la o petrecere oarecare… 801

Dacă am acceptat invitaţia lui Augustin? Nu… având în acea perioadă alte obligaţii. Ne-am despărţit în centru şi de atunci nu l-am mai văzut. Cu ce-l mai pot servi pe musafirul meu? Cu nimic? Atunci… Abilitatea detectivă a dragului meu Neculai părea cât se poate de limitată. În afară de încăpăţânare… Mă aşteptasem să-l aud răsucind tot felul de întrebări, şi în orice moment eram pregătită să abat dezminţiri subtile şi alibiuri temeinice împotriva acuzaţiilor eventuale, dar n-am fost supusă acestui efort. Când l-am văzut a doua oară, aproape că uitasem de existenţa sa. Aşteptându-mă, rezema un salcâm, mototolindu-şi şapca. Nu mi-am putut stăpâni o tresărire. Iam recunoscut faţa trasă, fălcile dure, bărbia vânătă de răzuită ce fusese cu un brici necruţător. „Ca un tăietor de lemne, rămas fără lucru”, mi-am zis, şi, Dumnezeule, cât de aproape mă aflam de adevăr! Apropiindu-se, a declarat că trebuie să vorbim „ceva foarte serios”. L-am poftit să mă urmeze, cu un gest firesc, dar uşor dezabuzat, ca în faţa unui musafir ce începe să fie plicticos de insistent. Căldura şi moliciunea locuinţei mele părură din nou să-l copleşească. Stătea obosit, greu ca un bolovan azvârlit de cine ştie ce intemperii în fotoliul adânc, şi simţeam cât ar fi de bucuros să nu spună nimic, fiindcă întotdeauna cuvintele îl încurcau din cale-afară: spui una şi iese cu totul altceva, auzi într-un fel, dar înţelegi invers – cât de perfidă o fi fost intenţia Creatorului când i-a pus omului în dinţi vocabularul – şi, în plus, pe lângă propria incertitudine faţă de jocul blestemat al cuvintelor, uşurinţa, măcar aparentă, dacă nu şi reală, a celorlalţi în a jongla cu ele. L-am lăsat singur, în plasa lui de îndoieli (o uşoară cruzime din partea mea), fără a-i întinde puntea şovăitoare a unei conversaţii oarecare sau începutul mult mai temeinic al unui pahar cu alcool. Stăteam faţă în faţă, Neculai neştiind cum să înceapă şi dacă să înceapă, iar eu cercetându-l necruţătoare, de la degetele, cu încheieturi noduroase, până la pantofii nevăcsuiţi, trecuţi prin mâinile atâtor calfe 802

nepricepute, că-şi pierduseră aproape orice formă. Mă întrebam, dar nu cu real interes, cum de reuşea să supravieţuiască. Să fi adus cu sine oricât de mulţi bani, tot s-ar fi devalorizat între timp. Aveam să aflu mai târziu cum îşi câştiga mămăliga zilnică, umblând prin curţile oamenilor, salahorind sau tăind lemne acolo unde se nimerea. Cu sudoarea frunţii, adică. Mai târziu mi se relevară şi. Alte amănunte… Trecutul său nu mă interesa câtuşi de puţin, mai ales la început. Ce înseamnă, la urma urmelor, trecutul unui om? Dragul meu Neculai nu părea să fi avut vreunul, cât de cât important. Cei vreo treizeci de ani cât împlinise pe atunci nu-i aduseseră vreo satisfacţie deosebită sau măcar o mare dezamăgire. În adâncul sufletului meu, acolo unde dispar rezervele şi pudorile, păstrez condamnabila convingere că marele eveniment al vieţii lui l-am constituit eu… Chiar dacă n-a fost un eveniment tocmai fericit, dar dacă ne gândim la atâţia oameni care trec prin viaţă fără să li se întâmple nimic… Nemiloasă, încercam să ghicesc primul cuvânt pe care-l va rosti şi nu-mi venea în minte decât „miriapod”. Complet anapoda. Mă decisesem să nu-l ajut în niciun fel, să-l las să înceapă primul, iar el, mirat întrucâtva de noua mea conduită (în raport cu bunăvoinţa de data trecută), începea să se simtă toropit. AXIX!! Discrete parfumuri adiau prin încăpere, iar tăcerea părea că se va interpune definitiv între noi. Gândul acesta, sau unul asemănător, păru că-l sperie. Începu să vorbească. Important este, îmi explica, să-l găsească pe Augustin, dacă acesta mai e în viaţă. Aflase între timp lucruri înspăimântătoare care-l scârbiseră şi mai mult de acest oraş, unde, pe cât arată semnele, bietul său frate îşi găsise sfârşitul. Precizia intuiţiei nu m-a surprins, ştiam că va face legătura; ceaţa dintre noi, o dată cu spusele sale, se risipi, simţeam că mă bănuieşte şi că eventual ar putea deveni periculos nu prin iscusinţă, ci prin încăpăţânare. Am confirmat, deci, că auzisem şi eu despre nelegiuirile săvârşite de ticălosul de Bonel, şi că nu-mi repugnaseră mai puţin. Vorbeam reţinut, cu o anumită rezervă. 803

În gândul meu se răsucea pe nesimţite o undă de îndoială. Ce să fac cu el, mă întrebam, şi, mai ales, mă întrebam ce merită? Ce merită el şi ce aş merita eu? A fost poate singura ocazie când m-am temut să nu dau greş. Bărbaţii sunt, în general, nişte câini pe care-i amăgeşti trecându-le pe sub nări un os gras. Neculai se ivise însă din nişte depărtări ce mă puneau în încurcătură, cu toate că le detestam. Nu cunoşteam lumea sa şi nici gândurile pe care le dirija pe căi imprevizibile (nu din prea multă fantezie, ci dimpotrivă cred, dintr-un deficit al imaginaţiei). Lipsa lui de personalitate avea, fir-ar al dracului, o foarte certă personalitate! Pentru a-l neutraliza, existau două căi, moartea sau dragostea. Prima părea mai lesnicioasă, aveam experienţă (mi-am spus cu o tresărire). Iar remuşcări, mai de loc. Sau te pomeneşti că bravez? Nici în privinţa dragostei nu-mi lipsea experienţa, dar nu puteam înlătura gândul ispititor că în faţa morţii va avea şi el reacţia normală, comună tuturor oamenilor, adică va muri şi prin urmare va tăcea, îşi va sista căutările, se va împăca şi cu gândul că Augustin nu mai e… Morţii sunt atât de lesne de convins. Poţi să le spui orice şi te cred. Erau simple gânduri, fiindcă până la urmă n-am luat nicio hotărâre. Mărinimoasă ca niciodată, i-am oferit hotărârii libertatea de a mă lua ea pe mine… Şi asta s-a petrecut nu brusc, ci pe îndelete. Să mai spui că hotărârile gândite sunt cele mai bune! A trebuit să treacă timp lung, săptămâni sau luni, pentru ca dragul meu Neculai să aibă revelaţia (revoltătoare!) că nu dorinţa de a-l căuta pe Augustin îl mai reţine aici (pierduse şi aşa orice speranţă), ci ireductibila mea persoană, pururi aureolată în aburul vineţiu al suspiciunii neconfirmate, dar poate cu atât mai interesantă, mai neliniştitoare. În făptura lui de om cumpănit, dăruia îi plac numai aşezările temeinice, se ridicase un neaşteptat dor de dragoste, poate chiar de aventură, iute reprimat însă. Dacă nu mi-ar fi propus – (absolut pe neaşteptate, am apreciat, 804

surpriza!) – să ne căsătorim, poate că între noi s-ar fi născut o legătură oarecum durabilă şi în orice caz originală, dar seriozitatea i-a jucat o festă urâtă, deşi la început n-am reuşit să mă sustrag farmecului magic al acestor cuvinte „căsătorie”, „nevastă”, care m-au toropit ca un alcool. În această privinţă sunt femeie ca toate femeile. Din nefericire pentru dragul meu Neculai euforia a fost de scurtă durată. De altfel, ideea de a mă lua de soţie şi de a mă duce acasă la el izvora dintr-o neîncredere permanentă. Rolul jucat de mine în tragica piesă a dispariţiei lui Augustin pendula în viziunile sale între două semne de întrebare, iar existenţa mea, cea trecută, cea prezentă, îi apărea la fel de neclară. Nu ştiu de unde apăruse speranţa că, devenindu-i soţie, aş fi ieşit din îndoielnicul meu trai, brusc imaculată. Credea oare că titlul legal de nevastă ar fi conferit un nimb de încredere frunţii mele păcătoase? Ciudat, şi mie mi se părea – ba chiar mă temeam de asta – că binecuvântarea nupţială a preotului mă va obliga la o transformare. Ori eu nu mai voiam să mă transform; socoteam că e prea târziu! Iar dincolo de aceste aparenţe, sub stratul impresiilor şi crezurilor de suprafaţă, nutresc convingerea că nimeni nu se schimbă niciodată (mai ales eu, dacă pot spune aşa), ceea ce ar fi fost un mare dezastru, pentru dragul meu Neculai. În timpul celei de-a doua discuţii pe care am purtat-o, mă întrebam ce merită. Ei bine, cred că Neculai a meritat din plin dezastrul. Şi eu i l-am adus. Dar asta nu înseamnă că… Să zicem, da, cred că putem zice, că Neculai este singurul om pe care l-am iubit într-un fel. În felul meu. Ferească Dumnezeu să afle asta! Ar fi şi mai nenorocit. Dar n-are să afle. Sper… Însă dezastrul îl merita. Şi el ştie pentru ce!

805

Mărite Înotător, stimulează-mi memoria!… Picase o zi cu ploaie şi grindină. În oraşul acesta, furtuna coboară iute din munţi, se prăvale cu violenţă, întunecă şi îneacă totul ca un sentiment dur şi atotcuprinzător, ca setea de putere şi mărire… sau de glorie, poate. Şedeam alături, Neculai mânca, şi ascultam împreună danţul grindinei pe acoperişuri. Nefericit, flămând, neîngrijit, îmi devenise cumva drag. Poate că ideea de a mă lua de nevastă să fi trecut prin capul său confuz chiar în ziua aceea de grindină şi nelinişte cu oameni speriaţi alergând pe străzi ca-n ziua de apoi… Cine ştie, gospodar cum e, i-o fi plăcut mâncarea ce i-am oferit-o, sau felul cum am prezentat pâinea tăiată în felii subţiri, economice… Mă uitam la el cum înghite lacom, ca un câine flămând, şimi era milă de el, şi-mi venea să râd. Cât de caraghioşi sunt bărbaţii! Şi cât de slabi. Să mă ceară în căsătorie, ce idee neaşteptată! Şi alţii optaseră la mâna mea: printre aceştia, un colonel întors din război invalid (dar nu faptul că-i lipsea un picior mi-a dictat refuzul), un popă care-mi oferea dulcea viaţă patriarhală a unui sat unde se fierbe ţuică aspră şi marmeladă blândă… şi încă o sumă de zevzeci încercaseră să mă lege de ei şi să-mi schimbe cursul vieţii… Ce zădărnicie, să schimbe, să transforme ceea ce s-a hotărât definitiv acum un milion de ani, în clipa când primul cimpanzeu a ridicat prima bucată de cremene, a dus-o la nară şi s-a speriat că miroase a ars… Haide! Se va găsi, desigur, vreun deştept care să mormăie: fatalista!… Dar propunerea lui Neculai a venit altfel. Pusese în ea o cruntă gravitate, obligându-mă să suspin, să mă aşez, să mă gândesc. În faţa lui nu-mi puteam da drumul râsului, aşa 806

cum aş fi vrut. Şi asta nu-mi plăcea. Râsul meu impertinent l-ar fi determinat poate să mă ia la palme, ceea ce ar fi fost cu totul de prisos. Sprâncenele lui mari şi negre adăposteau ochii adânciţi de post îndelungat. Pe nesimţite, cu mult înainte de a-mi rosti răspunsul, pe care Neculai îl aştepta ca pe un verdict, am început să cedez, parcă acceptând că nu există altă ieşire. Şi, luând cuvântul, abrupt ca întotdeauna, Neculai îmi promise că după ce ne vom instala (îngrozitoare definiţie: „Ne vom instala”, aducătoare de migrenă, generatoare a tuturor disperărilor, ce înseamnă la urma urmelor să te instalezi?), îmi va face rost şi de pian, acolo, acasă la el. Ce risipă! am exclamat, dar Neculai, trecând cu naivitate peste micul meu sarcasm, m-a asigurat că nu-l va costa nimic, întrucât îl va aduce de la o rudă unde zace de ani şi ani, uitat. Fireşte! E bine să fim gospodari înainte de toate, oricât ne-ar da inima ghes. O stâncă stranie şi contorsionată, cu mai multe capete, străjuie ca o permanentă ameninţare, ca un avertisment, localitatea; sosisem la Neculai acasă (fie-mi iertat acest salt!), data nunţii şi fusese fixată, cu o grabă aproape suspectă, iar Neculai, în haine negre, de mare gală, haine de logodnic, părea aproape fericit; nu-i lipsea decât un pic de încredere… La biserica ortodoxă avu loc o slujbă întru pomenirea bietului Augustin (dispărut fără urmă), întru iertare a păcatelor sale, întru amintirea sa, întru veşnica prosperitate a sufletului său ajuns desigur în paradis întrucât nu avea păcate grele… Îmi amintesc: cu ocazia tristei ceremonii, trei femei în mare doliu au ocupat capul cortegiului; la mijloc, bătrâna lor mamă, cea care îi dăduse lui Augustin viaţa, în urmă cu atâţia ani, în stânga eu, care i-am luat-o (fără să vreau), iar în dreapta juna şi zvăpăiata Pia, care tot l-ar fi ucis (dacă nu m-aş fi grăbit eu) într-o căsnicie cumplită (presupun, cu riscul de a greşi), întrucât în ciuda primelor două însuşiri, prezumtiva logodnică strălucea ca un astru stins printr-o teribilă lipsă de umor. Această familie aşezată s-a îngrijit să ridice şi un mormânt 807

simbolic în amintirea fiului dispărut, în vechiul cimitir, alături de osemintele unui fel de bunic care crăpase cândva de ciudă că nu s-a putut îmbogăţi… Cât de ciudată graba aceasta de a-i confecţiona lui Augustin mormânt fals, cât timp nici nu erau foarte siguri că el într-adevăr ieşise din viaţă. La ce bun un mormânt fals, şi la ce bun chiar unul adevărat? La ce bun aceste cortegii funerare pe care le urăsc, artificialele ceremonii şi cimitirele? Oamenii unui viitor mai înţelept (admiţând că un astfel de viitor există, lucru de care eu mă îndoiesc) vor prefera desigur ca după moarte cenuşa să le fie risipită din avioane albe peste piscuri argintii… Nu-i aşa? În felul acesta, poate, gândul morţii ar deveni mai luminos… Simţeam apăsarea timpului. Trecea încet, ca stors dintr-un teasc sleit. Pianul pe care mi-l promisese Neculai sosi întradevăr, dovedindu-se a fi însă o piesă preistorică, ciuruită ca de gloanţe, ca şi cum de-a lungul anilor s-ar fi dat repetate bătălii pentru a-l cuceri, şi cred că nici meşterul divin care grijeşte, verifică, unge şi repară din când în când trâmbiţele Ierihonului şi celelalte instrumente muzicale puse de Creator la dispoziţia Satanei pentru a suna sfârşitul parţial al lumii, n-ar fi ştiut din ce parte să-l apuce. (Poate fac confuzii, e şi normal, am fost mult persecutată în şcoală la orele de religie; fiind cea mai frumoasă, profesorii-preoţi considerau că dându-mi note mici demonstrează dârzenie în faţa ispitelor. Cuvioşii de ei…) Prin urmare a trebuit să renunţ şi la muzică. Însă nu total; glasul viitoarei soacre împărţea timpul în intervale: un interval vechi, depăşit, ce se prăbuşea în hău, şi altul din care abia începeau să ronţăie minutele. „Închide focul şi stinge fereastra, striga virtuala soacră spre virtualul socru, dând totdeauna două porunci şi încurcându-le. „Varsă lemnele şi taie găleata!” Simpaticii bătrâni discutau mult despre mine, ei îşi închipuiau că pe şoptite, fiind cam surzi. Deruta nu era mică în mintea înceţoşată de ţuică a socrului. Îl simţeam oscilând între mândria de a avea o noră ca mine şi obiecţiile, nu lipsite 808

de bun simţ, ale babei sale care observa că lui Neculai îi trebuie o muiere aşezată, una ce ştie coace pâine, hrăni raţele şi îngriji de gospodărie. Şi, fireşte, să şi puieze, fără fandoseli domneşti. Din încurcătura în care intrasem, m-a scos Mag Aurelian, acest demon de rasă pe care l-am întâlnit tocmai la timp, într-una din zile, între Lacurile-Salce şi Coama-Lacurilor, unde umblase, pretindea el, să picteze. Neculai se cam pierdea în prezenţa lui. Am observat îndată ce mi l-a prezentat pe pictor. — Într-adevăr, eu sunt Mag Aurelian, zise acesta. Lui Neculai nu-i acorda atenţie. Ce dezastru v-a aruncat spre ţinutul nostru, frumoasă doamnă? Fiindcă numai un dezastru poate fi vinovatul… Cu toţii eşuăm, în cele din urmă, pentru unii e însă prea devreme. Nu cred ca aceste cuvinte să-i fi plăcut dragului meu Neculai. Mag Aurelian pronunţare cuvântul dezastru… Stranie intuiţie!… — Domnule, am zis, cercetându-i faţa tăbăcită, aspră, nu cumva aveţi acasă o statuetă… un om rănit care încearcă să se salveze trecând înot un fluviu adânc şi mare?… Ochii lui Mag Aurelian de un albastru intens, dar de o nuanţă rea, ascuţită, se aprinseră, izbucniră, fu o clipă de pârjol; părea că însăşi întrebarea mea îi adusese un răspuns mult aşteptat şi dorit, conţinutul propriu-zis al cuvintelor fiind depăşit, necontând conţinutul, ci impresia în totalitate, care se traducea printr-o confirmare a ideii ce şi-o făcuse despre mine în urmă cu o clipă, sau poate în urmă cu o mie de ani, confirmare fericită ce atingea şi stimula invizibilul său potenţial de demon şi piază-rea… Pe urmă privirea lui mă părăsi, iar ochii săi luciră brusc parcă în galben. N-am reuşit să înţeleg niciodată aceste schimbări de culori. Vorbind, întinse o mână ce se ridica parcă peste CoamaLacurilor, spre bălţile ce luceau stins în depărtare. Mă tutuia din primul moment. Cred că acesta e un element al hipnotismului de acaparare. Altădată, Mag Aurelian spunea: — Acolo, Ioana, sub Lacurile-Salce, peste arhipelagul acela 809

de oglinzi, s-au întâmplat lucruri despre care e mai bine să nu întrebi… nu vei primi decât răspunsuri încurcate, contradictorii, năucitoare. Poate într-o bună zi, când ne vom cunoaşte mai bine, îţi voi spune cu adevărul, deşi adevărul te conduce de cele mai multe ori spre Long-Marion. Există întotdeauna, un trecut înceţoşat, dens de întâmplări sinistre, despre care oamenii nu vor să-şi mai amintească. Acest orăşel prăpădit târăşte pe urmele sale o trenă confuză, lungă şi sumbră ca o coadă de cometă, dar despre asta vom mai vorbi… Să mergem. Să mergem ca nişte oameni convinşi că Long-Marion e departe. Din prima clipă Mag Aurelian încerca să mă epateze; totdeauna încerca să creeze impresia că nu vine de acasă, ci dintr-un loc inaccesibil mie şi celorlalţi, şi acest joc, mărturisesc, îmi plăcea. Era un cuceritor de profesie, pe faţă, şi prin aceasta, cumva, cinstit! Doamne, ce ticălos era! — Când ai de gând să fugi de aici, Ioana? — Ce te face să crezi că am de gând să evadez, Mag Aurelian? Un râs scurt, parcă ameninţător. Să fii bătrân, şi să te cheme Mag Aurelian! Fiindcă era bătrân. — O să fugim împreună, eu şi aşa mă pregăteam de câtva timp… De faţă cu alţii, se distra cinic furnizând vagi amănunte cu privire la cadoul ce ni-l va oferi la nuntă, dar eu ştiam că în acest interval el pune la cale amănuntele plecării… — Unde e ţinutul Long-Marion? Departe? Într-acolo plecăm? În zorii zilei dragul meu Neculai a bătut la uşa camerei unde, prin consemn, cât timp nu eram căsătoriţi, i se interzicea să intre. Cum nu a primit răspuns, a călcat în cele din urmă consemnul şi primul lucru pe care l-a văzut, pe un colţ de masă, a fost scurta mea scrisoare. „Nu pot deveni soţia ta, port vina morţii lui Augustin.” O foaie albă, îndoită, pecetluită dacă pot spune aşa, cu o mică floare aşezată deasupra. O floare de „nu-mă-uita”. În cameră nu era nimeni, adia vântul dimineţii prin 810

fereastra întredeschisă. Venea multă linişte. Patefonul cântă „Rumba plajei Miami”. Mag Aurelian pictează. Căpitanul Byrne se plimbă pe puntea superioară. Claviatură albă, improvizaţii leneşe pentru pian, adaggio lent al amintirilor… Pe puntea „Dragonului” îmi stă la dispoziţie un pian superb şi un întreg salon de muzică prin care mişună umbrele şi fantomele căpitanilor ce au comandat această coajă pe întunecatele mări ale Ispitei şi Dorinţei. O trăsătură în plus, de penel, precizează mâna ridicată deasupra fluviului, deasupra universului întreg, mâna înotătorului rănit care încearcă să se salveze. Mag Aurelian pictează. Culorile se muşcă între ele, se devorează. De-a lungul fluviului mohorât, peste spaţii, singur, înotătorul rănit, în primejdie… La ce bun explicaţia? De ce n-am dispărut pur şi simplu, fără să las urme şi scrisori? Cu timpul, cred că ar fi început să mă uite, cu timpul, Neculai s-ar fi convins singur că acest episod nu face parte din viaţa lui, ci dintr-o poveste auzită într-o seară de beţie, prin cabanele de sub Coama-Lacurilor, în vreme ce afară viscolea de sfârşitul lumii, viscolea de adio o poveste azvârlită de un necunoscut cu apucături ciudate, ai cărui ochi luceau parcă în întuneric, un om ce nu venise de nicăieri, un om care plecase apoi trântind uşa. Plecase, de asemenea, nicăieri. Pe puntea „Dragonului” căpitanul Byrne, acest domn ireproşabil, mă răsfaţă ca pe o pisică favorită, iar Mag Aurelian delirează în continuare, face planuri de viitor. Dumnezeule, să faci planuri de viitor (există parcă vreun viitor?) când sub tine fluviul încă mai fierbe de bombe şi mine perfide ce-şi reglează mecanismele la trecerea navelor şi din când în când, distrându-se, tuşesc o dată, tare… Ştiţi cum e când praful de puşcă începe să tuşească. Degetele mele sunt lungi şi albe, clapele pianului strălucesc mat. Sunt artistă din creştet până-n tălpi. Sunt cea mai uimitoare fiinţă pe care a produs-o civilizaţia. Puţini 811

înţeleg. Şi vai lor! — Povesteşte-mi ceva despre Long-Marion, Mag Aurelian. Ai fost acolo? „Dragonul” navighează puţin, zile întregi zace leneş ancorat lângă vreun chei mort. Nopţile pe Dunăre sunt extraordinar de adânci. Te mai gândeşti oare la mine, dragul meu Neculai? Sus, printre Lacuri, în ziua când am urcat încet împreună, ca doi veritabili logodnici, Neculai mi-a arătat o bancă retrasă şi am stat acolo ascultând murmurul vântului printre stâncile golaşe. Mă simţeam bine. El – nu. Degetele mele se plimbau pe bancă între „Marioara plus Costin” şi „Luni ziua întâlnirii, Gabriel”, ca pe claviatura unui pian, degetele mele pe lemnul plin de iscălituri, peste „T. şi cu I.” şi peste „Dane, aminteşteţi”, şi peste „Luky, Luky”, şi sufletele acestora începeau să cânte, cânta „Dane, aminteşte-ţi”, mai şters, mai îndepărtat se auzea vocea lui „Luni, ziua întâlnirii, Gabriel”, iar „Luky, Luky” nu se auzea deloc. AXIX!! Pe scurt, o întreagă aiureală. Iar când ne-am ridicat de pe bancă, în faţa noastră apăruse Mag Aurelian care tocmai cobora. Din primul moment înfăţişarea lui mi-a atras atenţia, ca şi cum aş fi văzut o cobră, printre şopârle nevinovate. — Cine este acest prinţ izgonit? l-am întrebat pe dragul meu Neculai. (Poate că lucrurile nu s-au petrecut exact aşa.) — Da, doamnă, este adevărat, eu sunt într-adevăr Mag Aurelian. Iar dincolo de aceste stânci, unde oglinzile lacurilor se ivesc ca un arhipelag… ca un arhipelag sclipitor… Din momentul acela începuse să îmbătrânească rapid. Pe puntea „Dragonului” Mag Aurelian pictează. Ce cuvinte i-am spus în ziua aceea lui Neculai? Încercam să-l conving. „Ascultă, prietene, prietene şi dragul meu Neculai, ce idee ciudată să mă ceri de nevastă tocmai pe mine şi să mă aduci la tine acasă! Să profanezi acest prag cinstit. Altfel îşi închipuiau bătrânii tăi o noră, în mintea lor ideea de noră aduce cu un fel de spălătoreasă, o fată zdravănă, cu mânecile suflecate şi braţele roşii şi puternice, limpezind scutece… Ce neîncrederi şi slăbiciuni ai vrut să birui în tine, hotărând să 812

te însori cu o mondenă, ce zgârcenie ancestrală ai încercat să vindeci, aducând-o pe risipitoarea de mine în casa ta? Oraşul vostru e făurit din limite, niciodată n-aş fi crezut să trec printr-o astfel de aşezare omenească, dar ce spun eu: „să trec”, când căsătorindu-mă cu tine va trebui să rămân aici… să rămânem aici… sau vei fi de acord să ne facem într-o bună zi geamantanele? Când am sosit (îmi amintesc: ploua), mi-ai arătat în spatele gării un fel de soclu pe care nu se afla nimic. Acolo trebuia instalată o statuie, dar nimeni nu s-a mai gândit la ea… Prin oraş mai sunt câteva puncte unde statuile lipsesc şi pe blocurile cenuşii de piatră cresc doar licheni galbeni (de culoarea diamantului purtat la deget de Augustin, da?) şi ţopăie vrăbiile…” „Ioana, m-a întrerupt Neculai, fiindcă vorbeam, cred, de mult timp, taci puţin.” Puţin mirată, l-am privit, însă o clipă mai târziu el mi-a arătat, cu un gest al bărbiei, în direcţia Lacurilor. Era ceaţa ce urca spre noi. Moale, ca o blană de pisică. Nu înţeleg de ce, pe aici, oamenii se tem de ceaţă. Spun că îi orbeşte. Mi se pare că nu greşesc: acum stai singur în acelaşi loc şi te gândeşti la mine. Iar gândul meu îţi aduce imaginea ceţii. Dunărea are momente când rămâne nemişcată în albie, în ţesătura propriilor ei vrăji. Căpitanul Byrne se află în salonul de muzică, aud pianul. „Ceaţa e atât de periculoasă”, mi-a spus Neculai. „Oamenii care rătăceau printre lacuri îşi pierdeau minţile pomenindu-se înconjuraţi de ceţuri.” Atâta stângăcie, în grija ce mi-o purta, încât uneori deveneam curioasă asupra căsniciei noastre, cum ar fi decurs, cine ar fi cântat în casă – totul e atât de imprevizibil, nu? – şi cum s-ar fi terminat. — Mărturiseşte că te gândeşti la Neculai, mă cuprinde pe după talie Mag Aurelian. Mărturiseşte şi-ţi va fi mai uşor. Ai nişte întrebări care ţi-au rămas pe suflet, greşesc, Ioana? Neculai era un om atât de deosebit… — Era? Ce trebuie să înţeleg, Mag Aurelian? Mâna pictorului lunecă uşor spre gâtul meu. Mă mângâie. — Am lăsat ordin să fie ucis, după plecarea noastră. Ca să nu ai de suportat urmărirea şi toate şicanele sale, fiindcă e 813

dintr-ăia ce nu renunţă uşor. Haide, nu-mi mulţumeşti? — Presupun că ordinul nu va fi îndeplinit… Vreau ca Neculai să trăiască. Înţelegi? Dar intervine depărtarea, bineînţeles. Vorbim ca despre un om care nu există. — Ordinele pe care le dau se execută întotdeauna, Ioana. — Cred că am să te ucid, Mag Aurelian… Drept orice mulţumire. Pentru folosul meu şi al tău. — Bine, dar nu-mi mulţumeşti? — Cred că am să te ucid… Oricâte ocoluri faci, e un moment pe care nu-l poţi ocoli, Ioana Scavin: moartea lui Mag Aurelian. Încetează cu rătăcirile, opreşte-te exact aici. E adevărat, juzi clarvăzători, voi ştiţi totul, şi zadarnic aş încerca să mă ascund în spatele unui gând ca ăsta: „… odată seara, când m-am întors acasă, l-am găsit pe Mag Aurelian înjunghiat…” Dacă insistaţi atâta, sunt în stare să recunosc: eu am fost aceea care i-am dat pictorului lovitura de graţie, şi apoi am fugit. Am rătăcit delirând aproape întreaga noapte iar când m-am întors, o dâră de sânge m-a condus din pragul casei, până la firul apei. Mistuit de flăcările agoniei, Mag Aurelian, însetat, fără pic de apă în casă, se târâse spre Dunăre, se aruncase în valuri… Dunărea era mare şi rea în acel anotimp, curentul l-a înşfăcat şi ladus la apă adâncă, la vârtejuri. Pictorul îmi datora mie acest sfârşit demn de viaţa sa, de aceea, din îndepărtatul Long-Marion ar trebui să-mi trimită numai gânduri de mulţumire. Dacă nu-i veneam eu de hac, ar fi murit de bătrâneţe, acasă, cu capul pe o pernă albă… Neplăcut, nu? Trebuia să termin cu el: îmi rezervase un rol detestabil. Rolul pe care ţi-l propusese Bonel nu era la fel de sinistru? Ba da, juzi necruţători… Dar n-am mai vrut să joc. Sunt actriţă numai pentru o singură piesă. Deveniseşi bună peste noapte? Cum rămâne atunci cu vechea ta convingere că nimeni nu se schimbă niciodată? Nu mă schimbasem, nu mă făcusem mai bună, nu, eram 814

aceeaşi, însă urăsc situaţiile repetate. Şi încep să mă plictisesc. M-aş putea dezvinovăţi, dar tot mai mult îmi dau seama că voi nu reprezentaţi mare lucru pentru mine, juzi niţel caraghioşi… Înduioşător! Mai lipseşte să pretinzi că l-ai lichidat pe Mag Aurelian pentru a-l răzbuna pe dragul tău Neculai! Adevărul ar fi parţial, juzi, de data aceasta foarte înţelepţi. De ce n-ar exista adevăr parţial, dacă există sfârşit al lumii parţial? Dar în momentul când te-ai înhăitat cu „pictorul”, cunoşteai îndeajuns trista lui faimă, aflaseşi că practicase o viaţă întreagă crima fizică şi morală, înşelăciunea şi şantajul, şi tocmai aceste amănunte l-au făcut şi mai atrăgător în ochii tăi. Mag Aurelian, juzi perspicaci, apăruse ca omul potrivit pentru a mă scoate din capcana unei căsătorii cu cele mai nefericite urmări, mai ales pentru cel care urma să-mi devină soţ. Nu mă puteam mărita cu un om al cărui frate fusese victima mea. Din nou, Ioana Scavin, încerci să te înfăţişezi sub o lumină favorabilă. Lui Mag Aurelian i-ai dat lovitura de graţie pentru a curma lungul şir de fărădelegi al căror autor era… Cu Neculai nu te-ai măritat, pentru a-l feri de revelaţia înspăimântătoare, ce putea surveni oricând, că soţia sa e o asasină. Asta nu te-a împiedicat să închizi ochii în momentul când „pictorul” a făgăduit că va lua măsuri pentru a-l împiedica pe Neculai să te urmărească şi va aranja lucrurile în aşa fel ca să nu vă mai întâlniţi vreodată. Nu bănuiam, juzi îndărătnici, că sub promisiunea aceasta se ascunde o sentinţă împotriva lui Neculai! Ştiai însă bine că Mag Aurelian nu e omul jumătăţilor de măsură! Dar sentinţa n-a fost dusă la îndeplinire, juzi încăpăţânaţi! Neculai n-a fost ucis, porunca lăsată de pictor n-a fost îndeplinită. Asta nu schimbă cu nimic dimensiunea culpabilităţii tale, Ioana Scavin. Mai ai ceva de adăugat? Aş avea multe de adăugat, juzi încrezuţi, împlătoşaţi în legi 815

metalice, dar spre ce folos? Cât timp binele convieţuieşte la un loc cu răul, adeseori în acelaşi sâmbure, în aceeaşi clipă, pe aceeaşi traiectorie şi cât timp nu există posibilitatea de a le cântări pe fiecare în parte… dar ce tot spun eu? Sunt nevinovată? Sunt vinovată? La urma urmelor, juzi mohorâţi, hotărârea voastră aproape că nici nu mai contează pentru mine… contează doar sentinţa lui Neculai, iar sentinţa lui e fără echivoc. Neculai, iată un pahar de cristal în care am turnat o doză îndestulătoare din „somniferul” preparat de tine! Am să închin cu mine însămi. Pedeapsa va fi şi a ta. Dincolo de hotărârea juzilor, tu ar fi trebuit să ierţi… Cei ce au iubit mult trebuie să fie înclinaţi spre îngăduinţă… După ce voi deşerta acest pahar, am să plec şi eu spre LongMarion… fiecare om are un Long-Marion al său… locul unde s-au desfăşurat înfruntări despre care nu se mai ştie nimic… Presupun că-ţi petreci zilele şi orele undeva prin apropiere, aşteptând rezultatul… Somniferele pot fi luate oricând, nu numai în serile cu întuneric fosforescent, în mijlocul căruia capetele retezate se ivesc când la un geam când la altul… Apropie-te, vino sub ferestre, am să-ţi trimit strigătul conştiinţei mele. N-ai să înţelegi nimic, totuşi apropie-te. Aceste clape negre şi albe vor naşte alarmate arpegii, lungi tânguiri, crunte strigăte de teroare… Odată, demult, când eram tânără, îmi fu dat să înfrunt… iubirea ta pentru mine, singulară pâlpâire care m-a urmărit în fiecare clipă. AXIX!!… cu atât mai greu pot să pătrund în necruţătorul tău gând, dar simt că trebuie să accept acest pahar, la urma urmelor trebuie să pună capăt cineva şi lungului şir de nelegiuiri… nu te depărta, ascultă până la capăt… naivul, credulul, asprul, dragul meu Neculai… înspăimântătorul, întunecatul Long-Marion…

816

(Neculai) Printre oamenii care se întorc, discontinuu şuvoi străbătut de pulsaţii neregulate, mă amestec şi eu şchiopătând vizibil, astăzi, din cauza vechii mele răni ce-mi dă de ştire că furtuna de vară se apropie; peste puţine ceasuri torentele cerului vor mătura acoperişurile, străzile, colinele întunecate, cimitirele… De mirare cât de multă lume o cunoscuse pe Ioana! „Era cea mai frumoasă femeie din câte am văzut vreodată” aud un glas, şi nu cutez să mă întorc. Logodnicul ei, Fred, al cărui nume e de fapt Anton, n-a putut să participe la înmormântare; se vorbeşte că ar fi reţinut pentru cercetări; toată lumea comentează stupefiată; procuratura, deplasată la faţa locului pentru a constata sinuciderea, a întors pe neaşteptate concluziile… Există urme şi semne care au dat alt curs cercetărilor. Anchetatorii se mişcă încruntaţi. S-au pronunţat cuvintele „omor prin otrăvire”. Am luat bilet pentru personalul de la opt-patruzeci-şi-opt seara, mă întorc acasă, e chiar momentul, dar până la plecarea trenului, până la izbucnirea furtunii, e destulă vreme să colind prin oraş. Nu mai am nimic de făcut. Aceste ultime ceasuri pe care le petrec aici pot în sfârşit să le consacru nu ei, ci amintirii fratelui meu Augustin. Dar cu toate eforturile mele, imaginaţia şchiopătează, nu-l întâlnesc nicăieri, oricât scrutez feţele trecătorilor, vitrinele cu oglinzi, prin care îmi lunecă, singuratică, umbra, ferestrele deschise şi ferestrele închise, copacii parcurilor (după oricare trunchi ar putea fi ascuns fratele meu, dar nu e), trec în revista băncile pline cu inscripţii, iniţiale şi inimi (niciunul dintre singuraticii ce se odihnesc nu e Augustin…), vehicolele ce aleargă vuind pe stradă (niciunul dintre călători nu e Augustin); şi de asemenea Augustin nu e nici în 817

memoria mea. Augustin nu e nicăieri. Numai Ioana… e peste tot. O amărăciune pe care n-o poate învinge nici gândul că miam îndeplinit faţă de el datoria. Bagajele mele sunt puţine. Sunt un călător sărac, îmi aranjez cufărul, iar gazda mea, doamna Tinuca, are grijă să nu uit nimic; vechea rană de la picior mă doare tot mai rău, la noapte, în tren, n-am să închid ochii, singur, cu o cohortă de gânduri pe urmele mele, şi în continuare tot singur, cu aceleaşi gânduri, mereu cu aceleaşi gânduri, până la capăt. Acolo unde poate mă aşteaptă Augustin… — Mai vii prin oraşul nostru, domnu Neculai? Îi răspund că nu. Niciodată. Bunul simţ al doamnei Tinuca protestează: — Cine ştie, domnu Neculai! Atunci, de mult, imediat după război, când ai locuit prima oară la mine, la plecare ai vorbit la fel: că nu mai vii. Omul nu poate hotărî dinainte. Omul se întoarce mereu acolo unde a iubit… Poate că te întorci, peste zece, peste douăzeci de ani… n-ai să mă mai găseşti. — Nu mă mai întorc, fiindcă n-am iubit nimic… aici. Femeia nici nu mă ascultă. Îşi continuă propriile ei gânduri. — Vara, mai ales, e frumos la noi… Dacă ar veni iarăşi doamna aceea… Nu ştiu de unde se naşte curiozitatea. — Ce doamnă? — S-a interesat de cameră… Distinsă şi atât de frumoasă. Cred că o actriţă. — Să sperăm că nu rămâi fără chiriaşi, coană Tinuca. — Am rugat-o să revină peste câteva săptămâni, după ce pleci dumneata… — Cu o actriţă nu e rost să te împaci… Face gălăgie, primeşte musafiri… Mai nimerit e un bătrân ca mine. — Când ai mas aici prima dată, nu erai bătrân. — Nu… Nu eram… — Drum bun, domnu Neculai… Las cufărul la gară şi mă întorc în oraş. Mai am multă vreme până la tren, nici n-a început să însereze, e cald, e 818

foarte cald, o bere înghiţită la repezeală nu ajută aproape nimic, aceeaşi forţă căreia nu pot decât să mă supun, mă plimbă pe străzile oraşului, pentru cea din urmă oară. Sunt un om bătrân şi rănit. Şi foarte obosit, la capătul oricărei puteri. Ca să înţeleg ce se întâmplă cu mine, trebuie să-mi adun toate gândurile. Dintr-un gang în întâmpinarea mea iese un rât negru şi gros… Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat din copilărie, de când colindam pustietăţile sterpe de pe Coama-Lacurilor, ţinutul de piatră unde se poate întâmpla orice. Ocolesc arătarea, trec mai departe, înconjurat de OameniInvizibili, din a căror nesfârşită conversaţie prind numai cuvinte disparate, fără semnificaţii deocamdată. Ca să înţeleg ce se întâmplă cu mine, strâng resturile de puteri ce mă mai ţin în picioare şi în viaţă şi trec de douăzeci de ori pe aceeaşi stradă în sus şi în jos, fără să ştiu, încă ce caut. Din conversaţia Oamenilor-Invizibili nu reuşesc să desprind nimic, secretul pe care-l ţin este strâns şi teribil, şi mă mai întorc o dată prin faţa aceloraşi case şi vitrine şi ganguri, până se întunecă şi se face ora gării. De mii de ori am plecat din oraşul acesta fără să fi adus la îndeplinire ceea ce trebuia, dar de data aceasta totul e terminat. Peste şine trenul se târăşte lent şi ancorează în faţa peronului, parcă numai pentru mine. Nimeni nu aşteaptă acest tren. Locomotiva are un rât negru şi gros. Urcaţi în vagoane, mă îndeamnă impiegatul, dar eu, cu bagajul în mână, ţintuit de o mirare târzie, las trenul să plece, cu toate că ştiu că nu va fi altul, curând. Vagoanele lunecă prin faţa mea, pline cu Oameni-Invizibili, şi cu foarte puţini călători; de scara ultimului, aş putea încă să mă agăţ, dar în acest moment dezlănţuirea ploii mă sileşte să caut refugiu în restaurantul gării unde s-au şi adăpostit pasagerii ce au renunţat să urce în tren. Toţi au figuri lunguieţe, tâmpe, şi par să aştepte ceva… Mă întreb ce… Degeaba, fraţilor, n-are să mai apară Ioana! Zadarnic v-aţi înghesuit aici, netrebnicilor, aşteptând ca Ioana să vă momească iar cu farmecele ei! De dragul unei mângâieri a Ioanei, vă lăsaţi bucuroşi fripţi în tigaie, dar Ioana nu mai 819

este, casa Bonel nu mai există de mult… Deasupra gării tună, ca în seara sosirii lui Augustin… Până ce sunt servit şi până ce chelnerul îmi ia banii, furtuna trece mai departe. Acum în oraş au început ultimele reprezentaţii la cinematografe. Scot un bilet, dar renunţ să intru, spre uimirea stupidă a femeii de la intrare care mi-l rupe şi mă vede ieşind cu blestematul de cufăr ce-mi smulge mâna. La un hotel modest mi se dă un loc liber într-o cameră cu încă şase paturi. Alături de mine deja sforăie un om-vizibil, dar eu arunc bagajul lângă pernă şi ies iar, târându-mi piciorul rănit, ca un puşcăriaş. Asfaltul e aproape uscat, aerul proaspăt adie pe la obraji. Deodată mă opresc. Acum ştiu ce căutam! Din vitrina luminată a unui mic magazin din colţ, oglinda rotundă trimite drept în ochii mei o undă magnetică; a trebuit să las trenul să-mi scape, numai pentru a revedea şi a încerca să înţeleg ce este cu statueta de bronz din drept ul oglinzii! Un om care înoată, înspăimântat, traversând ape tumultoase, încercând să se salveze, cu un ultim efort! Ţintaşi invizibili au trimis de undeva de pe mal, în spatele său, două săgeţi ascuţite… Faţa rănitului, pe jumătate cufundată în valuri, e dură, ca şi când neavând putere şi timp să simtă durerea şi apropierea sfârşitului, încercând să alunge frica, se concentrează numai asupra gândului de a se salva… Ştiu acum că, tot timpul, căutasem înotătorul rănit, dar de ce? Rămân nemişcat în faţa vitrinei, deschis cu toate antenele pe recepţie, pregătit pentru revelaţii ample, care însă întârzie. Ce importanţă poate avea pentru mine neînsemnata statuetă reprezentându-l pe înotătorul rănit? De la etajul doi al hotelului privesc oraşul cufundându-se în linişte şi somn. În spatele ferestrei deschise la care stau, trei oameni obosiţi dorm adânc; alte trei paturi sunt libere, sau poate în ele se odihnesc Oameni-Invizibili. Sfârşitul lumii începe o dată cu mine. O ciudată reticenţă m-a decis să nu 820

mă întorc la vechea mea gazdă, doamna Tinuca, poate fiindcă nu mai am ce face în acest oraş, şi de altfel mâine voi lua primul tren. Numai că până atunci trebuie neapărat să-mi amintesc ce este cu înotătorul… Furtuna a trecut de mult, acum aripile ei scapără peste munţii din zare, luminând uneori culmile ce ţâşnesc din beznă ca un arhipelag… ca un arhipelag încă nedescoperit, totuşi durerea continuă să persiste: mă va însoţi până la moarte. Prietenii lui Mag Aurelian au lucrat bine, cu o râvnă ieşită din comun, ca şi cum proştii de ei nici n-ar fi bănuit că pretinsul pictor fugise în lume fără gând de întoarcere, şi că astfel niciodată nu vor fi răsplătiţi pe măsura trudei depuse. De mai multe ori, încolo şi înapoi, a trecut peste mine, căruţa grea, încărcată cu bolovani. Şi totuşi copiii care m-au descoperit, din întâmplare, la marginea oraşului printre grămezile de gunoi, au povestit că la sosirea lor, în zorii zilei, buzele mi se mişcau, îmbălmăjind ceva despre nişte Oameni-Invizibili. Duceam conversaţie cu ei. Nici un medic şi nici un tratament n-au reuşit să mă alcătuiască la loc, aşa cum fusesem înainte, şi pe parcursul unui timp ce înainta cu întreruperi, viaţa a tot ezitat, dacă să mă părăsească sau nu. O bună lovitură de cuţit şi o moarte pe potriva sa îi era rezervată şi pictorului Mag Aurelian, şi scris a fost să şi le câştige într-un bordei pe malul Dunării nu prea multă vreme după fuga sa… Cine ridicase oare tăişul sclipitor împotriva pictorului? Vreau să cred că tot un Om-Invizibil… Îmi şopteşte un gând că Ioana a fost cea care l-a determinat, la plecare, să ia măsuri temeinice spre a mă împiedica s-o urmăresc. Ioana a asmuţit Oamenii-Invizibili împotriva mea. Altfel n-ar fi avut neobrăzatul curaj de a-mi lăsa scrisă, aparent sincera şi candida mărturisire despre rolul ce-l jucase în dispariţia lui Augustin! Oamenii vizibili din această cameră dorm adânc în paturile lor, nicio tresărire de spaimă nu le tulbură visele. Niciunul din oamenii vizibili din preajma mea n-a intrat pe furiş în locuinţa vreunei femei, cu o sticluţă de otravă pregătită din 821

timp, cu mare migală. Şi totuşi nu ura m-a stăpânit… Dacă ar fi fost să mă călăuzesc după intensitatea urii, aş fi lăsat totul baltă. Dar trebuia, neapărat trebuia, să refac echilibrul adânc tulburat al acestei balanţe. Iar din restabilirea eternei constante a adevărului, au făcut parte şi şansele pe care i le-am acordat Ioanei. Orbirea ta, femeie!… În prima zi când te-am descoperit, ţi-am şi ieşit în cale: poftim, recunoaşte-mă! Şi fugi! Sau ucide-mă tu! Sau apărăte, cum vei şti! Lipsită de vedere să fi fost, chiar şi atunci inima ta cruntă, atât de străină de lumina pură a obrazului, ar fi trebuit să te avertizeze de apropierea mea! Sau şina de fier care mi-a trecut peste faţă, smulgând carnea, zdrobind osul nasului, să fi avut călcătura atât de grea, să-mi fi schimbat înfăţişarea atât de necruţător că ochiul tău, de obicei ager, n-a înregistrat nici cel mai mic semn de recunoaştere? Nu cred, nu cred! Orbirea ochiului tău porneşte de la orbirea inimii!…

822

N-am luat nici trenul următor. Lanţuri nevăzute mă vor fi ţintuit în oraşul unde am ucis. Încetul cu încetul aflu tot. Omul care anchetează acest caz are o privire tristă şi nu e de prin partea locului, fiindcă stă la un hotel mai răsărit, din centru. Totdeauna detectivii nu sunt „de prin partea locului”, ci trebuie să fie veniţi „de undeva”, numai că insul ce se ocupă de moartea Ioanei n-are figură de poliţist, sau în orice caz de poliţist care înregistrează succese, şi mă întreb, la urma urmelor, ce speră să descopere? Îl cheamă Mocanu, domnul Adrian Mocanu, şi se pare că n-are de gând să mai zăbovească mult. Dar eu de ce mai zăbovesc în acest oraş? La hotel, portarul mă întreabă în fiecare dimineaţă: „Mai rămâneţi?” Răspund: „Nu”!, dar mă corectez imediat: „Mai rămân”. Tatăl meu, ca un ţăran de obârşie ce era, ţinea obiceiul să se ridice din pat la revărsatul zorilor, fie că avea de lucru, fie că nu. Îmbătrânind, nopţile sale deveneau tot mai scurte, până ce, cu puţin înainte de moarte, nu mai aţipea de loc. Stătea lungit în pat, cu ochii deschişi, în noaptea lui plină de vedenii. Când m-am întors din război purtam două decoraţii, în acelaşi buzunar; împlinisem treizeci de ani şi eram sergent artilerist. Veneam pe jos cale de vreo douăzeci şi cinci de kilometri de la ultima staţie până unde circula trenul, restul liniei fiind smuls de pe terasament şi mă gândeam la tata. Nu la fratele meu Augustin, care făcuse ce făcuse şi scăpase de front şi nici la sărmana mamă ale cărei scrisori încă mai umblau prin lume în căutarea feciorului plecat la regiment, ci la bătrânul meu şi la bucuria ce i-o fac întorcându-mă viu şi întreg. Am mers toată noaptea împreună cu încă trei demobilizaţi şi uite, la drumul acesta mi s-au întors atât i de adeseori gândurile, că nici nu mai îmi amintesc exact ce s-a petrecut. 823

De la o vreme toate încep să se deformeze când te gândeşti prea mult la ceva. Eram patru, ca turbaţi, aşa ca oamenii care au scăpat ca prin minune din foc, şi trecând prin sate, unele aproape pustii, am jefuit case, ducând mâncare şi băutură cu noi, cuprinşi de cea mai feroce aiureală, iar într-un loc întunecat, între două dealuri, unde zăcea o maşină răsturnată, un om, cred că era doctor, ne-a ieşit în cale şi ne-a cerut puţin sânge. Pe marginea drumului o femeie stătea să moară. Pe doctor l-am bătut până l-am lăsat în nesimţire, risipind instrumentele sclipitoare din trusa lui neagra şi rotundă… Eram beţi, fiecare din noi făcuse legământ cu diavolul şi credeam că ni se cuvine orice. Toţi patru fusesem până la război, şi chiar în timpul războiului, nişte oameni potoliţi, fără niciun fel de izbucniri, nici prea fricoşi, nici prea viteji, şi cred că, oarecum, cam grei de cap. În orice caz nu foarte isteţi, niciunul. Noaptea a trecut, cu şarja ei de stranie demenţă şi am ajuns, pe rând, acasă. Abia se luminase, Coama Lacurilor plutea încă în ceaţă, iar tata se preumbla prin curte. Nu m-a recunoscut. Nici când am intrat în casă nu m-a recunoscut şi multă vreme, zile multe, n-a vrut să schimbe o vorbă cu mine… Mai departe purtarea sa faţă de mine a oscilat între manifestări neaşteptate de tandreţe părintească şi abrupte accese de răceală, când îl surprindeam bodogănind că va lăsa casa şi pământul unui singur moştenitor, acesta fiind Augustin, neputând dărui jumătate din avere unui om de care nu e chiar sigur că e fiul său… Înfricoşătorul gând că toată această poveste depăşeşte competenţa unui medic m-a determinat încă de la început să mă opun unor sugestii ce recomandau aducerea psihiatrului în casa noastră. De altfel purtarea părintelui meu părea anormală doar în ce mă privea pe mine. Apariţia Ioanei, când am adus-o, a adâncit mult această criză. „Ei, nu v-am spus eu?” bombănea tata într-una. Eu, împreună cu Ioana, alcătuiam – în concepţia sa – o gaşcă ce 824

pusese gânduri rele avutului strămoşesc, şi în acest scop îl înlăturasem şi pe Augustin, a cărui dispariţie o regreta numai din acest punct de vedere: că nu e de faţă ca să ne pună la punct. Perioadele de criză alternau însă şi cu momente de luciditate, când discuta cu mama perspectivele eventualei mele căsnicii. În dimineaţa când Ioana m-a părăsit, l-am găsit la poartă, la revărsat de zi. Radia de o bucurie rea. „A plecat! l-am auzit şuierând. A plecat!” Nici n-am înţeles, la început, despre ce este vorba… Ce tot încearcă să scormonească acest om cu faţa triunghiulară, cam tristă, mereu sufocată parcă de un efort invizibil, strangulată de emoţii vechi şi amintiri uitate, acest „detectiv”, despre care cred că şi copii au aflat că „anchetează” cazul Ioanei Scavin? Ce mai este aici de anchetat? E ca şi cum ai răsuci inutil bisturiul în rana unui cadavru. Care adevăr îl caută aceşti domni? Adevărul Ioanei Scavin, sau adevărul meu? Nu vor descoperi niciunul, nici altul. Fiindcă nu există două adevăruri diferite, ci unul singur, şi acela e definitiv şi intangibil şi nimeni nu se poate apropia de el. E ceva care ne priveşte numai pe noi doi, pe mine şi pe Ioana. Moartea ei a fost meritată, odihnească în pace. În pace. Dacă e posibil. Dar eu încep să nu cred în pacea de dincolo de mormânt. Dacă ar fi aşa, Ioana nu mi-ar ieşi în cale la fiecare colţ de stradă… Nu are pace, nu. Bat clopote de amiază. Caut şi găsesc vitrina micului magazin în care descoperisem acum câteva seri statueta. Recunosc vitrina, chiar şi oglinda rotundă e acolo, dar surprinzător, înotătorul rănit lipseşte, înăuntru câţiva clienţi examinează alene marfa. N-am timp, mă strecor printre ei. — Acum câteva zile aţi avut în vitrină… Vânzătorul e distrat, ca toţi vânzătorii de pe la noi, pare că nu aude, preferă să continue o discuţie cu un amic ce se rezemă cu ambele coate de tejghea şi-i şopteşte ceva confidenţial. Un alt vânzător e inabordabil, mută nişte lăzi. 825

Totdeauna e câte unul care mută lăzi, în loc să te asculte. Ridic vocea: — Fii amabil, prietene… Ultragiat, îmi priveşte cu o strâmbătură cicatricea. — Nu e nevoie să ţipaţi, aud bine. — Ba dacă nu ţip, nu auzi. Nimeni nu te aude până nu ţipi. Am văzut în vitrină o statuetă… — N-avem. Îmi întoarce spatele; — Ce n-aveţi? Ascultă-mă până la capăt… Un înotător… cu două săgeţi… Tot cu spatele: — N-avem. — Ce n-ai, domnule? — Înotători. Niciun fel de înotători. Ce e aia înotători? Şi nici săgeţi. — Am văzut în vitrină. — Nu se poate. În altă parte aţi văzut. — Era în vitrina dumneavoastră! — Eu ştiu mai bine ce era şi ce nu era în vitrină, nu mă mai reţineţi, am clienţi… — Dar eu ce sunt, dacă nu client? Siguranţa lui monotonă mă derutează întrucâtva. Ies şi cercetez iarăşi vitrina. Oglinda rotundă se află într-adevăr în locul unde o fixasem în memorie, dar observ puţin mai în stânga nişte vase de ceramică şi o veioză dintr-aia pictată, al cărei întrerupător se defectează de regulă a doua zi după ce ai cumpărat-o. În seara când descoperisem statueta, nu observasem, parcă, ceramica şi veioza. E adevărat că în seara aceea eram năuc de tot şi în plus afară plouase iar atmosfera părea tulbure… Poate am greşit strada şi magazinul. Mă plimb multă vreme, ocolesc câteva pieţe, trec în revistă toate vitrinele, dar nu descopăr nicăieri înotătorul rănit. Exista un cuvânt ciudat pe care Ioana obişnuia să-l rostească uneori: AXIX!! Ce o fi însemnând? Am bănuit, şi menţin parţial această convingere şi acum, că sărmanul meu tată o zărise în timpul nopţii pe Ioana părăsindu-şi odaia, dar nu suflase un cuvânt, nu dăduse 826

alarma, păstrând pentru dimineaţă plăcerea răutăcioasă de a mă informa primul că rămăsesem fără logodnică. Când am intrat în camera ei, m-a izbit curentul: fereastra deschisă permitea vântului dimineţii, să umfle perdelele străvezii. Pe colţul mesei, sub floarea de „nu-mă-uita” – perversă intenţie! – cele câteva cuvinte… M-am dus în oraş. Aşa cum bănuisem, Mag Aurelian lipsea de acasă şi am înţeles că plecaseră împreună. Dincolo de Coama-Lacurilor, printre bălţile năpădite de vegetaţie, câteva drumuri de ţară, cotropite şi ele de iarbă, de rar ce-s folosite, te duc în ce direcţie vrei. Chiar şi spre LongMarion! Am rămas multă vreme pe malul unuia dintre lacuri, gândindu-mă la soarta lui Augustin şi la soarta mea. Nu eram prea sigur a căruia dintre noi e de preferat. Cine ştie ce idei sau planuri deosebite nu îmi treceau prin cap, priveam în apă ca prostit, iar lovitura care a venit pe neaşteptate nu m-a făcut să cad în nesimţire, ci la început doar m-a orbit. O lovitură pe la spate, în ceafă. M-am ridicat în picioare, urlând de durere, nu vedeam decât negru, în timp ce glasurile Oamenilor-Invizibili se apropiau, din toate părţile, în timp ce roţile cu grele şine de fier se şi urniseră în direcţia mea… Am să cutreier oraşul, casă cu casă, am să intru din magazin în magazin, până ce voi regăsi înotătorul rănit, până ce voi înţelege de ce trebuie să-l găsesc şi ce anume mă leagă de încercarea lui disperată de a se salva… Gândul acesta e al meu? Şi dacă nu e al meu, al cui e? Într-o seară Ioana se urcase pe unul din soclurile fără statuie din oraşul meu. Cu noi era şi Mag Aurelian. Discuţia se purta mai mult între ei şi Ioana i-a cerut să facă toate vrăjile necesare pentru a o preface, acolo, imediat, în bronz. De ce neapărat în bronz? Glumind astfel, nu era veselă…

827

Norocul meu a fost norocul conquistadorului: sosind în oraşul S., pe doamna Tinuca am găsit-o sănătoasă şi în viaţă. Tot la ea mă adăpostisem şi în urmă cu nouăsprezece ani. M-a recunoscut fără ezitare: „Domnu Neculai, domnu Neculai, numai Dumnezeu hotărăşte drumurile noastre… Spuneai că nu te mai întorci aici, şi iată… Omul se întoarce întotdeauna în locul unde a iubit”. „Omul se întoarce numai acolo unde a ucis… Dar nu cumva e acelaşi lucru?” Aşteptam reacţia ei cu privire la faţa mea desfigurată de groaznica cicatrice, dar reacţia n-a venit. N-a spus nimic. Mă recunoscuse, şi atât… Ştiu totul despre viaţa de acum a Ioanei. La ce oră pleacă de acasă, când se culcă, pe cine iubeşte, unde lucrează. Dar înainte de toate, vreau să-i dau toate şansele. Vreau să fie o partidă cinstită: îi ies în cale pe stradă, o pândesc în faţa institutului unde cochetează cu chimia, mă aşez exact în faţa ei la restaurant (în repetate rânduri), o urmăresc fără a mă feri, dar nu-şi dă seama, nu mă recunoaşte. Uşurinţa ei de a trece prin viaţă este criminală. Orbirea ta, femeie! Oare pentru ochii Ioanei mă schimbasem atât de mult? Desigur, de vreme ce ea a rămas ca la douăzeci de ani. Intru în casa Ioanei fără să iau vreo măsură de precauţiune; mai mult chiar, fumez ţigară după ţigară, las să pice scrumul pe faţa de masă şi pe jos, deplasez scaune şi schimb locul câtorva obiecte. Dar a doua zi, nu pot citi pe faţa ei nicio urmă de nelinişte. Fără îndoială a făcut ordine, a dereticat, a aşezat totul la loc, fără a gândi, fără a-şi pune vreo întrebare („cine a fost!?”), fără a observa, fără a bănui… Da, în felul acesta poţi să rămâi tânăr, poţi să nu încărunţeşti, nici în o sută de ani. Intru iarăşi în casa Ioanei, de data aceasta nu las niciun 828

semn, rămân multă vreme în faţa portretului din camera de culcare, gândindu-mă la înotătorul rănit… Zadarnic circuitul nu se produce, nu pot face vreo legătură, numai ochii ei mă sfidează în continuare cu uşurateca lor inconştienţă! Notez pe raftul noptierei o sticluţă cu somnifer… Prin urmare visele tale nu sunt chiar atât de line… Petrec o seară întreagă la local, aşezat în faţa mesei la care Ioana, cu Fred-Anton, împreună cu altă pereche, se distrează de minune. De mai multe ori, din întâmplare, cum stăm faţă în faţă, se uită drept în ochii mei, dar nu vede nimic. Se uită în mine, ca în gol. Să nu mă recunoască, fie, dar să-l observe măcar pe omul cu faţă mutilată care o urmăreşte, care n-o scapă din priviri? Ea – în primul rând, iar restul lumii nu există. Aceasta este Ioana! Ioana, dragostea mea… Intru în casa ei pentru a treia oară, în plină zi. De data aceasta sunt hotărât, dar îi las, în continuare, intacte, şansele. Nu iau niciun fel de măsură de precauţiune, aş putea fi arestat ca un infractor oarecare, iar dacă s-ar întâmpla aşa, nu m-aş dezvinovăţi, nu m-aş apăra. Cheia de la poartă e la locul ei, agăţată în cui, n-am decât să strecor mâna… Dar înainte de a intra în casă, mă aşez pe trepte şi fumez în linişte o ţigară; poate mă observă vreun vecin bănuitor şi dă alarma. Cele două chibrituri folosite le arunc în faţa intrării, ţigara o sting de balustrada balconului, şi o las aşa; chiar şi un orb ar observa că cineva nepoftit s-a ventilat pe acolo… Pătrund în casă (cheia se-află totdeauna sub preş) şi în drum spre camera ei de culcare dărâm de pe cuier un pardesiu şi răstorn un taburet… Torn otrava în sticluţa cu somnifer, dar aşez sticluţa în alt loc. La urma urmelor ce vreau eu, s-o ucid, sau numai s-o avertizez? Omul care se ocupă de moartea Ioanei Scavin, detectivul lipsit de mister, acest domn Adrian Mocanu a cărui faţă triunghiulară începe să mi se arate în vis în timpul nopţilor pe care le petrec, pe un pat ieftin al hotelului „Corvin”, îşi 829

consumă majoritatea timpului într-o braserie unde bea cafele, câteodată şi coniac, fumează ţigări (nu pipă) şi răsfoieşte ziare. Ştirile externe par să-l preocupe mai mult decât cazul pentru care-şi pierde timpul pe aici. Ei, domnule detectiv, la ce concluzie ai ajuns, e sinucidere, sau crimă de omor? Braseria se numeşte „a Cetăţuii”, aici se vânzolesc toată ziua artişti de la teatrul care e peste drum, precum şi indivizi ce pot fi cuprinşi în formula, destul de pretenţioasă, de „oameni de artă”. Detectivul, care nu e prea tânăr, dar, avantajat de fizic, nu-şi trădează probabil vârsta reală, ar putea fi confundat cu vreunul dintre regizorii ce se îmbată cu regularitate aici, plănuind mari spectacole („de avangardă”, cum am auzit că se spune), dar şi cu vreun student de prin ultimii ani, niţel întârziat, desigur… Se întâmplă să intru la braserie şi să nu-l găsesc pe domnul Mocanu la masa lui; mă simt puţin îngrijorat: pe unde colindă, ce pune la cale? Ce o mai fi descoperit? Dar când îl văd deschizând uşa şi comandându-şi coniacul şi cafeaua, mă calmez: lucrurile decurg normal… fără zguduiri. Amân de pe o zi pe alta întoarcerea în oraşul meu, unde nu mă aşteaptă decât soclurile învechite pe care nici azi n-au fost aşezate statui, şi unchiul Tihan, căruia i-am scris să-mi trimită bani la post-restant. A fost un timp când, după ce prietenii lui Mag Aurelian mau pisat bine, a trebuit să rămân la pat aproape doi ani… Oasele mele zdrobite nu se legau ca lumea şi trebuiau rupte şi potrivite din nou. O fată din oraş, telefonistă, Gabriela, pe care înainte de povestea cu Ioana părinţii ar fi vrut s-o vadă nevasta mea, a început să-mi aducă la pat o mulţime de cărţi, de milă, îmi iertase „trădarea”, deşi până la urmă tot pe altul l-a luat, poate din cauză că, rănit în toate chipurile, nam vrut să mă mai gândesc la însurătoare. Până atunci nu citisem mai nimic, considerând cărţile un lux inutil. Gabriela, care aducea cu o căprioară şi nu era mai puţin frumoasă decât Ioana, îmi punea la căpătâi tot felul de volume. La început în silă, apoi tot mai bucuros să descopăr 830

această nouă lume, atât de necesară pentru starea în care mă aflam, am început să citesc. Se aflau printre acestea şi cărţi poliţiste care m-au distrat, dar impresia generală, cea de pe urmă, e neplăcută. Doi ani de zile am tot citit… Şi am citit şi după aceea. Pe detectivul de la „Braseria Cetăţuii” îl priveam prin prisma celor câtorva romane cu omoruri misterioase şi dezlegări teribile, aduse de Gabriela, printre alte multe cărţi, şi care-mi lăsaseră un gust fad. Cum ai putea oare să afli întregul adevăr, domnule Adrian Mocanu? Haide, bea-ţi coniacul şi du-te la culcare…

831

Există şi alte motive pentru care nu-mi convin romanele cu detectivi. Surâsul învingătorilor mă enervează… Învingătorii, mai degrabă, ar trebui să fie trişti. Detectivii atoateştiutori, care-l descoperă totdeauna pe bietul vinovat, se lăfăie prin cafenele fumând ţigări scumpe şi bând coniac. Pun pariu că în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, n-au cunoscut adevărul întreg. Iar din adevărul întreg face parte o sumă de adevăruri fragmentare… Încearcă să te descurci printre ele, poliţistule, încearcă să descoperi din ce cauză un anume Neculai, venit de la capătul pământului, a pus otravă în somniferul unei anume Ioana Scavin, în loc să ţi se adreseze direct ţie, dacă această femeie era într-adevăr vinovată, aşa cum pretinde el… Încearcă… Interesele cui le reprezinţi, de fapt, domnule Adrian Mocanu? În numele cui te afli aici? În numele Ioanei Scavin? Dar dacă ai fi suficient de dotat ca să descoperi întregul adevăr, faptele n-ar pleda câtuşi de puţin în favoarea moartei! Ar trebui s-o învii, dacă aşa ceva ţi-ar sta în putinţă şi s-o condamni, pentru a doua oară. Sau poate că, fără să ştiu, interesele mele le reprezinţi, domnule cafegiu? Ar fi inutil… În zona obscură a sufletului meu, unde se învălmăşesc toate aceste întrebări şi se află doar o mică parte din răspunsuri, nu are acces nimeni, nici chiar cel mai isteţ detectiv. Şi cu toate acestea urmăresc cu o tresărire de teroare, din „Braseria Cetăţuii”, prin vitrina transparentă apariţia pe partea cealaltă a bulevardului, de după colţul parcului, a lui Adrian Mocanu care, după ce aşteaptă să se facă stopul pe verde, traversează şi se apropie de intrarea localului. Exact aşa se ivea şi Ioana! Pe după colţul parcului, în după-amiezile ei libere, când venea singură să se instaleze îngândurată în faţa cafelei. 832

Împreună cu Fred nu intra niciodată aici, locul acesta fiind locul ei de singurătate. Anxietatea mea sporeşte văzând cum, iarăşi!, domnul Mocanu, se îndreaptă spre măsuţa de lângă perete unde ocupă exact scaunul Ioanei. E o realitate ce se perpetuează în fiecare zi, cu o prea sâcâietoare precizie, pentru a mai fi calificată drept întâmplătoare. Încep să cred că detectivul ocupă intenţionat locul Ioanei, dar ce speră să obţină el astfel? Uneori rămân lungi minute cu fruntea lăsată deasupra paharului meu golit pe jumătate şi mi se pare că încă totul e la început, mi se pare că de cealaltă parte a sălii se află Ioana, singură la masa ei, iar aici stau eu, pândind-o şi sperând, în ascuns, că în clipa următoare va întoarce capul, mă va privi şi mă va recunoaşte. Iluzia e atât de puternică încât ridicând ochii şi văzând că pe locul ştiut şade un bărbat, în locul Ioanei, acest inutil Adrian Mocanu, tresar din tot corpul a dezamăgire şi-mi vine să mă ridic şi să merg la el cu mâinile întinse: „Totul e zadarnic, renunţă la cercetări, recunosc singur, eu am ucis-o pe Ioana…” Dar ar fi un sacrificiu stupid, îmi dau seama, şi un triumf facil de partea detectivului care şi aşa n-ar pricepe nimic. Un triumf al romanelor poliţiste aduse la căpătâiul meu de frageda Gabriela, în vreme ce zăceam cu oasele frânte şi răsucite prin grija lui Mag Aurelian şi a Ioanei… ce fugiseră împreună în lume pentru a scăpa de plicticosul, de neîndemânaticul Neculai, care în marea sa naivitate ceruse de nevastă o femeie călătoare, o femeie mult mai deşteaptă decât el, trogloditul, şi care, în plus, între două distracţii, îi atrăsese şi fratele într-o capcană de unde nu se mai iese. Dar acum, simt că mai e ceva. Ceea ce ştiu eu, pare neînsemnat şi nu mă mai impresionează. Ce ar înţelege din toate acestea un neisprăvit de anchetator, tânăr încă, dar de pe acuma plictisit de viaţă, aşa cum îl arată figura, care în loc să taie lemne la pădure (întrun an ar deveni alt om), sau măcar în loc să-şi petreacă timpul iubind femei, zace prin localuri îmbâcsite de fum? 833

Foarte bine, foarte bine, dar de ce se aşază mereu pe scaunul Ioanei? Să merg la el şi să-i spun: „Inutilule, alege-ţi alt loc, masa aceasta ar trebui să rămână întotdeauna liberă în amintirea unei femei care chiar dacă n-a fost cu nimic mai bună la inimă decât tine, ba dimpotrivă, ne-a dat cea mai frumoasă lecţie de felul cum trebuie să-şi vegheze fiecare interesele…”, spun prostii… din cauza băuturii, dar… dar de ce totuşi se aşază pe scaunul ei? Câteodată, în momentele de derută poate, Ioana folosea un cuvânt: AXIX!! O exclamaţie ciudată rostită pe un ton inimitabil. AXIX, deci! Vecinul meu de pat din camera cu cele mai ieftine locuri ale hotelului „Corvin” începe să-mi dea de furcă, într-o noapte m-a trezit ca să-l ajut să prindă un şobolan imaginar ce ameninţa, după spusele sale, să ne roadă ghetele, hainele, şi să ne distrugă şi pe noi. Cărunt, slab, cu ochii holbaţi, cu o cămaşă de noapte peticită atârnând pe umerii ascuţiţi, miam dat seama, cu înfiorare, că seamănă cu mine, prin ceva, prin ceva… Asta mă determină să-i acord de la o vreme o anumită atenţie, de unde-l ignorasem cu totul până acum. Noaptea mă trezesc din ce în ce mai des şi ascult bolboroselile sale care nu prevestesc nimic bun. Dacă n-aş şti cu exactitate că de moartea, de aşa-zisa „sinucidere” a Ioanei, se ocupă netrebnicul acela de Adrian Mocanu, aş fi ispitit să cred că pe urmele mele a fost lansat un copoi experimentat sub înfăţişarea acestui bătrân slăbănog, care ştie multe şi încearcă să-mi puie nervii la încercare. Am căutat, şi am izbutit, să dezgrop din memorie clipa apariţiei acestui călător la fel de singuratic ca şi mine. Camera 68, cea în care vieţuiesc de câtva timp, e de obicei pustie peste zi, incomodă, lipsită de orice confort cum e, aleasă mai ales de oameni ce sosesc la oraş cu treburi şi sunt nevoiţi să înnopteze undeva. Aceştia vin seara, se culcă, şi dispar a doua zi dis-de-dimineaţă, uneori fără să se fi ivit ocazia de a fi zăriţi la chip. Vecinul meu de pat e însă aici de aproape o săptămână, şi 834

nu pare de loc grăbit. Are şi un nume: Matei şi prima oară mi-a fost dat să-l zăresc indirect, prin oglindă, în vreme ce mă rădeam, lăsând degetele să-şi facă singure lucrul, examinând vânăta mea cicatrice care îmi desparte faţa în două, în diagonală. Se ivise şi el, vecinul meu, în oglindă, alături de faţa mea mutilată, uimitor lucru, fiindcă nu auzisem deschizându-se uşa, o uşă ce scârţâie de obicei, trezindu-te din cel mai adânc somn. Matei s-a dezbrăcat fără să spună o vorbă, şi-a tras pătura peste cap şi a dormit până a doua zi. Până la povestea cu şoarecele nu i-am dat nicio atenţie, în ciuda neaşteptatei sale apariţii, dar în noaptea când cotrobăiam prin unghere în căutarea dihaniei ce ne ameninţa, mi s-a părut că simt o legătură invizibilă ce ne coordona mişcările, silindu-le să fie asemănătoare. L-am auzit vorbind noaptea, în somn. Ameninţa pe cineva cu moartea. L-am surprins o dată urmărindu-mi mişcările, tăcut şi atent. Si-o fi dat şi el seama de asemănarea dintre noi? Dacă da… Pe zi ce trece aştept să crească pe faţa lui o imensă cicatrice în diagonală… Mă pomenesc urmărindu-l, ori de câte ori se iveşte ocazia; în această seară profilul întunecat al lui Matei, alcătuit din linii frânte, răsare la un colţ; părul cărunt luceşte stins sub şirul de lumini; îl văd cum merge, nesigur, bombănind fără încetare, şi-l urmez câtva timp la distanţă prin încâlceala vechilor străzi ce viermuiesc anapoda între cele două bulevarde principale. Observ, surprins de fiecare dată, cum încetineşte pasul prin faţa fiecărei vitrine, oprindu-se chiar, ca şi cum ar căuta ceva, reluând apoi mersul cu o mişcare specifică a umerilor, o bruscă zvâcnire de eliberare, ca de o greutate nevăzută. Nu trebuie să treacă mult timp ca să-mi dau seama că tot colindul său nu are, cel puţin aparent, niciun rost, întrucât revine pe străzi unde a trecut doar cu o clipă înainte, coteşte brusc sau rămâne nehotărât la răscruci; încruntându-mă, dau să-l părăsesc, dar imediat mă încăpăţânez, decis să clarific intenţiile inamicului şobolanilor, şi mă furişez iar, 835

copiindu-i paşii. Fire invizibile unesc gesturile noastre şi mă tem că şi gândurile. După alte câteva ocoluri, concentrice, tatonări împrejurul unei ţinte necunoscute, după nenumărate semi-opriri în diferite locuri, îl văd nemişcat în faţa unei mici vitrine, şi, cuprins de bănuială, patrulez pe partea cealaltă a străzii, urmărindu-l cu coada ochiului. Ceea ce vede el acolo mă nelinişteşte la culme, mai ales că vitrina îmi pare cunoscută! Alung cu o încruntătură hoarda de Oameni-Invizibili ce mă asaltează, şi mă pregătesc să aştept chiar şi întreaga noapte, dacă va fi nevoie, până ce vecinul meu de la „Corvin” va pleca, iar eu am să pot vedea cu ochii mei ce anume a putut să-i atragă atenţia în vitrina aceea modestă. Încremenirea lui Matei e neomenească. Dincolo de veştmintele sale largi, presimt pietrificarea. Peste două mii de ani va fi dezgropat un om de piatră şi strănepoţii se vor întreba ce lovitură de trăsnet l-o fi surprins acolo. Deasupra mea, undeva la etaj, o fereastră larg deschisă spre cer face ca întunericul din afară să se amestece în fâşii difuze cu o lumină timidă, bătând în violet. Cineva reia la pian obsesiv aceeaşi partitură, cred că o femeie; nişte degete lungi şi palide mângâie dreptunghiurile negre şi albe ale clapelor, sufletul cuiva încearcă să se spovedească. Mă aflu aici şi incertitudinea mă ucide cu încetul… Peisajul e străin, stâncile vinete, molifţii conici, negri, lunecând din geometrie, mă împresoară din ce în ce. Sunt singur! Un arpegiu violent, ca un semnal, mă trezeşte şi-mi dau seama că omul din faţa vitrinei a dispărut, mai observ o siluetă subţire îndepărtându-se şi dând colţul, e poate el, dar aici locul e liber şi alerg spre mica vitrină luminată. Întâi oglinda rotundă mă orbeşte apoi, ieşind din raza ei, descopăr statueta, înotătorul rănit, încercând să se salveze într-o traversare disperată. Când ajung la hotel, vecinul meu s-a culcat de mult şi pare să doarmă. Sau se preface? Îmbrăcămintea sa e împrăştiată pe scaune, în neorânduială. Un om în vârstă ar trebui, să se 836

poarte altfel… Matei, ce ai căutat în faţa vitrinei cu înotătorul rănit? Ce chemare ţi-a călăuzit paşii într-acolo unde numai eu sunt aşteptat? Nu voi primi niciun răspuns, ştiu. Şi totul va continua pe dibuite. Alţi doi călători., nişte necunoscuţi, dorm somn greu pe paturile de dincolo de Matei, nicio alarmă n-ar fi în stare să-i ridice în picioare, somnul lor e liniar şi fără vise, călătorie între două staţii, pe un spaţiu vidat, fără lumină şi plante. De la fereastră, dincolo de turnurile oraşului se văd culmile munţilor, ca aburite în bătaia piezişă a lunii, înşelător arhipelag… arhipelag de piscuri ţâşnind din întuneric, gata să dispară parcă, de la o clipă la alta. Şi-mi amintesc că iarăşi, nu mi-am notat strada şi locul unde pot regăsi înotătorul rănit. Mâine voi rătăci, de la magazin la magazin, iar vânzătorii impertinenţi mă vor privi cu bănuială, răspunzând că nu au aşa ceva. Poate că aş putea lua informaţii, de la Matei care deocamdată doarme împăcat, sau se preface… Dar cum să-l întreb aşa ceva? Ce ar crede despre mine? Dar eu, ce să cred despre el?

837

Pământul nu e rotund! La tot pasul mă izbesc de muchiile sale ascuţite, zdrelindu-mi şi rănindu-mi trupul brăzdat şi aşa de cicatrici. Port în mine o grea încărcătură, poate un fel de electricitate, de care şi mie începe să-mi fie teamă. Ar fi suficientă o cât de neînsemnată mişcare greşită pentru a se produce descărcarea, explozia, şi, în haosul ce ar urma, nu s-ar. Mai deosebi faţă de faţă, gând de gând, moarte de moarte… Ceva asemănător i s-a întâmplat lui Victor Stof, caporalul căruia îi explodase în braţe obuzul, sub ochii noştri, în vreme ce-l transporta la tun. În cazul lui însă, era vorba de un exploziv cu efecte cunoscute, deci limitate, în vreme ce forţa nimicitoare ce scapără în toate moleculele mele, n-a fost încă experimentată… n-a fost experimentată suficient, vreau să spun… Îmi amintesc că Ioana vorbea într-una despre sfârşitul parţial al lumii, şi multă vreme n-am reuşit să pătrund înţelesul cuvintelor, fiindcă Ioana nu avea obiceiul să se explice. Acum când ea a murit, mi se pare că încep să înţeleg. Neastâmpărul meu, neliniştea care mă ridică din pat în puterea nopţii şi pe care cred că o comunic până şi trecătorilor grăbiţi, ai căror umeri se ating din greşeală de umerii mei în tramvai sau în înghesuiala străzii, inexplicabila frenezie de a descoperi un adevăr final definitiv, de a atinge un punct invizibil, de a mă debarasa de propria mea umbră, de a reuşi să mă privesc de la distanţă, străin şi despărţit de mine, cu un ochi critic şi răuvoitor, toate la un loc, au pe lângă unele motive secundare o cauză principală, pe care încerc zadarnic s-o ignor! Umblu pe străzi căutând să descopăr printre chipurile 838

lunguieţe ale trecătorilor figura impenetrabilului meu Adrian Mocanu, a cărui dispariţie subită mă indispune la culme. Zadarnic aştept ore întregi la „Braseria Cetăţuii”, cerând cafea după cafea, până ce pupilele încep să-mi lucească de atâta luciditate, zadarnic îmi aţintesc privirea spre scaunul ocupat altădată de Ioana, iar în ultima vreme de inutilul meu Adrian Mocanu, care printr-o inexplicabilă coincidenţă îşi alegea totdeauna acest loc; acum la măsuţa aceea se aşază din când în când tinere actriţe cu genunchii albi şi privirile languroase, veşnic în aşteptarea regizorului care să le ofere „rolul cel mare”… Parcă nu s-ar şti că de obicei rolul cel mare vine prea târziu! Ce tot zicea Ioana despre… ce tot zicea Ioana despre străbuna ei, vrăjitoarea, arsă pe rug în vechime pe zidurile oraşului? Din viermuiala ulicioarelor ce alcătuiesc cartierele vechi, răsar zdrenţuite şi negre rămăşiţele turnurilor şi fortificaţiilor ce ocroteau cetatea; vrăjitoarea, care la înfăţişare trebuie să fi semănat cu Ioana, fiindcă nu ştiu de ce îmi închipui că a pierit tânără, a primit sărutul flăcărilor aici, sau dincolo? Din hornuri strâmbe ies dâre de fum ce împung oblic cerul, rare ca pilonii aproape invizibili, aproape definitiv erodaţi ai unui fost oraş suspendat, care în loc să intre în pământ ca toate cetăţile dispărute, decimate de holeră sau pârjol, s-a ridicat încetul cu încetul, părăsindu-şi temeliile greoaie, catapetesmele subterane, pierdute în pământ ca nişte oseminte încrucişate. Duhul vrăjitoarei trebuie să fie aici, sub bolţile pietrificate spre care se caţără iedera… Adrian Mocanu, însă, nu e nicăieri, nu-l întâlnesc nici prin cârciumile mărginaşe, nici prin sălile cinematografelor, nici plimbându-se pe bulevard prin faţa vitrinelor aranjate fără gust şi strident luminate. Şi totuşi oraşul nu e mare. Nimeni nu se poate ascunde aici. Dacă vrei să întâlneşti un om, îl întâlneşti, dacă nu azi, atunci mâine… Caut locul unde a fost arsă pe rug vrăjitoarea, străbuna 839

Ioanei, caut zadarnic vitrina în care se află expus înotătorul rănit şi-l caut, la fel de zadarnic, pe Adrian Mocanu. Ar trebui să las totul şi să mă întorc, până nu e prea târziu, acasă. Dar nu pot părăsi oraşul, simt că nu-l pot părăsi, câtă vreme detectivul se află aici, câtă vreme nu-mi dau seama de rezultatul cercetărilor sale, dacă, fireşte, va fi vreun rezultat; ştiu că limfaticul meu detectiv, deşi invizibil, se află încă aici, şi aş prefera să-l văd pe urmele mele decât ascuns cum e printre Oameni-Invizibili, punând la cale cine ştie ce drăcie care numai la adevăr nu-l va duce. Adevăr! Oare (dacă scormonesc bine!) prezenţa, la fel ca şi absenţa acestui om, mă neliniştesc în aşa hal, numai fiindcă mi s-a părut că citesc dincolo de aparenta sa lipsă de vigoare neaşteptata sete, dorul, aş zice, de a merge până la capăt întru descoperirea adevărului? Dacă aşa ar sta lucrurile, ar trebui să fiu satisfăcut. Vorbe… La ce lucruri bune mă pot aştepta din partea anchetatorului? Ce adevăr mai poate fi dincolo de ceea ce ştiu eu? Şi de unde atâta necruţătoare pasiune la acest Adrian Mocanu (care zace probabil în vreo cameră de hotel, bolnav din cauza coniacului prea mult pe care l-a băut)…? Mă încearcă iar tentaţia de a-l chestiona pe portarul hotelului unde ştiu că locuieşte, sau în orice caz a locuit, dar nu pot merge, totuşi, până acolo cu îndrăzneala. Ar însemna să mă predau de bună voie în mâinile acestui nepriceput. Netrebnicii ce zac toată ziua prin „Braseria Cetăţuii”, actorii şi poeţii ăia, poate se întreabă şi ei, gândindu-se la mine: „Unde o fi dispărut bătrânul slăbănog cu cicatrice hidoasă pe figură, ce-şi făcea veacul pe aici, dând cafenelei un aer pitoresc?” Se întreabă, pe dracu! Nici nu m-au băgat în seamă. Parcă te bagă vreodată în seamă cineva? Încetul cu încetul, pe măsură ce ziua se scurge, pe măsură ce întunericul se mulează peste aşezări şi feţe, transformând totul într-un arhipelag… schimbător arhipelag de lumini şi umbre, elementele necunoscute ce clocotesc în mine prevestind inevitabila explozie se potolesc parcă. Undeva pe aceste străzi, probabil chiar pe o stradă 840

paralelă, trebuie că se plimbă şi vecinul meu de pat de la „Corvin”, care seamănă din ce în ce mai mult cu mine. O dată cu venirea nopţii atenţia mi se îndreaptă mai mult către el, fiindcă-l bănuiesc prin apropiere, copiindu-mi mişcările. Diferenţa e numai că el ştie unde se află înotătorul rănit. Sau mă înşel? Poate că el crede acelaşi lucru despre mine! Într-o bună zi va trebui să vorbim, să ne confruntăm, dar aş vrea ca asta să se întâmple cât mai târziu. Nu ştiu de ce mi-e teamă de o discuţie deschisă cu Matei. Undeva, mă simt dezarmat, şi bănuiesc, că el ştie… Aproape ca în fiecare seară, îl zăresc părăsind hotelul, după ce a trândăvit toată după amiaza lungit în pat, şi mă iau pe nesimţite pe urmele sale. Nu am altceva de făcut. De altfel, de obicei, când ajungem în forfota bulevardelor, îl pierd. O singură dată am mai reuşit să mă ţin scai de el, dar atunci nu m-a mai dus până la vitrina cu înotătorul rănit. Sau n-o mai fi găsit-o nici el. Nu ştiu de unde, gândul că şi Matei e nesigur cu privire la locul unde poate fi văzut înotătorul. Poate datorită marii asemănări dintre noi… Unul nu poate şti mai mult… sau în orice caz mult mai mult decât celălalt. Unul nu poate şti ceva esenţial, de care celălalt să fie complet străin. Sunt tot mai conştient de strania, invizibila, dar puternica legătură care ne uneşte şi uneori ne coordonează mişcările. Dar nu asta mă preocupă în acest moment. Ce spunea Ioana despre o perdea în spatele căreia se ascund tot felul de măşti care numai din când în când ies la iveală? Înspăimântătoarele ei viziuni mă urmăresc acum pe mine, ca şi cum aş fi moştenitorul lor de drept, ca şi cum n-aş avea în spatele meu propria mea perdea cu măşti ce se agită mereu. Întinzând lungi şi scheletice tentacule albe ce încearcă să mă surprindă pe la spate. Ce spunea Ioana despre teama de Long-Marion? Nu, Long-Marion nu i-a aparţinut Ioanei, ci lui Mag Aurelian… Toate spaimele ce ne învăluie noaptea, toate ameninţările ce ne pândesc vin dinspre îndepărtatul ţinut Long-Marion… Toate măştile… Femeie, cum de ai putut fi atât de oarbă? Eu am făcut ce 841

am făcut dedublându-mă, dedublându-mă în prieten şi în duşman; acolo unde duşmanul punea venin, prietenul lăsa un semn de avertizare… În seara aceasta Matei mă poartă prin forfota străzilor, ca întotdeauna, dar am impresia că ruta lui e în afara programului obişnuit a peregrinărilor fără ţel, şi asta îmi sporeşte curiozitatea şi nu-l scap din ochi. Nu m-aş mira ca la rândul meu să fiu urmărit, poate chiar de fatidicul Adrian Mocanu, dacă nu cumva, aşa cum am mai presupus, acesta zace biruit de vreo criză de ulcer sau mai ştiu eu ce boală la modă. În adâncul sufletului meu nutresc speranţa (speranţă să fie oare, sau îngrijorare contrariată?) că detectivul a şi părăsit de câteva zile localitatea, ducând în servietă un liniştitor şi lipsit de glorie raport, în care se arată pe larg, cu toate amănuntele posibile, amănunte semnificative şi importante în aparenţă, că în cazul Ioanei Scavin avem de-a face „întradevăr” cu o sinucidere… O, sărmanule detectiv, pentru o asemenea jalnică concluzie a trebuit să consumi atâtea cafele şi coniace? Cu aceste gânduri, cât pe-aci să-l scap din vedere pe Matei! Acum mi se pare că-l văd din nou, a cotit-o pe neaşteptate şi silueta sa precară, umbra sa malefică, se profilează în lungul unei străduţe aproape pustii. Deşi nu sunt sigur că este chiar el, mă strecor cu grijă, de teamă să nu fiu cunoscut, foarte curios să aflu încotro a pornit. Parcă aş urmări o himeră, fiindcă am tot mai puţin certitudinea că omul din faţa mea e Matei. Ezitând între tentaţia de a lăsa totul baltă şi dorinţa de a merge până la capăt, ajung (pe neaşteptate!) într-un loc pe care l-am ocolit stăruitor în ultimul timp. Deşi se spune că asasinul revine totdeauna la locul crimei, n-am mai trecut pe strada aceasta din ziua când… Este strada pe care a locuit Ioana. Fantoma lui Matei, umbra subţire pe care am urmărito şi care m-a condus până aici, trece exact pe sub gardul de sârmă în spatele căruia, uneori seara, venea Ioana să se aşeze pe un scaun pliant ce stă acolo mereu, sub un cais. Mica grădină din faţa casei… Un bec aprins deasupra 842

intrării creează impresia că gazda e acasă şi aşteaptă musafiri! Pe Matei, sau pe cel pe care l-am confundat cu Matei, nu-l mai văd fiindcă m-am oprit de câteva minute, nehotărât, hipnotizat, ca şi cum n-ar exista posibilitatea atât de simplă ca altcineva, eventual vreun netrebnic de moştenitor, să se fi mutat în casa Ioanei. N-aş fi vrut în niciun caz să ajung aici în seara asta! E locul pe care l-am evitat instinctiv oricât de mult am umblat prin oraş, în căutarea lui Adrian Mocanu. Iar blestematul de el nu se află nicăieri în altă parte decât aici! Acum îl văd, apropiindu-mă încet, aşezat exact pe scaunul pliant al Ioanei, aşa cum se aşeza pe locul ei la „Braseria Cetăţuii”, trăgând alene din ţigară, visător, privind parcă în sus, către cerul înstelat… Ce tot spunea Ioana despre ghicirea gândurilor? Vrea Adrian Mocanu în felul acesta să-i afle gândurile? Trec prin dreptul casei, călcând moale, dar nu suficient pentru a nu fi auzit. Detectivului însă nu-i pasă de mine. Stă singur pe scaunul Ioanei şi se gândeşte… pare că se gândeşte. Nu întoarce capul după rarii trecători ce tulbură liniştea străzii… Mă enervează acest Adrian Mocanu! Nu se oboseşte să vină el pe urmele asasinilor, ci-i sileşte să vină dânşii la el! Odată şi odată am să-i spun câteva vorbe. E un leneş, un netrebnic, nu face nimic, a părăsit pur şi simplu camera incomodă de la hotel, pentru a se muta în casa Ioanei, sub pretextul cusut cu aţă albă al cercetărilor aprofundate. Iată-l cum „cercetează” tolănit în răcoarea serii! Sunt convins că nici nu-i pasă de fapt dacă Ioana s-a sinucis sau a fost omorâtă. Pierde şi el timpul aflându-se „în deplasare”, îşi face viaţa cât mai uşoară, înlăturând pe cât posibil complicaţiile. Dar adevărul este, totuşi, că nu mă aşteptam să-l văd aici… Acest şoc, această lovitură de pumn în bărbie, mă scoate din făgaşul obişnuit al lucrurilor. Nu sunt convins că tot ce cred despre Adrian Mocanu e adevărat. Mă derutează, mă supără aerul său indolent, pasivitatea, cel puţin aparentă de 843

care dă dovadă. Ascuns în umbra parcului de peste drum de casa Ioanei, rămân câtva timp nemişcat. Nici el nu clinteşte. Doar fumul ţigării mai mult bănuit, se învârteşte leneş printre frunzele caisului. N-am de gând să rămân aici toată noaptea să-l văd cum trândăveşte ca un om care a dat în sfârşit de bine. Mă îndepărtez tăind parcul în diagonală, dar dintr-o dată glasul unui pian mă cheamă înapoi. E fără îndoială pianul Ioanei. Detectivul a intrat în casă. El este cel ce-şi plimbă degetele nepricepute pe clapele albe. La drept vorbind nu-mi dau seama dacă ştie să cânte, sau improvizează ca un ageamiu, dar îl văd prin fereastra deschisă, aşezat în faţa claviaturii; nu face deloc un secret din faptul că se află aici! O fi sperând să descopere ceva, crede că pianul îi va face mărturisiri cu privire la fosta-i stăpână? Mă simt cuprins de îngrijorare şi privesc atent împrejur. Nu ştiu de ce am impresia că şi Matei, fantoma mea nocturnă, trebuie să se afle şi el ascuns undeva prin apropiere… Simt că fiecare gest făcut dublu. Simt că acest om, vecinul meu de pat din sordida cameră a hotelului „Corvin”, vine de departe, şi mă înnebuneşte gândul că eu de fapt îl cunosc. Dar de unde, de când? E atât de bătrân, pare atât de erodat, că în lumina crudă a zilei vezi prin el… Întunericul însă îi conferă o anumită consistenţă, întunericul mă obligă să ţin cont de prezenţa sa, mai mult invizibilă, fiindcă, deşi îl pierd mereu din vedere, pot şti, datorită respiraţiei duble a bătăilor duble ale inimii, că-l am în apropiere. Şi sentimentul acesta nu e câtuşi de puţin liniştitor.

844

(MAG AURELIAN) În vechime Dumnezeu se arăta oamenilor şi schimba cu ei păreri, şi le dădea sfaturi, şi nimeni nu se mira din cale-afară văzându-l, fiindcă-şi petrecea vremea mai mult pe Pământ, plăcându-i mireasma florilor şi viermuiala orătăniilor de El create. Acum oamenilor li se mai înfăţişează doar diavolii. Sunt un diavol! Din îndepărtatul şi tenebrosul Long-Marion, unde am ajuns în noaptea în care Ioana m-a îmbrâncit în Dunăre, după ce pumnalul muşcase de două ori din mine (dar al cui era braţul?), m-am înapoiat cu mandat temporar, pentru a plăti totul cu vârf şi îndesat. Cu vârf şi îndesat! Dar ce veţi zice de un Circ şi de un Teatru ce iau foc pe neaşteptate, ce balans de ţipete şi vâlvătăi, ce spectacol deosebit, când iau foc dintr-o dată un Teatru şi un Circ! Ce veţi zice de forfota măscăricilor şi a junilor-primi, şi ce veţi zice de un ins palid şi subţire, înveşmântat în negru, care se va apropia pe neaşteptate şi va şopti: „Mag Aurelian, grăbeşte-te! În cabina de la parter, între oglinzi veneţiene, zace prinsă în capcană, în mijlocul oceanului de flăcări, o fată pe care o cunoşti, Ioana! Grăbeşte-te, Mag Aurelian, altfel peste câteva clipe nu vei mai avea ce salva!” Prin urmare pe Ioana am ucis-o prima dată dând foc Teatrului şi Circului, o lovitură formidabilă pregătită de mâinile mele înţelepte şi lucide, în vreme ce sufletul îmi delira de plăcere şi tristeţe, închipuindu-mi şi văzând aievea scena, ultima scenă în care flăcările devorează trupul ei blestemat… A murit atunci, sau a scos-o cineva, sau am salvat-o chiar 845

eu? Iată ce n-am să ştiu exact niciodată, fiindcă, mi se pare, am mai ucis-o de câteva ori şi după aceea… Trebuia s-o fac! Asta e bună, eu – la Long-Marion, iar Ioana pe Pământ, în braţele oricărui netrebnic… Întâlnirea dintre noi, cea dintâi întâlnire, n-a avut loc, şi nu s-a desfăşurat aşa cum îi plăcea Ioanei să povestească şi nu eu am determinat-o să fugă în ajunul căsătoriei ei cu nătângul de Neculai, ci Ioana a venit la mine şi a spus: „— Mag Aurelian, salvează-mă, ia-mă cu tine, nu pot rămâne aici!” „Să te iau cu mine? Dar de unde ai dedus că mă pregătesc s-o pornesc din loc, prinţesă a tuturor deşerturilor?” „Simţi cum bate vântul?” am auzit-o vorbind, şi faţa ei mincinoasă strălucea de cea mai curată frumuseţe, în vreme ce schimba temporar subiectul, aşa cum îi stătea în obicei când punea în funcţiune motoarele seducţiei. Arta schimbării subiectului. Meseria de a schimba subiectele. Plăcerea de a schimba subiectul. Ioana se afla în atelierul meu, singură, descotorosită pentru moment de Neculai (o fi povestit cuiva despre această vizită?) şi încă nu-mi oferea totul, nu mi se oferea, până ce nu stabilisem preţul. Arta de a stabili preţul. Meseria de a cere preţuri mari. Plăcerea de a fixa preţul. Femei goale zâmbeau lasciv din cele câteva uleiuri ale mele, rezemate de pereţi, şi printre ele Ioana mai vie ca oricând scânteia. „Simţi cum bate vântul? Dealurile dinspre nord par să se îndepărteze încet, ca un arhipelag… arhipelag amăgitor, ca şi cuvintele pe care le schimbăm, pictore!” Fiindcă nebunia cu arhipelagul îi aparţinea Ioanei, şi nu căpitanului Byrne, cum ar fi fost mai firesc, şi cum povestea ea mai târziu. Mai târziu, în vorbele ei toate s-au răsturnat, au deraiat de la adevăr. Nu mai voiam să plec, nu intenţionam să părăsesc orăşelul cu socluri de pe care lipseau statuile, fiindcă îmbătrânisem, 846

dar acesta a fost preţul: să fugim împreună. „Nu ţi-e teamă, Ioana, că logodnicul tău, acest biet Neculai atât de crunt şi ruşinos păcălit, nu se va lăsa totuşi, şi, încăpăţânat cum e, te va urmări până-n pânzele albe?” „N-o să poată; în această privinţă, bizuie-te pe mine!” Şi m-am bizuit. Mult mai târziu. Am aflat ce pusese la cale! Mă întreb dacă nu cumva Ioana a aruncat vina pe mine, convingându-se încetul cu încetul că eu sunt cel care i-a întins lui Neculai teribila capcană din care a ieşit ca tras pe roată… „Mag Aurelian, căpetenie izgonită, eu sunt cea care-ţi aduce un mesaj de forţă, trebuie să mă urmezi, chiar dacă drumul pe care vom porni duce direct spre Long-Marion!” Pentru că şi Long-Marion-ul îi aparţine Ioanei! Şi eu îi aparţin Ioanei, toate câte sunt îi aparţin, deşi, se spune… se spune că ea a murit. Ieri, Neculai m-a urmărit prin tot oraşul, azi e momentul meu să păşesc nevăzut şi neauzit în spatele său; la rândul său Neculai îl urmăreşte pe omul care anchetează cazul Ioanei. Ciudat! De câte ori a putut să moară această femeie! Şi fiindcă a murit de atâtea ori, eu cred că mai trăieşte, şi că e vorba numai de un truc al ei. Dar pe mine nu mă înşală. Ceasuri întregi mă odihnesc pe patul de la hotel, alături de un pat tot atât de incomod în care Neculai îşi petrece lungile sale ore de insomnie, în vreme ce eu mă prefac că dorm. Ar fi prea crud pentru mine să fi venit cu mandat temporar din îndepărtatul ţinut Long-Marion, special pentru a-i plăti Ioanei toate datoriile, şi să aflu că până la urmă un altul a ucis-o! Ar fi o nedreptate, dar despre asta nu pot discuta cu Neculai fiindcă el continuă să se prefacă a nu mă cunoaşte. El se preface că nu mă cunoaşte, eu mă prefac că nu-l văd, totuşi într-o noapte când ne aflam numai noi doi în cameră, simţindu-l extraordinar de treaz, m-am ridicat şi am aprins lumina. Obrazul său era alb, ca al unui om înspăimântat de moarte, iar cicatricea se desena limpede, în diagonală, pe faţa sa îmbătrânită. A fost singura ocazie când am schimbat 847

câteva cuvinte. Mi s-a plâns că nu poate aţipi din cauza şobolanilor ce se vânzolesc sub noi şi rod neîncetat scândurile putrede ale duşumelei. Am ascultat cu atenţie, dar n-am auzit nimic, am stins lumina şi curând am prins un somn odihnitor până în zori. Neculai, cred, n-a aţipit toată noaptea. Am continuat să ne ignorăm ziua şi să ne pândim reciproc seara, pe întuneric, cu toate că, ţin s-o spun, Neculai e un urmăritor deosebit de nedibaci. Nimic mai simplu decât să-l păcăleşti şi să te scapi de el. În schimb eu mă strecor nevăzut prin umbra zidurilor şi reuşesc, când vreau, să-i înregistrez fiece mişcare. Multă vreme n-am înţeles ce se petrece în sufletul său, nam înţeles de ce nu se retrage, de ce nu părăseşte locul unde a ucis tot ce iubea mai mult. În fiecare seară pleacă un tren care îl poate duce departe, acasă, acolo unde va fi ferit de urmărire şi bănuială. Niciun detectiv, oricât ar fi de ager, nu poate descurca teribilul ghem al acestei afaceri cu ramificaţii tenebroase şi rădăcini ascunse, şi acum sunt convins că nici Neculai nu ştie exact ce s-a întâmplat de fapt. Şi nici eu, fiindcă acolo departe unde m-au surghiunit şi de unde am venit cu mandat temporar, a cam început să mă părăsească memoria; Neculai crede că el a omorât-o pe Ioana, când, în realitate, eu sunt făptaşul crimei. Am ucis-o nu o singură dată, ci de cinci ori, şi din cele cinci morţi ale ei, cea mai temeinică a fost când cu focul ce a mistuit Circul şi Teatrul, în anul când Ioana devenise metresa actorului cu favoriţi roşcovani care a apărut mai târziu, după prima ei moarte, în câteva filme proaste. Pe sărmanul Neculai îl scot din minţi manevrele lui Adrian Mocanu, detectivul cu faţă triunghiulară şi cu înfăţişare ce nu prea inspiră încredere. După ce a petrecut câteva zile în ultima locuinţă a Ioanei, trândăvind de dimineaţa până seara la umbră, sau încercând clapele pianului, Adrian Mocanu şi-a îndreptat atenţia asupra unei vechi case din apropierea gării şi poate fi zărit 848

tot mai des la fereastra camerei în care a locuit Ioana imediat după război; în realitate pot spune că s-a instalat acolo, fiindcă nu părăseşte garsoniera decât la prânz când se duce să ia masa la „Subterana Romanilor”, fostul restaurant Bonel. Vreau să cred că detectivul, care e sau un om isteţ, sau un farsor, caută să-şi aleagă locul la masa preferată a Ioanei, dacă o fi avut o masă preferată, amănunt ce nu poate să nu atragă atenţia lui Neculai. Urmărindu-l în atâtea seri, sau lăsându-mă urmărit, încerc să aflu sentimentul care-l domină pe Neculai şi acum ştiu că acest sentiment e teama. Da, teama. Teama îl împiedică să lase totul baltă şi să se întoarcă acasă, fiindcă ar putea fi urmărit şi acuzat în cele din urmă de crimă în propriul său oraş, ceea ce ar da proporţii catastrofale evenimentului. Teama, ignorată conştient sau inconştient, a pus stăpânire pe Neculai, şi acum el încearcă să tranşeze disputa aici, şi cât mai repede cu putinţă. Dacă va pierde şi va fi arestat ca ucigaş al Ioanei, are speranţa că totuşi cei de acasă nu vor afla… iar dacă iese învingător, ei bine, atunci se va putea sinucide de bună voie cu restul de otravă ce i-a rămas şi pe care-l păstrează în mototolita sa valiză de sub pat. Dacă n-are acest gând, i l-aş putea sugera eu, nu prin cuvinte, ci numai din privire, fiindcă sunt un diavol. Ciudat acest sentiment al unei vinovăţii inexistente (fiindcă de moartea Ioanei eu sunt vinovat!), sentiment care generează o spaimă laşă. Fiindcă numai prin prisma acestei spaime urâte şi a laşităţii ei, pot explica următorii paşi ai lui Neculai, care de câteva zile îşi concentrează atenţia asupra incolorului şi cumsecadelui Fred-Anton, ultimul amant al Ioanei. Am înţeles repede ce urmăreşte Neculai. Cât de urât din partea lui! Deocamdată noaptea mai face un salt, iar trecătorii sunt tot mai rari. Între stele şi pământ se interpun câţiva nori ce lunecă încet ca un arhipelag… arhipelag invizibil aproape, ca petele sufletului omenesc. Ce oarbă şi josnică spaimă a pus stăpânire pe Neculai! Mai bine crima directă şi premeditată, mai bine să-ţi ucizi fratele, 849

mai bine să strangulezi o femeie, decât să manevrezi în aşa fel ca vina să cadă pe capul unui nevinovat. Şi iată manevrele lui Neculai: Adrian Mocanu va primi o scrisoare în care este invitat să cerceteze un anumit colţişor al locuinţei lui Fred-Anton; va găsi acolo dovada cea mai sigură a vinovăţiei fostului iubit. Tot pătrunzând în locuinţa Ioanei, Neculai s-a exersat cu succes şi acum nu întâmpină dificultăţi deosebite în a intra în garsoniera de burlac a lui Fred. Îl pândesc, bine ascuns în umbră. Mă întreb ce pune la cale? Va ascunde o punguţă cu praf ucigător, din acela folosit şi cu Ioana, sau a ticluit o corespondenţă compromiţătoare pe care detectivul, avertizat, o va descoperi într-un anume loc? Dar Neculai e prea redus mintal pentru a reuşi un fals ca lumea, şi în general întreaga sa acţiune poartă pecetea unei gândiri rudimentare, de nivel atât de coborât, încât, dacă nu mi-ar fi scârbă de el, mi-ar fi grozav de milă.

850

Camera lui Fred-Anton e chiar în colţul unei clădiri cu trei etaje, la primul. Dexteritatea mediocrului meu Neculai este eficace, până la un punct. A reuşit să afle totul despre casă şi locatarii ei şi acum nu se sfieşte să rămână minute îndelungate în camera fostului iubit al Ioanei, ba chiar să aprindă veioza. Asta e culmea impertinenţei, dar mai precis spus, a tâmpeniei. Dacă face pe spărgătorul, ar fi trebuit săşi facă rost măcar de o nenorocită de lanternă. Putem oare călca în picioare toate regulile, fără riscul de a fi amendaţi? Îl văd în cele din urmă ivindu-se şi-mi vine să ies din umbră şi să-l mustru. Un cât de mic instinct al pericolului să fi avut, acest bătrân nebun tot şi-ar fi dat seama că a fost urmărit şi pândit. Îl am în mână pe Neculai, din toate punctele de vedere, şi acest sentiment mă înclină spre generozitate. Precis se va duce acum să cerceteze vitrinele: o veche manie a lui, deşi câteodată am impresia că ar căuta ceva anume. Să vedem unde se duce… Noapte neagră, fă-mi trupul străveziu, demoni aduceţi gânduri inspirate cugetului meu… Dar ce veţi zice de o biserică sătească, zveltă, cu turn de lemn, şi ce veţi zice despre părintele Augustin, un popă tânăr şi voinic despre care se ştie că a fost preot militar şi a însoţit pe fronturi un regiment de roşiori, şi ce veţi zice despre slujnica lui venită de la oraş, frumoasă ca o icoană? Şi ce veţi spune despre pictorul vagabond şi bătrân căruia părintele Augustin i-a încredinţat cuvioasa cinste de a zugrăvi unul din pereţii bisericii sale, distrus de o infiltraţie de apă? Pentru munca lui, pictorul primea hrană şi casă, preţ bun pentru vremurile urâte de după război. 851

Acea veche şi înţeleaptă biserică stă pe o colină rotundă în bătaia luminii, loc bun, aşa cum se pricepeau să aleagă pe vremuri meşterii în lemn, iar în spatele altarului, unde pământul coboară, pentru ca imediat să urce din nou spre împăduritele pustietăţi ce înconjoară ramificata aşezare de munte, se întinde cimitirul unde odihnesc cinstiţii răposaţi, precum şi răposaţii mai puţin cinstiţi pe care i-a dat satul de la obârşia sa şi până azi, în frunte cu popa cel bătrân, plecat la Domnul Dumnezeul său în zilele când a trecut războiul şi pe aici. Pictorul vagabond picase într-o zi la ora când tocmai stătuse ploaia, mânat de un simţ al său, un fel de miros câinesc ce-i semnalase că va găsi aici un ciolan de ros. Şi l-a găsit. Pictorul venea de departe, din ţinutul Long-Marion, cu mandat temporar, şi ultimele două împunsături de cuţit pe care le primise îl mai dureau, cu toate că rănile se închiseseră de mult. La intrarea în sat, văzându-l atât de prăpădit, o femeie încă tânără, ce-şi păzea cei trei copii mici pe un spaţiu de iarbă şi lumină, i-a întins ceva de mâncare, iar pictorul a luat mâncarea, cu toate că nu venise ca cerşetor. A luat, pe lângă bucata de pâine primită, şi răspunsul femeii cu privire la locul unde se află biserica satului şi casa popii celui tânăr. Arşiţa plutea peste sat, iar oamenii erau puţini, fiind plecaţi cu toţii la lucru, şi în afară de femeie şi de cei trei copii, puţini observară trecerea înceată a străinului vlăguit, care păşea totuşi cu o anumită hotărâre, către un ţel al său… Două ceasuri mai târziu, pictorul vagabond era angajat de popa cel nou, iar diacul şi alţi oameni primiră porunci să facă rost imediat de vopsea, bidinele şi alte scule, precum şi de scări şi scânduri. Diacului, om în vârstă, înrăit în tipicuri şi datini, nu-i plăcea nici mort de popa cel nou, şi nici de slujba pe care o ţinea, cu întorsăturile ei neaşteptate (iar în taină poate-l muncea gândul că ăsta nu-i popă, ci Satana în carne şi oase), totuşi obişnuit de atâta vreme cu supuşenia în faţa straielor preoţeşti, chiar dacă în dosul lor se ascunde Cel 852

Viclean, îndeplini întocmai ordinele şi a doua zi pictorul, întremat de un somn adânc şi de o gustare servită de slujnica cea oacheşă a părintelui Augustin, purcese la lucrul său… Dar trebuie să-mi întrerup şirul amintirilor: iată că în seara asta Neculai, despre care nu se poate spune nicidecum că ar fi un om al surprizelor, vrea să renunţe la obişnuitul său pelerinaj prin faţa vitrinelor (unde pare să caute ceva, dar ce?), şi se îndreptă direct spre centru, spre localurile ţipător luminate, în care placa modernă a oraşului se învârte, se învârte… La ce s-o fi gândit pe drum, obscurul meu Neculai, după farsa pe care a pregătit-o fostului iubit al Ioanei? Poate la fratele său Augustin, dispărut cu atâţia ani în urmă? Sau se gândeşte la Ioana? La orăşelul cu socluri pe care n-au să fie puse niciodată statuile, sau la blestematul pictor Mag Aurelian despre care crede şi acum că i-a răpit logodnica? Se gândeşte la cetele de oameni ce vin în calea sa, ca nişte mişcătoare arhipelaguri… arhipelaguri de viaţă, dar atât de neexplorate, se gândeşte la misteriosul obiect pe care-l caută neîncetat prin toate vitrinele oraşului, sau pur şi simplu, în locul gândurilor, continuă să troneze sumbră, şi mare ca un evantai de cometă, frica? Frica… Neculai intră la cel mai select local, iar zece minute mai târziu îl urmez şi înţeleg de ce a venit aici, la fostul restaurant Bonel. A venit să-l observe pe Fred-Anton care stă la o masă, în colţ, împreună cu două femei. Fred-Anton e un tip minunat! De unde, din ce pepinieră de oameni perfecţi l-o fi recoltat Ioana, şi ce sadism subconştient o fi îndemnat-o să-l aleagă tocmai pe el? Fred ştie că a te arăta la un local cu o femeie, scurtă vreme după moartea încă insuficient clarificată a fostei iubite, nu se cuvine, oamenii ar începe să vorbească, iar anchetatorii, eventual, ar ciuli urechile. Şi din cauza asta Fred-Anton vine cu două femei, ceea ce e cu totul altceva! 853

Trece câtva timp până ce Neculai să-mi înregistreze prezenţa; e şocat, fireşte, dar caută să-şi ascundă nesiguranţa ce-l cuprinde la vederea, mea, vrea să lase impresia că nici nu m-a văzut, continuă să joace cu stângăcie un rol care nu i se potriveşte; i-am stricat întreaga seară, acum, în loc să-l poată observa în linişte pe imbatabilul Fred, victimă sigură de data asta, se simte el cântărit şi studiat, şi cunosc, vai, plăcerea unei asemenea situaţii… În marea sală noi, adică Fred, Neculai şi cu mine, formăm un triunghi cu laturile aproximativ egale. Dacă aş încerca să precizez că distanţa dintre mine şi fostul amant al Ioanei este ceva mai mare decât distanţa ce mă separă de Neculai (fostul logodnic, deci…), ar însemna că înclin spre pedanterii ce nuşi au locul acum. Fred, împreună cu cele două femei ale sale (mă întreb care dintre ele e paravanul şi care e cea adevărată?), bea vin roşcovan din pahare subţiri şi înalte, iar Neculai are în faţă un pahar mic cu o băutură tare. Îl imit fiindcă, oricum, există o forţă comună, invizibilă, dar uşor sesizabilă, ce ne coordonează mişcările, şi un destin comun, sub orbita căruia plutim spre aceleaşi minciuni, şi spre aceleaşi adevăruri finale. Într-o existenţă oricât de falsă, intervine până la urmă un adevăr final, nu-i aşa? Chiar dacă acest adevăr final se numeşte moarte. Fred nu bănuieşte nimic, are faţa senină ca o fasole sănătoasă, albă. E un bărbat zdravăn, pentru psihicul căruia moartea Ioanei n-a constituit un seism deosebit. A şi uitat şi de altfel el nu e vinovat cu nimic, întreaga tensiune se consumă între masa mea şi a lui Neculai şi ca totdeauna în asemenea clipe, mi-e teamă de scurt circuit. Firele sunt subţiri şi mă întreb câtă vreme vor suporta descărcările violente ale curentului alternativ. Între noi trei se face simţită o absenţă. Ce figură geometrică perfectă ar fi ieşit (un pătrat) dacă în sală se nimerea şi Adrian Mocanu! Dar detectivul, reţinut de misterioasele sale calcule, lipseşte. Îl supralicitez aproape 854

conştient. Probabil chefuieşte şi el în vreo cârciumă mai retrasă, ascuns într-un ungher. Fiindcă e un singuratic. Ca şi mine, ca şi Neculai. Nu ca şi Fred-Anton, care cred că n-a rămas singur niciodată, nici chiar în somn. Şi mai lipseşte cineva: Ioana. Ciudat, pe ea am lăsat-o la urmă, deşi ar trebui, să ocupe în orice moment capul listei, chiar moartă fiind (realitate în care continuu să nu cred). Hei, Neculai, posomorâtule! Ce ai zice s-o vezi intrând pe Ioana? Cum crezi, la masa cui s-ar opri? La masa ta, sau la a mea, ori poate s-ar îndrepta către Fred? Dar el nu mai e singur, pe când noi… Ştiu ce gândeşte acum Neculai, i-am pătruns gândurile; iată ce cuvinte îi umblă prin cap: afurisit moşneag, stafie blestemată, ce bine ar fi dacă te-ai întoarce înapoi în Iad, de unde ai venit ca să mă chinuieşti!… Cred de altfel că Ioana, dacă ar veni, nu ne-ar băga în seamă, şi ar alege un altul; are tot dreptul e atât de tânără. Mie trebuie să-mi mulţumească, fiindcă am ucis-o de mult, în plinătatea frumuseţii… Dar ce veţi zice de o Sfântă Paraschivă zugrăvită în biserica aceea sătească de către pictorul vagabond, în schimbul hranei zilnice şi a unui culcuş, o Sfântă Paraschivă cu toate trăsăturile Ioanei? Mergeţi şi căutaţi biserica aceea şi o veţi vedea pe Ioana cum arată în nelegiuita ei tinereţe şi cum a rămas de altfel până în ziua când se spune că s-ar fi sinucis… Fiindcă pictorul a luat-o drept model pe frumoasa slujnică a părintelui Augustin, care nu s-a prea împotrivit. Mai curând s-au împotrivit, probabil, dreptcredincioşii, mai apoi, când au recunoscut-o şi au văzut în asta semn de mare nelegiuire. Cum o fi scos-o la capăt popa cel tânăr, despre care şi aşa umblau vorbe nu tocmai luminoase? Atunci am omorât-o pentru a doua oară pe Ioana, după ce am terminat zugrăveala peretelui şi i-am desăvârşit cum am putut mai bine portretul de sfântă. Am omorât-o noaptea, iar când s-a crăpat de ziuă am fugit din satul acela. Atunci Ioana a murit pentru a doua oară, dar nu avea să fie ultima ei moarte. Fiindcă ne-am întâlnit iarăşi… şi iarăşi… Cei care s-au ciocnit o dată pe o cărare prea strâmtă, se vor izbi 855

mereu şi mereu, toată viaţa, oricâte ocoluri ar face. Şi oricât s-ar feri unul din drumul celuilalt. Este o lege… Viaţa era totuşi frumoasă şi uşoară în casa părintelui Augustin, şi nimeni nu-şi spunea acolo pe numele cel adevărat. Ţăranii cârteau împotriva popii, dar tot îi aduceau danii, ca pentru biserică, iar dimineaţa înainte de a mă duce la întâlnire cu vopseaua şi bidinelele, aveam paharul meu, un pahar mare, umplut cu ţuică adevărată, pe care după ce-l beam, îmi venea să cânt. Şi-mi venea să întreb pe slujnica popii: Ioana, mâna cui a ridicat cuţitul? Mâna ta? Nu-mi vine să cred, chiar dacă mai târziu ai să povesteşti că tu l-ai omorât pe Mag Aurelian ca să salvezi nişte oameni de şantajul lui… Ce fel de şantaj? Ai să inventezi ceva, de pildă că le fura copiii… N-am înţeles niciodată scopul minciunilor tale… nu simple minciuni, ci un fel de menghină prin care strecurai adevărul silindu-l să ia altă înfăţişare… La rându-ţi, şi tu spuneai cam acelaşi lucru despre mine. Să fi fost mâna părintelui Augustin cea care a ridicat pumnalul? Dar când te-ai putut întâlni cu el, acolo în oraşul de pe malul Dunării? Prin urmare, pedepsele mele au venit nu neapărat în numele meu… Să zicem că în numele lui Neculai… Hei, posomorâtule, Neculai, ce gândeşti tu acum despre mine? Neculai părăseşte restaurantul. Trece aproape de mine, fără a mă privi, dar observ cât de alb îi este obrazul. Frica… Fac plata şi-l urmez imediat. În noaptea asta simt nevoia să-l necăjesc, însă el mi-a luat-o înainte, ceea ce nu mă tulbură, fiindcă ştiu că-l voi regăsi în camera noastră de la hotel. La ora aceasta n-are unde să meargă în altă parte. Dar când ajung la hotel constat cu surprindere că Neculai nu e acolo, iar valiza de sub patul său a dispărut. Neculai s-a mutat sau a fugit! Nu mă culc, alerg la gară, dar Neculai nu e acolo, nici în sala de aşteptare, nici pe peron, nicăieri. Mă simt singur ca niciodată. Unicul om cu care aş fi putut discuta despre Ioana, a dispărut. Şi cu toate că n-am vorbit cu el despre 856

femeia care a ştiut să încâlcească atât de iremediabil vieţile noastre, posibilitatea acestei discuţii exista, şi asta era aproape suficient. În orice clipă l-aş fi putut aborda: — Neculai, îţi aminteşti de Ioana? Şi după o lungă privire cercetătoare, după o lungă nehotărâre şi o scurtă tresărire a umerilor, ar fi fost nevoit să răspundă în cele din urmă: — Da, îmi amintesc de Ioana, Mag Aurelian. — Prin urmare, îţi aminteşti? — Cum să nu-mi amintesc, dacă eu am otrăvit-o? — Ţi se pare, Neculai… dragul meu Neculai – cum îţi spunea cândva Ioana – vina aceasta apasă pe umerii mei în întregime. Eu am ucis-o… Dar acum nu mai am cu cine schimba aceste cuvinte şi-mi dau seama că va trebui să-l caut pe Neculai, să-l scot din vizuina unde s-a ascuns de frica lui Adrian Mocanu, şi să… Departe, la orizont, la marginea întunericului, se mişcă un tren cu toate luminile aprinse. Ele unduie şi se suprapun, apropiindu-se, ca un arhipelag… arhipelag plutitor de străluciri ireale, traversând în diagonală sufletul nopţii.

857

În spatele meu s-a deschis o uşă. Vine cineva? Nu, nu e nimeni. Nu s-a deschis nimic, în spatele meu nu e nicio uşă. Numai golul se cască şi de dincolo de porţile lui invizibile, Long-Marion-ul îmi trimite semnal că mandatul meu e trecător şi poate expira oricând. Există, îmi zic, o mică şansă de a-l regăsi pe Neculai: urmărindu-l pe Adrian Mocanu. Nu se poate ca detectivul să nu ştie nimic de existenţa lui şi să nu-l ţină sub ochi. Observând manevrele discrete ale lui Adrian Mocanu, voi ajunge la Neculai şi poate-l voi convinge să nu mai fie laş. Detectivul nu se mai ocupă de cele două locuinţe ale Ioanei, probabil a explorat acolo tot ce se putea explora. O bună parte din timp şi-o petrece la poştă, primeşte şi expediază scrisori, corespondenţa lui vine la post-restant şi am observat că duduia de acolo îi pune cu mare grijă la o parte teancurile de plicuri. Constat, dar nu cu mare surprindere, că Adrian Mocanu locuieşte iarăşi la hotel, dar nu la orice hotel, ci la „Corvin”, într-o cameră de la parter, unde primeşte câteodată vizita unor necunoscuţi. Rămân mut de uimire, în capul scărilor, cam trei zile de la dispariţia lui Neculai (o fi plecat acasă?!), văzându-l pe FredAnton ieşind din camera detectivului. Fostul prieten al Ioanei are o înfăţişare impecabilă şi nu pare tulburat. Am impresia că încercarea lui Neculai e pe cale de a eşua: Adrian Mocanu nu crede în vinovăţia lui Fred. Sau e prea abil ca să arate ce gândeşte? Îl văd procedând cu încetineală, cu o maximă economie de nervi şi mijloace la elucidarea acestei poveşti care, cred eu, nu poate fi clarificată din niciun punct de vedere. Pe Adrian Mocanu, care totuşi se află aici în primul rând pentru a afla dacă Ioana s-a sinucis sau a fost ucisă (deşi eu 858

cred că ea trăieşte), nu par să-l intereseze amprentele şi alte fleacuri de acest gen. Am impresia că dispreţuieşte ajutorul pe care i l-ar putea eventual oferi un câine poliţist şi nu e dispus să ţină cont de niciuna din indicaţiile „sigure”. Cel puţin aşa se vorbeşte: curiozitatea oraşului continuă să rămână trează. Acum, după ce Ioana nu mai e, multă lume pare să-şi amintească diferite lucruri despre ea şi mai toţi susţin că au cunoscut-o bine. În realitate nimeni nu ştie nimic, iar în fruntea ignoranţilor l-aş pune pe Fred-Anton (care zilele trecute şi-a scos un costum nou de la croitor, gripepit), iar apoi pe toţi ceilalţi foşti colegi de la Institut ai Ioanei. Unii din ei fac cu plăcere declaraţii şi dau depoziţii. Dar nu lui Adrian Mocanu căruia puţin îi pasă de astfel de tipi; detectivul se ocupă cu infinit mai multă plăcere de oameni tăcuţi ce-şi deschid cu greutate gura, iar duminica dimineaţa, invariabil, se duce la concertul Filarmonicii. Lumea ştie cine e şi, dată fiind aversiunea generală faţă de poliţişti, nu se înghesuie în a-i acorda simpatii; totuşi se aşteaptă de la el să spună adevărul cu privire la moartea celei care a fost una din cele mai frumoase femei ale oraşului. Ori tocmai aici el pare cel mai puţin grăbit, de parcă şi-ar fi făcut din acest caz o ocupaţie viageră!… Să spun adevărul? Cercetările lui, cred, se extind asupra unor domenii aproape interzise muritorilor de rând. Pe faţa lui slabă, dreptunghiulară, încăpăţânarea pare să fi scris cu litere vizibile pentru toţi cei ce nu sunt prea orbi: VREAU SĂ AFLU TOTUL. Şi e singurul lucru care mă supără la acest om, împotriva căruia nu am, de fapt, niciun resentiment. Doar atât că eu ştiu că nimeni nu poate afla totul… Între două cotituri primejdioase, oricum, trebuie să-ţi frângi gâtul, şi chiar dacă umbli cu fruntea sus, pentru a salva aparenţele, cei ce au ochi să vadă, ştiu că porţi proteză la gât… Luaţi-o asta cum doriţi… Dar ce veţi zice de o bibliotecă mare şi întunecoasă, şi de o bibliotecară, şi de cineva care se apropie furişându-se pe la 859

spate, cu mâinile întinse? Şi ce veţi zice de un luptător cu pumnii, adică de un boxer, un om puternic, dar care a avut ghinionul să iasă numai pe locul doi în toate întrecerile? Învins totdeauna chiar în cea din urmă bătălie, dezamăgit, boxerul încerca acum cu disperare să devină cărturar… Creierul său zdruncinat în atâtea lupte pierdute avea, cred eu, mecanismele suficient de dereglate pentru a deveni un savant de renume în vreuna din multele şi generoasele ramuri ale ştiinţei. Dragostea pentru frumoasa bibliotecară nu putea decât să-i stimuleze decolarea, şi această mare iubire s-a născut în vastele săli unde miroase a hârtie îngălbenită, a erudiţie sterilă, a vanitate ascunsă, sau pe coridoarele unde e voie să fumezi în tăcere, concentrat, privindu-te numai în interior… Dar dacă privea numai spre interior (spre interiorul ştiinţelor, fireşte!), fostul boxer şi viitorul savant, cum de a remarcat-o pe frumoasa bibliotecară, care după ce-şi lăsase chipul zugrăvit pe un perete de biserică de către un biet pictor vagabond, veghea acum asupra rafturilor de cărţi, circulând însă adesea între o sală şi alta, parcă anume pentru a atrage atenţia bătrânilor stăpâni peste ştiinţe şi celor mai tineri care abia îi băteau în poartă? Se vede că posibilităţile fostului boxer, de a se interioriza, erau încă destul de reduse (ceea ce nu prevestea nimic bun pentru viitorul său de cărturar), dacă n-a reuşit să rămână nepăsător la unduirea acelui frumos trup de femeie, făcut parcă anume întru izgonirea gândurilor pioase şi a pornirilor statornice! Şi ce veţi zice despre omul care într-o seară se furişa încet cu mâinile întinse spre gâtul alb ai tinerei bibliotecare? Omul se temea grozav, se temea mai ales de întâlnirea cu boxerul care l-ar fi sfâşiat într-o clipă, dintr-o singură clămpănire a fălcilor. Aşa am ucis-o pentru a treia oară pe Ioana: prin strangulare. Trebuia s-o fac. Altfel ar fi fost nedrept: eu la Long-Marion, iar ea aici, pe Pământ, în braţele boxerului? Vedeţi? Încă un lucru despre care Adrian Mocanu nu are să afle 860

nimic. În spatele meu s-a deschis o uşă… Vine cineva? Vine cineva? Nu, parcă n-ar fi nimeni… Nimeni n-a iubit-o pe Ioana atât de mult cât a iubit-o Mag Aurelian, pe cerul căruia ea străluceşte şi acum, ca o stea şi ca o cometă. De ce a trebuit s-o ucizi şi tu, Neculai? N-am omorât-o eu de destule ori? Cu focul, cu sabia şi cu degetele… cred că era suficient. Ca o stea şi ca o cometă… În vechime oamenii trăiau sute de ani. O sută şaizeci şi doi de ani împlinise Iared când i s-a născut Enoh, iar după asta a mai trăit opt sute de ani. Cred că Ioana face parte dintre fiinţele rare făcute să trăiască mult, şi aştept s-o văd din clipă în clipă de la această fereastră, ivindu-se la colţul străzii. — Ioana! Ioana! — Tu? Aici? Te credeam la Long-Ma… — De ce ai minţit? Recunoaşte că prima noastră întâlnire n-a avut loc în orăşelul în care te-a dus Neculai pentru… — Mag Aurelian, te înşeli, eu nu sunt Ioana. — Iarăşi minţi! Să-ţi văd degetele. Frumoase… Mai cânţi la pian? — Tu minţi, Mag Aurelian. Te prefaci că n-ai şti ce caută Neculai prin vitrinele oraşului. Ai uitat povestea cu înotătorul rănit? Uiţi, uiţi mereu, Mag Aurelian, şi ca să completezi golurile, inventezi, inventezi… Am fost eu vreodată slujnica sau iubita lui Augustin? — Augustin trăieşte! Augustin, fratele lui Neculai. Am aflat de la… — Trăieşte? Nu-mi vine să cred, dar dacă e adevărat… De ce ne-ai combinat în aceeaşi poveste? — Fiindcă l-ai cunoscut… L-ai cunoscut, l-ai cunoscut pe părintele Augustin… Atunci eu te-am ucis a doua oară. — Nu m-ai ucis niciodată, Mag Aurelian. — Ioana, ochii tăi îmi ascund ceva. Spune-mi, ai fost la Long-Marion? 861

— De fapt, repet, te înşeli… Nu sunt Ioana. Din nou se deschide o uşă. Cine-i în spatele meu? Cine se apropie? Nu e nimeni. Prin hotel curentul trânteşte uşile, şi nimănui nu-i pasă. Într-o bună zi uşile or să-şi ia zborul ca nişte aripi smulse. Fără netrebnicul acela de Neculai mă simt teribil de singur. Nimeni în acest blestemat de oraş nu se gândeşte la Ioana. Nimeni nu vine la cimitir la mormântul ei. Am fost acolo în speranţa că-l voi întâlni pe Neculai, dar el, după cum mi se arată, a fugit acasă. Am rămas multă vreme, dar n-am reuşit să conversez cu ea, pesemne fiindcă sub lespedea aceea nu e îngropată Ioana. Undeva s-a produs un fals. O substituire… Poate că acest lucru l-a simţit şi Adrian Mocanu, fiindcă în timp ce mă pregăteam să plec, l-am văzut apropiindu-se încet pe cărarea ce urcă până la această extremitate a cimitirului. M-am dat puţin la o parte, rămânând totuşi în preajma mormântului Ioanei. Adrian Mocanu m-a salutat, deşi nu mă cunoaşte: — Bună seara, domnule. Apoi s-a aşezat pe una din scundele bănci care despart morţii, iar eu am rămas în continuare, sperând că detectivul va deschide discuţia. Atât de mult doream să-l aud că-mi adresează nişte cuvinte că aş fi fost mulţumit chiar dacă prin vorbele acelea m-ar fi anunţat că mă arestează, sub învinuirea de omucidere… Dacă s-ar fi ivit Neculai, sau măcar Fred-Anton, am fi fost iarăşi trei, ca în seara când… Există cazuri când oamenii sau îndrăgostit de fiinţe ce nu mai erau în viaţă… Nu m-aş mira ca Adrian Mocanu să se fi amorezat de Ioana. Detectivul e un om cuvios. Nemişcat, cu ochii ţintă la crucea ei, prezenţa mea nu părea să-l stingherească. Apoi s-a ridicat brusc şi a plecat. Izbutise să afle ceea ce-l interesa? — Ioana Scavin, jocul e joc, dar trebuie să se sfârşească. — Detectiv nepriceput! — Toate câte le-am aflat despre tine mă fascinează. Da, da, ştiu lucruri pe care alţii nici nu le bănuiesc. Ieşi din ascunzătoare, nu mai fă pe moarta! — Ce s-a întâmplat cu Neculai? Unde a dispărut? 862

Privindu-l cum se îndepărtează, l-am invidiat pentru tinereţea lui! Am impresia că e unul din puţinii oameni din câţi cunosc eu, de care Ioana, dacă ar fi în viaţă, ar fi în stare să se îndrăgostească. Fiindcă Ioana nu m-a iubit pe mine. Şi nici pe Neculai. Şi aşa stând lucrurile, cred că amândoi am ucis-o degeaba.

863

(ADRIAN MOCANU) Câţiva oameni, un număr de case, două sau trei cârciumi şi eventual alte câteva elemente, nu totdeauna de primul rang, pot caracteriza un oraş, chiar un oraş cu pretenţii. Mai există, fireşte, muzee, turnuri, monumente, dar astea le găseşti cam peste tot… Când soseşti într-o localitate pe care n-o cunoşti prea bine, pentru a lucra la un caz ce pare surprinzător de ieşit din comun, e bine să-ţi fixezi urgent câteva puncte de reper, chiar dacă ele nu au o legătură directă cu obiectul atenţiei tale. Simple puncte de reper între care să circuli, de care să te sprijini, altfel eşti pierdut. În învălmăşeala de labirinturi, ce pornesc haotic, ameninţător, dintr-o întâmplare cum ar fi moartea în împrejurări îndoielnice a unui om, a unei femei frumoase, apar zeci de fire false, dar ce e mai rău, de cele mai multe ori nu apare niciunul… Sumbre, răutăcioase, mari pustietăţi hohotesc în jurul numelui Ioanei Scavin, ce pare să-şi fi trăit întreaga viaţă numai pentru a-şi pregăti un sfârşit derutant. Tot ce se ştie despre această femeie şi tot ce aflu, încetul cu încetul, e contradictoriu şi fiecare portiţă nouă, descoperită, anulează uşile deschise anterior. Când am sosit în oraşul S. nu mi-am fixat niciun termen şi nici măcar nu mi-am propus să clarific cu toată certitudinea dacă Ioana Scavin s-a sinucis sau a fost asasinată. Mă gândeam, înainte de toate, să aflu cine a fost ea, şi aveam, în această privinţă, asupra anchetatorilor din S. ceea ce aş numi ascendentul ignoranţei totale, avantajul de a lua totul de la zero, sau din punctul pe care-l voi socoti convenabil şi în momentul pe care-l voi considera oportun. Cercetările colegilor mei şi rapoartele întocmite mi-au fost 864

de nepreţuit folos, însă m-am servit de ele treptat… N-am însă nici pe departe intenţia de a mă opri asupra tuturor amănuntelor anchetei care sunt, în pofida a ceea ce s-ar crede, suficient de plictisitoare. În experienţa mea s-au ivit cazuri când adevărul, sau dacă vreţi, să folosim un termen consacrat, pista reală, mi s-a relevat la contactul dintâi cu localitatea în care urma să-mi desfăşor investigaţiile, datorită a ceea ce aş numi intuiţie norocoasă, fiindcă norocul în ingrata noastră meserie (ca şi în cea de artist!), joacă un bun rol. Soseşti într-un orăşel de provincie în care doi tineri, proaspăt căsătoriţi, au fost asasinaţi în propria lor locuinţă, lumea e îngrozită, iar unul dintre şefii autorităţii publice locale, agitat, se grăbeşte să-ţi dea tot felul de amănunte… iar tu ai, pe neaşteptate, şansa de a observa că unei anumite case, din apropierea celei în care s-a comis nelegiuirea, îi lipseşte o porţiune de burlan, la mijloc (partea de sus şi cea inferioară fiind neatinse), şi fleacul acesta ţi se înfige în creier şi te urmăreşte, până ce îţi dai seama că uite, chiar de aici trebuie să începi lucrul! Am o superstiţie a mea în legătură cu primul contact ce-l iei cu localitatea unde vei lucra şi adaug la această superstiţie şi o convingere, şi anume că dacă din această primă şi superficială observare a locului nu te-ai ales cu un cât de neînsemnat punct de reper, e semn rău, e semn că ancheta se va împotmoli… Şi din această cauză apropiindu-mă de oraşul S. mi-am permis să-i joc o mică festă colegului meu O. care, amabil, venea să mă întâmpine la gară, la acceleratul de unsprezece, am coborât din vagon într-o staţie unde am aşteptat trenul următor. În felul acesta, sosind în S. aveam posibilitatea să fac un tur de recunoaştere singur, să ispitesc norocul… Dar în pofida oricărei speranţe, inspiraţia m-a ocolit, deşi m-am învârtit prin oraş până seara, şi am trecut de câteva ori prin parcul în apropierea căruia se află locuinţa celei ce fusese frumoasă, enigmatica Ioana Scavin. Era un prim semn, aşa am considerat eu cel puţin, şi nu mă înşelasem că ancheta va fi grea, interminabilă şi, poate, 865

se va sfârşi cu un rezultat ce încununează nu rareori eforturile unui detectiv, oricât ar fi el de strălucit: eşecul.

866

Întâi de toate am luat fotografiile, cu toate că ele îţi oferă aceeaşi posibilitate de a cunoaşte un om, precum o ilustrată ştearsă – fiordurile norvegiene. Marea majoritate a fotografiilor, sau poate chiar toate fotografiile, mint. Sfinte Dumnezeule, oamenii nu sunt aşa cum îi prinde celuloidul impregnat cu săruri ultrasensibile, nu sunt nici mai buni, nici mai răi, ci altfel. Toate fotografiile ce o înfăţişează pe Ioana mint, până la una, chiar, sau poate mai ales, cele prinse de lentila fină a criminalistului şi developate cu maximă atenţie în laborator. Îmi plac actorii de cinema americani, deşi asemenea preferinţă spusă cu voce tare ar friza, după unii, o anumită frivolitate. Îmi plac fiindcă sunt dezinvolţi şi ştiu să facă de toate, să danseze, să cânte, să se bată… Îmi plac, fiindcă mulţi dintre ei mor pe scenă, sau pe platoul de filmare; fotografiile aceluiaşi actor nu seamănă între ele: parcă ar înfăţişa oameni complet diferiţi… Fotografiile Ioanei nu numai că mint, dar fiecare minte altfel. Una vorbeşte despre blândeţe, iar următoarea aduce o nuanţă de cruzime împrejurul senzualei guri, de formă uşor triunghiulară, fin rotunjită însă la colţuri, aşa cum rareori poţi vedea. Ciudate asociaţii îţi pot veni în faţa fotografiilor unei femei care nu mai trăieşte, iar printre altele, nu pot trece cu vederea gândul că un bărbat care a iubit-o pe Ioana rămâne cumva rănit pentru tot restul zilelor, deşi, vă rog să credeţi, manifest scepticism faţă de amorurile eterne… Poate că (îmi trece acum prin minte), iubirile adevărate şi mari sunt cele în care este amestecată şi puţină, otravă, însă acesta e un gând atât de eretic, încât nici nu stărui asupra lui! Dar nu straniul farmec al celei care a fost Ioana Scavin i-a determinat pe colegii mei din S. să pună sub semnul 867

întrebării ideea sinuciderii, ci mărturii mult mai concrete, precum şi unele neconcordanţe uimitoare, pe care poate le voi aminti în treacăt, sau poate că nu, fiindcă în primul rând nu vreau să transform aceste amintiri ale mele într-o simplă povestire detectivă (Ioana Scavin merită mai mult!), şi în al doilea rând şi aici fac o mărturisire riscantă, fiindcă, încă de la început, atenţia mi s-a concentrat, aproape fără voia mea, asupra personalităţii Ioanei, mereu mai fascinantă pentru mine, eventualul asasin trecând pe planul secund; e adevărat că aflând cât mai multe despre existenţa celei moarte, mă puteam apropia şi de posibilul ucigaş, dar nu totdeauna se întâmplă aşa, ci mai degrabă exact pe dos. Ca să aflu ceva adevărat cu privire la viaţa şi trecutul Ioanei, am încercat să pornesc de la înotătorul rănit, dar până să ajung aici au trecut zile şi zile… Zile când simţeam cum întreaga afacere îmi lunecă printre degete şi sunt pe cale de a fi învins iremediabil! Şi atunci, într-un moment de maximă tensiune ce se scurgea ca un fluid, epuizându-se către zonele mai calme, mai resemnate ale descurajării, am simţit apăsarea unei priviri: apăsarea privirii înfricoşate, dar şi curioase a omului cu cicatrice (o mare cicatrice în diagonală, pe mijlocul feţei), şi mi-am dat seama cu o tresărire că mai văzusem aceşti ochi decoloraţi cu o zi înainte, sau cu două, şi am înţeles că acest om vârstnic şi obosit mă urmăreşte de câtva timp, cu teamă şi speranţă. Presupunând că sub înfăţişarea sa inofensivă omul se simte în siguranţă, m-am lăsat spionat în voie, pe stradă, sau la una din cafenelele oraşului unde ştiam că venea deseori şi Ioana. Mai mult din superstiţie decât din speranţa reală că în felul acesta câştig ceva, mă aşezam mai totdeauna la măsuţa la care îşi bea cafeaua Ioana. Nu vreau câtuşi de puţin să mă opresc asupra anumitor fleacuri, de pildă: cum am aflat pe ce scaun se aşeza Ioana? Astea sunt mărunţişurile meseriei… Omul cu cicatrice – haide să-i spun pe nume, cu toate că i l-am aflat ceva mai târziu, fără nicio dificultate de altfel – Neculai, deci, nu se sfia 868

să mă urmărească pe faţă; la început credeam că atitudinea mea absentă îl încurajează, fiindcă într-adevăr n-am ridicat ochii spre el nici o singură dată, iar apoi am început să bănuiesc că mă sfidează… Trebuia să stabilesc un lucru esenţial: dacă am de-a face cu un maniac, dacă omul se ţine scai de mine din cine ştie ce alte motive, sau dacă, aşa cum speram din toată inima, această urmărire feroce – şi atât de indiscretă! – trebuie s-o pun pe seama unei indirecte legături ce se stabilise între noi prin intermediul Ioanei. Eu, anchetator, Ioana victimă, iar el…? Asasinul? Otrăvitorul? Eventualitatea aceasta mi s-a părut înfricoşător de simplă. Gândindu-mă la omul cu cicatrice, aveam în faţă ultima scrisoare a Ioanei, de fapt un scurt bilet lăsat într-un plic: O fac de bună voie, nimeni nu e vinovat. 17 iunie 1965, ora trei şi jumătate după-masă. Ioana Scavin. Mărturie convingătoare asupra propriei voinţe de a-şi lua viaţa! Ioana Scavin, în deplinătatea facultăţilor ei mintale toarnă otravă în sticluţa cu somnifer şi ia o doză bună, ora e – să acceptăm cele scrise de sinucigaşă – trei şi jumătate după-masă. E chimistă, ştie cât de uşor se pot produce accidente, poate de aceea varsă în chiuvetă restul de somnifer amestecat cu otravă, clăteşte apoi sticluţa precum şi chiuveta. Se întoarce în camera de culcare şi mai are timp, după unele mărturii, să se aşeze pentru un minut sau două în faţa pianului… Dar simte sfârşitul apropiindu-se, moartea vine cu suflu îngheţat, Ioana se lungeşte pe canapea şi învelindu-se în pled, aşteaptă… În jurul orei patru, în casă intră bătrâna Ida. N-are niciun fel de dificultăţi fiindcă Ioana a lăsat anume toate uşile deschise, pentru a putea fi cât mai repede găsită… şi înmormântată. De altfel această Ida, care uneori o ajută pe Ioana la treburile casei, şi care în felul ei e puţin ţicnită ştie 869

unde sunt cheile casei şi de obicei vine în absenţa stăpânei, care are deplină încredere în ea. Bătrâna intră în dormitor, o vede pe Ioana culcată şi renunţă la intenţia de a scutura covoarele, de teamă să n-o deranjeze. Pleacă în vârful picioarelor şi se întoarce abia după ora nouă seara (prima vizită avusese loc, cum am spus, în jurul ceasului patru al după-amiezii), voind s-o întrebe pe Ioana dacă poate veni a doua zi dimineaţă, pentru a scutura covoarele. În casă toate luminile sunt stinse, iar stăpâna îşi continuă somnul, aşa cum constată cu o vagă surprindere bătrâna Ida, care aprinde lumina doar cât să o vadă pe Ioana lungită în patul ei şi o stinge repede. Iese puţin mirată de un somn atât de greu şi de lung, dar fără o cât de vagă nelinişte. Concluzia s-ar impune de la sine: la ora aceea Ioana murise de mult, şi cu adevărat moartă a găsit-o aceeaşi Ida, a doua zi dimineaţa, când în sfârşit a înţeles ce se petrece şi a dat alarma printr-un nesfârşit şir de chiote şi ţipete. Până aici nimic surprinzător: cine ia otravă la trei şi jumătate după-masă, pe la patru are toate şansele să fie mort. Şi fireşte că dacă eşti mort la patru, tot aşa rămâi şi la nouă, până a doua zi, când în sfârşit eşti descoperit. Numai că în moartea Ioanei Scavin se strecoară un neaşteptat spaţiu… viu. În aceeaşi noapte de 17-18 iunie, între orele douăsprezece şi unu, Ioana e observată pe unul din bulevardele principale… Există nu una, ci două mărturii, aparent sigure, dar şi ele contradictorii. Ioana, care la ora aceea trebuia să fie de mult moartă, a fost văzută mergând dinspre catedrală în direcţia teatrului, afirmă paznicul de noapte I.C. în timp ce inginerul S.A., un coleg al ei, susţine că a întâlnit-o la aceeaşi oră, îndreptându-se în direcţia contrară… Nu găsesc vreun motiv să pun la îndoială spusele lui S.A., om în vârstă de patruzeci şi cinci de ani, văduv, uşor încărunţit, cu o aparenţă dintre cele mai serioase. La o întrebare a mea, răspunde că nu băuse alcool în seara aceea, deşi se întorcea într-adevăr de la o mică petrecere. Cei din familia la care fusese în vizită pot confirma. Luându-şi rămas 870

bun de la gazde, îşi privise ceasul (trecuse puţin de miezul nopţii), prin urmare pe bulevardul T., unde o întâlnise pe Ioana, trebuie să fi ajuns pe la douăsprezece şi jumătate. O recunoscuse încă de la distanţă, apoi după ce s-au mai apropiat, o salutase, iar colega lui îi răspunsese la salut. Dacă s-au oprit şi au schimbat câteva cuvinte? Nu, nu i se păruse corect s-o oprească şi nici Ioana nu manifestase vreo intenţie în acest sens. Ce gândise întâlnind-o singură la ora aceea? Nimic deosebit… Dar este sigur că Ioana venea pe bulevard din direcţia teatrului? Absolut sigur, de vreme ce el se apropia din direcţia opusă. Paznicul de noapte I.C. afirmă exact contrariul. Ioana, după spusele sale, părea grăbită şi mergea pe partea dreaptă a bulevardului, spre teatru; a trecut chiar prin faţa lui. O cunoaşte? Nu personal, îl cunoaşte în schimb pe logodnicul ei, domnul Anton, din timpul când funcţionase ca portar – e vorba de martorul I.C. – la Institutul de Chimie. Cât era ora? Poate răspunde exact la întrebare, întrucât văzând-o pe Ioana singură, în toiul nopţii, privise involuntar la ceas: era unu fără douăzeci şi cinci. Nu există temeiuri pentru a pune la îndoială nici mărturia lui I.C., cu toate că situaţia pare paradoxală, din mai multe puncte de vedere. Raportul medicului legist cuprinde şi el elemente contradictorii: în corpul defunctei fusese descoperită prin autopsie o substanţă pe care o voi denumi convenţional otrava „B”, în timp ce analiza minuţioasă a sticluţei cu somnifer şi a chiuvetei scoase la iveală vagi urme ale unei substanţe diferite: otrava „A”. Cât priveşte amprentele, s-au găsit de tot soiul, şi studiul şi clasarea lor ar lua vremea a patru vieţi de anchetator, puse de la cap la cap. O pălărie cu boruri lungi şi o mustaţă schimbă înfăţişarea unui individ. Nu m-au recunoscut nici măcar oamenii care anchetaseră înainte de venirea mea cazul Ioanei Scavin. Cu atât mai puţin avea să mă descopere bătrânul cu cicatricea, Neculai deci, pe care l-am urmărit zile îndelungate, în ceasurile când nu mă fila el pe mine. O primă constatare ce 871

m-a făcut să sper că sunt pe drumul cel bun, a fost în legătură cu interesul pe care-l trăda Neculai faţă de persoana lui Fred. Ioana – Fred – Neculai, un triunghi (magic dacă vreţi!), în centrul căruia l-am aşezat pe înotătorul rănit… Ţinându-mă ca o umbră de Neculai, intram după el prin magazine, exact la timp pentru a-l auzi întrebând în stânga şi-n dreapta despre înotătorul rănit. Înregistram iritarea vânzătorilor plictisiţi de insistenţele omului cu cicatrice care susţinea morţiş că văzuse înotătorul expus în vitrină, doar cu o zi înainte. Acelaşi lucru îl afirma şi în magazinul următor, până ce a ajuns să fie cunoscut peste tot ca un cal breaz. Cei care-l mai luau în seamă îl expediau, mai pe ocolite, mai pe faţă, la psihiatrie, şi mi s-a făcut milă de el şi am început eu însumi să-l caut pe înotătorul rănit. Şi astfel, cu toţii, în zilele acelea îl căutam pe înotătorul rănit…

872

Este foarte greu, aproape imposibil, să te înţelegi cu o femeie vârstnică şi ţicnită, care dintr-un minut într-altul izbucneşte în lacrimi, mai mult pentru a te convinge că suferă, decât datorită unei suferinţe reale. Paşii bătrânei Ida frământă nisipul pe aleea centrală a parcului, înaintând pe nişte uriaşe şi diforme sandale, demne de o căpetenie vizigotă. Ar reprezenta un bun personaj comic, dacă n-ar fi, în esenţă, atât de tragică. Am nevoie de ea fiindcă e singura persoană (singura, până la proba contrarie), care a intrat în casă, în după-amiaza zilei de şaptesprezece iunie şi a văzut-o pe Ioana aşa cum pretinde că a văzut-o, şi prima fiinţă care a descoperit-o pe Ioana moartă în dimineaţa zilei de optsprezece iunie. Când i-am explicat că aş vrea să stau puţin de vorbă cu ea, a început să plângă… Credea că mă pregătesc s-o pun sub acuzare pentru vina de a fi omorât-o pe Ioana. A acceptat cu greu asigurările ce i-am dat şi anume că nici prin gând nu-mi trece s-o bănuiesc de crimă, vărsând însă o nouă porţie de lacrimi aflând că nu o chem la procuratură, nici la tribunal, ci în casa Ioanei Scavin unde, fără îndoială, amintirile o vor doborî… Văzându-mă aşezat în şezlongul Ioanei (ca un profanator!), plânge iar, evocând printre sughiţuri blânda figură a celei moarte. O las să se liniştească. N-am nicio speranţă în legătură cu ea, totuşi, conştiincios ca un şcolar, încerc să forţez şansa. Doamnă Ida, zic, observând că şuvoiul de lacrimi e pe cale de a se opri, fii bună, arată-mi cum ai intrat în ziua aceea, prima dată, la ora cinci, mi se pare… Mă corectează: era patru. De fapt asta şi voiam, să aflu cât e de sigură asupra timpului. Caut să execut un fel de reconstituire, martora e însă opacă şi încetul cu încetul simt 873

că dezarmez. Obţin totuşi un prim rezultat, surprinzător, rugând-o să se culce în patul Ioanei şi să imite pe cât îi este posibil poziţia în care se afla moarta. Acceptă să comită acest sacrilegiu doar după o nouă porţie de lacrimi. Îşi leapădă monstruoasele sandale, se întinde pe canapea şi se înveleşte până la bărbie cu pledul miţos, galben cu albastru. Sunt şocat. Oare colegii mei n-au observat că…? Decis să merg până la capăt, îi cer bătrânei să imite acum poziţia în care a găsit-o pe Ioana cu ocazia celei de-a doua vizite, seara târziu. Pretinde că poziţia era aceeaşi. O las să se ridice, să-şi prindă încălţările, şi-i arăt fotografia Ioanei Scavin; făcută în dimineaţa zilei de optsprezece. O nouă ocazie de a plânge… — Aşa ai găsit-o, ca în fotografie, doamnă Ida? Confirmă. Aşa a găsit-o, lungită, cu capul uşor întors întro parte, nu fără o anumită graţie, ochii întredeschişi, în rochie de seară, cu pantofii pe picioare. — Atunci de ce, doamnă Ida, când i-ai imitat poziţia, ţi-ai tras pledul până sub bărbie? — Fiindcă era învelită cu pledul, simplu, explică bătrâna. — Şi învelită era şi la nouă seara? — Sigur că da, domnule de la poliţie, la ora nouă scara, adică la nouă trecute, era învelită exact ca şi la patru, în aceeaşi poziţie. — Iar a doua zi nu mai era învelită? insist, transpirând. — Nu, a doua zi nu mai era învelită, răspunde cu blândeţe femeia fără a se mira, fără a face legătura. Hotărât lucru, azi nu sunt pornit pe menajamente. Bătrâna Ida are ghinion. O pun să iasă şi să intre de câteva ori, aşa cum făcuse la ora patru. — Intrând în camera de culcare, ce ai observat, ce ai observat, ce ai observat, doamnă Ida? Răspunsul e stereotip: — Am văzut-o pe doamna Ioana şi am crezut că doarme. O trimit iarăşi afară, decis să n-o cruţ. Iau obiectele pe rând: noptiera, oglinda, fotoliul, masa… Prin urmare memoria dumitale, babo, nu face para chioară. Dar dacă era ceva material pentru bârfă, l-ai fi înregistrat cu precizie… 874

— Nici pe masă n-ai observat nimic? — Nimic, răspunde Ida, nimic în afară de vaza pentru flori. Şi a observat-o, explică mai departe, fiindcă vaza era goală, amănunt ce a determinat-o să aducă nişte flori cu ocazia următoarei vizite, seara târziu. Florile se aflau într-adevăr acolo şi a doua zi. — Prin urmare nici pe masă n-ai văzut nimic, iar vaza era goală… — În vază nu se afla decât un plic… mă corectează Ida. Alarmat, încerc să-mi stăpânesc tresărirea, fiindcă voluntar sau involuntar, de dragul acestui plic o torturez eu… Nu-mi vine să cred. Revin, calm: — În vază ai observat un plic, doamnă Ida? Ce ai făcut cu el? E gata să plângă, atât de crunt o jigneşte bănuiala că s-ar fi atins de un lucru al Ioanei. Trece timp până s-o liniştesc. Plicul a rămas la locul lui, în vază, mă asigură, cu lacrimi în ochi. Îi arăt trei plicuri de forme şi mărimi diferite: care din acestea se afla în vază. Îmi indică fără greş cel ce conţine ultima scrisoare a Ioanei. Tulburat, trec la vizita de la nouă seara. O rog să culeagă flori din grădiniţa din faţa casei şi să intre cu ele în mână, ca atunci. Bătrâna se supune. O urmăresc, reamintindu-i că era întuneric: ce becuri a aprins, pe măsură ce înainta prin casă? Becul din antreu, becul din bucătărie… Ce a făcut în bucătărie? A aranjat florile, tăind din frunzele inutile. A ieşit din bucătărie, cugetând asupra imprudenţei pe care o face doamna Ioana lăsând casa descuiată noaptea, şi, din antreu, a pătruns în camera de culcare, aprinzând şi lumina. În clipa următoare însă a şi stins-o, observând-o pe Ioana care continua să doarmă. Uşa ce dă în antreu a rămas însă deschisă şi folosindu-se de dunga de lumină ce pătrundea în dormitor, bătrâna Ida, păşind în vârful picioarelor, a pus florile în vază, iar apoi a adus apă rece de la chiuvetă, şi a turnat-o peste flori, să rămână proaspete. — Foarte bine, doamnă Ida, intervin, dar pentru ca să faci toate acestea a trebuit mai întâi să scoţi plicul din vază, nu e 875

aşa? L-ai scos şi l-ai pus…? Mă priveşte cu ochii plini de reproş. — Nu ştiu de ce insistaţi atâta cu plicul, domnule de la poliţie, dar să ştiţi că bătrâna Ida este femeie corectă şi nu se atinge de scrisori străine… Dacă plicul s-ar fi aflat tot în vază, bătrâna Ida ar fi adus alt vas pentru flori… Dar plicul nu se mai afla în vază, domnule de la poliţie… Plicul stătea acum alături, pe masă, aşa să ştiţi. — Nu te supăra pe mine, doamnă Ida, dar eşti sigură de ceea ce spui? Poate că l-ai scos cu un gest automat… — Domnule, domnule, bătrâna Ida nu face gesturi automate, bătrâna Ida, chiar dacă unii spun despre ea că e ţicnită, gândeşte tot ce face, iar de scrisori străine nu se atinge în niciun caz, fiindcă ea ştie ce necazuri se pot ivi dacă… Ciudat este faptul că, totuşi, plicul în discuţie a fost găsit cu totul în alt loc: nici în vază, nici pe masă, ci pe unul din rafturile bibliotecii, deasupra cărţilor, cu ocazia cercetării amănunţite a locuinţei Ioanei Scavin. Salturile făcute de plic sunt inexplicabile: aşezat la început în vază, la vedere, cum era şi normal, de vreme ce sinucigaşa voia să scoată de sub orice suspiciune persoanele din jurul ei, plicul se mută apoi pe masă, în intervalul dintre ora patru şi ora nouă – dacă e să luăm în serios afirmaţiile bătrânei – interval în care Ioana continuă să fie… moartă, pentru ca la venirea anchetatorilor, a doua zi, să se găsească într-un loc relativ discret, pe raftul superior al-bibliotecii… Partiturile pe care le descopăr sunt dintre cele mai alese: mai ales romantici… Mă aşez în faţa pianului şi plimbândumi degetele peste clapele albe, încerc să invoc spiritul Ioanei Scavin. Dintr-un portret atârnat pe perete, în stânga pianului, ochii ei mă urmăresc stăruitori, enigmatici. Ioana Scavin, cine este înotătorul rănit? Şi mă simt pătrunzând într-o zonă a marilor singurătăţi… Încerc să mă gândesc la omul care a intrat pe furiş, între patru şi nouă, a citit mesajul şi apoi, speriat poate, a fugit, azvârlind plicul pe masă. Încerc să văd mâna care mai târziu 876

a aruncat plicul sus, peste cărţi… văd mâna, dar nu văd omul. Las toate luminile din casă aprinse, toate geamurile deschise şi mă aşez afară, în grădină, pândind apariţia fantomelor. Şi ele nu întârzie să se ivească… Ca un fluture de noapte atras de luminile casei, Neculai se apropie pe partea cealaltă a drumului, folosind cât mai mult umbra parcului. Prezenţa mea în casa Ioanei are să-l surprindă, poate o să-l înspăimânte… Ar fi imposibil să nu mă vadă, stau chiar în lumina ferestrei, dar el nu bănuieşte că pe genunchii mei se află ceva ce stabileşte o tainică legătură între noi. Printre partiturile Ioanei am descoperit un vechi desen în peniţă, datat „1945”. Pe colţ, câteva cuvinte aproape şterse: „Vrăjitoarei de la miezul nopţii”. Iar jos, în loc de comentariu: „Înotătorul rănit”. Fiindcă într-adevăr, desenul, iute schiţat de o mână nervoasă, înfăţişează un bărbat luptându-se cu valurile. Are două săgeţi înfipte în spate şi pare la capătul puterilor, gata să abandoneze lupta. Cine este înotătorul rănit? Nu cumva tu eşti înotătorul rănit, omule care mă pândeşti din umbră, cu faţa adânc crestată de cicatrice? Nuuu… Trebuie să mergem mai departe, mult mai departe… Neculai întreba prin magazinele de artizanat de o statuetă, în timp ce eu am doar desenul. Trebuie să găsim statueta. Trebuie s-o găsim pe vrăjitoarea de la miezul nopţii, căreia acum douăzeci de ani un artist necunoscut i-a dedicat acest desen… Reintru în casă şi mă aşez iar la pian; Neculai, care mă pândeşte de afară, n-are decât să-şi închipuie ce doreşte… Ce ştie Neculai despre vrăjitoare?… Vrăjitoarele erau arse pe rug în vechime… Pe zidurile cetăţii, pentru ca mulţimea să poată vedea şi să nu uite uşor, ajutoarele călăului stivuiau lemne uscate, crengi de brad impregnate în răşină, ramuri de stejar şi trunchiuri subţiri şi albe de mesteacăn, rădăcini de carpen şi aşchii de fag şi o dată cu vrăjitoarea ardea pădurea toată, munţii de la pisc 877

până-n poale şi cerul, de jos, până-n tăriile lui… Ascunsă după draperii de fum şi de flacără, uneori, vrăjitoarea se făcea nevăzută…

878

După ce vrăjitoarea se face nevăzută, de după draperii apare prietenul nostru Fred-Anton, în costum „de club”, cuceritor june prim la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, om ce rezistă oricăror zguduiri, calm şi stăpân pe sine, cochet până şi-n rarele sale clipe de singurătate, preocupat până la pedanterie de cele mai neînsemnate amănunte vestimentare; omul despre care se vorbeşte că are „la activ” sute de femei… Dar dacă stai să te gândeşti mai bine, nu poţi avea nimic împotriva lui. Nu e un personaj original, dintr-aceştia există destui, femeile inteligente spun despre tipi ca Fred că sunt de neînlocuit în calitate de „însoţitori”… Ar trebui creată meseria de „însoţitor”… — O partidă de biliard, domnule Anton? Mă priveşte lung, apăsat, dar fără impertinenţă. E o căutătură aproape inteligentă. Fred ar putea face parte dintro elită a „însoţitorilor”… — Aţi venit aici, la club, special pentru mine, domnule Mocanu? — De ce nu? — Dumneavoastră ştiţi ceva ce nu vreţi să-mi spuneţi. — Şi dumneata, domnule Anton, ştii ceva… cunoşti un secret pe care-l păstrezi cu mare grijă. — Mă bănuiţi? — Cred că da… Asta nu ne împiedică să fim prieteni şi să facem o partidă… Sau preferi şahul? — Îmi spuneţi pe faţă că mă bănuiţi? — Dar cum să-ţi spun, prietene Fred-Anton? Mai pe ocolite? — Ar fi mai politicos… Numele meu e de fapt Anton… Fred e o invenţie a Ioanei. Spunea că sunt un însoţitor ideal… — Cum? — De ce vă miraţi? Ioana nu m-a iubit… În legătura 879

noastră sentimentul n-a jucat niciun rol… cel puţin din partea ei. Era de părere că pentru un însoţitor numele de Anton e banal şi vulgar şi atunci a găsit… — Ce ştii despre Ioana? — Aproape nimic. Unui însoţitor nu i te destăinuieşti, nu-i povesteşti viaţa, nu-i ceri părerea decât în chestiuni mărunte… Pe Ioana o cunosc tot atât de puţin ca şi pe dumneavoastră… — Nu te deranja rolul de „însoţitor”? — Puteţi crede tot ce vreţi despre mine, dar nu mă deranja de loc. Ştiu că mă veţi contrazice, oricine ar face la fel, dar aparenţele joacă un rol major în existenţa noastră. Nouăzeci şi nouă la sută din acţiuni le ducem pentru a salva aparenţele, întreaga noastră viaţă e o aparenţă, o afirm din convingere, cu riscul de a fi taxat drept ultimul idiot. Ioana mă ajuta şi pe mine să salvez, în unele privinţe, aparenţele, de aceea am acceptat condiţiile ei, condiţiile mutuale, fiindcă nu şi le-a formulat niciodată, era prea fină şi ducea în spate o experienţă inegalabilă: orice bărbat se simţea un simplu căţel în faţa ei… Personalitatea ei destrăma pur şi simplu prezenţele dimprejur… Eu am acceptat din prima clipă situaţia, iar ea a înţeles că accept, altfel nu m-ar fi tolerat atâta timp în apropierea ei. — Nu jucai totuşi un rol umilitor? — Presimţeam întrebarea, domnule Mocanu. Fiecare om joacă un rol pe potriva sa, şi majoritatea rolurilor sunt mici, subordonate soliştilor. Actorii de talie sunt rari şi vă rog din suflet să nu-mi faceţi teorii cu privire la demnitatea rolurilor mici! Ce fel de demnitate? Demnitatea obligaţiei de a le accepta? Poate că există un singur fel de demnitate, aceea de a fi conştient de micimea rolului tău şi de a-l privi în faţă fără niciun fel de paleative. În rest totul e aparenţă! De pildă, în ceea ce mă priveşte sau în ceea ce-i priveşte pe majoritatea semenilor mei. Cu Ioana e altceva. La ea aparenţa juca rolul exact invers. Ea n-avea nevoie de aparenţe, dar şi le crea pentru a încerca să-şi acopere personalitatea esenţială. Nu izbutea decât faţă de cei orbi… Femeile o suportau greu, invidiind-o fără să ştie exact pentru ce, bărbaţii se fâstâceau 880

în preajma ei şi. Pe urmă cei mai mulţi o vorbeau de rău, din cauza aceluiaşi sentiment neplăcut de a fi minimalizat. Dragoste? Nu ştiu vreun om pe care Ioana să-l fi iubit, poate şi-a consumat sentimentul acesta cu mult înainte de a fi întâlnit-o eu, dar mai bucuros cred că n-a întâlnit omul care să merite atenţia ei. N-am îndrăznit s-o întreb niciodată, dar… Mat, domnule Mocanu. — Eşti, un şahist iscusit, prietene Fred-Anton. — Aş prefera să aud din gura dumneavoastră numai numele meu adevărat. Acum, când Ioana nu mai e, aş prefera ca celălalt nume, găsit de ea, să cadă în uitare încetul cu încetul. — Ai suferit mult la moartea ei? — Nu din cale-afară, domnule Mocanu… Cred că nu prea sunt capabil de bucurii înalte şi suferinţe extreme.. Eu sunt conştient de rolul meu mic… Şi apoi nu eram decât un însoţitor, şi dacă-mi uitam calitatea, Ioana avea grijă să mă aşeze la locul meu, totdeauna cu multă fineţe, dar deosebit de ferm. Şah! — Nu sunt un jucător pe măsura dumitale, îi răspund, cedând încă de la început a doua partidă. — Nici nu e de mirare, zice Fred-Anton, am categoria întâia. — A fi şahist face parte din calităţile obligatorii ale unui însoţitor? — Nu veţi reuşi să mă jigniţi sau să mă scoateţi din sărite, domnule Mocanu… Dar dacă vreţi să ştiţi, face parte din calităţile „în plus”. Fiind însoţitorul Ioanei, trebuie să acceptaţi că eram un însoţitor de lux. Mai am şi alte calităţi… Aţi tresărit pentru a doua oară, nu ştiu de ce am impresia că v-aţi gândit la aceste lucruri, la toate aceste lucruri, înainte de a sta de vorbă cu mine… Discuţia aceasta a noastră e o discuţie „dirijată”? Mă conduceţi cu abilitate pe terenul pe care-l doriţi, pentru a afla lucruri semnificative, cumva indirect, prin deducţie, prin vreo nouă metodă detectivistică pe care o încercaţi pe pielea mea? Faptul nu mă deranjează, de a fi contribuit şi eu cu ceva la progresul criminalisticii… Dar va fi oare un progres real? Cu mine, cercetările în 881

legătură cu moartea Ioanei duc într-o fundătură. Dacă intraţi în ea, mă îndoiesc de rezultatul misiunii dumneavoastră. Aţi mai prins vreodată un criminal? Nu răspundeţi, păstraţi secretul, dar aici vă aşteaptă un mare eşec… Nu din cauza abilităţii eventualului asasin, ci din cauza Ioanei, care a plecat trăgând după ea toate uşile, închizându-le. Mărturisirea ei, scrisă, nu vă e suficientă? Poliţiştii se bucură în general când pot închide un dosar… De ce insistaţi? Chiar Ioana s-ar supăra aflând de încercările disperate pe care le faceţi pentru a dezgropa un adevăr ce nu va servi nimănui, nici justiţiei şi nici victimei… Eu nu ştiu nimic despre toate acestea, nici adevărul despre moartea celei al cărei însoţitor am fost, nici amănunte cu privire la cercetările ce le faceţi, totuşi e ceva ce mă deranjează şi simt că-i deranjează şi pe alţi oameni: de ce atâta insistenţă? Cauza e pierdută, în primul rând datorită Ioanei, fiindcă aşa a dorit ea. Continuând cercetările, îi sfidaţi memoria. Ce este ruşinos într-o sinucidere? Într-o sinucidere reuşită… De unde dorinţa meschină şi diabolică, în acelaşi timp, de a găsi neapărat un asasin, un vinovat? Când adevărul sare în ochi, când… — Nu-l caut pe asasinul Ioanei Scavin, domnule Anton. — Ah, nu?! Dar în acest caz, ce căutaţi? — Ascultă, ascultă cu atenţie, domnule Anton: de unde ai aflat dumneata de ultima scrisoare a Ioanei, scrisoarea în care mărturiseşte că se sinucide? Mă priveşte stăruitor, dar în fond absent; sunt sigur că întrebarea mea îl goleşte pentru moment de gânduri şi cuvinte. Se apleacă uşor spre mine, în vreme ce degetele, pentru prima dată nervoase în această discuţie, se joacă în neştire cu figurile de şah. — Touché, răspunde în sfârşit. Atins. Presupun că de câtva timp deja vă pregăteaţi această întrebare. Acum sunt trecut definitiv pe lista suspecţilor… Care poliţist de meserie ar accepta următorul răspuns, atât de simplu: Despre scrisoarea Ioanei am auzit din întâmplare… Prin oraş se vorbeşte de multă vreme că moarta ar fi lăsat o recunoaştere scrisă. Ar urma imediat întrebarea: Aşa? Şi cine este, concret, persoana care ţi-a vorbit de răvaşul de adio al 882

Ioanei? N-aş şti ce să răspund… Habar n-am, cu destui oameni am vorbit despre asta, se mirau chiar, date fiind relaţiile mele cu Ioana, că nu ştiam nimic. — Întrebarea ar fi cu totul alta, domnule Anton, întrebarea ar fi: Dumneata, personal, crezi în existenţa acestei scrisori, şi mai ales crezi în autenticitatea şi sinceritatea ei? — Vreţi să spuneţi că cineva, eventual asasinul, ar fi falsificat scrisul Ioanei? Ar fi prea complicat… Şi apoi specialiştii, grafologii criminalişti… Nu? Se găseşte totdeauna cineva mai deştept decât altul, ierarhia valorilor e nelimitată, nu-i aşa… Vorbesc, arunc cuvinte, de fapt mă zbat în laţ şi zbătându-mă nu fac altceva decât să strâng laţul. Ştiu. Vă consideram un om inteligent, sau măcar priceput în meseria pe care o… practicaţi, dar dacă îmi veţi arunca în faţă, acum, aici, că eu am ucis-o pe Ioana pentru ca apoi să las şi o scrisoare falsă, am să vă arunc de la obraz că sunteţi… sunteţi un… — Stai. Încearcă să nu spui nimic de care să-ţi pară rău mai târziu. Eu nu-ţi întind niciun fel de curse, domnule Anton… Amănuntul cu scrisoarea despre care ai aflat „cine ştie cum” nu mă impresionează. De fapt, asta nu are importanţă, ştiu mai multe lucruri decât îţi închipui, mai bine spune-mi dacă mica şi naiva povestioară pe care ţi-o voi debita îţi aduce vreo amintire. Ascultă: Dincolo de culmile roşiatice ale colinelor ce seamănă cu un arhipelag… un arhipelag care se scufundă încet în întuneric pe măsură ce coboară amurgul, apare un bărbat cu pălărie neagră… El îmi face semn să-l aştept. Poartă nişte haine uzate, ochii lui sunt obişnuiţi să scruteze depărtările, să înfrunte privelişti îngrozitoare. Acest om pentru a ajunge aici a fost nevoit să traverseze înot fluvii adânci cu ape duşmănoase, rănit, înfruntând vârtejuri, fără speranţa reală de a se salva… În vreme ce vorbesc rar, Fred-Anton se linişteşte şi începe să regrete izbucnirea neaşteptată de adineaori. În schimb nu ascultă atent vorbele mele, e concentrat interior, îşi examinează situaţia. Când sfârşesc, mă întreabă cu detaşare: — Ce e asta? — Mă inviţi la dumneata acasă? schimb vorba. Poate ai 883

ceva de băut? — O percheziţie mascată? — Eşti un obişnuit al clubului, domnule Anton? — Joc şah, aici, deseori. Uneori biliard. Plecarea noastră în doi va fi mult comentată, vă daţi seama? Sunteţi un veritabil vânător cu clopoţei, toată lumea vă cunoaşte şi ştie ce hram purtaţi… Pot să vă rog ceva? — Să salvăm aparenţele? — Da, să salvăm aparenţele. Am să ies primul, iar în drum spre casă, cumpăr şi băutură ca să-l pot primi cum se cuvine pe omul care-mi aduce necazuri… Aveţi destulă încredere? De altfel, probabil, va fi cineva pe urmele mele, sper… Zece minute mai târziu veniţi şi dumneavoastră… Locuiesc pe strada… asta e bună! Mai e nevoie să vă dau adresa mea? — Nici vorbă că nu e nevoie! O cunosc. — Eram sigur. Pot să plec? — Bineînţeles… Fred-Anton dă să iasă, dar imediat revine. — Mi-e imposibil să înţeleg… Ce fel de poliţist eşti dumneata, domnule Mocanu? Nu te gândeşti că aş putea să fug? Sau dacă nu fug, am să şterg, am să fac să dispară urmele compromiţătoare din locuinţa mea… În vreme ce o vizită inopinată… — Sunt convins că n-ai să fugi şi că niciun fel de urme compromiţătoare nu există în garsoniera dumitale. — Aş putea, pentru a scăpa de toate necazurile, să urmez exemplul Ioanei… să mă sinucid. — Oameni ca dumneata nu-şi pun capăt vieţii. — Am mare chef să te contrazic, în fapt… — Ştiu, totuşi n-o vei face, măcar pentru simplul motiv că eşti nevinovat… — Asta e bună! Îmi spui că sunt nevinovat exact în momentul când psihologia începea să mi se diformeze… Începeam chiar să cred în vinovăţia mea. Plec… Fred e vizibil obosit; nu are exerciţiul nervilor. Interiorul său e cel al unui seducător ponderat. Pereţii ţin în spate o singură femeie goală; în colţul dinspre răsăritul soarelui 884

poleiala în aur şters a unei vechi şi frumoase icoane încălzeşte camera, mai mult prin sugestie… Serviciul de coniac e fantezist şi poartă marca firmei Moser. — Tot ce am făcut azi seamănă cu o retragere, nu-i aşa, domnule Mocanu? Un lung şir de eschive? majoritatea nereuşite… — Chiar şi vorbele acestea ar vrea să fie o eschivă, mi se pare… — Sunt un spadasin lipsit de talent, ce să fac? Nu-mi place să lupt, toată viaţa am evitat prilejul de a avea confruntări decisive, fiindcă nu cred într-o echitate a adevărului, a sorţii… De obicei învingătorul e hotărât anapoda, la întâmplare, fără să fie numărate rănile şi măsurat sângele scurs… — Fiindcă veni vorba de răni, de unde ai statueta din spatele meu? — Ah. Vedeţi şi cu ceafa? — Hotărăşte-te dacă mă tutuieşti sau nu… Statueta am observat-o când am intrat. — Dar de ce „fiindcă veni vorba de răni”? — Fiindcă statueta îl reprezintă pe înotătorul rănit. Fred cercetează cu atenţie mica piesă de bronz aşezată pe un secretaire, mirat, ca şi cum ar vedea-o pentru prima dată. — Ciudat! Am cumpărat-o fără să mă uit la ea, voiam să-i fac o surpriză Ioanei. Dacă mi s-ar fi spus că am în casă un „înotător rănit”, aş fi negat cu convingere… — Ioana nu ţi-a vorbit niciodată despre înotătorul rănit? — Niciodată, vă asigur. — Atunci de ce ai cumpărat pentru ea tocmai această piesă? — Întâmplarea pură, domnule Mocanu. Ei îi plac asemenea fleacuri, ai văzut, avea în casă ceramică de tot felul, statuete din lemn, din metal… — E adevărat, dar nu-l avea pe înotătorul rănit… Şi cred că l-ar fi dorit mult. Ciudat, cum ai reuşit să-i ghiceşti preferinţele… — Se apropia ziua ei de naştere… Treceam pe stradă şi deodată văd în vitrină acest bronz… 885

— Mai ştii magazinul de unde l-ai cumpărat? — Fireşte. Dar nu înţeleg nimic… Povestea ce mi-ai spus-o la club… era parcă vorba de un bărbat care a traversat nişte fluvii, rănit…? — Exact, exact. — Şi ce, înseamnă toate acestea? — Nu ştiu… — Aveam impresia că un detectiv trebuie să le ştie pe toate. — Când te-ai văzut ultima dată cu Ioana? — Reluăm interogatoriul? Prea bine… În ziua morţii ei, dacă admitem că a murit în 17 iunie, sau cu o zi înainte de moartea ei, adică socotim că a murit în 18 iunie. Nu e nevoie să mai puneţi întrebări, continui singur, repet ceea ce am mai declarat. Era aproximativ în jurul amiezii, am văzut-o ieşind din laborator, parcă speriată… Mi-a spus că se simte rău şi pleacă acasă, refuzând însă să se lase condusă. De atunci n-am mai văzut-o… — Eroare, prietene Fred-Anton. Ai văzut-o pe Ioana în după-amiaza aceleiaşi zile de şaptesprezece iunie, la ora cinci… Doar o anumită împietrire a obrazului, brusc îmbătrânit, trădează surprinderea fostului iubit al Ioanei Scavin. — Touché! Atins, pentru a doua oară… — Povesteşte-mi totul. Dar te rog să-ţi închipui că eu de fapt ştiu cum a fost… Asta te va feri de alte erori. — Bine, domnule Mocanu. Am să încerc să nu mai comit erori… Mai bem un păhărel? Sigur că mai bem… În anumite împrejurări meseria dumitale devine pasionantă… Dar rar de tot… Cu mine e mai uşor… Când am intrat în casă, pe la ora cinci, după cum ai spus, toate uşile erau deschise. Motivul vizitei? Ioana plecase de la Institut bolnavă, speriată… Era normal să văd ce e cu ea. Am găsit-o dormind, jur că am fost sigur că doarme, am vrut să mă retrag discret, dar felul în care fusese pus plicul în vaza de flori mi-a atras atenţia. Am citit scrisoarea şi mi-am pierdut capul… Cred că am fugit… Asta e tot. — Ce ai făcut cu plicul? L-ai pus înapoi în vază? 886

— Nu ştiu. În orice caz nu l-am luat cu mine de vreme ce laţi găsit… Am fugit, ceea ce este penibil pentru un bărbat… dar eu nu sunt decât un însoţitor… îmi era groază de toate câte vor urma, într-o secundă mi-au trecut prin cap fazele cercetărilor… amestecul meu… fireşte, ca prieten al moartei… n-am avut putere decât să fug. Mi s-a părut că pe stradă nu trecea nimeni. Dar am fost văzut, nu-i aşa? Altfel de unde aţi fi ştiut de vizita mea. Cine m-a observat intrând sau ieşind din casa Ioanei? — În legătură cu această vizită, crezi, dragă domnule FredAnton, că n-ar mai fi nimic de spus? Nu? Şi nimic altceva?… Nimic… Nici chiar despre înotătorul rănit? — Vă dau adresa magazinului… — Foarte bine… dar… pentru dumneata ce reprezintă această statuetă a înotătorului rănit? — Eu nu pricep artele, domnule Mocanu. Doar când e nevoie mă prefac că le-aş pricepe. — Pentru a salva aparenţele, nu-i aşa? — Pentru a salva aparenţele, exact. Aparenţele sunt totul… Plecaţi? Trebuie să mă consider… arestat? — Doar în aparenţă, prietene Fred-Anton.

887

E o după-amiază caldă şi, surprinzător, poate prin sugestie, simt miros de pepene roşu, răcoritor, aromat, cu toate că sezonul pepenilor e încă departe. La „Braseria Cetăţuii” Neculai pândeşte ivirea mea, cărunt, tras la faţă, cu marea lui cicatrice în diagonală pe figură, atât de nepotrivită cu întreaga-i înfăţişare. Toate acestea încep să fie obositoare şi pentru el şi pentru mine. Zilele de pândă reciprocă se transformă într-un lung calvar, veritabilă luptă pentru eliberarea conştiinţelor, al cărei rezultat rămâne incert, incert, incert… Aş spune că el, Neculai, este înotătorul rănit, dacă n-aş simţi că înotătorul vine de departe, de sub orizonturi obscure, către care Neculai nu şi-a trimis niciodată gândul. Poate că mă înşel? O viaţă întreagă urmăreşti o urmă falsă, iar când îţi dai seama că ai greşit, cauţi scuze şi justificări. Există meserii în care greşeala e chiar recomandabilă: poeţii ar trebui să greşească mereu. Greşelile lor la un loc ar alcătui opera, arta lor, şi cu cât ar fi mai mari, cu atât mai interesant ar fi rezultatul. Chirurgii, anchetatorii n-ar trebui să comită erori. Dar le comit… Oamenii continuă să moară sub bisturiu, sau sub învinuiri închipuite… Şi toate acestea, poate că, iertat fie-mi gândul eretic, datorită faptului că artiştii, cei care au voie să greşească, n-o fac suficient de convingător, şi o parte din păcatele lor virtuale rămân neacoperite… O parte din imensa oboseală acumulată de Neculai mi se transmite mie. Faptul că stau la masa Ioanei, aici unde el nar îndrăzni să se aşeze, îl irită din cale-afară, dar simt că trebuie să merg până la capăt cu acest joc. Fiindcă e un joc. Esenţialul e în altă parte. Din păcate se pare că, oriunde te-ai afla, esenţialul pare să se fi mutat exact în locul opus. Singurătatea lui Neculai, acest eventual asasin, mă 888

răneşte şi mă indispune. Nu e nicio mulţumire să urmăreşti un răufăcător nefericit, pedepsit de viaţă încă înainte de a fi descoperit de justiţie. Eşti tentat să joci cavalereşte, să-i acorzi şanse, să-i deschizi portiţe de scăpare, pe care el de altfel nu le va folosi, crezând că sunt capcane. Şi de fapt, cel puţin parţial, are dreptate. Braseria supravegherii noastre reciproce e plină de actori, de redactorii, unor reviste literare, de poeţi. Păcatele lor sunt însă mici, nu la înălţimea aerelor pe care şi le dau, şi atunci e de mirare că în locul lor greşesc eu? Neculai, oricât ar fi de înverşunat, nu-şi permite luxul să mă urmărească în plină zi, decât, eventual, pe străzile de circulaţie. De aceea ies, ascunzându-mi un surâs neclar, fiindcă nu ştiu dacă i se adresează lui sau e doar o scuză faţă de mine. Magazinul pe care mi l-a indicat Fred e într-adevăr greu de găsit. În această parte a oraşului, insulă a burgului de odinioară, există câteva străduţe ce seamănă leit una cu cealaltă, alcătuind un mic dar diabolic labirint. Îl întreb discret pe unul din vânzători dacă-şi aminteşte de statuetă. Când aude, e gata să se ia cu mâinile de cap, şi-mi dau seama că Neculai a trecut şi pe aici, şi nu o singură dată, şi i-a plictisit pe toţi cu insistenţele sale. — Iarăşi înotătorul! exclamă omul de după tejghea, zvârlindu-şi braţele către cer. N-avem aşa ceva, nici n-am avut… Şi aici, ca în orice instituţie, există o anumită ierarhie, de aceea îl caut pe şeful vânzătorului, iar apoi pe şeful şefului. Lehamitea de pe figurile lor e de nedescris. Dar ei sunt plictisiţi întotdeauna, aşa că nu descurajez, insist, aşa cum a făcut fără îndoială şi Neculai, fără a obţine însă ceva în plus. Plec, întrebându-mă dacă Fred a minţit. Nu fac o sută de paşi şi un ins mărunţel mă ajunge din urmă. E responsabilul magazinului, deci, se pare, şeful tuturor şefilor de acolo, şi a ascultat mica noastră discuţie ascuns după cine ştie ce perdea. Vrea să ştie dacă am venit „pe linie oficială”. Dacă da, se schimbă povestea… Îşi cere scuze pentru nepoliteţea „băieţilor” săi, poate justificată parţial. 889

Povestea cu statueta le stă tuturor în gât, mai ales de când cu domnul cel bătrân şi maniac cu cicatrice, care vine în fiecare zi şi se interesează de înotătorul rănit. În rezumat lucrurile stau cam aşa. Magazinul lor fiinţează aproximativ de vreo zece ani, iar profilul nu i s-a precizat nici până azi. Desface de toate: de la obiecte de artizanat şi mici bibelouri lucrate de meşteşugarii şi artiştii unei cooperative, până la brice şi foarfeci. Acum zece ani, el, actualul responsabil, era simplu vânzător şi într-o zi s-a pomenit cu un client ciudat. Client, un fel de a spune, fiindcă nu venea să cumpere, ci să vândă. Semnalmentele lui? Scund, trecut de cincizeci, slab, cu o faţă trasă, prelungă, ca de cal. Aducea statueta despre care e vorba, învelită în ziar (tot învelită în ziar a adus-o şi cu ocazia vizitelor următoare). Era greu să te sustragi insistenţelor sale. Spunea că de vreme ce în magazin se vând obiecte de artă şi statueta sa ar putea fi expusă, doar, doar se va găsi un cumpărător. A promis că va da o treime din preţul obţinut, şi cum nu se mai putea scăpa de el, în cele din urmă statueta a fost aşezată în vitrină unde a şi rămas un an, dacă nu chiar mai bine de un an, până ce s-a găsit într-adevăr un cumpărător care a dat suma cerută şi a luat-o. Responsabilul a trimis o carte poştală pe adresa lăsată: „Hedic Andrei, Curelarilor 18, Loco”, pentru a-l anunţa pe om, pe fostul proprietar al statuetei, că poate veni să-şi ia banii, o sumă neînsemnată de altfel, dar au trecut săptămâni şi nu s-a prezentat nimeni. Mai mult dintr-o pornire de curiozitate, decât din exces de cinste, responsabilul (căpătase între timp această funcţie) s-a deplasat personal, dar la adresa indicată nimeni nu-l cunoştea pe Hedic Andrei şi nici nu auzise vreodată de el. Cu asta, povestea părea încheiată. Dar, după un interval de doi sau trei ani, cine intră în magazin, într-o dimineaţă la ora când nu prea erau muşterii, dacă nu chiar dispărutul Hedic?! Corect, responsabilul îi avansează suma obţinută, iar Hedic, după ce o primeşte, scoate de sub ziar statueta, aceeaşi statuetă vândută în acelaşi magazin în urmă cu doi 890

sau trei ani. Cică, fiind o amintire dragă, iar situaţia lui financiară îmbunătăţindu-se pentru moment, a răscumpărat-o. Acum însă, fiind din nou în mare impas, ar dori respectuos să-l roage pe domnul responsabil s-o expună iarăşi, spre vânzare. Insistenţele sale erau atât de neplăcute, încât responsabilul a cedat încă o dată „deşi comitea o ilegalitate”; în plus, mai era un ce neverosimil: preţul fixat de Hedic părea atât de scăzut, încât cu greu îţi venea să accepţi că o sumă atât de meschină poate redresa bugetul unui om. Hedic a plecat lăsând o nouă adresă, şi povestea s-a repetat. S-a găsit cu chiu, cu vai un naiv de cumpărător care a lăsat bănuţii, luând statueta, Hedic a fost anunţat printr-o poştală simplă, dar nu s-a prezentat. De astă dată responsabilul nu şi-a dat osteneala de a-l căuta. Şi au trecut din nou câţiva ani… Câteva luni în urmă, Hedic, sau fantoma sa, trece din nou pragul magazinului. Aducând înotătorul rănit. Istoria se repetă; zice că a răscumpărat-o, însă iarăşi e în, criză şi… Refuzul categoric, iniţial, al responsabilului, se toceşte în faţa insistenţelor patetice ale celuilalt. Înotătorul rămâne în vitrină, până acum vreo zece zile când a fost cumpărat de un domn. Anunţat ca de obicei printr-o carte poştală, Hedic nu s-a prezentat pentru a-şi ridica modesta sumă…

891

Trăim înconjuraţi de goluri înspăimântătoare. Uneori le traversăm fără să ne dăm seama şi abia ajunşi în faţa unei oglinzi, paloarea obrazului şi febrila strălucire a ochilor ne avertizează că s-a întâmplat ceva. Dintr-un astfel de spaţiu vid şi ameninţător, apare FredAnton, deconcertat, fără să ştie exact ce s-a întâmplat cu el. — Domnule Mocanu, din casa mea a dispărut… Îl întrerup. De fapt bănuiesc cam ce putea să dispară din casa lui şi în plus vreau să profit de starea de comoţie în care se află, de aceea, fără să-i dau vreme să termine, amânând acest deznodământ parţial, îl întâmpin cu o întrebare: — Când ai văzut-o ultima dată pe Ioana… vie? Neliniştea lui se accentuează. — Am mărturisit, la ora cinci, în ziua de şaptesprezece… Să revenim iar la…? — Şi din momentul acela n-ai mai văzut-o? Nu?… Ah, nu eşti destul de convingător… Ei bine, ce ţi-a dispărut din casă? Nu cumva înotătorul rănit? — Ştiaţi? — Trebuia să presupunem… Când s-a întâmplat? În urmă cu patruzeci şi opt de ore, povesteşte Fred-Anton. Lipsise toată noaptea de acasă, iar când s-a întors, în zori, absenţa statuetei i-a sărit în ochi. Nu-i venea să creadă şi câtva timp a căutat-o prin locuinţă, tot sperând că într-un moment de zăpăceală îi găsise alt loc. Dar, îl întreb, de ce i-au trebuit două zile pentru a se hotărî să vină la mine? Răspunsul lui e confuz, neinteresant. Se simte ameninţat de forţe necunoscute, deasupra capului său bântuie furtuni invizibile, dintr-un moment sau altul fulgerul e gata să… — Nu cumva ai venit să-mi ceri protecţie? îl întreb. Când intrăm la el în garsonieră, se repede la ferestre şi le 892

deschide pentru a goni duhoarea de alcool; într-un colţ câteva sticle, mai mult goale, arată felul în care, Fred-Anton a încercat să gonească incertitudinile ultimelor zile. O agrafă pe covor, un cordon uitat, şi alte mici indicii, îl trădează că nu s-a luptat singur cu incertitudinile, lucru pentru care nu pot decât să-l felicit… — Domnule Mocanu, sunt un excelent inginer chimist şi în domeniul acesta… — Domnule Fred-Anton, îţi cunosc calităţile şi te rog să mă crezi: n-am nimic împotriva dumitale… De altfel, în acest moment eşti un fel de reclamant: te plângi de dispariţia înotătorului rănit… La aceste cuvinte se aude soneria şi Fred-Anton, nedumerit, introduce în casă un ins care mă caută. Este colegul meu O. Mă ia de o parte. După scurta discuţie pe care o avem, O. pleacă, iar eu revin în cameră unde gazda mă aşteaptă din ce în ce mai neliniştită. Vrea totuşi să pară degajat şi se interesează dacă necunoscutul e unul din „reţea”. Cum nu binevoiesc a-i da explicaţii, preocupat şi eu de cele aflate, face o remarcă asupra secretului profesional şi se pregăteşte să toarne coniac în pahare, până când îl întrerup propunându-i să avem o discuţie cât mai lucidă. Îi spun de asemenea că nu-l voi impacienta cu niciun fel de întrebări, cel puţin deocamdată, ceea ce îl obligă însă la maximum de sinceritate. Dacă nu are nimic de adăugat, plec. Şi mă ridic. Brusc speriat, Fred-Anton îmi face semn să rămân. Ceea ce are să-mi spună nu e complicat dar… Fapt e că de câtva timp cineva îi vizitează locuinţa, în absenţa sa. Totul durează de circa zece zile. A găsit urme: o chitanţă mototolită eliberată de casieria hotelului „Corvin” (Drace! îmi zic. Acest Neculai…), resturi de ţigări ieftine, scrum, deranj prin cameră, ca şi cum necunoscutul vizitator nici n-ar încerca să facă o taină din trecerile sale… — Dar, întreb, în ziua dispariţiei înotătorului rănit? — Nimic… Nicio urmă în casă, dar… — Dar? — Poate o simplă întâmplare… În faţa uşii zăcea un bilet la 893

autobuzul de Ocna-Săcel, o localitate cam la douăzeci de kilometri distanţă. Îmi întinde biletul, o dată cu chitanţa, aceste două corpuri delicte, demne de un surâs… Îi propun să le păstreze, ca amintire, ceea ce-i provoacă remarca, pe care o mai făcuse o dată, că aş fi un poliţist ciudat. Îl întreb dacă se gândise în aceste ultime zile la Ioana. Nu, nu se gândise, propriile sale spaime umpluseră tot spaţiul… — Tot spaţiul, domnule Fred-Anton? Chiar şi golurile ameninţătoare ce ne pândesc? Nu înţelege întrebarea şi la rândul său se interesează asupra necunoscutului care-l vizitează în taină. Cine e acest om şi ce doreşte? — Te vizitează doi oameni, prietene Fred-Anton… Ce doresc ei? Poate vor şi ei să afle adevărul… Propriul lor adevăr. — Ah, există pentru fiecare om un adevăr separat? — Foarte posibil… — Şi cum vine asta? Domnule Mocanu, cum vine treaba cu adevărurile separate… Insist să-mi răspunzi! — Un fel de adevăruri parţiale, poate. — N-am auzit de aşa ceva. — Dar de sfârşitul parţial al lumii ai auzit? — E absurd… — E o vorbă a Ioanei: îi plăcea să pomenească despre sfârşitul parţial al lumii. Nu-ţi aminteşti? — Nu… Cred că faţă de mine n-a vorbit despre aşa ceva. Cum se face că ştiţi atâtea lucruri despre Ioana? Cuvintele pe care le rostea… — Şi chiar unele din gândurile ei… — Îţi place, domnule Mocanu, să aminteşti mereu despre Ioana, când sunt eu de faţă. Parcă ar fi o cursă permanentă… — O, îmi place să vorbesc în general despre Ioana, prietene Fred-Anton. N-o fac anume pentru dumneata. — Aveţi uneori un accent prietenesc… — Fiindcă te simpatizez… — Din nou o cursă! — Câtuşi de puţin. Dacă voi descoperi până la urmă că 894

dumneata ai ucis-o, îţi voi căuta şi circumstanţe. Din pură simpatie. — Capcane, la tot pasul. Nu cheltuiţi oare prea multă momeală pentru un… pentru un şoarece? — O fac de dragul Ioanei, prietene Fred-Anton. Dacă ai fi numai dumneata în joc, aş fi pus de multă vreme punct, cu toată simpatia… — Primejdioasă sinceritate! — Sinceritatea mea? — Dar a cui? Din ce cauză mi-a fost furată statueta înotătorului? Vrei să spui că nu ai habar? Dar vei încerca să afli? Îl părăsesc pe Fred-Anton cu toate întrebările lui şi merg să mă întâlnesc cu colegul O. Acesta îmi înmânează actul oficial ce-mi dă posibilitatea să cercetez locuinţa lui Hedic Andrei, la Ocna-Săcel. O localitate stranie, crâncenă, contorsionată, agăţată de o vale abruptă ale cărei străzi urcă pieptiş tăiate în piatră nemiloasă, un orăşel ce moare cu încetul de când s-au închis minele de sare. La mari intervale, câte o uliţă se prăbuşeşte în abisurile ce pândesc dedesubt fostele galerii pe care apele subterane le lărgesc din ce în ce, ramificând şi amplificând labirintele tenebroase, cutreierate doar de umbrele morţilor. Odinioară, sarea scoasă din Ocna-Săcel, celebră prin puritate, pleca în aventuroase călătorii sub coviltirele căruţelor lungi, pe osii de oţel, aprovizionând bazinul Tisei şi al Dunării din mijlocul continentului. Cărăuşii se întorceau cu bani şi-şi ridicau case frumoase cu cerdac şi acareturi. Din când în când casele intrau în pământ, înghiţite de ocnele datorită cărora au răsărit, dar asta era în firea lucrurilor, nimeni nu se speria prea tare, şi supravieţuitorii dezastrelor durau acoperişuri noi, la fel de frumoase. Uliţele sunt înguste şi răsucite toate spre un fel de centru imaginar, care e de fapt un lac sărat cu apele calde, foarte adânc, fără fund zice-se. De fapt majoritatea nu sunt uliţe, în accepţia obişnuită a cuvântului, pe aici nu se poate trece nici măcar cu o căruţă, ci adevărate strâmtori între case vopsite 895

în albastru ţipător sau garduri înalte în dosul cărora nu se poate şti cu exactitate ce se petrece. În casa lui Hedic caut un semn şi un stimulent care să mă împingă înainte, dincolo de aureola oarbă a înotătorului rănit care mă ţine în loc, mă împiedică să mă apropii de esenţial. Şi esenţialul pentru mine e să aflu totul despre Ioana. Casa aceasta, spre care mă conduce un funcţionar local avertizat de sosirea mea, atârnă deasupra unuia din cele cinci sau şase lacuri sărate, mai bine zis prăpăstii fără fund, gata să se prăbuşească o dată cu prima lunecare de teren. Unele dintre lacuri sunt vechi poate de sute de ani, altele de dată mai recentă şi toate s-au născut prin cataclism. În timpul verii, orăşenii vin să-şi tămăduiască aici mădularele reumatice; chiar sub ferestrele lui Hedic zăresc câteva cabine la care ai acces contra unei jumătăţi de leu. Oricine poate să înoate uşor în apa aceasta fierbinte şi grea. Oricine… chiar şi un înotător rănit… Corpul lui Hedic Andrei zace neînsufleţit în odaia cea mare, şi abia arunc o privire către obrazul scofâlcit al ciudatului bătrân ce vindea statueta pentru a o redobândi iarăşi, prin furt. A murit de moarte bună, cum se spune… Ca şi cum poate fi moarte bună şi moarte rea. Medicul îmi dă explicaţii bogate în amănunte inutile. O veche maladie internă a declanşat criza chiar în această dimineaţă, răpindu-mi posibilitatea de a-i cere personal celui dus explicaţii cu privire la ciudata sa purtare., cu privire la relaţia dintre el şi înotătorul rănit, şi dintre înotătorul rănit şi Ioana Scavin. Medicul legist avea să confirme spusele medicului de circă. Nimic suspect în moartea lui Hedic. Banalul sfârşit al unui om la fel de banal ca şi moartea sa. Toţi cei care-l cunosc spun la fel. Niciun fel de ciudăţenii, nu era nici scrântit, nici măcar beţiv. Dar eu ridic ochii de pe chipul prea puţin arătos al mortului şi văd sus pe dulap statueta înotătorului rănit, căreia nimeni nu-i acordă atenţie, revenită iar la locul ei, şi sunt tot mai convins că omul acesta nu era nici banal, nici simplu. 896

Dar bănuielile rămân pentru mine. Sub privirile nu prea binevoitoare ale rudelor şi moştenitorilor ce s-au ivit dintr-o dată ca nişte ulii, caut, caut cu încăpăţânare, până ce feţele ce mă înconjoară devin crâncene, răscolesc singur, sub ocrotirea legii, a mandatului ce-mi dă dreptul să întreprind această acţiune, cercetez cărţile, fiecare hârtie, fiecare plic, până ce descopăr această scrisoare datată „1945”. „Dragă Andrei, Înotătorul rănit, a cărui urmă tatăl tău o pierduse de mult şi n-a mai găsit-o până la moarte, pentru ca apoi s-o regăsesc eu şi s-o pierd iarăşi, revine pe neaşteptate printre noi. Dar sub ce formă! Ieri am vagabondat toată ziua prin S., iar seara am întâlnit-o pe Marcela, fiinţa cu ochi verzi de care te interesai într-o vreme, şi ne-am dus să dansăm la restaurantul Bonel. La miezul nopţii s-au stins aproape toate luminile şi în orchestră a apărut o femeie mascată, îmbrăcată în negru, cu un corp superb. Avea o voce impunătoare, ca pentru liturghii păgâne… La început n-am prins prea bine despre ce cântă (proasta aia de Marcela mă ameţise tot lipindu-se de mine), dar când am înţeles deodată cuvintele „înotătorul rănit”, m-am smuls din braţele ei şi m-am apropiat de orchestră să pot auzi mai bine. Nu mă înşelasem! Femeia mascată cânta despre bărbatul care încearcă să traverseze un fluviu, în vreme ce duşmanii aruncă de pe mal săgeţi otrăvite. Să nu crezi că eram beat! Când orchestra a tăcut, am vrut să mă apropii de femeie, dar mi-a ieşit în cale Bonel în persoană şi a zis că nu e voie. La început am vrut să fac scandal, însă m-am calmat îndată. Din cauza Marcelei care începuse să facă mutre, n-am reuşit în planul meu de a o aştepta afară pe femeia mascată, mai bine zis n-am fost suficient de prompt şi mia scăpat. Bonel nu vrea să audă de nimic, muzicanţii zic că n-o cunosc fiindcă apare numai din când în când şi pe neaşteptate, dar jur că o voi regăsi. Voi merge seară de seară la localul lui Bonel, sunt sigur că acolo se petrec 897

lucruri deosebite. Oricum, înotătorul rănit se găseşte prin apropiere! Te voi ţine la curent, N.” Seara târziu, colegul meu O. mă vizitează la hotel. Are întro mapă câteva vechi scrisori, rodul muncii sale de o zi. Ecourile cu privire la înotătorul rănit coboară în timp, pe spaţii neverosimile. E amintit într-o scrisoare a bunicului lui Hedic şi în alte hârţoage descoperite mai mult din întâmplare la o verişoară a răposatului, foarte bătrână şi ea, ce-şi făcuse o manie din a aduna hârtii de familie pe care le considera compromiţătoare. Visul ei era să-i bage la apă pe toţi, totuşi n-a reuşit să nenorocească pe nimeni, fiind prea proastă. Despre înotător nu ştie nimic. Nimeni din oamenii întrebaţi nu are habar de aşa ceva. Nimeni n-a auzit vreodată de înotătorul rănit, nimeni dintre cei în viaţă, iar statueta n-a atras atenţia nimănui. Am impresia că am scăpat printre degete o taină esenţială. Îi comunic acest lucru lui O., care mormăie, fumând. Mâine mă voi apuca să scormonesc prin dosarele afacerii Bonel. O. mă aprobă. Îl conduc până la ieşire, e târziu, când revin observ că portarul mă urmăreşte cu ochii cârpiţi de somn. Ce poate crede un portar de hotel despre un om ca mine? Posibil că lucruri nu tocmai măgulitoare. Rămân în faţa ferestrei deschise. Neculai nu mai locuieşte aici şi-a schimbat domiciliul, acum doar eu mai urmăresc luminile nopţii dănţuind pe culmile învecinate, ca un arhipelag… arhipelag efemer născut din întuneric, miraj al clipei prezente…

898

Acum douăzeci de ani lumea era febrilă, iar legiuitorii grăbiţi; altfel n-ar fi acceptat cu atâta uşurinţă ideea sinuciderii lui Bonel, doar pentru motivul că a fost găsit în parc cu propriul revolver căzut pe jos, între tălpile pantofilor. Fotografia s-a păstrat: e clară. Bonel pare un beţivan bătrân care s-a refugiat pe banca aceea singuratică pentru a profita de răgazul unui somn scurt. Nu s-a mai trezit din somnul acela… Ies în evidenţă sprâncenele măreţe negre, care-i dau înfăţişare de insectă uriaşă. Alături de mort câteva frunze zadarnice, iar mult în spate, neclare printre trunchiuri, ruinele unei clădiri. Bonel e singur, atât de singur în fotografia aceea, că pare a nu fi schimbat măcar un cuvânt cu altă fiinţă omenească toată viaţa. Singurul locuitor al unei planete pustii. Sentimentul acesta e derutant. Cele două gloanţe l-au izbit din stânga, lateral, puţin sub nivelul inimii. Incomodă poziţie pentru un sinucigaş! În expertiza medico-legală se menţionează în plus că focurile de revolver „par” să fi fost trase de la o anumită distanţă. Iar unul dintre experţi, care lucrează şi acum în justiţie, mi-a mărturisit că el îşi exprimase şi atunci îndoielile cu privire la identitatea proiectilelor extrase din cadavru. Adevărat că din încărcătorul revolverului lui Bonel lipseau două cartuşe, totuşi pe ţeavă n-au putut fi constatate urmele unor trageri recente. Cu toate acestea, Bonel a fost trecut în rândul sinucigaşilor. Desigur, mai mult din motive psihologice; situaţia lui părea fără ieşire. În plus, poate că nimeni nu mai avea chef să se ocupe cu maximă seriozitate de moartea unui astfel de ins. Pentru mine toate acestea au mare importanţă, din mai 899

multe motive, mai ales că deschid lista unei adevărate serii de neconcordanţe ce subminează voluminosul dosar al cazului Bonel. Să-l luăm de pildă pe „omul din subsol”, cel care lua în primire victimele. S-a spus că în momentul arestării a opus rezistenţă, fiind un om din cale-afară de viguros – motiv pentru care l-a angajat şi Bonel – o adevărată fiară ce n-a putut fi capturată decât după o veritabilă luptă în cursul căreia ar fi primit o zdravănă lovitură în cap, cu fatale urmări asupra intelectului său. Internat la un sanatoriu de alienaţi, nu şi-a mai revenit niciodată. L-am văzut, o namilă căruntă, cu obrazul prăbuşit. Paşnic în general. Poate fi folosit la anumite munci, mătură prin curte, dar sunt zile când se mulţumeşte să adune beţişoare. Le strânge în mănunchiuri de aceeaşi lungime, iar seara le culcă sub pernă. Aflu părerea, şovăielnică, e drept, a specialiştilor: boala lui e congenitală, spun ei, aşa s-a născut, puţin probabil că loviturile încasate atunci, cu ocazia capturării, să fi adus această traumă definitivă. Dacă acesta e adevărul, nu pot să înţeleg cum a putut Bonel, om de o feroce inteligenţă, să se bazeze pe sprijinul unui cretin, cretin în sensul medical al cuvântului. În ceea ce-l priveşte pe bucătarul restaurantului, un oarecare R.M., acesta a făcut lungi ani de puşcărie şi nici după ce a fost liber n-a vrut să-şi recunoască amestecul în tenebroasa afacere. Am conversat îndelung cu el. Acum are o înfăţişare cuminte de pater familias, dar cred că nu aducea a zmeu nici în urmă cu douăzeci de ani. Se spune că oamenii cu înfăţişare blândă sunt cei mai periculoşi, se poate să fie adevărat, fiindcă te înşală mai uşor… Despre religie, despre obiceiuri vechi, despre actori de pe vremuri şi despre talentul de a învăţa limbi străine am conversat cu fostul bucătar al restaurantului Bonel. La puşcărie, a deprins două limbi, şi a învăţat o mulţime de lucruri, ca şi Edmond Dantès de la abatele Faria. Pare pătruns de un ciudat echilibru. Nu-şi aminteşte să se fi petrecut lucruri suspecte în subsolul casei Bonel, cel puţin 900

câtă vreme a fost el acolo: temniţa a făcut-o pe gratis, dar faptul nu-l deranjează, nu poartă pică nimănui. Medicul legist care a participat la ancheta cazului Bonel nu mai este în viaţă; în schimb l-am descoperit pe groparul ce a îndeplinit corvoada da a deshuma din grădina din spatele restaurantului rămăşiţele victimelor, ascunse acolo. Bătrânul îşi aminteşte: a găsit oase, într-adevăr… Dar în legătură cu treaba aceasta are el o părere… pe care mi-a comunicat-o abia după al treilea pahar de rom. „Dragă domnule profesor şi doctor, ce am dezgropat eu acolo, nu erau oase noi, poţi să mă crezi, că o viaţă întreagă tot pe sub morminte am umblat şi mă pricep. Groapa era proaspăt săpată, dragă domnule doctor şi profesor, însă oasele erau vechi, tare vechi…” Când am insistat, cerând lămuriri suplimentare, a adăugat că osemintele din grădina restaurantului, deşi fuseseră îngropate acolo recent, zăcuseră mulţi ani în pământ, probabil zeci de ani, dar în altă parte, de unde au fost aduse. Deşi nu puteam acorda încredere totală spuselor acestui om, observaţia lui mi s-a părut deosebit de interesantă…

901

(Neculai) Ca nişte animale înspăimântate!… Nu (mi-am spus), sfârşitul nu poate fi acesta. Au trecut multe zile de când Ioana a plecat spre LongMarion. Gândurile continuă să se fugărească, încercând să acopere tăioase incertitudini, întregul mărăciniş ce ascunde capcana. Unde ar putea să fie Ioana, dacă nu la LongMarion-ul ei şi al lui Mag Aurelian, îndepărtatul ţinut despre care amintea cutremurată de nelinişte, cu faţa adânc răvăşită de o amintire teribilă? Acum, cuvintele ei revin: Neculai, suntem pândiţi dinspre Long-Marion! Nu te pregăti, Neculai, să pui întrebări, nimic nu am de explicat. Toate au trecut. Simt că se apropie şi sorocul meu: va trebui să plec. Făcând cercuri mereu mai mici, Adrian Mocanu se apropie de mine. Mă copleşeşte cu marea sa detaşare de vânător încercat: nu se grăbeşte. Nu se grăbeşte şi totuşi… Ieri l-am pândit iar: tocmai intra la vechea mea adresă de pe strada Aurarilor. A avut, bănuiesc, o lungă şi amănunţită convorbire cu doamna Tinuca, fosta mea gazdă. Nu pot să-mi închipui ce i-o fi spus, dar cât îmi pare de rău! Biata femeie, avea atâta încredere în mine: află acum că a adăpostit un ucigaş. Dar nu e sigur. Detectivul meu e plin de surprize: poate nu i-a spus nimic. E o horă blestemată. Jucăm ultimele desfăşurări, şi apoi… Nu pot înţelege ce urme l-au dus pe Adrian Mocanu pe strada Aurarilor. De când m-am mutat de la hotel (de teama lui Matei), îmi este mult mai greu să mă mişc prin oraş, Aştept ca Adrian Mocanu să mă înhaţe de pe o zi pe alta. Dar altceva mă nelinişteşte: înotătorul rănit a dispărut definitiv! Vânzătorii ridică din umeri când mă văd, niciunul nu vrea să mă informeze ce s-a întâmplat cu statueta. Sunt 902

plictisiţi, îngrozitor de plictisiţi şi asta mă face să presupun că mai e şi altcineva care se interesează cu aceeaşi stăruinţă de înotător. Cineva care-mi copiază mişcările şi gândurile… Când mă încumet să merg pe stradă în plină zi, simt tirul concentric al privirilor: pesemne vinovăţia mea începe să fie cumva vizibilă. Şi alături de mine, undeva în umbră, mai este un om care se teme! Mi-e frică să rămân aici! Mi-e frică să mă întorc acasă! Toate drumurile par a fi barate cu oameni ce se mişcă paralel cu mine. Cum să trec prin această reţea? Oh, planetă, dulce leagăn al omenirii, încruntă-te o dată şi zvârle-mă în hăuri… Azi m-am trezit când abia se lumina de ziuă (e miez de vară) şi mi-am strâns pe îndelete lucrurile. Parcă aş fi adunat hainele unui mort pentru a le expedia părinţilor sau urmaşilor săi. Păreau să fie obiectele unui om cu desăvârşire străin… În ce cameră, în ce punct al oraşului, mai e cineva care, la fel ca şi mine, copiindu-mi milimetric mişcările, îşi face în acest moment bagajele? Imediat au început să dea semne de viaţă şi ceilalţi doi inşi ce-şi duc zilele împreună cu mine în această vizuină închiriată de la un nevoiaş, la capăt de cartier, într-o bojdeucă strâmbă, cu două camere. În cea de alături locuieşte gazda, un beţivan, împreună cu trei copii şi o nevastă. Banii cuveniţi pentru chirie îi dăm femeii, aşa a fost înţelegerea de la început, fapt care nu ne scuteşte de certuri permanente cu beţivanul. Aici am venit să mă ascund de Matei, de Adrian Mocanu, de… Ceilalţi doi tovarăşi de cameră sunt tineri, dar tot nişte nefericiţi. Nu ştiu cum ne-am potrivit aşa, toţi trei la un loc. Unul n-a împlinit douăzeci de ani, îl cheamă T., fost eliminat dintr-o şcoală, pentru nu ştiu exact ce daraveri şi i-a fost frică să se întoarcă acasă. Trăieşte pe apucate, muncind la gară sau mai ştiu eu unde. Al doilea, P., are cu vreo zece ani mai mult; visează să plece undeva departe, peste mări şi ţări, dar nu e în stare să903

şi târască hoitul nici până la gară. Ambii lenevesc din plin, aproape în fiecare zi, până târziu, şi speram să-mi pot face în linişte pregătirile de plecare, dar nu ştiu ce anume le-a alungat somnul, ce bănuială, remuşcare sau presimţire. Acum, treji amândoi, îmi urmăresc gesturile, cu pumnii sub ceafă, nemişcaţi, cu ochii tulburi şi cruzi… Sunt un om bătrân şi foarte obosit. Graniţe şi ziduri, chinuri şi morminte mă despart de ceilalţi doi din cameră, şi nu numai de ei, ci aproape de toţi oamenii de pe pământ; cu toate acestea, privirile lor mă stânjenesc, mă împiedică, mă mişc între ele ca printr-o reţea de curenţi ucigători, fiindcă aceşti doi oameni, şi ei nişte expulzaţi, îmi sunt ostili prin vocaţie. Valiza e deschisă, lipită de patul meu, şi o îndes cu toate mizerabilele nimicuri ce-mi delimitează existenţa, precum şi cu rufăria murdară, pătată de muşcăturile ploşniţelor. PLOŞNIŢE! Iată o realitate ce te poate face să te îndoieşti de înţelepciunea Creatorului, ale cărui fiinţe, de la cele mai mari, la cele mai mici, îşi au fiecare justificările lor, ele alcătuind în ansamblu un uriaş turn viu, elastic şi echilibrat, independent în spaţiul negru, orb şi nesfârşit, germinând prin sine continuarea propriei sale existenţe, până la un punct, fireşte, până la un punct. Dar care e justificarea ploşniţelor? Pe cine echilibrează ele? Ce fiinţe pure şi luminoase, iradiind claritate eternă, au trebuit compensate pe cântarul naturii cu oarbele târâtoare amorfe, locatare ale penumbrelor murdare? — Domnule Neculai, mă întreabă pe neaşteptate, şcolarul eliminat, din patul său sordid, scund, lipit de peretele mucegăit, şi-n vreme ce vorbeşte fălcile i se umflă şi i se dezumflă, ca la broaşte, domnule Neculai, ai omorât un om în viaţa dumitale? Celălalt, P., dezmeticit oarecum de întrebarea neaşteptată a ălui mai tânăr, îşi cască ochii spre mine, abia întredeschişi până acum, linii drepte în prelungire, ca de animal felin la pândă, în aşteptarea răspunsului. Prin perete, din camera de alături, se aud bombăniturile şi protestele beţivanului care ar trebui să se scoale, să meargă 904

la lucru. Ce fiinţe luminoase sunt oamenii! Oare nu special pentru ei, pentru a contrabalansa marea înălţime a sufletului omenesc, or fi fost create ploşniţele? Ce să-i răspund lui T.? De obicei nu prea conversez cu aceşti colocatari ai mei. Abia schimbăm câte un salut… Continui să mă gândesc la ploşniţe, până ce T. îşi repetă cu exactitate întrebarea. Mi-e teamă să ghicesc o vagă insinuare în cuvintele sale. — De ce te interesează dacă am ucis, băiete? Ce-ţi pasă ţie? Sigur că am ucis… Am fost pe front. Acolo, fiecare primeşte o armă, pentru a ucide. — Am visat că aţi fost arestat, domnule Neculai. P. râde răguşit. Răspunsul mezinului îl satisface perfect. Din când în când, el, P., aduce aici în odaia noastră o fetişcană fragilă cu ochii puţini oblici; poate o elevă. Toate drumurile sunt presărate cu cioburi. Cu ploşniţe. — Au venit, să vă ridice de aici, îşi explică visul T. Trei au fost şi când l-au luat pe tata, noaptea… De atunci, când visez cu arestări, văd totdeauna trei oameni, doi în civil, unul cu epoleţi. Numai că tata nu era dintr-ăia… ştiţi…? — Era, mă, era, şi bine că l-au… intervine P. Şi iarăşi râde. Dacă ar fi după mine, i-aş aresta pe toţi şi i-aş îngrămădi în ţarcuri de sârmă ghimpată, până s-ar roade între ei. Mă studiază cu răutate: — Ne părăseşti, coane Neculai? O iei din loc? Bagajul meu e gata şi ies însoţit de râsul lui P. Adrian Mocanu încă n-a ajuns până aici, nu mi-a descoperit ultimul refugiu, dar precis dibuie prin apropiere. Las valiza la ghişeu, la gară, şi scot bilet pentru personalul de noapte. Am mai luat încă vreo patru sau cinci bilete inutile, patru sau cinci, nu mai ştiu, dar de data aceasta voi pleca. Altfel, în scurt timp, mă înhaţă. Dincolo de peron şinele strălucesc, ramificându-se şi multiplicându-se în toate direcţiile. Cât de liberi suntem să plecăm, oriunde! Să nu-ţi vină să râzi? În localul fostului birt „Echinox” se vinde şi acum bere, ţuică, vin. Doar că nu-i mai spune ca pe vremuri şi nu văd în asta niciun avantaj. Tot mai bine „Echinox”, decât „Bufetul 905

numărul douăzeci şi unu”. Mi se pare că aici, Ioana l-a întâlnit pe Augustin şi l-a dus, grăbită, spre moarte. Aici am tras eu, imediat ce am sosit în S. şi am descoperit firul ce ma dus spre Ioana. Într-un fel, tot spre moarte. Urc, în stânga, dealul din spatele gării, o cărare presărată cu pietre albe, oseminte ale convulsiunilor de demult. Ciudat! Simt, ca în vis, două lovituri în spate, două înţepături adânci, urmate de durere, ca şi cum cineva ascuns ar fi expediat cu precizie în direcţia mea două pietre cu muchii ascuţite, sau… două săgeţi. Dar nu e nimic, sunt complet teafăr, o simplă iluzie. Nu sunt rănit, nu ştiu să înot, şi nu sunt un înotător rănit… De pe culmea dealului, unde ajung după un efort, se vede cimitirul încercuit de ramificaţiile oraşului, ca de două labe de crab. Ca şi cum oraşul ar voi să înghită cimitirul şi nu invers. Acelaşi vânt răcoros ce coboară din munţi, clatină copacii oraşului şi copacii cimitirului. Mormântul Ioanei se află undeva în partea de miazănoapte. E un prilej de a-mi lua rămas bun de la ea, nu-i aşa? Cum e încă foarte de dimineaţă, soarele nu s-a ridicat sus pe cer, razele sale, oblice, nasc focare de lumină şi goluri ceţoase, până la zidul orizontului, cu scăpărări dureroase dănţuind pe munţi, deasupra acestui schimbător arhipelag… arhipelag necunoscut, pe care îl voi părăsi. Câteodată Ioana pronunţa un cuvânt misterios: AXIX!!

906

E seară. Trenul meu o ia din loc peste vreo douăzeci de minute. Îmi scot bagajul şi ies pe peronul aproape pustiu. Cu trenul acesta nu pleacă aproape nimeni, niciodată. O garnitură inutilă, parcă anume pusă în mişcare pentru Oamenii-Invizibili. La un capăt al peronului doi călători întârziaţi sprijină cum pot bolţile singurătăţii. La celălalt capăt, doar o siluetă, neclară, un îndrăgostit sau un beţiv… Va trebui să trec prin dreptul său şi acest gând. Mă nelinişteşte. Mă opresc şi mă reculeg. Nimic deosebit, acolo nu e nimeni: un îndrăgostit sau un beţiv. Atunci de ce mi-e frică să înaintez în direcţia lui? Mai bine m-aş întoarce în oraş, e poate prematur să-l părăsesc, sfârşitul nu poate fi acesta… Voi adăuga încă un bilet teancului de cartonaşe nefolosite. Aceleaşi gânduri, ce mă împiedică să înaintez, îmi taie şi retragerea. Acum e acum! Singuraticul din capătul peronului e Adrian Mocanu şi mă aşteaptă. Să continui să mă prefac? Lam recunoscut din prima clipă; mă aşteptam să ne întâlnim aici… În orice caz m-aş fi mirat să se întâmple altfel… Acum înaintez încet în direcţia lui, ca pentru a arăta că nam intenţia să fug şi că, în fine, mă predau. Mă opresc la câţiva paşi, scrutându-l, dar detectivul nu reacţionează în niciun fel. Absent, priveşte în altă parte. Dar eu nu pot crede că prezenţa sa la gară e întâmplătoare! mai uşor aş accepta că aici ne-am dat întâlnire, încă înainte ca eu s-o fi ucis pe Ioana. În sala de aşteptare e cald. Aştept. Va veni după mine? Mai sunt doar câteva minute până la plecarea trenului. Rămân singur, în tot acest timp, neînhăţat, şi în cele din urmă ies iar. Adrian Mocanu nu mai e nicăieri, dar după ce mai merg puţin îl descopăr în dreptul ultimului vagon al trenului. Din 907

nou apariţia mea îl lasă imposibil, dar eu nu am curajul să înaintez. Rămânem la o anumită distanţă unul de celălalt şi în acest timp vagoanele lunecă încet prin faţa noastră. Rămân în mijlocul peronului măturat de o adiere rece. Aştept. Aştept. Nu mă arestează, dar nici nu mă lasă să iau trenul. În cele din urmă se iveşte printre vagoane şi face un ocol. Încet, preocupat, absent, ca şi cum n-aş şti că în centrul cercului pe care-l descrie, cu o rece virtuozitate, mă aflu eu. Aşa s-a apropiat de mine Adrian Mocanu: făcând cercuri tot mai mici. Nu pot să înţeleg aceste menajamente finale, care la drept vorbind nu mă cruţă din niciun punct de vedere. Are unele îndoieli? Mă crede insuficient pregătit? Sau îşi continuă vechiul joc, amuzat să deguste şi să prelungească minutele de triumf? De ce mă lasă să aştept? Singur. De bună voie nu merg la el, am înlăturat acest gând. Măcar la sfârşit să nu mă dovedesc slab. Peronul începe să se populeze de OameniInvizibili, şi iarăşi nu înţeleg bolboroseala lor sinistră… Am să beau. E dreptul meu, în aşteptarea clipei adevărului. Iar Adrian Mocanu poate să vină în orice moment pofteşte. Ah, încep să-l înţeleg: el nu vrea să se murdărească, a trimis după nişte inferiori, şi abia aceştia mă vor înhăţa… Câteodată Ioana… Când venea la „Echinox”, Ioana se îmbrăca în negru… Acum birtul se goleşte încetul cu încetul. E târziu şi încă sunt liber. Poate că Adrian Mocanu doarme de mult… Să-mi închipui că numai întâmplarea l-a adus în această noapte la gară? În oraşul Ioanei nopţile sunt lungi şi apăsătoare. Nopţile sunt grele, populate de Oameni-Invizibili. Aşa sunt nopţile într-un oraş ca acesta… Ameţeala alcoolului îmi stinge privirea. Cerule! Care e justificarea ploşniţelor? Ioana… Pleca de acasă dimineaţa şi totdeauna făcea un mic ocol în drum spre Institut. Ştiu, fiindcă am urmărit-o. Înţeleg acum că ocolul îl făcea pentru a trece prin faţa vitrinei cu înotătorul rănit… Sunt halucinaţiile beţiei… Adrian Mocanu stă la uşa cârciumei şi se uită ţintă la mine… Ioana avea un mers de regină. Ce s-o fi gândit fratele meu, 908

Augustin, când a înţeles în ce capcană a…? Şi-o fi spus: de dragul acestei femei merită să mori. Este ora de închidere şi ies. Trebuie să trec un pod… Neapărat să trec un pod… Aici, prin apropiere, lângă gară e un pod înalt, iar sub arcadele lui curge apă adâncă, întunecată, liniştitoare… Cine înoată prin apa aceea? Cine va cădea de pe pod? Adrian Mocanu, care m-a pândit, se ţine scai de mine. El nu mă lasă să merg spre pod. Cum am putut să fiu atât de naiv, să cred că doarme? El se află totdeauna acolo unde mă găsesc şi eu. E o lege! Cine calcă legile? De supravegherea sa n-am să mai scap! Oare nu pleacă vreun tren care să mă ducă departe? Eventual un tren spre Long-Marion… Domnule şef de gară, când îi dai drumul garniturii speciale pentru Long-Marion? Cum? Nu cunoşti această localitate? Ha! Localitate! Domnule şef al gării… al tuturor gărilor, eşti un… Asta e bună, sunt beat şi cineva mă conduce pe stradă… mă duce de braţ… şi acest cineva nu e altul decât Adrian Mocanu. Domnule detectiv! În sfârşit aţi binevoit să mă arestaţi? Era şi timpul! Dar cum de vă murdăriţi mâinile dumneavoastră cinstite, atingând braţul unui ucigaş? De ce n-aţi trimis nişte „băieţi” să mă înşface şi să mă cazeze, deocamdată, în „camera de trezire”? Domnule detectiv, vedeţi împrejurul nostru şiruri-şiruri de…? Nu e decât ora unsprezece. Deodată îmi revin. Nu ştiu exact cum am ajuns de la „Echinox” la „Braseria Cetăţuii”, în, faţa unei cafele. Stau la masa Ioanei, pe scaunul Ioanei. Împrejur, lume puţină. Un ospătar s-a aşezat în apropiere, obosit, şi se uită la mine. Îi fac semn să se apropie. E tare transpirat sub braţ, picături de sudoare îi lucesc în mustaţa rară. — Cum am ajuns aici? — Aţi fost adus… — Eram foarte beat? — Cam aşa ceva… 909

Nu e binevoitor, nici ursuz. E indiferent. Puţin îi pasă de un bătrân beat, cu cicatrice în diagonală pe figură. — Unde e domnul care m-a aşezat la masa asta, pe scaunul acesta? Ridică din umeri şi se îndepărtează. Mai uşor aş lega o conversaţie cu un Om-Invizibil. Tot timpul trăiesc sub impresia că Ioana n-a murit. Că dintr-o clipă într-alta trebuie să intre pe uşă. Va veni să-şi ocupe locul ei de totdeauna, puţin mirată că am îndrăznit să mă aşez eu aici. Văd sprâncenele înălţate şi întreaga faţă frumoasă şi ironică, străluminată interior de flacăra unui sublim dispreţ. Cât de mult m-am temut de dispreţul Ioanei! Dar cuvintele sunt calde, apropiate sufletului meu… — Bună seara, dragul meu Neculai, iarăşi ne întâlnim… Fiindcă cei ce s-au întâlnit odată şi s-au iubit mult, ori s-au urât cu înverşunare, sunt mereu hărăziţi unor alte şi alte întâlniri. Nu-mi explic de ce, dar aceasta este concluzia unor lungi observaţii… Ce faci, dragul meu Neculai? — Bună seara, urmaşă a vrăjitoarelor arse pe rug. Bună seara, Ioana. Eu credeam că te-am omorât… — Nu ştii că eu nu mor niciodată? — Ioana, ce s-a întâmplat cu înotătorul rănit? Ai auzit ce te întreb? Ce s-a întâmplat cu…? Ce… înotătorul…? …s-a …ul rănit?

910

— Îmi permiteţi să iau loc la această masă? Întrebarea îmi este adresată cu infinită politeţe. O politeţe, ironică, desigur. E Adrian Mocanu. Se aşază şi face un gest de oboseală: mâinile îi cad pe masă, rămân nemişcate. Şi eu sunt foarte obosit. Întreaga omenire picoteşte de oboseală. Cred că în asemenea momente dezastrul ameninţă planeta noastră! Se poate ciocni dintr-o clipă într-alta cu un corp străin, mare, întunecos, rece, aproape invizibil. — Dumneata m-ai adus aici? Detectivul ridică privirea către mine, nişte ochi trişti, încercănaţi. — Nu ştiu. De ce să te fi adus eu aici? Nici nu ne cunoaştem… După o clipă îl aud parcă spunând că nu are nicio importanţă dacă ne cunoaştem sau nu. Vorbeşte aproape în şoaptă, puţin răguşit. Pică de osteneală, zice, şi simte nevoia de a bea ceva. E frânt… Şi-n vreme ce simt cum mă recucereşte neliniştea, nesiguranţa (deşi mă împăcasem cu ideea arestării), Adrian Mocanu zice: — Am o meserie din cale-afară de tâmpită: urmăresc criminalii… Ce-ar fi să ciocnim un păhărel? — Unde sunt criminalii pe care-i urmăreşti? Adrian Mocanu râde, sumbru. — Îţi dai seama, criminalii nu sunt nicăieri. Dar să ne cunoaştem… Care e numele dumitale? Îi spun că mă cheamă Neculai. — Ciudat, zâmbeşte trist către mine Adrian Mocanu. Am urmărit multă vreme un individ pe care-l chema tot Neculai. Îl bănuiam de crimă… Sunt la cheremul acestui om care continuă să-şi bată joc de mine, cum a făcut-o mereu până acum! Dar felul său ciudat de a mă examina, scurt, la răstimpuri, sincera sa 911

oboseală, mă împiedică să urlu: Isprăveşte, isprăveşte, isprăveşte! Pune-mi cătuşele şi du-mă de aici, unde vrei. Ai reuşit să-mi desfiinţezi voinţa… Destul! Şi dincolo de toate acestea… — Numele meu e Adrian Mocanu, spune Adrian Mocanu. — Foarte bine, domnule Mocanu. Nu e aşa că am trecut peste un pod? — Peste care pod? Când? — Cum, când? În urmă cu un ceas sau două, mă aduceai de la gară, beat. — E târziu şi nu mă mir că începem să facem confuzii, domnule Neculai… Nu-mi amintesc să te fi adus eu de la gară. — Nu eşti dumneata Adrian Mocanu şi nu sunt eu Neculai, omul pe care-l urmăreşti de atâta timp? După ce mă priveşte cu atenţie, surâde mahmur, şi-mi cere să facem ordine, pe cât se poate, în amintirile noastre. Sunt eu Neculai, dar un alt Neculai, nu cel urmărit. Îl aud: — Am avut un caz deosebit de complicat… Cuvintele le aruncă uşor, confidenţial, peste masă. Ai chef să asculţi? O femeie cu totul deosebită, Ioana Scavin: a murit… Toată lumea cunoaşte cazul… Multă vreme a plutit incertitudinea: sinucidere sau asasinat. Îl întreb: — Acum lucrurile sunt clare? Urmăritorul meu se mulţumeşte să ridice din umeri. Îi spun, ca prin ceaţă: — Astea sunt prostii! E ultima cursă pe care mi-o întinzi, de amorul artei. Eu sunt ucigaşul Ioanei Scavin. Adrian Mocanu surâde. Îl întreb: — Ai fost vreodată ars pe rug, domnule Adrian Mocanu? — Nu. În schimb am fost dizolvat în var. Îi spun că minte. Îl întreb dacă i s-a tăiat vreodată capul. — Doar mâinile. Acum două secole. Din cauza alchimiei. Îl apostrofez: — Domnule Mocanu, îmi ascunzi ceva! — Şi dumneata îmi ascunzi ceva, Neculai… Îi spun că sunt ucigaşul Ioanei Scavin şi că o mărturisesc 912

de bună voie. Ce rost mai are să joace comedia cu mine? — Ce fel de comedie? Dumneata nici n-ai cunoscut-o! — Am cunoscut-o bine. Dar am şi acum impresia că Ioana n-a murit. Detectivul îşi schimbă poziţia, se apleacă peste masă: — Gândul că Ioana Scavin n-a murit mă urmăreşte neîncetat… E un gând foarte straniu! Am făcut undeva o greşeală, Neculai. Doar una singură, dar mă tem că esenţială… Aş vrea şi eu să te întreb ceva: Ai fost vreodată otrăvit! Ai murit vreodată otrăvit? Iată-l cum se apropie încetul cu încetul de ţintă! Simt două arsuri între omoplaţi, ca şi cum cineva ascuns ar fi trimis în direcţia mea două gloanţe… sau două săgeţi bine ţintuite. — N-am murit niciodată otrăvit, domnule Adrian Mocanu. În schimb, eu am otrăvit-o pe Ioana. Mai e nevoie să-ţi povestesc amănuntele? Adrian Mocanu clatină încetişor din cap: nu sunt eu veritabilul Neculai, zice, ci doar un chefliu întârziat care găseşte plăcere să se joace cu vorbele. Dar dacă ţin cu tot dinadinsul, el acceptă acest joc. Ce doresc să aflu de la el? Meseria sa e chinuitoare… goană continuă după un adevăr care-şi schimbă forma neîncetat. Chiar aşa zice: care-şi schimbă forma… Adevăr absolut nu este, iar adevărurile parţiale plutesc ca insulele unui arhipelag… arhipelag iluzoriu; din orice punct priveşti, vezi altfel, fiecare insulă îşi schimbă poziţia în raport cu celelalte, de la o clipă la alta… (O imită pe Ioana…) Ce doreşti deci de la mine, Neculai, falsule Neculai? Mă pomenesc strigând: — De ce nu pui punct? Arestează-mă! De atâtea săptămâni faci un joc blestemat! În loc să alergi dumneata după mine, domnule Adrian Mocanu, mă sileşti să fug eu după dumneata! O faci în numele adevărului, ştiu, şi în numele unui adevăr atât de maleabil, cum singur ai recunoscut, ţi-ai ascuns degetele, prevăzute cu gheare, în cele mai fine mănuşi, dar în spatele fiecărei acţiuni, ce-ai întreprins-o se ascunde un rafinament de inchizitor. Tăcuta încăpăţânare, perfida lipsă de grabă, aparentul dezinteres pe care le-ai 913

afişat erau dinainte în aşa fel calculate, ca să mă scoată din minţi, să determine lanţul de greşeli pe care le-am făcut… Detectivul mătură cu o mişcare a palmei sale fine frazele mele agitate. — Îţi repet, zice, îţi repet: nu accept, simpaticule interlocutor de miez de noapte, nu accept nicio clipă că ai fi adevăratul Neculai. Adevăratul Neculai, cel amestecat în această tristă poveste, a plecat de mult şi nu mă interesează unde se află şi nici nu-mi pasă de soarta sa. Dar fiindcă văd că eşti la curent cu acest caz, al morţii Ioanei Scavin, atât de comentat şi de răstălmăcit, şi fiindcă niciunul din noi nu se grăbeşte la culcare, şi fiindcă acest local e deschis până la ziuă, şi în sfârşit fiindcă… fiindcă… fiindcă… accept să joci, aşa cum te vei pricepe, rolul adevăratului Neculai. Voi încerca să te tratez ca atare, chiar dacă îmi vei aduce o sumă de reproşuri, ştiu eu, întemeiate? Foarte sincer vorbind, persoana dumitale, persoana veritabilului Neculai, mă interesează stânjenitor de puţin. Strig: — Ioana e vinovată! — Cine ştie… — Ai spus ceva? — Câtuşi de puţin. Tac. Te ascult. — Ei bine, ascultă-mă, repet: Ioana e vinovată… — În acest caz, îndoielile lui Neculai… — De vinovăţia Ioanei nu m-am îndoit nicio clipă. — Ba da, Neculai are îndoieli… De altfel, a fost la un pas de a se preda de bună voie… A inventat şi o stratagemă curioasă, adresându-mi o scrisoare prin care-l denunţă pe Fred-Anton, lăsând intenţionat în casa acestuia semne şi urme ce duceau spre sine… Printre altele, o chitanţă de la hotelul „Corvin”. Imediat, însă, s-a speriat de pasul făcut şi a fugit de la „Corvin”. S-a ascuns la periferie… — Mă gândeam, răspund năuc, că e stupid să cad în plasă chiar aşa de uşor… Ba nu: adevărul e că mă temeam… încă mă mai temeam… Acum, sper, frica nu mai există. Frica a murit. Frica a început să moară în clipa când OameniiInvizibili… Ba nu: frica a început să moară în ziua când haita 914

asmuţită de Mag Aurelian împotriva mea… — Ce greşeală! Mag Aurelian n-a asmuţit pe nimeni împotriva lui Neculai. — Roţile căruţei, încărcate cu pietre, mi-au frânt trupul şi au trecut peste faţa mea… Mag Aurelian, la îndemnul Ioanei… — Iarăşi le încurci! Mag Aurelian, la rândul său, era convins că Ioana l-a aranjat pe Neculai. Dar lucrurile s-au petrecut altfel. Ei doi, pictorul şi cu Ioana, au plecat fără să pună la cale nimic împotriva lui Neculai. Banda care l-a maltratat nu avea nicio legătură, nici cu Mag Aurelian, nici cu Ioana. Am elocvente mărturii în acest sens. — Cum ai putut să afli?… Ioana m-a părăsit pur şi simplu, fără să…? Nu se poate! Tot Ioana l-a dus la moarte pe fratele meu Augustin… Omul din faţa mea surâde, parcă, batjocoritor. Îl aud: — Augustin trăieşte. E sănătos. A fost o vreme preot, apoi, pe neaşteptate, s-a călugărit. Continuă să-şi ducă zilele, izolat, într-un schit din nordul Moldovei. — Dumneata… Dumneata, domnule Adrian Mocanu, eşti iresponsabil… sau chiar nebun! Cum poţi să spui aşa ceva? Fratele meu e mort… Oamenii care au pierit inexplicabil în pivniţele restaurantului Bonel… — Niciun om n-a fost ucis acolo, falsule Neculai. Trebuie să afli măcar acum adevărul: Bonel aranjase un simulacru de mari proporţii. Încep să-mi pierd minţile… Ioana pronunţa un cuvânt ciudat… AXIX!! Spui că fratele meu trăieşte… În ce loc? — Neculai n-are decât să-l caute singur. Eu am altceva de făcut. — Şi atunci ce se întâmpla cu oamenii dispăruţi fu pivniţele lui Bonel? — Nimic. Li se pierdea urma. Atâta tot. — Pretinzi cu toată tăria că Augustin, fratele meu… n-a fost ucis acolo? Cine a fost ucis? — Ţi-am mai spus-o: nimeni. Adrian Mocanu e în faţa mea, aici, în această clipă; e singura realitate în care cred. Comunicarea dintre noi e 915

indirectă, prin ricoşeu fiindcă el continuă să vorbească despre Neculai ca despre un om absent, eu fiind, eventual, doar un fel de reprezentant al său. Nu încerc să înţeleg de ce se încăpăţânează să facă acest joc. Ce-mi tot spune despre Bonel? Că acesta se specializase „în dispariţii”… Îl întrerup mereu… Mi-e imposibil să-l urmez în toate, cotiturile pe care le face, parcă anume pentru a mă deruta. Dar nu-l înţeleg bine, din cauză că mă gândesc la altceva. La Ioana mă gândesc. În timp ce urmăritorul meu continuă să vorbească… — La restaurantul Bonel şi bine ar fi ca şi adevăratul Neculai să afle acest lucru, l-a restaurantul Bonel, n-a fost omorât nimeni. Majoritatea, înţelegi dumneata, majoritatea celor „momiţi” de Ioana şi strecuraţi în subsolul localului erau prieteni de-ai lui Bonel… Ei trebuiau să dispară. — Nu înţeleg! — Te prefaci că nu înţelegi, Neculai. Tremuri la gândul că Ioana ar fi nevinovată. Preferi s-o ştii încărcată cu păcate grele: e justificarea dumitale… Ciudat că în acest moment renunţă la „celălalt Neculai” şi mi se adresează direct: — Vorbeşte mai clar, domnule! — Vorbesc foarte clar. După ce întreaga operaţie s-ar fi terminat, iar Bonel ar fi dispărut la rândul său, într-un fel sau altul, s-ar fi dat în vileag afacerea, aranjată cu măiestrie. Bonel meditase la mai multe variante. La prima, cea mai sângeroasă, şi anume că la restaurantul său s-ar fi servit carne de om, renunţase. Rămânea posibilitatea, simplă dar plauzibilă, a jafului şi cea spectaculoasă (Bonel fiind un fel de romantic, dacă ne putem exprima astfel) a unor experienţe ştiinţifice ieşite din comun. Cred că până la urmă omul practic l-ar fi învins pe „artist” (şi ar fi rămas banala variantă a jafului), totuşi Bonel, un visător în felul său, pregătise pentru orice eventualitate şi o altă înscenare: pretinse legături cu nişte anatomişti cărora le livra, cică, părţi ale corpului omenesc, glande, creiere, sau alte mădulare… Asta e partea „romantică” şi cam naivă a afacerii: a rămas chiar şi un fals jurnal al lui Bonel, pe care am reuşit în cele din urmă 916

să-l descopăr; aici sunt trecute amănunte cu privire la victime; ar fi rămas de asemenea actele celor ucişi şi alte hârtii, precum şi un maldăr de oase îngropate în grădina restaurantului. Oase omeneşti. Aranjament perfect. Şi astfel mulţi oameni ar fi fost consideraţi morţi. — Ce interes aveau? — Naivă întrebare! Există totdeauna indivizi ce au mare interes să dispară. Aminteşte-ţi: războiul abia se terminase, mulţi criminali urmau să fie prinşi şi judecaţi şi se pare că unii dintre „clienţii” lui Bonel făceau parte tocmai din tagma acestora; unii din ei au fost prinşi şi au plătit: ei confirmă spusele mele, iar Bonel, care a aranjat într-un chip spectaculos „moartea” lor, plănuise să se facă nevăzut (avea motive temeinice!) curând după terminarea operaţiei. — Povestea dumitale nu rămâne în picioare: fratele meu Augustin nu era nici răufăcător, nici criminal; el nu avea niciun motiv să dispară. — Fratele dumitale, actualul călugăr, nu era decât un mic speculant, şi el a căzut din întâmplare în cursa Ioanei. — Cum „din întâmplare”, dacă totul era organizat în dirijat? — Dintr-o simplă confuzie, Neculai. Ioana trebuia să-l agate de fapt pe omul care stătea alături de Augustin la o masă vecină. Acela era veritabilul client al lui Bonel. — Imposibil! De ce clienţii aceştia nu veneau singuri? — Fiindcă Bonel nu era atât de naiv. După ce ar fi dispărut şi el, ar fi rămas semne lăsate intenţionat, care să ducă spre Ioana. Trebuie să accepţi, oamenii nu vin de bună voie spre moarte. E nevoie să le întindă cineva o capcană. Devine plauzibil. O femeie frumoasă e oricând o capcană excelentă. Dar conform planului lui Bonel şi Ioana trebuia să fie moartă în acel moment, ca şi cele două ajutoare, „omul de subsol” şi bucătarul. Procuratura n-ar mai fi avut pe cine să ancheteze şi dosarul s-ar fi închis. — Ioana nu trebuia să accepte acest joc. — Ioana nu bănuia ce fel de joc e! Iniţial a avut impresia că ar contribui la salvarea unor nefericiţi, pe care pusese ochii vreuna din bandele ce profitau de vremurile tulburi, 917

pentru a opera în voie. Iar în noaptea când Alec a dat planul peste cap, avertizând poliţia că în casa tatălui său se petrec lucruri ciudate – ceea ce era adevărat – (a făcut-o din gelozie!) Bonel a minţit-o pe Ioana spunându-i că toţi oamenii atraşi de ea sunt morţi. În ce scop? Voia s-o înspăimânte, s-o facă să se simtă complice la un şir de asasinate, avea nevoie de ajutorul ei pentru a se ascunde… — Iar Ioana, auzindu-l ce spune, n-a fost impresionată şi ia tras două gloanţe în inimă! Nu-i aşa, domnule Adrian Mocanu? — Nu. Nici vorbă de aşa ceva! Bonel a fost împuşcat în parc, noaptea, de unul dintre veritabilii săi clienţi, care miza în felul acesta să păstreze un secret total. — Dar mai târziu Ioana l-a ucis pe Mag Aurelian… — Degeaba încerci, Neculai, s-o învinovăţeşti… Nici asta nu e adevărat. Casa în care locuiau ei doi, pe malul Dunării, a fost jefuită, iar pictorul, surprins în timp ce dormea, a primit două împunsături de cuţit. — Şi unde se află acum Mag Aurelian? — Cine ştie? Presupun că la… Long-Marion… — Crezi? Mai curând aş spune că pictorul se află în oraş. — Oare? Trebuie să fie mort de mult, după părerea mea… Valurile Dunării l-au purtat spre… L-am întrerupt: — Câtva timp. Am locuit la hotel în aceeaşi cameră cu un bătrân a cărui înfăţişare… — Poate! Poate! Dar eu nu m-am ocupat de Mag Aurelian şi nu mă interesează cine e străinul pe care-l confunzi cu… — Spui că a primit două lovituri de cuţit? De ce nu două lovituri de săgeată?… Asta e ceva care… Dumneata, domnule Adrian Mocanu, spui că Mag Aurelian se află la Long-Marion. Dar Ioana, a fost multă vreme urmărită de un om care, parcă, a încercat s-o omoare… — Eşti sigur că omul acesta n-a fost Neculai? — Sigur. Eu am ucis-o abia acum. Crimă inutilă… — Din nou greşeşti. Nu Neculai a omorât-o pe Ioana. — Altă capcană?! — Ioana s-a sinucis, Neculai… falsule Neculai. 918

— Îmi dau seama că nu ştii nimic! E nevoie să-ţi explic eu cum s-a întâmplat, domnule Adrian Mocanu… În ziua aceea de şaptesprezece iunie, puţin înainte de amiază, Neculai… adică eu… vezi că începi să mă încurci cu logica dumitale ciudată, eu deci, eu cel de faţă, nu altul, aşa cum încerci sămi propui, continuându-ţi jocul blestemat, am intrat în casa Ioanei, am luat sticluţa cu somnifer… — Fleacuri! Toată lumea ştie povestioara cu somniferul. Adrian Mocanu se întrerupse, parcă în prada unei nehotărâri. Pe urmă reluă lin, cu un zâmbet din cale-afară de trist. Mă informă că Neculai – adevăratul Neculai – otrăvind-o pe Ioana, opera o dublă lovitură: plătea poliţa fratelui său Augustin… Se întrerupse iar şi mă examina cu ochii lui obosiţi: — Ce e cu dumneata? — Ştii multe, domnule poliţist… am reuşit să murmur. El îmi făcu iarăşi semn să ascult. — Ai trecut vreodată prin faţa casei în care a locuit Ioana? Îţi aminteşti: e acolo un parc, mai exact colţul unui parc, iar strada face o curbă bruscă… Prin vecini, falsule Neculai, sau să presupunem pentru moment că ai fi adevăratul Neculai, prin vecini locuiesc, despărţiţi doar prin câteva porţi, despărţiţi de asemenea prin colţul parcului, doi prieteni, doi bătrâni, ambii infirmi: unul paralitic, celălalt cu picioarele retezate. Îşi trec timpul jucând şah, fiecare acasă la el, comunicându-şi mişcările prin telefon, aşezaţi în fotoliile lor pe rotile. Partidele durează uneori săptămâni, mai ales datorită faptului că paraliticul are obiceiul, dezagreabil pentru partenerul său, dar care s-a dovedit a fi atât de salutar pentru mine, de a se gândi mult la fiecare mişcare. Aşteptând mutarea adversarului, aşteptând prin urmare semnalul telefonului, celălalt jucător se deplasează prin 919

cameră, învârtind cu palmele marile roţi ale fotoliului său de infirm. Se duce la geam şi urmăreşte rarii trecători. De la fereastra lui se vede perfect, panoramic, locuinţa Ioanei Scavin, cu toate intrările. Acest om, acest bătrân jucător de şah, a studiat manevrele lui Neculai şi i s-a întipărit în memorie chiar şi înfăţişarea sa, fiindcă, fenomen curios, sărmanii bătrâni al căror univers se reduce la pereţii unei odăi, încep să aibă o acuitate a imaginii, un anumit spirit de observaţie… cred că pe baza compensaţiilor, ca la orbi. Când am reuşit să descopăr acest martor ocular… — Care m-a observat pătrunzând în casa Ioanei? — Da, l-a observat pe Neculai intrând în casa Ioanei, de două sau de trei ori. Însă a ţinut, până la un moment dat, numai pentru sine secretul, dintr-un fel de răutate bătrânească. Dar el a văzut mult mai mult. Ghiceşti ce? Îi răspund că pentru mine toate sunt deosebit de clare. De ce să ne complicăm? Cu sfială, dar în fond necruţător, Adrian Mocanu răspunde: — În ziua aceea de şaptesprezece, bătrânul infirm a văzuto pe Ioana pândindu-l din parc pe intrusul ce pătrunsese în casa ei! Simt că lovitura mortală începe abia aici, dar, deznădăjduit, încerc să rezist: Cum, Ioana era de faţă? Nu, nu poate fi adevărat! De ce n-a strigat după ajutor? De ce n-a încercat să pună mâna pe intrus? Aş vrea să nu mai aud răspunsul, care, totuşi, vine! — Fiindcă, ascultă-mă bine, Ioana recunoscuse în persoana intrusului pe Neculai. Fiindcă se simţea vinovată faţă de el. Fiindcă Ioana nu avea de unde să ştie că în subsolul casei Bonel nu a fost ucis nimeni, — Nu e adevărat! Nu e adevărat! Nu e adevărat! Dacă Ioana m-ar fi recunoscut… Dacă ar fi lăsat să-i scape cel mai mic semn că-şi aminteşte de mine, aş fi iertat-o pentru moartea lui Augustin, pentru viaţa mea schilodită… Nu ştiam că Augustin trăieşte. Nu ştiam că… Aşteptam din partea ei doar un semn… Era şansa ce i-o acordasem… Mi-am plimbat involuntar degetul peste cicatrice. Prin 920

ochii lui Adrian Mocanu trecu o sclipire febrilă. Am simţit că amândoi suntem la capătul puterilor. Totuşi cuvintele lui ţesură o pânză bizară de îndoială. — Oh, cine ştie, cine ştie!… — De ce, dacă m-a recunoscut, aşa cum pretinzi…? — Te-a recunoscut din primul moment când i-ai ieşit în cale. — La ce bun prefăcătoria ei? — Credea că e dorinţa lui Neculai să rămână incognito. Şi în acelaşi timp, urmărea, stăpânită de o veche teroare, toate mişcările sale. Ioana a înţeles scopul sosirii lui Neculai… — Scopul sosirii mele… — Bineînţeles… Dacă vrei… Scopul sosirii dumitale… De a face dreptate… — Vrei să spui că Ioana se temea de mine? — O îngrozea sentinţa pe care o ştia pregătită… — Sentinţa… Cât de ciudat mă priveşti, domnule! Şi sentinţa dumitale e de mult pregătită… În timp ce Ioanei, eu îi ofeream toate şansele! — Dar ce vei zice aflând că Ioana n-a vrut să se folosească de bunăvoinţa dumitale? — N-a vrut? Nu cred! Vrei să mă scoţi din minţi. Conştiinţa… Eu… O avertizam mereu de prezenţa mea! — Da, ştiu: intrând în casa ei răsturnai scaunele şi mutai obiectele din loc. Pueril! Ioana punea toate acestea doar pe seama stângăciei lui Neculai. — Ioana a avut totdeauna o părere foarte rea despre în ine. — Când ei doi s-au cunoscut, imediat după război, poate că Neculai, într-adevăr, nu era decât un fel de tont. — Dar de atunci m-am schimbat. — Părerea mea e că Neculai a început să se schimbe abia după ce a întâlnit-o pe Ioana. — Poate vei pretinde că apariţia ei a fost un fel de binecuvântare pentru mine? — Da… Poate… — Ciudat apărător al legii! — Acţionând după lege, ar fi trebuit să-l reţin pe Neculai… Dar l-am lăsat să plece. Dacă sunt îngăduitor faţă de Neculai, 921

de ce să nu-i acord şi Ioanei clemenţa mea omenească? Mi se pare ciudat să-l aud vorbind despre clemenţă. Îl întreb, cu totul anapoda, dacă bănuieşte semnificaţia unui cuvânt pe care-l pronunţa Ioana: AXIX!! Adrian Mocanu neagă. Îi spun că sunt un om sfârşit şi că voi pieri ca un criminal de rând. În fond, sunt arestat, nu-i aşa? De ce, dacă era conştientă de prezenţa mea, de scopurile mele, Ioana, totuşi, a luat somniferul? Doar deplasasem anume sticluţa, speram să observe… Eu, domnule Adrian Mocanu, cred că… nu voiam s-o omor! Cum de n-a observat că sticluţa cu somnifer… — Fii pe pace. A observat. — Ce înseamnă să fiu „pe pace”? — Într-adevăr… Pentru Neculai nu poate fi vorba de pace… Dar Ioana a considerat că pentru ea nu există altă ieşire: a acceptat sentinţa lui Neculai. — Iarăşi „sentinţa”?! Sentinţa mea? De bună voie? Adrian Mocanu aprobă grav. Iar eu insist, disperat: Ioana ştia că eu am pus otravă în somnifer cu mâna mea? Adrian Mocanu confirmă. Adăugând: Ioana se considera vinovată, pentru aceleaşi motive, pe care Neculai… — Dar eu aş fi iertat-o! — Ioana a lăsat o scurtă scrisoare. Avertiza că se sinucide. A făcut asta pentru Neculai, pentru a-l disculpa. Şi după ce a pus plicul la vedere, s-a pregătit de moarte... Otrava însă nu şi-a făcut efectul. — Nu înţeleg!… Ioana n-a murit? — Asupra ei a acţionat doar somniferul, iar otrava nu, şi niciun medic, niciun specialist, n-a reuşit până acum să explice satisfăcător această întâmplare. — Nu mă încurca! Nu mă scoate din minţi! Ioana trăieşte? — Nu: doar ai asistat la înmormântarea ei… Nu e aşa? În timp ce dormea, aparent moartă, scrisoarea a fost mişcată din locul ei de bătrâna Ida, iar apoi de Fred-Anton care a citit-o, s-a speriat şi a fugit. Cu toate acestea, Ioana încă mai trăia, şi, târziu, trezindu-se, a înţeles că puternica otravă pregătită de Neculai o înşelase… Dar nu era femeia care să renunţe la o decizie luată. În toiul nopţii ea pleacă de acasă, 922

azvârlind din fugă, pe un raft de cărţi, plicul ei mortuar, amănunt care mi-a dat multă bătaie de cap. Îţi dai seama: Ioana nu mai era sigură cum, şi unde, şi dacă va muri, şi se temea de ridicolul sinuciderii neizbutite. Doi oameni au văzut-o pe strada, după miezul nopţii: se îndrepta spre locuinţa lui Fred-Anton, ştiind că acesta păstrează acasă, mai mult dintr-un fel de excentrism, tot felul de substanţe, unele dintre ele otrăvuri neiertătoare. Lui Fred îi place să impresioneze femeile (poate chiar cu asta începe manevrele de cucerire…), arătându-le otrava, lăudându-se că are posibilitatea de a pleca în orice clipă pe lumea cealaltă. Adrian Mocanu face iarăşi o pauză. — Ce amestec are Fred…? — Fred-Anton? El petrecea o noapte nu prea bună, datorită scrisorii citite. Se frământa, închipuindu-şi-o pe Ioana moartă, singură, aşa că putem presupune ce ochi a făcut când a deschis uşa şi a văzut-o… La rândul ei, Ioana nu ştia că Fred o vizitase în timpul morţii ei aparente şi citise ultimul ei mesaj. N-are importanţă cum a decurs explicaţia dintre ei! Cert e că Ioana a reuşit totuşi să-l păcălească şi l-a părăsit curând (depoziţiile celor doi martori care au văzut-o mergând în direcţii contrare, la mică diferenţă de timp, o confirmă), ducând cu ea otrava sustrasă din colecţia lui Fred, şi care avea să-i aducă într-adevăr moartea. Abia mai târziu Fred şi-a dat seama de adevăratul scop al vizitei nocturne a Ioanei, dar n-a suflat o vorbă. Au început şi pentru el chinurile, la fel ca pentru Neculai: Fred-Anton, păstrător al unui secret de importanţă capitală, se teme să nu fie bănuit; Neculai are remuşcări, deşi încearcă să se convingă de vinovăţia Ioanei… Vinovăţie inexistentă!

923

L-am întrebat pe Adrian Mocanu: — Eşti prietenul, sau duşmanul meu? — Sunt neutru, mi-a răspuns. — Nu e adevărat! am strigat. Nu eşti neutru! Îi ţii partea Ioanei. — Crezi? Poate… — Dar de ce? De ce? — Aş putea să-ţi dau mai multe răspunsuri… Dar cel mai simplu e: Fiindcă fără Ioana viaţa este mai plicticoasă. Înţelegi? L-am întrebat: — Eşti sigur că nu sunt eu vinovat de moartea Ioanei? — Am încercat să adun faptele. Să-mi fac un punct de vedere. Lucrurile rămân însă destul de încurcate. Mai rămâne punctul de vedere al lui Neculai. Al dumitale, dacă vrei. — Dar eu am trăit tot timpul cu gândul că Ioana e vinovată! — Ştiu. Nu-l condamn pe Neculai. Nici nu-l scuz. Îl las… singur. — Cum e mai rău!… Adrian Mocanu tace. Încerc zadarnic să străpung zaua în care se înfăşoară. — Dacă reuşesc să dau de Augustin… Ce să-i spun? — Nu ştiu. Îl simt cum se retrage încetul cu încetul. Cum mă părăseşte. Aş vrea să-l opresc. Mi-e frică să rămân singur! — Ce l-a determinat pe fratele meu, un om plin de viaţă, să se retragă din lume? — Încearcă să descoperi, Neculai, falsule Neculai… — Mi-ai spus că Augustin a făcut într-o vreme pe preotul, undeva într-un sat de munte. Nu cumva s-a reîntâlnit acolo cu Ioana? 924

— Din seara când ei doi s-au cunoscut la „Echinox”, Ioana şi cu Augustin nu s-au mai revăzut. Totuşi Ioana a lucrat câtva timp ca simplă slujnică la ţară, în casa unui preot pe care-l chema din întâmplare tot Augustin. Amănunt derutant, până ce am reuşit să mă conving că era vorba de alt Augustin. Altfel nimic nu s-ar mai fi putut explica, şi în primul rând sentimentul vinovăţiei care o tortura îngrozitor pe, Ioana. Ea îl ştia pe Augustin mort, la fel ca şi pe celelalte „victime” ale lui Bonel. E motivul pentru care a şi acceptat „sentinţa” lui Neculai. — Dar poţi să-mi spui, cel puţin, care este adevărul cu privire la înotătorul rănit? Adrian Mocanu rămâne multă vreme mut. În cele din urmă, se întoarce iar spre mine: — Fără înotătorul rănit, poate că n-aş fi aflat niciodată adevărul cu privire la Ioana. — Ah, înţeleg… De fapt, nu înţeleg… Dar adevărul despre înotătorul rănit? — Nu-l cunosc, răspunde Adrian Mocanu. Dar credeam că-l pot afla de la Neculai… — Dimpotrivă… eu îmi închipuiam că dumneata… Adrian Mocanu m-a părăsit. Leneşă, ultragiată parcă în castitatea ei, lumina zilei urcă din abisuri. Undeva pe o stradă paralelă, un om care se mişcă paralel cu mine întimpină cu acelaşi fior ziua care se naşte. Două lovituri, ca ale unui ţintaş invizibil, îmi zguduie umerii. Dar nu e nimic. O părere doar. Sunt teafăr. Acum începe ora romantică a beţivilor. Îi întâlneşti la tot pasul, rezemând pereţii, gesticulând singuri, abia treziţi prin cine ştie ce şanţ, lipăind cu umilinţă către casă, sau aşteptând redeschiderea cârciumilor matinale. Şi aşa, parcurgând încet tot felul de străzi, nu ştiu cum se face că am strâns în jurul meu vreo trei, patru mizerabili dintr-ăştia şi, simţindu-mă frate cu ei, la fel de pierdut şi definitiv damnat, i-am dus să le dau câte o ţuica la primul birt deschis ce ne-a ieşit în cale. Ei erau confuzi, bombăneau ca în vis, aşa că discuţia noastră merita două parale. 925

— Voi ştiţi ceva despre înotătorul rănit, fraţilor? — Huâmm!… — N-aţi auzit despre aşa ceva… Prin urmare, înotătorul rănit nu există… O fantezie a Ioanei… Să vărsăm o picătură în amintirea Ioanei… Pe urmă mă descotorosesc de ei. Urc singur scările celor trei etaje. Aş putea să descui ca un tâlhar uşa lui Fred, pentru a-i face o mică surpriză, totuşi sun. Sun până ce deschide şi mă examinează cu mutra cârpită de somn. — Cine dracu e la ora asta? Ce doreşti? — Eu sunt… Neculai… — Eşti nebun… Lasă-mă să dorm. — Ioana ţi-a vorbit vreodată de înotătorul rănit? Mă strecor în garsonieră, profitând de zăpăceala lui Fred. — Ascultă, zice, ivindu-se imediat, nu ştiu cine eşti, şi nam niciun chef să discut despre aşa ceva… — Trebuie să-mi spui tot ce ştii despre… — Nu eşti în toate minţile! Pe toţi v-a înnebunit Ioana cu absurdităţile ei!… Înotătorul rănit nu există… În orice caz nu are nicio importanţă! Lasă-mă să dorm! De la Fred mă duc la doamna S., una din bunele prietene ale Ioanei. O găsesc acasă, pregătindu-se să plece la Institut. — Ioana v-a vorbit vreodată despre înotătorul rănit? — Nu înţeleg… Cine eşti dumneata? — Eu sunt Neculai. — Nu cunosc niciun Neculai. — N-are importanţă. Ştii ceva despre înotătorul rănit? Femeia mă priveşte cu groază, crede că-s nebun, încerc s-o asigur că nu e precum gândeşte. Cât sunt de caraghios! Îi smulg mărturisirea: nu ştie nimic despre înotător… Ioana nu i-a vorbit niciodată despre aşa ceva. Aşa e, îmi zic, plecând, înotătorul rănit nu există, încerc să mă conving… Între timp s-au deschis magazinele. Le iau la rând: — Nu e aşa că n-aţi avut niciodată expusă în vitrină o statuetă care…? — N-am avut aşa ceva, n-am avut, lasă-ne în pace, omule… 926

Soarele e sus. Trec prin parc. Aici, împrejurul chioşcului se desfăşoară o paradă a modei. „În concediu folosiţi această modernă fustă-pantalon, completată cu o frumoasă pălărie…” Cineva îmi taie calea, râzând. — Bunicule, nu-mi cumperi o pălărie? — Fetiţo, spune-mi, ai auzit vreodată de înotătorul rănit? — Nu, bunicule… Dar pălăria aceea… Aşa e, îmi zic. Înotătorul rănit nu există. Şi iată-mă din nou la gară. Las în mijlocul peronului pustiu valiza mea mototolită şi merg – pentru a câta oară? – să-mi scot bilet de călătorie. Fiindcă voi călători. Voi pleca. Voi pleca. Cer să mi se dea repede un bilet. O fată îmi zâmbeşte de dincolo de gemuleţul dreptunghiular şi face o glumă, cred că pe seama călătorilor grăbiţi. Sunt un călător grăbit. O dată cu gluma, fata îmi întinde şi cartonaşul ce-mi dă dreptul să urc în tren. — Domnişoară, aţi auzit de înotătorul rănit? N-aţi auzit, nu-i aşa? Fiindcă înotătorul rănit nu există, îi spun, dar ea nu prea înţelege, şi-mi urează drum bun. În mijlocul peronului valiza mă aşteaptă. Dar încă de la distanţă observ că o mână necunoscută a aşezat pe valiză un plic. Nu mă înşel, e un plic. Înving cu un efort dorinţa de a fugi. Mă apropii, iau plicul pe care stă scris numele meu. Scot scrisoarea. Iată ce găsesc: Sunt aici! Ştii bine că sunt aici! Înotătorul rănit Dau să alerg să-l caut pe Adrian Mocanu, dar un gând ciudat mă ţintuieşte locului.

927

928

LΕΟΝIDΑ ΝΕΑΜŢU

MOARTEA ca ο floare de „NU-MĂ-UITA” EDITURA ΜILITARĂ 1970

929

Stau iarăşi la „masa de plumb”. Mă bucur de o clipă de răgaz, trecătoare clipă intermediară, rotundă, sau mai curând ovală, ca desenată de un copil ce ţine pentru întâia oară creionul în mână, ca un inel al lui Saturn, văduvit de planeta sa, şi, fireşte, întristat. Din această cauză: a dispariţiei planetei-mamă. Dar iertaţi-mă pentru o asemenea introducere confuză! Liniştea aceasta nu mă poate înşela, aşa cum nu mă pot induce în eroare nici vrafurile de hârtii de pe „masa de plumb”. Agitaţia va începe într-o clipă-două: pun pariu pe cinci mere Ionathan, roşii, mari, dulci, aromate, că ştiu cine se va înfăţişa imediat: profesorul Marius Lupu, învăluit în fumul pipei sale, ca-ntr-un mister. Sunt convins că vine sămi spună cine e asasinul! El observă, trage concluzii, inspiraţia nu-i dă o clipă de răgaz. În acest interval pata de soare, mai bine zis raza ce reuşeşte să se strecoare prin frunzişul castanului din faţa ferestrei, imprimă pe peretele din dreapta un contur auriu, aducând perfect a revolver! Pe onoarea mea, pentru acţiune poliţistă, soarele ştie cum să-şi modeleze efortul. De câtva timp urmăresc pata de lumină: e distracţia mea de după masă. Înainte de a sugera un revolver, seamănă cu o floare, cu o garoafă, iar acum ia, încetul cu încetul, contururile Americii. Puţin mai târziu se va transforma într-un nud superb, iar după o jumătate de ceas va prinde profilul unui topor. Ştiu, fiindcă în fiecare zi e la fel. Dar, ce e drept, şi fantezia mea o cam ia razna! Haide! Iată-l şi pe Marius Lupu. Nu spuneam că el va fi omul-cu-soluţia? Dar te pomeneşti că ar fi mai bine s-o iau de la început? Nu sunt convins... Cine-şi mai începe astăzi cărţile cu începutul? 930

Cu îngăduinţa dumneavoastră, fotografiile mint. Nu din cauza calităţii discutabile a clişeului, sau în orice caz nu totdeauna din acest motiv. Un zâmbet, ca să folosim un fel de figură de stil inversă, te expediază direct în cercul erorilor. Ce te faci, încrezutule? (Da, în acest moment, dacă vă interesează, pata de lumină de pe perete s-a alungit şi aduce a nud...) Şovăind, te zbaţi ca un înotător rănit, cu două săgeţi înfipte între omoplaţi, fără speranţe să ajungi la mal; între timp decorul e altul: fluviul pe cursul căruia sperai să navighezi îşi mistuie unduirile în deşert. Într-un fel de Sahară adică, peisajul căreia se schimbă din cauza nisipurilor mişcătoare, a simunului şi a celorlalte elemente fierbinţi ce brăzdează un deşert... Şi cu acest gând, să mai privim o dată fotografia din stânga! Bine lucrată. Ştefan Paim trimite un zâmbet sfidător de bărbat frumos, potrivit pentru rolurile jucate în tinereţe de John Wayne; la mijlocul vârstei mature păstra obrazul neted, bronzat totdeauna, o limpezime a privirii calme, uşor insinuante. Dar fiindcă fotografia minte, pot spune că în realitate era un ins violent, dur, de o teribilă încăpuţi nare. Un om curios să afle, să cerceteze, ajutat de inteligenţă şi spirit de observaţie. Dacă mai trăia două luni, Ştefan Paim ar fi împlinit patruzeci şi opt de ani, şi cine ştie ce minuni ar mai fi făptuit. Trei gloanţe minuscule, trimise dintr-un revolver-jucărie, marca „Hagg”, l-au lichidat. Îmi permiteţi, nu-i aşa, să folosesc acest cuvânt, lichidat, care sună atât de promiţător într-o istorie detectivă. Moartea năprasnică, neaşteptată, dură ca el însuşi, l-a surprins într-o seară din toamna anului trecut, la începutul lui august, o seară deosebit de catifelată, când nimeni, nici măcar un om ca Ştefan Paim, fost contrabandist, nu se pregăteşte să moară. La drept vorbind cred că nimeni, niciodată, nu se pregăteşte să moară! Pe la două noaptea, după o goană infernală cu automobilul, am ajuns în oraşul M. Din primul moment mi s-a părut că afacerea e încâlcită ca un blestem de vrăjitoare arsă pe rug, şi nu m-am bucurat. Strada Marco numărul 19, în apropierea gării mici, de unde pleacă zgomotoasele trenuleţe forestiere. Doi băr baţi 931

plini de importanţă de la secţia judiciară, doi medici şi alte persoane auxiliare, cu toţii transpirând ca nişte diavoli puşi să supravegheze cazanele mari ale iadului, se cam agitau în derută, mai mult de formă, încercând să convingă nu ştiu pe cine să fac totuşi ceva util. Pesemne voiau să impresioneze stafia celui mort. Oameni ucişi, vreau să zic asasinaţi, cu trei gloanţe enigmatice în pântec, nu se mai pomeniseră în localitatea M., de multă vreme, dinainte de al doilea război mondial, când prin localurile din oraş se pomeneau brusc faţă-n faţă bande rivale de contrabandişti, şi se ucideau niţel, ca-n Texas. (M. are o aşezare potrivita pentru aşa ceva, e oraş de frontieră). Revin însă la momentul sosirii: în stradă aşteptau mai mulţi indivizi, plesniţi de un fel de curiozitate lugubră, sau mai ştii, de compătimire, sau de frică? Risipiţi pe ici şi colo, gesticulau ca nişte personaje bacoviene, iar pe frunţile lor strălucea sudoarea. Pe dealurile dimprejurul oraşului poposiseră mingi luminoase de ceaţă. Teribil de caldă era noaptea aceea de august, îmi amintesc. Pe un scaun din curtea casei „în care se comisese omorul”, într-o poziţie destul de incomodă, cu picioarele lungi întinse şi capul dat peste spătarul scaunului, stătea sub supravegherea strictă a vreo trei bărbaţi cu mutrele exagerat de încruntate, un tânăr frumos, cu înfăţişare atletică, dar plin de vânătăi, cu ochii întunecaţi. La ivirea noastră abia s-a clintit. Scaunul pe care fusese bine înşurubat avea un picior mai scurt, avantaj care-i permitea să se legene uşor, când şi când, mimând un fel de nepăsare indolentă. Şi el transpira, ca şi păzitorii săi. Mai multe felinare cam chioare ardeau aşezate alandala prin curte; asta crea o impresie alarmantă, apăsătoare. Am remarcat şi o femeie cu trăsături interesante, în rochie închisă: stătea nemişcată, cu bărbia în piept, cumva absentă. Mi s-a spus că e Alexandrina Boroş, „prietena” celui ucis. Alături de ea se frământa un ins voinic, cu pipă. Noaptea înţepenise deasupra oraşului. Părea că un astru uriaş, negru şi totuşi fierbinte, se roteşte pe cer în imediata 932

apropiere a pământului. În orice caz felinarele acelea, prea multe, nu mi-au plăcut de loc. Un căţel alb, prea viu în zăpuşeala aceea moale, se învârtea printre picioarele tuturor ca lovit de streche, iar din când în când se oprea, ancora în coadă şi se apuca să urle. Am cerut să fie dus cât mai departe, dar să-l lase, fireşte, în viaţă. Apoi am întrebat dacă există vreo posibilitate, la ora aceea, să bem ceva, un nevinovat pahar de sifon, sau apă minerală. M-am bucurat aflând că această posibilitate exista. Câteva case mai încolo e înfiptă în pământ o bodegă, iar responsabilul se afla printre inşii ce şuşoteau în stradă. Sosiră sifoanele şi cu această ocazie am constatat că toată lumea, fără excepţie, crăpa de sete, numai că, prinşi de treburi, uitaseră. Câteva minute mai târziu pluti spre noi şi o tavă cu vreo duzină de cafele. Erau cam dulcege, dar fierbinţi – ca să ne ajute la transpirat – dar în orice caz ne prinseră bine tuturor. Îl văd pe tânărul plin de vânătăi ce şedea pe scaun, păzit, aruncând o privire plină de năzuinţe spre pahare, şi-i întind unul, cu riscul de a trezi dezaprobarea generală, îl soarbe dintr-o înghiţitură. Nu era greu de priceput că el e suspectul numărul unu. Deodată îl auzii: — Sunteţi domnul Adrian Mocanu? Şeriful, adică? Mă privea ţintă, pe deasupra barajului mişcător al celor ce se agitau între noi, cu nişte ochi nu suficient de trişti pentru un prezumtiv inculpat. Mai curând era o privire puţin ironică. I-am făcut semn că da. — Numele meu e Frank Bradea! — O.K., Frank, i-am zis. Sper să iasă bine! (Cum naiba să-i fi răspuns altfel, de vreme ce-l chema Frank?). Apropiindu-mă, l-am simţit că miroase a alcool, şi m-am gândit că asta nu-l prea favorizează, şi că s-ar putea să nu iasă chiar aşa de bine. În plus vânătăile ce-i împodobeau faţa frumoasă păreau să fie de toate felurile, şi mai vechi, şi foarte proaspete, dacă mă pot exprima astfel. Ne-am dus să vedem cadavrul, dar mai întâi m-am interesat ce se întâmplase cu rudele celui ucis. Nu are alte 933

rude în afară de o fiică, Nona, care a fost dusă în vecini, mi sa răspuns. Asta e bine, am dat din cap, intrând în casă. Ştefan Paim zăcea frumos pe spate, nu într-o poziţie chircită, crispată, aşa cum vedem morţii „eroi negativi” prin filme, ci ca un mort „erou pozitiv”, întins cât era de lung în diagonală peste covorul persian de un gri de nuanţă aleasă, cum nu mai văzusem; alba cămaşă a victimei, puţin şifonată, cu trei pete de sânge, nu grozav de mari, dar fotogenice, alcătuia un interesant efect coloristic – natură moartă, da – şi-n acest moment unul din bărbaţii de la judiciară, pe nume Cristescu, scund, subţire, cu o faţă fină în care natura ingrată împlântase un nas uşor coroiat, totuşi nu dizgraţios, dar nu ştiu de ce insist asupra nasului lui Cristescu, se înţepeni în prag, tăcut, în elegantul său costum de seară. Semăna puţin, şi nu ştiu de unde această asociaţie, cu un mic sfinx. Mi s-a părut că vecinătatea naturii moarte îl incomodează într-o anumită măsură, dar nu, el îşi oprise privirea asupra celor doi doctori care jucau şah alături de cadavru la o măsuţă mică, rotundă, împrejurul căreia se instalaseră turceşte. Se ridicară, nu tocmai convinşi, văzându-mă (trec peste semnalmentele şi numele lor, care nu prezintă vreo importanţă în această acţiune, să mă ierte medicina legală!) Îmi întinseră nişte hârtii, dar cu un zâmbet acru i-am rugat să-şi continue deocamdată gambitul damei, sau în general să facă ce vor, eventual să meargă la culcare ori să-şi viziteze inopinat iubitele. Rondul de noapte. Unul râse, al doilea mă privi ostil, dezaprobator: încă o dovadă, dacă mai e nevoie, că oamenii sunt diferiţi. O pendulă îşi legăna braţul în dreapta uşii, bătăile i se auzeau distinct, mi-am zis că discul de alamă pare să fie o farfurie zburătoare captivă. Multe gânduri neroade îţi trec prin cap noaptea, în asemenea ocazii. Spuneam că mi-a sărit în ochi amănuntul: lui Ştefan Paim îi lipsea mâna dreaptă, aproape de la umăr. Un infirm, asasinat. Multe complicaţii şi implicaţii psihologice şi celelalte întortocheli, şi aşa mai departe.

934

— Accident, de pe când lucra la căile ferate, s-a întâmplat acum vreo zece ani, explică, strâmbându-se, Cristescu, arătând mâneca îndoită a celui de pe covor. Uite aşa, i-am dat ocol de câteva ori cadavrului. (Fotografiile fuseseră luate între timp, chiar mai multe decât trebuiau, de fapt aşa cum se întâmplă de atâtea ori, ele n-au servit decât ca piese la dosar). Acest Cristescu găseşte tocmai acum momentul potrivit să mă întrebe dacă sunt sau nu căsătorit. Îi fac semn că nu, mirându-mă de întrebare numai din umărul stâng, fiind prea cald să mă mir din amândoi. Iată un amănunt care ar fi trebuit să-l pună pe gânduri pe înrăitul autor de romane poliţiste Marius Lupu. (N-am explicat încă ce e cu acest personaj, dar o să-i vină şi lui rândul.) Vorbeam de amănunt: arma crimei se află acolo, revolverul negru, mic şi fin ca o bijuterie. (Proiectilele extrase din toracele încăpător al lui Ştefan Paim au dovedit că întradevăr era vorba chiar de arma cu care s-a comis omorul, nu de un truc, aşa cum te-ai fi putut aştepta, dar asta am ştiuto abia a doua zi.) Acest revolver marca „Hagg” fusese aruncat, sau scăpat, sau pus cu intenţie, sau uitat, pe covor, între cadavru şi uşă. Întâmplare? Calcul? Asasinul o fi sperat că ancheta n-o să excludă chiar din primul moment sinuciderea? Fusese în acelaşi timp destul de rafinat – ucigaşul – pentru a nu-i potrivi revolverul în mână – manevră atât de grosolană! – mărginindu-se abia să sugereze posibilitatea ca în clipa morţii Paim să fi scăpat arma din mână? Dar ce sinucigaş poate să-şi tragă în piept trei gloanţe, în trei locuri diferite? Şi apoi, pe cât se ştie, sinucigaşii preferă tâmpla... Totuşi în sprijinul ideii de sinucidere sau a unei eventuale vendete tainice, cu rădăcini în timpuri îndepărtate (de altfel şi arma era de fabricaţie veche), pleda foarte timid un atât de romantic indiciu pe care l-am lăsat cu intenţie la urmă. Iată despre ce este vorba. Alături de cadavru zăcea o tăietură dintr-o veche revistă, ca o limbă galbenă. Cine ar fi crezut că Ştefan Paim fusese cu mulţi ani în urmă un contrabandist iscusit? Şi cine ar fi crezut că în anii de liceu acelaşi Ştefan 935

Paim scrisese şi publicase versuri! Iată ce poezie am găsit pe tăietura din revistă de pe covor: MOARTEA, CA O FLOARE DE „NU-MĂ-UITA” Case sau oameni? Acolo cineva râde Sau vorbeşte, sau se bucură de înţelesul ascuns al cuvintelor. Ca scorpionul am să mor de muşcătura mea Pe pieptul meu, trei semne ale morţii Ca trei petale de „Nu-mă-uita!” Uneori se ridică un stor, şi iese puţină lumină, poate ar vrea să ţipe ceva Aş! Cine mai poate comunica Printre atâtea garduri de cuvinte, Garduri fără porţi, sau cu poarta mereu În altă parte... Am să plec undeva, Purtând pe cămaşă trei semne ale morţii... Moartea ca o floare de „Nu-mă-uita”. ŞTEFAN PAIM – elev.

Într-adevăr, pe cămaşa albă: trei semne ale morţii, numai că nu albastre, ca petalele de „Nu-mă-uita”, ci roşii, dar sugestia e perfectă; cuprins de tristeţe am mângâiat bucata de hârtie îngălbenită, tăiată dintr-o atât de bătrână revistă, moartă şi ea, şi încă de atâta timp! Ce speranţe investise bărbatul a cărui moarte o anchetam, în mirajul cuvântului tipărit? Poet, contrabandist, funcţionar mărunt, specialist în plante medicinale, activităţi de atâtea ori deşarte, în spatele cărora se ascunde, şi se ascunde atât de bine, adevărul de nedezlegat al existenţei unui om prea puţin iubit de semenii săi, fiindcă Ştefan Paim nu avea prieteni: urma s-o aflu mai târziu. Moartea nu izbutise încă să şteargă de pe figura sa o expresie de curiozitate rece, încăpăţânată, impresia aceasta m-a urmărit tot timpul; fără să vreau mă gândeam că dându936

şi sufletul, Paim observase curios, cumva detaşat, apropierea marii enigme a morţii. Şi cu gândul acesta am rămas. Aprinzându-şi ţigara, Cristescu se uită la mine cu faţa lui de sfinx. L-am întrebat: — Ştiai că e poet? Rămâne cu chibritul în mână, apoi îl introduce stins înapoi în cutie. — Până azi, nu. Mă uit împrejur, cam absent. Ce ar mai fi de spus? — Şi fata lui, ce face? — Stă liniştită, într-o casă, peste drum. — Aşa e, uitasem... Nu se prea omoară cu firea? — Între ei, între tată şi fiică, erau pe cât se pare nişte relaţii convenţionale, zice Cristescu, pe un ton de asemenea convenţional. Şi continuă: – Între altele, revolverul ăsta afurisit, jucăria de pe covor, se potriveşte mai bine într-o poşetă de damă, nu-i aşa? Îmi dau seama însă că aluzia sa e întâmplătoare. Întreb: — Câţi ani are Nona? — Cred că nouăsprezece... — Şi e frumoasă? Cristescu se îneacă şi tuşeşte până-l podidesc lacrimile: — Foarte... mormăie, ştergându-şi fruntea asudată.

937

Urmează o sumă de plictiseli: măsurătorile, planul locuinţei, fotografierea amprentelor, şi toate celelalte... Acum rămăsesem numai noi şi cadavrul; curtea şi strada s-au golit, curioşii s-au retras cu încetul în vizuinele lor, dar desigur nu aveau să-şi găsească somnul prea curând. Drace! Nimeni, absolut nimeni nu auzise cele trei împuşcături. În general fumătorii mă exasperează, dar când nu am de ce să mă prind, mă agăţ şi eu de câte o blestemată de ţigară, ca şi cum ar folosi la ceva. Spre dimineaţă cel ce a fost Ştefan Paim fu ridicat pentru autopsie. Sinistru cuvânt! Bunii şi harnicii doctori arătară în importantele lor hârţoage că primul din cele trei proiectile, atingând inima, fusese suficient pentru a provoca moartea; asasinul se obosise degeaba expediind încă două gloanţe inutile. De prisos să explicăm că un om ce reuşeşte să-şi facă inima harceaparcea din prima lovitură, nu mai are putere şi bănuiesc că nici timp să mai apese tacticos de două ori pe trăgaci, schimbând de fiecare dată locul în care ţinteşte. N-a fost greu să se constate nici că s-a tras de la distanţa de patru-cinci metri. Exceptând ideea că Ştefan Paim ar fi avut braţe de o asemenea lungime colosală – ori ştim că nici măcar nu avea două braţe ci doar unul, şi acela de o lungime normală, – tragem o linie dublă, cu tuş albastru, peste posibilitatea sinuciderii. O uşoară contuzie frontală, foarte recentă, atrase atenţia zeloşilor medici. Putea fi urma unei izbituri de pumn. Câteva dintre loviturile încasate de Frank Bradea, erau şi ele suspect de recente, au zis aceiaşi medici, între două partide de şah. Aşa au început deci cercetările, cu puternice şi întemeiate suspiciuni împotriva găliganului de Bradea, 22 ani, fără ocupaţie, un fel de amorez de mahala, băiat de petreceri, unul din scandalagiii localităţii M. 938

Vremea se făcuse exagerat de caldă. Era nevoie de multă apă minerală, de cafea şi de câte un coniac, să nu-ţi pierzi răbdarea şi să nu laşi dracului totul. Punerea sub acuzaţie a lui Frank ar fi o soluţie teribil de comodă. Mă învârtesc prin camera „de lucru” a lui Ştefan Paim. Nimic nu e dar. Prin camera aceasta mare, spaţiul pare îngust, probabil din cauza lui Prelipceanu, celălalt bărbat de la judiciară, care e deşirat, şi de obicei vesel, dar acum plictisit la culme şi exasperat că nu acord destulă atenţie logicii sale inteligente. — Ăsta e omul, zice gesticulând, Frank Bradea e omul nostru, şi cum să vă zic... Observ că-i atârnă unul din nasturii cămăşii şi-l fac atent. Prelipceanu rupe nasturele şi-l aruncă pe fereastră. — Dar versurile? Se uită la mine ca picat din lună. Pendula lui Ştefan Paim, deasupra noastră, dă ora. — Ce versuri? — Moartea, ca o floare de „Nu-mă-uita”. Poate ai să-mi spui că Frank Bradea e mare cunoscător în ale poeziei... Prelipceanu se scutură ca un ogar. Uitase! Fireşte, are impresia, şi aceeaşi impresie o am şi eu, că discutăm despre „cu totul altceva”. — Cum îţi explici, reiau zadarnicul nostru dialog, apariţia acestei tăieturi, dintr-o revistă dinainte de război? — Poate că Ştefan Paim îşi pregătea un volum! şi amuzat de neverosimilul supoziţiei, Prelipceanu surâde cu îndoială, şi continuă să străbată camera, în diagonală. — Aş vrea să aflu exact în ce revistă şi la ce dată au văzut lumina tiparului aceste stihuri... La nevoie te adresezi chiar şi... Academiei! — Bun! zice tânărul, înşfăcând poezia. Şi aşa scap de el. Şi iată ce îndrugă primii martori, Silviu Chertes şi Joachim Dudaş, 45, respectiv 51 de ani, ambii colegi de meserie: dulgheri, familişti etc., etc... (N-aş putea spune că am acordat importanţă prea mare spuselor acestora doi: întradevăr ei aduceau fapte localizate în timp cu destulă precizie, 939

însă, paradoxal, tocmai aici vedeam şubrezenia mărturiei lor, sau mai exact şubrezenia concluziilor...) Trec în revistă afirmaţiile acestor bărbaţi importanţi: Băuseră ceva, în trecere, la bodega de pe strada Marco 7, vreo patru-cinci case mai jos de locuinţa lui Ştefan Paim. Cât băuseră? Chertes, unul mare, de rom; Dudaş, trei mici, cu rachiu de vişine. Următoarea întrebare e plicticos de obligatorie: Nu erau „făcuţi”? Nu, deloc, sau în orice caz prea puţin. Ieşiseră din cârciumă, discutând, în drum spre casă; Chertes are locuinţa pe aceeaşi stradă Marco, la 24, chiar peste drum de poarta lui Paim. Ei bine, s-au oprit amândoi de mai multe ori, înaintau câţiva paşi, încetinind, până au tras pe dreapta să termine o discuţie. Despre ce? Ei, despre ce, ca bărbaţii între ei, seara, în lenevie... Deodată tac amândoi: câteva case mai încolo, în lumina becurilor, îl zăresc pe Frank Bradea; desigur pe undeva prin apropiere o să iasă ceva scandal, îşi zic ambii bărbaţi (funestă previziune!), când, cu surprindere, îl văd pe tânăr deschizând poarta de peste drum, poarta cu numărul 19, a lui Ştefan Paim. Cât să fi fost ora? N-ar putea să spună cu precizie, nici unul din ei nu s-a uitat în clipa aceea la ceas – da, ambii au ceas de mână – dar, prin deducţie faţă de ceea ce a urmat, să fi fost cam zece şi jumătate. Bun! Dar ce şi-au zis, văzându-l pe scandalagiul oraşului pătrunzând în casa lui Paim? Gândurile lor, dacă se poate, exact. Da, or să încerce... Chertes, se pare că ar fi spus: „Nu cumva l-o fi durând pântecul pe prietenul nostru Frank?” Ce legătură are toată povestea cu pântecul? Cum ce legătură, păi de când a fost pensionat de la căile ferate, în urma accidentului de acum zece ani când şi-a pierdut dreapta, Ştefan Paim se ocupă cu plantele medicinale, la fel ca şi tatăl său, Ladislau Paim, care a fost, la 940

vremea sa, un fel de vraci vestit. Adică mare ştiutor în ale sucurilor din plante. Unul din cei puţini care cunosc proprietăţile ierburilor, florilor şi rădăcinilor, precum şi data când se cuvine a fi culese sau smulse din pământ, cum trebuie fierte, amestecate, în ce doze băute şi când anume e mai potrivit să le bei, înainte de mâncare sau după, dimineaţa, la amiaz ori seara... într-un cuvânt o ştiinţă complicată, care se moşteneşte în familia Paim din tată în fiu, dar cum şirul s-a rupt... Să revenim la fapte: deci Chertes a presupus că Frank Bradea vine la Paim pentru o consultaţia, pentru a-i cere un leac? Da, cam aşa, numai că Dudaş, auzindu-l, a pufnit în râs, fiind de părere că Frank, când e bolnav, dacă e bolnav vreodată, se tratează mai bine cu rachiu tare, decât cu medicamente... Şi ce a răspuns Chertes? Chertes, în cele din urmă, a acceptat punctul de vedere al colegului său. Apoi Dudaş a mai făcut o observaţie. Ce anume? Dudaş (roşind): „Nu leacuri caută Frank, ci mai curând o vizitează pe Nona, fiica lui Paim...” Aşa? Aşa... Bine, dar se ştie că ar fi ceva între ei? Nu, Nona e în vorbă cu alt băiat, Tarsiciu Balea. Se spune chiar că ar fi logodiţi, sau cam aşa ceva. Atunci cum se face că Dudaş a presupus că...? Ei, gură spurcată de ţap bătrân! Perfect. Ţap bătrân care va să zică. Şi ce s-a întâmplat mai departe? Iată ce s-a întâmplat. A trecut o vreme. Ei doi – Chertes şi cu Dudaş – uitaseră cu totul de Frank Bradea şi de vizita sa stranie la Ştefan Paim, sau la fiica lui, într-un ceas atât de avansat al serii. Nefiind curioşi din fire, afacerile vecinului Paim nu-i interesau. A trecut cam o jumătate de ceas din clipa apariţiei lui Bradea, în orice caz se făcuse ora unsprezece, când numitul Frank a dat pe neaşteptate buzna în stradă zbierând de parcă s-ar fi ciocnit pe întuneric cu propria sa fantomă: „L-au omorât! L-au omorât!” 941

Au rămas în primul moment încremeniţi, nu ştiau ce e, glumă sau lucru serios, apoi au trecut drumul, au intrat în casă şi l-au găsit pe Ştefan Paim aşa cum l-am găsit şi eu, mort, în poziţia pe care o cunoaştem. Lumea s-a strâns imediat; din casa de alături, un alt vecin, croitorul Bihorean, a fugit să dea telefon unde se cere în asemenea situaţii... Totul e clar din punctul de vedere al celor doi: vinovăţia lui Frank Bradea sare în ochi. Staţi puţin, prin ce anume sare în ochi? Dar ce a făcut el în casă, timp de o jumătate de ceas? Într-adevăr... Ce a făcut? Dar vânătăile lui? Da! Situaţia lui Bradea nu e simplă... Dar faima lui de bătăuş şi scandalagiu? Da, amice Frank, de data aceasta ai cam încurcat-o... O întrebare: era lumină la fereastra camerei de lucru a lui Ştefan Paim în momentul când Bradea a intrat pe poartă? Da, era lumină, storurile fiind trase, dar prin ele lumina răzbătea. Lumina nu s-a stins nici un moment. (E vorba deci de camera de lucru, a cărei fereastră dă în stradă; o a doua se deschide către curte; de altfel el şi dormea aici, cealaltă încăpere, pe care o vom denumi dormitor, fiind ocupată de fiica sa, şi ferestrele ei dând una în curte, iar cealaltă spre grădina din spate. Cele două odăi, destul de mari, sunt despărţite de un antreu spaţios şi de baie. Din antreu o scară de lemn urcă în pod unde se pătrunde printr-un chepeng, ca să folosim acest termen uzitat în marină. Dincolo de dormitor se află o verandă din care o treime a fost transformată în bucătărie. Altădată bucătăria ocupa locul băii. Casa se află deci situată perpendicular pe stradă. În alt ungher al verandei, Paim îşi instalase un atelier miniatural cu tot felul de scule, traforaje etc.) Altă întrebare: la ferestrele camerei ocupate de Nona se vedea lumină? Ferestrele Nonei nu pot fi observate din stradă, răspund cei doi martori, dar în momentul când Chertes şi Dudaş au pătruns în casă, ca urmare a strigătelor lui Frank, odaia 942

părea cufundată în întuneric; Nona s-a ivit câteva clipe mai târziu, în pijama, părând trezită din somn. Întrebare adresată iar celor doi martori: ce părere aveţi, ce rost avea ca Frank Bradea, fiind vinovat, să facă atâta tapaj? Dudaş (subtil): Ştia că fusese văzut intrând. De noi doi. Abia spera să se disculpe... Iată-mă stabilit, deocamdată, cu cartierul general chiar în camera victimei; aşa e mai bine, e o veche superstiţie a mea. Ştiţi povestea: asasinul revine totdeauna la locul crimei. Şi uite aşa, în zăpuşeala acelor zile, aşteptam să se ivească ucigaşul... Să încerc şi o descriere a camerei lui Ştefan Paim. Asta e din cale afară de plictisitor, dar mă tem că trebuie. Nimic mai neplăcut decât să-ţi pierzi timpul ocupându-te de un interior mai mult sau mai puţin oarecare. Ar fi fost mai bine să-l vedeţi dv. În persoană, asta m-ar scuti de explicaţii atât, de prozaice. Pomenisem mai înainte de pata de lumină ce se strecoară pe fereastră, prin frunziş, după amiaza, luând pe rând înfăţişarea unui revolver, a continentului american, a unei femei zvelte, goale. În afară de această pată de lumină, care e elementul cel mai romantic al ambianţei, mai e acolo o pendulă veche, foarte veche, ce numărase ultimele clipe ale fostului contrabandist. Camera aceasta are o suprafaţă de 26 de metri pătraţi, bineînţeles dacă metrul folosit de Prelipceanu şi Cristescu se potriveşte ca mărime cu Bătrânul Metru Etalon ce zace în păstrare undeva sub Paris. Sper că da... Două ferestre largi, una spre stradă, cu storurile de obicei coborâte, şi alta dând în curte, iar între cele două ferestre, în colţ, o uriaşă masă rotundă, neagră, dintr-un lemn greu, sau poate chiar de plumb, în orice caz mi-a făcut impresia unui animal de plumb, a unui fel de caracatiţă nu tocmai binevoitoare, care ar putea să se trezească din somn, dintrun moment în altul, şi atunci va fi vai şi amar de cei prezenţi. Împrejurul mesei de plumb, câteva scăunele tocite, patru la număr, joase; de altfel şi masa e joasă. În acest colţ puţin sumbru îşi efectua Paim preparativele sale vrăjitoreşti, 943

amestecând feluritele frunze, rădăcini, ierburi şi seminţe. O piuă de alamă, reşoul, un ibric pentru cafea, câteva pungi cu ierburi, mai multe borcane subţiri şi înalte, sunt aranjate în ordine, formând un semicerc, pe margine. Printre acestea, câteva jucării graţioase, lucrate cu fineţe în lemn chiar de Ştefan Paim: un Hopa-Mitică, un cal zvelt, roşcat, o moară de vânt cu aripile mari, subţiri ca de libelulă, un profil straniu ca de animal preistoric. Confecţionarea acestor mărunţişuri era o adevărată pasiune pentru Paim. Şi nu-i era uşor s-o facă, doar cu o mână, cu stânga! De asemenea, pe aceeaşi masă, sub moara de vânt, am descoperit un caiet cu numele clienţilor, maladiile de care suferă, data vizitei şi a zilei când le-a fost livrat leacul şi „formula”, întrucâtva codificată, a acelui amestec. Aminteam de frumosul persian gri – un gri extrem de viu! – ce împodobea încăperea. Trec repede peste alte elemente ale încăperii, o canapea, dulapul cu hainele lui Paim (în dormitor existând alt dulap numai cu lucrurile Nonei), un raft cu cărţi, şi mă opresc asupra colţului opus celui cu „masa de plumb”. Aici fusese ridicat, la indicaţia lui Ştefan Paim, în urmă cu mai mulţi ani, un zid ce astupă colţul, în spatele căruia se află o hrubă triunghiulară, prevăzută pe toate părţile cu rafturi de scândură albă, geluită dar nevopsită: farmacia sau depozitul de plante medicinale. O uşiţă îngustă e practicată în zid, o uşiţă destul de cochetă, cu geam şi cu perdele la geam. O voi denumi de acum înainte uşa cu perdele. Pe acolo poţi pătrunde în hruba-farmacie, nu înainte de a răsuci un comutator exterior ce aprinde lumina în mica încăpere. Ştefan Paim, bărbat ordonat în treburile sale, avusese grijă de toate amănuntele. Această dependinţă e suficient de încăpătoare pentru ca un om nu tocmai corpolent să se poată răsuci în voie printre cele trei şiruri de rafturi stivuite cu borcane, pungi de plastic, săculeţe. Atenţie, atenţie! Geamul uşii cu perdele e spart! Câteva cioburi mărunte mai zac jos, în hrubă. Din cameră nu poţi lesne observa lipsa geamului, din cauza perdelei. Şi, încă odată, atenţie: câteva borcane s-au rostogolit de la locurile lor din rafturi şi s-au spart, iar cioburile s-au 944

amestecat cu felurite petale şi frunze uscate. Ştefan Paim, un om atât de pedant cu farmacia sa, o fi urlat de ciudă în faţa acestui mic dezastru. Dar cine l-o fi provocat?

945

În prima zi a acestei afaceri, mai exact spus în prima noapte, fiindcă totul a început noaptea, către orele patru, pe o beznă brăzdată de fulgere albe, o furtună teribilă coborî din munţi şi se năpusti asupra oraşului. Nimeni n-a închis ochii. Natura se încruntă lung, apoi spre dimineaţă, se linişti. Îi aşteptam pe cei doi martori, Silviu Chertes şi Ioachim Dudaş, instalat la masa de plumb de pe care dispăruseră ierburile, borcanele şi toate celelalte, cu excepţia morii de vânt cu aripi de libelulă, lucrată de Paim. Chertes, cu figura puţin confuză, poate din cauză că mai avea în minte scena din seara trecută, sau din alte motive, sau poate mă înşelam şi era doar puţin plictisit, privi întâi pendula, confruntând ora ce o arăta cu propriul său ceas. Dar pun pariu că dacă l-aş fi întrebat cât e ceasul, n-ar fi ştiut să răspundă. Omul părea pur şi simplu „plecat”... I-am arătat un scaun şi după ce ne-am privit o clipă în tăcere, lam întrebat dacă-şi aminteşte cele spuse cu câteva ore înainte. Dădu din cap că da. — Afirmaţi că Frank Bradea a intrat pe poartă (poarta casei lui Ştefan Paim) la orele zece şi jumătate seara; în acest moment vă aflaţi peste drum, împreună cu un prieten. A clătinat din cap: — Nu! Ridic ochii şi-l examinez cu o falsă încruntătură: e un ins puţin obez, cu braţe puternice, mâini late, aspre. Ochii mici, parcă cenuşii, dar mai mult cumva decoloraţi, răspund privirii mele. — Atunci? Chertes nu se simte totuşi în largul său. Şi-a pus haine închise, transpiră sub ele, şi ar da desigur un rând de halbe tuturor cunoscuţilor numai să se vadă scăpat din toată treaba aceasta. 946

— Am spus – zice – că era unsprezece seara când Bradea a ieşit din casa lui Paim. A ieşit, cum ştiţi, strigând. Am privit ceasul, atât eu cât şi Dudaş. Unsprezece şi un minut, sau unsprezece şi două minute. Dar nu bag mâna în foc pentru ora când o fi apărut Bradea; posibil să fi fost cu jumătate de ceas în urmă, dar exact nu pot zice, şi nu-mi place să mi se pună în gură vorbe pe care nu le-am spus. — Foarte bine! Mă priveşte puţin mirat, cu ochii lui mici, înfundaţi în faţa vastă şi suficient de plată, adăugând: — Cu vorbe aruncate în vânt, poţi dărâma o cetate, zicea nu ştiu cine, într-o zi, demult, pe front, când... se întrerupe, tuşeşte, înnoadă cu mare greutate firul, reuşind să termine cam anapoda: mie nu-mi place să dărâm cetăţi, nici să bag la apă oameni nevinovaţi. — Şi asta e bine. Bradea, din punctul d-tale de vedere, e nevinovat? — Nici aşa n-am spus... Aici trebuie să cumpănim bine. — Amintiţi-vă: în timp ce Bradea se apropia, (apăruse, nu-i aşa, în capătul străzii, din direcţia gării?) l-aţi privit cu mare atenţie? Sub Chertes scăunelul şubred scârţâie a protest. — Deloc. Nu ne păsa de el. — Totuşi, nu vă aduceţi aminte, e adevărat că Bradea, tot venind, fluiera? — Poftiiim? — Mergând pe stradă, Bradea fluiera? Ca omul bine dispus? — Ba eu nu cred că fluiera! ripostează Chertes, supărat. Cristescu se află în acest moment în încăpere, şi intervine: — Totuşi, după ce Bradea a intrat, aţi început tot felul de comentarii în legătură cu vizita sa la Ştefan Paim? — Asta e adevărat, am mai spus-o! — Reveniţi, vă rog, asupra acestor comentarii! — Mi-a trecut prin cap că Bradea e bolnav, şi i-am comunicat asta şi lui Dudaş, dar numai în treacăt. — Prietenul dumitale era de aceeaşi părere? 947

— Habar n-am! Cine-şi poate aminti toate vorbele oamenilor, cine se laudă cu aşa memorie? Întrebaţi-l vă rog pe Dudaş, el trebuie să ştie mai bine ce o fi spus. — Totuşi, ce impresie v-a făcut Bradea? Părea vesel, trist? Pornit pe fapte mari? Se clătina? — Cine? Bradea? Nuu... La drept vorbind nu prea ştiu. — Bine! Să trecem mai departe. Ce altceva s-a întâmplat, imediat după alarma dată de Bradea? Cine a intrat primul în casă? — Eu. După mine, Dudaş. — Şi Bradea? — Şi el, dar ceva mai târziu. Până să-l văd pe Bradea, a mai intrat cineva... Ştiu că am rămas în prag: eu împreună cu Dudaş... Se vedea că e mort, vecinul, Ştefan Paim... Stăteam în uşă şi nu ştiam ce e de făcut... şi noroc că a venit încă cineva, de alături, un croitor, Bihorean îl cheamă, el a dat fuga şi a telefonat. El şi cu avocatul Pitiş au telefonat pe strada noastră... Am văzut-o imediat şi pe Nona, printre alţii, pe Frank Bradea, cu faţa albă ca varul... — Îţi aminteşti cam ce a făcut fiecare din ei? — Nu-mi amintesc! — Bihorean, de pildă... — Bihorean e croitor, lucrează acasă, avea în mână nu mai ştiu ce... o bucată de stofă, parcă. — Stofă? Sigur? — Cine poate fi sigur? A zis: ce se întâmplă oameni buni, pe urmă l-a văzut pe mort şi a rămas holbat. — Dar Nona? Chertes îşi mângâie falca cu degetele-i groase. Se gândeşte. În capul său e mult zumzet, o mare dezordine a imaginilor, cu toate că e vorba de o întâmplare petrecută cu numai câteva ore în urmă. Dar aşa se întâmplă mai totdeauna, în momentele de o anumită importanţă memoria nu mai înregistrează, sau nu mai reţine. Rămâne zumzetul, o dată cu fragmente, cioburi de imagini, adesea de nereconstituit. — Aş zice despre Nona că parcă privea din antreu, peste capul lui Bihorean. Ea e înaltă. — Şi cui i-a venit ideea cu telefonul? 948

Chertes îşi agită arătătorul. — Nonei! A spus: anunţaţi miliţia, iar Bihoreanu a şi fugit... — Frank Bradea era tot timpul lângă voi? — Nu... L-am văzut mai târziu, dar nu mai ştiu când. La început am intrat în casă numai eu şi cu Dudaş, iar Bradea era... nu ştiu unde... — Iată o indicaţie precisă! — Cum aţi spus? — Nu e nimic... Şi mai târziu, cine a mai venit? — Mulţi! Toţi vecinii. Dar Nona, împreună cu încă cineva care s-a proptit în uşă păzea intrarea şi nu permitea nimănui să treacă pragul. — Vrei să spui că Nona nu s-a repezit la tatăl ei? — Nona nici nu s-a apropiat de Paim, răspunde Chertes cu o expresie de silă, pe faţa lată. Aşa... Mai târziu am observat că Bradea are urme de sânge pe frunte. — Dumneata, personal, îţi aminteşti ce ai făcut? Chertes şovăie. — Sunt încă buimăcit... I-am spus lui Bihorean să nu-l slăbească din ochi pe Bradea, până nu vin autorităţile. Şi pe urmă am trimis-o pe Nona acasă la mine, în grija neveste-mi. — Spui că l-ai lăsat pe Bradea în grija croitorului. Să-l păzească. De ce? Bradea a încercat să plece? Bihoreanu, şovăind: — Nuuuu... — Atunci erai convins de vinovăţia lui? — Mă gândeam că numai el poate fi... dar acum nu mai sunt sigur... nu mai sunt aşa de sigur... — Ai trimis-o pe Nona acasă la dumneata. De ce? Părea distrusă? — Ştie Dumnezeu... Ar fi trebuit să fie distrusă. Nu? Când se întâmplă... când e vorba de tatăl tău... Dar dacă mă gândesc bine, Nona era destul de liniştită, am trimis-o în grija nevestei mele mai mult din principiu. Aşa se cuvine în astfel de ocazii... — L-ai vizitat vreodată pe Ştefan Paim în calitate de pacient? 949

— Pentru doctorii, adică? Nu, n-am fost niciodată bolnav. — Dar eraţi prieteni? — Nu. Doar vecini. Ne salutam. — Când ai intrat în casă spui că ai fost primul, după Bradea – ce ai văzut? — Mortul, fie-i... — ...ţărâna uşoară. Altceva? — Revolverul... — Dar uşa cu perdele – i-am arătat în direcţia depozitului – uşa aceea, era deschisă? Închisă? — Cine mai poate şti?! Nu-mi amintesc. Nici nu m-am uitat. Dudaş e uscăţiv, are o faţă zbârcită de maimuţoi, îi lipsesc nişte dinţi, în faţă; şi-a pus palma pe masa de plumb, cu degetele lungi şi subţiri întinse. O muscă mărşăluieşte pe arătătorul său, până la unghia zbârcită şi ea, se opreşte acolo şi pare atentă la ce vorbim. Martorul răspunde: — Nu eram prieten cu Ştefan Paim. Nu ne cunoşteam. — Dar din vedere? Ioachim Dudaş acceptă: — Din vedere, da. Într-un oraş mic toată lumea se cunoaşte din vedere şi fiecare ştie păcatele celuilalt. Ultimele cuvinte sunt spuse, evident, cu intenţie. — Aveai o părere rea despre el? — Despre morţi numai bine. — Să lăsăm formulele! — Cum doriţi. Eu sunt creştin. — Cu toţii suntem mai mult sau mai puţin creştini. Aici intervine Cristescu: — Dumnealui face aluzie la un fapt precis. Explică-te, domnule Dudaş! Musca trece pe unghia degetului mijlociu. Martorul nu se sinchiseşte. — Cum doriţi. Ştefan Paim are o fată, Nona. Cred că ştiţi toată povestea, dar o mai spun o dată. Ştefan n-a fost niciodată căsătorit cu mama fiicei sale, o femeie cumsecade, Cornelia Şonfeleanu, nici n-a vrut să recunoască pe atunci 950

copilul, şi nu s-a ocupat de el, de fată vreau să zic, de Nona, până la moartea Corneliei, acum zece ani, nouă sau zece ani. Atunci a luat-o pe Nona la el. — Asta a coincis, pe undeva, în timp, cu accidentul suferit de Paim, când a rămas fără o mână? Puţin surprins, Dudaş se opreşte: — Nu m-am gândit, dar aşa e. Şi adaugă: Dreapta şi-a pierdut-o Paim în primăvară, adică într-o primăvară, acum nouă sau zece ani, şi despre povestea asta s-a trăncănit foarte mult, se spunea că aici e amestecat unul, nu ştiu cum îl cheamă, unul care a vrut să i-o coacă lui Ştefan... Pe urmă, spre iarnă, în acelaşi an, a murit Cornelia, iar Paim a înfiat-o pe Nona. O fi avut remuşcări... Fata era mică. — Faptul că eşti creştin, stimate domnule Dudaş, nu te-a împiedicat să emiţi o bănuială cam jignitoare pentru Nona. Dudaş ia o mutră scârbită, strâmbându-şi gura. — Cum adică? — I-ai şoptit la ureche lui Chertes că Frank Bradea îi face o vizită ilicită fiicei lui Paim. — Da, drept e, am vorbit despre asta, dar de ce ilicită? Tinerii se întâlnesc când vor. — Nona are un logodnic, şi ăsta nu e Frank Bradea, pe câte ştiu. Logodnicul Nonei e... — Tarsiciu Balea, mă completează Cristescu. — Îl cunosc pe Tarsiciu, zice Dudaş. Dar ce e aia logodnic? În vremurile noastre încurcate, tinerii se căsătoresc direct. Pe câte ştiu nici Nona, nici Tarsiciu nu poartă verighete, şi nici... Îl întrerup: — Apropiindu-se de poarta lui Paim, Bradea era vesel? — Sălta în mers, grăbindu-se. Dar nu ştiu dacă de veselie. — Şi ce spuneai că ţinea în mână? — N-am spus nimic, dar într-adevăr ducea în mână ceva. Îmi amintesc bine. Nu mă întrebaţi ce, m-am uitat la el mai puţin de o secundă, oameni ca Frank Bradea nu mă interesează, trec pe lângă ei şi aproape nu-i văd, şi dacă-i văd totuşi, de vină sunt ochii care aşa-s făcuţi, să vadă, chiar atunci când omul, stăpânul lor, nu vrea să vadă. 951

— Eşti foarte sever, asta e bine, asta e şi rău uneori... Dumneata, la vârsta lui Bradea... — Eram însurat, cu meseria în mână. Aşa să ştiţi! — Înclini că crezi în vinovăţia lui Frank? — Nu, domnule. Faceţi-vă meseria, eu nu mă înclin nici într-o parte nici în alta. Pă mine nu mă bate vântul! Se face din ce în ce mai cald. Sunt anunţat că o persoană doreşte să-mi vorbească, absolut confidenţial. Pe cartea de vizită îngălbenită scrie: „Profesor Marius Lupu”. Un bărbat scund, foarte slab, bătrân ca Nilul, poate mai bătrân, străveziu, aproape inexistent. Componentele sale cele mai importante par să fie ochelarii, prea mari pe un cap cât pumnul, şi pantofii galbeni, cu talpă groasă. Fără ochelari şi fără pantofi profesorul Lupu ar fi lipsit de greutate şi de masă, o spun cu mâna pe inimă. Apropiindu-se încet, se recomandă, cu un fonfăit de proteze. Privindu-l, aş fi putut să jur că fusese pensionat cu mult înainte de campania lui Napoleon în Rusia. De sus până jos, haine negre, papillon gri, şi în general părea stafia cuiva, stafia unui om pe care lam cunoscut, să zicem, într-o viaţă anterioară. Începeam să mă simt obosit şi ivirea acestui ins mi-a alungat pentru o clipă gândurile. Îşi reazimă coatele de masa de plumb şi mă priveşte lung, cu ochii săi înceţoşaţi, ascunşi în dosul lentilelor. — Aş zice că nu semeni a detectiv, domnule Adrian Mocanu, face semi-invizibilul personaj. Dumneata n-ai zice că nu prea semeni a detectiv? L-am întrebat dacă fumează. Ce era să-i răspund altceva? — Pipă, explică, întinzând un braţ aproape mumifiat. Şi surâde triumfător, ca şi cum m-ar fi păcălit. La gât papillonul îşi schimbase poziţia, papillonul său gri, acum dădea pe diagonală şi mi-am zis că dacă s-ar transforma în elice, o să-l vedem pe bătrânel luându-şi zborul pe fereastră. Fără altă introducere, îl văd că se ridică: — Prin urmare, mergem? — Unde doriţi! Pipă, ca şi Maigret? 952

— Ca şi Sherlock Holmes. Eu îl prefer pe Sherlock Holmes. Sunteţi pregătit să mă urmaţi? Am să vă arăt locuri interesante... am să vă relatez istorii sângeroase! — Fie, dacă e ora poveştilor! Şi m-am ridicat mormăind versul cu Cliff Klinkenhagen. Am ieşit împreună în stradă. Lăsam în spate, pentru o clipă, cu un veritabil suspin de plăcere, enigma morţii lui Ştefan Paim, a versurilor sale stranii, a micului revolver „Hagg” căzut pe covor, a uşii cu perdele, cu geamul spart în după-amiaza sau în seara crimei... Lăsam în spate, e un fel de a spune, fiindcă în timp ce făceam primii paşi, simţind cu mare plăcere cum mi se dezmorţesc încheieturile, cum un fior de căldură alunecă de-a lungul muşchilor, m-am pomenit întrebându-mă iar: cum se face că nimeni, absolut nimeni, nici Nona, nici vecinii, nu auziseră cele trei împuşcături? În acest moment urechile îmi fură asurzite de ţiuitul strident, foarte ascuţit, al micului tren forestier ce tocmai pornise din gară şi pufăia prin spatele caselor, paralel cu strada Marco. M-am oprit o secundă, atent, micul profesor se înţepeni şi el, ridicându-şi lentilele spre mine. — S-a întâmplat ceva? — Mi-am ciulit niţel urechile, doar atât, domnule Marius Lupu. — E plăcut să ţi se spună domnule, observă bătrânul. Îţi redă un sentiment de demnitate. — Şi care e ţinta noastră? Am simţit în spate ochii cuiva şi rezistând ispitei de a mă întoarce fulgerător, am înaintat câţiva paşi, privind apoi leneş în urmă. L-am văzut pe croitor, în poarta casei sale. În plină căldură a zilei, părea lovit de dambla. Un căţel alb, cred că era căţelul din „noaptea crimei”, traversă în goană strada şi dispăru sub un gard. Apoi în faţa casei cu numărul 19 se ivi Nona şi începu să măture trotuarul, cu demnitate, mişcându-şi uşor braţele-i mlădioase. — Ţinta noastră e teoretică! mă avertiză cam ameninţător profesorul, şi prinzându-mă uşor de braţ – o atingere care mi-a displăcut – mă dirijă spre stânga, pe o stradă ce pornea 953

chiar din faţa gării mici; am văzut că se numeşte şi strada Berzei. — V-aţi gândit vreodată prin ce trăieşte un oraş? Am simţit că bătrânul aruncase întrebarea, aşteptând un anumit răspuns. Mă supunea unui fel de examen: aşa sunt uneori oamenii în vârstă, ce se cred foarte experimentaţi, trecuţi prin toate filtrele: întâi te încearcă... — Oraşele sunt ca şi oamenii... — Mai clar? cotcodăci el. — Trăiesc prin amintiri. Nimerisem, fiindcă Marius Lupu plescăi, satisfăcut, îşi continuă micul său interogatoriu. — Şi ce credeţi că e mai interesant la un om, şi la un oraş? Priveam în lungul străzii. Am răspuns cu indiferenţă: — Desigur, ceea ce nu se vede. — S-ar zice că totuşi eşti un pic detectiv, domnule Adrian Mocanu. Dumneata n-ai zice că eşti un pic detectiv? Ne-am continuat drumul, până ce strada Berzei s-a încrucişat cu o altă ulicioară strâmtă, cu multe căsuţe joase, cam prăpădite. În dreapta descopereai un maidan posomorât prin mijlocul căruia câteva capre plictisite de viaţă meditau asupra destinului lor vitreg. Profesorul Lupu făcu un gest cu bărbia sa scofâlcită: — Acolo l-au ucis pe Hâncu, în treizeci şi doi. Ştii cine a fost Hâncu? N-ai de unde!... L-au găsit cu pântecul spintecat de sub buric până la stern, o lovitură de maestru, un fel de harakiri vertical, de o ferocitate orientală... Poliţia şi-a sfărâmat capul ei nerod multe luni până să ajungă la concluzia hilară că asasinul a fost însuşi Gérard, marele Gérard, caïdul Parisului de prin anii aceia, care – auzi! – s-a deplasat în persoană până în prăpăditul nostru de târguşor ca să-i vie de hac lui Hâncu. Şi ştii de ce? Hâncu era omul său de legătură cu toţi contrabandiştii din Balcani, şi Hâncu îl trădase, îşi organizase propria sa echipă, nişte adevăraţi diavoli, şi lucra împotriva patronului său. Eu însă nu m-am mulţumit cu acest rezultat. Eu judec, eu observ. Eu observ! Am aflat prin calcule că Gérard n-a călcat în viaţa lui teritoriul nostru, nici nu i-a trecut prin cap, şi că teribilul 954

asasin al lui Hâncu n-a fost decât un om în aparenţă inofensiv, un farmacist de prin partea locului, un bărbat grăsun, cam miop, puţin şchiop, pe nume Μiron Dican, care şi-a continuat apoi viaţa liniştit, şi a murit de moarte bună, dacă admitem că există moarte bună şi moarte rea... — Aţi activat vreodată în slujba poliţiei? Sau ca detectiv particular? — Niciodată, stimate domnule Adrian Mocanu! Toată viaţa, până m-am pensionat, am fost doar un umil profesoraş de chimie, şi încă nu dintre cei mai străluciţi... Zeci de ani am tot pisat generaţii de elevi cu diferite cunoştinţe nefolositoare, cum ar fi proprietăţile aluminului, sau modificările substanţelor în diferite condiţii... Nefolositoare, fiindcă pe câte ştiu, nici unul, dar absolut nici unul dintre elevii mei na ajuns chimist de seamă, şi nici măcar chimist de duzină... — Bine, şi în acest caz la ce v-au servit cercetările asupra morţii lui Hâncu? — Nu te repezi! Vezi clădirea aceea cu două etaje? (Între timp ajunsesem împreună cu ciudatul meu ghid la încrucişarea dintre strada Berzei şi strada Vechiul Drum.) În anul treizeci şi şapte, prin luna februarie, într-un apartament foarte şic ocupat de medicul Ionel Pictus, un dandy de talie judeţeană, om interesant de altfel şi care duelase de nenumărate ori la Heidelberg, cel puţin aşa se spunea, sau mai bine zis aşa îşi justifica el cele trei cicatrici care nu-i urâţeau deloc faţa, una în mijlocul frunţii, alta pe bărbie şi a treia pe obraz, sub urechea stângă, în apartamentul acestuia, cum spuneam, au fost găsite patru cadavre împrejurul unei mese pe care zăceau cărţi de joc şi teancuri de bancnote, iar printre bancnote patru revolvere; aşa jucau poker bărbaţii, cu armele pe masă, mai în glumă, mai în serios. Jucătorii înţepeniseră cam de vreo săptămână, când a dat buzna poliţia: doctorul Pictus, procurorul Soroceanu, un individ pe nume Tiberiu Marcu, tip deocheat ce tot apărea şi dispărea prin oraş şi un comerciant, Weiss, un evreu destul de blând, aceştia erau morţii. Nici dracul, şi nici comisarii Tarchilian şi Măruntu, faimoşi, care au venit din Bucureşti, n-au reuşit să explice mecanismul după care s-au ucis cei 955

patru între ei, fiindcă din revolverele de pe masă lipseau întradevăr gloanţe, şi aceste gloanţe au fost extrase apoi din scăfârliile şi inimile celor patru. Concluzia, în cele din urmă, a fost: pokeriştii, ameţiţi de alcool s-au luat la harţă şi cu multă râvnă şi talent s-au lichidat între ei. Eu însă observ. Eu judec. Adevărul eu l-am aflat. Cine crezi că era asasinul? N-am stat pe gânduri decât o clipă, exact cât să aibă impresia că reflectez cu seriozitate. — După profunzimea crimei, aici trebuie să fi intervenit o mână de femeie... Surprins, omuleţul se opri, aţintindu-şi spre mine dioptriile-i groase cât un blindaj de tanc. — Cum de ştii? — Nu ştiu, dar ar fi fost frumos să fie aşa, — Şi aşa a şi fost, mârâi Marius Lupu, puţin contrariat, fiindcă ar fi preferat să lanseze el bomba. Asasina nu era alta decât amanta lui Tiberiu Marcu, Elvira Petrişor, soţia unui coleg al meu, Sergiu Petrişor, profesor de istorie. — Şi aţi dat în vileag adevărul? — Ce rost avea? În primul rând am admirat, şi voi admira până la moarte arta deosebită a quadruplei criminale, ţâşnită într-un moment de inspiraţie, de geniu; doar eu am fost în stare să reconstitui mecanismul. Dar privind din alt unghi, fiecare din cei patru ticăloşi, doctorul Pictus, procurorul Soroceanu, aventurierul Tiberiu Marcu şi blândul Weiss, îşi merita cu prisosinţă glontele. Elvira a murit acum vreo doi ani, a fost o femeie neasemuit de interesantă, chiar şi eu, printre atâţia alţii, mă îndrăgostisem cândva de ea şi am iubit-o de-a binelea după ce am aflat cum le-a venit de hac celor patru canalii. — Şi în acest caz, permiteţi-mi să vă întreb, la ce v-a servit acest adevăr? — Domnule Adrian Mocanu, oamenii sunt nişte fiinţe atât de ciudate... nu trebuie să aflaţi asta de la mine: în calitate de criminalist aţi avut ocazia să pătrundeţi în aceste labirinturi întunecate care sunt sufletele noastre. De cele mai multe ori oamenii nu-şi descoperă adevărata vocaţie, admiţând că o au, şi vocaţie pentru ceva au numai fiinţele 956

inteligente, înzestrate, mediocrii n-au vocaţii, acesta e adevărul crud, dar cei care au într-adevăr chemare pentru ceva îşi descoperă chemarea prea târziu, admiţând că o descoperă. Eu am ajuns profesor de chimie numai din pricină că şi tatăl meu a predat întreaga viaţă această ingrată materie, la un liceu pârlit de provincie. — Vreţi să spuneţi că aţi descoperit cu întârziere vocaţia dv. adevărată, cea de poliţist? — Nici prin gând nu-mi trece să afirm una ca asta, nu mar fi interesat să ajung detectiv, vocaţia mea de bază este ceea ce aş numi curiozitatea pentru enigmă. Mă interesează, m-a interesat întreaga viaţă, tot ce este sub semnul întrebării, tot ce este nedezlegat. — Exceptând curiozitatea pentru ştiinţe, în speţă pentru chimie, am observat, cuprins de o vagă maliţie. — Foarte adevărat! Mă pasionau mai ales enigmele legate direct de om, de sufletul omenesc. Ele au fost bucuria vieţii mele, o bucurie păstrată în taină fiindcă nu m-am confesat aproape nimănui. Şi nu m-am zgârcit nici un moment când a fost vorba să-mi hrănesc curiozitatea. Şi aici vreau să exprim o idee de care cred că ar trebui să ţii seama în cercetările dumitale: simt că eu, ca şi omul de a cărui moarte te ocupi, Ştefan Paim, avem un numitor comun: curiozitatea. Am tresărit. Acuitatea observaţiei m-a şocat. Omul de lângă mine, pe care-l taxasem la început drept un fel de caraghios bătrân, (şi continua pe undeva să rămână caraghios!) devenea, din altă direcţie, tot mai interesant. — Ce se întâmplă? La ce te gândeşti? — Cred că aveţi dreptate, am răspuns. Cred că Ştefan Paim era într-adevăr un ins curios, poate prea curios... Dar, ca să revenim la ceea ce spuneaţi în legătură cu plăcerea dv. pentru enigmă, am impresia că vă referiţi la o pasiune gratuită, care în orice caz nu v-a adus nici un fel de folos. — Pasiunile sunt gratuite, domnul meu! Un adevăr care începe să fie uitat, şi nu spre cinstea noastră. Acum oamenii care iubesc muzica, nu se mai mărginesc să iubească muzica, ci devin critici muzicali. Cei ce iubesc cerul albastru se simt pe dată obligaţi să facă pictură sau critică de artă iar 957

cei ce se văd frumoşi în oglindă, cu ochi mari, adânci şi frunte înaltă, se apucă de poezie. Spun toate acestea cuprins de un anumit sentiment de vinovăţie fiindcă la un moment dat m-am folosit şi eu de darurile mele: am scris romane poliţiste! Dar pentru ca pasiunea aceasta să rămână gratuită, cum spui, într-adevăr gratuită, nu le voi publica, nu voi încerca să le public, ele vor rămâne postume. Ultimele cuvinte ale profesorului Marius Lupu m-au cam descumpănit. Şi m-au dezumflat. Începea să devină iarăşi foarte caraghios. — Ar fi de presupus, dragă domnule Lupu, că şi episoadele cu moartea contrabandistului Hâncu, a doctorului Pictus şi a celorlalţi, fac parte din vreo carte de groază ce vă poartă iscălitura? – Lucrurile stau exact invers: într-adevăr, sfârşitul lui Hâncu l-am descris într-un roman ce se intitulează „Crima de pe relief”, iar misterul morţii celor patru pokerişti le dezvălui în romanul „Pe aur murise asasina”, dar înainte de toate, înainte de a deveni subiecte de roman, acestea au fost întâmplări reale, pe cât de reale au fost şi strădaniile mele pentru descoperirea purului adevăr. Cunosc atâtea fapte dintre cele mai ciudate, petrecute aici, în acest orăşel de frontieră, şi mai am încă alte vreo câteva cărţi scrise, şi acesta este, totuşi, aşa-zisul „folos” ce l-am tras de pe urma pasiunii mele. — Tot ce mi-aţi spus este din cale afară de instructiv, şi regret sincer că nu pot citi acum, tipărite, cărţile de care aţi amintit, „Crima de pe relief”, „Pe aur murise asasina”, şi celelalte. Care este însă scopul real al plimbării noastre? Între timp, tot mergând agale, în pasul mărunt al lui Marius Lupu, am trecut de centrul oraşului, abătându-ne pe o alee răcoroasă umbrită de castani, care ne duse în cele din urmă într-un fel de piaţetă, la marginea râului, unde se afla instalat un fel de bâlci. Spre mirarea mea profesorul Lupu mă conduse la o tarabă unde se făcea tir, luă o puşcă şi mi-o dădu. — Puteţi nimeri cei doi gemeni? 958

Într-adevăr, printre alte ţinte, în faţa noastră, în fundul tarabei, între o broască ţestoasă ale cărei labe se puneau în mişcare dacă o nimereai exact în capul mic şi cam hidos, între un leopard ce-si învârtea coada şi căsca, dacă-l pocneai cu micul glonte de plumb exact în ureche, se aflau două siluete identice, doi gemeni, vânători, cu arma la spinare; dacă-i atingeai în vârful penei de la pălărie, gemenii intonau un fel de cântec, mai mult un scârţâit, i a r tu căpătai premiul cel mare: dreptul de a mai trage o dată. Am tras în leopard, dar nu l-am nimerit. Am ochit broasca ţestoasă, dar glontele de plumb a izbit alături. Acelaşi eşec cu raţa sălbatică ce ar fi bătut din aripi, în caz de reuşită. Exasperat de insucces, i-am întins profesorului carabina, observând în treacăt că probabil ţeava e strâmbă, sau vizorul dereglat, întrebându-mă în acelaşi timp dacă bunul autor de romane poliţiste va avea suficientă putere să ţină în braţe arma grea. Se dovedi că avea forţa necesară. Expedie la repezeală două gloanţe, nimerind cu precizie gemenii care intonară marşul lor de vânătoare, iar Marius Lupu mai căpătă un plumb, cu care făcu să zbârnâie şi aripile ruginite ale raţei sălbatice. După această izbândă se întoarse spre mine, mă luă iar de braţ, şi în vreme ce ne strecuram prin mulţimea de oameni, zise: — Să facem o digresiune... Te-ai gândit, dragă domnule Adrian Mocanu, că singurul om din acest ţinut în stare să comită o crimă perfectă, sau aproape perfectă, aş fi eu? — În orice caz, o astfel de izbucnire de sinceritate e de natură să inducă în eroare orice fel de anchetator! — Ai zice că n-aş fi avut nici un motiv să-l trimit pe Ştefan Paim în lumea celor drepţi. Aparenţă!... De ce să cauţi un motiv foarte concret, temeinic? Motivul ce m-ar determina pe mine să ucid un om, ar fi unul de ordin sufletesc. Am rânjit: — Dacă vreţi să faceţi o depoziţie completă asupra modului în care i-aţi venit de hac lui Paim, n-avem decât să grăbim puţin pasul, să găsim un loc mai potrivit. Până seara totul ar fi terminat iar eu aş putea să beau în linişte o halbă-două... 959

— Ştii, dragul meu detectiv, că deşi mă ironizezi, l-am descoperit pe asasin? Prin calcul. — Dar cel puţin îl cunoşteaţi pe Ştefan Paim? — Prea bine! Eram abonatul său, de mulţi ani. Îmi prepara excelente ceaiuri contra insomniilor, numele meu de altfel figurează în caietul unde-şi nota cu pedanterie fiecare client, caiet ce se află desigur în buzunarul dumitale. L-ai înhăţat imediat ce l-ai văzut, cu speranţa că vei descoperi acolo lucruri din cale afară de importante. Desigur! Într-un asemenea registru în care sunt trecuţi mai toţi vizitatorii lui Paim, am zis vizitatorii fiindcă pe câte ştiu omul acesta nu prea avea prieteni, trebuie să se afle după toate probabilităţile şi numele celui care... Eroare! Numele asasinului nu e trecut acolo. Am gândit cu voce tare că certitudinea sa e dezarmantă. Profesorul execută la repezeală, cu pipa, un desen abstract, în văzduhul din faţa sa. Între timp ne îndepărtasem binişor de bâlci, şi ne apropiam iar, încet, de strada Marco. După ce vorbise mult, printr-o schimbare subită, Marius Lupu deveni rezervat. Am încercat să închei această discuţie: — Spuneaţi că, făcând calcule... Îşi îndreptă repede papillonul, cu un gest de demnitate nobiliară. — Da, prin calcul... Ştiu cine e asasinul. Un individ decăzut, un om de nimic, Frank Bradea. Şi zicând asta îmi aruncă o privire neaşteptat de tăioasă. Mărturisesc că nu miam ascuns dezamăgirea. Nu că aş fi sperat să aflu cine ştie ce din partea autorului „Crimei de pe relief”, dar în absenţa unei sugestii veridice, mă aşteptam la o idee măcar abracadabrantă. Şi nu m-am sfiit să i-o spun, fiind, printre altele, şi cam indispus pentru timpul pierdut: — Domnule Marius Lupu, iată că am făcut turul oraşului şi mi-aţi împrospătat sufletul cu tot felul de istorii dintre cele mai reconfortante... Cât priveşte, strict, cazul Paim, mă aşteptam... oho, într-adevăr, la cu totul altceva; pentru un autor de cărţi detective nu sunteţi de loc original. Oare n-aţi 960

aflat că toată lumea, până şi bucătăresele din acest oraş, îl suspectează pe Frank Bradea? Păru teribil de contrariat. Faţa lui mică se smochini şi mai mult, şi din cauza mişcărilor precipitate ale mărului lui Adam, superbul papillon gri se prefăcu iar în elice. Mă privi de data aceasta cu un fel de umilinţă: — Într-adevăr, nu sunt decât un dobitoc. Dacă aşa stau lucrurile, Frank Bradea e în afară de cauză. Frank Bradea?... Acest Frank Bradea e deci victima hipnozei generale? M-am lăsat şi eu hipnotizat în rând cu toţi profanii?... Penibil! Mi-e jenă... La o anumită vârstă oamenii ar trebui să se retragă în bârloguri întunecate, pregătite anume, unde să se obişnuiască pe îndelete cu ideea morţii. Mi s-ar fi făcut milă de el, dacă n-aş fi surprins dincolo de cuvinte o nuanţă de ipocrizie. — Acum ce voi face? Şi în dosul lentilelor ochii săi parcă lăcrimară. Mă voi retrage. Voi încerca un nou calcul. Dar nu promit nimic. Spatele său îngust, negru, se îndepărtă încet. Aş fi fost ispitit să scriu pe el cu cretă: 1+1=3. — Doar un moment, dragă domnule Marius Lupu, am strigat, imitându-l fără să vreau. Mi-aţi împuiat capul cu aşazisele calcule... Aş vrea să ştiu totuşi cum aţi ajuns să-l suspectaţi pe Frank. În ce ecuaţie, x-ul a fost înlocuit cu Bradea? — Totul vine de acolo că eu mă plimb mult noaptea, dorm din ce în ce mai puţin, cred că e vorba de înţeleptul echilibru al naturii: cu cât se apropie omul mai mult de Marele Somn Etern, cu atât doarme mai puţin în existenţa sa pământeană trecătoare, dar filozofia asta nu te priveşte atât de direct... încă. Eu observ. Ţi-am spus că observ totul. Frank Bradea se întâlnea cu Nona, fiica lui Paim. M-am oprit, privind în jos. Informaţia, dacă se dovedea reală, încurca şi mai rău lucrurile. — Sunteţi sigur? Sau şi asta e o deducţie rezultată din... calcule? Bătrânul profesor îşi scormoni cu arătătorul adâncitura galbenă a tâmplei. 961

— De fapt, fiindcă îmi ceri precizie, şi fiindcă eu ştiu că precizia e într-adevăr necesară, fără ea încurcăturile şi confuziile s-ar ţine lanţ, vreau să-ţi spun că i-am văzut doar o singură dată, în urmă cu patru... nu, cu cinci zile. Când mă apucă hoinăreala nocturnă, caut locuri singuratice, umbrite; adeseori merg în neştire pe terasamentul căii ferate. Pe aici, prin spatele caselor, trece o linie ferată îngustă, paralelă cu strada. Tocmai pe linie i-am văzut pe cei doi. — Frank şi cu Nona? — Da, Nona şi cu Frank. — Târziu de tot? — După miezul nopţii, ora stafiilor, a îndrăgostiţilor, a bătrânilor ca mine, cu multe amintiri, ocoliţi de somn. — Voi pune o întrebare ce o să vi se pară prostească: ce făceau? — Da, o întrebare inutilă... Ce pot să facă doi tineri? Le-am spus, deşi intervenţia mea era la fel de ridicolă ca şi întrebarea dumitale, le-am spus: fiilor, nu vă preumblaţi pe linie, cu capul în nori, că nu se poate şti când apare ghiezăşul... Acum bătrânelul nu mai părea ipocrit, ci povestea cu suflet. Obrazul său uscat era de o extraordinară mobilitate. — Au răspuns ceva? Marius Lupu făcu un gest cu mâna, şi cu această ocazie elicea de la gât i se răsuci, mai mai să-l târască înainte; tot timpul mă temeam să nu decoleze. — Parcă cineva mai răspunde unui sfat amical? Nu m-au luat în seamă. S-au dus mai departe, pe linie, tăcuţi, amintindu-mi de un caz foarte ciudat petrecut în anul treizeci şi unu. Atunci, în zori, cantonierul a descoperit doi tineri ca şi ei, sfârtecaţi de tren peste noapte. Întâi s-a spus că a fost un accident, apoi s-a trecut la ipoteza sinuciderii, şi afacerea a fost înmormântată, şi numai Marius Lupu a dezgropat în cele din urmă adevărul, şi anume că îndrăgostiţii din primăvara aceea îndepărtată, înainte de a fi tăiaţi de tren, au fost victima uneia dintre cele mai extraordinare confuzii, fiind luaţi drept trimişii unui şef al spărgătorilor din tot Ardealul, din Banat şi Crişana... 962

— Bine, bine, bine, dar Nona şi cu Frank?... — Scuză-mă! Nona şi cu Frank n-au păţit nimic, după cum bine ştim. Au dispărut într-o direcţie, iar eu am plecat în direcţia opusă, deşi dacă ei doi ar fi ştiut cât de mult vreau să schimb o vorbă sau două cu vreo fiinţă omenească în noaptea aceea, ar fi rămas cu mine măcar două minute, şi mi-ar fi adresat un a, sau un c, sau măcar un î… — Se ţineau de mână? — Nu... Între ei era chiar o anumită distanţă, o distanţă mică, totuşi sesizabilă, amănunt care mi-a dat de gândit. — Şi nici nu i-aţi surprins într-o poziţie tandră, sărutându-se de pildă? — Nu s-au sărutat, cel puţin de faţă cu mine, că desigur aş fi observat. — Ştiu. Dumneavoastră observaţi totul. Aţi vrea să-mi spuneţi acum care e calculul? — Mult prea simplu din păcate, de o simplitate grosolană, demn de cerebelul oricărui plutonier: Ştefan Paim n-ar fi acceptat niciodată un ginere ca Bradea, (ca şi cum un vagabond ca Frank Bradea ar avea într-adevăr intenţia să se căsătorească). Deci o judecată rudimentară ar conchide că bătrânul trebuia înlăturat. Acum însă mi-am schimbat părerea: Bradea nu are nici în clin nici în mânecă cu moartea lui Paim. Despre legătura dintre Frank şi Nona nu ştiu ce să zic, dar mă voi gândi. Se plimbau pe linia ferată la o anumită distanţă unul de celălalt, ceea ce pentru un derbedeu cum e Frank mi se pare curios... Te-am ameţit cu poveştile mele, domnule Adrian Mocanu, dar cel puţin ţi-am arătat că ştiu să trag la ţintă. Îţi aminteşti cum i-am nimerit pe cei doi gemeni? Mă voi duce acasă unde nu mă aşteaptă cine ştie ce bucurii, nu mă aşteaptă nimeni, în afară de motanul meu Papyrus – curios nume pentru un motan, nu? – şi mă mai aşteaptă samovarul, nişte ceaiuri fierbinţi, nişte cărţi vechi pe care le recitesc, nişte gânduri...

963

Un ochi uşor atins de albeaţă, celălalt ochi mic, neprietenos, aproape ascuns sub o pleoapă roşie, nasul mare, dar fără personalitate, atârnând ca un castravete galben, prea copt, deasupra maxilarelor albăstrii, nebărbierite, în sfârşit, dar de ce în sfârşit, când s-ar mai putea vorbi şi despre cămaşa „anti-jeg”, de o culoare nedefinită, a insului din faţa mea, la fel ca şi despre tatuajul ce-l avea pe braţul stâng – o cobră pare-mi-se – dar mă voi mulţumi să amintesc doar de insigna pe care Dumnezeu ştie de ce şi-o prinsese pe cămaşă, cam deasupra inimii. În orice caz nu părea să fie insigna ligii anti-alcoolice, şi nici insignă de şerif: o bucăţică rotundă de metal pe care mai rămăseseră nişte urme de vopsea albastră. Un ins mototolit din multe puncte de vedere, pe chipul căruia de-abia mai poţi bănui urmele plăcerii de a vieţui pe această nobilă planetă, acesta e croitorul Bihorean Andrei, vecinul lui Ştefan Paim, al cincilea om care l-a văzut pe acesta prăbuşit pe covor, mort, dacă numărăm aşa (până la o probă contrarie): primul, asasinul, al doilea, Frank Bradea (în caz că asasinul nu se confundă chiar cu Frank Bradea), al treilea şi al patrulea, Chertes şi Dudaş, iar al cincilea, croitorul. Acest om, în mod normal, nu poate avea nici un amestec în moartea lui Paim. Dar ce mai e normal, pe lumea asta? — Sunteţi cavaler al foarfecii şi acului de cusut? — Po-oo-ftim? — Nu ştiaţi că prinţul Sigismund a instituit pe la mijlocul secolului al optsprezecelea un ordin al cavalerilor foarfecii şi acului de cusut, prin care erau răsplătiţi cei mai de frunte croitori ai regatului? — Nu, n-am nici un fel de decoraţie, dacă asta vreţi să întrebaţi, răspunse posac şi cu totul anapoda Bihorean. 964

— Nu te pasionează istoria breslei din care faci parte? — Credeam că pentru altceva m-aţi chemat aici. — Te-am invitat! Ei bine, ai dreptate... Ce modificări se întrevăd în linia modei masculine? Bihorean îşi plesni uşurel genunchiul cu palma, şi răspunse fără să clipească: — Se mai lungesc sacourile... şi se strâng pe talie. Şi revine manşeta la pantalon. Iată o informaţie care schimbă într-adevăr situaţia, şi trebuie să ne încline către un optimism rezervat..., am zis, privind peretele din stânga, pe care încă nu apăruse pata de lumină. Nu te supăra, domnule Bihorean, dacă discut despre toate, numai despre „chestiunea noastră” nu... Cred că nici dumneata nu ai chef chiar totdeauna să coşi. — Eu n-am chef de cusut niciodată. — Atunci de ce n-ai ales odihnitoarea meserie de toreador? Sau agreabila ocupaţie de şerif, pe lângă frontierele mexicane, că un fel de insignă ai, şi precum se ştie, insigna contează... — Lucruri importante despre Ştefan Paim, sau despre moartea lui, nu am să vă spun... — Tot e bine când te aduce cineva la ordine! Lucruri importante nici nu mă aşteptam să aud, azi... Poate mâine, poimâine... Ε luna august, zodia Fecioarei mi se pare, la început, o perioadă nu prea fructuoasă pentru afaceri ci mai curând vreme de inspiraţie pentru artişti, pentru îndrăgostiţi. Te-ai ocupat vreodată de horoscop? Lasă... glumesc, nu-mi răspunde. Se zice că venind aici, la strigătele lui Bradea, ţineai ceva în mână? Croitorul se uită la mine cu o privire inexpresivă, de crap. — Dacă se zice, aşa o fi. — Să nu-mi pretinzi că din distracţie ai târât maşina de cusut după dumneata! — Nu... cred că nu era maşina de cusut. Aş fi băgat de seamă. — Atunci poate un ac? — Dacă era ac, m-aş fi înţepat sigur în el, văzând mortul... Şi apoi acul nu l-ar fi observat ceilalţi... 965

— Bine gândit. Logica dumitale funcţionează ca unsă, atât doar că eşti un om cumsecade şi nu pretinzi ca profesorul Marius Lupu că poţi dezlega prin logică, sau prin calcul, orice enigmă. Prin urmare ţineai în mână o bucată de stofă? — Se poate, dar nu mai ştiu. — Continui să lucrezi şi la unsprezece noaptea? — Mi se întâmplă destul de des... Dorm după-amiază, când e cald, şi mă apuc de treabă pe la şase-şapte. Ce importanţă are bucata de stofă, dacă mi-e permis să întreb? Am scos o batistă de mătase neagră şi am fluturat-o larg, cu un gest răcoros, ca pe un stindard pirateresc: — Într-o bucată de stofă se poate ascunde o armă... Un stilet maltez, un pumnal corsican, un cuţit cu lamă dublă, indian, sau un mic revolver. — N-ar fi mai simplu din buzunar? — Atârnă... Un ochi versat ar observa. Pe când un croitor cu o fâşie de stofă în mână, ce poate fi mai normal, mai armonios? — Ochi versaţi nu prea se găseau pe aici. Şi pe urmă revolverul cu care l-au ucis pe Paim a fost găsit lângă mort. — Desigur... Dar stofa putea servi pentru a-l ascunde la aducere, nu la plecare. Un asasin ce lasă arma la locul crimei, când tot aşa de bine ar putea-o duce cu el, are probabil în cap un plan inteligent, am zis, privind faţa lui Bihorean care numai inteligenţă nu radia. — Desigur... În legătură cu bucata de stofă... glumiţi... — Da, azi glumesc tot timpul, deşi nu-i de glumă. Cred că e influenţa lui Marius Lupu, şi a istoriilor sale... (Lipsit de greutate cum e, m-am întrebat în clipa aceea dacă autorul „Crimei de pe relief” n-o fi dispărut în slăvi, cu elicea învârtindu-i-se la gât.) Vezi uşa aceea cu perdele? Ştii ce e acolo? — Tot oraşul ştie. Depozitul lui Paim, cu toate florile şi ierburile pământului. — Ei bine, la venirea dumitale uşa depozitului era deschisă sau închisă? — Vă spun imediat. Îşi lăsă pe spate povara ce-i ţinea loc de cap şi respiră iute. Închisă. 966

— La sigur? — Da, e întotdeauna închisă. Aş fi observat dacă ar fi fost altfel, m-am uitat cu grijă prin cameră. — De ce? — Mă gândeam că ucigaşul ar fi încă acolo. — Alţii zic că ai fi rămas doar... „holbat”. Şi că pe toţi v-a trezit din amorţeală Nona, spunând că trebuie anunţată miliţia. — Da, m-am pomenit cu Nona în spatele meu, n-am auzito venind. Când a pomenit de miliţie, m-am dus îndată şi am telefonat. — Dumneata te vizitai des cu Paim? — Nu ne vizitam. Se întâmpla să-i repar hainele, o dată, de două ori pe an. — Nu se stabilise o prietenie între dumneata şi el? — Departe de aşa ceva. — Ciudat, toată lumea se fereşte de cuvântul „prietenie” când e vorba de Ştefan Paim. Oare de ce, dumneata ce spui? — Vecinul meu nu mă interesa nici cât negru sub unghie. Dar nici el nu se interesa de mine, şi poate că nu se interesa de nimeni. Despre oameni ca Paim se zice că trăiesc „retraşi”. — Poate datorită infirmităţii? — Poate, dar nu mă priveşte... Am mult de lucru, dacă vreţi să mă mai întrebaţi ceva... — Poţi emite vreo bănuială? am zis cu multă precauţiune leneşă. — Toată lumea zice că în afară de Bradea, n-are cine să-l fi ucis pe Ştefan Paim. Ştiţi mai bine decât mine... — Dumneata aflaseşi că Ştefan Paim era poet? — Poet? — Drace! Toată lumea se cutremură, ca de Antihrist, în alte oraşe poeţii umblă în şiruri, ce vă miraţi că aţi avut şi voi unul? Unul aţi avut, şi pe acela l-aţi lichidat... Dumneata teai apropiat de mort? — Nici gând. Nu mă ispitea. Şi pe urmă se înfipsese în uşă cineva care bara intrarea. — Cine? — Nu mai ştiu, pe cinstea mea. 967

— Chertes? Nona? — Da, Nona. Nona şi încă cineva... — Nona şi cu Dudaş? — Nu. — Nona şi cu Frank Bradea? — Nu, pe Frank l-am văzut ceva mai târziu... Să mă tai, dar nu ştiu cine era omul acela. Dar îl văd: îşi întinsese braţele dintr-o parte în alta a uşii. — Faţa nu i-o vezi? — Nu, eram în spatele său. — Un necunoscut? — Nu putea să fie un necunoscut, cred că dimpotrivă, un om pe care îl vedeam destul de des, pe care îl ştie tot oraşul, dacă ar fi fost un străin sărea în ochi... — Dar dacă intrarea în cameră n-ar fi fost barată, te-ai fi apropiat de mort? — Doamne fereşte! — De ce doamne fereşte? — Era... urât. — Găseşti? După părerea mea era un mort destul de prezentabil. Dar alţii, Dudaş, Chertes, omul din uşă sau Nona, intraseră în cameră înaintea dumitale? — De unde vreţi să ştiu? Pe dânşii i-aţi întrebat? — Dar ţi-a sărit în ochi o bucată de hârtie ce stătea întinsă pe covor lângă cadavru? — Nu... ce fel de hârtie? — Ştiu eu? Testamentul lui Paim, poate... Bihorean îmi aruncă o privire aiurită, ridicându-se. Când să ajungă la uşă, l-am oprit: — Chiar nu-ţi aminteşti cine era omul care-şi desfăcuse braţele şi bara intrarea? Bihorean clătină încă odată din cap şi ieşi. În momentul când intră Nona am observat că o vagă lumină începe să tremure pe mijlocul peretelui din stânga, uşor ca o vrajă. Îmi amintesc că m-am ridicat de pe scaun, puţin obosit, lăsându-l pe ajutorul meu să-i pună întrebări fetei. Prelipceanu, sau Cristescu, sau pistruiatul cu ochelari, 968

nu mai ştiu exact cine se nimerise, se interesă cu prudenţă dacă Nona are suficientă tărie, sau mai ştiu eu ce cuvânt o fi folosit, pentru a răspunde, sau dacă preferă să amâne pentru altă dată. Se pare că Nona a răspuns scurt că nu-i place să amâne niciodată nimic. Mă oprisem de câteva minute la fereastră, parcă izolat de toate câte se întâmplau în spatele meu, zicându-mi iarăşi că ancheta îşi urmează cursul dar că de fapt până acum ne-am tot învârtit în cerc, s-a vorbit „despre altceva”. O rază de soare cădea oblic, strălucind intens pe acoperişul casei de peste drum (acolo locuieşte Chertes) frângându-se, pornind în mai multe direcţii. Lumina – îmi ziceam cu gândurile aiurea, – trei sute de mii de kilometri pe secundă, viteză la care materia devine universală: abstractă imagine! Ciudat! Oamenii treceau pe stradă, câte unul, rari, dar fiecare arunca priviri spre casa în care se comisese omorul. Probabil fiecare cu puţină teamă, o teamă nelămurită, amestecată şi cu o bucurie ascunsă, că nu sunt în cauză, direct sau indirect, teamă amestecată poate cu speranţa că ucigaşul va fi prins, izolat... O crimă produce totdeauna o psihoză complexă, undeva omul devine puţin laş, dar şi foarte curios, dacă prinde ocazia se făleşte că se afla „prin apropiere”, sau că „a ştiut el”... Mult mai departe, în perspectivă, deasupra zigzagului frământat al acoperişurilor, unduirea mai leneşă a dealurilor împădurite – de un verde albăstriu, puţin dureros – lumină pete tot (trei sute de mii de kilometri pe secundă!), şi oameni a căror meserie e alta... alta decât cea de a-i prinde pe asasini. Limbajul compozitorilor e cel mai liber, cel mai bogat, mi-am zis. Poeţii, totuşi, sunt limitaţi la cuvinte, nimic nu se poate spune dincolo de cuvinte, în afara lor, chiar când e vorba de duble sau triple înţelesuri. Aş! Cine mai poate comunica Printre atâtea garduri de cuvinte Garduri fără porţi, sau cu poarta Mereu în altă parte... 969

Am să plec undeva Purtând pe cămaşă trei semne ale morţii Moartea ca o floare de „Nu-mă-uita”. Ar fi o cruntă naivitate să cred că Ştefan Paim prevăzuse cu atâţia ani în urmă că va muri cu „trei semne ale morţii” pe piept, şi totuşi, ce ins ingenios şi delicat, asasinul! Aceste versuri păreau să pledeze cauza vagabondului Bradea, care în mod normal n-ar fi avut de unde să cunoască „trecutul poetic” al lui Ştefan Paim, deşi n-ar fi fost exclus ca poezia să se fi aflat chiar asupra acestuia în momentul morţii. Dar eu nu cred în coincidenţe! Aceste versuri frumoase mă încurcă teribil! Subtil om, asasinul. Mă uit la Nona. Are zvelteţea şi unduirile unei Kim Novak. Răspunde puţin absentă, îngândurată, întrebărilor ce i se pun. Mă uit la ea numai o clipă, suficient pentru a-mi da seama că nu e din cale afară de îndurerată. Se vorbeşte despre chestiuni delicate: copilăria Nonei, moartea mamei ei, Cornelia Şonfeleanu, adoptarea de către Ştefan Paim. Opinia fetei e netă: Paim i-a făcut o mare nedreptate Corneliei... O mai privesc odată: frumuseţea ei se potriveşte prea bine cu farmecul indiscutabil al vagabondului Frank. Cum îl cheamă pe aşa-zisul logodnic al Nonei? Tarsiciu Balea... Ce idee, să botezi un copil cu numele de Tarsiciu! Atâţia oameni vor trebui să răspundă unei lungi serii de întrebări. Perspectiva nu e roză. O groază de interogaţi, şi, pesemne, un singur asasin. Şederea mea la fereastră se prelungeşte nu fără un motiv întemeiat. În sfârşit! În sfârşit i-am prins privirea! Nu a Nonei, ci a bărbatului care se plimbă de un bun sfert de oră în stradă, prin faţa casei „în care s-a comis crima”. Ε un ins scund, puţin bondoc, cu faţa arsă de soare, rotundă, perfect sănătoasă; poţi să-i dai şaizeci de ani, dar la fel de bine şi patruzeci şi cinci. Cum stăteam aplecat pe fereastră, m-a examinat în mai multe rânduri, cu o privire ce nu părea tocmai timidă. M-am retras în interiorul camerei. 970

Pata de lumină de pe perete luase înfăţişarea unei garoafe de aur. Am luat de jos ibricul în care se răcise cafeaua şi am tras câteva înghiţituri, auzind glasul limpede al Nonei: — Dacă e nevoie, repet: tata s-a întors din oraş pe la două, la amiază... Da, eu gătesc pentru amândoi... Da, am mâncat împreună pe verandă; nu, n-am vorbit mai nimic, nu-mi amintesc să-mi fi spus ceva deosebit... Apoi m-am apucat să spăl vasele... Arunc o privire asupra orarului trecerii trenurilor pe linia ferată îngustă paralelă cu strada Marco. (Cum am spus, gara se găseşte la vreo două sute de” metri de casa lui Ştefan Paim, puţin mai încolo de bodega din care ieşiseră Chertes şi Dudaş în seara de 8 august, „seara crimei”). Nu ştiu dacă această hârtie îmi va servi în vreo privinţă. Iată ce trenuri zburdă pe aici: 1. La 3,45 dimineaţa coboară forestierul din munţi, dinspre locul denumit Poiana Tătarului. 2. O cursă locală pleacă la 7 dimineaţa la Băile sărate de la Ocna-Săcel. 3. Un tren forestier porneşte spre platourile împădurite de la Poiana Tătarului la 11,45. 4. Altul soseşte la 13. 5. În sfârşit, încă o cursă locală către Ocna-Săcel, seara la 20,40. Mă plimb prin cameră, trec prin dreptul ferestrei: omul meu a dispărut, în schimb aud scârţâitul porţii. Se deschide uşa şi mi se comunică o noutate: lângă linia ferată, chiar în spatele casei lui Paim, au fost găsite, întipărite în argilă, urmele distincte a două călcâie, ca şi cum cineva ar fi sărit din tren, în mers. Fleac, sau descoperire capitală? Vom vedea! Prelipceanu iese să exploreze iarăşi împrejurimile casei. Cristescu (sau pistruiatul) continuă să-i întindă întrebări subtile şi întrebări-cursă Nonei. Se reconstituie filmul ultimei zile a lui Ştefan Paim. Eu mă plictisesc. Până când mi se comunică pe un ton misterios că un anume cetăţean Cristian Argint ţine cu tot dinadinsul să mă vadă. Mă înviorez. 971

Desigur trebuie să fie omul meu, cel din stradă. Poate asasinul? Numai ochii albaştri personalizează o faţă ovală, bronzată, mai mult neutră, indiferentă. Părul roşcovan, lung, bine lins. Costumul din stofă uşoară, deschisă, e călcat cu îngrijire, iar gulerul răsfrânt al cămăşii albe îi dă un aer tineresc. Nu a încărunţit nici măcar la tâmple. — Aveţi 61 de ani? Îmi zâmbeşte cu timiditate; în stradă părea mai băţos. — I-am împlinit în februarie. Numele meu e Cristian Argint, suntem o familie pomenită şi în cronica schimnicului Inochentie Evlaviosul, de la Cuhea, alături de numele de Balica. Ştiţi, Balica a fost unul din locotenenţii lui Pintea... — Iată o informaţie care mă predispune la visare... Cristian Argint pare niţel şocat. — Mie însă, zice, nu-mi vine să visez. Pe fratele meu îl cheamă Henry. — Mă bucur sincer pentru el... Henry e un nume bine cunoscut! L-au purtat multe capete încoronate... Cristian Argint rămâne cu gura căscată. Am impresia că nu prea pricepe ce vreau să zic. Dintr-o dată îşi revine: — Îmi place că sunteţi pus pe glumă. În meseria dv. oamenii sunt mai curând încruntaţi... totuşi eu acum... mă aflu într-o situaţie... Henry este fratele meu geamăn şi pentru el am venit. — A, aveaţi impresia că-l găsiţi aici? — Tovarăşe Mocanu, stau şi mă minunez! De când vorbim, nu mai ştiu dacă discutaţi serios sau nu... — Ăsta e şarmul meu, l-am întrerupt. — Dar situaţia e foarte serioasă! Intervine Cristescu (sau pistruiatul): — Nimeni nu-i poate deosebi pe fraţii Argint. Atâta doar – i se adresează lui Cristian – atât doar că în ultimul timp fratele dumneavoastră umbla cu dreapta în gips. — Da, şi-a rupt mâna în urmă cu vreo trei luni, în primăvară, în mai. Acum câtva timp i-au dat jos gipsul dar continuă să umble cu mâna în eşarfă... 972

— Să sperăm că-şi va reveni complet, am zis, spre bucuria tuturor, spre slava vechii dumneavoastră familii! — Domnule... Tovarăşe Mocanu! Fratele meu a dispărut! — Ce vorbeşti, domnule? Un bărbat atât de matur? Fiind gemeni, eraţi de o vârstă, nu? Să sperăm că n-a fost răpit. — Dar nu e vorba să avem umor la ora aceasta, domnule Mocanu. În oraşul nostru se petrec nişte lucruri... Iată, a fost ucis Ştefan Paim... — Da, a fost ucis. Dar fratele dumitale când s-a... volatilizat? Din nou Cristian Argint mă priveşte cu reproş, dar nu pot, ce să fac, nu pot să-i împărtăşesc seriozitatea, poate din cauză că în acest moment pata de soare de pe perete înfăţişează un superb nud! Iau de pe un mic raft, prins în perete, o figurină subţire, galbenă, cu ochi mari, migdalaţi. O balerină, cu încheieturi elastice. Dacă apeşi la baza suportului, trupul i se arcuieşte, iar braţele se ridică. Una din jucăriile făcute de Paim. Cristian Argint mă urmăreşte cu o privire rea. — Fratele meu s-a vo... pardon! vreau să zic că a dispărut alaltăieri, în ziua de şapte, seara... Mi-a aruncat în treacăt că are ceva de aranjat în oraş. — Unde aţi spus că se ducea? Cristian Argint îşi pipăi fruntea. Fără să vreau îl adusesem la exasperare. — Dar nu ştiu unde se ducea, v-aş fi spus din primul moment. A ieşit în mare grabă, ca omul ce nu vrea să piardă trenul, sau mai ştiu eu, o întâlnire... — Înţeleg, înţeleg. Avea deseori obiceiul s-o întindă aşa, fără să dea explicaţii? — Niciodată! Suntem foarte apropiaţi, ca fraţii, ca fraţii gemeni, şi tocmai plecarea sa precipitată m-a cam mirat, totuşi n-am dat importanţă, n-am spus nimic, bănuiam că Henry, întorcându-se, îmi va explica despre ce este vorba. — Dacă înţeleg bine, plecarea lui nu vi s-a părut suspectă chiar din primul moment? — Aşa e, cam asta vreau să şi spun. Termenul de „suspect” nu e folosit chiar aşa de des în viaţa de fiecare zi... 973

Abia către miezul nopţii, tot aşteptându-l pe Henry, m-a cuprins un început de îngrijorare. Am făcut un rond prin oraş, am trecut pe la câţiva cunoscuţi unde Henry ar fi putut să fi fost reţinut, nu l-am găsit, dar speram că întorcândumă acasă voi da de el. — Ceea ce nu s-a întâmplat?! — Nu. Am încercat să dorm, dar vă închipuiţi că n-am petrecut o noapte liniştită. A venit dimineaţa şi fratele meu nicăieri. Am dat imediat o fugă la grădină... — Ε vorba de dimineaţa zilei de 8 august, aceeaşi zi când a fost ucis Paim? — Aceeaşi zi! Cum spuneam, am fugit la grădină, avem noi o bucăţică de pământ la câţiva kilometri de oraş – pomi şi stupi – dar Henry nu se arătase nici pe acolo. — Cine a spus asta? — Omul nostru, un bătrân care locuieşte acolo de mulţi ani, de pe vremea când mai trăiau părinţii, pe nume Macarie. — Vărul lui Inochentie Evlaviosul? — Glumiţi ca să-mi daţi curaj? — De ce? Păreţi un om destul de robust şi de altfel nici nu glumesc. Nu mai glumesc. Ce vârstă are acest Macarie? — Peste şaptezeci de ani. Cred că nici el n-ar şti să spună exact. — În rezumat, de două zile fratele dumitale n-a mai dat pe acasă? — În rezumat aşa ar fi. — Să sperăm că de data aceasta nu e vorba de ceva grav. Există vreun precedent? — Nu înţeleg! — A mai lipsit în felul acesta? — Niciodată, fără să mă prevină. — Prin urmare, lipsea totuşi? — Nu-mi amintesc ca în ultimii ani să fi stat vreodată despărţiţi mai mult de câteva ore. — Trebuie să-mi spuneţi dacă aveţi vreun motiv special de nelinişte sau vreo bănuială. — Ce fel de bănuială aş putea să am, tovarăşe Mocanu? Neliniştea mea e cauzată de absenţa aceasta inexplicabilă a 974

lui Henry. Suntem oameni extrem de paşnici, amândoi. Avem numai prieteni, dar ce mă îngrijorează... puţin... ba chiar destul de mult, vreau să zic elementul care mă tulbură teribil, e că tot acum a fost omorât şi Ştefan Paim. — Dar poate fi vreo legătură între aceste două cazuri? — Eu n-am stabilit nici o legătură, în mod normal n-ar trebui, şi nici n-aş vrea să fie vreo legătură între moartea lui Paim şi absenţa lui Henry, Totuşi gândurile nu mă lasă... — Vă cunoaşteţi cu Ştefan Paim? — Eu abia îl salutam, Henry în schimb îl vizita câte o dată pentru diferite ceaiuri. — Aha, fratele dumitale e bolnăvicios? — Aş! Ε zdravăn ca o morsă matură şi nu-i lipseşte un dinte, totuşi îi place să-şi facă tratamente cu ceaiuri diuretice, sedative, sau mai ştiu eu... — Şi dumneata? — Eu nu folosesc asemenea spanac. Ba chiar îl ironizez pe Henry pentru crizele sale de ipohondrie. Sosi momentul, în sfârşit, să-l văd pe Frank Bradea. Intră, arătându-mi o faţă proaspăt bărbierită, salutându-mă ca pe o veche cunoştinţă. — Hello, şerife! Le-am făcut semn celor doi bărbaţi ce-l însoţiseră să ne lase singuri. — Hello, Frank! Îţi merge bine? — Îmi plac oamenii ca dumneavoastră. Altul m-ar fi pocnit pentru „hello”. Ar fi crezut că-l înjur. — Am de gând să te las în pace, Frank. Să-ţi dau drumul. — Nu trebuie să vă grăbiţi: în oraş pot număra cel puţin zece găligani care se pregătesc să mă caftească. Mă simt în siguranţă la dumneavoastră. — Te temi? — Nu vreau să mă mai bat. — Şi vânătăile? — Am fost tot timpul provocat, mă credeţi sau nu mă credeţi. Ştiu că sunteţi dispus mai mult să nu credeţi, dar aşa vă este meseria... Acum, când le-am spus tuturor că nu 975

mai vreau bătaie cu nimeni, s-au trezit toţi, de la mic la mare, să-mi plătească poliţe vechi... treburi uitate, înmormântate de mult... — Ştii, prietene Frank, eu când aud de beţivani înscriinduse dintr-o dată, într-o ligă antialcoolică sau de afemeiaţi propovăduind ascetismul şi monogamia, de spărgători de meserie ce s-au apucat peste noapte să cultive zambile, sau de bătăuşi ce se transformă în mieluşei, fără să vreau cad în păcatul de a-i bănui de ipocrizie. Prin urmare vrei să te faci om serios? — Nici eu n-am încredere în oamenii prea serioşi. Dar vreau pace. — Şi zgârieturile astea de pe faţă? Provin de la spinii pocăinţei? — Accident de motocicletă, şerife. — Când? Unde? — Ieri, după amiază. Se poate controla şi vă rog neapărat să controlaţi. Am făcut un drum până la Borca, un sat la vreo şase mile. Am acolo un prieten, Frişan. Domiţian Frişan, dascăl, predă aritmetica, cetirea, şi bunele purtări. — Ce voiai de la el? — Cinci sute de lei împrumut. — Văd că răspunzi la obiect, — Nu-mi plac ocolişurile, şerife. — Ţi i-a dat? — Cinci hârtii, mari, albastre, noi nouţe şi fine ca mătasea, pe loc. Are la ciorap, vrea să-şi cumpere helicopter. — Pentru ce, banii ăştia? — De cheltuială, şerife. Dar n-am apucat să-i fac praf, am toţi fofolocii în buzunar... Să vi-i arăt? — Nu. Vorbeşte-mi despre accident. — A fost simplu ca o felie de pâine cu urdă. Un motociclist a frânat când i-am făcut semn, la înapoiere, cumsecade băiat, mai bine nu mă observa. Avea semnul mirării pe trotinetă, dar ăla se vede numai din spate. Am derapat întrun loc unde şoseaua e udă din cauza vacilor care ies din apă şi curge noroiul de pe ele, şi ne-am rostogolit dracului amândoi. Am crezut că m-am rupt în vreo zece cinşpe 976

fragmente, dintre care câteva s-au prefăcut în sateliţi artificiali, dar până la urmă n-a fost nimic. — Celălalt a păţit ceva? — Fleacuri. N-a păţit nimeni nimic, nici măcar semnul mirării n-a sărit de la locul lui. — Numele băiatului şi numărul motocicletei. — Nu am idee şi chiar de aş şti, mi-aş ţine gura. Asta, oricum ai lua-o, se numeşte accident, trebuie declarat; vrăjmaşii de la circulaţie se leagă de sufletul omului când trebuie şi când nu trebuie, iar eu nu-i port pică ageamiului. În plus eu am circulat şi fără cască. — Stai cam slab cu alibiurile. — Nu mă deranjează, fiindcă dumneavoastră ştiţi că nu am nici o legătură cu moartea bătrânului. În secunda când mi-ai întins paharul cu apă, şerife, am ştiut că pot să mă pun liniştit pe-o parte şi nici nu m-am obosit să-i bag în seamă pe ceilalţi care mă şi vedeau în cătuşe. — Ascultă Bradea! Când ai intrat pe poarta lui Ştefan Paim... — Da, şerife, când am intrat pe poarta lui Ştefan Paim...? — Ce ţineai în mână? — Ce viraj, mamă! Da, aveam în mână un ziar. „Sportul”. — Ce s-a întâmplat cu ziarul? — Cine mai ştie? — Ce scria în ziar? — Abia-l cumpărasem... — Am să aflu ce aveai în mână, Frank. În orice caz nu e vorba de un ziar. Altceva: ce căutai la Paim? Bradea mă privi sfidător: — Eram prieteni, şerife. — M-aş fi aşteptat la ceva mai inteligent din partea ta, Frank. Ştefan Paim nu avea prieteni, şi în orice caz nu te-ar fi ales pe tine drept prieten. Bradea privi undeva drept în faţă, încăpăţânat, cu buzele strânse. — Spui că atunci când ai intrat la el, era deja mort, nu? Tânărul îşi întoarse încet privirea spre mine. Am avut impresia că-şi caută cuvintele. 977

— Ciudat, şerife, zise, dar când am deschis uşa şi l-am văzut lat, mi s-a părut că e un fel de deghizare, că joacă teatru, şi am fost mirat, şi m-am pomenit întrebându-mă de dragul cui şi-a pătat cămaşa cu tuş roşu. Acesta e adevărul, şerife, am crezut că face pe mortul şi am rămas stană de piatră în uşă, aşteptându-l să se ridice. — Şi ai tot aşteptat o jumătate de ceas? — Numai două secunde... Pe urmă mi-am dat seama că nu-i a glumă. — Şi ai leşinat? — Să leşin, eu? — Atunci ai îngenuncheat lângă cadavru şi ai spus toate rugăciunile pe care ţi le-ai amintit, şi pluguşorul pe deasupra? — Toate rugăciunile pe care le ştiu eu n-ar umple nici măcar un minut, şerife, — Te-ai apropiat de cadavru? — N-am trecut pragul uşii nici cu un pas. — Justifică-mi jumătatea de ceas scursă! — Nu ştiu dacă a fost chiar o jumătate de ceas. Dar n-am intrat imediat în casă. — Iată ceva nou! Te pomeneşti că întâi ai măturat curtea şi ai stropit florile? — Nu! Mătura nu se potriveşte prea bine în mâinile mele. M-am aşezat pe banca din faţa casei, m-am uitat la stele şi... m-am gândit. — Pot să ştiu şi eu la ce? — Mă gândeam că sunt un muritor. — Locul nu era rău ales. În vecinătatea unui cadavru! — Nu ştiam că Ştefan Paim... plecase dintre noi. — Şi după ce ai privit stelele şi ai meditat, şi ai intrat în casă, şi ai constatat că Ştefan Paim nu joacă teatru ci e întradevăr „plecat dintre noi”, aşa cum ai zis, ai dat alarma şi ai dispărut. Unde? — Cine zice că am dispărut? — Eu!

978

— Asta e altceva. Pe dumneavoastră vă respect, şerife. Sunteţi un om. Într-adevăr am lipsit, dar numai un foarte scurt interval. — Eu aş folosi cuvântul dispărut, şi nu lipsit. La strigătele tale au venit şi au intrat în casă Chertes, Dudaş, care se aflau în poartă peste drum, de asemenea a avut timp să se ridice din faţa maşinii de cusut Bihorean, şi să se deplaseze şi el la locul crimei, apoi s-a trezit şi Nona şi abia după aceea ai apărut iarăşi tu. Ba se zice că ai fost văzut alergând în josul străzii... Încotro? — Minciună, minciună sfruntată! Am alergat, dar nu în josul străzii, ci dincolo de linia ferată, dar nu m-a văzut nimeni fugind, e presupunerea dumneavoastră. — De ce ai şters-o? — Am priceput că fusesem un prost, că mă vor bănui, pe cine altcineva să bănuiască? Am vrut să dispar. Pe urmă mam gândit că în felul acesta treaba se încurcă teribil, şi m-am întors. — Ai revenit îndată după Nona? — Da, Nona se afla acolo. — O iubeşti? — Alt viraj! Straşnică idee! Am să mă gândesc la asta deacum înainte. În orice caz abia ne cunoaştem. — Nu vrei să fi sincer cu mine? — Mai sincer nu pot fi, şerife. — Sau nu ţi se dă voie? — Ei, asta-i acum! Când să iasă, îl văd pe Frank Bradea că se opreşte. — Aş mai avea ceva de spus. Poate n-are importanţă, dar tot spun. Când am vrut să trec dincolo de linia ferată, am văzut un om fugind. — Cum arăta? — Era la vreo sută de metri... În întuneric. Abia l-am observat şi s-a şi topit. De fapt, văzându-l cum goneşte, mam gândit să mă întorc, şi m-am întors. — Fugarul ăsta al tău, e o invenţie? — La ce mi-ar folosi? Doar ştiţi, şerife, oricum ştiţi că sunt nevinovat. 979

— Bradea! Îţi aminteşti cum arăta Ştefan Paim, întins aici pe covor? — Parcă l-aş vedea şi acum: ca morţii din filme, aranjaţi frumos, cu pistolul în mână şi scrisoarea de adio pe pântec. — Ce poveste mai e şi asta? Revolverul nu se afla în mâna lui Paim! — Ba da, şerife! Revolverul ăla mic stătea lipit de palma bătrânului. — Ascultă Bradea, dacă mă minţi... Tânărul mă întrerupse, surescitat: — Vă spun că revolverul era în mâna lui nea Ştefan! Altfel, de ce mi s-ar fi părut că e ca-n filme? — Dar mai târziu, adică după ce ai încercat să dispari şi te-ai întors, când venise deja lumea, revolverul se afla tot în mâna mortului? — Păi nu? Revolverul în mână, şi scrisoarea de adio pe burtă, sub petele de sânge de pe cămaşă. — Ai început să le încurci, şi mi-e teamă că o să ţi se înfunde din cauza propriilor tale minciuni. Despre ce fel de scrisoare vorbeşti? — Scrisoare, sau răvaş, sau misivă, sau epistolă, cum doriţi, o bucată de hârtie în orice caz, aşezată frumos pe burta bătrânului. — Când ai revenit, lumea se adunase? — Da, venise o grămadă. — Cine? Vreau să aud câteva nume! Bradea tăcu şi mă privi plesnit de uimire. — Nu ştiu, să mă omorâţi dar nu-mi amintesc de nimeni, în afară de Nona. Cu toate că erau destui. — Te speriaseşi rău? — Eram la pământ, şerife. Ştiam ce o să urmeze. — Te chinuia gândul că vei fi bănuit? — Precum zici, şerife, uitasem să şi vorbesc, dacă m-ar fi întrebat ceva, aş fi măcăit şi nu mai vedeam decât negru împrejur. — Ε interesant că vedeai negru împrejur. Dar la mort te-ai mai uitat? — Cred că da... 980

— Şi l-ai şi văzut? — Nu mai sunt sigur de nimic din câte le-am văzut, după ce m-am întors, şerife. Ε ceva în neregulă? — Susţii cu toată seriozitatea că la prima intrare în camera lui Paim, revolverul se afla în mâna acestuia, iar hârtia, sau scrisoarea de adio cum îi zici, pe piept? — Nu chiar pe piept, ci mai jos. Chiar asta am şi observat, că un pic mai sus să fi pus hârtia, s-ar fi pătat de sânge. Oare când m-am întors revolverul şi scrisoarea nu mai erau în acelaşi loc? — Lasă-mă să-mi pun eu întrebarea asta. Dar de omul care barase uşa, desfăcându-şi mâinile, îţi aminteşti? — Ce ştiu sigur, şerife, e că Nona se afla şi ea în uşă, şi că ceilalţi şi începuseră să şoptească pe seama mea. Nici nu mai era nevoie să şoptească, fiindcă Bihorean mi s-a înfipt ca un cui în coaste şi a stat lipit de mine până ce s-au înfiinţat băieţii de la Interpol... — Păi nu Bihorean s-a dus să telefoneze? — Poate! Dar n-a lipsit decât atât cât să respir şi eu de două-trei ori. — Fii calm, Bradea. Când ai intrat prima dată, singur, şi lai văzut pe Ştefan Paim dichisit ca pentru teatru, ai observat uşa aceea, uşa depozitului? Era închisă? — Era întredeschisă, şerife. — Şi era întuneric în depozit? — Da. Crăpătura uşii se vedea ca o dungă neagră. — Nu ţi s-a părut că cineva te urmăreşte de acolo? — Nu vorbiţi aşa, şerife, că mă apucă tremuriciul... — Dar de fapt ştii ce e cu hârtia pe care o denumeşti „scrisoarea de adio”? — Nu am idee. — De unde presupunerea că ar fi o scrisoare de adio? — Aşa se întâmplă în filme. — Te ocupi cu poezia, Frank? Citeşti versuri, sau poate scrii? — Ce păcăleală mai e şi asta? — Spune: îţi plac poeziile? 981

— Numai când mi le şopteşte la ureche o fată frumoasă, şerife... Numai atunci. — O fată ca Nona? — Ca Nona, sau ca oricare alta...

982

Îşi pusese un costum în carouri, bine păstrat, deşi dată pesemne dinainte de război. Pantofii îi avea lustruiţi cu migală (şi nu m-am putut împiedica să-mi închipui că pentru a obţine acest efect se foloseşte de motanul Papyrus, a cărui blăniţă moale e parcă predestinată unei astfel de întrebuinţări). Obrazul scofâlcit, proaspăt ras şi pudrat discret, era ca o coală de pergament mototolită, pe care se află eternizată, într-o scriere foarte secretă, odiseea seismelor lumii interlope din preajma localităţii M., oraş de frontieră, vechi sediu de contrabandişti... Ochelarii erau aceiaşi, în schimb îşi legase la gât altă elice, albastru închis, şi, ca o schimbare radicală, venise fără pălărie, semnificaţia acestui eveniment scăpându-mi deocamdată. Văzându-l era cât p-aci să exclam, ca şi Frank Bradea: „Hello, profesore!”, continuându-mi apoi salutul cu o formulă de politeţe chinezească: „Staţi bine astăzi cu digestia?” — Am făcut un tur prin oraş, „à l’américaine”, îmi explică profesorul Marius Lupu. — O! Şi oraşul mai există? — Circulă mulţi oameni, grosolan de concreţi, şi idei din cale afară de abstracte. — Ce vorbiţi! Şi nu e pericol să se ciocnească? — Oraşul e plin, printre altele, de fete frumoase... au înflorit în căldura acestei veri, rânji autorul romanului „Pe aur murise asasina” de la distanţa vârstei sale de vreo trei sute şi ceva de ani. — Familia dumneavoastră e veche, domnule profesor? — M-da... Foarte veche... — Dar nu e pomenită în cronica de la Cuhea, alături de locotenentul Balica, nu-i aşa? — Aş zice că nu... 983

— Vezi! Cristian Argint se laudă în gura mare că Inochentie Evlaviosul îi este rudă, iar Balica, locotenentul lui Pintea... Omuleţul mă întrerupse, uşor emoţionat: — Cu ce ocazie l-ai cunoscut pe Cristian Argint? — Din întâmplare! Se plângea că fratele său Henry nu mai dă pe acasă de câteva zile. — Henry o im aventurier, spre deosebire de Cristian, Henry a făcut de toate la viaţa lui, printre altele, a scris versuri şi sa dat în vânt după femei... Dar dă-i dracului pe fraţii Argint! Să revenim la oile noastre. Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar lam descoperit! — Pe asasinul lui Ştefan Paim? Câteva rotaţii de elice la gât şi bătrânul se înşuruba în scaunul scund de cealaltă parte a mesei de plumb. — De data aceasta, cu adevărat! — Prin calcul? — Prin calcul şi prin observaţie. Eu observ. Principala mea calitate e că nu-mi scapă nimic, iar de la observaţie la deducţia logică nu e decât un pas, pe care l-am şi făcut. — Sper că fără o prea mare osteneală! — Până şi viaţa e o uriaşă osteneală, dragă domnule Adrian Mocanu, iar efortul de a nu te obosi este cel mai mare dintre toate, de aceea e inutil să-l depui. — Logic. — Ce-aţi spus? — Că ultima afirmaţie e plină de bun simţ... Acum, poate vreţi să-mi spuneţi şi mie cine e asasinul lui Ştefan Paim... sunt curios de atâta timp să aflu! Sau, ca de obicei până acum, aţi făcut calculele numai pentru dumneavoastră şi veţi păstra secretul? — N-am intenţia să ţin secretul pentru mine, de data aceasta e un asasinat fără circumstanţe nete pentru ucigaş, fiindcă unele circumstanţe există totuşi. În orice caz, aparenţele produc multe încurcături... — Pot să trimit după o cafea? — Acesta e un îndemn la luciditate? Ar trebui să pun punctul pe i? Poate în ochii dumitale, dragă domnule Adrian 984

Mocanu, nu sunt decât un bătrân caraghios, un încurcălume... Ei bine, accept cafeaua ce mi-o oferiţi... Să vină cafeaua! Voi face apoi o depoziţie oficială în legătură cu cazul Paim. Aruncând aceste ultime cuvinte, bătrânelul luă iar un aer ţanţoş. Sosiră cafelele; autorul „Crimei de pe relief” îşi dichisi cu migală pipa, ca şi cum s-ar fi pregătit să povestească editorului său un subiect... În acest timp sunt anunţat că se verificase unul din alibiurile lui Frank Bradea: acesta îl vizitase într-adevăr, întro comună învecinată, pe învăţătorul Domiţian Frişan, de la care luase cu împrumut o sumă de bani, iar la plecare fusese luat de un motociclist. Doi ciobani observaseră chiar şi accidentul, de la mare distanţă, de pe o coastă de deal, unde îşi păzeau turmele. M-am înapoiat la profesorul Marius Lupu. — Acum vă ascult în linişte. În linişte, şi cu maximum de interes. Autorul de romane poliţiste mă pironi cu o privire ciudată. — Nu am nici un fel de pretenţii. Înţelegeţi? Să considerăm că întreg meritul descoperirii vinovatului vă aparţine. Generozitatea bătrânului mă făcu să sughit. Elicea de la gâtul său subţire ca un vrej schiţă câteva învârtituri, insuficient totuşi pentru ca profesorul să decoleze. Mi-am permis să-i amintesc cu maximum de politeţe că, deocamdată, asasinul nu se află în ghearele noastre. — Trebuie să vă relatez povestea familiei Claici, se dezlănţui cu superioritate Marius Lupu, foarte bine dispus. Acum trei ani Boris Claici, de meserie pantofar (dar în ultimul timp ajunsese şeful atelierului de reparat încălţăminte din piaţa Carolina), a murit în condiţii misterioase. Asta nu vă spune nimic? — Sincer vorbind, nu, în afară de regretul că pantofarii lumii au pierdut un camarad inimos... Nu mă îndoiesc totuşi că de vreme ce dv. vă aflaţi prin apropiere, enigma morţii lui Boris Claici n-a rămas nedezlegată mai mult de un ceasdouă... 985

— Foarte bine spus. Eu am cunoscut adevărul, de la început. — Şi l-aţi păstrat pentru sine? Nu era cazul să-l fac public. Nici chiar răposatul n-ar fi clorit-o, fiindcă a murit din propria sa voinţă. O să vedeţi imediat! Boris Claici fusese ani şi ani clientul lui Ştefan Paim, care-i pregătea diferite medicamente. Pantofarul fusese binecuvântat cu toate bolile pământului. Prostată, rinichi, suprarenale, ficat, pancreas şi altele, funcţionau anapoda, în contratimp, ba cu prea mare intensitate, ba de loc, e şi greu de înţeles cum poate avea cineva un organism at.it de nenorocit, cu toate funcţiile dereglate, numai că, şi părerea mea e strict ştiinţifică, totul i se trăgea de la scoarţă, Boris Claici avea deja psihologia unui bolnav nenorocit şi incurabil, şi în această situaţie remediile sunt aproape imposibile... (Maici avea obiceiul să spună, chiar şi eu l-am auzit, că numai sucurile preparate de Paim îl mai ţin pe picioare. Arăta rău, din cale afară de obez, buhăit, cărnurile, grăsimile; atârnau pe el parcă în falduri, prăbuşite, trăgându-l în jos. Când a luat-o din loc, spre ceruri, s-a spus până la urmă că a fost o intoxicaţie cu ciuperci, înfulecase singur o cratiţă întreagă, fiindcă uneori când o anumită glandă se pornea să funcţioneze prea intens, îl bântuia un apetit monstruos, pantagruelic. Dar acesta să fi fost adevărul? La anchetă s-a stabilit că într-adevăr a mâncat ciuperci, şi la autopsie au găsit urme ale unui anumit venin în stomacul său, dar... Cu această ocazie a cam fost pomenit numele lui Ştefan Paim. Cică în loc de ceai binefăcător, i-ar fi dat otravă, din greşeală, fireşte, numai din greşeală... Încâlcită poveste, din care Ştefan Paim a scăpat cu faţa curată. Probe împotriva lui nu s-au găsit, se părea că întradevăr pantofarul murise din cauza ciupercilor, totuşi vorbele au continuat să circule. Şi nu fără temei! Întregul adevăr însă îl cunosc numai eu. Ca să mă apropii de el a fost suficient să fac numai câteva sondaje. Şi iată la ce am ajuns. Ştefan Paim e amestecat în afacerea morţii lui Claici. Dar cum? El, la solicitarea pantofarului, preparase din mătrăgunele sale otrava, cu diabolică dibăcie, ca să poată fi 986

oricând confundată cu veninul ciupercilor otrăvitoare, iar bătrânul Claici, plictisit de o existenţă ce nu-i mai făcea nici o plăcere, îşi pusese capăt zilelor, înghiţind în acelaşi timp şi o porţie de ciuperci, numai pentru a-l scoate din cauză pe Paim, care, din punctul său de vedere, îi făcuse un serviciu, preparând acea otravă. Aşa stând lucrurile, era vinovat Paim, sau nu? Din punct de vedere al legilor, da, dar dintr-un punct de vedere mai flexibil, nu sunt atât de sigur... El preparase sucul ce te expediază în iad la cererea lui Claici, ştiind, fireşte, ce întrebuinţare îi va da acesta. Din partea unui om ca Paim, un liber cugetător în felul său, nu mă mir că a comis o asemenea faptă, condamnabilă în genere. În fond, când avem un câine bătrân şi prăpădit, pentru care fiecare clipă e un chin, îl ducem în fundul grădinii şi-i tragem un glonţ în ceafă, sau îi oferim o otravă... — Bine, am zis. Pricep. Dar legătura dintre moartea lui Claici şi cea a lui Ştefan Paim... — O face tânărul Dumitru B. Claici! Asta e! Dumitru B. Claici, student la Arhitectură, în prezent în vacanţă... Ε în anul III, mi se pare... În seara crimei l-am întâlnit. Unde crezi că se ducea? — De vreme ce el este asasinul – după părerea dv.! – venea încoace. — Să luăm faptele. În meseria noastră, la început, faptele contează; observarea lor, asamblarea, eliminarea celor inutile, tragerea concluziilor... (Mi-a plăcut modul în care bătrânul a subliniat cuvântul „noastră”.) L-am întâlnit pe tânărul Claici pe Berzei, care dă direct în gara mică. Ultima ramificaţie pe dreapta, e strada Marco. Observându-l pe Dumitru B. Claici, m-am oprit, fiindcă-i cunosc pe toţi indivizii în oraşul acesta, m-am interesat cum merge cu şcoala, asta e întrebarea ce i-o pui unui student, nu? Mi-a răspuns că a avut un an dificil, dar e bucuros că a scăpat de el, şi acum şcoala nu-l interesează, fiind în vacanţă. În ciuda acestor explicaţii, tonul său era cam neprietenos, omul părea enervat, impresia generală a fost neplăcută. Răspunzând unei alte întrebări, a pretins că se duce la gară să afle mersul exact al trenurilor, fiindcă vrea să organizeze o excursie, dar 987

tonul suna cam fals, şi nu l-am crezut, cu toate că nu aveam pe atunci nici un motiv să-l suspectez: crima nu avusese încă loc. Eu nu cred, eu observ. Şi am procedat bine că nu l-am crezut, ci l-am urmărit cu privirea, altfel cine v-ar fi spus acum că Dumitru B. Claici nu s-a dus la gară, aşa cum a afirmat ci a cotit-o la dreapta, pe strada Marco. Persoana lui nu mă interesa totuşi în acel moment, dar subconştientul, acest zeu nevăzut, a lucrat chiar şi fără voia mea. Domnilor. vă întreb, ce avea de făcut tânărul Claici pe strada Marco, şi de ce, de ce a ţinut să mă inducă în eroare afirmând că se duce la gară pentru o excursie închipuită? Mi-am scormonit fără voie memoria, subconştientul, am făcut-o punând pe tapet faptele petrecute în urmă cu trei ani, zvonurile ce au circulat în legătură cu moartea bătrânului Claici, şi am ajuns la concluzia că studentul nu are uncie să se ducă în alt loc pe strada Marco, decât la Ştefan Paim. — Aţi presupus şi scopul vizitei? — Nu! În sfârşit, vreau să spun că nu sunt atât de clarvăzător şi nu mi-am închipuit nici un moment că Dumitru Claici va comite o crimă. Am rămas cu ideea că merge la Ştefan Paim doar pentru unele clarificări. Bătrânul luă o ţigaretă din pachetul meu. I-am aprins-o. — Mai exact: ce fel de clarificări? — Acest băiat, Dumitru B. Claici, nu s-a sfiit să spună cu voce tare la timpul său că Ştefan Paim l-a otrăvit pe pantofar din greşeală, cu ceaiurile sale... Nu ştiu exact ce s-a petrecut în seara de 8 august între Paim şi Dumitru B. Claici, nu ştiu încă, fiindcă m-am grăbit să-ţi comunic ipoteza mea, dar Paim, un om violent, trebuie să fi ripostat cu energie, poate cu brutalitate, la acuzaţiile tânărului, şi în situaţia aceasta, Dumitru B. Claici, poate şi dintr-o pornire de a-şi răzbuna tatăl, fiindcă el nu cunoaşte adevărul, nu ştie că bătrânul Boris Claici a acceptat moartea de bună voie, poate chiar ameninţat de Paim, sau chiar lovit, a apăsat pe trăgaci... — Bravo! Dar de unde naiba să-şi fi procurat băiatul ăsta un revolver „Hagg” de fabricaţie atât de veche? — Asta nu e o problemă! 988

— Dar e alta, şi mai şi: poezia... (Şi destule altele, de care bătrânul profesor nu avea ştiinţă, iar eu nu m-am grăbit să i le comunic, de pildă, dacă ar fi să luăm în serios spusele lui Bradea, dar nu văd de ce ar fi minţit, inexplicabila schimbare a locului revolverului, din mâna lui Paim, pe covor, şi a hârtiei cu poezia, de pe pântecul mortului, în stânga sa, tot pe covor, în intervalul foarte scurt dintre venirea lui Bradea şi sosirea primilor martori.) — Calculele mele sunt, totuşi, infailibile, zise profesorul Marius Lupu. — Da! Pentru un roman poliţist. Numai că în realitate lucrurile pot fi mult mai simple... sau infinit mai complicate. Vag lezat de observaţia mea din urmă, bătrânul se ridică. În timp ce se apropia de uşă, l-am oprit: — Domnule Lupu! Aţi omis să-mi spuneţi ceva: ora, la care l-aţi întâlnit pe strada Berzei pe tânărul Claici. — Într-adevăr? N-am spus? Era fix nouă. — N-am încredere în orele rotunde. — Nici eu, dar ce să fac? Ce să fac dacă era chiar nouă? — V-aţi consultat ceasul? — Da! făcu bătrânul, înţepat, scoţând din buzunarul pantalonului un vechi „Omega” cu capac. — O! Un adevărat cronometru. Acum nu mai am dubii... asupra orei. Vreau să vă pun, poate în glumă, o mică întrebare. — Te ascult, dragă domnule Adrian Mocanu. — Nu aveţi impresia că tot căutând asasini pentru cazul Paim, aţi putea deveni într-adevăr suspect în ochii mei? — Asta abia ar adăuga un anumit farmec afacerii, şi m-ar scoate şi pe mine niţel din blestemata monotonie a vieţii, făcu profesorul Marius Lupu, rânjind din maxilarul său descărnat.

989

Palid, cu pielea întinsă pe o faţă osoasă şi parcă asimetrică, îmbrăcat cu îngrijire, dar purtându-şi hainele fără eleganţă, fără graţie; are o ţinută stângace... probabil unul din acei tipi care dărâmă pe unde trec cuierele şi scaunele, un om bolnăvicios, dificil. Îl rog să se instaleze de partea cealaltă a mesei de plumb. — Sunteţi Marcel Ţibea, de profesie electrician... O încruntare protestatară a frunţii posomorâte. — Inginer electronist! — În carneţelul lui Ştefan Paim sunteţi trecut electrician. A făcut o măruntă confuzie, sau a fost o confuzie intenţionată (Paim era deseori răutăcios!). În vârstă de 42»de ani, cu domiciliul... suferind de... — Discuţia noastră e consemnată? — Se înţelege! — În acest caz cred că nu e nevoie să amintim boala de care sufăr, nu are nici o legătură... — Sunteţi primul pe lista clienţilor lui Paim, pe data de 8 august, ziua în care el a fost asasinat. Mărturia dumneavoastră poate aduce o sumă di clarificări. — Nu văd cum, dar am să vă fac pe plac. — Nu vă reţin mult, nici nu voi formula întrebări inutile. Puteţi să vă aprindeţi o ţigară. — Nu fumez niciodată. — Aşa? Mie mi se întâmplă... — În orice caz, dacă mă suspectaţi de... — Ε vorba numai de nişte amănunte. Întâi de toate, ora vizitei. Aveţi ceas? — Da, am ceas. Să vă spun şi marca? Era ora 14,40 când am ajuns aici.

990

— Mă derutaţi cu atâta exactitate. Un martor ce-şi aminteşte totul exagerat de precis poate deveni suspect. Din fericire nu e cazul dv.! Omul se uită la mine ca la un şarpe cu clopoţei. — Am plecat de la serviciu la două şi jumătate, până aici e un drum de circa zece minute; asta e tot. — Aţi venit să solicitaţi un medicament, sau să ridicaţi medicamentul? — Am venit să-l iau. Îl vizitasem pe domnul Paim cu câteva zile înainte. — Foarte adevărat. Numele dumneavoastră e consemnat în carnet şi pe data de 4 august. Iată cele două întrebări importante ce vi le pun. Prima: uşa cu perdele – aceea – era, la sosirea dumneavoastră, închisă, deschisă, sau întredeschisă? — Uşa despre care vorbiţi am văzut-o întotdeauna închisă. Aşa se prezenta şi cu ocazia ultimei mele vizite. — O declaraţie fermă! Dar cioburi de sticlă spartă, aţi observat, lângă uşă, sau pe undeva prin cameră? — N-am văzut nici o urmă de ciob. — Vedeţi că acum geamul uşii e spart, deşi asta se observă cu oarecare dificultate din cauza perdelei. Fiica lui Paim afirmă că dimineaţa, când a dereticat prin cameră, sticla era intactă. Ori seara, când a fost descoperit cadavrul, geamul fusese făcut ţăndări, şi noi am dori să stabilim momentul când s-a produs acest accident. — Dacă geamul ar fi fost spart, aş fi observat probabil cu mare greutate, şi numai dacă Paim ar fi intrat în mica sa magazie şi ar fi aprins lumina. În orice caz cioburi n-am observat, dar specific că n-am privit cu atenţie prin cameră. — Vă mulţumim! Următoarea întrebare, şi cred că ultima: în ce stare se afla Ştefan Paim? — Mai explicit vă rog! Aţi vrea să ştiţi dacă era calm, agitat, neliniştit? — Da! — N-am pretenţii de psiholog, totuşi starea lui mi s-a părut normală. — Adică era bine dispus? 991

— Nu cred să-l fi văzut vreodată bine dispus, sau exuberant. Părea liniştit, asta e tot ce pot să vă spun. — Aţi discutat mult? — Mai nimic. Am luat medicamentul... A, o observaţie a sa care mi s-a părut deplasată, sau inutilă, fiindcă detest din toată inima încurajările de rigoare, încurajările formale. M-a sfătuit să am încredere în natură, care e atotputernică, în sensul că vindecă aproape de la sine maladiile. — Dacă avea atâta încredere în natură... — Înţeleg întrebarea: de ce în acest caz se mai ocupa cu preparatul medicamentelor? Trebuie să spun că totdeauna când vorbea despre această activitate, Paim se manifesta cu modestie, cu maximă modestie, afirmând că el încearcă să stimuleze, să redeştepte energiile latente, naturale. — În orice caz, cu toate că dumneavoastră v-a displăcut, presupun că încurajarea sa putea fi dictată doar de o anumită bunăvoinţă? — Posibil, tovarăşe. A fost amabil, binevoitor, în limitele obişnuinţelor sale de om rezervat, retras, destul de rece. De altfel eu înţeleg şi respect pe oamenii de acest gen. — Se mai aflau şi alte persoane în casă, sau prin curte? — Curtea şi casa păreau să fie pustii, totuşi când am venit, mi s-a părut că aud un glas de femeie, cântând în surdină, undeva în spate şi am presupus că e fiica lui Paim. Vreţi să mă întrebaţi dacă o cunosc? Răspund că o cunosc, că nu sunt îndrăgostit de ea şi nu mi-a trecut prin cap să-i fac curte... Când am ieşit pe poartă m-am ciocnit de un om care tocmai intra. — Şi l-aţi recunoscut? — E un oarecare Hreniuc, însoţitor de tren, sau cam aşa ceva. Dacă aveţi noroc, îl găsiţi la doi paşi, aici la gară, el poate confirma că m-a văzut plecând aproximativ la trei fără zece, sau la ora 14,50, dacă vă place mai mult aşa, şi poate confirma de asemenea că la ora aceasta Ştefan Paim se mai găsea în viaţă. — Acest om a fost surprins, văzându-vă? — Nu mi-a făcut impresia. — Ce aţi observat la el? Avea ceva în mână? 992

— Purta cu el lădiţa neagră de ceferist, părea tocmai sosit de la drum. Am cerut să fie căutat Hreniuc – speram să dau de el imediat – până atunci iată ce aflu cu privire la Cristian şi Henry Argint: cei doi fraţi gemeni, cu semnalmente, fireşte, identice, având înălţimea. cutare, ochii de culoarea cutare etc., sunt originari din această localitate, M., în care se născuseră – tot fireşte – la aceeaşi dată. Se dau amănunte despre părinţi, despre studiile urmate – se specializaseră într-o ramură a chimiei – în ultimii vreo treizeci de ani fuseseră stabiliţi în Capitală unde lucraseră mai ales în domeniul cosmeticii, apoi de puţin timp, pensionându-se amândoi, reveniseră în urbea natală unde posedau o casă şi o mică grădină, pe dealuri, în preajma oraşului. În luna mai unul din fraţi, Henry, îşi rupsese mâna dreaptă – asta ştiam! Oameni cuminţi, nu se căsătoriseră niciodată, legături cu femei nu se cunosc, procese, neînţelegeri cu vecinii sau cu altcineva, nu, nimic, o plictiseală întreagă! Când aruncam la o parte, scârbit şi hârtia aceasta, iată că vine Paul Cristescu. Tocmai s-a aflat că în seara de 7 august, seara dispariţiei sale (cu aproximativ două zeci şi patru de ore înainte de moartea lui Paim), Henry Argint, cu braţul drept în eşarfă, fusese văzut urcându-se în cursa locală, trei vagoane şi o locomotivă-jucărie, care merge la Ocna-Săcel, având ora de plecare la orele 20,40. Inutil să mai precizez că linia ferată trece paralel cu strada Marco, prin spatele casei lui Paim. — Mergeţi pe urmele lui Henry, i-am spus lui Cristescu. Vedeţi unde a coborât, cu cine a stat de vorbă, şi ce naiba o mai fi făcut după aceea. — Vă gândiţi la cele două urme de călcâie? — Puţin probabil ca un bătrân, cu mâna recent fracturată, să sară din tren, chiar când trenul merge încet. În orice caz trebuie să aflăm.

993

— Precis îl găsesc cu o femeie, la Ocna-Săcel, zice Cristescu. Acolo e staţiune, sunt camere de închiriat câte pofteşti. — Are peste şaizeci de ani... Ei, şi de ce nu! Ar fi bine să dai de el, mai ales pentru liniştirea fratelui său. Şi apoi, avem şi-aşa până acum prea mulţi suspecţi! Şi încă n-au apărut toţi... Ceferistul Hreniuc vine câteva minute mai târziu, aflânduse la gară, aşa cum a şi presupus Marcel Ţibea. Iată-l! Dacă pe omul acesta l-aş crede capabil de crimă, la fel de bine l-aş putea bănui pe oricare altul. Grăsunul din faţa mea se bucură de nişte vagi trăsături orientale. Vreun călător asiatic, vreun drumeţ venit din îndepărtatul orient, o fi păcătuit cu vreo fermecătoare localnică. Şi iată, peste veacuri... rezultatul! Sunt obosit ca un sclav de pe galere. Fac câţiva paşi, îl las pe Hreniuc, cu sângele său asiatic, să aştepte, ies afară: soare de august, vreme bună pentru plajă... În curte, o surpriză: Frank Bradea. — Ce-i, frăţioare? — Hello, şerife, cum merg treburile? — Ascultă, Frank, eşti liber, până la noi ordine. De ce n-o întinzi? — M-am gândit, şerife, că nu se merită să-l fac să năduşească pe omul care e pus pe urmele mele. — Nu-ţi face griji, şterge-o până nu-mi revizuiesc părerile. Dacă am nevoie de tine, te scot din fundul pământului, fii pe pace! Îl împing pe poartă afară, iar acolo altă distracţie: Cristian Argint. Bradea se îndepărtează în silă cu mâinile în buzunare, se uită înapoi şi se miră că n-are nici o umbră în spate. — Ce faceţi aici? — Sunt foarte neliniştit, domnule Adrian Mocanu. Cristian Argint e într-o cămaşă albastră în carouri, cu mânecile suflecate. I se văd braţele puternice, sănătoase, ca şi cum nu şi-ar fi petrecut viaţa prin laboratoare, Pantalonii săi largi reprezintă, ca să zic aşa, moda anului cincizeci. 994

— Neliniştea aceasta e măgulitoare pentru fratele dumitale. Ţin să te anunţ că Henry a urcat în cursa de OcnaSăcel, în seara de 7 august, la orele opt şi patruzeci seara. Presupun că s-a încurcat acolo în chefuri, şi încă nu singur, în vreme ce dumneata îţi mănânci sufletul aici. — Cum de aţi aflat? — Mi-a ciripit o păsărică la ureche... — Iarăşi glumiţi! — Dacă n-aş glumi, aş începe să urlu. Duceţi-vă şi beţi o halbă cu bere proaspătă, şi mai beţi una şi pentru mine. ÎI vom găsi pe Henry, la revedere! Tocmai intenţionam să mă ocup de Hreniuc, când apare ca un nor cumulo-nimbus Bihorean, croitorul; are în mâna dreaptă o foarfecă uriaşă, neagră, în stânga un ghemotoc cenuşiu de vatelină iar în gulerul cămăşii an ti jeg sunt înfipte o duzină cu ace de gămălie. Ar fi putut ţine piept, cu acest arsenal, unui regiment de carabinieri. Nu-mi place înfăţişarea sa, dar numai din punct de vedere estetic, nu din cel al cazului Paim. — Aţi venit să-mi faceţi ultima probă? Umblaţi totdeauna cu foarfeca aia mare în mână? Se mulţumi să-mi arunce o privire de broscoi. — Sunteţi chemat la telefon! — La telefon? De ce nu la Tegucigalpa? — Am telefon la mine în casă. — Ştiu! Ε unul din cele două telefoane ale străzii. Trec repede în curtea vecină şi pătrund într-o încăpere unde... dar pe cine interesează interiorul unui croitor? Mă mulţumesc să observ că deasupra măsuţei cu telefonul se află înfiptă în perete o bufniţă împăiată, şi abia acum mi-am dat seama că Bihorean are mutră de bufniţă: pesemne locuiseră prea mult timp împreună, numai că nu bufniţa semăna cu el, ci numai ei cu ea. Am dus la ureche receptorul. — Vă ascult. O voce de femeie: — Domnul Adrian Mocanu? 995

— În orice caz o bună parte din el. — Nu ghiciţi cine e? — O necunoscută misterioasă care vrea să-mi propună o partidă de ping-pong. Croitorul întoarse către mine o faţă lată, strâmbată de uimire, apoi mă lăsă singur, conform celor mai alese precepte ale manierelor bune. Dincolo, la celălalt capăt al firului, o scurtă ezitare. — Putem juca şi ping-pong, când doriţi, dar în orice caz mă mir că până acum nu v-aţi ocupat de mine. La telefon e Alexandrina Boroş! — Mă gândeam că şi mâine e zi, i-am răspuns încercând să nu casc. — Pentru o femeie e jignitor să fie lăsată pe planul al doilea, în orice situaţie, chiar când e vorba să fie bănuită de o crimă. Deci ştiţi cine sunt? — Bineînţeles. — Nu cred! Cine? — Prietena celui asasinat, dacă nu vă deranjează cuvântul „prietenă”. — Vi s-a vorbit de mine? — Dar cum vă închipuiţi? N-aţi fost lăsată pe planul al doilea, nu aveţi teamă. Numele dumneavoastră a fost pomenit în mai multe rânduri, şi îndeosebi în momentele cheie ale anchetei. Sper că sunteţi satisfăcută? — Da! Altfel vanitatea mea ar fi avut de suferit. Dar cum se face că aţi înlăturat cu atâta nechibzuinţă vechiul principiu poliţist „Cherchez la femme”? Eu de ce nu sunt bănuită? — Sunteţi imbatabilă în materie de criminalistică, văd! Mai cunoaşteţi şi alte principii? Credeţi că dacă vă las la urmă, vam şi scos din cauză? — Să ştiţi în orice caz că fratele meu e nevinovat. — Asta vom mai vedea. Pe fratele dumneavoastră îl cheamă Timotei Boroş? — Da, dar n-are nici un amestec, îl ştiu eu pe asasin. — În America există femei-detectiv; aţi fi făcut carieră acolo. — Nu sunteţi curios să aflaţi tot ce ştiu? 996

— Vă aştept aici. — Când să vin? — Vă aştept oricând. — Azi? Mâine? — Nu e nici o grabă, veniţi când prindeţi un vânt favorabil, şi am pus receptorul. Bihorean îşi făcea de lucru prin curte, auzise o parte din discuţie şi şi-ar fi sacrificat bacşişurile pe un trimestru să ştie exact conţinutul convorbirii telefonice. Câteva case mai încolo Cristian Argint stătea nemişcat, aruncând o privire indiferentă în lungul străzii. Am tresărit. Aşa... Privirea lui păstrase aceeaşi expresie şi în clipa când mă anunţase că e foarte neliniştit cu privire la soarta fratelui său Henry. Cu acest gând am intrat în casa lui Ştefan Paim, unde mă aştepta un vraf de hârtii, majoritatea inutile, mă aştepta simplul bărbat Hreniuc, care în răstimpul lipsei mele nu scosese o vorbă, şi nici nu-şi schimbase poziţia. Întrebările premergătoare i le-a adresat ajutorul meu, pistruiatul. Apoi l-am întrebat eu dacă-şi aminteşte de vizita ce i-o făcuse lui Paim pe data de 8 august. Răspunse afirmativ. — Ştefan Paim vă era prieten? — Ne cunoşteam de pe vremea când lucra şi el la chefereu. I-am adus un săculeţ cu flori galbene, de „Lămâia Ursului” culese anume sus în Poiana Tătarului. — Vă rugase el? Când? — Ne-am întâlnit în oraş, joia trecută. — S-a întâmplat şi altă dată să-i faci astfel de servicii? — Nu prea des. Ştefan prefera să-şi aleagă singur ierburile, totuşi s-a mai întâmplat de câteva ori. — Dumneata erai cointeresat... vreau să spun, te plătea? — Nici vorbă, o făceam din prietenie. N-aş fi primit bani numai pentru atâta lucru. Am mormăit, jucându-mă cu morişca de pe masă: — În sfârşit, iată un om care afirmă că fusese prieten cu răposatul! — Ştefan era un om sucit, greu să-i intri în voie, totuşi noi ne-am înţeles totdeauna. — Ai venit la el după amiază la trei fără zece? 997

— Poate să fi fost trei fără zece... primprejur de trei, în orice caz. Tocmai ieşea pe poartă unul deşirat, slab, mi se pare că-l cheamă Ţibea. Am văzut-o şi pe domnişoara Nona: se aşeza să facă plajă. Am întrebat-o dacă bătrânul e acasă, şi am intrat. — Cum te-a primit? — Cum să mă primească? Bine. Era vesel, ca omul fără gânduri. I-am dat săculeţul, el m-a cinstit cu un rachiu şi am plecat acasă să mă culc. — A băut şi Paim? — Nu, el nu foloseşte băutura decât la zile mari. Apoi l-am întrebat pe acest om ce picotea şi acum de oboseală dacă observase poziţia uşii cu perdele, dacă văzuse cioburi de sticlă spartă, dar în această privinţă Hreniuc nu mi-a putut fi de folos. — Ai remarcat expresia, i-am spus pistruiatului, după ce ceferistul a ieşit, „era vesel ca omul fără gânduri”. Ştefan Paim părea bine dispus. Nu avea vreo preocupare, vreo grijă. Ştim că la începutul după-amiezii, mortul, bietul mort, se afla într-o dispoziţie senină. Să considerăm că acesta e un punct câştigat, tot trebuie să ne lăudăm cu ceva... Am fost trezit înainte de ceasurile patru ale dimineţii. Peste câteva minute mă aflam în jeep, împreună cu ajutoarele mele. Se lipise de noi şi un medic. Unul din cei doi care jucaseră şah alături de cadavrul lui Ştefan Paim, un ins destul de apatic care dormită tot drumul. Se primise un telefon alarmant de la cabana „Creasta Maierului”. Cabanierul fusese rănit. Maşina urcă în munţi pe un drum aproape inexistent, răsări soarele, coloră superb culmile, puse în mişcare câteva caiere rotunde de ceaţă ce înnoptaseră lipite de scobiturile întunecoase ale munţilor, şi soarele ne mai învioră, alungă răcoarea ce ni se cuibărise în suflete, şoferul opri la o fântână să adauge apă în radiator... Nevasta cabanierului ne aştepta în drum, înspăimântată încă, şi-şi făcu trei cruci mari când ne văzu sosind. În cabană se mai aflau: un bucureştean în vârstă, O.D., unul din acei nebuni singuratici pe care-i poţi întâlni 998

rătăcind prin munţi, alipindu-se câteodată de grupuri tinere şi întreţinând buna dispoziţie prin câteva vorbe de duh bine plasate şi apoi pornind aiurea, iarăşi singur, spre cine ştie ce văgăună obscură – cunoşteam bine genul acesta de oameni – şi o pereche de clujeni, el şi ea, ambii abia trecuţi de douăzeci de ani, studenţi la medicină. Ei doi îi acordaseră cabanierului primul ajutor. Acesta zăcea în camera sa. Medicul adus de noi îl consultă cu gravitate, lăudă eforturile colegilor mai tineri, apreciind că pansamentul fusese aplicat fără greş, apoi extrase cu uşurinţă glontele ce atinsese o regiune a pieptului şi ricoşând într-un os rămăsese cuminte la suprafaţă, refăcu pansamentul, declară că rana nu e chiar mortală, şi-l îndemnă pe cabanier să-şi vadă de ale sale. Repausul la pat nu părea să fie obligatoriu. Adunaţi în jurul unei mese rotunde ne-ara întremat cu toţii cu câte un coniac. La mijloc, într-o farfurioară cu chenar din smalţ auriu se afla şi proiectilul extras, precum şi alte două gloanţe, turtite, ce se izbiseră de perete, intrând nu prea adânc, şi pe care le recuperaserăm. Aici e surpriza. Trei gloanţe mici trase tot dintr-un revolver marca „Hagg”, întru totul identic cu cel găsit lângă cadavrul lui Ştefan Paim. Mii de broaşte ţestoase şi fraţi gemeni, încă un motiv de meditaţie! Două arme de acelaşi tip. acţionate de doi oameni diferiţi? Sau de acelaşi om? La ora trei dimineaţa, cabanierul Ilie Buciuta fusese smuls din somn de ţipătul îngrozitor al neveste-si, care, trezită ca de o presimţire, văzuse o siluetă neagră în dreptul ferestrei deschise. Imediat Buciuta sărise din pat şi atunci necunoscutul apăsă pe trăgaci. Cabanierul căzu, cu un urlet, convins că e pe cale de a-şi da sufletul, femeia a mai avut timp să-l observe pe agresor gonind prin bezna de dinaintea zorilor de zi spre liziera pădurii şi pierzându-se între copaci. Imediat sosiră bucureşteanul vârstnic şi cei doi tineri clujeni. Undeva, datorită identităţii armelor, această tentativă părea că se apropie, sau chiar se atinge de cazul Paim, iată impresia tuturor, dar în ce punct anume, sau în ce consta 999

înrudirea dintre cele două întâmplări, nimeni n-ar fi putut să explice. După ce Ilie Buciuta fu convins că rana nu prezintă gravitate şi că nu va muri imediat, şi n-a fost uşor să i se insufle temeinic această idee simplă fiindcă omul, pentru prima dată în viaţa sa ţintă a unei arme de foc, trăia încă sub impresia momentului nedefinit când simţise că se prăbuşeşte, când simţise, cum zicea chiar el, buzele reci ale morţii lipindu-i-se de frunte, deci, când cabanierul se mai întremă trupeşte, şi mai ales sufleteşte, i-am adresat o serie de întrebări generale apropiindu-mă încetişor de ceea ce mă interesa de fapt. Şi mă interesa să văd în ce loc pot stabili contactul între cele două cazuri. — Îl cunoşteai pe Ştefan Paim? — Odihnească în pace..., şi zicând aşa, păleşte, gândinduse, nu fără să aibă dreptate, că aceste cuvinte i s-ar fi putut potrivi şi lui, dacă, dacă... Imaginaţia ne joacă tot felul de feste! Îl las o clipă şi reiau: — Prin urmare îl cunoşteai? — Bătea întinderile, primăvara, toamna mai ales, dar şi vara, era un drumeţ harnic, numai ce-ţi ieşea din uşă, şi-l şi vedeai la capătul văii. Căuta ierburi, rădăcini, se abătea şi pe la noi. — Vorbăreţ, pus pe băut? Rămânea multă vreme? — Nici nu vorbea, nici nu bea. Nu-mi amintesc să fi rămas peste noapte. Lua câte ceva de mâncare, ţigări... — Când a trecut ultima dată pe aici? — Imposibil să-mi amintesc. În orice caz, în primăvară, demult. — În aprilie? În mai? — Cine mai ţine minte? — Nu e trecut la catastif? — Nu, fiindcă nu înnopta, nu rămânea nici un sfert de oră... şi dacă vă interesează ce discutam, nu-mi amintesc, dar oricum, nimic special, nu era el omul cu care să te întinzi la vorbă. 1000

Femeia cabanierului tot umbla prin sala de mese, fără să piardă nici un cuvânt. Aici găseşte ea de cuviinţă să intervină: — În luna mai a trecut ultima dată pe la noi domnul Paim. În luna mai, fix pe data de 11. Parcă-l văd şi acum oprinduse în uşă, înalt, cu fruntea arsă de vânt şi uitându-se la noi ca de pe altă lume... — Cum de vă amintiţi atât de bine? Încântată să ocupe un prim plan în discuţie, femeia, încă tânără, cu nişte picioare puternice, cu trupul împlinit bine strâns într-o rochie subţire, fără mâneci, dă amănunte: — Astă primăvară, pe data de 11, a trecut pe aici fratele meu cel mic, Gavrilă, tocmai era ziua lui, împlinea douăzeci şi cinci de ani, exact douăzeci şi cinci şi a făcut mare chef la care l-a poftit şi pe domnul Paim ce tocmai intrase, dar el a răspuns că se grăbeşte, că în general nu consumă alcool şi nu e omul potrivit pentru petreceri, nu prea s-a purtat amabil domnul Paim cu noi atunci, şi chiar fratele meu a bombănit: „Al dracului ciung, parcă-i din serial!” şi ne-am bucurat toţi că nu prea s-o auzit. Cabanierul se gândeşte şi apoi aprobă: — Mi se pare că aşa a fost. Femeile nu uită nimic, aşa-i orânduită mintea lor. La 11 mai, da... atunci a trecut pe aici Ştefan Paim ultima dată. Întorcându-ne, am găsit în oraş zăpuşeală, iar berea se terminase peste tot. Nona făcea plajă în curte, ascunsă printre tufe, costumul ei de baie foarte modern acoperea doar o mică parte a corpului, ceea ce nu e rău când e vorba de un corp frumos şi tânăr, iertată să-mi fie această cugetare eretică, iar în antreu mă aştepta martorul Martin Cnavu, mă aştepta de mult timp, precum şi o femeie elegantă, deosebit de atrăgătoare, care nu putea să fie decât Alexandrina Boroş. Încălcând toate regulile de curtoazie, dar poate şi dintr-un anumit calcul asupra căruia nu vreau să insist, am dispus să fie poftit întâi martorul. Ε un bărbat solid, negricios, cu ochi întunecaţi. Poartă cămaşă cu mâneci scurte. Un inel masiv 1001

de aur, cu piatră verzuie, ar fi atras atenţia „clienţilor” de odinioară ai profesorului Marius Lupu. — Martin Cnavu, vârsta 38, meteorolog etc., etc., aţi fost văzut intrând în această casă în după-amiaza zilei de 8 august, când... — Ştiu, tovarăşe! Când „acest” Ştefan Paim a fost asasinat în condiţii misterioase, cum ar zice un autor al cărui nume îmi scapă. — Cred că mulţi autori s-au exprimat în felul acesta. — Aşa o fi. Şi apoi nici nu ştiu dacă am fost văzut de prea multă lume, dar în orice caz numele meu e trecut într-un caiet pe care desigur l-aţi răsfoit. — Am unele motive să presupun că nu circulaţia păturilor dense şi a curenţilor de aer polar au format obiectul convorbirii dumneavoastră. — Motivele pe care vă bizuiţi sunt bune, făcu meteorologul, calm. Pe Ştefan Paim îl lăsau indiferent subtilităţile şi erorile meteorologiei, deşi un drumeţ ca el ar fi trebuit totuşi să se preocupe de previziunea timpului. — Şi în acest caz, scopul vizitei? — Cred că scrie şi în carnet: reumatismul. Mi s-a vorbit despre Ştefan Paim ca de un om priceput şi doream să mă conving. — Ora aproximativă a acestei vizite? Martin Cnavu mă privi parcă uşor amuzat. — Ceasul se făcuse patru şi un sfert când am venit... Îşi permise o pauză, ca pentru a-şi aminti. A fost în orice caz o vizită ciudată! Poate vă interesează şi amănuntul – dar pe dv. mai ales amănuntele cred că vă interesează – că nu-l cunoşteam pe vraciul Paim, dacă nu vă deranjează cuvântul vraci, veneam pentru întâia oară la el, pătruns de o anumită neîncredere, e vorba de neîncrederea ce o nutresc faţă de toţi cei ce se ocupă cu vindecarea bolilor. Ce să zic, purtarea lui m-a făcut praf! Mi-am permis să observ: — Între timp v-aţi reintegrat, totuşi... — Mda... Sunt destul de rezistent, cu tot reumatismul meu. Să vă spun eu mai departe? Sau să mă las tras de 1002

limbă? Nu, într-adevăr e curios, deşi presupun că n-are legătură cu crima... sau poate are? Cum vă explicaţi o asemenea schimbare de atitudine: la început mă primeşte relativ binevoitor, păstrând o politeţe firească, pentru ca dintr-o dată, fără nici un motiv, dar pe cuvântul meu fără nici un motiv, să se înfurie şi să mă trimită la dracu!... — Poate vom înţelege mai bine, e în interesul tuturor, chiar şi al dumneavoastră, dacă am începe cu „a”... — Sunt de acord! Când am intrat, Ştefan Paim m-a invitat să iau loc întocmai cum aţi făcut-o şi dumneavoastră, şi chiar pe acelaşi scaun, a ascultat cu răbdare jelania mea cu privire la ceea ce sufăr, mi-a notat numele şi alte câteva date, apoi, brusc, faţa i s-a schimbat. Au început să-i tremure mâinile... — Avea o singură mână! — Am spus aşa, fiindcă veni vorba, dar într-adevăr a început să-i tremure stânga, în care ţinea creionul chimic. Eram descumpănit, normai, nu ştiam ce se întâmplă, dar am fost de-a dreptul scandalizat când a început să strige la mine. Zicea, dacă îmi amintesc bine, că nu se mai ocupă cu asemenea fleacuri, toate aceste suferinţe şi boli închipuite, ale unor oameni de nimic – auziţi, m-a făcut chiar şi om de nimic deşi abia mă cunoscuse – şi că n-are chef să-mi prepare vreun leac nici acum şi nici în vecii vecilor... amin. Foarte bine, i-am spus, mirat la culme, ba chiar indignat, în acest caz trebuia să mă preveniţi de la bun început, că nu mai practicaţi, chiar aşa i-am spus, „practicaţi” ca şi cum aş fi avut în faţa mea un medic, şi apoi de ce m-aţi mai lăsat sămi răcesc gura de pomană, ba chiar mi-aţi trecut şi numele în carnet, şi încă cu creion chimic? În paranteză vă spun, nu pot suferi creioanele chimice, iar cei ce le folosesc îmi devin automat antipatici; cred că e o dovadă de mârlănie să scrii cu creion chimic dar astea sunt micile mele ciudăţenii pentru care vă cer iertare, adică pentru tot ocolul ăsta. Revenind la subiect, adaug că după ce mi-am exprimat protestul, Paim păru să se potolească, îngăimă nişte cuvinte, un fel de scuză, şi mă conduse. Am ieşit perplex, fără să înţeleg nimic, dar foarte decis să nu mai am de-a face cu nebunul ăsta. 1003

— Vă sunt îndatorat pentru relatarea atât de interesantă! Nu vă explicaţi în nici un fel schimbarea de dispoziţie a lui Ştefan Paim? V-aţi gândit şi mai târziu, aţi meditat asupra scenei? Sau poate aţi pronunţat vreun cuvânt, v-aţi permis vreo aluzie care putea să-l scoată din pepeni? — Ar însemna să mint dacă aş spune că am meditat asupra ciocnirii mele cu „acest” Paim, deşi după ce am aflat că fusese ucis, sau că s-a sinucis, mi-am pus unele întrebări, şi totul s-a transformat într-un fel de fragment de amintire neagră. Pot să afirm cu mâna pe inimă că nici un cuvânt al meu, şi nici un gest nu ar fi trebuit să-l supere. Eu m-am mărginit să-i descriu în vorbe puţine suferinţa mea care e în ultimă instanţă un reumatism oarecare. — Când aţi intrat, aţi bătut la uşă? Cnavu mă privi cu ochii mijiţi, surprins. — Aşa procedez întotdeauna, de când mă ştiu. Aşa am făcut şi atunci. — Cum de aţi ştiut care e uşa unde-l puteţi găsi? — Am dat în curte de o fată, şi acum e acolo, face plajă, – frumoasă fată! – pe ea am întrebat-o. — Bun! Aţi trecut prin curte, aţi intrat în antreu, aţi bătut la uşă, ce a urmat? — Ceva cu totul banal: mi s-a răspuns „intră”, sfat pe care l-am şi urmat. — Apreciez exactitatea relatării. Şi mai departe? Ce făcea în acel moment Ştefan Paim? — Se îndrepta către masa aceasta la care stăm acum. Din mers a întors privirea spre mine, mi-a răspuns la salut cu o înclinare a capului, fără să se oprească, şi s-a aşezat în locul pe care-l ocupaţi dumneavoastră. — Din ce direcţie venea? — Din direcţia aceea! Şi martorul indică micul depozit. — Aţi observat dacă uşa era deschisă, sau închisă? — Am observat. Uşa de care vorbiţi era întredeschisă cam de un lat de palmă. Am rămas o clipă pe gânduri. — Cum se face că sunteţi atât de sigur? 1004

— Fiindcă am privit de mai multe ori în direcţia uşii, răspunse Marin Cnavu fără să ezite. — Pot să aflu din ce cauză? — N-am nici un motiv să păstrez secretul pentru mine, nam ce face cu el. Dar nici n-aş îndrăzni să fac declaraţia ce urmează sub prestaţie de jurământ, fiind mai mult o simplă impresie. Mi s-a părut, înainte de a intra, mai exact înainte de a bate la uşă, că aud voci în cameră. Parcă se vorbea. După ce am bătut, şi mi s-a răspuns şi am intrat, am constatat că Paim e singur, dar fără să vreau undeva în mintea mea se cuibărise întrebarea: unde o fi dispărut „celălalt”? Mă uitam la uşiţa cu perdele, fiind singurul loc unde ar fi putut un om să se ascundă, şi aveam impresia că dintr-un moment într-altul cineva trebuie să iasă de acolo. Nu ştiu dacă mă veţi înţelege, şi dacă ăsta e cuvântul potrivit, dar mă teroriza într-un fel gândul că cineva trebuie să apară în spatele meu. — Aşa ceva însă nu s-a întâmplat? — Nu. Dar şi din alt motiv îmi întorceam mereu privirea într-acolo. Prin sugestie. Fiindcă şi Paim îşi aţintea într-una ochii spre uşa depozitului său. — Şi asta e o impresie? — Ε o certitudine. În timp ce vorbeam, în timp ce se înfuria din ce în ce, Ştefan Paim ţinea uşa sub supraveghere. — Amănuntul nu v-a deranjat? — Ei, da, mă zgândărea gândul că ar mai putea fi cineva invizibil în cameră, totuşi nu eram chiar teribil de tulburat, nefiind sigur, şi nici acum nu sunt sigur; privirile lui Ştefan Paim spre uşă le-am pus pe seama crizei sale nervoase, pe seama unei dereglări... sau mai ştiu eu cum să-i zic. — Dar în legătură cu geamul acelei uşi, aţi avea ceva de adăugat? Era cumva spart? — Nu-l vedeam din cauza perdelelor... O! — Cee? — Bine că m-aţi întrebat de geam. În momentul când am intrat Ştefan Paim avea în mână un ciob de sticlă şi chiar mam mirat ce are de gând să facă cu el. — Chiar! Şi ce s-a întâmplat cu ciobul? 1005

— Nimic special. L-a aşezat pe masă, pe masa aceasta, înainte de a se apuca să-mi scrie numele în carnetul său. — Dacă înţeleg bine, vreţi să spuneţi că Ştefan Paim privea deseori în direcţia uşii cu perdele şi că schimbarea atitudinii sale s-ar fi datorat eventual unui semn ce i-ar fi făcut cineva ascuns dincolo de uşă, în depozit? — Nu m-am gândit la una ca asta, la semnul de care vorbiţi, dar e foarte posibil... Foarte posibil... — Nona, aş vrea să-ţi spun ceva... — Ştiu ce! izbucni fata. M-au lămurit şi alţii... că nu fac figură onorabilă stând ca o nesimţită la soare, în-într-o împrejurare când... când toată lumea trebuie să fie serioasă şi să se gândească la un singur lucru: cine l-a omorât pe tata. Am privit-o ca picat din lună. — Să ştii că aspectul moral al chestiunii îmi scapă, poţi să faci tot ce doreşti, în afară de puţinele minute când aş avea într-adevăr nevoie de tine. Dar, cu adevărat, nu doreşti să-l descoperim pe asasin? Mă privi bosumflată, parcă de la mare distanţă. Observând-o mai bine, mi-am zis că Nona e mai curând o fiinţă tristă, bănuitoare. Copilăria ei nu fusese dintre cele mai fericite, iar viaţa de la o vârstă fragedă alături de un tată ca Paim trebuie să fi fost complicată din multe puncte de vedere. — Nu cred, zise Nona, nu cred că-l veţi găsi pe ucigaş. — Bravo! Deci, să lăsăm totul baltă!? — Nimeni nu cunoaşte gândurile adevărate ale tatii. El trăia în altă lume. — Asasinul în schimb e o persoană reală, din lumea noastră. — Da... Numai că trebuie să fie tare bine ascuns. — Să vorbim acum despre după-amiaza aceea. Să vedem dacă nu ţi-o fi scăpat vreun fleac, faţă de cele declarate până acum. Bine? Din afirmaţiile talc, se reţine amănuntul că i-ai văzut, sau i-ai auzit intrând, pe rând, pe inginerul Marcel Ţibea, la două şi patruzeci, pe ceferistul Hreniuc, în jur de 1006

trei, iar la patru şi, ceva l-ai văzut, – te instalaseşi la soare între timp – pe Martin Cnavu... — Nu-i cunoşteam după nume decât pe Hreniuc şi pe Ţibea. — Dar semnalmentele lui Cnavu corespund. —Mai târziu a venit şi Alexandrina... — Pe ea o lăsăm, deocamdată. Aş vrea să ştiu, şi să-mi dai pe cât se poate un răspuns complet, dacă din locul unde te aflai ai fi putut să-i observi absolut pe toţi cei ce intrau în casă. Dar mai întâi, în ce moment te-ai aşezat să faci plajă? — Când a venit Hreniuc, tocmai întindeam pătura. — Prin urmare pe la trei fără ceva. Şi acum răspunde-mi la prima întrebare. — După cum ştiţi, poarta noastră are un scârţâit caracteristic. — Caracteristic pentru o poartă, da, am observat. O cumpănă de fântână cântă altfel, iar o roată strâmbă şi neunsă de căruţă scârţâie şi ea în felul ei. — Cum auzeam pe poarta, ridicam privirea, automat, chiar fără să vreau. — Dar dacă cineva ar fi venit prin spatele casei, din direcţia liniei ferate, prin grădină? — Pentru a intra în casă trebuie să urce patru trepte... Miar fi sărit în ochi, mai ales că soarele bate în aşa fel după masă că mă întind perpendicular, cu faţa spre intrare... — Făcând plajă, nu citeai? — Ba da. — Ce carte? — „Spadasinul”... de Michel Zevaco. — Un roman palpitant: Lucreţia Borgia, cavalerul Ragastens... — Da, şi papa Alexandru, şi toţi ceilalţi. Totuşi aş fi simţit apariţia oricui, nu putea să treacă prin faţa mea fără să ştiu. — Dar uşa din spatele casei, cea din verandă? Pe acolo se pătrunde în camera ta, apoi în antreu, apoi în odaia lui... — Am mai spus: uşa aceea o încui totdeauna pe dinăuntru din cauza ţiganilor. — A fost încuiată şi în ziua aceea? Şi fereastra la fel? 1007

— Absolut sigur! Nu înţeleg de ce insistaţi, mai ales că omorul a fost comis târziu, seara, nu? — Se pare, dragă Nona, că aşa ar fi fost, dar uite că între vizita ceferistului Hreniuc – aproximativ ora trei – şi cea a lui Martin Cnavu – ora patru şi un sfert – s-a întâmplat ceva ce l-a scos din fire pe tatăl tău, ceva ce i-a schimbat complet purtarea... În acest interval a fost spart şi geamul! — Ε prea complicat pentru mine, zise fata privindu-mă drept în ochi cu sinceritate. Ε adevărat că puţin timp după plecarea lui Hreniuc am auzit zgomot în cameră, dar n-am dat importanţă, mi-am zis că tata o fi răsturnat ceva. — Voci n-ai auzit? — De unde voci, dacă tata era singur?! Şi apoi vocile oricum n-ar fi ajuns până la mine, fiindcă fereastra era închisă, cu storurile pe jumătate trase, din cauza căldurii. Dar vă spun, tata era singur. — Aşa!? Ce e între tine şi Frank Bradea? — Ε o întrebare fără sens, repet pentru a nu ştiu câta oară: nimic. Despre asta nu mai discut. Subiectul mă deranjează. — Dar îl bănuieşti cumva? — Nu ştiu ca să vă răspund... Părerea mea e că omul care l-a ucis pe tata e foarte bine ascuns. — În seara asasinatului aveai în cameră un buchet de flori. Ţi le adusese Tarsiciu Balea, logodnicul dumitale? — Să zicem că da! — Cum te împaci cu Alexandrina Boroş? Ştiai că intenţionează să se căsătorească cu tatăl tău? — Eu n-am auzit vorbindu-se de căsătorie... Nu, nici vorbă de aşa ceva! În orice caz îmi era indiferent, dar Alexandrina îmi place... în particular. Câinele-lup luase urma necunoscutului ce-l rănise pe cabanierul Ilie Buciuta şi mersese pe pistă cam doi kilometri, până la un neînsemnat curs de apă, aproape invizibil, pierdut într-o văgăună umbroasă, unde o pierdu. Nici nu mă aşteptam la un rezultat mai fericit, cu toată dragostea ce o am pentru câini. Am pus hârtia la o parte, 1008

alături de altele, şi am invitat-o pe Alexandrina Boroş. Iată, mi-am zis, o femeie absolut fermecătoare. Ochi verzi, de o nuanţă deosebită, foarte limpezi, faţă alungită, obraz pur, păr întunecat, unduios. Douăzeci şi opt de ani? Am aflat că în realitate are treizeci şi unu. Se stabilise în urmă cu puţini ani în M. (unde fratele ei locuia de mult timp), şi continua să colaboreze cu editurile şi unele instituţii ştiinţifice, fiind traducătoare pentru limbile engleză şi germană. Toate acestea le ştiam dinainte. — Fratele dv., Timotei Boroş... — Da, e pilot la Aviasan... Îmi zâmbi, adăugând: – Purtarea sa a fost cu totul prostească. Tim e „ceva” mai în vârstă decât mine, suntem de fapt fraţi vitregi, a făcut războiul, nu e atât un om dur, cât cam nestăpânit, cu nervii mult încercaţi, cred şi eu, fost comandor în aviaţia de vânătoare, cu două prăbuşiri la activ. În fond un om cam dezarmat... şi care ţine foarte mult la mine, aşa se explică şi purtarea sa... Dar aştept să-mi puneţi întrebări. I-am reamintit, prevenitor, fiindcă îmi plăcea mult că ea venise la mine. — Ε adevărat, recunoscu, din cauza lui Tim. Mi-e teamă de situaţiile neclare, mi-e teamă să nu cadă bănuiala asupra cuiva care... Braţele ei frumoase, bronzate, tresăriră pe genunchi. Continuă: — Desigur, aţi aflat că în după-amiaza zilei în care a murit l-am văzut pe Ştefan. Îmi pare atât de rău că ultima noastră întrevedere a fost, într-adevăr îngrozitoare, din nişte motive pe care nici nu le pot bănui. — Aţi ajuns aici pe la orele cinci? — Pe o căldură sufocantă... iar aici la el e totdeauna un parfum de plante de câmp, parcă e mai răcoare. — Perfect, povestiţi totul. — Îmi plăcea să vin la el pe neaşteptate, în orele când asfaltul fierbe... să nu vă închipuiţi cine ştie ce, că aş fi apărut neanunţată fiindcă... Ştefan era şi el un om cu nervii ca nişte corzi, dar cu mine se purta întotdeauna extrem de 1009

frumos, cu o singură excepţie, în ziua morţii sale. L-am găsit într-o stare de spirit neagră de tot... — Era ora cinci? — Da, aproximativ cinci. — Furia nu-i trecuse... — Aţi spus ceva? — Vă rog să continuaţi! — Am făcut un efort să-l liniştesc, un mare efort, dar, inexplicabil pentru mine, rezultatul a fost invers. Se înfuria din ce în ce... Am plecat, şi ajungând acasă nu m-am putut stăpâni şi am plâns. În principiu detest femeile care varsă lacrimi cu uşurinţă, pentru orice fleac. Tim a observat... — Ce se întâmplase? Ştefan Paim v-a lovit? Alexandrina Boroş îmi adresă un reproş mut cu ochii ei de un albastru extraordinar. — Nu tocmai... Mai exact ar fi să zicem că m-a îmbrâncit... m-a scos afară din cameră, zicând că nu am ce căuta acolo, la ora aceea... el care se bucura totdeauna văzându-mă. Purtarea lui era a unui om aproape dement, încât m-am întrebat dacă-şi dă seama cine sunt, dacă mă mai recunoaşte. Nu-l mai văzusem în halul acesta... Am plâns nu numai din cauza jignirii ce mi-o adusese, dar şi fiindcă nu înţelegeam ce se petrece, şi-mi era milă de el... — Iar fratele dumneavoastră, aflând ce se întâmplase, a hotărât să treacă la represalii, şi încă fără întârziere... Parcă aşa s-a întâmplat? — Represalii e poate chiar cuvântul potrivit, dar de aici până la a-l bănui pe Tim de asasinat!... Şi încă folosind un revolver... Din timpul războiului Tim are oroare de arme de foc, de orice fel de arme. — Nu am încă motive să-l bănuiesc pe Timotei Boroş în mod „strict”. Ştiu doar că puţin după ora cinci fratele dv. a apărut aici furios ca un toro, că intre cei doi bărbaţi a avut loc un schimb violent de cuvinte, şi chiar mai mult. Trei persoane, printre care şi Nona, pot depune mărturie. — Dar mărturia mea e cea mai completă, fiindcă nimeni na fost de faţă la cearta celor doi bărbaţi, pe câtă vreme mie Tim mi-a povestit totul. Adevărul e că el l-a lovit pe Ştefan, 1010

faptă pe care o deplânge. În acelaşi timp şi moralul fratelui meu e zdruncinat, nu fiindcă ar putea să cadă bănuiala asupra sa... — Dar? — Fiindcă a ridicat braţul asupra unui om ce urma să moară puţine ceasuri mai târziu. Înţelegeţi? — Mi-aţi spus la telefon că sunteţi singura care ştiţi ceva despre asasin. — Într-un fel, m-am cam grăbit, sau în orice caz am exagerat. Poate încercam să-l scot de sub bănuială pe Tim, sau încercam să par interesantă... cochetam, o femeie rămâne cochetă chiar şi când îşi comandă costum de doliu, aşa ne-a creat natura, care e suficient de înţeleaptă ca să ştie ce face... — Sună a citat din Ştefan Paim. — Da, el m-a influenţat mult... Să revin la ce spuneam. La telefon m-am cam lăudat. Totuşi cred că pot să vă furnizez un amănunt pe care-l veţi judeca aşa cum veţi crede de cuviinţă. M-am chinuit mult în după-amiaza aceea... „dupăamiaza nemulţumirii noastre”. Nu-mi explicam purtarea lui Ştefan, şi-n acelaşi timp mă durea intervenţia fratelui meu... Să loveşti un infirm! Au trecut orele şi pe la nouă seara m-am hotărât. Trebuia să merg la Ştefan, să încerc să înţeleg ce se întâmplă cu el, să şterg cumva purtarea lui Tim. Am ajuns la această decizie nu fără ezitări chinuitoare, fiindcă în primul moment, imediat după ce fusesem... umilită, da, acesta e cuvântul, mi s-a părut că mai bine voi muri decât să mai trec pragul casei lui Ştefan. Ajungând la capătul străzii Marco am văzut mai mulţi trecători, iar în unele porţi stăteau oameni, şi mi s-a făcut ruşine după scandalul din după-amiaza aceea, dintre Ştefan şi Tim, mi se părea că toată lumea comentează cele întâmplate... N-aş fi vrut să fiu văzută şi mam decis să fac un ocol, pe la gară, apoi mergând de-a lungul terasamentului să intru în grădina lui Ştefan, iar de acolo în casă. În felul acesta şi vanitatea mea era salvată... — Dar trebuia să săriţi gardul... — Gardul acela e ca şi inexistent, prăbuşit pe alocuri. Nu ştiaţi? Am făcut aşa cum am plănuit, dar în timp ce înaintam 1011

pe cărarea din dreapta liniei ferate, am văzut – în prima clipă am tresărit, ba chiar m-am speriat – un om ieşind din grădina lui Ştefan. Şi el m-a observat şi a luat-o la fugă. Distanţa dintre noi era destul de mare, iar pe acolo e întuneric, şi dacă nu ar fi fugit nu l-aş fi recunoscut... dar aici i-a fost ghinionul, deşi nu ştiu dacă e într-adevăr amestecat, sper că nu, şi nu ştiu dacă informaţia mea are să vă fie utilă la cercetări... L-am recunoscut cu uşurinţă din cauza fugii, îl mai văzusem alergând o dată când se grăbea, are nişte picioare lungi, prea lungi, disproporţionate, pe care şi le zvârle în lături destul de dizgraţios, din cauza asta mi-a sărit în ochi, fiindcă, o să spuneţi că sunt cam exaltată, sau mai ştiu eu cum, când l-am văzut prima dată alergând miam spus că nu mi-ar place în ruptul capului un bărbat cu asemenea mişcări necoordonate. — Ce aţi făcut mai departe? — Curios, dar această întâlnire m-a făcut să renunţ la vizita ce o plănuisem. Mi s-a părut nedemn să intru pe scara de serviciu cum s-ar zice, în taină, aşa cum o făcuse şi insul cu alergare dizgraţioasă, în casa omului care mă bruscase. M-am hotărât pentru a doua oară, dar de data aceasta definitiv, să nu-i mai văd, considerând că ciocnirea dintre Ştefan şi fratele meu e o răfuială între bărbaţi, o răfuială oarecare totuşi, căreia îi acordasem importanţă exagerată. Mă privi, aşteptând să vadă cum reacţionez. — Nu mă întrebaţi cine era omul pe care l-am văzut ieşind din grădina lui Ştefan? — Cât era ceasul? — Am plecat de acasă pe la nouă... deci se făcuse aproape nouă şi jumătate. Sper că procedez corect punându-vă la îndemână aceste amănunte, sper, de asemenea, că veţi şti să vă folosiţi cum trebuie de ele, şi că bănuiala n-o să apese pe umerii unui inocent. Vreau să contribui cu ceva... trebuie să mă înţelegeţi că moartea lui Ştefan m-a îndurerat sincer. Bărbatul care a luat-o la goană la apariţia mea e logodnicul Nonei, Tarsiciu Balea. — Spuneaţi că l-aţi recunoscut după felul cum fuge. Când aţi avut ocazia să-l vedeţi în postură de alergător? 1012

— Nu cu mult timp în urmă. Mă găseam la Ştefan, de faţă cu Nona şi cu acest logodnic, Tarsiciu Balea... ca în familie. Nona îl expediase după bere, strigând la el: „Încă nu te-ai întors?”, iar Tarsiciu a şters-o ca un şoarece. Scena mi-a rămas întipărită în memorie din două motive: nu mi-a plăcut aerul supus cu care a şi zbughit-o, fără să crâcnească, la porunca ei, ca un fel de sclav, şi, cum am mai spus, nu mi-a plăcut felul cum îşi zvârlea picioarele în lături. Probabil nişte picioare albe, cam descărnate. M-am uitat la Nona şi m-am întrebat cum de-l tolerează pe insul acesta neinteresant. Plimbându-mă prin cameră şi învârtind în mâini una din jucăriile lui Paim, un fel de avion ciudat, cu aripile ridicate în diagonală, am întrebat-o pe Alexandrina Boroş dacă-şi aminteşte ceva despre cioburile de sticlă. A observat un ciob pe masă? — Am şi întrebat ce caută acolo, răspunse femeia, dar el a început să ţipe că nu mă priveşte. — Dar uşa aceea... care dă în micul său depozit de plante medicinale era închisă? — Era întredeschisă... Vreţi să spuneţi că se afla acolo o persoană care a asistat la întreaga noastră discuţie? — Ştefan Paim privea din când în când într-acolo? — Acum, când formulaţi întrebarea, îmi amintesc că da... Înţeleg, îl teroriza prezenţa unui... Groaznic! groaznic! — Altă întrebare, de ordin sufletesc. Nu e neapărată nevoie să răspundeţi, putem sări peste ea. Cum se explică prietenia dintre o femeie ca dumneavoastră şi un bărbat... — În pragul bătrâneţii, ursuz, infirm, aşa ar suna întrebarea? — Pe câte-mi dau seama, Ştefan Paim era un bărbat chipeş, totuşi... Ştiaţi că a scris şi versuri cândva? — Am aflat cu totul întâmplător, într-o seară când am fost acostată pur şi simplu de un ins caraghios, dar în acelaşi timp interesant, profesorul Marius Lupu, — Şi ce voia acest unic şi ilustru personaj? — Bietul de el e foarte singur şi dorea pur şi simplu să schimbe o vorbă cu cineva. Mi-a povestit că are acasă un motan, Papyrus, apoi cum i-a fost tăiată beregata, într-un 1013

pod, unui director de bancă, înainte de război, cu un cuvânt nu m-am plictisit. Acest om ştia chiar şi unele lucruri din trecutul lui Ştefan, dar când, mai târziu, i-am amintit despre versurile din tinereţe, s-a întunecat la faţă şi a propus să nu mai vorbim despre asta niciodată. — Nu aţi fost căsătorită? — Povestea mea e destul de neverosimilă, şi nici nu e măcar o poveste tristă. Dar ţineţi într-adevăr să vă vorbesc despre asta? — Numai dacă nu vă deranjează. — Nu mă deranjează deloc. Dar nici n-am s-o lungesc. Multe femei, majoritatea cred, aleargă o viaţă în căutarea unui bărbat pe care să-l iubească, şi nu-l întâlnesc în cele mai multe cazuri, nu întâlnesc adevărata iubire. Pe când eu am avut două iubiri mari. Trebuia să aleg, iar eu îi iubeam pe amândoi, nu voiam să renunţ la nici unul din ei, şi iată, am renunţat la amândoi, fiindcă nu vreau, şi nu-mi place să mint. Vi se pare curios? — Ştefan Paim era un om deosebit? — Cu mine s-a purtat ca un om bun, în orice caz. Şi apoi n-am fost îndrăgostită de el, dar cum mi-am petrecut viaţa într-un oraş mare, înăbuşitor, desele sale plecări prin coclauri, în care-l însoţeam, erau pentru mine un prilej de... să nu folosesc un cuvânt mare, de revelaţii. — Îl însoţeaţi totdeauna? — În ultimii doi ani, da. Vara umblam după plantele lui, eu cu dânsul, iarna schiam amândoi, el schia admirabil, chiar fără o mână... — Cum se face, în acest caz că în ziua de 11 mai, în primăvara aceasta, la cabana „Creasta Maierului” Ştefan Paim a fost văzut singur? Alexandrina Boroş râse. — Îmi amintesc! Eram şi eu acolo, dar n-am intrat în cabană fiindcă nu-mi era foame, am rămas la un pârâu în pădure. Ştefan s-a dus, a mâncat şi mi-a adus şi mie câte ceva.

1014

Casa fraţilor Argint, pe strada Vechiul Drum, la vreo zece minute de locuinţa lui Ştefan Paim. Multe flori. Ogradă de gospodari. Porumbei. Sonerie la poartă. Cristian, cu ochii încercănaţi, palid, nu mai are înfăţişarea aceea sănătoasă, de invidiat. — Ce e cu dumneata, domnule Argint? Eşti în continuare foarte neliniştit? — Dacă aţi venit numai pentru a face schimb de glume cu mine, să renunţăm. Au trecut trei zile de când tratele meu a dispărut. Mergeam alături, pe poteca pietruită cu prundiş galben. Mireasma reginei-nopţii îmi umplea sufletul de mângâiere. Sub streaşina casei, în nişte colivii mari, curate, soseau porumbeii unul câte unul. — Trei zile constituie un interval respectabil. S-ar zice că Henry trage un chef prelungit. Se opri, abia stăpânindu-şi enervarea. — Vă rog să nu vorbiţi în felul acesta! — De ce, inimosule domn? Cadavrul său n-a fost găsit, n-a fost nicăieri semnalat nici un cadavru neidentificat, deci soarta lui Henry nu trebuie să ne îngrijoreze. — Domnule Mocanu! Nu mai vorbiţi în felul acesta despre cadavre! Poate că dumneavoastră sunteţi obişnuit, meseria vă obligă să veniţi în contact cu tot felul de... porcării, pe când eu... Nu uitaţi că e vorba de fratele meu! Indignarea lui Cristian Argint nu mă înduioşă nici de trei parale. — Uite ce e, nemângâiatule domn, cuviosul Henry a fost văzut la Ocna-Săcel, şi încă nu singur, ci în tovărăşia unei femei. Presupun că această mică informaţie vă va reda buna dispoziţie şi întregul apetit. — Imposibil! Henry, cu o femeie?! — Da, micul călugăr capucin a sărit peste zidul mânăstirii şi a luat viaţa pe cont propriu. Ce vi se pare extraordinar? — Nu mi se pare extraordinar... dar ar fi trebuit să ştiu şi eu! Noi nu prea avem secrete. Henry nu mai e un băieţandru, i s-ar putea întâmpla cine ştie ce. 1015

— Desigur, îl pândesc nenumărate pericole. De pildă fata aceea s-ar putea să-l corupă... — O fată? — Da, cocoşelul de Henry s-a combinat cu o tinerică. Te înţeleg, domnule Cristian! În fond, urât din partea lui că se distrează singur! — Dar o aventură... atât de prelungită... la vârsta lui? — Cred că se ţine la fel de bine ca şi dumneata. — O! Noi ne ţinem bine amândoi, totuşi, totuşi… există limite, ale bunului simţ, ale... În sfârşit, când a fost văzut cu această... persoană? — Cum ţi-am mai spus, Henry a luat trenul de 8,40, în seara de 7 august, a coborât la Ocna-Săcel două ceasuri mai târziu, iar în jur de unsprezece a intrat cu domnişoara sa la restaurantul staţiunii. Au rămas cam un ceas, până la miezul nopţii, iar după asta, cu tot regretul, urma i se pierde. Se pare că avea întâlnire, o întâlnire dinainte aranjată, despre care nu ţi-a ciripit nimic. În privinţa femeilor e discret ca un mormânt de faraon. În altă ordine de idei, care dintre voi doi scrie versuri? — O, pe legea mea, Henry scrie versuri, ţine jurnal, prostii! — Ei, vezi, un poet are nevoie de aventuri. Inspiraţia trebuie stimulată, altfel seacă. — Poezie, sărăcie, domnule. Eu cred doar în ocupaţiile serioase, temeinice. Dar de unde ştiţi? — Că unul din voi scrie versuri? Mai mult din ghicite. Am aflat că înainte de război apărea aici o revistă, a supravieţuit de fapt doar câteva luni: „Lunatecul”. Frumos titlu, nu? O scoteau câţiva optimişti romantici... mult prea optimişti, mult prea romantici. A şi dat faliment foarte curând. În „Lunatecul” a publicat de vreo câteva ori chiar şi Ştefan Paim. — Ce tot vorbiţi? — Da. Cine s-ar fi aşteptat? Paim a semnat două poezii, «Moartea, ca o floare de „Nu-mă-uita”», şi alta, „Romanţă tandră”. În aceeaşi revistă apăreau stihurile unui autor ce iscălea „Gynt-Ar”. Dacă inversăm silabele, iese Ar-Gynt. 1016

Argint. Cum, nu ştii nimic de colaborarea lui Henry la „Lunatecul”? — Pe atunci ne aflam la Bucureşti, dar fratele meu îşi trimitea uneori producţiile pe aiurea. Preocuparea lui pentru poezie mi se părea hilară; l-am sfătuit adeseori să renunţe la glume poetice. — Şi nu aveţi în casă nici un exemplar din „Lunatecul”? Autorii, de obicei, au vanitatea de a păstra publicaţiile în care se răsfaţă producţia lor. — Nu ştiu să avem prin casă vreo revistă cu acest nume, dar dacă vreţi să căutăm printre lucrurile lui Henry... — Nici vorbă de aşa ceva! Amănuntul e minor. — Nu ştiu dacă trebuie să vă spun... un alt amănunt, poate şi el minor. De trei zile tot stau şi mă frământ, nu pot înţelege figura ce mi-o face Henry. Stau noaptea întreagă cu ochii deschişi, mă ridic, aprind lumina... Aşa se face că m-am atins de jurnalul lui, v-am spus că ţine un jurnal, şi m-am apucai să-l răsfoiesc. Sincer să fiu cred că e o mare neghiobie, şi uneori o imprudenţă, să te încredinţezi unei pagini de caiet. Până acum nu mi-a trecut prin minte să răsfoiesc jurnalul, nu dintr-o discreţie deosebită, noi ne spunem tot, ci din principiu. Vorbind aşa, Cristian Argint scoase la iveală din sertarul unei uriaşe comode negre un caiet gros, cu scoarţe maron. Lam urmărit, curios. Se mişca uşor, cu agilitate tinerească prin încăperea spaţioasă, cu mobile vechi şi covoare ţărăneşti prinse pe pereţi. Un animal ciudat, un fel de balaur-leopard mă privea din ţesătura bogată, hipnotizându-mă. Sub acest covor, întins în diagonală pe perete, având în dreapta fotografia unuia dintre fraţi, iar în stânga a celuilalt, singura deosebire dintre ei fiind unele amănunte vestimentare. Cristian Argint răsfoia preocupat jurnalul lui Henry. — Vă rog să ascultaţi ce spune aici! — Sunt pregătit să aud orice! — O, nu e cine ştie ce grozăvie... Totuşi mie îmi dă de gândit. Henry scrie: „26 aprilie. Ieri am fost la Ferezeu, – la Ferezeu e grădina noastră, explică Cristian –, azi sunt puţin indispus...” 1017

Din nou Cristian ridică ochii din caiet, pufnind: — „Indispus”...! Mofturi de domnişor, dar aşa e Henry. Mai departe: „L-am vizitat pe bătrânul contrabandist...” Tot pe data de 26. Ştiţi, domnule Mocanu despre cine e vorba? — Nu am idee. — Ghiciţi! Am ridicat din umăr. — „Bătrânul contrabandist” e Ştefan Paim, explică iar Cristian. Contrabandist la propriu, nu e o figură de stil. Înainte de război şi chiar în timpul războiului, Paim, pe atunci la căile ferate, avea tot felul de aranjamente dubioase... Pe aici se lucra în stil mare, nici nu aţi crede că în M. se încrucişau drumurile contrabandiştilor din câteva ţări. Erau organizaţi temeinic, ca nişte armate. Aici e un lucru pe care nu pot să-l înţeleg. Henry pomeneşte şi-n alte ocazii, în jurnal, de Ştefan Paim, dar abia în ultimul timp, abia în ultimele luni îl trece sub porecla de „bătrân contrabandist”. Altădată se mulţumea să-l noteze cu iniţialele numelui: Şt. P. Dar să răsfoim mai departe jurnalul. — De acord. Ascult. — Priviţi! La 29 aprilie, iarăşi: „M-a călcat bătrânul contrabandist”. La numai trei zile după vizita ce i-o făcuse Henry! Şi în continuare, sub data de 3 mai: „Azi a fost la mine bătrânul contrabandist. Am depănat amintiri... Suntem bătrâni amândoi!” M-am aşezat înapoi în fotoliu, instalându-mă comod. — S-au văzut destul de des în acea perioadă, prin aprilie, mai... — Asta mi-a sărit şi mie în ochi! ripostă Cristian Argint. De unde, deodată, aşa prietenie strânsă, când până atunci Henry îl vizita pe Paim numai de vreo două ori pe an, pentru ceaiurile acelea inutile? — Dar dumneata n-ai fost acasă, nu erai de faţă cu prilejul acestor întâlniri? — S-a întâmplat să lipsesc de fiecare dată! Eram ba la grădină, ba în oraş. Când mă întorceam, Henry se mulţumea să mă informeze că a stat de vorbă cu Paim. Oricum ar fi fost, atunci – şi vedeţi că au trecut cam trei luni de la aceste 1018

întâlniri dese dintre Henry şi Paim – n-am considerat faptul demn de atenţie, şi abia acum, când Paim a fost ucis, iar fratele meu... a dispărut, totul mi se pare de neînţeles... văd totul în negru. — Dar ţi-am spus, omule, că Henry e sănătos! Petrece! — Ziceţi că a fost văzut cu o fată... Dar şi asta e o poveste cam cu cântec. Aş crede Henry s-o facă lată... o zi... Dar trei! — Care e cu adevărat gândul dumitale, domnule Argint? — Dumneavoastră sunteţi detectivul. Ar trebui să ştiţi. — Stabileşti o legătură între moartea lui Paim şi plecarea inopinată a lui Henry? Ar însemna să-ţi învinuieşti indirect fratele! — Ferească Dumnezeu! Cum să-l învinuiesc eu pe Henry? El n-ar fi putut să facă rău nimănui, dar mi-e teamă de o încurcătură mai mare şi mai veche... Henry şi cu Paim nu erau prieteni, prea mare era deosebirea dintre ei, şi apoi Paim nu putea fi prieten cu nimeni, totuşi acum trei luni sau întâlnit de câteva ori consecutiv. Ce aveau să-şi spună? — Henry îşi rupsese deja mâna? — Da, în douăzeci aprilie. — Poate că discuţiile erau de natură medicală. — Imposibil. Nu cred. O fractură nu se tratează cu ceaiuri preparate din plante medicinale. Trebuie să vă mai fac încă o mărturisire... N-am de ales, trebuie, ori vă spun tot, ori... În treizeci şi nouă, toamna, Henry a plecat din Bucureşti şi a lipsit vreo două luni. — Deci era în obiceiul său să dispară! — Numai că atunci m-a prevenit că pleacă. — Şi a spus unde? — Nu prea... Mi-a dat numai a înţelege că a cunoscut o femeie interesantă... — Vezi? Vezi? — Dar câţi ani avea el atunci? Nu şaizeci! Şi apoi povestea cu femeia a căzut, fiindcă fratele meu s-a întors cu o groază de bani. M-a prevenit să nu-l pisez cu întrebări, el îmi spune doar atât că a participat la o afacere de contrabandă împreună cu un tip formidabil de la căile ferate. De la căile ferate, faceţi legătura? 1019

— Acum o fac şi eu, dar mă şi mir. Henry trebuie să-l fi cunoscut pe Paim încă dinainte, de pe vremea când apărea „Lunatecul”, şi colaborau amândoi la această revistă... — Poate că într-adevăr de pe atunci s-au şi cunoscut! Ambii, poeţi. Poeţi-contrabandişti! Mă tem, domnule Mocanu! Dv. aveţi informaţii că Henry s-ar fi întâlnit cu o femeie la Ocna-Săcel. Dar cine e această femeie? Trimisa cui? Mă tem că aici e o poveste veche, mă tem că „tipul formidabil” de la căile ferate a fost într-adevăr Ştefan Paim, şi că acum cineva vrea să şteargă nişte urme, de aceea l-a lichidat pe „bătrânul contrabandist”, şi l-a momit – şi ce bună momeală e o femeie pentru un bătrân aiurit ca Henry! – pe fratele meu... Cine ştie ce i-a făcut femeia, sau cel ce a trimis-o... În capul meu e învălmăşeală mare, nu sunt obişnuit cu singurătatea, nu mai am somn, ba tremur chiar şi pentru mine... Am luat din mâinile lui Cristian jurnalul fratelui său. — Văd aici două caligrafii diferite, am zis. — După ce şi-a rupt mâna, Henry a continuat să scrie cu stânga... — Aşa e... — La început i-a fost tare greu, pe urmă s-a mai obişnuit... Cred că ar fi putut să mâzgălească şi cu dreapta, dar i s-a spus că e mai bine s-o ţină perfect nemişcată până ce se prinde osul cumsecade... Şi ajungând aici cu discuţia, m-am uitat la ceas, l-am îmbărbătat cum am putut mai bine pe bietul om înspăimântat, şi m-am întors la masa de plumb a lui Ştefan Paim, luând cu mine şi jurnalul aventurierului Henry, cu permisiunea fratelui său, pentru a-l cerceta mai bine într-un moment de răgaz. — Bine, am zis, privind pe fereastră, afară. Venise noaptea. Să poftească acum Dumitru Claici! — L-ai vizitat în seara de 8 august pe Ştefan Paim? Tânărul mă priveşte cu mult interes, cu o expresie aproape sfidătoare. Are o faţă matură, cu trăsături reci, îngheţate. — Da! 1020

Mărturisesc că nu mă aşteptam la un răspuns atât de net, şi încă afirmativ. Credeam că din partea acestui băiat cu trăsături încăpăţânate mă aşteaptă nenumărate plictiseli. Sorb un pic din cafeaua ce mi se aduce. Ne privim. — În seara aceea Ştefan Paim a fost asasinat. Sper că îţi dai seama de gravitatea situaţiei. Discuţia noastră nu e un joc de societate. — Am aerul că-mi plac jocurile de societate? Îmi dau seama perfect de tot ce spun! — Asta e bine. Cât era ceasul? — Nouă şi şapte minute, fix. — La venire sau la plecare? — Şi la venire, şi la plecare. N-am rămas decât o clipă. — Pe unde ai intrat şi pe unde ai ieşit? — Pe unde intră şi ies toţi oamenii care nu se ascund. Pe poartă, respectiv pe uşă. — Şi totuşi nu te-a observat nimeni. — Atunci cum aţi aflat că am fost pe aici? Aha, înţeleg... Întâlnirea neaşteptată cu Marius Lupu... El observă. De la el ştiţi? — Ce ai avut timp să discuţi cu Ştefan Paim într-o clipă? — N-am schimbat nici măcar o vorbă. — Într-adevăr? De ce? — Nu ghiciţi? Ştefan Paim era deja mort. — Bravo! De ce ai plecat fără să anunţi pe nimeni? — Cum să vă explic? Din... curiozitate. — Iată într-adevăr un motiv întemeiat! — Eram curios să ştiu dacă se va afla că am fost aici, şi dacă voi fi suspectat. — Îţi plac experienţele... Vei fi arhitect? — Da, dacă nu cumva mă veţi băga la zdup sub învinuirea de a-l fi asasinat pe Ştefan Paim. — Povesteşte! Ai intrat în cameră? — Hm... nu prea. Am descins doar uşa, încet, după ce am bătut de două ori şi nu mi s-a răspuns. Mi-am dat seama care e situaţia şi am plecat, rezistând din răsputeri ispitei de a lua cu mine şi revolverul. Presupun că asta v-ar fi derutat teribil. 1021

— Ai fi avut nevoie de revolver? — Nu în mod special... Dar era o jucărie foarte frumoasă! — Aşa e! Şi unde se găsea revolverul? — Pe masa aceasta dintre noi. Exact în mijlocul mesei, alături de morişcă. (Drace! mi-am zis. Micul „Hagg” îşi schimbă mereu poziţia!) — Eşti sigur? — Da. Poate dacă ar fi fost mai aproape de mine, dacă n-ar fi trebuit să trec pe lângă cadavru, sau peste cadavru, l-aş fi înhăţat, totuşi! – Şi cadavrul unde era? — Pe covor. — Vrei să-mi arăţi poziţia? — De ce nu? Şi Dumitru Claici se întinse într-o clipă pe persianul gri. — Pot să mă ridic? — Te rog. Şi unde era hârtia? — Ce hârtie? N-am văzut nici un fel de hârtie. — Nici pe cadavru, nici pe covor? — Nu! N-am observat aşa ceva. Dar în colţul din stânga al camerei am observat cioburi de sticlă spartă... — Dar uşa depozitului era închisă? — Întredeschisă, iar lumina înăuntru stinsă. — Ai avut timp să vezi destul de multe într-o clipă! — Asta vi se pare destul de suspect?! Vă înţeleg. — Şi scopul vizitei? — Am să vă explic. Bănuiesc că aţi aflat totul în legătură cu familia mea, cu moartea tatălui meu, despre care s-a pălăvrăgit destul de mult. În legătură cu aşa-zisa intoxicaţie cu ciuperci... Mă chinuieşte întrebarea; a fost un accident, sau tata s-a sinucis? Eu cred că s-a sinucis, şi că Ştefan Paim a preparat cu bună ştiinţă, la cererea tatii, otrava, din vegetalele sale. (Coincidenţa dintre afirmaţia tânărului Claici şi părerile lui Marius Lupu mă surprinse...} — Ai fi vrut să-l faci pe Ştefan Paim să-ţi spună adevărul? — Da, vreau să ştiu adevărul. Pentru mine nu e indiferent dacă tata a murit accidental sau s-a sinucis. 1022

— Intenţionai să-l învinuieşti pe Ştefan Paim? — Nici gând. Dacă a preparat otrava, a făcut-o fiind solicitat de către bătrânul meu. Poate că legea condamnă aşa ceva, dar pe mine nu mă interesează! Dar vreau să ştiu dacă tata s-a sinucis, vreau să ştiu fiul cui sunt. — Dumneata ai încercat să discuţi şi altădată cu Paim? — Da, de trei ani încerc mereu. Dar cu acest om nu se putea vorbi. Ε adevărat că ultima dată când l-am văzut viu am fost deranjaţi, iar în seara de 8 august n-am mai putut vorbi, fiindcă era mort... — Şi când l-ai văzut viu, ultima dată? — Asta e o întrebare clasică, mă aşteptam la ea şi am pregătit răspunsul. Acum trei luni, în ziua de 26 aprilie, pe la cinci după amiază. — Nu erai la facultate? — Mi-am făcut trei zile libere. — Şi cum ai reţinut data? Sau ţii şi dumneata un jurnal? Am găsit într-o haină biletul de tren. Poartă data de 25 aprilie. Ori a doua zi după sosirea mea, m-am şi dus la Paim. — Spuneai că aţi fost deranjaţi. — Aşa e. Abia venisem – Paim nu m-a primit prea bucuros – şi a şi apărut unul din fraţii Argint, cu mâna în gips, şi-o frânsese câteva zile înainte. Partea nostimă a fost că atunci când a intrat, Ştefan Paim i-a spus: „Salutare, Cristian!” iar celălalt: „Nu sunt Cristian, bătrâne contrabandist, sunt Henry”. Iar Paim: „Scuză-mă, deci!” — Dar dumneata de unde ştiai că era Henry, şi nu Cristian? — Nu după mutră, în orice caz, că prea seamănă, ca două păpădii rotunde şi coapte, dar sosisem în oraş cu o zi înainte şi tot târgul ştia că Henry îşi rupsese mâna şi că un timp de acum înainte – se amuzau oamenii – vor avea un indiciu cert după care să-i deosebească pe fraţi. De mirare că Ştefan Paim nu aflase care din ei îşi rupsese mâna, şi i-a confundat! — Bine, şi ce voia Henry? — Cred că un medicament care să-i dreagă mai repede oasele vătămate. Bătrân ridicol. În orice caz eu m-am dus. — De atunci nu l-ai mai căutat pe Paim? De ce? 1023

— Când să-l fi căutat? M-am întors la şcoală, a urmat, după terminarea anului, practica, şi abia la începutul lui august am venit şi eu în vacanţă. Tot timpul mă luptam cu mine însumi. Aş fi dorit din tot sufletul să scap de bănuielile cu privire la sinuciderea tatii. — Spune-mi, Dumitru Claici, ai măcar un alibi cât de mărunt, vreo dovadă, că nu l-ai ucis dumneata pe Ştefan Paim? — Eu nu am. Poate mi-o găsiţi dumneavoastră? — Ai noroc... noroc că te-ai întâlnit cu scriitorul de romane poliţiste, noroc că acesta s-a uitat la ceas şi a reţinut că era nouă seara, noroc că aici, prin spatele caselor trece un tren mic şi gălăgios, la opt patruzeci... — Tarsiciu Balea, cum ţi-ai petrecut timpul în seara de 8 august? Expresie aiurită a tânărului. Priveşte pe deasupra mea, mâinile osoase se frământă pe genunchi. — I-ai dus un buchet de flori logodnicei dumitale, Nona? — Eu? Nuuu... — Atunci ce căutai în casa lor? — În seara de care vorbiţi nici n-am văzut-o pe Nona. — Pretinzi că n-ai fost în casa lui Paim? Dar te-au văzut oamenii ieşind prin spate, prin grădină. Figura deznădăjduită a lui Tarsiciu îmi face milă. Dar nu pot să-i spun că nu-l suspectez de crimă. — Ε adevărat... Fusesem la bătrânul... la tatăl Nonei. — Era trecut de nouă şi jumătate, nu-i aşa? — Cred că da. Doar nu credeţi că... — Ce ai discutat cu Ştefan Paim? — Eu... am cerut-o de nevastă pe Nona. — Ei, lasă! — De ce nu mă credeţi? — Şi Paim a primit propunerea dumitate? Cum a întâmpinat-o? — A zis să mai aşteptăm... De ce mă anchetaţi? Bradea l-a ucis, toată lumea ştie. 1024

— Ascultă băiete! Când ai ajuns acasă, după vizita făcută lui Paim, te-ai spălat: — Da. Sigur... — Pe mâini? — Şi pe mâini. — De ce? Aveai sânge pe mâini? — De unde sânge? — A văzut gazda dumitale. — Minte! — N-ar avea nici un motiv. Dar dacă nu vrei să-mi spui adevărul, am să te ajut eu. Te-ai dus la Nona, iar Nona te-a respins. Aşa e? De câtva timp Nona se purta rece cu tine, încerca să te evite, şi atunci te-ai hotărât să te plângi celui pe care-l şi considerai tată socru. Parcă are vreun rost!... Intri deci în camera lui Paim şi îl vezi lungit... — Atunci nu mă bănuiţi de crimă? — Ce-ai făcut? Ţi-ai pierdut capul? — Bineînţeles... — Povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat din momentul în care te-ai despărţit de Nona. Tarsiciu Balea rămase cu privirile în gol şi cu gura întredeschisă. Are dreptate Alexandrina Boroş. N-a fost hărăzit cu prea mult farmec flăcăul ăsta. Vorbi împiedicat: — Nona mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă cel puţin câteva săptămâni. — Dar a primit florile? — Nu i-am dus nici un fel de flori. — Aha... — Am vrut să plec, dar m-am gândit să-l anunţ şi pe bătrân de purtarea Nonei. Bat la uşa camerei sale, aştept, nu-mi răspunde, bat iarăşi, intru. Îl văd întins pe covor, la început nu pricep, fug la el... vreau să-l ridic, şi deodată văd că am degetele pline de sânge. Numai atunci am înţeles. — Revolverul se afla în mâna lui Paim? — N-am văzut nici un revolver. — Nici pe masă? Nici pe covor? — Nicăieri. — Dar o bucată de hârtie, o hârtie galbenă? 1025

— O hârtie precum ziceţi se afla la creştetul lui Ştefan Paim. — Ai văzut ce scria pe hârtie? — Asta nu, domnule. Am fugit cât am putut de repede. — Nu credeai că te vom bănui? — Nu ştiam nici eu ce să cred, dar acum înţeleg că bătrânul nu mă înghiţea: el i-a poruncit Nonei să nu se mai întâlnească cu mine. — Posibil că te înşeli. Fetele nu sunt chiar atât de ascultătoare precum îţi închipui, dar asta e altă poveste. — Orice aţi face, nu-mi ştirbiţi convingerea că bătrânul nu mă putea suferi. Păcat că am înţeles atât de târziu! Se uita la mine, bătrânul Paim, ca la un peşte mort (fără să-şi dea seama aici Tarsiciu făcuse o comparaţie uimitor de potrivită), nu-mi vorbea niciodată şi mereu se grăbea să mă vadă plecat. O singură dată l-am văzut râzând... — Foarte interesant! Când? — Νu cu multă vreme în urmă. Acum două sau trei săptămâni. I-am spus bancul cu găina. Cunoaşteţi bancul cu găina? I-am spus că nu. — L-am întrebat pe bătrân, continuă Tarsiciu încurajat de atenţia ce i-o acordam, dacă ştie „care e asemănarea dintre o găină?” A rămas mirat, şi atunci i-am explicat că asemănarea dintre o găină e că are „ambele picioare identice, în special stângul”. Ştiţi ce a făcut bătrânul Paim? S-a holbat la mine cam un minut, mă temeam că-l loveşte damblaua, apoi s-a plesnit cu palma peste frunte, s-a ridicat în picioare şi a hohotit ca un nebun, vreo zece minute. Cum vă explicaţi o astfel de purtare? Mergând agale am ajuns în centru, la un telefon public. Formez un număr pe care îl am notat de câteva zile în carneţelul meu. Sună, aştept, trei, patru, cinci, şase apeluri... În sfârşit receptorul e ridicat. — Marius Lupu la aparat, — Îmi pare bine că vă găsesc acasă, domnule profesor. — Herr Mocanu? Cum merg treburile? 1026

— Am mare chef să vin la dumneavoastră! — Dar pofteşte! Să pregătesc samovarul? — Dar ştiţi de ce vreau să vin? — Vizită de curtoazie, sper... — Am mare poftă să vă arestez imediat! — Ai ajuns la concluzia că l-am ucis pe Ştefan Paim? — Asasinul e un mare farseur. Până acum nu văd cine ar putea fi altul decât dumneavoastră. — Mă măguleşti, Herr Mocanu... Am întocmit un scurt scenariu al celor petrecute în localitatea M. 7 august, ora 20,40. Henry Argint, cu mâna dreaptă în eşarfă, încă nerefăcut după dubla fractură suferită pe data de 20 aprilie, se urcă incognito în cursa locală M. – OcnaSăcel. Aproximativ ora 22,40 aceeaşi seară, Henry coboară din tren la Ocna-Săcel, iar la ora 23 intră în restaurantul staţiunii în tovărăşia unei femei. Semnalmentele acestei persoane: 20-22 ani, 1,70 înălţime, zveltă, păr negru, rochie albastră, poşetă neagră. (Întâmplător, sau nu întâmplător, semnalmentele corespund cu ale Nonei). Nu s-a putut stabili în ce loc a întâlnit-o. În jurul orei 24 cei doi ies din local. Observaţie: Nona nu are un alibi verificabil pentru seara de 7 august. Pretinde că a rămas acasă, şi s-a culcat devreme. Dar, în acelaşi timp, se pare că Nona nu are rochie albastră. Tot 7 august, seara, orele 23-24. Cristian Argint, neliniştit, colindă pe la prieteni, care nu-i pot furniza nici un amănunt cu privire la dispariţia fratelui. 8 august, ora 6 dimineaţa. Cristian Argint fuge cu bicicleta la Ferazeu, la grădină, dar nici aici nu se ştie nimic de Henry. Ε şi firesc, Η. se află la Ocna-Săcel. Tot 8 august, ora 8 dim. Ştefan Paim pleacă de acasă. Tutungerie, 8,15, frizer 8,30. Ora 9, centru, cumpără ziare; 9,30 berăria „Cochetă”, îi face cinste un client al său, N. R. Ora 10,50 se întâlneşte cu Marius Lupu, discuţie oarecare, ora 11,30 se întoarce acasă şi rămâne în camera sa până la ora 14, când Nona (încercare de admitere la facultate, fără 1027

succes, intenţie de a repeta încercarea, dar abia peste un an) îl cheamă la masă. În timpul mesei, nimic neobişnuit, mai mult tăcere. Ora 14,40. Vizită Marcel Ţibea, ing. el., trecut în carnet ca electrician. Paim are o purtare rezonabilă. Ţibea pleacă zece minute mai târziu, întâlnindu-l la poartă pe ceferistul Hreniuc; acesta aduce un săculeţ cu flori culese pentru Şt. P., la Poiana Tătarului, Paim are o purtare corectă, pare chiar în toane bune, îi oferă lui Hr. rachiu. Şt, P. nu bea. Hr. bea şi pleacă pe la ora 15,10. Orele 15,10-16,15, se întâmplă ceva. Nona face plajă în faţa casei, pretinde că în acest răstimp tatăl ei e singur, totuşi la un moment dat aude un zgomot în casă. Ora 16,15. Vine meteorologul Martin Cnavu. O observă pe Nona făcând plajă, Nona îi indică uşa. Aflându-se în antreu, Martin Cnavu are impresia că aude voci în cameră. Când intră îl găseşte însă pe Şt. P. singur. Purtarea acestuia, inexplicabilă. Şt. P. îl repede pe M. Cn. M. Cn. spune că uşa cu perdele era întredeschisă. Şt. P. privea mereu într-acolo. Avea în mână un ciob de sticlă, M. Cn, pleacă pe la 16,25, Orele 17. Alexandrina Boroş. Ştefan Paim o jigneşte. A.B. spune că uşa cu perdele era întredeschisă. Ciobul de sticlă, pe masa de plumb. Orele 17,30. Timotei Boroş, răfuială cu Şt. P. După plecarea lui Τ. B. Nona, speriată, intră la tatăl ei, îl găseşte ca ieşit din minţi. Uşa depozitului întredeschisă. Şt. Ρ. o dă afară din cameră. Ε în viaţă. Ora 18 şi ceva. Alt. client. V.O., nici nu e primit, Ştefan Paim îl expediază brutal, motivând că nu are timp. Aproximativ ora 19. Din nou Nona vrea să intre la tatăl ei. Şt. Ρ. o pofteşte să iasă. Ε în viaţă. În jurul orei 20. Soseşte A.R., un cunoscut al lui Şt.P. Nona, speriată de purtarea tatălui ei întreabă din antreu dacă A.R. poate să intre. „Nu!” urlă din cameră Şt.P. „Poimâine” Nu e văzut, dar e auzit. În jur de opt seara e încă în viaţă. Între 20 şi 21,07 se produce crima. 1028

La ora 21 Marius Lupu îl întâlneşte pe strada Berzei pe Dumitru Claici. (Observaţie: Dumitru Claici mergea, spre gara mică, implicit spre locuinţa lui Şt.P. Marius Lupu venea din direcţia gării, deci putea să vină şi dinspre casa lui Şt.P.) Ora 21,07. Claici intră în camera lui Şt.P. Pretinde că la fereastra Nonei se vedea lumină. Pretinde că Şt.P. era mort. Revolverul, pe masa de plumb. Hârtia, nicăieri. Claici pleacă, fără să anunţe pe nimeni. Aproximativ ora 21. Chinuită de sentimente contradictorii, Alexandrina Boroş se hotărăşte să-l viziteze pe Şt.P. Ocol, pe la gară. Îl vede pe Tarsiciu Balea fugind, renunţă la vizită, decisă să rupă orice legătură cu Şt.P. (care la ora aceea era mort). Ora 21,30. Tarsiciu Balea, respins de Nona, intră la Şt.P. Acesta, mort. Tarsiciu Balea nu observă nicăieri revolverul, dar vede hârtia galbenă la creştetul mortului. Se pătează cu sânge pe mâini, fuge prin grădină – observat de A.B. –, ajunge acasă, e văzut de gazdă răvăşit, spălându-se de sânge. Orele 21,30-22,30 Şt.P., asasinat, rămâne singur. (Singur?) Aprox. orele 22,30 S. Chertes şi I. Dudaş, opriţi peste drum de casa lui Paim, îl văd pe Frank Bradea intrând pe poarta acestuia, cu un pachet în mână (flori?) Orele 22,30-23,00. Ce face Frank Bradea? (Cu Nona?) Orele 23. Frank Bradea pretinde că intră în camera lui Şt.P. Pretinde că Şt.P. părea un cadavru de teatru, sau film: revolverul în mână, „Scrisoarea de adio” (hârtia galbenă cu poezia) pe pântec. Uşa cu perdele întredeschisă, în depozit întuneric. Fr.Br. dă alarma, apoi cuprins de panică fuge prin grădină. Pretinde că vede o siluetă îndepărtându-se dincolo de calea ferată. Ora 23 şi câteva minute. Atraşi de strigătele lui Frank, sosesc Chertes, Dudaş, Bihorean. Nona e a patra. La sugestia Nonei, Bihorean fuge să telefoneze şi revine imediat. Toţi aceştia declară că revolverul se afla la doi paşi de cadavru, între cadavru şi uşă, iar hârtia galbenă, în stânga lui Paim, pe covor. Frank Bradea, convingându-se de inutilitatea 1029

încercării de a dispărea, se întoarce. Pretinde că nu-şi mai aminteşte, dintre cei ce se aflau acolo, decât de Nona, şi că un bărbat bara intrarea în cameră, stând în uşă cu braţele desfăcute. Orele 23 şi un sfert. La faţa locului sosesc Paul Cristescu şi Vasile Prelipceanu. Trei ore mai târziu, subsemnatul. 10 aug. ora 3 dim., cabana „Creasta Maiorului”. Se trage în cabanier tot cu un revolver „Hagg”. Ilie Buciuta, cabanierul, uşor rănit. Două proiectile – în perete. Tot trei focuri, ca în cazul lui Paim. Observaţie: cabanierul îl cunoştea pe Ştefan Paim: ultima dată acesta a trecut pe la cabana „C.M.” în ziua de 11 mai; era însoţit de Alexandrina Boroş care însă nu s-a arătat la cabană. Pentru un interval atât de scurt, rezultatul e promiţător: un om ucis: Ştefan Paim, unul rănit, Ilie Buciuta, şi unul dispărut, Henry Argint, fratele lui Cristian Argint. Două posibile legături mai vechi între Henry Argint şi Ştefan Paim: una pe linie literară, ambii au publicat în „Lunatecul” (revistă de care Cristian Argint nu-şi aminteşte) şi o legătură de afaceri, presupusă de Cristian Argint, care-i bănuieşte încurcaţi într-o reţea de contrabandişti, înainte ide război. În plus, în urmă cu vreo trei luni (după ce Henry şi-a rupt mâna) la 26 şi 29 aprilie şi 3 mai, Henry Argint şi Ştefan Paim s-au văzut inexplicabil de des, făcându-şi vizite mai mult decât ar fi fost necesar dacă între ei ar fi fost simple relaţii de natură medicală. Dar cabanierul Ilie Buciuta? El îi cunoştea pe amândoi.., Cu aceste gânduri, seara târziu, am luat jurnalul lui Henry Argint.

1030

Asupra virtuţilor, să zicem literare, ale acestui jurnal, socot că nu e cazul să mă pronunţ, deşi am impresia că pot fi întâlnite aici destule reflecţii interesante, asupra unor oameni, cărţi sau evenimente. Eu însă m-am oprit mai mult la descrierea împrejurării în care Henry Argint şi-a fracturat mâna. Reieşea că cei doi bătrâni fraţi holtei plecaseră din M. în ziua de 14 aprilie, cu maşina unui cunoscut, doctorul Soporan, şi în aceeaşi zi ajunseseră la V., o localitate la vreo sută de kilometri. „Aici fratele meu are o idee formidabilă”, notează Henry Argint, sub data de 14 aprilie. Ideea deosebită a lui Cristian era de a nu -se înapoia acasă cu trenul sau maşina, ci de a „face creasta”, venind din cabană în cabană, într-o excursie ce părea atrăgătoare. Urmează – în jurnal – descrierea vizitelor făcute unor cunoştinţe din V., o relatare foarte colorată în care se stăruie asupra unor schimbări petrecute în caracterul oamenilor, datorită vârstei poate – Henry Argint face haz de necaz, şi o recunoaşte: „În fond şi eu nu sunt decât un moşneag, e adevărat că mai sprinten decât alţii...” În zorii zilei de 15 aprilie, conform jurnalului lui Henry, cei doi fraţi părăsesc V. echipaţi cu nişte rucsacuri împrumutate de la prieteni. „15 apr., ora trei după amiază, lacul Feicu, ce splendoare! ” notează patetic Henry, redevenit poet. „Coborâm în sat, înnoptăm la un ţăran, Marchidoi Petre”. În continuare jurnalul vorbeşte, pe un ton puţin cam exaltat, despre frumuseţile naturii, despre popasurile făcute la cabana „Maseş”, în ziua de 16, şi la stâna de pe Muntele Roşu, în seara de 17 aprilie. 1031

Apoi probabil că oboseala drumului îl obligă pe Henry să fie mai lapidar. Simple consemnări: „18 apr. Cabana „Fermecata”. „19 apr. Hotel alpin „Saltul căprioarei”. „20 apr. Cabana „Creasta Maierului”. Cu toată presupusa oboseală, lipsa de informaţii, lipsa descrierilor în aceste ultime trei zile erau de natură să mă intrige. M-am gândit că veşnicul aventurier sentimental şi vechi contrabandist care era Henry ar fi putut să aştearnă în jurnal măcar o exclamaţie desuetă cum ar fi „Ce splendoare!” Jurnalul se întrerupe brusc, pentru a fi reluat pe data de 24 aprilie, cu alt scris, se folosea acum de mâna stângă, foarte neciteţ. Reieşea că în ziua de 20, după ce trecuseră de cabana „Creasta Maierului”, ultimul popas înainte de a ajunge în M., acasă, Henry Argint alunecase de pe cărare şi se prăbuşise vreo şase, şapte metri, în gol, fracturându-şi mâna. Momentul e relatat pe larg, cu un scris teribil de neciteţ. (Cu zilele, exersându-se, Henry Argint ajunsese să caligrafieze mulţumitor cu stânga, dar primele pagini sunt cât se poate de scârţâite). Episodul cu fracturarea mâinii fusese, dacă e să luăm în serios cele relatate de Henry în jurnal, suficient de dramatic. Fratele său abia a reuşit să-l tragă afară din văgăuna în care picase. A reuşit să-i imobilizeze mâna folosindu-se de crengi şi de fâşii smulse dintr-o cămaşă. Apoi s-au târât spre oraş, dar cum acesta era prea departe, şi cum Henry şchiopăta şi de un picior, au tăiat-o peste dealuri să ajungă la şosea. Au atins-o destul de târziu, după zece seara. De fapt un drum judeţean. A trecut un camion spre V., şi cum erau puţine speranţe să mai vină altul curând, au urcat în el. În V. după miezul nopţii, la urgenţă, Henry a primit îngrijirile necesare. Din fericire fractura nu era exterioară. Braţul a fost imobilizat în gips şi trei zile mai târziu Henry Argint a putut să se întoarcă acasă, destul de optimist, şi să-şi reia eternul său jurnal, ceea ce a şi făcut. Am amintit în altă parte de acele pagini din jurnal unde sunt consemnate întâlnirile avute cu Ştefan Paim, „bătrânul contrabandist”, în zilele de 20, 29 aprilie şi 3 mai, deci foarte 1032

curând după accidentul suferit de Henry. Ε destul de plauzibil că discuţiile se purtau pe un teren medical. Totuşi un lucru pare curios: contrar obiceiului său, Ştefan Paim l-a vizitat el pe Henry în 29 aprilie şi 3 mai. S-o punem pe seama faptului că Henry avea braţul în gips? Reiese din jurnal, şi din alte mărturii, că Henry Argint nu părea din cale afară de stânjenit de braţul său fracturat şi că circula cu uşurinţă. Prin urmare cum se face că Paim se. deranjase să-l viziteze? Henry ţinea un jurnal foarte ordonat, nota zilnic câte ceva cu excepţia acelor zile de 18, 19 şi 20 aprilie, când în dreptul datei se mulţumise să menţioneze doar locul pe unde au trecut, şi a acelor câteva zile de după 20 când jurnalul e întrerupt, din cauze evidente. Mai departe jurnalul devine destul de anost. Se scrie că vindecarea era mai înceată decât ar fi trebuit, că gipsul a fost dat jos dar că în urma radiografiei făcute bandajul de gips a trebuit să fie reinstalat pentru alte două-trei săptămâni. Am închis caietul şi am stins lumina. Am adormit repede. Spre dimineaţă parcă visam că ţin şi eu un jurnal! O reaudiere a unora dintre martori. Frank Bradea. Arăta cam aşa şi aşa. — Prin urmare tot mă mai bănuiţi? — Vreau să pun punct în cazul tău. Ţi-ai dat cuvântul, nuţi cer să confirmi decât prin tăcere. Te întâlneşti de câtva timp cu Nona, Te-ai îndrăgostit. Ea a pus condiţii. Te lupţi cu firea ta păcătoasă, s-ar putea să reuşeşti, s-ar putea să nu reuşeşti. Şi tu i-ai pus o condiţie: să termine cu Tarsiciu. În seara de 8 i-ai dus flori. Băuseşi, dar nu mult, Aţi stat de vorbă. — La fereastră! — Onoare vouă! Vizita, la Ştefan Paim, din iniţiativa cui? — Dintr-a mea. Am ajuns la poartă, Nona plecase de la fereastră, m-am întors. Am vrut să fiu sincer cu bătrânul. — Ce condiţii a pus Nona? — Poate ne căsătorim, dacă mă îndrept. — Ai încercat s-o ştergi! — Da, am recunoscut. 1033

— Calea ferată... Ce e cu umbra pe care ai văzut-o? — Purul adevăr: un om care fugea. — Nu ţi-a trecut prin cap să-l urmăreşti? — În capul meu bătea grindină. Mă gândeam că cel urmărit voi fi eu. De aceea m-am şi întors. Din cauza Nonei. Mi-ar fi fost insuportabil să ştiu că şi ea mă bănuieşte. — Şi te-a bănuit? — De atunci n-am mai stat de vorbă. Nu merg la ea decât în momentul când voi fi absolvit de orice bănuială. Tânărul mă privi cu speranţă: Pot merge la ea? — Orice bănuială cade în momentul prinderii asasinului. Totuşi... Ascultă Bradea! — Ordin şerife! Îl iau repede: — Unde era revolverul, când ai intrat la Paim? Dar „scrisoarea de adio”? — Revolverul, în mână, am spus. — În care din ele? — Glumiţi, şerife. Socrul meu n-avea decât o singură mâna. În stânga. Iar scrisoarea, pe pântec, aranjată frumos… Timotei Boroş. Pipă. Mai mult marinar decât aviator. Vreo 45 ani. — Nu vă simţiţi puţin vinovat? — Doar din cauză că Ştefan a fost ucis, o coincidenţă nenorocită! Altfel nu mi-am făcut decât datoria de frate. Eu, puteţi şti, am dezaprobat totdeauna această... combinaţie, dar Alexandrina e o fire prea independentă ca s-o poţi influenţa. — L-aţi brutalizat rău pe Ştefan Paim? — Nu prea... Şi el, dacă e să spunem totul, mi-a tras una zdravănă. Are o... avea o stângă de fier, priviţi... şi-şi întinse pleoapa vânătă. — Dumneavoastră, un bărbat voinic... e stânjenitor că aţi ridicat mâna asupra unui infirm. — Asupra unui infirm voinic, să specificăm. Şi rezistent... Oricum, n-aş fi făcut-o pentru nimic în lume, dacă nu era la 1034

mijloc Alexandrina. Dar, credeţi-mă, Ştefan n-a încasat prea mult... Nu cât a meritat! — Aşa încât v-aţi simţit ispitit să vă întoarceţi, să-i mai aplicaţi o corecţie? — Dar nu m-am întors! — Aveţi alibiuri pentru toată seara, după orele 17,30? — Poate că am, dar nu-mi dau osteneala să le caut. În principiu m-am întors acasă şi n-am mai ieşit. Am stropit florile. — Vă amintii dacă în timpul conflictului cu Ştefan Paim uşa aceea, uşa cu perdele... era închisă? Aviatorul cu înfăţişare de marinar îmi aruncă o plivire stranie. — Uşa era întredeschisă... dar pot să vă spun mai mult. În timp ce-i aplicam lui Ştefan corecţia meritată am auzit ceva ce semăna cu un hohot de râs înăbuşit, venind dintr-acolo. Am fost uluit, cu toate că nu eram sigur dacă nu cumva nu mă înşelaseră urechile. Bănuiala că un martor nevăzut asistă la... m-a făcut să mă simt prost, situaţie penibilă, şi am plecat îndată, renunţând să-i mai spun lui Ştefan ceea ce plănuisem. — Un hohot de râs? — Da. Înăbuşit. Răutăcios. Parcă se bucura de pumnii ce-i aplicam lui Ştefan. Asta m-a derutat teribil. Nu înţeleg cine putea să fie... doar dacă nu asasinul?

1035

În acest timp Henry Argint continua să rămână dispărut. Fratele său, Cristian, mă interpela din ce în ce mai des, aţinându-mi calea cu o figură tot mai posomorâtă. Semnalmentele lui Henry fuseseră trimise peste tot, drumul său până la Ocna-Săcel reconstituit... Au fost scotocite toate ungherele staţiunii, de la hotelul băilor, până la gazdele particulare. Interesantă, dar nu ştiu în ce măsură legată de cazurile noastre (moartea lui Şt.P., rănirea lui I.B., dispariţia lui H.A.), mi s-a părul relatarea făcută de însoţitorul trenului forestier care în zorii zilei de 8 august a coborât în M., venind dinspre Poiana Tătarului. Trenul acesta pleacă de sus la orele 0,10, deci imediat după miezul nopţii. Opreşte pentru câteva minute la OcnaSăcel, iar apoi ajunge la M. la 3,45 dimineaţa. La Ocna-Săcel, în timpul staţionării, însoţitorul a observat un om ce se furişa pe lângă vagoane şi care deodată a dispărut. Ceferistul s-a apucat să-l caute, şi într-adevăr l-a descoperit printre buşteni, dar la apropierea sa necunoscutul a sărit jos şi a dispărut iar. Însoţitorul l-a căutat în continuare, şi cu toate că nu l-a mai găsit, a rămas totuşi cu impresia că individul şi-a găsit un loc bine ferit, într-unul din vagoane, călătorind aşa până la M. Semnalmentele necunoscutului? Imposibil de precizat. Într-una din aceste seri încărcate de oboseală, apariţia lui Marius Lupu am socotit-o binevenită. Venise să mă invite acasă la el, şi am acceptat fără să ezit. Pe drum s-a mulţumit să spună că „ştie”. Ştie că nu Dumitru Claici e asasinul. Mergeam încet, foarte preocupaţi amândoi şi în timp ce încercam să ghicesc sau să înţeleg ce se ascunde în capul acestui bătrân singuratic poate că el încerca să ghicească 1036

sau să înţeleagă ce se petrece în capul meu. Adeseori trecătorii îl salută. Cei mai mulţi desigur nu ştiu mare lucru despre el, nu au habar de marele roman „Crima de pe relief” sau de faptul că profesorul e singurul om de pe lume care ştie adevărul cu privire la moartea celor patru poc-herişti... Toate aceste gânduri mă şi amuză. Ele duc, cu ocoluri perverse, spre un punct intangibil, spre care îmi îndrept câteodată privirea, în anumite momente... Casa unui om pe care o viaţă întreagă l-a preocupat Enigma. A unui om foarte singur şi ajuns 1a capătul vieţii. O inscripţie deasupra uşii de la intrare: „VOI CUNOAŞTE ADEVĂRUL”. O altă inscripţie, imediat în antreu, deasupra unui mic ceas de lemn ce ticăie, dar ale cărui arătătoare indică, cu intenţie, o oră anapoda: „NU VEI CUNOAŞTE ADEVĂRUL!” Alta, în salon: „ADEVĂRUL POATE AVEA DOUĂ FEŢE, IAR CÂTEODATA ŞI TREI!” Iar alături: „ÎNCETEAZĂ, CRETINULE! NU TE MAI AMĂGI SINGUR!”. Multe cărţi. Cu mari detectivi, cu mari criminali. Samovarul. Povestea samovarului. Alt subiect însă vrea să deschidă bătrânul, dar amână momentul, cum ai amâna cu luciditate o mare plăcere, îmi arată fotografii, tot felul de fotografii, cu elevi, colegi, nişte uleiuri ale unui pictor local care „şi el” s-ar putea să fie mare, după moarte. Fierbe ceaiul şi-mi vorbeşte despre diferite moduri de a-l servi şi prepara... Aduce şi nişte tartine. Un tip, acest Marius Lupu. Totuşi, singurătatea… Îi adresez o întrebare şi face aluzie la povestea unei mari iubiri imposibile, mare ca orice iubire imposibilă, şi imposibilă ca orice iubire mare!... Şi dacă nu şi-a putut realiza această dragoste unică, a preferat să rămână singur. De ce, totuşi, nu încearcă să publice? Gloria nu-l ispiteşte! Dacă ar avea douăzeci, treizeci de ani ar fi altceva, dar la acele vârste încă mai lua ştiinţele în serios. Ca şi cum asta ar duce la ceva! Ştiinţele exacte, în genere – motiv de pesimism... Nimic nu duce nicăieri. Dar 1037

romanele poliţiste? Nici ele, dar e amuzant să le scrii, amuzant să le citeşti. — Nu? — Desigur..... — Dar asasinul? îl întreb pe Marius Lupu. Cine e asasinul? Oare calculele nu mai spun nimic? — M-am înşelat de două ori, dragă domnule Adrian Mocanu. Mai serveşti puţin ceai? Dulceaţă de nuci verzi? Mam înşelat fiindcă sunt bătrân. Totuşi aş putea să indic un alt prezumtiv asasin... — În afară de Bradea şi de Claici? — Pe aceştia i-am scos din cauză. Dumneata nu? Iată varianta mea: ştiu că de peste zece ani există o anumită tensiune între Ştefan Paim şi un anume Octavian Ghetuza... — Omul din vina căruia s-a produs accidentul? — Da, accidentul în care Paim şi-a pierdut mâna. — Ştiu!... Dar trebuie să vă dezamăgesc încă o dată. Ghetuza... — Trăia mereu cu frica în sân, se temea că într-o zi Paim... — Posibil, dragă profesore... Dar Ghetuza nu se afla în localitate în ziua de 8 august. — Are un alibi temeinic? Da? În acest caz mă dau învins. Cine e asasinul? Dacă nu e Frank Bradea, şi nici Dumitru Claici, şi nici Alexandrina Boroş sau fratele ei – dar pe aceştia doi i-am purecat minut cu minut, nu pot fi ei, şi nici Octavian Ghetuza, şi nici de sinucidere nu poate fi vorba, fireşte, atunci numai eu am comis crima, în transă. Altă soluţie nu găsesc! De altfel ce căutam eu la gara mică, în seara de 8 august? — Şi eu mă întrebam! — Pe cinstea mea, nu-mi amintesc!, dar dintr-acolo veneam, altfel nu m-aş fi întâlnit cu Dumitru Claici; ce făceam acolo? Ce căutam în partea aceea a oraşului? — Aşa e! L-ai împuşcat pe Ştefan Paim, la ora 20,40, în momentul când trece trenul prin spatele caselor, ţiuind subţire, sfredelitor... Marius Lupu mă priveşte cu ochi tulburi. 1038

— Posibil... Subconştientul e genial... Totuşi! Un revolver mai ca „Hagg”! N-am avut în viaţa mea revolver. Şi mobilul crimei? — Asta mă încurcă şi pe mine. Nu aveai absolut nici un motiv să-l ucizi pe Paim. — Nici unul... În acest caz, cu părere de rău, nu sunt eu asasinul. — Nu, nu eşti dumneata, cu părere de rău, într-adevăr... Aici sunt trei cazuri, dar nu trei cazuri diferite. Legătura există! Moartea lui Paim, rănirea lui Buciuta, cabanierul de la „Creasta Maierului”, şi absenţa prea îndelungată a lui Henry... — Nu-l cunosc pe cabanier, în schimb pe fraţii gemeni îi ştiu bine. Presupun că de când Henry a dispărut, Cristian nu-şi mai găseşte locul? — Aşa ar fi normal... — Erau nedespărţiţi... Îmi amintesc o scenă. Colindam prin oraş şi mă găseam din întâmplare pe strada lor, când îl văd pe Henry Argint, cu braţul în eşarfă, trecând pe lângă mine, spre centru. O clipă mai târziu apare şi Cristian, în fugă. „Încotro?” strig. „Să-l ajung pe Henry”, răspunde. Da, erau nedespărţiţi... — Şi când se întâmpla asta? — Nu de mult, două sau trei zile înainte de şirul acestor întâmplări nenorocite... Prin urmare, dragă domnule Adrian Mocanu, consideri că nu eu l-am ucis pe Ştefan Paim? — Posedai, sau posezi încă, un revolver marca „Hagg”? — Hm, nu! Dar dacă am o viaţă dublă? — Ei, atunci se schimbă situaţia... totuşi prefer să lucrez cu oameni mai mult sau mai puţin normali... — Puţină dulceaţă de gutui, dragă domnule Adrian Mocanu? — Asasinul, dragă domnule Marius Lupu, e un om care trebuie că-ţi seamănă în multe privinţe. Are sânge rece, umor, e ingenios... — Mă flatezi! — Îţi închipui ce a făcut? A rămas la locul crimei, alături de Paim, mai mult de două ceasuri, ascunzându-se în depozit 1039

când se auzea cineva venind, pândindu-l de acolo şi amuzându-se pe seama reacţiilor intrusului, schimbând de mai multe ori poziţia revolverului „Hagg” şi a poeziei, până ce a găsit-o pe cea mai convenabilă şi distrându-se la gândul că fiecare martor va declara la anchetă lucruri diferite… Unul va spune că a văzut revolverul pe masă, altul pe covor, altul în mâna lui Paim… — Dar nu s-a temut că va fi descoperit? — Nu numai că nu s-a temut, dar el în persoană s-a postat în dreptul uşii, barând intrarea, pentru ca profanii să nu strice „scena” până la venirea anchetatorilor.. — Ce vorbeşti? A barat uşa? — Desfăcându-şi larg braţele… — Şi n-a fost observat? — A fost observat prea bine. — Era un străin? — Deloc! — Atunci a fost recunoscut? — A fost recunoscut atât de bine, încât nimeni nu-şi aminteşte cine e, fiindcă nimeni nu l-a băgat de seamă. Prezenţa sa nu părea nepotrivită acolo tocmai fiindcă era un om prea cunoscut. – Ceea ce spui pare fantastic. — Şi cu toate acestea e adevărat, profesore. Îmi pare bine că pot şi eu să te uimesc cu ceva. Aproape toate declaraţiile primilor martori ce au sosit la faţa locului sunt contradictorii sau eronate. Toată lumea a fost pur şi simplu buimăcită. De pildă Chertes şi Dudaş sunt gata să se jure că la strigătele lui Frank ei au intrat primii în casa lui Paim, în vreme ce un alt vecin ai celui asasinat, Iosif Dindea, spune, şi nu am motive să nu-l cred, că în momentul când Bradea a dat alarma el se găsea, în trecere, chiar în dreptul porţii lui Paim, şi a intrat înaintea celor doi. El se afla deja în casă când au venit Chertes şi Dudaş, care au trebuit întâi să traverseze strada. Totuşi, nici Dudaş, nici Chertes, nu-şi amintesc de Dindea, iar acesta pretinde că l-a văzut într-adevăr pe Chertes, dar nu-şi aminteşte de Dudaş. A apărut acolo şi o femeie, soţia lui Chertes, care declară că în urma ei venea gâfâind 1040

Bihorean croitorul, pe care multă vreme l-am considerat fiind al treilea, dacă nu-l număram pe Frank. Şi totuşi soţia lui Chertes a fost acolo, printre primii, fiindcă ea a luat-o mai târziu pe Nona, dar nimeni nu-şi aminteşte de ea. Nu e clar de asemenea momentul când Bihorean s-a dus să dea telefon la îndemnul Nonei – înainte de reîntoarcerea lui Frank, sau după. În ce-l priveşte pe Frank, el nu-şi aminteşte de nimeni, în afară de Nona, normal, o iubeşte, ştia că va fi bănuit, se gândea la reacţiile ei. O ciudăţenie: soţia lui Chertes nu-şi aminteşte să-şi fi văzut bărbatul acolo, în învălmăşeala primelor momente! Da, în asemenea situaţii lumea e parcă lovită de un fel de amnezie... — Oare? — Sunt aproape convins că printre cei sosiţi chiar la început se amestecase şi ucigaşul. Se distra. Şi chiar bara intrarea. — Dar dacă, totuşi, cineva îi reţinea prezenţa? — Prezenţa unui străin ar fi sărit în ochi, în acest caz lumea ar fi observat. Deci era un om cunoscut de toţi. Şi ce dacă prezenţa sa ar fi fost observată? Prin ce părea mai suspect decât ceilalţi? Cred că dimpotrivă, se gândea chiar să-şi facă din prezenţă un alibi... — Poate că ai dreptate... Mă întreb, ştii, dacă acest caz nu a început să te obosească? — Stau ore întregi la masa de plumb a lui Ştefan Paim în faţa vrafurilor de hârtii, mă joc cu morişca şi mă gândesc la delfini, nu te holba aşa la mine profesore, la delfini, la mare, la lucruri plăcute. Din fericire după amiază soarele începe un joc miraculos pe peretele din stânga al camerei, filtrându-se printre ramurile castanului din faţa ferestrei. Pentru prima dată am observat ce contururi precise pot lua petele întâmplătoare de lumină: o inimă, o garoafă, şi o dată, pe cinstea mea, un pistolet. Jocul acesta de lumină mă predispune totdeauna spre visare. Am observat că de câtva timp Marius Lupu mă privea cu mare atenţie. — Ce e profesore? 1041

— Nimic, dragă domnule Adrian Mocanu. Mă conving că eşti un om interesant.

1042

Alexandrina Boroş. Ce mă face oare s-o caut în această seară? Farmecul ei de femeie, sau pasiunea mea de investigator? Ezit să răspund. Îmi deschide Timotei. Întunecată figură! Mă întreabă dacă vreau să vorbesc cu el. Răspund că mai curând aş prefera să discut cu Alexandrina. Nu pare încântat. Vrea să ştie dacă e convorbire particulară, sau pe linie de serviciu? — Tim! se aude vocea Alexandrinei. Nu-l mai persecuta pe domnul Mocanu! Lasă-l să intre! Aviatorul cu mutră de marinar se dă la o parte, dispare din acest moment, şi n-aş putea spune că faptul îmi dă regrete, şi sunt poftit în casă. Alexandrina – bluză oranj, fustă subţire, albă – îmi explică, parcă ar mai fi nevoie, că Tim e un urs. Mă întreabă cum stau cu cercetările. Văd în cameră fotografii. Sunt cei doi bărbaţi pe care Alexandrina i-a iubit, fără a se decide pentru vreunul din ei. — Ştefan Paim nu era gelos? întreb, oprindu-mă în faţa fotografiilor. — Trebuie să înţelegeţi că între mine şi Ştefan era o situaţie specială... şi adaugă ironic: Adevărul e că fiecare cuplu se crede într-o situaţie specială, sau deosebită. Există zone ale sufletului meu unde Ştefan nu avea acces, şi el ştia asta. Ştia că nu-şi poate permite să fie gelos sau în orice caz s-o arate. Poveştile acestea vă interesează? Cred că nu. Presupun că doriţi să-mi mai puneţi unele întrebări. — Să consideraţi că sunt un musafir, şi încă un musafir nepoftit. Dacă sunteţi ocupată, sau vreţi să ieşiţi în oraş, mă retrag. — Nu, prefer să clarificăm totul, făcu femeia pe un ton ferm, invitându-mă să iau loc. — Întrebarea mea se referă la relaţiile dintre Ştefan Paim şi Henry Argint. Într-o anumită perioadă, acum vreo trei luni, s1043

au văzut destul de des, cu toate că nu se poate vorbi despre o prietenie strânsă între ei doi. Ultima dată, vreau să zic ultima întâlnire dintre ei, din această serie, a avut loc la 3 mai... — La 3 mai? De unde ştiţi? — Ε notat în jurnalul lui Henry. — Curios! În seara acelei zile de 3 mai Ştefan a venit la mine şi apariţia sa mi-a deranjat întrucâtva firul gândurilor. Îmi amintesc fiindcă 3 mai e ziua lui – gest spre una din fotografii – şi mă gândeam la el, încercam să înţeleg, ca şi cum dragostea poate fi înţeleasă şi analizată. Venirea lui Ştefan mi s-a părut inoportună, dar l-am iertat pe loc... — Şi de ce? — Mi-a făcut o propunere; să plecăm... în expediţie, chiar a doua zi în zori. — Şi aţi acceptat? — Fireşte! Am mai spus că acesta era unul din farmecele prieteniei cu Ştefan. — Dar excursia de care amintiţi, nu era planificată dinainte? — De loc. A venit pe neaşteptate... m-am bucurat, şi am şi plecat a doua zi dimineaţa. — Pot să aflu şi eu ruta? — Nu e un secret. Am luat trenul până la V. — Cum aţi spus? — Da, de ce vă miră, cu trenul la V., iar de acolo am urcat în munţi. — Vă amintiţi itinerarul? — Cu precizie. Datorită lui Ştefan am ajuns să cunosc bine regiunea. Am ajuns într-un sat, Feicu… — Aţi înnoptat acolo? — Da... Ba nu! — Atunci poate v-aţi oprit în sat? — Da, am făcut o mică haltă, am impresia că Ştefan căuta acolo pe cineva. — Paim intenţiona să culeagă plante medicinale? — Mai degrabă nu. Zicea că doreşte să se odihnească. — Bun, şi cu cine a stat de vorbă el la Feicu? 1044

— Cu un om, fireşte... Numele lui? De unde să-l ştiu? Şi nu am idee nici de conţinutul discuţiei, eu mă oprisem la o fântână. — Din Feicu încotro aţi mers? — Am ajuns la cabana „Maseş”, am înnoptat acolo. — Paim a purtat vreo discuţie cu cineva? — Presupun că a schimbat câteva cuvinte cu cabanierul. Eu nu mă amestecam niciodată. — Pun pariu, am zis, că de la „Maseş” aţi plecat la o stână de pe muntele Roşu? — De unde ştiţi? — Eu observ, am zis imitându-l pe Marius Lupu. A mai parcurs cineva acest itinerar... Stranie potriveală! Dar vă rog să-mi spuneţi, de la cabana „Maseş” drumul trece obligatoriu pe lângă stâna de pe Muntele Roşu? — De ce obligatoriu? De la „Maseş” puteam pleca spre Jitava, trecătoarea Mitrului, sau în altă parte. — Şi de ce a ales Paim tocmai stâna? Sau dumneavoastră aţi voit să mergeţi într-acolo? — Nuuu... Ştefan hotăra drumul. Nu ştiu dacă avea vreun motiv special. — Iar de la stână aţi pornit spre cabana „Fermecata”? — Sunteţi bine informat. Aşa e. De aici... — Vă spun eu: următoarea ţintă, hotelul alpin „Saltul căprioarei”. — Tocmai. Unde am înnoptat. Pe urmă am luat-o spre casă, am trecut pe la cabana „Creasta Maierului”, aşa cum vam mai spus. — În ziua de 11 mai. În toată această excursie nu aţi avut impresia că Paim caută ceva? — Nu... în afară de flori. — Aţi zis că era o excursie de plăcere. — Totuşi câteodată se mai abătea de la drum. Dar aşa făcea totdeauna. — Numele fraţilor Argint a fost pomenit în această excursie?

1045

— De cele mai multe ori n-am participat la discuţiile dintre bărbaţi. În orice caz nu-mi amintesc să fi fost rostit acest nume. Are vreo importanţă? Am scos din buzunar poezia „Moartea ca o floare de nu mă uita” şi i-am citit-o. Alexandrina Boroş m-a ascultat cu o privire concentrată. — Ε poezia lui? Da? Am bănuit. — După ce? După stil? — De unde să-i cunosc stilul? Dar fiindcă era vorba de el... Ε o poezie frumoasă. — A scris-o pe când era foarte tânăr, prin ultimele clase de liceu. — Aceste versuri au vreo importanţă? — Au fost găsite alături de cadavru... — Şi asta ce ne indică? — Nu mare lucru. Dar poate să însemne că asasinul era unul dintre oamenii care cunoşteau activitatea poetică de pe vremuri a lui Ştefan Paim. Visam că sunt pe cale de a fi ucis de un om cu faţa mascată ce mă teroriza cu un revolver despre care ştiam că are un „frate” geamăn... Câte absurdităţi ţi se pot înfăţişa în vis! Mă trezesc şi aprind lumina. Mă îmbrac cu grijă, îmi pun costumul închis ce-l iau cu mine în aceste drumuri dintr-o ciudată superstiţie: că voi întâlni undeva, pe neaşteptate, un vechi amic ce mă va invita la ziua lui onomastică, sau voi descoperi o femeie cam în genul Alexandrinei Boroş, căreia îi voi da întâlnire într-un ceas al serii şi vom sta împreună la o măsuţă izolată într-o grădină de vară unde va fi răcoare, multă bere la gheaţă şi vom discuta despre ciudata viaţă a lui Gauguin sau despre western-urile lui John Ford. De data aceasta nu e vorba de onomastică sau întâlnire. Mă uit la ceas. Ε trecut de miezul nopţii. Scriu un bileţel şi ies. Portarul hotelului, trezit, cască ochii. Las biletul rugându-l să-l transmită celor ce mă vor căuta. Merg cu paşi mari şi respir adânc. Acum ştiu totul. Oraşul doarme. Dinspre dealuri coboară ceaţa în regimente cenuşii. Ε cald. 1046

Ajung pe strada ce mă interesează, mă plimb câtva timp. Încerc o anumită poartă. Ε deschisă. Intru. Florile luminează prin întuneric, fosforescente. Văzduhul e îmbătat de parfumul reginei-nopţii... Ciudată e viaţa! Încerc uşa: e deschisă. Aproape că mă aşteptam! Trec prin camere, aprinzând peste tot lumina. Ε ora două şi ceva. În cele din urmă mă instalez într-un fotoliu, cu ţigările alături. Şi cum parcă e scris să am totdeauna ceva interesant pe peretele din faţă, mă uit drept în ochii balaurului-leopard care mă pândeşte din ţesătura fină. Timpul... Gânduri. Deodată, paşi! Ceasul. Prea devreme! Ah, nu e cine mă aşteptam! — Am făcut tot ce era omeneşte posibil, şi totuşi l-am scăpat! se căinează Prelipceanu, picând într-un fotoliu, alături. Chiar acum am sosit de la Ocna-Săcel... — Cum se poate? încerc să mă mir, nu tocmai convins. — Era fără îndoială Henry! Cu mâna dreaptă în eşarfă: a fost recunoscut. De data aceasta, singur. Dar până să fugă omul nostru la telefon, Henry a ieşit din local, s-a topit. Zâmbesc. — Dar ce faceţi aici? mă întreabă Cristescu. — Îmi încerc şi eu norocul. Între oameni de profesie, curiozitatea e mult redusă. Cei doi pleacă, dar nu înainte de a primi dispoziţia să se intereseze dacă în noaptea de 20 spre 21 aprilie s-a înregistrat pe la urgenţele medicale din localitatea V. vreun caz de fractura mâinii drepte; de asemenea, am cerut să fie convocate pentru a doua zi dimineaţa următoarele persoane: ţăranul Marchidoi Petre din satul Feicu, cabanierul de la „Maseş”, ciobanul-şef (dacă o fi existând un asemenea grad!) al stânii de pe muntele Roşu, cabanierul de la „Fermecata”, responsabilul hotelului alpin „Saltul căprioarei” (precum şi portarul de serviciu de pe data de 19 aprilie) şi în sfârşit Ilie Buciuta, cabanierul de la „Creasta Maierului”. Rămas singur, fumez. Timpul trece greu. Balaurul din covor doarme. Somnolez şi eu în fotoliu. Deodată tresar. Un 1047

şuierat strident. Ε ora trei şi patruzeci şi cinci de minute: în acest moment soseşte în gara mică trenul forestier ce coboară dinspre Poiana Tătarului (via Ocna-Săcel). Acum e acum, îmi zic, pregătindu-mă.

1048

(Povesteşte Cristian Argint) De la Ocna-Săcel până la M. forestierul face mai puţin de două ore, câteva minute sub două ore. Dacă se întâmplă să călătoreşti sus, ascuns printre buştenii groşi, oricât ar fi noaptea de caldă, curentul de aer te îngheaţă în cele din urmă... Apropiindu-mă de casă simţeam cum mă doare spatele, iar tâmplele îmi zvâcnesc. Sunt un om bătrân şi obosit şi la capătul puterilor, cu toate că nu s-ar spune. Şi deodată văd lumină, la toate ferestrele casei noastre! Ε ora patru dimineaţa, patru fără cinci minute. Prin fereastra deschisă îl văd în salon pe domnul Adrian Mocanu; fumează, faţa lui triunghiulară e destinsă, pare odihnit şi fără griji. Dintr-un salt mă aflu pe prag, şi de aici în cameră. — Dumneavoastră, aici? L-aţi găsit pe Henry? — Mă iertaţi! Am pătruns în casă ca un infractor.,. Deşi amabil, tonul vocii sale nu-mi prevesteşte nimic bun. Nu-mi place. M-am gândit să-ţi vorbesc, continuă A. M., cu vocea sa plăcută, mătăsoasă ca o blană de pisică, meseria mă obligă să fac vizite la orele cele mai absurde, dar nu te-am găsit... — Amândoi avem insomnii. De când Henry nu mai e cu mine, colind ceasuri întregi pe uliţă, ca dement. Văd că aţi adus jurnalul lui Henry... L-aţi citit? Aţi descoperit ceva interesant? — M-da... mormăi detectivul, atât de leneş, încât mi s-a părut că va adormi dintr-un moment într-altul. Dar l-am auzit iar: – Jurnalul acesta e în felul său un mic cap de operă! Când avea obiceiul Henry să-şi aştearnă pe hârtie micile sale notiţe? Nu i-am dat nici o importanţă întrebării. Fusese aruncată la întâmplare. — Henry lua cu sine caietul, oriunde s-ar fi dus... De fapt ce vă interesează? 1049

Adrian Mocanu surâde. Dar e un surâs trist. — Am întrebat în care ceas al zilei îşi scria fratele dumitale impresiile în jurnal? — Se înţelege că seara. — Invariabil, seara? Da? În acest caz am descoperit o... Săi zicem, o ciudăţenie! — Însuşi Henry e un om plin de ciudăţenii! — Posibil, domnule Cristian. Dar distracţiile de poet ale lui Henry nu pot explica o mică... fisură din jurnal. După afirmaţia dumitale, Henry şi-a rupt mâna în ziua de 20 aprilie... — Da, după-amiază, pe la trei-patru... — Şi totuşi în jurnal găsim adnotarea: „20 apr. Cabana „Creasta Maierului”, foarte lapidară, ce e drept, dar făcută cu mâna dreaptă, ori în seara de 20, Henry (care precum spui, şi cum e şi normal, scria în jurnal la sfârşitul zilei), avea deja mâna dreaptă fracturată! Cum îţi explici? Am luat din mâna detectivului jurnalul şi m-am uitat la foaia respectivă. — Nu-mi explic în nici un fel, am zis. Ε ciudat! Să fi încurcat Henry data? — Chiar dacă ar fi încurcat data, nu putea să încurce cabana! Accidentul a avut loc, nu e aşa, după ce aţi trecut pe la „Creasta Maierului”, aproape imediat, cam la o oră de drum, într-o regiune accidentată unde primăvara se formează torenţi... După ce Henry şi-a fracturat mâna, urmează peripeţia ajungerii la şosea, şi toate celelalte. Prin urmare când a scris Henry – având încă mâna teafără –, cele câteva cuvinte sub data de 20 aprilie? — Nu-mi explic, domnule Mocanu! am zis energic, puţin scos din sărite. Eu nu m-am amestecat niciodată în jurnalul fratelui meu. — Mai e un amănunt care m-a mirat numai, întrucâtva... Ajungând la drum, dumneata, împreună cu Henry care avea mâna fracturată, cum de aţi preferat să mergeţi până la V., în timp ce oraşul vostru natal, M., se afla mult mai aproape?

1050

— Nu „am preferat”, ci n-am avut de ales. Primul şofer care a trecut, mergea la V. Era târziu şi pe drumul acela prăpădit circulaţia e rară... — N-aţi reuşit să-l convingeţi pe şofer să întoarcă spre M.? — Nici n-am încercat. Şoferii nu sunt nişte indivizi foarte amabili, şi aşa am fost mulţumiţi că ne ia până la V. Dar ce rost au aceste întrebări? Mai bine mi-aţi spune dacă aţi mai aflat ceva despre Henry! — Deocamdată nu am noutăţi, dar sper să le capăt mâine, şi spunând aceste cuvinte Adrian Mocanu părea sincer. Mam înfiorat. Faţa triunghiulară a acestui om, cu ochii totdeauna obosiţi, acrul lui „absent”, încercările de a glumi, toate mi-au displăcut din primul moment. Ar trebui să fiu supărat! Nu se intră aşa într-o casă străină, neinvitat. Ce caută aici? Pe Henry? Între noi, o cortină de linişte, până ce-l văd că-şi deschide ochii şi ca şi cum mi-ar fi pătruns gândurile (sau am vorbit eu cu voce tare?), spune: — Henry? Henry a fost văzut iar, în seara trecută.., acum câteva ore, la Ocna-Săcel. — Şi din nou cu... dama aceea? — De astă-dată singur. Oamenii mei au plecat îndată întracolo, însă Henry a intrat iar în gaură de şarpe. Ce părere ai despre comportarea ciudată a fratelui dumitale? — Povestea cu pretinsa lui aventură la Ocna-Săcel îmi pare din ce în ce mai mult scornită! Am impresia că sunt indus în eroare! — Într-adevăr, e cineva care induce în eroare! — Sper că nu faceţi aluzie la Henry? — Ce aţi făcut aseară, domnule Argint? — Ce credeţi că aş fi putut să fac? — De pildă să luaţi trenul pentru Ocna-Săcel. Trenul, sau alt mijloc de locomoţie. — De unde această presupunere absurdă? — De ce absurdă, domnule? Vi s-a spus de atâta timp că Henry îşi face veacul la Ocna-Săcel. Ce ar fi fost mai normai decât să mergeţi acolo personal, în speranţa că-l veţi întâlni şi punându-i mâna pe umăr îi veţi spune: „Gata, frăţioare, bea ultimul păhărel, şi haide acasă, mi s-a urât singur!”. Ştii 1051

ce mi s-a părut din cale afară de curios, domnule Cristian Argint? — Ce anume? — Faptul că nu ţi-ai manifestat niciodată intenţia de a te duce la Ocna-Săcel. Ca şi cum ai fi ştiut prea bine că orice căutare e zadarnică... L-am privit cu spaimă pe omul din faţa mea. Nu mă aşteptam să îndrepte împotriva mea o asemenea armă... atât de simplă! (Mărturia lui Marchidoi Petre) În primăvara acestui an, pe la mijlocul lui april, ziua nu-mi amintesc, am găzduit în casa mea din comuna Feicu doi domni din M., fraţi gemeni. Nu-i cunoşteam, şi nici nu i-am întrebat de nume, au venit seara şi cum casa mea e chiar la margine, s-a întâmplat să mă nimerească pe mine. Întrebau dacă aş şti pe cineva care să-i primească peste noapte, şi iam poftit la mine. Dimineaţă tare au plecat după ce mi-au lăsat 15 lei pentru găzduire. Întrebare: – I-aţi mai întâlnit după aceea? Răspuns: – Nu, niciodată. Dar a venit vorba despre ei mai târziu, după două sau trei săptămâni, când domnul Ştefan Paim a trecut prin Feicu şi s-a interesat dacă cei doi fraţi au fost văzuţi pe acolo. Întrebare: – Îl cunoşteai pe Paim? R.: – Da, de mulţi ani. El bătea mereu drumurile. A aflat că fraţii au înnoptat la mine, m-a găsit uşor. Întrebare: – Ce anume îl interesa? R.: – A pus o întrebare tare năzdrăvană: Dacă fraţii gemeni erau într-adevăr doi. I-am răspuns că da. Şi, încotro au plecat. I-am spus că spre „Maseş” îi auzisem vorbind... (Mărturia „cabanierului Aurel Tomuţă, de la „Maseş”)

1052

I-am primit pe fraţii Henry şi Cristian Argint în cabană în ziua de 16 aprilie. Sunt trecuţi în registru. Le-am dat două locuri în dormitorul comun cu 12 paturi. Au băut câte o bere în sala de mese, mâncând din proviziile proprii. Am fost mirat de marea asemănare dintre ei. S-au culcat de vreme. Cabana era aproape pustie. Nu a avut loc nici un incident. Da, câteva săptămâni mai târziu Ştefan Paim mi-a pus întrebări cu privire la fraţii „Argint. Era şi el în trecere. Insista să-i spun dacă i-am văzut într-adevăr pe amândoi... A întrebat apoi de direcţia în care au luat-o. Pe fraţii Argint nu-i cunoşteam dinainte. Pe Paim, da. (Mărturia ciobanului Chiş Grigore, de la stâna de pe Muntele Roşu) C.G. confirmă că în luna aprilie – nu-şi aminteşte ziua, doi bărbaţi în vârstă, semănând ca două picături de apă, au venit seara la stână. Au stat şi ei la foc, cinstindu-i pe ciobani cu coniac, şi s-au culcat apoi sub cerul liber, fiindcă aveau pături. Dimineaţa de tot s-au dus. Da, multe zile după aceea, un bărbat ciung de mâna dreaptă, însoţit de o doamnă, a trecut pe la stână şi s-a interesat de cei doi fraţi. Ce anume voia să ştie, Chiş Grigore nu-şi mai aminteşte. (Mărturia lui Gh. Floareş, cabanier la „Fermecata”) Nu-i cunosc pe fraţii Argint şi numele lor nu figurează în registrele mele. Nu-mi amintesc să fi văzut la „Fermecata” doi fraţi gemeni, că n-aş fi uitat. Cam aşa i-am răspuns şi lui Ştefan Paim, pe care-l cunosc, când pe la începutul lunii mai a venit special la mine să se intereseze de cei doi fraţi, de care nu auzisem. Mărturia responsabilului hotelului alpin „Saltul căprioarei” este identică cu cea a lui Gh. Floareş. Fraţii Argint n-au 1053

trecut pe acolo, numele lor nu figurează în hârtii. Îşi aminteşte de Ştefan Paim, „bărbatul fără mâna dreaptă” care şi el a pus întrebări ce i s-au părut ciudate în legătură cu cei doi fraţi. Atât că, fiind proaspăt în funcţie, nou venit, nu-l cunoscuse dinainte pe Paim. (Mărturia lui Ilie Buciuta, cabanierul de la „Creasta Maierului”) Da, fraţii Argint, au trecut pe la „Creastă”, în primăvară, prin aprilie... — Au înnoptat la cabană? — Nu. Se aflau doar în trecere. — Iar la 11 mai la „Creasta Maierului” a apărut Ştefan Paim? — Data mi-a amintit-o nevastă-mea. — Îi cunoşteai pe fraţii Argint? — Da. Din oraş. Cu toate că nu-i deosebeam niciodată. — Cu Ştefan Paim ai discutat ceva deosebit? — Acum, că m-aţi întrebat dv. de fraţii Argint, îmi amintesc că şi Ştefan voia să ştie ceva despre ei. — Ce anume? — Dacă i-am văzut pe amândoi, cam aşa ceva... — Ce i-ai răspuns? — Că numai unul din ei a intrat în cabană. Celălalt rămăsese pe undeva pe afară. — Ştii care din ei a intrat? — Nu. — Dar pe cel de afară l-ai văzut? — Nu. Eram ocupat. — Atunci de unde ştii că se mai afla unul afară? — Cel care a intrat mi-a cerut nişte coniac şi pâine şi mi-a spus că fratele său are un necaz, îl roade pantoful, şi că după ce mănâncă, amândoi coboară în oraş... — Nu te-ai mirat de ce nu mănâncă în cabană? — Nu. Fiecare mănâncă unde-i place. 1054

— Deci nu i-ai văzut pe cei doi fraţi împreună, unul alături de celălalt? — Interesant! Şi Ştefan Paim cam aşa întreba! Nu, nu i-am văzut unul alături de celălalt, n-am fost curios. — Şi nici soţia dumitale? — Soţia mea nu era de faţă. Sau făcea curat prin odăi, sau se afla în oraş, cine mai poate şti! — Curios lucru! În ultimul timp nimeni nu-şi mai aminteşte să-i fi văzut pe amândoi fraţii Argint „unul alături de celălalt”. Ei, care erau nedespărţiţi! (Povesteşte în continuare Cristian Argint) — Orice aţi crede despre mine, i-am zis lui Adrian Mocanu, acum trebuie să mă culc. Sunt un om bătrân şi foarte obosit! Foarte obosit. L-am auzit bombănind ceva despre dificultatea de a călători în toiul nopţii pe un vagon descoperit, dar nu l-am mai luat în seamă. Disperarea nu mi-a alungat somnul, niciodată. Dimpotrivă! Mă refugiez în somn ca într-o încăpere uriaşă umplută cu vată neagră. Aici nu se mai poate distinge nimic!... Când m-am trezit, singur în dormitorul cu două paturi şi am văzut fulgerarea luminii, afară, printr-un văzduh limpede şi proaspăt, şi jocul şi duelul de culori de deasupra florilor, mi-am zis că tot ce se întâmplase în noaptea trecută face parte dintr-un coşmar. Eram singur. Şi liber! Dar când am ieşit, am dat în faţa casei de bărbatul acela scund cu faţa ascuţită, totdeauna foarte spilcuit: Paul Cristescu. Şi mi-am dat seama de realitate, dar nu cu spaimă, fiindcă disperarea, de câtva timp, cam de trei luni, sa cuibărit adânc în mine, şi am simţit doar dorinţa să mă întorc în întunericul plin de vată neagră, unde nu se vede nimic, nu se aude nimic iar mişcările sunt imposibile. 1055

Cristescu nu mi-a spus nimic. Nu era nevoie. M-am întors în casă şi am aşteptat. Îngrozitor de încet se scurgeau minutele. Adrian Mocanu a venit pe la ora zece şi ceva. Părea nervos şi cam abătut. Cu toate că se răsese, faţa lui nu arăta proaspătă, acum, în lumina dimineţii, şi purta costumul din noaptea trecută, care nu-i venea tocmai bine, Astă-noapte îl văzusem mult mai voios, ca un învingător. Acum îl chinuia nu ştiu ce. — De ce vă agitaţi? i-am zis. Oricum, chestiunea e terminată. Ne-am privit ochi în ochi, un interval. — Da, acceptă Adrian Mocanu. Din punctul de vedere al cazului Paim. Dar nu înţeleg, domnule Cristian Argint, de ce ţi-ai ucis fratele. — Asta e o problemă sufletească prea complicată! am ripostat vehement. Spre care nu are acces nimeni! — Te înşeli, răspunse Adrian Mocanu, rece, obosit. Şi mă subestimezi. De obicei, când îmi pun ceva în cap, reuşesc. Şi s-a ridicat.

1056

(O scrisoare a lui Adrian Mocanu) Dragă domnule profesor Marius Lupu, Îmi pare foarte rău că a trebuit să plec pe neaşteptate din M. Mi-ar fi plăcut să petrecem încă o seară în faţa miraculosului samovar, mai ales că am fi avut despre ce discuta! Timpul însă nu e pierdut, dar până să vin în M. nu pot rezistă să nu vă trimit această scrisoare, în care vreau să vă pun cel puţin două întrebări, scontând pe sinceritatea dv. Amândoi suntem nişte oameni curioşi, motiv întemeiat ca să ne stimăm şi să ne amintim cu plăcere unul de celălalt. Îmi mărturisesc şi un anumit complex faţă de dv.! În atitudinea ce aţi avut-o faţă de mine, foarte binevoitoare în general, există câteva elemente contradictorii, inexplicabile. Dar, pentru ca să-mi exprim nedumeririle, trebuie să revin asupra cazului Paim-Argint, punându-vă la dispoziţie unele amănunte pe care poate le cunoaşteţi, ele întregind mai mult lanţul logic al deducţiilor mele. Când vorbesc de lanţ logic, nu mă gândesc la ceva bine ordonat, la un şir de idei ce se năşteau una din cealaltă, nu, fiindcă multă vreme am bâjbâit într-un veritabil haos, nu din cauza lipsei de indicii sau de oameni „care ar fi putut să comită crima”, ci dimpotrivă, din pricina unui adevărat belşug de amănunte semnificative şi de „vinovaţi posibili”. Care a fost momentul când am început să-l suspectez pe Cristian Argint? Foarte sincer să fiu, nu am idee. Probabil că bănuiala a început să se înjghebe din mai multe „mirări”. Am fost mirat, de pildă, că acest Cristian Argint nu ştie nimic de colaborarea fratelui său la revista „Lunatecul”. De vreme ce cei doi gemeni nu aveau secrete unul faţă de celălalt, era imposibil ca Henry să nu se fi lăudat cu versurile sale apărute în „Lunatecul”, dar am admis că şi Cristian uitase, fiindcă într-adevăr, de atunci trecuse atâta timp. Colecţia celor câteva numere ale revistei nu se găsea în casa 1057

Arginţilor, alt amănunt cam ciudat, dată fiind vanitatea fiecărui autor de a-şi păstra operele publicate. Aceasta a fost una din micile gafe ale lui Cristian, urmată de tentativa de a-l lichida pe cabanierul Ilie Buciuta. Două revolvere „Hagg”, într-o localitate ca M.! Două revolvere gemene! Fără să vrei te gândeşti la doi fraţi gemeni... care şiau cumpărat două revolvere de acelaşi lip, de mult, înainte de război, mai mult dintr-un amuzament probabil, aceste mici arme de damă nefiind folosite de profesionişti. Nu spre lauda mea mărturisesc că după rănirea cabanierului gândul acesta mi se contura mult mai puţin clar, fiindcă aparent nu părea să existe nici o legătură între cazul Buciuta şi cazul Paim. Pe atunci acordam încă puţină importanţă absenţei lui Henry, pe care-l credeam într-adevăr încurcat într-un chiolhan prelungit... el fiind şi poet, iar poeţii... Interesantă mi s-a părut şi „confuzia” făcută de Paim (relatată de Dumitru Claici). Ştiam că Paim se afla în relaţii „medicale” cu Henry, şi că abia se cunoaşte cu Cristian, aşa că n-am putut să justific în nici un fel scena petrecută la 26 aprilie, de faţă fiind şi studentul Claici: intră unul din fraţii Argint, cu dreapta în gips, şi iată că Paim zice, ascunzânduşi un rânjet: „Salutare Cristian!” Ciudată eroare, fiindcă tot oraşul inclusiv Dumitru Claici, care se afla numai de o zi în M. ştia că cel ce-şi rupsese mâna era Henry! Să fi bănuit de pe atunci Paim care e situaţia? Cred că da! Iar cuvintele acestea ale lui au fost ca o sfidare, ca o mănuşă aruncată. De unde însă intuiţia lui Ştefan Paim? Aici îmi vine un gând straniu de tot, de neverificat. Lui Paim îi lipsea mâna dreaptă. Unul din fraţii Argint apăruse în oraş cu dreapta în gips, se ştia despre acesta că e Henry, clientul lui Paim. Infirmitatea lui Ştefan Paim trebuie să-l fi făcut sensibil faţă de tot ce e legat de mâna dreaptă. Ceva din purtarea aşazisului accidentat trebuie să-i fi părut suspect, dar repet, deocamdată nu pot aduce argumente, tot ce presupun e doar că Paim a avut bănuieli de la început. Dar bancul cu asemănarea „dintre o găină care are ambele picioare identice, în special dreptul”, de ce i-o fi provocat atâta veselie neroadă lui Ştefan Paim – relatată de alt „posibil 1058

asasin”, Tarsiciu Balea? Paim, ştim bine, nu era omul care să hohotească de o simplă glumă. Undeva trebuie să fi făcut legătura – picioare identice – fraţi gemeni – piciorul drept – mâna dreaptă – etc. Începeam să dau tot mai multă atenţie dispariţiei lui Henry şi „îngrijorării” lui Cristian. Am aflat lucruri ciudate. „Henry” a fost văzut, cu dreapta în eşarfă, urcându-se în trenul de O.-S. în seara de 7 aug., la ora 20,40. Cristian povestea că a făcut un turneu pe la prieteni, „căutându-l” pe Henry, târziu noaptea, pe la 11. Am aflat însă că „turneul” a fost făcut întradevăr în acea seară, dar mult mai devreme, înainte de ora 20, când Cristian nu avea încă motive reale să bănuiască ceva rău. Şi încă ceva: Cristian afirma că a doua zi dimineaţă, în 8 deci, s-a dus cu bicicleta la grădină, să-l caute acolo pe Henry, dar martorii, inclusiv bătrânul Macarie, cel ce vede de grădina Arginţilor, pretind că această vizită a fost făcută în ziua de 7, dimineaţa, şi aşa trebuie să fi fost, fiindcă în ziua de 8 Cristian era ocupat, vom vedea cum. Elementul decisiv l-a constituit însă suprapunerea celor două itinerarii urmate de fraţii Argint între 14-20 aprilie şi de Ştefan Paim, însoţit de Alexandrina Boroş, între 4-l1 mai. Să luăm cele trei cazuri, separat. Cristian Argint şi-a ucis fratele în ziua de 18 aprilie, după plecarea de la stâna de pe Muntele Roşu. A fost o crimă premeditată? Un accident? Deşi a recunoscut că l-a omorât pe Henry, Cristian refuză să vorbească despre asta, să dea explicaţii, refuză de asemenea să indice locul unde e ascuns cadavrul fratelui său. Îi e teamă probabil să meargă acolo? Nu ştim nici cauza crimei. (O cunoaşteţi poate dv., care sunteţi un fel de mag? Cristian se mulţumeşte să afirme că au intervenit probleme sufleteşti complexe, ceea ce e adevărat fără îndoială, inaccesibile celor din afară). Cum se face însă că în jurnalul său, Henry, încă în viaţă, notează cu mâna sa, cu toate că el în 18 seara nu mai trăia: «18 apr. Cabana „Fermecata”.» «19 apr. Hotel alpin „Saltul căprioarei”.» «20 apr. cabana „Creasta Maierului”.» 1059

Întrebarea a constituit pentru mine un adevărat chin, cu toate că răspunsul e atât de evident. Răspunsul e în lapidaritatea acestor consemnări. Într-adevăr, nu se poate spune despre Henry că era zgârcit cu cuvintele în jurnalul său. Peste tot observaţii, descrieri, şi aşa mai departe, cu excepţia zilelor de 18, 19 şi 20 aprilie. Şi iată explicaţia: în seara de 17, pe când se aflau la stână, Cristian l-a rugat pe fratele său să noteze în caiet itinerarul zilelor următoare, sub dictarea sa, iar Henry l-a ascultat. Putem oare trage de aici concluzia că Cristian avea intenţia să-l omoare a doua zi pe Henry? La prima vedere s-ar părea că da, creându-şi în felul acesta o mărturie „indiscutabilă” că în 18, 19, 20, Henry era teafăr. Dar dacă ar fi vorba de premeditare, cum se explică uriaşa gafă a trecerii în jurnal a zilei de 20 aprilie, când, dacă e să bănuim că Cristian a acţionat după un plan meticulos, Henry ar fi trebuit să fie cu mâna fracturată, deci în imposibilitate de a mai nota seara (toată lumea, şi H., scrie seara în jurnal) locul pe unde au trecut, precum şi data? Premeditare sau accident? Încă nu ştiu, dar voi afla! Pentru Cristian Argint începe o viaţă dublă. Complicat lucru! Apare când în postura lui Henry, cu mâna în gips, când în postura sa reală. Cât timp spera s-o ducă în felul acesta? Nimeni nu-i mai vedea împreună pe fraţii Argint, dar, câtva timp probabil nimeni n-ar fi bănuit nimic. Cred că ideea „dispariţiei” misterioase a lui Henry, urcat într-un tren, cu destinaţie necunoscută, trebuie să-i fi venit încă de la început lui Cristian. Într-o bună zi, Henry „va pleca” şi nu se va mai întoarce, şi nimeni nu-l va găsi, dar trebuia să treacă un timp, să se aştearnă câteva luni peste „excursie” şi eventualele mărturii, trebuia ca ambii fraţi să fie văzuţi, nu în acelaşi timp – era imposibil – dar văzuţi oricum, în oraş. Poate că planul lui Cristian ar fi reuşit, poate, dacă în M. n ar fi existat un tip ca Ştefan Paim, curios ca şi d-ta, profesore, ca şi mine, şi care din întâmplare îl cunoştea bine pe Henry. Cristian ştia şi el că o vizită la Paim, în postură de Henry, e iminentă, şi s-a hotărât s-o facă. Îl subaprecia pe Paim, uita că are de-a face cu un infirm, un om sensibil, în fine cu un om căruia-i lipseşte tocmai mâna dreaptă! Între 1060

timp Cristian „continuă” jurnalul lui Henry, în numele acestuia fireşte, cu mâna stângă. El notează la data de 26 aprilie prima întâlnire cu „bătrânul contrabandist”. Dar la acea dată se pare că Paim deja bănuia ceva, altfel n-ar fi făcut „confuzia”, de unde se poate trage concluzia că cei doi se mai văzuseră, poate întâmplător în oraş, şi că Paim, cu această ocazie o fi intrat la idei. Nu mai e nevoie să spun că toată povestea despre „o veche afacere de contrabandă între Paim şi Henry” a fost ticluită cu iscusinţă, în scopul evident de a face o legătură între moartea lui Paim şi dispariţia lui Henry, sau chiar pentru a sugera că Henry nu ar fi străin de moartea lui Paim, între ei fiind „o veche afacere de aranjat”. Cristian simte deodată că Paim e un om periculos! Totuşi nu e sigur. Brusc e vizitat de Paim, la 29 aprilie şi 3 mai. (Vizite consemnate în jurnal de „Henry”: ele ar fi avut darul să-l încurce pe anchetator care trebuia să creadă că între cei doi bărbaţi, „vechi asociaţi”, a intervenit ceva, motiv pentru care se vedeau atât de des.) Paim, şiret, nu-şi dă pe faţă gândurile, dar Cristian citeşte ameninţarea în scrutătoarea privire a celuilalt. După ultima discuţie dintre cei doi, tot mai convins că bănuielile sale nu-s în van, că Henry e de fapt Cristian, cu un fals bandaj de gips pe mână, Paim se hotărăşte să plece în munţi pentru a urma itinerarul fraţilor Argint. Presupun că intenţiona să clarifice chiar şi locul dispariţiei lui Henry. N-am aflat de unde ştia el exact punctul de plecare al Arginţilor – satul Feicu – poate chiar de la falsul Henry, care o fi vorbit de această excursie, nebănuind că Paim va merge până acolo încât să-i refacă itinerarul, Paim se grăbeşte. În seara de 3 chiar, după ultima întâlnire cu „Henry”, merge la Alexandrina, care acceptă să-l însoţească. Dimineaţa următoare ei doi pleacă la V. de unde refac itinerarul presupus al celor doi fraţi. Aici urmează o mică enigmă. Până la stâna de pe Muntele Roşu lui Paim i-a fost, presupun, destul de uşor să meargă pe ruta Arginţilor, dar de aici încolo urmele lor se pierd, ei nu au fost văzuţi nici la „Fermecata”, nici la „Saltul căprioarei”, ci numai la „Creasta 1061

Maierului”, (abia în ziua de 20 aprilie, şi aici Buciuta îl vede numai pe unul din ei, acesta pretinzând că fratele său a rămas undeva afară). „Fermecata”, precum şi „Saltul căprioarei” figurează în schimb în jurnalul lui Henry. Ce l-o fi determinat pe Paim să atingă aceste două locuri – unde a aflat, cum era şi normal, că trecerea gemenilor n-a fost observată? Să fi luat cunoştinţă de conţinutul jurnalului? Să-i fi descris de bună voie falsul Henry această rută? (Presupunere foarte plauzibilă!) Sau e vorba numai de o intuiţie extraordinară?! Mărturisind crimele, într-o izbucnire brutală, furioasă, Cristian Argint tace. Nu vrea să dea nici un fel de desluşiri... Să revenim la Ştefan Paim. Acesta s-a întors în M. cu o viziune destul de limpede, se pare, a celor întâmplate. Cristian Argint a aflat fără îndoială de excursia sa şi n-a fost mai puţin surprins şi îngrijorat. Inexplicabilă însă, în continuare, atitudinea lui Paim. Păstrează pentru sine bănuielile. Nu era încă suficient de sigur? Căuta noi probe? Aştepta ca misterul vieţii duble a lui Cristian să se dezvăluie de la sine, urmărea poate cu o sadică, aproape perversă curiozitate, manevrele tot mai dificile ale lui Cristian care trebuia să apară mereu când sub o înfăţişare, când sub alta? Da, cred că acest joc al lui Cristian îl distra într-un fel! Cert e că pe data de 5 august Cristian primeşte un plic „Loco”, expediat tot din M. Am toate motivele să cred că Paim îi trimisese scrisoarea. Un avertisment? „Sau un şantaj? Să fi fost „bătrânul contrabandist” Paim un maître chanteur cum atât de frumos se exprimă francezii? Nu cred. Mai curând presupun că Paim îi fixa lui Cristian Argint un termen până la care să se predea. Imprudent pas, care l-a costat viaţa! Dar Paim era un om ce nu cunoştea frica, încăpăţânat cu principiile sale, dur, de neclintit. Poate că i-a sugerat lui Cristian, ca soluţie unică, sinuciderea. (Să ne amintim de „Cazul Claici”...) Aşa se face că, luând înfăţişarea lui Henry, cu dreapta în eşarfă, Cristian se afişează în seara zilei de şapte la gară şi urcă în cursa de Ocna-Săcel. Planul era bine pus la punct. Dar îl ajută şi norocul. La Ocna-Săcel, imediat ce coboară din 1062

tren, cunoaşte o mică aventurieră (am reuşit să dau de urma acestei fete, o cheamă Corina S. şi e tocmai dintr-o localitate de pe Dunăre) care acceptă imediat să-l însoţească la restaurant. În felul acesta îşi realizează planul de a fi observat de nenumăraţi ochi. Henry Argint petrece, şi-au zis cei care îl cunoşteau – şi erau destui dintr-aceştia, cam rânjind pe seama decalajului de vârstă dintre sexagenarul „Henry” şi mica aventurieră. La ieşirea din restaurant Corina, obraznică, îi cere o sumă de bani „împrumut”, iar Cristian, pe post de Henry, scoate imediat portofelul, punându-i însă fetei condiţia să dispară imediat din regiune, şi norocul îl ajută iar, găseşte o maşină de ocazie al cărei proprietar se oferă bucuros s-o ia pe drăguţa brunetă. Falsul Henry se întoarce în oraş cu forestierul, la 3,45 dim., ascuns printre trunchiuri (vezi mărturia însoţitorului ce se afla pe tren în dimineaţa zilei de 8 august), Cele două urme ale unor călcâie întipărite în argilă ne-ar îndemna să credem că isteţul Cristian ar fi sărit din tren în dreptul casei lui Paim, dar nu cred că a riscat o aterizare greşită. Probabil a aşteptat liniştit până ce trenul a ajuns în gară, apoi ajutat de bezna dinaintea zorilor de zi s-a furişat înapoi în grădina lui Paim, iar de aici a urcat simplu în podul casei acestuia, unde şi-a permis un lung răgaz pentru odihnă. De aici putea să coboare în casă prin chepengul ce dă în antreu şi să-l ucidă în puterea nopţii pe Paim, dar nu împuşcându-l, zgomotul s-ar fi auzit, ci eventual folosind vreo armă albă. Posibil însă ca varianta asta să nu-i fi surâs, ştia că Paim e voinic, posibil de asemenea că încă mai spera să ajungă la o înţelegere cu neînduplecatul său urmăritor. Cristian a aşteptat multe ceasuri până să se decidă să iasă la confruntarea decisivă, şi a ales pentru aceasta o oră a după-amiezii ce i se părea mai liniştită, pe la trei şi jumătate. A coborât însă nu prin deschizătura ce dă din pod în antreu, ci folosind o uşiţă pe care oamenii mei, însărcinaţi cu cercetarea casei, n-au remarcat-o la început, ce comunică direct din pod cu depozitul de plante medicinale al lui Paim. Această uşă, mascată sus sub un maldăr de vechituri, e aproape invizibilă şi din interior, din depozit, datorită unor 1063

cartoane pe care Paim le instalase sus, sprijinindu-le de rafturile superioare. Precizez însă că şi în lipsa acestei deschizături suplimentare Cristian ar fi putut acţiona în voie folosindu-se de orificiul care comunică cu antreul. Ε uşor de închipuit reacţia lui Paim când a auzit deodată în jurul orei trei şi jumătate zgomot de borcane răsturnate în preţioasa sa magazie. Mai departe nu e greu să ştim ce s-a întâmplat. Agitând micul revolver „Hagg” Cristian l-a ameninţat net pe Paim cu moartea. Dar vine un nou vizitator: meteorologul Cnavu, care e uluit de purtarea lui Paim, care observă în acelaşi timp uşa cu perdele întredeschisă, ciobul din mâna lui Paim (Cristian spărsese sticla uşii cu cotul pentru a-l ţine mai uşor sub bătaia revolverului pe Paim) precum şi privirile furişe ale gazdei către uşa cu pricina. După plecarea lui Cnavu, Cristian iese, propune un târg, Paim încăpăţânat nu acceptă nimic. Vine apoi Alexandrina pe care Paim o expediază brutal, apare Timotei, care-l molestează pe Ştefan Paim spre satisfacţia diabolică a lui Cristian, ascuns în depozit. Se succed vizitatorii cu perioadele „de târguială” dintre cei doi. La ora 20,40, Cristian profită de zgomotul trenului, de ţiuitul strident al locomotivei, şi-l împuşcă pe Paim. Cuprins de o disperare rece, lucidă, rămâne în preajma cadavrului ştiind că se poate refugia în orice moment prin depozit. Caută poziţii potrivite pentru armă, pentru poezia tăiată din „Lunatecul”. Asistă la apariţia lui Claici, apoi a lui Tarsiciu Balea, în sfârşit a lui Bradea şi în cele din urmă a grosului martorilor. Între plecarea şi venirea acestora schimbă mereu poziţia revolverului „Hagg” şi a poeziei. Ε un joc macabru. Ascuns în depozit, pândeşte reacţiile celor ce vin şi e atât de disperat, atât de convins în fundul sufletului că jocul său s-a sfârşit, fiind într-un fel detaşat de tot ce se petrece, încât are chiar şi puterea să se distreze. Îi vine chiar să se predea, fiindcă altfel nu-mi pot explica uriaşa imprudenţă ce o comite de a ieşi la un moment dat din ascunzătoare, amestecânduse cu ceilalţi. El este omul care bara uşa la intrare, cu braţele larg desfăcute. Ciudat e că deseori gafele colosale, 1064

imprudenţele, rămân neobservate. Nimeni nu-şi aminteşte de prezenţa sa, toţi, fiind prea buimăciţi, iar unii pătrunşi de importanţă, gesticulează demonstrând zgomotos vinovăţia lui Bradea, nimeni nu-l bagă în seamă, tocmai fiindcă e o persoană prea cunoscută. Dar în acest caz cum se face că ştiind că omul cu braţele desfăcute în uşă e Henry – clientul lui Paim – nimeni nu şi-a amintit că Henry umblă cu braţul drept, în eşarfă? Amnezie subită generală, cauzată de un eveniment şocant, altfel nu pot să-mi explic. Presupun că dacă ar fi fost înhăţat în momentul acela, Cristian n-ar fi opus rezistenţă, ar fi mărturisit crima pe loc. Dar cum faptul nu s-a întâmplat, scârbit de sine, cu sufletul gol, disperat, dar nu din cauza recentei crime, ci a celeilalte poveri (moartea lui Henry) Cristian pleacă în neştire. Acţionează automat. Urcă în pod prin spatele casei, îngrămădeşte iarăşi vechiturile deasupra micului chepeng ce dă în depozit, coboară, trece prin grădină, ajunge la calea ferată şi aici, brusc dezmeticit, cuprins de spaimă, o rupe la fugă. Se pare că pe el l-a observat o altă victimă a erorii ajunsă la rang de hipnoză, Frank Bradea, care şi el a făcut o tentativă de fugă. Nedumerit, Cristian aşteaptă să fie înhăţat, dar trec zile şi el nu intră deocamdată în sfera bănuiţilor. Începe să prindă speranţe. Ajunge la concluzia că viaţa în libertate e mai plăcută. Aparent nici un fir nu duce la el, cu o singură excepţie: cabanierul Buciuta, care, interogat, ar putea depune mărturie că în ziua de 20 aprilie nu i-a văzut pe fraţii Argint „unul alături de celălalt”. În plus moartea lui Buciuta crede el – ar încurca teribil toate firele. Se foloseşte de al doilea revolver „Hagg” – ambii fraţi aveau câte unul, le cumpăraseră în tinereţe, în aceeaşi zi, de la un marinar olandez – dar Buciuta scapă cu viaţă, iar anchetatorul, spre ghinionul lui Cristian, face o vagă legătură: fraţi gemeni, arme gemene etc. etc. Fireşte, ar mai fi multe de spus despre toate acestea, în ce mă priveşte voi încerca să lămuresc şi împrejurării morţii lui Henry, îndată ce obligaţiile ce mă ţin departe de M. vor fi îndeplinite. 1065

Mă întreb dacă nu mi-o veţi lua înainte! Şi acum, la obiect, prima întrebare la care sper că-mi veţi răspunde cu sinceritate, ca între... colegi. În ziua cunoştinţei noastre, tot ascultându-vă cu mare interes cum povesteaţi vechi întâmplări petrecute în M., am ajuns într-un parc de distracţii, la o tarabă unde se trăgea la ţintă. Mi-aţi întins o armă, zicând: „Ocheşte cei doi gemeni”, fiindcă în fundul instalaţiei, printre alte ţinte se aflau şi doi fraţi vânători, cu înfăţişare identică. Ce se ascundea în spatele acestor cuvinte? Un sfat? I-aţi suspicionat încă de atunci pe fraţii Argint, sau îl bănuiaţi chiar pe Cristian? Pe baza căror indicii? Aceasta ar fi prima întrebare. Următoarea se referă la întâlnirile noastre ulterioare când mi i-aţi dat ca vinovaţi siguri pe Bradea, apoi pe Dumitru Claici, şi în sfârşit, ca eventual asasin, pe ceferistul din a cărui vină a avut loc în urmă cu zece ani accidentul în care Ştefan Paim şi-a pierdut mâna dreaptă. Cu această ultimă ocazie mi-aţi „servit”, o dată cu ceaiul de o aromă îmbietoare şi cu dulceţurile rafinate în care sunteţi specialist, povestea absolut neverosimilă a celor doi fraţi Argint pe care i-aţi întâlnit la un răstimp foarte scurt, Henry plecând în oraş, iar Cristian pornind după el. Aceasta se întâmplă cu puţine zile înainte de a fi asasinat Paim, când ştim foarte bine că nu mai era în viaţă decât unul dintre Arginţi, Cristian. Ce scop au avut toate aceste mici curse, mai ales că în prima zi mi-aţi dat o indicaţie exactă şi preţioasă, de care ce e drept mi-am amintit prea târziu... Aşteptând răspunsul dv. stimate domnule profesor, vă doresc multă sănătate! Al dv., Adrian MOCANU (Răspunsul profesorului Marius Lupu) Dragă domnule Adrian Mocanu, 1066

Sunt într-adevăr fericit că ţi-ai adus aminte de mine. Singurătatea în care trăiesc mă preface încetul cu încetul în propria mea mumie. Dar toţi oamenii bătrâni sunt foarte singuri, oricât de anturaţi ar fi. Este singurătatea vârstei, din ce în ce mai crudă! Cu atât mai puţin pot să înţeleg fapta lui Cristian Argint care, omorându-şi fratele, s-a autocondamnat la desfiinţare, nu mă refer în mod special la pedeapsa fizică inevitabilă carel aşteaptă, cât la moartea sa spirituală. Ai dreptate, între ei a intervenit o stare de lucruri teribil de complicată, o tensiune neomenească, a cărei urmare a fost moartea unuia din ei. Cum se face totuşi că jurnalul lui Henry, în partea sa autentică, nu pomeneşte nimic de tensiunea dintre cei doi? Sau despre aşa ceva nici nu se putea scrie? Ai auzit desigur vorbindu-se despre omucidere din cauza dragostei, cred că nu e o vorbă în vânt. Cei doi fraţi, fiind şi gemeni, erau extrem de legaţi sufleteşte, dar desigur nu cred să nu te fi gândit la asta. Poate că unul din ei, adică probabil Henry, a trădat într-un fel această veche şi... bătrână prietenie frăţească. O simplă presupunere, la fel ca şi următoarea care mi s-a înfipt însă mult mai adânc în cap: Henry era pe cale să înnebunească, iar Cristian... Dar astea sunt simple speculaţii! Domnule Mocanu, te admir mult! Mi-ai plăcut de la primul nostru schimb de cuvinte şi mi-am zis că dacă aş fi avut un copil, un băiat, aş fi vrut să-ţi semene. Te-am întrebat dacă ştii prin ce trăieşte un oraş, şi ai răspuns „Prin amintiri, ca şi oamenii...” Te-am întrebat apoi ce este mai interesant. „Ceea ce nu se vede”, ai zis, ghicind exact răspunsurile pe care leaş fi dorit, deşi poate că nu sunt şi cele conforme cu concepţiile dumitale. Felul în care ai dezlegat enigma morţii lui Paim este extraordinar. Mă întrebi dacă am ştiut de la început totul despre fraţii Argint. Nu, n-am ştiut, dar am bănuit amestecul lor. Eu, după cum bine ştii dragă domnule Mocanu, eu observ. Există un amănunt care dumitale ţi-a scăpat, dar numai pe jumătate. Ε legat de pasiunea ciudată a lui Ştefan Paim de a 1067

confecţiona mici jucării din lemn (Dumnezeule, le lucra cu o singură mână, cu stânga!), tot felul de maimuţoi, de morişti şi de Hopa-Mitică; le-ai văzut de altfel presărate prin casă, peste tot. Paim avea, ştii, într-un colţ al verandei, chiar şi un mic atelier, cu tot felul de scule miniaturale şi traforaje, unde lucra câteodată când mai lăsa dracului plantele medicinale. Aş zice că n-ai acordat suficientă atenţie acestei pasiuni a lui Paim! N-ai acordat atenţie nici coliviei instalate la baza ramificaţiei castanului, din faţa ferestrelor lui Paim. Ar fi trebuit totuşi să te întrebi asupra rostului acestei colivii, care nu adăposteşte păsări, ci altceva. Trebuie să-ţi spun că această colivie a apărut acum o lună şi ceva. Ai remarcat în schimb jocul ciudat al luminii pe peretele din stânga mesei pe care o numeşti „de plumb”. Te-ai mirat că uneori pata de lumină ia înfăţişarea unei femei, a unui nud, altădată a Americii, sau a unei inimi, a unui topor, sau a unei garoafe. Credeai că imaginea e rezultatul fanteziei dumitale, dar imaginile erau reale, nu întâmplătoare. Pe lângă nud, inimă, garoafă, topor, Americă, pata de lumină lua câteodată relieful unui revolver, dar n-ai prins se pare imaginea aceasta (sau ai prins-o?) erai cu privirea în altă parte, sau nu bătea vântul. Ai crezut că jocul de lumini de pe perete se datorează mişcării frunzelor castanului, când în realitate era un joc dirijat. Pe colivie e o mică morişcă, ce învârteşte, la cea mai mică bătaie a vântului, în interior trei palete de sticlă, iar pe fiecare se află nişte desene în tuş, câte două, în următoarea ordine: America, revolverul, garoafa, inima, nudul, toporul. Ia primele litere ale fiecărui cuvânt. Ce iese? A-r-g-i-n-t. Argint. Aceasta fost ultima „jucărie” a lui Ştefan Paim. S-a gândit să folosească întru distracţia sa razele soarelui de după amiază. Fiindcă o distracţie a fost, iar imaginile le-a ales corespunzător unor cuvinte ale căror iniţiale formau acest nume ce-l preocupa atât de mult în ultimul timp: Argint. Cred că a studiat cazul celor doi fraţi cu o uriaşă curiozitate, şi am impresia că el, Ştefan Paim, ar fi putut să ne spună câte ceva asupra motivelor ce l-au determinat pe Cristian să-l ucidă pe Henry. Şi cred că tocmai fiindcă bănuia sau intuia, sau ştia cu precizie cauza 1068

tragediei, rădăcinile ei complicate, presupun că i-a sugerat lui Cristian, ca unică soluţie, sinuciderea. Pesemne Cristian n-a fost de acord. Şi rău a făcut! Sunt convins în acelaşi timp că Paim nu era un maître chanteur, că s-a interesat de caz ca un om foarte curios, dar în primul rând ca un om, şi că soluţia sa era cea mai potrivită. Dar poate mă înşel! Mintea mea nu mai are agerimea de altădată. Împrejur totul e din ce în ce mai tulbure. M-aş bucura mult să stăm iar de vorbă. Sunt atâtea lucruri de clarificat, în cazul fraţilor Argint, în cazul Paim, şi în general în cazul vieţilor noastre. Dacă eşti sincer când scrii că ţi-ar face plăcere să pornim iarăşi într-o seară samovarul cu poveşti, te rog grăbeşte-te! Altfel... Al d-tale, MARIUS LUPU Sfârşit

1069

1070

Leonida Neamţu

NARAŢIUNI DETECTIVE într-un tempo clasic, monoton EDITURA ALBATROS – 1978

1071

INOCENŢA UNEI AMAZOANE

Odată cu înserarea, în „nişa căutătorilor de comori” se înfiinţară prompt Sergiu Ceclan, Silviu Balamela şi un ins mai în vârstă, ale cărui cârje scârţâiau; nu-i reţinuseră numele; picase la cabană abia de câteva ore. La capătul unei conversaţii duse pe jumătate în glumă, iar pe jumătate în serios, necunoscutul dădu din cap. — Bine, domnilor, bine, dacă trebuie, trebuie. Ce ziceţi, care va fi fost în tinereţe meseria mea? Silviu Balamela îşi juca isteţimea pe o singură carte: — Popă, opină el. — Mai rău, îl contrazise insul, întorcându-se către Ceclan. D-ta, ce crezi? — N-am idee... Ce poate fi mai rău? Gulgutier? — Nu, spuse omul care, de altfel, nu cunoştea termenul folosit de Ceclan. Am fost copoi. Pe frâncheneşte, limier. Detectiv particular, mai exact. Şi, observând că ascultătorii săi trag cu ochiul către cârje, preciză: Da, le foloseam pe astea şi atunci. Credeţi? — Suntem dispuşi să credem aproape orice, îi surâse Ceclan până la măsele. Fostul detectiv particular, domnul V., ca să-i folosim şi numele întreg, puse pe masă palma sa mare, scorojită, ca o frunză de stejar toamna. — Am să vă povestesc, cu unele prescurtări, primul meu caz. Mă strămutasem de nevoie în Capitală, unde cunoşteam un singur om, pe domnul G., ziarist la o fiţuică obscură, lefter ca si mine, singurele sale bogăţii fiind două idei fixe: vindecarea schizofreniei prin pufkalo (acesta e un mod de a respira sistem yoga, sau cam aşa ceva) şi înfiinţarea unei 1072

agenţii particulare. El însuşi, domnul G.. era cam exaltat. A dat la foaia lui o ştire ciudată; „După o faimoasă carieră la Londra, detectivul Bonifaciu Lăzău revine printre noi”. Pe urmă, la un ziar mai de doamne ajută: „Lăzău, faimosul as al deducţiunii, are unele intenţiuni...” N-am înţeles cum de i se publicau tâmpeniile astea – fiindcă, după cum v-aţi şi dat seama, Lăzău nici nu exista! Au mai apărut pe ici şi pe colo două sau trei articolaşe despre Lăzău – aşa se creează o faimă, domnii mei! – pentru ca, în fine, cu litere de o şchioapă, la un ziar important: „Bonifaciu Lăzău, în fruntea Agenţiei Lăzău”. Amicul meu ziaristul era exaltat, însă operativ. Mi-a zis „Tu vei fi Lăzău! Ai mutră de Lăzău!” şi m-a condus la o garsonieră de la etajul patru, unde puteai dresa cămile de pustie ce era. Aici e Agenţia, mi-a explicat domnul G. Firma de la intrare eu am pictat-o. Pune-te pe treabă fără zăbavă. L-am întrebat: — Perfect! Ce trebuie să fac? — Cum c e ? ! Primeşti clienţii. Rezolvi cazurile. Simplu. — Desigur citiseşi multă literatură poliţistă, îşi dădu cu părerea Balamela. — Nici un rând, Eram om serios. Nu ştiam deosebi o amprentă de un Ampére, Dacă mă puneai în fruntea unui convoi de beduini să-i călăuzesc spre Mecca, sau Babilon, aş fi fost la fel de încurcat. Stăteam la birou, fiindcă exista totuşi un fel de fantomă de birou în Agenţie, iar pe birou se afla şi un telefon, pe care staţiona o muscă lihnită de foame, şi nădăjduiam că nu voi fi deranjat, însă lumea e ciudată; poţi sa publici la gazetă o idioţie, „somnambul caut somnambulă pentru a o lua de nevastă”, sau „fabricăm mâţe artificiale decorative”, că vei şi recolta ecoul cuvenit! Lumea citise anunţurile maniacului, dl. G., al cărui „asociat” mă pomenisem peste noapte şi peste vrerea mea. Da, domnii mei, ce poate fi mai verosimil decât neverosimilul? — Mare vorbă! mormăi Ceclan. Povestitorul îl suspectă o clipă că-şi bate joc, pe urmă reluă: 1073

— Aprinsesem a treia ţigară, când musca de pe telefon decolă brusc. De ce credeţi? — Ai vrut s-o pocneşti cu ştergarul, presupuse Balamela. — Aşi, nici nu exista vreun ştergar pe acolo... O speriase telefonul. O voce de soprană alintată cerea să vorbească personal cu domnul Lăzău. Personal! Într-o problemă gravă. I-am răspuns că firul e prea subţire pentru problemele grave, să vină la sediu, cunoaşte adresa? O cunoştea, mica bestie, iar peste un minut ascultam cum cântă pe clapele treptelor tocurile ei, în urcare. Fata era, ca să mă exprim astfel, diafană şi nici nu împlinise douăzeci şi doi... Ea declară, rotind nişte ochi verzi, că altfel îşi imaginase o Agenţie de detectivi, poate de unde spera să vadă cartuşiere pe zid şi mitralieră la geam. — Sunteţi chiar domnul Lăzău? se interesă, privind cam cu jale cârjele mele, şi mi-am dat seama, într-o străfulgerare, că unul care făcuse praf Londra şi continentul e necesar să fie zdravăn ca stânca şi enigmatic precum ceea ce poate fi sub o stâncă, deci am răspuns, distant: — Domnul Lăzău e prins în treburi importante, sunt unul din ajutoarele sale... O cam strecurasem pe fată din ochi şi aparenţa ei diafană se topise: era suplă ca o felină. Am încercat să mi-o închipui cârpind un ciorap, şi n-am reuşit. De atunci, când vreau sămi formez părerea cu privire la o duduie, încerc să mi-o închipui cârpind ciorapi, proba nu e prea elegantă, dar pe deplin eficientă. Despre fata aceea mi-am zis: o amazoană... — Adică venea din Amazonia? se informă Balamela. Povestitorul tresări neplăcut şi în continuare nu-i mai acordă mare importanţă. — Domnişoara se încăpăţâna să-l pretindă pe Lăzău, dar n-aveam cum să fac rost de el! I-am zis: „Eu sunt domnul V., dacă vorbeşti cu mine e ca şi cum ai conversa cu şeful!” Foarte aferat, am dat să răsfoiesc nişte hârţoage de pe birou, însă uitasem să le aduc... Fata şovăia. M-am dus la uşiţa laterală şi am ridicat preţ de o secundă perdeaua ce o moştenisem de la premergătorii noştri, nişte reprezentanţi ai medicamentelor împotriva gutei, care dăduseră faliment. Prin 1074

dreptunghiul murdar al uşii se zări, ca într-un vis urât, un şir de mutre blegi parcă anume confecţionate pentru a demonstra neurastenia şi plictisul: o altă invenţie „diabolică” a maniacului de G., menită să arate cât de tare ne asaltează clientela, în realitate profilurile erau din carton, furate, zic eu, din recuzita unui teatru pentru trăsniţi. — Precum observaţi, sunt extrem de ocupat, treceţi la subiect, duduiţă! Fata vârî în mine întreaga verzime a ochilor ei. — Aţi văzut gazetele de dimineaţă? — Fireşte! am minţit. Ea împinse către mine un ziar ce-l adusese, indicând un titlu: „Delia Sânnicăuanu, marea vedetă, moare subit. Dilema poliţiei. Încă odată, poliţia incapabilă! Sora cea mică a actriţei, Stela, decisă să ceară ajutorul lui Bonifaciu Lăzău”. Am mârâit cum îmi închipuiam că trebuie să mârâie un copoi: — Cunosc cazul. Dumneata eşti desigur Stela Sânnicăuanu, ce doreşti de la noi? — Capetele vinovaţilor! împuşcă fata, împungându-mi fruntea cu o privire atât de ascuţită că mă prinse o durere. Însă demonul ţâfnoşeniei îmi trase un ghiont, aşa că am răspuns: — Simplu. Când doreşti aceste capete? Ea îmi aruncă o privire puţin descumpănită de data asta. Zise: — Poliţia calcă în... astea, cum le zice, străchini, sper că Lăzău va face lumină... Aici interveni iarăşi Balamela: — Era vorba de o sinucidere, nu? Domnul V. abia de-i aruncă o privire jenată şi continuă; — Am întrebat-o pe amazoană pentru ce venise ea la noi şi nu „tăticul”, sau în fine altcineva din spiţa bărbătească a familiei, cum ar fi fost firesc. — Tata, se strâmbă clienta, e la Basel, la conferinţele lui. A răcnit prin telefon să facem ce putem! N-o iubea pe Delia, bănuia că ar fi un păcat din tinereţe al mamei… 1075

Zicând acestea, Stela Sânnicăuanu scoase din poşetă ceva frumos, un teanc de... — ...batiste roz, spuse Balamela. — Un teanc de bancnote. Nu numai musca din birou era lihnită, ci şi mie-mi cântau maţele. Fata zise: — Pasează acest avans domnului Lăzău! Îl aştept! Am condus-o pe prima clientă a Agenţiei, am ascultat o clipă cum ţocăie din tocuri; visul meu era să cobor iute să înfulec o iahnie bună, când ce se întâmplă? Iarăşi telefonul... — La receptor – actriţa asasinată! se repezi Balamela. — La telefon, ziarele. Şi aceia, nebuni! întrebări peste întrebări! Ce răspunsuri ameţite am mai dat! A doua zi însă din ziare aveam să aflu că fusesem angajat – că Lăzău fusese angajat – de una dintre cele mai cu ifose familii. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am înhămat la costumul de duminică, deşi era miercuri, zi de post. Palatul Sânnicăuanilor mă năuci! — Altfel ne-am înţeles, domnule V.! mă întâmpină Stela, jucându-se cu o cravaşă moale, galbenă. De ce n-a venit domnul Lăzău? Am îngăimat că şeful e prins în treburi „mai importante”, explicaţie ce avu darul de a-i scoate coarne prin tâmplă, de furie. Ce treburi pot să fie mai importante, decât moartea Deliei? — Domnule, îl întrerupse Balamela, ai dezlegat cazul – ori ba? — Lasă-l pe om să expună faptele, protestă Ceclan. — Am făcut, îşi urmă domnul V. firul, o serie de vizite la locul asasinatului, dar de dragul unităţii de timp, de spaţiu, de retorică, le voi trata ca şi cum ar fi fost una singură. Stela Sânnicăuanu începuse a mă urî, iar refrenul ei favorit era SĂ VINA LÂZĂU!! În spatele casei lor, veritabil palat, exista un spaţiu unde, prin luminişurile de fagi, soarele de toamnă pornise un joc. Acolo murise actriţa. M-am apropiat de o statuie a lui Bachus, zeul acela beţivan, ştiţi, am atins cu vârful cârjei urciorul de la picioarele zeului, şi urciorul, sunând a gol, se clătina puţin, desprins din soclu. De la mică 1076

distanţă Stela urmărea cu dispreţ tentativa mea de a face pe deşteptul, pe detectivul... Cunoşteam desigur împrejurările stranii în care murise soră-sa, vedeta: de necrezut, dar o lovise în gât o săgeată otrăvită... — Imposibil! Aşa ceva se întâmplă numai în junglă, bolborosi Balamela. — I-am şi spus Stelei: „Domnişoară, în veacul nostru se moare de glonte, ştreang, gaze asfixiante, demenţa, ciroză, – neplăcute, murdare morţi. Sora dumitale, veritabilă artistă, şi-a ales un sfârşit romantic, o săgeată care vine de undeva, trimisă nu se ştie de către cine… — Nu Delia şi-a ales acest sfârşit, scrâşni Stela Sânnicăuanu. Săgeata aceea romantică era otrăvită, ţi-o reamintesc, domnule! Dar ce stau să discut, UNDE Ε LĂZĂU?? Ε la dracu, aş fi vrut să-i arunc, dar în loc de asta am pus iar placa cea veche cu treburi mai presante şi mi-am continuat „investigaţiile”. Mare lucru nu nădăjduiam să aflu, totuşi, ca să par a fi în centrul chestiunii, am cerut să mi se indice exact locul unde căzuse actriţa, acolo în pajiştea aceea ademenitoare, precum şi distanţa la care se aflau persoanele ce o însoţiseră în plimbare, adică bătrâna ei doică şi o anumită domnişoară Vascopol. şi aceasta actriţă, însă, ca să zic aşa, ratată, admiratoare a Deliei, sau mai ştii, falsă admiratoare... — Da, aici e cuiul chestiunii! se precipită Balamela. Domnul V. sorbi din paharul său. — Victima obişnuia să se preumble în spaţiul acela însorit şi pustiu, fiind o fire meditativă; ocupându-mă de sfârşitul unei firi meditative, încercam să-mi compun o faţă meditativă, dar în realitate mă simţeam ridicol şi nu mă gândeam decât cum să evadez, când glasul penetrant al Stelei mă ajunse din urmă: — Dar lupa unde-ţi este, domnule ajutor de copoi? — Lupa?! am tresărit eu din toate fibrele şi tot întrebândumă ce naiba voise să spună, am călcat greşit şi m-am prăbuşit ca un sac. Am recuperat cu greu cârjele, şi mai greu m-am pus pe picioare, rezemându-mă de ceva... Am mai continuat vreun ceas jocul meu penibil de-a poliţistul în 1077

acţiune, nu de alta dar să nu zică bestia aia mică şi cu gură rea, că mă plătise pe degeaba, mi-am săltat apoi panamaua şi m-am tot dus învârtindu-mă, nu înainte de a promite întro frază seacă precum cartonul presat că voi raporta şefului, lui Lăzău deci, tot ce este necesar, iar el va trage concluziile definitive. Concluzii definitive – auziţi! Mă vârâsem într-o încurcătură blestemată Când l-am revăzut pe amicul meu, domnul G., exaltatul şi maniacul, i-am zis că dracul s-o ia de treabă, eu dispar de pe schema Agenţiei, dar el pretinse că alta va fi dispoziţia mea după o cină suculentă şi cum, graţie Stelei, întâmplării şi Satanei în acelaşi timp, ne aflam în fonduri, ne-am prelins către „Cişmeaua Roşie”, un birt în vogă unde friptură şi vin roşu am cerut. — Dă-i drumu’! zise domnul G., şi i-am povestit vizita, el medită, maniacii ăştia uneori meditează, face parte din boală, şi au şi idei; „asociatul” frunzări cu grijă fiecare amănunt, se opri asupra căderii mele, cinci mi-am pierdut cârjele şi capul. — Stela te-a ajutat să te ridici? — Stela? N-ar fi întins un deget – nici dacă mă înecam. Mam rezemat de ceva... era acolo, parcă, o rablă de măsuţă şchioapă... — Ce să caute o blestemată de măsuţă pe o blestemată de pajişte? se agăţă maniacul de acest fleac. — Habar nu am, ce importanţă are? am strigat, şi deodată am dus degetul la gură. În cârciumă, la „Cişmeaua Roşie”, intrase cine? Domnişoara Stela Sânnicăuanu în persoană. O însoţea un tip fercheş... — Asta e o blestemată de coincidenţă, se opuse Balamela, eu nu cred în coincidenţe... — Ia mai taci, ceru Ceclan, fără coincidenţe nu s-ar întâmpla nimic pe lume! — Mare vorbă, aprobă domnul V. Şi cum vă zic, tânăra pereche se instalează într-un colţ, fără să mă observe... Bineînţeles, n-am făcut nimic pentru a-i stimula spiritul de observaţie... — Nu pare cine ştie cât de marcată de moartea surorii ei! comentă maniacul meu. 1078

— Păi, am zis, acum e unica moştenitoare, sau cam aşa ceva... — Atunci, ea este şi asasina, şopti ziaristul. — Nu ţine, băiete, i-am răspuns. — Crede-mă, totdeauna ei, moştenitorii unici, sunt asasinii! — Nu merge, îţi spun! Pentru ce l-ar fi angajat pe „Marele Lăzău”? — Nu ştiu. Ba ştiu. Ca să arunce praf în ochii lumii. — Nici acum nu stă în picioare teoria ta, i-am spus maniacului. Când a fost asasinată actriţa, sora ei lipsea de acasă. Plecase de vreun sfert de ceas. A aflat despre tristul eveniment pe terenul de tenis, la club... Domnul G. îl arătă pe frumuşelul de lângă Stela. — Cine-i individu’’? I-am explicat că n-am de unde să ştiu, dar amicul pretinse că un detectiv particular trebuie să cunoască totul despre clienţii săi, şi nu numai despre ei, apoi momi un picollo cu oareceva mărunţiş şi astfel aflarăm foarte simplu, iar nu prin investigaţiuni subtile, că însoţitorul Stelei Sânnicăuanu e un domn Flentea, băiat de lume, sportsman şi aşa mai departe, şi că ei doi se cam vânzolesc împreună de la un timp, însă cu mare discreţie… Bun! Ne-am dus la „sediul Agenţiei”, ca să folosesc o vorbă mare, iar acolo am confecţionat, la cererea maniacului tot pufnind de indignare, un fel de schiţă, în centrul căreia se afla şi măsuţa aceea pricăjită care aducea, în desenul meu, a ploşniţă în trei picioare. — Ce observi? întrebă domnul G., şi cum nici pomeneală să observ ceva, el îmi atrase atenţia că statuia lui Bachus beţivanul, victima, măsuţa, palatul, se află cam pe aceeaşi linie. — Şi ce poate demonstra acest amănunt minor? l-am chestionat. — Ce e aceea „amănunt minor”? Nu ştiu! Raţionează! ceru domnul G. Un detectiv particular raţionează totdeauna, chiar şi în somn. 1079

Atunci, m-am răstit la el! I-am explicat că nu mă simt detectiv particular – sau neparticular – nici cât negru sub unghie şi că e cazul să cerem concursul cuiva care se pricepe. — Nu! se îndârji maniacul. Nu cedăm afacerea noastră nimănui, o rezolvăm, sau crăpăm! Povestitorul îşi muie din nou buzele uscate în pahar. — Şi, mă credeţi ori nu, domnii mei, am rezolvat-o! M-am agăţat cu mâini, cu picioare, cu cârje chiar, dacă-mi permiteţi, de măsuţa cu trei picioare care, cu prilejul celei dea doua vizite efectuate la palatul Sânnicăuanilor dispăruse ca prin farmec „din mijlocul pajiştii. Cine o adusese acolo? În ce scop? Când? Şi cine o luase? Nimeni nu ştia nimic în casa aceea mare – sau prefera să tacă. Stela făcea spume la gură şi de atâţia nervi („Să vină Lăzău!!”) se urâţise – însă nu prea tare! Nu suficient de mult ca să nu mai placă acelui filfizon de Flentea junior.

— Aici nu e vorba de măsuţă, striga Stela, ci de asasin. Săgeata otrăvită... săgeata otrăvită a fost trasă din cealaltă direcţie! Unde e Lăzău, de ce nu vine Lăzău? Ştiţi, decât să răspunzi, e oricum mai bine să întrebi, deci am întrebat-o: — Domnişoara Stela, ai un iubit? — Să nu te amesteci în viaţa mea... — Am să mă plâng domnului Lăzău! — Numai să-l găseşti! am rânjit. De altfel am carte blanche din partea sa, dacă ştii greaca... Ai un iubit? 1080

— Nu ştiu ce sens acorzi acestui termen, probabil unul murdar de tot, în orice caz n-am, n-am un iubit! — Să nu mă minţi, un detectiv particular e ca un duhovnic, sau chiar şi mai mult (deşi ce poate fi „şi mai mult”?): domnul Flentea junior, deci, îţi este doar confident? Lăsând-o uşor îndoită, m-am târât către palat să mai scotocesc pe-acolo. Începea parcă să mă distreze rolul de ajutor al inexistentului Lăzău... Căutam măsuţa care semăna, în desenul meu, cu o ploşniţă. N-am găsit-o, o înghiţise gheena, în schimb am descoperit că în cea mai modestă cămăruţă din casa Sânnicăuanilor, la demimansardă, locuia un nepot, rudă îndepărtată şi săracă, îndepărtată ca orice rudă săracă şi viceversa, ţinut de milă sau cam aşa ceva. Băiatul acesta umbla la o şcoală specială pentru debili mintali, iar odăiţa sa era plină de mâzgălituri în creion, unele cam trăsnite, altele mai anoste. Am ales dintre aceste desene unul pe care l-am prezentat Stelei. Ea ridică din umeri. — Totuşi, am oprit-o, s-ar zice că acest băiat (Gelu îl chema), care nu e chiar lipsit de spirit de observaţie, a fost martorul evenimentului, martorul crimei... Priveşte! Cele trei profiluri din fundal ar putea fi sora dumitale, actriţa, cu însoţitoarele ei... Iar aici, ce vedem? Nu e cumva măsuţa cu trei picioare? Care, în treacăt fie spus. a dispărut... Iar pe măsuţă bietul băiat a mâzgălit ceva ce seamănă cu un urcior... Un urcior, nu? Poate chiar urciorul lui Bachus beţivanul. Stela îmi aruncă cea mai agasată dintre priviri. — Isprăveşte cu tâmpeniile, domnule ajutor de copoi! Şi data viitoare să nu-mi apari fără Lăzău, altfel...! Mi-am ridicat pălăria şi m-am urcat în cârje. Îi întinsesem Stelei, involuntar, o capcană. O capcană perversă. Da! Ce nu face întâmplarea, vă spun eu, întâmplarea joacă rol de primadonă în dezlegarea celor mai încâlcite dileme detective! Stela pândi întoarcerea de la şcoală a lui Gelu, băiatul cel debil mintal, îl întâmpină cum se cuvine, cu două straşnice perechi de palme, dar ce zic eu, pălmoace, şi tot în ghionturi şi pumni îl conduse în odaia lui. „Când ai mâzgălit prostia asta, dobitocule? POC! Când? POC!!” 1081

— Nu da, mă-mătuşe! se bâlbâi copilul belind nişte ochi albi. — Să nu-mi spui mă-mătuşe, cretinule – POC!! Toate mătuşile-s bătrâne, iar eu, nu – POC! Când ai făcut desenul, POC!! — Nu eu l-am făcut, mă-mătuşe!... — Copilul nu minte, desenul nu-i aparţine, ci e opera domnului Lăzău pe care-l doreşti cu atâta ardoare! grăi o voce. Inutil să precizez că era vocea mea, nu plecasem de fapt. Intrasem pe furiş, nu mai povestesc ce truc am folosit, şi nici nu-mi amintesc prea bine, din nou m-a ajutat întâmplarea, asta e... L-am expediat pe Gelu din odaie şi, ajutându-mă de schiţă, i-am prezentat Stelei spre aprobare schema asasinatului... — Hei! În sfârşit! se învioră Balamela. — Aşa cum ai presupus dumneata, îl complimentă – oare cu ironie? – domnul V., săgeata nici nu era otrăvită, pentru simplul motiv că într-adevăr nu ne aflăm în junglă... Săgeata era doar o diversiune menită sa abată atenţia şi în acelaşi timp – important! – să-i provoace actriţei Delia Sânnicăuanu o sperietură zdravănă. Ce i se oferă unei persoane speriate? — Sprijin moral, sugeră Balamela. — Apă, zise în acelaşi timp Ceclan. — Fireşte, apă, rezonă domnul V. „Doică, repede apă!” poruncise domnişoara Vascopol, actriţa ratată, în vreme ce Delia, actriţa de succes pe care săgeata lui Flentea junior o rănise foarte vag pe grumaz, privea cu oroare picăturile de sânge. În mai puţin de un minut doica, o bătrână extrem de corpolentă, venise cu apa. Dacă s-ar fi dus până la palat să aducă de acolo, i-ar fi trebuit zece minute. Dar n-a fost necesar, în calea ei răsărise măsuţa, măsuţa inexplicabilă, cu urciorul lui Bachus umplut pe trei sferturi... — O gafă a asasinului, această măsuţă! murmură Ceclan. A asasinei... — A asasinilor, explică domnul V. Aveau mare încredere în trucul cu săgeata, dar actriţa nu şi-a pierdut cunoştinţa, n-a intrat în comă decât după ce a băut din urcior. Ce rol avea 1082

măsuţa? Fără măsuţă doica n-ar fi observat urciorul în iarba înaltă, urciorul care fusese detaşat din soclul lui Bachus beţivanul. — Dar cine a pus înapoi urciorul la locul lui, după ce l-a golit de apa otrăvită? — Domnişoara Vascopol, spuse V. — Prin urmare erau trei? — Da, trei, se înţelege. — Trei – ce? sări nerăbdător Balamela. Nu înţeleg nimic! — Trei asasini, explică Ceclan. Dar, vorbi tot el – cum de a îndrăznit Stela să-l angajeze pe „Marele Lăzău”? — Era convinsă că marea lor combinaţie, săgeata misterioasă trimisă de Flentea junior, pe deoparte, mâna doicii care, nevinovată, a adus urciorul cu apă otrăvită, mâna actriţei ratate care a pus urciorul la loc, e imbatabilă. Măsuţa însă au uitat-o câtva timp în pajişte – gafă inevitabilă care duce la... — Marea lor combinaţie a şi derutat poliţia, nu e aşa? întrebă Ceclan. Domnul V. îl privi cu atenţie şi bănuială. Zise: — Fii te rog ceva mai limpede! — Ceea ce ne-ai povestit aici are ceva logică, bombăni Ceclan. Ciudat mi se pare amănuntul că doi ageamii – dumneata şi cu domnul G. maniacul – nu te supăra! – au făcut lumină acolo unde fojgăiau în beznă specialiştii, poliţiştii de profesie... — Îţi aprob mirarea! Îţi reamintesc totuşi că în cariera unui detectiv există totdeauna un prim caz, care poate fi un prim succes, sau, mai des, un prim eşec. Iar succesul se datorează de multe ori şansei. Şansa mea a fost că m-am poticnit şi am căzut lângă măsuţa aceea blestemată, altfel no observam... — Dar, reuşi în sfârşit să se strecoare în discuţie şi Balamela, care e sfârşitul? Cine a ucis-o pe actriţă? — Stimabile, vorbi cu blândeţe fostul copoi, tot timpul n-ai făcut altceva decât să-ţi râzi de mine, aruncând cele mai neghioabe întrebări, fără nici un respect faţă de părul meu cărunt şi… 1083

FIXAŢIILE DOMNULUI BONIFACIU LĂZĂU

Picase peste Bucureşti o zi afurisit de caldă, muştele se izbeau în neştire de cheliile băutorilor de bere de la „Florida”, picolii umblau ca bătuţi, un câine traversa bulevardul, şi nui păsa. Peste drum de terasa „Florida”, într-un birou cu patru birouri – cer iertare pentru nefericită repetiţiune – inspectorul Iuga Martin se legăna pe scaun cu picioarele aşezate la pervazul ferestrei, nu fiindcă această poziţie i-ar fi asigurat o comoditate deosebită (oricum pervazul era prea înalt), ci numai pentru a imita un anumit detectiv dintr-un anumit film. Iuga Martin sorbea terasa din ochi şi înghiţea în sec, el se decisese să ia o halbă numai după ce va clopoţi de amiază, şi mai era până atunci; inspectorul îşi onora însă hotărârile, era ardelean şi moştenise toate însuşirile strămoşilor săi, printre care un loc de frunte ocupă virtutea şi căpăţânoşenia. Băiatul acesta avea ochi întunecaţi, mici, dar gura, cu colţurile uşor ridicate, se lumina într-un surâs, de fapt doresc a spune că mutra lui exprima o contradicţie permanentă – şi după această atât de plastică şi solidă caracterizare, nici nu ştiu ce aş mai avea de adăugat. Iuga Martin întinse o mână lungă, fără a mişca umărul – o poziţie aproape yoghină, – şi apucă un vraf de ziare pe care le frunzări la repezeală, dând impresia că urmăreşte un anumit fir, în sfârşit îşi luă picioroangele de la pervaz – amorţiseră –, efectuă o scurtă plimbare, aruncă ziarele, le apucă iar şi ieşi, fără a trânti uşa. 1084

Culoarul era pustiu, doar la capăt, în dreptul unei ferestre, razele soarelui iscau năluciri. Inspectorul intră în alt birou, unde o fată se prefăcea că bate la maşină. — Mary dragă, ce face şeful? Mary explică prompt că, după părerea ei şeful fugăreşte muşte. Iuga nu bătu la uşa capitonată pentru motivul simplu că într-o uşă capitonată este inutil să baţi, ci o deschise larg, pătrunzând în raza vizuală a comisarului Tarsiciu, care-l examină fără interes şi fără cine ştie câtă simpatie. — Domnule şef, citiţi ziarele? — Numai când scriu despre mine, şi anume când scriu de bine, adică niciodată, făcu posomorât acela. Nu citesc ziarele niciodată! — Am vrut să vă întreb dacă ştiţi povestea vagonului de argint. — De argint?! mârâi comisarul, masiv, chel, cu ochii albaştri plutind într-un alb mai mult galben. — I se spunea vagonul de argint, dar era burduşit cu aur. Aşa-s britanicii, suciţi... — Măi ardelean slăninos, tu când vorbeşti cu mine să taci! Ce poveste e asta? — Era un vagon al cefereului britanic..., destinat transporturilor speciale; o bandă a oprit trenul şi a furat vagonul – asta e! Tarsiciu avu o privire asupra căreia nici nu insist, şi zise: — Dacă nu intră în competinţa noastră, de ce mă plictiseşti. din partea mea poa-să se scufunde toată Englitera, cu scoţieni cu tot! — Nu vă plictisesc de pomană, e aici un schepsis care ne priveşte! În momentul acela intră Mary, care nu era blondă ca orice Mary, ci, avea plete verzi, şi glăscior cafeniu: — Ε aici domnul Jucu! — Ce fel de Jucu, fată? — Acela prost, cu perucă. — Şeful peruchiaţilor? Altădată! Nu observi că mă aflu în conferinţă? — Observ, murmură secretara, topindu-se. 1085

Iuga Martin vorbi: — Cazul acela a fost extrem de dificil, şi ştiţi de ce? Pentru că un vagon nu poate fi ascuns aşa de uşor, e mare, şi totuşi nu dădeau de urmele lui, şi toată poliţia engleză îşi smulgea părul din cap, până ce s-a ivit un poliţist deştept care a găsit vagonul într-o mină părăsită şi a recuperat sacii cu bani şi lingouri. Ştiţi cum se numea băiatul acesta deştept? Bonifaciu Lăzău. — Sună pe româneşte, constată Tarsiciu. Ε de-al nostru? N-am auzit de el. Îl cunoşti? — Nu, dar am să-l cunosc! — Pleci, la Londra? Ţi-am dat eu dezlegare? — Domnule şef, încă n-am terminat, ştirea cu vagonul a apărut în „Dimineaţa” din 10 ianuarie şi mi-a atras atenţia. Am păstrat gazeta, e aici: „Un detectiv din Bucureşti rezolvă cea mai faimoasă enigmă britanică.” Iată şi „Universul” din 17 Martie: „După o strălucită carieră la Londra, Bonifaciu Lăzău revine printre noi; faimosul as al deducţiunii are unele intenţiuni...” — Şi ce intenţiuni are, şi cum de nu ştim noi nimic despre intenţiunile sale? întrebă comisarul Tarsiciu, urnindu-şi de pe scaun corpul greoi. Ce zice în articol? — Că Lăzău se va odihni la Sinaia, iar apoi va pune pe roate o chestie... Iată poza lui Lăzău. Tarsiciu luă gazeta şi privi un fel de pată dreptunghiulară, întunecată, pe care abia se putea distinge un profil neclar. — De aici nu se poate deduce mai nimic, nici măcar dacă Lăzău e om! Şi, mă rog. ce chestie vrea să pună pe roate? — O agenţie particulară de detectivi. — Numai să capete aprobare! zise ostil Tarsiciu, aşezânduse. — A şi căpătat-o! Iată „Curentul” de ieri „Bonifaciu Lăzău în fruntea Agenţiei Lăzău”. Tarsiciu trase o înjurătură, la care adăugă: — Şi toate acestea, peste capul nostru? Pe noi nu ne întreabă nimeni?! — Domnule şef, explică Iuga, ăsta vine cu faimă europeană mare, ăsta nu discută cu noi... 1086

— Asta are să ne provoace încurcături, reluă, din altă direcţie, Tarsiciu. Tu acum ce faci, cu ce te ocupi? — Momentan, nimic, abia am terminat cu frauda de la Sucursala Băncii Lu... — Ştiu! Ce doreşti acuma, de fapt? — Aş da o fugă la Agenţia Lăzău, îmi crapă măseaua... îmi crapă măseaua să cunosc şi eu o dată la viaţa mea un detectiv cu faimă mare. Tarsiciu se înnegura. Iuga pricepu că de data aceasta comisese o „gafă de impoliteţe”; în fond, cu toată aparenţa sa de obtuz, ca să nu zicem de timp, Tarsiciu, prin rezolvarea unor cazuri mari, îşi câştigase şi el o faimă. Ε drept că trecuse ceva timp de-atunci! Tânărul aştepta acum muşcătura şefului, când sună telefonul. Tarsiciu potrivi receptorul sub falcă. Luă nişte note. La sfârşit trânti receptorul şi vorbi cu plăcere, în timp ce o vipie ceţoasă, gălbuie, răutăcioasă, pâlpâia în ochii săi de icterofil (acesta este, cred, un cuvânt nou, acum inventat): — Nu te duci la Lăzău, puştiule. Jos la poartă s-a şi format echipa. Pleci în strada Vârtej, 19. — Păi, ce s-a întâmplat acolo? — Tu ce crezi că putea să se întâmple, puştiule? — Eu, nu pot a şti, domnule comisar, răspunse alene Iuga Martin care-şi recâştigase între timp o parte din obrăznicie. S-a furat vreo coadă de pisică, sau...? — Raportul, peste două ore punct. Hai, închide uşa pe dinafară! concluzionă comisarul. — Toată lumea să plece, dar să rămână pe loc! dădu Iuga Martin o primă dispoziţie destul de ciudată. Apoi: Cine a descoperit cadavrul? Un lungan cu falca plină de coşuri, printre care îşi făceau loc firele blonde ale unei bărbi încă nedecise să răsară sau ba, ieşi în faţă. — E-e-eu... — Cine eşti? Ce căutai pe-aici? Numele? mitralie poliţistul de pe Someş, încercând să-i imite, pe confraţii din Regat. 1087

— Pro-pro-pro..., propopăi găliganul, transpirând din abundenţă. — Com? Ia nu-ţi bate joc, că...! — Eu mă bâl-bâl-bâl… După multe silabe inutile, înţeleseră că e vorba de un bâlbâit veritabil, iar nu de un simulant, avea şi acte în acest sens, îl chema Protopopescu Emil, 20 ani, ajutor de vânzător la băcănia lui taică-su; ce căuta acolo? Ce să caute, îl trimisese tata cu o trea-trea-trea-bă la cumătrul Weiss şi, mergând agale, auzise un răcnet, „Ajutor!”, şi observase la fereastră – fereastra camerei unde acum zăcea cadavrul – un ins care gesticula; Emil, suflet bun, traversase în goană strada, urcase un etaj al clădirii cu trei etaje, văzuse uşa întredeschisă şi se năpustise înăuntru. Dând de un om care se zbătea într-o băltoacă de sânge, îngrozit, depăşit de evenimente, se apucase şi el să zbiere: „A-a-ju-ju...” Vecinul Suciu şi vecinul Grămadă, cu neveste cu tot, ieşiseră imediat grămadă din vizuinele lor; aici se iveşte o primă contradicţie între declaraţia tânărului şi cea a vecinilor, aceştia pretind că la intrarea lor în cameră victima nu se zbătea, ci era mort dea binelea. De asemeni nimeni nu auzise răcnetele de ajutor ale celui ucis. Suciu, care era mai solid, rămăsese să-l păzească pe Protopopescu, iar Grămadă fugise la telefon. Era, conform martorilor, fix ora amiezii; Protopopescu, bâlbâitul, nu avea ceasornic, nu ştia ce oră ar fi putut să fie; politia fusese alertată de către Grămadă la 12,12, Tarsiciu intrase în acţiune la 12,16, Iuga Martin sosise la faţa locului la 12,36, iar procurorul Cica patru minute mai târziu. Acum se făcuse ora 13. — Doctore, se adresă procurorul Cica medicului legist Aristide Brumă, la ce oră a survenit decesul, măcar aproximativ? — Pot să vă spun exact, domnule! răsună glacial vocea medicului care-l fixa, verde, pe procuror. Individul a trecut Marele Hotar acum un ceas, la doişpe deci. Mai aveţi vreo întrebare? 1088

Între procuror şi medic existau vechi relaţii de antipatie reciprocă şi susţinută, nu contează motivele. — Doctore, reluă omul legii, după ce făcu o notă în carnet, poţi să-mi spui cât timp a trecut între momentul rănirii şi cel al morţii măcar aproximativ? — Da! Cel mult trei, patru minute! — Doctore, poţi să-mi spui, măcar aproximativ, dacă rana de la gât, pe care o vedem cu toţii, este leziunea care a cauzat moartea? — Da, cu siguranţă, dacă autopsia nu ne va dezvălui vreo surpriză. — Doctore, consideri, măcar aproximativ, că un om prevăzut cu o astfel de rană urâtă vederii, care a perforat traheea şi a făcut în general gâtul harcea-parcea, mai poate să meargă la fereastră şi mai poate să ceară ajutor pe cale vocală? Ca să-mi exprim întrebarea mai limpede, ca să înţelegi, putea să mai aibă voce? — Nu cred, răspunse înţepat Aristide Brumă. În mod normal, nu. — Mulţumesc, doctore, ai adus o contribuţie importantă, şi procurorul se întoarse către Protopopescu, a cărui falcă super-longă dârdâia. — Tinere! Menţii afirmaţia că ai văzut pe cineva la fereastră, gesticulând şi strigând după ajutor? Bâlbâitul bâlbâi că da, aşa a fost, îşi men-menţine afirmaţia. — De unde ştii că se afla la fereastra acestei camere? Protopopescu bâlbâi că nu ştie de unde ştie, dar mai apoi preciză: „Fiindcă era deschisă...” Procurorul observă că pe căldura aceasta aproape toate ferestrele sunt deschise, ceea ce era chiar adevărat – apoi îl întrebă pe martor cum de nimerise exact şi imediat uşa cu pricina, Emil zise iar că nu ştie, şi iar dădu o explicaţie şubredă: „Fiindcă era întredeschisă”. — Dar să-mi spui, tinere, omul acesta care zace acolo, e omul pe care l-ai văzut în fereastră cerând ajutor?

1089

Protopopescu spuse de două ori da, apoi nu, apoi nu ştiu, în sfârşit, la insistenţele procurorului, da, ăsta e, pe mortul ăsta l-am văzut strigând la fereastră. — Rana de la gât ai văzut-o? Emil nu ştiu să zică da sau nu. — În timp ce urcai scările, ai observat pe cineva suind, coborând, ai auzit ceva? Martorul spuse că nu e sigur, dar probabil nu văzuse şi nu întâlnise pe nimeni, şi nici nu auzise nimic, n-avea cum, căci el însuşi se pornise să urle... — Ciudat, spuse procurorul, încet, ca pentru sine. Şi adăugă: Neconvingător... Apoi se întoarse către Iuga Martin, pe care-l depăşea ca vârstă cu vreo douăzeci şi cinci de ani, şi cam tot cu atâţia centimetri în înălţime şi-i spuse cu o politeţe ce nu masca întru nimic profunda sa neîncredere în capacităţile tânărului poliţist: — Ei bine, domnule inspector, vă rog să continuaţi ancheta dumneavoastră subtilă... Iuga Martin îl înjură în gând, mai ales că nu putea să nu recunoască în sinea sa că experimentatul procuror înşirase metodic câteva întrebări esenţiale. Dar întrebările lui Cica, mai ales cele de la sfârşit, păreau aruncate anume pentru a-l prinde în capcană pe tânărul ajutor de vânzător la băcănie, or, în afară de afirmaţia bâlbâitului care pretindea – parcă împotriva propriului său interes – că văzuse gesticulând şi auzise strigând un om care, în principiu, era în imposibilitate de a gesticula şi striga, în afară de micul amănunt că nimerise prea repede uşa victimei, numeroase elemente pledau împotriva culpabilităţii sale. Trecem peste înfăţişarea sa de bleg, căci acesta nu e un argument ştiinţific; nu pedalăm pe faptul că între victimă (de personalitatea căreia încă nu ne-am ocupat, dar o vom face fără zgârcenie) şi tânărul ajutor de băcan nu puteau să existe, cel puţin la prima vedere, nici un fel de relaţii, rivalităţi, antagonisme – deci lipsea blestematul de mobil. 1090

Mai important ni se pare să semnalăm lipsa armei, a cuţitului, pumnalului, stiletului, şurubelniţei, a obiectului tăios în fine de care, în scurtul răstimp survenit între moartea lui Botha Ioan Boemu şi sosirea primilor martori. Protopopescu nu prea avea cum să se descotorosească; dar nici acesta nu e un argument forte, uneori poţi ascunde un obiect atât de la vedere, încât nimeni să nu-l observe. Altceva: pe mâinile, pe hainele bâlbâitului nu exista, picătură de sânge, or, să înjunghii pe cineva, şi încă la gât, şi să rămâi nepătat, e aproape imposibil, doar dacă nu te serveşti de o lance... şi nici atunci nu e sigur. Dar – am lăsat la urmă elementul cel mai greu, ce părea al scoate definitiv de sub orice bănuială pe tânărul Protopopescu era faptul că Botha Ioan Boemu, licenţiat în litere, cu Academia de Biologie Superioară isprăvită la Berlin, cu Chimia studiată la Sorbona, un adevărat savant, autor a patru cărţi, dintre care cel puţin două cam ciudate – ca pentru a se supune bunelor si bătrânelor datini, îl indicase el însuşi pe asasin, desenând pe duşumea, cu degetul arătător drept muiat în propriul lui sânge, câteva litere sinistre: CR CR ASASIN S-ar fi zis că dl. BIB5, victima, avusese o ultimă zvâcnire de humor macabru, servind poliţiei o indicaţie iraţională. Pentru ce iraţională? Pentru că, dacă avusese destulă putere pentru a duce până la capăt cuvântul „ASASIN”, de ce nu-l terminase pe CR CR? Ce putea să însemne CR CR? Dar misterul s-a risipit curând, la primele întrebări adresate vecinilor de către Iuga Martin şi ajutorul său Lucian Bică. — A venit cineva la BIB în cursul dimineţii, sau eventual noaptea? Răspunsul doamnei Grămadă: — Păi cum să nu, doctorul Cristea! 5

Botha Ioan Boemu.

1091

— Cristea şi mai cum? — Cum şi mai cum. Cristian Cristea, cum ar fi Ion Ion sau Gheorghe Gheorghe, uneori părinţii îşi bat joc de... — La ce oră? — La ce oră ce, domnule inspector şef? — La ce oră a venit Cristea la BIB? — Erau prieteni buni, au şi scris o carte împreună, ce, nu ştiţi? — La ce oră? — Cartea au scris-o în mai multe nopţi, nu ştiu exact la ce oră, dar azi doctorul Cristea a urcat scara pe la opt dimineaţa... — Şi când a coborât? Când a plecat? — Nu ştiu. Nu ştiu chiar tot... uşa s-a tot deschis şi s-a tot închis de mai multe ori, dar nu ştiu când a plecat doctorul, întrebaţi-o pe vecina Suciu, ea trebuie că... Doamna Suciu declară că lipsise de acasă cea mai mare parte a dimineţii, nu are ştire de vizita lui Cr. Cr... da, erau vechi prieteni, Cr. Cr. venea des pe la cel ucis, mer geau la birt împreună, se întorceau câteodată cu domnişoare. La locuinţa doctorului Cristea o găsiră pe servitoare: doamna e la Predeal, domnul nu ştiu unde este, că este în conced, dar poate că-l găsiţi la cafenea; la ce cafenea obişnuieşte?, la mai multe, uneori la berărie, la berăria peste drum de poliţie; la „Florida?”, eu nu ştiu cum îi zice, că eu nu citesc, dar acolo poate fi... — Ar fi culmea să-l găsim aici, vizavi de noi, dar ştii, asasinii ăştia au uneori un tupeu... şopti Bică, în timp ce intrau la local; Iuga îl şuieră pe chelnăr, îl întrebă ce trebuie, acela privi prin sală. — Domnul Cristea e la ultima masă, rândul trei, acela gras, singur. — De la ce oră e aici? — Nu vă pot spune, dar tocmai, suge a opta bere... Cei doi detectivi înaintară, relaxaţi, cazul era rezolvat... — Domnul Cristea Cristian? 1092

O faţă ovală, într-un păr cărămiziu, lung, presărat cu mătreaţă măruntă. Ochi înecaţi în grăsime. Un veritabil băutor de bere. — Mda, eu sunt, ce poftiţi? — Vă rugăm să veniţi cu noi, poliţia. — Vai de mine, e ceva grav? — Da, preferabil să nu atragem atenţia... Grăsunul pocni din degete, chelnărul care mai adineaori dăduse poliţiştilor informaţia se prezentă imediat. — Ia banii. Jeane! Spune-i, dacă vine, domnului Botha Ioan Boemu, prietenul acela al meu, că-l aştept de la doişpe jumate, acum plec la o urgenţă, şi să-i fie ruşine că nu e parolist! — Prea bine, dom’ doctor! Chelnărul se îndepărtă, deşi cu mare bucurie şi-ar fi lăsat urechile în loc. Iuga întrebă: — Sunteţi aici de la 12,30? — Da. Sigur. Aveam întâlnire cu un amic... Cei doi inspectori se priviră, ambii gândeau: de la 12, când fusese ucis BIB, într-o jumătate de oră dolofanul acesta tocmai bine putea să ajungă de pe strada Vârtej aici şi să se instaleze la băut chiar sub ochii poliţiei. Da, neobrăzare, cinism... Avea timp, gândea mai departe Iuga, să-şi schimbe hainele, să se spele... Dar foarte curând, spre dezamăgirea poliţiştilor şi spre satisfacţia răutăciosului procuror Cica, ancheta se împotmoli. Bănuieli grave apăsau în continuare asupra frunţii grăsanului Cr.Cr., totuşi Iuga îl convinse pe şeful său, comisarul Tarsiciu, că e prematur să-l paseze Procuraturii, pe motiv că dosarul nu e încă rotunjit, cercul nu e perfect. Şi care erau deci imperfecţiunile cercului? Să nu le luăm în ordinea importanţei reale, ci a raţionalului narativ..., dacă-mi permiteţi. Păstrându-şi calmul, informat de avocatul său asupra anchetei, Cristian Cristea afirmă: — Eu, domnilor, dacă-l omoram, îl omoram de tot, nu-i mai lăsam putere să alerge la fereastră să ceară ajutor, iar 1093

apoi să mai şi scrie cu sânge romane mincinoase pe pardosea!... Afirmaţia, foarte solidă, îi dădu o vie durere de cap lui Iuga Martin. — Aveaţi motive să-l omorâţi „de tot”, domnule Cristea? — Doctor Cristea, dacă permiteţi... Asta e, că nu. Nici un motiv! Eram prieteni, informaţi-vă... Am scris împreună şi o carte. Vreau să subliniez că dacă voiam să-l ucid pe Botha Ioan Boemu – tare-i plăcea să i se pronunţe numele întreg, odihnească-se în pace, că n-a fost om rău, deşi mare încurcătură a făcut – zic că dacă-l ucideam eu, aş fi făcut o treabă pe cinste, ca medic, şi nu plecam de lângă el decât când aş fi fost convins că e ţeapăn, înţelegeţi ce voiesc a spune? Apropo, cu ce a fost omorât? Aceasta era întrebarea, arma crimei, pururi lipsea! Asasinatul fusese comis la ora 12, mărturiile, ca şi declaraţia medicului, convergeau către această oră. Împrejurul ei se ţesu o întreagă poveste. Dr. Cr.Cr., om de cincizeci de ani, corpolent, aproape totdeauna îmbrăcat cam fistichiu, persoană cu numeroase relaţiuni şi cunoştinţe, nu putea să treacă niciunde neobservat, nu era un ins cenuşiu pe care să nu-l remarci, nu... Amprentele sale au fost culese de peste tot din locuinţa lui BIB, chiar şi de pe un pahar din care el băuse şpriţ în acea dimineaţă a crimei, fiindcă nici nu nega vizita făcută lui Boemu, pe la opt, opt şi ceva. Numai că – afirma grăsunul – pe la zece, zece şi ceva, îl părăsise pe Boemu, după ce-şi dăduseră întâlnire pentru 32,30, la „Florida”. Alibiurile lui Cr. Cr. erau numeroase; veţi obiecta că e mai bine să ai unul temeinic decât şapte îndoielnice; numai că alibiurile medicului păreau bune, aproape toate. Intervenea elementul îmbrăcăminte. Doamna Grămadă îl zărise dimineaţa la opt într-un sacou gri deschis cu dungi de un mov dătător de înţepături în ochi, cămaşă albă, cravată în pătrăţele roz uşor mitocănească, pantaloni negri de englez excentric; aceeaşi costumaţie o semnalară cu mai multe sau mai puţine detalii vreo cinci oameni ce-l întâlniseră pe Cr.Cr. 1094

între zece şi ceva şi doişpe fără ceva: la douăsprezece douăzeci doctorul conversase cu doi inşi care semnalară aceeaşi îmbrăcăminte, care se afla pe el şi-n momentul când fusese umflat de poliţişti. Victima, BIB, sângerase tare, era de presupus că un torent de sânge izbucnise din beregata spartă; pe vestmintele imaculate ale doctorului Cr.Cr., pe pantofii săi de dandy grăsoc, nu fusese descoperită o picătură, o urmă cât de neînsemnată. Să fi avut, şiretul de el, două rânduri de haine absolut identice? se întreba Iuga. Puţin probabil... Şi apoi. când ar fi avut vreme să le schimbe şi unde? Şi încă ceva inexplicabil. La autopsie, acolo unde eşti dezbrăcat şi pe dinafară şi pe dinăuntru, medicul legist Brumă descoperise o tăietură subţire, liniară, pe pulpa victimei, o mică tăietură ce sângerase, pătând chiar pantalonul. O tăietură cauzată de lamă sau de brici, în sfârşit o tăietură care, după aprecierea legistului, se produsese cu puţine momente înainte ca BIB să fie asasinat. La percheziţia locuinţei lui Boemu (apartament compus din trei camere) fusese găsită într-un coş lama: la analiză pe metal se găsiră urme din sângele lui BIB, şi chiar amprentele sale! Rostul acestei răni „preasasine” nici poliţia, nici superpoliţia şi nici D-zeu nu-l puteau explica. Avea să o facă Lăzău! Marele Lăzău. În sfârşit (dar de fapt nu în sfârşit), doctorul Brumă îi făcuse lui Iuga o mărturisire stranie: — Mă băiete, chestia asta ţi-o spun numai ţie, că prea e neserioasă şi nici nu duce undeva... Pe „traseul” rănii din gâtul nenorocitului acela am găsit pe alocuri ceva, ceva, cum să zic? Un fel de praf, care ar putea fi pilitură de zinc, dar la fel de bine pilitură de coarne de drac, şi încă o substanţă... nu mi-a ieşit nimic la analiză, prea puţină am reuşit să recoltez… — Bon! Ce concluzie se poate trage de-aici? — Hm, cred că nici una, sau una cam aiurită, că asasinul îşi muiase arma într-un fel de lubrefiant, ca să pătrundă mai 1095

uşor... Caraghios, nu?, un pumnal, oricum, pătrunde nici nuţi închipui cât de uşor! Dar, dintr-odată, situaţia lui Cr.Cr. se agravă brusc, fiindcă – cherchez toujours la femme! – apăru într-adevăr doamna femeie. O doamnă de vreo cincizeci de ani. — Eu, aşa cum mă vedeţi, sunt Clarence Tatu, fosta logodnică a lui Cristian... Şi izbucni în plâns. Ce poţi să faci cu o femeie care plânge! Iuga îi oferi un scaun şi un pahar cu apă. Deşi nespus de întristată, doamna Clarence examină paharul care nu fusese de ani de zile spălat, ştiţi cum sunt paharele de la poliţie, şi-l puse deoparte. Apoi, strecură, printre lacrimi, o poveste încâlcită din care reieşea că: fiind logodnică a tânărului medic Cr.Cr... — Ce înţelegeţi prin logodnică, eraţi logodiţi oficial, cu asentimentul cui se cere, cu inel şi toate celelalte? — Eram împreună, explică doamna, restul e fleacuri, şi neam fi căsătorit dacă... ...Dacă nu apărea malfamatul filfizon şi filozof BIB, care sparse acel mare amor, o înşfacă irezistibil pe fermecătoarea Clarence, pentru ca apoi, în mai puţin de câteva zile (cât poate fi mai puţin de câteva zile? se întrebă Iuga Martin, o zi?, o oră?) să-şi bată joc de ea, pe scurt să-i dea papucii. Dr. Cr.Cr. care o iubise „nebuneşte” nu i-a putut niciodată ierta „prietenului” BIB trădarea, iar acum, după ani şi ani, a găsit prilejul de a se răzbuna. Iată, în sfârşit, şi mobilul crimei. Un mobil îndoielnic... Declaraţie, cam cinică, în această privinţă, a Dr. Cr.Cr.: „Domnilor, fata aia Clarence nu avea unde locui, şi-am găzduit-o la mine, dar după vreo lună am fost atât de înnebunit de sâcâielile ei, încât am mutat-o prin bună înţelegere la BIB, că prea era el un singuratec, dar nici el n-a suportat-o prea mult...” Această mare intrigă amoroasă se petrecuse cu peste 25 ani în urmă; totuşi, impresia fu defavorabilă; o „gazetăriţă” 1096

specializată în apărarea bietelor femei, victime ale ticăloşilor de bărbaţi, publică nişte articole deosebit de tâmpiţele, dar tocmai astea aveau succes... Dr. Cr.Cr. fu trimis în judecată pentru crimă de asasinat, premeditată şi dusă până la capăt. Procesul, – la 1 octombrie, 8 dim. Agenţia Lăzău reveni în actualitatea bucureşteană şi-n memoria lui Iuga Martin prin câteva titluri de ziar care elogiau felul în care asul Bonifaciu Lăzău elucidase, peste capul poliţiei, un caz delicat, moartea actriţei de dramă Delia Sânnicăuanu. Asasină – Stela Sânnicăuanu, sora vedetei, Iuga căzu pe gânduri. Botha Ioan Boemu nu avea nici soră, nici frate, nici cine ştie ce rude, mai mult, se pare că Dr. Cr.Cr. fusese unicul său prieten apropiat. — Bravo, puştiul e, bine l-ai înfundat pe doctor, pe grăsanul acela antipatic Cr.Cr., mormăi comisarul Tarsiciu. Iuga se mulţumi să-l privească pieziş pe şeful său, la fel de corpolent ca şi asasinul Cr.Cr. — Cam scârţâie... se mulţumi să zică. Seara îl prinse pe inspectorul Iuga Martin rătăcind aiurea, deodată îşi dădu seama că un minut mai înainte ochii lui văzuseră ceva ce mintea nu înregistrase... sau înregistrase periferic; intrigat, porni înapoi pe stradă, la intrarea unui bloc, trei firme, aliniate, cea de sus, de culoare neagră, a unui medic (avea humor tipul), cea de jos, verde, a unui arhitect, cea din mijloc, galbenă (să sară în ochi!) cu litere albastre: AGENŢIA LĂZĂU, primiri la orice oră. Iuga urcă, ciocăni la uşă, intră, fără nici o nădejde. Insul în haină neagră, cu faţa prelungă şi palidă, de la birou, îl privi apatic; poliţistul înregistra şi perechea de cârje rezemată de birou, să fie la-ndemână, Inspectorat îşi compuse un zâmbet potrivit. — Am plăcerea de a vorbi cu domnul Bonifaciu Lăzău? — Nu, răspunse insul, şi ajutându-se de o cârje, se ridică, politicos. Stând aşa în trei picioare era înalt şi, după toate aparenţele, foarte slab. Eu sunt domnul V., zise. — Domnul V.? se miră inspectorul Iuga. 1097

— V. de la Vasilescu, să zicem, zâmbi transparent insul cel palid cu cârje, acest fel de a prescurta numele e una dintre fixaţiunile d-lui B. — Mă rog, mă rog, cine e domnul B., dacă îi slobod a şti? — Îi slobod, domnul B. e şeful, domnul Bonifaciu... — Ei, da, cum de nu m-am gândit... murmură Iuga Martin, rotindu-şi ochii prin încăperea în care nu avea mare lucru de admirat. — Dacă am înţeles bine..., reluă domnul Y. — Da, aş dori să vorbesc cu domnul Bonifaciu, cu dl. B., dacă vă face plăcere, deşi eu nu sunt obişnuit să prescurtez... Când să revin, sau unde să-l caut? — Domnul Bonifaciu este foarte ocupat. Glasul individului în cârje era net ca o cremene. Inspectorul îl examină, uşor vexat. — Înţeleg, înţeleg. Totuşi uneori presupun că poate fi văzut, nu? Care ar fi momentul cel mai potrivit? Aş vrea să am cu el o discuţie ca între colegi, nu ştiu dacă aţi reţinut că şi eu... — Am reţinut prea bine, domnule inspector Iuga Martin! Celor de la Agenţia Lăzău nu e nevoie să li se repete nimic! Însă domnul B. e foarte, foarte prins în treburi importante. Nu ştiu ce oră sau ce dată să vă indic, apariţiile şefului sunt imprevizibile, ca şi dispariţiile sale. Nu-i place să se arate des... oricui. — Ε şi aceasta o fixaţie a sa? — Dacă doriţi, zâmbi glacial domnul V. Poliţistul Iuga reveni la Agenţia Lăzău peste vreo două zile; de data aceasta la birou şedea un mărunţel cu faţă minusculă în care fuseseră plantaţi ca din greşeală doi ochi imenşi – de fapt insul era, se poate zice, numai ochi. Iar holbanii aceia nu aveau darul de a te face blânduţ şi melancolic, ci mai degrabă te speriau prin expresia lor mereu variabilă, când de concentrare, când de absenţă totală sau de fixitate; până şi culoarea avea tendinţa să se schimbe de la un moment la altul. Iuga decise că acesta oricum nu poate fi Marele Lăzău. 1098

— Şeful nu e aici, eu sunt domnul G., ce doriţi? croncăni arătarea. — G., de bună seamă, de la Goliat? învârti Iuga manivela humorului său transilvănean. — Nu! G. de la Georgescu. Ce doriţi? Îl privea ţintă, fără a clipi din pleoapele sale de oţel. Iuga simţi o vagă dorinţă de a se face nevăzut. Îşi struni această dorinţă. — Ei bine, domnule G., l-am căutat şi acum vreo două, trei zile pe domnul Bonifaciu, dl. B., şi nu l-am găsit. Ţin morţiş să vorbesc cu el. Sunteţi angajatul Agenţiei? — Sunt unul din ajutoarele lui Lăzău. Imposibil să-l vedeţi pe şef. — Dumnezeule mare! De ce? — Îşi petrece viaţa învăluit în singurătate. Nu-i place să fie conturbat! — Şi atunci cine lucrează pentru Agenţie? — El, Şeful. Domnul B. Singurătatea îl ajută să se concentreze asupra cazurilor mai importante, cele mici le rezolvăm noi ceilalţi, în treacăt... — Însă cum ia contact cu cazurile mari, dacă nu se arată nicăieri? — Prin intermediul adjuncţilor. În sfârşit, o doriţi? — Vreau, în orice condiţii, să-l văd pe Lăzău! Domnul G. răsări de după birou şi traversă de câteva ori în diagonală pe picioarele sale cracoşe prăfoasa încăpere. Brusc se înţepeni în faţa lui Iuga, atât de brusc că acestuia mai să-i sară inima din loc. — M-ai scos din fire!!! Uite ce e! Şeful are multe fixaţii, multe manii, printre altele e un maniac al pistoletului, când îl apucă damblaua scoate fierul din buzunare şi trage, trage în dulapuri, în portrete, uneori şi-n oameni! — Da?? Cum de nu e la puşcărie, sau la balamuc? întrebă Iuga, interzicându-şi să dea o extindere firească întrebării: Cum de nu eşti şi dumneata la casa de nebuni? — Cartuşele-s oarbe, binevoi să explice mititelul cel arţăgos, însă nu chiar toate. Din zece, unul e valabil, şi nu se 1099

ştie niciodată care e acela, poate e chiar un cartuş care te aşteaptă pe dumneata! — Ştii ce, îşi ieşi inspectorul din pepeni, eu sunt poliţist, poliţist de profesie, şi s-ar putea să mă interesez mai îndeaproape, profesional, de maniacii care se joacă aşa în glumă cu pistoletul şi cu cartuşele, oarbe, sau neoarbe... şi poţi a şti că nu mă sperii uşor! — Încearcă, încearcă numai! făcu G., cu o intonaţie, şi o privire care-i tăie din elan inspectorului. Are, îşi zise, are pile înalte acest blestemat maniac Lăzău, poate chiar sus de tot, la capul cel încoronat, că şi acela are unele... fixaţiuni... Aceste gânduri îi aduseră pe buze un ton ceva mai moale. — Nu-mi puteţi da totuşi o adresă, un număr de telefon, o indicaţie, unde aş putea să-l caut pe domnul Bonifaciu? — Nu! Imposibil! — Dar domnia sa nu trece niciodată pe aici? — Uneori. Nu ştim niciodată când. De cele mai multe ori deghizat. Nici noi nu-l recunoaştem. Dar îi putem transmite rugămintea dumneavoastră... — Ce rugăminte? — Aceea de a-l întâlni. Nu asta doriţi? — Da, desigur, aş vrea să-l consult într-o... — Reveniţi mâine! Fix la amiază! încheie discuţia domnul G. Drace, tot la amiază fusese asasinat BIB, tresări inspectorul, mulţumi apoi pentru „favoarea” ce i se făcea, îşi luă pălăria şi se urni din loc, asaltat de nişte gânduri şi bănuieli atât de confuze, încât nu-şi reveni decât ceva mai târziu, în faţa unui pahar de rom. Ziua următoare, la doişpe punct, în loc să se afle în faţa Parlamentului unde-l expediase Tarsiciu pentru a ocroti niscaiva capete ministeriale, Iuga se înfăţişă, încăpăţânat, la Agenţia Lăzău. Acelaşi prichindel agitat şi întrucâtva fioros şedea la birou; la fereastră, cu spatele, în cârje, domnul V., înalt, slab, neclintit. Nu se clinti nici la intrarea inspectorului, nu întoarse capul. 1100

Iuga apucă un scaun şubred pe care se instală şi se pomeni explicând împrejurările crimei din strada Vârtej 19, precum şi toate multele sale nedumeriri. Acţiunea sa nu era ortodoxă! Poliţia să-şi divulge greutăţile şi să ceară sprijinul unor... unui...? Nu chiar „unui”! Ce, Bonifaciu Lăzău e „unul” oarecare? Când ajunse să schiţeze portretul victimei, povestind că BIB era autorul a patru cărţi, dintre care una făcută cu ajutorul presupusului asasin Cr.Cr., domnul V. avu cea dintâi intervenţie a sa, dar fără a părăsi fereastra. — Şi ce scria acest BIB, romane, poezii? — Nu, că era prea savant pentru romane sau versuri, cărţile sale au un conţinut teoretic şi-s cam ciudate de felul lor. — Titlurile? întrebă G. Iuga frunzări în notes. — Iată-le! „Omul, privit cu ochiul magiei negre”, hm! Aceasta e scrisă în colaborare cu doctorul Cristea şi se prezintă sub forma unui dialog între cei doi coautori. Apoi: „Optica – o ştiinţă a insolitului şi mirajele ei” A treia carte: „Definiţii, speculaţiuni filozofice, demascarea lor”. A patra carte, cea mai stranie: „Dacă aş fi asasin…” Domnul V. întoarse în sfârşit capul: — Aţi răsfoit aceste cărţi, domnule inspector? — Cum adică? Ce voiţi a zice? — Adică: aţi citit aceste cărţi? — Nu prea... La ce mi-ar folosi? — Poate pentru a cunoaşte psihologia victimei, înaintă domnul V. în cârjele sale provizorii, străpungând fruntea lui Iuga cu o privire întunecată. — Eu socot că e important să cunoşti psihologia asasinului, replică Iuga. — Dar mai întâi trebuie să-l cunoşti pe asasin! lătră din cealaltă parte prichindelul G. — Totul este important, faceţi rost de aceste cărţi, între timp noi vom avea o consultare cu domnul Bonifaciu. La revedere! 1101

Iuga îşi luă clopul şi se duse, cu gândul să lase dracului Agenţia, cu Lăzău şi cu fixaţiunile sale cu tot. Însă n-o lăsă dracului. Pe la şapte seara la sediul Agenţiei telefonul dădu de veste, domnul V. ridică receptorul, era Iuga. — Ei bine, am cărţile, trei, cu excepţia celei care se numeşte „Dacă aş fi asasin”. A fost interzisă la apariţie, întregul stoc a dispărut înainte de a ajunge în librării. Nu există nici un singur exemplar, Domnul G., care îşi lipise şi el urechea de receptor, efectuă o strâmbătură mare. V. spuse: — Dispoziţiunile şefului sunt limpezi, are nevoie de toate cărţile, de întreaga operă a lui BIB. La capătul celălalt al firului Iuga înjură în gând, dar spuse cu voce blândă: — Propun ceva! Să facem o vizita la locuinţa lui BIB. Adică eu, împreună cu domnul Bonifaciu. — Imposibil, replică V., domnul B. e mult prea ocupat! Dar dacă ţineţi cu orice preţ, vă putem însoţi noi, eu şi cu domnul G... Pe la zece seara o echipă ciudată străbătea cu paşi inegali Bucureştii. Dar la urma urmelor, de ce neapărat ciudată? Inspectorul Iuga Martin, sub treizeci, statură potrivită, ochi mici, un vag surâs aparent pe figură, prezenta toate atu-urile unui om normal – şi chiar era. Domnul V., în ciuda cârjelor, a chipului prelung şi alb, nu prezenta o discordanţă pregnantă faţă de figurile obişnuite; în sfârşit domnul G., cu mutra sa de broscoi nervos, beneficiind de puţini centimetri în înălţime şi lăţime, aproape că se pierdea în noapte. Noaptea era răcoroasă. Sub norii zdrenţuiţi o lună incertă apărea şi dispărea, pe toate punându-le sub semnul întrebării. Aşeza sub semnul întrebării chiar şi scopul acestei deplasări şi în general orice scop. Strada Vârtej, măturată de un vânt, prinse ecoul paşilor şi scârţâitul de cârje. 1102

— Ceea ce fac eu acum se numeşte abuz, sau ilegalitate, sau nu ştiu cum, făcu inspectorul Iuga, îndepărtând sigiliul de pe uşa lui BIB. — Ei şi ce? se zgâlţâi domnul G. — Noi ne putem încă retrage, observă, liniştit, domnul V. La urma urmelor, nu noi am cerut să fim aduşi aici… Părăsiră apartamentul lui Botha Ioan Boemu pe la patru dimineaţa. Nu găsiră nici un exemplar al cărţii „Dacă aş fi asasin”, dar în schimb dădură într-un sertar de şpalturile ciudatului „manual”, cu corecturile şi îndreptările autorului. În cele trei încăperi dezordinea era fioroasă, cărţi, retorte, aparate, sticluţe, substanţe, pilule – de mirare că locuinţa nu luase foc, nu fusese inundată, sau lovită de trăsnet de nenumărate ori, pe rând sau chiar în acelaşi timp. Apropo de inundaţie, din „gheţar”, căci cuvântul frigider pesemne nu fusese încă inventat, se prelingea o şuviţă de apă, gheaţa se topise de mult, iar domnul G., care tot timpul se vânzolea, gesticula şi făcea observaţii tăioase nu se ştie cui, deschise capacul şi din apa stătută pescui două sticle de bere, una de şampanie şi o sculă curioasă, un fel de cutie prelungă, despre care domnul V. făcu observaţia stranie că parcă ar fi „sicriul unui stilet”... — Domnule comisar! Acum vă pot servi cu istoria adevărată a aşa-zisei crime... Tarsiciu îl privi nemulţumit pe tânăr. Presimţea că ancheta va trebui să pornească în altă direcţie. Nu-i plăceau „răsturnările”. Se simţea obosit. — Bine! Dă-i drumul... Scurt! Iuga şi deschise notesul, picior peste picior, colţurile gurii erau mai pronunţat ridicate ca oricând, dar nu se putea zice cu certitudine dacă zâmbeşte sau se strâmbă. — Pe la ora opt, opt şi ceva, dr. Cr.Cr. îşi vizitează prietenul, vine la BIB, aşa, fără nici un motiv serios... — La opt dimineaţa nu faci vizite fără motiv! replică Tarsiciu. 1103

— Dr. Cr.Cr. nu s-a obosit să scornească unul, deşi ar fi putut, nu avea cine să-l contrazică. — Zi-i Cristea, paştele şi...! Ce-i aia „Dr. Cr.Cr.”?! De unde ai...? — Cum doriţi! Cristea. Cristea ieşise pur şi simplu matinal în oraş. Intenţiona să-l invite pe BIB la bere, dar BIB... — Adică Botha Ioan Boemu! răcni Tarsiciu. — Da. Nu vă enervaţi. BIB îl serveşte cu şpriţ, căci avea nevoie de amprentele sale proaspete... pe pahar. Apoi Boemu acceptă invitaţia la „Florida”, însă pentru ora douăsprezece treizeci, la amiază. Perversă „acceptare”... — Hm, hm, hm, hâmâi Tarsiciu, încă indispus. — Doctorul Cristea pleacă de la BIB, adică de la Boemu, la ora zece şi ceva, după care BIB face ultimele pregătiri. — Ce face? — Ultimele pregătiri. Pregătiri de si... Imediat veţi afla. Imediat veţi afla în ce constau ultimele pregătiri, până una alta să facem un salt până la ora 12 fără câteva minute: Botha Ioan Boemu apucă o lamă şi-şi cauzează o rană neimportantă, însă care pe noi ne-a încurcat al dracului, acea tăietură de la coapsă, îşi moaie degetul în sânge şi scrie pe parchet CR CR ASASIN. Apoi, încă teafăr, se repede la fereastră şi strigă după ajutor, După care se sinucide! — Se sinucide?! holbă Tarsiciu nişte ochi galbeni. Ce prostie! Îţi dai seama ce va zice procurorul?! — Mă doare-n cot, se sinucide, BIB se sinucide. — Va trebui să luăm totul de la capăt... — O luăm! Dar totul e limpede! — Ce prostie! Limpede? Se sinucide? Şi arma? După ce-şi străpunge gâtul cu arma, cu pumnalul, are vreme să coboare în pivniţă, în grădină sau la dracu, să îngroape, să ascundă arma? — Nu a fost o armă obişnuită, domnule comisar. Nu a fost un cuţit! — Atunci vrei să mă înveţi că BIB al dumitale s-a sinucis cu o idee? — Nu sunteţi departe de adevăr. Cu o idee. Cu o idee materializată. Citiţi acest pasaj pe care l-am subliniat. 1104

— Ce naiba mai este şi asta? Unde mi-s ochelarii? — Aveţi în faţă şpalturile cărţii lui BIB, „Dacă aş fi asasin”. Ochelarii vi-s pe nas... Tarsiciu potrivi bicicleta de pe nas, care lunecase în viitoarea discuţiei, şi citi. Iată ce citi el: „...la ocazie, un ţurţure de gheaţă poate fi o armă la fel de bună ca oricare alta, deşi prezintă cel puţin două inconveniente: se poate topi înainte de a avea ocazia s-o vâri în gâtul victimei, sau uneori se poate sfărâma. Dacă însă foloseşti un anume liant care, adăugat apei, grăbeşte îngheţarea, face gheaţa mai durabilă şi mai puţin sfărâmicioasă, un ţurţure ascuţit devine o armă ideală. Deocamdată cred că e prematur să dau formula liantului descoperit de mine, căci nu stă în intenţia mea să favorizez crima...” — Nu pricep nimic, ridică ochii Tarsiciu. — Domnule comisar, pricepeţi prea bine! Cutiuţa ciudată, prelungă, pe care am găsit-o în gheţarul lui BIB, şi despre care cineva – vă spun imediat cine – s-a exprimat că ar fi ca o raclă pentru un pumnal, era în realitate o „formă”, aşa cum sunt formele pentru prăjituri sau pentru lingouri, şi în „forma” aceea şi-a „copt” BIB pumnalul său de gheaţă. După ce şi l-a înfipt în gât, cu liantul ei cu tot, gheaţa s-a topit, arma „crimei” a dispărut definitiv, ca în cele mai perfecte cri... Tarsiciu căzu pe gânduri. Îşi şterse chelia cu un gest mare. Îl privi pe Iuga cu ochi ceţoşi. — Mie povestea nu-mi place, puştiule. Alergăm să ne sară ochii după un asasin, şi când colo… o nenorocită de sinucidere. — O sinucidere mare! Mare, domnule comisar. — Procurorului n-are să-i placă. — Procurorului trebuie să-i placă adevărul! Şi încă ceva trebuie să vă mărturisesc că am descoperit adevărul cu ajutorul Marelui Bonifaciu Lăzău. — Asta ai lăsat-o pentru la urmă! — Da. Voiam să mă umflu în pene. Dar şi mie-mi place adevărul... 1105

— Deci Lăzău te-a ajutat? — Da... Altfel, în vecii vecilor nu cred să... Trebuie să vă mai spun ceva... — Ceva dezagreabil, desigur...? — Nu ştiu, depinde... Ei bine, eu cred că Lăzău nu există! — Lăzău nu există, com? — Asta e părerea mea, Lăzău nu există. — Ieşi afară! porunci Tarsiciu obraznicului. Inspectorul Iuga Martin se îndreptă către uşă. Stai! Nu pleca! îl pironi vocea şefului. Ai uitat ceva important. Ceva foarte important. De ce, vârându-şi drăcia aia în gât, Boemu l-a băgat prealabil în bai pe Cristian Cristea? Pe bunul său prieten? Iuga zâmbi timid şi misterios. — În această privinţă Marele Lăzău are un răspuns ambiguu si enigmatic, ca însăşi existenţa sa: „Din prietenie” – zice Lăzău. „A făcut-o din prietenie.” Aşa pretinde Lăzău... — Dar ziceai că Lăzău nu există! — Susţin părerea aceasta şi acum... — Acum, într-adevăr, închide uşa pe dinafară, dobitoc mic şi obraznic?

1106

NOAPTEA LUPILOR

— Eu, începu Sergiu Ceclan, am picat cu avionul de vreo patru ori! Când e supărat pe mine, prietenul Balamela îmi strigă „as al prăbuşirilor”, nu înseamnă totuşi că m-am scrântit la cap, nu de tot în orice caz, şi, oricum, asta nu e o scuză, un pretext, sau mai ştiu eu ce, am vrut doar să vă previn, fiindcă povestea mea are să vi se pară cam ciudată... — Dă-i drumul, îl îndemnă profesorul Halalaie. Nu te mai explica atât! — Te ascultăm, mârâi domnul V., fostul detectiv particular. — Începe cu sfârşitul! îl povăţui Silviu Balamela. — Ε o poveste de amor? se interesă Dan Leordeanu. — Nu! protestă Ceclan. Adică, da! Combinată cu un basm poliţist. Un gen pe care-l inventez aici, acum, de nu cumva lau inventat alţii în urmă cu un mileniu, două, trei etc... Un lup, mai bine zis Lupul (cu L mare), trecu prin hăţişuri şi dădu să iasă în drumeag, cu prudenţă lupească. Dacă priveai de undeva de jos, spinarea lui se profila sub cer ca un fierăstrău sur, comparaţie veche, dar ce este nou sub cer? Doi goruni mari ce se îmbrăţişau pe deasupra cărării gândiră în acelaşi timp: ce naiba caută aici, la ora asta Lupul? Într-adevăr, ce putea să caute, dacă nu o pradă, de rău ce era? Pe o porţiune unde lutul se prezenta umed şi subţire, urmele Lupului se întipăriră bine, clar. Dumnealui înaintă în direcţia soarelui şi dispăru împreună cu soarele. Pe o vale paralelă nişte oi simţiră un tremur neplăcut în picioarele lor scurte. Instinctul. Ceva mai în stânga, sub Hornul 1107

Diavolului, alpinistul Sacoste aprindea un foc de tabără mare, vizibil din trei cabane şi alte câteva puncte. — Un om fericit! grăi din uşa cârciumei sale cârciumarul Bală. — Cine e un om fericit, domnule Bală? întrebă Jderul care era poliţist de serviciu pe pădure. — Cum cine, maniacul ăsta pe care-l vezi peste tot, alpinistul Sacoste... În acest punct, domnul V., fostul detectiv particular al Agenţiei Lăzău, îl întrerupse pe Sergiu Ceclan. — N-am înţeles bine, cine era poliţist de serviciu pe pădure? Jderul? Ε o poreclă, un nume, un simbol? Ceclan îi aruncă o privire strâmbă, însă nu-i explică. — Ce ghinion! mormăi Jderul, nemulţumit. Tocmai azi să pic de serviciu! Mă tem să nu se işte dezordini..., e Noaptea Lupilor! — Păi, reveni cârciumarul Bală, de ce? În Noaptea Lupilor lupii stau cuminţi în poiana lor, cerc în cerc, şi urlă. Ei pretind cum că ar cânta, dar tot aia e... Jderul, mărunţel, îl privi de sus: — Tocmai! Lupii stau cuminţi, iar ceilalţi profită. De pildă Bursucul se îmbată ca un porc! Iepurele calcă în străchini, Vulpea în coteţe interzise, mierla fluieră în biserică şi toate celelalte… — Ia mai taci, zise paşnic cârciumarul Bală către Jder. Nuţi mai da atâtea aere! Eşti şi tu din când în când poliţist de serviciu şi te jăluieşti cât pentru o carieră întreagă de comisar-şef! — Bine, bine, mormăi Jderul. Bine, bine dom’le Bală! O să vedeţi, am eu presimţirile mele! În noaptea asta vom avea necazuri! Cu mare fast, sub luna străvezie a nopţii de septembrie, pe cărările lor interzise altor vieţuitoare, în haite înşirate, lupii se îndreptau către poiana unde se desfăşura ceremonia lor anuală; toţi în afară de unul, un lup, Lupul, care, 1108

încălcându-şi îndatoririle lupeşti, medita, într-o rază de lumină ce scăpa din cârciuma lui Bală, medita ce festă să-i joace Jderului şi amicilor săi, Americanul şi Johnny Holliday, doi tipi singurateci ce locuiau de multă vreme prin partea aceea; cel puţin aşa avea să declare Lupul mai târziu, şi anume că în momentul crimei se afla acolo într-o rază subţire de lumină ce împărţea în două botul său veşnic hămesit. El uitase, ori se prefăcuse a uita, că noaptea aceea e Noaptea Lupilor, când orice lup trebuie să... Trei inşi întârziau la cârciuma „Capra Verde” spre plictiseala cârciumarului Bală care năzuia să se culce. Aceştia trei erau: pădurarul Lambă, cabanierul Candiano, şi cabanierul Ionescu. Atenţiune, unul din ei va fi asasinat, aproximativ peste un ceas... — Nu-mi place cum povesteşti! interveni Silviu Balamela. Înlături surpriza... — Ia mai du-te şi dracului, răspunse liniştit Ceclan, şi continuă: În cârciumă ardea o lampă... — Cum? Ardea pădurarul Lambă? întrebă aşa, numai de sâc, profesorul Halalaie. — …În cârciumă ardea o lampă, iar Bală şedea în prag, căscând plictisit. Jderul plecase să efectueze primul său rond, ca poliţist de serviciu, mai rămăseseră cei trei, de care am pomenit. — La ce te uiţi, dom’ Bală? întrebă cabanierul Ionescu. Cârciumarul întinse o labă moale către Hornul Diavolului. — Păi, într-acolo... Sacoste a făcut foc, iar acum se agită în lumină, face gimnastică, sau dansează, nu ştiu... veniţi să vedeţi. — Pe noi, spuse pădurarul Lambă, un zdrahon de doi metri, prostovanul acela nu ne interesează. Mai adă-ne câte un „amestec”, dom’ Bală! În acel moment luna, aproape destrămându-se, atingea un anume spaţiu între Creasta Vulturului şi Piscul Alb; din inima pădurii se înălţă ca o vijelie cel dintâi cânt al lupilor... Sub Hornul Diavolului alpinistul Sacoste încremeni pentru o 1109

clipă, cârciumarul Bală care prepara cele trei „amestecuri” rămase cu uiaga de trăscău în mână, iar pădurarul Lambă îşi întrerupse peroraţia – el povestea despre cum..., dar ce importanţă are? –, stătu vreme de patru secunde cu gura căscată, apoi clătină din cap. Cabanierul Candiano observă în şoaptă: — Aşa e în fiecare an la început de septembrie, lupii se adună acolo sus şi nu se ştie ce fac... Muntele, pădurile ce-l înconjurau, vieţuitoarele şi arborii ascultau cu un fior cântecul acela înalt, deznădăjduit... — Dragă Sergiu, vorbi Dan Leordeanu, n-aş putea să zic că ceea ce povesteşti nu mă impresionează, totuşi invenţia cu adunarea lupească nu vine niţel din Kipling? — Mă băiete, ripostă fostul aviator, oricum am aduce-o din condei şi am învârti-o, orice se va zice despre lupi încă timp de trei secole de-acu nainte, va mirosi a Kipling… Brusc, Ceclan se enervă: De ce mă tot întrerupeţi? Îmi pierd şirul argumentelor! — Bine, promise Dan Leordeanu, eu nu te mai întrerup. Dar se răzgândi imediat: Un moment! Accept Noaptea Lupilor, îl accept pe Jderul poliţist de serviciu, în speranţa că totuşi are să apară şi un poliţist veritabil, accept orice, însă vreau să-ţi spun că din „schemă” parcă lipseşte o femeie, ori... — Linişteşte-te, femeia există şi, ca în orice naraţiune care se respecta, ea va fi oarecum „motorul” întregii acţiuni... Mia Scott... — Cu i, sau cu y? Şi oare această fată ştia să cârpească un ciorap? îl tachină Leordeanu pe domnul V. — Întrebarea e bună: cu y, Mya Scott. Şi nu ştia să cârpească un ciorap... — Vrei să zici că e vorba de o streină? — De fel, negă Ceclan, exasperat. Deşi poate ar fi, în folosul poveştii mele să pretind că Mya era o strănepoată a exploratorului Scott, care a pierit la 22 de mile de Polul Sud... — La 40 de mile, îl corectă profesorul Halalaie. 1110

— După câte ştiu eu, ultima tabără a lui Scott se afla la 68 de mile, dar... începu Balamela. — Dar, domnilor, aici nu despre exploratorul Scott e vorba, gemu Ceclan, ci despre Mya Scott, care nu avea nici o legătură de rudenie cu acela, ci era o fată de prin părţile Făgăraşului, mare schioare... — Dar era abia în septembrie, observă Leordeanu. — O schioare are voie să vină-n munţi şi-n septembrie, nu? Alte nedumeriri, obiecţii, mai sunt? Nu? Bine! Locul preferat al Myei Scott – „Feriga Neagră”, unde cabanier era Candiano; acolo măsese şi acum şi printre cei ce ascultau cântarea îndepărtată a lupilor se afla şi dânsa, în pragul clădirii de lemn, cu o ţigară aproape stinsă între buze; Mya împlinise treizeci de ani şi se număra printre femeile pentru care nătărăii de bărbaţi se sinucid sau comit crime – dacă nu zic o vorbă mare, dar nu e o vorbă, ci o realitate... În pragul cabanei „Feriga Neagră”, pe îndelete fumând, stătea o femeie cu păr albastru lung, ochi verzi, mari, cu pleoapele totdeauna uşor fardate în albastru, ceea ce o făcea să aducă a fantomă de care nu fugi, ci, dimpotrivă, te-ai apropia cât de mult... Înălţimea ei de un metru şaizeci şi cinci era perfect servită de cele cincizeci şi şase de kilograme orânduite exact unde se cere şi cum trebuie, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Dar desigur înţelegeţi. Figura ei conţinea cel puţin două elemente surprinzătoare: ochii, nu prin fardul lor albastru sau prin verzimea lor (ambele remarcabile însă), ci prin capacitatea uimitoare de a trece într-o fracţiune de secundă la expresii opuse, de la mohoreală plictisită, dispreţ, la căldură, duioşie, veselie molipsitoare – şi gura; privită din faţă, gura ei mică, rotundă, cu buze răsfrânte, era a unei femei de temperament pe care ai dori s-o îmbrăţişezi; din profil gura Myei Scott avea un element greoi, inestetic, buza inferioară ieşea niţel în evidenţă, ai fi spus că atârnă oarecum, ceea ce da întregii bărbii un profil nedecis. Însă puţini erau cei care observau mica imperfecţiune întrun ansamblu atât de armonios! 1111

Obişnuită din copilărie cu munţii, cu enigmele lor, Mya asculta nu cu teamă, ci cu un fel de plăcută înfiorare corul îndepărtat al lupilor, aţintind la răstimpuri o privire îngândurată către Hornul Diavolului, unde alpinistul Sacoste iscase un foc mare. Cârciumarul Bală aşeză pe măsuţă tava cu cele trei „amestecuri”, dintr-o privire constată că Ionescu este uşor ameţit, Candiano mai puţin, iar Lambă aproape de fel, şi regretă încă o dată culcuşul său comod cu aparat de radio la căpătâi. Cei doi cabanieri şi pădurarul aveau poftă de discuţii, şi discutau, încercând să-l antreneze şi pe Bală, care nu mai avea nici un chef de vorbe. — Nu prea ai clienţi, şefule! observă pădurarul Lambă (care-n mai puţin de un ceas avea să fie mort). — Dar voi ce sunteţi? replică acru Bală. Clienţi mai buni ca voi, nici că se poate... Şi-apoi, continuă el să mormăie, vin destule sugative pe-aici, alde Americanul, Johnny Holliday, Jderul, care abia a plecat, că-i de serviciu, iar nebuni care urcă în munţi trec toată ziua... — La mine la „Feriga Neagră” acum, grăi Candiano, e pustiu, că pe doamna Mya n-o pun la socoteală, e de-ai casei... Auzindu-l ce spune, Lambă se încruntă, voi să bombăne ceva urât, dar se abţinu în ultima clipă. — Ba, la mine, la „4 pietre”, explică Ionescu, am cazat azi vreo şaişpe, cred că nevastă-mea abia pridideşte... iar eu stau aici şi pilesc! — Da... mârâi Bală. Ăia şaişpe au trecut azi dimineaţă şi pe la mine. Au isprăvit un butoi de bere... Noaptea era adâncă şi nemaipomenit de frumoasă, pe deplin liniştită când nu se-auzeau lupii: îndreptându-se către coliba ce-i servea drept locuinţă de vară, pădurarul Lambă nu se mai gândea la nimic; nici unul din simţurile sale nu era în alarmă. Ciudat! Ciudat, de vreme ce acesta era ultimul său drum – în viaţă. Ciudat că instinctele nu-i şopteau nimic 1112

acum, când peste puţine clipe avea să o cunoască pe dumneaei, Doamna Moarte. Totuşi, într-un loc, încetini pasul, se opri; în dreapta, de pe drumeagul îngust, pornea o cărare aproape ştearsă, aproape neumblată: Lambă ştia prea bine că poteca duce, peste o râpă, la „Feriga Neagră”. Se gândi puţin la femeia frumoasă şi singură care se află acolo, avu un gest de lehamite, scăpă o vorbă ce nu se cuvine citată şi-şi continuă drumul către coliba sa... şi către moarte. Deodată, în spate, la o distanţă ce-i fu imposibil s-o localizeze, la milioane de milioane de kilometri, sau poate chiar în interiorul craniului său – se produse o imensă explozie, o imensă ruptură, un nucleu de foc la temperatură incalculabilă... Încă mirat, încă deplin conştient de mirarea sa, Lambă dădu să privească înapoi, să vază ce naiba se întâmplă, dar, împotriva voinţei, trupul i se înclină în faţă ca un templu smuls din echilibru de seisme şi, conştient dar incapabil să schiţeze o mişcare, o împotrivire, Lambă muşcă ţărâna, apoi auzi cu întârziere troznind oasele, probabil oasele sale, probabil oasele craniului său – şi retrăi într-o fracţiune, de la distanţă – dacă înţelegeţi aşa ceva, ca simplu spectator, momentul apariţiei sale în lume, apoi un vuiet îl conduse la o întâmplare cu un torent albastru la căderea căruia, în stropii străvezii, se jucau puii de lup, şi torentul albastru se prefăcu în părul unduios şi albastru al cuiva care de bună seamă trebuia să fi fost o femeie şi apoi pădurarul Lambă nu mai fu pe lume... — Asasina este deci Mya Scott? interveni Silviu Balamela. — Hei, nu te grăbi, povestea e poveste, îl opri Ceclan. Povestea se cere povestită. Halalaie întrebă: — Sergiu dragă, tu ce înţelegi prin femeie cu păr albastru? Ceclan îi răspunse cu una din privirile lui cenuşii care înlocuiau orice explicaţie. El îşi urmă relatarea: — Jderul, în calitatea lui de poliţist de serviciu pe pădure, dădu primul alarma… 1113

Aici domnul V., fostul detectiv, interveni cu violenţă aproape: — Lasă, dom’le, chestiile astea, treci la acţiune! — Face parte din acţiune. Şi-apoi, adăugă Ceclan, nimeni nu e obligat să asculte până la capăt! Jderul se împiedică literalmente de cadavrul lui Lambă şi, uitând de calitatea sa oficială de poliţist de serviciu, intră într-o panică mare şi o şterse, îngrozit. Pe parcurs îşi reveni. Reveni şi la locul crimei, la faţa locului, îl recunoscu imediat pe pădurar, în treacăt observă binecunoscutele urme ale Lupului traversând cărarea. Tot într-o goană, Jderul se deplasă la „Capra Verde” şi-l trezi pe cârciumarul Bală, spre marea bucurie a acestuia, bucurie ce se amplifică, vă închipuiţi, auzind explicaţiile bâlbâite ale poliţistului de serviciu cum că Lambă zace într-o băltoacă de sânge şi cum că, pesemne, şi după unele semne, autorul acestui act monstruos trebuie să fie Lupul... Bală, care din pricina agitaţiei nu-şi nimerea cracul pantalonilor, bolborosi: — Lupul!... Dar cum?! Dumnealui ar fi trebuit să se afle la adunarea anuală, şi-apoi, în Noaptea Lupilor, orişice atac e interzis strict chiar şi-mpotriva iepurilor, darmite a omului... N-aş crede că e Lupul, n-are el destul cu... — Ce este de făcut? întrebă Jderul. — Ε mort? — Îhî, mort, confirmă poliţistul de serviciu. — Eu cobor la Cumpăna, în sat – zise Bală – să anunţ autorităţile, aşa se procedează, cred, în cazuri dintr-astea... — Iar eu ce fac? întrebă Jderul. — Faci ce te taie capul! spuse Bală şi o porni în jos, spre sat, repede, ca mânat de diavolii cei răi. Pe Jder îl tăie capul să facă următoarele: alergă în poiana secretă, unde-şi ţineau lupii adunarea. „Cine îndrăzneşte?” răsună o voce răguşită. „Poliţistul de serviciu” răspunse Jderul, stăpânindu-şi cu mare greutate un clămpănit al dinţilor. Poliţistul de serviciu pe pădure, ca şi doctorul de serviciu, ca şi poştaşul de serviciu, sunt inviolabili – asta se 1114

ştie. Jderul explică scurt căpeteniei lupilor en titre ce se întâmplase, fără a omite amănuntul că în preajma lui Lambă se citeau limpede amprentele Lupului. Cum acesta lipsise, nemotivat, de la adunare, chestiunea părea rezolvată. Lupul se făcuse vinovat de încălcarea unei legi sacre şi străvechi – nonviolenţa în Noaptea Lupilor. Căpetenia en titre luă pe loc hotărâri: trimise o escortă să-l captureze pe Lup, ceea ce se şi întâmplă, urmând ca încălcătorul de datini să fie supus judecăţii Marelui Juriu; alt cordon de lupi făcu cerc mare împrejurul cadavrului lui Lambă, aşa fel ca să nu li se descopere urmele şi pentru ca nimeni – om sau animal, să nu mai treacă pe acolo pentru a îngreuna desfăşurarea cercetărilor; totuşi doi dintre lupii bătrâni se apropiară păşind numai în iarbă sau pe pietre – se apropiară de cadavru, iar ochii lor experimentaţi citiră ce era de citit, şi era de citit că întradevăr Lupul trecuse recent pe acolo; Luna scălda dintr-o latură scena ciudată, ca şi dâra de sânge lungă de vreo douăzeci de metri: posibil că Lambă. cu ultimele puteri, reuşise să se mai şi târască... Încotro? Însă aceasta poate fi o presupunere eronată. Cert este că dâra de sânge exista... În acest timp un prim interogatoriu i se lua chiar Lupului, chiar de către căpetenia en titre... — Aşa e prea de tot! pufni domnul V. Mă rog, basm să fie, dar să înţelegem şi noi! — Silenţiu! ceru profesorul Halalaie, cu autoritatea sa profesorească. Pe mine personal începe să mă intereseze cazul. Inspectorul Traian Moigrădean ajunse la locul asasinatului către ora şase dimineaţa; îl însoţeau câţiva oameni, printre care un medic, şeful postului de jandarmi din Cumpăna, un fotograf. Traian Moigrădean, foarte tânăr pe-atunci, era la unul din primele sale cazuri şi amintirea anchetei din pădure a rămas în memoria sa ca o aventură ciudată şi derutantă...

1115

— Fără discuţie că din cauza Jderului, a lupilor şi a celorlalte fiare ce or să mai apară neîntârziat, nu se putu abţine domnul V., fostul detectiv particular. — Probabil, consimţi Ceclan. De altfel e de presupus că fără ajutorul „fiarelor” nici n-ar fi putut să dezlege enigma. — Cum poate exista o colaborare între om şi fiare? întrebă domnul V. De când lumea fiarele au fost inamicele omului... — Dumneata comiţi o greşeală elementară, replică Sergiu Ceclan. De altfel această chestiune o putem clarifica pe un plan diferit, filozofic sau biologic, cu altă ocazie. Acum dă-mi voie să revin la basmul meu poliţist. Unul din principiile de bază ale tânărului detectiv era: nuţi pierde niciodată capul! Dacă stăm să ne gândim, e un principiu okei pentru orişicine, nu numai pentru un poliţer... Un bătrân copoi, ce se numărase printre dascălii săi în ale criminalisticii, îl povăţuise: „Închipuieşte-ţi că toţi ceilalţi sunt nebuni, că numai tu ai rămas întreg, şi că dacă şi tu îţi pierzi capul, totul e pierdut definitiv!” Totuşi Traian Moigrădean simţi foarte curând că e pe punctul de a nu mai fi stăpân pe uzul raţiunii. Acest spaţiu deschis – pădurea, munţii, cărările întortocheate care nu se ştie de unde vin şi unde sfârşesc, dacă sfârşesc vreodată – îl azvârli în disperarea nesiguranţei. După o foarte sumară cercetare, numărătoarea îi dădu nu mai puţin de şapte asasini posibili: cârciumarul Bală, cei doi cabanieri, Candiano şi Ionescu, cei doi singurateci – Americanul şi Johnny Holliday – şi, bineînţeles, Mya Scott; alpinistul Sacoste, la prima vedere, părea scos din cauză, din pricină că Bală, Ionescu şi Candiano îl văzuseră în preajma focului său, sub Hornul Diavolului, iar Mya Scott, de asemenea, afirma că zărise din pragul cabanei „Feriga Neagră” şi omul şi focul – ori, practic, alpinistul nu avea cum să ajungă de la focul său până la locul crimei, fiind bună distanţa – dar afirmaţiile cârciumarului şi ai cabanierilor nu erau verificabile, ei puteau fi înţeleşi, iar domnişoara Scott putea pur şi simplu să mintă, din cine ştie ce motive obscure; de aceea, cu un suspin, locotenentul îl trecu pe lista suspecţilor şi pe alpinist. 1116

Schiţă anexă la N OA P TE A LUP ILOR

În sfârşit, nu era cu totul exclus atacul unei fiare! Oameni ai pădurii, cabanierii, alpinistul, ceilalţi, descifrară urmele unui lup, Lupul, de o mărime neobişnuită, însă medicul legist clătină din nasul său lung: „Nu ştiu ce să zic, rana asta hidoasă a desfiinţat pur şi simplu ceafa victimei... Nu prea aduce a muşcătură... cel mult a muşcătură de leu, nu de lup...” Totuşi, posibilitatea nu era cu totul exclusă, aşa că inspectorul Moigrădean înscrise pe lista suspecţilor, în dreptul nr.-ului 8: Lupul. Dar să începem cu începutul. Prin ceaţa dimineţii de septembrie firavul grup de oameni înfriguraţi urca fără 1117

convingere către punctul X. Să-i trecem în revistă, căci, deocamdată, tot n-avem ce face: Traian Moigrădean, plutonierul din Cumpăna, medicul legist, fotograful, alpinistul Sacoste şi cârciumarul Bală, acesta din urmă în triplă calitate: martor principal, om care a alertat autorităţile, şi cel dintâi pe lista suspecţilor. Când oamenii ajunseră la cei doi stejari ce se îmbrăţişau deasupra cărării, cordonul de lupi se retrase, încheindu-şi misiunea. Ceea ce nu înseamnă că rolul pădurii încetează în acest moment. Aproximativ douăzeci de metri în sus de stejari 6, pe cărare, zăcea Lambă; poziţia lui este cea din schiţă, şi vreau să subliniez că picioarele erau îndreptate către colibă. Medicul zise: „S-a petrecut cu aproximativ zece ore în urmă. Moarte instantanee”. Acest termen, moarte instantanee, este discutabil. Să ne amintim că pădurarul, înainte de a redeveni universal, avusese viziuni frumoase, un torent albastru care s-a transformat în torent de păr albastru... Însă Traian Moigrădean, privind dâra de sânge, se simţi dintr-odată foarte obosit şi descurajat şi spuse: „Dacă a fost moarte instantanee, cum de a mai reuşit să se târască?” Aceste vorbe mascau, ca orice vorbe, un gând, iar gândul era: n-am să rezolv niciodată acest caz... e peste puterile mele! Medicul bodogăni: „Pe cinstea mea, nu ştiu... desfid pe oricine prevăzut cu o astfel de gaură în cap să mai schiţeze măcar o mişcare...” Moigrădean examină trupul nemişcat, care tocmai pozase pe gratis pentru fotograful poliţiei şi aprecie că pădurarul fusese un adevărat colos, măsurase vreo doi metri înălţime (acum „în lungime”) şi murmură: „Dacă nu s-a târât cu propriile-i puteri, poate că a fost târât... dar de ce? Şi de către cine?” Se uită împrejur, privirile i se încâlciră între ramurile celor doi bătrâni stejari, se aplecă asupra dârei de sânge, nu putu 6

în sus = către colibă; în jos = către Capra Verde.

1118

da răspuns întrebării „de ce?” şi „cine?” şi cum atunci când nu poţi da răspunsuri, instinctul te îndeamnă să pui întrebări, el zise: — Domnule Bală, spui că pădurarul plecase de la „Capra Verde” către ceea ce ai denumit coliba sa de vară... Este exact? — Da, domnule, exact, mormăi Bală care, înfrigurat şi cenuşiu după o noapte albă, simţea mai bine ca oricând că viaţa e deşertăciune. A plecat, cum am mai zis, însoţit de cabanieri... ora să tot fi fost opt şi jumătate seara. — Acest loc unde s-a săvârşit omorul, reluă detectivul, e situat mai aproape de „Capra Verde” sau de colibă? — De aici până la colibă mai e încă de două ori pe-atât de mers, explică destul de confuz Bală. — Deci cârciuma e mai aproape. Nu? Logic era ca, rănit fiind, să încerce a se târî înapoi... pentru a fi ajutat, dacă nu cumva... Tânărul detectiv îl scrută pieziş pe Bală. Gândul său nerostit era următorul: dacă nu cumva cel care-l lovise era chiar Bală – şi-n acest caz era logic să încerce să fugă. Dar medicul zice că... şi-n sprijinul afirmaţiei sale stă şi poziţia stranie a victimei: nu te poţi târî cu picioarele înainte! Deci a fost târât. De către cine? Ce zici, doctore? — A fost târât de picioare, asta e clar! — Nu întrebam de ce, ci de cine... — Ei, asta mă depăşeşte. domnule Mocanu. — Mă tem că şi pe mine, oftă inspectorul. Comisia de anchetă a pădurii căpătă următoarea compoziţie: Vulpea, şefă a comisiei, un lup Obs... — Iarăşi a pornit manivela cu baliverne! exclamă dezamăgit domnul V., fostul detectiv particular. Şi chiar când afacerea începuse să prindă ceva cheag... Sergiu Ceclan nici nu-l luă în seamă. Vulpea, şefă a comisiei, un lup Observator, apoi Lupul în persoană, eliberat pe cuvânt de onoare. Veveriţa şi Jderul. 1119

Printre martorii ce au depus în faţa acestei comisii s-a numărat şi Iepurele. Prima descoperire importantă o făcu Lupul; de altfel el era cel mai presat să-şi dovedească nevinovăţia. Ei bine, lupul constată că nu toate urmele de la locul crimei sunt ale sale, că „amprentele” de pe traseul 2, ca şi cele însoţesc dâra de sânge, aparţin unui alt lup, — Cum poţi dovedi aceasta? întrebă căpetenia lupilor en titre. — Simplu, zise Lupul. Ştie oricine că am o cicatrice adâncă pe laba dreaptă din faţă, ori, dacă veţi cerceta... — Da, m-ai convins, dar ce demonstrezi cu asta? — Habar n-am, mă depăşeşte, mormăi Lupul. Ceva, totuşi, demonstrez, că aici a mai fost amestecat un lup. — Care? întrebă căpetenia. Ai fost singurul absent la ceremonie... Traian Moigrădean dădea şi el, nedumerit, târcoale „amprentelor” de lup. — În această lună a lui septembrie, lupii nu atacă, observă careva. — Da, aşa e, confirmară şi alţii. Orele înaintau, sosiră, chemaţi prin ştafete, cabanierii Candiano şi Ionescu. Veni, cu o mică întârziere, Μya Scott, apărură Americanul şi Johnny Holliday. Şi alţii, nepoftiţi, pe care inspectorul îi păfugă de urgenţă de la faţa locului. Ochii detectivului întârziară o clipă pe torsul apetisant al domnişoarei Scott, apoi coborâră la pământ. Observă – ei bine, observă ceva ce-i scăpase până atunci, un amănunt aşa de neimportant că probabil nici nu merita să-i acorde atenţie, dar în orice anchetă trebuie să începi prin a te agăţa fie şi de un fir de păianjen care nu se află acolo unde ar fi firesc să se afle: în lutul moale, între cei doi stejari bătrâni ce se îmbrăţişau deasupra cărării, se distingea o scobitură, o gaură de grosimea unui arac pentru fasole, adâncă de vreo şase centimetri şi cu marginea alungită în direcţia „sus”. Τ.M. ordonă plutonierului din Cumpăna şi oamenilor lui. 1120

— Căutaţi! Căutaţi băţul, bâta, în fine obiectul ce a fost înfipt aici şi a lăsat acest semn... Interveni alpinistul Sacoste: — Ar fi posibil ca acest semn să fie lăsat de bastonul dumisale! şi-l indică pe Johnny Holliday care, deşi încă tânăr, avea totdeauna asupră-i un bastonaş cu măciulie de argint. O manie de om singuratec. — N-am mai trecut de vreo sută de ani pe acest drum, replică foarte calm J.H. — Îmi permiteţi? făcu detectivul, şi luă bastonul cu măciulie de argint, îl înfipse în lut, îl extrase, compară cele două urme. Nu, nu e acesta! şi înapoie obiectul. Căutaţi-l pe cel adevărat! Plutonierul din Cumpăna, nu tocmai dumerit ce anume trebuie să caute, zise oamenilor săi să se pună pe treabă. Τ.M. îl luă în primire pe cabanierul Ionescu. —Dumneata te-ai despărţit de Lambă şi Candiano în punctul pe care l-am denumit Z, la orele 20,20, nu e aşa? Din punctul Ζ până la cabana „4 pietre” câte minute ai de mers? — Nu mai mult de o jumătate de oră, interveni, neîntrebat, Sacoste. — Vorba! îl apostrofă detectivul. Are să vină şi rândul dumitale. Cabanierul Ionescu spuse: — Ε adevărat, 35-40 de minute, nu mai mult... — Dar, zise T.M., după cum reiese, ai sosit la cabana „4 pietre” abia după ora 22,30. — Domnule poliţist, gesticulă inutil din palmele sale late cabanierul, luasem un pahar, două, să confirme şi Bală, de faţă, dacă nu e adevărat, şi dacă omul bea un pahar, două, le-ar tăia cu un al treilea, aşa că am deviat de pe drum către căsuţa prietenului Johnny Holliday, aici, de faţă şi el. Τ.M., simţind cum i se înăcreşte glasul, întrebă: — Acasă la dumneata, la „4 pietre”, nu era posibil să iei acest al treilea pahar? — Nu, domnule locotenent, se tângui Ionescu, nevastămea Stela are obiceiul dezagreabil de a încuia beuturile dacă simte că eu, cât de cât... Ştiţi cum sunt nevestele! 1121

— Nu ştiu, replică Τ.M., supărat că e pus în aceeaşi oală cu acest cabanier chefliu, şi se întoarse către J.H.: „Aţi primit aseară vizita lui Ionescu? La ce oră?” — Regret, regretă Johnny Holliday, nu eram acasă, plecasem să fac o scurtă vizită prietenului meu Americanul! Aici ne vizităm des, căci... Inspectorul îl scrută pe insul cu pălărie Stetson. — Dumneata, domnule... hm! domnule American, ai fost vizitat aseară de J.H.? — Aş putea zice da, însă adevărul e mai presus de toate, zise Americanul. Adevărul este că, necunoscând intenţia lui J.H., plecasem la rându-mi către locuinţa sa. — Şi, desigur, v-aţi întâlnit pe drum? Cei doi bărbaţi explicară că nu se întâlniseră – ceea ce simplifica al dracului cercetările! – căci există numeroase drumeaguri, cărări, potecuţe, paralele şi neparalele, iar ei deseori nici nu folosesc cărările, ci o taie pe unde apucă prin pădure. Poţi trece unul pe lângă celălalt fără să bănuieşti... Inspectorul o privi în ochi pe singura femeie implicată în afacere. — Domnişoară Scott, la ce oră s-a întoars aseară cabanierul Candiano la „Feriga Neagră”? — Nu ştiu, eu mi-am fiert un ceai la bucătărie şi m-am culcat, explică scurt femeia cu păr albastru. — La ce oră aţi adormit? — Nu pot spune exact, aici la munte ora fixă nu are atâta importanţă ca la dumneavoastră, jos. — În ce ne priveşte, acum are al naibii de mare importanţă! Căutaţi a vă aminti! — Presupun că era trecut de zece. — Ce aţi făcut întreaga seară? — Aş dori, domnule detectiv, să vă pot face mărturisirea de a-l fi ucis pe pădurar, însă ar fi exagerat, glăsui, au fără ironie, frumoasa Mya Scott. Ştiu că orice crimă trebuie probată, ori la reconstituire n-aş fi capabilă să explic cum de i-am venit de hac pădurarului! Ce am făcut? Am privit stelele, adică nimic în limbaj juridic. Am privit focurile din 1122

munţi, dintre care cel mai bine se zărea focul lui Sacoste, sub Hornul Diavolului. — Retrageţi-vă... însă nu prea departe, dispuse Τ.M. Să vină Candiano. — Sunt aici, spuse acela, un om subţire alcătuit numai din aţe. Şi explică: Eu am ajuns târziu. la „Feriga Neagră” căci mam abătut din drum către bojdeuca Americanului, după ce lam părăsit pe Lambă la mica răscruce Y, aşa cum v-am mai spus; cu vreo zece minute înainte ne despărţisem, cu voie bună, de Ionescu... Nu-mi era somn, la mine la cabană nu aveam oaspeţi, cu excepţia domnişoarei Scott care e ca la ea acasă şi mai aveam poftă să mai schimb o vorbă, poate să mai iau un păhărel... — Desigur, tot al treilea, observă Τ.M. şi, către American: — Te-a vizitat aseară Candiano? — Posibil, însă eu, aşa cum v-am spus, plecasem la J.H. Traian Moigrădean avu brusc impresia că împotriva sa se organizase un complot şi că toată lumea-şi bate joc de el! Deci: cabanierul Ionescu se duce la J.H.; J.H. se duce la American; cabanierul Candiano şi el porneşte spre American, care în schimb pleacă în vizită la J.H. Într-un colţ al pădurii Mya Scott admiră noaptea, în alt colţ alpinistul Sacoste face un foc mare; pe scurt, la ora când a fost ucis Lambă, prin pădure era o forfotă că omul se izbea de om, ca să nu mai amintim şi de lupi, de Lup! Şi totuşi, nimeni nu găseşte acasă pe nimeni şi nimeni nu se întâlneşte cu nimeni… — Domnule Candiano, domnule J.Η! Ambii pretindeţi că aţi mers la American, nu? Cum se face că nu v-aţi ciocnit acolo nas în nas, domnilor? — Era suficient, vorbi blând Johnny Holliday, învârtinduşi bastonaşul cu măciulie de argint, ca între noi să se interpună o diferenţă de numai un minut... — Dar, spuse Τ.M., nimeni n-a auzit pe nimeni? Americanul explică: — În pădure, domnule detectiv, se umblă fără zgomot... instinct străvechi... ca să nu mai amintim că noaptea trecută a fost Noaptea Lupilor, era greu să mai auzi mare lucru! 1123

Τ.M. renunţă să mai ceară explicaţii cu privire la Noaptea Lupilor. Se întoarse către Sacoste, a cărui mutră nu-i era simpatică. — Dumneata ce făceai acolo la foc, frigeai slană? — Eu sunt alpinist de performanţă, ieşi în faţă Sacoste, eu am fost cap de coardă pe marile trasee din Făgăraş, unele îmi poartă numele, iar dacă aveam noroc, la ora asta asaltam Marele Dinte Negru din... — Bine, bine, îl potoli A.M., ce făceai la foc, totuşi? De ce te agitai atâta, cum povestesc martorii? — Nu mă agitam, domnule inspector! Făceam puţină gimnastică de reacomodare... luna trecută am suferit un mic accident, acum îmi refac muşchii. Cortul meu e la o sută de paşi sub Hornul Diavolului. — Da, l-am văzut, spuse amărât Τ.M. şi-i întoarse spatele. Înaintă de-a lungul dârei de sânge. Toată lumea e nevinovată, însă nimeni nu are un alibi ca lumea, poate cu excepţia cretinului de alpinist. Apoi tânărul inspector Moigrădean făcu un efort disperat pentru a-şi redobândi humorul: Bine, domnilor, e limpede, cu toţii sunteţi în afara culpei, mai rămâne un singur bănuit, ale cărui urme, de altfel, se află presărate din belşug la locul fărădelegii: Lupul! Unde e Lupul? Prin tufişurile din preajmă se iscă un foşnet şi Cenuşiul, unul din cei mai zdraveni lupi din câţi cunoştea muntele, înaintă sub ochii detectivului. — Sunt aici! zise el. Fostul copoi al Agenţiei Lăzău, domnul V., începu iar să protesteze, însă Dan Leordeanu îl mustră scurt: — Lasă-l pe povestitor să se desfăşoare, stimabile! Ε un basm, ce nu înţelegi convenţiile. Haide, Sergiu, ce a mai zis Lupul? — Deci mă spionezi! se încruntă Τ.M. către Lup. — N-aş îndrăzni, se scuză Lupul. Ţineam să vă rămân la dispoziţie. Întreaga pădure mă blamează – vreau să-mi 1124

dovedesc nevinovăţia! Nu lupul, totdeauna şi neapărat, este culpabilul... — Bine, dovedeşte, zise Τ.M. — Singurele urme, sau amprente, dacă vă place mai mult aşa, care-mi aparţin, sunt acestea, explică Lupul, indicând traseul unu; dar eu am trecut pe-aici înainte de a se însera, la lumina zilei, nu mă întrebaţi ora exactă, n-am ceas! Celelalte amprente nu sunt ale mele! Şi îşi argumentă afirmaţia, arătând cunoscuta cicatrice de la piciorul drept, faţă. — Pentru ce nu te-ai prezentat aseară la ceremonia voastră anuală, la Noaptea Lupilor? îl chestionă mai departe Traian Moigrădean. Cum te justifici? — Nu mă pot justifica decât prin aceea că sunt un uituc, ştiţi, Noaptea Lupilor se sărbătoreşte la date diferite, de la an la an... ca şi unele dintre sărbătorile oamenilor. — Rămâi prin apropiere! porunci detectivul. — Vă stau la dispoziţie, mormăi Lupul şi se retrase. Ce caz dubios, medita inspectorul, încruntat. Şi reveni iar la un gând: de ce a fost tras cadavrul pădurarului pe o distanţă de douăzeci şi cinci de metri? Dacă excludem posibilitatea că s-ar fi târât singur. Dar trebuie s-o excludem. trebuie să credem ce zice medicul, altfel, dacă eliminăm din această halimá singura dată certă ce o avem, cu ce mai rămânem, cu ce? Deci, pădurarul Lambă a fost ucis, iar apoi târât, douăzeci şi cinci de metri mai sus de stejarii cei bătrâni sub care, după toate semnele, s-a produs asasinatul – căci acolo până şi tufişurile sunt stropite, iar dâra de sânge porneşte din acel punct. De ce a fost târât? Poate pentru a nu fi găsit sub cei doi stejari, poate pentru a se abate atenţia de la copacii aceia mari. Dar de ce? În orice caz, nu copacii sunt asasinii – deşi în acest caz orice este posibil, sau nimic nu-i imposibil. Traian Moigrădean alese o piatră mare şi netedă şi se apucă să „răsfoiască” încă odată aceste gânduri, când observă că printre copaci se apropie în pas alergător jandarmul din Cumpăna. Aducea o bâtă lungă pe care o întinse triumfător inspectorului. 1125

— Asta trebuie să fie, priviţi, vă rog, urme de lut la un capăt!... — Unde ai găsit-o, omule? — La dracu-n praznic, lângă un pârâu... Τ.M. înfipse bâta lângă semnul descoperit de el între stejari, o extrase: urmele nu coincideau. Locotenentul o mai înfipse o dată şi o înclină uşor în direcţia „sus”. O smulse. Amprentele erau acum identice. Victorie! Ce fel de victorie? De fapt, ce legătură are cu...? Dar inspectorul era convins că trebuie să fie o legătură! El înfipse băţul fix în locul originar şi se îndepărtă puţin. O idee din cale afară de stranie îi dădu ocol: băţul avea doi metri înălţime, ceea ce coincidea cu statura pădurarului... Comisia de anchetă a pădurii activa din răsputeri. Lupul foşgăia pe toate direcţiile, fiind prezent în aceeaşi clipă în mai multe locuri dintr-odată; Jderul, a cărui calitate oficială de poliţist de serviciu pe pădure încetase la miezul de noapte, făcu tot ce putu el să facă, însă nu descoperi nimic de seamă şi, ca să nu dea impresia că e leneş şi inactiv, îi aduse la cunoştinţă detectivului, şeful comisiei de anchetă al oamenilor, că îi văzuse în ultimul timp pe Mya Scott şi pe alpinistul Sacoste în mai multe rânduri împreună; o dată, parcă se opriseră chiar sub stejarii unde mai târziu se comisese omorul. Moigrădean medită o clipă, încercând să stoarcă vreo semnificaţie din acest amănunt, dar nu stoarse mare lucru. — Poate că alpinistul îi face curte, opină, ostenit. Jderul stătu şi el pe gânduri, — Nu, zise el, nu-i face curte. — Dar tu de unde ştii, Jderule? — Ştiu, domnule poliţist, fiindcă nu se sărutau. — Dar ce făceau atunci? întrebă T.M. — Tocmai, asta e, nu făceau nimic. Nu vi se pare suspect? Τ.M. acceptă că e suspect, dar nu reuşi să lege întâlnirile amoroase sau neamoroase dintre alpinist şi schioare de omorul acela care bulversase pădurea. Şi-apoi, o prietenie 1126

dintre un alpinist şi o schioare, ambii oameni ai munţilor, nu e, la urma urmei, chiar ceva prea suspect... Soarele cobora lent către Hornul Diavolului, ai fi zis că se va izbi şi se va sparge. Veveriţa, care cunoştea toţi copacii din pădure ca pe propriile ei mănuşi, îşi aduse şi ea contribuţia: şi, anume, descoperi o zdrelitură pe una din ramurile stejarului din dreapta şi ceva urme de lut la baza ramificaţiei principale a stejarului din stânga; e vorba desigur de cei doi stejari sub care s-a comis omorul. Inspectorul ascultă cam absent relatarea graţioasei mâncătoare de alune şi nuci, dar nu ştiu unde să aşeze aceste noi „elemente”, la cap sau la coadă? Ori poate că se prefăcea a nu şti? Soarele trecu de Hornul Diavolului şi deveni un fel de semilună de aur. Johnny Holliday se apropie de Traian Moigrădean şi scoase din buzunar o sticluţă în care clipocea nişte rest de rom. — Plictisit, domnule detectiv? Τ.M. îi aruncă o privire neagră şi confirmă că e plictisit şi că naiba s-o ia de treabă! — Ştiu că şi eu mă aflu printre suspecţi, dar nici că-mi pasă, făcu J.H. degajat. Important e ca omul să se simtă cu conştiinţa împăcată. Gustaţi puţină licoare, poate vă dă idei... Inspectorul, după o ezitare, sorbi puţin, dar această delicioasă operaţiune nu fu întovărăşită şi de idei, ba, dimpotrivă, el îşi aminti de alt panseu al bătrânului copoi cel învăţase abece-ul meseriei: „Băiete, într-o afacere delicată, din prima clipă păşeşti sau cu dreptul sau cu stângul; în varianta a doua, ai clacat şi e bine să chemi pe altul mai inspirat, ca să nu spun mai bun decât tine...” — Domnule detectiv, vorbi J.H., v-aţi preocupat mai serios de identitatea victimei? La care Τ. M. dădu ilustra replică pe care o găsim în toate romanele saxone şi nesaxone, poliţiste şi nepoliţiste: — Ce vrei să spui? J.H. spuse: — Pădurarul Lambă n-a fost toată viaţa pădurar, ci, cândva, grad mare, aproape comandant de regiment, dar a 1127

băut banii regimentului, sau i-a pierdut la poker – chestie clasică – a ieşit un mare scandal urmat de o mică puşcărie, iar apoi, scârbit de cele deşertăciuni lumeşti, dumnealui Lambă s-a retras aici cu funcţia de pădurar principal, între el şi domnişoara Scott a fost oarecândva ceea ce romancierii numesc un mare amor... Inspectorul îşi scărpină falca pe care răsăriseră ţepi. — Dar de unde cunoşti aceste amănunte? — Eh, dădu din mână Johnny Holliday, şi adăugă, rece: Şi eu am făcut pe vremuri o mare pasiune pentru domnişoara Scott, dar... degeaba vă uitaţi aşa la mine, nu eu l-am ras pe Lambă. Vulpea zise: — Eu sunt şefa comisiei de anchetă a pădurii! Inspectorul îşi stăpâni cu greu pornirea firească de a trage jos de pe gâtul cumetrei frumoasa ei blăniţă. — Ştiţi că alpinistul Sacoste poartă opinci? Alpinistul Sacoste – acest nume se pronunţă cam prea des, ia să vedem, îşi zise detectivul. — Cum adică, opinci? Azi nu l-am văzut purtând opinci! — Ε adevărat, confirmă cumătră, dar câteodată el încalţă opinci. — Şi ce e cu asta? se miră Τ.M. Încălţămintea e scumpă... — Poate că aveţi dreptate, acceptă Vulpea, totuşi mi se pare ciudat. De ce un alpinist, un orăşean care n-a fost nici măcar o singură dată în viaţa lui ţăran, să poarte opinci? Această intervenţie a şefei de comisie nu avu darul să limpezească ideile detectivului. Şi, astfel, se făcu seară. La acea oră incertă a serii, inspectorul Moigrădean cobora către satul Cumpăna. în vreme ce Τ.M. cobora, seara urca, şi singură pădurea rămânea neclintită. Hei, ce caz! Şi ce vor zice colegii mei, dar mai ales şefii! îşi repeta inspectorul. Şi apoi: cum să explice el şefilor ultima sa întrevedere cu Veveriţa? — Cu ce îţi pot fi de folos, domnişoară? — Ευ voiesc a vă fi de folos, replicase Veveriţa – şi să ştiţi că sunt măritată... Specialitatea mea sunt copacii. 1128

— Ştiu. — Ştiu că ştiţi! Vreau să vă reamintesc numai că, cercetând cei doi stejari, am descoperit nişte zdrelituri distincte pe ramurile de deasupra cărării, şi multe urme de lut la ramificaţia de bază a stejarului din dreapta... — N-am uitat, însă toate acestea la un loc, ce semnificaţie au, domnişoară, pardon, doamnă? — Nu ştiu, domnule detectiv! — Ei bine, eu ştiu cu atât mai puţin! spuse Τ.M., care – cum aminteam – cobora acum către Cumpăna, singur, plictisit şi, de ce nu am recunoaşte-o, descurajat, cu totul descurajat. Avea intenţia să ceară telefonic ajutoare, sfaturi, să mărturisească, în fine, că acest caz îl „cam” depăşeşte şi că poate ar fi potrivit să facă deplasarea aici la pădure comisarul Landford, om energic şi în plus – cum se lăudase cândva – specialist al spaţiilor deschise. Soarele se ascunsese dincolo de Hornul Diavolului, incendiindu-l din spate şi acum Hornul părea să fie un canin de balaur sau, în sfârşit, ori ce aţi dori; ceva mai încolo, cortul alpinistului Sacoste, de culoare roşie, aducea şi el a mic incendiu în amurg. Inspectorul privi Hornul, cortul, îşi aminti faţa palidă a alpinistului, părul său negru, maxilarul patrat şi vocea sa paralelipipedică, şi-l înjură în gând: ia mai dă-l dracului de alpinist! Pe neaşteptate, de după un cotlon al pădurii, apăru firma albastră a cârciumii „Capra Verde”. — Poftiţi, cu ce să vă servesc? îl îmbie cârciumarul Bală. Pe la mesuţe şedeau câţiva dintre ciudaţii singurateci ai munţilor. Americanul, Johnny Holliday, Candiano, Ionescu, precum şi Mya Scott, alături de care faţa albă de tebecist a lui Sacoste ieşea în evidenţă. Apariţia inspectorului fu salutată de o tăcere generală stingheritoare, pe care nu reuşi s-o atenueze nici măcar purtarea politicoasă, ca să nu zic servilă a patronului.

1129

— Domnilor, nu vă deranjaţi, ar fi dorit să le spună detectivul, eu şi aşa-s pe cale de a-mi da demisia – atât de tare le-aţi încurcat aici pe toate… O bucăţică de soare ieşi de după Hornul Diavolului şi ultima rază se opri pe o sticlă verzuie, transformând-o în opal. — Toarnă-mi de acolo! ceru detectivul. — Ε rachiu ordinar, vă pot oferi coniac! insistă Bală. — Şi pentru mine, tot rachiu, unul mare! se făcu auzită o voce subţiratecă în spatele poliţistului. Noul venit intrase pe neaşteptate; în contrast cu vocea, era un mătăhălos cu ceafă lată, frunte de debil mintal – şi chiar şi era debil mintal, şi pe deasupra, vag ameţit. — Asta e Stan, un fel de mutalău de jos din sat, din Cumpăna, explică cineva. În birt fiinţau numai trei mese, la prima se instalase Mya Scott cu al ei alpinist Sacoste, la alta cei doi pădurari prieteni, Candiano şi Ionescu, la a treia Americanul şi J.H. Aici fu invitat să şadă şi Τ.M. şi el acceptă invitaţia. Cârciumarul Bală puse în faţa lui păhărelul de rachiu şi un canceu mare cu apă de la izvor. „Iată-i deci cam pe toţi suspecţii, s-au adunat aici ca la şedinţă, numai Lupul pare a lipsi”, îşi zise nu fără o strâmbătură inspectorul. Strâmbătura era cauzată de rachiul al cărui gust era la fel de nedefinit ca şi cugetarea unui astronom dement. Apariţia detectivului îi deranja numai pentru o clipă pe ceilalţi, cu toţii îşi reluară curând mormăielile şi nici unul nu avea înfăţişare de vinovat. Τ.Μ. îşi zise cu amărăciune că meseria aceasta delicată de criminalist nu e făcută pentru el. Ϊl deranja spaţiul! Acest asasinat fusese comis împotriva regulilor, într-un spaţiu vast tăiat de cărări, străbătut de ecouri, guvernat de orânduieli care lui îi scăpau. Poftim: Noaptea Lupilor! Descurcă-te dacă poţi... La oraş pe posibilii vinovaţi îi extragi din fişier: care dintre vechii delicvenţi se află în libertate, ce alibiuri are pentru ziua, pentru ora cutare – şi aşa mai departe... Pe când aici!… 1130

Americanul – mereu cu pălăria Stetson pe ceafă – povestea, fără pasiune, dar nici cu dezinteres, că în ziua aceea nu avusese noroc la pescuit. Se dusese la baltă (care „baltă”? miji în capul lui Τ.M.), dar cârligul i se agăţase de o blestemată de funie groasă, care şi aia se prinsese în fundul apei de ceva, aşa că fusese nevoit să renunţe la undiţă, la cârlig. — Tu ce înţelegi prin funie? întrebă J.H., ca să se afle în treabă. — Nimic altceva decât funie, replicase Americanul. Iar J.H.: Ce să caute o funie groasă în balta aia? Cârciumarul Bală aduse un mic platou cu peşte prăjit pe care-l potrivi pe mesuţa domnişoarei Scott; frumoasa începu să ronţăie cu poftă, alpinistul Sacoste mai întâi îşi goli paharul, îşi stinse ţigara. — Iată unul care n-a pescuit funii, ci peşte, observă J.H. către American. Alpinistul Sacoste îşi părăsi locul pentru a se apropia de Stan. În picioare, la tejghea, acela se pregătea să mai golească un pahar. Sacoste îi şopti ceva la ureche. Stan clătină energic din cap. Alpinistul insistă. Stan se întoarse către Bală şi-i ceru acestuia să-i umple paharul. — Nu-i mai da, e beat! ridică vocea Sacoste. Cârciumarul, cu uiaga în mână, păru a ezita. Stan trânti pe tejghea o bancnotă mare. — Stane, zise Bală, ia-l încet, că e ultimul. Mya Scott, la masa ei, înghiţea cu delicateţe peşte după peşte. Pe mutalăul din Cumpăna nimeni nu-l poftea să se aşeze, chit că mai erau vreo două trei taburete libere. Traian Moigrădean privea încetişor prin cârciumă, privea scena, cu senzaţia acută că este ceva ce trece pe lângă el, sau, altfel spus, îi scapă. Mereu la tejghea, mereu cu paharul în mână, Stan privea cu ochi înceţoşaţi şi cine ştie ce gânduri îi treceau prin cap – dacă era capabil să aibă şi gânduri. Cabanierii Candiano şi Ionescu sorbeau alene nişte vin acru şi discutau cu voce joasă, însă fără a se feri, despre cel asasinat, despre Lambă. Τ.M. privi ceasul, zicându-şi că e 1131

tocmai momentul să ridice ancora, pentru a-şi reîntâlni echipa, la Cumpăna, jos, însă ceva tulbure îl mai reţinea. Bală aşeză în faţa lui un al doilea păhărel. — N-am cerut, protestă detectivul. — Gustaţi, insistă celălalt, e zamă de creangă cu sâmbure, păstrat în butoiaş de lemn aromat – aşa ceva, numai la mine! Gustaţi, domnule inspector şef, aici, în ţuica asta e înţelepciunea pământului! Moigrădean examină prima idee ce-i trecu prin cap – cea mai la-ndemână – posibilitatea ca Bală să-l fi ajuns din urmă pe pădurar şi să-l fi pocnit în ceafă cu un obiect contondent, nu moale, să fi făcut dispărut obiectul şi aşa mai departe... însă Jderul, poliţist de serviciu, pretinde că l-ar fi luat pe cârciumar din pat, din somn... Ei, timp ar fi avut el poate să revină şi să se culce, dar Bală, un rotofei scund, scundac aş zice, chiar înălţându-se în vârful picioarelor, greu să ajungă la ceafa zdrahonului. Greu să aibă forţa necesară. „Caut soluţii facile”, gândi nemulţumit inspectorul şi gustă cu grijă din zama de creangă, Glasul subţire şi mult ridicat al lui Stan tulbură iar pacea birtului. Acela pretindea să i se servească şi lui o băutură aleasă, că ce-i el, chiar pleava pământului? Cârciumarul Bală, trecu prin multe, răsfoia o cărticică jegoasă, de mult citită cât fusese, dar alpinistul zise: — Acest imbecil ne strică seara! şi se ridică. Stane, vino după mine! porunci el. — Tu nu mă scoţi pe mine afară de-aici! spuse Stan, însă alpinistul, cu toată figura sa palidă, era, se vede, vânjos, căci îl trase afară, din cârciumă pe mutalău ca pe nimic, şi-i făcu vânt. Nimeni nu clinti, nimeni nu obiectă, dar câteva minute mai târziu, greoi, strâmb, Stan reveni şi rămase masiv în uşă. — Domnu’ Sacoste, grăi în sfârşit, numai un pahar cu ţuică bună, numai unul şi plec! — Dă-i, unul, şi să se ducă! aruncă Sacoste către Bală; cârciumarul, nepăsător, se execută, Stan bău, spuse noapte bună, însă nici acum nu se duse. Nu se duse către sat. Îl văzură afară, în lumina cea dintâi a lunii, efectuând un fel de dans greoi, cretin, însoţit de mormăieli. 1132

Deodată cabanierul Candiano i se adresă alpinistului: — Pariez, domnu’ Sacoste, că i-ai dat lecţii de dans lui Stan! — Cum aşa? se întoarse bărbatul cu faţa palidă. — Păi aseară te-am văzut dansând în jurul focului exact cum face acum Stan ăsta... — Făceam exerciţii, nu dansam, replică scurt alpinistul şi reveni la discuţia ce o purta cu Mya Scott. Singur, Traian Moigrădean cobora către Cumpăna, nu era mult drum de bătut, doar vreo trei kilometri; într-o săliţă a primăriei i se pregătise şi lui un pat la care acum râvnea cu poftă. Noaptea era adâncă, tainică şi detectivul avu gândul neplăcut că viaţa lui fusese până atunci cam lipsită de farmec... Pe urmă se petrecu ceva neaşteptat. Inspectorul se opri. O jumătate de oră mai târziu el îşi făcea reapariţia la „Capra Verde”, unde, dintr-un vechi radio cu baterii, izvora o muzică senină. Părul albastru al Myei Scott, în raza galbenă a lămpii, unduia tulburător. În faţa cârciumei, trântit pe iarbă, Stan sforăia energic. — Ai unde să mă culci peste noapte? îl întrebă inspectorul pe Bală. — La cabană, la noi, veţi avea toată comoditatea, ziseră, într-un glas Candiano şi Ionescu. — Aveţi telefon la cabană? Sigur, aveţi… În acest caz... A doua zi, la prima oră, Τ.M. făcu o demonstraţie stranie. Asistau oamenii săi, convocaţi telefonic. Căţărat în stejarii de care am amintit deja în nenumărate rânduri, inspectorul căuta cu îndârjire nu se ştie ce, sub privirile nedumerite ale celor de jos. Când reuşi să localizeze zdreliturile şi urmele de lut pe care i le semnalase Veveriţa, bucuros, poliţistul sări din copaci, se scutură pe haine, şi dădu mâna cu fiecare. Medicul încercă o ironie: — Nuci căutaţi? În stejari?

1133

— Copacii ăştia l-au ucis pe Lambă, spuse Moigrădean, şi, în ciuda afirmaţiei grave, un zâmbet timid, puţin trist, dădu o expresie juvenilă feţei sale triunghiulare. Inspectorul Traian Moigrădean din poliţia română, însoţit de şeful postului din Cumpăna, dădu un mare ocol Hornului Diavolului şi cortului roşu – reşedinţa alpinistului Sacoste. Pe urmă efectuară un ocol ceva mai modest şi în sfârşit un ocol mic de tot, cu o rază să ziceam de 80 m. Τ.M., care din clipa când băuse straşnica licoare oferită de Bală era pur şi simplu asaltat de idei, căuta iarăşi ceva – son métier de altfel era să caute! – şi în cele din urmă găsi ce căuta... — Arma crimei! încercă să fie isteţ Silviu Balamela. — Nu, se opuse Ceclan. Căuta – cu toată opoziţia ce o voi întâmpina din partea domnului V. – căuta, domnilor, nişte urme de lup. Şi într-o anumită porţiune tăiată de unul din cercurile ce le efectuase împrejurul Hornului Diavolului, loc unde terenul era umed, moale, detectivul nostru găsi întradevăr urmele şi bănuite şi căutate. O puzderie de urme de lup, în toate direcţiile! Atunci, în faţa acestei situaţii urgente, inspectorul Moigrădean ceru să fie adus la faţa locului Lupul în persoană, cum de altfel şi era de aşteptat... Domnul V., fostul detectiv particular, avu un nou gest de descurajare, dar Ceclan nu-i oferi răgazul să vorbească. — Poştăşiţă de serviciu pe pădure, în ziua aceea, era Veveriţa, şi Veveriţa deci, fără deosebit entuziasm, se înfiinţă la bârlogul Lupului, îi comunică cele trebuitoare, de la o anumită distanţă, cu toate că legea pădurii o ocrotea în calitatea ei oficială, şi o zbughi Lupul îşi perie blana şi se prezentă în faţa detectivului... — Aceste urme sunt ale dumitale? îl interogă scurt şi sever Τ.M. — Nu! răspunse limpede Cenuşiul. — Dar cum poţi dovedi? — În acelaşi fel în care am făcut-o ieri... Cicatricea mea de la piciorul drept, faţă… 1134

— Bine, bine, zise Τ.M. Bine! Ce crezi, ale cui sunt aceste „amprente?” — „Amprentele”, răspunse fără să şovăie Lupul, sunt, acum îmi dau seama, ale unui lup mort. Afirmaţia, plină de ciudăţenie, îi cauză inspectorului un fior rece şi neplăcut la şira spinării, sau acolo unde ni se întâmplă să simţim fiorii reci şi neplăcuţi. După ce se reculese, Τ.M. întrebă: — De unde ştii? — Nu am cum să vă explic, explică Lupul, dar ştiu. Ştiu sigur. — Deocamdată eşti liber, îl concedie T.M. — Mai pluteşte vreo bănuială asupra frunţii mele păcătoase? întrebă Lupul. — Mergi cu bine, îl concedie detectivul. Vom mai vedea! — Chestia asta cu urmele de lup mort îmi dă un fel de spaimă! declară Silviu Balamela, în ai cărui ochi se aprinse un licăr verzui, tulbure. Continuă, Sergiu! — Dar eu nu mai am ce adăuga! ridică din umeri fostul pilot, fostul „as al prăbuşirilor”. Totul e prea limpede! — Nu ne lăsa în aer, că poate ne supărăm! ameninţă profesorul Halalaie. — Într-o povestire poliţistă, fie chiar şi într-un basm poliţist, interveni Dan Leordeanu, fiece element joacă un anume rol. Mie nu-mi este limpede rolul femeii cu păr albastru şi mi se pare că ai pus-o aşa, decorativ; dar, mai ales, nu pricep ce este cu băţul acela lung de doi metri asupra căruia ai insistat... — Se pare că n-am insistat suficient, ripostă Sergiu Ceclan, fiindcă acest băţ, la care faci vagă aluzie, a jucat un rol de esenţă! — Dar mai înainte, reveni Balamela, afirmai că un rol de seamă au jucat copacii, stejarii, că ei l-au asasinat pe Lambă; apoi ne-ai dat speranţă bună cu urmele de lup... ale lupului mort... — Şi mai există un element important pe care nici nu l-aţi luat în seamă, capătul de funie pe care l-a tras din baltă 1135

insul cu pălărie Stetson, Americanul. Iar cel mai important element... Sergiu Ceclan se întrerupse şi-l privi pe domnul V. Dumneata, care ai fost detectiv de profesie, sau, mă rog, detectiv particular – ceea ce este mai mult? mai puţin? – dumneata, domnule V., care m-ai sâcâit mereu cu obiecţii şi întrebări, fapt care n-a diminuat cu nimic simpatia ce ţi-o port, ai cam înţeles cum stau lucrurile? — Evident! mormăi domnul V., oscilând între amuzament şi supărare, pe Lambă l-a ucis Lupul, sau lupul mort, sau cârciumarul Bală, sau Candiano, sau Ionescu, sau Americanul, sau J.H., sau tipesa aia Mya Scott, sau alpinistul, sau cei doi stejari, sau Traian Moigrădean, sau chiar Veveriţa... — Ei, vezi că ai priceput?! Îmi pare bine că am fost atât de limpede! — Ca să-ţi fac o plăcere, urmă exasperat domnul V., am să-i trec pe lista suspecţilor pe Jder, pe Vulpe şi în fine bâta aia blestemată, lungă de doi metri... Dar – şi fostul detectiv particular se zgâlţâia acuma de ciudă – cine l-a prins, sau i-a prins pe asasini, dacă toţi erau asasini, dacă, mă înţelegeţi, şi urmăriţi, şi urmăritori, şi... Domnul V. avu un acces de tuse. — Îmi pare bine că totul e limpede! spuse Sergiu Ceclan. Domnilor, naraţiunea s-a terminat, noapte bună tuturor! Silviu Balamela se ridică şi el. Era cu un cap mai scund decât Ceclan şi mai uşurel cu vreo douăzeci de kilograme, ceea ce în limbaj pugilistic înseamnă diferenţă de trei, patru categorii. — Sergiu, şezi cuminte, că te snopesc! Povesteşte-ne acum sfârşitul. Ceclan oftă şi trase scaunul sub el. Tot restul a fost doar o chestiune de rutină. Inspectorul Traian Moigrădean, împreună cu Americanul, cu pălăria Stetson a Americanului şi cu undiţa acestuia, s-au dus la baltă şi au „pescuit” capătul de funie – după oarecare trudă, fiindcă, mai întâi, au tras din apă şapte peşti, da, şapte peşti! Nici n-o să credeţi, însă aşa se întâmplă, dacă vrei să prinzi 1136

peşte, agăţi în cârlig galoşi, capete de funii, iar dacă încerci să dai de un capăt de funie, umpli coşul cu peşte, e şi aceasta o ironie a destinului, sau un destin al ironiei, cum doriţi, eu nu mai ştiu; al optulea peşte a fost în sfârşit funia; au tras de funie, n-a fost uşor, căci de celălalt capăt atârna o roată dinţată, ruginită, veche, adusă dracul ştie de unde – obiectivul crimei! Ce a urmat vine de la sine; detectivul, mândru ca un păun de perspicacitatea sa – era atât de tânăr! – a efectuat demonstraţia principală: s-a urcat în stejarul din dreapta, singur (căci important era de arătat că totul poate fi făcut de un singur om) şi a tras de funie în sus roata aia dinţată ruginită şi grea; în timp ce asuda din belşug, şi-a permis următoarea observaţie: — Vedeţi, domnii mei, treaba asta a fost efectuată de un ins ceva mai puternic, mai îndemânatec decât mine, şi mai ales de către unul obişnuit să mânuiască funii; sau, dacă doriţi, corzi. Inspectorul a instalat roata dinţată pe o crăcană a stejarului din dreapta, într-un echilibru şubred, exact în punctul unde Veveriţa descoperise prima zdrelitură în scoarţa bătrânului copac. Pe urmă, cu funia petrecută pururi în jurul mijlocului, a coborât din copacul din stânga şi s-a urcat în stejarul celălalt şi a strecurat funia printr-o ramificaţie a acestuia, exact deasupra cărării, fix deasupra punctului unde fusese înfiptă bâta cea lungă de doi metri. În sfârşit, mereu pe punctul de a-şi pierde echilibrul, mereu cu capătul funiei după el, Τ.M. s-a retras pe ramificaţia de bază a stejarului din dreapta, a înfăşurat funia în jurul unei ramuri şi şi-a şters fruntea cu o batistă plină de pete roşcate – rugina rămasă de pe roata dinţată. După ce şi-a tras suflarea, a coborât şi a înfipt bâta exact în locul unde mai fusese înfiptă oarecândva. Fără să-şi permită un răgaz, inspectorul s-a urcat iar în stejarul din dreapta şi a zmucit tare de capătul funiei: smulsă din echilibrul ei precar, roata dinţată se năpusti, pendulând vijelios cu cele douăzeci şi trei de kilograme de fier vechi şi solid, cum era fierul de pe vremuri, şi astfel, la mijlocul 1137

drumului ei, a zdrelit încă odată capătul băţului lung de doi metri. Băţul s-a prăbuşit în lungul cărării. Moigrădean, coborând din copac, s-a apropiat de băţ şi, simulând că nu e băţ, ci un corp omenesc, l-a tras în sus pe cărare, cu scopul, simplu de înţeles, de a nu rămâne sub stejari. Apoi, cu ultimele eforturi, a demontat toată drăcia, adică roata dinţată, cu funia ei cu tot, şi a zis: „Gata!” — Înţeleg! zise, abia acum satisfăcut, domnul V. Înţeleg foarte bine. Bâta lungă de doi metri i-a servit asasinului drept „repetiţie de asasinat”: voia să constate dacă roata dinţată-pendul va lovi în cădere unde trebuie. Bine! Dar asasinul? Asasinul, aşa cum aţi şi dedus cu toţii, era un om obişnuit cu căţărările – nu numai în copaci –, cu funiile, cu echilibristica. Un om agil. Însoţit de pururi uimitul plutonier din Cumpăna, pe care, evident, cazul îl depăşea în toate privinţele, Traian Moigrădean se opri în faţa cortului roşu al alpinistului Sacoste. Ei bine, gândi, nu am ordin de percheziţie, însă voi comite un mic abuz. Şi intră. Sălaşul unui om al munţilor nu cuprinde decât obiecte strict necesare şi nu voi ocupa acum spaţiul ca să le înşir. Totuşi, printre obiectele necesare inspectorul remarcă imediat unul inutil, o perniţă purpurie, asortându-se cu nuanţa cortului – cu broderii delicate şi franjuri fine; detectivul duse la nas perniţa şi adulmecă, nu fără plăcere, acelaşi parfum insinuant pe care-l simţise izvorând din coama albastră a unei femei fermecătoare. Detectivul aşeză perniţa la locul ei şi se apucă să cerceteze altceva, şi anume o blană de lup aşezată în dreptul patului de campanie. Era un exemplar frumos, blana unui lup mare, însă îi lipseau picioarele. Moigrădean căzu pe gânduri. În momentul acela se auzi ceva mişcare. — Era, bineînţeles, alpinistul Sacoste! se isteţi Silviu Balamela. 1138

— N-ai ghicit. Era Lupul, îl corectă Ceclan. — Iarăşi divaghezi! se indignă domnul V., fostul detectiv particular. Lupul zise: — Domnule poliţist, veniţi! Datorită nasului meu, şi a încă unei calităţi pe care dumneavoastră o denumiţi ins... instinct, am descoperit ceea ce toţi detectivii din Europa la un loc n-ar fi găsit nici după un secol de cercetări. — Ce anume, Lupule? Un depozit cu sticle goale, sau...? — Veniţi numai! glăsui Lupul şi o porni înainte, grăbit. La vreo trei sute de paşi de cortul alpinistului, Lupul dezgropase două perechi de încălţări ciudate („opinci” le denumise, ne amintim, Vulpea) pe tăpile cărora erau prinse ingenios, ca un fel de mulaj perfect, tălpile lupului mort, a cărui blană... — Trucul nu este nou, observă cu o anumită rezervă domnul V. — Nimic nou sub cer, totul se repetă, replică Sergiu Ceclan. În orice caz, trucul era eficient, până la un punct... — Dar de ce era nevoie de două perechi de încălţări? stărui domnul V. — Fiindcă, domnule, până şi un fost detectiv particular ar trebui să ştie că un lup are patru labe, cele din faţă şi cele din spate, urmele pe care le lasă trebuie să fie patru, distincte, altfel cum – lup să umble în două picioare, ai văzut? — Dar să întreprindă cercetări poliţiste, ai mai văzut? nu se lăsă mai prejos fostul detectiv particular. Ceclan evită răspunsul. V. întrebă: — Vrei să spui că asasinul umbla în patru labe? — Nu tot timpul, fireşte, numai când se antrena… Făcuse un antrenament temeinic în acest sens. — Dar, se îndârji domnul V., pe câte-mi amintesc, cadavrul lui Lambă fusese târât douăzeci şi cinci de metri... 1139

Vrei să pretinzi că asasinul îl târâse mergând în patru labe? Cum? Cu dinţii? — Nu! Asasinul n-a avut încotro şi în momentul acela şi-a scos opincile din faţă. — Bine! Dar cum se face că comisia de anchetă a pădurii na remarcat mica imperfecţiune? — Am să-ţi răspund! Fiindcă asasinul avusese grijă să aştearnă atâtea urme, amprente dacă vrei, înainte şi înapoi, încât nici măcar Winettou nu şi-ar fi dat seama că unul din trasee fusese efectuat doar pe o singura pereche de picioare. — Dar de ce a fost nevoie să-l mai şi târască pe Lambă? — Am explicat, parcă... Pentru a abate atenţia de la stejarii aceia, de la mecanismul crimei... — Aha... iar la foc, în noaptea crimei, se afla Stan, beat... Clar! — Lăsaţi discuţia aceasta sterilă şi tehnică! protestă Balamela. — Aşa e! întări profesorul Halalaie. Cum s-a terminat istoria, Sergiu? Inspectorul Moigrădean se aşeză pe patul de campanie al alpinistului, alături de perniţa parfumată şi-şi aprinse o pipă, meditând. Soarele se apleca pe cer. Curând prundişul din faţa cortului fu zgândărit de nişte paşi mari. — Mosafiri?! se miră alpinistul Sacoste, înclinându-şi statura înaltă. — Cam nepoftiţi, aprobă Τ.M. şi-i arătă alpinistului, cu un gest aproape delicat, cele două perechi de încălţări „lupeşti” orânduite frumos la intrare. Alpinistul tăcu. Inspectorul vorbi: — Îmi pare rău. domnule Sacoste... Sacoste răspunse: — Dacă ai şti, domnule poliţist, cât îmi pare mie de rău! — Te-aş ruga, zise blând Traian Moigrădean, să nu încerci nimic, ajutoarele mele sunt pe-aproape. — Ştiu, replică nu fără humor alpinistul, s-au ascuns atât de bine încât a fost imposibil să nu-i observ!... Cătuşele, domnule copoi! 1140

— Nu fi melodramatic! De altfel, nu am la mine nici un fel de cătuşe, mărturisi cu un fel de umilinţă Τ.M. Nu prea eram convins că voi avea ocazia să le folosesc. — Cer un răgaz de un minut! spuse alpinistul. Pe cuvânt de onoare că nu fug! şi ieşi din cort. — Să nu-mi spui – strigă profesorul Halalaie – să nu-mi spui că a scos o fiolă cu arsenic sau mai ştiu eu ce porcărie şi s-a otrăvit, poveştile astea nu-mi plac! — Nu s-a otrăvit, nu avea la el arsenic, şi nu avea la el pofta de a muri. Pur şi simplu a stat singur un minut în faţa cortului său şi a privit munţii. — Dar mobilul crimei?! ceru domnul V., neobosit. În locul lui Ceclan răspunse Balamela, iar glasul său ascuţit răsună ca un punct final: — Mobilul crimei? Femeia cu păr albastru…

1141

BARUL NEGRU DE LA CASABLANCA

La care Silviu Balamela spuse: — Povestea lui Sergiu e un fleac! Dacă o consideraţi ciudată, despre a mea veţi zice că e cel puţin neverosimilă, cu toate că nu cunosc nimic mai adevărat! — Numai să nu fie lupi şi jderi, propuse domnul V., fostul detectiv particular. — Nu promit nimic, răspunse Balamela. Cum până acuma am tot tăcut, daţi-mi voie să vorbesc şi eu... — Dar n-ai tăcut de fel, prietene, îl privi oblic profesorul Halalaie. Tot timpul te-ai aflat în centrul protestelor şi a întrebărilor! — Acum aveţi dumneavoastră ocazia să protestaţi şi să întrebaţi, tuşi Balamela cu modestia ce-l caracteriza. Povestea mea începe astfel: eram foarte tânăr pe-atunci, şi... — Toate poveştile încep aşa, mormăi cu mare melancolie profesorul Halalaie. Sau aşa ar trebui să înceapă... Balamela ridică un deget: — Ei, vedeţi?! Abia am deschis gura... Nu e simplu să povesteşti, cine îşi închipuie că... — Treci la chestiune! îl povăţui Sergiu Ceclan. — Bon! Eram al dracului de tânăr pe atunci, prea tânăr, dacă aşa ceva este posibil, proaspăt inginer, un naiv care-şi închipuia că poate construi un pod peste Pacific, în numele civilizaţiei. Azi, după ce am făcut războiul şi am trecut prin multe, am înţeles că civilizaţia nu ţine neapărat să dureze poduri, ba uneori cu mare plăcere le mai şi aruncă în aer... iar asta se întâmplă fiindcă... eh, s-o lăsăm! Dacă visam poduri, se înţelege că visam şi nemaipomenite călătorii, 1142

năzuiam să mă strecor printre meridiane ca suveica printre fire, şi după ce-mi voi cere scuze pentru această nelalocul ei comparaţiune, am să vă povestesc cum ochii mei tineri, necugetaţi, căzând într-o zi pe-un ziar, au citit: „CURÂND! CURÂND! CURÂND! Compania Anonimă a Marilor Excursii îşi deschide porţile oricui! Ieftin! Sigur! Surprinzător! Sahara! Valea Morţii! Valea Moselei! Barul Negru de la Casablanca! Şi altele! CURÂND!!!” — Cam aşa au apărut şi anunţurile ce vesteau deschiderea Agenţiei Lăzău, profită domnul V. — Bine, făcu Bala, nemulţumit. Am pus ziarul la căpătâiul patului şi m-am apucat să visez: unde aş vrea să mă duc? În Sahara? Prea cald, şi ce naiba ar fi de văzut pe-acolo, poate niscaiva tuaregi care să te mai şi scalpeze... — Numai Pieile-Roşii scalpează! îl corectă Dan Leordeanu. — Sau în Valea Morţii? urmă Balamela. Periculos, mai ştii, poate că... — Aia-i tocmai în America, pe câte ştiu nu s-au organizat niciodată excursii în... spuse domnul V. — Vă rog să nu mă mai întrerupeţi! Am renunţat şi la Valea Morţii, fie că e în America sau nu! După o meditaţie, am optat – pentru ce credeţi?, pentru Barul Negru de la Casablanca... Faptul că nu aveam para chioară) nu mă împiedeca să visez! De altfel, nimeni din Bucureşti nu auzise de Compania Anonimă a Marilor Excursii, aşa că până la urmă am dedus că e o glumă, sau o comunicare cifrată între bandiţi, şi am şi uitat de intenţia mea de a vizita Barul Negru... A trecut o lună, sau două, nu mai ştiu, şi mă întâlnesc pe bulevard cu un fel de amic, pilot... — Care era bineînţeles Sergiu Ceclan! sugeră profesorul Halalaie. — Nici pomeneală, încă nu-l cunoşteam, şi-apoi Sergiu nu e singurul pilot din lume, găseşti cu duiumul peste tot, în aer, pe uscat şi pe apă. chiar prea mulţi... — Hâ! hâhâi! a protestat Ceclan. 1143

— Şi – continuă Bala – acest amic zice: „Vii cu mine, mă? „Da, îi răspund, dacă mă duci la o bere!” „Dau şi o bere, promite acela, dacă-mi iese trampa! Merg întâi să mă angajez!” Un sfert de ceas mai târziu intram la sediul Companiei Anonime a Marilor Excursii, care tocmai îşi deschisese agenţia. „Angajaţi piloţi?” întreabă prietenul meu pe prima duduie mai nostimă care ne iese în cale. „Sunteţi pilot?” face blonda. „Da, păpuşe, am şi brevetul”, duce prietenul mâna la buzunar. „Nu angajăm piloţi”, spune păpuşa. „Atunci de ce mă mai întrebaţi dacă-s pilot?” se supără amicul. „Din curiozitate, explică blonda, iar apoi, forţându-şi un zâmbet: De fapt am angajat un pilot, postul s-a şi ocupat, regret...” În vreme ce prietenul discuta cu duduia, eu cercetam „prospectele” Companiei. Barul Negru de la Casablanca figura printre celelalte „surprinzătoare” şi „mari” excursii, şi, uite, în clipa aceea mi-a încolţit în cap ideea nebună de a merge neapărat acolo. Preţul nu era exagerat, dar nici mic, în orice caz mă depăşea total; ajuns acasă am început să fac calcule, să nu vă închipuiţi că număram mărunţişul de prin sertare, ci treceam în revistă unchii de la care era cazul să solicit un „mărunt împrumut”, ca şi obiectele pe care aş fi putut să le mărit contra unei sume cât de cât de luat în seamă. Ce să mai lungesc, cu împrumuturi, cu milogeli, cu vânzări, am făcut în cele din urmă suma pentru Barul Negru; mi-am pus cămaşă curată şi m-am înfăţişat la Compania Anonimă a Marilor Excursii, încercând să iau mutra unui încercat globetrotter, sau cum îi zice. „La Casablanca?” mă întreabă aceeaşi pepée, blondă, de data aceasta din dosul unui ghişeu. „Bineînţeles, la Casablanca, la Barul Negru”, iam zis, luând aerul cel mai firesc din lume. „Următorul zbor e în întregime vândut”, face fata. „Nu e nimic, nu mă grăbesc, spun, deşi mă grăbeam al dracului, înscrieţi-mă la primul zbor unde aveţi locuri disponibile”, şi stivuiesc în faţa ei banii. Îi numără, îmi întinde o fişă: „Numele şi adresa. O să vă înştiinţăm din timp cu privire la data plecării. La revedere, domnule!” 1144

Am ieşit urmărit de o tulbure nedumerire, iar această nedumerire avea să sporească, – după cum o să observaţi. Impresia, o impresie ciudată şi de nerostit, fiindcă nimic nu suna limpede în cugetul meu, era că-mi plătisem biletul către Moarte, iar nu către Casablanca... Nu numai nedumerirea aceasta despre care vă spui mă urmărea, ci şi ochii domnişoarei. Erau verzi aceşti ochi, mari, mângâioşi dar totodată calmi şi siguri. Am simţit în ceafă cum mă sfredeleşte cu privirea şi m-am oprit. „Doriţi să-mi mai spuneţi ceva, stimată domnişoară?” „Sunteţi simpatic, foarte simpatic,” zice ea, de dincolo de ghişeu. Ce era aceasta – un avans? Am oscilat acolo în prag, ca un caraghios, iar fata prinse oscilarea mea şi zâmbi şi mai mult. Am căzut în capcana acestui zâmbet ca un tâmpit ce eram – însă cine nu ar fi căzut? – şi am dat acea replică neghioabă pe care şi azi o regret: „Dacă vă sunt simpatic, ce aţi zice să ne vedem... în particular?” „Da, zice păpuşa, direct şi fără ifose, însă nu azi. Am să vă caut într-o zi, că doar vă cunosc adresa”, promise, ţocăind cu unghia lăcuită pe fişa completată de mine. M-am dus învârtindu-mă... Să mă caute acasă? Nici nu năzuiam către o asemenea favoare, iar „casa” mea, clasica odăiţă cu un pat, o noptieră şi un lavoir, nu întrunea condiţiile minime pentru... Eram lefter, nedumerit, bănuitor şi indispus. Peste două zile am traversat – din întâmplare – prin faţa Companiei Anonime a Marilor Excursii şi am văzut ieşind de acolo un tip fercheş, între două vârste, cu panama pe cap şi bastonaş fin în lăbuţă. L-am urmărit şi l-am luat cu vorba: „Mă iertaţi, domnule, tocmai treceam pe-aici şi... şi... şi... v-aţi înscris cumva pentru vreuna dintre marile excursii ale Companiei?” „Am şi făcut excursia, mă lămuri, foarte jovial, individul. Dar m-am dus la agenţie pentru a-mi recupera bastonul pe care l-am uitat în avion, fiind niţel... cherchelit...” „Aţi şi fost în excursie – m-am mirat. Nu cumva la Casablanca, la Barul Negru?” „Drept cine mă iei, mă privi de sus, dar continuând să fie amabil, nu mă duc eu acolo, la deşuchiaţii ăia. Auzi, Casablanca, auzi, Barul Negru! Nu, domnule, eu m-am 1145

trambalat pe Valea Moselei, la Cochem, capitala vinului, dacă ai auzit...” „Splendid, zic. Cochem! Cine n-a auzit? Şi cum a fost, dacă nu sunt indiscret?” „Superb, superb, mă asigură simpaticul om. Apoi mă apucă prieteneşte de rever, şi mă trase mai aproape de el: „Trebuie să-ţi mărturisesc că am fost cam afumat tot timpul! Atâta vin a curs, şi aşa a fost de bun! Du-te neapărat pe acolo, dacă ai bani, şi dacă rezişti la asta, cum îi zice, la băutură...” M-am îndreptat către casă aproape convins că greşisem, acolo în Germania, pe Mosela trebuia să alerg, la vinurile lor celebre... numai că vedeţi, costa mai scump, croaziera până la Barul Negru de la Casablanca avea preţul cel mai coborât şi, oricum, zarurile erau aruncate... Peste alte două zile, cioc, cioc, cioc, foarte delicat la uşa mea; încă înainte de a deschide un parfum îmi taie răsuflarea, casc uşa şi... — Era blonda de la agenţie, zise domnul V. — Nnno! Era o brunetă, dar se poate zice că tot de la agenţie era... Domnilor, era frumoasă ca o cadră, părul negru curgea pe umeri superbi, mă depăşea un cap în înălţime, încolo ne potriveam perfect şi ai fi jurat că e cea mai cuminte fetiţă din lume... „Domnul inginer Balamela?” „Da, domnişoară, cu ce vă pot...?” „Sunteţi chiar şi mai simpatic decât povestea Lavinia...” „Lavinia?” „Da, secretara Companiei Anonime, aveaţi cu ea o întâlnire, dar cum e puţin bolnăvioară, m-a rugat să... în fine, să-i ţin locul!” Balamela sorbi din paharul cu vin alb, nu de Mosela, pe care-l avea sub nas, îşi trase respiraţia şi zise: — Va urma. — Va urma, însă chiar acum, spuse blajin profesorul Halalaie. Care dintre fete era mai bine, Lavinia sau bruneta? — Pe brunetă o chema Sybill, sau în orice caz, aşa pretindea ea, explică Balamela, iar dacă vă închipuiţi că între noi doi s-a întâmplat ceva, vă înşelaţi... Sybill a zis: „Mi-e sete!” şi m-am grăbit să-i ofer un pahar cu apă. dar din vorbe meşteşugite mi-a dat a înţelege că ar lua o băutură... Adică, ce tot băznesc eu, care vorbe meşteşugite, pur şi simplu mi-a 1146

aruncat că la ora aceea i-ar pica tocmai bine un „mic alcool”... Mi-am pus haina, mi-am cerut scuze de la Sybill, şi am coborât, unde credeţi? În Infern? Nu, căci n-aveam timp suficient, ci la etajul doi, unde am sunat la apartamentul 23, locuinţa unei perechi de pensionari cumsecade care, din motive nu tocmai limpezi pentru mine, mă simpatizau, şi cărora le-am cerut împrumut nişte parale; nu mai aveam nici cât ar fi fost nevoie ca să mituiesc o pisică. Mi-au dat ceva bani, le-am spus că trebuie să cumpăr urgent nişte cărţi de specialitate dar, din nefericire, când am coborât cu Sybill, bătrâneii m-au văzut de la fereastră şi de atunci simpatia lor faţă de mine s-a dus dracului... „Ei! În care bombă ai vrea să-ţi potoleşti setea, păpuşă dulce?” am întrebat-o pe Sybill, ţintuind-o cu o privire feroce… Pe dracu... Pe-atunci eram un cotoiaş timid şi n-aş fi îndrăznit să mă adresez astfel unei vampe! Mai curând i-am şoptit la ureche: „Stimată domnişoară, unde aţi binevoi să-mi permiteţi să vă invit?” — Scuteşte-ne de amănuntele astea nesemnificative! bombăni Dan Leordeanu. — Dacă doriţi, vă scutesc de întreaga poveste! se înfurie Balamela. — Ia nu vă certaţi, făcu pace profesorul Halalaie. Spune, ce ţi-a făcut Sybill, te-a asasinat? — Nu, căci iată-mă aici.... Sybill mi-a permis s-o invit la „Cişmeaua Roşie”, un birt al naibii de scump, în care am intrat îngrozit; m-am îngrozit şi mai mult auzind ce băuturi cere… Cu paharul în mână, scăldându-mă într-o privire în faţa căreia ar fi înviat şi un soclu, vampa mă întrebă „Îţi place să bei, domnule Balamela... sau îmi permiţi să-ţi zic Silviu? Să bem per tu. Cioc! Servus! Îţi place să bei, Silviu?” I-am răspuns că, la ocazie, nu mă dau în lături şi am tras o duşcă, ce era să fac, intrasem în hora cea blestemată... Avea o sete păpuşica asta, Sybill, n-o să mă credeţi, m-am cam ameţit, iar Sybill, ochi limpezi, faţă destinsă, nimic... Totuşi, la un 1147

moment dat, o văd că duce mâna la inimă: „Cheamă repede un taxi! Mi-e rău!” Am intrat în panică, am început să gesticulez, am procurat în fine un taxi, dar nu mai aveam para chioară, „micul alcool” la care râvnise fecioara costase aproape cât o călătorie la Barul Negru de la Casablanca, şi mă întrebam cum se va sfârşi totul. S-a sfârşit simplu. Mereu cu pălmuţa pe inimă, mai exact pe sânul ei diafan – cred că nici nu ştia unde este inima, Sybil i-a cerut taxiului să oprească, m-a rugat să n-o conduc căci poate urca şi singură, mi-a promis, la repezeală, că mă caută în zilele următoare nu ştiam dacă să mă bucur sau nu de aşa promisiune şi s-a topit, lăsându-mă mască, niţel beat, niţel fără bani pentru şofer, care mă fixa, când ironic, când ameninţător parcă bănuind... I-am dat adresa unui prieten, am stors de la acela sumuliţa necesară, am concediat maşina şi m-am apucat să respir aerul „proaspăt” al Bucureştilor, în plină vară... N-am mai revăzut-o pe Sybill, în orice caz nu foarte curând şi nu la mine acasă, căci nu m-a mai căutat. În schimb m-a căutat poştaşul. „Foarte onoraţi, şi cu deosebită plăcere vă anunţăm că v-am rezervat loc în croaziera pentru Casablanca pe data de 20 iulie. Avionul decolează la cinci dimineaţa de pe câmpia Nucet. Greutatea bagajelor, maximum 7 kg. Vă rugăm să fiţi punctuali”. Preşedinte C.A.M.E. Cutare

Secretară, Cutare

Mai târziu am aflat că secretara Cutare era păpuşica blondă, Lavinia. Pe onoarea mea, printre hârţoage undeva, păstrez şi acum această scrisorică, e o amintire atât de „scumpă”! Am intrat iarăşi în agitaţie şi chiar în panică: mai întâi şintâi unde o fi „câmpia Nucet”? Cum se ajunge acolo? Am telefonat – căci nu aveam poftă să dau ochi cu Lavinia, după păţania cu amica ei Sybill – şi de la agenţie mi s-a explicat că 1148

aşa-zisa „câmpie Nucet” e la dracu-n praznic, numai la 34 km de Bucureşti, şi că acolo ajung „cum pot”. Chiar şi pe jos, dacă ţineam neapărat! Altă preocupare „importantă”: cum să mă îmbrac? Nu că aş fi avut o vastă garderobă din care să aleg, totuşi... totuşi, o dată în viaţă merge omul la Casablanca, şi nu e cazul să te faci de râs printre streinii aceia firfirisiţi! Nu e cazul! Am încercat în stânga şi-n dreapta, întrebând de un om, sau măcar de o capră, care mai fuseseră acolo, ta Casablanca, dar toţi ridicau din umeri nedumeriţi, iar unii ziceau că aşa ceva nici nu există, Adică nu există Casablanca. Până la urmă am fost declarat un maniac! Aşa maniac cum eram, mi-am procurat un pantalon alb şi o haină cadrilată de fiu de miliardar şi am plătit o maşină care să mă ducă în ziua de 20 iulie (la 3 dimineaţa!) la câmpia Nucet, intrasem în datorii până-n gât şi am ajuns la concluzia că nu am altă soluţie decât să cunosc, acolo la Casablanca, o fată cu zestre faină, să mă însor cu ea, şi-apoi să mă-ntorc, altfel cum? Din ce să înapoiez sumuliţele, sumele şi sumoaiele pe care le datoram tuturor? — Prietene Bala, tuşi încetişor în barbă profesorul Halalaie, nu te supăra că îţi atrag atenţia, dar cred că în centrul povestirii tale ar trebui să se afle călătoria propriu zisă, la Casablanca şi la Barul Negru, iar nu necazurile astea financiare, pe care, oricum, le-ai depăşit... — Mda, aveţi dreptate, aprobă Balamela, uşor dezechilibrat, în dimineaţa de 20 iulie, la ora patru fără ceva, mă aflam la Nucet, într-o margine de pădure, într-un mic grup de oameni emoţionaţi şi înfriguraţi care-şi cercetau în tăcere mutrele, şi tropăiau în iarbă. Lumina zorilor plutea peste pădure ca o cometă. Se afla acolo o baracă prăpădită, şi alături de baracă un avion Petit Consul, de fabricaţie frânchenească. — Avionul era un Klein Consul, de fabricaţie germană, preciză Ceclan. — Dar tu de unde ştii? întrebă Dan Leordeanu. — Sergiu pe toate le ştie, rânji Balamela. În sfârşit, nu are importanţă. La ora cinci fără cinci dimineaţa, iată că se iveşte 1149

o rablă de maşină din care coboară o vampă cu păr albastru... — Iarăşi păr albastru! protestă domnul V., fostul detectiv particular. — ...o vampă cu păr albastru, care nu era nici Lavinia, nici Sybill, şi doi tipi, pilotul şi mecanicul. Pilotul zise: „Imediat decolăm, domnilor, pregătiţi-vă!” Eram pregătiţi, nu mai aveam ce pregăti! Zicând aşa, pilotul trase o duşcă dintr-o sticluţă în care pun pariu că nu se afla sirop de vişine. Mecanicul apucă o şurubelniţă şi începu să umble acolo, la motor, lângă elice. L-am întrebat, într-o doară, ce face şi mi-a răspuns că mai strânge şuruburile, să nu cumva să se desprindă botul avionului în timp ce zboară, fapt care mi-a mărit optimismul. Pilotul descuie uşa avionului, la care era pus un lacăt mare, ruginit, pe cinstea mea! Un lacăt! Aşa erau avioanele pe atunci. — Dar zburau? întrebă Dan Leordeanu. — Câteodată, zburau... Apoi mecanicul începu să învârtă elicea, s-o „încălzească”, şi când motorul, tuşind, se puse în funcţiune, vampa cu păr albastru ne pofti la avion cu un gest de mare generozitate, urcă ultima şi propti uşa cu un zăvor. Zece minute mai târziu ne aflam în aer, aparatul efectua un viraj mare, aripa lui părea că atinge soarele şi simţeam o bucurie, o teamă, şi o ameţeală, ameţeală care urma să sporească, din motive pe care le voi relata îndată... Motorul făcea un zgomot infernal, era imposibil să vorbeşti cu vecinul – şi apoi, ce să vorbeşti, vorbele erau de prisos. Eram în total nouă pasageri, cu toţii bărbaţi, cu toţii nişte romantici care poftiseră să vadă Casablanca, mecanicul, pilotul şi vampa, care brusc apăru cu braţele încărcate cu sticle. Da, sticle... În sticle spumega ceva şampanie. Prin gesturi, sau lipindu-şi buzele ei dulci de urechile noastre păroase, ne explică s-o bem fără grijă, e din partea Companiei, pe gratis. Am tras un gât – nu mai băusem şampanie în viaţa mea, şi imediat am început să văd dublu... Ceilalţi pasageri sugeau şi ei cu nădejde, şi foarte curând avionul acela transporta un grup de indivizi beţi criţă. Criţă, nu fac nici o exageraţiune! 1150

— Un bărbat zdravăn nu se îmbată chiar aşa, din nimic, dintr-o nenorocită de sticlă de… — Aşteaptă, Dane, aşteaptă, îi opri Balamela pe Leordeanu. Povestea e a mea, lasă-mă s-o deapăn în pace... Tot restul călătoriei e un şir de imagini disparate, căci gazdele au avut grijă să ne alimenteze tot timpul cu alcool... — Dar nu aţi fost pe Valea Moselei, în capitala vinului, ci... protestă profesorul Halalaie. — Aveţi răbdare, e o chestie aici! De vreo două ori avionul a aterizat, să-şi umple bidoanele cu benzină... — Auzi, „bidoanele”! bufni Ceclan, — Nu ştiu cât a durat călătoria, am impresia că şi ceasurile noastre se îmbătaseră, dar, până la urmă, am ajuns la Casablanca. De ameţiţi ce eram, nici nu ne-am mirat că avionul a aterizat chiar în faţa Barului Negru... Barul Negru era alb ca varul... ba nu, negrul de la saxofon era alb ca varul, în orice caz Barul Negru era o construcţie splendidă, tare fistichie, însă prea eram „în al nouălea cer” ca să mă mir, şi cu toţii eram ca bătuţi în cap, cu excepţia pilotului, a mecanicului şi a vampei cu păr albastru, care de fapt era ghida. — Azi văzut Casablanca? întrebă, profesorul Halalaie. — Zău, nu-mi amintesc, spuse Bala. Doar „împrejurimile” mi-au rămas vag în memorie, am văzut un râu despre care vampa cu păr albastru ne-a spus nu mai ştiu ce, o colină, sau poate un deal, sau un munte?, unde s-a petrecut un război, o răscoală, sau revoluţie, nu mai ştiu... — Silviu, tu eşti înzestrat cu un nemaipomenit dar al naraţiunii, de ce nu scrii cărţulii? întrebă Dan Leordeanu. — Ia mai taci, ciberneticiene! îl apostrofă Balamela. În fine, am mai văzut o groază de lucruri, dar nu mi-a rămas în memorie nimic. Punctul principal era, bineînţeles, Barul Negru. Am luat acolo o cină grozavă, sau poate că era mic dejun, cine dracu să-şi mai amintească asemenea fleacuri, nişte dansatoare mulatre ne-au arătat tot ce ştiu, şi zău, ştiau multe!, şi, habar n-am când – peste câtva timp în orice caz – ne-am pomenit cu toţii iar în avion. Eram ca o pestelcă, dar nici cu camarazii mei de voiaj nu mă făceam de râs, iar 1151

ca semn de prietenie şi de adio, Compania Anonimă a Marilor Excursii ne-a mai oferit câte o sticlă… Când am aterizat în ţară, pe câmpia Nucet, a trebuit să ne scoată din avion în braţe... Fusese o croazieră minunată! Nu ştiu cum am ajuns acasă! M-am pomenit întins în pat, în patul meu. în patul meu personal din magherniţa mea, iar pe scaun, alături, şedea o mutră ce îmi părea vag cunoscută. Era pilotul. Pilotul Companiei. Un tip cu ochi surâzători, dar cu bărbie dură. Mă examina cu un fel de interes „ştiinţific”. „Cum te simţi, domnu’ Balamela?” „Ca un pisoi pe care l-ai scăldat în apă clocotită”, am îndrugat. Deh, humorul nu m-a părăsit niciodată! „Ia asta!” zise el, şi-mi întinse un hap şi nişte apă. După ce am înghiţit porcăria, a zis: „Aşa e că eşti lefter?” „Dar de unde ştii?” l-am întrebat. El, pilotul, roti o privire prin cămăruţă, şi n-a mai fost deci nevoie de explicaţii. „Eşti lefter, eşti pârlit, continuă el, iar eu vreau să-ţi propun o afacere! Dar nu discutăm acum! Că prea eşti demolat... Eşti în stare să ţii minte? Mâine, la şase seara fix, mă aştepţi aici, bine? „Bine...” „Şi nu vorbeşti cu nimeni despre întâlnirea noastră, şi mu mai bei!” „Păi, în general n-am obiceiul să beau... Voi m-aţi îmbătat!” „Intră în costul excursiei, rânji pilotul şi se ridică. Pe mâine, la şase. Când îţi trece somnul, fă o plimbare şi apoi mănâncă ceva. Pa!” A doua zi, după masă, abia mă dezmeticisem, eram încă mahmur şi indispus din motive neclare, şi-l aşteptam pe individ. Nici măcar nu ştiam cum îl cheamă. Mi-am fiert un ceai, sorbeam încetişor din el, şi se face ora şase. Se face şase şi jumătate, apoi, cum e şi normal, şapte... — Stai puţin, scumpule, îl întrerupse profesorul Halalaie, nemulţumit, apoi întinse o mână către pachetul de ţigări al lui Leordeanu, se servi, abia după aceea întrebă: „Îmi dai 1152

voie?”, îşi aprinse ţigareta şi-l luă iar în primire pe Bala: „O plimbare până la Casablanca nu e o fugă până la Apahida, totuşi, chiar şi despre Apahida s-ar putea născoci mai multe decât ne-ai povestit tu despre oraşul acela alb şi frumos!... — Profesore, zise Balamela, şi gura lui mică deveni minusculă, nici nu sunt sigur că am fost în oraş, în oraşul acela frumos, Casablanca, am impresia că Barul Negru se afla în afara oraşului şi, doar am explicat că tot timpul, dar absolut tot timpul, am fost ameţit, şi când spun ameţit, mă menajez... — Păi tu, băiete, nu eşti un beţivan, sau poate că în tinereţe... — Nici în tinereţe n-am fost beţivan, şi dacă nu mă lăsaţi să continui aşa cum ştiu eu... — Dar e posibil să nu ţii minte nimic din ce ai văzut peacolo?! — Ceva, totuşi, mi-a rămas în cap, după cum veţi observa... Toate la timpul lor! Unde am ajuns...? — Ai ajuns la ora şapte, mormăi Ceclan. — Aşa e, avusesem întâlnire cu pilotul pentru ora şase, se face şapte şi cioc, cioc... — Era Sybill, dădu cu presupusa Dan Leordeanu. Ba nu, Lavinia. Ba nu, vampa cu păr albastru... — Aştept să termini, spuse Bala, cu un aer de martir. — Era pilotul, păi nu pe pilot îl aşteptai? întrebă profesorul. — Nici Sybill, nici Lavinia, nici vampa, nici pilotul. Era domnul Teculescu... — Teculescu? De ăsta nu-mi amintesc... — Bătrânul domn cumsecade, pensionarul de la care am împrumutat parale pentru a potoli setea micuţei Sybill. Îl poftesc, se aşează, se uită la mine cu un aer grav, compătimitor. „Cât priveşte datoria, am bâiguit, să ştiţi că în câteva zile...” Îmi reteză scuzele cu un gest de lehamite. „Nu e vorba de bani, domnu Balamela, mai pot să aştept, e vorba de...” Şi iar face o pauză penibilă şi mă cercetează. Ştiam unde vrea să ajungă, ştiam al naibii de bine! „Ce ţi se 1153

întâmplă, domnule Balamela? Domnul Hâncu este profund nemulţumit!” Hâncu era administratorul imobilului. „Primeşti vizita unor femei... despre care ce să mai vorbim... Te clatini! Ieri ai venit într-o stare!... Te-a adus cineva pe sus...” „Păi, mă întorceam de la Casablanca, am încercat să mă scuz.” „Ştiu, ştiu că ai făcut o excursie în străinătate, dar e oare obligatoriu să te întorci beat de la Casablanca?” „Se pare că asta e regula, domnule Teculescu”, am încercat s-o dau pe glumă, dar nu era de glumit! Dacă nu mă cuminţeam în trei secunde, n-aveam decât să-mi iau tălpăşiţa din casa aia cumsecade. Vizita potolitului domn mia făcut mare plăcere, ce să zic, acum m-aş fi bucurat să apară pilotul, acela măcar părea om viu, dar n-a mai venit. N-a mai venit niciodată, fiindcă nici nu mai era viu la ora întâlnirii noastre. Fusese împuşcat. Sau, lichidat. Cum vă place mai mult. Am aflat întâmplător, din ziar, peste două sau trei zile: o ştire laconică, cum că brigada criminală şase, sau şapte, condusă de comisarul cutare, cercetează împrejurările misterioase ale morţii lui Ştefan Gardianu, fostul pilot-şef al Companiei Anonime... Dacă nu era pomenită Compania, nici n-aş fi ştiut cine e Ştefan Gardianu. Omul cu care aveam o întâlnire pentru ora şase fusese împuşcat în ceafă în jurul orei cinci... Redus mintal să fi fost, tot ar fi trebuit să cad pe gânduri, dar, după cum ştiţi, n-am fost niciodată un redus mintal, preciză Silviu Balamela. — Mda, mda. mda, aprobară cu toţii, — Cred că fiecare ins are momente când îşi închipuie că umanitatea a pierdut în el un mare detectiv... — Eu nu, mormăi profesorul Halalaie. Niciodată nu m-am visat un mare detectiv. — Nici eu, spuse Leordeanu. — Eu deloc! zise şi Ceclan. — Iar eu, cu atât mai puţin, deşi până la urmă tot am ajuns poliţist, făcu domnul V., fostul detectiv particular. — Nu sunteţi decât nişte excepţii nefericite! îi contră Balamela. Orice om normal are momente când se copilăreşte, 1154

şi atunci se vrea sau mare actor sau mare detectiv! Eu m-am decis pentru a doua alternativă, că pentru actorie nu mă prea ajută fizicul, dar, pus faţă-n faţă cu această primă enigmă, moartea pilotului, mi-am dat seama că habar n-am cum se cercetează un caz, şi că profesia de poliţist, dincolo de romantismul ei care e de fapt inexistent, trebuie să fie blestemat de dificilă, şi că, mai ales, greu e începutul... Cum începi, care e primul pas, îţi iei lupa şi bastonul şi te duci... unde? — Mai lasă bărbile, Bala! zise Dan Leordeanu. Ce e cu Barul Negru? Cine l-a ucis pe pilot? Ce amestec ai tu în treaba asta? Rezumă-te doar la esenţial, nu divaga, pentru dumnezeu, că ne apucă poimâine! Balamela înghiţi ca pe o pastilă de chinină fără apă observaţia ciberneticianului şi zise, privind strâmb: — Hotărât lucru, este printre dumneavoastră cineva care nu mă simpatizează deloc. Bine!... Pe scurt, am reuşit să aflu cine e şeful brigăzii criminale care se ocupă de moartea pilotului, iar acesta era un anume comisar Ovidiu; spre deosebire de poet, avea un nas plat ca notes-ul unei dudui neurastenice... „Ce doreşti?” mă întrebă el, privindu-mă cu tot atâta bunăvoinţă câtă ar exista în ochii prietenului Dan când ar descoperi un gândac negru şi mort în salata de castraveţi, după ce a mâncat-o... I-am explicat ceea ce ştiţi, că avusesem întâlnire cu pilotul Ştefan Gardianu la ora şase, şi că acela fusese asasinat la cinci... „Ei şi?” făcu poliţistul cu un glas care ar fi tocat carnea unei vaci bătrâne de o sută de ani. I-am spus că aş dori să ajut ancheta. Atunci comisarul apăsă pe buton şi-n uşă se ivi unul din gealaţii săi. „Ioane, i se adresă, îl vezi pe prăpăditul acesta?” Prăpăditul eram eu. Ion zise că mă vede. Îmi făcea onoarea asta. „Ai grijă să nu mai calce pe-aici, iar dacă totuşi mai calcă, arestează-l, şi aşa avem lipsă de un criminal!” Această întrevedere m-a încurajat grozav şi am ieşit, zicându-mi că meseria de detectiv e delicată şi nu e pentru mine. Mi-am propus ca în orele de melancolie să visez că mis Rudolf Valentino, iar nu Holmes, şi după ce mi-am propus 1155

asta, am aflat, acasă, că tocmai sosise un unchi din provincie, unul din acei unchi blajini tocmai buni pentru a fi tapaţi de parale – ceea ce nu m-am dat în lături s-o fac. Apoi, fiindcă nu voiam să se întoarcă în orăşelul său prăfuit fără o amintire plăcută din Bucureşti, l-am dus pe seară, la „Cişmeaua Roşie”, unde şi pe mine mă „invitase” fecioara Sybill, printre altele şi pentru motivul că acolo e program de varieteu, şi mă gândeam cu plăcere la lumina ce se va aprinde în cinstiţii săi ochi la vederea tipeselor... Dacă stau să mă gândesc bine, între „Cişmeaua Roşie” şi Barul Negru de la Casablanca nu era o deosebire esenţială, şi curând vă veţi da seama că acest gând îşi are rezonul său... — Atunci de ce te-ai mai obosit să zbori până la Casablanca? remarcă, nu fără logică, profesorul Halalaie. — Unchiul acesta al meu – continuă Bala – era un om tare cumsecade, şi când primul şir de fete îmbrăcate sumar efectuară primul lor cancan, sau ce va fi fost pe ringul din mijlocul localului, se sperie atât de tare că dori să plece imediat. Însă n-a reuşit să mă scoată, căci ochii mei se lipiseră de... de... de... figura uneia dintre fete. Da! L-am condus pe unchi acasă la mine, l-am culcat, i-am spus că merg să dorm la un amic şi m-am întors la „cişmea”. Am mai cerut un pahar, aşteptând să apară iarăşi fetele, meditând intens, atât cât eram în stare, şi eram în stare de multe. Din nou orchestra erupse, ieşiră profesioniştii şi profesionistele, şi printre acestea fata care mă interesa. Încetul cu încetul gândurile începură să mi se limpezească. O cunoşteam... Nu numai că o cunoşteam, dar dansasem cu ea... unde? Unde? Ori îmi juca memoria o festă urâtă, ori dansasem cu frumuseţea aia la Barul Negru de la Casablanca! Se pare că priveam cu atâta atenţie grupul de dansatoare, că un individ exagerat de fercheş mă remarcă, veni la masa mea şi zise: „Faine fete, şefule!” Şi, după o mică pauză: „Care din ele ţi-ar plăcea? Cu parale se poate aranja orice, conu’ Dinu aranjează. Eu sunt conu’ Dinu. Zi-i, care?” M-am uitat la el. Era îmbrăcat ţipător, pomădat, puţind a odicoloane, iar profesia îi era scrisă pe frunte, „Uite, a doua 1156

din stânga”, i-am zis. Eram, de data aceasta, lucid ca o aripă de vultur. „Anette?” „Da, Anette, dacă aşa o cheamă...” „E greu, e scumpă, dar să văd ce pot face”, zice individul, mă mai cercetează o clipă cu nişte ochi care probabil izbuteau să scormonească şi interiorul buzunarelor, să vadă câte piţule are omul, şi mă părăseşte. N-a mai apărut şi mă gândeam că de fapt poate e mai bine... Mă gândeam să ridic ancora, atmosfera se încălzise peste măsură la „Cişmea”, iar pe mine localurile astea de lux au darul de a mă intimida, cu excepţia ocaziilor când sunt ameţit, iar atunci nu eram... când, pe neaşteptate, o văd pe divina Anette înaintând direct către mine. Toate mutrele se zgâiau după lungile ei căngi, şi au continuat să se zgâiască după ce a luat loc la masa mea, fapt care mi-a făcut o deosebită plăcere. „Domnul mă invită la un pahar de şampanie?” mă întrebă minunea de fată. Am făcut o eschivă ce mi se părea măiastră: „Nu e aşa, Anette, că noi doi am dansat nu de mult, departe, departe, pe o terasă sub lună, pe malul Oceanului Atlantic?” Cu toate că nu-mi aminteam de fel să fi văzut Atlanticul! Eschiva mea măiastră se dovedi o mare eroare! Buzele fetei se strânseră ca şi clapele unei scoici, faţa ei de creolă se albi, în ochi luci mânia sau teama, sau ambele la un loc, iar micul semn – un fel de neg –, puţin deasupra despicăturii sânilor, îşi schimbă culoarea, deveni purpuriu, sau poate violet. Îmi aminteam perfect de negul acela, căci fiind mult mai înaltă decât mine, în timp ce dansasem cu ea, fusese mereu în dreptul ochilor mei. — La naiba, zise domnul V., dar pretindeai că nu-ţi aminteşti nimica din călătoria aia... — Câteva mici amănunte mi-au rămas în cap, iar printre ele şi momentul când am dansat cu lungana de Anette, numai că am păstrat chestia asta pentru locul potrivit din povestirea mea... — Dar ziseseşi parcă – făcu Halalaie – că nici o fată nu figura printre pasageri... — Aşteptaţi, domnule profesor! Anette mă privi o clipă fix, apoi guriţa ei minunată scăpă nişte vorbe urâte, pe scurt mă 1157

înjură, iar printre înjurături dădea a înţelege că nu mă cunoaşte şi că n-ar fi dansat cu unul ca mine pentru toate comorile din lume! Şi ea făcuse o greşeală, fata asta, Anette. Era o prostovană. Dacă m-ar fi tratat cu blândeţe, dacă ar fi negat într-un stil dulce şi clasic, aşa cum ştiu să nege atât de convingător unele femei, mai ales atunci când mint, poate m-ar fi convins că e vorba de o confuzie, dar aşa, abia îmi spori... astea, cum le zice, bănuielile, mai ales urmărind-o cum se îndepărtează ţanţoşă şi indignată de masa mea, am văzut-o cum îşi întretaie drumul cu un anume ins şi-i şopteşte ceva. Ar fi trebuit să mă alarmez, dar nu aveam încă experienţă şi... şi am mai zăbovit o clipă să meditez: unde mă ducea de fapt descoperirea făcută? Nicăieri. După ce mi-am zis nicăieri, miam dat seama că nu e în regulă ceva, în partea aia se făcuse tăcere, iar lângă masa mea se opriseră trei găligani, în mijlocul cărora se afla urâtul căruia Anette îi şoptise niscaiva cuvinte. Nu am zis degeaba „urâtul”: avea faţa roasă de furuncule, vărsat, sau poate chiar lepră. Avea nasul cam strâmb şi un ochi era aşezat nu ştiu cum, în orice caz nu cum trebuie. În rest arăta normal, cu excepţia pumnilor... Ei, da, şi purta haine bune, mult mai scumpe decât ale mele. „Îl vedeţi pe nenorocitul ăsta, li se adresă el celorlalţi doi; îşi închipuie că are destui bani ca să-i facă ochi dulci lui Anette! Păi Anette e gagica mea, nu ştiai?” Am bolborosit că nu ştiam, şi acesta era purul adevăr. „Dacă are destui bani, să ne arate câţi!” zice unul din ajutoare. „Să plătească o consumaţie, dacă are bani!” mormăi al treilea. „Să plătească!” rage Leprosul, şi-mi aruncă în faţă conţinutul paharului. Am sărit în picioare. Nu ştiu exact ce aveam de gând să fac... Aveam împotriva celor trei tot atâtea şanse, câte împotriva armatelor reunite a lui Baiazid şi Osman Paşa, mai ales că în local nu clintea nimeni să mă ajute, cel mai absent fiind patronul, de unde era uşor de dedus că idioţii erau oamenii casei. Leprosul consideră că mă ridicasem cu intenţii agresive, el atât aştepta, ridică un pumn 1158

cât dulapul, habar n-aveam cum se eschivează un pumn, şi apoi cum să te fereşti de un pumn cât dulapul? Am zburat dracului vreo trei metri, cu toate că mă pocnise abia cu jumătate de putere, din milă poate, deşi mai curând pentru motivul că avea chef să se mai distreze. „Ridică-l”, porunci uneia din maimuţele sale, acela mă trase-n sus de guler, Leprosul voi să mă alduiască încă odată, dar cineva îi reţinu mâna... Mirat, se întoarse: „Dar ţie ce îţi trebuie, mă păduche?” Tipul care îndrăznise îi rânjea în faţă, fără teamă, sau aparent fără teamă. „Nu vezi că nu ştie să se bată? De ce dai în el?” „Dar tu ştii să te baţi?” Individul nu mai dădu explicaţii, ci trimise în mutra aia urâtă un pumn cumplit, devastator, nici în filme nu vezi aşa ceva... Capul Leprosului sună ca o tinichea, ceilalţi doi săriră pe individ, el făcu o mişcare ciudată, laterală, simultan cu ambele coate, şi-i înlătură pentru moment, în timp ce Leprosul, mai revenindu-şi oarecum, se repezea cu capul înainte, să facă o gaură în burta intrusului, dar acela îl pocni cu bombeul în dinţi, trimise o directă ce defalcă falca unuia din ceilalţi doi, apoi un lat de palmă în gâtul celui de-al treilea, mă apucă de rever, şi, mereu cu zâmbetul său ciudat pe mutră zise: „Repede, Michiduţă, până ce nu scot obuzierele!” Şi mă scoase de acolo... — Te pomeneşti că cel care-ţi sărise în ajutor era comisarul Ovidiu? întrebă Halalaie. — Sau unchiul din provincie? zâmbi Dan Leordeanu. — Eu am o idee şi mai grozavă, zise domnul V. Era Gardianu, pilotul asasinat. Sergiu Ceclan, mohorât, mormăi: — Eu eram, dacă vreţi să ştiţi... — Mda, era Sergiu, în aceste condiţii plăcute ne-am cunoscut noi..., aprobă Balamela. Sergiu m-a dus la el acasă, căci mutra mea, care luase contact cu barosul Leprosului, necesita comprese, şi-apoi nu m-aş fi dus în halul acela sub ochii unchiului din provincie pentru nimic în lume. Sergiu îmi făcu o cafea şi mă întrebă ce naiba căutam la „Cişmea” 1159

printre bătăuşi şi golance: cu tot şocul resimţit, nu-mi pierdusem simţul humorului, deci am luat un aer ţanţoş, pe cât era posibil cu mutra mea strivită, şi am răspuns: „Anchetam cazul morţii pilotului Ştefan Gardianu!” Noul meu amic tresări, era şi el pilot, citise şi el despre crima aia, şi, dintr-o solidaritate de breaslă, îl interesa. Îl văd că mă măsoară îndelung şi critic: „Eşti poliţist, detectiv particular, sau ce?” I-am răspuns că mi-s numai inginer, el făcu remarca răutăcioasă că bănuia, după felul cum nu ştiu să mă bat şi, din vorbă în vorbă, i-am povestit totul. El mă chestionă: „Eşti convins că ai dansat cu tipesa aia, Anette, acolo la Casablanca?” „La început nu tocmai, dar acum, după tărăboiul ce s-a petrecut, înclin să cred că...” „Înclini să crezi! rânji Ceclan. Cum puteai să dansezi cu bibilica aia la Casablanca, dacă ea e angajata «Cişmelii», şi aici îşi are numerele şi clienţii?!” I-am zis că nu pricep nici eu. „Şi-apoi, pe câte am înţeles, acolo te-ai pilit tot timpul, şi nu-ţi mai aminteşti nimic... Mai bine s-o lăsăm baltă!” şi stinse lumina. A doua zi dimineaţă aveam febră. Ceclan îmi examină mutra. „Probabil ai nasul rupt, nu-i nimic, toţi boxerii păţesc la fel...” „Dar eu nu sunt boxer”, am oftat. „Dacă nu eşti boxer, de ce te duci la „Cişmea”? mă întrebă Ceclan şi dispăru... Reveni la amiază. „Am noutăţi, zise, dar tu cum te simţi?” Am spus că rău. „Te vei simţi mai bine după ce vei afla noutăţile! Întâi te-am scăpat de grija unchiului din provincie, l-am condus la gară, i-am zis că ai fost angajat să construieşti un pod în Africa şi a trebuit să pleci de urgenţă acolo...” „De ce în Africa?” „De ce, de ce! Oricum ai devenit un specialist în probleme africane! Ai fost la Casablanca!” „Unchiul era tare supărat?” „De fel! După mine, era mulţumit că scăpase cu viaţă, era îngrozit de ce văzuse ieri la «Cişmea» (deşi nu văzuse mai nimic), e convins că te bălăceşti în desfrâu, iar eu n-am reuşit să-i clatin această idee, mai ales că mai ’nainte 1160

purtase o conversaţie cu un anumit domn Deculescu sau Teculescu, iar acesta-i insuflase unele gânduri... Lasă-l pe unchi. Am ceva mai important. Am aflat că în zilele de 20, 21 iulie, data memorabilei excursii la Casablanca, Anette, pe adevăratul nume Aneta Croitoru, a lipsit din Bucureşti...” „Te pomeneşti că am dansat într-adevăr cu ea!” „Acum sunt şi eu sigur! Iar în al treilea rând, ceva şi mai de soi, Compania Anonimă a Marilor Excursii organizează concurs pentru ocuparea unui post de pilot, în locul lui Ştefan Gardianu. Mă prezint la concurs!” „Eşti nebun! Vrei să te omoare şi pe tine?!” „Aşi! Nu-i omoară chiar pe toţi, şi-apoi, de ce să mă omoare?” „Păi vezi! Gardianu avea întâlnire cu mine, şi l-au ucis... Acum, că se va şti că-mi eşti prieten, te vor...” Ceclan mă privi pe sub sprâncene. „Prea te crezi buricul pământului! De ce neapărat Gardianu a fost ras că avea întâlnire cu tine?” Apoi Ceclan îşi roase o unghie. Bombăni: „Trebuie să analizăm, totuşi... zici că Gardianu voia să-ţi divulge ceva important, foarte important?” „Aşa pretindea el...” „Ceva legat de chestii băneşti?” „Presupun că da, căci mai întâi a făcut remarca măgulitoare precum că aş fi lefter...” „Totdeauna banii ăştia blestemaţi stau în centrul nenorocirilor!” Se auzi un ciocănit la uşă. „E medicul,” spuse Ceclan. „Ai chemat medicul?” „E un prieten, nu te costă nimic...” „Hem, nasul nu e chiar de tot rupt, constată junele ochelarist pe care-l invitase Ceclan, dar ce cal te-a potcovit în halul acesta?” Şapte bărbaţi se înghesuiseră în săliţa prăfuită, fumând ca nişte şerpi cu toţii şi studiindu-se, bănuitori, pe sub sprâncene: erau piloţii veniţi la concursul Companiei Anonime. Ceclan nu se număra printre cei şapte. La ora 1161

nouă fără un sfert un individ pătrunse în sală anunţând: „Domnilor, trialul începe abia la 12!” Eu eram individul, explică Balamela, iar ceea ce spusesem era fireşte o minciună mare cât roata carului. Am mai adăugat: alături e un birt, acolo puteţi aştepta în condiţii comode... Piloţii se ridicară mârâind şi într-adevăr îmi urmară sfatul, se duseră cu toţii la cârciumă unde îi luă în primire un necunoscut cam cherchelit care declară că visul lui fusese să devină pilot, dar îl respinseseră la vizita medicală fiindcă avea un picior mai scurt. Pe chestia asta zise că dă de băut, şi dădu... De fapt necunoscutul nu era necunoscut, nu era cherchelit, şi nici măcar nu avea un picior mai scurt; era prietenul lui Sergiu, medicul, a cărui misiune era să-i cinstească pe piloţi... La ora nouă, Sergiu pătrunse la sediul Companiei şi aşteptă liniştit, singur. La nouă şi zece o uşă se deschise şi un individ impozant, cărunt, bombăni: „Hei! Unde-s piloţii? Parcă erau vreo zece adineaori!” „A venit un tip care i-a speriat!” rânji Ceclan. „Ce vrei să zici? Cum i-a speriat?” „A zis cum că a candida la postul de pilot al Companiei, este egal cu a candida la moarte... Tipii au şters-o ca nişte şobolani! „Şi dumneata nu te-ai speriat?” „Nu-mi stă în fire, şi-apoi am nevoie de bani! Am auzit că daţi salarii bune!” „Eşti pilot?” „Altfel de ce-aş pierde timpul pe-aici?” Căruntul se legăna pe picioroange, mormăi ceva, ezită, apoi îi zise lui Sergiu să intre. În acest timp, la birt, doctorul îi adăpa pe ceilalţi piloţi cu băutură, din belşug. La amiază cu toţii erau cam in floribus, şi chiar când se ridicau să plece, am apărut iar: „Porcii ăia au şi angajat pilotul, fără concurs... Prin pile, ca în Balcani.” Piloţii înjurară zdravăn, iar doctorul le mai dădu vin... — Ε cam regizată schema asta, observă Dan Leordeanu — Evident, şi încă cum! Trebuia să-l scap pe Ceclan de concurenţă, nu? 1162

— Bun, şi? L-au angajat pe Ceclan? întrebă profesorul Halalaie. — Da, însă nu a fost simplu! A trecut prin trei bariere, l-au purecat, l-au întors pe faţă şi pe dos, la ora patru m-am întâlnit cu el. „S-a făcut, e bine, sunt al lor!” a zis, şi cel mai straniu dintre rânjete i-a înflorit pe faţă. „Cum a fost? Povesteşte!” i-am cerut. „Ai răbdare. Ε bine, dar nu chiar de tot... Ştii cu cine mam izbit acolo, prin birourile Companiei?” „Nu ştiu? Cu mine?” „Cu Leprosul! Bătăuşul de la „Cişmea”. Trag nădejde că nu m-a recunoscut, deşi, nu bag mâna în foc… Dacă m-a recunoscut, e de rău...” L-am condus pe Sergiu acasă, şi pe drum am aflat o mulţime de chestii formidabile. Sergiu m-a servit cu ceai chinezesc. A doua zi urma să facă primul zbor... unde credeţi? — În Valea Morţii, opină domnul V. — Nu. Tot la Casablanca! La patru dimineaţa venea maşina să-l ia, deci, după ce am mai sporovăit niţel, l-am lăsat să se culce şi am plecat, dar pe drum mi-am amintit că uitasem pila de unghii, şi cum eram maniac în privinţa asta, m-am întors s-o recuperez... Să vedeţi de ce depinde soarta unui om, de o pilă de unghii. Sergiu nu dormea încă, am văzut lumină şi m-am gândit să-i fac o surpriză, să-l sperii, aşa că am împins încetişor fereastra, şi am constatat că nu mai e nevoie să-l sperii, deja era suficient de speriat! Sergiu nu era singur, Leprosul se afla în cameră şi ţinea în mâini un... — Un biscuit? — Un pistol Smith and Wesson, ca în cele mai nobile scene ale tradiţiei. M-am ridicat cu precauţiune pe pervazul ferestrei. Leprosul spunea: „Ai avut ghinion, bă, păduche. Numi face plăcere să omor un păduche, dar aşa sună ordinul. Cine dracu te-a pus să-ţi vâri nasul în afacerile Companiei? Cine?” Mi-am adunat puterile, şi curajul, şi am sărit în spatele Leprosului... 1163

A doua zi dimineaţa, la secţia de poliţie, o namilă îmi puse laba în piept: „A zis domn’ comisar Ovidiu să nu te mai vază pe-aici? A zis! Întinde-o! Repede!” „Dar pe mine mă cunoşti? făcu Sergiu o strâmbătură de lup către poliţai. Să nu-mi dai ocazia să te fac să mă cunoşti şi mai. bine! Şi trecu prin namilă, târându-mă şi pe mine. — Cine eşti? îl luă în primire comisarul pe Ceclan. Cum de dai buzna şi de ce...? „Aveţi glontele care l-a ucis pe Gardianu? Pe pilot? „Am zis că...!” începu să răcnească Ovidiu. dar Ceclan îi tăie piuitul, aruncând pe birou revolverul Smith and Wesson. „Pun pariu că din revolveru ăsta s-a tras!” „Al cui e?” strigă comisarul, holbându-se la scula de pe birou. „Maimuţa căreia îi aparţine se află legată fedeleş la mine acasă, strada Occident, 45, apartamentul 3. Iată cheia! După ce umflaţi maimuţa, aruncaţi cheia în cutia poştală...” Şi Ceclan ieşi fără să salute. N-am salutat nici eu. — Barem te-ai ales cu o plimbare la Casablanca, zise Halalaie. Balamela îl privi cu milă. — N-ai înţeles nimic, domnule Profesor. N-am fost la Casablanca. N-am fost nicăieri. Era o farsă. O farsă uriaşă. Indivizii ăia decoraseră cum se cere o cabană izolată, care era, la rigoare, Barul Negru din Casablanca, vestita cârciumă „Trei păduchi” din Cochem, sau orice. Când eşti beat, crezi, mai ales că ticăloşii puneau în băuturile lor şi nişte blestemate de euforizante... Fetişcana aia, Sybill, avea misiunea să „verifice” clienţii, nu înscriau pe liste decât oameni ce nu se dădeau în lături de la un păhărel, două, trei.... Domnul V., fostul detectiv particular, zise: — Povestea mi se pare incredibilă. Agenţia Lăzău ar fi aflat... — Dar nu ne-am adresat Agenţiei Lăzău, spuse Balamela. Din păcate! 1164

— Nu mă poţi convinge! Compania Anonimă a Marilor Excursii n-a existat! — Dar ce, Agenţia Lăzău a existat? ripostă Balamela. Domnul V. renunţă să mai dea răspuns. După aceea cu toţii se duseră la culcare.

1165

NORI DE MĂRGEAN, TRECĂTOARE ILUZII I

Profesorul Halalaie tuşi, întinse o şuviţă de păr în diagonala cheliei sale şi, luând un aer jignit, bombăni: — Nu ştiu ce să zic despre povestea ta, Balamela! Spui că n-am înţeles nimic... Oare? Eu am fost la Casablanca la al zecelea simpozion al arheologilor „peşterologi”. Ce mă frapează e că în acel oraş există cu adevărat un „Bar negru”... Am şi trecut pe lângă el! Şi atunci, Balamela, te întreb, tu nai fost cu adevărat la Casablanca, sau ţi s-a părut că n-ai fost? — Nu mă încurca, Profesore, holbă Balamela ochii lui exagerat de mari. Cum am prezentat eu lucrurile, totul e rezonabil şi limpede. — Rezonabil – parţial, limpede, câtuşi de puţin, Bala! Dacă vreţi o mostră de poveste limpede ca un cristal de Bohemia, ascultaţi cele ce urmează... — He! se învioră Dan Leordeanu. Linişte! Profesorul dzice! — Cu o condiţie însă! Ţinând cont de faptul că sunt cel mai bătrân, nu accept nici un fel de întreruperi sau ironii! Şi Halalaie privi pieziş către domnul V., fostul limier, dar şi către ceilalţi. Adăugă: Nu accept observaţii, din partea nimănui, nici măcar a Marelui Lăzău! — Dar v-am spus, Lăzău nici nu există! se opuse domnul V. — Mai ştii?! se îndoi Profesorul. Şi urmă: Eu sunt arheolog, de aceea, cum e şi firesc, sunt preocupat de lumea medicală şi de cei care forfotesc împrejurul ei. Dintr-acolo vine, în această blândă seară, istoria care urmează…

1166

Intrarea pisicilor era interzisă, din motive pe care nu le-a clarificat nimeni. Paşii unei pisici cu alonjă normală, temperament mediu şi mieunat melodios n-ar fi deranjat pe nimeni, ba dimpotrivă; ce anume dimpotrivă, nu ştiu şi nici n-are importanţă, dar cred că cei doi pacienţi din salonul special 24 nu s-ar fi sinchisit de prezenţa unei blânde feline. Însă nu aceasta e chestia, alta e. Bolnavul de sub fereastră, un inginer şef, după cum glăsuia fişa, citea neîncetat, întorcând filele cu mişcări moi, imperceptibile; celălalt, despre care se ştia că este economist la F.B. (Fabrica de bere) nu rostise încă nici o silabă, pentru pricina simplă că zăcea în stare de inconştienţă; era un inconştient liniştit, trebuie spus asta, nu-l încercau delirele şi nu reacţiona în vreun fel când i se făceau perfuzii, sau cum le zice, injecţii, complicate masaje, sau când îi căscau gura spre a-i picura pe limbă ceva atât de amar că ar fi zguduit şi pe un mort; însă dumnealui nu era mort, prin urmare rămânea impasibil ca un cadavru. Aşa trecură câteva zile şi câteva nopţi Pe înserate, internul Cătălin Boghe efectuând o vizită „de rutină” prin saloanele de care se ocupa, observă că pacientul de la 24, inconştient până în clipa aceea, crăpase ochii şi-l fixa cu mare intensitate. Tânărul fu intrigat de privirea aceea vioaie, puternică, întrebătoare; se simţi chiar uşor încurcat. Bolnavul avea o înfăţişare interesantă. Păr lung şi cărunt, frunte bombată cum, din motive neclare, se consideră că au neapărat poeţii, bărbie virilă, cu gropiţă mai dihai ca a lui Kirk Douglas: arcadele enorme se curbau sub nişte sprâncene drepte care înaintau adânc în tâmpla nobilă; buzele răsfrânte îi dădeau un aer juvenil în ciuda celor vreo şaizeci de ani câţi număra. Doctorul Boghe îşi potrivi ochelarii şi susţinu privirea pacientului, dar intensitatea acesteia se stinse pe nesimţite, deveni evazivă, trecu peste capul medicului şi se fixă undeva în plafon. Exact când se produse această schimbare, bolnavul bolborosi: — Acuma sunt ce sunt, dar cândva am fost scafandru! 1167

Cuvintele se imprimară în creierul medicului, aducându-i o stare de miraj şi adâncă melancolie. — Aţi fost ce? insistă el, dorind parcă o confirmare, cu toate că auzise perfect. Rămase uşor aplecat deasupra patului, profil subţiratec, osos, cu părul rărit în creştet, acel tip de medic-şoarece care nu inspiră încredere şi care, uneori, ajunge doctor renumit sau mai ştiu eu ce, poate chiar consilier. — Aţi fost ce? repetă, scormonind obrazul bolnavului, încercând să-i prindă iarăşi privirea, încercând să facă acel „salt în profunzime”, care, după spusele Profesorului, permite medicului dotat să pătrundă în craniul pacientului pentru a afla... Din celălalt capăt al salonului, trezit de un interes inexplicabil chiar pentru el, inginerul şef urmărea „conversaţia”, întrerupându-şi pentru o clipă lecturile. — Doctore, eu, parcă... încercă el la un moment dat, însă Cătălin Boghe făcu semn că nu doreşte să fie deranjat. — Ce înţelegi prin scafandru? îl întrebă el pe bolnav, de două, de trei ori, însă, fie că privirea, glasul său nu aveau intensitatea necesară pentru a capta atenţia, fie că celălalt era departe, nu obţinu răspuns şi atunci se îndreptă cu pas moale către fereastră. — Cine este „colegul”? întrebă inginerul şef. — Aţi spus ceva? Preocupat de cine ştie ce complicaţii interioare, internul nu fusese atent: inginerul repetă întrebarea. — Numele lui este Vip, răspunse politicos medicul. Vip Mircea. — A spus că este scafandru? — Cam aşa ceva, da... După o clipă, atingându-şi fruntea seboreică, Boghe adăugă: Dar în realitate este economist la Fabrica de bere. Inginerul şef încruntă sprânceana, nu zise nimic. Se întoarse la lectura sa, parcă nemulţumit. „Nepoliticos, ca orice inginer şef”, gândi medicul. Îl cuprinse pe neaşteptate o grabă neliniştită. Îşi aminti că văzuse lumină în cabinetul Profesorului. Profesorul B., spaima studenţilor cretini... Puse 1168

mâna pe mânerul uşii cu o grimasă, putea să se aştepte la „Afarăăă!!” sau dimpotrivă la o foarte amabilă primire, la un colocviu în care bătrânul era dispus să-şi împărtăşească vastele sale cunoştinţe... Boghe se temea de Profesor, dar îi căuta prezenţa, înţelegeţi cum vine asta... În fond, dacă ţinea să fie singur, Profesorul n-avea decât să răsucească pe dinăuntru cheia. Însă n-o făcea. Era greu să renunţe la plăcerea de a da afară din când în când pe câte unul... De data aceasta Boghe se bucură de o invitaţie de a şedea. — Vip? întrebă Profesorul. Care Vip? Se prefăcea că nu-şi aminteşte, deşi memoria nu-l trădase niciodată. După ce Cătălin Boghe îi explică, bătrânul spuse: — Prevăzusem evenimentul, da, chiar pentru astă seară. A vorbit deci? Bine. Îl facem om. Iniţiat în aceste mărunte escrocherii bătrâneşti, tânărul Boghe îşi ascunse un zâmbet şi timp de un moment se simţi superior. — Şi ce a spus? — Un fel de absurditate: acuma sunt ce sunt, dar cândva am fost scafandru... După părerea dumneavoastră ce poate să însemne asta? — Deh, deh, mai ştii?! Poate adevărul. O fi fost într-adevăr scafandru, mormăi B., lansându-se cu mare poftă într-o teorie suculentă cu neaşteptate ramificaţii în toate direcţiile. În toane bune Profesorul. Îl servi şi cu o porţie de cafea, iar Cătălin Boghe n-avu curaj să refuze. Savantul ar fi scos adevărate răcnete dacă i-ar fi vorbit despre insomnie... Insomnia, fireşte, avu loc. După ce se văzu cu o fată, unul din acele randevu-uri cuminţi ce nu duc nicăieri (şi de altfel nici nu vin de nicăieri...), Boghe rătăci prin oraş. Tot timpul dorise să-i vorbească domnişoarei despre bolnavul care a fost scafandru, însă n-a apucat, dumneaei se văita din cauza unei amărâte de rochii pe care croitoreasa nu izbutea s-o ajusteze, unde credeţi?, la umăr. Dimineaţa următoare Boghe îl găsi pe clientul său într-o satisfăcătoare stare de luciditate – cel puţin în aparenţă. Vip, 1169

cu obrazul mobil, privirea vioaie, îi adresă un zâmbet „de recunoaştere”. — Voie bună! salută medicul, încercând să imprime nuanţe argintii glasului său, fiindcă – deh, deontologia! – nu e voie să-ţi trădezi în faţa bolnavilor oboseala sau descurajarea. Căci era într-adevăr al dracului de obosit, nu aţipise mai de fel, pe la miezul nopţii, exasperat, înghiţise un rest de rom, ca somnifer, dar licoarea aia, a diavolului de bună seamă, îl iritase şi mai mult, mai ales că tovarăşul său de cameră, un tânăr dentist, sforăia bine, ca un joagăr în activitate. Sub fereastră, inginerul şef, cu ochii într-o blestemată de carte, abia mormăi un fel de salut. — Te rog şezi lângă mine, doctore, zise Vip, economistul de la F.B. Boghe îi dădu ascultare Se examinară, curioşi. Vip zâmbi. — Unde mă aflu, doctore? Nu cumva se preface? se îndoi medicul. Ar fi avut timp să întrebe... Apoi avu unul din puţinele sale momente de humor şi debită următoarea parafrază: — Acuma eşti unde eşti, dar cândva a fost mai rău… Făcea aluzie la faptul că Vip zăcuse la reanimare, aproape fără speranţă, singura speranţă sigură fiind ca de acolo să ajungă la morgă. Dar subtilitatea lui Boghe nu fu absorbită de Vip, şi, desigur, nici de inginerul şef. — Suntem la clinica trei... Nu vă amintiţi nimic? — Nimic, nimic! Cum am ajuns aici? Ce s-a întâmplat? — Eh, aţi dorit cu tot dinadinsul să vă măsuraţi cu un automobil... Acela a fost mai tare. Pacientul înghiţi explicaţia ca pe o pastilă fără gust. — Grav? — Da, în prima fază, dar acum cred că... — Şi maldărul acesta de pansamente? — Leziuni multiple, însă nu prea grave, numai comoţia nea dat de furcă, semi-minţi Boghe. Pe faţa cetăţeanului Vip se aşternu o umbră, el păru să reflecteze. Şuviţele cărunte ale părului prea lung se împrăştiaseră împrejurul frunţii ca un nimb, în partea 1170

cealaltă, sub fereastră, inginerul şef mereu cu ochii în carte, dar de la o vreme nu mai întorsese nici o pagină. — Vinovat am fost eu, sau... maşina? Şoferul, vreau să zic. — Miliţia a stabilit vinovăţia dumneavoastră, îmi pare rău, dar e un fapt... — N-are de ce să-ţi pară rău, într-o zi tot trebuia s-o paţ! Mereu umblu cu capul în nori, frânele automobilelor scrâşnesc neîncetat la un pas de mine, am cules mii de înjurături!... — Ieri mi-aţi spus ceva, vorbi cu sfială Boghe. Mi-aţi spus că aţi fost cândva scafandru... — Ia te uită! Am trăncănit ieri? Medicul Cătălin Boghe simţi cum i se zbârleşte părul la ceafă de satisfacţie că alunecă pe tărâmul investigaţiei subtile. — Da, aţi vorbit ceva... Puţin. Aluzia la faptul că aţi fost scafandru are vreo importanţă deosebită? Cetăţeanul Vip încercă un gest, însă trupul, în care zăceau nenumărate dureri ce pentru moment amorţiseră, protestă cu toţi nervii. Gemu, faţa i se schimonosi, tâmplele deveniră febrile. — Automobilul acela afurisit a trecut peste mine? — Nu tocmai – din fericire, că altfel... — Mă simt de parcă m-ar fi călcat buldozerul, încercă Vip să facă haz de... ăla, cum îi zice, necaz. Rămân multă vreme la pat? — Păi, zise Boghe, nu prea... În orice caz, nu e nici o grabă! — Şi ziceai, doctore, în legătură cu scafandrii...? înnodă Vip firul. — De fapt, îl corectă blajin Boghe, dumneavoastră ziceaţi, ieri, aflându-vă într-o interesantă stare de semi-luciditate. — Interesantă? Voi doctorii...! Ţi-am spus că am fost scafandru? — Şi nu e adevărat? — O, doamne, cum să nu fie adevărat! Descumpănit pentru moment, tânărul Boghe îşi continuă „rafinata”-i investigaţie. 1171

— Când aţi fost scafandru? Unde? Vip suspină, ochii săi luminoşi se bulbucară niţel. — Unde? Unde am fost scafandru? Scafandrii, dragul meu – îşi permise un râs scurt – acţionează pe mări şi oceane – sau nu ştiai? Vip închise ochii şi păru a depune un important efort înainte de a face următoarea mărturisire: Ei bine, doctore, am avut o tinereţe aventuroasă... „Parcă ar repeta cuvinte învăţate din cărţi”, gândi iscusitul doctor Boghe. Sub fereastră, inginerul nu mai răsfoia cartea, evident asculta conversaţia; măcar din politeţe ar fi trebuit să întoarcă din când în când câte o filă... Cetăţeanul Vip încercă să-şi întindă trupul, asta îi trezi alte dureri, se stăpâni însă, faţa lui rămase netedă. — Doctore, n-ai să mă crezi, însă am fost corăbier... Iar Boghe, în sinea lui: „Încă un fel de refulare! Probabil nici nu cunoaşte culoarea mării”. — Adică, marinar, reveni Vip. Am zis corăbier, fiindcă sună mai bine. — Mai frumos şi mai romantic! completă medicul, înţelegător. Vorbiţi, desigur, limbi străine? — O droaie! Am fost un adevărat scafandru de mare performanţă, ştii, expediţiile care încercau să recupereze epave, sau în sfârşit, comorile rămase pe navele scufundate, nici nu porneau fără mine. Vip trase cu coada ochiului către tânărul medic. Oare îl crede? Boghe asculta fără să clipească. Am cules, continuă Vip, din fundurile de oceane, mii de scoici... Scoici cu perle, nu orice fel de scoici! Eu puteam sămi ţin respiraţia cinci minute! — Ε o performanţă! Nu vă sângerau urechile uneori? puse Boghe o întrebare de control. — Eram vânjos! Astfel de neplăceri îi încercau pe alţii... Am cules... asta... cum îi zice?... Ah, da, MĂRGEAN! Ai idee cum e mărgeanul, doctore? — Foarte, foarte vag, mărturisi Boghe. Cu ce seamănă, cu trandafirii, cu norii, cu meduzele? — Nu-ţi cunosc numele, doctore, schimbă Vip subiectul. Tânărul se recomandă cu o uşoară jenă şi silă. 1172

— Sună promiţător, se referi Vip la numele său. Dar spune-mi, după accident, am fost foarte aproape de moarte? — Mda... Însă rămâne numai între noi. — Poţi să-mi spui orice, sunt om călit, trecut prin toate. Şi care-i situaţia în prezent, m-am îndepărtat de moarte? — Cam la o mie şi ceva de kilometri, fiţi liniştit. O să vă înzdrăveniţi foarte curând. Sunteţi căsătorit? — Cu viaţa pe care am dus-o, când s-o fac şi p-asta? În acest oraş mă aflu de-abia de doi ani... — Sper că nu aţi venit aici direct de pe mare? Sau din adâncul mării? — O, nu! Eşti ironic... Am părăsit de multişor vânzoleala... Am sosit aici din altă localitate, unde tot economist eram, prozaic, nu? — Dar de ce? Orice ins cu un trecut... activ, se linişteşte la un moment dat. — Mai ales după moarte! — Nu e cazul! Să vorbim mai bine despre perle şi mărgean, tocmai eraţi pe punctul de a-mi descrie mărgeanul. — Aşa e, dar cum să ţi-l descriu, are cele mai neaşteptate forme, uneori seamănă cu nişte... Cetăţeanul Vip îşi încreţi fruntea înaltă. — Cu nişte nori? sugeră medicul. — Ei bine, nu tocmai, mai curând cu nişte ramuri de… De unde ideea cu norii? — Nu ştiu, n-am văzut în viaţa mea mărgean, se întristă Boghe. — Am acasă câteva mostre, amintiri de demult, am să ţi le arăt cu mare bucurie. Poţi să mă vizitezi oricând! Am totdeauna si bere proaspătă... nu-s degeaba economist la F.B.! Boghe îşi mască un surâs strâmb, nu băuse la viaţa lui nici patru sticle de bere în total, cândva, în copilărie cineva din preajmă-i declarase că berea tâmpeşte, afirmaţie ce rămăsese definitiv încrustată în memoria sa. De altfel Boghe era un nebăutor convins. — Dar dacă mă vizitezi acum, glumi Vip, rişti să nu mă găseşti acasă. 1173

— Vă caut cu plăcere după ce ieşiţi de-aici, făcu medicul. Vip ridică braţul stâng cu precauţiune, îşi netezi părul încâlcit. — Dar, în fond, de ce numai atunci? — Dar altfel, cum şi când? — Unde sunt lucrurile mele? — La magazie, fireşte. Cu inventar. Boghe se ridică fără chef. Entuziasmul ştiinţific îl părăsise. Discuţia dura cam de multişor, îl încerca o durere de cap şi o îndepărtată senzaţie de vomă, cea mai inumană dintre suferinţe. Era un nebăutor, era băiat cuminte, dar vomita ades în urma migrenelor violente ce veneau după insomnii. Înregistră de la distanţă cuvintele lui Vip: — Du-te la magazie! Într-unul din buzunare trebuie să fie şi cheia locuinţei. — Dar pentru Dumnezeu, ce să fac cu ea? — Eşti tânăr, neînsurat, n-ai uneori nevoie de o garsonieră discretă, sau te pomeneşti că posezi un vast apartament?! — Nu tocmai, stau şi eu împreună cu un coleg, se pomeni Boghe dând explicaţii. — Vezi, vezi! În felul acesta poţi să admiri şi colecţia mea de mărgean! — Acum trebuie să mă duc! făcu Boghe, clătinându-se din cauza durerii de sub frunte. — Dar nu eşti curios să vezi mărgeanul meu? — Ba, din cale afară, numai că nu aş şti să deosebesc mărgeanul de... o scrumieră sau de... Acum plec, imediat soseşte şi Profesorul! — Nu e nici un necaz cu mărgeanul, te învăţ eu care e, cum îţi spuneam ia uneori forme ciudate, aduce a… a... — A NORI? — NU!! Ce tot ai cu norii!! A orice altceva, a tentaculă, a corn, a copac, a pasăre... — În acest caz, e limpede, mai vorbim despre asta! şi Boghe o zbughi, fără să observe că înaintea sa ieşise pe coridor celălalt pensionar al camerei 24, inginerul şef, care-l acostă. 1174

— Ε cam sărit de pe fix colegul, nu e aşa, doctore? întrebă, fumând cu ţigara ascunsă în pumn. — Da’ de unde! îl cam repezi Boghe. A trecut numai printro încercare... — Crezi tot ce-ţi spune? — Scuzaţi-mă! se debarasă Boghe, pornind în goană spre toaletă. Un calvar fu ziua. Profesorul B., şi el în toane rele, îl întrebă de ce se îmbătase aseară, de arată în aşa hal. „Măcar de-aş fi făcut-o”, gândi Cătălin Boghe. Cu înserarea, tirbuşonul fierbinte ce i se tot învârtise în creier se mai înmuie. Martha veni la întâlnire vânturând o poşetuţă nouă, roşie şi manifestându-şi dorinţa – care-l înspăimânta pe Cătălin – de a merge la un local, să se distreze. Martha îşi aprinse o ţigaretă, aşteptând ca el să se decidă. Şedeau întrun ungher al parcului, în vreme ce pe alei se perindau perechi înlănţuite, manifestând acea pasiune „falsă, declarativă”, care-l scotea din papuci pe Boghe. Fuma şi el nervos, scuturând ţigara în fiece secundă. — Eu am un program mai captivant decât cârciuma, zise, luând chiar în clipa aceea o decizie. Martha se interesă, cu o anumită speranţă, în ce constă programul acela, în timp ce Boghe învârtea în buzunar un mic obiect – o cheie yale. El explică: — Vom sonda imposibilul! Fata cântări cu grijă cuvintele medicului. Oare la ce se referă tânărul idiot? Nu cumva...? Respinse ideea, nu era el capabil de asemenea iniţiative... Răspunse că pe ea o amuză prea puţin sondarea imposibilului! Boghe îşi morfoli buza, „sigur, gândea, pe Martha nimic n-o amuză în afara unei blestemate de băuturi care să-i ardă gâtlejul şi de ţopăiala aia căreia-i zice danţ! Probabil o mai interesează şi altceva, numai că eu complic tot ce e simplu. Nimeni nu înţelege de ce continui să mă văd cu individa asta, şi în primul rând, eu nu înţeleg! Între noi există tot atâtea legături câte-s între două cadavre pietrificate în banchizele Groenlandei. Probabil că eu continui jocul acesta abject fiindcă aşa se obişnuieşte, 1175

să ai o prietenă, şi fiindcă nu cunosc altă fată mai «potrivită» cu mine – dar Martha? Speră o căsătorie? Proastele astea, toate visează la măritiş! Dar nu, nici măcar atât!” — Martha, de ce te întâlneşti tu cu mine? — Ce vrei să spui, dragul meu? El încercă un gest de tandreţe, care-i reuşi la fel de bine ca unui hipopotam. — Ne cunoaştem din iarnă, dar relaţiile dintre noi n-au progresat cine ştie cât! — Vrei să mă jigneşti? „Da, aceasta e replica, îşi retrase mâna plictisit Boghe, totdeauna se trezeşte o ţâfnoşenie în ea. Dar să schimbăm placa.” — Martha, ai văzut în viaţa ta mărgean? — Ai înnebunit? — Dar de ce, dragă, eu te întreb foarte serios, ştii cum arată mărgeanul? Martha aruncă restul de ţigară drept în mijlocul aleii. „Ar fi putut s-o stingă, măcar”, cugetă Boghe întunecat. — Nu zău, ce te-a apucat cu mărgeanul, Cătălin dragă? „Dacă ar fi posibil să-mi schimb numele, oftă medicul. Nu mi se potriveşte Cătălin. Nu mi se potriveşte. N-am nimic din ce ar trebui să aibă un Cătălin. Nu mi se potriveşte nici Cătălin, nici Viorel, nici Doru. Nu mi se potriveşte nici un nume, asta e!” — Nu mă tot întreba, Martha, ci caută să răspunzi. Să răspunzi pur şi simplu. Ai văzut în viaţa ta mărgean? — Stai să mă gândesc... Poate da, poate nu. De fapt, cum arată mărgeanul? — De fapt, aceasta e întrebarea. Eu te întrebam pe tine. — Stai o clipă, zise fata, am văzut parcă la Mediaş, la o cunoştinţă, ba nu, la o rudă îndepărtată la care am fost în vacanţă pe când eram într-a zecea, mai târziu poate, într-a unsprezecea, puţin înainte de bacalaureat, cred – mai dă-mi o ţigară – am văzut ceva ce cred că era mărgean. Aducea a... Semăna cu... Haide, ajută-mă! — Cu un nor? 1176

— Cu un nor? CE PROSTIE! De ce tocmai cu un nor? Mai curând cu... — Cu ce, dragă, cu ce? — La dracu, nu ştiu! Dar dacă aş vedea mărgean, l-aş recunoaşte! Aş şti că acela e mărgean! — Eşti sigură? — Când spun ceva, ştiu ce spun! A discuta despre mărgean înseamnă a sonda imposibilul? — Să mergem! zise hotărât Boghe. — Unde? Dar înainte de a sfârşi întrebarea, Martha se şi ridicase, aruncând iarăşi ţigara aprinsă în mijlocul aleii. Boghe merse şi o stinse, tacticos. — Ai să vezi tu unde. Mergem să descoperim mărgeanul... Norii de mărgean. — Ce înţelegi tu prin „să descoperim norii de mărgean”? Doctorul se opri, iritat la culme. — Dar tu ce înţelegi, Martha? — Depinde ce înţelegi tu! — Aşa nu ajungem nicăieri, Martha. Să mergem! — Vrei neapărat să ajungem undeva? — Termină! Termină cu vânătoarea de aluzii! Eu nu fac nici un fel de aluzie. — Daaa? Şi atunci ce e cu mărgeanul şi toate celelalte? — Care toate celelalte? — Nu ţipa la mine, că mă ridic şi plec! — Nu ţip! răcni Boghe. Si cum să te mai ridici, că te-ai şi ridicat! — Atunci, plec! — Am impresia că ai şi plecat, şi încă de mult! — Aşa, domnule filozof?! Bine! Există destui bărbaţi care... cărora... — …le scapără tălpile după tine! Perfect! Uşche-o iute la ei. Nu-i lăsa să forfotească singuri, dragă, că li se tocesc tăl... Martha nu făcuse nici cincizeci de paşi că doctorul şi porni în fugă după ea. „Aşa-s eu... Un penibil! Nu-s în stare să-i fac vânt unei... dame! Uite cum alerg după ea! Uite cum am să mă gudur, cum am să-i cer iertare.” 1177

Puţin mai târziu, după ce împăcarea se produsese, medicul potrivea cheia yale în broască. Se aflau într-o casă cu două etaje. Garsoniera, plăcut mobilată. — Cine locuieşte aici? întrebă Martha. — Un tip pe care-l cheamă Mircea Vip, explică Boghe, şi încercă imediat să aspire înapoi fraza în care auzise o sonoritate, o rimă suspectă. — Aha, facem chiar şi poezii, splendid! se extazie Martha, socotind că venise momentul să joace mica ei scenă de groază, obligatorie. Căzu pe un fotoliu şi învârti manivela smiorcăielii. Speriat, Boghe se opri din cercetatul locuinţei, în care spera să descopere, dacă nu nori, măcar o fărâmitură de mărgean. Aşeză o mână blajină pe umărul fetei, dar ea se scutură şi-l ţintui cu o privire asupra căreia nici nu insist. — Ajunge! Ajunge! Vocea Marthei ar fi străpuns şi o tăblie de oţel. Nu te mai preface! Nu te mai preface, Cătălin Boghe! Ai împrumutat special locuinţa, crezi că nu vă ştiu eu? Acesta e mărgeanul tău? Norii de mărgean! Norii de...! Auzi? Norii de...! — Norii de ce? — Să taci! Vrei să sondezi imposibilul? Ţine! O palmă răsună. — Dacă vrei să sondezi imposibilul, nu ţi-ai găsit omul potrivit! Altă palmă. Boghe dădu înapoi, amărât, renunţând să mai explice. Fata mai lăcrimă un minut, nici atât, îşi tamponă apoi ochii şi se ridică, înseninată. Ca la carte, scena. Dobitocul, se prinsese. De-acum înainte putea să urmeze orice... Boghe, descumpănit, reluă „explorarea împrejurimilor”, însă, vai, nu se afla într-un labirint, ci într-o banală garsonieră – lui însă îi plăcea să se creadă în labirint. Complicatul hăţiş al personalităţii umane, cu toate complexele sale, cu înfrângeri, victorii, probabil destul de puţine victorii... Acuma sunt ce sunt, dar cândva am fost scafandru! Nu, n-a fost scafandru. Niciodată n-a fost scafandru. Nici măcar nu are o idee precisă despre culoarea oceanului. Ba 1178

da, filmele. În zilele noastre poţi să-ţi faci idee despre orice, chiar şi despre ce nu există. Se aşeză, să rememoreze. La magazie dăduse peste hainele cetăţeanului Vip, spălate de sânge, reparate pe ici colo, dar, în general, nu într-o stare perfectă. Printre obiectele sale personale, cum se zice, descoperi un ceasornic de buzunar vechi cu capac probabil de argint, cu încrustaţii aproape şterse reprezentând şerpi, poate şerpi de mare... Şi acest amănunt se potrivea cu concluziile subtile ale medicului: Vip nu poartă un ceas de mână, ca aproape toată lumea, ci unul voit demodat, cică un souvenir, o „ceapă” despre care poate să-şi închipuie liniştit că e amintire de prin Antile, Jamaica sau şi mai bine, Haiti. Souvenir-ul acesta avea cadranul spart – tot din accident. Boghe examină restul lucrurilor – nimic deosebit, în afară de o mică şurubelniţă. Misterioasă şurubelniţă! Iată şi cheia garsonierei. — Ce vă mai trebuie, în afară de cărţi? îl întrebase pe Vip. — Oh, nimic, doctore, thank you! — Şi unde spuneaţi că ţineţi mărgeanul? — Cam peste tot, pe etajere, în vitrină, un mic fragment pe noptieră, peste tot... Peste tot – dar în realitate nicăieri! Nici urmă de mărgean. „Această cochilie prevăzută cu «ţepi», îşi zise Boghe, oprit în faţa etajerei, e de provenienţă oceanică, însă nu e mărgean, nu poate fi mărgean. Ε doar fostul domiciliu al unei fiinţe moi, al cărei rost pe lume nu e clarificat, cel puţin pentru mine. Poate că rostul de a produce cochilii pentru amatorii de exotisme... însă natura nu ţine cont de astfel de «cerinţe». Sunt foarte înţelept. Un înţelept care a încasat două palme, ca pe nimic. Nu, nici acesta nu e mărgean, mărgeanul trebuie să fie altfel, după cum îi sună numele trebuie că seamănă cu, hm, mereu la comparaţia cu norii mă întorc!” Aşeză „obiectul” la locul lui, trase cu coada ochiului înspre Martha, care, la rândul ei, trăgea cu coada ochiului, să constate cât e de supărat pentru palme. — Poate că acesta e mărgean, deschise fata gura, prima dată după incident. Legăna în palmă un mic bolovan, greu, 1179

cu reflexe interesante, cu mici formaţiuni geometrice la suprafaţă. — Ε doar pirită, sau magnetită, sau cam aşa ceva, o lămuri Boghe, încă distant, — Dar tu m-ai adus aici ca să-mi arăţi mărgean! — Individul m-a asigurat că are casa plină de mărgean, eu însă nu-l văd nicăieri. Dar tu? Pretindeai că-l poţi recunoaşte! — Eşti sigur că pentru mărgean ai venit aici cu mine, Cătălin? Eşti convins că nu mi-ai întins o cursă? O capcană? Boghe nu catadixi să răspundă, alese câteva cărţi din biblioteca nu tocmai bogată a cetăţeanului Vip şi le aruncă în servietă. Se întoarse către Martha — Cred că e momentul să plecăm. — Aşa de iute? — Adineaori m-ai cârpit, de... înspăimântată şi revoltată ce erai! — Am crezut că… — Ei bine, te-ai înşelat. Să ieşim. — Dar, te grăbeşti? Eşti aşteptat undeva? — Nici pomeneală, scrâşni Boghe, însă credeam că tu te grăbeşti să scapi din... cursă! — Acum că m-ai convins, nu e nici o grabă. Îmi place hogeacul acesta. Cine stă aici? — Unul Vip, ţi-am mai spus. Un tip pe nume Vip. Când îi dă drumul din clinică, ţi-l prezint, sper să-ţi placă la fel de mult ca şi „hogeacul”, mai ales când îşi va declama bărbile cu scafandrii şi norii de mărgean!... — Tu tot mai eşti supărat, Cătălin? — Cum mi-aş permite – doar pentru nişte palme? Mai lasă-mă în pace, să mergem! — Că urâcios mai eşti! De ce nu te porţi drăguţ? — Ce ar trebui să fac? Să hămăi? — Nu ştii cum să te porţi cu o fată? — Cred că nu ştiu! La ce faci aluzie? — La nimic, dar aici e plăcut, suntem singuri, prima dată singuri! 1180

— Şi nu te mai temi de capcane? Nu te mai mănâncă palmele? — Termină, Cătălin. Termină! A doua zi, ridicat uşurel în cot, cetăţeanul Vip îi zâmbi cu toată faţa. — Salutare, doctore, salutare! Ai fost la mine acasă? Ai văzut mărgeanul şi toate celelalte? — Iată cărţile, ocoli Boghe întrebarea, mai mult decât indispus. Puse cele vreo cinci volume pe noptieră, orândui ceştile şi medicamentele şi-l întrebă cum se simte. — Din ce în ce mai bine, nu se observă? Ai fost la mine singur? — Păi, da, minţi medicul. — Nu era o nenorocire dacă te însoţea o persoană drăguţă. Păstrează te rog cheia, presimt că te voi mai ruga să-mi mai aduci ba una, ba alta. Nu te superi, nu? — La dispoziţia dumneavoastră! — Ai recunoscut, printre toate celelalte, mărgeanul? Medicul se decise să-i facă jocul – ce-l costa? — Cu uşurinţă... după excelenta descriere pe care mi-aţi făcut-o... Boghe se aşeză, obosit, pe patul de alături, alungând mereu motivul real al indispoziţiei, şi motivul era Martha. Dacă stătea să-l analizeze, motivul nu rămânea în picioare, se spulbera, dar de îndată ce „întorcea capul”, dintr-un loc umbrit, din locul acela umbrit şi depărtat, „motivul” trimitea luciri neplăcute. Era suficient să nu se gândească la cele petrecute aseară, pentru ca toate gândurile sale să lunece într-acea direcţie, dându-i sentimentul ridicolului, umilinţei, şi toate celelalte. Se ridică şi porni către cel de-al doilea pacient al salonului, inginerul şef. Acesta îi aruncă o privire cercetătoare, parcă ostilă. Dar, de ce, „parcă”? Schimbă cu el o sumă de cuvinte, mereu apăsat de impresia că omul ar dori să-i divulge ceva „de altă natură”, fapt care nu se petrecu. Din nou se profila o zi al dracului de nereuşită. Boghe se feri, cât putu, din calea tuturor. Pe la amiază, ba nu, ceva mai târziu, telefonul. 1181

— Doctorul Boghe la aparat! Pe la-nceputul studenţiei îşi propusese să nu folosească-n veci această blestemată formulă în care sălăşluia, după cum i se părea lui, şi nu numai lui, ceva din izul de ţâfnoşenie al întregii caste medicale, dar iată că a folosea. — Martha? Te pup, dragă... Ce faci? Martha! Ar fi putut să amâie convorbirea cu o săptămână, două, dacă nu definitiv... — Cătălin dulce! Ce greu te-am găsit la telefon! Mergem diseară? — Ce ai spus? — Nu se aude bine la voi? Nici aici... Te întrebăm dacă diseară mergem… — Unde? o întrebă Boghe. — Dar, bineînţeles, tot acolo... — Nu, nu, în nici un caz! răspunse urlând medicul. — Dar de ce? Nu ţi-a plăcut ieri? Fireşte că-i plăcuse, chiar mult, încercă să-i explice, dar, deocamdată, nu se poate. — Sper că nu te duci cu alta, îl tachină vocea la celălalt capăt al firului şi el văzu sprâncenele Marthei arcuindu-se obraznic. — Prea mă crezi satir şi don huan... — Ei lasă, mi se pare că-mi eşti! Va să zică, după spusele ei, fusese o seară izbutită. Ciudat! Oricum, acest gând îl mai învioră, lui i se părea că se cam compromisese... Sau Martha îşi joacă micul ei teatru? Inginerul şef extrase o ţigareta din sertarul noptierei şi rămase cu ea suspendată, încercând să-şi recupereze ultimul gând. Privirea, aţintită în direcţia lui Vip. „Îl cunosc, dar de unde? se chinuia el. Îmi pierd memoria... memoria, ce lucru uimitor! În fond prezenţa ei trebuie să ne mire, iar nu absenţa! Dispariţia memoriei, hm, omul a prevăzut fenomenul şi s-a înarmat împotriva acestei eventualităţi... Maşinile electronice! O umanitate aberantă şi inutilă – în clipa când doar creierele electronice vor funcţiona, inutilă, 1182

fiindcă vor funcţiona pentru cine? Dar de fapt ce intenţionam să fac?” Inginerul trecu prin faţa cetăţeanului Vip cu ţigara între degete şi chibritele în buzunarul pijamalei. Vip îi zâmbi prietenos. — Ştii ce? „Acuşi are să-mi confirme că într-adevăr ne cunoaştem şi are să-mi explice şi de unde!” Şi răspunse: — Nu ştiu! — Am să te rog ceva! Comunică-i doctorului Boghe, dacă-l zăreşti pe undeva, să vină la mine, Inginerul făgădui, în clipa următoare uită, dar cetăţeanul Vip trimise altă ştafetă, o soră sau cam aşa ceva, şi-n cele din urmă Boghe se înfăţişă, cu fruntea transpirată. — Mi-e teamă să nu abuzez, spuse Vip, numai zâmbet. Dacă mai treci pe la mine acasă, te rog adă-mi periuţa specială pentru proteză... — Periuţa pentru pro...? — Da, beri-beri, maladie tropicală, am scăpat ca prin minune, însă dinţii s-au dus... — Perfect, am să vă aduc tot ce doriţi! — Cu această ocazie vei admira încă o dată micul meu Degas... — Poftim? Micul dumneavoastră Degas? — Degas, marele pictor, impresionistul. N-ai observat tabloul? — Ca să fiu sincer, nu, mormăi Boghe, zicându-şi „ce e mult, e mult”: mărgeanul, iar acum „micul său Degas”... — Ε una din cele mai scumpe amintiri ale mele, torăia Vip. O avere mi s-a oferit pe această pictură, dar n-o dau, odată cu viaţa. — N-am observat capodopera la care faceţi aluzie, dar când merg să iau periuţa, am să casc bine ochii. Boghe făcu o pauză. Şi cam în ce loc se află Degas-ul dumneavoastră? Undeva printre colecţiile de mărgean? — Îl ţin în fundul vitrinei, nu chiar la vedere, înţelegi raţiunile, da, în fundul vitrinei, dincolo de argintării. 1183

— Perfect! N-am să-l ratez, făgădui medicul şi apoi, câtva timp, dădu târcoale telefonului de pe coridor – în sfârşit, formă numărul. Dacă e ocupat, renunţ, îşi făgădui. Nu era ocupat şi i-o dădură imediat pe Martha. O întrebă ce părere are despre Degas, cine este acest Dega? se miră inocenta domnişoară, în sfârşit, spuse Boghe, n-are importanţă, altceva: m-am răzgândit, dacă doreşti, putem merge diseară, tot acolo... Martha cea inocentă acceptă cu chicoteli de fericire („Sunt sigură, dragul meu, că vom petrece încă o seară minunată!”). Boghe se îndepărtă de telefon cam năuc: dar dacă fata asta mă iubeşte într-adevăr? Haide, haide, bătrâne, nu uita că aşa cade în capcană orice imbecil de bărbat, cită în gând pe unul mai deştept şi mai experimentat decât el; însă nu era convins. Amorul propriu... — Degas este, dragă amice, un impresionist prin excelenţă, redeschise discuţia ceva mai târziu Vip. A pictat copaci, cu rădăcini cu tot, turnuri şi balerine, mai ales balerine. Degasul meu, după cum vei observa, şi tot timpul mă mir că n-ai observat – reprezintă o balerină, într-un picior. Celălalt picior e ridicat către înălţimi, aşa cum îi stă bine. Aşa cum îi stă bine unei dansatoare. — Perfect, zise Boghe şi se întâlni cu Martha. Se aştepta să i se pretindă noi asigurări că nu întinde curse, şi aşa mai departe, dar ea fu cu totul jovială şi se lăsă cu plăcere îndrumată către locuinţa economistului de la F.Β. Peste oraş picase o anumită înserare. Boghe răsuci cheia în broască şi primul său pas fu către vitrina cu „argintării”. Ciudat! Pe vechiul ceainic, o gravură, executată cu o destulă fineţe, reprezenta cu adevărat o balerină, şi chiar în poziţia descrisă de Vip. Prin urmare, gândi modicul, cam în felul acesta funcţionează mintea bolnavului meu, şmecherul acela de Vip, nici un Degas, nici urmă de Degas (şi cum ar fi fost, că doar toţi Degaşii se află prin marile muzee, sau, în cel mai bun caz, în colecţiile blestemaţilor de miliardari americani), totuşi balerina e aici, balerina există... Da, există. — Ce faci? ajunse până la el vocea Marthei. 1184

— Sondez, răspunse. Sondez imposibilul. — Să-l sondăm împreună, iubitule. — Aşteaptă o clipă, Martha... Găsi în baie periuţa specială pentru proteză, aceea exista, nu era o iluzie ca norii de mărgean şi ca… O înfăşură într-un petec de hârtie higienică, „Nu pot să spun că Vip, cetăţeanul Vip, fabulează în toate privinţele. Există o anumită regulă în aiurelile sale. Sau un mister...” „N-am să dau cărţile pe faţă, se decise Cătălin Boghe, dacă e un joc, fie, să vedem ce urmează, iar dacă nu e joc, să coborâm, sau să urcăm – cine ştie! – ultima treaptă. Îi voi declara că pictura m-a impresionat, dar am să i-o redescriu niţel altfel: balerina nu are piciorul ridicat – să vedem dacă mă corectează.” Vip luă periuţa, mulţumi, dar întrebarea ce o puse nu se referi la Degas-ul „său”. — Ai fost şi de data aceasta singur? — Nu, nu tocmai, răspunse Boghe, după o meditaţie. — Vreo cucerire recentă? „O fi dorind să-i povestesc amănunte?” — Nu, nu chiar regentă, explică demn. — Să nu-mi spui că ai fost cu viitoarea soţie, şmechere! — Nu spun aşa ceva, nu spun nimic, se încruntă Boghe. — Dar bere aţi băut? — BERE?? — La robinet, în bucătărie, curge bere... „Perfect, surâse medicul. Acuma sunt ce sunt, dar cândva am fost scafandru. Norii de mărgean. Balerina lui Degas. Iar acum, robinetul cu bere... Straşnic! Trebuie să-i vorbesc Profesorului...” — Aşa e că nu mă crezi, doctore? — Nici n-ar fi rău să existe astfel de robinete! — Păi la mine acasă există... — Probabil aşezat între mărgean şi Degas, fu cinic Boghe, dar celălalt nici nu-l auzi. — Deschizi robinetul din bucătărie şi fssss, bere proaspătă, cu spumă cu tot. Când te mai duci acolo cu fata 1185

dumitale, să încerci, Promiţi? Faci un chef în contul meu. Promiţi? Boghe promise, şi uită. Interesul său pentru cetăţeanul Vip intrase într-o curbă descendentă. Din păcate, nu era consecvent. Se apuca de câte un caz cu pasiune, dar îl pierdea pe drum, nu ajungea departe cu sondajul, nu ajungea să sondeze imposibilul. Şi dacă n-ai sondat imposibilul, poţi zice liniştit că n-ai sondat nimic. Într-adevăr, nimic. Chiar, fără glumă, nimic. Dacă n-ai sondat imposibilul... Din centru luară autobuzul, Martha avea în poşetă o sticlă cu votcă, iniţiativa ei personală, Boghe fiind din principiu împotriva alcoolului. Dar, spre ghinionul său, în seara aceea, în garsoniera lui Vip, doctorul Cătălin Boghe se cam îmbătă. Votca adusă de Martha şi, desigur, prezenţa ei... La un moment dat fata ieşi din cameră, el, rămas singur, deschise ochii, toate se cam învârteau împrejur, chiar şi norii de mărgean, acum îi vedea limpede!!, nici nu dormea, nici nu era lucid, apoi Martha reveni de undeva şi-i spuse ceva deosebit de caraghios. Încercând să rememoreze evenimentele serii trecute, când ajunse la acest punct. Boghe, cu tâmplele dilatate, cu o durere bine instalată în creier, ridică din umeri furios, m-am făcut criţă, îşi zise, alcoolul e o mare porcărie! Ε o porcărie să consumi alcool! Îşi amintea că parcă băuseră şi bere – dar era imposibil! Martha descoperise că din robinetul de la bucătăria cetăţeanului Vip curge bere!! Cumplit trebuie să mă fi îmbătat! Şi totuşi, amintirea, destul de limpede: — Cătălin dulce, vorbise cretina de Martha, am făcut o mare descoperire, la ro-robinetul din bucătărie nu curge apă... Ştii, am vrut să beau un pahar, muream de sete... — Îmbracă-te... Plecăm... Ε o cişmea în parc... — Dar nu mai îmi este sete... — Ai spus că da!... Şi mie... Votca asta... — Am vrut să beau apă, dar la bucătărie nu curge apă...

1186

— Toate robinetele din lume sunt stricate, ăştia nu se pricep la conducte... conductele romane!... Are să-mi fie greaţă, alcoolul e o… — Conductele romane sunt un fleac... Prin conductele noastre curge bere! Nu-mi mai este sete, am băut bere... — Ai băut porcăria aia de votcă! — La robinet curge bere, bere adevărată! — Ai înnebunit, dar fie cum vrei... Atunci Martha se ridică şi-i aduse o cană cu BERE. Sau, cel puţin aşa îşi amintea el acum. Îşi amintea cum pe urmă parcă, verificase personal robinetul miraculos. Îl tot verificaseră, umplând de nenumărate ori cana. Şi deşertândo, bineînţeles: bere adevărată şi proaspătă. Totul vine dintr-acolo. Din direcţia salonului 24. Din partea lui Vip care-i sugerase povestea cu robinetul. Îmbătându-se, povestea căpătase contur. Dar de ce un contur atât de real? În drum spre clinică avu ideea de a-i telefona Marthei, s-o întrebe, însă ar fi fost prea de tot, şi prin urmare Boghe, doctorul Boghe se decise să verifice personal. Făcu un ocol. Bine situat blocul vechi în care locuia cetăţeanul Vip. Un parc prin apropiere. Din mijlocul unei alei un câine tărcat îi aruncă o privire iscoditoare, ca unui suspect. „Încă nu mi-au trecut fumurile beţiei, gândi, dacă-s ameţit şi acum, în ce hal trebuie să fi fost ieri!” O femeie ce mătura trotuarul îi trimise priviri pline de dojană, două studente chicotiră, domnul bătrân din hol se opri din lectura pasionantă a afişierului pentru a-l examina temeinic, să-l recunoască de va fi cazul. „Observ că toată lumea se miră de prezenţa mea, aşa mutră dubioasă voi fi având, sau lumea întreagă a aflat că am tras ieri o beţie? Şi dacă de pildă un miliţian m-ar întreba ce caut la ora asta într-o locuinţă străină, răspuns satisfăcător nu aş putea să dau. Să-i explic chestia cu robinetul de bere?! Ce caut la Vip? Caut norii de mărgean? Jur să nu mă mai îmbăt!” şi cu acest gând cinstit pătrunse în garsonieră, trecu glonţ prin cameră, intră în mica bucătărie, răsuci, zmucindul, robinetul, şi pentru ca preţioasa băutură să nu se piardă degeaba – căci bere curgea prin robinet! – puse cana în calea 1187

şuvoiului spumos, cana din care sorbiseră şi ieri, şi înainte de a se mira, înainte de a-şi pune vreo întrebare, goli dintr-o suflare conţinutul şi imediat se simţi mult mai bine. După o a doua cană, se simţi chiar excelent. În fond o bere – înseamnă două beri. El însă o înghiţi şi pe a treia, pe îndelete de data aceasta, dar cu aceeaşi plăcere, apoi se apucă să cântărească situaţia, să analizeze. Miraculoasa instalaţie a cetăţeanului Vip funcţiona ireproşabil, mult mai bine decât la majoritatea berăriilor, unde şansa de a găsi băutura „specifică” era de unu la trei, dacă nu de unu la patru. Doctorul Boghe examină peretele, tavanul – de unde naiba venea berea? Mister, mare mister. Mai curioasă, mai interesantă era însă latura teoretică a chestiunii, Vip născocise basme cu privire la trecutul său de scafandru, cu privire la mărgean sau la „micul Degas”; nimic nu era adevărat din toate câte le narase cu dezinvoltură şi brusc în acest eşafodaj ireal, apăruse un PUNCT. Cea mai neverosimilă dintre pretenţiile cetăţeanului Vip se adeverea, avea în casă robinet de bere. Cătălin Boghe ajunse cu mare întârziere la clinică, unde află că fusese sunat de NENUMĂRATE ori de către o domnişoară. Iată că din nou sună, spuse sora, cred că e pentru dumneavoastră, şi aşa şi era. — Cătălin dulce, tu eşti? Martha e aici. — Da, te ascult, Martha... — De ce eşti aşa de rece, Cătălin? — Nu sunt rece, dar nu-mi văd capul de treburi! — Eu nu-mi văd capul, fiindcă mă doare, spuse Martha. — Nu eşti obişnuită cu băutura. — Ba, tocmai că sunt obişnuită! — Ia un anti, şi pune-ţi o compresă. — Nu înţeleg cum de m-am făcut în halul acesta dintr-o nenorocită de votcă! Ascultă, am spus multe prostii? — Nu te necăji, nu-mi amintesc mare lucru... — Nici eu... doar că... Am un cap cât un butoi. Nu, vorbesc serios, am un cap cât un butoi cu bere! Ştii ce e interesant? Mă urmăreşte impresia că aseară am băut bere în cantităţi 1188

incomensurabile şi că berea asta curgea dintr-un nenorocit de robinet... Am visat această nerozie, sau acesta e adevărul? — Ce adevăr, Martha? — Robinetul! Robinetul cu bere – a existat? Boghe ezită, dar ajunse la concluzia că deocamdată e prudent să lase lucrurile în aer. — Mă faci să râd, Martha... — Dar tu cum te simţi? — Excelent, răspunse „dulcele” Cătălin, şi într-adevăr, după trei căni luate din „robinetul care nu exista”, moralul său sporise. — Ε ceva suspect aici, zise fata. — Aşi! Te-a prins votca în ofsaid. — Cum? În ce? — O, doamne, în nimic... — Şi chiar, chiar n-am băut bere? — Dar potoleşte-te, dragă... Toate raţionamentele subtile se dăduseră peste cap! De câtva timp se îndoia că va ajunge un medic ca lumea, mereu avea de-a face cu nişte cazuri strâmbe! Totuşi străbătu salonul cu un aer profesional; se ocupă la început, îndelung, de inginerul şef, neglijându-l voit pe Vip care însă nu se indispuse. — Cum stăm cu moralul? îl întrebă, apropiindu-se în cele din urmă de patul său. — Ai mai fost cumva pe la mine? întrebă la rându-i cetăţeanul Vip. Boghe lăsă lucrurile să se desfăşoare în voia lor. — Da! Şi berea dumitale mi-a dat o straşnică durere de cap! — Imposibil! Berea mea e totdeauna proaspătă! protestă parcă jignit cetăţeanul Vip, săltându-se pe pernă. — Am mai băut şi altceva, continuă Boghe, domol. — Ei, ei, vezi, dacă amesteci! — Dar care e trucul cu berea? De unde vine? — Nu e nici un truc! Nu ghiceşti, doctore? — Nu. Mi se pare pur şi simplu neverosimil. 1189

— N-ai băgat de seamă că peretele meu e lipit de peretele F.B.? — Ei şi? — Cum ei şi, ai uitat că eu lucrez la F.Β.? O conductă tainică de la rezervoare, la locuinţa mea, pricepi? — Ε posibil aşa ceva? — Trei oameni am pritocit un an planul ăsta... un plan mare! Cetăţeanul Vip vorbea potolit, dar fără să-şi ascundă glasul; de bună seamă şi inginerul şef prindea vorbele sale. Boghe se frământă, uluit. Iată un caz într-adevăr foarte strâmb! Puse o întrebare cu totul neroadă: — Ε voie să faci aşa ceva? — Ce importanţă are? Sigur că nu! Dar e capodopera vieţii mele! — Nu vei fi pedepsit pentru asta? — Ba bine că nu, doar să se afle! — Păi... se va afla! — Mi-ar şi părea rău să nu se afle, chestia e prea frumoasă! — Spune-mi, dumneata nu ai impresia că eşti niţel... nebun? — Să lăsăm asta, doctore. Cine nu e niţel nebun? — În calitate de economist la F.B. trebuie să-ţi fi dat seama că... Vip îi reteză peroraţia: — Să lăsăm prostiile. Nu sunt economist, nici pomeneală de aşa ceva. — Dar ce eşti? — Acuma sunt ce sunt, dar cândva am fost scafandru. — Placa asta o cunosc. Altceva? — M-am angajat la F.B. dintr-o eroare. Un lanţ de erori. — Da, serios? Dar, domnule Vip... — Nici nu mă cheamă Vip. Numele meu e Henry Marian. Henry Marian, fost scafandru. — Dar cine e Vip? Şi unde e Vip? Bolnavul se ridică puţin, cât putu, îşi netezi părul meticulos. Părea cel puţin foarte normal. 1190

— Am să-ţi spun. De ce nu ţi-aş spune totul, doctore? Vip e mort. Adevăratul Mircea Vip e mort de doi ani. — Cum vine asta? — Mort de-a binelea, aşa vine. Eu i-am luat locul. — Fabulezi? Vorbeşti serios? — Fii atent, Vip a murit, eu i-am luat locul, ce poate fi mai limpede? (Bolnavul aşteptă, dar Boghe, depăşit, nu spuse nimic.) Îţi aminteşti cazul ce a făcut vâlvă acum doi ani în tunelul de la Călăţele? Acolo a fost găsit un cadavru, sfârtecat de roţi, de nerecunoscut. Acela era Vip, adevăratul Vip, înţelegi? — Nu tocmai, bâigui Boghe, înghiţind un nod. Cum a ajuns sub roţi? A fost împins din vagon? — Ei, vezi că înţelegi? — Şi cine l-a împins? Dumneata? — Da, eu, zise bolnavul cu simplitate, şi zâmbi. Boghe se ridică încetişor, să nu-l lase dracului picioarele. Cum se procedează în astfel de cazuri? — Doctore, se auzi glasul inginerului şef. Boghe se apropie de patul acestuia, mereu urmărit de zâmbetul straniu al lui Vip – sau al lui Henry Marian, cine să mai ştie? Inginerul şef îi întinse un bileţel. Boghe ieşi din salon complet aiurit.

II

Un vagon de tip european, un compartiment de clasa întâia, pentru nefumători. Totuşi unul dintre bărbaţi scoase din buzunar pachetul cu ţigări şi-l privi iscoditor pe vecinul său, care-i făcu un semn complice şi la rându-i se pregăti cu mare plăcere să fumeze. Astfel începu conversaţia lor, firesc, cu oarecare lenevie la început, dar din ce în ce mai vioaie, pe măsură ce se cunoşteau mai bine. După schimburi banale de cuvinte – „ia mai dă-i încolo pe ăştia cu recomandările lor”, se refereau la recomandarea de a nu fuma – discutară, ca doi oameni bine 1191

crescuţi, despre vreme, politică, războaie şi se pregătiră să abordeze amical chestiuni mai direct legate de persoana fiecăruia, precum ar fi scopul călătoriei, şi altele. Primul care încălcase regulamentul cu privire la fumat era un ins de aproape şaizeci de ani, verde la înfăţişare, bronzat, cu păr bogat, lung şi cărunt, care nu-l îmbătrânea totuşi, de statură mijlocie şi neaşteptat de suplu, vestimentat cu îngrijire, dacă nu chiar cu rafinament. Numele lui era Vip Mircea. Henry Marian se numea celălalt. Din spusele sale reieşea că e funcţionar mărunt, ajutor de achizitor sau cam aşa ceva. Vip, cel îmbrăcat cu îngrijire, preocupat mai mult de ale sale, explică pe larg cum se mută cu serviciul într-un oraş mai mare, la o întreprindere mai de anvergură decât cea la care robotise până atunci, precizând oraşul, întreprinderea, alte amănunte, învăluindu-l permanent într-o căutătură superioară persoana tovarăşului său de călătorie, om cam de aceeaşi vârstă, care însă părea a fi departe de starea de „echilibrată prosperitate” a interlocutorului. Într-adevăr, spre deosebire de cetăţeanul Vip, Henry Marian purta nişte ţoale oarecari, nu putea fi vorba de eleganţă la el, iar statura-i impozantă – peste unu optzeci şi cinci – era anulată de obezitate, de pântecul jenant, bărbia triplă, obrajii căzuţi şi toate celelalte beneficii pe care le aduc apetitul anormal sau deficienţele glandulare. — Şi ce spuneai că învârteşti, stimabile? întrebă Vip, cu o bunăvoinţă ocrotitoare, superioară. Marian îi explicase mai înainte „ce învârteşte”, dar economistul nu fusese atent, aşa cum nu suntem atenţi faţă de cei pe care-i considerăm inferiori. Lezat, grăsunul de Marian ava o notă agresivă în voce: — Acuma sunt ce sunt, dar cândva am fost scafandru! Vip simţi nuanţa schimbată a glasului şi ridică privirea, mirat şi de ton şi de conţinutul afirmaţiei. — Ai fost ce, stimabile? — Numele meu este Marian, Henry Marian, îl corectă „stimabilul”. 1192

— A, perfect, scuză-mă, nu reţinusem... Ce înţelegi prin scafandru? Ε o metaforă? Henry Marian zise că prin scafandru nu înţelege – mama dracului! – decât tot scafandru, şi aici discuţia păru definitiv compromisă, fiindcă ambii se simţeau jigniţi, Marian de aerele omului care reuşise în viaţă, iar Vip de expresia ameninţătoare a „funcţionăraşului”, şi dacă nu ar fi intervenit un şir de elemente, vreo patru, cinci, legate între ele ca verigile unui lanţ – straşnică comparaţie! – e posibil, dacă nu chiar sigur că nu s-ar fi petrecut evenimentele deosebit de grave care urmează. Cel dintâi dintre aceste elemente era faptul că atât Vip cât şi Marian mai aveau în faţă, ceasuri bune de călătorie, aşa că un interval de tăcere mai atenuă ceva din antipatia spontană reciprocă. În acest interval ei continuară să fumeze, fiecare din pachetul propriu. Conductorul trecând pe culoar, observând că pasagerii nu deranjează pe nimeni în vagonul aproape pustiu, din comoditate nu comentă nimic. Dar – acesta e al doilea element – pe la patru după amiază, într-o staţie neimportantă, o familie – mamă, tată şi fiică – năvăli în compartimentul celor doi domni fumători. Era o familie arţăgoasă, care se năpusti cu vorbe multe şi dure împotriva lor, în loc de a trece în compartimentul de alături, probabil gol. În faţa acestei grele situaţii Vip şi Marian fură nevoiţi să facă o alianţă pentru a respinge atacul familiei belicoase, şi asta şterse starea de încordare dintre ei, aşa că, după ce familia aia rea coborî din tren, conversaţia se reînnodă de la sine. A treia verigă din lanţul ce a favorizat „evenimentele grave” a fost, cum explicam, retragerea familiei agresive, iar a patra – faptul că nimeni n-a mai intrat în compartimentul lor. Deci, conversaţia, vindecată după acel semi-kix, s-a putut desfăşura în voia ei, cu fireşti pauze, înaintări, retrageri, dar fără să mai ajungă la momente critice, cu excepţia fazei finale. 1193

Astfel, Vip ceru amănunte celuilalt cu privire la „trecutul său de scafandru”. Henry Marian i le dădu. În ciuda aparenţelor („acuma sunt ce sunt...”) avusese – susţinea el – un trecut aventuros, o existenţă zbuciumată, de invidiat, fusese „corăbier”, da, folosise acest cuvânt, se îmbarcase la o vârstă crudă, trecuse de pe o navă pe alta, din întâmplare îşi descoperise „vocaţia” de scafandru care-l făcuse faimos pe... mările Sudului, umblase, mai bine zis coborâse, după perle, mărgean, epave... Îi servise lui Vip întregul tacâm, cu multe amănunte, poate minţea, dar poate nu, în fond „corăbieri”, scafandri, vântură-lume, căutători de comori şi epave există de când lumea, şi se spune că tocmai aceşti oameni de acţiune eşuează în final, prin neaerisite birouri... Vip îl asculta calm, uşor distant, fără să se emoţioneze prea mult de bolboroselile grăsunului, dar şi fără a se plictisi. El era om al cifrelor, un foarte pedant om al cifrelor, îi explică lui Marian care, la rându-i, primi fără cine ştie ce interes cele expuse, dar vădi oarecare vioiciune la ştirea că Vip va lucra la o F.B. — Ai să te îmbuibi acolo cu bere! zise invidios. Eu, în locul dumitale, m-aş vârî într-un butoi plin şi nici n-aş mai ieşi de acolo... Vip răspunse că el nu e un băutor. — Păcat să nu fi în situaţia asta, comentă celălalt, şi aşa mai departe. Pe urmă abordară subiectul femei, fără spor, Henry Marian nu trecuse niciodată prin raiul căsniciei, Vip îl încercase, dar acum era divorţat, de mult... Pe Marian nu-l mai interesau femeile, pe Vip da, avea despre ele o părere nici proastă, nici strălucită, ele, oricum, existau. O părere obiectivă. Ambii bărbaţi iarăşi tăcură o vreme. Poate chiar în acest interval de tăcere s-au copt „evenimentele grave” de mai târziu. Poate dacă şi-ar fi continuat neimportanta lor pălăvrăgeală, n-ar fi avut vreme să-şi amintească – fiecare – ceea ce aş denumi jignirea iniţială. Cum nu aveau împotriva cui să 1194

se alieze, brusc se îmbufnară. Ia mai dă-l dracului, gândi fiecare, despre cel din faţă. Apoi lui Henry Marian, fostul scafandru, îi veni o mare idee! Dacă ar fi continuat conversaţia, marea idee n-ar fi avut când să apară. — Şi cam ce planuri ai? Planuri de viitor...? — Ăăăăă? — Planuri, reluă Henry Marian, ce ai de gând să faci deacum înainte? — Nimic deosebit, continui să trăiesc, fiecare zi e un „bis” de care încerc să mă bucur, dar dumneata? — N-aduce anul ce aduce clipa, făcu ex-scafandrul, şi o lumină intensă, pe care Vip o consideră chiar ameninţătoare, îi străbătu ochii, schimbându-i mult înfăţişarea, readucându-i parcă virilitatea. Dacă – vorbi el în continuare – dacă mă favorizează soarta, dau lovitura într-o zi, şi-mi schimb pielea. — Asta cum vine? — Mai simplu decât îţi închipui, poate vine din plictiseală, te saturi pur şi simplu de tine şi în momentul de criză prinzi o ocazie bună şi... Se ivesc, ce crezi, ocazii cu duiumul, de pildă, de pildă călătoreşti cu un ins care merge să ocupe o funcţie într-un oraş unde nu-l cunoaşte nimeni. Te debarasezi de el, îi ocupi locul, şi gata! — Cum ar fi în cazul nostru, zâmbi Vip, încercând s-o dea pe glumă. — Chiar la cazul nostru mă şi gândeam, încercă să fie sinistru fostul scafandru. Te fac pierdut, stimabile domnule Vip, te fac pierdut pe drum, mă strecor în pielea dumitale... — Numai să încapi!... — Încap, încap! Şi încep o nouă existenţă, economist la F.B. din oraşul O.! — Asta presupune mare isteţime, şi cunoştinţe în anumite domenii... — Care, te asigur, nu-mi lipsesc! — Foarte bine, îşi căută Vip un nou surâs, ce te împiedecă să-ţi pui în aplicare planul acesta măreţ? 1195

— Ce te face să crezi că nu-l voi pune în aplicare? — Oh, de pildă dificultatea de a te debarasa de mine. — Numai atât? — Ε suficient. Dar să zicem că reuşeşti să scapi de mine – deşi nu văd cum – ce faci mai departe? — Domnule! Domnule! Domnule Vip. nu mă ispiti! — Uite că te ispitesc! Ce ai face mai departe? — În orice caz te asigur că m-aş distra bine – cât timp de trăit mi-a mai rămas. În primul rând m-aş îngriji să nu-mi lipsească din casă berea, că nu degeaba aş lucra la F.Β! Aş avea în casă permanent un butoi, sau şi mai bine, un robinet! — Un robinet? se miră Vip. — Da, un robinet prin care să curgă permanent bere. — Asta e bună! — Chiar foarte bună! O idee excelentă. Un robinet cu bere. O conductă direct de la F.B., chiar din rezervorul ăl mare. — Ε o utopie. Cum ai realiza asta? Henry Marian, fostul scafandru, îşi scobi discret nasul. Ideile îi veneau una de la alta, se distra bine pe socoteala „colegului”. — Întâi şi-ntâi mi-aş găsi o locuinţă cât mai aproape de F.B., iar apoi aş pune pe roate, fără nici un fel de pripeală, unul din acele planuri simple, diabolic de simple, care totdeauna reuşesc şi produc uimire la proşti. Mi-aş găsi unul sau doi complici în interiorul F.B., desigur i-aş selecţiona cu maximă atenţie, apoi aş realiza planul cel simplu şi diabolic cu atâta lipsă de grabă, încât nu va observa nimeni... nimeni nu observă cum se mişcă soarele, şi totuşi el se mişcă... apoi m-aş descotorosi într-un fel sau altul de complici – şi totul în ansamblu ar fi opera capitală a vieţii mele. Într-o bună zi, plictisit, aş da-o eu însumi în vileag, numai aşa, ca să fiu admirat – pricepi? Pe faţa lui Vip zâmbetul pălise. Totuşi el vorbi: — Aproape că-mi vine să te las în locul meu numai ca s-o văd şi pe-asta! — Nu zi o vorbă mare, monsieur Vip! Nu mă ispiti! — Cred că eşti doar un lăudăros, monsieur Marian! 1196

Fostul scafandru nu răspunse, îşi permise un răgaz de meditaţie, ca omul sigur de el, iar după înfăţişarea sa era de presupus că e foarte mulţumit de idee. Îl adusese pe Vip la un anumit grad de exasperare. Pe şobolanul acesta îngâmfat, care-l tratase de sus numai pentru că poartă costum la comandă şi butoni de aur. Las’ că ştie el, Henry Marian, cum să-i ia pe alde ăştia! Lui Vip i se făcuse dintr-odată foarte cald, simţi cum i se lipesc pantalonii de coapsele transpirate. — Şi spune-mi..., cum te-ai distra cu robinetul de bere? Cum ţi-ai face praf musafirii? Marian îl privi cu nişte ochi tulburi, răi. — Nici un cuvânt în plus despre asta! — Dar dumneata ai deschis vorba despre... — Da! Eu. Iar acum tot eu o închid! Un minut mai târziu trenul se opri la un semnal, în plin câmp. Vip se ridică, era un bun prilej de a se mai dezmorţi, de a mai scăpa de compania fostului scafandru, de care i se cam făcuse lehamite. Marian nu mai era bonomul inofensiv de la începutul călătoriei; ci un individ care-l indispunea profund cu „proiectele” sale, fie şi închipuite. Spre neliniştea sa observă că şi scafandrul îşi urneşte trupul greoi, pentru al urma. Nu se îndepărtară de scara vagonului, acceleratul putea să o ia din loc în orice moment. Se cam însera. Vântul de toamnă, cald, şuiera prin iarbă. Marian îşi roti leneş braţele mătăhăloase şi privi semnificativ şina; Vip observă. „Să bag de seamă, îşi zise, ăsta e poate chiar nebun! Dracu m-a pus să intru în vorbă cu el!” Fără zgomot trenul porni, cei doi bărbaţi se agăţară simultan, urcară şi rămaseră alături în faţa uşii deschise încă, scafandrul mormăi ceva, Vip nu pricepu ce, dar aruncă şi el o vorbă, numai ca să-i demonstreze celuilalt că e atent, apoi, după un fluierat al locomotivei, vagonul pătrunse în tunel – ultima verigă a lanţului – şi pe culoar se aprinse o lumină mohorâtă. Pereţii întunecaţi ai tunelului defilau ameninţător, tot mai iute, prin faţa celor doi, nemişcaţi în dreptul uşii pe care Marian o ţinea deschisă. 1197

Cetăţeanul Vip dori să se retragă, dar namila de scafandru se afla în spatele său cu braţele desfăcute şi trupul său de gorilă bara spaţiul. Să i se strecoare pe sub umăr – i se părea umilitor lui Vip! — Spuneai că nu există ocazii! glăsui exact în acel moment Henry Marian. Iată cea mai ideală situaţie de a mă debarasa de unul în pielea căruia aş dori să intru... şi să-mi fac apoi conducta de bere! Pe culoar, ţipenie. Vip întoarse capul, pregătindu-şi un nou surâs, dar ce văzu, îl înspăimântă, în semi-întuneric faţa lui Marian devenise macabră, hidoasă, labele sale imense pendulau ca nişte tentacule, având tendinţa de a se opri pe gâtul lui Vip: „acum are să-mi dea un brânci!” miji fulgerător prin capul economistului, „mă voi zdrobi de peretele tunelului, au să mă sfârtece roţile şi nimeni nu va şti niciodată ce s-a petrecut aici” – şi atunci se întâmplă evenimentul neprevăzut şi grav; decis să se apere, Vip, la rându-i, făcu o mişcare bruscă, îl apucă de reverul hainei pe scafandru şi, efectuând o retragere suplă, îl proiectă pe acesta afară, fără a cunoaşte adevărul şi fără speranţa de a-l cunoaşte vreodată: glumea Henry Marian sau cu adevărat avusese intenţia de a se debarasa de el? Urletul fostului scafandru şi trosnetul oaselor sale fură înghiţite de vuietul cu ecouri repercutate al trenului ce prinde viteză. Nimeni nu văzu nimic. Căzu noaptea. O ploaie prinse undeva acceleratul şi spălă urmele de sânge de pe roţi. Mai şuierară şi alte trenuri prin tunel, până să fie descoperite rămăşiţele de nerecunoscut ale lui Henry Marian, fostul culegător de perle şi mărgean.

III

„Omul acesta te minte – glăsuia bileţelul inginerului şef către doctorul Cătălin Boghe. Nu înţeleg pentru ce a pornit o astfel de înscenare, fiindcă el e Vip, Mircea Vip, iar nu 1198

Marian sau mai ştiu eu cine, cum pretinde. Am fost colegi de clasă cu foarte mulţi ani în urmă, însă abia acum mi-am adus aminte de unde-l cunosc. Toată viaţa, adică pe timpul liceului, vreau să zic, a fost un premiant.”

1199

FRUMOASA ŞI MISTERIOASA UCIGAŞĂ DE LA HOTELUL PAX

Dan Leordeanu îşi mângâie bărbuţa lui de cibernetician şi zise: — Domnule Profesor, am o singură obiecţie! Cum se face că acest caz de „comutare”, sau de transplant de personalitate, n-a fost depistat de către... Halalaie ridică mâna lui, ca o lopăţică: — Obiecţiunea, oricare ar fi ea, se respinge! V-am prevenit pe toţi! — Prea bine! Nu-mi rămâne decât să înşir şi eu o poveste care s-o lase mult în umbră pe cea a Profesorului... — Încearcă, Leordene, mormăi Profesorul. — Încerc! Iată… Participase la o mică petrecere în ajun, cauzată de un botez, iar acum avea impresia că o întreagă cavalerie galopase peste el, cu copite cu tot; aşa stând lucrurile, zborul din oraşul universitar la Bucureşti, iar de aici spre Paris, n-a fost câtuşi de puţin o delectare. La aerogara Băneasa, în timp ce privea mahmur cum aterizează şi decolează avioanele, dar de fapt nu vedea mai nimic, cineva se apropiase de el. — Sunteţi doctorul Claudiu Negrea? — Da, eu sunt, doctor în matematici, nu medic, să fim bine înţeleşi, răspunse fără să ridice ochii, pe un ton vag vexat, ca şi cum cea de a doua posibilitate ar fi conţinut ceva jignitor. Interlocutoarea lui, căci era o femeie, reluă cu un glas în care se putea distinge o notă autoritară, tăioasă: — Nu aţi auzit că excursia a fost invitată la avion??! 1200

Automat se alătură şirului de indivizi şi individe, se îmbarcă în reactorul argintiu, şi nici nu-şi făcu sânge rău pentru că nu găsi loc liber lângă geam, oricum, demolat cum era, ar fi preferat să plece la culcare, iar nu la Paris. Luă mica bomboană împotriva răului de înălţime servită de chipeşa stewardesă, dar n-o aruncă în gură, atât ar mai fi lipsit!, se supuse vocii care pretindea pasagerilor să-şi potrivească centurile de siguranţă, cu toate că de obicei ignora această măsură de precauţiune, considerând-o de prisos, dar acum era prea obosit ca să se împotrivească fie şi unei voci, şi aşteptă resemnat să vadă ce se va mai întâmpla. Mare lucru nu avea ce să se întâmple. După ce avionul o zbughi spre cer şi prinse înălţime, literele aurii care anunţau fumatul oprit se stinseră, şi altă voce, mai diafană, îi informă pe cei interesaţi că acum pot să renunţe la centurile de siguranţă şi ură călătorie plăcută – bon voyage, căci la Franţa mergeau – tuturor pasagerilor, în numele comandantului Grigore Suciu şi a echipajului său. Negrea roti ochii spre stânga, spre hublou, şi întâlni privirea călătoarei de alături, o brunetă cu ochi albaştri (deşi, cine ar fi putut garanta că e într-adevăr brunetă, iar ochii sunt albaştri?) şi avu senzaţia penibilă că o cunoaşte de undeva, dar de unde? Ar fi trebuit s-o salute, însă nu era sigur... Aşa că tăcu, indispus. — Vom zbura la peste opt mii de metri altitudine, spuse femeia pe neaşteptate. Şi întrebă: Nu vă este puţin teamă la gândul abisului de sub noi? Negrea, întrebându-se pururi cine o fi această jolie diablesse, răspunse că îi este puţin teamă, cu toate că nici nu-i păsa. Observă, în treacăt, că însă nu e măritată, sau în orice caz nu poartă verighetă, că e într-adevăr bine alcătuită, deşi ochii albaştri, mari, cu extremităţile ridicate – iluzie a machiajului? – păreau a fi reci... Dar şi asta este un fel de prejudecată, mormăi un gând îndepărtat în capul său. Ce înseamnă de fapt ochi reci?

1201

Aruncă o căutătură îngrozită spre platoul cu bunătăţi ce apăruse în faţa lui, pe măsuţa pliantă. Imposibil să înghită ceva, măcar o fărâmitură! Ce păcat... — Nu mâncaţi? îl întrebă vecina, legănând în furculiţa de plastic o bucăţică de peşte în ulei aromatizat cu fum şi cine mai ştie cu ce, iar Negrea îi explică zâmbind amărât că fusese la un botez în ajun şi luase din greşeală un pahar în plus. — Daţi repede pe gât berea asta, vă remontează! spuse vecina pe un ton oarecum poruncitor. „Drace! medită el, îi place să dea ordine, vai de bărbatul ei”, dar concomitent îşi mărturisi că nu i-ar displace rolul acesta, de soţ al brunetei. Întoarse, iarăşi, o privire nesigură. — Nu vă supăraţi, mereu am impresia că ne-am mai cunoscut...?! — Evident, răspunse fata, eu sunt ghida expediţiei! Negrea zâmbi prosteşte, zicându-şi că e doar un biet nătărău. După ce devoră totul, până la ultima fărâmitură, Ana Tirescântea îşi ceru scuze că-l deranjează, iar matematicianul se ridică să-i facă loc, constatând cu această ocazie, nu fără părere de rău, că fata e mai înaltă decât el cu vreo câţiva buni centimetri; ghida înaintă către stewardesă, avură un schimb de cuvinte, şi în mâna ei apăru un microfon. — Nu vă ţin un discurs, doar câteva scurte informaţii, spuse cu o voce plăcută, însă distantă. Numele meu este Ana Ti-res-cân-tea, voi fi ghida dumneavoastră pe durata excursiei, şi sper că... Aşa cum stătea pe interval, cu spatele către uşa echipajului, se oferea din cap până-n picioare oricui ar fi vrut s-o vadă, şi pun pariu că cel puţin jumătate din pasageri voiau so vadă. Partea bărbătească vreau să zic. Dar şi doamnele întoarseră ochii către ea, dacă nu din alt motiv, măcar pentru a o bârfi, pentru a-i critica picioarele şi îmbrăcămintea, deşi picioarele ghidei erau mai presus de orice comentariu (negativ), iar tailleur-ul albastru, bluza albă cu gulerul potrivit aşa fel ca să-i pună în valoare gâtul lung 1202

(evident că aici comparaţia cu un gât de lebădă se impune!) stăteau perfect pe un corp de voleibolistă la zi cu antrenamentele, dar, cum ştiţi şi dumneavoastră cu toţii, se găseşte totdeauna cineva care să nu fie de acord; cel puţin câteva perechi de ochi deciseră că Ana Tirescântea e mai curând o eroare a naturii, iar nu o reuşită; două surori, trecute de vârsta critică, şi care vorbeau neîncetat, ambele în acelaşi timp, înţelegându-se totuşi şi dându-şi replică fără întrerupere, o forfecară în aşa hal că nu mai rămase nimic din Ana, iar dacă părerile lor ar fi cuprins şi un dram de adevăr, ghida ar fi trebuit să nici nu existe. Printre cei ce o apreciară negativ pe Ana se afla şi o pereche de „tineri căsătoriţi”, alcătuită dintr-un ins impozant de vreo cincizeci de ani, însă vestimentat ca un papiţoi de optsprezece, despre care toţi deciseseră că „trebuie să fie un actor – însă care?” (şi de fapt era responsabilul unui atelier de vulcanizat cauciucuri) şi din soţia sa căreia, cu oricâtă reavoinţă, nu i se putea acorda mai mult de un sfert de veac – ca vârstă. Ε de presupus că juna soţie n-o simpatiza pe Ana Tirescântea din motive pur feminine, inutil să precizez care, iar „tânărul soţ” cânta în struna ei, tot din motive prea evidente. Cele două surori bătrâioare şi bârfitoare se numeau Hrib A. şi Hrib B. N-are importanţă care era A şi care B. Serios că n-are. Pe „actor” îl chema Cuşnea Dorin, pe nevastă-sa Mira şi iată că, dintr-o suflare, am şi prezentat o bună parte din protagoniştii acestei acţiuni, şi-s foarte mulţumit. Fiind însă vorba de o acţiune defectivă, sare în ochi că mai lipsesc şi alte mutre, spre exemplu poliţistul, cadavrul, martorii (de bună şi de rea credinţă) şi în fine, tot tacâmul. Dar, vă asigur, o să apară cu toţii la momentul potrivit. Pe aeroportul „Le Bourget”, imediat după aterizare, un Citroën pe care scria POLICE se apropie de avion, însă „flicii” din acel automobil nu capătă un rol aici, ei având doar misiunea de a asigura ordinea şi toate celelalte. Un ins scund, lat şi chel – ai fi putut spune despre el că e des – 1203

răsări din neantul în care zăcuse până atunci şi strigă cu glas de sax-tenor: — Mademoiselle Tireskanteya, s’il vous plaît...! — Iată, încep plictiselile legate de numele meu, îi şopti Ana matematicianului. Nimeni, nicăieri, nu e în stare să-l pronunţe cum trebuie! Şi păşi în faţă, în întâmpinarea domnului Bormann (a nu se confunda cu nazistul), care se prezentă ceremonios, cu întorsături de frază desuet-amabile (căci era pe ½ italian), drept reprezentant al Agenţiei Fratour care se pune, întreagă, de la Consiliul Directorial până la portari, la dispoziţia turiştilor români. Domnişoara Tirescântea îi răspunse aproape la fel de sofisticat, doar aşa ca să demonstreze în treacăt că limba franceză nu are secrete pentru ea, păstrând însă permanent o cută severă, perpendiculară, între sprâncene, cută ce avea magnifica şi strania calitate de a ţine la distanţă pe oricine ar fi încercat să devină exagerat de intim împotriva voinţei ei – şi, în sfârşit, după vamă, controlul actelor şi celelalte plictiseli, după ce-şi recăpătară valizele aduse pe un fel de bandă rulantă, excursioniştii, puţin osteniţi în înflăcărarea lor de piraţi ai continentelor, se îmbarcară într-un autocar al Agenţiei Fratour. Hotelul PAX, 5 rue de Trévise, la intersecţia cu rue Bleue, era departe de a fi un Ritz sau ştiu eu ce mare şi vestit hotel; la drept vorbind părea cam de categoria a treia, o clădire cu cinci etaje, cenuşie, înghesuită între altele două ceva mai înalte. Repartizarea camerelor, ca în toate ocaziile de acest gen, luă timp şi provocă discuţii. Familia Cuşnea, bineînţeles, fu nemulţumită, băbuţele Hrib, A şi B, la fel, pretinseră altă odaie, un tânăr din Suceava şi o fată din Calafat, care se cunoscuseră abia dimineaţa, cerură să locuiască împreună aici, în oraşul marilor iubiri; alţii se plânseră că la ei nu prea curgea apa, şi într-adevăr nu curgea, ci ţârâia cu intermitenţe; singurul care nu făcu vreo obiecţie fu Claudiu Negrea, care luă în primire cămăruţa sa stingheră de o singură persoană de la etajul patru, capătul coridorului, iar dezbrăcatul, intrarea în pijama şi azvârlitul în pat îi luară 1204

mai puţin de două clipe. Ar fi dormit până a doua zi, dacă nu zbârnâia telefonul de pe noptieră. — M’sieur Negrea? — Ouais! răspunse matematicianul, somnoros, în jargon. — Est-ce que vous parlez français? fu întrebat, inutil. Negrea răspunse că, într-adevăr, parleşte; era individul de la recepţie, care-l informa, amabil, că dacă nu se grăbeşte, scapă cina. Mademoiselle Treskynoteya, ghida, fusese cea care-l rugase să telefoneze. Negrea oftă, trase pe el un pantalon alb, o cămaşă de mătase de un vernil cam frivol, un jerseu subţire alb, şi în vreme ce efectua aceste operaţiuni atât de importante, examină pentru întâia oară mai atent cămăruţa, al cărei tavan, departe de a fi ca orice tavan normal, efectua o coborâre de nivel primejdioasă din direcţia uşii către ferestruica-luminator, astfel că un ins ce depăşea unu optzeci şi cinci en hauteur, înaintând grăbit şi neatent, risca să-şi julească fruntea sau chelia; însă Negrea era departe de a depăşi înălţimea la care facem aluzie. El oftă încă o dată, strecurând printre dinţi că „într-o astfel de cameră e obligatoriu să se comită crime” – şi nici nu bănuia ce profetic era gândul acesta, cu toate că nu viza chiar odăiţa lui – dar se consolă amintindu-şi că la vremea studenţiei, şi chiar şi după terminarea facultăţii, beneficiase de condiţii şi mai neprielnice. Aici, în tot cazul, patul e larg şi confortabil, franţujii ştiu să acorde patului importanţa cuvenită, există chiuvetă, şi oglindă, şi ce-i trebuie mai mult unui bărbat singuratec? Agenţia Fratour aranjase ca, de dragul comodităţii, turiştii români să ia masa la doi paşi de hotel, pe Rue des petites écuries, într-un mic restaurant, „Chez Carmen”, deasemenea departe de a fi un „Maxim”. Claudiu Negrea, care mai fusese de două ori pe linie oficială în Paris (mai întâi îl cunoscuse din literatură, şi îl iubea „sentimentaliceşte”, că altfel nu s-ar fi scobit în buzunar de zece mii pentru o excursie de opt zile) ştia însă că în aceste cârciumioare se poate mânca onorabil 1205

şi bea zdravăn – tot ce-ţi doreşte inima; cu condiţia să ai buzunarul garnisit de franci; sau, măcar, de lire. Fiindcă întârziase, patronul îl întrebă ce ar dori să ia; Negrea îi explică în buna lui frânchenească cum devine cazul cu el şi fu invitat în despărţitura din spate, unde camarazii şi camaradele de voiaj şi atacaseră primul fel al cinei, o „zamă”. Ana Tirescântea îi indică locul ce-i fusese rezervat, exact în faţa ei, de cealaltă parte a mesei; precizez că de fapt era un şir de mese, alcătuind un „cot”, dar acest amănunt abia dacă prezintă vreo importanţă. Acesta nu e un jurnal de călătorie. Nu, nici vorbă. Am intenţia să mă ocup de un eveniment grav, un omor săvârşit cu sânge rece şi calcul, dar bag de seamă că mă apropii cam prea încet de esenţial. Să grăbim deci ritmul! Următoarele zile trecură cu bine, vizite prin locuri istorice, muzee, şi la Louvre, fireşte, plimbări pe malul Senei, la buchinişti, ştiţi cum e la Paris... Nu lipsiră nici micile incidente, dintre care le voi semnala pe unele care au oarecum legătură cu cele ce urmează. Ana Tirescântea era o femeie frumoasă, inteligentă, distantă sau rece, până la un anumit punct, prietenoasă şi plină de voioşie cu cine considera că merită, acel gen dificil de femeie care poate ferici un bărbat, sau îl poate nenoroci pe o viaţă, mă înţelegeţi. Ana reuşi să-şi facă în scurt interval câteva inamiciţii. Nici nu era greu. Surorile Hrib, A şi Β; perechea Dorin şi Mira Cuşnea. Un anume Corbu, din Bucureşti. Îşi făcuse însă şi prieteni, un el şi o ea, căsătoriţi, ambii profesori de franceză în provincie; inutil să adaug că şi Claudiu Negrea se număra printre amicii Anei, deşi relaţiile dintre ei nu înregistraseră progrese; alţii din grup se stabiliseră în neutralitate, sau o priveau cu simpatie pe ghidă, considerând că purtarea ei sobră, felul în care ştia să pună la punct bărbaţii feroci cu avansurile lor, este firească, la fel ca şi ţinuta ei autoritară. În cursul dimineţilor, programul se desfăşura în comun, iar după amiaza, de obicei, fiecare făcea ce-l tăia capul, dormea, mergea să vagabondeze, sau se instala în faţa unei beri, la terasă, şi privea cum trece sub ochii săi Parisul, de 1206

fapt lumea întreagă. După amiaza activitatea „oficială” a ghidei înceta, căci oricum nu putea să-i însoţească pe toţi în toate direcţiile. În mai multe rânduri Ana Tirescântea se alătură perechii de profesori de franceză provinciali, care erau lipsiţi de ifose, dar nu şi de humor, şi petrecură nesfârşite ore de hoinăreală fără ţintă – e un fel de a zice – prin fermecătorul Paris, diurn sau nocturn. Pe la timpul unui prânz, fiind cu toţii de faţă, Hrib A. se exprimă tare, s-o audă cu toţii, că n-ar strica de fel ca în cursul după amiezelor tovarăşa ghidă să-şi facă datoria, în loc să alerge după aventuri! Alături, sora ei, Hrib Β. rezonă: „Aşa este, draga mea, nu!?” Până şi turiştii Cuşnea şi Corbu, care n-o simpatizau pe Ana din alte motive, întoarseră spere surorile Hrib o privire mirată, iar o tăcere jenantă se instaură. Nu pentru multă vreme însă, căci ghida le puse la punct pe cele două inse într-o frază seacă şi subţire ca o plesnitură de zbici, în care se făcea printre altele aluzie la adevărul limpede ca bună ziua că ambele depăşiseră „de câtva timp majoratul” şi nu era necesar să fie purtate de mână de dimineaţa până seara. Cuşnea, „actorul”, în pofida marelui amor faţă de tânăra-i soţie Mira, punând prea mare bază pe farmecele sale personale, încercase s-o sărute pe Ana într-o ocazie când se pomeniseră singuri în lift – el crease ocazia! – şi încasase două palme ce-i lăsaseră pe obraji, mai ales pe stângul, nişte amprente pe care cu dificultate le justifică în faţa nevesticii. Cât priveşte pe Corbu, domnia-sa, într-o seară, se aventură să sugă un coniac; apoi, zicându-şi că va renunţa dracului la excursia pe valea Loirei, mai rase un coniac şi veni la cină în formă, care formă şi-o menţinu cu ajutorul sfertului de vin – porţia obişnuită. După cină, lansat cum era, se mai cinsti cu una mică, sau două, se întoarse la hotel pe la miezul de noapte şi greşi camera. Bătu la uşa ghidei, Ana deschise, Corbu intră convins că totul va merge ca pe roate şi regretând că nu făcuse acest pas încă din cea dintâi zi, dar căpătă una zdravănă peste bot şi se pomeni azvârlit pe uşă afară şi izbit de peretele culoarului; cum incidentul produse oarecare vacarm, nişte uşi se întredeschiseră, nişte ochi îl 1207

văzură pe Corbu în situaţia nu tocmai de invidiat. Cele întâmplate, clar, nu creau premiza unei simpatii deosebite a bucureşteanului faţă de ghidă. Cam în ziua a cincia a şederii la Paris era programată excursia pe Loire, la care se înscrisese aproximativ jumătate din grup, ceilalţi preferând să petreacă o zi „fără program”, fie pentru motivul că unii mai văzuseră castelele de la Chambord, Blois, Chauteaudun, catedrala din Chartres şi toate celelalte (iar printre aceştia se număra şi Negrea), fie că-şi cheltuiseră francii şi nu mai aveau cu ce achita această plăcere suplimentară, cum era cazul domnului Corbu. Agenţia Fratour asigurase că va trimite şi un ghid specializat pentru valea Loirei cu toate minunăţiile ei, şi cum mai toţi românii noştri erau cât de cât familiarizaţi cu frâncheneasca, Ana Tirescântea îşi permise luxul de a nu-i însoţi pe cei care plecau cu autocarul, ci de a rămâne la Paris. Situaţia este discutabilă, poate că ar fi trebuit să aleagă prima variantă, ceea ce, fie vorba între noi, ar fi ferit-o de o groază de complicaţii, dar nu intră în subiectul meu să comentez îndatoririle unei ghide; şi mai este ceva: Ana intenţiona să petreacă o bună parte din timp pentru a pune la punct partea scriptologică a expediţiei, avea de completat un maldăr de borderouri (borderou, ce serafic cuvânt!) sau cam aşa ceva, de reglementat probleme financiare cu hotelul PAX şi cu bodega „Chez Carmen”, după care, dacă le-ar fi mântuit pe toate, intenţiona să facă un mic tur prin câteva magazine, ispită întru totul de înţeles. Tânăra familie de profesori de franceză făcea deplasarea pe Loire. Printre cei ce rămâneau, i-am menţionat deja pe Claudiu Negrea, pe înrăitul Corbu, pe cei doi Cuşnea, pe cele două „tinerele” Hrib A. şi Hrib B. Poate veţi obiecta aici că e vorba de o potriveală; cum se face că tocmai aceştia, care probabil vor juca un rol, ca martori, în anchetă, au rămas? Răspund: nu e o potriveală, nu am spaţiul şi nici interesul să-i prezint pe toţi membrii grupului de turişti, ci m-am ocupat mai ales de cei cu roluri, 1208

ştiind dinainte care sunt aceştia. Păi, dacă nu ştie autorul, cine altul să ştie? Autocarul Fratour-ului trase la hotel pe la şapte dimineaţa, Ana Tirescântea conduse îmbarcarea. Un bărbat d’âge moyen, cu părul grizonant, dori să o cunoască: ar putea vorbi cu mademoiselle (mare efort de memorie) Tairchenteea? Era ghidul Agenţiei franceze, căruia Ana îi încredinţă oiţele sale după ce, cu forţe reunite, aplanară nişte dificultăţi legate de ocuparea celor mai bune locuri din autocar; ghida oftă, văzând că maşina o ia din loc; avea în faţă o zi liberă... vorba vine, liberă ca să-şi rezolve hârţogăria. Se făcuse ora şapte douăzeci – de-acum înainte ora şi minutul prezintă mare importanţă – Ana se duse la „Chez Carmen”, unde cei ce nu plecaseră pe Loire erau pe punctul de a înghiţi micul dejun; tocmai când apăreau primele porţii de ham and eggs sună telefonul. — Ε pentru dumneavoastră, mademoiselle Troyshentrea, o anunţă pe ghidă una dintre servante. Puţin mirată – cine să o caute? – Ana părăsi masa, intră în cabină. Cine o căuta, Lupul? Nu, un funcţionar al biroului ONT din Franţa care, cunoscând prezenţa grupului de români, o invita pe ghidă, eventual însoţită de doi, trei prieteni, la sediul lor – să mai schimbe o vorbă. Ana mulţumi şi spuse că acceptă cu plăcere pentru ziua următoare după masă; preciză că va veni cu o pereche din grup, se gândea la profesorii ei din provincie. Puţin înainte de ora opt ghida reveni la hotel PAX, dar nu pentru a se apuca imediat de fişele ei, ci pentru a lua o bluză mai subţire – se anunţa o zi caldă – intenţionând să folosească primele ore ale dimineţii în scopuri personale – traseu prin magazine. Dar, înainte de toate, o cafea. Trecu prin faţa recepţiei, funcţionarul îi zâmbi amical şi profesional totodată, şi pătrunse într-un mic separeu, alături, unde era deschis aproape neîncetat un mini-bar şi unde hârâia permanent televizorul. Îşi bău cafeaua...

1209

La ora 11 fără un sfert Ana Tirescântea mergea pe Roue de Rochechouart, în direcţia hotelului PAX, la braţul unui bărbat de aparenţă sudamericană – şi nu era doar o aparenţă! –, iar modul în care se înghesuia în el ar fi părut puţin cam curios pentru cei care o cunoşteau pe ghida româncă. Insul era masiv, cărunt, bronzat, într-un compleu alb impecabil, şi purta o minusculă trusă de voiaj în mâna liberă, de mâna cealaltă fiind atârnată ghida noastră. Discutau, vorbea mai mult femeia, ca totdeauna, iar sexagenarul rotea din când în când către Ana o privire focoasă, cam artificial focoasă, dacă e să spunem drept. În preajma încrucişării cu Rue de Bellefond, familia Cuşnea, Mira şi Dorin, staţiona la vitrina unui mic magazin de „antichităţi”. Deodată Mira îşi coti soţul, cu violenţă. — Ce este, păpuşa mea dragă? — Dar nu observi, băieţel?! De cealaltă parte a străzii... De cealaltă parte a străzii trecea Ana cu sudamericanul ei. — Ce căţea, chiţcăi Mira. L-a agăţat pur şi simplu ca orice târ... — Ai dreptate, păpuşă, ca orice târ..., fu de acord „actorul” pe care amintirea perechii de palme îl enerva şi acum. — Am impresia că merg la hotel, ce neruşinare! observă Mira, urmărind-o cu privirea pe ghidă. Aceasta, preocupată de partenerul ei, nu-i observase. La ora 11 fără două sau fără trei minute Ana, împreună cu sudamericanul ei, pătrunse în holul hotelului PAX. La ora 12 fără un sfert. Ana Tirescântea intră în hotel, trecu prin faţa recepţionerului care bombăni în urma ei, binevoitor: „Nici n-am observat când aţi ieşit!...”, Ana, în faţa liftului, rămase puţin nedumerită de observaţia funcţionarului, liftul veni, ghida urcă singură la etajul trei şi ieşi pe culoar spre stânga către camera 88, camera ei. În acel moment, puţin transpirat şi cu un vag aer plictisit sau abătut, Claudiu Negrea trecea prin faţa recepţiei hotelului şi intra la mini-bar, cu gândul la o băutură. Ezită între Martini (scump!) şi bere, se decise pentru bere, şi în timp ce bărmăniţa îi aşeza halba sub nas, se auzi de alături 1210

telefonul recepţionerului, iar apoi, imediat, exclamaţia foarte sonoră a acestuia. ...Ana Tirescântea se apropia de uşa cu numărul 88, gândindu-se fără entuziasm la vraful de hârtii de pe mesuţa ei în timp ce introducea cheia în broască, privirea îi fu atrasă de ceva ce se întâmpla sub uşa de alături, uşa camerei 87. De fapt nu privise într-acolo, însă marginea câmpului vizual al ochilor înregistrase ceva ca un şarpe, de culoare întunecată, care se strecura de sub uşă. Ana tresări, privi fix într-acolo, nu era şarpe, ci o şuviţă groasă de sânge, de un roşu mai mult negru; „şarpele” înainta alene, perpendicular, pe coridor. Ghida intră în camera ei, chemă recepţia şi spuse distinct şi, aparent, fără emoţia inerentă unei astfel de situaţii: — Veniţi repede la etajul trei de sub uşa camerei 87 curge sânge! — Co... co... comment? cotcodăci glasul recepţionerului Ana repetă cele spuse. Din mini-bar Claudiu Negrea auzi replica funcţionarului uluit: — Mademoiselle Tresskoiteya, ce glumă mai e şi asta? Care sânge?? Vorbea franţuzeşte, bineînţeles. Claudiu Negrea, care era en train de a mai sorbi din berea sa, rămase cu mâna pe drum, devenind atent. Bărmăniţa ciuli şi ea o ureche. „Urc imediat!!” strigă recepţionerul în telefon, apoi îşi părăsi locul, intră la mini-bar, „treci în locul meu, Marcelle,” porunci el tinerei bărmăniţe, apoi ochii îi căzură asupra lui Negrea: „veniţi, please, cu mine, se pare că acolo sus se întâmplă ceva...” Matematicianul sări de pe taburet. Creştetul cadavrului, creştetul unui domn cărunt, corpolent, aproape că atingea uşa; grăbindu-se să pătrundă în camera din care izvora sângele, recepţionerul lovi cu uşa acel cap cărunt – sinistru contact! – şi nu izbuti să deschidă uşa decât pe jumătate, din pricina obstacolului. El se strecură 1211

lateral şi văzu un foarte frumos pumnal, de fapt un stilet extrem de subţire şi, după cum s-a constatat mai târziu, foarte lung, înfipt sub omoplatul bărbatului. Probabil străpunsese inima şi omul murise fără chinuri, dacă este posibil aşa ceva. Recepţionerul, gâtuit de spaimă, dar şi de curiozitate, efectuă un salt în neant, eroare, în interior, strigând pe urmele sale, către Negrea: — Veniţi, veniţi, e nevoie de mar...!! Matematicianul se strecură şi el în camera 87 şi ceea ce văzu nu-i produse o mare delectare vizuală. Între timp recepţionerul bombănea: — Drace, drace! Ε domnul Marrtell... din... din Bolivia... — Din Bolivia !… repetă, fără rost, Negrea. — Ouais!... Prietenul mademoisellei Taschineroya! Au venit împreună... le-am dat camera, nu este nici o oră de-atunci... Nu e aşa, mademoiselle Trasch... Trych... Troch...? Ana Tirescântea, care se afla acum în spatele bărbaţilor, îi aruncă recepţionerului o privire îngheţată, dar nu răspunse. La rându-i Negrea o examină, foarte mirat. Ana făcu singurul lucru rezonabil în astfel de ocazii, îi împinse la o parte pe bărbaţi, se aplecă şi încercă pulsul victimei. Nu era nici un puls, bolivianul era mort, şi încă definitiv. — Cheamă poliţia! porunci Ana hotelierului. — Cum de nu m-am gândit?! bâigui acesta. Poliţia se înfăţişă urgent sub forma unei furgonete bleu prevăzută cu sirenă, faruri şi toate celelalte, printre care, evident, şi niscaiva poliţişti. Din autovehicul descinseră inspectorii Marcell Gaff şi Nicolas Mobran, sub patruzeci ambii, medicul legist Pascal, calm, încet la vorbă şi bătrâior ca orice medic legist, vreo doi inşi cu aparatele lor blestemate, câţiva poliţai în uniformă. Echipa se puse în mişcare imediat, cu toată siguranţa profesională imprimată de cei doi tineri detectivi, Gaff şi Mobran. Doctorul Pascal preciză ceea ce era lesne de bănuit, că stiletul străpunsese inima, că victima trecuse hotarul veşnic 1212

misterios aproape instantaneu, treabă de profesionist. asta e, asta e tot ce poate spune deocamdată, restul după autop... Declaraţia Anei Tirescântea. „În jur de ora douăsprezece mam întors la hotel, am văzut sângele, l-am avertizat pe recepţioner... Nu-l cunosc pe cel ucis, nu l-am văzut în viaţa mea.” Declaraţia recepţionerului. „Da, am închiriat camera 87 domnului Marrtell în jur de ora 11... Cadavrul venise însoţit... vreau să zic că domnul Marrtell venise însoţit de mademoiselle Tireschanty...” Detectivul Mobran: „Te referi la tânăra doamnă care a descoperit prima...?” Recepţ.: „Da, exact, dumneaei este ghida unui grup de...” Detectivul Gaff: „Ştim! Îţi dai seama de gravitatea afirmaţiei?” Recepţ.: „Îmi dau seama că trebuie să spun ce ştiu şi ce am văzut, cu tot regretul pentru mademoiselle Try...” Mobran: „Spune totul, încă o dată, în detaliu!” Recepţ.: „Mare lucru nu am ce... domnul Marrtell şi mademoiselle Tires... au intrat în hotel conversând, dar nu aş putea să precizez ce anume vorbeau, apoi mademoiselle Trashy... Treshy...” Gaff: „Bine, spune-i pur şi simplu ghida!” Recepţ.: „Ghida a trecut repede prin faţa mea, a intrat împreună cu cavalerul ei la bar, însă numai după un minut domnul Marrtell iese, vine la mine şi cere o cameră... o cameră bună pentru el, l-am întrebat ce înţelege prin o cameră bună, a răspuns că înţelege prin asta o cameră cât mai apropiată de cea a ghidei, aşa că i-am dat-o pe cea cu numărul 87, care e chiar alături, veniseră împreună, era limpede, pe mine chestiile acestea nu mă interesează...” Mobran: „Nu divaga! Treci la fapte!” Recepţ.: „Domnul Marrtell a luat cheia şi s-a dus înapoi la bar... aproximativ după zece minute au ieşit, din bar, au luat liftul...” 1213

Gaff: „Ghida afirmă că a venit la hotel în jur de ora douăsprezece!” Recepţ.: „E adevărat...” Mobran: „Dar dumneata ne cânţi că a venit pe la 11 însoţită de domnul Marrtell!” Recepţ: „Şi asta e adevărat!” Gaff: „Înseamnă că între unsprezece şi douăsprezece a ieşit. Când?” Recepţ.: „Nu pot să precizez. Nu am observat când a ieşit.” Mobran: „Heu!! Dar aici toată lumea „care intră şi iese defilează prin faţa dumitale!” Recepţ.: „Nu am şapte ochi, domnule şef! Mai vine câte un client cu care am treabă, mă ridic şi eu să mă mai dezmorţesc...” Gaff: „Azi, între 11 şi 12 ţi-ai părăsit postul?” Recepţ.: „O singură dată, m-am dus la bar, am băut sirop... nu, nu ştiu cât era ora, nu mă uit tot timpul la ceas, de unde era să ştiu că „dar presupun că era pe la 11,20, 11,30... Întrebaţi-o şi pe Marcelle, bărmăniţa, poate că ea...” Mobran: „Ce s-a întâmplat mai departe?” Recepţ.: „Nimic... Pardon, m-am zăpăcit! La 12 sună telefonul interior, mademoiselle Try... Tra... ghida, în fine, mă chema sus... La început credeam că glumeşte, care sânge, de unde sânge...” Gaff: „Cine se afla alături de dumneata?” Recepţ.: „La recepţie – nimeni, alături la bar, acest domn Negria şi Marcelle...” Mobran: „Ai urcat însoţit de acest domn Negreea?” Recepţ.: „Aşa cum ziceţi... da... parcă presimţeam... îmi trebuiau martori...” Expertiza dactiloscopică sumară. Pe clanţa uşii de la camera 87, amprente ale victimei (domnul Marrtell), şi alte amprente. în interiorul camerei, felurite amprente, printre care şi ale victimei. Pe arma ce a cauzat moartea – stiletul – nu sunt amprente. Nicăieri în camera 87, nici pe clanţa uşii, nu au fost descoperite amprentele numitei Anei Tirescantea. 1214

Nicăieri în camera 88 (a numitei A. Tirescantea), şi nici pe clanţa uşii amintitei camere, nu am depistat amprente ale victimei – domnul Marrtell. Rezultatul percheziţiei efectuate în camera 88 – a numitei Ane Tirescantea. În camera numitei Ane Tirescantea am găsit, într-o poşetă albă care-i aparţine, un cec a 600 $ USA, iscălit Hugo Marrtell, La Paz, Bolivia, creditaţi de banca Ro. Commodore. În aceeaşi cameră (88, PAX, a numitei Ane Tirescantea), şi anume în dulap, ascuns în lenjeria intimă a numitei, mai sus am descoperit un inel masiv de aur cu monograma HΜ (Hugo Marrtell). În afară de aceasta... etc. Declaraţia Marcellei Visconti, bărmăniţă la PAX, 18 ani. „Da, sigur, da... da, o cunosc pe mademoiselle Trasconchyteia, cum să n-o cunosc?! În fiecare zi i-am servit o cafea, două... A venit la bar cu domnul acela bătrân şi gras care mai târziu a devenit cadavru... Gaff: „La ce oră, ma petite?” Marcelle: „Nu ştiu, eu nu mă uit niciodată la ceas, pentru mine timpul nu e decât o formă a...” Mobran: „Ce au făcut cei doi la bar, adică monsieur Marrtell şi mademoiselle Tre... Try..., ghida!?” Marcelle: „Ce să facă, ce se poate face la un bar, nu mare lucru, la un bar se bea o băutură, ei au băut o băutură, cocktail şi... mademoiselle Treskanyteia s-a aşezat la măsuţa de lângă fereastră, cu spatele către mine…” Gaff: „Cu spatele? Eşti sigură?” Marcelle: „Dacă vă spun! Eu...” Mobran: „Era locul ei obişnuit?” Marcelle: „De loc nu era locul ei, locul ei era la bar şi anume îşi ocupa un loc pe ultimul taburet, dreapta, dar atunci era totdeauna singură, pe când acum...” Gaff: „Bon! Ben! Ce a făcut brazilianul? Bolivianul, deci...” Marcelle: „S-a aşezat, a comandat, mi-a zâmbit, eu am spus imediat señor, dar el mi-a făcut cu ochiul, era şmecheros, a şoptit că vrea să le ducă el personal, să le servească el personal, aşa că le-am preparat în graba mare, iar el le-a dus la masa de lângă fereastră...” 1215

Mobran: „Au rămas multă vreme aici?” Marcelle: „Nu ştiu, cam cât e necesar să bea un cocktail, eu nu mă uit niciodată la ceas, pentru mine timpul nu e decât o formă a...” Declaraţia domnului Bormann, repr. Ag. Fratour. „Eu nu ştiu nimic!...” Declaraţia lui René Gulyas, patronul bistroului Chez Carmen. „Mademoiselle Troskountye, ghida grupului, s-a prezentat la micul dejun după ora şapte dimineaţa... hum... cu întârziere... am servit-o personal, fiindcă era în întârziere, şi în timp ce mânca a fost chemată la telefon... Telefonul l-am ridicat eu, şi am trimis-o pe servitoare s-o cheme pe ghidă. Pardon? Oui, cel care o solicita vorbea franţuzeşte... poate cu un uşor accent... Gaff: „Ce fel de accent, hum?” Gulyas: „Hum! Un accent străin. N-aş putea să precizez...” Mobran: „Poate bolivian?” Gulyas: „Nu ştiu cum este accentul bolivian, n-aş putea să precizez...” Întrebare adresată ghidei: „Aş dori să ştiu, mademoiselle Tray... Troy... Trey... Mon Dieu, aveţi un nume atât de...! Păcat...” Ana: „Aveam vaga impresie că intenţionaţi să-mi puneţi nişte întrebări, monsieur Mab...” Mobran: „Da! O întrebare, una deocamdată, aţi avut un coup de fil, un telefon, azi dimineaţă în jurul orei 7,30?” Ana: „Desigur, domnule Maib... Mub... Mabron!” Mobran: „Mobran, dacă nu vă este neplăcut! Deci, mademoiselle Trascantoie… Ana: „Tirescântea, dacă nu vă este neplăcut!” Mobran: „Ben! Bon! Cine v-a telefonat, deci, azi dimineaţă?” Ana: „Nu văd de ce aş face un secret! M-a sunat domnul Anghelescu de la biroul ONT din Paris, m-a invitat la o cafea... Am acceptat invitaţia...” 1216

Raport telefonic, urgent, al agentului Claude Claub: „Există într-adevăr la biroul ONT al României la Paris un domn Anjelesco Jean, e chiar şeful, dar domnia-sa nu a avut nici o convorbire telefonică şi nici de altă natură cu mademoiselle Trycahachantea, şi nici nu o cunoaşte.” Declaraţia Mirei Cuşnea. „Pe la ora unsprezece, poate nici nu era unsprezece, am văzut-o pe... pe ghida Tirescântea înaintând către hotelul nostru la braţ cu domnul care a fost strangulat...” Gaff: „Înjunghiat. În ce loc v-aţi întâlnit?” Mira: „Pardon, nu ne-am întâlnit! Eu şi cu soţul meu mergeam pe o parte a străzii, ea şi cri... amicul ei pe cealaltă parte. Nu ştiu ce stradă era, dar e pe-aici pe-aproape, pot să vă conduc acolo...” Gaff: „Deocamdată nu este necesar, madame! V-aţi salutat cu ghida?” Mira: „Nnnno!! Căci ea nu ne-a observat, de ocupată ce era! Eu eram cu soţul meu! Mi-a fost jenă pentru ea, domnule comisar divizionar!” Gaff (fără deosebită simpatie): „Moi j’suis pas divisionaire, madame! Mulţumesc, sunteţi liberă!” Declaraţia lui Dorin Cuşnea coincide prea bine cu cea a consoartei sale, inclusiv „jena”. Declaraţia turistei Hrib A.: „Eu stăteam cu soră-mea B. în faţa hotelului nostru şi discutam, când am văzut-o pe ghida noastră care, de când am venit, mereu a plecat după aventuri, am văzut-o intrând în hotel pe la ora nouă şi jumătate, da, pe la nouă şi jumătate...” Mobran: „Era singură? Însoţită?” Hrib A.: „Bineînţeles însoţită... de un bărbat...” Mobran: „Descrieţi-l, vă rog!” Hrib A.: „Un tânăr... un bărbat ca toţi bărbaţii...” Mobran: „Ce înţelegeţi prin tânăr? 20? 40? 60?” Hrib A.: „Să zicem... 45...” Gaff: „Era cumva brunet?” 1217

Hrib A.: „Posibil, nu m-am uitat cu atenţie, eu nu mă bag în bârfe!” Gaff: „Când şi în ce condiţii aţi văzut-o pe ghidă ieşind din hotel?” Hrib A.: „Nu ştiu... nu cred... nu cred să o fi văzut ieşind...” Declaraţia turistei Hrib B.: „Eu eram cu soră-mea A. în faţa hotelului, am văzut-o pe ghidă intrând în hotel, era veselă...” Mobran: „La ce oră?” Hrib B.: „Nu ştiu... Ba ştiu... Zece şi un sfert. Chiar atâta era, i-am şi spus soră-mi Α., fato, e zece şi un sfert, iar trece ziua şi n-am făcut nimic!” Mobran: „Cine o însoţea?” Hrib B.: „Cine să însoţească pe cine?” Mobran: „Cine o însoţea pe mademoiselle Tray... pe ghidă!” Hrib B.: „Nimeni! Aşa cred, nimeni. Da, nimeni.” Mobran: „Nu era însoţită de un bărbat, nu vă aduceţi aminte?” Hrib Β.: „Nu, nu-mi aduc aminte, dar poate că da...” Mobran: „Când aţi văzut-o pe ghidă ieşind din hotel PAX?” Hrib B.: „Nu-mi aduc aminte s-o fi văzut ieşind, nu, nu-mi aduc aminte...” La dosarul „Cazului Marrtell – Trascanteya, care şi începuse să se îngroaşe, se adaugă declaraţia domnului Corbu care, luând o cafea şi un gin la un local de pe Rue Bleue, o zărise pe ghidă mergând însoţită către PAX, în jur de 11, declaraţia unui domn Hossu – alt component al grupului, dintre cei ce nu plecaseră pe Loire, care o observase pe Ana intrând la hotel neînsoţită, la amiază; deasemenea depoziţia unei perechi de nigerieni, stabiliţi în Le Hâvre, în concediu la Paris, care o văzuseră pe Ana, împreună cu victima, oprinduse la uşa cu numărul 87 de la etajul III, descuind-o şi pătrunzând în cameră, şi alte declaraţii ale unor pensionari mai vechi ai hotelului, care nu aduceau mari noutăţi, şi nici nu contraziceau flagrant celelalte afirmaţii. Depoziţia liftierului lipsea, căci hotel PAX nu avea liftier. 1218

Detectivul Gaff avu un schimb de priviri cu Mobran şi acesta se duse la cabina telefonică. Reveni curând şi făcu un discret semn de „da” din bărbie. Gaff se apropie de Ana Tirescântea şi, politicos dar decis, îi spuse că regretă, dar... — Sunt arestată? întrebă ghida. — Oh, încă nu s-a formulat nimic oficial împotriva dumneavoastră, răspunse poliţistul. Vă rog! În acel moment îşi făcu loc, într-o stare de agitaţie, Claudiu Negrea. — Domnilor! Aţi căpiat? De ce o arestaţi? Nevinovată? Mobran îl privi cu răceală: — Aveţi ceva de declarat? Ceva deosebit? — Am! Eu ştiu că mademoiselle Tirescântea nu l-a ucis pe... negrul acela! — Cum se face că ştiţi? Aţi fost cumva împreună la ora când se comitea asasinatul? — Nu, nu e asta, dar eu... — Şi chiar de aţi fi fost împreună, preciza Mobran, v-ar trebui martori... — Dar nu se poate, nu se poate gemu matematicianul. Eu ştiu! — Vă rog!! şi, cu o mişcare domoală dar sigură, Gaff îl dădu la o parte. — Vreau să discut cu şeful dumneavoastră! strigă Negrea. — Nimeni nu vă împiedecă, răspunse unul din poliţişti. — Unde-l pot găsi? Pe Quai des Orfevres? — Nău, rânji vag Mobran. Aţi citit prea multe Maigret-uri. Cazul ţine de secţia 11, 17 Rue de Chevalier Noir… — O clipă! Unde naiba vine asta? urlă Negrea. Şi se repezi după mica escortă care o conducea pe Ana către furgoneta albastră a poliţiei. Ghida se opri brusc şi se întoarse, eliberându-se pentru o clipă din „încercuire”. Îl privi limpede pe Negrea. — Omule, nu te mai agita atât, pentru mine este important că mă ştiu inocentă, adevărul oricum va ieşi la iveală, sună vocea ei ca un precept yoga. 1219

La birou şedea comod instalat un individ calm, masiv, mult trecut de cea dintâi tinereţe, cu părul tuns scurt, încărunţit; era poate un comisar „divizionar”, poate o sculă mai mare, n-are importanţă, Gaff, Mobran, alţii, i se adresau cu „patron” sau „şef”; în orice caz nu era Maigret, pentru motivul simplu că nu toţi poliţiştii cu semnalmentele de mai sus sunt Maigreţi şi, desigur, şi din alte motive, — Aşezaţi-vă, mademoiselle Tirchinty... Eu sunt comisarul Etienne Goolf, şi sper că... — Numele meu corect pronunţat e Tirescântea, monsieur Koolf, şi... — Iar al meu Goolf, dacă nu vă displace. Situaţia dumneavoastră e serioasă, tot ce spuneţi, mă veţi înţelege, poate fi... Ar trebui să vă chemaţi avocatul! — Avocatul?! Nu am nici un fel de avocat! — Chemaţi avocatul dumneavoastră din Boukarest… — Nu am nici acolo avocat, pe la noi nu se obişnuieşte... — Aşa? Ciudat! Dar putem aranja prin ambasada ţării dumneavoastră... — Aş prefera să nu amestecăm ambasada! — Oh, din păcate cred că va trebui să facem o informare oficială. — Deocamdată gândiţi-vă că grupul nostru a rămas fără ghidă! — Exact! Tocmai de aceea, ambasada... Cum rămâne cu avocatul? Vă convine unul din oficiu? Vă convine maître Gourot? Tocmai l-am zărit pe-aici... — Îmi este perfect indiferent, rosti Ana cu glasul ei îndepărtat. Comisarul Goolf o învălui într-o privire stranie, puţin tristă. Un bărbat de vreo treizeci şi şase de ani, mai degrabă scund, roşcovan, cu ochi galbeni, îmbrăcat cu îngrijire, suplu, având o vagă alură de fost campion la categoria pană, se agita pe culoarele secţiei 11 a poliţiei din Paris, încercând zadarnic să dea ochi cu comisarul Goolf. 1220

O funcţionară, poate o stenografă, îi spuse „imposibil, patronul anchetează în acest moment un caz de crimă internaţională, ceva grav, ar putea izbucni un război, un asasinat la hotel PAX, tocmai îi ia primul interogatoriu ucigaşei...” — Dar nu e ucigaşă! ripostă insul, şi tocmai în această privinţă, eu... Stenografa îşi potrivi cu delicateţe un fluturaş de stofă roşie între sâni, o şmecherie dintr-aia feminină, şi zise: — Da? În acest, caz încercaţi mai târziu, poate poimâine... Claudiu Negrea făcu un efort de voinţă. Încercă să se gândească la Ana Tirescântea, la ochii ei liniştiţi, „de gheaţă”, încercă să se calmeze, reuşi, nu uşor, să-şi mai adune gândurile: dacă, totuşi, ar izbuti să-l vadă pe şef, ce argumente noi i-ar servi? Nici unul... Străbătu coridoarele secţiei a 11-a, îmbâcsite cu fum de ţigară şi cu încă ceva, izbindu-se de indivizi care nu-i acordau nici o atenţie – poliţişti, bandiţi? – ieşi la aer curat, năzuind să construiască un plan. Surâse. Ce fel de plan, un plan de evadare, măreţ şi imposibil? Se învârti o vreme pe nişte străduţe, apoi îşi aminti ceva. În jurul acestei aduceri aminte începu să-şi clădească neasemuitul său plan. Fiind obosit, şi pentru a se limpezi, şi pentru ca marele său plan să se clădească mai exact, se decise să ia ceva rece în primul bistrou, iar primul se afla chiar în dreptul său; intră fără să se uite la firmă. Un vlăjgan de doi metri, chel şi cu mustaţă, ieşi de după tejghea, venindu-i în întâmpinare: — Ce cauţi aici, golane? Câteva mutre se întoarseră pentru a-i rânji din toţi dinţii, iar unele chiar şi fără dinţi. Cu toate că obraznicul îl depăşea cu două capete, Negrea îşi aminti că boxase oarecândva, şi încă bine, şi nici nu era aşa de mult timp de-atunci; un upercut în maxilarul cretinului ar fi exact ce se cere... dar mintea sa obişnuită să funcţioneze pe mai multe planuri calcula şi cealaltă faţetă: încă un scandal, frumos ar mai fi, să ajung la arest şi eu, iar biata Ana… şi fără a riposta, se răsuci pe călcâie, ieşi urmărit de un râs răzleţ şi leneş. Abia din stradă privi firma blestematului local – oricum nu strica 1221

să ştie unde fusese insultat, poate că la noapte va sparge vitrina cu o cărămidă – şi văzu. „Arnold grobianul vă stă la indispoziţie”. Aşa scria pe firmă. Negrea se îndepărtă cu pas mărunt, meditând, scotocinduşi în memorie. Ciudat! Parcă văzuse cândva un film, sau citise o carte... un oraş nemţesc, adică de nemţi, un local unde patronul îşi întâmpina clienţii preferaţi cu înjurături – semn de intimitate şi prietenie... Deh, moda! Matematicianul se întoarse la cârciuma lui Arnold. — Ce, ai revenit, escrocule? îl luă în primire namila. — Fă-te-ncoa c-o bere, votre sage-femme sur la glace, moaşe-ta pe gheaţă, şi să fie rece, că altfel te belesc! scandă Negrea în frâncheneşte. — Na, mă! îi trânti chelul sub nas paharul aburit. Iar apoi, confidenţial: Votre sage-femme sur la glace? Asta ce înjurătură mai e? — Veche înjurătură atlantidă, măgarule! — Straşnic! Mi-am şi-ntipărit-o-n minte. Berea asta o dau eu, că văd cât eşti de pârlit, etranjerule! Berea bună a grobianului, care nu-l costase nimic cu excepţia schimbului de amabilităţi, îl calmă definitiv şi-i aduse noi idei. Înaintă cu precauţiune pe stradele, scrutând fiecare vitrină, până ce descoperi ce căuta: „Cumpărăm bijuterii, plata cash”. Negrea intră în prăvălie, dugheana unui bijutier în aparenţă modest, dar aparenţele-s aparenţe, îşi răsuci de pe degetul mijlociu stâng inelul cu diamant – diamant veritabil – şi-l aşeză sub ciocul coroiat al patronului. Inelul cu diamant nu era o veche bijuterie de familie – deşi aşa ar suna mai frumos – ci premiul oferit de colegiul unei reviste de matematică de mare prestigiu din Londra pentru cea mai interesantă lucrare publicată de un savant străin în anul 19... Era, oricum, o amintire preţioasă din toate punctele de vedere, dar... Bijutierul încă nu-şi ridicase nasul din treaba lui, dar, fie că raza de lumină reflectată de piatra cea preţioasă îi atrase atenţia, fie din motive mai obscure, el 1222

tresări şi se apucă să examineze minuţios cu lupa delicata lucrătură. Abia după o prelungită cercetare ridică ochii către clientul pe care, se poate afirma cu toată siguranţa, până atunci nu-l băgase în seamă. („Hm, gândea Negrea, cum de nu l-au prădat încă gangsterii pe ăsta, singur şi neputincios cum e? Sau are sisteme de siguranţă?”) Bijutierul îl privea ţintă, bănuitor. — De unde pot şti că nu e furată? — Ia mai lasă tromboanele, dom’le, se răsti Negrea – pe care vizita la Arnold grobianul îl influenţase, se pare, negativ – ce, am eu mutra unui om care umblă cu lucruri furate?! De altfel, dacă eşti om de meserie, cască ochii la deştu’ ăsta (tot influenţa lui Arnold), se vede urma inelului. Nu porţi la vedere un obiect furat, asta o ştie şi o găină... — Eşti étranger? — Evident, J'ai besoin de fric!! Nevoie de parale!! Am dat peste o blondă care... dar asta nu te mai interesează! Ce motivare mai firească a nevoii de bani, decât apariţia unei femei? Fără a mai scoate o vorbă, coroiatul puse pe tejghea un teanc. Negrea numără, mirat, nu sperase să capete atât, dar îşi ascunse mirarea, şi un spirit balcanic (sau altul, nu se ştie care) se trezi în el. — H e u ! ! Ce glumă! De două ori atât! Ştii bine că face de trei ori atât, însă eu mă grăbesc, profită de noroc...! — Nu juca atât de „tare”, că nu mă impresionezi decât cel mult neplăcut, mormăi bijutierul cu o voce care parcă venea dinspre oraşul sfânt Jeruşalaym. Uite, atâta mai capeţi, nici nu mai discut! şi-i potrivi în faţă încă jumătate din suma dinainte; Negrea, care nu se aşteptase la un succes atât de facil, ezită între a supralicita şi a se mulţumi cu ce căpătase, se decise pentru ultima alternativă, dar, ajuns la uşă, se opri. — Ce mai este? Cu un imens regret Claudiu Negrea desprinse de la încheietura mâinii stângi ceasul, un Omega de aur, pe acesta nu-l căpătase de la nimeni, şi-l cumpărase el şi umblase la 1223

un ceasornicar până ce acela, plictisit de moarte, i-l potrivise aşa fel ca să meargă mai exact decât Timpul. — Cât dai pe scula asta faină? — Eşti la mare ananghie, băiete! Ia spune, ai făcut ceva rău? — Desigur! Am jefuit Creditul Lyonez! De-aia am nevoie de fofoloci. Ceasul acesta abia dacă întârzie patru secunde întrun an... În aceeaşi zi chiar, Claudiu Negrea izbuti să dea de urma lui maître Gourot, avocatul din oficiu al Anei Tirescântea; avu cu simpaticul şi înţelegătorul apărător o discuţiune amănunţită. După ce Negrea îl părăsi, maître Gourot nu mai era avocatul „din oficiu” al ghidei, ci pur si simplu avocatul – nu ştiu dacă înţelegeţi la ce fac eu aluzie. Dimineaţa următoare Negrea se vânzolea iarăşi la sediul secţiei 11 pe Rue Chevalier Noir. „Iarăşi dumneata!” se strâmbă urât la el un poliţist. „Şeful este aici?” întrebă Negrea, mototolind la vedere o blestemată de bancnotă. „Dar acolo ce ai?” întrebă celălalt, arătând o servietă subţire, neagră, pe care matematicianul o legăna nervos la şold. „O bombă, cum de n-ai ghicit?!” răspunse. Poliţistul rânji, înşfăcă bancnota, zise „patronul e acolo, năvăleşte peste el, altfel n-ai nici o şansă!!...” — De fapt, cine sunteţi dumneavoastră? întrebă comisarul Goolf. Claudiu Negrea se aşeză în fotoliu, neinvitat. Probabil că dacă n-ar fi vizitat în ajun taraba lui Arnold cel rău, n-ar fi avut tupeul să procedeze astfel. — Eu fac parte din grupul de turişti al cărei ghid a fost... este mademoiselle Ana Tirescântea. De altfel declaraţia mea e la dosar, am fost printre cei dintâi care am descoperit victima... — Monsieur Claude Negria? — Negrea. Ouais. 1224

— Vorbiţi bine franceza, ce profesiune aveţi? Sunteţi cumva poliţist? — Matematician – şi încă unul genial, dar ce importanţă are, vorbesc la fel de bine germana, şi cu toate că are să vă displacă, engleza. Pe care o preferaţi? — Să intrăm în subiect, propuse cu multă răceală Goolf. Am fost informat că mă tot căutaţi, ce este? — Eu ştiu că ghida noastră n-a comis crima aia blestemată. — Mi s-a raportat că ştiţi; deasemenea că nu aveţi nici un argument. — Băieţii dumneavoastră lucrează minunat, dar sunt extrem de grăbiţi, nu au răbdare să asculte, sunt poate prea tineri, dumneavoastră nu mai sunteţi aşa de tânăr, sper de aceea că veţi da dovadă de... — Băieţii mei au răbdare, v-au ascultat, dar nu aveaţi nimic să le comunicaţi în afara faptului că ştiţi! Perfect adevărat, în ajun matematicianul nu dispunea de nici un argument serios, dar el trecu peste acest mic amănunt. — Vreau să vă atrag atenţia asupra câtorva elemente... — Sunteţi poliţist – vă mai întreb o dată?! — Nu sunt poliţist – vă mai răspund o dată, sunt matematician. — Şi aveţi intenţia să ne daţi nişte lecţii? — Nu are rost să vă consideraţi jignit, monsieur Goolf! Eu nu dau lecţii. Am o minte organizată, obişnuită cu rigorile cifrelor exacte, eu pot să... Dumneavoastră sunteţi convins de vinovăţia domnişoarei Tirescântea? — Toate converg într-acolo, dar cercetările încă nu s-au încheiat! Mie această duduie nu-mi este antipatică, de ce miar fi, dar ea nu are absolut nici un alibi, mărturiile ce o încriminează sunt absolut precise, unii martori sunt chiar concetăţenii d-tale, deci nu putem fi supsonaţi de rele intenţii... Ce pot să fac? — Nu vă miră că nicăieri în odaia victimei, pe clanţa uşii, pe mânerul armei, nu s-au găsit amprentele Anei? — Sunteţi iubitul acestei dudui? 1225

— Eh, nu, deşi nu mi-ar displace! Nu mi-aţi răspuns la întrebare! — Nu e o întrebare serioasă, domnule Negria! Amprente! Dar de fapt de unde ştiţi chestia cu amprentele? — M-am consultat cu maître Gourot – e ilegal? — Hm, nu, iar în ce priveşte amprentele – există mănuşi. Ce doriţi mai mult? În bagajele domnişoarei Tresfkenteya sau găsit nu mai puţin de patru perechi de mănuşi! — Ghida a fost văzută de multe persoane, le-aţi chestionat, purta mănuşi? Goolf medită o clipă. Avea mare poftă să-l trimită la dracu pe intrus. — În privinţa mănuşilor martorii n-au fost chestionaţi, poate că o vom face... — Pe câte ştiu, pe culoarul etajului III, Ana împreună cu acel... mulatru, victima, ar fi fost zăriţi de două per soane din Le Hâvre. Au fost întrebaţi aceştia? Au văzut-o cu mănuşi – sau punându-şi mănuşile? — Nu! Lipseşte acest element. Hum – aveţi memorie! Dar, vă spun încă o dată, problema amprentelor e minoră. — Nici un detaliu nu este minor într-o astfel de anchetă! decretă Negrea, şi înainte ca, plictisit, comisarul să-l vadă pentru tonul său marţial, spuse iute: Nu vi se pare curios că, având în vedere misiunea ei oficială, domnişoara Tirescântea s-a expus inutil comentariilor şi bârfelor? Pe câte ştiu, victima e un bogătaş, un afurisit de bogătaş, şi locuia la „Stephen Pallace”, un hotel intim şi de mare lux – dacă ghida noastră ţinea să se întâlnească neapărat cu nababul acela, putea să meargă acolo, sau orişiunde, în orice caz nu la PAX. Nu? — Nu ştiu! Motivele pentru care l-a adus pe domnul Marrtell la PAX îmi sunt neclare deocamdată, dar poate că bolivianul – fiindcă e bolivian, domnule – avea temeiuri serioase să nu fie văzut cu o doamnă străină la reşedinţa sa. — Ben! Domnişoara Tirescântea v-a făcut impresia unei cocote? — Faptul de a fi însoţită de un bărbat, la hotel sau în altă parte, nu aşează neapărat o femeie printre cocote... Se pare 1226

că ghida era o mai veche cunoştinţă a domnului Marrtell, de altfel, ei doi, după toate probabilităţile, au avut o convorbire telefonică între şapte şi opt dimineaţa, când şi-au fixat întâlnirea... — Până la proba contrarie, domnule comisar. Să vă mai pun o întrebare... — De obicei aici eu sunt cel care pune întrebări – nu credeţi că abuzaţi?! se ridică posomorât Goolf. — Este vorba de destinul unui om! fu patetic Negrea. Vă rog ascultaţi-mă, esenţialul abia urmează! Goolf se aşeză, furios de-a binelea. Să admitem – urmă matematicianul, că domnişoara Tirescântea e o asasină versată, cu sânge rece, dibace, aşa cum ar confirma acea măiastră lovitură de pumnal, de stilet, drept în inimă... — Din păcate cam aşa ceva trebuie să admitem, că e dibace fata asta! — Perfect! strigă Negrea, care-l momise pe comisar în capcana sa. O asasină versată, care ştie că a fost zărită în compania victimei de nenumăraţi ochi, cu puţine minute înainte de actul criminal, poate comite o stupiditate atât de inexplicabilă, cea de a ascunde în propria ei cameră obiecte ale victimei, o bijuterie, un cec...? Ştia că va fi supusă unei percheziţii, fiind, logic, prima pe lista suspecţilor. — Din păcate nu e o listă, ci un singur nume, mormăi Goolf, privindu-l ceva mai atent pe Negrea. Mă întreb dacă în realitate nu sunteţi totuşi poliţist... În orice caz nu judecaţi rău, însă n-ar trebui să vă închipuiţi a fi singurul isteţ de pe planetă. Şi la noi au fost puse în balanţă aceste elemente ciudate... — La ce concluzie aţi ajuns? — Nu există încă nici o concluzie, şi de altfel ultimul punct îl va pune judecătorul, noi suntem nefericiţii care scormonim în gunoi, pregătind morga lor – dar, domnule Negrea, oricine ai fi, trebuie să ştii că şi asasinii cei mai inteligenţi, iar uneori tocmai aceştia, comit erori copilăreşti, incredibile, iar câteodată comit greşeala de a fi excesiv de subtili. Pricepi, domnule? Ei îşi zic: să induc în eroare poliţia, procedând invers, adică nu prin înlăturarea urmelor, ci prin 1227

direcţionarea lor, clară, în direcţia mea, a asasinului. Ε posibil ca ghida să fi încercat această variantă, ea ascunde lucrurile bolivianului în camera ei, pentru ca poliţia să tragă concluzia că totul e doar o lucrătură vulgară. Din păcate, alte elemente... — Deci, înlăturăm amprentele, înlăturăm aceste două puncte... — Nu înlăturăm nimic definitiv! rectifică Goolf. Negrea trase fermoarul servietei sale şi împinse în faţa comisarului mai multe foi de hârtie, pe care se învârtejeau calcule complicate. — Ce naiba mai este şi asta? — Nişte simple socoteli de aritmetică, superioară ce e drept, care demonstrează în primul rând că nimeni nu poate să pătrundă într-un hotel de cinci ori, fără ca să iasă măcar o singură dată! Comisarul, de nervi, trosni din fălci. — Iată cifrele – cifrele nu mint, domnule comisar Goolf! La 8 dimineaţa ghida intră în hotel PAX, revenind de la micul dejun. Martor, recepţionerul. Nimeni nu o vede ieşind. Pe la 9,30, numita Hrib A. o vede intrând în hotel, însoţită de un tânăr – brazilianul nu era tânăr! Nimeni nu o vede ieşind. La ora 10,15, numita Hrib B., sora celei dinainte, o vede pe ghidă intrând singură în hotel. Surorile afirmă că erau împreună când au văzut-o pe mademoiselle Tirescântea. Contradicţie flagrantă! Pe la ora 11 ghida pătrunde a patra oară în hotel – fără să fi ieşit! – de data aceasta cu bolivianul ei – al ei e un fel de a zice! Martori sunt şi aici, destui... — Mda, destui... bodogăni poliţistul. — Dar din nou nu e zărită de nimeni ieşind, pentru ca pe la 12 să intre a cincia oară în hotel, – când are ocazia să descopere cadavrul acelui brazilian... Comisarul Goolf privea nedumerit foile pline de scheme şi calcule. — Da, e un şir de întâmplări ciudate, toţi erau ocupaţi şi nu au observat-o ieşind... — Ana Tirescântea e o femeie atât de micuţă şi de ştearsă ca să n-o bagi în seamă? Înţeleg, o dată! Cât priveşte 1228

contradicţiile ce le conţine declaraţia celor două babe Hrib A. şi B... Goolf apăsă pe soneria din spatele său. — Gaff e aici? Să vină! Sau Mobran! Sau chiar ambii! Mobran se înfiinţă imediat. Se uită strâmb către Negrea. Avea şi motive. — Patron? — Scoate din dosar declaraţiile băbuţelor! — Care băbuţe? — Ei! Ale doamnelor Hripp A. şi B. în cazul Traskanteya! Hârtiile, odată aduse, lui Goolf îi fu suficient să arunce o privire. Ridică nişte ochi înguşti, strigă: — Voi nu aţi observat? Aceste doamne pretind a fi fost împreună, dar cele spuse se contrazic… până chiar şi ora! Mobran se aplecă peste birou. — Patron! Asta e o tâmpenie atât de uriaşă, că nici n-o observi! — Lasă filozofările, fuga şi stoarce untul din ele... — Mai bine stoarce adevărul, sugeră Negrea. Însă detectivul cel tânăr nu fu dispus să-l bage în seamă. — Eu încă n-am terminat, murmură Negrea, şi aşeză sub ochii lui Goolf nişte foi pe care nişte triunghiuri se suprapuneau peste harta Parisului. Unghiurile coincideau cu hotelul PAX, cu intersecţia Boulevard de Magenta, Boulevard de la Chapelle, şi cu un anume punct de pe Rue Ballu; alături calcule, în aparenţă foarte complicate. — Domnule comisar! În esenţă eu aici demonstrez că un om nu se poate afla în mai multe puncte, în diferite puncte, în acelaşi timp: demonstrez, concret, că dacă la ora 11 te afli într-un magazin de pe Boulevard de la Chapelle, iar la 11.30 în alt magazin de pe Avenue Secretan, e cu totul imposibil, e supraomenesc, să fii în acelaşi timp şi la hotel PAX, pentru a asasina un mulatru, pentru a face un duş, pentru orice doriţi... Goolf îl urmărea indispus pe matematician. Acesta surâdea. — Zâmbeşti degeaba, domnule! Persoana în cauză, deci ghida, pretinde că între orele 8 şi 12 s-a plimbat prin oraş, 1229

însă ne-a furnizat un itinerar mai mult decât aproximativ, a numit vreo două, trei magazine, de unde însă n-a cumpărat nimic, cât priveşte orele – haos total. — Fiindcă ceasul domnişoarei Tirescântea s-a stricat încă din prima zi a şederii în Franţa, mereu întreba când pe unul, când pe altul cât e ora, iar plimbarea prin oraş a făcut-o de una singură… — Dar există ceasuri peste tot! — Desigur, dar ghida avea o zi liberă în faţa ei, nu se grăbea şi bineînţeles nu bănuia că va fi acuzată de crimă pentru a-şi crea alibiuri... — Atunci de ce mă plictiseşti, domnule, cu schemele astea savante şi sofisticate? Dacă mademoiselle Trasconteya nu ştie ora când s-a aflat în cutare sau cutare loc – atunci cine ştie? — Pe noi, făcu Negrea, ne interesează pe unde s-a plimbat ghida între 11 fără un sfert şi douăsprezece, nu e aşa, fiindcă la 11 fără un sfert a fost văzută venind la hotel cu peruvianul... cu bolivianul acela, iar la 12 a venit încă o dată şi a descoperit cadavrul. Marrtell a fost ucis între 11 fără un sfert şi 12. Or eu am văzut-o la 11 fără un sfert pe ghidă intrând în magazinul „Belvedere”, de la începutul Bulevardului Barrés... — Nu ai martori! Sau ai? Mărturia dumitale e tendenţioasă, şi... — Mai. bine zis interesată, de acord, vreau s-o scot pe Ana din această piège, dar cifrele sunt indiferente, aici e schema şi calculul deplasărilor ghidei pe toată durata acelui ceas fatal, al crimei, alături se află calculul probabilităţilor şi înşiruirea variantelor. Am o memorie straşnică, am reţinut totul, nu că mi-aş fi propus, ci fiindcă aşa e organizat capul meu... Din acest mare număr de magazine, cel puţin în patru, trei, două să zicem, cineva din şleahta de vânzători trebuie să fi reţinut figura domnişoarei Tirescântea... Dacă numai în două din cele unsprezece magazine prin care a intrat, Ana a fost remarcată, şi dacă cineva o va recunoaşte, teza mea e valabilă şi verificabilă... Aţi făcut vreo încercare de a stabili traseul Anei prin magazine? 1230

— Nu, fiindcă nu ne-a furnizat nici măcar ora aproximativă. — Ora o dau eu, şi sper s-o certifice vânzătorii. Ε de datoria dumneavoastră… — Stai puţin! Ai spus din capul locului că nu aţi fost împreună! — Nu am fost împreună. Însă eu am urmărit-o! — Deci tot eşti un poliţist! — No, sir! Aveam intenţia s-o întâlnesc „din întâmplare”, dar sunt cam nehotărât... nehotărât când e vorba de o femeie, şi tot aşa, din magazin în magazin, până să mă decid, Ana a luat un metrou pe la ora 12 fără câteva minute, în direcţia hotelului. Cu acelaşi metrou am revenit şi eu, dar în alt vagon. — Pentru ce ai întreprins urmărirea? — Nici n-a fost o urmărire propriu zisă... e atât de greu să înţelegeţi? Am, cum îi zice... un sentiment pentru fata asta! — Bon! Cu atât mai puţin importantă e mărturia dumitale! — Ştiu! Nu e mărturia mea. Trimiteţi o echipă de băieţi prin magazine – asta e tot ce vă cer, apoi confruntaţi rezultatele cu schema de aici, de aici şi de aici... — Nici o grijă, avem un expert şi pentru matematica dumitale superioară! Am să-l pun să purice aceste blestemate formule, iar dacă e o greşeală aici, ştii ce voi face, domnule Negrea? — De unde să ştiu? — Te arestez pentru asasinarea domnului Marrtell! Oricum avem nevoie de un asasin – deşi o asasină ar fi de departe mai interesant! Câteva ceasuri mai târziu Ana Tirescântea reveni la hotel PAX, distantă ca totdeauna, senină, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În penultima zi a şederii excursioniştilor români în Franţa un poliţist în uniformă, de un gabarit impresionant, se prezentă de dimineaţă la hotel PAX, avu un schimb de 1231

cuvinte cu tipul de la recepţie, apoi se instală pe un taburet, în aşteptare. Claudiu Negrea, care în ultimele 68 de ore manifestase un fel de nervozitate inexplicabilă şi abia aştepta momentul când se vor sui în avion pentru a părăsi Parisul, el care iubea atât de mult această mare capitală, deveni şi mai agitat când îl zări pe omul ordinii; avea toate motivele, vă rog să mă credeţi. Gealatul de la poliţie veni în întâmpinarea sa. — Monsieur Claude Negria? — Ouais... Ce este? — Hum, il faut să veniţi cu mine! — Da? Un... unde? — Cum unde – la poliţie! — De ce? Când? — Domnule! Ce rost are să discutăm? Poftiţi la maşină! — Dar nici nu mi-am luat micul dejun! bâigui matematicianul, privindu-şi ceasul. Helás! Nu mai avea ceas, îl vânduse... Poliţaiul cel mare şi cu falcă pătrată ca orice poliţai se legănă pe picioroange şi bombăni ceva care se poate tălmăci aproximativ astfel: „Drace, bine, luaţi-vă micul dejun, statul francez, respectiv închisoarea, va face o mică economie”, remarcă ce avu darul de a spori simţitor pofta de mâncare a lui Negrea, mai ales că omul ordinii şi al legii îl însoţi la „Chez Carmen”, unde se instală într-un colţ al mesei şi de aici urmări mohorât grupul de inşi şi inse, care grup şi el fu mohorât din motive lesne de înţeles. O servantă puse în faţa poliţistului un pahar cu băutură, de la patron, şi acela, în loc să declare că nu bea în timpul serviciului, rase porţia de fine, ca pe nimic, şi se ridică, observând că victima sa isprăvise de mâncat, mai precis pusese deoparte farfuria golită doar pe jumătate. Ana Tirescântea se apropie de poliţist, pentru a-l întreba ce naiba se întâmplă, „nu ştiu, doamnă”, explică vlăjganul, atunci Negrea îşi aminti de un moment similar, încercă să zâmbească şi aproape că reuşi: „Fii liniştită, important e că mă ştiu nevinovat...” Însă, la drept vorbind, nu era sincer... La secţia 11 de pe rue de Chevalier Noir îl lăsară să aştepte într-o cămăruţă strâmtă, pe care doar absenţa gratiilor o 1232

deosebea de carceră sau închisoare – nu mult, doar câteva ceasuri, căci aşa procedează afurisiţii de poliţişti din toată lumea, le place să te lase singur cu propriile tale gânduri, pentru ca atunci când compari în sfârşit în faţa lor, să fii bine autostors... Ajungând în cele din urmă în biroul comisarului Goolf, Claudiu Negrea nu se simţea în cea mai bună formă. Goolf tăcu şi-l privi lung, insistent. Un an şi două luni mai târziu; prima scrisoare a lui Claudiu Negrea către Ana Tirescântea. „Dragă Ana Traskynteia (nu te supăra, îţi spun astfel în amintirea aventurii pariziene!), mam decis foarte greu să-ţi trimit aceste rânduri, dovadă timpul scurs... Ei bine, întâmplarea a făcut ca eu să fiu singurul om din lume care într-adevăr ştia că n-ai nimic de-a face cu crima de la PAX. Nu chiar întâmplarea! Când am aflat că nu pleci pe Loire, am renunţat şi eu la excursie, mai e nevoie să-ţi explic de ce? Când ai părăsit hotelul, pe la opt dimineaţa, neobservată, m-am luat după dumneata, descoperindu-mi uimitoare însuşiri de urmăritor, nu degeaba comisarul Goolf mă bănuia că aş fi detectiv. Aici e prima minciună pe care i-am servit-o poliţistului francez, căruia i-am spus că te-am zărit „din întâmplare” undeva pe Boulevard de Magenta la ora 11 fără un sfert. În realitate te-am urmărit de la opt până la 12, când ai revenit la hotel, mereu cu intenţia de a mă apropia, şi mereu stânjenit de gândul că e penibil să te „acăţ” în felul acesta... Sunt un nehotărât! M-am mulţumit, până la urmă, să admir „picioarele lungi despicându-se în mers până aproape de gât”, cum am citit în nu ştiu care carte. Altă minciună pe care i-am servit-o lui Goolf a fost pretenţia de a-ţi fi reţinut cu mare precizie traseul, aproape minut cu minut, ceea ce este o exagerare... Oi fi având eu memorie, dar eram prea, ca să mă exprim astfel, prea emoţionat... de prezenţa dumitale în imediata apropiere, în fine, nu chiar imediata. Oricum, minciunile mele, prima, a doua, şi toate celelalte minciuni, căci au mai fost, serveau 1233

adevărul – ciudat paradox! Un şir de minciuni care să servească adevărul, iar adevărul era că nu l-ai ucis pe brazilian. Poliţia franceză însă, care e departe de a fi o poliţie alcătuită din tâmpiţi, m-a demascat punct cu punct, iată cum...” Într-adevăr, ce s-a petrecut în biroul comisarului Goolf? Să reconstituim scena, bizuindu-ne exclusiv pe scrisoarea lui Negrea, deci fără a garanta că totul s-a petrecut exact cum zice dumnealui, căci, aşa cum s-a dovedit, matematicianul ştie să mintă, dar, din fericire, minciunile sale slujesc adevărul... ...Comisarul Goolf tăcu şi-l privi apăsat. Claudiu Negrea se decise să joace tare şi spuse: — Azi avem în program vizitarea Versailles-ului, aşa că... şi iarăşi dădu să-şi consulte ceasul pe care nu-l mai avea. — Moi, je m’en fous éperdument de programul d-tale! i-o tăie poliţistul. Apoi: Ia spune-mi, „votre sage-femme sur la glace” este o veche înjurătură atlantidă? Matematicianul roşi. Goolf privi semnificativ urma de pe mijlociul stâng lăsată de inelul vândut, apoi îl întrebă, cinic, cât e ora. Negrea, care încă nu se obişnuise cu „absenţa” ceasului, ridică mâna, dar, fireşte, preţiosul său Omega nu mai era acolo. Poliţistul rânjea cu toţi dinţii, şi avea destui. Avea destui dinţi. împotriva lui Negrea. — Ei bine, vorbi Goolf, dintre toţi mincinoşii pe care i-am întâlnit, şi har domnului, au fost destui, dumneata eşti desigur cel mai talentat! Matematicianul înclină uşor fruntea, mulţumind pentru compliment. — Hm! Să nu uit! Arnold grobianul te invită la o bere, înjurătura aia „atlantidă” a făcut carieră, dar mă tem că nu vei putea da curs invitaţiei... Mă tem că rămâi la noi.... — Cum adică? 1234

— Lasă! Înţelegi prea bine ce vreau a spune! Ε posibil să nu pleci prea curând de la noi, e posibil să te pun sub învinuire de mărturie mincinoasă, mituire şi o groază de chestii care se pedepsesc la noi... Ca şi în ţara dumitale, de altfel... — Nu pricep, bolborosi matematicianul, deşi pricepea cât se poate de bine. — Ascultă, mon vieux! După minunata vizită pe care ai binevoit să mi-o faci, interesul nostru pentru persoana dumitale a crescut brusc! — Ce onoare!... — Meritată... Ne-am interesat pe ici, pe colo... Ţi-am refăcut traseul, şi traseele, în general. Crezi că numai dumneata ştii să „refaci” trasee, că eşti deştept? Ţi-ai vândut inelul, ţi-ai vândut ceasul. Ca să te conving că ştiu totul, adaug, fără a fi necesar, că inelul e un cadou al revistei „The X+Y” of London, iar Omega ţi l-ai cumpărat, cu un an mai târziu, la Bucureşti...7 Goolf continua să vorbească: Dacă doreşti, îţi pot servi şi alte amănunte din viaţa dumitale... — Mă rog, cum doriţi, încercă Negrea să-şi recâştige siguranţa. — O bună parte din le fric, din fofolocii agonisiţi prin vânzarea singurelor obiecte preţioase pe care le posedai, au trecut în buzunarul lui maître Gourot, care brusc a devenit mai activ în cazul Traskatya... Ciudat! Avocaţii ăştia nu refuză niciodată banii! Cu ce ţi-a rămas, ai mituit doi vânzători de pe Rue Louis Blanc şi pe tâmpita aia mică de la „Belvedere” – ca să declare că au văzut-o pe ghidă între orele 11 şi 12, ziua asasinatului... — Eu...

Goolf se cam grozăveşte şi el! De fapt informaţia cu privire la premierea matematicianului român de către revista londoneză o culesese dintr-un ziar britanic, cu destul timp în urmă, iar acum pur şi simplu îşi reamintise; ca orice bun francez Goolf citea adesea presa engleză, numai aşa, da să mai afle ce mai fac ăia de peste Canalul Mânecii; cât priveşte ceasul, şi mai simplu, din numărul de serie, urs expert dedusese anul fabricaţiei... (n.a.) 7

1235

— Las-o baltă, ascultă-mă! ridică vocea Goolf. Ne-ai furnizat nişte scheme absurde! Eu nu prea mă pricep în trigonometrie, dar expertul nostru, după ce în prima clipă s-a lăsat păcălit, căci calculele dumitale au o aparenţă logică, şia dat curând seama că triunghiurile alea blestemate nu demonstrează nimic; chiar dacă mademoiselle Tra... Try... ghida, s-ar fi aflat într-adevăr, la orele indicate, în respectivele magazine, nu era imposibil să fi comis şi crima... Matematicianul, de astă dată, tăcu. — Domnule Negria! Te faci vinovat conform arti... Goolf îşi puse ochelarii şi citi de pe o foiţă articolele, paragrafele şi decretele pe care le încălcase Negrea; nu puţine erau! După ce termină, scoase din birou o sticluţă de whisky, căci, deşi nu-i iubea pe anglo-saxoni, prefera băuturile lor, şi privi meditativ către „victima” sa. — Hai! Trage o duşcă, să nu leşini! Negrea luă un „gât” zdravăn – nu mai avea nimic de pierdut! — Eşti un tip norocos, domnule Negria! Tot şirul de argumente şi „dovezi” pe care mi l-ai servit cu generozitate, nu m-au convins, ci doar mi-au sporit îndoiala! Ţi-ai vândut degeaba inelul şi ceasul, noi în orice caz am fi făcut lumină! Goolf ezită între a schiţa un zâmbet şi a rămâne sobru. — Totuşi, ai şi merite, domnule Negria! Contradicţia existentă în declaraţiile celor două Hripp ne-ai semnalat-o just... Era o tâmpenie atât de uriaşă, că nici n-o observai – vorba lui Mobran. Luate din scurt, babele au recunoscut că nici măcar nu se aflau la hotel, dar, nesimpatizând-o, din motive care nu mă privesc, pe ghidă, au pus şi ele o vorbă, o vorbă rea bineînţeles... În felul acesta se exclud două din cele cinci „intrări” ale ghidei la PAX... ...aşa că, ajunse către concluzie comisarul Goolf, undeva „sus” se consideră că totuşi, cu minciunile dumitale ne-ai dat o mână de ajutor, şi ni s-a sugerat să te mai şi iertăm. — Sunt liber? întrebă iute matematicianul. — Ouais! Negrea se îndreptă către uşă. 1236

— Hei! O clipă! — Mai e ceva? Goolf fluieră subţire. — Mai eşti şi nepoliticos! — Nu, dar aş vrea să prind Versailles-ul. — Să tragem o duşcă, propuse poliţistul. Ai, într-adevăr, un noroc formidabil, crezi? Am o mică surpriză... — Iarăşi încălcarea vreunui paragraf? — Foarte posibil! De fapt, dacă am mai scotoci prin legi, vânzarea unor bijuterii în scopul de a... Hum! Uite aici! Goolf trânti pe birou inelul cu diamant şi Ceasul Omega. — Am recuperat banii, apoi am recuperat şi tinichelele dumitale. Aşa au decis şefii. Nu ziceam că ai un noroc chior? Ia drăciile astea şi şterge-o urgent, monsieur Negria! Şi te conseillez ca pe viitor acţiunile dumitale detective să le desfăşori în altă parte. Par exemple, de ce nu la Londra? Chiar, de ce nu? Cred că bunii colegi britanici abia aşteaptă... nu merită şi ei o bucurie?… Adieu! Continuarea scrisorii lui Negrea către Ana Tirescântea. „...iată acum şi explicaţia asasinatului. Funcţiona la Paris, ca să mă exprim astfel, o bandă de toueurs, ucigaşi, alcătuită, reţine, din foşti actori sub şefia, sau regia dacă doreşti, a unui machior. Erau ucigaşi profesionişti de înaltă calificare – îl citez pe Goolf. Mobilul morţii brazilianului acela Marrtell na fost jaful, ci ceva mai complicat, o chestie legată de moşteniri, pe scurt o rudă a sa a pus pe roate omorul… ştii cum se întâmplă în societatea aia descompusă! Banda se specializase în crime pe bază de asemănare şi avea o reţea de informatori prin hoteluri. Unele amănunte Goolf nu mi le-a divulgat, mai deduc şi eu pe ici pe colo... Zile întregi indivizii te-au studiat, semănai cu o tipesă din bandă, Goolf mi-a arătat poza fostei actriţe, iar machiorul, şeful lor, a desăvârşit asemănarea, ştie omul meserie! Cât priveşte îmbrăcămintea, n-a fost o problemă. Detectivii au reţinut amănuntul că „ai trecut”, adică asasina a trecut repede prin faţa recepţiei, atunci când venise însoţită de Marrtell, apoi s-a aşezat cu spatele către Marcelle, bărmăniţa. Oricât de bună era 1237

asemănarea, nu voia să rişte. Alt amănunt: nu a scos o vorbă, n-a salutat, – ştii, cu imitarea glasului era mai greu... Marrtell, care-n zilele alea se distra bine la Paris, nu putea să reziste unei dame bine – aşa-s bărbaţii. O parte din ei în orice caz. Dumneata, adică de fapt tipesa, ucigaşa, l-a agăţat cine ştie unde, iar mai departe, înţelegi… La ora opt dimineaţa, când ai plecat din hotel, într-adevăr nu te-a observat nimeni, cu excepţia mea, care te-am urmărit. După ora 11, asasina, după ce l-a ucis pe idiotul acela afemeiat, a părăsit hotelul, punându-şi perucă, pălărie, pe scurt sub altă înfăţişare, nu era mare lucru pentru o actoriţă. Norocul dumitale, şi al meu, a fost că banda de toueurs a comis o eroare gravă, însă dacă asasinii n-ar comite greşeli, nici n-ar fi prinşi vreodată, A doua zi după crima de la PAX, într-un alt hotel a fost împuşcat un domn, nu interesează cine şi motivele. Bănuiala cădea asupra unui bătrânel simpatic care se afişase la bar cu victima, numai că bătrânelul avea un alibi inatacabil: era, domnul cel blajin, presupusul ucigaş, poliţist belgian, oh, desigur nu Poirot!, şin clipa când s-a comis omorul el bea bere cu doi amici, poliţişti francezi. Asemănarea procedeului bătea la ochi, comisarul Goolf şi ai săi au intrat în acţiune şi...” Din scrisoarea de răspuns a Anei Tirescântea. „...deh, deh, te cam umfli în pene pe seama calităţilor dumitale de urmăritor! Nu-ţi face iluzii! Te-am observat în dimineaţa aceea şi, de ce n-aş fi sinceră, mi-a părut rău că nu te-ai apropiat. Poate că ne-am fi distrat bine... Eu te simpatizam.” Din altă scrisoare a lui Negrea, către aceeaşi femeie. „...Regrete tardive! Cât de rău îmi pare acum! Ce o fi şi cu blestemata asta de timiditate?! Dar poate că, Ana, nu e târziu, înţelegi ce vreau să spun?” Răspunsul mademoisellei Traschinoteya. „Eşti matematician, deci calculul pe care ţi-l supun întru verificare n-o să-ţi pară prea complicat! De atunci, de la aventuroasa noastră călătorie, au trecut un an şi două luni, patrusprezece 1238

luni în total. Într-un interval de cinci luni, o fată frumoasă ca mine se poate oricând mărita, fie cu un bleg, fie cu un inginer, fie cu un actor – cu cine doreşte. Au mai rămas nouă luni... Ştii ce se poate întâmpla în nouă luni?” Din scrisoarea lui Negrea. „Vrei să faci vagă aluzie că te-ai măritat şi ai deja un copil?” Răspunsul Anei. „Da, dragul meu prieten, ai ghicit. Nici nu era aşa de greu...”8 — Să recapitulăm, propuse domnul V., aranjându-şi ochelarii. Cibernetica derivă din matematică, iar dumneata eşti matematician, nu e aşa, prietene Leordeanu. La bază, vreau să zic... — Cam aşa stau lucrurile, deşi ceva mai complicat, zâmbi Dan. — Înlăturăm complicaţiile! Şi, prietene Leordeanu, în urmă nu cu mulţi ani, ai luat premiul cel mare al unei reviste britanice, pentru o lucrare cu titlul lung şi hidos de complicat. — Aşa e, însă resping cuvântul hidos! Dar ce vrei să insinuezi, domnule V.? — Eu? Nimic... Ceasul ce-l porţi la mână, nu e cumva, din întâmplare, un Omega de aur? — Ε un Omega... Dar ce importanţă are? Fostul detectiv particular privi împrejur şi-n ochii lui sticlea un mic triumf: — Cazul e limpede pentru toţi, nu e aşa?!

Însă nu este adevărat, Ana Tirescântea nu avea un copil şi nu era măritată în acel moment, dar răspunsul ei derivă din eternul mister care poartă numele de femeie, mister care nu ne preocupă. În sfârşit, nu ne preocupă în pagina de faţă. (n.a.) 8

1239

PROFESORUL AVU O MIŞCARE DE SPAIMĂ

Pe Stânca Diavolului o viperă-şi alcătuia veninul în căldura amurgului, vegheată de la înălţime de un şoim singuratec. Două pisici se rostogoleau în iarbă, ignorând că viaţa e complexă şi grea. Într-o margine de pădure Lupul lupta cu propriul său destin. Cabana părea pustie; doar în „nişa căutătorilor de comori” profesorul Halalaie şi amicii săi tocmai încercau nişte bere. Un ins ce apăruse dintr-un loc unde în mod normal n-ar fi trebuit să se găsească nimic ezită câteva clipe la uşă, dar în cele din urmă intră mângâindu-şi barbişonul gris, aruncând din mers raniţa sa greoaie sub o masă. — Stimabile, i se adresă bonom ca totdeauna profesorul Halalaie, dacă nu aştepţi pe nimeni şi nu ai nimica de ascuns, vino printre noi! Vindiacul ce acoperea trupul ciolănos al individului scârţâi rece. Ai fi zis că vine de departe, dar putea să fie doar o simplă impresie: atât de adesea adevăraţii drumeţi arată a grefieri sau mai ştiu eu a ce. — Mă numesc Harvey, se prezentă insul, trăgând un scaun sub dosul său uscat. — Un englez! se miră Silviu Balamela. Este exact ceea ce ne lipsea! — Ε doar un fel de poreclă, domnule, îi tăie Harvey avântul. Nu sunt englez, după cum nu sunt nici patagonez. În „nişa căutătorilor de comori” domni o clipă de nedumerire: ce ar mai fi de zis în prezenţa unui om pe care-l cheamă Harvey şi totuşi nu este englez, şi nici măcar patagonez? Ignorându-i pe toţi, ne-englezul extrase de prin buzunare câteva cutiuţe cu medicamente, înghiţi cu Borsec 1240

cam o duzină de hapuri, apoi, oarecum satisfăcut, puse foc la o pipă scurtă şi trimise, desigur neintenţionat, un rotocol cenuşiu drept în nasul profesorului Halalaie. Nu-i trecu prin cap să-şi ceară scuze – la ce bun scuzele? – şi astfel intră firesc în atmosferă şi nimănui dintre cei de faţă nu-i mai păsă de el până ce, la capătul unei seri, tocmai când o ploaie se apropia bubuind, după ce tăcuse şi ascultase – ori poate nu? – pronunţă prima înlănţuire mai consistentă de cuvinte: — Aici văd că fiecare cotizează cu o poveste, numai că mie nu mi s-a întâmplat niciodată nimic! Balamela se crezu obligat să-l consoleze: — Nu fi necăjit numai pentru atâta, prietene! Ne-englezul nici nu-l privi. El îşi continuă gândul. — În schimb un prieten al meu, aproape un frate, a trecut prin toate peripeţiile posibile, şi prin încă vreo câteva... — Cele posibile nu ne interesează, bombăni Ceclan, narează-ne, dacă doreşti, din cele „încă vreo câteva”... Harvey dădu din cap înţelegător. — Ε un fel de... un fel de story cu o problemă de conştiinţă. Vă amuză problemele de conştiinţă? — Pe cine nu-l amuză! îl încurajă Dan Leordeanu. — Bun! Încep... Eram medic începător, abia terminasem... Vreau să zic că prietenul meu abia terminase… se corectă repede ne-englezul. — Dar cum îl chema? voi să ştie profesorul Halalaie. — Cum îl chema? repetă surprins povestitorul. — Eu propun să-l numim tot Harvey, zise Ceclan cu ochii în gol, sau mai exact, cu privirile îndreptate către centrul propriei frunţi – procedeu yoga de concentrare – sau relaxare? – nu mai ştiu. După ce tăcu puţin, poate cântărind substraturile propunerii lui Ceclan, povestitorul acceptă. — Proaspătul medic Harvey plecase în Africa, atras de câştig sau de peripeţii, cine mai ştie, găsindu-şi de lucru la o clinică-laborator într-unul din oraşele acelea albe şi misterioase care se numesc Abaffyzy, Haas-Commodore, Casablanca, sau mai ştiu eu cum! Într-o zi Harvey medicul, prietenul meu, s-a dus în vizită la un bătrân foarte înţelept, 1241

foarte erudit, foarte tot ce vă doreşte inima, profesor la mai multe Facultăţi renumite, colecţionar de titluri de onoare şi autor al unor tratate şi cursuri pe care hippocraţii le mai frunzăresc şi azi. „Domnule Profesor, i s-a adresat tânărul Harvey, binevoiţi a privi o clipă această placă ciudată de sub cotul meu...” Savantul examină braţul colegului tânăr, şi sorbi din paharul de whisky. — Cu gheaţă, sugeră Balamela, dar nici acum Harvey nu-l auzi. — ...şi o bucurie pe care nu ştiu cum s-o descriu, însă răutăcioasă în orice caz, malefică, mefistofelică, încreţi faţa sa de urangutan. „Lepră, amice coleg!” pronunţă sentinţa. Harvey medicul primi calm diagnosticul Profesorului. Sorbi şi el din pahar. Zise: „Lepră? Da’ de unde! La prima vedere aşa am crezut şi eu, există o asemănare cruntă, dar în realitate nu e decât muccias coja, o maladie mai frecventă la metişi decât la...” Dar Profesorul cel înţelept ridică din umerii săi încăpăţânaţi şi râse, râse; repeta cu satisfacţia unui om care a descoperit un filon: „Lepră, lepră, lepră! Te voi expedia la colonia din junglă, prietene!” „Ar fi o greşeală, sir, se opuse Harvey, tot mai mirat, însă pururi calm, gândindu-se că astfel de erori se vor fi comis destule şi propunându-şi să elaboreze un procedeu sigur care să permită departajarea maladiei lui Addison – lepra – de banalul muccias cojo, sau alte fleacuri asemănătoare. În acest interval Profesorul, bucuros de nu mai putea, şi fără să încerce să-şi mascheze satisfacţia sa meschină, bea şi tot bombănea că în leprozerii condiţiile nici nu-s aşa de rele, că unii se mai şi întorc de acolo vindecaţi, şi alte baliverne, până ce Harvey, scos din mocasini, ridică vocea: — Votre gueule, mon Professeur! Mai tăceţi! Titlurile dumneavoastră ştiinţifice pot să umple o coloană de ziar şi nu ştiţi deosebi guta de guturai! Ditamai savant!

1242

— Mâine, chicotea Profesorul, nu mai târziu decât mâine, Harvey, iei drumurile junglei! Bagă de seamă, nu mă sili să anunţ jandarmeria! Îţi cunoşti datoria, eşti doar medic! Furios am părăsit... vreau să zic că Harvey medicul, prietenul meu a părăsit vila academicianului ignorant. O nălucă albă plutea prin parcul întunecat. Pielea scrâşni pe Harvey. Nimic, închipuirea... Ştergându-şi transpiraţia, se lipi de un trunchi. Noaptea plină de miasme îi inspiră următorii paşi... Mlădiindu-se, tânărul medic se prelinse înapoi spre vilă. îl zări pe bătrânul savant fumând trabuc, aşezat la birou. Scria bătrânul. Ce? O avertizare cu privire la „lepra” lui Harvey? Harvey îşi făcu vânt şi ateriză pe covorul roşu de Buhara. Profesorul avu o mişcare de spaimă, scăpă trabucul din gură. dar, recunoscându-l, izbucni în râs, acelaşi râs răutăcios, i se păru tânărului. „Ştiam că vei reveni, fiindcă...”, dar nu apucă să termine, că mâna de fier a lui Harvey îi frânse beregata şi nu slăbi strânsoarea până ce o şuviţă de sânge negru atârnând la colţul gurii nu vesti că acela care fusese gloria unei lumi medicale trecuse într-o altă lume, unde, poate, celebritatea sa avea să sporească... Am trântit... Harvey, prietenul meu a trântit cu duşmănie cadavrul ce bubui straniu; apoi Harvey se repezi la birou: nu cumva maniacul avusese într-adevăr timp să aştearnă baliverne negru pe alb pe seama aşa-zisei sale lepre? Nu se înşela decât pe jumătate! Harvey povestitorul ridică nişte ochi rătăciţi. Bătu încetişor cu pipa în masă, — Profesorul ţinea un jurnal, şi n-am să uit... vreau să zic că Harvey celălalt n-are să uite cât va trăi ce scria acolo. Acolo în jurnalul profesorului scria cu litere ce abia apucaseră să se usuce: „...primit vizita junelui intern Harvey. O glumă bună, cam sinistră: l-am convins că e contaminat cu lepră, în realitate nu e decât un banal muc. c. Cam tare gluma, mâine în zori îl caut ca să...” Balamela întrebă: — Ce s-a întâmplat mai departe? 1243

— Nu mare lucru. Prietenul meu Harvey a smuls fila din jurnalul Profesorului, a stins lumina şi a tulit-o, ştergând orice urmă. Autorităţile n-au reuşit să-i dea de capăt acestei omucideri. Asta e tot. — Reiese că fapta dumitale... adică a lui Harvey, a rămas nepedepsită? întrebă Celcan. — Nepedepsită, da. — Şi de fapt, vorbi Dan Leordeanu, Harvey medicul nu avea lepră, ci aia, cum îi zice...? — Evident, aprobă Harvey-povestitorul. Muccias coja, ceva neînsemnat. Tăcură niţel cu toţii, pe gânduri. După ce se foi pe scaunul său, neliniştit, ne-englezul, înconjurându-se de nouraşi de fum, puse o întrebare: — Dacă... să zicem... aţi face parte dintr-un juriu, ce verdict aţi da dumneavoastră? După ce-l examină pe povestitor, după ce-şi scărpina falca, Silviu Balamela se pronunţă: — După mine, nevinovat. Profesorul acela a greşit, prea a întins coarda, astfel de glume nu se fac. Da, nu se fac! — Dimpotrivă, eu zic: vinovat! îl contrazise Sergiu Ceclan. — Da, de acord, vinovat, i se alătură Dan Leordeanu. Profesorul Halalaie îşi dădu cu părerea la urmă: — Nu, domnilor, cu sufletul omului nu te joci! Medicul acela bătrân şi savant a primit ceea ce merita, Nevinovat! Sergiu Ceclan făcu socoteala: — Două voturi vinovat, două nevinovat... Egalitate. Dar dumneata, domnule Harvey, cum te-ai pronunţa dacă ar fi să dai un vot decisiv în legătură cu acţiunea „prietenului” Harvey? — Vinovat..., murmură Harvey.

1244

GHEARA DE PISICĂ

(naraţiune detectivă în trei focuri de revolver şi un final neaşteptat, expusă de pictorul Nadim, într-o seară plină de trăsnete, de faţă fiind Profesorul Halalaie, Sergiu Ceclan, Silviu Balamela, Dan Leordeanu, domnul V., cârciumarul Bală şi Lupul din povestirea „Noaptea Lupilor”, pe un fond muzical alcătuit din uverturi, poeme simfonice şi pianine). Primul foc de revolver Anno Domini treizeci şi opt, locuinţa lui Nadim, la mansardă; totodată şi atelierul său; parţial acoperişul e înlocuit cu sticlă în rame primitive din lemn negeluit. Un cotoi se plimbă pe rame, leneş sticlindu-şi ochii către interiorul atelierului. Un tango urcă de undeva. Nadim pictează, în atelier irumpe vijelios Stela. — Miorlauuu!! Stela, încremenită: — Dragule! Ce am auzit? — O pisică, probabil, răspunde sacadat pictorul, fără să ridice ochii. — Nu mă bagi în seamă, nu-ţi pasă că am venit, nu-mi spui că mă iubeşti, nu mă întrebi nimic? — Nu..., răspunde Nadim. mai mult decât posomorât. Apoi, într-o vagă tentativă de a fi, totuşi, politicos: Ce să te întreb? Ştiu totul, despre tine, despre mine, despre blestematul nostru de oraş... — Despre blestematul nostru de oraş? Totul? Nu cred. Se întâmplă ceva! — Incendiu? Uragan? 1245

— Prostii! Crezi că e cineva capabil să aprindă un foc? Crezi că se oboseşte vreun uragan să se abată peste noi? A aflat, îţi închipui tu, Dumnezeu de existenţa noastră ca să se ostenească să ne creeze vreo neplăcere? Şi totuşi... totuşi... în târg s-a petrecut ceva deosebit: o crimă! Nadim, la fel de netulburat, abia mormăie: — O crimă... reuşită? Mai puţini cu unul... Mai mult aer. — Cine e dama pe care o pictezi? — Fata din vis... — Cum o cheamă? Unde stă? Când ai cunoscut-o? Când aveţi întâlnire? — Dacă aş şti unde stă, m-aş duce la ea... — Dragul meu! Dragul meu cinic şi cu inimă de piatră! — Stela, mai lasă-mă naibii..., mârâie Nadim, exasperat. — Tu nu înţelegi? A fost ucis un om! Nu e senzaţional? Dacă aş fi un mare... cum îi zice?... un mare detectiv, mi-aş lua pipa, lupa şi... tot ce mai trebuie, m-aş duce direct la ţintă, aş tuşi, aş zice hm! şi aş decreta: asasinul este indezirabilul individ Nadim, pretinsul pictor... în cătuşe cu el! — Nu stârni pornirile de criminal din mine, fetiţo! Tu ai fi cea mai ameninţată! — Da? Bine! Poate că vei deveni mai sensibil la eveniment, când îţi voi spune că omul ucis şi asasinat este un coleg, sau chiar un amic, pictorul Gava... Nadim abia mişcă din umeri. — Cum a murit... dobitocul? — N-am aflat încă – poate înjunghiat, dar cine ar avea curajul să ridice un cuţit? Împuşcat, otrăvit, dar cine are peaici pistol sau cianură? Deja trec şoapte prin oraş, prin faţa casei lui Gava s-a adunat lume, comisarul Boţghan îşi dă importanţă, zice că o arestare e iminentă... Nadim, ce e cu tine, ai o mutră de parcă tu ai fi asasinul! — Hm, nu, nu-s eu, deşi, dacă aş fi avut ocazia, l-aş fi sugrumat cu bucurie pe Gava... — Mă iubeşti, Nadim? — Mda, ca şi câinele pe pisică! — Minte-mă! Minte-mă, dragule! 1246

— Nu sunt în stare nici măcar să mint. Doar ştii! Niciodată! — Dar eu te iubesc, geme Stela. — Tu minţi totdeauna. — Dacă n-aş minţi, dacă n-aş minţi, iubitule, ar însemna să tac – să tac veşnic! În atelier dă buzna Raul, subţirel, nervos, agăţat de o pereche de ochelari, frământând un ziar între labele-i umede. — Ce nenorocire! Ce oribil! Sper că aţi aflat?! — Mai avem de o cafea, Stela? întreabă Nadim. — Vă întreb: aţi aflat? Stela răspunde: — Dacă e vorba de moartea lui Gava, am aflat, micuţule. Ucigaşul e Nadim! — Eşti macabră, Stela. Sărmanul, sărmanul Gava! — De ce, bombăne Nadim, de ce sărmanul? Un dobitoc alcătuit din fum şi ifose. Asta e... ăsta era Gava! Şi nu mai beli fasolele la mine, că nu mă impresionezi! Raul, descumpănit, tace. Vocea Stelei cată să mai împace atmosfera. — Nadim... unde ţii cafeaua? — Ştii ce? Nu juca rolul fecioarei care vine prima dată aici, că nu te prinde. Ştii foarte bine unde e cafeaua! — Uite, arată Raul gazeta, au scos o ediţie specială. — De când pândeau ocazia! „O crimă abominabilă a zguduit liniştea paşnicei noastre localităţi”. — Drace! Treci peste introducere! — Eşti groaznic, groaznic, se revoltă Stela. — „...cadavrul cunoscutului pictor Gava...” — Cunoscutului?! Ce ironie! Dincolo de uliţa lui, cine-l mai cunoştea? — Te urăsc, Nadim! Pentru cinismul tău ar trebui... — Iarăşi minţi, o întrerupe Nadim pe Stela. Nu eşti capabilă nici să urăşti cu adevărat! — Terminaţi cearta! Fiţi atenţi ce spune gazeta: „...a fost găsit într-o poziţie inexplicabilă, iar pe faţa victimei se citea o expresie supremă de...” 1247

— De prostie, completează Nadim. — „... o expresie supremă de groază!” — Aşi! Faţa lui Gava era, ştim cu toţii, inexpresivă ca o găleată veche. Mă îndoiesc că moartea ar fi adăugat nuanţe noi, mă îndoiesc! — Mă Nadim, se înverzeşte Raul. Îmi vine să cred ce zice Stela, că tu l-ai otrăvit pe... — De unde ştii că a fost otrăvit? întreabă Nadim, uşor înviorat. — Tot la gazetă zice: „Pe corpul regretatului artist nu a fost descoperită vreo urmă de violenţă. Medicul legist, deplasat de urgenţă la faţa locului, a formulat ipoteza conform căreia asasinul s-ar fi folosit de o puternică otravă, fără a putea să precizeze ce fel de otravă. Şi acum, ca o curiozitate, suntem autorizaţi să informăm opinia publică din oraşul nostru şi din lumea întreagă că în umărul decedatului a fost găsită, înfiptă adânc, o gheară de pisică. Ireparabila pierdere va...” — Ireparabila? Treci şi peste asta! — Aşa... aşa… „Găsim interesant de reprodus o declaraţie a comisarului Boţghan. Cunoscutul nostru criminalist a zis, textual: «tu-i dumnezeii mă-sii, lăs-că pun eu laba pe ucigaş!»” Scuză-mă, Stela... — Să te scuze – de ce? Stela, când înjură, foloseşte expresii cu mult mai suculente şi mai la obiect, dacă înţelegi la ce fac aluzie... Drept replică la această remarcă a lui Nadim, la uşa mansardei se aude glasul în staccato al pisicii vagabonde, care între timp a coborât de pe acoperiş: miorlauu! Mişcându-se cu încetineală, Nadim îi deschide şi conversează cu ea: „Să te porţi frumos, am mosafiri. Hai, du-te şi papă!” Mâţa se retrage într-un colţ unde ştie că va găsi de mâncare, strecurându-se pe sub palma lui Raul care dă s-o mângâie. Raul zice: — Nu ştiam că te-ai procopsit c-o pisică! — Cu două, că mai e şi Stela aici, zice Nadim. — Pun pariu că poartă gheare ascuţite, îşi urmează Raul gândurile. 1248

Cei doi bărbaţi se privesc lung, ochi în ochi, până ce Raul cedează. — Ε o sărmană pisică vagabondă, flecăreşte pictorul, degajat acum. Apare din când în când... mai ales când i se face foame... Exact ca Stela. — Fată dragă, cum de te-ai încurcat cu acest individ insuportabil? — Iată o întrebare! bombăne Nadim. — Iată întrebarea, şi iată răspunsul! ridică Stela vocea, zgândărită. Dar te interesează cu adevărat? — Raul se interesează de tine mai mult decât îţi închipui! — Termină cu insinuările, că plec! latră furios Raul. — Grozavă ameninţare! Uşa e acolo! — Rămâi, Raul, zice Stela. Am să-ţi povestesc cum l-am cunoscut pe Nadim... Dar pe scară se aud bubuituri, Stela se întrerupe, în atelier năvăleşte comisarul Boţghan, urmat de reporterul cu urechi clăpăuge. Comisarul, burtos, congestionat, abia-şi trage suflarea. — Domnilor! Domnilor!... Cu toţii aţi aflat tragicul eveniment! Ca om al legii, e de datoria mea să pun întrebări colegilor şi amicilor celui asasinat şi defunct. Ce părere aveţi despre regretatul artist? — A, clatină din cap, absent, plictisit, Nadim. Reporterul clăpăug notează în carnet: „Apreciatul pictor, domnul Nadim, consideră că moartea blestemată a întrerupt zborul către culmi al unuia dintre marii noştri peisagişti”. Boţghan, notând şi el: — Vă mulţumesc! De când datează prietenia dumneavoastră cu Gava? — Hm, hm! răspunde Nadim. — Vă mulţumesc, notează comisarul. — Excelent, zice reporterul clăpăug, scriind în carneţelul său puchinos: „Pictorul Nadim afirmă că încă din copilărie o caldă afecţiune îl leagă de răposat. Astfel, îşi aminteşte...” — Domnule comisar, iese în faţă Stela, aş putea să vă ajut!

1249

— Scumpă duduiţă. sunteţi prea drăguţă. Îi sărută mâna. Către Nadim: O întrebare importantă! Regretatul avea inamici? — Deh! — Mulţumesc! şi comisarul notează. Reporterul clăpăug, deasemenea: „Pictorul Nadim pretinde că un om de puritatea sufletească, bunătatea şi generozitatea domnului Gava, nu putea să recolteze decât prietenii. În această privinţă domniasa îşi aminteşte cum...” — Domnule Nadim, îşi continuă Boţghan ancheta, aş dori să vă cunosc părerea: care ar putea fi mobilul crimei? — Mda! Mde! Mdu!... — Mulţumesc... Reporterul notează: „Pictorul Nadim declară că mobilul crimei nu poate fi decât invidia! În această privinţă domniasa îşi aminteşte… — Domnule comisar, încearcă Raul să între în horă. Acea gheară de pisică înfiptă în umărul mortului are vreo semnificaţie? — Rolul ghearei de pisică nu ne este încă limpede, încearcă Boţghan să facă pe misteriosul, şi tentativa îi reuşeşte la fel de bine ca unui elefant ce vrea să se plimbe pe o streaşină, nevăzut. — Destul de ciudat! insinuează Raul. Dacă ar fi fost supusă analizelor... Comisarul, fără să-i acorde atenţie, aruncă ultima întrebare: — Cât priveşte relaţiile regretatului cu femeile? — Aici e simplu! Era misogin! — Mulţumesc, şi comisarul notează. Reporterul clăpăug caligrafiază şi el: „Domnul Nadim declară că pictorul Gava, ca orice artist pur sânge, cultiva cu delicateţe frumuseţea sexului frumos... În această privinţă îşi aminteşte cum...” — Domnilor, scuze, zice comisarul Boţghan. Plecăm, datoria... Dă să iasă, dar din uşă observă deodată pisica vagabondă. — Hm! A? Ce? Ε a dumneavoastră, domnule Nadim? Vreau să zic – vă aparţine? 1250

— Da şi nu, răspunde pictorul. De fapt, nu ştiu exact… Al doilea foc de revolver Din nou Nadim, singur, lucrează la acelaşi tablou, Fata din vis. În atelier pătrunde femeia urmărită. Conform temperamentului său, pictorul nu se miră. Totuşi, după ce o priveşte a doua oară, o anumită nelinişte îl cuprinde. Fiindcă, inexplicabil, femeia urmărită seamănă cu profilul de pe pânză... — Eşti puternic? întreabă intrusa. Dacă da, n-ai putea să-l striveşti pe omul cu pălărie gri? Mă pândeşte jos în stradă... — Toţi oamenii poartă pălării gri, răspunde pictorul, preocupat de un gând. — Nu mă întrebi ce caut aici, cine sunt? — Ai putea să fii fata din vis.. Te-am pictat înainte de a te cunoaşte!… — Sunt urmărită! Nu mă întrebi pentru ce? — Te întreb, dacă ţii neapărat. Poate că tu l-ai ucis pe Gava? — Poate! De ce aş nega? Sunt bănuită pentru toate crimele şi dezastrele din lume! Pentru omucideri, deraieri, spionaj, trafic de stupefiante, pentru... — Pentru, falsificări de bancnote şi tablouri, nu? — Ba da, tresare femeia urmărită. De unde ştii? — Ei, mormăie Nadim, modest. Suntem „colegi”. Şi eu sunt suspectat. Ε adevărat că numai de o singură crimă. — Şi te urmăresc, se ţin scai de tine? — Da. Dar îmi bat joc. Je m’en balance, dacă ştii etrusca veche. Toate acestea sunt pentru mine kiff-kiff! Femeia urmărită râde nervos, — Şi pentru mine sunt kiff-kiff! Când vreau să mă distrez compun câte un bileţel cifrat, şi-l pierd sub ochii lor, ca să-l găsească, iar apoi să-şi spargă, capetele... Nu te amuzi? — Ba da, răspunde Nadim, grav ca un bolovan pe care şade o muscă ţeţe. — Însă omul cu pălărie gri nu mă slăbeşte o clipă. De s-ar sfârşi odată! Crezi că sunt nebună? — Nu m-ar deranja... 1251

— Trăieşti singur aici? — Singur, pe dracu! Totdeauna trebuie să fie o femeie înăuntru, iar alta cu mâna pe clanţă, gata să intre... — Dacă vrei, te las, plec... Numai să-l păcălesc pe omul cu pălărie gri. Eşti într-adevăr pictorul Nadim? — Exact. De ce? Să nu-mi spui că ai auzit de mine! — N-am auzit, voi deveniţi celebri abia după moarte, ceea ce e o mare consolare, nu? Ţi-am auzit însă numele, prin târg... În legătură cu moartea pictorului Gava... M-am gândit să te caut, să te previn, şi apoi, atelierul unui pictor bănuit a fi asasin e o ascunzătoare excelentă, nu? Până să dea Nadim un răspuns, paşi grei fac scara să scârţâie. Îşi face apariţia Ris, bunul prieten al lui Nadim. — A..., zice el, încurcat, gata să se retragă. Nu eşti singur. — Şezi, dacă găseşti un loc! — Dar... — Să nu te deranjeze prezenţa doamnei, a venit doar să se ascundă la mine, alt loc mai potrivit n-a găsit. Rămâi. Dacă doreşti, poţi să te ascunzi şi tu... — A... Salut! — Salut. Pe unde ai umblat? — A... — Serios? — Domnule! Domnule, nu te cunosc, dar... n-ai observat jos un individ cu pălărie gri? — A..., răspunde Ris, după ce o studiază scurt pe femeia urmărită. Îşi pregăteşte o pipă. Abia după primul fum pare să-şi mai fi recăpătat darul vorbirii. Zice: Am venit. — Tocmai observasem, răspunde Nadim. Femeia urmărită se apropie de Ris. — Te-am întrebat: e jos unul cu pălărie gri? Ris, greoi, leneş ca şi Nadim, abia bombăne: — Toţi cei de jos poartă pălării gri. — Tocmai ce-i ziceam şi eu, adaugă Nadim. — Înseamnă că toţi mă urmăresc! — Ai observat, i se adresează Nadim amicului său, că doamna seamănă cu cea de pe pânză? — Parcă, acceptă Ris, flegmatic. Unde ai găsit-o? 1252

— N-am găsit-o, a venit singură. Atracţia magnetică a artei, sau cam aşa ceva, pricepi? — Nu. Prin oraş lumea începe să se teamă de pisici, mormăie Ris. — Chiar şi eu sunt o pisică, zice femeia urmărită, arătându-le celor doi mâinile. Am gheare ascuţite! Toată sunt o gheară! — Ar trebui să ţi se spună Gheară de Pisică, propune Ris, învăluit în fum. — Sunt veninoasă! Uneori simt dorinţa de a face rău şi atunci fug... fug... şi toţi îşi îndeasă pe cap pălării gri şi pornesc în urmărirea mea... Acum plec! Iese, trântind uşa, de se zguduie mansarda. — Bătrâne, zice Ris, împrejurul tău roieşte totdeauna o faună stranie! Poliţişti, gazetari clăpăugi, femei dubioase, artişti rataţi... ca mine, fost pictor, fost luptător de circ, fost ajutor de farmacist, fost proprietar al unei jumătăţi de iapă, fost soţ... Fost, fost, fost, atât a mai rămas din mine! — Ia mai las-o baltă! i-o taie Nadim. Slăbeşte-mă cu melancoliile! Ele nu prevestesc nimic bun! — Dimpotrivă, bătrâne, poate că prevestesc un chef! Şi Ris scoate din buzunar o sticlă. Ambii amici sorb câte un gât, şi în acest timp uşa se deschide încetişor. Femeia urmărită a revenit. Şopteşte speriată: — El urcă! Vine aici! — Iarăşi, mârâie Ris, agasat. Nu poate omul să... Nadim îi întinde femeii sticla. — Bea! — Ε otravă? — Da! Cea mai sigură dintre toate! — Atunci, beau! Dar să ştiţi că omul cu pălărie gri urcă tiptil scara. N-am să vă rog să mă apăraţi, nu vă rog nimic! Nu mă tem! Promit să nu-mi fie frică! Dracul să-i ia pe toţi cei care poartă pălării gri! În atelier îşi face apariţia detectivul particular Firescu. Mai mult uscat decât slab, fără vârstă, cu un pronunţat defect de vorbire: când se grăbeşte să explice ceva, nu se mai înţelege nimic. 1253

— Mda, face el. — Mda, îi răspund cei doi bărbaţi. — Mda, oare mă înşel? — Oare te înşeli? îl întreabă, la rându-i, Nadim. — Oare se înşeală? mârâie Ris, morocănos, sau chiar mai mult decât atât. — Cred că nu, zice Firescu, şi se apucă să mitralieze o frază kilometrică din care greu se pot ghici cuvintele apă, castitate, kilogram... Ceea ce nu-l împiedecă pe Nadim să se declare întru totul de acord. Firescu se mai linişteşte, acum e în stare să frazeze normal, sau pe-aproape. — Eşti prin urmare bunul meu coleg Nadim, pictorul transparenţelor? — Coleg? Eşti oare şi dumneata pictor? abia-şi maschează Nadim plictisul. — Da! Am o recomandare din partea verişorului Ion. — Cretinul acela? Dar cum? Între timp a învăţat să scrie? — Verişorul Ion te iubeşte atât de mult, încât…, şi iarăşi Firescu devine incoerent. — Haide, domnule, lasă circul! ţipă femeia urmărită. Nu te mai distra atât de copios! Arestează-mă şi să terminăm! — Nu pricep, doamnă, zice Firescu. — Ce pictaţi, poduri, nopţi, zile, vaci? intervine Nadim. Ai venit să faci carieră în oraşul nostru? Nu e greu să ajungi celebru, trebuie doar să faci ceva ce n-a mai făcut nimeni, aşa e regula în artă – şi nu numai în artă! Eu de pildă am ajuns cunoscut… — Datorită marelui talent, se precipită Firescu. — Nnnno! Datorită ideii de a face… Bubuiturile unor paşi grei anunţă noi musafiri. Comisarul Boţghan se prăbuşeşte în atelier ca o bombă. Zice: — Domnilor, domnilor, domnilor! Reporterul clăpăug notează la iuţeală; „Primele cuvinte ale ilustrului criminalist, au fost: «Domni»...” — Domnilor, reia Boţghan. Pictorul Roberti e în comă! Pictorul Stere e ca şi decedat. A dat ciuma în pictori! Domnule Nadim, ai o pisică? — Hm! Da! Nu... Am şi n-am... A ieşit adineaori... 1254

— Interesant! răcneşte comisarul. Interesant! Din cotul pictorului Roberti, şi din fesa lui Stere, din cea stângă, au fost extrase nişte gheare de pisică. Sau de mâţă, dacă vă place mai mult. — Ce tot vorbeşti, domnule comisar?! Gheară de pisică – sunt eu! Transpirat, Boţghan o măsoară pe femeia urmărită. — Cine dracu eşti şi ce vrei? Gheară de pisică îi întinde mâinile. — Cătuşele! cere ea. Nu pricepi? Eu am pus la cale şi treaba asta! Trei cadavre în plus, ce contează la mine? Cătuşele, copoiule! — Doamnă, pe cinstea mea, încep să cred că... Boţghan bate semnificativ fruntea cu degetul arătător. Dacă n-ai fi aşa de drăguţă, poate că... Noi bărbaţii devenim timizi şi cuminţi în preajma femeilor frumoase! Gheară de pisică pare a se distra de minune: — Ce încurcătură! Deraieri, cutremure, crime... Oriunde ajung, ajung exact în momentele de haos! Ţine de stilul meu! Fiindcă ne explicăm prea mult, nimeni nu înţelege pe nimeni... Veşnic trebuie să fug, urmărită, bănuită pentru delicte pe care le-am făptuit numai în vis, dar probabil vina e aceeaşi... — Ε aceeaşi, da, că omori în vis, sau în realitate, confirmă Nadim, uşor surprins de cuvintele ei. — Pictore, vreau să-ţi văd pisica, mai exact ghearele ei, revine Boţghan la oile sale. — Habar n-am pe unde e pisica, vagabondează şi ea, iar dacă ţii neapărat să mă învinovăţeşti de a-i fi asasinat pe Gava, Roberti, Stere... — Ultimii doi mai sunt încă în viaţă, precizează Boţghan, mohorât. — Nu pentru multă vreme… sper! — Pe masca sfântului Grigore mucenicul – fii atent cum vorbeşti! — De ce? întreabă Nadim, suav. De ce să fiu atent? Sunt gata să iau asupra mea cele trei crime… şi toate cele viitoare. — Şi eu! zice Gheară de pisică. 1255

Comisarul tună: — La balamuc cu voi toţi! În atelier dă buzna Raul. Profitând de agitaţia generală, femeia urmărită dispare. — Tot ce se petrece aici nu-mi place! repetă comisarul Boţghan, iar peste vocea lui de butoi putred se suprapune glasul tăios, melodramatic al lui Raul: — Îngrozitor! Oraşul sub stare de asediu! Oamenii s-au şi zăvorât prin casele lor! Pisicile au fost izgonite, iar unele ciopârţite! Cineva s-a exprimat că moartea umblă desculţă pe străzi, încălţată cu gheare de pisică... — Probabil unul din genialii noştri poeţi, zice Ris. De altfel, ca întotdeauna, exagerezi, Raul. — Nu e momentul de glumit! Adineaori o mâţă neagră se plimba prin centru şi se stârnise o panică!... — Ce pasionant! se entuziasmează detectivul particular Firescu. Nici nu aş fi bănuit că viaţa de provincie e atât de clocotitoare! Şi iată, de astăzi eu... – nu se mai înţelege ce spune. — Cine e acest... bâlbâit? întreabă, sever, Boţghan. — Un pictor din capitală, explică Ris. Adept al noului curent egocentric, sau cam aşa ceva... — Asta ne mai lipseşte, urlă comisarul. Domnule – către Firescu – n-ar strica să te topeşti de pe-aici! Pe-aici, după cum observi, nu le prieşte clima artiştilor plastici! Da! — Dar potoleşte-te, colega! — „Colega”? Drept cine mă iei? — Cum, nu eşti pictor? — Nefericitule, eu pictor? Arăt eu a pictor? Sunt comisarul Boţghan, omul legii! — Tot timpul mă credeam între colegi! Ce să caute aici poliţia? Ei, dar cu viaţa asta clocotitoare de provincie... — Mai las-o dracului de viaţă cloco... (Către Raul) Ce zice gazeta? — Mai nemic. Ε doar un articol ciudat... nişte aluzii pe care nu le înţeleg pe deplin, o aiureală... — Citeşte! Să auzim! Puţin intimidat, Raul se supune: 1256

— „Cui prodest?” – acesta e titlul. Ε vorba de un cui? Ce fel de cui? — Pictore, pictore! îl măsoară Boţghan blând, ameninţător – nu mă lua în balon, că...! — Pardon! zice Raul. Eu nu sunt pictor! — N-are a face! Toţi sunteţi pictori! Dă glas! Citeşte! — Citesc. Prin urmare: „Cui prodest?” „O maladie neagră şi stranie bântuie prin seraficul nostru orăşel, o maladie capricioasă şi perfidă care-şi selecţionează victimile numai... numai e subliniat, nu pricep de ce, numai din rândul pictorilor. După sfârşitul mai mult decât tragic al distinsului peisagist Gava, alţi doi artişti mai mult decât distinşi se zbat în ghearele Doamnei Negre şi Necruţătoare – cu majuscule scrie, ce stil ciudat!... şi anume domnii Roberti şi Stere, iar pronosticul medicilor e rezervat. Curios lucru, inexplicabila maladie, care de pe acum începe să poarte numele de Sindromul Ghearei de pisică, pare să opereze un fel de selecţionare în rândul pictorilor din paşnica noastră localitate. Ne amintim că, în afara celor pomeniţi, avem plăcerea de a fi concetăţenii a încă doi artişti, altminteri foarte buni prieteni, care până acum par să fie cu totul sănătoşi, e vorba de domnii Nadim şi Ris. Către care din ei se îndreaptă acum veninul perfid al Ghearei de pisică? Iscălit: Anonimus.” — Băiete! îl apucă Boţghan de gât pe reporterul clăpăug, deşi mai potrivit era să-l apuce de urechi. Cine-i „Anonimus” ăsta? — Pă cinstea mea dacă pot a şti? Poate şefu’! Detectivul particular Firescu e în culmea entuziasmului. — Bravo! Splendid! Anonimus! Misterios şi romantic ca un agent secret combinat cu o agentă secretă, în secret! Sumbru, ca un epitaf de... Plin de aluzii fine ca... şi nu se mai înţelege ce zice. În primul rând fiindcă behăie şi se bâlbâie, iar în al doilea, sub ochii îngroziţi ai tuturor, Ris se clatină, alb, încearcă să ridice o mână care nu mai vrea să-l asculte, încearcă să vorbească... — Domnii mei... am impresia că... Ce senzaţie nesuferită!!... 1257

Comisarul Boţghan se repede la Ris. Urlă: — Nu mişcă nimeni! Linişte! O gheară de pisică pe cămaşa domnului Ris! Încă o gheară!... Al treilea foc de revolver Ris, culcat pe canapea, e mai liniştit. A primit îngrijiri. Medicul a ieşit cu o clipă în urmă. Pe acoperişul de sticlă coada pisicii vagabonde flutură o clipă şi dispare. — Hei, Nadim... Îmi vei spune... hm, adevărul? Nadim încearcă să facă haz de necaz, nu prea convins, — Adevărul şi numai adevărul? Deh, deh! Mare lucru nu pricepe nici medicul. Se zice că Roberti ar mai avea unele şanse, Stere în schimb a scăpat de necazuri pe toată viaţa, şi pe ce urmează după aia... iar tu, de ce nu ţi-aş spune-o... ai o constituţie viguroasă. Norocul tău! — Vorbeşti mult! Prea mult! Ce-mi ascunzi? — Ha? Eu? Ce ar fi să tăcem o secundă? Prin fereastra deschisă a mansardei năvăleşte – imens sunet de bronz – urletul clopotelor. Apoi glasul subţiratec şi penetrant al vânzătorului de ziare: „Decesul pictorului Stere! Starea pictorului Roberti s-a înrăutăţit! Până când vom merge aşa? Pictorul Ris, prietenul cel mai bun al domnului Nadim, atins de misterioasa maladie! Pictorul Nadim singurul nevătămat – până acum! Ce înseamnă asta? Declaraţiile comisarului Boţghan... Cine este criminalul? Toate bănuielile conduc către o singură persoană! Această persoană e...” şi din nou vuietul clopotelor, ca în vechime, la vreme de epidemii şi holere... — Bătrâne, zice Ris, mă mistuie o curiozitate rece şi amară. Dacă mi-s pe moarte, ar trebui să ştiu! Mi-ar fi de folos! Oare nu putem rămâne prieteni până la capăt? Simţi nevoia de a mă menaja? — Altceva simt eu acum, bombăne Nadim, strâmbându-se urât. Încep a mă simţi cu musca pe căciulă. Nu e ceva tocmai mângâios... — Oare îmbolnăvirea... sau moartea mea, nu va risipi suspiciunile? Doar nu vor crede că ţi-ai ucis prietenul din copilărie!... 1258

— Poliţiştii au logica lor, şi lasă dracului melodrama! — Îmi pare rău, zice Ris cu mare melancolie. Îmi pare rău de un singur lucru: că nu vom pleca împreună în Gran Canaria să căutăm tezaurul bătrânului căpitan, Ris... — Şi nici în Madagascar – să dezgropăm comoara bătrânului căpitan Nadim... — Bătrânul căpitan Nadim şi-ar bate joc de noi, văzândune pleoştiţi în aşa hal... — Bătrânul căpitan Ris ar destupa cu dinţii butoiaşul de rom… Amândoi, într-o ultimă sclipire juvenilă: — Încă o dată şi încă o dată Pantera Neagră a dat greş! Nu ne sperie urzelile sinistre ale Panterei Negre, iar ghearele ei... La cuvântul „gheare” cei doi amici tresar şi tac brusc. Neauzită a intrat fata din vis, alias femeia urmărită, alias Gheară de pisică. Stă lipită de uşă. Umbra amurgului cade multicolor peste geamuri. — Acum două zile, reia Nadim, s-a întâmplat ceva... În vreme ce-i turnam un strop de lapte pisicii mele vagabonde, care tocmai venise, am observat că… — Ai observat că nu e pisică ci panteră? — Stai! Nici nu bănuieşti! Am observat că are ghearele tăiate! — Grav! zice Ris. Ce va zice Boţghan? Cine crezi că le-a tăiat? — Deh, ştiu eu? Cineva... Poate un amic! — Ce joc obscur! Cineva... cineva forţează destinul! — Îmi amintesc, zice Nadim visător, de un spadasin sau cam aşa ceva dintr-o frumoasă carte pe care am citit-o de mult, cândva... i-am uitat titlul... i-am uitat autorul... acest îndrăzneţ, spadasinul meu, lupta nepăsător cu trei, cu cinci, cu zece adversari, batjocorindu-i cu îndemânarea sa, uneori i se frângea spada, zece tăişuri dintr-odată se îndreptau către inima sa, dar totdeauna în ultima clipă un prieten neaşteptat îi întindea altă spadă, să poată continua lupta, să învingă... Mie cine are să-mi dea o sabie, acum când mă aflu la pământ? — Poate eu! ţâşneşte din umbră Gheară de pisică. 1259

— Tu? Când ai apărut? La urma urmelor, cine eşti? De unde vii, chemată şi nechemată mereu? A cui ambasadoare misterioasă eşti, de ce semeni cu..? Ε întrerupt de gălăgia de pe scări. Năvăleşte detectivul Firescu. — Domnule Nadim, mi-e milă de dumneata! Toate bănuielile converg... vei fi... nu se mai înţelege ce spune, dar nu e greu de presupus că şi cuvântul arestat face parte din cele mitraliate de el. Nadim îi astupă gura. — Vorbeşte mai rar, ce dracu! — Voiam..., face eforturi Firescu. Încercam să spun că se ivesc în fiecare clipă noi probe împotriva dumitale. Eu personal încă nu sunt sigur că ai fi vinovat! — Sunt un nevinovat vinovat... Sunt un vinovat foarte nevinovat! — Iar eu, zice Firescu, nu sunt un adept al curentului egocentric. — Foarte bine. Foarte rău! îl tachinează sumbru Nadim. — Nu sunt pictor! — Foarte rău! Foarte bine! — Asta e cea mai blestemată afacere din câte am... — Foarte! Foarte! Evenimentele par să se precipite. În mansardă se iveşte, ca un proiectil, amicul Raul, urmat la o secundă de comisarul Boţghan, urmat, fireşte, de reporterul clăpăug. Raul se repede la Nadim, încearcă să-l îmbrăţişeze, Nadim se debarasează de el cu un mic brânci, în vreme ce Raul bâiguie: — Prieten drag! Sunt alături de tine! Nu te părăsesc! Boţghan ocupă, mătăhălos, centrul. — Nasul meu exersat de copoi îmi şopteşte că asasinul e aici! Cum te mai simţi, domnule Ris? Ce mai faci, domnule Nadim? Bine, hm? Ce mai zici, doamnă, şi de fapt cine eşti, ce cauţi aici? Iar dumneata nu mi-ai urmat sfatul, n-ai şterso din...? — Mi se zice Gheară de pisică, înaintează fata din vis, parcă ieşind din tabloul lui Nadim, şi i-am adus o spadă 1260

nouă lui Nadim, o spadă ascuţită, elastică, puţin vrăjită... O primeşti, pictore? — Dă-mi-o iute! — Poftim! — Am luat-o! — V-aţi pierdut minţile? răcneşte comisarul. — Domnule comisar, en garde! şi Nadim, schiţând mişcarea, râde trist, potolit, mai mult un suspin decât un hohot. Domnule, domnilor, cu spada cea nouă pot să continui lupta – numai să vreau! Încă nu ştiu dacă vreau. Din urmărit, pot să devin urmăritor... Atenţie! Atac, apărare, fentă! Lovitură! Încă o lovitură! Arma inamicului e smulsă şi descrie o elegantă curbă în soare – eşti ca şi mort, comisare! Ce spadă excelentă! Şi acum, lovitura decisivă: dumneata eşti asasinul, domnule comisar! „Ce întorsătură senzaţională!”, notează reporterul clăpăug. — Imediat vă bag la puşcărie pe toţi, răcneşte Boţghan. Sau la balamuc! Sau şi la puşcărie, şi la balamuc! — Mai bine te-ai aresta singur, îl sfătuieşte Gheară de pisică. — Ε o jignire pentru care... — Gura! Oricine cunoaşte prietenia care te lega de pictorul Gava, cel dintâi dintre victime... Îl vizitai… — Ε o aluzie la faptul că...? — Nu e o aluzie, voi spune direct, zice Gheară de pisică. Am cunoscut cândva un oraş, altul decât acesta, prin care treceau trei poduri şi un râu. De fapt râul trecea pe sub poduri, dar n-are importanţă. În oraşul acela ciudat, în oraşul cu un râu şi trei poduri, a sosit o fiinţă gonită de peste tot şi care se considera cea mai tristă fiinţă din univers. Eu eram! Nu vă puteţi închipui ce revelaţie am avut întâlnind pe unul din poduri un om şi mai trist, şi mai înfricoşat. Am fost bucuroasă şi am simţit dorinţa de a-l ocroti pe singuratecul meu, oprit pe mijlocul podului, nehotărât dacă să se arunce sau nu. Era o noapte frumoasă, dar pe străzi, în afară de noi, nu zăreai ţipenie de om, fiindcă deşi dispunea de trei poduri şi de un râu, oraşul acela nu adăpostea îndrăgostiţi, visători, şi nici măcar niscaiva cheflii. Era un oraş mort şi trist! 1261

— O lungeşti! strigă Boţghan. Mă grăbesc! — Roagă-mă s-o lungesc cât mai mult, e în folosul dumitale! Şi, cum spuneam, între cei doi singurateci s-a înfiripat cea mai stranie discuţie. Deşi la prima vedere s-ar fi zis că fiecare dintre ei vorbeşte despre altceva, se înţelegeau perfect. Iubirea ce se născu între ei ar fi fost poate suficientă pentru a răscumpăra destinul acelui oraş mizerabil, pentru a-l feri de uragan şi dezastre... Fata l-a urmat pe bărbatul singuratec în mansarda lui, au fost fericiţi, ore, zile, milenii… până ce într-o noapte voci şi şoapte s-au auzit pe scară. Bărbatul singuratec, care acum nu mai era un singuratec, a ieşit să vadă ce se întâmplă, doi hoţi, surprinşi, n-au găsit altă soluţie decât să-l treacă prin cuţit. Fata a auzit doar scurtul său geamăt de moarte. Cei doi aduseră în odaie pe cel ucis, pe fată n-au văzut-o, se ascunsese, însă fata i-a recunoscut, în noaptea aceea a intrat în pace cel mai neliniştit om de pe pământ, în schimb cei doi hoţi şi asasini n-au mai cunoscut-o! Au trecut ani de atunci, dar ei se suspectau reciproc, se temeau unul de altul şi ştiţi cine erau cei doi complici: fostul pictor Gava şi actualul poliţist Boţghan. Comisarul, în cele din urmă, şi-a înlăturat complicele, că e mai sigur aşa... — Muiere blestemată! — Da, comisare, Gava, fostul tovarăş de tâlhării, reprezenta o ameninţare permanentă pentru cariera dumitale! Povesteşte-ne cum, speriat de vâlva iscată, te-ai apucat să-i lichidezi metodic pe toţi pictorii, în afară de unul singur, Nadim, pentru ca toată vinovăţia să... — Gata, destul! iese în faţă detectivul Firescu. Domnule Boţghan, mă văd silit să te... „Formidabila întorsătură! notează febril clăpăugul. Declaraţiile cunoscutului detectiv Firescu! Arestarea comisarului Boţghan, acuzat de...” În acest timp Raul vociferează şi el: — Cum îndrăzneşti? Cum îndrăzneşti? Domnule comisar, apără-te! — Dacă poate! îl împunge cu ochii Gheară de pisică. — Da, să se apere, altfel eu îl..., începe Firescu. 1262

— Ajutor! urlă Boţghan. Ce am aici? O gheară! O gheară de pisică! Cine mi-a înfipt-o? Mor! — Să-l ajutăm, intervine Raid. Comisarul e nevinovat! Doctorul! „O nouă întorsătură!” notează clăpăugul. — Mărturiseşte! îl scutură pe comisar fata din vis. Mărturiseşte cât mai este timp! — Sunt nevinovat… — Aminteşte-ţi de bărbatul singuratec, de privirea lui!… Boţghan, prăbuşindu-se: — Bine... recunosc! Doctorul!... Da, împreună cu Gava lam ucis pe... pe... nu ştiu cum îl cheamă! Da... iar acum l-am ucis pe Gava, avea remuşcări, înnebunea... ameninţa să mă trădeze... Narcotic banal... eu nu... nu ştiu de unde a apărut gheara de pisică... Ajutor! — Şi? Şi? — Atât! Atât, bolboroseşte comisarul cu ultima lui forţă. Nu eu sunt acela care manipulează ghearele de pisică! Pe ceilalţi pictori, nu eu... Jur! Unde e docto...?? — Când să pun şi eu mâna pe un asasin, iată că asasinul moare, bombăne, înciudat, detectivul particular Firescu. De departe se aud clopote... Glasul vânzătorului de ziare: „Senzaţie peste senzaţie! Moartea comisarului Boţghan. Oraşul sub stare de asediu! Sfârşitul lumii! Sfârşitul lumii!!...” Şi un final neaşteptat Câteva ore mai târziu; Nadim şi Stela. — Mi s-a pus în vedere, zice Nadim, să nu mă mişc deacasă. Cercetările continuă, Sunt obosit! Undeva jos mă pândeşte poliţia... Ar fi bine să pleci, ce urmează nu va fi prea interesant! Stela abia poate vorbi, printre lacrimi. — Nadim! Nadim! Şi eu ţi-am adus o spadă... Îmi făgăduieşti că o vei folosi? — Eşti o fată cuminte... credincioasă, drăgălaşe ca o... (ar vrea să spună „ca o pisică”, dar îşi dă seama că nu e cazul). 1263

— Cuminte? Credincioasă? O nenorocită – o nenorocită, asta sunt! Lui Raul i-a fost necesar un interval numai cât să înghiţi trei găluşte pentru a mă convinge... pentru a mă convinge să-l urmez! — Raul de multă vreme te pândea, zice Nadim cu glas diluat, de ce să nu fie şi el fericit o clipă? — Nu mă iubeşti, ştiu, dar chiar dacă nu mă iubeşti, tot naş fi acceptat propunerile lui blestemate... Mi-a fost totdeauna silă de el! De mutra lui ascuţită, de teatrul ce-l joacă, dar am fost geloasă! A apărut fata din vis! Acea perfidă Gheară de pisică! Între voi e ceva, ceva ce eu nu pot să... — Prostii, Stela, treci peste asta! — Cunosc. Dacă ar fi după tine, am trece mereu, peste una, peste alta. Peste viaţa întreagă! Nu ne-am opri la nimic! Nu ne-am opri nicăieri! Nu se poate aşa, Nadim! — Dimpotrivă! Ar fi minunat să treci peste toate – să nu te opreşti nicăieri! Acum, du-te! Mai bea o cafea la „Marţipan”, în amintirea zilei când ne-am cunoscut. În orice clipă poa-să pice ancheta peste capul meu! — Dar ancheta n-o să aibă loc! N-o să aibă loc împotriva ta! Vei folosi spada pe care ţi-am adus-o – promiţi? — Adio, draga mea! — Promiţi? Promiţi? — Promit tot ce doreşti, adio! — Ai să mă ierţi? Fac – pentru tine – orice! — Puţin vitriol în sentimente, iubito! Nu te frământa, fii veselă, aruncă o cărămidă în castelul iluziilor, adio! — Ai să mă ierţi? Ai să mă ierţi? — Nu sunt supărat, aventura ta cu Raul e doar o culme a nevinovăţiei, adio! — Raul e un monstru! — Ca întotdeauna, exagerezi, adio, Stela! — Termină repede cu ei, cu poliţaii! Spune-le tot! Tot ce ştii de la mine. Pe urmă mă întorc. Nu ne mai despărţim niciodată! — Adio, adio, Stela. Nadim încearcă să lucreze, nu prea-i merge. Aprinde pipa. După trei fumuri, pipa se stinge singură. Se duce la 1264

fereastră, sub el oraşul se întinde prolix, cenuşiu. Când revine la şevalet, tresare observându-l pe Raul. A intrat neauzit ca o pisică... — Eşti singur, Nadim? — Mai vezi pe cineva? — Nu-ţi aduc veşti bune, taie-mi capul... Poate că mai e timp să dispari! — Să dispar? — Pisica ta – pisica aia vagaboandă – e la poliţie. Nu ştiu cine a dus-o acolo! — Biata de ea! Ce-i fac – o interoghează? — Nu e de râs, prietene! Au constatat că pisica ta are ghearele tăiate. Ε un cap de acuzare greu – ce te faci? — Mă întreb cum are să se mai caţere pe garduri – pisica. — Ce te faci, Nadim? — Dar cum – zice Nadim, naiv – comisarul Boţghan a mărturisit... — Da, a mărturisit două crime: omul singuratec şi Gava. Cu ceilalţi ce te faci? Şi, în sfârşit, cine a înfipt gheara în grumazul comisarului? Nadim, cu acelaşi glas suav de naiv: — Dar dacă s-a sinucis? — Din moment ce au constatat că propria ta pisică are ghearele tăiate!... murmură Raul, fixându-l cu ochi mici pe Nadim. — Dar tu, Raul, eşti convins de vinovăţia mea? Vocea lui Raul e rece ca o calotă glaciară. — Eu nu te judec, pictore! De ce râzi? — Ai impresia că râd? Mai vrei să-mi comunici ceva? — Nu... Ba da! Detectivul Firescu a preluat temporar cercetările. — Era şi firesc! Altceva, Raul? — Dar nu înţelegi? Am aranjat totul, te strecori pe scara din dos, traversezi livada, apoi... — Apoi tu le vei spune poliţiştilor în ce direcţie am luat-o! — Nadim! Eu vreau să te ajut! — Serios? Sau vrei să adaugi ultima verigă: asasinul îşi recunoaşte vinovăţia prin fugă?! 1265

— Eşti un prost! — Nici nu bănuieşti cât sunt de prost, dar înainte de a demonstra colosala mea prostie, aş vrea să-ţi spun, prietene Raul, că nici acum nu înţeleg pentru ce ţi-ai cheltuit viaţa urându-mă crunt, încă de pe când eram copii... — Vorbeşti prea mult, Nadim! — Pentru prima şi ultima oară în viaţa mea! M-ai urât, prietene Raul... Cu energia urii tale ai fi putut pune în mişcare o fabrică de armament... Deşi am fost totdeauna un mare ghinionist, te depăşeam, te asigur că fără să ţin neapărat, în absolut toate ocaziile, cu puţin, numai cu un vârf de nas... Dacă încasam un şapte, tu, neapărat, căpătai şase... Te-ai lăsat chiar şi de pictură – lumea a uitat că pe vremuri pictai! – numai fiindcă mâzgălelile mele „transparente” erau un pic, doar un pic mai apreciate decât ale tale. Eu am încercat, cu vremea, să evit confruntările directe dintre noi, însă tu le căutai cu lumânarea! Ţineai să mă învingi, într-un fel sau altul... — Poate că acum, în sfârşit, ţi-am venit de hac! şopteşte Raul. — Da! Mi-ai venit de hac... dar cu voia mea! Am acceptat să ieşi tu învingător... — Nu zău? — Aşa cum îţi spun... Culmea Chiar şi de Stela te-ai amorezat, dar ea – fatalitate! – m-a preferat pe mine, deşi... deşi... n-am nici un merit. Până la urmă, mi-ai suflat-o... parţial... — Ştii? — Ştiu mult mai mult, ştiu totul! Raul! Apropierea mea ţi-a fost odioasă, însă ai căutat-o neîncetat! De ce? — Nu aveam cum să ştiu că eşti un asasin înnăscut! — Încă nu am ucis pe nimeni... decât în gând. Dar consider eu că e la fel de grav, şi-mi voi primi pedeapsa. Haide să numărăm pe degete. Pe Gava l-a ucis, l-a otrăvit Boţghan, în această parte a comediei gheara de pisică n-a avut un rol activ, ci numai un rol întâmplător, hazardul a înfipt-o în trupul peisagistului Gava – te miri că ştiu atâtea? Imediat te vei mira şi mai mult. Însă – însă – uite că vorbesc 1266

în stilul încâlcit al Stelei, nu-ţi fie teamă de mine! Teme-te, Raul, doar de propriul tău ghinion şi de... propriul tău venin! — Care venin? — Ştii tu care! Eu am să tac ca un mormânt, iar tot ce ştiu... Încă nu-i văd venind... Mai avem câteva minute. Să-ţi spun ce ştiu? — Da! Îmi place cum aiurezi! — La început, tu chiar sperai că eu l-am ucis pe Gava – ţii minte ce mare interes purtai sărmanei mele pisici vagaboande! Ura ta a dat semnalul: iată ocazia cea mare! Oare ai uitat, cretinule, că de mult, când eram atât de tineri, te-ai lăudat că bunicul tău a adus din India venin de cobră amestecat cu zeamă de castravete de mare? — Naivule! Cine ar mai crede că... — Eu sunt un naiv, iar tu, spre cinstea ta, un om de acţiune! Şi pe deasupra, nu lipsit de curaj... Ultima scamatorie, aceea când ai lipit gheara de pisică de ceafa lui Boţghan, putea să-ţi fie fatală, nu era exclus să te înţepi şi tu! — Şi pe ceilalţi pictori, tot eu i-am ras? Şi pe comisar? Nu e rea povestea, dar cine te crede? Cine? — Am dovada în buzunar! — În care? În stângul? — Ε doar o... cum îi zice? o figură de stil. Ar fi suficient să le spun copoilor: fugiţi acasă la prietenul cel mai bun al meu, Raul, fostul pictor, căutaţi o anumită casetă de alabastru, în care veţi găsi o cutie metalică, nichelată, mică, strălucitoare, plină de ghearele bietei mele pisici, care va suferi fără ele, dar fiţi atenţi, domnilor, ghearele sunt otrăvite, cea mai mică atingere... — Blestemat să fiu! Stela... — O, prietene Raul, ce imprudenţă! Inviţi în casă o femeie şi-ţi pui ghearele la vedere! Şi o laşi singură în dormitor, singură cu caseta de alabastru! O femeie e curioasă, triplu idiot! — Ce mă fac? se întreabă Raul fixându-l, negru, pe Nadim. O singură soluţie: vă ucid pe amândoi, pe Stela şi pe tine... 1267

— Ai la tine otrava? Porţi asupra ta o provizie de gheare, pentru orice eventualitate? Nadim îşi dezgoleşte braţul. Poftim! Înfige-o pe cea mai otrăvită dintre ele! — Ia mâna asta păroasă şi blestemată din faţa ochilor mei, că într-adevăr am să...! şopteşte Raul, nebun. — Fii calm! Fii practic! Mă urăşti! Profită de ocazie! Însă Raul nu mai are timp. Poliţiştii năvălesc în atelier. Detectivul Firescu i se adresează lui Nadim: — Domnule! Eşti arestat sub acuzaţia de crimă repetată şi dusă cu succes la îndeplinire! Nadim zâmbeşte, alb. — Cândva mai aveai nişte îndoieli cu privire la vinovăţia mea! Firescu îl examinează, curios. — Din păcate, ele s-au spulberat. Regret. Nu te antipatizam. Domnule Raul, nu mă aşteptam să te găsesc aici... Raul, sleit de putere, îngheţat, se lipeşte de perete. Dacă Nadim va spune ce ştie... Însă Nadim aruncă în direcţia lui Raul: — Nu mai dârdâi, cretinule, preiau asupra mea întreaga vinovăţie... am eu motivele mele! — Ε timpul! se răsteşte fostul detectiv particular Firescu, acum urmaş oficial al lui Boţghan. — Prietene Raul, mai şopteşte Nadim, sper că nu mă mai urmăreşti cu mânia ta! Raul scrâşneşte, feroce: — Te voi urî până în ultima clipă! — Şi aşa e bine, acceptă Nadim. Apreciez constanţa... sinceritatea... — Vă rog! ridică tonul Firescu. Vă rog! Lăsaţi amabilităţile pentru altădată! Raul face un ultim efort, dar îi lipseşte curajul. — O clipă!... Eu... Sunteţi foarte convins că asasinul e Nadim? — Nici o îndoială, spune Firescu, şi nu se mai înţelege ce zice. Glasul lui trasează un zig-zag sonor, poliţiştii îl 1268

încadrează pe Nadim, şi în acest interval, în mansardă se iveşte Gheară de pisică sau Fata din vis. — Nadim! Ce vor cu tine? — Draga mea, încearcă Nadim să fie vesel, consolează-l pe amicul Raul, nu observi cât e de nefericit? — Îl arestaţi pe Nadim? Pentru ce? — Doamnă! Te rog... La o parte! Noi... Nadim e scos afară de poliţişti. Din uşă el reuşeşte să mai strige: — Nu pricepi – nu pricepi că totuşi sunt vinovat? Gheară de pisică rămâne singură. Raul, şi el singur. Apoi, ca nişte fascicule de lumină neagră care se caută, se atrag, privirile lor se întâlnesc. Se apasă, se strivesc. Cu faţa schimonosită, străpuns de ochii ei, înfrânt, nebun, Raul zbiară: — Ce te uiţi aşa la mine, vrăjitoare blestemată?! Ca şi cum tu ai şti ceva... ceva... ceva...!

1269

NORII CELEILALTE LUMI I

La care Sergiu Ceclan făcu următoarea observaţie: — Povestea ta nu e cine ştie cât de veselă, dar tot e ceva că s-a terminat cu bine, pictore. Te văd în stare bună, anul trecut ţi-am admirat expoziţia şi acum zici că pui pe roate alta... Eu cunosc altă întâmplare, cred că una din cele mai triste din lume, povestea foştilor noştri camarazi de front Cristian Barabaş şi Gavriil Clementi… Nu e aşa, Balamela? — Da, domnilor, un caz deosebit! De n-ar fi fost războiul, aceşti doi prieteni ai noştri, nişte minţi strălucite, ar fi ajuns departe! Mustaţa roşcovană, subţire, parcă lipită cu gumă arabică, inspira antipatie; părul bine rărit deasupra tâmplelor dădea nădejde că acest individ insidios va rămâne cât de curând mai pleşuv decât suprafaţa neîmpădurită a Selenei; în sfârşit, negul uriaş şi cafeniu de la baza pometului stâng putea fi oricând considerat de către neprietenii săi drept o tumoare incipientă ce abia aşteaptă să fie zgândărită niţel pentru a înflori; o geantă roasă de intemperii îl însoţea, purtată cu atâta precauţiune, de îţi venea să zici: desigur în taşca aia posomorâtă se ascunde Şoarecele cu cap de fier! Şi chiar aşa şi era! Creionat la repezeală cu o peană melancolică, acesta ar fi un început de portret al palidului Cristian B., Specialistul doi al Biroului trei Informaţii care se înfiinţă la poarta madamei profesor profesor Clementi, chiar în clipa când amiaza întindea labe umede peste acoperişuri, într-o posomorâtă zi a anului patruzeci şi cinci. Ploua ucigător de câtva timp deasupra oraşului; militari străini, unii dintre ei într-o stare 1270

de beţie avansată, traversau haotic străzile, pierzându-se în ceaţă, sau ieşind din ceaţă – tot aia! Scrutând pieziş spaţiul traversat de pâcle al pieţii, în mijlocul căreia un războinic de bronz călare părea gata s-o ia din loc către un ţinut mai însorit, Specialistul aştepta; madame nu se arătă încântată să-l primească, dar individul nu înţelese. În paltonaşul său jerpelit părea să fie supravieţuitorul unor dezastre succesive; chiar şi era! El avu o mişcare imprevizibilă care-o derută pe madame, pivotă pe călcâie şi se strecură pe poartă, păşind mai iute decât o coropişniţă. Orientându-se exact, urmărit de gâfâitul corpolentei femei, pătrunse în salon şi se aruncă în fotoliu, scoţând un suspin galben. Eroare, fotoliul era galben, nu suspinul. De prin unghere o pisică imensă, neagră, flocoasă, nu o pisică – un demon – îl fixa abstract, făcând pe absenta. Dar nu era absentă; cine ştie cine era pisica aia! Madame rămase în picioare, întrebându-se cum să-l izgonească pe nedoritul musafir, când acesta, fără a-şi descleşta fălcile, deodată vorbi: — Bine te-am găsit, madame profesor profesor! Obrazul cucoanei trepidă de plăcere: cel puţin are în faţă un ins care ştie că, soţie de profesor, ea însăşi profesoară în tinereţe cândva, are pretenţia – nicidecum exagerată – ca titlul să-i fie rostit de două ori. Or, aproape toată lumea uitase acest mărunt hobby al ei! — De unde ne cunoaştem, dragă domnule? — Eu te cunosc din cele descrise de fiul tău Gavriil... Ai un fiu Gavriil? Formulând întrebarea, intrusul juca în palmă o ţandăra de metal de o palidă strălucire; ai fi zis că e platină. Madame, pe care ultimele cuvinte o cam năuciseră, dădu un răspuns straniu. — Un fiu, eu? Nu ştiu. Brusc înspăimântată, urlă: Ce vrei? Cine eşti? — Zzzz!... Doucement, madame, zâzâi Cristian B., nu mă lua repede că mă ridic şi plec! N-ai înţeles? Vin din partea Biroului trei Informaţii... eu sunt Specialistul doi… — Doi!... Ei şi ce? Ce înseamnă asta? 1271

— Specialist în recuperarea dezertorilor importanţi. În vreme ce vorbea, fălcile subţiri şi nerase – ciudată impresie! – rămâneau neclintite. Plimbând degetele pe servietă, Cristian B. adăugă: Mă însoţeşte – cam împotriva voinţei sale, e adevărat – Şoarecele cu cap de fier, care e Specialistul trei... Ε aici... Ε flămând! Învingându-şi neliniştea, madame încercă să compună un surâs binevoitor, tot atât de binevoitor cum poate fi un neoplasm ramificat pe buze. — Sigur că am un fiu! Ce ai cu el? — A dezertat, nenorocitul! — Dar războiul s-a terminat, domnule! S-a terminat! Privirea suspendată a Specialistului arăta că nu e de acord: Cum? Un război se termină vreodată? Madame, apăsându-şi inima, încercă să fie blândă. — Unde e acum Gavriil, dragă domnule? Specialistul se înnegură şi mai tare. — De fapt, madame, te interesează sau nu soarta lui Gavriil? Madame tresări puternic, aţintindu-şi o privire pătrunzătoare asupra Specialistului. — Mă tem că dumneata traversezi un delir, dragă domnule, murmură matern. De ce nu dai jos paltonul? Ε ud. Ia spune-mi, unde locuieşti? — Poftim? — Te întrebam unde locuieşti... — Într-un gang... De ce? — Într-un gang! Vai de mine, aşa de rău au ajuns oamenii? — Tot e mai bine decât în peşteră, gemu Specialistul strivit de oboseală. — Care peşteră? Cristian B. nu răspunse. Bărbia îi căzu în piept. Madame se târî la bucătărie să pună de o supă caldă. — Te simţi ceva mai bine, dragă domnule? — Bineînţeles, madame, mă simt perfect... De ce întrebi? 1272

— Adineauri spuneai ceva atât de lipsit de sens… dar să lăsăm asta! L-ai cunoscut pe fiul meu? — Da! Am fost unul dintre prietenii lui Gavriil: era un aventurier încântător, care ştia să hipnotizeze muşcatele şi trandafirii… Madame se întrerupse din tricotat: — N-ai putea să-mi dai nişte informaţii mai exacte despre el? Unde se află acum? — Prietenia noastră se baza pe invidie, îşi urmă gândul Cristian B., şi anume pe invidia mea. Eram gelos pe far mecul său personal… Când ne-am cunoscut la Clubul Piloţilor Vânători, mi-a aruncat în ochi o privire atât de albastră, că am ameţit… şi mi-a spus: ştii că eu sunt o şopârlă travestită în om? Însă curând am înţeles: sub pojghiţa şubredă a prieteniei (ce este prietenia?) colcăia neagra suspiciune. Eu ştiam că Gavriil îmi este duşman în viitor. Aparenţele sale de om al plăcerilor ascundeau un suflet decapitat… Madame profesor profesor încercă să-l readucă la ordine. — N-o lua razna, dragă domnule! Fiul meu a fost un dezertor important? Ce înseamnă asta? Şi ce amestec ai dumneata în această poveste? — Am să încerc să-ţi spun – suspină Specialistul, deşi e în zadar: n-ai să crezi, fiindcă faci parte dintre oamenii care nu cred; aceştia consideră că nimic nu e posibil, sau că totul e imposibil, aceştia sunt pacostea şi lestul civilizaţiei, aceştia... — Vorbeşte-mi despre Gavriil, sugeră iar madame. — Fiul tău era un filfison! Dar şi colonelul Schermer, numărul unu al „aliaţilor”, tot un filfison era; după cum filfison a fost toată viaţa şi Maximilian Cornea, numărul unu al Biroului trei, din care acum au rămas doar câteva vertebre, într-un safe, păstrate ca memento pentru viitor... pentru care viitor? Deşi filfisoni, aceşti oameni, cu toţii mai mult sau mai puţin inamici ai mei, au fost sarea şi bucuria vieţii mele: atât de rar întâlneşti un bărbat cu care poţi vorbi despre orice, fără ca el să te taxeze nebun!… — Bine, dar fiul meu, ce este cu el? gemu madame prăbuşită în deznădejdea ei. Şi tot ea murmură: Ar trebui să 1273

te tratezi, dragă domnule! Poate că am să vorbesc cu un doctor... un prieten... fostul nostru consultant. — Nu, madame, la ce bun? Încearcă să înţelegi! Biroul trei Informaţii era alcătuit numai din specialişti în recuperarea dezertorilor importanţi – numărul unu, care era Maximilian Cornea filfisonul, numărul doi – eu, numărul trei –, Şoarecele cu cap de fier, apoi numărul patru, cinci un fel de infinit... Un infinit de specialişti... — Şoarecele din servietă e Specialist? — Da, madame, el e numărul trei. — Şi e om? — Nu încerca să mă încurci, a fost om, dar s-a travestit, prostul... Încearcă să înţelegi, încearcă! reluă Specialistul cu disperare. Nu suntem singuri! Niciodată singuri! Când fiul tău a dezertat şi m-au asmuţit pe urmele sale (fapt care nu ascund că mi-a făcut plăcere, fiindcă aveam să dovedesc tuturor că sunt mai deştept decât el), în spatele meu a fost trimis Specialistul trei – Şoarecele – să mă supravegheze, în urma acesteia gâfâie Specialistul patru şi aşa mai departe, cum ţi-am zis, un infinit de Specialişti... — O secundă, dragă domnule!... Şoarecele va redeveni om? — Niciodată, madame, niciodată! A uitat că e om: l-am orbit cu o rază a Marelui Aparat al uitării definitive… — Ce fel de Apa...? — Marele Aparat al uitării definitive! Deşi gata să plângă, madame izbucni în râs; Cristian Β. o privi cu un reproş negru. — Te-am prevenit! Eşti dintre cei care nu cred. Nu mai spun nimic! — Ba da, ba da, te rog!... Dar încearcă să vorbeşti mai ales despre Gavriil. — Dar eu despre filfison vorbesc tot timpul! Recuperarea lui Gavriil Clementi, agent secret al destinului, a fost marea victorie a vieţii mele şi totodată supremul eşec... — Dragă domnule, ce înseamnă agent secret al destinului? Specialistul trecu pe lângă întrebare ca pe lângă nimic.

1274

— Din clipa dezertării inexplicabile a lui Gavriil, l-am urmărit pe mai multe piste: poţi să-ţi închipui, nici una nu abutiza nicăieri! — Nu... abutiza? — Nu ducea nicăieri... În noaptea aceea eram singur între linii. Un lup se căţăra pe lună, dacă înţelegi ce vreau să spun... — Oh, înţeleg prea bine… — Cu atât mai bine, madame. Paşii lui Gavriil Clementi duceau la o colibă singuratică din inima pădurii: m-am decis să pătrund pe nesimţite. Am aprins bricheta, umbrele s-au mototolit, ghemuindu-se prin unghere, o lumânare, într-un pahar, mi-a şoptit: aprinde-mă! Am aprins-o. Am descoperit îndată răvaşul ironic al filfisonului: „Amice Cristian, în clipa când vei căpăta ordinul de a tropăi pe urmele mele, eu voi fi departe în ceaţă, travestit poate în munte de gheaţă, la buza peşterii mele albastre, sub norii singurătăţii sihastre...” — Unde vine asta? — Ai răbdare, madame, ai răbdare, izbi Specialistul cu pumnul în masă, şi capul îi pică, de plumb; de astă dată madame reuşi să-l târască pe o canapea şi să tragă de pe el paltonaşul cel jegos. — Ar trebui să te îmbăiezi, dragă domnule. — La ce bun, madame? — Ca să puţi mai puţin, dragă domnule. Cristian B., apatic, nu comentă această precizare. — Îmi mai povesteşti despre Gavriil? — Dar unde am ajuns? — Parcă ştiu eu! ridică ochii la cer. Pe un submarin, parcă... deşi, ce să caute Gavriil pe un submarin? — Refugiu, madame. Un submarin e un loc de refugiu la fel de bun ca oricare altul... În viaţa noastră intervine un moment delicat, când îţi cauţi refugiu ca o mâţă când naşte, explică Specialistul, arătând pisica fioroasă şi mare care îl scălda neîncetat în radarul verde al ochilor ei. — Lasă asta, vorbeşte-mi de Gavriil. 1275

— Despre filfison trăncănesc, madame! Dezertând neîncetat, Gavriil a tăiat Europa în diagonală, către porturile din nord, dacă înţelegi ce vreau să spun, şi acolo, travestit în ofiţer din promoţia WH Blankensee, s-a îmbarcat pe U-29, torpilele căruia purtau sărutul a trei mari amirali. — Asta ce înseamnă? întrebă madame, nevinovată. — Istoria defila la babordul lor în acea dimineaţă... Nu istoria – Islanda... — Nu înţeleg! îl întrerupse iarăşi madame. Gavriil a dezertat. Bun!! A fugit de război – bun!! Şi fugind de război, s-a refugiat tot în război? — Nu încerca să rezolvi acest paradox, madame, şi nu încerca să le rezolvi nici pe celelalte, îşi roti Specialistul ochii decoloraţi. Mai bine ascultă! Admirând sclipirea întunecată a oceanului, filfisonul a simţit deodată cum sub guler mişcă ceva! El strecură discret două degete, dar nu prinse nimic. Mai târziu el îndură înţepături pe omoplaţi, unde e atât de greu să ajungi cu laba, şi-n alte puncte, pe scurt toată călătoria a fost persecutat de o insectă abilă, care nu se lăsa prinsă. Eram eu – travestit în păduche... — În păduche!? — Ce să fac? păru că se scuză Specialistul. Era singurul mijloc de a continua urmărirea! Lingura Specialistului se bălăcea leneşă în supă: în aceeaşi supă se bălăceau vreo doi morcovi de un roşu decolorat, un pătrunjel de un alb negru, vagi urme de mărar. Cristian B, împingea încetişor pe fundul farfuriei acel pătrunjel, care prin formă îi amintea parcă de submarinul din poveste. El rememora, nu fără o stranie satisfacţie cum, în calitate de parazit, riscându-şi viaţa, reuşea să se caţere, foarte precaut, pe sprâncenele filfisonului, iar acolo, făcând echilibristici subtile, uneori izbutea să arunce o privire prin periscop; memoria lui rămăsese intactă, însă, medita Specialistul, nu orice păduche are o capacitate superioară de înţelegere, ci numai fiinţele umane reduse temporar la acea neplăcută stare. El era fireşte un păduche mascul şi aşa stând lucrurile, la un moment dat simţi nevoia unei femele; dar să 1276

găseşti la bordul unei nave germane o soaţă păduchesă era, evident, să-i pretinzi soartei prea mult! Aceste ultime amănunte, inexplicabil, o scandalizară pe madame. — Într-o zi filfisonul de Gavriil şi-a dat cămaşa la spălat şi era cât p-aci să mă-nec! — Treci peste asta, gemu madame. Ce a făcut mai departe fiu-meu? — A debarcat pe neaşteptate şi s-a făcut invizibil printre stâncile roşietice ale amurgului... Nu mi-a fost uşor! Nu e simplu să redevii om, după ce te-ai obişnuit cu starea de păduche! Cât priveşte soarta acelui submarin U-29, el se ciocni cu torpiloarele britanice şi intră în legendă, apoi ieşi din legendă şi se duse la fund pentru a-şi linge rănile undeva pe lângă insulele Seetlande. N-a mai ieşit la suprafaţă. Drumul lui acolo abutiza... — Dar Gavriil? — Mi-am pus la bătaie tot geniul, întreaga ardoare, se scutură Specialistul de somnolenţă. Îl vedeam şi-n vise, cozile de fum ale ţigărilor noastre se încolăceau peste noi, frumos, simbolic... Ne legase acelaşi destin blestemat, madame... Traversând în goană peninsula scandinavă, Cristian Β. îl descoperi pe dezertor într-o gară neînsemnată; automatul Schmeisser i se legăna lejer în diagonală la piept; în uniforma sa de marinar arăta al dracului de bine, ticălosul, superbărbatul! Specialistul ar fi putut să-l înhaţe, dar o locomotivă şi un tren se interpuse între ei. Când monstrul fâsâitor trecu, Gavriil trecuse şi el! Specialistul puse imediat în funcţiune Marele Aparat Singular de mirosit urme: oare filfisonul se înapoiase la submarin? Nu, lucrurile nu merg niciodată înapoi, nici măcar atunci când se învârtesc. Două zile mai târziu Gavriil Clementi, dezertorul, filfisonul, super-bărbatul, agentul secret al destinului, ieşea din munţi îndreptându-se către o mică localitate norvegiană unde ştia că va găsi un han cu crăpelniţă agreabilă. Deodată el observă pe muchiile stâncoase o capră neagră, cu trupul cabrat în 1277

poziţie tipic căprească, şi care părea să-l supravegheze. Şi chiar îl supraveghea! Filfisonul, bănuitor, trimise fără să ezite o rafală... Ajungând la acest punct al povestirii, Specialistul avu o mişcare dureroasă de recul, ca şi cum atunci ar fi primit în piept şirul de gloanţe, şi preciză, inutil de altfel: — Capra neagră eu eram... Acţionasem Marele Aparat al deghizărilor. În ziua aceea Gavriil mă împuşcase pentru a treia oară; în total el a tras în mine de cinci ori. — Şi ai murit de fiecare dată? întrebă cu precauţiune madame. — Nu, n-am avut şansa asta. S-a întâmplat ceva straniu... Rănită, capra neagră căzuse între văgăuni, iar filfisonul, ostenit, renunţă s-o mai recupereze. Fâşâia înserarea, lupii îşi făcură apariţia, înconjurară animalul rănit şi ţinură pe loc o consfătuire lupească. Privirile lor luminau împrejur, roşii, adânci, misterioase. Deasupra se curba cerul, şi mai adânc, şi mai misterios. Chiar tot ce şi-au vorbit cenuşiii în acea noapte, Specialistul n-a înţeles, nu cunoştea în amănunt graiul animalelor din partea nordică a continentului, sigur e însă că lupii au decis să lase în pace vieţuitoarea însângerată, poate unde nu erau flămânzi, şi o capră neagră, cu muşchii ei aţoşi, nu-i ispitea cine ştie cât, sau poate au lăsat-o în viaţă dintr-o solidaritate protestatară împotriva omului... — Lupii nu pot fi generoşi, interveni madame. Sângele proaspăt abia excită poftele unui lup! Este curată prostie ceea ce spui, dragă domnule. — Te deplâng, madame! Tu nu poţi crede, zise netulburat Specialistul şi îşi continuă relatarea. Acum părea să povestească numai pentru plăcerea sa. În hanul acela norvegian Gavriil Clementi se instalase comod în faţa focului, degustând nişte retsima, dezgheţânduse cu bucurie în aşteptarea cinei. Redevenind om – cu un efort suprem – Cristian Β. păstrase din existenţa sa de capră neagră cele câteva gloanţe ce-i vătămaseră pieptul; rănile rămăseseră: ele, rănile, totdeauna rămân, oricât ţi-ai schimba înfăţişarea. Starea sa nu era de 1278

loc bună şi numai diavolul ştie cum izbutise să... abutizeze la han. Totuşi el palpită de mulţumire, observându-l pe Gavriil: nu pierduse urma! Specialistul ocupă loc într-un ungher şi de acolo fosforescenţa animalică a ochilor săi îi conferea înfăţişare de demon. Da, din feluritele sale existenţe Specialistul păstrase încă ceva, şi anume fosforescenţa ochilor. Gavriil Clementi, după ce-l studie, trimise după patron. — Să vină un medic! Omul acela e grav rănit! — Cine e? îl scrută hangiul fără plăcere pe Specialist. — Un prieten. Repede! se încruntă filfisonul pe nemţeşte. Şi se ridică. — Mă Cristian, spuse apropiindu-se, tu ştii ce rămâne din foc după ce nu mai e foc? Şi surâse cu surâsul său de superbărbat. Surâse şi muşcă o bucăţică de brânză şi brusc luă un aer ofensat, o vână îi tresări pe tâmpla umbrită de părul castaniu strălucitor. Hm! Te-au trimis pe tine! Nu meritam eu onoarea de a fi urmărit de Maximilian Cornea? Acesta era numărul unu al Biroului... — Ce s-a întâmplat mai departe? îl scutură madame pe Specialist. — M-au drogat, ticăloşii, iar Gavriil a şters-o... Degeaba! Drumurile sale nu aveau, mă înţelegi, o finalitate, deşi... deşi era capabil să dispară în mai multe direcţii în acelaşi timp! M-am travestit în pasăre, pentru a-l urmări de-a latul continentelor, spre Orient... Filfisonul, la rându-i, se deghizase în japonez, i-a reuşit atât de bine, că scăzuse şi din lungime cu vreo cincisprezece centimetri, insuficient... insuficient ca să mă păcălească. Nu m-ar fi păcălit nici dacă se transforma în nain! Am trecut prin marile capitale, vorbea Specialistul fără a-şi descleşta maxilarele sale negre. Într-un vechi oraş cu zidurile arse de incendiile primelor milenii, Marele Aparat Singular de mirosit urme a fost bruiat de diavol şi din prea multă râvnă am lunecat într-un fost beci al Inchiziţiei, unde guzgani reci fojgăiau prin mocirla putredă. N-aveam ieşire! Pentru a supravieţui, Marele Aparat al deghizărilor m-a transformat în şobolan... Viaţa acestor fiinţe nu e chiar atât de odioasă, considerând-o bineînţeles printr-o 1279

prismă şobolănească, însă dacă te cobori de la starea de pasăre la cea de guzgan resimţi un şoc, mai ales că şi ceilalţi camarazi de beci, vechii guzgani, te amiroasă cu suspiciune firească. Amintirea acelei perioade trezi o nouă exaltare în inima Specialistului. Fusese încă o experienţă unică. El trecuse prin starea de păduche, capră neagră, pasăre, prin alte stări, însă dacă n-ar fi gustat, temporar, traiul subteranelor sinistre, cercul ar fi fost desigur incomplet. Cristian B. era unul dintre puţinii oameni care puteau să afirme că ştiu aproape totul, dacă nu chiar totul; asta însă nu-l făcea să se simtă fericit. Cunoaşterea nu e neapărat fericire! Când şi-a dat seama că n-are cum să iasă din puţul duhnitor şi se pregătea să pună în funcţiune Marele Aparat al uitării definitive pentru a rupe orice contact, contactul amintirii cu originea sa umană, el descoperi întâmplător o fisură în pereţii putrezi şi evadă. Având prea puţină experienţă şobolănească, se trezi în plină lumină, orbit, printre fiinţe umane care scoteau ţipete de oroare. Nişte fetiţe cuminţi se refugiară în copaci. Un măturoi aproape că-l ucise. Urmărit de o haită de inamici, Specialistul trebui să depună un efort supraomenesc, şi în orice caz supraşobolănesc: cei care au asistat la această Mare Scenă povestesc şi azi cum sub ochii lor, în anul acela, un guzgan gras, lipicios şi urât, pe care-l încolţiseră, s-a prefăcut pe neaşteptate în porumbel călător! După o pauză marcată de somn şi de supă, Cristian Β. îşi drese iar glasul. — Travestit în japonez, fiul tău se refugiase unde crezi? – la piloţii sinucigaşi: nici nu e de mirare, pornirile sale morbide nu puteau să-l ducă în altă parte. Războiul era pe sfârşite. I-au încredinţat una din acele torpile zburătoare, dar antiaeriana aliată i-a retezat aripa şi aparatul a bufnit în ocean... Înotând voiniceşte, filfisonul se salvă, ţâşni din apă în dreptul unui atol, şi când ridică ochii, ce văzu? Mă văzu pe mine! Îl aşteptam de câtva timp! L-am tras cu grijă la mal... Am examinat, curios, acea parte a frunţii sale ce purta semnul unei răni şi a unei reparaţii: chirurgul care-l cârpise 1280

îşi cunoştea meseria, era greu să observi ceva, doar o vagă denivelare ca a deşertului ce tăinuieşte ruine vechi. Tot mai obosit de goana, reală sau imaginară, dar de ce neapărat imaginară?! – pe urmele fatidicului filfison Gavriil Clementi, Specialistul îşi prinse obrazul între palme, rememorând câteva ultime secvenţe. — Mă Gavriil, i s-a adresat el, fixându-i în continuare tâmpla denivelată, ştii tu ce ne leagă pe noi doi? — Prietenia? Duşmănia? Amândouă? Jocul pervers al destinului? întrebă la rându-i filfisonul. O escadrilă de peşti zburători trecu razant la suprafaţa apei, fugărită de nişte dorade în care soarele se reflecta. La orizont izbucniră imense explozii: un convoi yankeu transforma în cenuşe escadra de asalt a amiralului Fojo. La amiază, după ce flota lui Fojo devenise amintire, amintire istorică desigur, o vedetă rapidă trecu pe lângă atol. Gealatul de la pupa anunţă că din considerente strategice insuliţa va fi pulverizată, deci ei doi să dispară de acolo; nu preciza unde şi în ce fel. În faţa situaţiei grave, Specialistul nu găsi altă soluţie decât să se travestească în peşte. El îi propuse prietenului şi inamicului său de moarte să procedeze la fel; şovăind să renunţe, fie şi temporar, la înfăţişarea sa de filfison, Gavriil Clementi acceptă în cele din urmă. Marele Aparat al deghizărilor intră în acţiune... — ...Şi curând, în amurgul sângeriu, printre crucişetoarele cenuşii ce se pregăteau să invadeze arhipelagul verde, doi ţipari albaştri de mare încercau să-şi croiască drum către coastele roşcovane ale Europei. În faţă înota Gavriil Clementi şi, pururi urmărindu-l la distanţa unui surâs – eu, încheie Specialistul.

II

Rănit grav la cap, fiul madamei, Gavriil Clementi, filfisonul, super-bărbatul, ieşi din spital cu o placă subţire de platină 1281

pe craniu, obiect de lux ce astupa o gaură prin care ar fi putut să se strecoare un şoarece, eventual un Şoarece cu cap de fier. Această leziune din preajma tâmplei stângi îl zdruncinase, trezind în adâncurile misterioase ale memoriei amintiri ce păreau definitiv şterse; foarte straniu mecanism declanşase schija aceea fierbinte şi oarbă! Spărgând meningele, izbise materia cenuşie, anihilând poate pentru totdeauna nişte gânduri sau imagini, dar în acelaşi timp şocul – ca o explozie ce scurmă în profunzimile straturilor – ridicase iarăşi la suprafaţă un interval al vieţii sale pe care Gavriil Clementi, agent secret al destinului, îl pierduse de mult. Într-o noapte, în sala împuţită a spitalului, filfisonul se trezi la vârsta de cinci ani! Tatăl său, severul profesor Clementi, cu barba înspicată, părul sur, mersul drept, avea ochi întunecaţi, necruţători, ochi ce nu priveau cu îngăduinţă extravaganţele soţiei sale, viitoarea madame. Profesorul Clementi îl luase pe micul său fiu într-o expediţie, or tocmai acest eveniment înviase acum în chip miraculos în memoria filfisonului. O peşteră cu stalagmite albastre şi gheţar tăcut în labirintul Apusenilor, pe care profesorul o cerceta; era peşterolog acest tată sever. Femeile moaţe aveau grijă de copil, însă ades profesorul îl căţăra pe umăr pe viitorul agent secret al destinului şi cobora cu el până la cel dintâi etaj al văgăunei, pe scări şubrede agăţate de stâncă. Un gheţar străvechi îşi ducea traiul acolo. În lumina felinarelor gheţarul tresărea, apărându-se cu raze încrucişate. Mâna unei femei nălucea în adâncul cristalului etern, curbată graţios ca într-o îmbrăţişare, ca vie. Şi poate că era vie! Era marea enigmă a peşterii... În punctul acesta al amintirilor rănitul, zguduit de o tresărire, pierdu contactul cu vârsta celor cinci ani. Îşi încordă simţurile, îşi dirijă restul de energie, îşi supuse durerile, nu pentru a lua cunoştinţă mai deplină cu prezentul, ci încercând să-şi explice: peştera aceea îndepărtată, pierdută, gheţarul, mâna toate acestea erau, fuseseră cândva reale, sau le crease febra şi fiorul morţii? 1282

El îşi amintea foarte bine – dacă într-adevăr era amintire şi nu vis sau cine ştie ce altceva – stâncile roşietice care însoţeau poteca. Erau dinţii înroşiţi ai caimanului. La cinci ani memoria nealterată era pregătită să înregistreze temeinic orice. Temeinic? Cât de temeinic? De ce fusese necesară schija pentru ca să poată recompune imaginea tatălui său, peştera albastră, mâna din gheţar? Gavriil Clementi, ofiţer de Stat Major cu însărcinări speciale, fu transportat cu avionul în spatele frontului, departe. Aş vrea să văd marea, roagă-l pe pilot să-şi balanseze niţel jucăria, îi ceru el sanitarului însoţitor care-l privea în silă. Huruind, „jucăria” ateriză, iar Gavriil îşi pierdu cunoştinţa, sau muri. Nu, pe semne că ultimul punct nu s-a îndeplinit, cei morţi nu mai văd – până la ştirea contrarie. El deschise ochii după operaţie, după ce-i căptuşiseră tâmpla cu plăcuţa de platină, şi văzu nu marea, nu drăgălaşul chip al unei infirmiere de care să se lege pe viaţă, ci capul grotesc al unui buldog. Gavriil crezu că e sanitarul posac din avion care-i refuzase ceea ce putea să fie ultima sa dorinţă. În realitate era chiar un câine adevărat, favoritul chirurgului şef care-i peticise craniul; acesta era un om simpatic şi un trăgător la măsea, de mirare că nu uita de fiecare dată instrumentarul prin capetele ofiţerilor operaţi. Acest chirurg glumi: „Ştii, acum ai un cap preţios – făcea aluzie la platină – păzeşte-l!” „Dacă scap, mă voi duce să caut peştera aceea, decise filfisonul. Dacă scap, şi dacă peştera există.” Ceva nu mergea bine cu placa montată pe tâmpla lui Gavriil. El îl chemă pe medic şi se jălui încruntat. Chirurgul stătu un ceas sub duş, înghiţi un litru de cafea amară, şi când se găsi într-o satisfăcătoare stare de trezie, trase pe degetele sale strâmbe, palide şi subţiri nişte mănuşi americane şi deschise pentru a doua oară craniul superbărbatului. Curăţă puroiul ce se făcuse sub platină, spălă placa, montă totul la loc, întinse laba spre o sticlă de coniac Altvater Gessiler şi decretă că dacă pacientul nu moare, desigur se va însănătoşi. Iar Clementi nu muri, din pură încăpăţânare. La fereastra lui un salcâm se destrăma în 1283

curenţii stepei. Chirurgul şef îl convocă – la capătul convalescenţei –, îi oferi, în treacăt, cafea, ţigară, sfaturi, se holbă către tâmpla sa, mirându-se şi el cum de reuşise, iar apoi îi oferi posibilitatea de a-l înfrunta iar pe inamic. Salutat cu urale, Gavriil Clementi porni direct spre front, însă, tiptil, el începu un mare ocol şi la capătul acestui mare ocol ajunse în oraşul său natal costumat în cerşetor. Frază confuză, cine era costumat în cerşetor, Gavriil, oraşul? Ambii? Se încrucişa pe drum cu un fost coleg ce se legăna în cârje. Infirmul, demn, aruncă o privire neagră zdrenţărosului ce împrăştia duhori jenante, şi nu-l recunoscu. Foarte bine! Filfisonul dădu târcoale casei în care se născuse, dar nu intră în această casă ce colcăia de o faună bogată – vizitatori diverşi – ci se instală printre ruine de cealaltă parte a pieţii, de unde putea să admire în voie lumea, ca şi activitatea mondenă ce o desfăşura maică-sa, madame profesor profesor... Dormi puţin, vizitat de grupuri de şobolani, dintre care unul ar fi putut fi chiar Cristian B... În puterea nopţii, sugestionându-se că e umbră şi că e transparent, Gavriil Clementi tăie piaţa şi intră în casa mamei sale. El procedă ca un spărgător experimentat, dar poate că şi era, aşa că la ce bun comparaţia? Împinse geamul pe care-l cunoştea din copilărie şi geamul îl lăsă imediat să treacă, abia scârţâind în semn de salut; la capătul unui coridor filfisonul aspiră în nări, mirosul complex al casei alcătuit din sumedenie de nuanţe... Pisica imensă şi flocoasă, pe nume Bagatela, nu-l recunoscu, spre deosebire de fereastră, însă aşa-s pisicile, oportuniste. Gavriil o remarcă în treacăt pe maică-sa, într-un grup de colonei. Cam vreo două ceasuri se vânzoli prin casă filfisonul, îşi schimbă hainele, nimeni nu-i acordă atenţie şi el începu să creadă cu toată seriozitatea că devenise invizibil şi, bizuindu-se pe asta, deschise o uşă. — Ai cam întârziat, señor, spuse o bombonică. Gavriil rămase. Zvâcnirea repetată a tâmplei sub placa de platină îi aminti condiţia sa de muritor... În zori filfisonul o şterse, speculând amiciţia aceluiaşi geam, părăsi oraşul pe un drum 1284

ce se-nfunda în munţi. El divorţase de omenire: „Călăi ai sufletelor, cânta el, de-aţi şti ce dezertor important sunt eu!!” Dezertor important? Faţă de cine? Faţă de ce? Gavriil Clementi îşi continuă drumul. Într-o margine de poiană se opri să culeagă boabe de măceş; de cealaltă parte a tufei doi ochi speriaţi îl observau; de teamă ochii aceia începură să fumege; filfisonul înaintă şi puse la bătaie întreaga sa forţă filfisonică de seducţie. El turna în capul domnişoarei o grămadă de filfisonerii şi înnopta cu fratele mai mic al fetei şi cu fata în coliba strămoşească, împrejurul colibei treizeci şi opt de oi gâfâiau, blestemând destinul care le făcuse oi. În timp de noapte, asaltat de armate de pureci, Gavriil încercă să se apropie de ciobăniţă, dar aceasta se apără şi puse pavăză între ea şi el pe fratele cel mic, ce continua să doarmă de puteai tăia lemne. Un eşec ciudat. Dimineaţa, înghiţind mămăligă muiată în sămăchişe, Gavriil se interesă de peştera cu gheţarul albastru: ciobăniţa, cu aceiaşi ochi speriaţi, îi explică; rămăsese deocamdată fecioară. Cine poate să spună dacă întru folosul ei?

III

Aşezat pe o treapta la gura peşterii albastre, Gavriil Clementi privea încet norii. Poate că erau norii celeilalte lumi. Apoi se însera. El se retrase în cotlonul său adânc unde nu ajungea nimeni, unde fumega focul. Privind zbenguiala flăcărilor, se mai încălzi. Cu luare aminte pregăti patul său de ramuri şi iarbă, întinse pătura sa cazonă şi înainte de a ieşi din viaţă, el, Gavriil Clementi, agent secret al destinului, se întoarse pe partea dreaptă, puse braţul sub ureche, luând poziţia sa preferată pentru somn. Dar nu reuşi nici să adoarmă, nici să moară. Şi atunci se refugie în visul copilului de cinci ani. 1285

Marele Aparat Singular de mirosit urme avea să-i servească până la capăt lui Cristian B.; ajungând la peştera ce fusese ultimul refugiu al lui Gavriil Clementi, lui, ca expert, nu-i fu greu să reconstituie viaţa şi moartea aceluia... „Un dezertor important!” exclamă către ecouri, privind osemintele ce păstraseră „poziţia preferată pentru somn”. Important faţă de ce? Faţă de cine? Cristian B. culese din frunzişul putred placa de platină ce lunecase de pe tâmpla găurită. „Nu mai aveam nimic împotriva filfisonului, avea să povestească el cuiva, sau sieşi, sau nimănui. Noi doi, filfisonul şi cu mine, eram la fel... fraţi prin ceva... prin ceva rău, fireşte...” Deasupra vetrei de cenuşă, pe zdrunţurosul perete al peşterii, se mai puteau distinge nişte mari litere de fum: URĂSC OAMENII! „Dar de fapt am înţeles că nu-i ura, gândise Specialistul. Totul este mult mai complicat, dacă înţelegeţi ce vreau să spun...” „Eu acuma ce fac? se întrebă într-un târziu Specialistul. Acum, după ce l-am prins pe acest dezertor important, misiunea mea s-a terminat. Cum voi tărăgăna timpul deacum înainte?” „La fel ca şi celelalte piste ale lui Gavriil Clementi, pot zice că şi aceasta, ultima, nu... abutizează... nu duce nicăieri: e acesta oare un veritabil capăt de drum? O peşteră, un foc stins, câteva oase? Preistorie? Iarăşi? Iarăşi? „Nu văd o soluţie, toate drumurile mele duc în neant sau în peşteră, ceea ce este cam acelaşi lucru. Cine e vinovatul? Cine m-a împins iarăşi aici? Care e soluţia? Soluţia! Cum să dai soluţii când ai sufletul decapitat! Ca mine, ca Gavriil... Sunt prea obosit, nu mai ştiu, nu am la-ndemână o filozofie care să-mi contrazică destinul...” Şi, trăgând cortina peste aceste ultime gânduri, Specialistul puse în funcţiune Marele Aparat al uitării definitive şi făcu semn oamenilor de la ospiciu că s-a odihnit şi e dispus să-i urmeze. 1286

INOCENŢA UNUI ALUNGĂTOR DE FURNICI I

Ce ar mai fi de adăugat? Probabil nimic. Doar că peste Bucureşti se cernea o ploaie generatoare de mare optimism şi că trei inşi cu totul diferiţi ca înfăţişare înaintau nu tocmai convinşi pe strada Luxemburg, unde se mutase de curând într-un sediu nou Agenţia Lăzău. Unul dintre tipi se opri şi declară arţăgos: — În calitate de advocat, eu vă pot spune că nu am încredere în poliţişti! Sunt răi! Sunt lacomi! Sunt corupţi! — Aşa e! fu de acord al doilea, care ducea sub braţ un tom imens cu titlul „Lingvistică comparativă”. Ce căutăm aici! Să renunţăm! Haideţi acasă! Al treilea, un omuleţ blând, obiectă: — Sunt răi, dar necesari. Fără ei nu putem desluşi acest caz… Trecură prin faţa unei bodegi, patronul, în uşă, încercă săi ispitească: „Bere la indiscreţie, domnii mei!”, dar nu avu succes, fiindcă preocupaţii indivizi nu-l auziră şi, după alte câteva nehotărâri, intrară în Agenţie, urcară, nişte trepte, deschiseră o uşă, pomenindu-se într-un salonaş mobilat cu nişte taburete din nuiele împletite şi cu o femeie tânără, blondă, în aparenţă frumoasă – spun în aparenţă, căci un voal albastru, semistrăveziu, aproape că-i masca trăsăturile delicate. Politicoşi, bărbaţii salutară, gâtul înalt al blondei efectuă o rotire de abia două, trei grade, ochii ascunşi puseră o pecete de dispreţ pe frunţile celor trei, după care ea reveni la ocupaţia preferată: ronţăitul buzei. O uşă capitonată se deschise, prichindelul G., ai cărui ochi aveau în acel moment o nuanţă de un galben mânios zise, dar mai mult se răsti: „Poftiţi, duduie!”, unul dintre inşi 1287

încercă: „Am dori să...”, dar G. ridică un deget atât de străveziu şi de autoritar că-i tăie pe loc piuitul; uşa capitonată se închise în urma blondei, şi rămase în salonaş doar parfumul ei diafan şi enigmatic. — O fi fost chiar Lăzău? răsună o întrebare timidă. — Nnnno! Prea era mititel. Toţi oamenii mari sunt înalţi. — Balzac nu era înalt, obiectă omul cu cartea de lingvistică. — Dar nici mare, adăugă advocatul. Cam un sfert de ceas mai târziu uşa capitonată se deschise singură, şi un glas subţire şi pururi furios se făcu auzit: Următorul! Cei trei inşi intrară. Frumoasa blondă lipsea din birou, ieşise prin altă uşă, deşi altă uşă nu exista, sau zburase pe fereastră; în fereastră, rezemat în cârje, domnul V. fuma un trabuc, absent, el, nu trabucul, restul camerei era ocupat de domnul G., care se vânzolea de colo-colo, de nu mai încăpeai de el. Cel timid declară cu glas şi mai timid că ar dori să vorbească cu marele Lăzău, i se răspunse, evident, că Bonifaciu Lăzău, fiind prins în alte treburi mai mari, lipseşte, dar că apropiaţii săi colaboratori stau la dispoziţia publicului. Domnul V. se aşeză la birou şi deschise un registru; muie peana în cerneală; faţa lui osoasă, albă, se ridică spre vizitatori. — Glucescu, advocat, se prezentă agresiv primul. — Joachim Krafcik, lingvist..., şopti al doilea. Poate aţi citit lucrările mele cu privire la originea cuvântului melc... — Încă nu, regret, răspunse rece domnul V., învârtind peana. — Melc este singurul cuvânt de origine necunoscută din limba română, şi eu am descoperit că... — Dumneavoastră? se adresă domnul V. insului timid. — Spânoche. Ion Spânoche. Alungător de furnici... — Poftim? îi tresări bărbia domnului V. Mă tem că n-am înţeles... — Aţi înţeles... Alungător de furnici... — Cetăţene! vibră glasul strident al domnului G., care arpenta în viteză biroul, suntem foarte ocupaţi, mii de crime 1288

aşteaptă rezolvarea, mii de mistere aşteaptă din partea noastră... — O clipă, îl întrerupse liniştit V. Ce înţelegi dumneata prin alungător de furnici? Această profesie nu există. — Faptul că e puţin cunoscută nu dovedeşte că n-ar exista, răspunse blajin, însă cât se poate de sigur Spânoche, ai cărui ochi întunecaţi şi mari luciră straniu. Apoi, după ce scânteiară preţ de câteva clipe se rotiră prin ungherele încăperii, căutând ceva. Căutau... furnici. Dar în Agenţie furnici nu existau de fel, sau aproape de fel, căci în anumite momente dl. G., cu ochii lui galbeni şi sprâncenele viforoase, aducea parcă a furnică. Spânoche explică: — Furnicile, domnii mei, vin câteodată şi se instalează în casele oamenilor. Atunci trebuie să le spui să plece, iar dacă ştii cum să le spui, ele te ascultă şi se duc în altă parte. Unii oameni le îneacă pe furnici cu apă clocotită sau lapte de var, alţii apelează la alungători... Eu sunt cel mai bun alungător de furnici din Europa centrală... — Ai clienţi? se interesa V., cu oarecare interes. — Cum nu? Oamenii mă cheamă, ba aici, ba dincolo... călătoresc aproape tot timpul! Ε o meserie care-mi oferă prilejul de a... — Bine, bine, îi mai tăie V. din avânt. Care e chestiunea, cine a fost gâtuit? — În realitate căutăm o comoară, îşi împinse burta înainte Glucescu. — Nu suntem specialişti în comori! ţipă de undeva G. — Căutăm o epavă pe care se află, ori s-a aflat, o lădiţă cu diamante, preciza Krafcik, lingvistul specialist în cuvântul melc. — Nu umblăm după epave! îl respinse G., gata să se suie pe birou şi să danseze acolo de ciudă. — Deşi pare o glumă, e ceva cât se poate de serios, explică Spânoche. Domnul V. luă cârjele, se ridică, sprijinindu-se de marginea biroului. 1289

— Aşa cum v-a explicat şi colegul meu, Agenţia Lăzău are alt profil. — Vrem să vorbim cu şeful, cu Lăzău! ceru Glucescu. — Ε imposibil, zâmbi îndepărtat V. De undeva, G. răcni: — Suntem ocupaţi până peste cap! Vlăjganul de advocat, examinând semnificativ statura mai mult decât modestă a domnului V., făcu o mică observaţie nu lipsită de piper: — În cazul dumitale, nici nu e greu să fii ocupat până peste cap, michiduţă! Şi înainte ca domnul G. să dea replica ce i se cuvenea obraznicului, cei trei solicitanţi părăsiră biroul.

II

Peste două zile gazetele de seară anunţau asasinarea prin foc de pistolet, în plin centrul capitalei, pe Bulevardul Şotropa nr. 34, a domnului Bazil Glucescu, advocat, e drept ţâpat afară din barou, om cu relaţii multe, dar dubioase. Un alt glonţ perforase plămânul lingvistului Krafcik. În sfârşit, doi plumbi şuieraseră şi pe lângă urechile alungătorului de furnici, însă acesta scăpase ca prin minune nevătămat. Domnul V. puse ziarul pe birou şi declară solemn: — Această afacere ne priveşte şi pe noi întrucâtva... — Da! Să mergem! aproba G. şi porni spre uşă, fără a se ridica de pe scaun, fiindcă de fapt nici nu fusese aşezat pe scaun. Comisarul Tarsiciu, căruia-i picase pe cap această blestemată afacere, făcu spume la gură, aflând că oamenii Agenţiei Lăzău doresc să-l vadă şi-i ţinu în antecameră maximum de timp cât permite buna cuviinţă, apoi îi primi bombănind: — Încântat să-i văd la faţă pe detectivii celei mai de soi agenţii „de particulari”... Nu era greu să deduci din tonul său 1290

răguşit că la fel de încântat ar fi fost văzând un păianjen în strachina de supă. Ce mai face „domnul B.”, marele vostru şef, bine merçi? Da? Dumnealui nu binevoieşte a-şi arăta prea cinstitul chip pe la noi... îşi trimite funcţionăraşii. — Par-pardon! răcni minusculul domn G., ai cărui ochi, printr-o coincidenţă, erau la fel de galbeni cu ai comisarului. Nu suntem funcţionăraşi, ci detectivi! — Hm, hm! Dar de ce nu şezi undeva? — Ce noutăţi în cazul Glucescu? întrebă domnul V. Tarsiciu îl privi, încercând să pară glacial. Nu-i reuşi decât în parte. — Nu văd de ce ar trebui să vă pun la curent cu cercetările noastre! — Trebuie să colaborăm în acest caz! strigă domnul G. dintr-un colţ al biroului, şi-n clipa următoare se şi afla în colţul opus. — Nu colaborăm cu „particularii”, mârâi Tarsiciu. Dar, pentru numele lui dumnezeu, ia loc undeva, că am ameţit tot întorcând ochii să te urmăresc... — Poftim? Ce tot spui? — Şezi! zbieră comisarul-şef, semi-ridicându-se, rezemat în palme. — Nu pot! urlă G. Nu pot sta locului. Nu pot, pur şi simplu! Într-acestea, frizura întunecată a secretarei Mary înflori în uşă: — Ε ceva necaz, şefule? Să trimit caraula? — Da! Trimite-o la dracu. Altceva? — Domnul inspector Iuga Martin insistă să intre. — Şi de ce nu-l laşi? Nu mai încape-n uşă? Iuga, în cămaşă albă, proaspăt bărbierit, cu o viorea albastră la butonieră, pătrunse fluierând. Renunţă să mai fluiere; strigă: — Ε aici amestecată şi o femeie, dar..., observă brusc faţa posacă a lui Tarsiciu, care bodogăni indispus: — Pe domnii nu-i privesc afacerile noastre, Martin… Îi cunoşti pe domnii? 1291

— Şi încă prea bine, confirmă tânărul detectiv, strângându-i mâna lui V. Apoi fu nevoit să gonească niţel pe urmele lui G. pentru a-l ajunge şi a-i strânge şi lui lăbuţa. Tarsiciu urmări de la mare distanţă aceste efuziuni inutile, apoi se ridică, iar mutra lui ar fi putut înăcri chiar şi un sirop de vişine. — Domnii mei... după cum vedeţi... treburile... V. se ridică, sprijinit în cârjele lui. Ceru scuze pentru deranj, cu aerul cel mai demn, apoi oamenii agenţiei Lăzău părăsiră acel birou afumat de poliţie. Afară, G. începu să scuipe ca o mâţă furioasă: — Mii de draci! Nu accept să fiu umilit de orice poliţai obtuz! Am să mă plâng lui Lăzău! — Ai înnebunit de tot – dacă e posibil să fii şi mai nebun decât eşti! replică V. Ai uitat că Lăzău nu există!? — Bun! Şi atunci, cui ne plângem? — Arhiepiscopului de San Sebastian! Mai taci un pic! Îmi alungi şi gândurile puţine pe care le am! Trecură bulevardul, pentru a intra la „Florida”. — O cafea! porunci domnul V. — O anti-cafea! comandă G. Picolul holbă ochii cât cepele. — Adică, îi explică V., un sirop de lămâie, la care adaugi zahăr, rom, gheaţă, esenţa de vanilie, puţin piper… — Nu ştiu dacă nu cumva este ilegal să preparăm o astfel de otravă, se îndoi băiatul. Am să-l întreb pe patron... Un sfert de oră mai târziu, acolo, la una din mesuţele izolate, îi găsi Iuga Martin. În acest punct al povestirii interveni Silviu Balamela: — Pardon! Eu cunosc Bucureştiul dinainte de război. Berăria de peste drum de Poliţie nu se numea Florida, ci Texas, o spun cu toată seriozitatea! — Şi asta te face mai fericit? îşi ascunse V. nemulţumirea în dosul unui zâmbet străveziu. Bon! Florida nu se numea Florida, pe comisarul Tarsiciu nu-l chema Tarsiciu, şi aşa mai departe... e un obicei curent ca autorii să mai schimbe denumirile, asta îi fereşte de o groază de necazuri... Şi până ce Balamela să dea replică, fostul detectiv întoarse capul: 1292

Domnule Bală, mai scoate pentru noi nişte Staropramen, mie sete! — Nu se poate colabora cu Tarsiciu al dumitale! strigă domnul G. dănţuind în jurul mesei, acolo, la Florida. — A îmbătrânit, săracul, îl scuză tânărul inspector Iuga. A prins el şi vremuri mai bune, dar acum... — Uite ce e, vorbi grav V., ai pomenit ceva despre o femeie... Ce fel de femeie? — Îmi dădeam şi eu importanţă, surâse ardeleanul. Mă luam după isteţii de franţuji... Cherches la femme... De fapt nu ştiu nimic exact. — Noi în schimb, reluă V., posedăm elemente care s-ar putea dovedi esenţiale. — Mă iertaţi, îl întrerupse Iuga. Eu sunt un om socotit! Cu toată amintirea agreabilă ce o am în urma cercetării în comun a cazului „BIB”, aş vrea să ştiu pe ce baze se întemeiază colaborarea noastră prezentă? — Pe nici un fel de bază! ţopăi G. Pe lângă cazurile colosale în care e angrenată Agenţia Lăzău, moartea unui oarecare Glucescu e un fleac pe care-l vom rezolva în treacăt. — Mda, aprobă V. La noi la Agenţie s-a prezentat o blondă, cea mai frumoasă şi mai blondă blondă dintre blonde, iar povestea ei merită a fi luată în consideraţie, în măsura în care merită a fi luate în consideraţie poveştile blondelor... — Mai repetă o dată fraza asta, şi-ţi dau un premiu! rânji Ceclan. — Nu face pe deşteptul, domnule aviator! — ...Ai auzit, prietene Iuga Martin, de un vaporaş cu numele delicat de „Creola”? Nu, n-aveai cum, s-a scufundat în 1910 undeva în preajma insulei Ada-Kaleh, într-un accident straniu, a explodat căpitanul, dacă e posibil aşa ceva... — Cum să explodeze un căpitan? — Zic şi eu... Ceva a explodat, în orice caz! De ce nu chiar căpitanul? Copastia asta bătrână urca pe Dunăre până la 1293

Budapesta, şi chiar până la Viena, transportând tot ce vrei, şi mai ales ce nu vrei, cherestea, pasageri, stafide şi chiar actriţe. În ziua când a sărit în aer, „Creola” avea pe bord, între stafide şi actriţe, pe consilierul Wittenauer, de profesie austriac. Ba nu, pe austriacul Wittenauer, de profesie consilier. Aşa scrie în jurnalul de bord al „Creolei”, care jurnal a ajuns în mâinile blondei pomenite mai sus... — Vai de mine, se căina Iuga, în ce ignoranţă am trăit până acum! Eu îmi închipuiam că o navă, dacă se scufundă, se duce în adâncuri cu jurnal cu tot, chiar şi-n cazurile când explodează căpitanul... — Asta e regula, iar excepţiile nu fac decât s-o confirme. Se pare că jurnalul de bord a fost cumva sustras înainte de explozia căpitanului... Blonda pretinde că l-a găsit în podul casei, printre vechituri şi hârţoage uitate. — Desigur! Acolo, în podurile caselor, întâlneşti totdeauna felurite obiecte misterioase! Ce ne-am face dacă n-ar exista poduri? — Apreciez humorul d-tale, tinere, făcu rezervat V. Blonda pretinde că acel consilier Wittenauer avea cu el o lădiţă cuprinzând colecţii interesante de diamante şi perle. — Ador basmele cu diamante şi perle, însă nu cred în ele, obiectă Iuga. — Nici eu nu mă dau în vânt după ele. — Unde e acum jurnalul de bord? întrebă Iuga. — A dispărut. Blonda pretinde că i-a fost furat. — Ce să-i faci! Un obiect furat o dată, se lasă furat şi a doua oară! — Ia nu mai face pe scepticul! strigă G. — Bine, şi dacă nu fac pe scepticul, la ce-mi foloseşte? — S-o luăm metodic, reveni V. Câteva clipe după plecarea blondei, se prezintă la noi la Agenţie trei indivizi: advocatul Glucescu, alungătorul de furnici Spânoche şi lingvistul Melc... ba nu, Krafcik. Ei îndrugă ceva despre o comoară pe o epavă, dar colegul acesta al meu, G., pe care-l vezi cât e de zgâlţâit, îi trimite la dracu, pe motiv că nu ne ocupăm de comori şi de epave, ceea ce este purul adevăr. Ziua următoare Glucescu e asasinat, lingvistul capătă şi el o 1294

porţie, mai mică, alungătorul de furnici scapă, iar nouă ne pică fisa: facem legătura dintre blondă, jurnalul de bord al „Creolei” şi cei trei caraghioşi, dintre care unul nu mai e caraghios – un mort nu mai poate fi caraghios. Deh, deh! Faptul că s-a comis o crimă de omor dă brusc o anumită consistenţă acestei poveşti ireale cu tezaurul şi epava… ce zici? — Şi mie începe să-mi pice fisa, dar mai lent, că mi-s de pe Someş... Dar explică-mi, pentru numele lui Dumnezeu, ce înţelegi prin „alungător de furnici”?

III

— Căsuţa părea într-adevăr foarte veche, aş zice chiar că era de pe vremea fanarioţilor – dacă aş fi convins că au existat şi ăia vreodată. Ştiţi, eu n-am cultul istoriei moderne, continuă să povestească, nu fără melancolie, domnul V. Dintr-un anumit punct de vedere, mintea mea s-a oprit la antichitatea cea pierdută în pâcle, şi anume la antichitatea feniciană – dacă asta vă zice ceva. Dar acesta e un gând pesimist asupra căruia nu insist... Nimeni, nici Profesorul, nici Ceclan. nici măcar Balamela, nu-i cerură să insiste. Fostul detectiv îşi depănă mai departe amintirile. — Era exact genul de căsuţe în care locuiesc vrăjitoarele şi-n podul cărora trebuie să existe ceva dubios, un cifru, un şacal împăiat, dacă nu chiar jurnalul de bord al unei nave ce s-a scufundat prin explozia căpitanului. Doi plopi înalţi şi bătrâni o încadrau, dându-şi mâna deasupra acoperişului. O sârmă atârna printr-o deschizătură a gardului şi, fără să-mi dau seama dacă e bine ceea ce fac, am zmucit de ea. Un zgomot de bronz destul de lugubru răsună undeva în interior şi un interval de timp mai târziu se ivi şi vrăjitoarea; ne examină din uşă ca un păianjen din vizuina sa. — Hei, bunicuţo, vrem să vorbim cu domnişoara Iuliana. 1295

Iuliana era blonda aia fatală. Bunicuţa, care nu arăta nici pe departe a bunicuţă, ci mai curând a lupoaică centenară chinuită de regretul că nu mai poate comite răutăţi, răspunse că nu cumpără ciuperci sau cam aşa ceva, făcând pe surda. Colegul meu G. zbieră şi el ceva, determinând-o pe babă să vină la poartă. În timp ce a parcurs cei vreo cinci metri, am fi putut să luăm micul dejun, să ne odihnim, şi să rezolvăm alte două, trei mistere, G. ţopăia ca un dement de nerăbdare, iar Ion Spânoche, alungătorul, trăgea din pipă, făcând pe calmul, deşi am băgat de seamă cum îi creşte barba pe obraz... Când vrăjitoarea înţelese în cele din urmă ce am dori, ne explică, făcând abuz de sunete guturale, că Iuliana nu e acasă, că nu locuieşte acolo şi că, în general, nici n-o cunoaşte. Toate acestea fără a deschide poarta. Din fericire, tocmai când băteam în retragere, un glas cristalin răsună de undeva. — Du-te în casă, bunicuţo, să nu răceşti! Să răcească! Era o căldură de iad, cel mult ar fi putut să se coacă! Iuliana deschise zăvorul şi ne pofti să intrăm cu acel zâmbet minunat al fetelor neprihănite. — Bunicuţa îmi apără cinstea, explică în chip de scuză. Niciodată n-ar recunoaşte că sunt acasă! Fiind cel mai în vârstă, am făcut prezentările: domnul G., colaboratorul meu, pe care de altfel îl cunoştea, domnul Spânoche, domnul Iuga, „de la poliţie”... Fata se încruntă puţin, însă foarte puţin: — De la Poliţie? — Nu citiţi ziarele? o întrebă detectivul, ai cărui ochi nu se mai dezlipeau de fată. A survenit un asasinat... dacă nu e brutal cuvântul. Iuliana ridică din umeri, nu exagerat de impresionată. — Nu citesc niciodată ziarele, mi-a interzis bunicuţa... Tocmai mă chinuiam cu nişte afurisite de furnici care mi-au năpădit bucătăria, aşa că scuzaţi-mi ţinuta... — Vă scap eu de furnici, se învioră brusc Spânoche. Şi, fără să mai aştepte, dădu colţul casei. Îl urmarăm destul de 1296

jenaţi. Un şir de furnici, toate încărcate cu bunătăţi specifice, în special muşte decedate, traversa bucătăria de vară. Alt şir venea în direcţie inversă. Dracul ştie de unde veneau şi încotro se îndreptau! Alungătorul Spânoche îngenunchie şi boscorodi ceva obscur – nimeni n-a înţeles ce, apoi se ridică, declarând fericit că în mai puţin de un ceas aceste simpatice fiinţe au făgăduit să-şi ia tălpăşiţa. — Şi s-au ţinut de făgăduială? — Nu mă încurca, Balamela! Am pus capăt comediei cu furnicile şi am luat fetei un prim interogatoriu... foarte politicos. Jurnalul de bord al „Creolei” dispăruse de pe noptiera din dormitorul Iulianei, unde nu pătrunde absolut nimeni, nici măcar bunicuţa, încăperea aia serafică aflânduse la etaj... Inspectorul Iuga Martin pretinse, cu delicateţe desigur, să vadă noptiera şi dormitorul, blonda se opuse categoric, „acolo nu intră picior de bărbat”, şi, fiind aproape răpuşi de căldură, n-am mai insistat în acest sens. Am întrebat-o pe Iuliana dacă i-a cunoscut dinainte pe advocatul Glucescu, pe Krafcik şi pe Spânoche, Spuse nu, şi nu, şi nu. N-aveam motive nici să n-o cred, dar nici s-o cred. Singurul ei argument era frumuseţea. Dar e acesta un argument?

IV

— Vrei să spui că ai supsonat-o pe blondă de la bun început? se interesă Profesorul Halalaie. — Mda! răspunse destul de înţepat domnul V. Aveam deja şcoala lui Lăzău! — Pardon?! Dar Lăzău nici nu exista! — Cum de nu pricepi, Profesore? Era suficient să ne închipuim numai că avem un maestru imbatabil precum Lăzău... chestie de psihologie, de autosugestie! Ei bine, după ce ne-am scăpat de alungătorul de furnici, a cărui mutră clandestină ne cam deranja, am rămas între noi, detectivii de profesie, eu, G., şi Iuga. Ne-am dus la spitalul Colţea să 1297

vedem ce mai e cu lingvistul Krafcik; acesta, într-o rezervă bună, mânca ciocolată şi bea bere, netrebnicul, să prindă puteri. Rana se dovedise a fi un fleac, glontele pătrunsese superficial şi fusese extras cu uşurinţă. M-am mirat: ce fel de piele atât de groasă o fi având şi omul acesta?! Unde era glontele? La laboratorul Poliţiei. Ajungem şi acolo. Iată ce nea spus lingvistul... — Stai puţin! Au plecat sau n-au plecat furnicile din bucătăria blondei? — Taci, Balamela! Lingvistul Krafcik era vechi amic al lui Glucescu, deşi nu aproba întru totul multele escrocherii mărunte în care era vârât acesta. Într-o zi advocatul vine la el, la Krafcik, şi-i propune o expediţie pe insula Ada-Kaleh, să caute, cică, o comoară. Lingvistul se strâmbă: vremea căutătorilor de comori a trecut, şi aşa mai departe. Advocatul insistă, pretinde că are un indiciu grozav, agită chiar şi un fel de hartă, plan sau schemă, şi-l întreabă pe lingvist dacă ştie un băiat liber, cinstit, blând şi prostuţ, ca să fie trei în expediţia asta, mai exact să fie un fraier care să ducă bagajele. Krafcik cade pe gânduri, iar apoi îl desemnează pe Spânoche, cunoscându-l bine. Spânoche e convocat, e de acord să participe la aventură, dar cere să fie consultaţi nişte detectivi, în speţă ăia de la Agenţia Lăzău, de care a auzit că fac minuni. Cam peste mână, Glucescu acceptă, bănuind că oamenii lui Lăzău nu vor lua în serios treaba, cum s-a şi întâmplat. Cei trei se înapoiază la locuinţa advocatului, Bulevardul Şotropa, 34, pentru a definitiva planul acţiunii, când în fereastra întredeschisă apare un Colt enorm care începe să scuipe – ca-n Far-West. Glucescu pică fulgerat, lingvistul capătă un glonte în piept şi se prăbuşeşte, Spânoche, cu moartea în sânge, se aruncă sub masă... N-a ieşit de acolo decât după un ceas, ce e drept, nevătămat... Cam asta era tot. N-aveam motive să nu-l cred pe lingvist. Dar nici să-l cred. Ne-am purtat paşii către laboratorul Poliţiei. Ce am aflat acolo? Ceva de-a dreptul senzaţional! Proiectilul care-i răpise lui Glucescu dreptul de a mai pleda vreodată pe acest pământ provenea dintr-un obuzier calibrul 45, iar bucăţica 1298

de metal extrasă din pectoralul lui Krafcik fusese expediată dintr-un minuscul revolver de damă, bun de pus în poşetă şi de utilizat ca pudrieră, un „Broskoe 22”, un flecuşteţ, o jucărie... Nu mai înţelegeam nimic! Asasinul de pe Bulevardul Şotropa se folosise de două pistoale diferite? Păi, de ce? Ducând cu noi acest „păi, de ce”, am ajuns iar la Florida să luăm o cafea... — La Texas! — La Florida, domnule Silviu Balamela, şi mai taci! Cu cafeaua sub nas am zis: îi voi face şefului meu Lăzău următoarea propunere, să plecăm la Ada-Kaleh... Iuga Martin se apucă să protesteze, pretinzând că e cea mai aberantă dintre idei. Ce facem noi acolo, la Ada Kaleh? I-am explicat: La Bucureşti e cald, acolo e bine, bate briza... Dunării Albastre, stăm la soare, bem turcească specială, făcută de turci, iar între două cafele căutăm diamantele lui Wittenauer. — Misiunea mea e să-l caut pe asasinul lui Glucescu! obiectă Iuga. I-am dat o replică mare, de profet: — Sunt sigur că umblând după comoară, vei da şi peste ucigaş. — Dar ce va zice şeful? — Convinge-l pe Tarsiciu să-ţi aprobe o deplasare la AdaKaleh, îmbrobodeşte-l, ce, eu trebuie să te învăţ? La rândul meu, îl voi lămuri pe domnul B. să ne dea verde în aceeaşi direcţie. — Dar domnul B. nici nu... începu să danseze G. — Taci, i-am astupat gura, căci nenorocitul avea de gând să spună că „nu există”. Şi astfel, ne-am despărţit în ziua aia sufocantă.

V

Fostul limier mai sorbi din berea Staropramen şi urmă satisfăcut: 1299

— Nici prin gând nu-mi trecea să caut vreo blestemată de comoară pe Ada Kaleh! Nu credeam în ea, şi n-am crezut nici măcar după ce am găsit-o... Dar nu vizitasem încă acel mic paradis oriental care este insuliţa aia de pe Dunăre, şi cum pusesem ceva parale deoparte, îmi ziceam că un concediu mar întrema, şi ar fi salutar pentru sistemul nervos atât de zguduit al lui G. — Atunci de ce l-ai târât acolo şi pe Iuga? — Păi nici nu l-am târât, eram sigur că Tarsiciu n-are să-i aprobe fantezia cu Ada-Kaleh, însă comisarul, om imprevizibil, nu s-a opus. Era prea cald ca să te opui la ceva. Ardeleanul acela simpatic şi muncitor merita şi el o destindere, pe legea mea! Însă cine credeţi că se prezintă la Agenţie? Iuliana! Cere permisiunea să participe la expediţie. „Cum de ai aflat?” o întreb. Face pe misterioasa, dar nu era necesar să fii cel mai bun discipol al marelui Lăzău ca să-ţi dai seama că-i şoptise la ureche Iuga Martin: nefericitul, se amorezase... Nu mi-a convenit, prezenţa unei fete frumoase complică al dracului totul, dar ce era să fac, de fapt toată tărăşenia oarecum de la ea pornise. Apoi lucrurile s-au complicat şi mai mult, căci s-au alipit de noi Krafcik – înzdrăvenit de-acum – şi Spânoche. Pentru ce? Nici acum numi explic bine, însă cred că Iuga pledase în favoarea participării lor, cică la faţa locului ar fi putut reconstitui mai bine unele detalii ale hărţii, planului sau schemei ce le-o fluturase în faţa ochilor Glucescu, care schemă dispăruse ca şi jurnalul de bord, definitiv şi inexplicabil. Raţionamentul nu stătea în picioare, dar mi-am zis că n-are decât să facă fiecare aşa cum îl taie capul. Pe mine mă tăia capul să merg la Ada-Kaleh, să respir aromele dispărutului Levant şi să nu mişc un deget – însă, nu s-a întâmplat aşa? Am închiriat o casă albă şi măricică, de la un turc, Mustafa. Cred că pe toţi localnicii insulei îi chema Mustafa – poate exagerez. Casa era răcoroasă, însă plină de furnici. Spânoche umbla printre ele, boscorodind... — A reuşit să le alunge? 1300

— Taci, Balamela! Colegul G., de cum a ajuns pe insulă, a început să forfotească în toate direcţiile, lăsându-i cu gurile căscate pe băştinaşii ăia lenevoşi. L-am ameninţat că dacă nu se potoleşte, îl leg de pat. Harnici se dovediră Iuga Martin, lingvistul Krafcik şi blonda Iuliana. Căutau, al dracului ce mai căutau! Căutau comoara. Mai blânduţ se arăta Spânoche, el cu furnicile lui; nici eu nu mă agitam, toropit în umbră, cu cafeaua şi pipa. Totuşi, după o vreme, chiar să fi ţinut tot timpul ochii închişi, nu se putea să nu observ că, în timp ce Iuga Martin căuta haotic, în toate părţile, Krafcik şi cu Iuliana păreau a se conduce după o anumită metodă. Erau deseori împreună, schimbând păreri pe ton şoptit, despărţindu-se iute când erau surprinşi. Asta mi-a dat de gândit, însă nu mi-a dat şi dureri de cap, căci mă durea-n cot de comoară! Totuşi se pare că acelei comori îi venise sorocul să fie descoperită! Ştiţi, există un destin al comorilor, în privinţa asta e mare specialist amicul meu Leonida Neamţu, dar să nu ne abatem de la subiect. Blonda Iuliana trecea în costum de baie spre apă, făcândui şi pe turcaleţi să suspine – ori asta e oricum ceva! Am întrebat-o dacă bunicuţa-i permite să expună o atât de mare suprafaţă din pielea ei diafană privirii păcătoase a bărbaţilor, dar m-a repezit verbal de era să mă rostogolesc în Dunăre, iar după ce era să mă rostogolesc, m-a cuprins, ca să zic aşa, o meditaţie. Mieluşica asta de Iuliana era de fapt tăioasă ca spada lui Baiazid, şi dură ca diamantele lui Wittenauer! Ştia, ce doreşte, şi dorea să pună lăbuţa ei delicată pe comoara aia nenorocită, şi comoara să-i rămână doar ei! Şi era cât p-aci să se întâmple aşa! Pare de necrezut, dar caseta cu diamantele austriacului a fost găsită – pare de necrezut acum, veţi înţelege imediat că nu e chiar o minune aşa de mare... A fost găsită, caseta, nu în fundul Dunării, ci într-una din subteranele uitate ale insulei, unde cineva, după explozia căpitanului şi a „Creolei”, a îngrămădit ce a mai putut salva de pe epavă. Caseta era închisă – poate cel care a ascuns-o nu şi-a dat seama că acolo e o comoară, dar aici sunt o mulţime de „poate”, eu am să relatez ce e sigur. Aşa... Iuga Martin, om cinstit, sugerase 1301

că diamantele ar trebui predate statului român, care va căuta probabil rudele, urmaşii lui Wittenauer. Propunerea na întâmpinat proteste, dar nici aplauze prelungi. Nici un fel de aplauze. Ultima seară pe care aveam s-o petrecem pe insulă trebuia să fie marcată printr-un mare ospăţ – festinul victoriei. La urma urmelor nu e puţin lucru să dezgropi o comoară în plin secol douăzeci! Dacă nu sunteţi de acord, găsiţi una şi dumneavoastră!

VI

Eram plin de melancolie în seara aceea! O mulţime de gânduri, de întrebări mi se înghesuiau în cap, izbindu-se ca nişte bile de biliard – altă comparaţie nu am la îndemână. Afacerea era tenebroasă! Cine-l ucisese pe Glucescu şi de ce? Cine-l rănise pe lingvistul Krafcik, iar dacă era una şi aceeaşi persoană, de ce folosise pistoale diferite? Exista realmente un jurnal de bord al „Creolei”? Cum se face că Iuliana, ajutată de Krafcik, dibuise diamantele austriacului, în timp ce Iuga Martin, băiat dezgheţat şi detectiv de profesie, bâjbâise ca un caraghios, fără a găsi măcar un dinar găurit? Cum se face că Iuliana plus Krafcik, după ce se strofocaseră atât, au acceptat fără să protesteze, e drept că şi fără entuziasm, să predea tezaurul către autorităţi? Şi altele... Nimic nu se lega în povestea asta! M-am dus la o cafenea pe malul Dunării şi am privit apa. Majestuos fluviu, şi enigmatic! M-am pomenit întrebândumă: ce ar face Lăzău în locul meu? O matroană respectabilă mă servi cu dulceaţă de trandafiri a cărei aromă ajungea, cred, până la Vidin, şi fireşte cu o cafea. Am auzit-o că începe să vorbească, dar abia după câtva timp am priceput că se ocupă de Iuliana, pe care o trata cu diferite calificative, dintre care cel mai serafic era „dezmăţată”. Zicea că bărbaţii de pe insulă şi-au pierdut capul şi că se va întâmpla o nenorocire. M-am strâmbat către 1302

ea: „Cară-te, acritură!” şi astfel mi-am recâştigat singurătatea filozofică. Nu pentru multă vreme, căci apăru Iuga să mă invite la sindrofia de adio. Era şi el muncit de gânduri şi nemulţumit, aşa că n-am schimbat cuvinte de prisos. Sub umbrarul din faţa casei, în lumina a două lămpi împodobite cu abajururi în culori pastelate, se lăfăiau un curcan fript, gustări de somon, cegă, măslinuţe, carafe cu vin răcoros de Segarcea. M-am întrebat: unde este însă obiectul acestei sărbătoriri, caseta cu diamante? Dar m-am întrebat numai în gând. Toată afacerea începuse să mă cam plictisească. Amicul meu G. se vânzolea şi el pe acolo, dar nu făcea mai nimic; în schimb Iuliana făcea de toate, mai aranja câte un tacâm, turna vin în pahare, şi altele... Era înfiorător de frumoasă, bestia! Iuga Martin o urmărea, ameţit. În preajma ei toate instinctele sale de poliţai amorţeau. După ce lumea se aranjă la masă, Iuliana ridică în lumină un pahar cu limonadă şi zise: — Să ciocnim!! Am întrebat-o: — Dar cum, nici în seara asta nu bei şi tu un vin? Îmi răspunse: — Nu, domnule V., căci nu-mi dă voie bunicuţa! Asta era Iuliana! în seara aceea devenise iarăşi moale şi dulce ca o mâţulică, aşa cum o cunoscusem la Bucureşti. Dar eu ştiam că nu e moale şi dulce, ci aspră şi elastică precum oţelul. Deodată am auzit un strigăt disperat: — Vai, furnicile mele! Strigase, vă închipuiţi desigur, Spânoche. Într-adevăr, de la gard şi până la peretele casei, un şir dens de furnici încremenise straniu. Nu se mişcau! — Bănuiesc că s-au îmbătat, făcu vesel Krafcik. Adineaori am vărsat pe jos nişte vin, căci în paharul meu se instalase un paing... — Dar eu cred că sunt moarte, şopti Spânoche, aplecat asupra şirului de furnici. — Lăsaţi-le dracului! dănţui G. Nu mai ciocnim odată? Nu bem? Eu m-am uscat de sete. 1303

Am pus cu toţii mâna pe pahare şi le-am ridicat, dar în clipa aceea am avut unica sclipire de geniu din tot cursul acestei blestemate afaceri, şi am răcnit: — Opriţi! Nimeni nu bea! Vinul e otrăvit! Lingvistul Krafcik, specialist în cuvântul melc, sări cu ghearele spre gâtul blondei Iuliana. — Ticăloaso! Chiar şi pe mine ai vrut să mă omori, aşa cum ai făcut cu Glucescu! Lucreţia Borgia ce eşti!...

VII

La proces, Iuliana nu recunoscu nimic. Nici că a pus o puternică doză de venin de shimma în vin, nici că l-a împuşcat cu sânge rece pe asociatul ei Glucescu şi a tras un glonte aproape inofensiv în pieptul lui Krafcik... — Puţină metodă, domnul meu! interveni Sergiu Ceclan. Iuliana i-a împuşcat pe amândoi? Atunci cum se face că acest Krafcik a venit pe Ada-Kaleh după ea? — Cazul a fost tenebros, şi rămâne tenebros, chiar şi după ce s-a lămurit, oftă fostul detectiv. Se pare că jurnalul de bord al navei „Creola” a fost sustras puţin înainte de explozia căpitanului... După mulţi ani acest document, cu menţiune limpede asupra diamantelor lui Wittenauer, ajunge în mâna Iulianei care se asociază cu Glucescu, om de acţiune... Dacă se cunoşteau? Desigur, se cunoşteau de la clubul de tir „Arcaşul Verde”, unde blonda venea des şi ţintea bine. Lăzău presupune... — N-o lua razna, amice, i-o tăie Balamela. Lăzău nu există! — Nu există! Când zic Lăzău, înţeleg Agenţia Lăzău. Tot ce urmează sunt presupuneri şi... cum le zici... supoziţii. — Stai puţin, spuse Halalaie. De ce nu s-a dus Iuliana singură, cu Glucescu numai, pe Ada-Kaleh, ci a format o întreagă echipă? — Nu ea a format echipa, ci a intervenit aici diavolul sau fatalitatea... Glucescu era un escroc. A păcălit-o pe fată. A 1304

intrat în dormitorul ei, unde „nu călca picior de bărbat”, escaladând cu ajutorul plopului din dreptul ferestrei, a furat jurnalul de bord, iar apoi s-a spălat pe mâini: zicea că renunţă la afacere, nu-l interesează nişte diamante îndoielnice... Dar îl interesau al dracului de mult! Iuliana a continuat să-l spioneze, iar când Glucescu şi-a format propria echipă, l-a sedus, sau, ca să fim puritani, l-a convins pe lingvistul Krafcik, care a trecut de partea ei, rămânând însă în echipa lui Glucescu. El a informat-o pe blondă despre reuniunea din Bulevardul Şotropa, fata a venit şi l-a ras pe Glucescu dintr-un foc, apoi a pus în mâna lui Krafcik acel delicat „Broskoe 22”, pentru ca lingvistul să-şi cauzeze o rănire uşoară. Aşa se înţeleseseră în prealabil – cu scopul de a-i deruta pe toţi! Dar Krafcik n-a avut curajul să apese pe trăgaciu, şi atunci tot fata i-a trimis acel plumb în piept, fapt care ne-a încurcat mult, fiind un glonte de alt calibru... — Şi toate acestea sub ochii lui Spânoche? se miră Dan Leordeanu. — Spânoche n-a văzut nimic! Era ascuns sub masă şi tremura cu ochii închişi... — Rezolvarea aceasta nu-mi place de fel, mormăi Ceclan. — Nu i-a plăcut nici comisarului Tarsiciu, nici procurorului. Când Iuga Martin le-a debitat povestea, amestecându-le pe toate – căci era hăbăucit de cap din cauza iubirii pentru blondă şi a întorsăturii neprevăzute – amestecând jurnalul de bord, explozia căpitanului, complotul lui Glucescu împotriva Iulianei, complotul Iulianei împotriva lui Glucescu, falsa tentativă de omor asupra lui Krafcik, mărturia neconcludentă a lui Spânoche, comoara, vinul otrăvit de pe Ada-Kaleh şi furnicile, aceşti onorabili domni au început să-şi smulgă părul din cap – cât îl mai aveau... şi nu şi-au revenit nici când le-am aşezat în faţă diamantele austriacului, ba pot zice că au fost şi mai derutaţi... Iuliana, din aceste motive, dar poate că şi din altele, s-a ales cu o condamnare uşoară, iar acum mi-ar face plăcere să zic că-şi ispăşeşte mustrările de conştiinţă într-o mănăstire, dar, sincer vorbind, habar n-am unde e şi ce e cu ea. Poate mă veţi considera drept un misogin împuţit, dar vă spun, căci le 1305

cunosc pe aceste mâţulici frumoase, nimic pe lumea asta, nici pedeapsă, nici vorbă bună, nu le poate schimba vocaţia, şi pariez că blonda din povestea noastră, fie că se află acum în coliba unui papuaş, sau în palatul unui afurisit de milionar din New-Orleans-City, pune la cale noi şi noi răutăţi. — Eşti pesimist, bătrâne, remarcă Sergiu Ceclan. Eu cunosc o fostă hoaţă de buzunare care e acum mama a patru copii şi bunica a unsprezece nepoţi. În sfârşit! Ce s-a ales însă cu diamantele lui Wittenauer? — Praful şi pulberea! Autorităţile au tot încercat să-i găsească, pe urmaşii acestuia, însă austriecii, deşi mari dansatori, au picat în tot soiul de bănuieli – credeau că li se întinde o capcană, nu ştiu ce fel de capcană! Poate că nici consilierul nu adunase comoara aia prin cele mai ortodoxe mijloace. Şi aşa, până să se lămurească lucrurile, a venit şi războiul; clădirea unde era depozitată provizoriu, de câţiva ani, caseta lui Wittenauer, a înghiţit o bombă grea, s-a deslocat, s-a aprins, s-a prăbuşit... Ce se întâmplă cu nişte diamante ce se găsesc într-o casă care arde şi se prăbuşeşte? — Nu ştiu, spuse Ceclan. — Nici eu nu ştiu, adăugă, modest, profesorul Halalaie. — Idem, făcu Leordeanu. — Ibidem! repetă Balamela. Dar, avea-voi, în sfârşit, un răspuns la întrebarea mea? A reuşit alungătorul de furnici să alunge furnicile? — Nu, dragul meu prieten, zâmbi obosit fostul defectiv particular. Nicăieri, nici o singură furnică nu i-a urmat îndemnul de a pleca! Ştii ce s-ar fi întâmplat dacă furnicile? — De unde să ştiu?! — Ν-ai fi aflat această poveste! Am fi băut cu toţii vinul acela cu venin de shimma, acolo pe insulă – de nu erau furnicile care să-şi dea viaţa, sărmanele, pentru a ne preveni…

1306

DESTINUL CEL BLESTEMAT AL COMORILOR I: Enigma, de unde începe ea

Poşta de la ora şapte mi-a adus un plic parfumat din care căzu, ca răvaş de toamnă târzie, o frunză fermecător de palidă, iar apoi patru desene, fermecător de misterioase, lunecară şi ele pe masă. O prietenă îmi scrie că Ie-a copiat de pe o „suprafaţă bazaltică” scoasă la lumină cu prilejul fericit al unor săpături grăbite şi că ele se referă la o epocă atât de îndepărtată, de te cuprinde spaima că şi atunci existau oameni, iar noi nu existam... M-am înarmat cu tradiţionala lupă, am pus în funcţiune Marele Aparat al Logicii Deductive şi aşa, către miezul de noapte, am fost în stare să dau un răspuns satisfăcător. „Dragă prietenă, consider că de data aceasta specialiştii pe care îi invoci calcă graţios în străchini: nu e vorba de munci agricole, şi cu atât mai puţin de nişte exerciţii infantile, iraţionale, nesemnificative. Cele patru desene, sau schiţe, vin a ne spune o poveste din vechimea cea arhaică, şi încă una dramatică! Să cătăm dar cu un ochi atent asupra lor! Iată, profilurile centrale, nu sunt baloane (de unde baloane?!), ci arbori (care poate au dispărut între timp!), semnificând o pădure deasă, vicleană, plină de neprevăzut... Neprevăzut? Păi, nu? Doi inşi se pregătesc a o străbate, primul din ei poartă pe creştet ceva care seamănă cu o lădiţă de banane. Cum înşeală aparenţele! În ladă sunt piaştri de aur! Dar, vei obiecta poate (deşi nu-ţi recomand), fiind vorba de epoca omului primitiv, de unde piaştri? Ei bine, răspunsul e că aceste frumoase monede nu le-au fabricat ei, de vreme ce erau primitivi, ci au dezgropat de undeva comoara; cine-i împiedeca să facă săpături între două vânători de mamuţi? 1307

Observăm că – aici începe cumplitul lanţ de asasinate – din codrul cel sinistru nu mai iese decât cel de-al doilea, după ce l-a suprimat ca pe-un pui de găină pe colegul său de expediţie şi a umflat comoara. Este prea clar, nişte banane banale n-ar fi putut să ducă întru ispită pe nimeni, de aceea susţin că erau piaştri.”

Povestea continuă. Asasinul îşi continuă şi el calea lui otrăvită. Ce, vedem? O altă pădure, şi mai scorburoasă, îi barează drumul. Primitivul nostru, asasinul nostru cel primitiv, îmbătat de comoara ce o poartă pe cap (aici se pot face nenumărate speculaţiuni pe tema atât de generoasă că e mai bine să porţi comoara în cap...) pătrunde cam imprudent în desiş, unde, cum şi era de aşteptat, îl pândea, de la un timp, un tigru hămesit; acesta, nu numai că-l ronţăie, dar îi şi răpeşte cufărul doldora de piaştri pe care-l duce mai departe, cu precauţiune, în vârful urechilor, cum ne arată şi schiţa de pe „suprafaţa bazaltică”.

Ce naiba intenţiona să facă tigrul cu acel aur? Ehe! Este de presupus că era un avar şi un zgârie-brânză şi că avea de gând să îngroape comoara ca piraţii cei răi, numai că 1308

şiretenia sa n-a fost pe măsura avariţiei: în calea tigrului asasin observăm că se aşterne o nouă pădure în care el se pierde; adică nu mai iese din ea. Se pierde definitiv, iar comoara, comoara, în chip paradoxal, iese din codru, însă nu în coarnele tigrului, ci în vârful unui copac care, după câte ne e dat a înţelege, a luat-o razna…

Ce s-a întâmplat, totuşi, în pădure? Se pare că – şi de laaceastă dilemă nu ne putem sustrage – copacul l-a asasinat pe tigru ca să pună laba pe comoară. Nu laba – rădăcina. Sau ramul. Cum vă place. O fi vrut să ne comunice îndepărtatul strămoş că şi pe vremea sa nişte mohorâţi de piaştri erau în stare să întunece mintea omului, a tigrului şi a plopului – sau ce va fi fost? Posibil... Dar ce s-a întâmplat mai departe, ce a păţit plopul, pe plop cine i-a ucis? Greu de spus! Fie că s-a pierdut continuarea, fie că autorul, uluit de repeziciunea evenimentelor, s-a ascuns într-un loc unde putea fi sigur că nu va fi şi el tuns şi ras.

În orice caz, dragă prietenă, cred că ai dezgropat primul roman poliţist din lume, sau prima intrigă poliţistă – care, desigur, nu e lipsită de un duium de defecte (dar cum, cea dintâi locomotivă era perfectă?) 1309

Bunăoară ultimul asasin, copacul, nu-şi încasează pedeapsa ce o binemerită, deşi ar exista şi o mică scuză: pomenindu-se pe neaşteptate în regnul vegetal, autorul şi-a pierdut capul, nu s-a mai descurcat... Cum se pedepseşte un copac? Prin tăiere? Facil!... Şi apoi, în acest roman detectiv, lipseşte personajul principal, detectivul, sau te pomeneşti că autorul în per soană s-a prevalat aici de acest rol, apetisant ca o banană? Iarăşi banană! Doar am stabilit că era vorbă de piaştri, iar nu de banane!

II: Măria Sa Amprenta

Într-un oraş antic şi frumos, pe nume Antarra, trăia cetăţeanul Tabos, de profesie beţivan, aşa cum dumneata eşti de profesie plăpumar, sau ce-ţi doreşte inima. Tabos avea obligaţia de a se face ţuţ dimineaţa şi seara, deci de două ori pe zi numai, şi-n această stare jenantă să traverseze cetatea în diagonală pentru a le fi de paradigmă unora… Municipalitatea îi plătea stipendie bună, iar „materialul documentar”, adică vinul, Bourbon-ul, sau ce va fi poftit dumnealui Tabos în exerciţiul funcţiunii i se livra, fireşte, gratuit. Meseria nu era apăsătoare, dar nici simplă. Tabos ajunsese să nu mai poată deosebi starea de trezie de cealaltă stare, şi invers, mă înţelegeţi...

1310

Tabos avea o nevastă. Era unica nevastă din lume, din toate lumile, din toate timpurile, care nu-şi dojenea bărbatul că vine acasă cherchelit. Păcat de ea, aşa blajină, fiindcă un blestemat de killer – asasin – a killerit-o – a asasinat-o... Întorcându-se de la servici, pe trei cărări ca totdeauna, Tabos dădu de ştire: — Dulciţă, scoate zama, mi-s flămând! Dulciţa – nimic. Femeie, mişcă-te! o îndemnă înceţoşat Tabos. Ce e cu pumnalul acela între sânii tăi? Ia-l, nu-mi place!... Dulciţa, căzută jos, într-un colţ. Tabos căzu şi el pe gânduri, aşa ceva nu i se mai întâmplase... După ce se ridică, el ceru ajutorul lui Macallo, de profesie alchimist, aşa cum dumneata eşti de profesie romancier. Alchimistul se aşeză într-un fotoliu, să-şi mai revină. Făcuse la viaţa lui de toate, transformase nisipul în aur, mercurul în găină, centurionul în râmă, râma în cometă… Dar cum se prinde un asasin? Fără să ştie, Macallo trăia înălţătorul moment al naşterii meseriei de flic, de detectiv particular. — Ce-mi dai dacă-l descopăr pe killer? întrebă alchimistul. — Trei guldeni, şi o sticlă de rom! propuse Tabos.

1311

— No, sir! Guldeni pot să fabric şi eu la... indiscreţie, iar de beut, nu beau decât venin de schimma, şarpele acela magic. Tabos, dă-mi ficatul tău!... — N-aş crede să pot răspunde da, replică Tabos după ce chibzui, fără ficat nu-mi pot face meseria de beţivan, care e bănoasă. Macallo făcu o concesie: — Mi-l dai după ce ieşi la pensie, nu e nici o grabă! Tabos de data asta acceptă şi-l îndemnă pe alchimist să se aştearnă investigaţiilor, fără amânare. Macallo nu citise nici un roman poliţist şi habar nu avea că prima chestie ar fi să stabileşti mobilul crimei. (Spre deosebire de sfaturile eronate ale specialiştilor francezi care zic: „Caută femeia!” Un detectiv e om serios, nu aleargă după fuste!). Instinctul însă îl împinse pe alchimist pe calea cea bună. — Mă Tabos, a dispărut oareceva din casă? — Greu de spus, suspină acela, eu, tot în exerciţiul funcţiunii, cunosc casa asta ca prin ceţuri şi pâcle... Totuşi acolo în colţ, unde e acum cadavrul bietei Dulciţe, vieţuia parcă un cufăraş amărât, foarte vechi şi netrebnic... Parcă nu-l mai văd! — Cu? întrebă alchimistul. — Cu-cu! cucucăi Tabos, nepricepând. — Vreau să zic, cu ce era cufăraşul? Ce conţinea? — Păi îl aveam de la bunicu’, acesta de la străbunicu’, şi aşa mai departe, ştii cum e... Cheia se pierduse de mult. Presupun că înăuntru se aflau hârţoage, fotografii, diapozitive, fleacuri... 1312

— Ba nu, se opuse alchimistul-flic, un killer n-ar fi intrat în risc pentru nişte nenorocite de diapozitive! Eu cred că lădiţa aia era doldora de piaştri, sau în cel mai rău caz de drahme... Sărmana Dulciţă a încercat să se opună furtului, şi.., n-ai o lupă? strigă alchimistul, iluminat dintr-odată. — Nu, prietene, lupa încă n-a fost şlefuită... şi de altfel, la ce ţi-ar folosi? Macallo care cerceta duşumeaua dădu un răcnet: — Evrica! Tabos clătină cu tristeţe din cap: — Dar stăpâneşte-te, amice, Arhimede încă n-a... — Descalţă-te imediat! porunci Macallo. — Dar ce, ai înnebunit de tot? — Fă cum îţi spun! repetă băutorul de veninuri. Tabos îşi trase încălţările – ce să facă? – dezvăluind o pereche de labe nu tocmai curate, însă perfect normale.

— Poţi să-ţi tragi cizmoacele la loc, nu eşti tu asasinul, bombăni Macallo nemulţumit. 1313

— Dar eşti sigur, amice? se îndoi Tabos. Dacă în starea de confuzie în care vin de la slujbă am confundat-o pe Dulciţa cu un stâlp şi m-am atârnat de ea...? — N-ai confundat-o cu nimic, explică Macallo, the killer, ucigaşul, umblă desculţ şi are şase deşte la piciorul drept!... — Şase deţi la piciorul drept? se ului Tabos. — Deformaţie profesională – sărmanul de tine! Şase degete am zis. Iată urma, aici, lângă cadavru. — Urma, se dumiri Tabos. Urma! Nu-mi place cuvântul. Haide să-i spunem amprentă! — Cum, cum? se miră alchimistul. — Amprentă am zis, repetă beţivanul profesionist. Ai ceva împotrivă? — Păi de ce, fie şi amprentă, acceptă alchimistul, dar la fel de bine putea să fie întipăritură... — Nu, eu vreau să-i zicem amprentă, la urma urmelor e nevasta mea! Macallo îl corectă: — Amp... amprenta, cum îi zici, este a asasinului, nu a scumpei Dulciţe... Tabos medită o clipă. — Acum e limpede, conchise el, vom căuta la picioare pe toţi bărbaţii Antarrei, şi care prezintă anomalii la piciorul drept, e asasinul nevestei mele, dulcea Dulciţă... — Vom căuta, mârâi Maccallo. Anomalie... Îţi place să inventezi cuvinte noi, Tabos! Ε probabil din cauza beţiei! Nu ştiu ce înseamnă a detecta, habar n-am ce e o anomalie, ştiu doar că-i voi întinde asasinului o capcană de are să mă ţină minte. În tobă de tinichea îl prefac! Despre capcana pe care alchimistul Macallo i-a pregătit-o blestematului killer cu şase deţi... pardon, şase deşte la laba dreaptă – mai jos veţi afla...

III: Capcana cea diabolică

1314

Ne amintim desigur că asasinul lăsase o amprentă mare, din care reieşea că piciorul său drept beneficiază de serviciile a nu mai puţin de şase degete, dintre care cel puţin unul în plus. Fusese înjunghiată nevasta cetăţeanului Tabos, iar alchimistul Macallo, amicul familiei, conducea cercetările. — Prin urmare, nici o clipă de pierdut! proclamă Macallo şi cei doi prieteni ieşiră în piaţa publică unde, sub vipia soarelui meridional, lipiră pe ziduri următorul anunţ deosebit de inteligent: „Important!!! Toţi cetăţenii care au degete în plus la picioare sunt obligaţi să se prezinte la Baobabul Bârfelor, pentru o verificare.” Vag ameţit încă după orele de serviciu. Tabos se strâmbă a nedumerire: — Ce obţinem cu asta? Ochii alchimistului fură străbătuţi de un foc diabolic. — Îi avem în mână pe asasin, nu înţelegi? Toţi tipii cu câte şase degete la picior vor defila prin faţa noastră. Noi verificăm! Le luăm amprentele, le comparăm cu amprenta noastră, şi... Acum pricepi? — Nu tocmai, dar facă-se voia ta, că de-aia te-am angajat! răspunse Tabos. Pe seară, când de obicei cetăţenii Antarrei veneau nesmintit în grupuri sub Baobab, să schimbe o bârfă-două, de astă dată nu se prezentă măcar o fantomă. — Drace, drace, drace, stratagema a dat greş! Mârâi alchimistul. — Păi da, ricană Tabos, cine te-a pus să aşezi acolo cuvintele obligaţi şi verificare? Macallo îl examină cu răceală, căci nu-i plăcea să fie criticat. — Noaptea e un sfetnic bun, zise. Ρe mâine! şi se retrase între retortele sale, unde tocmai experimentă ceva nou, un sirop de licurici pisaţi, salutar pentru afecţiunile cardiace; în ce-l priveşte pe Tabos, el îşi efectua orele de serviciu de seară şi se retrase la el acasă, unde iarăşi căzu pe gânduri. Nu fără roade, după cum veţi observa. Ziua următoare Macallo şi Tabos lipiră pe ziduri un alt anunţ: „Căutăm expres bărbat cu şase degete la picior! 1315

Oferim rol de CIUNG în film american de anvergură! Plata cash sau amfore cu ulei, la alegere.” — Asta zic şi eu capcană! repeta satisfăcut Tabos, căci fusese ideea sa.

— Hm, hm! dădu replică alchimistul, rezervat. Nu ştiu! Au aflat neştiutorii de pe la noi ce înseamnă rol de anvergură în film american, şi apoi, a fost deja atentată America? Într-adevăr, un nou eşec, nimeni nu se prezentă pentru a solicita postul de vedetă – dacă nu punem la socoteală un ins încrâncenat care avea numai patru degete la dreptul, dar voia să obţină derogare – un deget în plus, unul în minus – ce contează? — Contează, şi cară-te la dracu, răspunseră cei doi amici, cuprinşi de deznădejde. Toata noaptea următoare Macallo şi-o petrecu într-o perpetuă consultare cu şerpii săi cei vicleni şi cu bufniţele cele înţelepte. Rezultatul? Un nou anunţ ce văzu lumina zilei dimineaţa următoare: „SE INTERZICE f. f. f. strict oricărui-cetăţean cu şase degete la piciorul drept staţionarea sub Baobabul Bârfelor.”

1316

— Ε un joc psihologic, explică alchimistul, o şiretenie şerpească care se aplică foarte bine la oameni: e suficient să le interzici ceva, şi abia atunci... Să aşteptăm! De data aceasta alchimistul-flic o nimerise! Pe la înserare, nu unul, ci trei, trei ticăloşi cu câte şase degete la dreptul staţionau sub Baobab, şi nu oriunde, ci chiar în dreptul anunţului de interzicere, şi trăncăneau în pace. Restul e o chestie de rutină. Sub Baobab, Macallo aşternuse o perdea fină de nisip. Comparând amprentele proaspăt recoltate cu amprenta de la locul crimei, constatară fără greş că asasinul e un oarecare Kaby, supranumit lăudărosul. În aceeaşi noapte un şarpe schimma, bine instruit de alchimist, îl expedie pe Kaby pe lumea cealaltă unde plecă fără să lase regrete. Astfel s-a făcut dreptate. Ε adevărat că la locuinţa lui Kaby, cu ocazia percheziţiei, cufăraşul cu aur n-a mai fost găsit, poate că ticălosul îl cheltuise între timp, în dezmăţurile sale, sau poate că aurul acela urmase destinul blestemat al comorilor, dispăruse pur

1317

şi simplu – dacă e posibil aşa ceva. Dar e posibil, vă rog să mă credeţi – fiindcă ştiu.

IV: Douăzeci de ani mai târziu, sau deznodământ diabolic...

Douăzeci de ani mai târziu, Tabos, fostul beţivan de profesie, acum pensionar respectat, ducând o existenţă fericită, departe de alcooluri, primi un mesaj de la Macallo, alchimistul: „Vino cât te ţin picioarele de urgent!” Tabos se înfăţişă imediat la amicul său. — Ştiu ce doreşti, i se adresă, vrei să-ţi dau ficatul meu, conform promisiunii. Ei bine, ia-l! Holbat, cu sudoarea morţii pe frunte, alchimistul bâigui: — Am inventat arsenicul... un venin care va face carieră!... L-am inventat din întâmplare, eu îmi preparam sirop pentru inimă, şi am gustat din el... Acum eu mor! — Ei bine, ce pot să fac pentru tine, prietene? se înduioşa Tabos. Unde vrei să te îngrop? — Alături de Dulciţa, horcăi alchimistul. — Cum? Alături de soţia mea? tresări Tabos. — Da, sărmanule cocu... ne iubeam! Eu am înjunghiat-o, din gelozie! Poţi să mă ierţi? — Mă voi gândi, răspunse Tabos, destul de flegmatic. Dar amprenta, laba cu şase degete a lui Kaby lăudărosul? — Kaby, nevinovat, bolborosi Macallo. Eu am înscenat totul... prima înscenare poliţistă din istoria înscenărilor! Alchimistul holbă nişte ochi imenşi în care sclipiră vâlvătăile iadului – şi muri fericit.

1318

Cu o mişcare moale Tabos îi închise ochii, apoi îşi scarpină cu înţelepciune nasul. — Dormi în pace, prostule! N-ai inventat nimic, arsenicul eu ţi l-am presărat în băutura pentru inimă, ieri pe când plecaseşi după şerpi... Adio! Şi se duse legănându-se demn, ocolind cu mare precauţiune cârciumile în care nu mai călcase de la pensionare.

V: Alteţa sa

. Înălţimea sa Η. (Hazardul)

A fost odată un om foarte bogat şi foarte zgârcit; nu pot sămi explic pentru ce aceste două calităţi le întâlneşti mai totdeauna reunite, dar aceasta e treaba calităţiologilor. Numele individului era Ok, nume, dacă stăm să ne gândim, parcă predestinat unui precursor al marilor avari literari. Era aşa de zgârcit că şi timpul, în preajma sa, încetinea mersul, de teamă să nu se cheltuiască prea repede. Ok acesta al meu ţinea un REGISTRU AL ECONOMIILOR. De prisos să precizez că nu el cumpărase REGISTRUL, că unul nou l-ar fi costat, ci că era o moştenire şi că amărâtul 1319

acela de carneţel, pompos denumit REGISTRU, era atât de vechiu, de i se destrăma hârtia de bătrâneţe. Ok, în înverşunatul său harpagonism, avea zilnic prilej de întristare în legătură cu REGISTRUL; de pildă, în loc să cumpere o franzelă „semi”, el cerea un sfert de pită neagră şi tare pentru micul dejun, prânz şi cină, iar în REGISTRU nota: „Economisit azi trei sferturi de franzelă, egal cu 3,1 fofoloci”. Vă daţi seama, cheltuia un spaţiu imens, preţios, din suprafaţa REGISTRULUI! O astfel de risipă îi dădea insomnii. Şi sărmanul, mereu avea insomnii fiindcă mereu făcea economii care încet, încet, rodeau, ronţăiau din spaţiul REGISTRULUI. Într-o zi lui Ok i se strică patul pe care dormea (că nu avea un altul). Tâmplarul îi pretinse, pentru reparaţiuni, un preţ ameţitor... După o cumpănire pe care am numi-o demnă de un chiabur ardelean dintre cele două războaie, Ok decise să renunţe definitiv la pat, la urma urmelor un lux inutil. Cum să treacă însă în REGISTRU fapta? Normal ar fi fost aşa: „Realizat economie 35,2 sfanţi prin renunţare la pat”. Dar cât spaţiu cheltuit în REGISTRU! După o altă cumpănire, după 3444 scrâşnituri din dinţi, Ok se opri la o formulă mai simplă: desenă sumar un pat pe: νcare trase o cruce:

(adică: renunţat pat) Şi astfel, fără a fi conştient de măreaţa clipă, Ok inventă abrevierea, iar de la abreviere la CIFRU nu e decât un pas mic. Vedeţi, un zgârcon a descoperit cifrul, cine ar fi crezut? Însă era de aşteptat, cine ar fi putut să-l inventeze, doar nu un autor de romane-gârlă? Ok îşi trăia mai departe viaţa sa mizerabilă, deşi era în posesia unei lădiţe doldora de piaştri despre care am mai pomenit şi cu alte ocazii şi care prin ironia hazardului ajunsese acum să-i aparţină. N-are sens să adaug însă că nu cheltuise de acolo un bănuţ. 1320

Lui Ok i se defectară ferestrele şi uşa casei, trebuiau unse, trebuiau schimbate balamalele; scump! El hotărî să renunţe la ferestre şi la uşă, şi renunţă. În REGISTRU se mărgini să noteze în noul său stil:

(adică: renunţat ferestre, renunţat uşă) Îi plesni soba şi o dădu dracului de sobă! ÎN REGISTRU:

(adică: renunţat sobă) Se înfăţişă apoi, într-o joi, insul care percepe impozitele pe casă. Enorm: 108,7 creiţari! Ok, călit în toate, renunţă şi la casă, mutându-se pe o bancă, în parc. ÎN REGISTRU:

(renunţat casă) Viaţa lui Ok se simplificase din ce în ce, dar mai exista o complicaţie, căci de complicaţii nu scapă nimeni, nicicând: orice ar fi făcut, era musai să înghită, măcar la răstimpuri, câte o dărabă de pită, iar asta trebuia plătită, că gratis nu se dă! Exasperat că trebuia să cheltuiască măcar de trei ori pe săptămână nişte amărâţi de fofoloci pentru pită şi slană, Ok făcu economie de sine, adică de persoana sa cea mult risipitoare, adică se sinucise, însă nu cu arsenic, acela oricum trebuia cumpărat de la spiţer, ci folosind o cantitate de mătrăgună culeasă gratuit de pe maidan. 1321

Înainte de a purcede în lumea unde nu există risipă şi cheltuială (cu toate că nu e cert!) Ok făcu ultima însemnare în REGISTRU:

(renunţat viaţă) Un sărăntoc dintre cei care bat cârciumile şi taie frunze la câini, pe nume Bakenbardos (pe cât de pârlit era, pe atâta de pompos numele), îl descoperi pe Ok dimineaţa, răposat pe banca pe care „locuia”, căci ne amintim, făcuse economie de locuinţă. După ce-i tot dădu ocol, i se terminară ocolurile şi se opri; asigurându-se că prin preajmă nu pluteşte nici o fantomă de vardist, îl buzunări pe bogătaş, dar ce să găseşti în jăbul unui zgârcit? Nimic! Nu, nu chiar nimic! Bakenbardos găsi REGISTRUL DE ECONOMII. Atât şi numai atât. Îl deschise şi belind ochii cât cepele, ce văzu? Iată ce:

„Ce drac’ mai poate să însemne şi asta?” se miră Bakenbardos, lihnit şi simţind cum îi crapă măseaua după un trăscău matinal. Apoi decise: „Ia, nebunia unui nebun” – şi fu cât p-aci să arunce REGISTRUL undeva la gunoi. Brusc îşi aminti că Ok, deşi zdrenţăros, e milionar! Hm! Şi atunci Bakenbardos se duse la vechiul său prieten Sodrab, de profesiune forfecar. El forfeca bârfele curente. Sodrab zise: — Mii şi milioane de pipe! — Asta o ştiam şi eu, tâmpitule! îl repezi Bakenbardos. — Dar nu ştiai, nătărăule, îl complimentă şi forfecarul, că aceste desene enigmatice, tăiate de cruci şi mai enigmatice, probabil reprezintă CIFRUL... — Cum? Ce? — CIFRUL... Un termen nou. Dacă-l vom dezlega, vom şti unde e ascunsă lădiţa cu piaştri a lui Ok. Ne înavuţim! La treabă, Bakenbardos! 1322

VI: Încurcătura cea blestemată

Zgârcitul Ok, deţinătorul unei comori ascunse într-un loc mai tainic decât însăşi taina originii pământenilor, decedase pe o bancă în parc, iar Bakenbardos, de profesie vagabond, şi Sodrab, de profesie forfecar, găsiseră în buzunarele sale, în REGISTRU, următoarea „însemnare”:

Ignorând sensul real al desenelor, care era: renunţat (economisit) pat, renunţat ferestre, uşă, renunţat (economisit) sobă, casă, şi, fine, renunţat (economisit) viaţă, cei doi deciseră că e vorba de un CIFRU şi astfel pentru prima dată (bănuim cu modestie) se puse la cale spargerea unui cifru. Truda americanilor care au spart cifrul japonez, şi al niponilor care l-au spart – ca să nu se lase mai prejos – pe cel american a fost floare în grădină... eroare, floare la ureche! Toate discuţiile dintre cei doi „spărgători de cifruri” degenerau în încăierări urmărite de peste gard de ochii albaştri, impasibili, ai unui vecin, pe nume Hath. Iată o mostră de conversaţie „analitică”, între vagabond şi forfecar: — Crucea care taie toate elementele cifrului ne învaţă că lădiţa cu piaştri nu se află sub pat, sub fereastră, sub uşă, nu se află în sobă, în casă, în cadavru! răcnea Bakenbardos. — Dimpotrivă! gesticula Sodrab, e o şiretenie a lui Ok, comoara se află sub pat, sub ferestre, sub uşă, în sobă, în casă, în cadavru. Aici isprăvindu-se argumentele, intrări în funcţiune pumnii; dincolo de gard, Hath rămânea senin. După ce se cotonogeau cu sârg, Bakenbardos şi Sodrab ridicau din ţărână ce mai rămăsese din ei şi reluau „studiul” cifrului. 1323

După „studii” ce lăsară nenumărate vânătăi pe mutrele lor deciseră să folosească metoda ştiinţifică a tragerii la sorţi, iar sorţii ziseră DA, comoara se află sub pat, sub ferestre, sub uşă, în sobă, în casă, în cadavru, şi tot sorţii deciseră ca Bakenbardos să caute sub pat, în sobă, în cadavru, iar Sodrab forfecarul în celelalte locuri. Plecară la treabă. Nu era simplu! Patul şi soba, aşa defecte cum erau, le vânduse Ok, căci îl bucura orice fofoloc, casa zgârcitului se dărâmase, de neproptită ce era, ferestrele le înhăţase unul, uşa altul; cât priveşte bogătaşul Ok în persoană, el se afla îngropat la cimitirul săracilor. Toate aceste „elemente” ale cifrului trebuiau regăsite şi Bakenbardos şi Sodrab făcură treabă bună, nu în sensul că au dezgropat comoara, nici vorbă de aşa ceva, ci au reuşit să descopere „elementele”. Se revăzură în ograda pustie a forfecarului. — Ei, cum stăm? atacă Bakenbardos. — Un drac belit, lădiţa nu e sub ferestre, sub uşă, sub casă. raportă Sodrab. Dar tu ce ai făcut? — Nimic! Comoara nu e sub pat, nu e în sobă, nu e în cadavru! Cei doi prieteni se examinară în tăcere, bănuitori. — Minţăşti! răcni forfecarul. Ai găsit lădiţa şi ai păstrat-o pentru tine! — Ba tu minţăşti! ripostă Bakenbardos. În mâinile lor sclipiră jungherele cu care se şi binecuvântară, în aceeaşi clipă... Prezent ca totdeauna la „conversaţiile” lor, vecinul Hath cel cu ochi senini sări pârleazul, culese din ţarină CIFRUL, îl dosi bine, apoi chemă pe căpitanul armăşeilor (un fel de poliţeri) care veni însoţit de 1324

spiţerul-dentist şi-i conduse la puşcărie pe cei doi buni prieteni pentru tentativă reciprocă de omucidere, după ce în prealabil spiţerul-dentist extrase din splina fiecăruia cuţitul celuilalt. Hath cel cu ochi albaştri se puse şi el pe treabă, dar, învăţând din păţaniile vagabondului şi forfecarului, nu se luă la bătaie pe sine, ci medită. Acuma, eu nu vreau să afirm că el este primul om din lume care a meditat, însă oricum, acest merit nu i se poate contesta. Dumnealui Hath, după efort mintal mare, dădu CIERULUI următoarea dezlegare: „(Comoara este) într-o casă fără sobă, fără pat, cu uşa şi ferestrele bătute în stinghii (şi) al cărei proprietar este mort.” Precum observaţi, o anumită logică nu-i lipsea lui Hath. Se aflau în oraş vreo trei asemenea dărâmături părăsite; Hath le luă pe rând, ştiinţific, şi fără grabă în ultima dintre ruine descoperi un cufăr mărişor, negru, din interiorul căruia venea un miros ce nu prea aducea a viorele, însă omul cu ochi senini îşi aminti că şi piraţii cei răi, când ascund comorile, pun şi un mort să le păzească! Proteguit de bezne – aici intervine încurcătura cea blestemată! – Hath cără acasă povara, bucuros că de-acuma scăpase de sărăcie, deschise lada şi înăuntru descoperi trupul înghesuit şi strangulat al unui aurar ce dispăruse din localitate de câtva timp şi despre care, nimeni nu ştia unde e. Hélas! Aurul aurarului nu se afla şi el în ladă! Că altfel... Ce era de făcut? Hath cel echilibrat află de-abia acum că un cadavru face parte din categoria de „obiecte” de care greu te descotoroseşti! Pârât de către un vecin curios şi cu insomnie, Hath fu umflat în zori de reprezentanţii legii şi împins către puşcărie pentru asasinarea bijutierului... Cu cine dădu el ochii întâi şi-ntâi în această simpatică instituţie? Cu Bakenbardos şi cu Sodrab! De-acu-nainte, întreaga viaţă avură vreme din belşug să comenteze blestematul cifru, însă nu-l dezlegară, evident, fiindcă era, aşa cum ştim, un CIFRU FALS. (He, un nou termen intră pe fir!) 1325

Şi iată, au ieşit din arenă, ca măturaţi de vifor, Ok cel zgârcit, vagabondul Bakenbardos, Sodrab forfecarul, Hath cel isteţ – ca să nu mai amintim de bijutierul strangulat. Ce a mai rămas? Ei bine, ce? A rămas lădiţa cu piaştri a lui Ok. Unde îşi ascunde comoara un zgârcit? Nu la bancă – aia poate fi jefuită, şi apoi lumea află, şi nu e bine. Nu o îngroapă, ca să sapi o gaură adâncă trebuie hârleţ, târnăcop, astea costă bani mulţi! N-o încredinţează – comoara – oarecuiva, căci nu are încredere în nimeni. Prin urmare – unde? Unde îşi ascunde sunătorii un zgârcon? Vom mai medita...

VII: Destinul misterios al comorilor

Deci, unde îşi ascunde avuţia un zgârcit? Ei bine, nu ştiu! Am sperat că răgazul ce mi l-am oferit îmi va oferi la rându-i un răspuns rezonabil: unde îşi dosise harpagonul Ok lădiţa burduşită cu piaştri strălucitori, comoara lui din care nu cheltuise un sfanţ, preferând să crape, ca un câine al nimănui, de foame, şi să ajungă la cimitirul săracilor?... Un răspuns rezonabil nu există. Nu există. Chiar, nu există. Îl desfid pe cel care-l poate da... Fireşte, stă la-ndemâna mea, şi a oricui, să spun, ori să spună, că Ok îşi aruncase aurul într-o fântână părăsită, sau că topise piaştrii, prefăcându-i în nasturi – vopsiţi într-o culoare cât mai mohorâtă – şi-i cususe pe exteriorul şi mai ales în interiorul jegosului său surtuc; sau că îngropase comoara în munţi şi deviase albia unui torent, ca să mascheze acel loc; sau că agăţase lădiţa în vârful unui arbore secular şi negase public că ar fi făcut aşa ceva, nu de alta, dar să rămână secretul; sau că, în fine, pusese cufăraşul la vedere, sub Baobab, aşezând alături o tăbliţă: „Aici nu se găseşte nici un dram de aur!”... 1326

Toate aceste sunt nişte posibilităţi, ca şi altele o mie, însă nici una şi nici toate la un loc, nu rezolvă chestiunea pe plan filozofic – dacă-mi permiteţi! Într-adevăr, după o frământare, am ajuns la concluzia – destul de stranie la prima vedere, dar şi la a doua – că la un moment dat comorile se ascund singure... Poate pentru a se odihni, pentru a-şi reface tinereţea după un destin gălăgios. O, niciodată nu se ascund definitiv, ci numai pentru un secol, două, mai rar pentru cinci, sau zece... Gândiţi-vă numai la Marele Diamant Albastru, care a apărut pe la 1500, apoi, cu toate cele cincizeci de faţete ale sale s-a dat „la fund” până prin 1660, când îl regăsim în stăpânirea tandrei Margareta Theresa a Spaniei, pentru ca să urmeze iarăşi un şir spectaculos de apariţii şi dispariţii... Ultima „evadare” – în anul 19... Până când? Dar ce părere aveţi despre comoara lui Rommel, pe care un şir de nebuni gălăgioşi o caută şi acum, ignorând adevărul elementar că acel aur blestemat va ieşi la iveală doar când o va dori el, aurul, prin propria sa voinţă. Credeţi că „vulpoiul deşertului”, cum era supranumit feldmareşalul, îmbătat de victorii, apoi trezit de dezastre, a avut timp să se gândească la aurul său, a avut când să-i găsească o ascunzătoare inaccesibilă? No, sir, vă asigur, comoara s-a pitit singură, şi încă bine. Are să se lase descoperită prin anul 2100, iar Marele Diamant Albastru va străluci iar pentru ochii noştri în jurul anului 1990.

Afirmaţii hazardate? Da’ de unde! Urmărind traseul comorii lui Ok, am devenit fără voie un mare specialist. Ε adevărat, n-am reuşit să aflu unde şi-a dosit lădiţa cu piaştri zgârcitul din povestea mea, în schimb am descoperit unde se 1327

află ACUM aurul lui Ok; nu mă credeţi? Aruncaţi-vă ochii peste desenul de mai jos. La prima vedere nu are nici o legătură cu naraţiunile noastre... Dar mai întâi savuraţi humorul său subtil... Acum, priviţi cu atenţie elicea! Elicea acestei nave ultramoderne – examinaţi „sala maşinilor” – spre exemplu! este în întregime turnată din aurul provenit din comoara lui Ok! Evident, un strat gros de vopsea adecvată fereşte elicea de „neplăceri”. V-am dovedit deci că acestea nu sunt basme, comoara lui Ok a apărut iar, şi nu numai că a apărut, dar circulă prin lume în văzul tuturor, însă n-o observă nimeni. Iar într-o zi, ca să ilustreze destinul misterios al comorilor, are să dispară; în ce condiţii? Există cel puţin două posibilităţi: sau un taifun va trimite în hăuri superbul paqueboat, sau am să dezvălui eu numele navei. Pariez pe barba mea, şi a oricui, că dacă dezvălui numele navei, mâine, nu mai târziu decât mâine, când autoritarul captain va porunci „Cu toată viteza înainte”, va constata cu oroare că motorul face fâs... De ce? Fiindcă i s-a şutit elicea!

Iată de ce, deocamdată am să tac.

1328

MISTERUL CELOR DOUĂ CAPETE DE LEMN

La „Capra Verde” mare festivitate, cârciumarul Bală împlineşte şaizeci de ani; se bea măslină scoasă din ulei aromat, brânză de burduf, ciosvârte de berbec pe varză, se mănâncă ţuică tare şi vin dulce, adică invers... De faţă, obişnuiţii casei: Profesorul Halalaie, Sergiu Ceclan, Silviu Balamela, Dan Leordeanu, V., fostul detectiv particular, Americanul, Johnny Holliday şi chiar Lupul şi Jderul... Şi să nu uit: mai era prezent un ins care venise pe seară şi nu se recomandase; stătea acolo tăcut în ungherul său, meşterind alene un biftec zemos, şi cu toţii uitaseră de existenţa lui, aşa că prima intervenţie orală a necunoscutului, în toiul unei discuţii prea gălăgioase despre humor, produse uimire, dacă nu consternare chiar. El zice: — Condiţia humorului este lipsa de humor! Toţi tăcură. Lupul mârâi nervos. Silviu Balamela lovi cu furculiţa în farfurie. Sergiu Ceclan întrebă: — Ce voieşti a zice, streine? Necunoscutul însă se învălui iar în posomorâta-i tăcere, şi după o vreme, prinşi în discuţii, îl uitară iar. După care Halalaie vorbi: — La acest ospăţ suculent pe care ni-l oferă dumnealui Bală, aş dori să aud, pentru desfătarea urechilor noastre, o poveste poliţistă care să facă un sondaj în iraţionalul transcendental şi în transcendentalul iraţional, dacă nu e pretenţios spus... — La mijloc aflându-se o crimă fără mobil, îl completă Americanul. Învârtind bastonul cu măciulie de argint, Johnny Holliday adăugă: 1329

— De acord, o crimă fără mobil, şi chiar fără asasin… — Fără mobil, fără asasin, şi chiar fără cadavru! îşi zburli cu importanţă mustaţa Jderul. Iar Lupul, ca orice lup, nu se lăsă nici el mai prejos: — Fără mobil, fără asasin, fără cadavru şi fără armă! — Ia mai tăceţi! se răţoi Silviu Balamela. Aşa ceva este imposibil! Şi atunci iarăşi se auzi vocea necunoscutului din colţ. — Ziceţi imposibil? Se ridică, apropiindu-se încet de masa festivă. Avea privire adâncă, meditativă şi galbenă. Nimic nu este imposibil! Iar ca dovadă, am să vă servesc imediat povestea celor două capete de lemn, cu nepătrunsul lor mister... Iată, deci, povestea: Un sculptor, mare meşter în marmură, bronz, argilă, a dăltuit două capete de lemn identice, atât de identice, încât primul semăna mai mult cu al doilea şi viceversa. Artistul lea aşezat faţă-n faţă, aşteptând ce avea să urmeze. Săptămâni întregi nu s-a întâmplat nimic, cele două capete de lemn se studiau tăcute, însă, de remarcat, din clipă în clipă mai încruntate, şi tăceau, atât de crâncen tăceau, de parcă întruna s-ar fi contrazis. Totuşi – tăceau. Dezamăgit de lipsa lor de combativitate, virtuosul daltei şi-al ciocanului apucă toiagul şi se pregăti să ia calea codrului des, să aleagă alte trunchiuri care, poate, vor prinde viaţă adevărată. Dar tocmai când proptea uşa într-un bolovan hexagonal traversat de nervuri de pirită, auzi ceva sporovăială, şi auzind, trase cu urechea. „Eu sunt mai frumos decât tine!” afirma dârz primul cap de lemn. „Dar eu sunt mai celebru decât tine!” striga şi mai vârtos al doilea cap de lemn. „Eu am mai mult succes la femei!” răcnea primul. „Eu am mai mult succes la critici!” riposta secundul. „Eu voi străbate, infinitul!...” „Eu voi merge şi mai departe!...” Satisfăcut, sculptorul se duse la culcare şi visă că el însuşi are două capete de lemn care se bat cap în cap... Necunoscutul îi privi ostenit pe ascultătorii săi şi tăcu. După ce tăcu, adăugă: 1330

— Asta e tot! — Tot?! exclamară cu toţii dezamăgiţi. Asta nu e nimic!! — Ba este exact ce aţi dorit! Cu povestea mea v-am asasinat, dar n-a rămas nici un cadavru, la locul crimei nu se poate găsi nici o armă, nimeni nu mă poate declara, juridic, asasin, iar de ucis, v-am ucis fără mobil, aşa, din prietenie... În sfârşit, am făcut un sondaj în iraţionalul transcendental. Exact ceea ce v-a poftit inima! Zicând aşa, insul se ridică, pregătindu-se de plecare. Dar la uşă îl ajunse din urmă glasul lui V., fostul detectiv particular, care-l ascultase şi-l urmărise cu maximă concentrare: — O clipă! Cine eşti dumneata, streine? — Nu chiar atât de strein, ripostă individul. O bună parte a acestei seri aţi cheltuit-o încercând să demonstraţi, nu se ştie cui, că eu nu exist! Cel mai zelos în această direcţie te-ai arătat dumneata, domnule V., care ai fost angajatul Agenţiei conduse de mine! — Şi, prin urmare, eşti marele Bonifaciu Lăzău? — Exact! Vă rog să nu rămâneţi cu gurile căscate! Bună seara, domnilor! La revedere, domnilor!

1331

1332

Leonida Neamţu

SPERANŢĂ PENTRU SPERANŢĂ Roman EDITURA ALBATROS • 1980

1333

Cândva demult ştiam să zbor – dovadă n-am – însă-mi aduc aminte...

1. Din adâncul pădurilor ţipa un animal ucis de alt animal. Văgăunile dădeau ecouri bizare, împrăştiindu-se în zigzag, interferându-se, iar uneori sfâşiindu-se între ele, ca o fiară pre altă fiară. În locurile bătute de soare răsăriseră frunze veştede din anul trecut, din anii trecuţi. Printre arbori zăpada păstra amprente ale unor fiinţe ce veniseră de undeva, pentru a se duce – încotro? Silviu Balamela mergea în faţă. El puse o întrebare delicată, Sergiu Ceclan Xilliphant răspunse: — Eu sunt de părere că trebuie să supravieţuim. Suntem obligaţi. Altfel cum are să se ştie despre noi adevărul întreg? Fiindcă adevărul spus pe jumătate e mai mincinos decât cea mai mare minciună. Nu crezi? Balamela tăcu. Ceclan privi în stânga unde un pisc albastru ieşea din ceaţă, întocmai ca o insulă singuratică. Întracolo porniră. Pe liziera pădurii se întrupă o umbră cenuşie, ca scrisul unui autor în impas de stil – sau de inspiraţie? Un lup. El, lupul, hăui îndelung şi subţire, fiindcă, împotriva prejudecăţilor, lupii nu totdeauna hăuie gros.

1334

2. Într-o senină dimineaţă, la o zi de răscruce între iarnă şi primăvară, în marele; local New-York din oraşul O. apăru un domn sobru a cărui vârstă se învârtea în jurul cifrei rotunde de cincizeci. Acest domn purta palton negru, pălărie neagră, fular cenuşiu, sau cam pe-aproape, aşezat în aşa fel ca să nu ascundă nodul subţire al cravatei de-o culoare atât de palidă că aproape n-o observai. Sub nod, sclipea ciudat măciulia neagră a acului de aur – sau poate că doar aurit. Personajul în cauză nu beneficia de ochelari cu o ramă de aur – de nici. un fel de ochelari. Dar poate că-i ascundea în buzunar. Poate că în buzunar, alături de ochelari ascundea şi un pistolet. Şi o sticlă de rom. Nnnnooo! Sticla de rom nu cadra cu înfăţişarea lui sobră. Poate că un baston, da, un baston elegant s-ar fi potrivit în mâna lui îngustă acoperită cu peri roşcovani. Însă nu avea nici baston, poate-l uitase pe undeva. Descoperi o masă liberă pe un colţ şi luă loc, trăgându-şi cu un gest lent, aş zice precaut, scaunul cu spătar înalt, plin de zorzoane, însă incomod ca un fotoliu medieval. Garderobiera apăru din neant şi-i ceru cu politeţe pălăria şi paltonul – dar insul n-o băgă în seamă, nu se descoperi, nu se despallonă. Privea cu un vag dispreţ peste adunătura eterogenă din local, care, la acea oră, se şi pusese pe băute, în ciuda situaţiei grele, din ţară şi din afară. Acordă o secundă uriaşelor candelabre cu câte şase sau opt braţe ce se legănau sus, ca şi fastuoaselor draperii ce foşneau până jos. Zâmbi abia dintr-un colţ al gurii, cu un dispreţ şi mai accentuat, deşi nici candelabrele, nici draperiile şi nici celelalte nenumărate elemente de decor ale spaţioasei săli nu păcătuiau prin nimic, în afară de lipsă de gust. Se apropie şi un obăr, se înclină, însă nici pentru acesta necunoscutul nu avu nici măcar o privire. În schimb când în sală se întrupa, printr-o intrare evident secretă, un individ ferchezuit la disperare, cu părul negru, pomădat şi lins, cu 1335

ochi languroşi de imbecil care se crede şi inteligent şi irezistibil, domnul cel sobru, încălcându-şi sobrietatea, ridică un glas de dulău sătul, un glas ce impunea prin aparentul său calm: — Hei, tu, acela!! Ferchezuitul nu era altul decât un oarecare Dady Berca, regizorul, aranjeurul şi furnizorul principal al marelui local (rimă involuntară!), persoană foarte importantă deci, şi nimeni, absolut nimeni nu i se adresa cu hei tu, acela, nimeni în afara patronului – dar aceasta nu se întâmpla des, colaborarea dintre ei fiind bună. Auzind vocea aia groasă şi rea, Berca tresări, pivotă pe călcâie, aşa cum le învăţa şi pe „fetele sale” din corpul de balet, şi se apropie de necunoscut (de insul necunoscut, şi de „necunoscut” în general, fiindcă nu ştia, pururi, ce-l aşteaptă), încercând să-şi compună o faţă dură. Îi reuşi la fel de bine, cum mi-ar reuşi mie, autorului, să compun o simfonie. Sau o cantată. — Cu mine aţi vorbit? întrebă, îngroşându-şi glasul. — Da, cu tine! Ce beleşti aşa ochii ăia? Vrei să-ţi trag un picior în fund? mormăi surd individul în negru, a cărui sobrietate se preschimbase brusc în duritate, autentică însă, autentică, da. Dady Berca, răsfăţatul ţigăncilor, zis şi „cel frumos”, poate fiindcă pe undeva avea o asemănare cu marele escroc Alexandre Stavisky – deşi, dracul mai ştie, s-ar putea zice că Stavisky n-a fost frumos, nici măcar după moarte – Dady Berca, deci, voi să arunce cu un scaun în capul individului care-l sfida cu asemenea cuvinte necuviincioase – însă nu îndrăzni. Nu îndrăzni nimic. Rămase ca sideral, cu o expresie mai tâmpă decât de obicei. Domnul în negru împuşcă o întrebare: — Unde e Fischer? Şeful tău adică. Şeful acestui bordel murdar! Berca era un imbecil închipuit, clar în cursul dubioasei sale cariere învăţase să deosebească un oarecare de un neoarecare. De aceea răspunse pe un ton potolit şi cam nesigur: 1336

— Cred că domnul Fischer încă mai doarme... — Sigur, doarme! Bine îi mai merge! ricană cu penetrantă răutate necunoscutul. Trezeşte-l imediat. Vreau să-i vorbesc! — Cine să-i spun că vrea să-i vorbească? — Napoleon Bonaparte! Nu te priveşte! Încă nu ştii să deosebeşti un şef de o varză, dobitocule?! Du-te!

3. Câteva minute mai târziu, domnul cel sobru şi dur şi rău deschidea o uşă capitonată, groasă ca blindajul cuirasatului Admiral von Tirpitz. Văzându-l, Uggo Fischer, marele patron al marelui local. Îşi opri mai întâi, să nu-i sară din cap, ochii, apoi se ridică în picioare, rămase o clipă ţeapăn, apoi braţul drept îi zvâcni înainte pentru a da salutul nazist, însă nu apucă să bâiguie decât „Heil Hi...”, că un deget al noului venit, ridicat în văzduh, îi impuse tăcere: — Potoleşte-te, Könike! Acesta era adevăratul nume al lui Fischer – Uggo Könike. — Am înţeles, Standartenführer Knochen! — Domnul Ionescu, Fischer. Sunt domnul Ionescu. Te prinzi? Nici acum „domnul Ionescu” nu-şi ţipă dopul negru de pe cap. Îl examina pe îndelete, rece, dispreţuitor, pe FischerKönike. Mormăi cu vocea lui joasă, aspră: — Höhere SS und Polizeiführer Adolf Heydel îţi transmite salutări! Faţa buhăită a lui Fischer se destinse niţel. Nu bănuia cacialmaua. Nu aflase încă ultimele evenimente, nu aflase că numita căpetenie din SS şi poliţie tânjea acum undeva prin închisori... — Sunt foarte onorat, şi... „Domnul Ionescu” îl întrerupse: — Te-ai îngrăşat, Könike!... Huzureşti, o duci bine, prea bine, în acest moment când patria sângerează... 1337

Citase – oare întâmplător? – aproape cuvânt cu cuvânt, dojana pe care Hitler i-o adresase Reichsmarschall-ului Hermann Goering, apropo de luxul cu care se înconjurase acesta la castelul Karinhall. Îşi plimbă alene privirea prin biroul spaţios, oprind-o asupra sticlei de whisky scoţian ce trona în mijlocul mesei vaste cât un teren de tenis. Buzele incolore ale lui Fischer-Könike avură o vibraţie, aşa cum li se întâmplă copiilor, când sunt gata să se pornească pe plâns, iar părul său cenuşiu, distins, se umezi. — Am să trimit după gheaţă, domnule Ionescu... — Ce vorbeşti? Numai la băutură îţi stă gândul? Whisky! Dar ai putea să-mi spui în ce stadiu se află „Acţiunea O”? — Lucrările progresează mulţumitor, răspunse cu precauţiune Uggo, al cărui instinct îl şi avertizase că această întrebare nu e legată în nici un fel de fondul chestiunii, după cum – înţelesese între timp – salutările transmise din partea lui Höhere SS und Polizeiführer Heydel nu reprezentau decât un fel de capcană. — Mulţumitor! zbârnâi, de sub borurile pălăriei sale sumbre, domnul Ionescu. Sper că n-ai uitat că, după terminarea lucrărilor, inginerul Klemnizki trebuie să dispară? — Aşa ceva nu se uită, Standar... domnule Ionescu. — Ia spune! Ştii ceva despre furtul unui avion de pe aerodromul nostru Tx-X? Asta e! înţelese Fischer, apăsând discret pe unul din butoanele instalate nu la vedere, ci pe piciorul din stânga al biroului. Apăru o mutră. — Gheaţă! lătră Uggo. Şi nu sunt aici pentru nimeni! Clar? Cei doi nu mai avură timp să mai schimbe măcar o silabă, până ce o fată, cu totul ispititoare, cu picioare lungi de balet istă, intră legănând o tavă imensă de argint, pe care se găseau de toate, numai Dalai Lama lipsea. — Mie să nu cumva să-mi torni! porunci domnul cel sobru, dur şi rău. Nu servesc nimic. Ai de gând să-mi răspunzi la întrebare? Fischer-Könike medita intens. Îşi mai revenise. Avea vreo şaizeci de ani, trecuse prin multe campanii, nu lipsise nici de la puciul de la 9 Noiembrie ’23, când viitorul Führer 1338

încercase, fără succes, să răstoarne guvernul Bavariei, iar mai înainte făcuse parte din cadrele, administrative ce e drept, ale escadrilei Richthofen, al cărei comandant era nu altcineva decât tânărul pilot – erou naţional – Hermann Goering... Avea un trecut strălucit, iar când trecuse în „branşa” contraspionajului se distinsese iarăşi, nu i se putea reproşa nimic – în fine, aproape nimic... N-avea nici un rost să facă în pantaloni, numai fiindcă domnul Ionescu, mai exact Standartenführerul Knochen, una dintre eminenţele cenuşii de pe Prinz Albrechtstrasse, debarcase pe neaşteptate în O. În privinţa evenimentului de pe aerodromul amintit, se simţea suficient de tare, aşa că îşi turnă băutură, puse gheaţă, sorbi încetişor privind în gol, peste pălăria domnului Ionescu – începuse să-l sfideze pe acesta, care, oricum, departe de biroul său de la R.S.H.A., nu mai era atât de puternic pe cât încerca să pară, în sfârşit se ridică, formă cifrul safe-ului, scotoci, extrase un dosar. Citi cu glas monoton: — Unu ianuarie, o mic nouă sute patruzeci şi patru… Aerodromul secret Tx-X. Comandant, colonel în Luftwaffe, Kellge. Baron Robert von Kellge. Puţin după miezul nopţii, de pe o pistă secundară decolează pe neaşteptate aparatul Honduras-Fokker T-LL, tip vechi, aproape retras din folosinţă. Autorii acestui rapt: Ceclan Sergiu, aventurier cu un trecut dubios, pilot cu gradul de căpitan în armata română; Fritz Hellermann, pilot cu gradul de căpitan în Luftwaffe, Cruce de Cavaler a Crucii de Fier cu Frunze de Stejar; Teofil Sturza, ofiţer în armata română; Silviu Balamela, ofiţer de artilerie; Hildegunde Walther, de origine germană, radiotelegrafistă; Cecilia Vidraru, fostă şanteuză, fecioară de meserie curvă. Fischer făcu o pauză pentru a se mai întrema cu un gât de whisky. — Scurtă vreme după decolare, acest Honduras-Fokker furat e interceptat de două Messer-10 de pe acelaşi aerodrom şi doborât. Asta e tot. Sunteţi mulţumit, domnule Ionescu? Fischer ridică ochii şi întâlni scrutătura posomorâtă a celuilalt. 1339

— Eşti un om plicticos Könike! De altfel şi Obergruppenführerul e de aceeaşi părere (se referea la Ernst Kaltenbrunner, şeful Direcţiei Centrale a Siguranţei Reichului). Mă ţii ore în şir în acest birou de beţivan depravat, ca să-mi comunici „noutăţi” pe care le cunoaşte toată lumea! — Nu vă înţeleg, domnule Ionescu! — O cură de dezalcoolizare – şi m-ai înţelege perfect! Cele mai eficiente cure de dezalcoolizare se fac în prima linie, pe front. — La vârsta mea?! Dumneata de ce nu dai un exemplu? — Gura! Vorbeşte-mi despre acel avion furat. Unde s-a prăbuşit? — Nu ştiu. — Ai fonduri – prea multe! – ai oameni? Te-ai dus să cercetezi la faţa locului? — N-am primit nici un fel de dispoziţie în acest sens! Führerul ne învaţă că iniţiativele personale, în anumite situaţii, nu pot să ducă decât la dezastru. Oare divizia blin dată Panzer-lehr poate să facă o mişcare, fără ordinul personal al Führerului? Oare... — Când vorbeşti cu mine – să taci! urlă domnul Ionescu. — Ba n-am să tac! Pe câte ştiu, de acest caz se ocupă autorităţile româneşti. — Lasă autorităţile româneşti, semidoctule! Spune-mi: avionul furat s-a prăbuşit, bun. Există supravieţuitori în urma catastrofei? — N-am de unde să ştiu. — Nu ştii, nu ştii, şi nu ştii – altceva nu ştii să spui. Ba mai faci şi demagogie de cea mai joasă speţă! Te afli aici, la doi paşi, şi habar n-ai de nimic, trândăveşti între sticle de băutură şi femei, iar la Berlin, la noi, se ştie că există doi supravieţuitori. — Au fost prinşi? — Ai mişcat vreun deget în acest sens? — Nu! Repet: fac numai ce mi se ordonă! — Serios?! Dar pentru a băga în burdihan gâşte fripte şi plăcinte, scăldate în whisky, ţi s-a dat ordin? 1340

— Comparaţia mi se pare deplasată! Ce, dumneata trăieşti numai cu aer? — Să nu ţi se pară deplasată! Şi dacă e vorba de părut, cum ţi se pare, unde e tâlcul acestui furt de avion? — Indivizii au vrut s-o şteargă. — Încotro? — N-am idee. — Iarăşi! Eşti inocent ca un ou abia fătat... — Abia ouat, domnule Ionescu. Poate fi fătat un viţel, de pildă. Dacă vrei să fii luat drept român, şi să porţi acest nume de Ionescu, învaţă să le exprimi corect în această limbă... — Mie să nu-mi dai lecţii, netrebnicule! Nu ştii nimic, nu te preocupă nimic, n-ai fost în stare să afli că ruta lor era pe direcţia Berlinului. Asta îţi spune ceva? — Nu tocmai. Cel mult îmi pare neverosimil. — Din nou ţi se pare! Dar faptul că pilotul Fritz Hellermann a stat mai mult de un an în România, în calitate de agent secret pentru informaţii politice, reprezentant personal al generalului Schellenberg, iar apoi a fost mutat pe front pentru o „mică eroare”. Îţi sună cumva la ureche?! — Îmi sună, dar nu stă în atribuţiunile mele să cunosc şi acest amănunt. Misiunea lui era strict secretă – ca şi a mea de altfel. — Nu mai bea atâta, Könike! zbieră domnul Ionescu, observând cum mâna celuilalt se îndreaptă spre pahar. Realitatea este că evenimentul de pe aerodromul Tx-X te-a impresionat mai puţin decât dacă ai fi aflat că una din târfele recrutate pentru acest bordel a rămas gravidă. — Din nou comparaţia îmi pare cu totul deplasată, domnule Ionescu, replică liniştit Fischer, şi bău, numai ca să-i facă în ciudă celuilalt, decis să nu se lase strivit ca o muscă de acest bădăran venit de la centru, în fond un conţopist care de mult nu mai cunoaşte realitatea.

1341

4. După ce domnul cel rău şi cu pălărie neagră plecă, patronul Fischer deschise larg una dintre ferestre. Nu pentru a aerisi încăperea, deşi poate că n-ar fi fost de prisos. Rămase într-o poziţie discretă. Din locul unde se afla, la etajul doi, avea o perspectivă largă asupra întretăierii celor două bulevarde principale. Îl spionă, neclintit ca un păianjen, pe omul de la centru cum traversează intersecţia cu pas egal şi sobru. Dar iute, tot ca un păianjen ce atacă prada, se repezi la birou şi apasă pe o altă sonerie. Imediat se ivi o namilă pentru care cadrul uşii părea niţel cam strimt. Individul avea ochi mici, labe imense şi purta pantofi de lac numărul 46 – ce ar mai fi de adăugat la portretul său? – mai nimic. — Comele, grăi Fischer-Könike, l-ai văzut cumva pe cetăţeanul ce m-a vizitat adineaori? — Cred că da, domnule, răspunse numitul Cornel, pe numele său întreg Cornel Balea, de profesie asasin, plimbându-şi limba cam încărcată printre buzele... descărcate, subţiri. Uggo îşi aprinse un trabuc, şi-şi zâmbi. De asemenea îşi turnă băutură. Pe Cornel nu-l ispiti, nici cu ţigară, nici cu whisky. — A luat-o în direcţia aia, Cornele. Poartă totdeauna pălărie neagră şi ţoale negre, acul de la cravată are măciulie neagră, pesemne doliu după cavalerul Siegfried… — Sig...? — Eh, literatură, n-are importanţă. Pe vizitatorul meu îl cheamă, în principiu, domnul Ionescu, însă are şi alte nume. nu te lăsa derutat. Ai la tine pistoalele? — Cred că da, domnule. Şi adăugă, spre surprinderea patronului: Pentru mine pistoalele sunt ca şi lestul pentru o corabie. Fără ele m-aş răsturna. — Asta unde ai mai citit-o, Cornele? — Păi, n-am prea citit-o, patroane... Am auzit-o de la un camarad... 1342

— Ich hatte einen Kameraaaden 9..., fredonă nostalgic Fischer. Şi înghiţitura de alcool care făcu să i se mişte mărul lui Adam, în sus şi-n jos, fu ca un şoc pentru el. Redeveni dur, lucid, practic. Porunci: — Acest Ionescu să dispară! — Unde locuieşte? întrebă Cornel, şi el practic. Fischer îl privi pe asasinul de profesie cu un fel de silă: hotărât lucru, nu avea oamenii potriviţi scopului... — Dacă aş şti unde locuieşte, l-aş face eu să dispară, Cornele, rosti, cât mai calm cu putinţă. Dar n-am timp. Află tu. — Ce alte nume mai poartă? — Tot felul. Orice fel de nume. De la Axente până la Mustafa. — În acest caz, o să fie cam greu, patroane, mormăi namila. — Uite ceva care o să facă greul uşor, replică Uggo, trântind pe birou, între pahare şi cele trei telefoane, o sumă în bancnote nou-nouţe.

5. Oraşul O. plutea într-un fel de cenuşă specifică, nici ceaţă, nici ploaie sau ninsoare – şi nici măcar chiciură. Standartenführerul SS Gustav Knochen, alias domnul Ionescu, se opri în faţa librăriei Fundaţiilor Regale. Nu prea-l interesau noutăţile literare, mai curând încerca să constate dacă decăzutul, şi totuşi perfidul Fischer-Könike nu lansase pe urma lui o „coadă”, sau o is-„coadă”. S-ar fi zis că nu. (Bineînţeles! Micuţul Cornel Balea, era atât de mare, încât printr-un efect sau defect curios, nici nu-l observai!)

9

Am avut un camaaraaad...

1343

Trei taxiuri hârbuite – un Ford 1919, un Fiat şi un Rolls, ce cunoscuse şi vremuri mai bune, când siri and ladyes, conversând despre previziunile meteo, ca în Shaw, călătoriseră pe pernele sale, între Picadilly şi Trafalguarsquare – se aliniau la marginea trotuarului, alături de trei birje, cu câte un singur cal. Deh – război. Şoferii sporovăiau cu colegii-concurenţi. trăgând vârtos din ţigări ieftine, şi duhnind a alcool ieftin, ca şi birjarii. Căluţii, ignorând apriga concurenţă dintre ei şi caii de fier, scoteau pe nări dâre de aburi cenuşii care se amestecau în praful vag violet, visând nu cavalcade sălbatice, fără decât numai poate o raţie bună de ovăz. Domnul Ionescu sări în Fordul-taxi, poruncindu-i comandantului acelei scule pe roţi să-l plimbe niţel, ca să cunoască şi el târgul în care abia descinsese. Apoi, ca din întâmplare, porunci să oprească. Plăti generos, dar nu foarte generos, şi continuă plimbarea pe propriile sale picioare. Înaintă numai o mică distanţă, trecu prin faţa băcăniei băcanului Pop, acesta-l studie, curios ca orice băcan, în sfârşit domnul Ionescu-cel-rău se opri, tot ca din întâmplare, în faţa unei firme pătrate, albastru pe galben: AGENŢIA LĂZĂU – Filiala O. (urmăriri discrete afaceri confidenţiale, rezolvări operative, orice fel de chestiuni) Domnul Ionescu îşi aprinse o ţigaretă, probabil prima în acea zi, şi, pufăind egal, urcă la fel de egal treptele a două etaje. Se aştepta ca Filiala Agenţiei Lăzău să fie un fel de păduchelniţă, mişunând de mutre dubioase precum proxeneţi, borfaşi, poeţi, asasini, şi chiar cuconiţe, când colo, în odaia lungă şi îngustă, bine luminată prin largile ferestre, dintre care una era întredeschisă, dădu peste un singur individ care se legăna pe picioarele din spate ale unui scaun, cu pantofii lucitori aşezaţi pe birou, şi citea dintr-o carte groasă. 1344

Nu binevoi să ridice ochii. Ignoră apariţia vizitatorului, cum ai ignora un microb care ţi se plimbă pe unghia arătătorului. Domnul Ionescu dădu bună-ziua, celălalt, fără îndoială detectivul-şef al Filialei din O., răspunse la fel, şi tot nu-şi dezlipi ochii de pe carte. Ba păru chiar mai adâncit în lectură, imperturbabilul! — Am într-adevăr plăcerea de a vorbi cu domnul David Clementi, cunoscutul detectiv? — Într-adevăr, aveţi această plăcere... şi onoare, răspunse detectivul, continuând să citească. — Dacă vă ridicaţi ochii de pe romanul acela captivant, poate vom fi în stare să înjghebăm o discuţie interesantă! — Nu-mi ridic ochii din carte, până ce nu vă ridicaţi ceaunul de pe cap. Aşa e obiceiul pe-aici. — Dar de unde ştiţi că n-aş fi de pe-aici? — După multe, dar mai ales după nasturii pardesiului. Domnul Ionescu, fără a şti sigur dacă detectivul glumeşte sau o ia în serios, îşi descoperi în sfârşit capul, dezvelind o claie de păr cumva gălbui şi uşor încreţit. Cu freza lui gălbuie şi încreţită, pierduse mult din sobrietate şi demnitate. Ştia asta. David Clementi îşi coborî călcâiele de pe birou, aruncă într-un sertar tomul care-l absorbise într-atâta şi-l examină pe Ionescu. Era, Clementi, mai suplu decât o panteră în noapte printre lianele, junglei, era, în acelaşi timp, calm, purta o cămaşă albă, cravată gri, haină gri pepit, însă haina atârna pe spătarul scaunului – lui nu părea că-i pasă de aerul rece care pătrundea prin fereastră, direct în spatele său. Un lănţişor fin curgea vertical de la reverul hainei, până la buzunar. O cută subţire îi curgea la mijlocul frunţii, orizontal, iar alta, scurtă, adâncă, pica în jos până la rădăcina nasului. Poseda şi nişte ochi cenuşii, bătând către albastru, şi o privire care nici măcar nu era dispreţuitoare. Nu era nicicum. Glasul său era însă din toate punctele de vedere descurajator: — Deşertaţi găleata! zise. 1345

— Sunt Ionescu, domnul Ionescu, făcu sever omul de la centru. — În acest caz eu sunt împăratul Hirohito, bodogăni detectivul. Nu mă interesează, deocamdată, cine sunteţi. Despre ce este vorba? Domnul Ionescu îi expuse scurt, exact, despre ce este vorba, privirea lui Clementi devenea tot mai absentă, tot mai albastră, buzele se subţiau până ce abia mai rămaseră două linii palide. Apoi vorbi: — Îmi cereţi, dacă înţeleg bine, să pun mâna pe aceşti doi compatrioţi ai mei şi să-i predau autorităţilor germane? Mai exact. Gestapoului? — Foarte exact, stimate domnule Clementi. Văd că aţi intuit lesne esenţa problemei, încercă să fie amabil, dar fără a izbuti să nu fie şi ironic, fără voia sa, domnul Ionescu. — Dumneavoastră cum aţi cataloga o astfel de acţiune? — Eu nu am timp să întocmesc cataloage, domnul meu! De altfel, în exprimarea dumneavoastră, există o mică dar importantă lacună. Eu nu vă cer, nu am din nefericire acest drept, eu vă propun o afacere, foarte-foarte rentabilă, am venit să vă angajez, cu paralele zornăind în buzunar. Noi plătim bine! — Am auzit că plătiţi bine, o ştie toată lumea. Însă va trebui să obţin aprobarea şefilor mei. Domnul Ionescu aprinse o a doua ţigaretă pe acea zi, îi oferi şi lui Clementi, care scutură din cap, apoi tuşi – o tuse tactică. — Poate că. ar trebui evitat acest lucru. Nu vreau să angajez Agenţia, ci pe dumneavoastră personal. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi bine?... — Poate că înţeleg, poate nu. — Ei! Nu trebuie să vă faceţi scrupule, aceştia doi, Ceclan şi cu Balamela, sunt dezertori, urmăriţi şi de autorităţile române. — În acest caz să-i lăsăm în seama lor. — Aici e, cum se zice... buba. Mă tem că autorităţile dumneavoastră nu se vor sufoca depunând eforturi ca să-i prindă, şi-apoi, am spus, noi avem nevoie de aceşti oameni. 1346

— Am înţeles perfect. Dacă poliţia română pune mâna pe ei, se poate aranja pe cale diplomatică, sau pe orice altă cale, ca indivizii să vă fie predaţi, fiind vorba de răpirea unui avion german. — Mă tem că e foarte delicat. Şi cere timp. David Clementi îşi aprinse şi el un trabuc, suflă încetişor fumul, continuând să rânjească într-un fel neplăcut. — Vreţi să mă convingeţi ca poliţia secretă germană nu se amestecă de fel în acest joc? — Joc? Dacă e vorba de joc, eu joc cu cărţile pe masă, domnule Clementi. Ce rost ar avea să vă ascund că un număr dintre bunii noştri agenţi se află aici şi sunt implicaţi în acţiune? — Chiar, ce rost?! Prin urmare, pe urmele acestor doi nefericiţi se află poliţia, Siguranţa, desigur şi jandarmeria, de asemenea şi copoii Gestapoului..., „cei mai buni din lume”... Bieţii de ei! De ce mai aveţi nevoie, în acest caz, de un lup singuratec ca mine? — Fiindcă, vorbind deschis, mă îndoiesc de eficienţa poliţiştilor voştri..., după cum se vorbeşte, furtul avionului a stârnit un fel de reacţie favorabilă, humorul dumneavoastră e puţin cam labirintic, râdeţi când nu e cazul, şi nu râdeţi când este cazul... — Pot să dau o replică identică, mârâi Clementi, mai rece decât un aisberg blocat între alte aisberguri, — Să nu ne certăm, domnule Clementi. Să discutăm despre afaceri. Agenţii noştri, cu toată abilitatea lor, or să întâmpine numeroase dificultăţi: necunoaşterea terenului, a limbii etc. Un detectiv particular, serios cointeresat, poate obţine rezultate rapide! — Serios cointeresat? Bine spus! Ca să intru în acest joc murdar, va trebui să-mi înfundaţi temeinic buzunarele, şi chiar buzunăraşele cu bolivari, domnule Ionescu! — Bolivari? domnule Clementi. — E un fel de a spune. Face parte din humorul nostru „labirintic”. Dolari, domnule Ionescu. Şi nu fabricaţi în Germania, ci veritabili. Credeţi-mă, ştiu să fac deosebirea. 1347

6. Detectivul particular David Clementi, reprezentant al Agenţiei Lăzău în oraşul O., se prelinse către fereastră, exact cum făcuse cu puţine minute în urmă papá Fischer, marele patron al N-Y-ului, şi tot în acelaşi scop: pentru a-şi delecta încă o clipă ochii cu profilul domnului în negru. Şi se delectă astfel timp de cinci secunde, atât de bine, că i se trezi brusc pofta de mâncare, iar în următoarele cinci secunde se decise să descindă la băcăniei băcanului Pop, pentru a profita de o fleică. Şi ce anume văzu? Rezemat de trunchiul fragil al unui salcâm, un ins despre care se putea spune orice, în afară de amănuntul că ar fi fragil, ascuns pe jumătate, însă nu ostentativ, un individ în canadiană verde, cu o „miţişapcă” pestriţă pe cap, fuma din pumn, preocupat parcă numai să mai piardă nişte timp ce-i era de prisos. Ţigara nu se vedea, ai fi zis că pumnul lui uriaş conţine o doză de fum concentrat, din care soarbe pe îndelete. Papá Fischer – gândi David Clementi – ar trebui să-şi aleagă şi să-şi deghizeze mai cu luare-aminte gangsterii. Îl recunoscuse cu uşurinţă pe ins, un anume Cornel Balea – dacă acesta îi era adevăratul nume – bandit scos de la ocnă de Fischer, de bună seamă nu pentru a-i îngriji garoafele. Cornel se roti cu precauţiune, însă nu cu suficientă precauţiune, în jurul acelui salcâm fragil, şi porni agale, cu pas molatec, pe urmele omului de la centru. Deci aşa stau lucrurile, îşi zise detectivul. Aşa stăteau.

7.

1348

— Domnule general, vorbi maiorul, politicos, însă ferm, am onoarea să vă raportez că eu nu sunt o minge! Bătrânul ofiţer privi cu simpatie faţa frumoasă, pârlită de razele soarelui (care soare? era încă iarnă!), şi întinse un arătător gros şi lung, către un fotoliu jos şi scurt: — Nu te agita. Max (în realitate maiorul nu se agita defel, dimpotrivă, încremenise în cea mai ireproşabilă poziţie de drepţi), de acord că nu eşti o minge, dar cine pretinde una ca asta? Numele întreg al lui Max era Maximilian Cornea. Maiorul Maximilan Cornea. Un om bine cunoscut în poliţia civilă, militară, şi peste tot. El vorbi pe acelaşi ton respectuos, dar decis: — Nu ştiu cine pretinde că sunt minge, dar mă simt ca o minge, şi încă una care începe să se dezumfle, înţepată undeva, discret, cu un ac. Cineva a decis să joace o „miuţă” cu mine, dar mă pasează de prea multă vreme. Chiar şi o minge oboseşte dacă e lovită şi trimisă fără încetare de aici într-acolo şi viceversa. Acum, nu susţin că dumneavoastră m-aţi transformat în minge, însă nu sunt convins nici de contrariul... De la Brigada Judiciară, unde mă simţeam excelent printre bunii şi bătrânii mei asasini, am fost expediat pe front, unde am devenit marele specialist în recuperarea dezertorilor importanţi – ce titlu onorific ridicol! Pentru ca, mai târziu să fiu transferat la contraspionaj, după care a urmat misiunea de protecţie a Alteţelor Sale Regale, iar acum mi se cere, nici mai mult sau mai puţin... — Stai puţin! Vrei o havană? Un coniac bun? — Nu, foarte mulţumesc! — Nu foarte mulţumesc, ce? Nu foarte mulţumesc havană, sau nu foarte mulţumesc coniac? — Nu foarte mulţumesc ambele. Iertaţi-mă, sunt foarte nervos. — Şi ce anume te-ar putea potoli? — Permiteţi-mi să fluier! Bătrânul ofiţer încremeni o clipă. Pe urmă bombăni: — Bine, fluieră, băiete! 1349

Timp de vreo cincisprezece secunde, în biroul generalului, maiorul Maximilian Cornea fluieră o melodie. Era palid. Pe măsură ce fluiera, obrazul său îşi recăpăta coloritul normal. Bătrânul ofiţer zise: — Blue bonnets over the border. 10 — A! Şi dumneavoastră ascultaţi posturile de radio inamice? — Îmi permite rangul, băiete. Dar de ce le asculţi tu? — Mă obligă meseria să cunosc intenţiile inamicului. Vă rog să nu-mi mai spuneţi „băiete”. — Faptul că ai fost prietenul cel mai apropiat al bietului meu fiu nu trebuie să te determine să depăşeşti limitele politeţii..., „băiete”! grăi generalul, ai cărui ochi, adânc încercănaţi, îl ţinteau pe Maximilian Cornea, nu cu asprime, ci cu durere. Acum, maior Cornea, vei trece în departamentul siguranţei statului. Vei înhăţa cei doi dezertori, ofiţeri ai armatei noastre, care au şutit avionul acela nemţesc, şi-i vei preda autorităţilor germane. E un ordin! — Fiind dezertori români, ei aparţin armatei române, eu aşa înţeleg! — Interese mari sunt la mijloc. Kaltenbrunner şi chiar Himmler în persoană se interesează de ei. Noi suntem militari, Max. Executăm nişte ordine – atât. — Nu ştiu cine este Kaltenbrunner, şi cu atât mai puţin Himmler, bombăni maiorul Cornea, şi acreala zâmbetului său ar fi fost suficientă pentru un ceaun de borş moldovenesc. Şi nici nu vreau să ştiu. Bine, voi merge să-i apuc de guler pe cei doi hoţi de avioane. Dar e posibil să înregistrez şi un eşec. Iar acum, dacă vă menţineţi propunerea. aş accepta coniacul, domnule general. — Îmi menţin propunerea, Max. Iar remarca ta în legătură cu eşecul, n-am auzit-o.

10

Bonetele albastre dincolo de frontieră (engl.)

1350

8. O ninsoare clementă izbeşte obloanele „Casei de Retragere” fondată pentru bătrânii actori geniali de către Grigore Stamatiu-Salamandră, şi el actor, deşi milionar. În sala clubului, dominată de frumoase coloane aparente, pe rotile, un bătrân încă verde, înalt, uscat, cu iată de cal proaspăt potcovit, cu ochi galbeni, cam lăcrimoşi. ce e drept, perorează în faţa unei asistenţe alcătuită din paişpe bătrânei, trei bătrânele (cu toţii, ei şi ele, oarecândva actori de faimă), din doamna Haller, intendenta (sau femeia de serviciu, dacă vă convine mai mult), fiica ei Gerti, în vârstă de 18 ani, şi bucătarul Ion Duşa, zis John. Numele adevărat al individului ce perorează este Ionescu (a nu se confunda cu „domnul Ionescu”, Standartenführer SS), dar i se spune Mîşkin, contele Mîşkin, din cauză că în tinereţe înregistrase un frumos şi mare eşec în rolul „idiotului” lui Dostoievski. Îţi poţi cuceri o glorie şi printr-un mare eşec – ca să reiau o idee mai veche a mea. Sau poate că nu e a mea? I se mai spunea – actorului Mîşkin-Ionescu – şi MîşkinVampiru, din pricină că o vreme condusese ca un veritabil satrap „Trupa de Comedii şi Farse”. Deci, pe scurt, Ionescu-Mîşkin-Vampiru. Dumnealui va juca un rol neimportant, însă... esenţial. Şi despre ce vorbea dumnealui? Despre blamul ce se va abate asupra acelor nobile capete, cu toate foste glorii ale scenelor româneşti, când opinia publică va afla, pe calea presei şi pe alte căi, că sub acoperişul demn al „Casei de Retragere” îşi găsiseră adăpost, ce e drept vremelnic, nişte dezertori!!! Ionescu-Mîşkin-Vampiru, influenţat, în sens negativ probabil, de către marile filme ale Westului-Far, propuse la capătul avântatei sale alocuţiuni, nici mai mult, nici mai puţin decât alcătuirea unei potere, înjghebată din voluntari, sub conducerea sa, fireşte, şi, grăind astfel, agită în văzduh faimoasa lui armă de vânătoare tip Purdy-Lame, de fabricaţie 1351

pur britanică, dacă nu şi mai mult, de este cumva posibil mai mult, armă cu care nu vânase nici măcar un iepure miop. Agitând scula cu pricina, scoase din gâtlej un foarte cabotin „Huuuraaaa!!!”, dar cum aproape tot ce este cabotin are mai mult priză decât îşi închipuie dumnealor, filozofii, şi chiar nefilozofii, „băieţii şi fetele” din sală reacţionară suficient de prompt – deşi sunetele reunite ale entuziasmului lor octogenar abia dacă atingeau intensitatea bâzâitului unui bondar melancolic. Mîşkin înregistră cu satisfacţie efectul cuvintelor sale, iar apoi, ridicând puţin bărbia, şi de asemenea glasul, se adresă unui personaj singuratec din fundul sălii: — Nu e aşa că am dreptate, doctohe? (Am omis micul amănunt că Vampiru graseia, dar nu totdeauna, ci numai când îşi amintea că trebuie să graseieze). Doctorul Bercoviciu stătea acolo în umbră, trăgând încetişor din pipa lui tăcută, din care se ridica o spirală de fum – şi acesta silenţios – îşi scoase de pe nas ochelarii în lentilele cărora se întipărise pentru vecie sclipirea ebraică a ochilor săi, îi şterse tacticos, deşi nu era cazul, păstră un moment de ezitare tactică, fără să fie absolut necesar, părăsi fotoliul său comod şi înainta către Vampiru, fără să fie neapărată nevoie. Însă el ştia din instinct sau dracumaiştiedeunde că toate aceste mici gesturi-trucuri dau gravitate şi greutate persoanei sale. — Dragă „conte”, vorbi el, adresându-i-se lui MîşkinVampiru, am admirat şi admir în continuare nobleţea austeră a sentimentelor tale. Dacă n-ai avea dreptate într-o proporţie măgulitoare, aş zice că n-ai dreptate, în aceeaşi proporţie? Ei, vezi? Cu aceste cuvinte, care spuneau totul sau nimic, doctorul „Casei de Retragere” tuşi cu înţelepciune şi trase cortina. Deveni invizibil. Mai pe scurt, ieşi pur şi simplu din sala clubului.

1352

9. Un fel de coleg îmi spunea odată că „cititorul trebuie ţinut la respect”. Adică nu trebuie să i te destăinuieşti total. Trebuie să-l ţii puţin la distanţă, să păstrezi o rezervă – la care domnia sa cititorul să n-aibă acces. Întrucât nu împărtăşesc aceste puncte de vedere, voi mărturisi că aceste prime pagini, a căror importanţă oricum nu poate fi neglijată, ele punându-l în temă pe eventualul cititor şi deschizându-i apetitul pentru lectură, sau dimpotrivă, dezgustându-l, aceste prime foi, deci, au fost redactate dintr-o suflare, pentru motivul simplu că, înainte de a fi aşternute pe hârtie, ele se aflau de multă vreme întipărite în mintea noastră, constituind, oarecum, continuarea unei cărţi mai vechi, „Speranţă pentru marele vis”, în care, după cum aţi înţeles desigur, în urma unei catastrofe de avion, au rămas în viaţă doi supravieţuitori, Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela. Aceşti bărbaţi, tineri încă, trecuţi prin multe, prin multe necazuri şi prin mai puţine bucurii, nu-şi făceau iluzii deosebite cu privire la viitorul lor: într-adevăr, scăpaseră cu viaţă când cu prăbuşirea aparatului Honduras-Fokker T-LL, iar apoi izbutiseră să iasă din văgăuna îngheţată în care se rostogolise epava, în vreme ce toţi ceilalţi camarazi de călătorie acolo-şi aflaseră sfârşitul. Pe urmă Ceclan şi cu Balamela îşi găsiseră adăpost la „Casa de Retragere”, izbutind să fugă de acolo în ultima clipă, când, în urma unor incidente, câţiva dintre bătrânii actori se deciseseră să-i predea autorităţilor. Ce le rezerva însă viitorul? Ce ar fi făcut Ceclan şi Balamela dacă printr-un miracol ar fi aflat în acel moment, când traversau o pădurice, îndreptându-se către nord, că Direcţia Centrală a Siguranţei Reichului (R.S.H.A.) îl expediase în România pe Standartenführerul Knochen – alias domnul Ionescu – pentru a conduce operaţia capturării lor? Domnul Ionescu nu era bineînţeles singur. Împreună cu el veniseră încă trei oameni din Gestapo, aleşi pe sprânceană de 1353

către Heinrich Müller, şeful acestei faimoase instituţii, trei oameni, trei detectivi duri şi incisivi, dintre care rolul cel mai important avea să-i joace maiorul SS Eduard Lohausen. Ce ar fi gândit şi făcut Balamela şi Ceclan de ar fi ştiut că acelaşi domn Ionescu expediase în căutarea lor pe detectivul particular David Clementi, om cu care nu era de glumit, că maiorul Maximilian Cornea, unul dintre cei mai abili poliţişti români, primise de asemenea ordinul de a tropăi neîntârziat pe urmele lor, că fuseseră alertate toate posturile de jandarmi şi că, în fine, dar nu în fine de tot, „potera” alcătuită din bătrânii actori – foşti idoli, sau cum se zice, ai scenei româneşti – Ionescu-Mîşkin-Vampiru. Ceapă-Focşani, şi Cristophor Columb (poreclă desigur), efectua spectaculoase pregătiri spre a porni pe urmele celor ce furaseră avionul german H.-F. Cum ar fi reacţionat Ceclan şi Balamela cunoscând că Reichführerul Himmler în persoană se interesa de cazul lor şi întărise cu cuvântul său atotputernic ordinul ca indezirabilii cei doi să fie capturaţi cu orice preţ şi aduşi la Berlin, şi să li se smulgă, indiferent de mijloace, nu limbile (limbile ceva mai târziu – după ce vor fi vorbit), ci adevărul total cu privire la călătoria lor. Cărui complot, cărei grupări de inamici ai Reichului şi ai Führerului urmau să se alăture? Ce liste, ce documente transportau şi cui trebuiau să fie transmise acestea? Unde trebuiau să aterizeze şi cine îi aştepta acolo? Etc. etc. etc. Mă gândesc că, de vor fi cunoscut aceste amănunte, şi altele desigur, Ceclan şi Balamela, s-ar fi aşezat pur şi simplu în zăpadă, aşteptând ca blândul ger al munţilor, sau o binevoitoare haită de lupi să-şi facă datoria. Poate. Însă cred – cred, zic – că, să fi cunoscut adevărul întreg, iar pe deasupra să fi aflat că două escadroane de canibali galopează pe urmele lor, şi toţi gangsterii din Chicago şi împrejurimi înarmaţi până-n dinţi cu Colturile lor afurisite carenudaugreşniciodată îi vânează de asemenea ca-n codru – căci se şi găseau în codru! – Ceclan şi Balamela tot nu s-ar fi aşezat în zăpadă ca să moară de bunăvoie. 1354

Şansa celor doi prieteni, ce e drept infimă, era că, dacă se întâmpla ca unul din ei să-şi piardă curajul, atunci celălalt era cuprins de exaltare, furie, îndrăzneală, şi astfel, pe rând, se scoteau unul pe celălalt din impas. Dar, stabilit fiind că situaţia celor doi, Ceclan şi Balamela, nu e bună, mă văd silit să mărturisesc cu umilinţă că nici autorul nu stă pe roze, ci, mai curând pe ghimpii rozelor, dat fiind că schema prezentată mai sus e numai o simplificare sau enumerare a unor situaţii fiecare în parte cu mult mai complicată. Să nu uităm că Uggo Könike, alias Fischer, îl lansase pe urmele colonelului SS Knochen, alias domnul Ionescu, pe ucigaşul Cornel Balea, cu scopul precis de a-l lichida, iar nu de a-i presăra cărarea cu trandafiri. Chiar şi această stare de lucruri, aparent limpede, poate naşte o serie de încurcături. De pildă, acest Cornel Balea îl poate acosta pe domnul Ionescu, zicând: „Stimate domn, patronul meu, papá Fischer, mi-a vărsat atâţia gologani ca să-ţi umplu burdihanul cu plumbi. Dă şi dumneata ceva peste, şi fac invers, adică îl rad pe Fischer.” Dacă ar fi avut destulă imaginaţie „micuţul” Cornel ar fi mers şi mai departe cu planurile: Iau fofolocii şi de la unul, şi de la celălalt, şi-i curăţ pe amândoi. Lucru curat! Nu? Îmi va fi de asemenea, aproape imposibil să ţin o cronologie strictă a mişcărilor fiecăruia dintre aceste personaje, ale căror drumuri, fatal, se taie, se întretaie şi se întreîntretatataie. Deocamdată mă mulţumesc să continui în felul următor. Balamela zise: — Mă Sergiu, spune-mi ceva vesel, ca să mai prind puteri! — N-am idee cu ce te-aş putea înveseli, Bala, tărăgănă Ceclan. Eu, până acum, n-am avut cu poliţia, cu nici un fel de poliţie, serioase încurcături. Dar nici descurcături.

10. 1355

După un marş prelungit prin blestemate coclauri pustii, Ceclan şi Balamela se opriră, sfârşiţi de oboseală. Cădea o înserare rece şi orbitoare – stâncile, zăpada, cerul, iradiau violent lumina acumulată în timpul zilei – aşa cum se întâmplă sus în munţi. Deasupra unui pisc, gata să se izbească de el, soarele se înfoia ca un păun ameţit de propria-i vitalitate. Mari umbre vinete se aşterneau pe văi, ceţuri izvorau nu se ştie de unde, o pasăre izbea cu ciocul în coaja unui copac, prin apropiere, apoi un profil îndrăzneţ începu să se rotească pe deasupra lor, însă nu era avion, ci un şoim. Sergiu Ceclan crezu, şi imediat fu sigur, că-l recunoaşte. Era aceeaşi pasăre cu ochii roşii sfredelitori, cu privirea ageră şi dispreţuitoare, cu aripile larg deschise, uşor arcuite, de culoare albastră-străvezie ca a oţelului. — Doamne! E pasărea mea! murmură Ceclan. — Ce spui, Sergiu? tresări Bala. — Ei bine, priveşte, e pasărea mea..., vulturul meu, sau şoimul meu carpatin... nu ştiu exact... Cândva i-am propus acestei păsări să ne schimbăm destinele, şi şoimul meu a acceptat, însă apoi eu am abrogat convenţia, şi de atunci mă urmăreşte mereu. Biata pasăre! Pesemne vrea şi ea să fie om... măcar câtva timp! — Ascultă-mă, prietene, murmură Balamela, şi glasul îi tremura, ascultă Xilliphant, sper că n-ai înnebunit iar! — Fii pe pace. Ce ţi se pare anormal în faptul că un şoim ar dori să fie om? Ia stai!... Dacă priveşti cu atenţie în direcţia aceea, ce observi? — Câteva luminiţe. — Corect. Un cătun. Nu le pasă de camuflaj... — Şi nouă, la ce ne foloseşte? — Cum la ce? Iată la ce, Bala: de obicei prin sate există vaci, sper că acest frumos obicei mai persistă. Unde sunt vaci, e firesc să fie şi grajduri. Cu toată ruşinea care ne va cuprinde pe noi, oameni în esenţă cinstiţi, vom fura nişte lapte – ce înseamnă furtul unui bidon de lapte, faţă de furtul unui avion? – iar apoi ne vom odihni în iesle... 1356

— Da, Xill, acceptă Bala, ai dreptate, însă ai uitat că acolo unde există vaci, lapte, grajduri, iesle, se prăsesc şi ăştia... cum i-o zice... câini, iar câinii au prostul obicei să latre. Asta iţi spune ceva? — E un risc, ridică din umeri Ceclan, de multă vreme viaţa noastră e un risc permanent. Însă şi tu ai uitat ceva: că de obicei pe mine câinii nu mă latră. — Pe tine. Dar pe mine? — Am să te iau sub pulpana hainei. Să mergem. Şi merseră. Cărau în spate grele raniţe în care bucătarul „Casei de Retragere”, descurcăreţul Ion Duşa, zis, din motive misterioase, John, îndesase provizii care să le ţină câtăva vreme, precum slănină, peşte afumat, uscat ca o iască, dar cu atât mai preţios, fiind uşor, câteva cutii cu sardele, pâine, dar mai ales pesmeţi, usturoi, boia de ardei, şi chiar o conservă de pemmican, preparatul acela foarte hrănitor, al Pieilor Roşii, autentic, şi pe care, să dezvăluim acest secret, Duşa îl căpătase de la un chilipirgiu ploieştean, care, la rându-i, îl avea de la un pilot-locotenent, al cărui aparat de vânătoare-bombardament Thunderbolt (supranumit Jabo) fusese doborât pe teritoriul României de către Flak 11-ul german ce avea tot interesul să apere cu străşnicie Ploieştiul. Bala şi Ceclan-Xilliphant purtau bocanci de ski, iar în spate cărau câte o pereche de skiuri, cu beţele aferente. Posedau, de asemenea acte false. Tot prin Ion Duşa. Să nu vă închipuiţi că Ion Duşa, zis John, îi echipase astfel în numele omeniei şi generozităţii. Nici vorbă. În numele adevărului, trebuie să explic aici că aproape toţi banii, şi bijuteriile, şi ceasurile pe care le avuseseră Ceclan şi Balamela, trecuseră în buzunarele încăpătoare ale bucătarului „Casei de Retragere”. Sub acest unghi, şi în acest sens, poate fi el aspru judecat? Poate da, poate nu... Câţi şi câţi n-ar fi făcut la fel! Tot în acest sens, şi tot sub acest unghi, şi poate chiar şi sub alte unghiuri şi sensuri, mai melancolice, nostalgice, triste şi mainuştiucum, trebuie relatată o mică discuţie între 11

Artileria a.a.

1357

prietenii Bala şi Xill, deci între Silviu Balamela şi Sergiu Ceclan Xilliphant. Balamela pusese întrebări, oarecum inutile, asupra situaţiei lor financiare: câţi bani mai au, cât aur? Ceclan făcuse monetarul: atâţia bani, atâta aur. Puţini bani, foarte puţin aur. Aur, adică bijuterii. Majoritatea bijuteriilor aparţinuseră Ceciliei Vidraru-Olaffson, decedată în accidentul aviatic. Ele se aflau în prezent în stăpânirea lui Ion Duşa. Silviu Balamela aruncase încă o întrebare de prisos, stranie totuşi: — Dar inelul acela de platină, cu saphir al Ceciliei, şi peacela i l-ai dat ticălosului de John? Ceclan îl privise oblic pe vechiul său amic. În ochii lui plini de ceaţă, posomorâţi, aproape disperaţi, se aprinsese o luminiţă de mânie. Totuşi, vocea lui sunase aproape normal: — Nu, Bala. Inelul cu saphir al Ceciliei a rămas la locul său. — Adică? — Nici un fel de adică. Nu i l-am scos de pe deget. Nu pretind că n-aş fi încercat. Însă inelul s-a opus. Sau poate degetul s-a opus. Sau poate că ea. Cecilia, moartă, s-a opus. Nu voia pur şi simplu să ne dăruiască şi inelul. Aşa că i l-am lăsat pe deget. Şi să nu-ţi treacă acum prin cap să-mi faci morală! — Nici nu-mi trece prin cap, Xilliphant. Dacă S-A OPUS, fireşte că trebuia să i-l laşi. Fiecare dintre noi a fost, mai mult sau mai puţin, îndrăgostit de Ceci. Ce ar fi să pornim mai departe? Şi porniseră.

11. Comuna Miriştea-Cristurului, aproximativ o sută de fumuri, vreo patru sute de locuitori, să zicem patru capete de 1358

om pentru una bucată fum, localitate submontană, puţin cunoscută pe plan naţional şi necunoscută pe plan internaţional, posturi telefonice două, acţionate probabil pe bază de baterii sau acumulatori, sau numai pe bază de bunăvoinţă, unul la Primărie, altul alături la jandarmerie, ambele de obicei în stare de defecţiune, amănunt care nu îngrijora prea tare pe nimeni. Biserica e mică, durată din bârne grele, înnegrite de timp, cu turlă înaltă, subţire, de o aparenţă fragilă; oamenii vorbesc că, pe timp de furtună, poate fi observată vibraţia, sau chiar legănatul ei, că în schimb, fulgerele o ocolesc, deşi n-are paratrăznet. În spatele sfântului lăcaş, pe mai multe coline – nu ştiu dacă şapte, însă aceasta ar fi unica asemănare cu Roma cea antică şi neantică – îţi atrage atenţia un bizar amestec de vegetaţie, de şes, de munte, de numaiştiuce, molizii monumentali se amestecă fără nici un fel de regulă cu fagii, plopii, stejarii foşnitori, mai întâlneşti şi tisa, feriga, scoruşul şi chiar măceşul. Prin iarba înaltă fulgeră şopârle, şerpi inofensivi, dar se spune că nici vipera n-ar fi cu totul streină de acest meleag. La prima vedere nici n-ai bănui că aici e locul de veci al Miriştei-Cristurului: în umbra marilor arbori, în clătinatul frunzelor de ferigă, mormintele rare se pierd, se scufundă, năpădite de flori sălbatice şi buruieni domestice, crucile se apleacă, iute dispar, repede se uită cine a zăcut sau zace acolo, oamenii au, dar mai mult nu au, cultul morţilor. Pe acele coline zăpada se topeşte de timpuriu, e un versant mult bătut de soare, primii ghiocei acolo răsar. Singurul automobil din sat zace în şopronul primarului Zgânhu Toader, pe butuci, automobilul, nu primarul, şi aparţine, în principiu, unui ins care a dispărut de multă vreme din localitate, nu se ştie ce e cu el, a ajuns la o casă de bolunzi, sau oareceva ministru. În ambele cazuri, şi la ospiciu, şi la minister, insul acesta enigmatic nu mai are nevoie de rabla din şopronul primarului care – rabla, nu primarul – pe măsură ce se scurge timpul, se defalchează din ce în ce: acum a rămas caroseria, sub caroserie un culbutor ruginit şi o jumătate de anvelopă. Unde sunt celelalte trei 1359

cauciucuri? Nu ştiu. Ba ştiu. Au fost transformate în opinci. În opincuţe. În opincele. În funcţie de picioroange, picioare, picioruşe şi piciorele. Iată-l şi pe primar: dacă o ia la stânga, intră în biserică, iar dacă alege dreapta, intră în crâşmă, care este chiar peste drum de sfântul lăcaş. Zăbovind între aceste două ispite, mâna primarului scotoceşte în buzunarul adânc şi cald al sumanului, de unde extrage un Plugar. Aprinde ţigara, absoarbe un fum reconfortant, acum dilema e rezolvată, cu mahorca aprinsă nu poţi intra în biserică, dar la cârciumă, da. Cârciuma se numeşte „Bodegă”, fiindcă ne aflăm într-un ţinut civilizat, iar nu în Texas unde, evident, ar fi purtat un nume ceva mai convingător, precum „Copita de aur”, unde serveşte Jim şi concertează Mya, specialitatea casei fiind „Buffallo-tongue” (limbă de bizon). Domnul Lucian Vancea, fost director al şcolii, în prezent pensionar onorabil, şede la masă într-un colţişor al Bodegii şi se distrează cu binoclul. Cândva, dumnealui a fost un vânător iscusit şi cu ajutorul ocheanului descoperea caprele negre pe muchiile albe, de piatră, ale munţilor. Acum nu mai descoperă nimic, decât arareori, câte un lup, sus, sub streaşină pădurii, câte un lup care, o clipă, îşi arată botul hrăpăreţ şi se face nevăzut, dar, asta mai ales în anotimpul cald, câte o căprioară, două, ieşind cu timiditate din codru. Fostul director bea vin cald, cu scorţişoară şi piper, fumează ţigări pe care şi le prepară singur, cu tutun presărat pe foiţă. Astăzi s-ar părea că îi surâde norocul, e un fel de a spune, mai ’nainte a văzut pe o potecă subţire ce şerpuieşte dinspre munte către vale, şi chiar viceversa, trei profiluri ce se apropiau din ce în ce, nu repede, ci inevitabil, precum... precum amurgul. Da, binarul mecanism înjghebat întru recuperarea celor doi fugari, a celor doi răpitori de avioane, intrase în funcţiune, iar cei dintâi care se înfiinţau la datorie nu erau, cum aţi crede, oamenii poliţiei secrete de stat germane, nici maiorul Cornea. nici oareşiceva jindari, nici „particularul” 1360

David Clementi, şi nici măcar Standartenführerul SS Knochen, alias domnul Ionescu. Cei trei pe care ocheanul directorului Vancea îi reperase pe linia ondulată a orizontului erau bătrânii actori MîşkinVampiru, Ceapă-Focşani, and Cristophor Columb, pe scurt potera „Casei de Retragere”. Ei, fiind cei mai bătrâni, deci mai întârziaţi, soseau primii la faţa locului, deşi faţa locului e un fel de a zice, neexistând nici faţă exactă, nici loc precis. Paradox – dar mai curând dox (a nu se confunda cu submarinul Dox. cel pe care unii dintre noi, şi anume cei care ne învârtim în jurul vârstei de 45 ani, l-am degustat prin anul 1945, pentru a-l desgusta ceva mai apoi, după ce am luat contact cu-alţi autori...). Am pronunţat dox fiindcă e un paradox mai mic, şi pentru ce anume e mai mic? Pentru că numita „Casă de Retragere” se afla numai la câţiva kilometri distanţă de Miriştea-Cristurului, iar drumul de la „Casă” către sat cobora, deci era lesne să-l parcurgi, la nevoie dându-te de-a tumba, că zăpada e moale şi bună, iar uneori ţine şi de căldură – mai ales înainte de a se produce moartea prin îngheţ. Sub oblăduirea administrativă şi gospodărească a aceluiaşi Ion Duşa bucătarul, zis John, care le umflase şi bătrânilor actori, fără pic de ruşine pitarii, echipându-i ca pentru o expediţie în Groenlanda, purtând în raniţe provizii şi poate câte un baston de mareşal, cei trei actori ajungeau la Miriştea înaintea tuturor forţelor detectiviceşti, ţanţoşi de nuşi mai încăpeau în piele. Vampiru legăna pe umăr arma sa Purdy-Lume şi nu mai puţin de şaptesprezece patroane. Ceapă-Focşani şi Columb erau şi ei înarmaţi. Cu câte o bâtă. Şi astfel, ca să scurtăm povestea, potera descinse pe uliţa satului şi, urmărită de priviri curioase, necurioase şi chiar semicurioase, ajunse la postul de jandarmi, situat într-o latură a Primăriei. Biserica, Primăria şi Bodega se aflau, din punct de vedere geometric, în perimetrul unui triunghiu isoscel, al cărui unghi ascuţit sfârşea exact pe masa de lucru a plutonierului Gavrilă, şeful postului. De am fi cumva nişte pedanţi, am preciza că unghiul ascuţit pică tocmai pe locul unde acest domn de mare importanţă locală îşi instalase 1361

carâmbii cizmelor, de birou, după modadepesteocean, cu toate că el nu cunoştea moda. În camera bine încălzită de o sobiţă de tuci se mai afla şi jandarmul Ion, numai că el, din respect faţă de superior, nuşi ridicase picioarele pe birou, ci le aşezase doar pe un taburet. Răsună o bătaie energică în uşă. Jandarmul Ion coborî cizmele de pe taburet, plutonierul îşi azvârli lăboacele de pe birou şi avu timp să ascundă iute glaja cu ţuică din care-şi amăgeau plictiseala acelei zile. Nu se ştia pe cine adusese Satana, poate pe vreun ministru, deşi puţin probabil. Oricum, o precauţiune nu e niciodată de prisos! — Bagă-te! strigă gros jandarmul Ion, mai puţin versat în ale politeţurilor, în loc să meargă la uşă şi s-o deschidă el cu mâna lui. Ambii poliţai ai satului îi recunoscură pe loc pe cei trei pensionari ai „Casei de Retragere”. Nu-i respectau, însă nici nu-i nerespectau. Nu-i iubeau, dar nici nu-i neiubeau. Pur şi simplu nu se amestecau în afacerile lor, aşa cum le ordonase cândva un şef mai mare. Aceştia toţi sunt un fel de ţicniţi, remarcase şeful, lăsaţi-i în treaba lor, orişice ar face. Iată motivul pentru care plutonierul Gavrilă nu se lăsă impresionat de tonul autoritar al lui Ionescu-MîşkinVampiru. Acesta, după ce-şi rezemă cu importanţă arma sa englezească, alături de puştile austriece ale jindarilor, model 1918, pesemne ceva pradă de război, îi luă la rost cu privire la cei doi fugari, Ceclan şi Balamela. Plutonierul se instală iarăşi pe scaun, nu-şi puse cizmele pe birou – ar fi fost, totuşi, prea mult – în schimb scoase de sub masă sticloanţa, luă o duşcă, îl lăsă pe ajutorul său să se mai dreagă şi el, apoi, blajin, întinse glaja către Vampiru care urmărea cu ochi galbeni, ochi ce se îngălbeneau din ce în ce, manifestarea de impoliteţe a jindarilor. Vampiru, după ce-şi drese glasul aproape la fel de baritonal ca şi odinioară, îl întrebă pe şeful postului dacă are de gând să-i dea explicaţii, la care Gavrilă, la fel de blajin, îl întrebă pe „conte”, dacă posedă permis port-armă, iar dacă da, să i-l arate. 1362

Ca să se afle în treabă, ca să demonstreze că el nu e de prisos acolo şi că nu e nici pe departe un oarecare, actorul Ceapă-Focşani, durduliu, scund, cu obrazul înroşit de aerul sănătos al munţilor, dar mai ales de frumoasele cantităţi de vin rubiniu îngurgitate cu nesaţiu în tot timpul vieţii, întrebă ce are... cu prefectura. Pentru a stabili cu claritate că nici el nu e de prisos acolo, fostul as al situaţiilor tragicomice, Cristophor Columb se interesă dacă dumnealor, domnii jandarmi, ştiu cu cine au onoarea de-a face. Dumnealor, domnii jindari, ştiau prea bine cu cine au de-a face, şi-i lăsa la fel de rece ca o glumă cu scoţieni şoptită la urechiuşa unui elefant. Cu toate că nu prea mai avea chef de băut, plutonierul Gavrilă mai folosi un gât de palincă, numai aşa. de sâc, apoi se decise să culeagă, de pe un raft prăfuit, un tom la fel de prăfuit. Codul Penal. Jandarmul Ion îşi aminti brusc că în acea dimineaţă culesese câţiva ghiocei şi că se vor ofili dacă nu vor fi puşi imediat în apă. Răsfoind cartea legii, Gavrilă se pregătea să-i citească lui Vampiru, şi chiar şi celorlalţi doi, paragrafele de lege cu privire la pedepsele la care riscă acela care se plimbă înarmat cu un puşcoi, fără a avea documentele necesare, iar mai tânărul său ajutor căuta apă pentru floricelele sale – când se produse neprevăzutul. Era şi cazul. Plutonierul Gavrilă rămase încremenit, cu ochii la fereastră. Observându-l, Ion privi şi el într-acolo şi deveni stană. Chiar şi ghioceii din mâinile sale se pietrificară. Pe uliţa încă acoperită de zăpadă, luneca silenţios, lent, posomorât, un Mercedes-Benz negru, a cărui apariţie în acest ţinut izolat era evident inexplicabilă. La volan şedea un ins cu o falcă lungă, ascuţită, pe capul său ţuguiat era înfiptă o şapcă de catifea neagră, cu cozoroc foarte lung, iar din centrul feţei răsărea un nas mare. Automobilul stopă în faţa Primăriei, şoferul izbucni afară, nu înainte de a se izbi cu nasul de rama portierei, iar apoi deschise portiera din spate. Descinse un personaj cu pălărie neagră, palton negru, fular cenuşiu, şi, amănunt în fond de prisos, fără ochelari. Domnul Ionescu în persoană. 1363

Plutonierul Gavrilă şi jandarmul Ion îşi aranjară într-o clipită centiroanele. O zbughiră afară. Înainte ca domnul Ionescu să-şi fi pus al doilea picior pe zăpadă, cei doi, aliniindu-se milităreşte, salutară, tot milităreşte: — Să trăiţi, dom şef! Standartenführerul SS Knochen, de la Direcţia Centrală a Siguranţei Reichului, fost Kreisleiter, La un pas de a ajunge Gauleiter, prin anul ’35, pedepsit la un moment dat pentru nişte „inovaţii”, însă acum din nou în ascensiune, îi privi calm, nu zâmbi nici măcar din sprânceană, îşi îndreptă torsul voluminos, îşi netezi paltonul, îşi trase mănuşile. Tot negre. Astfel înmănuşat, luă din pachetul cu ţigarete Orinocos, pe care tocmai i-l întindea şoferul, una, acceptă focul, trase un fum şi în sfârşit vorbi: — E pace şi linişte pe-aici pe la voi, băieţi? — Pace şi linişte, dom şef! raportă Gavrilă. Dar cum? Să-l anunţ pe domnul primar? — Hm! Unde e dumnealui? — La... la biserică. — La biserică! În zi de lucru! Nu e rău! Bun, lasă-l să-şi isprăvească rugăciunile. Până atunci vreau să schimb cu voi vreo două, trei cuvinte. — Poftiţi! Casa mea e la doi paşi, nevastă-mea tocmai…, începu Gavrilă, încercând probabil să explice că muierea sa a tăiat găina cea grasă, dar colonelul SS scutură încetişor, din cap. — Nu. Mergem la post. Aşa e corect. Îngrozit, plutonierul îi arătă calea. Pe biroul său trona sticla cu pălincă temeinică (un milion de grade!), al cărei parfum „discret” era în stare să ameţească un stol de hipopotami – admiţând că hipopotamii sunt în stare să şi zboare, În afară de asta, la postul de jandarmi se mai găseau şi cei trei aiuriţi de la „Casa de Retragere”, dintre care cel puţin unul venise prevăzut cu o pocnitoare din care nu avea dreptul să pocnească. Plutonierul Gavrilă, speriat de moarte de apariţia intempestivă a acestui şef desprecaredefaptnuştiacineeste, făcu trei paşi, dar nu mai apucă să-l mai facă şi pe al 1364

patrulea. Ochii reci şi pustii ai domnului Ionescu, ochi ce uneori păreau că nu observă nimic, dar în realitate înregistrau totul, lunecară o clipă asupra unui personaj a cărui înfăţişare contrasta vădit cu contextul anonim al satului. Un zdrahon lunecă pe lângă ei, fluierând. Ţinea în echilibru pe umăr, ca pe nişte scobitori, o pereche de schiuri enorme: Cornel Balea. Arăta exact ca un manechin din acele filme ce fac reclamă, iar câteodată antireclamă, pârtiilor celebre de la Insbruck, Grenoble, sau mă rog, de oriunde. Insul trecu fluierând, fără a se deranja să imite un salut, şi se duse mai departe, dracuştieîncotro. În legătură cu vestimentaţia ţipătoare a ucigaşului ar fi câteva nedumeriri. Oare vicleanul Uggo Könike, hârşit prin toate hârşâielile posibile, uitase să-i dea indicaţia să se îmbrace aşa fel ca să treacă, pe cât era posibil, neobservat? Eventual să-l deghizeze în ţăran, şi chiar în ţăran surdo-mut, pentru ca vorbirea lui slinoasă de mahalagiu să nu-l dea de gol? Pe de altă parte, posibil că Balea era prea cretin ca să fie în stare să joace un rol, chiar şi de surdo-mut, fiindcă şi pentru aşa ceva se cere talent – şi cât încă! Domnul Ionescu îl interogă pe plontonier cine-i omul, iar Gavrilă mărturisi că habar n-are. Habar n-ai, habar n-ai, frumos, frumos, murmură ca pentru sine colonelul SS, şi deschise uşa. — Dumneavoastră puteţi pleca! se răsti jandarmul-şef către cei trei bătrâni actori, schiţând un gest nu dintre cele mai delicate. Mîşkin-Vampiru dădu să-şi recupereze arma, dar simţul datoriei nu-l părăsise chiar cu totul pe plutonier. — Scula aia rămâne deocamdată aici! se răsti el. Iar după ce potera „Casei de Retragere” se făcu nevăzută, explică moale: Nişte nenorociţi de actori nebuni... fac pe brigandierii... — Poftim? ridică sprânceana domnul Ionescu, apropiindu-se insesizabil de glaja cu trascău. — Adică, dom şef, ei încearcă să meargă la vânătoare fără permise în regulă. 1365

— În acest caz, braconieri, îl corectă, cu pedanterie, Standartenführerul. — Aşa cum ziceţi, dom şef, branconieri. Avem noi grijă de ei! — Dar, reluă cu un glas atât de catifelat, că ţi-ai fi putut lustrui cu el papucii de gală, dar, vorbi domnul Ionescu, privind fix şi fără de echivoc clondirul de pe birou, ceva pentru a încălzi sufletul unui om ce pică de la drum nu se găseşte pe-aici? — Dar cum să nu! răcni brusc destins şi înveselit Gavrilă. Şi glăsui către ajutorul său: Ioane! Ce căşti gura?! Că de dimineaţă vrem şi noi să ne încălzim sufletele, însă din lipsă de pahare n-o facem, că altfeliu, cum să bei, dacă n-ai pah...? — Ei, lasă! mormăi binevoitor Standartenführerul SS şi comise un gest de-a dreptul incredibil. El, care refuzase să guste din pocale de cristal licorile alese oferite de papá Fischer, apucă decis glaja cu horincă, o clătină examinând în zarea ferestrei mărgeluţele ce atestau tăria şi autenticitatea acelei zeame curate de prună, o ridică deasupra capului şi turnă în gură o cantitate bună, gâlgâind-o cu poftă, de parcă întreaga viaţă nu s-ar fi dedat decât unui astfel de exerciţiu. Plutonierul Gavrilă şi jandarmul Ion simţiră cum li se înmoaie inimile şi cugetară simultan şi aproape cu aceleaşi cuvinte: uite, dom’le, un adevărat boier popular, cu ăsta neom înţelege bine noi! Domnul Ionescu, după ce savura plăcuta arsură a ţuicii, pasă sticla lui Gavrilă, iar acesta la rându-i, subordonatului său Ion, făcându-i şi un semn discret, încă nu suficient de discret ca să-i scape colonelului Knochen, să se îngrijească de apariţia unei noi cantităţi din acelaşi serafic produs, precum şi de pregătirea unui elegant ospăţ în onoarea distinsului oaspete, despre care nici acum nu ştiau cinedracue. Ziua aceea însă era sortită de zei să fie bogată în evenimente. De necrezut! În faţa Primăriei apăru ca din neant un al doilea automobil. E adevărat, nu era un imaculat Mercedes negru, ci o rablă peticită, de pe care noroaiele toamnei 1366

trecute şi a celorlalte nenumărate toamne nu fuseseră şterse încă nici măcar prin intenţie, iar maşina aducea a râşniţă la serviciile căreia s-a renunţat de mult. În schimb persoanele ce descinseră din acest rablament contrastau flagrant cu râşniţa. Doi ofiţeri de jandarmi, un căpitan şi un locotenent, tineri încă, arătoşi, spilcuiţi până la micul amănunt, după buna tradiţie a jandarmeriei române, oameni solizi şi fiziceşte şi moraliceşte, despre care ai fi putut afirma liniştit că se simt bine oriunde. chiar şi-n infern. Un subofiţer, care făcea pe şoferul, coborî de la volan, îşi aprinse o ţigară, rămânând acolo liniştit ca omul ce şi-a îndeplinit datoria. După modul în care examina casele, livezile, nu era greu să deduci obârşia sa rurală. Căpitanul şi locotenentul, fără să piardă un moment, dădură cotul Primăriei, intrând la postul de jandarmi, luându-l cu totul prin surprindere pe plutonierul Gavrilă, Acesta rămăsese pentru moment singur, împreună cu domnul Ionescu; ajutorul său Ion plecase după altă provizie de ţuică, şi, cum am zis, pentru a da dispoziţii cu privire la ospăţ. De bine, de rău, şeful de post luă o poziţie aproximativă, şi dădu raportul, iar apoi, cu un gest respectuos în direcţia musafirului în negru, adăugă: — Domnia-Sa este domnul şef Ionescu. Căpitanul, mai întâi amirosi aburul dur al băuturii care aproape se stratificase vizibil în încăpere, între straturile de fum de ţigară, îl scrută până-n rărunchi pe Gavrilă, şi o serie de elemente din aspectul acestuia de bună seamă nu-i produseră o impresie favorabilă. Acordă un dram de atenţie sticlei de pe birou în care mai licărea doar atâta băutură cât să creeze o mică stare euforică unui şoarece minor, şi abia după aceea acordă atenţie „domnului şef Ionescu”. În acelaşi interval, locotenentul cel june şi elegant, efectua şi el, paralel, o inspecţie sumară. Constată rapid dezordinea din birou, hârţoagele vraişte, praful de-un deget, ferestrele aproape opace, precum şi adevărul de necontestat că pe duşumele nu se mai plimbase vreo mătură de milenii, dacă nu şi mai de mult. 1367

Căpitanul, măsurându-l pe domnul Ionescu, avea în privire întreaga mândrie a unui ardelean care se trage dintr-o localitate de grăniceri? El vorbi distant, dacă nu chiar dispreţuitor: — Domnul şef Ionescu?! Ce fel de şef? Cu faţa rigidă ca a Sfinxului, celălalt se prezentă: — Colonel Frantz Knochen, din armata germană. Plutonierul Gavrilă simţi o apăsare cumplită în tâmple şi simţi cum, literalmente, se micoşte cu cel puţin zece centimetri. Dacă şi-ar fi putut exprima vreo dorinţă faţă de un peştişorargintiufăcătordeminuni, aceea ar fi fost ca el să adoarmă imediat, şi să se trezească abia peste vreun an. Ca pentru a amplifica deruta şi confuzia acestui moment delicat, în încăpere erupse jandarmul Ion, îmbujorat, vesel, agitând în mână o altă sticlă. Cum venise prin spate, n-avusese cum să observe apariţia celui de-al doilea automobil. El urlă: — Gata! Peste un sfert de ceas..., şi abia atunci îi sări în ochi tresa căpitanului şi diagonala cu eghileţi a locotenentului. — Peste un sfert de ceas – ce? se interesă acesta din urmă. — Dacă sunteţi colonel, de ce nu purtaţi uniformă? întrebă la rându-i căpitanul, adresându-i-se lui Ionescu-Knochen. — Observ, glăsui maliţios locotenentul, că am nimerit aici peste ceea ce se cheamă, nici mai mult, nici mai puţin, decât o beţie! Standartenführerul SS luă cuvântul: — Aş vrea să ştiu cu cine am onoarea, domnilor! — Nu e nici un secret, rosti primul dintre ofiţerii români. De altfel, de pe tresele uniformelor noastre se pot deduce cu uşurinţă gradul şi arma. Sunt căpitanul Barbu Dan, din jandarmerie. — Locotenent Căpitănescu Liviu, se prezentă sobru celălalt ofiţer. Tot din jandarmerie. — Repet întrebarea, de ce nu purtaţi uniformă, domnule... — Colonel Knochen. — Domnule Knochen... de ce nu purtaţi uniformă. — Colonel Knochen, îl corectă Standartenführerul. Fiindcă mă aflu într-o misiune secretă. 1368

— Secretă, secretă, dar s-o cunoaştem şi noi, îl parafrază involuntar, sau poate că voluntar, pe Caragiale, căpitanul. Vreau să văd împuternicirile dumneavoastră! Negru, cu aceeaşi faţă de piatră, cu ochii încărcaţi de energii ţinute în frâu. Knochen îi întinse nişte hârtii. Ofiţerul le preluă, fără a se mişca din loc, aşteptând ca „omul în misiune secretă” să înainteze către el. Jandarmii Gavrilă şi Ion, în poziţie de drepţi, urmăreau scena, şi nu-şi credeau nici ochilor şi nici urechilor. Dacă ar mai fi avut puterea să gândească, plutonierul desigur ar fi gândit: ce năpastă pe capul nostru, sfinte Anton! Şi ce trai blând duceam! De notat că, tot în poziţie de drepţi, Ion încă mai ţinea în mână sticla cu trascău. E drept, şi mâna şi sticla, cam tremurau. Mărgeluţele pălincii deveniseră mai apetisante ca oricând. Până ce locotenentul Căpitănescu bombăni: — Aşează, băiete obiectul acela undeva, că nu e reglementar să-l ţii în mână în prezenţa noastră. Şi deocamdată uită de el. Căpitanul cerceta pe îndelete împuternicirile domnului Ionescu. Zise: — De aici reiese că aveţi permisiunea de a sprijini, autorităţile româneşti pentru a captura pe numiţii Ceclan şi Balamela care s-au făcut vinovaţi de... cutare... cutare... şi cutare... M-de! — Formularea aceasta este doar o convenţie, se opuse colonelul. În realitate, eu conduc cercetările, iar dumneavoastră, cu toate forţele de care dispuneţi, sunteţi obligaţi de a mă ajuta. — Aici nu scrie nimic despre nici un fel de convenţie, şi cu atât mai puţin despre vreo obligaţie, ripostă căpitanul Barbu Dan. Este un ordin, un ordin scris, ştampilat şi iscălit de superiorii mei. Mă voi conforma întocmai acestui ordin. — Vă sunt superior în grad, domnule căpitan! — În grad poate..., mai ales în armata germană, dar nu-mi sunteţi superior în funcţie. Şi eu am primit, la fel, ordinul de a pune mâna pe numiţii Ceclan şi Balamela, în acest scop mam deplasat aici, pentru a începe cercetările, înţeleg că nişte militari români care au comis cutare sau cutare delict trebuie 1369

să fie predaţi instanţelor româneşti, şi nici Papa de la Roma nu m-ar putea scoate din această convingere. — Noi suntem mai puternici docil Papa, mormăi surd Knochen. Căpitanul nici nu tresări. În schimb, zise: — Dumneavoastră mă veţi sprijini în măsura capacităţii de care dispuneţi, dar, să fie clar de la început – şi abia acum căpitanul îşi permise un vag zâmbet ironic – dansul îl conducem noi.

12. Sus la munte primăvara nu-şi arătase încă ţepii, ca să mă exprim invers. Nici tu ghiocei, nici şuvoaie provenind din zăpada topită, murmurând melancolic în direcţia marilor albii ale nurilor, fluviilor şi superfluviilor. E adevărat că se iviseră unele semne de primăvară, însă ele scăpau de cele mai multe ori neiniţiaţilor. În preajma „Casei de Retragere” amprentele uricioşilor lupi se iveau tot mai rar, iar pâlcul molizilor de deasupra îşi schimbase imperceptibil coloritul. Către ceasul amiezii, un număr de bătrânei şi de bătrânele ieşeau pe terasa însorită, bine înfofoliţi, pentru a-şi expune în lumină bărbiile uscate – cum s-a întâmplat şi azi. Priveliştea se deschidea largă şi frumoasă, tăiată de un drum ce se înfunda în pădure, iar apoi în infinit. Pe drum se ivi un punct. Punctul se mai apropie şi deveni punct-virgulă. Punctul-virgulă mai înaintă, transformându-se în punctvirgulă cu ghilimele. Cei de pe terasă trimiseră îndată după Marius Lupşa, care poseda o lunetă străveche, de pe vremea când, înainte de a deveni actor, se ocupase de astronomie şi descoperise chiar şi o cometă. Acesta-şi instală instrumentul pe un fel de trepied, îşi suflă în mâini, privi şi explică: — Nu e decât o sanie trasă de doi cai… Bătrânii actori se simţiră cuprinşi de o stare febrilă, sau cum să-i zic? Cine putea să fie? Nimeni altul decât marele 1370

patron George Stamatiu-Salamandră, din ale cărui subvenţii vieţuiau ei acolo în pace şi relativ belşug. Venea cu veşti. Bune? Rele? Dar dacă-i anunţă că a dat faliment şi „Casa de Retragere” e scoasă la licitaţie? Marius Lupşa, fostul astronom, mai potrivi niţel distanţa focală, sau cum îi zice, a bătrânului obiectdevăzutlamaridistanţe, şi preciză: — Pe capră e un vizitiu... (lucru de altfel foarte firesc), însă persoana din spate, fiindcă e o singură persoană, nu e bărbat, ci femeie, aşa să ştiţi... Altă agitaţie printre bătrânei, şi mai ales printre bătrânele: ce femeie, poate o nouă pensionară a „Casei”! Dar cum? Nu există nici un loc vacant, nimeni n-a murit, cine va fi dat afară? Apropiindu-se din ce în ce sania trasă de cei doi căluţi, Marius Lupşa constată că inopinata vizitatoare e o doamnă tânără, elegantă, frumoasă. Acum o vedeau şi cu ochii liberi. Una dintre baborniţe observă: — Ce urâtă e individa! Şi cât e de bătrână! — Cred că are anii noştri, ai tuturora, la un loc... Dar ce împopoţonată e, la vârsta ei, ricană o a doua baborniţă. — Ia mai tăceţi din gură, spuse liniştit Marius Lupşa. Am recunoscut-o. E Mariela Simionescu, de la Naţional. — A, Mariela Simionescu! strigă o a treia babă. Mai trăieşte? Păi a trecut de nouăzeci de ani! — Ce tâmpenie! mârâi un bătrân actor. George Strehaia. Mariela Simionescu abia dacă a împlinit douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani. Gurile astea ale voastre spurcate şi rele!... — Ce?! răsună ascuţit vocea uneia dintre babe, ai văzut prospătură şi ţi s-au aprins călcâiele! — S-ar aprinde ele, s-ar aprinde, dacă..., bombăni Strehaia şi, părăsind terasa, coborî cu precauţiune treptele. Era bătrân şi trist... Vizitiul trosni o ultimă dată din biciuşca sa isteaţă şi căluţii se opriră scoţând aburi pe nări, sau pe unde scot aburi caii. Biciuşca ţăranului de pe capră părea să fie o biciuşcă reală, iar nu o mitralieră Spandau, sau cine ştie ce 1371

armă secretă despre care ştie toată lumea: ţăranul avea şi el o aparenţă perfect reală, şi cu greu ai fi admis că e Reichsmarshall-ul Goering, stăpânul Luftwaffei, sau chiar Hitler, în deghizament. Caii, regret că mă repet, erau de asemenea reali, în mod cert cai, şi nu tancuri englezeşti Stuart – dar, elementul, ca să zic aşa, celmaireal, era actriţa Mariela Simionescu, de la Naţional, în ciuda faptului că frumuseţea ei ireală te transpunea într-o stare de vis. Doresc cu orice preţ să nu devin siropos făcând o foarte succintă descriere a acestei persoane, suplă, cu ochi albaştri, alungiţi, buni şi răi în acelaşi timp, şi cu un păr blond, absurd. Spun absurd, fiindcă alt cuvânt nu găsesc. Pletele foarte lungi şi prea puţin ondulate, mai ales către capăt, emanau o lumină, însă nu o lumină solară, ci acea anumită văpaie de vrajă a lunii, pe o noapte înnourată, când Selena se iveşte brusc între aripile negre ale norilor. Ea, M.S.12, săli uşor din sanie, scoase căciuliţa de astrahan, îşi scutură acele plete neverosimile, privi împrejur şi zâmbi. Zâmbetul ei a fost interpretat în chip diferit, de toţi mai cu seamă de toate. George Strehaia, bătrân şi vechi galanton, se înclină ceremonios în faţa tinerei vedete, după care o conduse pe terasă şi o prezentă celorlalţi, găsind cele mai potrivite cuvinte, şi cele mai măgulitoare. Din spusele sale reieşea că, încă de pe acum, Mariela Simionescu e o puternică personalitate a scenei, şi că ea continuă glorios tradiţia altor mari actriţe, dintre care unele se află aici de faţă şi, zicând aşa, diplomat, se înclină în stilul său inimitabil în direcţia celor vreo trei octogenare, aceleaşi care, cu un minut mai devreme, o denigraseră pe tânăra actriţă. Baborniţele zâmbiră acru. Bucătarul Ion Duşa, prompt, se înfiinţă, îşi stăpâni un început de strâmbătură amabilă şi uşor libi... – dar nu, nu doresc să pronunţ acest odios şi freudian termen – şi o Sau Planeta Trandafir Negru, misterioasa prietenă a lui Sergiu Ceclan Xilliphant. 12

1372

întrebă pe vedetă cam cu ce ar putea să-i fie de folos: o cafeluţă, o gustărică, o beutură? Actriţa mulţumi, mărturisind fără ifose că are într-adevăr o foame de lup, mai exact de lupoaică, Ion Duşa, zis John, zise că e limpede, ştie el ce are de făcut. Şi, într-adevăr, ştia, şi mai ştia că apariţia faimoasei actriţe ar trebui exploatată cumva şi în folosul său – însă cum? Iată o problemă. Bucătarul învăţase de la viaţă, şi de la neviaţă, că e musai să tragă foloase din orice! De după o perdea îl pândise tot timpul tânăra Gerti, fata doamnei Haller, aşa că mai jos, în bucătărie, John-profitorul avu parte de un binemeritat scandal. Gerti îi declară pe şleau că nu mai împarte niciodată cu el patul şi toate celelalte, deci n-are decât... etc. În acest timp, urmată de suita de bătrâni şi bătrânele, Planeta Trandafir Negru intră în sala clubului, unde se debarasă de blana ei elegantă, şi continuă să viziteze „Casa de Retragere”, explicând că însuşi George StamatiuSalamandră o îndemnase să se plimbe către acest meleag de basm, pentru a se odihni puţin, pentru a descreţi frunţile pensionarilor cu verva ei sclipitoare, sfat ce se dovedea neavenit, căci, după cum observă ea, frunţile tuturor sunt cât se poate de descreţite, şi, în sfârşit, pentru..., ei bine da, de ce să ocolim adevărul crud, pentru a cunoaşte de pe acum locul unde şi ea se va retrage curând, curând... La aceste vorbe nesocotite, corul bărbaţilor protestă VAAAI!!! Se poate? Ce înseamnă „curând” pentru o femeie atât de înfloritoare?! Corul, ce e drept, mut, al babelor, în schimb cântă: Da-da! Da-da! De pe acum ar trebui să te instalezi aici, fâţâită stafidită şi neruşinată! În vreme ce Ion Duşa pregătea o gustărică suculentă, în timp ce fecioara Gerti torăia fără încetare despre cât este de răi şi spurcaţi bărbaţii, şi în speţă el, de faţă, care şi căzuse în mrejele acelei... din Capitală, în timp ce mama ei, doamna Haller pregătea odaia specială pentru oaspeţi, Mariela Simionescu îşi continua plimbarea de-a lungul şi de-a latul „Casei”, însoţită de George Strehaia, Marius Lupşa, şi de alţi foşti actori, precum Dinuleţ-Ari, Pierre le Fou şi Marcel 1373

Fliegerman. Aceştia se interesau ce mai e nou prin Bucureşti, cum înaintează stagiunea şi cum sunt suportate bombardamentele. Babele, inutil să spun, se volatilizaseră – deşi acest fenomen curios, volatilizarea unei babe, aş dori să-l văd şi eu (însă cine n-ar dori?). Actriţa răspundea cu amabilitate şi precizie la întrebări, însă un observator atent, de pildă unul de talia maiorului Maximilian Cornea (şi să ştiţi, nu întâmplător plasez aici numele său), ar fi remarcat că, vizitând „Casa de Retragere”, Planeta Trandafir Negru părea să caute ceva anume. Şi întradevăr, căuta. La un moment dat puse şi ea o întrebare: — Dar unde e amicul meu, „contele” Ionescu-MîşkinVampiru? — Ooooh! ohăiră într-un glas bătrânii actori. Aici e o treabă tare încâlcită! — Da, încâlcită. repetă Marcel Fliegerman. Dumnealui, Vampiru, împreună cu Ceapă-Focşani şi cu Cristophor Columb, au format, cum îi zice, o poteră şi s-au dus... — Allah el akbar, o poteră! exclamă tânăra doamnă. Dar ce ne aflăm pe vremea lui Billy the Kid, sau a lui Wyatt Earp, la Long Branch Saloon, din Dodge-City? — Nu, domniţă, mârâi cu tristeţe Pietre le Fou, nu ne aflăm la Dodge-City – din păcate. Pe ăia trei colegi ai noştri ia apucat un fel de sminteală senilă şi s-au dus să prindă doi oameni simpatici care, mai mult de dragul hazului, au şterpelit un avion nemţesc! — Ca glumă – merge, acceptă Mariela Simionescu. Bănuiesc că e vorba de un avion-jucărie... — Ba dimpotrivă, obiectă Dinuleţ-Ari, parcă mândrinduse, e vorba de un avion de luptă, care chiar şi zbura! — Doar nu vrei să spui, stimate coleg, că Vampiru şi echipa lui au încălecat pe un alt avion şi au pornit să-i prindă pe ăia. Nu bănuiam că dumnealui, „contele”, cunoaşte arta pilotajului. — Da de unde, au plecat pe jos, doamnă... Fiindcă avionul acela nenorocit a căzut undeva în munţi, iar supravieţuitorii... înţelegeţi... 1374

— Ce lucruri faine se petrec aici, murmură Mariela Simionescu, puţin palidă, puţin transpirată la rădăcina părului ei absurd – însă nimeni nu observă emoţia tinerei femei – şi deodată se opri, aparent fără motiv, în faţa unei uşi capitonate. Umerii îi căzuseră, dar ochii, mari, se dublaseră, şi întreaga ei atitudine exprima un anumit punct între deznădejde şi speranţă. Poate că numai marile iubiri, de vor fi existând, îţi creează o asemenea stare de spirit aproape inanalizabilă. Însă nici acum, nimeni din cei prezenţi nu remarcă starea în care se găsea actriţa – ea rămânea pentru ei pasărea aibă oprită din zborul ei înalt, pentru numai o clipă, şi întâmplător, în acest bârlog cald, însă cu totul nepotrivit cu păsările albe. Actriţei, pornită să viziteze în întregime „Casa”, aştepta, cum e şi firesc, ca unul dintre însoţitorii ei să binevoiască a deschide uşa capitonată. — Ch, ch, tuşi teatral Pierre le Fou. cum să vă spun, poate că n-ar fi conzult să intrăm aici... — Într-adevăr, hm, cred că nici nu avem cheia, bâigui Fliegerman. — E o cameră rău famată, se încurcă în cuvinte DinuleţAri. — Nu chiar rău famată – însă, ch, ch, e locuinţa privată a patronului. — Ei şi ce, replică actriţa, iar vocea îi suna ferm, în ciuda slăbiciunii de moment, domnul Stamatiu mi-a spus că am acces în toată clădirea, din pod, până-n pivniţa cu vinuri... — Mai este ceva, încercă să fie convingător Marcel Fliegerman. În acest-moment odaia e ocupată de un neamţ... — Un neamţ? se miră Mariela Simionescu. Un actor neamţ? Nu ştiam că acest loc de retragere este accesibil şi pentru...! — Nu e vorba de un actor, domniţă, ci de un ofiţer neamţ. Un maior. Pun pariu că e din SS. — Ohooo!... Mă tem că am să fug de aici..., nu-mi place, murmură M.S. Apoi, deodată, reveni: De ce să fug? Trebuie să profit de ocazie! Voi avea cu cine să fac o conversaţie în limba germană! 1375

Foarte decisă, actriţa împinse uşa cea grea şi capitonată. Nici unul dintre bătrâni n-o urmă, sărmanii, se temeau de maiorul neamţ, acesta zbierase la ei fără jenă, în ciuda diferenţei de vârstă, numindu-i în fel şi chip pentru că-i adăpostiseră pe răpitorii de avioane (cu toate că era vorba numai de un singur avion!), şi-i ameninţase cu arderea pe rug – şi asta în caz că vor fi trataţi cu o anumită clemenţă. Altfel, mai întâi, li se va smulge limba, unghiile şi alte organe esenţiale.

12+1. Planeta Trandafir Negru pătrunse în cabinetul foarte plăcut amenajat de către Stamatiu-Salamandră. Draperii de catifea, de un galben paşnic şi puţin trist, încadrau cele două ferestre, un covor gros cu păsări, tigri şi femei, poate un „kelim” autentic, ascundea parchetul bine ceruit. Cei patru pereţi, calccio vechio, saucumdracuispune, se prezentau în culori felurite, toate pline de un fel de melancolie. Câteva tablouri atârnau discret, pe-aici şi pe-acolo, aşezate în aşa fel ca să nu le observi dacă n-ai chef – iar dacă ai chef, să-ţi sară pur şi simplu în ochi. O bibliotecă de format vag excentric ocupa o parte din spaţiu, iar rafturile erau ocupate mai mult de bibelouri şi mici statuete, de marmură sau poate chiar sculptate în fildeş – însă cel mai constrastant şi de neînţeles element din acea paşnică şi dulce încăpere era, desigur, insul în uniformă, insul ce sforăia pe unul din largile fotolii de piele neagră, rezemându-şi cizmele negre, chinuitor de strălucitoare, de o margine, iar ceafa de cealaltă margine a fotoliului. Îşi acoperise faţa cu un ziar, un ziar nemţesc, spre a nu-l supăra lumina. Obicei mitocănesc. Să-ţi acoperi mutra cu un ziar! Cascheta lui se odihnea pe un colţ al splendidului covor. Lângă caschetă, o scrumieră, o brichetă, un pachet de ţigarete Baden. 1376

Greu să-ţi dai seama dacă militarul dormea de somn natural sau de beţie – tot naturală. Planeta Trandafir Negru îşi recapătă energia, ridică umerii, ochii i se subţiară ca ai unei pisici când intră în lumină, un zâmbet insuportabil de echivoc îi înflori pe figură, inspiră adânc şi strigă din toate puterile: — Heil Hitler! Ofiţerul azvârli cât colo-ziarul, sări în picioare, îşi drese într-o secundă ţinuta şi răspunse la salut. Avea o faţă aproape frumoasă, cu două minuscule aluniţe pe obraz, vârsta lui oscila între treizeci şi doi-treizeci şi şapte, părul castaniu nuşi pierduse în timpul somnului cărarea ca trasă cu rigla, iar ochii, nu foarte albaştri, însă nici nefoarte, nu păreau să fie împăienjeniţi de somn şi nici măcar de alcool. El se prezentă într-o foarte corectă limbă românească: — Maior Eduard Lohausen, la dispoziţia dumneavoastră, doamnă! Mariela Simionescu, îi spuse, cu un fel de neglijenţă cine este, şi cu ce ocazie se află la „Casa de Retragere”, după care adăugă, în nemţeşte de data aceasta: — Vorbiţi prea bine limba mea, ca să cred că sunteţi întradevăr un german... La care maiorul Lohausen dădu o replică aproape subtilă: — Iar dumneavoastră vorbiţi prea bine germana, ca să cred că sunteţi o actriţă română, doamnă! Ambii râseră, scurt, rezervat, politicos. Maiorul culese de pe covor cascheta, ţigările şi bricheta, împinse un fotoliu de trestie către M.S., ceru permisiunea de a aprinde un trabuc, şi-l aprinse, şi făcu remarca: — Studiourile noastre U.F.A., despre care desigur aţi auzit, şi unde turnează cei mai buni actori din lume, ar plăti mult să poată face filme cu o frumuseţe atât de strălucită, de distinsă, cum sunteţi dumneavoastră! Actriţa surâse, însă numai un micron dintr-o secundă. — Iar Goebbels, supranumit „Tăuraşul din Babelsberg”, ar da de asemenea mult ca să mă ademenească la vilişoara lui ultrasecretă despre care ştie toată lumea. Maiorul înclină puţin capul şi deveni foarte grav. 1377

— În situaţia mea de ofiţer al armatei germane nu-mi pot permite să fac comentarii pe această temă, doamnă. — Înţeleg prea bine, domnule maior. Domnule Sturmbannführer SS Lohausen, preciză actriţa. Ofiţerul o privi drept în ochi, dar nu zise nimic. Planeta Trandafir Negru continuă: Ei bine, am să vă uimesc! În mai puţin de o lună mă voi plimba pe Unter den Linden, la Berlin, fiindcă, întradevăr, am un contract cu U.F.A. — E formidabil! Nu pot decât să-l felicit pe regizorul care va remarcat personalitatea. Sunt convins că veţi străluci în filmele noastre, ca o stea! — Personalitatea mea a fost remarcată mai de mult de către regizorii şi spectatorii noştri, domnule maior. — Se înţelege. Scuzaţi-mă! Deci, mergeţi la Berlin! Ce n-aş da să fiu şi eu acolo!... — Fie vorba între noi, se spune că Berlinul nu e decât o grămadă de moloz... — Vă daţi seama că nici despre asta nu pot vorbi, însă vă asigur că se exagerează. Propaganda britanică, pro... În acest moment cineva nu ciocăni la uşă, pentru că la o uşă capitonată e inutil să ciocăneşti, în schimb apăru capul negricios al lui Ion Duşa-John care, cu o reverenţă, o anunţă pe doamna că prânzul ei este servit. — Îmi acordaţi plăcerea de a dejuna cu mine, domnule maior? — Plăcerea este numai a mea, prea stimată Frau Simionescu! Permiteţi să vă ofer braţul? Maiorul Eduard Lohausen şi Frau Simionescu defilară la braţ pe largile coridoare, către salonaşul intim (de asemenea rezervat exclusiv lui Salamandră), unde Ion Duşa aşternuse o faţă de masă albă, cu broderii şi alte fartafaslâcuri. Trecerea ofiţerului german şi a actriţei românce nu rămase, evident, neremarcată. — Ai văzut, băbuiau babele, l-a şi acăţat! Ce ruşine!… Bătrânii actori ridicau din umeri: doar nu era să se încurce cu vreunul din noi. Ce să-i faci, suspina câte unul, de-aş avea acum doar şaizeci de ani!... 1378

14. La ceasurile zece dimineaţa deasupra comunei MirişteaCristurului strălucea un soare primăvăratec de martie, transformând uliţa într-o băltoacă prelungă, spre deliciul raţelor care încă mai forfoteau pe acolo. Mercedesul negru al colonelului Knochen, condus de insul cu nas kilometric, trecu în viteză stropind pantalonii primarului Zgânhu care înjură pe chestia asta şi trimise pe urma automobilului o flegmă din adâncul gâtului. Maşina peticită a celor doi ofiţeri din jandarmerie lunecă în direcţie inversă; pentru ca situaţia să devină de-a dreptul dramatică, dacă nu chiar comică, în paşnica localitate apăru o a treia maşină, un automobil cum nu se mai văzuse prin ţinut, pe care poetul şi cântăreţul popular local, badea Goron, îl compară imediat cu o ploşniţă pe roate – era vorba de un Volkswagen. Uluit de o circulaţie atât de intensă, ca şi de avalanşa de evenimente, primarul Zgânhu renunţă să mai meargă acasă pentru a-şi curăţa pantalonii şi a-şi lustrui bocancii stropiţi, renunţă să se mai ducă la Primărie, ci trase la Bodegă, care, într-un fel, tot de Primărie ţinea. Acolo îl întâmpină fostul director, domnul Vancea. — Ce zici, primarule, sătucul nostru văz că a devenit localitate rezidenţială! Primarul se răsti către cârciumar: — Ia dă-mi, Vasile, o litră din vinul acela tămâios Nebotezat! Apoi se întoarse către domnul Vancea; în ochi îi sclipea un fel de mânie uimită, ca şi cum celălalt l-ar fi jignit cu ceva: – Adică, ce vrei să spui, dom derector? Azi toată lumea vrea neapărat să mă supere? În ăst timp, jandarmul Ion îşi lustruia cu mare sârg cizmele de parcă s-ar fi pregătit pentru propria sa nuntă. La sediul postului domnea o curăţenie neverosimilă, duşumeaua mirosea a petrol, a păcură, şi chiar a odicolon, nicăieri nu 1379

zăceau hârtii mototolite, mucuri de ţigară, coji de seminţe ori vreun cocean de măr. Pe birou se aflau două dosare nounouţe, frumos aliniate (e adevărat, fără să conţină ceva). Procedura Penala, Codul penal şi încă vreo două cărţi ale Legii. La ora aceea, plutonierul Gavrilă, în fruntea unei duzini de jindari aduşi la faţa locului printr-un ordin de sus, cu toţii înjurând de mama focului, se înţelege că numai în gând, bătea coclaurile cele sălbatice şi umede în căutarea numiţilor Ceclan şi Balamela. Se opreau prin cătunele răzleţe, prin gospodăriile izolate ce năluceau aici sau dincolo, întrebau, nimeni nu ştia nimic, nu văzuse nimic. Veche datină ţărănească, nu ştiu, n-am văzut. Fără decât numa poate-n altă parte... Plutonierul Gavrilă, şi el rural din moşi-strămoşi, ştia prea bine că în felul acesta, executând ordinul domnului căpitan Barbu Dan, nu va ajunge la nici un fel de rezultat. De altfel, instinctul sănătos al lui Gavrilă îi avertiza că domnul căpitan, ca şi domnul locotenent Căpitănescu Liviu nu pun mare greutate şi râvnă în aceste cercetări, ci mai mult un fel de silă, destul de bine ascunsă, probabil din cauză că aici se amestecase şi poliţia cea nemţească. Oare de ce se amestecase, cu ce drept? Plutonierul cunoştea satele şi ţinutul, îi cunoştea pe borfaşi, pe beţivani, le ştia chiar şi pe muierile ce calcă pe bec. Dacă se întâmpla un furtişag, o încăierare, sau cinemaiştiece, el ştia unde să meargă, la ţanc, şi ce pedeapsă să aplice, fără a se încurca cercetând prea adânc legea scrisă, însă ei, acum, căutau nişte oameni care şterpeliseră un avion german, aşa cum ai fura o găină... Cazul îl depăşea. Zăpada se făcuse moale, soarele bătea puternic. Câte un gospodar mai aşezat la care poposeau în timpul cercetării, dispărea în pimniţă, de unde revenea cu câte o cantă de vin acru dar sănătos; acru, fiind, stors din struguri „Delavari”, ce arareori apucau să se coacă de-a binelea, sănătos, fiind totuşi de struguri. Plutonierul n-avea nimica împotrivă, însă îl deranja gândul, aşa cum te deranjează o musculiţă ce ai prins-o în ochi şi n-o poţi nicicum dibui, că în cele din urmă va raporta negativ 1380

domnilor ofiţeri care, cum le şi cerea datoria, or să se supere şi or să-l mustre... Căpitanul Dan şi locotenentul Căpitănescu jucau table în cea mai luminoasă şi mai bine încălzită odaie din casa primarului Zgânhu. Cel puţin o sută cincizeci de mii de farfurii, de toate formele şi zugrăvite în toate feliurile, împodobeau pereţii acestei încăperi, dar important era că, pe masa vastă, doamna primăreasă aranjase o copioasă gustare, alcătuită din felioare de slană, costiţă afumată, ouă fierte, tari, curăţate de coajă, despicate în două, presărate cu piper şi cu fire de mărar, verzi şi aromate, conservate cine ştie cum, jumări de porc înconjurate de felii de ceapă, de ardei roşii muraţi, şi chiar de mici lubeniţe murate; în mijlocul acestor bunătăţi trona o sticlă. Căpitanul dădu şase-şase, îl făcu marţi pe locotenent şi zise: — ...(înjurătura în cauză), ce mama dracului, noi suntem supuşi austrieci?! Şi întinse o mână lungă spre clondir. Locotenentul Căpitănescu întinse o mână mai scurtă (fiind mai mic în grad) către păhărele. – Tu ce zici, măi Liviule, vorbi mai departe căpitanul Barbu Dan, de toată afacerea asta? — Domnule căpitan, dacă-mi permiteţi... — Păi sigur că-ţi permit, că de-aia te-am şi întrebat! Servus! Goliră paharele. Mireasma toamnelor, aproape întotdeauna prea scurte, dar poate prin aceea mai perfidă, li se plimbă pe limbă. — Dacă-mi permiteţi să fiu sincer, mie afacerea asta numi... Se auzi o bătaie în uşă şi intră primăreasa. N-am spaţiu şi nici chef s-o descriu pe nevasta lui Zgânhu, nici pe verticală, nici pe orizontală, nici măcar din punct de vedere transcedental – deşi sunt serios convins şi conştient că un autor care se respectă ar cheltui în acest sens spaţiu cu nemiluita. — Domnilor ofiţeri, spuse femeia, vă caută jandarmul. — Care din ei? 1381

— Ajutorul şefului de post, Ion. — Să intre! decise căpitanul. Jandarmul Ion pătrunse, se descoperi şi începu să raporteze. Barbu Dan îi tăie avântul cu o mişcare a palmei. — Nu-mi sparge timpanele, băiete. Vino mai aproape. Aşează-te. — Păi nu-mi permit în prezenţa dumneavoastră să... — Aşează-te. Ordin. Ce zici, locotenente, se întoarse căpitanul către Căpitănescu, îl omenim cu un păhărel? Îl omenin. Bea, Ioane! — Domnu’ şef, nu-mi permit să... — Lasă. Ordin. Bea. Şi spune ce ai de spus, însă pe scurt şi cu glas mulcom... Jandarmul Ion dădu pe gât păhărelul, şi din avânt îl sorbi şi pe-al doilea, apoi raportă că în sat apăruse un ofiţer neamţ. Căpitanul îşi arcui sprâncenele, iar locotenentul observă, nemulţumit şi el, că ofiţerul neamţ apăruse încă ieri, domnul acela negru, cu palton negru şi pălărie neagră, jandarmul Ion însă, încălzit de şnaps, preciză că de data aceasta e vorba de un ofiţer german adevărat, adică în uniformă, şi asta nu e tot, dar acest maior neamţ venise cu o sanie din direcţia „casei de bolunzi” a domnului Stamatiu, iar în sanie se mai afla şi o doamnă cu păr blond şi lung şi foarte frumoasă, atâta de frumoasă că până şi dom părinte Neamţu, adică popa din sat, cam belise lung ochii după dumneaei. Probabil tot o nemţoaică. La întrebarea unde se află aceştia doi în prezent, jandarmul Ion raportă că au tras direct la Bodegă, iar ofiţerul neamţ îi ceruse cârciumarului Vasile, pe româneşte, să-i pregătească nişte pui la frigare cum ştie el mai bine, că altfel..., şi că în aşteptarea mâncării, neamţul şi nemţoaica se cinstesc cu vin tămâios din cel scump şi nebotezat. În cârciumă, toată lumea se hoalbă la ei, însă lor nici nu le pasă. — Mă băiete, eşti bine informat, te felicit, vorbi căpitanul şi-i mai puse rachiu în pahar jandarmului Ion. Acesta sorbi, cu şi mai puţină timiditate, iar apoi spuse că n-a isprăvit raportul decât pe jumătate. 1382

— Ei, drăcie, de s-a mai întâmplat, a explodat vreun taur? întrebă locotenentul Căpitănescu. Ion răspunse că încă nu explodase vreun taur – cine a mai pomenit una ca asta? – în schimb în sat mai apăruse un automobil, cu înfăţişare de gândac şi că din automobilulgândac coborâse un ofiţer român cu gradul de maior în antilerie. Şi ce făcuse, deci, maiorul român? Nu mare lucru, se dusese direct la casa lui badea Şopterean, acolo unde-şi are găzduire şeful acela, colonelul acela german, în civil. Asta am avut de raportat, încheie jandarmul Ion, se ridică, bătu din călcâie, mormăi „să trăiţi” şi dispăru iute, de teamă ca superiorii să nu-i mai toarne rachiu, – dacă e de crezut una ca asta... Cei doi ofiţeri de jandarmi se apucară să mănânce, gânditori. — Mă Liviule, zise căpitanul, trebuie să acţionăm! — Aveţi perfectă dreptate! Dar cum? — Să începem cu asta: îi facem curte nemţoaicei, şi pe urmă vedem ce iese. — Iese dandana, observă, nu fără rezon, locotenentul. Când într-o afacere şi aşa destul de încâlcită se vâră şi o damă...

15. O seară blândă se aşternea peste anonima localitate Miriştea-Cristurului. Standartenführerul SS Franz Knochen, alias domnul Ionescu, se delecta cu o farfurie de lapte acru, rece, bun, în casa lui badea Şopterean, care bade Şopterean se simţea extrem de onorat de un aşa mosafir distins, şi el, şi nevastăsa Rozina, şi chiar fiica lor, tot Rozina, în vârstă de 19 ani. Acum, dacă nădăjduiţi că voi îndesa între aceste pagini şi o istorioară de amor sau de seducere, cu colonelul Knochen şi cu virginala Rozina (cea tânără), vă previn de pe acum că aşa ceva nu are să se întâmple. 1383

Înserarea căzuse în proporţie de cincizeci la sută, când Volkswagenul-ploşniţă opri în faţa gospodăriei lui badea Şopterean, iar de la volan coborî un ofiţer în uniformă românească. Un maior, tânăr încă, zvelt, cu faţa prelungă şi dantură perfectă – dacă aceste amănunte pot ţine locul unui portret fizic. Din nou e necesar să fac o paranteză. Jandarmul Ion raportase superiorilor săi că „ploşniţa” ce-l adusese pe ofiţerul român descinsese în sat în cursul dimineţii – ori, iată, că acum e seară... Ofiţerul român, cu grad de maior, îşi revizui ţinuta, luă de sub scaunul automobilului cârpa ce-i folosea la lustruitul geamurilor, şi-şi lustrui de data asta cizmele. Aprinse beculeţul din „ploşniţă” şi se pieptănă cu grijă în oglinda retrovizoare, meticulos, fără grabă urmărit de după gard de către Rozina, de mama ei, tot Rozina, şi chiar de către badea Şopterean în persoană. Maiorul român intră în ogradă, cam ţeapăn, dădu bună seara, se interesă de uşa care dă la domnul Ionescu, ciocăni în uşă, căpătă permisiunea de a intra, ceea ce şi făcu, iar odată pătruns acolo, mai ţeapăn ca oricând dădu salutul nazist, ce e drept, cu voce joasă, să nu fie auzit! — Heil Hitler! După care, cu glas ceva mai sonor, adăugă: Maiorul Maximilian Cornea, la dispoziţia dumneavoastră, domnule Ionescu! Standartenführerul Knochen tocmai îşi ştergea buzele cu un şerveţel alb, neprihănit ca şi Rozina cea tânără. Dacă faţa lui ar fi fost accesibilă unor sentimente precum duioşia, spaima, uimirea, sunt sigur că înfăţişarea lui ar fi suferit o transformare subită. Obrazul colonelului nu se lăsă însă pradă seismelor sufleteşti, deşi poate că, repet, poate că un ochi bine versat ar fi desluşit pe chipul său un început de indignare. De altfel, bine justificată! Vorbi pe un ton calm, liniar, şi, lucru ciudat, în vreme ce vorbea, buzele parcă nici nu i se mişcau: — Sturmbannführer Lohausen! Surpriza pe care mi-ai pregătit-o este de cel mai infam gust! De ce te-ai... „machiat” 1384

în uniformă de ofiţer român? Şezi! Acolo! Să vorbim în continuare pe româneşte. Aştept. — Domnule Ionescu, vorbi maiorul „român”, în realitate detectiv al Gestapoului, unul dintre cei mai pricepuţi, om care cunoştea vreo şapte limbi datorită unei memorii ieşite din comun. Domnule colonel, urmă maiorul, de când am pătruns în acest ţinut, trăiesc o senzaţie absurdă de irealitate. Nu maş mira dacă în clipa următoare mă voi trezi în locuinţa mea de pe Westerwaldstrasse, constatând că totul nu a fost decât un vis, sau, dacă îmi daţi voie, un coşmar. De ce m-am deghizat în ofiţer român? Pentru că prin intermediul agenţilor H-21 şi H-41 am aflat că împuternicitul român al Siguranţei, un anume anonim maior Maximilian Cornea, având misiunea de a-i descoperi pe cei doi diversionisţi Ceclan şi Balamela, el vorbind la perfecţie limba noastră, şi-a pus uniformă de ofiţer german şi se dă drept maiorul Lohausen – adică eu. Un afront pe care l-am suportat greu! Mărturisesc cu toată sinceritatea că nu ştiu dacă am procedat bine, dar un fel de ambiţie, sau să-i spunem vanitate, m-a obligat să le dovedesc acestor români că, dacă un ofiţeraş valah îşi poate permite jocul de-a deghizamentul, cu atât mai mult un poliţist german îi poate da replica – şi încă o replică perfectă. — Mda, perfectă, mârâi Knochen. De unde ştii? — Permiteţi-mi să continui. Am încercat sa meditez... Poate că ideea acestui maior Cornea e o mică idee genială, bineînţeles involuntară. Atrăgând în felul acesta atenţia asupra sa, poate că ne dă o şi mai mare libertate nouă de a acţiona şi a-i captura pe Ceclan şi Balamela. Knochen, abia stăpânindu-se, întrebă: — Şi cam pe unde se află acum acest individ, maiorul Cornea? Lohausen, se căută de ţigări, dar privirea pustie, aparent pustie a superiorului său îl opri, la vreme. — Unde poate fi acest ageamiu, acest cabotin, dacă nu la cârciuma din sat, unde se dă în spectacol...; bea cât şapte, şi înfulecă în compania unei blonde despre care am aflat că e o actriţă destul de cunoscută din Bucureşti şi care naiba mai 1385

ştie ce caută aici. Agentul nostru H-21 se află şi el acolo şi nu-l scăpă din ochi. Din uşă răsună o voce severă: — Ageamiu şi cabotin este agentul H-21, şi n-aş pune, în locul dumneavoastră, mare bază pe el! Şi întrucât el a băut cât şapte, la ora asta e beat şaptezeci şi cinci la sută, dacă nu chiar optzeci... — Cum ai deschis uşa fără să te auzim? — Aşa cum o deschide un ageamiu şi un cabotin, rânji Cornea. Ofiţerii germani nu spuseră nimic, însă amândoi gândeau că impertinentul ar trebui împuşcat pe loc, dar... era înarmat, şi nu se ştie cât de iute ştia şi el să mânuiască pocnitoarele. Judecând după felul în care apăruse, neauzit... — Permiteţi să intru? şi maiorul Maximilian Cornea, în uniformă de Sturmbannführer SS, înaintă, fără a fi obţinut permisiunea. Se prezentă foarte corect, declarând că e gata să sprijine cu toate capacităţile sale pe colegii germani, iar că travestiul său nu e decât o capcană întinsă periculoşilor indivizi Ceclan şi Balamela care, departe de a fi nişte blânzi naivi, sunt nişte vulpoi bătrâni, fiindcă altfel (maliţioasă remarcă, fie vorba între noi), n-ar fi izbutit să sustragă cogeamite avion Honduras-Fokker de pe un aerodrom german – or, după cum se ştie în lumea întreagă, şi poate chiar şi-n alte lumi, o bază militară germană secretă nu e păzită de nişte semidocţi, ci de nişte militari, ceea ce e cu totul altceva. Standartenführerul Knochen îl examina cu ochii săi versaţi pe falsul Sturmbannführer SS Maximilian Cornea, subţirel, însă vânjos, cu o gropiţă în bărbie, în excelent croita uniformă de ofiţer german. Producea o impresie excelentă. La Berlin, şi chiar la Aachen, unele femei ar fi întors capul după el. Totuşi, bătrânului copoi care era Knochen-Ionescu nu putea să-i iasă din minte o idee, şi fixă şi obsedantă: agentul poliţiei române care se ocupa de aceste afurisite cercetări, nar fi trebuit să iasă la lumină în uniformă nemţească, şi în general, în nici un fel de uniformă! Era ca şi cum, voind să prinzi cu şoarece, te-ai deghiza în mâţă! Şi cu atât mai mult, detectivul Lohausen. atât de apreciat acolo sus, ar fi trebuii 1386

să-şi reprime ambiţia absurdă, şi nulă din punct de vedere al „subtilităţii”, de a-i da o replică lui Cornea, deghizându-se în ofiţer al armatei române. Pentru prima dată în ultima sută de mii de ani, Standartenführerul SS Frantz Knochen se găsea în faţa unei situaţii absolut aberante şi nu mai ştia ce să spună. Nu reuşea să ia o decizie – or, trebuia luată urgent una, dacă nu mai multe. Îi examina, pe rând, pe cei doi falşi ofiţeri, sau mai bine zis ofiţeri inverşi, şi se întreba ce este de făcut. În vreme ce se întreba ce este de făcut, parcă anume pentru a pune capăt frământărilor sale, geamul ferestrei ce dădea în grădina lui badea Şopterean se făcu ţăndări. Nu fără motiv. Nici un geam nu se face ţăndări fără motiv. Un glonte pătrunse în partea stângă a pieptului, un al doilea în partea dreaptă. E vorba de pieptul Standartenführerului SS Frantz Knochen. Acela se prăbuşi de pe scaun, moale şi, poate, mort. Şi atunci avu loc următorul dialog de necrezut. Detectivul german Eduard Lohausen zise: — În calitate de poliţist român, te arestez domnule Sturmbannführer pentru asasinarea Standartenführerului Knochen! Maximilian Cornea, detectiv român, replică imediat: — În calitate de agent al Gestapoului, te arestez, domnule maior, pentru asasinarea Standartenführerului Knochen. De undeva de jos, se auzi geamătul colonelului Knochen: — Încă n-am murit! Chemaţi un medic! Arestaţi-vă reciproc, foarte bine, dar începeţi de îndată cercetările!

16. Aşa fusese scris, ca liniştea paşnicului sat MirişteaCristurului să fie adânc tulburată de sosirea „şefilor” şi a streinilor, nu numai în timpul zilei, ci şi în puterea nopţii. 1387

Cercetări ulterioare au stabilit că se trăsese cu arma de pe ramificaţia principală a unui bătrân nuc, punct de unde se oferea un unghi excelent către cele două ferestre ale camerei în care fusese găzduit Standartenführerul Knochen. Badea Şopterean, pe care căzuse această nemaipomenită pacoste, proferă în acea noapte, ce nu se mai isprăvea, o suită impresionantă de blesteme şi înjurături, parte din ele remarcabile prin originalitate, însă care, oricum, nu făceau cinste unui bun creştin ortodox... Una dintre aceste zemoase înjurături era adresată, cu totul inutil, bătrânului nuc, de bună seamă elementul cel mai inocent în acel şir de evenimente regretabile, – dumnealui, secularul arbore, străjuind ca un oştean livada baciului Şopterean şi oferindu-i an de an (iată o suită de rime la care nu mă aşteptam!) recolte cât se poate de mulţumitoare de nuci. În sat se produse mare vânzoleală, toţi se treziseră, izbucniseră pe la porţi sau chiar în mijlocul uliţei, riscând să fie striviţi de automobilele care şi ele se puseseră în mişcare, în toate direcţiile în acelaşi timp. Dar vânzoleala din sat nu se poate compara cu agitaţia dementă ce se instaura în întreg căminul, liniştit până atunci, al lui badea Şopterean. În primul rând, nevasta Rozina şi fiica Rozina fură imediat expediate, în lungile lor cămăşoaie de noapte şi cu câte un suman aruncat la repezeală pe umeri, să-şi continue somnul – de mai era posibil aşa ceva, la cumătra – culmea – tot Rozina, o rudă a familiei. Badea Şopterean fu însă reţinut în propria sa casă, nu că ar fi fost bănuit de a avea vreun amestec în acea stranie tentativă de asasinat, nu, ci din raţiuni adânci şi misterioase, dintre care cea mai puţin misterioasă (e doar un gând perfid al autorului, care avea să se adeverească însă) părea să fie că prezenţa lui era absolut necesară aici pentru a stimula cursivitatea cercetărilor prin dese coborâri în pimniţă de unde să nu iasă cu mâinile goale, în speţă cu canceul gol. Prin odăile încăpătoare ale casei lui badea Şopterean, acum cu toate uşile date în lături, se circula intens ca într-o zi de praznic, de nuntă sau de înmormântare. 1388

Se aflau de faţă, convocaţi în graba mare, primarul Zgânhu, foarte prost dispus, căpitanul de jandarmi Barbu Dan, încruntat, locotenentul Liviu Căpitănescu, oarecum bine dispus, fără motiv, jandarmul Ion, aiurit, neştiind ce să facă şi să spună, fostul director Lucian Vancea, care mereu repeta că el „presimţise”, actualul director Doru Macrea, care, în prima tinereţe, voind a deveni mare detectiv şi nereuşindu-i, acum încerca să „prindă” câte ceva, rapsodul popular Goron, pe care meseria îl obliga să fie de faţă la toate evenimentele importante, spre a le imortaliza, apoi, popa Neamţu, care se echipase în grabă şi venise însoţit de sfăt, pregătit să asculte o ultimă spovedanie, să dea o ultimă dezlegare celui rănit, cu toate că nu cunoştea datina în religia streinului, dar, vorba aia, Dumnezeu e acelaşi peste tot şi pentru toţi. Lipsea plutonierul Gavrilă, aflat pe teren, în schimb veniseră alţii, chemaţi sau nechemaţi, însă piesa cea mai importantă lipsea. Asasinul. Deşi, dacă ar fi fost vorba de un asasin inteligent şi niţel pervers, s-ar fi înghesuit şi el acolo, în primele rânduri, afişându-se aşa, numai de sâc. Însă Cornel Balea nici deştept nu era, şi cu atât mai puţin subtil; el o tulise de urgenţă de la faţa locului, foarte grăbit să-i raporteze lui papá Fischer despre succesul misiunii sale, şi să încaseze restul sumei. Nu se îndoise o clipă de succes, – chiar şi îndoielile cer un anumit grad de inteligenţă, el era convins că domnul cu pălărie neagră, palton negru, privire neagră, e mort: îl văzuse căzând. Pentru un idiot atâta e suficient: să vadă căzând, în creierul său microscopic n-are cum să se nască ideea că nu e suficient să cazi, ca să şi mori. Individul acesta ştia că ambele proiectile expediate din pistoletul său Lee-Mansfield, prevăzut cu amortizor, îl loviseră în plin, adică în piept, pe domnul Ionescu, or, în condiţiile în care două obuze, calibrul 45, îţi perforează cutia toracică – în mod normal, supravieţuirea este imposibilă. Chiar interzisă. În mod normal. Mai lipsea un element esenţial în condiţiile în care se produce o tentativă de asasinat: un detectiv care să preia cu 1389

energie conducerea anchetei. E adevărat, sub acoperişul casei lui badea Şopterean, se aflau doi detectivi de excepţie, Maximilian Cornea, în uniformă de ofiţer german, şi Eduard Lohausen, din Gestapo, în uniformă de Ofiţer român; aceştia doi se arestaseră reciproc şi nu se pierdeau din ochi în odaia, singura mai liniştită unde Standartenführerul SS Knochen, rănit aproape de moarte, însă nu de moarte, acum întins pe o largă futelniţă, primea îngrijirile bătrânului doctor Silaghi, asistat de moaşa Mocanu. Colonelul Knochen, după primele minute de şoc, îşi revenise (ca şi Heydrich, la Praga, în ’42, care, deşi rănit grav, se avântase cu pistoletul în mână pe urma atentatorilor), şi acum era lucid şi nu arăta a muribund. Doctorul Silaghi, medic onest, fără ambiţii, care trăise şi practicase toată viaţa la ţară, fără să viseze, precum majoritatea confraţilor săi, „strălucirea” marilor oraşe, era unul dintre puţinii oameni care nu-şi pierduse cumpătul. El constată că ambele răni sângerează moderat – semn bun – că, dată fiind starea mulţumitoare psihică a rănitului, probabil că, printr-un noroc, gloanţele nu afectaseră grav vreun centru vital, în speţă inima, că altfel... În sfârşit, mai trase şi concluzia – atât de calm, de parcă ar fi tras cu linearul o linie dreaptă – că ambele proiectile rămăseseră „undeva în trup”. Zicând aşa, îşi îndreptă torsul greoi şi surâse absent, nimănui, urmărit de privirea grea a lui Knochen. — Ei bine, extrage-le imediat! porunci acesta, pe un ton ce nu admitea replică, numai că bătrânul doctor Silaghi nu accepta nici un fel de ordine în „parohia” lui, şi în plus, cu toată figura lui rotundă şi blajină, mai mult de stareţ decât de medic, nu putea fi influenţat de nimeni şi nu se temea de nimic. Chiar, era unul dintre acei rari oameni care nu se tem de nimic. Ca să nu-ţi fie frică de nimic, trebuie, se zice, în primul rând, să nu-ţi fie frică de moarte, ori „doc” Silaghi, nu se temea de Dumneaei, Moartea. El explică liniştit şi convingător că e vorba de o operaţie dificilă care îl depăşeşte, fiind absolut necesară intervenim unui specialist-chirurg, iar 1390

în cazul că vreunul dintre gloanţe „întârziase” undeva în preajma coloanei vertebrale, chiar a unui neuro-chirurg. — Dar, ridică vocea, atât cât îi stătea în putinţă, Standartenführerul Knochen, bărbierii-dentişti din America, ei, cum extrăgeau gloanţele cow-boy-lor, fără a îi specialişti, şi fără să dispună de cine ştie ce instrumentar deosebit? Moaşa Mocanu nu înţelese defel sensul acestei întrebări. Ea sughiţă şi se indignă: — Domnul doctor Silaghi nu e nici dentist, şi cu atât mai puţin bărbier, aşa să ştii matale, şi să-ţi fie de ruşine cum vorbeşti! Nici doctorul, om serios, care în viaţa lui nu citise nimic despre Vestul Sălbatic, şi habar n-avea despre necazurile pistolarilor îngrijiţi de către bărbierii-dentişti sau bărbieriispiţeri. El nu intui nici pe departe la ce face aluzie mahărul ăsta român, neamţ? cine dracu să se mai descurce? bănui că poate insul cu două găuri în piept şi cu viitorul cât se poate de neclar vrea să-l jignească – însă prea puţin îi păsa. El termină să panseze rănile şi recomandă să fie chemat de urgenţă chirurgul Mihai Chindriş, conferenţiar universitar, din oraşul, tot universitar, O. Colonelul SS întoarse ochii săi răi către cei doi detectivi care aşteptau mai într-o parte, nu din cale-afară de bine dispuşi. Doctorul Silaghi şi moaşa Mocanu auziră o conversaţie dintre cele mai stranii, care apoi, transpusă cu adăugirile şi schimbările inevitabile, mai ales de către moaşă suratelor ei, căpătă sensuri dintre cele mai hilare. Knochen zise: — Vă ordon să vă dezarestati! Provizoriu... Porniţi ancheta! Maximilian Cornea gândi că el, în fond, nu primeşte ordine din partea SS-istului. dar... dar aflându-se acum în uniformă germană, care era, în fond, „statutul” lui? Gestapovistul Eduard Lohausen, în uniformă de maior român, zise: — Am înţeles, Standartenführer! Ordonaţi să ne schimbăm uniformele? — Nu! Prea mare ar fi circul, şi aşa e prea mare! Ce vor spune ceilalţi? şi privi către uşa prin care răzbătea un 1391

vacarm – ce vor zice de aceste transformări de la ora la oră? În felul acesta ajungem şi noi la „Azilul” actorilor nebuni. Acţionaţi, domnilor! Cam în acest timp, invitaţii şi neinvitaţii lui badea Şopterean constatară că părintele Neamţu se dedublase... La început îşi ziseră că e o simplă impresie – cauzată poate de faptul că popa cu pricina, în ciuda volumului său respectabil de popă prosper de la ţară, forfotea mereu în toate direcţiile, sau poate, aveau năluciri de nesomn, ori de vinul prea gustos pe care badea Şopterean îl tot scotea din pivniţă, bietul de el!... Mai târziu, acela avea să povestească tuturor că în noaptea cu pricina a fost păgubit de două sute de litri de vin, şi numai puţin mai târziu cantitatea se dublă şi deveni, ca să zic aşa, o legendă. În sfârşit, o legendă mai mică, şi prea puţin importantă. La un moment dat, căpitanul Barbu Dan îl întrebă, mai mult în şoaptă, pe locotenentul Căpitănescu: — Mă Liviule, m-am ameţit eu, ori se află acum printre noi doi popi? — Domnule căpitan, răspunse discret locotenentul Căpitănescu, tocmai mă întrebam şi eu cine poate fi acest al doilea părinte care se afla de câtva timp printre noi... Îmi ziceam că de aş fi beat de vin, amândoi popii ar trebui să semene între ei ca două picături de apă, pe când în realitate nu se aseamănă nici cât mâţa cu pisica... cu câinele vreau să zic. Totul e al dracului de încâlcit! — Aşa e. Liviule. Oare ce măsuri ar trebui să luăm? — Ei!... Dacă ar fi după mine, domnule căpitan, eu i-aş aresta pe toţi, în frunte cu popii, şi i-aş trimite ştiu eu unde. Din păcate – nu se poate. — Nu se poate, e drept. Nu ne rămâne decât să mai gustăm nişte vin, nu tocmai mult, ca să fim pe fază... În acel moment, popa cel nou venit, parcă intuind că intrase în focarul celor doi ofiţeri de jandarmi, înainta către ei. Era tânăr, ager, avea o privire aspră, cenuşie, şi un glas care se cerea ascultat. Zise: 1392

— Domnilor! Vă rog să-l anunţaţi pe colonelul german că doresc a-i vorbi într-o problemă extrem de importantă! Căpitanul Barbu Dan ezită, însă preţ de numai o clipă. Gândi, cu o anumită doză de răutate, că vizita unui preot îi va produce o mare bucurie colonelului SS grav rănit şi poate pe moarte, şi pe care el, căpitanul, nu-l iubea nici cât iubeşte vulpea strugurii acri. — Prea bine, dom părinte, zise, să văd ce pot face pentru Sfinţia Ta. Ofiţerul voia să-i ofere inferiorului său, de care-l lega o amiciţie în limitele permise de funcţiile lor diferite, plăcerea de a vedea mutra SS-istului, în clipa când va afla că un popă vrea să-l vadă – poate pentru a-i da ultima împărtăşanie?! Cei doi ofiţeri de jandarmi defilară solemn, urmăriţi acum de toate privirile, către odaia unde zăcea Knochen. Apoi, aceleaşi priviri, toate, se învârtiră către tânărul popă pe care nu-l cunoştea nimeni. Bunul părinte Neamţu, cufundat întro discuţie complicată, teologică, dogmatică, laico-ateistă şicumvămaipofteşteinima cu fostul director Vancea şi actualul director Macrea, abia acum, cu condamnabilă întârziere, remarcă prezenţa unui coleg. Îşi umplu paharul, mai umplu încă un pahar, şi avansa legănat, cu ambele, către popa cel tânăr. — Îţi doresc seara bună! grăi amabil părintele Neamţu. Din ce parohie coboară Sfinţia Ta, că pe la noi nu te-am mai văzut? În acest timp căpitanul Barbu Dan, secondat de locotenent, îi explica foarte degajat, şi niţel cam „de sus”, colonelului Knochen că un popă doreşte să-l vadă de urgenţă. Moaşa Mocanu se ridică de pe scaunul ei (doctorul Silaghi o lăsase acolo să-l vegheze pe bolnav, el, în acest timp, încercând să ia contact cu un medic dintr-o altă comună), pentru a auzi mai bine ce se întâmplă. Reacţia lui Knochen a fost cea previzibilă: — Un preot?! Aţi înnebunit? Ce, arăt eu a om ce-şi dă duhul? Sunteţi nebuni de legat! 1393

— Domnule colonel! se zbârli căpitanul Barbu Dan, în numele colaborării dintre armatele noastre, vă datorăm respect, iar acum, aflându-vă aici rănit, prin forţa împrejurărilor, depunem eforturi pentru a fi gazde ospitaliere şi pentru a vă îngriji cât mai bine. Dar, în acelaşi timp, protestez categoric împotriva insultelor. Vă cer să vă retrageţi imediat cuvintele! Suntem ofiţeri în exerciţiul funcţiunii, nu permitem să fim lezaţi de către nimeni! — De ce mi-aţi adus un popă pe cap? — Un preot nu e de prisos niciodată, nicăieri. A spus că doreşte, repet, să vă vorbească într-o chestiune extrem de importantă. Colonelul SS îşi zise că, în haosul atesta general al deghizărilor, e posibil ca vreunul dintre agenţii săi, H-21, sau H-41, să-şi fi pus – ce inspiraţie! – anteriu de popă, şi se decise: — Bine! Lăsaţi-l să intre! — Nu suntem uşieri! răspunse imediat căpitanul, rămânând în aşteptare, la fel de ţeapăn ca şi subalternul său. Standartenführerul Knochen deveni brusc extrem de conştient că e numai în favoarea sa să rămână în relaţii dacă nu prieteneşti, cel puţin corecte cu aceşti draci de jandarmi. Cedă: — Domnilor, regret! Luaţi vorbele mele, pe care le retrag, drept manifestarea unui om bolnav, fiindcă sunt într-adevăr bolnav, serios rănit, după cum ştiţi... Sper că înţelegeţi starea în care mă aflu şi sper să colaborăm mai departe în misiunea noastră comună. Şi... şi, să nu mă înţelegeţi greşit, vreau să vă informez că sprijinul dumneavoastră nu va rămâne nerăsplătit. Ofiţerii zâmbiră vag, salutară scurt şi ieşiră. Îi văzură pe popa Neamţu şi pe părintele cel tânăr, fiecare cu paharul în mână, conversând sârguincios, pe îndelete, poate chiar pe seama existenţei sau inexistenţei Atotputernicului. Locotenentul Liviu Căpitănescu îi porunci jandarmului Ion: — Jandarm! Condu-l pe domnul părinte în camera rănitului! 1394

Popa Neamţu se lepădă de paharul de vin ca de Sathana, îşi căută crucea, mirul, îi făcu semn sfătului, şi se pregăti săl urmeze pe Ion, când, spre stupoarea generală, locotenentul îl opri. — Să mă iertaţi, Sfinţia Voastră! Rănitul doreşte să-l vadă pe dumnealui – şi-l desenă cu o mişcare a bărbiei pe popa cel tânăr şi nou-venit. Jignit ca niciodată, părintele Neamţu îşi regăsi prietenii, fostul director şi actualul director al şcolii, mai bău puţin vin şi bombăni ce ruşine, ce ruşine, ce ruşine! Normal era ca eu să-l spovedesc şi să-i dau dezlegare de păcate, eu, iar nu veneticul acela care... care poate că nici nu e hirotonisit... Aici, fără să bănuiască măcar, părintele Neamţu o nimerise! Fostul director Vancea, om înţelept, observă că vanitatea nu e decât deşertăciune şi viceversa, şi că e foarte posibil că nou-venitul popă să fie de religie protestantă, catolică, lutherană, una mai apropiată de credinţa ofiţerului neamţ, iar în acest caz opţiunea acestuia e justificată – păi nu? Părintele Neamţu înclină pentru o clipă bărbia, mai bine spus barba sa aspră şi aproape albă, medita asupra celor zise, le găsi în mare măsură justificate, mai gustă puţin din produsul pimniţei lui baciu Şopterean şi renunţă să mai facă pe supăratul. În acest timp, rapsodul Goron nici el nu sta cu mâinile în sân – dar cum?! Venise prevăzut cu straniul său instrument de cântat, o diblă prevăzută cu un fel de trâmbiţă, şi, considerând că tocmai venise momentul potrivit, se puse să îngâne, acompaniindu-se cu vocea, sau acompaniindu-şi vocea cu acel instrument, un fel de baladă ce relata, mai tragedizând, mai exagerând, melodramatizând şi falsificând, dar şi deosebit de fidel pe alocuri, evenimentele acelei zile, cum veniseră în sat mulţi militari, „militari şi caporali”, şi domni ofiţeri de jindari, şi domni nebuni de la teatru, şi alţii, tot domni, de la poliţie şi de la gestapoul nemţăsc, şi cu toţii îi caută pe aviantorii cei ce zboară-n înaltul ceriului pe-un avion nemţăsc, pe care l-au furat, şi bine au făcut, că dacă le place să zboare – de ce să nu-l fure?!, câtă vreme-i nemţăsc 1395

şi nu românesc, că de-ar fi românesc, nu s-ar fi cuvenit, – şi iată cum ei, din înaltul ceriului, l-or puşcat pe generalul neamţ, iar acum un popă care nu e altul decât Diavolul, a mers la generalul din gestapoul cel nemţăsc, ca să-i ia, sau să-i cumpere, sufletul...

17. Comparaţia ce o făcuse Goron între popa cei tânăr şi Diavol nu era ne justificată! Sathana nu personifică neapărat sluţenia fizică, ci alte hidoşenii asupra cărora nu insistăm, fiindcă le-au definit cu mult lux de amănunte dumnealor, teologii. Diavolul, în unele legende, poveşti, istorii şi istorisiri, e frumos – şi cu atât mai periculos! Popa cel tânăr era, se poate spune, chipeş, dar văzându-l cum pătrunde în cameră. Standartenführerul Knochen, om altfel netemător, avu un fior neplăcut de – cum să-i zicem? spaimă oare, deşi nu e probabil cuvântul potrivit. Spaimă combinată cu ceva şi mai rău, cu o presimţire despre ceva care trebuie să se întâmple, şi e inevitabil să se întâmple! Acest popă, desigur fals popă (cum se exprimase, întâmplător, părintele Neamţu, şi cum era convins colonelul), a venit ca să omoare, să desăvârşească ceea ce făcuse omul cu pistolul, de nu va fi fost chiar el acela. N-ar fi trebuit să mă lase aici singur cu el! se cutremură neînfricatul Knochen. Cei doi detectivi, Cornea şi Lohausen, plecaseră întru cercetări, iar pe ţăranca asta, o femeie slăbănoagă, deşi moaşă, evident nu se putea bizui. Nervii aproape îi cedară. deschise gura să ceară după ajutor, dar imediat i se făcu ruşine, să ceară ajutor cui, unor...? unor oameni care îi erau pe faţă ostili? Îşi aminti că mai are pistoletul automat şi, cu o mişcare ce-i pricinui mari dureri, îşi duse mâna sub pernă. Popa cel tânăr se apropia cu un mic zâmbet îngheţat. Într-adevăr semăna cu un drac! 1396

Colonelul SS se chinuia: unde am văzut eu aceşti ochi cenuşii, distanţi, pururi dispreţuitori? — Ce mai faci, Standartenführer? întrebă noul venit, intuind perfect în ce constă esenţa mişcării lui Knochen – mâna vârâtă sub pernă. Ai de gând să faci tir asupra unui om care vine să-ţi aducă alinare? Moaşa Mocanu nu înţelese expresia „să faci tir”, în schimb Knochen pricepu că celălalt, Diavolul, îl ghicise perfect. Unde am mai auzit acest glas, se chinuia mai departe colonelul. — Nu mă recunoşti? întrebă Sfinţia Sa. Knochen clătina încetişor din cap, căutând nişte cuvinte. Nu găsea nici un fel de cuvinte. Insul necunoscut din faţa lui parcă era răzbunătorul din poveste. — Trebuie să conversăm între patru ochi, vorbi Diavolulpopă, cu o voce care nu admitea replică. Standartenführerul, transpirând de frică, de durere, de sentimentul imprevizibilului implacabil, mereu cu mâna încleştată pe pistol, o rugă pe moaşă să-i lase singuri câteva minute. — Cum doriţi, acceptă cu glas antipatic femeia, eu nu răspund de nimic – şi părăsi odaia aproape cu plăcere. Preotul ridică de pe cap pălăria lui neagră; părea să fie o soră geamănă a pălăriilor lui Knochen; dar fiindcă nimeni nu ştia de care religie aparţine insul nimeni nu protestase că nu se descoperă intrând în casă; mai exact, nimeni nu remarcase amănuntul. — Nici acum nu mă recunoşti? Colonelul SS zise că nu, tot mai terorizat – îi venise în minte un film cu o vendetă, sau cam aşa ceva, şi-n acelaşi timp i se perindau prin faţa ochilor scene din Contele de Monte-Cristo, cartea sa preferată din adolescenţă, în care, cum ştim, e vorba de răzbunări şi de mari răzbunări... Sfinţia Sa îşi smulse barba cu aceeaşi uşurinţă cu care ai smulge un fir de pătrunjel tânăr. — Domnul David Clementi! suspină uşurat şi aproape fericit Knochen. Dar de ce, pentru numele lui Dumnezeu, teai costumat în Diavol... vreau să zic în popă? 1397

— Herr Standartenführer, răspunse Diavolul-preot, i-am descoperit pe cei doi fugari, Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela. Iar acum, înainte de a vă avansa coordonatele lor, vreau restul de bolivari! — A, perfect! acceptă rănitul, extrăgându-şi cu precauţiune mâna de sub pernă, fiindcă acum nu se mai temea – având mare încredere în acest detectiv lacom de bani. Sub pernă, patul pistoletului său de fabricaţie olandeză rămase cald încă multă vreme, ar fi rămas cald chiar dacă în acel moment colonelul SS ar fi dat ortul popii şi s-ar fi răcit pe loc, fapt ce nu era exclus în prezenţa unui preot-Diavol. Totuşi, Knochen mai avea încă zile. Trebuie adăugat, însă, că nu multe. Acum însă suspină: – Ai putea totuşi să mă scuteşti de subtilităţile diferitelor jargoane, dragă domnule Clementi! — Printre altele, eu pot să vă scutesc de multe, mormăi Diavolul-preot, şi pe figura lui apăru iarăşi acea expresie de dispreţ care, prin ceva, ceva, era şi înfricoşătoare... Deocamdată, v-am scutit de grija de a-i mai căuta pe Ceclan şi Balamela. Sunt în stare să vă scutesc şi de alte griji, de pildă de grija restului vieţii ce o mai aveţi de trăit, dar o pornire de generozitate inexplicabilă mă împiedecă deocamdată s-o fac… — Ce tot vorbeşti acolo, omule?! bolborosi Knochen: — Nu vă mişcaţi mâna. Lăsaţi în pace arma de sub pernă. N-am să vă omor. În orice caz, nu acum. Clementi zâmbi şi mai urât, continuând: Nu sunteţi decât un asasin, ce e drept de înaltă ţinută, înaltă clasă şi cu o „aleasă” pregătire, Herr Standartenführer SS! Iar eu nu sunt decât un profesionist, de asemenea abil şi de o înaltă clasă, care, pentru bani, sunt ca şi obligat să mă angajez într-o afacere murdară cum este şi aceasta – vânzarea de frate. Trădându-i pe Ceclan şi Balamela, cedându-i Gestapoului, eu comit o vânzare de frate. — Haide, nu mai exagera… — E drept că o fac la un preţ ridicat... Am venit după răsplata ce mi se cuvine, conform convenţiei noastre, pentru serviciile pe care vi le-am adus. 1398

— Îmi place că, în fine, te exprimi limpede, zise ceva mai liniştit colonelul, deşi în sinea lui nu era cu totul liniştit. Privirea lui Clementi era mai rea decât propria sa privire considerată a fi printre cele mai rele! Knochen continuă, potolit: Aprecierile pe care le-ai făcut la adresa mea nu mă impresionează câtuşi de puţin! Totul depinde din ce punct cardinal priveşti... — Eu privesc dinspre Nod-Vest. — Ce înseamnă asta? — E o parafrază după Hamlet. — Ah! Bine! Afacerile adevărate nu se bazează pe sentimente de dragoste, prietenie sau respect reciproc, pe nici un fel de sentimente ci, ca să-mi însuşesc vocabularul dumitale, pe mărci, galbeni, dinari, pe scurt, pe bani. Ei bine, vei căpăta aceşti bani! — Nici nu mă îndoiesc. Altfel s-ar dărâma un perete. Peste patul în care te odihneşti!

18. Asasinul Cornel Balea pătrunse ţanţoş în sala marii a localului N-Y. Îşi lepădase costumaţia de „alpinist”, purta acum un costisitor costum din stofă englezească, de croială englezească şi de culoare englezească. Zadarnic! Vestimentaţia aceasta elegantă nu-i conferea nici cât negru sub unghie înfăţişare de militar britanic proaspăt picat de prin colonii, pentru a-şi petrece concediul de un an prin tavernele londoneze sau pe domeniile sale din Dartmoor, nu, mutra lui tot mutră de asasin rămânea, şi cu această mutră el străbătu elegantul salon fără a saluta pe nimeni şi se instală pe un taburet înalt, la bar. Acolo, în afară de barmanul de serviciu, se afla, din întâmplare, un oarecare domn Climescu, şeful pivniţelor – persoană de oarecare importanţă deci. Cornel Balea nu i se adresă barmanului, cum ar fi fost firesc, ci celuilalt. 1399

— Bă Climescule, vorbi el pe un ton ce nu necesita comentarii, ia nu mai arde gazul degeaba, ci toarnă-mi una mică. Dar vezi, să fie mare, şi mai ales să nu fie o poşircă. În contul patronului. Şeful băuturilor îi şterse cu o privire scurtă, vag mirată, dar se execută. După ce dădu pe gât licoarea, asasinul porunci unuia dintre lacheii de pe-acolo, să-l anunţe la domnul Fischer, în vederea unei convorbiri foarte importante între patru ochi. După cum vă închipuiţi, Uggo Könike, alias Fischer, îl primi degrabă pe Balea. Acesta intră la fel de ţanţoş în vastul cabinet, azvârli cu impertinenţă pălăria sa cu boruri largi, nu în cuier, ci pe birou, chiar pe unul din telefoane şi scoase de undeva nu o cutie cu bomboane fondante ci pistoletul şi-l împinse chiar sub nasul şefului. Înainte ca Fischer să caşte gura pentru a întreba ce înseamnă porcăria aia de purtare, Balea zise, dacă nu chiar porunci: — Ia mirosiţi! Fischer mirosi, ridică ochii şi constată: — Din „mortierul” acesta s-a tras recent. Ar trebui să-l cureţi imediat! — Nu e nici o grabă, patroane, replică Balea, e un metal ce nu se alterează uşor, că e de dinainte de război... Metodic, calm, absolut calm, aşa cum poate fi insensibil şi absolut calm numai un cretin desăvârşit, Balea extrase din pistolet încărcătorul, şi azvârli din încărcător cartuşele. — Vă rog să le număraţi, patroane! Câte lipsesc? Fischer constată că lipsesc două. — Iar cele două gloanţe trase, unde bănuiţi că se află acum? Fischer opină că proiectilele lipsă se află în inima domnului în haine negre care se numeşte – se numea – domnul Ionescu. Balea, montând repede, îndemânatic, pistoletul, şi făcându-l să dispară rânji a glumă şi-l întrebă pe marele patron cum de ghicise. — E mort? întrebă Fischer. — N-am putut să merg personal să-i iau pulsul, dădu Balea cea mai inteligentă replică a vieţii sale. Nu ar fi fost 1400

conzult. Dar am rămas în preajmă câtva timp. Imediat după „eveniment”, în casa unde găzduia prietenul dumneavoastră cel mai bun, domnul Ionescu... — Ia mai lasă palavrele! Fii concis! i-o tăie, Fischer. Ucigaşul comise o strâmbătură oribilă. — Nu e frumos să vorbiţi aşa, patroane, cu un băiat care tocmai, s-a înapoiat dintr-o misiune delicată. Spuneam că în casa unde locuia domnul Ionescu s-a înfiinţat la repezeală un preot, iar puţin mai târziu, a venit încă un popă. Doi popi, domnule! Asta nu vă spune nimic? Marele patron conveni că asta îi spune, într-adevăr ceva. Drept care asasinul Cornel Balea pretinse de îndată restul sumei, promise şi o lună de concediu... După cum observaţi, toate se repetă...

19. Radiogramă cifrată către Direcţia Centrală a Siguranţei Reichului (R.S.H.A.) În atenţia Obergruppenführerului Ernst Kaltenbrunner. Strict secret! Heil Hitler! Obergruppenführer! Standartenführerul SS Frantz Knochen a fost asasinat în condiţii deocamdată necunoscute, în localitatea MirişteaCristurului, în timp ce încerca să îndeplinească misiunea încredinţată. Îmi permit să emit o părere, – strict personală – că Frantz Knochen nu s-a ridicat la înălţimea acestei importante misiuni. Aştept dispoziţii! Heil Hitler! 1401

Iscălit: Uggo Könike Operator radio în oraşul O: Untersturmführer Natzweiller. Descifrator la R.S.H.A. – „Rudolf”.

20. Radiogramă cifrată... etc. Obergruppenführer! Conform dispoziţiilor primite, m-am deplasat în localitatea O., unde am luat contact cu agentul nostru Uggo Könike. Am constatat cu părere de rău o gravă delăsare în activitatea acestuia. Suficient să spun că nu deţinea nici un fel de informaţii în legătură cu cazul celor doi diversionişti Ceclan şi Balamela şi nu luase nici un fel de iniţiativă în acest sens, deşi era dator să fie la curent cu acest caz, dacă nu din altă sursă, cel puţin din presa românească unde s-a fabulat mult, prea mult, pe seama celor doi „eroi”. Localul lui Uggo Könike, finanţat de către noi, nu e decât o cârciumă şi un bordel de pe urma căruia nu tragem nici un fel de folos. Könike se scaldă în lux şi în desfrâu, şi bea de dimineaţă până seara. (Observaţie a autorului: aici expeditorul acestui mesaj, colonelul Knochen, a comis o stângăcie, o greşeală de tact. Dacă radiograma avea să ajungă până sub ochii colosului Kaltenbrunner, aluzia cu privire la beţia lui Könike n-avea să-i producă o mare plăcere: el însuşi, şeful R.S.H.A.-ului, bea fără încetare, de dimineaţă până seara...) Continuarea mesajului lui Knochen: ...I-am atras cu severitate atenţia lui Könike în privinţa activităţii sale cu totul nesatisfăcătoare. După ce am părăsit oraşul O. pentru a mă dedica cercetărilor, Uggo Könike a plasat pe urmele mele un bandit care, într-o ocazie favorabilă lui, a încercat să mă lichideze. Am avut şansa de a mă alege cu două răni relativ uşoare. În scurt timp voi putea furniza 1402

dale complete în legătură cu implicarea lui Könike în tentativa de a mă asasina. Colaborarea cu autorităţile româneşti lasă mult de dorit, însă, datorită reţelei pe care am organizat-o fără a pierde o clipă, am localizat ascunzătoarea celor doi subiecţi, iar capturarea lor se va produce în următoarele zile. Mai departe voi acţiona conform planului stabilit. Heil Hitler! Iscălit: Knochen Operator radio, agentul H-41. Descifrator, la Berlin, „Rudolf”.

21. Acest mesaj ajunse pe masa şefului R.S.H.A. Citind pasajul cu pricina, Kaltenbrunner se încruntă, scuipă furios, şi ca să-i treacă nervii bău la repezeală o cantitate de coniac, direct din sticlă, când sună telefonul. Era Himmler. Se interesa în ce fază se află cazul celor doi „complotişti” români. Glasul lui avea o nuanţă aproape delicată, dar asta nu însemna mare lucru. Kaltenbrunner se întrebă cum se face că acest „caz” care, după părerea sa nu era totuşi de prima mână, ajunsese la urechea Reichsführerului Himmler, apoi îşi aminti angoasa permanentă a Führerului faţă de comploturi şi complotişti..., angoasă oarecum întemeiată. — Am aici două mesaje proaspăt venite din România. Să vi le citesc, la telefon, Reichsführer? — Nu. Prefer să mi le prezinţi personal. Himmler închise telefonul. Şeful R.S.H.A., care ştia că Reichsführerul, cel care de fapt îl şi numise în înalta sa funcţie, nu-l aprecia îndeajuns…, oftă, îşi extrase trupul mătăhălos din fotoliu, dar înainte de a ieşi, nu uită să mai ia o doză de coniac. 1403

22. Conful universitar, doctorul chirurg Mihai Chindriş, din O., membru al câtorva societăţi medicale din mai multe ţări şi probabil viitor academician, se prezenta modest ca înfăţişare, era scund, palid, slab şi aparent extrem de nervos. Dacă ar fi fost cu adevărat nervos, nu cred să-i fi reuşit vreuna din strălucitele intervenţii ce au intrat în analele Clinicilor Universitare din O. În orice caz, în timp ce nu opera, degetele sale albe şi fragile beneficiau de un tremurat aproape imperceptibil, însă permanent. Locul unui astfel de medic, aproape un savant, sau chiar un savant, tânăr încă, de numai vreo cincizeci de ani, se afla, desigur, la catedră, în sala de operaţii sau în cea de disecţie, înconjurat de studenţi – în nici un caz la N-Y, local de lux ce e drept, însă mai mult frivol decât de lux, unde jumătate dintre consumatori păreau a fi, şi probabil că şi erau, clienţi ai poliţiei judiciare sau de moravuri – dacă nu chiar agenţi ai respectivelor instituţii. Cu toate acestea, dumnealui, chirurgul Chindriş, vizita, nu des, dar cu o anumită regularitate acest local mare şi dubios, însă nu pentru a se pili, nu pentru a admira fetele, ci, curios lucru, pentru a bea un anumit ceai medicinal în prepararea căruia se specializase nimeni altul decât barmanul Gheorghiţă. Un barman specialist în prepararea ceaiurilor medicinale – se mai întâmplă şi aşa ceva! Şi se mai întâmplă ca un medic, eminent chirurg, să acorde încredere ceaiurilor medicinale, când se ştie că aceşti semizei, chirurgii, sunt adepţi ai soluţiilor radicale: amputăm piciorul, extirpăm splina, tăiem mâna, tăiem, la nevoie, şi capul... Şi mai ciudat este modul în care se amestecă, prin ironia destinului drumurile unor oameni extrem de diferiţi din toate punctele de vedere! 1404

În urmă cu un interval, Mihai Chindriş efectuase o operaţie, nu extrem de dificilă, nimănui altuia decât lui papá Fischer. N-are importanţă despre ce fel de operaţie fusese vorba, ci e de notat că Fischer, un veritabil ipohondru, îi rămăsese recunoscător medicului, lucru rar la tipi de... teapa lui, şi poruncise valeţilor săi să-l informeze ori de câte ori savantul chirurg poposea acolo spre a servi ceaiul său preferat. Totdeauna în astfel de cazuri, Fischer-Könike descindea ca din întâmplare din înaltele-i sfere pentru a prezenta omagiile sale „salvatorului” şi a-l invita să servească orice fel de băuturi din lume i-ar pofti inima, refuzat fiind însă totdeauna, cu amabilitate, pe motiv că medicul nu serveşte niciodată alcool, ceea ce era chiar adevărat, în ciuda tremurului mâinilor sale. Exact în felul acesta decurseră lucrurile şi acum. Fiind informat că Mihai Chindriş îşi soarbe ceaiul la o masă specială, rezervată oaspeţilor speciali, papá Fischer îşi aranja la oglindă cravata, coborî sprinten cele vreo şaptezeci de trepte, îl salută pe medic, întrebându-l cu ce îi poate fi de folos. Chindriş aşeză pe farfurioară ceşcuţa fină, privi o clipă în gol cu ochii lui inexpresivi şi răspunse că de data aceasta domnul Fischer ar putea într-adevăr să-i facă un deosebit serviciu... Orice, orice! exclamă Fischer-Könike, cu un entuziasm pur latin, cu toate că era la fel de latin ca şi Ginghis-han. — Domnule Fischer, vorbi încet şi rar palidul chirurg, eu sunt un om de clinică, laborator, bibliotecă, adevărata expresie este şoarece de bibliotecă şi nu mi-e ruşine de ea, deoarece nu putem ieşi din tiparele în care ne-a turnat natura, oricâte sforţări am depune. — Aici aveţi mare dreptate, zise Fischer şi pocni din degete. Imediat, chiar în secunda următoare, un chelnăr se înfăţişă cu o tavă de cocteiluri Pantzer – specialitatea casei. — Nu trebuia, eu oricum nu beau, spuse Chindriş. Ziceam că fiind „şoarece”, detest excursiile de orice fel, iar dintre toate, mai ales excursiile în munţi, şi încă iarna! Într-adevăr, 1405

cum arată un munte şi la ce foloseşte? Şi totuşi, datorită unor înalte şi influente intervenţii, sunt obligat să fac o foarte urgentă şi neplăcută excursie la munte! Pe scurt, domnule Fischer, ştiu că dispui de două limuzine puternice ca nişte tancuri, şi aş vrea să te rog să-mi împrumuţi, contra unei sume corespunzătoare, una din maşini, cu şofer, că eu, har domnului, nu ştiu deosebi volanul de schimbătorul de viteze – sau cum îi spune. Trebuie să duc cu mine un întreg instrumentar şi un medic asistent, fiindcă e vorba de o operaţie dificilă: extragerea a două gloanţe din trupul unui personaj important, care nu suportă a fi deplasat la mine la clinică... Fischer-Könike se albi la faţă, acum obrazul lui era mai incolor decât al medicului. Înţelese pe loc despre care important personaj este vorba, pricepu că Standartenführerul Knochen nu murise şi că, prin intervenţia acestui excelent doftor, are toate şansele să scape cu viaţă, iar atunci... Însă informatorul, spionul, agentul Könike, individ trecut prin atâtea, nu-şi pierdu cumpătul. Chiar, nu şi-l pierdu. Sorbi din „specialitatea casei” şi îşi compuse un zâmbet adecvat. — La dispoziţia dumneavoastră domnule Chindriş, chiar cu ambele mele automobile! Chiar cu ambele! — Nu, nu, nu e necesar. Un singur „tanc” îmi ajunge. — Însă, continuă Fischer-Könike, am şi eu o mică rugăminte. Aveţi nevoie şi de şofer. Daţi-mi voie să stau chiar eu la volan, conduc excelent de peste treizeci de ani! Şi cum chirurgul începu să vorbească despre „prea marele deranj”, Fischer replică imediat că nu e un deranj, ci o bucurie. El, spre deosebire de chirurg, adoră munţii şi în general „ieşirile”, iar conducerea acestei blestemate păduchelniţe cu nume sonor îl ţine mai tot timpul pe loc şi-i mai şi toacă pe deasupra toţi nervii. Va da ordin ca automobilul să fie echipat cum se cuvine pentru orice fel de drum, rămâne doar ca medicul să fixeze momentul plecării... Revenit în cabinetul său, Fischer chemă câţiva oameni şi-i interogă unde se află în acel moment Cornel Balea. I se raportă că acesta petrece prin apropiere – patronul porunci 1406

ca în cel mai scurt timp Balea să se înfăţişeze în faţa lui şi asasinul plătit într-adevăr se prezentă, cu aroganţa-i cunoscută. Patronul îl făcu cu ou şi cu oţet, iar pe deasupra şi triplu idiot (ceea ce nu era departe de adevăr, ci numai o mică exagerare, Balea fiind numai dublu idiot), îi ceru toţi banii înapoi, şi-i mai pretinse să dispară din local, fiind şters de pe lista „salariaţilor” şi să dispară şi din localitate, altfel... Balea ripostă că nu va înapoia nici un filler, nu va pleca din local, nici din oraş, şi că în general nu se va produce nici un fel de „altfel” fiindcă de s-ar produce, el va ciripi în toate direcţiile ce are de ciripit – şi are destule, da!

23. Radiogramă cifrată. R.S.H.A., către Standartenführerul Knochen. Din partea Reichsführerului. Strict secret! Heil Hitler! Conduceţi în continuare cercetările. Urgentaţi-le! Am făcut intervenţii pentru ca să primiţi cele mai calificate îngrijiri medicale. Echipei dumneavoastră i se va alătura, din ordinul nostru, agentul Uggo Fischer. Supravegheaţi-l cu atenţie, raportaţi fiecare mişcare a lui. Vă facem răspunzător pentru reuşita acţiunii. Heil Hitler! Iscălit: Blanther Agentul H-41 îi înmână acest mesaj colonelului Knochen care, în acelaşi pat, din aceeaşi odaie a casei lui badea Şopterean, nu se simţea nici prea bine, nici prea rău. Knochen citi de două ori radiograma, apoi o arse, meditând: 1407

Drace! Himmler în persoană pare interesat de acest caz. E de bine? De rău?

24. Radiogramă cifrată. R.S.H.A. către Uggo Könike. Ne-aţi furnizat o informaţie falsă! Knochen nu e mort, ci doar rănit. Pe viitor fiţi mai atent! Din ordinul Reichsführerului, preluaţi conducerea cercetărilor în cazul Ceclan-Balamela. O veţi face în modul cel mai discret pentru a nu leza amorul propriu al Standartenführerului Knochen, care rămâne în principiu şeful. Supravegheaţi fiecare mişcare a lui Knochen şi raportaţi imediat. Pare suspect! Vă facem responsabil de reuşita acţiunii şi a exactităţii informaţiilor furnizate. Heil Hitler! Iscălit: Blanther

25. Radiogramă cifrată. Direcţia Centrală a Siguranţei Reichului, către Sturmbannführerul SS Eduard Lohausen. Strict secret! I. Reichsführerul consideră că deghizarea dumneavoastră în ofiţer român este dovadă crasă de diletantism şi idioţenie. II. Activitatea dumneavoastră viitoare este singura în stare să ne facă să uităm această manevră stângace. 1408

III. Preluaţi conducerea cercetărilor în cazul celor doi diversionisţi, dar în aşa fel ca să nu lezaţi amorul propriu al Standartenführerului Knochen şi al agentului Könike, care, din dispoziţia noastră, se va alătura echipei operative, aceştia doi, rămânând, teoretic superiorii dumneavoastră. IV. Capturaţi urgent cei doi complotişti Ceclan şi Balamela. V. Observaţi fiecare pas al lui Knochen şi al lui Könike şi raportaţi imediat. Amândoi suspecţi. VI. Răspundeţi cu capul de reuşita acţiunii. Heil Hitler! Iscălit: Blanther

26. Detectivul particular David Clementi, cu adevărat, descoperise traseul celor doi fugari, Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela. Mai întâi luase legătură telefonică directă cu domnul V., de la Centrala din Bucureşti a Agenţiei Lăzău, explicându-i concis că interese superioare îl obligă să lipsească vreo câteva zile din oraş. În următoarele ceasuri, echipat într-un complet autentic de chasseur, legănând la subsuoară o foarte autentică armă de vânătoare, însoţit de un uriaş câine-lup – de asemenea autentic, – părăsise oraşul universitar O. Bătrânii actori înregistrară curând apariţia în preajma „Casei de Retragere” a vânătorului, ca şi a frumosului animal de bună seamă dresat tocmai în acest scop, prinderea iepurilor, a vulpilor şi poate chiar şi a ursoaicelor. Cel mai interesat, şi oarecum intrigat de apariţia acestui nou personaj prin ţinut, se arătă bucătarul Ion Duşa, zis John. John nu era numai un profitor – ci şi un vulpoi. De altfel, pentru, a fi profitor trebuie să fii şi niţel vulpoi, dacă mă credeţi. Dacă nu... 1409

După vizita neaşteptată a Planetei Trandafir Negru – actriţa Mariela Simionescu – ce descinsese acolo ca dintr-un vis de tinereţe, după şederea de două zile a maiorului SS, care vorbea atât de bine – prea bine! – româneşte, după apariţia trecătoare a celor doi „excursionişti” gălăţeni sau timişoreni, unul afirmase una, altul alta, care boscorodeau atât de stâlcit pe româneşte (agenţii H-21 şi H-41), după plecarea „poterei” conduse de Vampiru, Ion Duşa se aştepta la noi surprize. Avea şi el „nas”. Prezenţa vânătorului în preajma „Casei de Retragere” fusese notată – ca să facem o aproximativă ordine cronologică – o zi după vizita ce o făcuse Knochen la Agenţia Lăzău pentru a solicita sprijinul lui David Clementi, şi cam două zile înainte ca acelaşi Knochen să se fi înfiinţat în satul Miriştea-Cristurului unde, cu ajutorul, cam anost ce e drept, al jandarmeriei încercase să organizeze urmărirea fugarilor Ceclan şi Balamela. Lipsa de entuziasm a celor doi ofiţeri de jandarmi era însă oarecum compensată de entuziasmul stupid al celor trei bătrâni actori ce formau „potera”. Apariţia vânătorului însoţit de câinele-lup îi atrase de îndată bucătarului toată atenţia, drept care îl spionă câtva timp cu mare discreţie. Într-o seară Ion Duşa zări pe creastă focul ridicat de acest ins singuratic şi porni într-acolo. Se înarmă, pentru această plimbare, cu un vechi dar bun pistol, şi cu o sticlă de băutură, veche şi bună. Se apropie cu precauţiune, efectuând tot mai mici ocoluri, ca un veritabil mountainman – om al muntelui. Îl observă cu mare luare aminte. Constată că şi celălalt părea să fie un om al muntelui. Necunoscutul îşi înjghebase, foarte practic şi economicos, o streaşină triunghiulară din ramuri de tot felul, peste care aruncase o pânză subţire, însă fără îndoială impermeabilă, fixată la margini cu ţăruşi. Pentru a-şi face focul, alesese trei bolovani cu muchii ascuţite în perimetrul cărora, la adăpost de vânt, clădise găteje ruşinoase subţirele, apoi subţiri, apoi ceva mai groase. Focul se ridicase imediat şi vioi. Nu în zadar. Nu numai pentru a da căldură. Pe un mic grătar, aşezat exact cum se cere, sfârâiau fără grăbire câteva felii de carne, răspândind de jur-împrejur, la o 1410

distanţă apreciabilă, o sfară ce pusese în stare de alertă cele două haiticuri principale ale ţinutului. De lupi. Însă necunoscutul nu părea a se feri de lupi, aceste jivine în principiu de temut. Oare de ce? Oare datorită uriaşului câine-lup care, cuminte întins pe lângă foc, aştepta în cuminţenie porţia ce i se cuvenea, sau armei care în acel moment părea să fie principala preocupare a vânătorului? Îi lustruia ţeava dublă cu o vergea, după toate regulile impuse. Părea atât de concentrat! Ai fi zis că nici măcar o explozie termonucleară nu i-ar fi distras atenţia. Numai că în primăvara acelui an ’44 se ştia prea puţin despre reacţiile termonucleare – sau chiar nimic. Frumoase timpuri... În orice caz arma de vânătoare nu era o sculă de paradă precum cea a „contelui” Ionescu-Mîşkin-Vampiru, dovadă cei patru iepuri şi vulpea, rezultatul acelei zile de muncă, aliniaţi frumos în zăpadă lângă sălaşul vânătorului. Carnea ce sfârâia pe grătar nu era însă carne de iepure, Ion Duşa îşi dădu seama datorită nasului său bine exersat. În toiul activităţii, vânătorul prinse energie sorbind economicos dintr-o sticlă. Acest neînsemnat gest îi impuse lui Ion Duşa o şi mai deosebită stimă faţă de necunoscut. Bucătarul-şef al „Casei de Retragere” ieşi din ascunzătoarea sa, însă nu făcu un singur pas, de teama câinelui-lup. Se mărgini să strige: — No, bună sara poftim! Îi slobod să mă apropii? Lupul sări în picioare cu blana de pe ceafă răsculată ca de un taifun. Vânătorul, adică David Clementi, detectiv al Agenţiei Lăzău, nu catadixi să ridice privirea. Ai fi spus că e conştient de multă vreme de prezenţa lui Ion Duşa în ascunzătoarea sa. El îi vorbi câinelui-lup: — Stai cuminte, Paulus! Pe urmă, abia ridicând vocea: Care eşti acolo? — Om bun! minţi Ion Duşa. Despre ol se putea afirma că e la fel de bun ca o piatră la rinichi. — În acest caz, apropie-te liniştit! Paulus, lupul, ascultând de porunca stăpânului, se întinse iar cu botul pe labe. E un fel de a spune. Rămase atent şi 1411

încordat, ochii îl urmăreau fără încetare pe Ion Duşa, zis John, care venea spre foc cu paşi precauţi, şi el extrem de atent. — Bună seara! salută el încă o dată. Şi adăugă, fără să ştie că repetă urarea eroilor lui Kipling: Noroc la vânătoare! David Clementi se ridică alene, şi răspunse. — Noroc la vânătoare am avut şi avem. Dumneata de unde vii? — Dintr-acolo, explică John, arătând luminile îndepărtate ale „Casei de Retragere”. Sunt bucătarul principal al domnului Stamatiu-Salamandră. — Ce vorbeşti?! Vrei să spui că vila aia frumoasă de jos este azilul actorilor-nebuni despre care se vorbeşte atâta? — Vorbiţi cu mare greşeală, domnule, replică Ion Duşa. Acolo nu e un azil pentru actori nebuni, ci casă de retragere şi odihnă pentru marii actori, fondată şi subvenţionată de domnul Stamatiu. — N-am vrut să te supăr şi nu vreau să jignesc pe nimeni, făcu David Clementi. Numele meu este Paul Delun şi mă aflu în trecere prin aceste locuri. Vânez şi eu ca să-mi omor timpul. Îţi pot fi cu ceva de folos? — Nu ştiu, zise blând Ion Duşa. Ieşisem să iau puţin aer curat. Nu vă plictisiţi singur? — Niciodată, răspunse Clementi. — Eu, da! mărturisi John. Înţelegeţi, zi şi noapte printre bătrâni. E drept că nu nebuni, cum se bârfeşte, însă cu toţii foşti actori, asta e ca şi cum... Ce aveţi pus pe frigare? — Carne de berbec. Serveşti cu mine ceva? — Nu, foarte mulţumesc, este la noi mâncare câtă trebuie, iar eu mi-s chiar bucătarul... Numai că mă cam miram. La atâta belşug de vânat, preferaţi carne de oaie... — Nici oaia nu-i rea. şi-apoi, uite cum devine treaba, ştii şi dumneata, ca bucătar, că vânatul se cere înmuiat vreo două zile în paţ, şi pe urmă pregătit cu dichis. Iar în al doilea rând, eu nu consum niciodată carne de sălbătăciune. — Atunci de ce mai ieşiţi cu puşca la pădure? — N-ai întâlnit pescari care să nu mănânce peşte? 1412

— Ba da, zise Duşa, mirat de logica simplă dar absolută a celuilalt. Şi atunci, ce faceţi cu iepurii? — Îi dau cui îi trebuie. Ai nevoie de ei? Te rog! — Îi vindeţi? — Îi dăruiesc. Îi dau pe gratis. — Îţi fi vreun medic sau vreun advocat, că ăştia au bani cu sacul. — N-ai ghicit, domnule bucătar! — Atunci, dacă nu e cu supărare, ce meserie aveţi? — Nu e cu supărare. Ai cumva vreun fir de tutun, că al meu s-a terminat... Ion Duşa se scotoci prin toate buzunarele, după care, contrariat, fluieră şi semiînjură. Unde mi-oi fi uitat tabachera? întrebă. — O tabacheră mare, nichelată? Asta e? Poftim! Şi David Clementi, cu un zâmbet, îi întinse obiectul în cauză. Ion Duşa preluă tabachera şi mormăi cu glasul puţin asprit, însă nu foarte, poate din pricina prezenţei acelui uriaş câine-lup – sau poate chiar lup. — Vreţi să mă faceţi să cred, domnule, că am de-a face cu un hoţ de buzunare? David Clementi, alias Paul Delun. râse, întinzându-i celuilalt sticla. — Nici acum n-ai ghicit. Eu sunt iluzionist şi scamator! Tot un fel de artist, ca şi pensionarii matale. Ion Duşa sorbi din sticla oferită de Clementi, se strâmbă, tuşi şi spuse că să-i fie cu iertare, el aşa ceva nu mai băuse în viaţă, şi nici n-ar mai bea! Deasupra munţilor, într-o austeră măreţie, bolta îşi descoperea constelaţiile, atât de apropiate că le-ai fi putut atinge şi muta dintr-un loc în altul, după placul inimii, şi atât de îndepărtate, că nu le puteai atinge şi ajunge nici măcar cu gândul – deşi se spune că gândul e ca şi infinitul – adică infinit. Numai că termenul de infinit rămâne obscur în mintea omului de rând; dar şi în mintea înţeleptului. Gândirea omenească n-a fost croită în aşa fel ca să perceapă, să accepte că există ceva ce n-are început şi sfârşit, fie că e vorba de spaţiu, timp sau chiar de Dumnezeu. Poate că e 1413

vina Atotputernicului, care nici el n-a crezut şi nu crede în infinitatea atotputerniciei sale? Ton Duşa vorbi pe acelaşi ton jos, totuşi puţin cam de sus: — Iluzionist şi scamator, ziceţi? Adică un fel de circar? — Nu, amice, replică apăsat Clementi, dacă prin circar înţelegi pe cineva care face tumbe. Află că eu nu fac tumbe. Am terminat teologia la Roma, filozofia la Sorbona, iar arta iluzionismului am deprins-o de la maeştri iluştri, precum Paracellsus, Van Helmont, Galileo Galilei... Iar băutura pe care ai gustat-o se numeşte sake şi e licoarea de bază a împăraţilor Japoniei, începând cu primele dinastii ce s-au pus pe picioare şi s-au întemeiat în urmă cu vreo cinşpe mii de ani... Ion Duşa răspunse, nu fără un anumit humor: — Se vede, domnule, că pentru ca să-ţi placă sacheul ăsta e musai să fi împărat, iar eu încă n-am ajuns aşa departe...! Până una alta, îţi propun să guşti din ce am eu aici, şi dacă n-are să-ţi pice mai bine decât sacheul, să nu-mi spui mie Ion Duşa! Câinele-lup Paulus mârâi, ochii i se lărgiră, şi în ochii lui pâlpâi o luminiţă călătoare. Cei doi bărbaţi ridicară privirile. Pe deasupra capetelor şuieră, albastru, ireal, ameţitor, un meteorit. Dar poate, poate nu era un meteorit, ci Planeta pe care călătorea Micul Prinţ! Însă, vai, vulpea pe care el ar fi trebuit s-o întâlnească undeva pe planeta Pământ Zăcea la picioarele straniului ins David Clementi, alias Paul Delun... Însă – ne-vai: mai existau din fericire şi alte vulpi. Şi, din nefericire, şerpi cu duiumul...

1414

27. Şi astfel se face că detectivul David Clementi, sub numele de Paul Delun, pătrunse cu blândeţe în „Casa de Retragere”. Din această vizită de câştigat avu toată lumea. Bătrânii şi pofticioşii actori se înfruptară cu „Friptură de iepure soté vânătoresc”, „Iepure împănat”, „Iepure delicios”, „Mâncărică ardelenească de iepure”, „Muşchiu de iepure cu smântână”, „Pateu de iepure în aluat”, „Iepure Surpriză” (!!!) şi alte specialităţi care acum ne scapă. Ion Duşa, zis John, avu ceva bătaie de cap, însă fu ajutat de doamna Haller şi mai ales de virginala Gerti. Doctorul Bercoviciu avu şi el de furcă, fiind nevoit a veghea neîncetat pentru ca pensionarii săi să nu depăşească măsura cu apetitul lor, mai ales că „vânatul nu se digeră uşor”. Ca să-mi continui ideea, şi bucătarul Ion Duşa avu de câştigat: pe lângă unele sfaturi şi reţete culinare primite de la Clementi, el învăţă de la acesta câteva trucuri simple, precum „Moneda care dispare”, „Moneda ce trece prin mătase şi hârtie” sau „Moneda în paharul de ouă”. Aceste mici scamatorii îi măriră, lui Duşa, reputaţia de omcarepoateşiştiemulte, şi-i aduseră alte noi simpatii din partea sexului frumos, precum şi alte scandaluri din partea micuţei Gerti. În tot binele este un rău, şi viceversa. Şi, pentru a ajunge unde intenţionam – şi David Clementi avu de câştigat. El îşi procură câteva obiecte ale dispăruţilor Ceclan şi Balamela. Cu toate că avea încredere totală în Paulus, câinele-lup, sau poate chiar numai lup, nu avea încredere totală în metoda propriu-zisă. Urmele se şterg, mirosurile de asemenea se şterg sau se amestecă. Cu toate acestea, după ce părăsi „Casa de Retragere”, urmărit de simpatia tuturora, numitul lup Paulus îl duse fără ezitare până la primul bivuac al fugarilor. Acolo Clementi se opri pentru a lua o gustare frugală. După care îşi aprinse o ţigară şi medită.

1415

28. — Ei bine. prietene Bala, vorbi Sergiu Ceclan Xilliphant, iar în glasul lui ferm, liniar, n-ai fi putut desluşi, teamă, emoţie, sau vreun alt sentiment din categoria celor „slabe”, am să-ţi comunic o veste amuzantă... de vreo câtva timp un individ se ţine scai de noi. Ce e mai interesant e că pute a copoi de la un kilometru... Nu, nu întoarce, te rog, capul... îl văd eu bine... cu ceafa. — De unde ştii tu că pute a copoi? întrebă Silviu Balamela. — Fiindcă se află la mai puţin de un kilometru – la cel mult o sută de metri distanţă. Şi fiindcă s-a deghizat în vânător. Şi fiindcă e prevăzut cu un câine, care nu e câine de vânătoare, ci câine-lup poliţist! — Plăcută situaţie! îmi arăţi şi mie acest câine-poliţist? — Ce sens ar avea? Mai curând sau mai târziu, are să ne latre! — Mai târziu? Poate că va fi prea târziu! — Posibil, Bala, Foarte posibil. Se aflau într-o localitate pe nume B., odinioară oraş aurifer. Aurul se isprăvise, ca la Sonora, ca la Virginia City, ca la Coeur D’Alene. (Ce bizar, ce frumos sună, Coeur D’Alene! „Inima lui Alene”?) Aurul se isprăvise, minele se surpaseră, oraşul era ca şi mort. Frumoasele clădiri ale îmbogăţiţilor de altădată se năruiau cu încetul, majoritatea localurilor ce cunoscuseră chefuri fără de sfârşit şi unde se juca pe aur, nu pe bani, fuseseră închise, mai vieţuiau pe ici pe colo două-trei cârciumioare amărâte în care clienţii obişnuiţi evocau cu neostoită energie vremurile de odinioară. Mulţi dintre aceşti semi-cerşetori fuseseră cândva bogătaşi. O, tempora! În câteva turle înnegrite clopoteau nu clopotele, ci cucuvăile. Ceclan indică una dintre bodegi şi zise că vor poposi acolo. Ce va face „vânătorul”? Intrară în cârciumă – nimeni nu-i luă în seamă. 1416

Cerură câte o drojdie, se aşezară la o mesuţă cam strâmbă, iar în minutul următor, vânătorul pătrunse şi el în local, luă un sfert de vin, şi cu sfertul acela de vin în mână, cu arma de vânătoare la umăr, cu lupul Paulus în lesă, păşi direct către masa celor doi. Zâmbea. Puţin cam „drăceşte”, totuşi zâmbea. Chiar, zâmbea. Zâmbind, porunci: — Cuminte, Paulus! Câinele, sau câinele-lup, sau lupul, saucumdoriţi, se întinse la picioarele stăpânului său, aparent adormit, şi totuşi veghind neîncetat. Bună seara, domnule Ceclan. Bună seara, domnule Balamela. Vă rog, chiar vă rog, nu spuneţi încă nimic, ştiu ce aveţi de gând a-mi răspunde: Ne confunzi, domnule, nu purtăm acest nume. Aşa e? Făcu o pauză, pentru a-şi aprinde o ţigară; sprijinit în privirile celor doi. Aceste priviri nu exprimau mare lucru. Ceclan şi Balamela trecuseră prea de multe ori pe lângă neant, pentru a se mai teme cu adevărat de ceva... Vânătorul îşi urmă discursul: Ştiu că posedaţi acte false, pe alte nume, vi le-a vândut „prietenul” dumneavoastră Ion Duşa, care apoi v-a vândut şi pe voi amândoi, fiindcă Ion Duşa vinde orice şi oricui. Bani să iasă! Aceste nume şi acte false sunt acum cunoscute la polişie, la Siguranţă, la Jandarmerie, la Gestapo, şi-mi sunt cunoscute chiar şi mie. Vă daţi seama, nu valorează două parale. Eu sunt David Clementi detectiv particular, reprezentant al Agenţiei Lăzău în oraşul O., şi am fost angajat, contra unei importante sume, personal de către colonelul SS Knochen, să contribui la capturarea domniilor voastre. Ceclan puse o întrebare: — Ai încasat banii? — Jumătate, răspunse Clementi. Restul, la încheierea misiunii. Bala constată: — Misiunea s-a încheiat. Ne-ai prins. Vei căpăta şi cealaltă jumătate. — Încă nu ne-a prins, aproape că şopti Ceclan. Noi suntem doi, el este, deocamdată singur. 1417

— V-am prins, ripostă Clementi. Voi căpăta toţi banii, un plus de bani n-a făcut rău niciodată nimănui. — Dovedeşte că ne-ai prins, şopti Ceclan. Privirile lui se încrucişară cu cele ale lui Clementi. Doi Oameni tari, nu numai ca forţă musculară, ci şi prin duritatea infernală a voinţei. — În primul rând, nu sunt singur, – şi ochii detectivului coborâră – numai pentru o clipă – spre lupul Paulus, iar în al doilea rând, poate că vă sunt prieten. — Ai fi amabil să-mi răspunzi la o întrebare? — Sunt dispus să-ţi răspund aproape la orice fel de întrebare, domnule Ceclan. — Explică-mi te rog, cum se face că au pus pe urmele noastre forţe atât de importante, şi de ce dracu s-a amestecat poliţia secretă a nemţilor, şi cum de i s-a permis să se amestece? — Ciudată întrebare! Doar aţi şutit un avion german: militar, nu o şurubelniţă. Dar nu de rabla aia de avion le pasă lor. Acum, când e limpede că au pierdut războiul, ei fabrică un număr de patru ori mai mare de avioane, de cât prin patruzeci. Ce să-i faci, sunt nemţi! Toată stima – dintrun punct de vedere. Însă voi doi sunteţi suspectaţi în cercurile înalte din Berlin! Faceţi parte dintr-un compot... eroare, complot, care urmăreşte răsturnarea... răsturnarea ştiu eu a ce, poate a unui car cu fân! — Apreciem umorul dumitale subtil! Sper că prin carul cu fân ai făcut aluzie fină la „Ghitler”. Nici nu bănuiam că am fi persoane atât de importante. — Extrem de importante, rânji Clementi. Şi lupul Paulus rânji, în somn. Aş, dormea pe dracu! Numele dumneavoastră – continuă Clementi – e pe biroul lui Kaltenbrunner, şi al lui Himmler. Balamela se întoarse către Ceclan: — Cine dracu mai sunt şi ăştia? — Mai ştii!? – vom afla la timpul potrivit, dar spune-mi te rog, domnule Clementi, cum se face că, urmăriţi de Jandarmerie, Siguranţă, Gestapo, până acum am scăpat, iar dumneata, un lup singuratec – de fapt doi lupi singurateci, 1418

dacă-l considerăm şi pe acesta de sub masă, care se preface că doarme, – ne-ai dibuit? — Apreciez întrebarea. E logică. Cazul dumneavoastră este dintre cele mai ciudate, unele aspecte ale lui îmi sunt relativ limpezi, altele – nu. Fac şi eu mai mult speculaţii... psiho... cum naiba le zice? Dacă ar fi fost vorba de doi simpli dezertori, sunt sigur că ai noştri v-ar fi înhăţat de mult, căci nu sunt băieţi proşti. Nu cu toţii, în orice caz! Însă dumneavoastră aţi şterpelit un avion german de pe un aerodrom secret şi bine păzit – poate aţi avut noroc, cine ştie – şi fapta aceasta, în principiu condamnabilă, v-a atras, ca să nu zic o vorbă mare, o anumită stimă. Aţi picat cu avionul, era firesc să pieriţi, dar iată-vă vii – ce ziceam eu despre noroc? E ca şi atunci când se rupe ştreangul celui condamnat la spânzurătoare şi acesta e graţiat, interpretându-se ruperea funiei ca un semn al destinului. Oricum, ai noştri tot v-ar fi înhăţat, însă a intervenit Gestapoul, şi aceşti detectivi, „cei mai buni din lume”, au început să se grozăvească, pretinzând să treacă ei la cârma acţiunii. Ai noştri, dintr-un fel de mândrie pe care o înţeleg foarte bine, nu s-au lăsat călcaţi pe bombeu, şi i-au cam trimis în mă-sa, indirect, ce e drept. Pur şi simplu n-au pus osul, las-să se descurce ei, berlinezii, cu straşnica lor poliţie. Hm! Am vorbit mult? — Mult, însă nu suficient, răspunse Ceclan. — Meştere, încă un rând! porunci Clementi. Dar vinul meu să rămână păgân... — Păgân, domnule?! beli ochii cârciumarul. — Adică nebotezat! Iar ţuica domnilor să fie de prună! După ce comanda fu executată, Clementi, rânjind în felul său puţin înfricoşător, continuă „conversaţia”. S-a întâmplat ceva şi cu nemţii. Un şef al lor, colonelul care a tratat cu mine, a fost împuşcat – nu e mort, însă rănit serios. Berlinul a numit alt şef operativ, menţinându-l în şefie şi pe primul. Cei de la poliţia lor secretă au mai comis o gafă: peste, primii doi şefi, au pus şi pe un al treilea, aşa că acum sunt trei, care nu fac mare treabă ci mai mult se spionează reciproc. 1419

— Poate spui adevărul, poate inventezi, remarcă Sergiu Ceclan. — Eu nu pretind că spun adevărul, dar nici nu inventez. Am mai spus că fac speculaţii pe care le combin cu deducţii, fiindcă nu degeaba sunt „dedectiv”, şi încă particular! Cei de la Gestapo se suspectează, se spionează şi se toarnă între ei. perfect, aceasta e sistemul lor pe cât se pare, pe jandarmii noştri îi cam doare-n cot, iar eu, om serios, profesionist, bine plătit de Gestapo, am procedat metodic şi v-am descoperit traseul într-un interval mai scurt decât e necesar să stea în pat şi să fie pregătit „delicios” un iepure gras. Apropo de iepuri, prietenii dumneavoastră de la „Casa de Retragere” au avut parte, în perioada cât am mas eu pe-acolo, de atâta vânat că au făcut indigestie peste indigestie, iar dumnealui doctorul Bercoviciu a trebuit să le dea hapuri cu bicarbonat, sau cudracuştiece. Şi, ne-apropo de vânat, neprietenii dumneavoastră de la „Casa de Retragere”, trei la număr, au format o poteră în scopul de a pune laba pe voi. Sunt nişte caraghioşi ce fojgăie pe ici pe colo, şi nici nu merită să vorbim despre ei, ori să-i băgăm în seamă! (Aici, după cum se va vedea curând, iscusitul detectiv al Agenţiei Lăzău comitea o gravă eroare.) Ei, am vorbit iarăşi prea mult? — Însă tot nu suficient, dădu constanta-i replică Sergiu Ceclan. — E normal să vorbesc mult, îl înfruntă, fără duşmănie Clementi. Tot călcându-vă pe urme, ultimele zile mi le-am petrecut în singurătate, n-am schimbat cuvinte cu nimeni, ci numai lătrături, cu prietenul Paulus, fiindcă nu mă pot înţelege cu el decât pe limba lui. Da, asta e situaţia, în loc săl oblig să înveţe el limba mea, a trebuit s-o deprind eu pe a lui. De sub masă de undeva se auzi un mârâit aprobator. Silviu Balamela bombăni: — Într-adevăr, nu eşti în stare să te exprimi concis, domnule... cum? — David Clementi, cu voia dumneavoastră! Vorbesc cum vorbesc, însă trebuie să mă suportaţi, sunteţi prizonierii mei, sau nu? 1420

— Şi dacă ţi-aş trage un pumn în nas? se interesă Ceclan. — Ar fi extrem de regretabil, îl contră David Clementi, în primul rând, că şi eu ştiu să trag pumni în nas, în al doilea, dacă se iscă o încăierare, se iscă şi un afurisit de sergent, şi atunci vom fi legitimaţi, iar planul meu măreţ şi generos se duce dracului. — Eşti cu adevărat un om generos! Câte drahme ai încasat de la nemţi ca să ne prinzi? — Multe, domnule Ceclan. Un teanc. Şi. nu am nici un fel de remuşcări, mi-am îndeplinit angajamentul: v-am prins. Însă, domnule Ceclan şi domnule Balamela, nu am de gând să vă predau Gestapoului. De ce? Şi aşa am vorbit prea mult, deci vă ofer o explicaţie cam aproximativă: Gestapoul, fără să comentăm toate aspectele activităţii sale, este o organizaţie poliţistă, de detectivi, ori aşa stând lucrurile, face concurenţă firmei mele, Agenţia Lăzău, care e şi ea o organizaţie de detectivi. — Stimate domn, vorbi Sergiu Ceclan. se vede limpede că în ultima vreme doar ai lătrat, de-aia îţi merge acum gura ca o moară, stricată. Ce faci?! Ne ţii cu conversaţia până ce sosesc băieţii şi ne umflă? — Mă jigneşti, iar dacă eşti domn, îmi vei cere scuze. Nu acum. Cândva. Când vei simţi că merit. Sunteţi liberi să plecaţi, liberi. Însă, eu v-am prevenit, mai curând sau mai târziu, vor pune laba pe voi. Eu vă ofer, nu o salvare, ci o speranţă. O SPERANŢĂ. Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela se priviră. — Contra cărui preţ ne oferi această speranţă, copoiule? întrebă Ceclan. — Preţul meu este speranţa. Şi eu sper în ceva, răspunse Clementi. Deci, speranţă pentru speranţă. — Vorbe! — Nu. Destul cu vorbele. În cele din urmă, tot vă vor prinde. Însă ambiţia mea e să umflu banii Gestapoului, doi să vă prind, trei, voi să rămâneţi liberi. Există un singur loc în ţara asta unde aveţi o anumită şansă – dar va trebui să vă deghizaţi... 1421

— Perfect, zâmbi acru Silviu Balamela, oare abia dacă măsura 1,59 înălţime. Eu mă deghizez în uriaş, iar Sergiu (1,79) în pitic. În felul acesta eu voi fi uriaşul cel mai scund din lume, iar Ceclan va fi cel mai înalt pitic... — În situaţii dificile, nimic mai potrivit decât o glumă bună, domnule Balamela. Dar când am vorbii despre deghizare. n-am glumit, să ştiţi! În cârciumă, fumul ţigărilor se încârliga către tavanul atât de înnegrit, că nu mai avea cum să se mai, ceea ce dovedeşte că, pe lângă artă pentru artă, speranţă pentru speranţă, mai există şi fum pentru fum. Sergiu Ceclan pocni cu palma peste masă, trezindu-l din reverii lupeşti pe lupul Paulus. — N-ai glumit? Bine! Care e singurul loc unde avem o şansă de a rămâne liberi? — Satul Miriştea-Cristurului! — Acolo unde sunt concentrate forţele ce ne urmăresc, unde e, ca să zic aşa, comandamentul nemţilor, jandarmilor şi, poate, al marţienilor? — Foarte exact, aprobă David Clementi, şi aridică puţin nasul. Devenise, după vin, curios să afle dacă în dugheana aia se dă şi de mâncare. — Ideea dumitale este atât de absurdă, încât merită să fie forfecată, mormăi Sergiu Ceclan, cu o figură atât de întunecată, că se putea confunda şi cu un tunel. De altfel, nu se mai bărbierise de câtva timp. — Sigur că merită, reluă Clementi. Deghizarea nu e un joc de copii, ci o artă. Sunt un as. Nu ass – de la asin, ci de la asul de pică. În privinţa deghizării nu discut cu toţi machieurii marilor teatre din lume, la un loc. Eu apar prin Miriştea-Cristurului în straie de popă, poate chiar de protopop, dacă mă ambiţionez, iar dumneavoastră... — Ia stai puţin, Lăzău, îl întrerupse Ceclan. — Agenţia se numeşte Lăzău, pe mine mă cheamă... — Bine, bine, n-are importanţă, cred că planul dumitale ar fi interesant, dar ce garanţii ne dai că, ajunşi acolo, la Cristurul acela, nu ridici către noi toate degetele arătătoare, 1422

mijlocii şi chiar mici, şi nu zici către echipa de poliţai internaţionali: Ăştia-s, pă ei, umflaţi-i!? — Este exact partea cea mai delicată, nu pot da garanţii, ci vă pot oferi nişte speculaţii de logică elementară... — Iarăşi speculaţii! Vorbe, vorbe, vorbe... – Shakespeare. — Exact, Shakespeare. Cum de ai reţinut un text atât de complicat? întrebă Clementi. Ei bine, reţine, reţine vă rog ce am de zis în continuare. Dacă intenţia mea reală ar fi fost să vă capturez, aş fi apelat la flicii din amărâtul ăsta de târguşor – care, şi ei, au ordin straşnic să vă înhaţe. Credeţi? — Admiţând că eşti sincer, şi vrei să ne ajuţi, de ce o faci? întrebă Silviu Balamela. — Fiindcă îmi sunteţi şi mie simpatici. Nu ştiu ce se va întâmpla prin deceniile următoare, dar voi sunteţi printre cei dintâi care au deturnat – oare e bun termenul? – un avion de război... Hei, patroane! ceva fleică de canibal, poţi pregăti pentru nişte oameni flămânzi? Cârciumarul se prezentă la masa lor cu mutra spăşită a unui corigent ce se prezintă la reexaminare, fără ca măcar să fi trecut prin apropierea unei cărţi. — Fleică de Hanibal, domnii mei?! N-am mai primit de mult, de când cu războiul, păi nu ştiţi?... Dar, special pentru dumneavoastră, trimit să aducă, dacă vă place, o zamă bună şi groasă, lucicoş fiert de nevastă-mea, cu oareceva plătiuri, la care adăugăm nişte leber de casă şi trandafir, şi pită abia scoasă de la cuptor. — Lux! pronunţă verdictul David Clementi. — Dar, observă patronul, văd că veniţi de pe teren, vreun iepuraş, ceva? — Râzi de mine, şefule, zâmbi strâmb Clementi. Păi, de când cu acest război, mai există iepuri? — Aveţi dreptate, nu există nici iepuri, unde eram? – gata, trimit după gustare. — Aş dori să te mai rog ceva, îl opri Clementi, trimite un băiat peste drum, mi s-a părut mie, sau e acolo o firmă pe care stă scris „Hotel”, şi e chiar hotel adevărat, sau machiat? — Vai de mine, dar e marele hotel „Belvedere”, servicii complete, făcu insul, ţanţoş, mândru de parcă stabilimentul 1423

respectiv ar fi fost proprietatea sa personală. Dar poate că şi era. Nu trimit – zise – pe nimeni, mă deplasez personal, că mi-s prieten cu proprietarul, şi alta e chestia când... Doriţi nişte camere bine încălzite? — Se înţelege, aprobă Clementi, în timp ce Balamela şi Ceclan urmăreau muţi toate aceste aranjamente ce se purtau peste capul lor. Nişte odăi bine încălzite, dar, urmă detectivul, dacă eşti foarte obosit, tot nu ţi-e cald, dacă eşti singur. Singur în pat. — Nişte fete? — Eu n-am zis nimic. Dumneata ai dedus. Servicii complete. — Încerc să te înţeleg, bodogăni Sergiu Ceclan, după ce cârciumarul se îndepărtă. Am tot timpul impresia că pui ceva la cale împotriva noastră. — Da! Grozav! E tocmai fiindcă nu pun la cale nimic împotriva voastră, ci în favoarea voastră. În situaţia în care vă aflaţi, e normal ca totul să vi se pară suspect. Dar eu vă zic: preţuiţi clipa şi distraţi-vă pe seama faptului că petrecem din banii pe care i-am căpătat ca să vă prind... Vă sunt amic. Există o seamă de elemente ce pun sub numitor comun destinele noastre. — Prea bine, îi mai reteză avântul verbal Balamela. Ai comandat mâncare. Nu e rău. Ai cerut camere încălzite la hotel. Merge. Dar de ce şi... servicii complete? — Sunt detectiv, domnilor. E adevărat că iniţial am vrut să mă fac cântăreţ, dar cineva mi-a tras un glonte în gât şi a trebuit să renunţ. E o metaforă. Pentru ce servicii complete? Nu sunt un fustangiu, şi am impresia că nici dumneavoastră, după atâtea peripeţii, nu aveţi neapărată nevoie de servicii complete, dar nişte martori în plus – mai exact martore – care să confirme, prezenţa voastră aici şi să spună, cui va întreba, că le-aţi mărturisit (de când lumea, idiotul de bărbat face mărturisiri exact când nu e cazul) că plecaţi mai departe, în munţi, către nord, pe când în realitate o veţi apuca în direcţia contrarie. Nişte martori, deci, sunt extrem de necesari! În plus, aceşti martori-martore – vor adeveri faptul că v-am depistat, ori tocmai aceasta şi era misiunea mea. Ca 1424

„particular”, nu prea am dreptul să vă înşfac. E în interesul vostru, ca şi al meu, ca nemţii să nu-şi piardă încrederea în mine. — Iată că vine şi crăpelniţa, oftă. zdrobit de oboseală şi de atâtea speculaţii, Silviu Balamela. Patronul acelei spelunci se înfiinţă. Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela trecură în încăperea din dos a cârciumei, cu senzaţia că pătrund într-o capcană. Pe masă aburea lucicoşul fierbinte.

29. Dimineaţa venise posomorâtă ca un om mahmur. Dinspre dealuri cobora o ceaţă aproape londoneză, însă limuzina bine lustruită a domnului Fischer nu străbătea periferiile capitalei britanice, nu, ci tocmai ieşea din oraşul universitar O. – cu papá Fischer-Könike la volan. Pe scaunul din dreapta-faţă şedea un ins, pe nume Z., pe post de mecanic şi de chelnăr, fiindcă, vă închipuiţi, patronul N-Y-ului plecase la drum bine aprovizionat. În spate moţăia, grozav de indispus de această excursie, chirurgul Mihai Chindriş, iar alături de el, ocupase un loc asistentul său, un tânăr medic, Cristescu. Fischer conducea cu precauţiune, frământat de mari îndoieli. Mergea, în principiu, să salveze viaţa Standartenführerului Frantz Knochen – întrebându-se cum să saboteze intervenţia marelui chirurg Chindriş. După toate evidenţele, cu acesta nu se putea trata în sensul că, uite, ai atâţia guldeni, ratează operaţia sau fă aşa fel ca să se poată zice: operaţia a reuşit, pacientul a murit. Fischer îl studiase discret, dar cu mare interes, şi pe medicul Cristescu. Tânăr, ambiţios fără îndoială, şi, tot fără îndoială, nu tocmai bogat. Să discute cu el? Cum? Cum să abordeze tema? Ce să-i propună? Să lase uitată undeva în măruntaiele colonelului SS o forfecuţă, o 1425

şurubelniţă, un cui ruginit? Hm, cam primitiv, totuşi, încă din antichitate... ce anume din antichitate?! Să greşească, tânărul medic Cristescu, „doza” în injecţie, să-i aplice un somnifer definitiv, un anestezic letal? Sau, în sfârşit, să organizeze un al doilea atentat împotriva domnului Ionescu, folosindu-se de o unealtă mai inteligentă decât „micuţul” Cornel? — Urâtă vreme, nici primăvară, nici iarnă, bombăni Fischer. — De fapt, primăvara nici n-a început încă, din punct de vedere calendaristic, observă din spate, exact ca un chirurg, – ceea ce şi era – Mihai Chindriş. Namila Z. – un fel de Cornel Balea, cu toate că nu era el – se trezi din neguroasele sale vise. — O cafea caldă din termos, domnilor? Un şnaps? Marele chirurg refuză ambele oferte. Şi caveiul, şi băutura fac mâinile să tremure. Ca şi cum lui nu-i tremurau! Însă, ciudat, când opera nu-i tremurau de fel. Medicul Cristescu refuză cafeaua, dar acceptă o băutură, urmărit de privirea dojenitoare a maestrului său. — N-aş fi bănuit că obişnuieşti să bei de dimineaţă, colega! — Nu obişnuiesc, însă acum pur şi simplu m-am zguţăit de frig. — Zguţăit, făcu pedantul Fischer. Termen dacă nu mă înşel maramureşan. Şi în gând: „Omul care bea de dimineaţă, poţi ca să-l plăteşti...”, şi nu găsi o rimă bună, deşi, de m-aş fi aflat acolo, i-aş fi şoptit: „...poţi ca să-l plăteşti pe faţă...” — Sunteţi maramureşan, domnule Fischer? întrebă alene Chindriş. — Nu, domnule doctor, dar mă pasionează dialectele... Gurile rele zic despre mine că aş fi sau evreu, sau german, pe când în realitate mă trag de prin Râmnicu Sărat. Un drac belit, bombăni în gând Z. Cam la fel gândiră şi Cristescu şi Chindriş. Deci, în total trei draci beliţi. Drumul fu lung şi chinuitor. Pe înserate, în satul MirişteaCristurului, conferenţiarul universitar Mihai Chindriş 1426

porunci să i se pregătească un ceai fierbinte, dacă se poate din cozi de cireş. Nu se putea. Nimeni nu conserva, prin ţinut, cozi de cireş! Atunci ceru un ceai orişicum, în care interval tânărul medic Cristescu grijea de instrumente, fierbea seringile şi tot ce trebuie fiert 13, iar chirurgul, luând pulsul rănitului, purta cu acesta un fel de conversaţiune. — Cum vă simţiţi? — Aproape bine, răspunse Knochen. Este absolut necesar să-mi fie extrase gloanţele? — Este recomandabil. — Dar am auzit că există sumedenie de cazuri când persoane de toate vârstele au trăit până la capătul vieţii, purtând în pântec, sau mai ştiu eu unde, schije, cioburi, gloanţe şi chiar piroane. Mihai Chindriş îşi potrivi ochelarii. Ochii lui incolori nu exprimau nici un sentiment. Nici măcar un resentiment. Mâinile nu-i mai tremurau. Glasul îi devenise cumva dur, rău, decis, şuierător, deşi – regretabilă rimă – era un glas de tenor. — Sunteţi medic? îl întrebă el pe Knochen. — Aşi! răspunse colonelul SS. — Aşi nu este o replică de om civilizat, domnule! Eu sunt chirurgul Chindriş, şi în general nu mă deplasez! Am făcut-o acum la intervenţia expresă a ministrului. Knochen îl examină mirat şi vag indignat pe slăbănogul chirurg. — Trebuie să ştiţi neapărat care e profesia mea? — Trebuie! Trebuie să ştiu pe cine am onoarea să operez... pe cine am plăcerea să-l redau vieţii, sau pe cine am neşansa să-l omor. — Vorbiţi aproape la fel ca la teatru, remarcă Standartenführerul. Scrieţi? În general, medicii scriu. Sunt agent al poliţiei secrete germane. — În situaţia mea, vorbi Chindriş, pot zice că-mi asum şi rolul medicului legist. Cine a tras asupra dumneavoastră?

13

În afară de cartofi...

1427

— Cercetările abia au început. Nu ştiu. În mod normal, nar trebui să am duşmani pe aici. Nu ştiu cine a tras. — Nu e măgulitor pentru un poliţist, mârâi Chindriş. — S-ar putea să nu fie măgulitor pentru un poliţist, răspunse colonelul SS, înconjurat de perine în vasta futelniţă din camera de oaspeţi a lui badea Şopterean, dar cu atât e mai puţin recomandabil, şi cu totul de prisos pentru un medic, chiar eminent, să exprime opinii asupra capacităţilor unui poliţist. Meseriile noastre n-au nimic comun! — Pe mama dracului, nu! îl sancţiona imediat Chindriş. Şi continuă interogatoriul cu un glas care-i atrase atenţia şi-i dădu un fior rece lui Knochen. Standartenführerul îl privi oblic pe palidul chirurg adus acolo de către Fischer, alias Uggo Könike. Aproximativ o lună mai târziu, într-o clinică berlineză, la cererea unor înalte persoane din Gestapo, a lui Walter Schellenberg, conducător al secţiunii pentru externe a R.S.H.A., a lui Arthur Nebe, şeful Kripoului, avu loc încă o autopsie a celui ce fusese Standartenführerul SS Frantz Knochen. Abia cu această ocazie, în trupul celui dispărut (vai, pentru vecie) în urma unei septicemii generale, sau generalizate, sau cam aşa ceva, a fost descoperit un mic obiect metalic, aproape de nerecunoscut. Poate fusese cândva o şurubelniţă. Sau o pilă pentru unghii? Nu s-a putut niciodată stabili a cui diabolică mână intervenise. Şi nici dacă a fost şurubelniţă sau pilă.

30. În ciuda planului ingenios – dar riscant! – alcătuit de David Clementi, Gestapoul puse mâna pe Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela. Împotriva tuturor aşteptărilor, această captură s-a datorat vanitoşilor bătrâni ce alcătuiau „potera” 1428

„Casei de Retragere”, însă, oficial, onoarea de a-i prinde pe presupuşii complotişti şi-o revendica atât agentul FischerKönike, cât şi maiorul SS Eduard Lohausen. Patronul marelui local N-Y din O., Fischer Könike, expedie către R.S.H.A. o radiogramă din care reieşeau următoarele: 1. Deşi se depuseseră mari eforturi medicale şi de tot felul, colonelul SS Frantz Knochen încetase din viaţă în urma unei infecţii a sângelui. 2. El, Könike, nu poate, deocamdată să se pronunţe categoric, dar, după părerea sa cercetările în cazul CeclanBalamela eşuaseră în faza iniţială datorită incapacităţii lui Frantz Knochen de a se adapta condiţiilor locale, sau chiar faptului că fostul colonel SS trădase, avertizându-i sau luând legătură directă cu cei căutaţi. 3. În urma mobilizării energice a tuturor posibilităţilor de care dispunea el, Könike, reuşise să captureze în cele din urmă pe Sergiu Ceclan şi numitul Balamela. 4. Care sunt dispoziţiile cu privire la aceştia doi? 5. În ce fel se vor continua cercetările cu privire la asasinarea lui Knochen?

31. Din partea Direcţiei Centrale a Siguranţei Reichului sosi răspunsul. Reichsführerul îl felicită personal pe agentul Könike. Cei doi, aşa cum s-a şi stabilit, vor fi transportaţi în mare discreţie la aerodromul Tx-X, unde vor fi îmbarcaţi pe un bombardier Albermale cu direcţia Berlin. (Nota autorului: Albermale, avion de bombardament englezesc, în scopul secretului strict, germanii îşi „machiau” unele din avioanele lor Dornier, sau aparatele franţuzeşti Caudron, în culorile păsărilor de război britanice.) 1429

Continuarea răspunsului R.S.H.A. Comandantul aerodromului Tx-X a şi primit dispoziţii în acest sens. Pe numiţii Ceclan şi Balamela îi vor însoţi Sturmbannführerul Lohausen şi agenţii H-21 şi H-41. Prizonierii vor fi trataţi cu blândeţe. A se supraveghea în continuare cu stricteţe lucrările inginerului Klemnitzki, cel care conduce lucrările tehnice cu privire la operaţiunea O. Pentru a continua cercetările cu privire la asasinarea St. Fh. SS Frantz Knochen, va sosi o altă persoană. Cadavrul lui Knochen se va transporta la Berlin. (sfârşitul radiogramei) Dl. Fischer – Uggo Könike în speţă – sublime cu ochii aceste cuvinte „o altă persoană” care îi produseră o impresie mai neplăcută ca un pzoriazis (sau cum naiba îi zice), pe umeri şi pe... şolduri.

32. Sturmbannführerul SS Eduard Lohausen expedie la Berlin un raport cu următorul conţinut: Indivizii periculoşi, S. Ceclan şi S. Balamela, au fost capturaţi în urma unor deosebite eforturi, ale lui – ale lui Lohausen. (Numai că nu se autopropunea pentru Frunzele de Stejar la Crucea de Cavaler!) În această acţiune sprijinul dat de agentul Uggo Könike s-a dovedit nul şi chiar stânjenitor! Concursul oferit de autorităţile române a fost cu totul inconsistent! Fiind cu totul mobilizat în acţiunea Ceclan-Balamela, el, Lohausen, n-a avut timp să elucideze condiţiile în care s-a produs atentatul împotriva Standartenführerului Knochen. 1430

El, Lohausen, regretă că iniţiativa sa de a se deghiza în ofiţer român n-a fost apreciată la justa ei valoare, fiindcă, iată, tocmai datorită acestei ingenioase idei a fost posibil succesul. Raportul detaliat se va prezenta la Centru. Care sunt ordinele? Maiorul SS Lohausen primi şi el raţia sa de felicitări... Ordinele erau aceleaşi, cei doi vor fi aduşi de îndată pe calea aerului în Reich, cu decolarea de pe aerodromul Tx-X. Adică exact de pe acelaşi aerodrom de unde, în noaptea de 31 decembrie ’43 – 1 ianuarie ’44, Ceclan. Balamela, Fritz Hellermann şi ceilalţi subtilizaseră aparatul HondurasFokker. Subtilă manevră – se vor gândi unii. Însoţitori: Maiorul SS Eduard Lohausen, agenţii H-21 şi H41. Efectuarea acestui ultim „transfer” nu mai intră în competinţa agentului Uggo Könike, ale cărui împuterniciri rămân în vigoare doar cu privire la activitatea sa în România. (Lohausen citi şi reciti de zece ori acest alineat.) Cercetările în legătură cu moartea Standartenführerului Frantz Knochen nu intră în competenţa maiorului Lohausen, un alt agent primind această misiune. (Din nou, Sturmbannführerul reciti de câteva ori aceste cuvinte.) Maiorul SS Lohausen – suna în continuare ordinul – răspunde cu onoarea sa de „transferul” către Berlin a celor doi complotişti Ceclan şi Balamela. Ambii – subliniat – ambii, să fie vii sau – subliniat – cel puţin în stare de a vorbi logic.

33. La Bucureşti, ca şi prin alte locuri, primăvara întârzia. Ninsoarea se prefăcea în lapoviţă, aceasta din urmă în ploaie, 1431

iar apoi o luau de la capăt. S-ar fi zis că natura intrase întrun fel de ciclu etern şi... infernal. Maiorul Maximilian Cornea se opri în faţa unei vitrine, doar aşa, din cochetărie, pentru a-şi verifica ţinuta, impecabilă altfel. Deodată tresări din tot corpul, faţa i se altera. Din vitrină îl studia cu o privire de o stranie fixitate un domn în cămaşă albă, cu franjuri, cravată neagră, costum negru foarte bine croit. Costumul. Alături, de acest domn se lăfăia, ca un pat ce te invită la culcare, un coşciug cu complicate şi inutile zorzoane. Domnul cu privire fixă era un manechin şi făcea reclamă pentru vestimentaţia în care ar trebui să se înfăţişeze un decedat. Numai că manechinul stătea în picioare... Maiorul Cornea se oprise să-şi verifice ţinuta în vitrina unei companii de pompe funebre. O oră mai târziu Cornea ceru o audienţă la şeful său, şi după o aşteptare mai lungă decât de obicei, o obţinu. Când maiorul-detectiv fu introdus în cabinet, generalul stătea în picioare şi-şi făcea de lucru cu un piaptăn în faţa oglinzii de cristal veneţian de lângă fereastră. Generalul rămase mult timp cu spatele, prea mult, pieptănându-se îndelungat, deşi nu era cazul – ţinând cont de „abundenţa” şeveliurii sale. Maiorul Cornea, la uşă, în poziţie de drepţi. Pe faţa lui se întipărise o adâncă şi iremediabilă tristeţe Şeful cel mare reveni la biroul său, îşi aprinse fără grabă o ţigară de foi – fără a-i oferi şi lui Cornea – apăsă pe sonerie şi drept urmare se ivi un aghiotant. Generalul porunci o cafea şi un coniac, şi abia după asta păru să-l remarce pe Maximilian Cornea. — Ei! Aici erai, domnule maior? Hm... Serveşti ceva... poate? — Dacă sunteţi amabil, aş lua şi eu o cafea şi un coniac, făcu maiorul, cu o vibraţie în glas, şi mereu înţepenit în poziţiei oficială, — Regret! regretă generalul, ni s-au redus raţiile! Şi, către aghiotant: Prin urmare o singură cafea şi un singur coniac. Apropie-te, domnule maior, de ce stai ca o mumie acolo? (Cornea se gândi la manechinul din vitrina blestemată...) Te1432

am convocat – grăi generalul – pentru a-ţi înmâna asta! E un cec. Serviciile secrete germane sunt extrem de mulţumite de fantezia folositoare de care ai dat dovadă travestindu-te în agent neamţ, ca şi pentru sprijinul pe care l-ai adus în reuşita acelei acţiuni... am uitat care acţiune... Pe cât se pare, te-au răsplătit generos. Iată hârtia. Şi aproape că-i aruncă cecul în faţă. Maiorul Carnea prinse fiţuica din zbor. O prinse din zbor pentru ca să nu fie nevoit să se aplece pentru a o lua. O prinse, n-o privi, o rupse în bucăţele şi o azvârli la coş. Şeful lui încruntă sprâncenele, nu bombăni nimic, sorbi din băutura ce-i fusese adusă, iarăşi nu bombăni, pufăi din ţigară şi abia apoi: — Eşti liber, domnule maior. — Îmi prezint demisia, domnule general. — Destul cu teatrul. Din armată nu se demisionează. — În acest moment, eu fac parte din poliţie. Ordonaţi să fiu trimis pe front în oricare unitate combatantă. — Nu te prinde rolul acesta de cabotin. Nu se aprobă demisia. Eşti liber. — Domnule general! După o misiune dificilă, rezolvată cu succes, există obiceiul ca oamenii să capete o mică răsplată. — Ţi-ai primit răsplata. Treizeci de arginţi. Nu e vina mea că i-ai aruncat la coş. Eşti liber, domnule maior! Generalul ridicase glasul, şi el însuşi se ridicase din fotoliu. — Vă rog să mă iertaţi că vă reţin! Vă cer, cu tot respectul un concediu. Şeful îl privi dintr-o parte cu o anumită curiozitate. — Şi cum ai de gând să-l petreci? — Poate în munţi, la ski. Poate făcând o mică plimbare până la vecinii şi prietenii noştri... la Berlin. — Nesocotitule! În acest caz de ce ai azvârlit la coş arginţii, care de fapt erau Reichsmarks, o sumă mai mult decât generoasă?! — N-am nevoie de această sumă. Sunt invitat în Germania de o doamnă care nu duce lipsă de bani, domnule general. 1433

— He! Trebuia să bănuiesc, rosti cu un fel de silă superiorul. O poveste de amor... În timpurile noastre! — E poale mai mult decât atât, domnule general! Vanitosul Maximilian Cornea considera că nu este de demnitatea lui să explice că prinderea celor doi „hoţi de avioane” se făcuse peste capul său şi se datora unui hazard nenorocit. De asemenea, nimeni nu ştia că Maximilian Cornea se decisese s-o însoţească în Germania pe Planeta Trandafir Negru, într-o încercare disperată de a-i salva pe Ceclan şi Balamela. Conştient că şansele erau aproape nule, Maximilian Cornea se hotărâse să rişte totul, fiindcă se simţea, indirect, vinovat. Nu-i protejase împotriva poliţiei secrete germane pe Ceclan şi Balamela, aceşti prieteni. necunoscuţi, necunoscuţi însă prieteni, aceşti oameni al căror straniu curaj îl impresionase. Şi-apoi, onoarea lui Cornea fusese grav lezată. Înregistrase un mare „eşec”. Nu era obişnuit cu eşecurile.

34. În una din acele zile neliniştite, pline de evenimentele ce bulversaseră pentru multă vreme şi cu urmări imprevizibile paşnica şi necunoscuta localitate Miriştea-Cristurului, la Bodegă, ignorată, şi totuşi în centrul atenţiei, faimoasa „poteră” a „Casei de Retragere”, în frunte cu „contele” Ionescu-Mîşkin-Vampiru, în bizara sa costumaţie, ceva între vânător tirolez şi Don Carlos, alături de Ceapă-Focşani şi eternul Cristophor Columb, ocupase una dintre mese şi, între sticle, pahare, farfurii, sărbătorea ceva. În cârciumă mirosea a de toate şi a orice. Cei vreo câţiva ţărani aflaţi şi ei ca din întâmplare la faţa locului sorbeau din ţoiurile lor răchiele tari, schimbând cuvinte rar, cu voce groasă, şi privind şi mai rar către ospăţul bătrânilor actori. Totuşi s-ar fi putut spune că priveau tot timpul... Către o anumită oră la Bodegă se ivi un popă tânăr, 1434

cunoscut nu de multă vreme pe-acolo sub numele de părintele Nichifor. Locul unei cinstite feţe bisericeşti nu e la cârciumă, şi totuşi! Patronul locantei îl întâmpină cu sărumâna, dom părinte, alţii bombăniră şi ei câte ceva, nu se ştie dacă saluturi sau cuvinte de ocară, iar popa, fără să-i pese de nimeni şi de nimic înainta sprinten, aţă către masa actorilor, salutându-i cu voioşie şi chiar respect. Îi anunţă că le aduce o veste excelentă. Cabotinii ciuliră urechile lor păroase. Chiar şi alţii ciuliră cele urechi. Vestea cea excelentă constă într-o invitaţie, pe cât de oficială, pe atât de discretă, din partea unor domni foarte sus-puşi (popa Nichifor, prin „domni foarte sus-puşi” făcea aluzie la Dumnezeu şi la sfetnicii săi, însă nătărăii nu se prinseră), la un mare dineu oferit expres în onoarea lor ca o mică răsplată pentru contribuţia adusă la demascarea şi prinderea celor doi indezirabili... ale căror nume, lui, popii, îi scapă. Afumaţi, bine dispuşi, şi puşi pe mare şi prelungit chef, actorii acceptară, părăsind Bodega conduşi de tânărul părinte Nichifor. După ieşirea lor, ţăranii şuşotiră. Nu se ştie ce, totuşi, şuşotiră. În aerul rece al nopţii şi al începutului de primăvară, după ce parcurseră o parte din drum, popa cel tânăr îi întrebă pe actori, aşa, din pură curiozitate, cum de reuşiseră ei, nişte nespecialişti şi nişte oameni de o vârstă... coaptă, într-o situaţie în care o poliţie întreagă, de fapt două poliţii, cea română şi cea germană, dăduseră greş. Cum reuşiseră să-i depisteze pe Ceclan şi Balamela? — Hei, hei, suspină Vampiru. Mai este mult de mers, părinte? — Ba! Ajungem mintenaş. O mică plimbare nu e niciodată de prisos, după o masă bună, şi mai ales înainte de o masă şi mai bună! Bătrânii, tot mai afumaţi de când ieşiseră la aer rece şi curat, mergeau clătinându-se şi erau limbuţi. Iar dintre ei, Vampiru cel mai mult. — Sfinţia Voastră, explică împleticit acesta. Cu toţii – gest mare, ca şi cum ar fi vrut să cuprindă o divizie – suntem foşti 1435

aşi ai scenei, deprinşi cu machiajul, deghizările şi celelalte trucuri ale nobilei meserii... Înţelegeţi, dom părinte? — Încă nu, răspunse molcom popa. — Păi aşa a fost! Când cei doi vagabonzi au apărut pe neaşteptate aici în sat, nimeni nu le-a dat atenţia, însă noi, şi anume eu, am observat că barba unuia atârnă greşit fiindcă se dezlipise într-un loc... Şi astfel l-am recunoscut fără greş pe Ceclan, unul dintre ticăloşii care, înşelându-ne încrederea, s-a ascuns câtăva vreme la „Casa de Retragere”, compromiţându-i reputaţia. — Aha! mormăi popa Nichifor. Ce simplu, într-adevăr!... Şi v-aţi şi repezit la nemţi!... — Sigur că la ei... Cred că aţi procedat foarte bine. Dar de ce nu v-aţi adresat alor noştri, jandarmilor? — Fiindcă ai noştri, jandarmii, şi mai ales ofiţerii lor, s-au purtat nepermis de impoliticos cu noi, ba chiar mi-au şi confiscat şi arma! Germanii se arătau a fi mai ospitalieri... Dar cum? Văd că ieşim din sat! — Am şi ieşit de mult, bodogăni Ceapă-Focşani. — Aveţi puţintică răbdare, domnii mei, grăi popa cel tânăr, dovedind că nu era strein de problemele teatrului. Banchetul are loc într-o vilă izolată care aparţine, vă spun în taină, dar să nu mă trădaţi, unui ministru... — Oooh! ohăiră şi grohăiră cabotinii. — Va fi şi el de faţă, însă incognito. Discreţie, domnii mei. Va fi mascat. — Mascat? Straşnic! Şi ce mască va purta? — E o surpriză. O surpriză... Înţelegeţi? — Dar, Sfinţia Ta, ce e cu jivina aceasta care se ţine scai de noi? Seamănă cu un lup – e un lup? — Vai de mine, nu e nici jivină şi nici lup. E doar Paulus. câinele meu. De fapt, un om pedepsit temporar să fie câine. De fapt, câine-lup. El ne va ocroti până ce ajungem la destinaţie... Nu vă miraţi, chiar şi eu sunt doar un câine pedepsit să fie temporar om...

1436

— Ciudat, observă Ceapă-Focşani, fără de a medita la spusele popii, nu bănuiam că stă în obiceiul preoţilor noştri să ţină pe lângă ei astfel de animale... înfri... fricoşetoare. — Paulus e blând ca un miel şi devine rău numai la porunca mea. Zicând aşa, părintele Nichifor scoase de undeva de sub anteriu o sticlă. Râse: Asta e ca să mai prindeţi puteri până ce ajungem... Ajunseră. La un ceas nesigur, însă destul de înaintat. Ajunseră într-o văgăună. Luna, pe un cer de vis, îşi pierdea văpaia undeva pe drum. Aici, în scobitura aceasta, domnea bezna. Cu tot alcoolul îngurgitat, bătrânii, topiţi de oboseală, se mai dezmeticiră observând că preotul începe să-şi lepede straiele popeşti, rămânând într-un fel de echipament vânătoresc. — Ce faci, părinte Nichifor? se miră Vampiru. — Nu sunt părintele Nichifor, şi nici măcar protopop sau popă, răspunse David Clementi. — Cine eşti şi de ce dracu ne-ai târât aici? — Ca să vă pedepsesc. — Ce fel de glumă e aceasta? Ci… cine eşti? — Sunt destinul. Nu cunosc gravitatea faptelor săvârşite de Ceclan şi Balamela. Dacă ei ar fi fost duşi în faţa unui tribunal sau a unei Curţi Marţiale din ţara noastră şi pedepsiţi pentru o vinovăţie reală, eu n-aş fi avut nimic de spus. Însă voi, canalii senile, i-aţi predat pe aceşti doi compatrioţi ai mei Gestapoului. Da, şi acolo vor muri, dar înainte de a muri, vor suferi îngrozitor. Vor fi torturaţi. Îi vor chinui până ce vor recunoaşte orice, orice, orice...! Ionescu-Mîşkin-Vampiru, Ceapă-Focşani şi Cristophor Columb n-au mai revenit niciodată la „Casa de Retragere”. Locurile rămase vacante au fost ocupate după un timp de alţi trei actori, „foste glorii”, printr-o decizie a lui Grigore Stamatiu-Salamandră, tragedianul milionar, fondatorul, şi susţinătorul acelei instituţii.

1437

35. Peste munţi se scutura un colb argintiu ireal; ningea aşa cum ninge în visele noastre, atunci când avem conştiinţa curată; ningea dintr-un cer absolut senin, ceea ce se întâmplă, într-adevăr, foarte rar... Cărările ce se întretăiau, venind de nicăieri şi întortochinduse către niciunde, se încrucişau cu urme de fiară, mai înguste sau mai rotunde, care şi ele, aceste misterioase căi ale vietăţilor, păreau fără ţel, fără finalitate. Cum fără ţel, fără finalitate? Chiar în acel moment din adâncul pădurilor ţipa un animal, sfâşiat de alt animal. — Ai auzit? întrebă Silviu Balamela. — La fel de bine cum ai auzit şi tu, răspunse Ceclan. — Este ca şi atunci... Şi ca şi a doua oară... Un vânt tăios flutură peste cuvintele pilotului: — Este ca întotdeauna, Bala. Se sfâşie între ele. Şi între ei. Am impresia că au luat exemplu de la oameni. — Oh, mergi cam prea departe cu filozofăriile... Continuau să înainteze, Ceclan şi Balamela, doi domni în elegante scurte de piele îmblănită, dintr-acelea pe care le poartă piloţii, dar spre deosebire de piloţi, purtau pe cap pălării de fetru, pantaloni negri reiaţi, pantofi negri, pan tofi ce se potriveau prea puţin cu munţii şi cu zăpada aceea năucitoare. Însă lor prea puţin le păsa, şi oamenilor, şi pantofilor, de zăpada aceea năucitoare, ireală, ce cobora mai lin decât un fluture adormit în zbor cu aripile larg deschise, dintr-un cer absolut senin. De departe, dintr-un colţ al pădurii, îi pândea o suplă umbră cenuşie. Să fi fost oare acelaşi lup, ca atunci, ca a doua oară, ca întotdeauna? — Şi cum rămâne cu obligaţia de a supravieţui? întrebă Balamela. — Habar n-am. Obligaţia, în orice caz, rămâne. Dacă o vom onora, sau nu, altă poveste. Ştii doar că nu toate datoriile sunt întotdeauna onorate, chiar şi unele bănci foarte solide, cele şviţereşti de pildă, se întâmplă să dea faliment. 1438

— Nu ştiu. N-am avut contact cu băncile elveţiene. Cu nici un fel de bancă. Însă, noi, am dat faliment? — Nu suntem nici bancă, nici societate pe acţiuni. Ci oameni. Cred. Noi şi aşa am murit de câteva ori până acuma, o moarte în plus nu ne poate impresiona. Ne rămâne speranţa. — Există un termen, Sergiu, sau o expresie, zi-i cum doreşti: artă pentru artă. Cunoşti? — Am auzit parcă despre aşa ceva. Simplist s-ar putea traduce prin artă în folosul nimănui. Sau, artă în folosul artei, poate? În orice caz, în ceea ce ne priveşte, această expresie s-ar traduce prin speranţă pentru speranţă. — Sunt cuvintele acelui detectiv particular, David Clementi... — Da... numai că el, probabil, le pronunţase cu alt sens. El ne oferea O SPERANŢĂ, la preţul speranţei, fiindcă, după spusele sale, şi el spera în nu ştiu ce... Aparent e cam încâlcit, dar... — Dar am făcut bine urmând sfaturile acestui om? Vezi unde am ajuns! — Nu din vina lui, apucă să mai răspundă Sergiu Ceclan, şi ar fi vrut să adauge că sfaturile fuseseră bune, dar că păcătosul de ghinion personificat de cei trei actori..., când în faţa lor răsări o nălucă. În fine, nu chiar o nălucă. Nu era altul decât colonelul von der Röhrs, urmaşul colonelului Kellge la şefia aerodromului Tx-X. Röhrs se prezenta ca un ins subţirel, cam şubred din punct de vedere al sănătăţii şi al nervilor, şi era prevăzut cu o faţă îngustă ca un volum de versuri dintre cele subţiri; micul său bot de vulpişoară, sau vulpiţă, de vă place mai bine, vorbea despre viclenie şi despre perseverenţă întru viclenie. El compusese denunţul anonim împotriva lui Kellge, când cu furtul avionului Honduras-Fokker. După cum bine se vede, denunţul avusese efect! — Halt! Cine este voi? Cum intrat aici? Ceclan, continuând să înainteze cu precauţiune, se gândi că n-ar strica să-l ia cu binişorul, fiindcă mâna lui von der Röhrs începea să zvâcnească periculos către pistolet; totuşi 1439

Ceclan schiţă un mic zâmbet ce ar fi scos din pepeni şi un pepene. — Vă permitem să vorbiţi limba germană. Herr colonel. După accent, s-ar zice că sunteţi de prin partea Bremenului, sau mă înşeală auzul? Noi ambii înţelegem bine graiul dumneavoastră şi n-am dori să vă alegeţi cu limba scrântită folosind anapoda verbul românesc. — Eşti impertinent, domnule! strigă Röhrs. Cine eşti, de unde vii? — Numele meu este Ceclan, şi vin dintr-acolo... Dumnealui este amicul meu Balamela, şi, tot dintr-acolo vine… — Aceste nume îmi sunt cunoscute! se crispă ofiţerul. — Nimic mai firesc, noi suntem cei care, ce e drept ajutaţi de compatriotul dumneavoastră Fritz Hellermann, fie odihnit, am şterpelit un avion de pe acest aerodrom. — Şi cutezaţi a vă înfăţişa aici... aşa... singuri... de bună voie? În mai puţin de un ceas veţi atârna în ştreang! — Pentru un as al zborului cum păreţi a fi dumneavoastră, vă pierdeţi prea repede stăpânirea de sine. Priveşte şi tu, Bala, pomeţii colonelului nostru sunt o ţesătură de vinişoare gata să plesnească, ochii au devenit două globuri de sânge, nu e bine Herr, s-ar putea să vă apuce o mice apople... — Gura! şi von der Röhrs scoase pistoletul. — Uşurel, colonele! Scula aia s-ar putea să fie încărcată. Între altele, ar trebui să te consulte un oculist, ai vederea cam slabă pentru un pilot! Nu observi nimic în spatele nostru? Chiar nimic? Pune-ţi ochelarii. N-ai ochelari? În acest caz, poftim un binoclu! Şi, într-adevăr, Ceclan îi întinse un mic binoclu de damă, pentru teatru. Brusc, cu mâna stângă, Röhrs smulse delicatul obiect, poate se temea că e o grenadă mascată, sau ceva şi mai rău (ce?) şi o aruncă departe în zăpadă. Cât mai departe. Se dădu vreo doi paşi înapoi pentru a-i avea mai bine la îndemâna Walther-ului pe Ceclan şi Balamela, şi privi în spatele lor. La o distanţă apreciabilă se distingeau prin ninsoarea rară trei siluete gri, înaintând cu pas solemn, egal: Sturmbannführerul Eduard Lohausen, în uniformă, cu toate decoraţiile pe care le avea, şi chiar cu cele lipsă. Decoraţiile 1440

nu se puteau distinge de la acea distanţă, însă eu, autorul, ştiu. Omul favorit al lui Heinrich Müller era încadrat de alţi doi favoriţi ai căpeteniei Gestapoului, agenţii H-21 şi H-41, în civil. La o altă distanţă de aceştia, şase soldaţi clătinau pe umeri ceva lunguieţ ce nu putea fi decât un sicriu. Acolo se afla trupul neînsufleţit al celui ce fusese Standartenführerul SS Frantz Knochen. Deşi decedat, Knochen îşi îndeplinise, sar putea zice misiunea, el avea să revină în Reich cu cei doi prizonieri. Opt militari, în ţinută impecabilă, încadrau de o parte şi de alta sicriul. În sfârşit, la urmă, tot la o anumită distanţă înaintau doi Feldwebelli uriaşi, marinaţi cu automate Schmeisser, cu revolvere şi poate chiar cu obuziere. Un adevărat cortegiu! Pentru un moment, colonelul von dor Röhrs îşi cam pierdu cumpătul. El răcni către cei doi indezirabili: — Rămâneţi pe loc! Nici o mişcare! Altfel... Dădu să zboare în întâmpinarea cortegiului, dar, zărind prin apropiere nişte tineri piloţi din formaţia sa, îi chemă, le porunci să-şi scoată armele şi să-i supravegheze cu străşnicie pe cei doi. Unul dintre piloţi explică perfect calm şi cu un dispreţ mascat. Însă nu îndeajuns de bine, că nefiind de serviciu, nu erau înarmaţi. Comandantul le aruncă o privire atât de otrăvită că şi un şarpe cu clopoţei ar fi sucombat pe loc, întinse celuilalt pilot, care nu vorbise, arma sa, şi porni în fugă. Lohausen salută, declinându-şi calitatea. Îi recomandă şi pe colegii săi care salutară dintr-o mişcare a gâtului. Prima întrebare a lui Röhrs fu: — De ce nu poartă cătuşe? De ce umblă liberi? — La cine faceţi aluzie? păru să se mire Lohausen. Comandantul aerodromului, abia stăpânindu-şi iritarea, explică. Lohausen răspunse cu cea mai seacă dintre voci: Ordinul Berlinului! Ceclan şi Balamela să fie duşi la locul anchetei fără cătuşe, şi în general să fie trataţi ca nişte ofiţeri şi ca nişte domni. Aşa se explică, printre altele şi îmbrăcămintea lor nouă. — Nişte criminali! izbucni Röhrs. Nişte hoţi! Nişte conspiratori! continuă el să latre. Această exagerată in1441

dulgenţă poate avea urmări dintre cele mai nefaste, am putea chiar să... Îşi înghiţi cuvintele „să pierdem războiul”: Lohausen, care era mai mic în grad decât colonelul, însă făcea parte din poliţia secretă, fapt care-i dădea un ascendent infinit, îl scrută cu deosebită răceală pe colonel. — Ordinul Reichsführerului, repetă el. Aveţi ceva de obiectat? Dacă aveţi, voi raporta, însă ordinul rămâne ordin, şi-l voi executa până la cele mai mici amănunte! Daţi-ne voie să trecem! Colonelul-pilot von der Röhrs. deşi aviator, deşi ofiţer al Werhmachtului, deşi „von”, nu era un om curajos, nici leal, şi nu-şi permisese să nutrească nici măcar în gând acel vag sentiment de dispreţ, sau antipatie de care erau animaţi majoritatea combatanţilor faţă de trupele SS, de Gestapo şi de celelalte foarte multe organizaţii secrete şi parasecrete în care consta tăria, dar mai ales slăbiciunea Reichului. Röhrs era un turnător şi un laş, cu toate că depunea mari eforturi pentru a masca aceste „calităţi” ale sale. Eforturile însă nu erau întotdeauna încununate de succes, o mare parte din subordonaţii săi îl dispreţuiau dar, oastea germană era, evident, cea mai disciplinată din lume, şi câtă vreme Röhrs era comandant... etc. Tinerii piloţi şopteau însă uneori că aviatorul Röhrs evita, pe cât era cu putinţă, să zboare din cauză că îi era frică... La amiază, în popota ofiţerilor, intendentul. Horst Lothar (al cărui, dulău, Azor, fugise, inexplicabil în acea noapte de An Nou când dispăruse şi aparatul Honduras-Fokker), organiză o masă festivă, sau chiar un banchet, la care participară toţi ofiţerii, în frunte cu comandantul, cu maiorul Lohausen, din Gestapo, precum şi agenţii H-21 şi H-41. Invitaţii speciali erau Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela. Acestea erau dispoziţiile Berlinului! Banchetul, întrucâtva „de adio” (de adio pentru cine?), făcea parte din program. Conformându-se ordinelor, von dor Röhrs îşi schimbă radical atitudinea faţă de prizonieri, trecu la extrema cealaltă, ba chiar ajunse să şi ciocnească un păhărel cu ei. Iar în 1442

toiul acestui banchet relativ tăcut, în atenţia tuturor celor de faţă, le adresă întrebarea: — Domnilor ofiţeri... ch... ch... Herr Ceclan and Herr Balamela, nu aţi binevoi să ne povestiţi aşa ca între... ei bine, ca între colegi şi... ch... ch... ca între prieteni, cum aţi reuşit să... (din nou mică pauză: trebuia să evite cuvinte precum „furaţi”, „şterpeliţi” sau oricare de acest gen)... să capturaţi acel avion H.F.? Oare cu concursul colonelului Kellge, fostul comandant al aerodromului, actualmente degradat şi trimis la o unitate disciplinară? Se lăsa o tăcere. Ai fi auzit şi musca, dar nu exista nici o muscă, din două motive, unu că încă nu înviaseră, doi că la o popotă nemţească e interzis muştelor să se prăsească… Von der Röhrs nu era doar laş, dar nu strălucea nici prin – să nu zic inteligenţă, fiindcă nu era chiar lipsit de această „materie primă” – ci prin o anumită intuiţie şi fineţe care-ţi indică la momentul oportun ce se cuvine a fi spus, şi ce nu. Ceilalţi ofiţeri simţiră că prin cuvintele sale el oarecum compromite onoarea armatei germane. Mâinile coborâră, lăsând încetişor paharele pe faţa de masă imaculată. Maiorul Lohausen se încruntă. Ofiţerul intendent interveni: — Să se servească desertul, domnule comandant? Comandantul aerodromului Tx-X nu-l auzi. Continuă să insiste, prosteşte: — Povestiţi-ne, domnii mei! La urma urmelor, a fost o aventură amuzantă. Garantez că rămâne între noi. Lohausen se încruntă şi mai tare. Sergiu Ceclan zâmbi. Începea să înţeleagă tactica Gestapoului. Nu cătuşe, nu schingiuiri... deocamdată. Nu! Va fi cu mult mai rău! Balamela nu zâmbi. Se stăpâni cu greu să nu răspundă: Păi, să vedeţi, avionul a fost furat de un câine, care câine l-a şi pilotat, noi aproape că nu avem nici un amestec, ne aflam din greşeală şi întâmplare pe-acolo... Dar îşi reprimă pornirea. Iar Ceclan nici el nu scoase nici măcar o silabă. Ridică vocea Lohausen: — Destul, domnule colonel. Noi nu avem căderea de a pune întrebări acestor domni O vor face alţii. Îşi privi ceasul 1443

şi se ridică spunând: Mâncarea a fost excelentă, cred că se apropie momentul plecării!

36. La bordul puternicului quadrimotor prevăzut cu două tunuri de calibru mic şi două turele pentru mitralieri... Ceclan şi Balamela rămaseră în continuare liberi. Liberi – e un fel de a spune. Nu li se puseseră cătuşe, purtau aceleaşi straie elegante şi noi, căpătaseră ţigări şi ciocolată. Iar apoi, un personaj într-o uniformă de neindentificat, ceva între legiunea streină şi gangster de Chicago, le împărţi câte o cască, mască de oxigen, vesta pentru paraşută şi paraşuta. Maiorul Lohausen şi ajutoarele sale aveau la mască şi câte un microfon prin care puteau să ia legătura cu echipajul. Ceclan şi Balamela, nu. Firesc. Într-o anumită clipă, Ceclan îşi consultă ceasul – îi fusese lăsat, deşi nimeni n-ar fi putut să jure că nu e o bombă în miniatură – şi i se adresă lui Bala în una din limbile streine: — Nous sommes en train de survoler la frontiere... Adieu! — Adieu... Mais, pour toujours? murmură Balamela. — On sait jamais... Spre surprinderea lor, Sturmbannführerul Eduard Lohausen se apropie, le oferi din ţigaretele, sale speciale (speciale pentru maiori SS?) şi le zise: — Vă atrag atenţia, domnilor, eu înţeleg şi vorbesc la fel de bine şi franceza. Apropo, n-ar fi rău să ridicaţi gulerul passemongne-ului. — Nici nu-l avem, zâmbi oblic Ceclan. Şi apoi, nu ne este frig. Pentru ce ne atrageţi atenţia că posedaţi şi franceza? — Pentru cazul că aveaţi de gând să vă divulgaţi secretele, conversând în această limbă misterioasă. — N-ar fi decât în avantajul dumneavoastră să ne aflaţi secretele! — Sunt un gentleman! 1444

— Ah! Aoh! mârâi Ceclan cu cel mai perfect accent scoţian. Prin urmare vorbiţi şi toate dialectele britanice? — Se înţelege, sir! Am fost paraşutat de trei ori pe teritoriul acelui regat. — Da?! Şi cu ce folos? se strâmbă cu răutate Ceclan. Anglia n-a fost înfrântă în bătălia aerului, iar operaţia Seelöwe (planul de invadare al Marii Britanii!, n.a.) n-a avut niciodată loc. Eduard Lohausen se îndepărtă fără a răspunde. — Hei, Sergiu, zise Bala, ce mai e şi aia operaţia... cum? — Te-a lăsat memoria, amice. Haide să tăcem puţin. Cât mai e posibil, să tăcem... Puternicul avion de transport fabricat undeva prin uzinele subterane de lângă Remscheid huruia mai departe din toate motoarele sale, cele patru, zburând la o altitudine de 3500 m pe ruta stabilită: aerodromul Tx-X – oraşul universitar românesc O., – Debreţin – Viena – Ceske Budejovice – Drezda – Magdemburg, dar fără a face vreo escală în vreunul din aceste puncte, cu destinaţia aerodromul Gotha, la nu prea mare distanţă de Berlin. În apropierea acestui aerodrom îşi avea tabăra şi-şi efectua antrenamentele celebrul Regiment 7 de vânători de paraşutişti de pe lângă divizia Das Reich. Călită în luptele din Africa, sub comanda lui Rommel, această unitate se pregătea intens, urmând să fie transferată la Pas-de-Calais. Quadrimotorul îşi continua ruta. Pilotul zise: — Trecem frontiera românească. Ceea ce vezi sub noi este Aradul. Am fost acolo şi am tras o beţie, este tot ce-mi amintesc. Copilotul, un ofiţer mai în vârstă, se mulţumi să tacă. Operatorul radio învârtea nişte butoane încercând să prindă o muzică. În loc de muzică prinse deodată, pe lungimea de undă a Berlinului, o voce. O voce binecunoscută. Vocea unui ins ce vorbea vehement, deşi cu reale aptitudini oratorice. Însă tânărul operator radio ar fi preferat, totuşi, o muzică. Şi pilotul ar fi preferat o muzică. Şi copilotul, şi mecanicul de bord, şi coi doi mitraliori. Însă operatorul radio nu îndrăzni să schimbe lungimea de undă, 1445

şi nici pilotul, sau secundul, sau oricare din întregul echipaj nu-şi permise a-i sugera să caute alt post. Şi astfel, cu toţii, care prin. cască sau prin difuzor, ascultară până la capăt discursul Führerului Adolf Hitler.

37. Ca să mă distrez niţel, cu toate că nu-i conzult a se râde pe seama jocului pervers al destinului, consider că e necesar să mai adaug următoarele: Înştiinţat de dispariţia celor trei pensionari ai săi, marele actor milionar (mare fiindcă era milionar, şi viceversa) Grigore Stamatiu-Salamandră îşi părăsi pentru moment amantele şi preocupările artistice, pentru a da o fugă în munţi, La „Casa de Retragere”, unde i se făcu primirea adecvată, pe care o şi merita, şi unde, fiind convins că în mintea sa, pe lângă alte talente sălăşluieşte şi cel detectivicesc, el efectua o anchetă minuţioasă şi strălucită, dar cu mediocru rezultat. Aproape toţi pensionarii îi bârfiră şi-i înjurară cu mare poftă pe Ionescu-Mîşkin-Vampiru; Ceapă-Focşani şi Cristophor Columb, adică „potera”, care toţi trei dăduseră ultimul timp semne îngrijorătoare de demenţă, născocind tot felul de excursii vânătoreşti, rătăcindu-se de obicei şi fiind de cele mai multe ori salvaţi şi aduşi acasă de către drumeţi ocazionali sau de către ţărani neocazionali. Doctorul Bercoviciu, moderat ca totdeauna, evită cuvântul demenţă, consideră că mici plimbări în aer proaspăt sunt cu totul recomandabile, dar că el îl prevenise pe Mîşkin asupra pericolului de a se rătăci. În legătură cu „scandalul” CeclanBalamela, medicul îşi declină orice fel de răspundere. Îi îngrijise, era datoria lui. Nu cunoştea întortocheata lor poveste. Bucătarul Ion Duşa, zis John, care, dintre toţi, avea ştiinţă cel mai bine de situaţie, îl convinse pe marele patron că n-are 1446

habar de nimic şi e străin de toate. Salamandră îl crezu şi se deplasă la Miriştea-Cristurului. Sărmana localitate anonimă, oropsită de prezenţa atâtor personalităţi! Plutonierul Gavrilă şi jindarul Ion îl salutară cu deosebită stimă pe domnul din Bucureşti, după care ridicară din umeri făcând nişte figuri de oameni nedumeriţi. Ei, într-adevăr, îi cunoşteau pe cei trei bătrâni bolunzi, ce veniseră acolo câteva săptămâni în urmă, făcând mare larmă şi zăngănind dintr-o armă pe care naveau drept s-o poarte după ei. Fuseseră nevoiţi, dumnealor jindarii, să confişte această sculă de foc, conform legii, – doreşte domnul şef s-o vadă sau chiar s-o preia. Pe Marele Actor îl durea-n cot de armă, nu avea chef s-o vadă, şi cu atât mai puţin s-o preia, el ţinea să cunoască ce se întâmplase cu cei trei pensionari al căror protector era. Plontoneriul Gavrilă, răsucindu-şi o ţigară cu tutun presărat pe foiţă, explică, nu fără a avea dreptate, că unor oameni trecuţi de anumite vârste şi care bat în neştire acest ţinut păduros şi întortochiat, pe unde mai mişună chiar şi lupii, li se poate întâmpla orice. El, împreună cu ajutorul său, de faţă, deşi ambii prinşi în febra evenimentelor ce zguduiseră ţinutul, întreprinsese unele cercetări şi-i avertizase pe colegii jandarmi de prin comunele vecine. Până acum, rezultate – nix. Ei doi, Gavrilă şi Ion, conştienţi, vor continua cercetările, însă n-ar fi de prisos dacă domnia sa, domnul Stamatiu, ar cere şi concursul superiorilor, căpitanului Barbu Dan, locotenentului Liviu Căpitănescu, şi altora. Cei doi ofiţeri de jandarmi, cu totul plictisiţi şi scârbiţi de evenimentele din ultimul timp, explicară, de altfel cu multă curtoazie, că acest nenorocit sat, Miriştea-Cristurului, devenise un fel de capitală a neplăcerilor. Foarte bine, dispăruseră trei bătrâni de la „Azil”, dar tot acolo fusese împuşcat şi ucis un mare mahăr din poliţia nemţească, iar acum venise altul şi mai mare ce răscolea peste tot, şi nu se mai istovea, fără decât numa poate că şi el va întâlni din întâmplare oareşceva gloanţe care-i vor curma entuziasmul... Trecând peste glumă, ofiţerii făgăduiră că în legătură cu actorii dispăruţi (pentru vecie, dar o ştim numai noi), 1447

jandarmeria va depune în continuare toată strădania, însă nici poliţia nu trebuia ocolită în această chestiune. În treacăt fie zis, căpitanul, ca şi subordonatul său locotenentul Căpitănescu, tare se temeau ca moartea acelui poliţai neamţ de la Gestapo să nu aibă pe undeva o legătură cu bătrânii actori care, fie spus cu delicateţă, erau cam... cam... Salamandră nu fu întru totul de acord cu acest punct de vedere, protestă, fără vehemenţă ce e drept, şi, continuânduşi voiajul, ajunse în cel mai apropiat oraş mare, şi anume în centrul universitar O., unde fu imediat primit de chestorul Mălai, care, fumând trabuc, sorbind apă minerală, îi ascultă cu mare luare-aminte plângerea şi convocă pe loc doi dintre cei mai buni oameni ai săi, cărora le porunci să se apuce imediat de treabă spre a-l servi pe marele actor. Salamandră ieşi de la poliţie cu cei doi inspectori pe care-i cinsti cu câte „una mică” la marele local N-Y. În timpul neînsemnatului chef, unul dintre poliţişti, şi anume Iuga Martin, îi sugeră marelui actor că, pentru reuşita deplină a cercetărilor, poate n-ar fi de prisos să se adreseze unicului detectiv particular din oraş despre care el auzise frumoase lucruri. Şi astfel se face că – aici intervine inevitabilul şi perversul joc al destinului – actorul Stamatiu-Salamandră ajunse pe strada Agarcea, unde îşi avea sediul Filiala Agenţiei. Lăzău. În faţa clădirii cu pricina staţiona un minuscul automobil Bugatti. Un bărbat suplu, tânăr, bine îmbrăcat, bine bărbierit, tocmai ieşise din clădire şi deschidea portiera rablei. Flerul de mare actor îi şopti marelui actor că acesta e omul. El îl acostă fără deosebită sfială pe necunoscut. — Am oare plăcerea să vorbesc cu celebrul detectiv particular David Clementi? Celălalt închise portiera şi ridică o faţă aspră, interesant modelată. De sub sprâncenele drepte ce înaintau adânc în tâmple, doi ochi luminoşi, care însă nu trădau nici blândeţe, nici îngăduinţă, îl sfredeliră cu atenţie pe Salamandră. — Da, eu sunt David Clementi. Cu cine am onoarea? 1448

Marele actor îşi declină calitatea, mai bine zis calităţile, fiindcă avea destule! Detectivul îl invită înapoi în birou, la etaj, unde, transpirat de atâta alergătură, Salamandră expuse cazul cu lux de amănunte. Clementi îl asculta cu atâta atenţie că ai fi putut să juri că habar n-avea despre ce se întâmplase cu „potera”. În sfârşit, puse o întrebare: — Îi doriţi pe aceştia trei, vii sau morţi? Sau oricum? — Ciudate vorbe, domnule, rosti descumpănit marele actor, şi deodată remarcă un zâmbet straniu, înfricoşător prin ceva... ceva ce înflorise pe neaşteptate pe chipul detectivului şi care-l descumpăni şi mai tare. Salamandră se cutremură ca-n faţa unei revelaţii neaşteptate şi inexplicabile. După ceşi şterse încă o dată fruntea, vorbi: — Nici o clipă nu-mi pot închipui că aceşti trei prieteni ai mei ar putea fi morţi. Sunt nişte zburdalnici, îi cunosc eu, mai curând, consider eu, s-au înfundat în vreo cârciumioară pe undeva şi nu mai pot ieşi dintr-o beţie exagerat prelungită. E tocmai ceea ce mă îngrijorează, la vârsta lor... Te-aş ruga, domnule Clementi, să-i găseşti, las-că le spun eu o vorbă! Nu mă uit la bani, să ştii... David Clementi acceptă să-i caute pe cei trei actori, deşi ştia că acest caz era cu totul irezolvabil, fiindcă tot el îi pedepsise prin moarte.

38. — Nu prea înţeleg, vorbi frumoasa actriţă româncă Mariela Simionescu, am şi ajuns în studiourile U.F.A.? Ceea ce văd e un decor? Ceea ce vedea erau mormane de ruine. Maximilian Cornea (Marian Hoc în paşaport), pe post de translator, prieten sau amant – nu era limpede pentru nimeni – se pregăti să traducă, dar, înainte de a cuvânta, M. S. îl întrerupse: — Lasă, Marian, încă n-am uitat de tot limba germană! 1449

Când să vorbească şi Herr Fürtner, unul dintre adjuncţii influentului Fritz Hippler, directorul societăţii Universum Film Aktiengesellschaft, prescurtat U.F.A., Planeta Trandafir Negru închise ochii, copleşită de o viziune halucinantă; ea, dacă nu e pretenţios spus, trecu printr-un miracol transcendental care dură o secundă sau un infinit, nu se poate preciza. Ea îl văzu pe Sergiu Ceclan. Ea îl văzu pe Sergiu Ceclan, marea şi singura iubire a vieţii ei. Mai există uneori mari şi unice iubiri. Planeta Trandafir Negru îl văzu pe Sergiu Ceclan într-o limuzină mare, neagră, decapotabilă, grea, înaintând pe un drum ce tăia pădurile, pădurile frumoase ale Germaniei. Ceclan nu era singur, însă figurile celorlalţi însoţitori ai săi se profilau neclare, ca îngropate în nişte ziduri mişcătoare de pâclă, în schimb foarte limpede deasupra sinistrei maşini se contura o umbră cu aripile larg desfăcute. Era o pasăre, un vultur sau un şoim, cu plisc de aramă, cu ochii roşii sfredelitori, cu privirea ageră şi dispreţuitoare. Aripile uşor arcuite căpătaseră culoarea albastră, puţin străvezie, a oţelului. Pasărea strigă, Mariela Simionescu o auzi cum strigă: „Ceclan! Mă auzi? Sergiu Ceclan! Până nu este prea târziu! N-ai să mai zbori niciodată! Dar eu îţi ofer o şansă, o unică şansă! Ia-mi locul! Prefă-te în pasăre! Fii vultur! Îngăduie-mi să fiu câtva timp om în locul tău! Altfel n-ai să mai zbori niciodată!” Sergiu Ceclan răspunse: „Există o ameninţare cu mult mai gravă. N-am să mai trăiesc niciodată!” „Da, ţipă pasărea. Însă ţie nu-ţi pasă! Unica ta durere este că n-ai să mai zbori. Să ne schimbăm destinele. Ultima şansă!” „Ce ştii tu?! replică Sergiu Ceclan. Pleacă! Pleacă! Am abrogat convenţia cu tine. Rămân om, orice mi s-ar întâmpla! Rămân om!” Mariela Simionescu deschise ochii.

1450

Herr Fürtner dădu o lungă explicaţie, iar „însoţitorul”translator, fercheşul acela că aproape îţi devenea antipatic de cât era de fercheş, încerca să facă, inutil, pe interpretul: — Hm, hm, hm! Nu e vorba de un decor, ci străbatem una din străzile capitalei Germaniei, stradă care, din întâmplare, a avut mai mult de suferit decât altele din pricina R.A.F.-ului şi a celorlalţi hm, hm, canibali zburători; sunt vorbele lui... Herr Führer ne asigură că, în ansamblu; Berlinul nu e chiar aşa de făcut praf, cum se tot zvoneşte de către... zvonitori. — Dumnezeule, Marian, păru îngrozită Planeta Trandafir Negru, oare va trebui să filmez tot timpul între două alarme? Nu sunt obişnuită cu aşa ceva!

39. Îmi făcusem o părere greşită despre Germania – gândea Sergiu Ceclan. Înainte de război am avut ocazia s-o vizitez, dar am renunţat la ocazie fiindcă un tâmpit îmi sugerase o imagine falsă despre această ţară, un fel de şes arid presărat la tot locul de hornurile fabricilor huruitoare şi strivitoare, şi când colo, – păduri, păduri... Nu ieşi bine dintr-un codru, că ai şi pătruns în altul... Şi râuri, şi nenumărate lacuri... Unde o fi industria lor formidabilă?! Au ştiut s-o mascheze, din cauza războiului sau încă dinainte au clădit uzinele, monştrii aceia de fier în locuri unde să nu supere auzul şi vederea tot timpul şi tuturor? În această ţară, îşi continua gândurile Ceclan, în timp ce enormul Mercedes negru luneca pe şoseaua betonată, eu am să mor, am să dispar, deci, într-un sens filozofic sau ştiu eu în ce sens, am să devin cumva german, fiindcă aici undeva îmi va fi azvârlită cenuşa, aici vor rămâne ultimele mele gânduri, dacă după moarte mai rămân gânduri, dacă în general mai rămâne ceva!... Şi ce bine ar fi să rămână ceva! Măcar aceste ultime gânduri care să plutească peste lume ca un şoim carpatin. 1451

Ultimele mele gânduri! Dorul de casă şi dragostea pentru Planeta Trandafir Negru! Ceclan închise ochii, urmărit cu îngrijorare de Balamela. Câtva timp, îl invadă acel imens pustiu sufletesc care uneori poartă numele de deznădejde... Pe urmă, cu încetul, meditaţiile se reînfiripară, firesc. Păduri, păduri... Păduri germane, frumoase, nesfârşite. Nemţii, de mâna lor vor pieri, şi nu simplu, nu fără dureri. Să-i urăsc deci pe nemţi? Popor rigid, calculat, rece? Să fie oare cu totul adevărat? Dar dacă e, în acelaşi timp, un popor plin de har, puternic şi în felul său extraordinar... Dar şi eu, ca om, în felul meu sunt plin de har, şi puternic, şi extraordinar, şi iată, urmează să mi se ia de către ei această unică viaţă pe care o am! Pe cine să urăsc? Fiindcă, pentru a avea puterea să mor în picioare, e nevoie de ură! Pe cine să urăsc? Ceclan închise ochii şi, deodată, văzu. Ceclan o văzu pe Mariela Simionescu. Ceclan o văzu pe Planeta Trandafir Negru într-o limuzină de lux şi fu sigur că în clipa aceea şi ea îl vede pe el, şi fu absolut sigur că Planeta Trandafir Negru trebuie să fie undeva aici, nu departe, şi deodată ochii lui se schimbară cu ochii ei, şi el se văzu prin ochii ei, se văzu în uriaşul Mercedes negru, conversând cu un vultur, sau un şoim, care plutea deasupra, strivind de la înălţime totul cu privirile sale roşii, dispreţuitoare, era şoimul lui, pasărea lui, care propunea un schimb de destine, şi pasărea îi vorbea, iar el îi răspundea. — Sergiu! Ce e cu tine? îl înghionti Balamela. — Ce să fie cu mine? — Eşti alb ca hârtia, ţi se mişcă buzele, cu cine şopteşti, ce şopteşti? Adineaori ai tresărit... Te simţi rău? Sergiu Ceclan îşi şterse sudoarea rece de pe frunte. — Nu... Poate că am aţipit niţel... Am văzut-o pe Planeta Trandafir Negru. — Ce fel de planetă? se interesă maiorul Lohausen, care nu comise indelicateţea de a ascunde că e atent cu ambele urechi la tot ce conversează cei doi. Ceclan zâmbi stins, privind în gol. 1452

— E planeta mea personală. Fiecare om îşi are propria sa planetă, nu e aşa? Când planeta dispare... — Prin ţinutul meu natal, explică amabil Lohausen, există o altă credinţă, sau superstiţie dacă vă place mai bine, fiecare om îşi are arborele său, fireşte nu mă refer la arborele genealogic, ci la copac. Atunci când arborele piere, se usucă, sau e tăiat, sau lovit de fulger, moare şi omul. Vă place povestea? — Mrrr!... mârâi Balamela. În acest caz în ţinutul dumitale natal trebuie să fie foarte mulţi inşi care au depăşit o sută, două sute, dacă nu chiar trei sute de ani. — Legenda e mai complicată, zâmbi maiorul SS Eduard Lohausen. Totul porneşte de la subtila premiză că fiecare om îşi are copacul său, însă nu fiecare copac îşi are omul său – pe cât se pare copacii sunt mai numeroşi. Există foarte mulţi arbori care aşteaptă să-şi capete omul, or, printr-o lege fatală, copacul îşi primeşte omul într-un moment când nu mai are mult de înverzit sub soare. Asta e situaţia, din nefericire... — În acest caz, vorbi acum Ceclan către Balamela, arborii noştri, de vom fi având cumva şi noi, sunt acum în mare primejdie. Cineva se apropie cu securea de ei! Dacă nu cumva a şi început să lovească! — Nu e neapărat necesar, replică Lohausen, să intraţi în panică. Veţi avea de-a face cu oameni rezonabili, vă veţi convinge. Rămâne să vă arătaţi şi dumneavoastră rezonabili! În timpul conversaţiei agenţii H-21 şi H-41 continuau, să tacă. Erau bine îmbrăcaţi, aveau aspectul unor civili paşnici, iar aspectul Mercedesului negru n-ar fi trezit suspiciuni dacă pe urmele lui n-ar fi gonit mereu la aceeaşi distanţă, la o foarte mică distanţă, alte două automobile tixite de bărbaţi solizi, în haine civile şi în uniforme SS, cu toţii înarmaţi până-n dinţi. Escorta. Celor doi, Ceclan şi Balamela, li se acorda o deosebită onoare. Pe neaşteptate, Mercedesul frână violent. Celelalte două automobile stopară în apropiere. Bătea un soare palid, 1453

călduţ, pădurea încremenise. ...Pe urmă se declanşă un şir de evenimente cu totul imprevizibile. — Ce dracu se întâmplă acolo? strigă Lohausen, ridicându-se. Însoţitorii săi, agenţii în civil, săriră şi ei în picioare. Un cordon de soldaţi, în ţinută de front, bara şoseaua. Erau aliniaţi cu rigla, cu piciorul stâng exact 30 cm înaintea celui drept, iar automatele lor ţinteau în faţă. Din şirul acela ţeapăn ca un zid, se desprinse un subofiţer, care înainta, şi el ţeapăn, deşi se afla în mişcare, către automobilul din faţă. Lohausen îl interpelă, scurt şi sec, de la înălţimea rangului său, celălalt răspunse respectuos, însă apăsat, în fine maiorul SS îi întinse legitimaţia. Militarul salută încă o dată, aruncă o privire rapidă către cei din interiorul limuzinei, o alta către autovehicolele din spate, apoi îi explică superiorului său din Schutzstaffel (SS) că şoseaua e barată, fără a arăta motivul – poate nu-l cunoştea nici el, mare lucru secretul! – şi că vor trebui s-o apuce pe un drum lateral. Lohausen îşi stăpâni nerăbdarea şi mânia, ce să-i faci, disciplina e disciplină!, şi ceru alte lămuriri, iar militarul, cu ajutorul unei hărţi, explică pe unde vine ocolirea, salută şi se retrase. Lohausen bodogăni printre dinţi ceva ce suna ca o sudalmă, apoi semnaliză întregului convoi să facă stânga împrejur. Merseră înapoi cam doi kilometri, apoi se afundară, conform indicaţiilor de pe hartă, pe un drum lateral, îngust, în plină pădure. Viteza celor trei automobile rapide scăzu mult din cauza drumului prost. — Ce mizerie, bodohăni Lohausen, ştergându-şi praful de pe mânecă. Dar ce poţi să-i faci, acolo probabil s-a întâmplat, sau mai curând pe autostradă trebuie să treacă Führerul. Precauţiuni. E şi normal când atâţia indezirabili complotează împotriva acestui om deosebit, – şi aruncă o privire fără echivoc spre Ceclan şi Balamela. — Deci, vorbi primul, există părerea că noi facem parte d într-un „mic” complot? — Regret, redeveni complezant Lohausen. Nu sunt autorizat să port cu dumneavoastră o discuţie în acest sens. 1454

Însă vă asigur că oamenii cărora am misiunea de a vă încredinţa se vor purta ireproşabil. — Da! Da! Cu condiţia ca noi să mărturisim o crimă pe care n-am săvârşit-o. — Trebuie să aveţi încredere în justiţia noastră, zise Lohausen, iar apoi viră brusc direcţia conversaţiei: Deşi drumul e mizerabil, abia aici te poţi delecta pe de-a-ntregul cu splendoarea naturii. Priviţi! Fiecare copac e un monument! — Sau un om, sună ca un ecou glasul lui Balamela. — Sau un om, e adevărat, acceptă Lohausen. Da, da... Splendoarea naturii. Încercă el să continue, când fu nevoit să se întrerupă fiindcă brusc splendoarea naturii se amplifică, dar nu în sensul dorit! Un alt cordon, şi mai dur, bara drumul cel îngust, şi cei vreo treizeci de bărbaţi ţinteau cu puştile lor automate în direcţia convoiului. De o parte şi de cealaltă, dezlipindu-se de trunchiurile groase, răsăriseră ca prin farmec, alţi vreo treizeci de inşi, cu armele îndreptate necruţător asupra celor trei automobile în care pasagerii încremeniseră ca nişte idoli de piatră. Nu semănau, aceşti necunoscuţi, a fi ostaşi ai Wehrmachtului, sau din SS, unii purtau haine civile, alţii uniforme greu de identificat, de la legiunea streină până la bluzoanele celor din Afrika Korps; purtau şi arme diferite, automate Schmeisser, germane, pistoale-mitraliere Sten, britanice, de prin tufişuri se iţeau, bine mascate, şi totuşi prea bine vizibile, câteva lansatoare de Torpile Bangalore. Două tunuri antitanc 50 îşi arătau turelele subţiri şi verzi. Oamenii din spatele acestor arme aveau o înfăţişare ce nu prevestea nimic bun. Unul din ei, singurul neînarmat, ordonă: — Jos toată lumea! Schnell! Aruncaţi armele! Mâinile rezemate de maşini! Cine se împotriveşte va fi lichidat pe loc! Nu era greu să-l crezi pe acest ins cu voce relativ molatică, dar înconjurat de atâtea guri de foc, de bună seamă nemolatice! Partizani! miji un gând în mintea lui Ceclan în inima Germaniei! Straniu... De necrezut! 1455

— Cine eşti? Ce înseamnă asta? se răsti Sturmbannführerul Eduard Lohausen. — Gura, lichea gestapovistă, ripostă destul de calm insul neînarmat. Încep să număr, unu, doi!... Maiorul Lohausen se întoarse către toţi subordonaţii săi şi aplecă din bărbie: da, faceţi cum zice, şi dădu exemplul. Toţi militarii şi civilii coborâră din automobile şi fură dezarmaţi cu mare operativitate. Amănunt bizar, singurii ce nu trecură prin percheziţie au fost Ceclan şi Balamela. Amănunt şi mai de neînţeles, insul neînarmat, statură mijlocie, aproape pleşuv, nu tocmai robust, cu ochelari, întinse mâna, o mână albă, îngustă, obişnuită pesemne cu peana şi neobişnuită, tot pesemne, cu lopata sau pistoletul. El le ură, în nemţeşte, bun venit domnilor Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela. Ceclan acceptă această strângere de mână – nu-l costa nimic. Zâmbi, şi zâmbind, bănui că are în priviri acea expresie dispreţuitoare a păsării sale. Observă: — Bag de seamă că suntem bine cunoscuţi... Oare am ajuns nişte celebrităţi europene? — Poftiţi pe aici, domnii mei, zise cel care părea să fie, sau era şeful. Sunt profesor universitar, predau, mai bine zis am predat, filozofia. Numele meu este Weimar. Nu vă ascund că e un nume de circumstanţă. — E atât de bine ales, că sare în ochi, rânji Ceclan, mişcându-şi mâinile amorţite. Probabil că şi profesia – cea de dascăl de filozofie, e tot de circumstanţă. Nu este o situaţie echitabilă, domnule... Weimar. Dumneavoastră ştiţi totul despre noi, inclusiv numele reale, iar nouă ne serviţi aparenţe şi... circumstanţe. — Fii pe pace, aviatorule, îşi dezveli Weimar dantura, atât de larg că îi puteai număra până şi cariile, vei afla şi te vei convinge că motivele „întâlnirii” noastre nu sunt doar circumstanţe şi aparenţe. Domnule Balamela, încă n-ai scos o vorbă. Eşti întotdeauna aşa de tăcut? — Cum de ştiţi că vorbesc germana? — A fost necesar să aflăm totul despre dumneavoastră. Chiar şi că aveţi trei surori în România... Suna oare ca o ameninţare? Cine ştie! 1456

— Ei bine, dacă ştiţi lotrii, cum de n-aţi auzit? Vorbeam... vorbeam întruna. Ce e drept, în gând...

40. Ajunseră la un bivuac îngropat în pământ. Lângă bivuac, de asemenea îngropat şi acoperit cu ramuri, abia puteai ghici silueta unui tanc Grant, englezesc. Ceva mai departe, o siluetă abia sesizabilă, nu putea fi decât un car de luptă Crusaders. Un şir de mitraliere Vickers şi de bazooka erau atât de bine mascate că le puteai uşor confunda cu nişte liane, sau ramuri, sau şerpi boa... De existenţa bivuacului nu-ţi puteai da seama decât la câţiva paşi. Dar poate că nici nu există... poate visez, îşi zise Ceclan, poate mă aflu în continuare în craterul carpatin unde ne-am prăbuşit cu avionul, iar acum mor, îngheţ şi mor, se spune că atunci când îngheţi, visele sunt... visele sunt... Încăperea subterană era spaţioasă şi nu părea să fie o improvizaţie, ci o lucrare inginerească migăloasă. Trunchiuri solide, încrucişate sprijineau tavanul. Copaci! tresări Balamela, văzând acele trunchiuri tăiate. Oameni care au fost nevoiţi să moară, din cauză că au fost tăiaţi aceşti copaci!... Ce i-o fi venit SS-istului Lohausen, de ne-a spus povestea asta? Mirosea a flori de primăvară şi mai ales a lavandă Lotte. Nu mirosea a şnaps. Nu puţea a praf de puşcă, într-un colţ, pe un raft solid, dispus la mică înălţime, se aflau aliniate puternice aparate emiţătoare, de recepţie şi alte cutii şi cutiuţe prevăzute cu butoane şi pârghii şi semnalizatoare, care oricând îl puteau scoate din minţi pe un neavenit, pe un poet, sau chiar pe un filozof spre exemplu, pentru a face o vagă aluzie la domnul Weimar. O multitudine de cabluri şi fire se încrucişau pe pereţi în toate direcţiile, ca gândurile unor cugetători, aparţinând unor curente total opuse. Un bărbat în cămaşă albastră, cu trese misterioase pe umeri 1457

care puteau să semnifice orice, manevra cu dexteritate şi nepăsare pârghiile dintre acele blestemate scule, şi nici nu catadixi să se deranjeze aruncând o privire la intrarea lui Ceclan şi Balamela. Aceştia pătrunseră în bivuac însoţiţi numai de Weimar. Toţi ceilalţi, inclusiv Lohausen şi oamenii lui, dispăruseră nu se ştie unde. Filozoful Weimar aruncă o privire cam năucă asupra celor doi oaspeţi ai săi, de parcă ar fi vrut să se asigure că sunt oameni, iar nu marţieni, în fine vorbi: — V-aş oferi un şnaps, după atâtea emoţii, dar înainte de toate, vizita medicală şi baia. Ceclan fluieră: — Exact asta ne lipsea! Cum de aţi ghicit? — Vă suntem prieteni, replica Weimar. Vizita medicală şi baia fac parte din condiţiile cerute pentru intrarea în organizaţie. — Şi pentru intrarea în puşcărie, ricană Balamela. — Să nu exagerăm, spuse liniştit Weimar. — N-am cerut să intru în nici un fel de organizaţie, preciză Ceclan. — Înţeleg reţinerea dumneavoastră. Cu timpul vă veţi convinge că suntem prieteni. N-aţi cerut să intraţi în organizaţie, dar de fapt aţi şi intrat! Doctore... Doctorul apăruse pe nesimţite. Poate că se întrupase din neant. Convinşi că se află în prada unei halucinaţii, Ceclan şi Balamela se lăsară conduşi într-o infirmerie improvizată. Improvizată şi nu tocmai, fiind tixită de întreaga aparatură medicală existentă pe glob – numai uneltele de extragere ale Inchiziţiei, de extragere a adevărului, nu a măselelor, lipseau de acolo, şi nici nu e sigur că lipseau. Medicul avea o faţă de carton, ochi mici, sfredelitori, mâini lipicioase. Le porunci să se dezbrace la pielea goală şi-i puse să defileze încolo şi-n coace, apoi le luă reflexele, cu ciocănelul, lovindu-i peste genunchi, coate şi cam peste tot, le puse nişte întrebări despre care de n-ai fi fost convins că sunt din cale afară de inteligente, ai fi fost sigur că sunt complet idioate. Mai pe înţeles, li se făcea un examen 1458

psihiatric – deşi ce dovezi existau că medicul în persoană nu e nebun de-a binelea? După ce se convinse că inimile lor bat normal, sau relativ normal, că plămânii nu sunt ciuruiţi, după ce le luă o probă de sânge, îi trimise la duş. Aici căpătară săpun ce mirosea a femeiuşcă din Place Pigalle, şi mari prosoape moi, curate. Apa duşurilor putea fi potrivită la ce temperatură doreai – mare lux în acel timp. După duş, individul ce slujea acolo îi întinse pe bănci acoperite cu pături moi şi calde şi îi masă la sânge. Ceclan simţea cum îi troznesc muşchii... Operaţiunea aceasta fiind terminată, masorul le înmână rufărie curată şi haine despre care n-ai fi putut zice că sunt civile sau militare. Cel mai precaut era să nu zici nimic. Spălaţi, ferchezuiţi, în straie noi, fură întâmpinaţi în pragul infirmeriei de acelaşi domn Weimar. — Altă viaţă, nu-i aşa, domnii mei?! le zâmbi el uscat. Iată actele dumneavoastră – cele false. Le puteţi păstra, ca amintire, sau le puteţi arunca, nu vă vor folosi la nimic. Făcu o pauză, faţa i se alungi, însă nu suficient de mult ca să ajungă la subţirimea unui chibrit. Scoase din alt buzunar o fiţuică de hârtie pergamentoasă, nu mai mare decât batistuţa unei damicele. I-o întinse lui Bala, care se dădu înapoi ca în faţa unui şarpe veninos. — Iată, domnule Balamela, zise filozoful, schema bombei cu explozie întârziată concepută de dumneata! Specialiştii noştri o apreciază ca fiind deosebit de ingenioasă. Păstreaz-o cu grijă! O vom folosi la timpul potrivit! Balamela, obişnuit cu orice fel de surpriză, îşi păstră, cel puţin parţial, calmul. — N-am conceput în viaţa mea o astfel de drăcie, domnule. — Mă aşteptam la acest răspuns, zâmbi înţelegător Weimar. Ei, bine, în acest caz o vom păstra la noi, – şi o ascunse în buzunar. — Păstraţi-o sănătos, mârâi Bala. — Vă rog să mă urmaţi, spuse filozoful. Reveniră la bivuac. În timp ce parcurgeau scurta distanţă, sunetele stranii, plângăreţe ale unui instrument muzical, venind de undeva dintre arbori, le atrase atenţia. 1459

— Un cimpoi, explică afabil filozoful. Un cimpoi la care cântă un cimpoier adevărat, din Scoţia. Melodia lui preferată e asta ce o auziţi, Highland Laddie... — Un scoţian! Poartă fustă? întrebă Ceclan. — Nu, din păcate. Suntem într-o tabără militară 14... Poftiţi, poftiţi! O masă rotundă, temeinică, fusese bătută în mijlocul bivuacului, iar acum, împrejurul ei stăteau câţiva inşi cu cele mai diferite înfăţişări care cu toţii îşi ridicară mutrele la apariţia celor trei. O, doamne, hohoti în gând Ceclan, acum pot fi sigur că visez... aceştia trebuie să fie Cavalerii mesei rotunde, cum e oare cântecul? Chevaliers de la table ronde, goûtons-voire, si le vin est bon!... Însă unde este vinul? Lipseşte vinul! Dar, parcă, lipsesc şi alte elemente necesare într-un decor de conspiratori... fiindcă aceştia, dacă nu-s băutori de vin, numai conspiratori pot să fie – lipsesc hărţile, schemele, planurile... dar poate că aceste ustensile se află numai în capetele lor umflate de idei?! — Să fac prezentările, începu direct, şi de data aceasta pe un ton extrem de sec, filozoful Weimar. Pe domnii Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela îi cunoaştem cu toţii foarte bine, ei sunt într-un fel eroii noştri. Iar Domnia Sa, se întoarse filozoful, este colonelul Leeds din armata britanică. Este unul dintre animatorii şi creatorii celebrului regiment „Marele unu roşu”, şi a luptat sub comanda lui Monty în marea bătălie de la El Alamein, şi-n alte mari bătălii, participând la zdrobirea lui Afrika Korps, de sub comanda feldmareşalului Rommel. — De Rommel parcă am auzit, însă cine o fi Monty? întrebă Balamela. — Generalul Bernard Montgomery. — Ei, da, uitasem că i se spune Monty... a trecut o groază de timp de când am sorbit ultimul nostru scotch. — Apreciez totdeauna humorul, mai ales la momentul potrivit, replică domnul Weimar, însă fără urmă de jovialitate. Faţa îi era aspră, preocupată, iar barba îi creştea vizibil pe chip. Zise: 14

Weimar comite o eroare: scoţienii mergeau şi la război... în fuste...

1460

— Precum vedeţi, toate numele noastre de circumstanţă sunt nume de oraşe, pentru inducerea în eroare... ştiţi a cui! — Nu ştim, însă oricum e foarte ingenios! Colonelul Leeds, înalt, palid însă nu fragil, cu o mustăcioară sură, într-un bluzon verde cu pete şi dungi gălbui, se ridică de la locul lui. Ceclan constată că englezul pare a fi într-adevăr englez, foarte bine, dar în acest caz de ce se grăbeşte să întindă laba? Britanicii ăştia nu dau mâna niciodată nici măcar când se fac prezentări, se mulţumesc doar să încline cu un grad bărbiile lor glaciale. — Dumnealui e colonelul Dortmund, continuă Weimar prezentările. Din Statul Major al Diviziei Panzer-lehr, cea mai puternică unitate blindată germană. — A dezertat? — Domnule Ceclan, acest cuvânt nu trebuie folosit. Dumneavoastră şi domnul Balamela aţi dezertat? — Ei, dacă o luăm aşa, renunţ la întrebare! — Se radiază întrebarea. Continui prezentările. Domnul Rochefort, din Rezistenţa franceză. — Ah, maquisarzii! Mă dau în vânt după ei! exclamă Ceclan. Rochefort, destul de tânăr, agil, degajând un parfum discret (Lotte), strânse mâinile lui Ceclan şi Balamela şi le adresă câteva cuvinte amabile în franţuzeşte. Weimar trecu la următorul: — Inginerul Würzburg, specialistul nostru în transmisiuni. Neamţul se întoarse o clipă de la aparatele lui, dintre care unele şuierau, şi se mulţumi să dea din cap. Ai fi spus că el este englezul. — Pe domnii – reveni Weimar, desenându-i cu un gest pe Ceclan şi Balamela – îi cunoaşteţi, le-am purecat, iertaţi expresia, biografiile, le cunoaştem numele, iar acum e cazul să le uităm definitiv. Să le uităm numele reale. Să le găsim altele. Conform tradiţiei, au dreptul de a purta nume româneşti. Să şi le aleagă. — Un moment, un moment, protestă Ceclan. Prea vă grăbiţi cu „botezul”. De unde ştiţi că ne afiliem organizaţiei dumneavoastră? 1461

— Nu aveţi altă cale. Urmăriţi aceleaşi scopuri ca şi noi. — Hm! Care sunt scopurile dumneavoastră? — Nu vă mai prefaceţi, vă rog. Din compoziţia statului nostru major le-aţi şi dedus. Înlăturarea Führerului de la putere. — Cum de sunteţi convinşi că şi noi urmărim acelaşi lucru? Eu, personal, n-am nimic cu Führerul. — Ia mai termină fâţâiala, Sergiu! se enervă Balamela. Suntem trataţi cu bunăvoinţă, iar tu... — Şi maiorul SS Lohausen ne-a tratat cu bunăvoinţă – acesta nu e un criteriu! Domnule Weimar, ca să-ţi zic aşa, cordonul care ne-a deturnat obligându-ne să schimbăm ruta...? — Era format din oamenii noştri. — Aşa?! Să clarificăm încă un punct, foarte important după părerea mea, continuă Ceclan. Coloana condusă de Sturmbannführerul SS Lohausen avea o ţintă, era aşteptată undeva. Nu va mai ajunge acolo. Se va da alarma, tot ţinutul presupus al „dispariţiei” va fi trecut prin sită. Va fi imposibil să nu fie descoperit acest... acest punct. Colonelul Dortmund interveni. — E foarte bine că aţi formulat această problemă, domnule Ceclan. Ne-am convins încă o dată că sunteţi, împreună cu colegul, acei oameni curajoşi şi abili, despre care ne-am informat şi de care avem nevoie. — Cele trei automobile ale lui Lohausen, interveni filozoful Weimar, se află în acest moment pe drum. Undeva, la peste o sută de kilometri, vor suferi un grav accident, vor arde, iar în interiorul carcaselor distruse nu vor mai fi decât cadavre carbonizate, neidentificabile. Totuşi specialiştii noştri – avem specialişti excelenţi – vor aranja în aşa fel, ca, după unele indicii, Gestapoul să nu aibă nici un fel de dubii că acolo au pierit maiorul Lohausen, cu oamenii şi însoţitorii lor, precum şi, fapt de mare importanţă, şi dumneavoastră doi. De aceea, pentru ei nici nu veţi mai exista! Aţi şi încetat să existaţi. Vă rog să vă alegeţi câte un nume. Vă rog! Aşteptăm. — Slatina, se decise Balamela. — Turda, rosti Ceclan. 1462

Oraşul Weimar îşi întoarse privirile către oraşele Leeds, Dortmund, Rochefort, Würzburg, şi toate acestea la un Ioc, toate aceste oraşe, îşi întoarseră privirile către localităţile Turda şi Slatina. Weimar conchise: — Nu există obiecţiuni. Slatina şi Turda intră în organizaţie. Vor depune jurământ solemn. Iar acum să ieşim cu toţii pentru a asista la o mică formalitate... „Formalitatea” consta în execuţia prin împuşcare a maiorului SS Eduard Lohausen şi a agenţilor H-21 şi H-41. La o anumită distanţă de bivuac, aceştia fuseseră legaţi de trunchiurile a trei arbori. Nu puteau vorbi sau ţipa, aveau căluşe la gură. Plutonul de execuţie se aliniase, alcătuit din aceiaşi oameni cu sau fără uniformă, care organizaseră ambuscada. — Îi împuşcaţi fără judecată? întrebă Codan. — Pe cei din Gestapo şi SS, fără judecată, răspunse calm Weimar. Un proces e de prisos, sentinţa ar fi aceeaşi, pedeapsa capitală. Faţă de felul în care sunt schingiuiţi ai noştri (care ai noştri? se întrebă Ceclan), moartea lor simplă şi rapidă e o binefacere. Şi şeful organizaţiei, fostul prof. univ. de filozofie, făcu doar un mic gest. Cineva comandă: Feuer! Armele detunară. Văzură înmuindu-se trupurile celor ucişi. Apoi, sângele... — Sir! i se adresă colonelul Leeds lui Silviu Balamela, întinzându-i o sticlă. O sticlă plată cu o etichetă cam fistichie reprezentând o cucoană sumar îmbrăcată, sorbind direct, voluptos, cu capul dat pe spate, dintr-o sticlă de acelaşi soi. Ciudată idee mai pot avea şi aceşti domni care fac reclamele, când se ştie că doamnele nu beau alcool, mai ales... sumar îmbrăcate. Silviu Balamela, transpirat, luă sticla. Asistase pentru prima dată în viaţa lui la o execuţie, deşi, pe front văzuse oameni murind sub ochii lui. Însă o execuţie, este altceva. În orice caz el, care se aşteptase să participe – e un fel de a zice – la propria sa execuţie, fusese luat pe nepregătite. Sorbi din sticloanţă cam la fel ca şi cucoana cea deznudată, îi mulţumi englezului Leeds şi voi să-i înapoieze sticla. Colonelul zise: 1463

— Ah, ah! Aoh! Mai luaţi o înghiţitură. Aveţi mare nevoie. Este, credeţi-mă, scotch veritabil. Deşi nu mă dau în vânt după scoţieni, trebuie să recunosc că whisky-ul lor e cel mai suculent din lume. Ca un ecou la spusele lui de undeva, de aproape? de departe? răsună cimpoiul... Sergiu Ceclan, care se afla şi el în preajmă, înregistră numai cu o parte din memoria sa evenimentul la care asistase. Ochii săi interiori – ca să-l cităm pe Marele Will – erau dominaţi de alte viziuni. În primul rând deasupra lui plana pasărea, cu vocea ei stranie, penetrantă: să ne schimbăm destinul... altfel, nu vei mai zbura! Alături de pasăre, alături e un fel de a spune, se afla Planeta Trandafir Negru. Şi, ca un fundal pentru toate acestea, pentru el, aviatorul, care văzuse atâtea lucruri de sus, confluenţa a două râuri, între păduri şi munţi... Ceclan ieşi din reverie. S-ar fi zis că nu asistase la o execuţie. Cu ochii mijiţi, ochii lui care impresionau chiar şi pe generali, nu numai pe doamne, puse, parcă neglijent, o întrebare: — Oare ecourile acestor salve nu vor ajunge până unde nu trebuie? Cum de lucraţi atât de pe faţă? Comandantul Dortmund abia surâse. — Pe faţă?! Pădurea e deasă şi absoarbe totul, e nesfârşită. Şi-apoi, bubuituri şi împuşcături se aud mereu. De altfel, oamenii noştri se află peste tot, dispunem de o adevărată oaste. — Peste capul poliţiei? — Mai ales peste capul poliţiei. Ce nu fac banii! Trebuie să vă dau explicaţii? Interesant! Prea interesant! gândi Ceclan, care nu avea nevoie de nici o explicaţie. Cu paşi moderaţi se îndreptară spre bivuac, nu departe. Acelaşi medic cu obraz de carton îi luă în primire. De data aceasta se recomandă: doctorul Gera. Alt nume de oraş. Îiconduse către locuinţa lor, un bordei la fel de bine mascat, în care încăpeau două paturi de campanie. Pe măsuţa scundă, 1464

se afla o pâine – nu dintre cele făcute din nisip sau praf de cărămidă, ci o pită relativ onestă, o sticlă cu şnaps, câteva cutii de conserve, un desfăcător de conserve având forma unei puşti, tacâmuri, pahare, şi un somnifer. Medicul le recomandă să mănânce bine, să ia câte o pastilă, şi să se odihnească temeinic – acestea erau dispoziţiile şefului. După ce dr. Gera plecă, Ceclan privi împrejur, căută şi sub pat, nu descoperi ceva care să-l intereseze, nu păru convins, totuşi. Zise pe româneşte, obosit şi oarecum blazat: — Hei. Amice, înainte de mâncare şi somn, să ieşim să tragem o ţigară şi să degustăm palinca asta nemţească. Şi adăugă în limba germană. aşa, pentru variaţie: O fi tare? Se îndepărtară puţin de bordei, Ceclan destupă sticla. — Dă-mi şi mie, ceru Bala. E tare? Ce căutai tu sub pat? — Idealurile pierdute, ce altceva? E destul de tare. — Lasă gluma! Răspunde! — Ce să caut?! Ce, nu ştii? Microfoane! Microfoane, amice. Nu ştii că blestemaţii ăştia sunt maniacii microfoanelor? Dă sticla napoi! — Nu ai încredere în ei? — Nici cât în Iuda, răspunse Ceclan. — Cine-i ăla? A, da... Explică-te! spuse Bala. — Miroase a film, mă! Organizaţie! Secretă! Internaţională! Englezi, francezi, scoţieni (sau, în orice caz, cimpoaie!). români, şi, mă rog. şi nemţii aferenţi. După părerea mea, cu toţii fac parte din Gestapo şi-i... (de nereprodus). Ştii cam ce le trebuie? Ceva neînchipuit de absurd. Dă sticla! Da, ceva absurd! Să facem legătura dintre „organizaţia” lor şi „organizaţia” noastră, aia care complotează şi ea!... — Aproape că regret că nu fac parte din nici o organizaţie care să comploteze împotriva lui Hitler, oftă Balamela. Cum s-ar spune, am nimerit din lac în puţ! — Mult mai rău! Cred că am să mă îmbăt! — Dar dacă te înşeli. Sergiu? — Orice este posibil! însă am fost minţit de atâtea ori în viaţă, încât îmi vine greu să mai cred în ceva. Zeitatea mea e neîncrederea. — Dar Planeta Trandafir Negru? 1465

— Taci! Subiect interzis! — Dar execuţia celor trei din gehaimestatpoliţai? A lui Lohausen şi a agenţilor? N-a fost reală? Nu te-a convins? — Nu! Relaţiile dintre ei sunt complicate. Rivalitatea dintre diferitele servicii, de neînchipuit, parcă nu ştii? Pentru a descoperi sau pentru a inventa un complot, sunt în stare de orice, chiar să sacrifice oameni de-ai lor. E posibil ca moartea celor trei să fi fost ordonată de Kaltennbrunner, ca să-i facă de sâc lui Müller, de Müller ca să-i facă de sâc lui Bouhler, şi aşa mai departe. Poate că acest Lohausen şi ai săi au greşit, cine ştie unde! De altfel colonelul SS împuşcat la MirişteaCristurului n-a avut aceeaşi soartă? Pariez pe acest rest de şnaps că maiorul, Lohausen, i-a venit de hac... Ştim bine că din acest punct de vedere Ceclan se înşela. De altfel Balamela îl repezi: — Prea le ştii pe toate, deşteptule! — Mai ales când încep să mă pilesc. Am iluminări. Fii atent ce vorbeşti în şandramaua aia a noastră. Foloseşte hotentota... Pariez pe acest rest de şnaps... — Pariază pe altceva! Acest rest mi se cuvine, ce, eu nu maş îmbăta?! — Păi tu ai supt şi din butelcuţa englezului! — Crezi că e englez veritabil? — Nu cred nimic. Doar că locuinţa noastră e tixită de microfoane. Ăştia, chiar dacă sunt complotişti veritabili (mam idioţit, gândi Ceclan, dacă sunt în stare să folosesc asemenea termeni!), nu lucrează fără microfon, le este în sânge. Şi gândeşte-te, Bala, e normal, trebuie să ne controleze, fie că sunt de la poliţie, fie că sunt puşi pe rele împotriva ăluia cu mustaţă. — Bon! Şi atunci, despre ce vorbim? Că şi dacă tăcem tot timpul, nu e bine! — Subtilă observaţie, Bala! De altfel, ai şi pronunţat cuvântul. Timp. Despre timp, ca-n piesa aia, Pygmalion, a lui Bernard Shaw: conform ultimelor previziuni meteo, presiunea formată de contra-presiunea din sud favorizează unele precipitaţii care... Pariez că englezului Leeds, dacă este 1466

englez adevărat, are să-i placă. După ce epuizăm acest subiect, tu îmi vei povesti despre marile tale iubiri. Iar apoi...

41. O rază de soare oblică, subţire, îşi înfipse gheara în ochiul stâng al lui Sergiu Ceclan. Sări din somn ca un scafandru din adâncuri, îşi aminti pe loc ce se întâmplase şi unde se află şi cum a ajuns acolo, şi fu cuprins de o veselie nesfârşită, absurdă, disperată şi, cuprins de această veselie nesfârşită, absurdă şi disperată, zbieră din toate puterile cât patruzeci şi patru de polcovnici la un loc: — Deşteptaaaaa-rea!!! De vor fi existat într-adevăr microfoane în bojdeuca aia, sută la sută că membrana lor a plesnit, şi probabil că omul de la celălalt capăt al firului, uinterofiţirul sau ce rang o fi avut, a tras o spaimă zdravănă, reconfortantă, de nu i-a plesnit şi lui vreo membrană. Balamela sări şapte stânjeni înălţime, mai-mai să spargă cu fruntea lui ascuţită coperişul joasei bojdeuci, îşi reveni puţin, dar, ca să-şi revină de tot, duse mâna către sticloi. Ceclan îi smulse din mână obiectul acela păcătos, zicând că azi e zi de lucru, băieţaş, azi nu se bea. Nici măcar cafele? – cafele, da, fu Ceclan de acord, în timp ce se spălau afară, turnându-şi apă, pe rând, camaradereşte... Ce viaţă sănătoasă! Numai de nu ne-am îngrăşa! gândeau ei. Asta gândeau. Caldele şi gustarea fură aportate de unul dintre acei bărbaţi a căror uniformă spunea totul sau nimic. Era un vlăjgan cu faţa roasă de vărsat, cu labele păroase şi unghiile nu recent trecute prin manichiură. Ceclan îl întrebă cât e ceasul, fiindcă al său stătuse, iar al lui Bala era tot stricat, dar insul duse mâna la ureche ceea ce putea să însemne că n-are voie să vorbească, sau că e surd, sau că nu înţelege germana. Ceclan o lăsă baltă, întrebarea, ce importanţă avea 1467

cât e ceasul, faţă de infinit? Cafeaua se dovedi aproape bună şi aproape fierbinte, iar gustarea, mulţumitoare, alcătuită din felii de pâine unse cu margarină şi vagi urme de cârnaţi. Înfulecară în tăcere, privindu-se miraţi. Ceclan se mira că Bala are poftă de mâncare, şi invers, şi ambii se mirau că celuilalt nu-i pasă... Sau se prefăceau? Cam o jumătate de ceas mai târziu, Sergiu se ridică. — Haide, mă! Uite că vine o intreagá delegaţie să ne invite în Marele Bivuac al Marelui Stat Major al Marii Organizaţii... Profesorul Weimar le ură bună dimineaţa, nu se deranja să mai pună stupida întrebare cum au dormit, în schimb englezul Leeds comise stângăcia de a le strânge iarăşi mâinile, ceilalţi se arătară rezonabili, rămaseră la locul lor. De faţă se aflau toate personajele zilei precedente, toate aparatele de sub controlul neobositului oraş Würzburg, plus un ins ce nu le fu prezentat deocamdată şi care nici nu stătea la masă, ci rezemat de un perete şi-i examina cu mare atenţie pe noii veniţi. La răstimpuri, îşi schimba locul, ca şi cum ar fi vrut să-i studieze din toate unghiurile – era tăcut ca un păianjen mort, însă păşea iute şi vioi ca un păianjen viu. Filozoful Weimar apucă un ibric imens de aluminiu, cu mâner de lemn, în care aburea cafeaua şi făcu personal ocolul mesei celei rotunde turnându-i fiecăruia câte o doză bună, în ceşti mari, cazone. Aşeză apoi ibricul undeva sub masă, îşi aprinse un trabuc şi ţinu, pe un ton extrem de ponderat un fel de discurs din care reieşea că unu, pentru aşi reface prestigiul în faţa lumii, Germania trebuie să scape prin propriile ei forţe de Hitler şi gaşca sa, înainte ca dezastrul să devină inevitabil, doi, Germania trebuie să-şi arate capacitatea de a-şi orândui singură soarta, viitorul, trei, timpul presează, patru, atmosfera e favorabilă unei răsturnări a regimului nazist, cinci, în toată ţara şi fireşte şi în afara graniţelor Reichului, funcţionează organizaţii care încă n-au fost depistate de poliţia secretă, fiindcă, a) cele ce au rezistat sunt grupuri închegate din oameni care ştiu să păstreze secretul chiar cu preţul vieţii, aceasta e tăria lor, dar, b) aceasta e şi slăbiciunea lor: grupările nu pot lua 1468

contact una cu alta, în vederea întreprinderii unei mari acţiuni coordonate. Filozoful sorbi din cafea şi continuă: Organizaţia „noastră” este, fără îndoială, cea mai puternică, cea mai dotată, dispune de un armament variat, de un mare număr de oameni şi are legături stabile cu Anglia şi cu Rezistenţa franceză, însă, punctul şase, este necesar să se depună un efort rapid, inteligent, operativ, în condiţiile celor mai depline măsuri de precauţiune, pentru a reuni organizaţia cu celelalte grupări antinaziste – şi nu trebuie neglijat Wehrmachtul, care va furniza cea mai importantă cantitate de material şi cadre ofiţereşti – iar în acest sens camarazii Slatina şi Turda sunt invitaţi să dea „coordonatele” grupării căreia mergeau să i se alăture când au sustras, cu atâta dibăcie, acel avion Honduras-Fokker. Balamela ezită între a izbucni în râs şi a urla că ei doi nu fac parte din nici o grupare, dar o privire posomorâtă a lui Ceclan îl preveni că trebuie să-i cedeze acestuia iniţiativa. Ceclan abia mormăi: — Refuz să dau orice fel de informaţii despre grupul nostru. Balamela făcu o mutră disperată. Prin afirmaţia sa neghioabă, Ceclan recunoştea indirect că ei doi, cu adevărat, fac parte dintr-un complot...! O nebunie! Oare el, Ceclan, iarăşi începea să-şi piardă minţile, cum se întâmplase la „Azilul de Retragere” al bătrânilor actori? O tăcere sublinie afirmaţia apăsată şi definitivă a lui Ceclan. Prin mijlocul acestei tăceri lunecă individul cu picioroange de păianjen, continuând să studieze fără sfială profilele lui Ceclan şi Balamela, până ce aviatorul îşi pierdu răbdarea. — Ce doreşte acest gentleman? E director de teatru, vrea să ne angajeze? — Păstrează-ţi calmul, camarade Turda, ce dumnezeu, ne aflăm între prieteni! — De ce „camarade”, domnule Weimar? De ce dumneavoastră, luptător vajnic împotriva nazismului, folosiţi întruna acest apelativ? 1469

— „Camarad” nu e un termen nazist, ci mai degrabă un cuvânt internaţional, observă, nu fără raţiune, filozoful. Şi cei din Rezistenţa franceză îl folosesc, colegul Rochefort poate să confirme. Insul parfumat cu loţiunea Lotte, cel ce împrumutase celebrul nume al celebrului oraş, al celebrei brânze şi al ilustrului personagiu al lui Dumas-père, confirmă, clătinând, încetişor, vertical, din cap. În acelaşi timp clătina şi cana de cafea. Tot vertical. Ceclan tăcu. Se simţea mulţumit de sine. Jucase bine rolul omului enervat. Weimar luă cuvântul: — Te înţeleg prea bine, camarade Turda. Secretul e arma care ne apără, dar, în acelaşi timp condiţia fortuită care dezbină eforturile noastre, sper că mă înţelegeţi, şi dumneata, şi camaradul Balamela. Vă rog să consideraţi întrebarea mea dinainte drept o ultimă verificare. Şi acum, dumneavoastră ce propuneţi? — Ce aţi zice – Ceclan strivi chiştocul ţigării sale cu călcâiul, fapt întâmpinat cu priviri dezaprobatoare, cu atât mai mult cu cât la masa cea rotundă existau cel puţin un milion de scrumiere – ce aţi zice, deci, de un om din organizaţia dumneavoastră care, ajungând în condiţii fortuite, pentru a vă folosi expresia, la o altă grupare, ar dezvălui pe loc „coordonatele” organizaţiei din care face parte? — Aş considera că e un imprudent, un prost, dacă nu chiar un trădător, răspunse profesorul de filozofie. Noi am elaborat un plan, singurul, după părerea noastră, acceptabil. E tot atât de riscant ca şi zborul lui Robert, agăţat de ghearele condorului... Vă aduceţi aminte de marile cărţi ale copilăriei? Riscant, da! Dar, intrând în acest joc, am acceptat riscul, riscul cu orice risc. Trec la obiect. (Din nou glasul i se schimbase. Era oare acest filozof, în realitate, un actor?) Trec la obiect. Unul dintre dumneavoastră, sau domnul Balamela, sau domnul Ceclan, va pleca să ia o legătură cu gruparea din care faceţi parte. Mai bine spus, cu şefii. Va raporta exact, imparţial, situaţia, iar conducătorii grupării vor decide ei condiţiile în care putem veni în contact. 1470

Ceclan surâse. Surâsul său avea un ceva diabolic, asemănător cu surâsul detectivului particular David Clementi... — Ce garanţii aveţi că acela dintre noi doi care va pleca, în caz că va fi capturat de Gestapo, nu va divulga totul? Filozoful Weimar zâmbi aproape la fel de diabolic ca şi Ceclan. — În situaţia noastră nu poate fi vorba de garanţii totale. Riscul e risc, aşa cum am spus. Ce garanţie are Montgomery când, deplasându-se din loc în loc, trimite nişte actori care îi seamănă şi-i imită perfect vocea, gesturile, că nu va fi recunoscut de agenţii Gestapoului, ai Wehrmachtului sau ai marinei de război? 15 Noi ne bizuim pe îndemânarea dumneavoastră, ca şi pe marea prietenie care vă leagă, fiindcă unul dintre voi, domnule Slatina şi domnule Turda, va rămâne aici. În caz că. se produce un accident, o trădare, cel care va rămâne aici va fi de îndată fusilat. Mă exprim clar şi poate cam dur, însă altfel nu se poate. Mă înţelegeţi? — Sper că da. Îmi plac situaţiile limpezi, răspunse Ceclan. Ne-aţi înfăţişat realitatea înfiorător de limpede. De aceea şi eu pun întrebări la care cer răspunsuri fără echivoc. În ce condiţii poate unul dintre noi să iasă din această ascunzătoare, fără a fi dibuit de poliţie, chiar din primul moment? — Dar care erau condiţiile de care beneficiaţi, când v-aţi îmbarcat pe avionul Honduras-Fokker, sustras de pe aerodromul Tx-X? — Condiţiile s-au prăbuşit, împreună cu avionul. — Aşa este. Cu toată dibăcia voastră, aţi eşuat. Noi am pus la cale cele mai mici amănunte. Tocmai din acest motiv se află printre noi camaradul Frankfurt, pe care observ că nu-l simpatizaţi. Nu e director de teatru. E machieur. Cel mai bun din ţara noastră. Avem la dispoziţie un întreg arsenal de costume şi uniforme. În privinţa actelor, nu sunt probleme. Cel care va cuteza să iasă de aici – fiindcă este într-adevăr o cutezanţă – poate fi om de afaceri, fabricant de ţesături,

15

Fapt autentic (n.a.)

1471

preot, ofiţer SS, sau orice altceva. La nevoie chiar şi Führerul... — Cel care ar cuteza să iasă de aici, va fi urmărit de oamenii dumneavoastră? — Aşa ar fi normal, însă riscul creşte... Nu are nici un sens să dublăm sau să triplăm riscul. Nu. Cel care va ieşi de aici va acţiona singur. Inutil să precizez că în caz de aplicare a acestui plan, ne vom schimba automat teritoriul, ca haiticurile de lupi. Aici nu va rămâne nici o urmă. — E reconfortant să afli că există oameni în stare să prevadă totul. Dar, în caz de reuşită, acela dintre noi care pleacă pentru a face contactul, cum va face contactul cu organizaţia? — Şi noi apreciem întrebarea. Este esenţială. Totul e stabilit şi prevăzut. Rămâne să vedem dacă acceptaţi această formulă, şi care dintre dumneavoastră pleacă. — Trebuie să mă consfătuiesc cu prietenul meu Bala... cu prietenul meu Slatina. — Considerăm că este absolut normal, Ca sugestie, ca simplă sugestie, noi am prefera ca dumneavoastră, camarade Turda, să ieşiţi pentru a face contactul. Vorbiţi mai bine germana. Aveţi un accent care nu vă trădează. Nu vreau să-l jignesc pe camaradul Slatina. E o simplă constatare. — Toate acestea, conchise Ceclan, trebuie să le discut şi să le decid cu camaradul meu Slatina.

42. Dacă n-ar bate vântul, dacă n-ar ploua, dacă nu ar fi cam frig, şi dacă toate celelalte..., aş putea crede că a venit primăvara, îşi zise Ceclan. Cum o fi oare vremea acasă, tot frig şi ploaie, sau mugurii liliacului au şi explodat, iar lumina soarelui se prelinge blând printre ramuri? În orice caz, sus la munte, zăpada abia începe să se topească, iar rămăşiţele 1472

bătrânului Honduras-Fokker... Nu-şi mai termină gândul. Răsuci cu migală butoanele aparatului de radio. Reuşi să prindă Radio România. Radio România transmitea în nemţeşte… Lecţia de limbă germană... Rolls-ul se „defectă” la o sută de metri de postul de control. Ceclan ridică scârbit gulerul impermeabilului, ieşi în ploaie, şi mai scârbit, urni anevoie capota motorului. Smulse conducta dintre pompa de benzină şi carburator şi începu să manevreze stângaci un şir de chei franceze, conştient că un Feldwebell, însoţit de doi soldaţi, se apropie agale de el. Se proţăpiră cam la zece metri distanţă, şi meditară vreo zece minute, în tăcere. — Heil Hitler! salută subofiţerul. Ceclan îşi ridică nasul din motor (şi-l mânjise dinadins cu puţin ulei, şi răspunse domol, cu vocea plictisită a celui căruia maşina îi face o festă urâtă, chiar când să ajungă, şi încă pe o astfel de vreme. — Salutare, domnule ofiţer… Militarii se apropiară ciulind toate urechile – şi aveau destule. — Ce post de radio e acesta care transmite? — Bucureştiul. De ce? — Legitimaţia! — N-aş fi bănuit că e interzis să asculţi un post de radio aliat, bombănit şoferul ghinionist, întinzând o mapă neagră, lucioasă, în care se aflau toate documentele sale, un teanc întreg. — Aha, sunteţi român, constată Feldwebellul. Cum se face că vorbiţi atât de bine limba noastră. — Am fost un elev silitor! Sau ai prefera s-o pocesc niţel? Sau poate doreşti să vorbim româneşte? — Aici scrie „om de afaceri”, reluă, flegmatic, neamţul. Ce fel de afaceri? — Petrol, camarade, petrol! Panzerele voastre, Tigrii şi celelalte fiare motorizate merg cu carburant românesc, dacă te impresionează aşa ceva. — Cui aparţine automobilul? 1473

— Scrie în hârtii. Domnului Rudi Burckhardt, om de afaceri şi intermediar din Dresda. Bine cunoscut de altfel. — Noi nu-l cunoaştem. Vom verifica! Veniţi de la Dresda? — Întocmai! Puteţi să verificaţi cât doriţi, dar până unaalta, ajutaţi-mi să văd ce are motorul acesta blestemat! Voi cu toţii vă pricepeţi la motoare, sau greşesc? — Românii fabrică ţigări bune – am auzit. Sau greşesc? — În prezent nu sunt chiar atât de bune, răspunse Ceclan, dar prietenul Burckhardt m-a aprovizionat cu tot felul de trabucuri de soi. Dacă aţi rămas în pană – ca şi mine – serviţi! Extrase dintr-o despărţitură a torpedoului vreo cinci pachete. Erau ţigări franţuzeşti, spaniole, şi chiar marocane. Între cele cinci pachete, sticlea – ce altceva? – sticlea o sticlă, neîncepută. Coniac. — Mă tem că dacă ne daţi sticla asta, o vom bea, rânji mult mai blajin Feldwebellul. Mulţumim. Ia urcaţi în maşină, scoateţi din viteză şi faceţi contactul. Ceclan întoarse cheia, demarorul dudui. — Stop! urlă subofiţerul, aproape speriat. Vă rog să poftiţi aici! Păi, domnule... domnule... scuzaţi, nu v-am reţinut numele, sunteţi chiar norocos! Aveaţi toate şansele să ardeţi de viu. Nu observaţi nimic? — Nimic, în afară de un blestemat de motor care mi-a făcut figura. — Cea mai mică dintre ele. Putea să iasă mult mai rău. Benzina asta de unde e? De unde s-a scurs? — Eu mă ocup cu benzina en gros! De unde să ştiu de unde au apărut aceste câteva picături?! — Câteva picături, domnule! Subofiţerul se întoarse către unul din soldaţi. Ia destupă sticla aia! Feldwebellul sorbi şi zise: Mă tem că prietenul de la Drezda v-a pus gând rău! — M-aş mira! Avem foarte multe interese comune. — Această conductă, de la pompa de benzină la carburator, a sărit de la locul ei. De ce? — Nu ştiu. — Fiindcă e uzată. De ce e uzată? — Tot nu ştiu. 1474

— Pentru că rabla asta englezească n-a mai fost verificată de o mie de ani! — Doar nu era s-o verific eu! protestă Ceclan. Aş fi fost în stare să pun toate cele cinci cauciucuri, noi. Ce e de făcut? — Punem conducta înapoi, răspunse subofiţerul. O îndesăm. O strângem, pentru siguranţă, cu o sârmă – aveţi un patent? Dar e provizoriu. Trebuie să mergeţi urgent la un garaj. Codan îi privi pe cei trei militari care goleau cu ponderaţiune sticloanţa cu coniac. Subofiţerul îi întinse sticla. Ceclan refuză. — Nu, nu! Când sunt la volan... Îmi puteţi recomanda un mecanic serios? Feldwebellul avea răspunsul gata. — Mergeţi la Karl Kirschen, pe Kitzingenstrasse. Oricine vă poate arăta atelierul său. — E un mecanic de nădejde? — E fratele meu, Herr! Fără replică.

43. Marele Berlin! Ceclan suspină, opri limuzina sa luxoasă în faţa unei cafenele, ceru o gustare şi trimise un boy după toate ziarele. În timp ce degusta nişte rinichi de porc (dar dacă erau de câine?), le parcurse. Câteva dintre ele publicau ştirea: „Cunoscuta actriţă Mariela Simionescu, în rolul principal din ÎNVINGĂTORII. Poate fi văzută, seară de seară, alături de partenerii ei, la Schweinerhof. Marea actriţă română are toate şansele de a face carieră la U.F.A.” Sergiu Ceclan Xilliphant lăsă automobilul la garajul lui Karl Kirschen, cerându-i acestuia să-i facă o revizie generală, „la sânge”. lucru cu totul de prisos. Rolls-ul aflându-se într-o stare perfectă. Ceclan îi explică mecanicului, că, necunoscând prea bine Berlinul, preferă să se folosească în 1475

oraş de taxiuri, deci va veni să ridice maşina după trei sau patru zile. În realitate el n-avea să mai recupereze niciodată automobilul, marele Rolls albastru urmând să fie definitiv abandonat la garaj – aceasta era una dintre subtilităţile planului. O altă subtilitate consta în micul amănunt că el urma să se instaleze la hotelul Stadion de pe Jahnplatz, foarte aproape de Prinz Albrechtstrasse, sub nasul Gestapoului. Ceea ce şi făcu. Îşi ocupă camera, lăsă acolo valiza lui elegantă şi uşoară, coborî şi intră în vorbă cu funcţionarul de serviciu, fără îndoială informator al poliţiei. Îl întrebă de cafenele, restaurante, de cele mai alese Weinstube, în genere de punctele unde te poţi distra bine şi discret, când eşti obosit. Pe urmă ieşi pornind agale pe bulevarde, curios să constate cum arăta capitala celui de-al treilea Reich, după atâţia ani de război. Mai curios era să afle dacă are vreo „coadă”. Nu izbuti să ajungă la o concluzie nici măcar când vizită aripa rămasă intactă a Pergamonului. Ceclan începu un trai ciudat, care de bună seamă îi nedumeri pe toţi urmăritorii săi – dacă avea urmăritori. De dimineaţă, până târziu noaptea, între alarme şi bombardamente, bătea localurile de tot soiul în special cele care aveau faima de a fi frecventate de boema literară şi artistică. Nicăieri nu rămânea mai mult de o jumătate de ceas. Lua o băutură şi pleca să continue beţia în altă parte – organizaţia îi pusese la dispoziţie o sumă acceptabilă de bani. Ceclan se clătina pe picioare, făcea pe omul bine ameţit, ba mai şi aţipea câteva minute cu fruntea rezemată de masă, prin cafenele. În cea de a patra zi, când îşi pierduse orice speranţă, o întâlni pe Planeta Trandafir Negru.

44. O întâlni – e un fel de a spune. N-au schimbat nici un cuvânt. S-au privit numai. E aceasta mult? E aceasta puţin? 1476

Ei se lăsase agăţat, undeva pe Veteranenstrasse de către o damă brunetă. O femeie frumoasă, îmbrăcată cu îngrijire. Nu avea înfăţişarea unei femei de stradă, ci mai curând a unei soţii de ofiţer superior, strivită de singurătate. La fel de bine putea să fie o agentă. Sau orice. Taxiul îi duse până la marginea oraşului. Restaurantul Schfeizerhof. Era tixit. De aici plecară mai departe, până la un Weinstube, „Pivniţa ţiganilor”, cu interior de tavernă, e adevărat, o tavernă extrem de „stilizată”. Chelnării purtau, ca să zic aşa, uniforme de bandiţi, iar oberii, uniforme de bandiţi-şefi... Se puneau plăci cu vechi melodii din Texas, cântece de cow-boys, punctate de împuşcături. Clar că, pentru a-şi delecta publicul cu aceste melodii americane, inamice, patronul avea aprobări superioare. — Am uitat să te întreb cum te numeşti, spuse Ceclan invitatei sale. — Sus mâinile! le zâmbi unul dintre chelnării-bandiţi. — Ce ai mai interesant? îl întrebă Ceclan. — O păpuşă blondă de cincisprezece ani, răspunse nu pe un ton frivol ci foarte frivol, tocmai din această cauză nefiind frivol, banditul-chelnăr. — Să mi-o aduci pané! porunci Sergiu Ceclan, expediindu-l pe bandit. Şi şampanie! Cum spuneai că te cheamă? — Nu-ţi spuneam nimic. Zi-mi Gilda. Sau oricum, răspunse bruneta. — Îmi convine. Îţi voi spune Oricum. Te cheamă Oricum. Te botez Oricum, doamnă. Doamna Oricum. Femeia îl privea ca de la mare distanţă. De sub genele rimelate cu migală, îl studiau doi ochi expresivi, pasionaţi. Era poate o simplă impresie. Pasiunea intră în preţ. Ea zise: — Te botez Hazard! Şi după o pauză: Cunoşti termenul? Când să răspundă, Ceclan se simţi privit. Vechiul său instinct, poate animalic, dar de ce poate, sigur, care-l avertiza. Ridică încet, cu precauţiune, ochii. Tot atât de încet cum se ridică o umbră pe muchea unui pisc. Şi atunci, ca din întâmplare, o văzu pe Mariela Simionescu.

1477

Se trădează, gândi el. Se trădează şi mă trădează. Coborî pleoapele şi gândi intens. Atenţie, iubito! Atenţie, Planeta mea! Marea şi strania lor poveste începuse cu ani în urmă, întro iarnă, când actriţa – pe atunci era studentă în medicină – aflându-se la volanul unui Ford, îl accidentase grav pe Ceclan şi-l dusese la cabana din pădure a părinţilor ei, unde îl îngrijise. Îl restaurase. Şi-l educase. Da, chiar, îl educase. În acel Zigeunelkeller (pivniţă ţigănească) Planeta Trandafir Negru nu era singură. Un tânăr şi destul de chipeş aviator din Luftwaffe se afla în stânga ei. Era stilat, gesturile lui sigure glasul coborât, iar uniforma îi venea ca turnată, însă acest prezentabil bărbat nu prezenta importanţă deşi, într-o iubire normală s-ar fi pus de îndată marea şi delicata problemă a geloziei. Însă iubirea lor nu era normală, ci unică. Prezenta importanţă nu pilotul, ci individul din dreapta Marielei Simionescu, un bărbat, şi el afurisit de frumos, în smocking. Acesta era, cetitori, şi mai ales cetitoare, Marian Hoc, alias maiorul Maximilian Cornea. Allah el akbar! exclamă Ceclan, e drept, numai în gând, oare poliţia română mă urmăreşte şi pe teritoriul german? De necrezut... Absurd. Absurd, mai ales că maiorul Cornea îi dăduse de înţeles când apăruse împreună cu Balamela la Miriştea-Cristurului, deghizaţi conform prescripţiilor lui David Clementi – pe care însă nu le respectaseră punct cu punct! – că îi va înhăţa numai la dorinţa lor expresă, şi numai dacă fac cinste. Max, om fin, simţi imediat încordarea, freamătul, ţipătul mut al frumoasei femei de lângă el şi, privind degajat, niţel plictisit, îl descoperi de îndată pe Ceclan, şi-l recunoscu pe loc, cu toate eforturile depuse de machiorul Frankfurt. Cei doi bărbaţi se studiară. Numai o clipă. Ambii se mirau. Ambii îşi ascunseră mirarea, între timp patronul locantei renunţase şi la împuşcături, şi la cow-boys, înlocuindu-le cu serafice tangouri. Exista pe-atunci, aceasta e observaţia autorului, un fel de şansonetist neamţ cu glas inegalabil. Nufăcea politică în muzica lui, se ocupa de iubire, de apele ce curg, de frunzele ce cad învârtejindu-se. Muzică de 1478

divertisment, nu operă, nu lieduri, nu simfonia anuştiucâtea. Numele lui nu mi-l amintesc, aş putea să improvizez, dar ce sens are? Solistul acesta cânta în nemţeşte, avea un glas jos, grav, fascinant prin ceva greu de explicat. Fiindcă de bună seamă, arta, geniul, talentul sunt, măcar într-o anumită măsură, inexplicabile. Dar să lăsăm asta. Ceclan o invită la dans pe doamna Oricum. Aviatorul din Luftwaffe o şi condusese către ring pe Planeta Trandafir Negru. Maiorul Maximilian Cornea, din poliţia română, rămăsese la locul lui, părea al dracului de plictisit, ochii îi deveniseră linii subţiri, ca ai pisicii când şade la soare, s-ar fi zis că nu observă nimic din tot ce se petrece împrejur, însă pariez pe o trompă de elefant că nu-i scăpa nimic. Nu-i scăpă nici faptul că Sergiu Ceclan plus Frau Oricum şi perechea Mariela Simionescu plus pilotul Wilhelm Auberg se-apropiaseră pe nesimţite şi că mâna lui Ceclan, pe umărul lui Frau Oricum, şi mâna Planetei Trandafir Negru, pe umărul pilotului din Luftwaffe, se atinseră la un moment dat, o infinit de neimportantă fracţiune de secundă... Sergiu Ceclan se întoarse la locul lui perfect conştient că această sărutare dintre mâinile lor este maximumul de lux pe care şi-l poate permite. Nu, nu, nu, nu era cazul să folosească nici unul dintre bătrânele trucuri, de pildă să scape un bileţel, sau să se ducă la toaletă, făcându-i semn lui Cornea să vină şi el acolo. Nu ştia dacă e urmărit şi de cine e urmărit, de Gestapo, de organizaţie, sau de toate la un loc. Prezenţa maiorului Maximilian Cornea în capitala Reichului... milenar nu şi-o explica. Dar tânărul pilot, care părea să fie el însoţitorul oficial al Marielei Simionescu; ce rol juca, sau dejuca? Aviatorul era îndrăgostit de actriţa româncă – Ceclan citise cu precizie pe mutra lui. Bun. Şi ce e cu asta? Iarăşi bun. (Intervenţie a autorului. Autorul e perfect conştient că mica scenă când, perechile în dansul, lor s-au apropiat pe nesimţite, iar ea şi el şi-au întâlnit mâinile pare copiată din Vă place Brahms a Françoisei Sagan. Dar, în acelaşi timp, n-am făcut decât să respect, aproape punct cu 1479

punct, naraţiunea lui Sergiu Ceclan. E acesta un mare defect? Nu ştiu. Stop.)

45. Lângă staţia Wupper a U-bahn-ului, staţiona automobilul cu numărul RTK 889. Ceclan se apropie, clătinându-se. Deschise portiera din dreapta, cu sentimentul că-şi semnează de bunăvoie condamnarea la moarte. Icni şi bâlbâi: — Amice, nu te supăra... nu găsesc nicăieri un taxi şi plânge canapeaua după mine... Îmi faci un ma’e se’viciu să mă duci până acasă? Plătesc din g’os... Hâc! — Păi e abia către zece dimineaţa, „amice”! răspunse o voce ca un mormăit de urs. Cum de ai reuşit să te faci în halul acesta? — Cum? Cum!... Încă de asea’ă am început. Am luat de toate... tot felul de lichide! — Chiar de toate? — Dacă-ţi spun! Vin, ’achiu de chimion, ’achiu de pere, coniac... numai şo’icioaică n-am băut. Nu ţi-e destul? — Nu. N-ai băut gin! Bani ai? — Nimic... Nici o pa’a! Dar când ajungem acasă, soţia mea... — Soţia ta o să-ţi azvârle cu ceva în cap când te vede în „halul” ăsta. Urcă, dracului! Azi sunt pus pe binefaceri. Această nevinovată conversaţie între un beţivan oarecare şi un şofer oarecare făcea parte din codul de recunoaştere stabilit. Ceclan urcă în camera lui de la hotelul Stadion, îşi recuperă valiza, şi lăsă la ghişeu un bacşiş moderat. Ieşiră din Berlin prin vest, pe autostrada Potsdam-Brandemburg. Timp de patru zile Balamela nu făcuse nimic. Tânjise îngrozitor, iar discuţiile pe care le încropea rareori cu filozoful Weimar, şi chiar cu machiorul Frankfurt, abia îi sporeau angoasa. „Camarazii” îi puseseră la dispoziţie o întreagă 1480

bibliotecă, dar Bala nu izbutea să termine măcar o pagină. Izbea cu cartea de perete şi ieşea afară să culeagă primele floricele ale primăverii. Perimetrul său de mişcare era strict limitat – nu i se ordonase, dar i se dăduse de înţeles că depăşind zona stabilită, va fi confundat cu inamicul şi ciuruit. Bala n-avea poftă să fie ciuruit. N-avea poftă de nimic! Când îl văzu pe Ceclan revenind din „călătorie” tresări de fericire, amănunt ce nu-l împiedecă să-l taxeze pe amicul său drept dobitoc şi vită. De ce se întorsese? De ce nu încercase să-şi salveze pielea pe cont propriu? E adevărat că Reichul colcăia de agenţi, cum s-ar zice, din trei inşi, patru erau sau poliţişti, sau informatori sau dracumaiştiece, însă Germania se afla sub zodia contradicţiilor, printre ele, printre aceste contradicţii, un om abil, cu puţin noroc, ar fi reuşit să-şi croiască o potecă... Ceclan zâmbi trist. La ce bun să explice că revenise mai ales din cauza lui Bala (de fapt acesta o şi bănuia), la ce bun să melodramatizeze? Se întrebă dacă trebuie să-i povestească amicului despre întâlnirea cu Planeta Trandafir Negru... După ce i se lăsă un scurt răgaz pentru întremare, îl chemară la raport. Ceclan declară camarazilor Weimar, Leeds, Rochefort, Würzburg că, deşi depusese străduinţe de neînchipuit, contactul cu gruparea sa eşuase. Oamenii de legătură dispăruseră, apăruseră mutre noi în care nu se putea să ai încredere. Nu ştia ce să creadă. Poate că gruparea fusese demascată, iar camarazii arestaţi... Ascultându-l cum improvizează, fără talent, fără obişnuita sa vervă, ba chiar fără a depune un cât de neînsemnat efort ca să pară cât de cât sincer şi autentic, Silviu Balamela îşi ieşi din pepeni şi zbieră în nemţeasca lui rudimentară că totul e o născocire, o prostie şi chiar o porcărie, că ei doi nau făcut şi nu fac parte din nici un fel de grupare, că mania aceasta a grupărilor, a comploturilor, a organizaţiilor secrete este singura formă de demenţă de care el personal refuză să se lase contaminat!, chiar dacă bunul său prieten Ceclan continuă să facă pe idiotul. 1481

Şi ca să-şi sublinieze spusele, micuţul Balamela, apucă o scrumieră şi o izbi de pământ, dar scrumiera nu se sparse, fiind metalică, aproape la fel de metalică precum şi chipurile „camarazilor”. Ceclan se mulţumi să râdă şi declară că tot încercând să stabilească un „contat”, fusese nevoit să bată localurile şi prinsese din păcate gustul beuturii. Oare n-ar putea să capete un pahar cu ceva tare şi reconfortant? Profesorul de filozofie Weimar convocă vreo câţiva din ostaşii săi fără uniformă şi porunci percheziţie totală. Pesemne se temea ca Balamela sau Ceclan să nu înghită o capsulă cu cianură şi să scape astfel din labele lor pe calea atât de simplistă a morţii... Un ins, care putea să fie dentist, dar şi călău, îi cercetă în gură. Se ştia că fiolele cu otravă se ţin ascunse sub limbă, pentru a fi folosite la momentul oportun, însă nu descoperiră în cavităţile bucale ale celor doi nimic demn de semnalat. Pe urmă se declanşă interogatoriul – ca să folosim acest neplăcut termen, dar cu care altul am putea să-l înlocuim? A fost ceva lung şi plicticos. Concluzia camarazilor: Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela sunt nici mai mult nici mai puţin decât agenţi ai Gestapoului care se infiltraseră în organizaţie!!! Sergiu Ceclan râse iarăşi, şi mai sumbru. Nu mai spera în nimic, dar nici nu nespera, Pur şi simplu se detaşase iarăşi de sine. Se privea de la distanţă. — Pe cei din Gestapo şi SS, nu-i judecaţi, zise. Îi executaţi pe loc şi imediat. Prin urmare, în următoarele minute vom deveni îngeraşi. În acest caz, cer dreptul condamnatului, raţia de şnaps! În seara aceea Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela au fost torturaţi. Dar cum nu poţi smulge dintr-o stâncă seacă un mănunchi de iarbă, la fel n-au reuşit să scoată de la ei ceva cu privire la vreun complot sau vreo grupare... La miezul nopţii trupe Waffen SS încercuiră teritoriul organizaţiei. „Parada” mitralierelor dură un ceas, Profesorul Weimar năvăli în bordeiul în care zăceau însângeraţi, cu 1482

tălpile arse, Ceclan şi Balamela. Filozoful îndreptă pistoletul său Baumann către tâmpla lui Ceclan. Zbieră: — Pentru că ne-ai trădat! Mori! Cizma unui ofiţer făcu să sară uşa din ţâţâni. O rafală de Schmeiser îl tăie în două pe profesorul Weimar care se prăbuşi înainte de a fi arat timp să apese pe trăgaci N-avea să mai ţină vreodată prelegeri filozofice, la Weimar, ori în altă parte, Dar mai ştii?... Totul părea să fie prea bine regizat, ca să crezi că e real. Totul părea mult prea real, ca să pară regizat... Petromaxul se stinse. — Otto! Unde mama dracului eşti? Fă, dracului, nişte lumină aici! E o duhoare aici de carne arsă... ce dracu?... Am nimerit la o bucătărie, sau unde dracu?... Hei, Otto! La ordinele ofiţerului a cărui principal cuvânt era dracu, câteva lanterne puternice îşi încrucişară falangele. — Aţi nimerit într-adevăr, la o bucătărie, rosti de undeva de jos Sergiu Ceclan. La o bucătărie de canibali. Carnea arsă, e carne de om... E carnea noastră, domnule... Höhere SS und Polizeiführer... — Sunt doar Untersturmführer... nu fac parte din SS! ripostă, parcă indignat, sublocotenentul. Şi apoi strigă iar: Otto, ce dracu faci? Unde mama dracului e medicul? Ofiţerul părea să fie foarte tânăr, se agita dând impresia că nu pricepe nimic, deşi el condusese operaţia de nimicire a organizaţiei. Oasele tâmplelor îi ţâşneau în afară, ochii mici se afundau undeva în craniu, şi un început de chelie prematură îi dădea un aer de student sârguincios în... filozofie. Ceclan, observându-l, cu toate chinurile prin care trecea, fu străbătut de gândul dement că acesta ar putea să fie chiar (dar de ce chiar?) fiul profesorului Weimar, care zăcea undeva alături, mort. Dar dacă nu era cu adevărat mort? Se ivi şi medicul şi începu să scotocească după morfină, în vreme ce nişte soldaţi cărau afară „cadavrul” profesorului Weimar. Ceclan încercă să fie lucid, privi cu atenţie, însă nu descoperi pe chipul sau veşmintele acestuia urme de sânge. Ce concluzie putea să tragă? Fie că prin vinele unui filozof nu curge sânge, fără decât numai ceva de ordin pur spiritual, fie 1483

că rănile care-i provocasem moartea erau de aşa natură că prezenţa sângelui nu se impunea (dubioasă ipoteză!), fie că regia înregistrase un insucces, şi că filozoful decedat era în continuare mai viu decât oricând... — E morfină? În nici un caz morfină, protestă Ceclan. — Păi n-ai dureri? — Ba da! Pot să dau şi cu împrumut... dar nu accept morfină. Ceva tare de băut, şi... Ce se întâmplă cu prietenul meu? — E încă leşinat... — Trăieşte? — Oh, desigur… — Ocupaţi-vă mai întâi de el! — Prea bine... şi medicul atinse cu degetele obrazul crispat al lui Balamela. — Cine sunteţi? Cum de aţi ajuns în mâinile lor? Aţi avut un mare noroc, ăştia erau în stare chiar să vă şi ucidă! Vorbise ofiţerul care prin ceva nedefinit semăna cu profesorul Weimar. El strigă iar: Otto! Unde dracu umbli? Ai adus? Otto adusese. O sticlă. Destupând-o Untersturmführerul întrebă: Un rachiu franţuzesc, îi zice kalwadoz, vă convine? — Îmi convine orice, oftă Sergiu Ceclan. Chiar să şi mor. Dar nu înainte de a gusta din acest calvados... mulţumesc, domnule... salvator! Ceclan înhăţă sticla, o ridică, se ridică şi el cât putu, şi avu impresia bizară, extrem de bizară, că distinge chipul maiorului Lohausen, cel fusilat sub ochii lui, care-l studia de la distanţă, de afară, din întuneric. Însă Ceclan, ne amintim, vedea şi prin întuneric, era niţel nyctalop. Am halucinaţii? se întrebă pilotul. Sau, poate, sunt mort şi m-am reîntâlnit cu Lohausen în rai, sau sunt viu dar şi el, Lohausen, e viu, şi ne-am reîntâlnit în iad, pe planeta noastră?!

46.

1484

— Domnii mei! Vă aflaţi pe teritoriul Regimentului 7 de vânători de paraşutişti, în apropiere de oraşul Gotha. Acest Regiment a cărui, glorie a străbătut lumea... — Şi care a fost izgonit cu hulă din Africa... nu se stăpâni Ceclan. — Pardon! S-a retras, cu onoare. Face parte din Divizia Das Reich, despre a cărei faimă e inutil să mai vorbesc. — Domnule! Aţi venit să ne ţineţi un discurs despre invincibilitatea oştirilor voastre? Interlocutorul nu ţinu cont de întrerupere. Era netulburat ca o sobă de tuci în care nu mai fusese aprins focul de zece ani. — Comandantul Regimentului, colonelul von Tiebler, vă transmite salutări şi-şi exprimă toată compasiunea pentru suferinţele pe care le-aţi avut de îndurat. Wehrmachtul n-ar fi permis una ca asta! — Dar SS-ul, da! — Medicul spune că starea dumneavoastră este satisfăcătoare. Din fericire, autorităţile noastre au intervenit la timp şi au capturat grupul de terorişti. — Sunteţi preot? întrebă Sergiu Ceclan. Întrebarea îşi avea raţiunile ei, omul care intrase în salonul 8, unde erau ei „cartiruiţi”, vorbea solemn, de parcă ar fi predicat din amvon. Purta un costum din stofă bună, dar de o culoare obosită, indefinibilă, iar figura lui prelungă, ochii absenţi, cu privirea către interior, vorbeau parcă despre îndelungi meditaţii şi ascetism total. — Vă înşelaţi. Nu sunt preot. Sunt funcţionar al secţiei şase din Direcţia Generală a Siguranţei Reichului. Balamela deschise gura. Pentru a lansa o năzbâtie. Dar o făcea dinadins. — Avem oare cinstea de a vorbi cu domnul Walther Schellenberg? — Glumiţi! Brigadeführerul Schellenberg este cu mult mai tânăr decât mine şi, fără a avea intenţia de a vă jigni, trebuie să vă spun că acest caz al dumneavoastră nu e atât de important pentru ca şeful secţiei a şasea din R.S.H.A. să se deranjeze personal. Numele meu este… 1485

— Dacă nu prezentăm nici un fel de importanţă, pentru ce întindeţi atâtea capcane şi contracapcane, una mai „subtilă” decât cealaltă?! Sunteţi în stare să puneţi pe picioare o organizaţie-fantomă care, chipurile, ne smulge din ghearele Gestapoului, ne „cooptează”, iar apoi ne cere „coordonatele” grupării noastre. Ba mai înscenează şi o execuţie! Când această variantă pică la pământ, organizaţia ne supune torturii – dar intervine blândul Gestapo, şi iarăşi suntem smulşi, în ultima clipă, din ghearele morţii. Fără îndoială, vreţi şi dumneavoastră să aflaţi nişte „coordonate”?! — Numele meu este Hugo Nortdall. Nu fac parte din Gestapo, ci, cum v-am spus, din secţia Informaţii în străinătate, de pe lângă R.S.H.A. — Spune-mi te rog, domnule Nortdall – hm, ce nume de explorator norvegian! – a venit, în fine, primăvara? — A venit, desigur, n-aţi observat? — Nu degeaba v-am întrebat dacă sunteţi preot, – iată cămi puneţi o întrebare de iezuit! Avem gratii la ferestre, iar geamul este vopsit. Am fost aduşi aici într-o dubă atât de ermetică, încât aproape ne-am sufocat împreună cu băieţii din Feldgeandarmerie, care ne ţineau companie. Nu ştim ce se întâmplă în lumea exterioară, şi nici măcar dacă mai există o lume exterioară. Există? — Aceasta e o întrebare de iezuit, domnule Codan! — Da? Nu cred. În orice caz, are sens să purtăm discuţii pe teme teologice? — Dumneavoastră aţi început! N-are sens. Toate măsurile de precauţiune sunt fireşti, nu găsiţi? Vă aflaţi într-o unitate militară şi sunteţi prizonierii noştri. Aceasta e realitatea. Între documentele pe care le-am găsit la sediul organizaţiei teroriste, se află şi schema unei bombe cu explozie întârziată, care vă aparţine. — Hm! — Deţineţi informaţii a căror importanţă nu vreau s-o exagerez, dar nici să o minimalizez. Superiorii mei vor decide. Dorim să obţinem aceste informaţii – nu pe calea torturii, nu, nu sunteţi prizonierii unei organizaţii teroriste fără scrupule, cum a fost aceea din care noi v-am salvat, şi nici măcar (un 1486

prim abia sesizabil zâmbet al funcţionarului din Amt-ul şase), nici măcar la Gestapo. Aici e o unitate militară a Wehrmachtului, o unitate de elită, unde tradiţiile de înaltă onoare se păstrează cu sfinţenie Am venit la dumneavoastră cu propuneri cinstite de colaborare. Nu vă ascund că dacă refuzaţi mâna pe care o întindem, veţi fi judecaţi de către un tribunal militar legal constituit, având dreptul de a vă apăra şi de a avea apărători, dar că sentinţa, dată fiind situaţia, nu poate fi decât pedeapsa capitală. — Iată o ştire ce mă înviorează mult, domnule Nortdall! însă nu va fi un proces legal! Nu suntem cetăţeni germani. — Deocamdată sunteţi consideraţi spioni, şi apoi, la război, ca la război, domnule Ceclan. După cum ştiţi, autorităţile româneşti nu s-au opus ca să fiţi judecaţi pe teritoriul Reichului. Observaţi însă că vi se aplică, cu multă blândeţe, regimul unui agent prins asupra faptului. — Asupra cărui fapt? În realitate am fost răpiţi şi aduşi cu forţa, nici vorbă să fi făcut spionaj pe teritoriul. dumneavoastră. Cerem să luăm contact cu ambasada ţării noastre. — Diplomaţii români sunt la curent cu situaţia şi vă dezavuează. Intervenţia lor abia v-ar îngreuna situaţia. Trebuie să vă reamintesc că aţi dezertat, pentru a pleca spre o destinaţie necunoscută? În realitate, nu chiar atât de necunoscută... Aici vă judecăm doar pentru crime săvârşite împotriva statului german, însă, repet, în caz că acceptaţi colaborarea, vă întindem o mână prietenească. — Care e situaţia pe front? întrebă Sergiu Ceclan? Iertaţimă, ştiu, e un subiect care nu vă face plăcere! Bun. Atunci, ce mari crime ni se pun în cârcă? — Furtul unui aparat german de vânătoare de pe un aerodrom secret şi participarea la un complot împotriva Führerului Adolf Hitler. Acestea sunt doar capetele principale ale acuzării. — Va trebui să dovediţi totul! — În acest scop va şi avea loc procesul. Avem martori mai mulţi decât ne trebuie. Aţi făcut deplasarea la Berlin, unde aţi petrecut nu mai puţin de patru zile, unde aţi încercat, şi 1487

posibil că aţi reuşit, să stabiliţi contact cu gruparea de complotişti de care aparţineţi. Nu vă miraţi că ştim, supravieţuitorii organizaţiei de terorişti au mărturisit totul. — Aha! Şi care sunt supravieţuitorii? — Nu sunt autorizat să răspund unei astfel de întrebări. — Ce pedeapsă vor căpăta aceşti oameni? — Mult mai aspră decât aceea pe care o veţi primi dumneavoastră, în caz că răspundeţi sincer tuturor întrebărilor. Practic, e posibil să nu primiţi nici o pedeapsă. Dar iată lista întrebărilor esenţiale. Aveţi răgaz de o zi, în care timp veţi primi în continuare îngrijiri şi veţi fi trataţi cu cea mai mare atenţie. Şi, inutil să adaug, cu aceeaşi atenţie veţi fi supravegheaţi, ca să nu zic, păziţi. Listă de întrebări. (Dact. într-un singur exemplar.) 1. Cu ce persoane din Bucureşti, sau din altă parte, aţi luat contact, şi data când aţi acceptat să participaţi la acţiuni împotriva Reichului. 2. Ce relaţii existau între dumneavoastră şi fostul pilot militar german Fritz Hellermann. El a fost intermediarul? El a făcut propuneri? 3. Cu complicitatea cui aţi reuşit să pătrundeţi pe aerodromul secret Tx-X, de unde aţi sustras aparatul HondurasFokker? 4. Care era ruta exactă a zborului şi unde trebuia să aterizaţi? 5. Cu cine şi în ce fel trebuia să faceţi legătura? 6. A se descrie, punct cu punct, minut cu minut, ce a făcut domnul Ceclan în cele patru zile petrecute la Berlin. sfârşitul listei – dactilograf H. Smeltz

47.

1488

Walter Schellenberg 16 (în franceză): Mademoiselle Simionesco, primiţi vă rog complimentele mele sincere! Noua coafiură vă prinde minunat. Pot să ştiu cine e maestrul coafeur? Pun pariu că nu e de la U.F.A. Mariela Simionescu (probabil către chelnăr): Danke! Nu mai servesc nimic! (În franţuzeşte, către Schellenberg): Dar de unde cunoaşteţi vechea mea coafură? Sch.: Mai întâi, din ziare. În al doilea rând, am prin pupitrele mele cel puţin patru fotografii ale dumneavoastră. din faţă, din profil, excelent executate. Sunt sincer, observaţi? M.S.: Domnule general, mă faceţi să surâd! Trebuie să înţeleg că sunteţi un mai vechi admirator al meu? Sch.: Nu. Nu cutez să vă fac curte. Sunt un om ponderat şi, în esenţă, un singuratec. Unii au ajuns să mă taxeze drept misogin, sau şi mai rău. Fotografiile de care vorbeam mi-au parvenit pe linie oficială. Pur şi simplu e de datoria noastră să ştim pe cine avem plăcerea de a primi în Reich. Nu sunteţi de acord? M.S.: Nu ştiam că unei simple actriţe i se acordă atâta importanţă. Sch.: Ne facem datoria şi meseria – atâta tot. Probabil voi deveni un mare admirator al dumneavoastră după premiera filmului Învingătorii, în care deţineţi rolul principal. Nu mă îndoiesc că va înregistra un colosal succes şi că însuşi Führerul va dori să-l vadă. Deocamdată însă vă admir, cu oarecare umilinţă, aşa cum se cuvine să fie admirată o femeie atât de frumoasă. M.S.: Vă mulţumesc! Cuvântul „umilinţă” e de prisos. Un compliment în plus n-a făcut rău nici unei femei până acum, pe câte ştiu eu. Sch.: Dar un compliment în minus are uneori urmări incalculabile, sunteţi de acord? Ei bine, mai am un mare motiv de stimă pentru dumneavoastră, dar mi-e teamă că nu mi-l pot exprima deschis... M.S.: Voiţi a mă determina să vă rog? La drept vorbind, nu ştiu de ce i-ar putea fi teamă unui om cu poziţia 16

Şeful serviciului pentru informaţii politice din R.S.H.A.

1489

dumneavoastră. În orice caz, nu vă aşteptaţi din partea mea la nici un fel de rugăminţi, spuneţi, sau nu spuneţi, tot ce vă convine, cu condiţia de a nu mă ofensa. Sch.: Ei bine, vă spun! Vă admir că aţi rezistat avansurilor marelui cuceritor Goebbels, a cărui faimă de bărbat fatal, mai ales printre actriţe, e notorie. M.S.: Bărbat fatal! Un termen care îmi repugnă şi care de fapt sună penibil. (O clipă de tăcere.) Se ştie deci că acest domn irezistibil mi-a făcut propuneri? Sch.: Totul se ştie, vă rog să mă credeţi, totul. M.S.: Cu atât mai rău. În acest caz, de acum înainte se va şti că, în cadrul acestei serate intime, noi doi am avut o lungă conversaţie şi, urmând pilda lui Goebbels, mi-aţi făcut curte. Sch. (în nemţeşte, către chelnăr): Herr Ober! Şampanie. (Către actriţă, în franţuzeşte:) Nu, cum am zis, eu n-am reputaţia lui Goebbels. Cel mult se va spune că am încercat să vă recrutez pentru unul din serviciile noastre. M.S.: Iată o ipoteză plină de haz. În orice caz, eu n-am de gând să fac pe Mata Hari modernă. Sch.: Nici nu-mi trece prin cap să vă cer una ca asta! Sunteţi prea fină, prea cultă, prea inteligentă. Mata Hari, pe numele ei adevărat Margaretha Gertrude Zelle, nu era frumoasă, ci frivolă, cât priveşte inteligenţa – ce să mai vorbim. În realitate condamnarea ei la moarte n-a fost decât un exces de zel al Biroului 2 francez, fiindcă această specialistă în dansul buricului, de fapt, n-a făcut nimic... Ah, mă priviţi cu neîncredere? Sau cu ironie? M.S.: Se observă? Sch.: Îmi dau seama că nu pot juca faţă de dumneavoastră decât cu cărţile pe faţă. Cred că n-ar fi rău să schimbăm locul... Ştiţi, noi, nemţii, suntem atât de bine organizaţi că nu poţi fi niciodată sigur că nu şezi exact pe un microfon... M.S.: Pe mine nu m-ar deranja. Nu s-a spus nimic compromi... (Câtva timp în biroul Obergruppenführerului Heinrich Müller, şeful Amt-ului patru al R.S.H.A. – Gestapoul – banda 1490

continuă să se deruleze. Nu se mai auzea decât vacarmul confuz al seratei. Agentul Geztrer care făcea direct traducerea din franceză în germană – Müller nu era familiarizat cu subtilităţile limbii frâncheneşti – puse altă bandă.) Sch.: ...nu, nu există nici o logică. Regret că trebuie să vă contrazic. Nu aveţi dreptate, nu e câtuşi de puţin obligatoriu ca şefii din aparatele noastre centrale să fie neapărat prieteni. Cum aş putea să fiu eu prieten cu un ramolit bătrân, incult, grosolan, lipsit de fantezie, cum e de pildă Heinrich Müller, care de-abia ştie să iscălească ordinele de tortură sau condamnare la moarte pe care le dă? M.S.: Stranii cuvinte îmi este dat să aud, domnule general! Cine este, de fapt, acest Müller? Sch. (sincer mirat): Cum, cine? Nimeni altul decât faimosul şef al poliţiei secrete de stat. Gestapoul, dacă aşa vă e mai clar. Ei bine, am spus că voi juca cinstit. Vreau să-i fac o figură de pomină grobianului de Müller... (În cabinetul lui Müller, acesta îi făcu semn lui Geztrer să oprească magnetofonul, să deruleze banda înapoi Bodogăni: „Deci: ramolit, bătrân, incult, grosolan, lipsit de fantezie! Toată gama! Bine! Să reluăm ultimul pasaj, tradu exact fiecare cuvânt, inclusiv insultele, şi vezi să nu-ţi scape nici un fel de nuanţă”. Geztrer: „Îmi pare rău, Obergruppenführer, eu...” Müller: „Lasă dracului părerile de rău şi dă-i drumul!”) Sch.: Sunt furios pe Müller! Totul porneşte de la o poveste nenorocită, cu adevărat nenorocită, în care sunt din păcate implicaţi doi compatrioţi ai dumneavoastră. Doi români. Nu ştiu dacă în ziarele din Bucureşti a apărut ceva... nu e ceva senzaţional, un fel de spanac, dispariţia unui avion, de fapt o rablă bună de dat la fier vechi, de pe un aerodrom al nostru situat undeva în Carpaţi... M.S.: Da, îmi amintesc. S-a scris prin ziare. Noi avem o presă liberă. Sch.: Ca şi noi, de altfel. Aceşti doi compatrioţi ai dumneavoastră care au participat la sustragerea avionului – 1491

întreprinzători bărbaţi, ce să spun, fie vorba între noi – au fost în cele din urmă capturaţi de agenţii Gestapoului şi aduşi în Germania, unde papá Müller, în deplină senilitate, a organizat bâlci peste bâlci, numai ca să facă pe placul unora... să afle cărui complot urmau să se alăture aceştia doi – numele îmi scapă. M.S.: Ce înţelegeţi prin bâlci peste bâlci? Sch.: Eh, fleacuri, capcane puerile, ambuscade, poveşti cu partizani care i-au „salvat”, totul regizat cu desăvârşită lipsă de talent... În prezent, aceşti doi băieţi se află undeva la un spital, au fost puţin „aranjaţi” de către nişte „antihitlerişti”, care tot din Gestapo făceau parte, iar un om al camaradului Müller încearcă să poarte tratative cu ei, cu compatrioţii dumneavoastră, în numele meu. Camaradul Müller face un joc de mare fineţe – îşi închipuie... M.S.: Conversaţia noastră e cam lungă. Atragem atenţia! Sch.: Un general SS are voie să poarte oricât de lungi conversaţii cu o frumoasă femeie, evident, cu asentimentul acesteia. M.S.: Încep să mă întreb dacă îmi dau asentimentul. Ce legătură poate fi între mine şi indivizii care au furat avionul? Sch.: Evident, nici una. Însă a intervenit un amănunt straniu. Unul din cei doi hoţi de avioane a fost lăsat să se plimbe liber prin Berlin timp de patru zile. A fost una dintre ideile „geniale” ale lui Müller! M.S.: O idee generoasă... Patru zile de libertate prin Berlin... Sch.: Aş, de unde! Müller şi generozitatea! Pur şi simplu, Müller spera că omul are să ia contact cu gruparea, cu complotul – ştiţi, la noi comploturile sunt la modă! – şi pe urmele sale au fost puşi, nu exagerez, peste o sută de agenţi dintre cei mai calificaţi, sub diferite deghizamente, de la măturător de stradă până la copac... Ceclan, iată că mi-am amintit numele subiectului, a fost în aceste patru zile tot timpul beat. Normal, zic eu. În seara celei de-a patra zile, întâmplător, sau nu întâmplător, subiectul, domnul Ceclan, a nimerit, în peregrinările sale prin cârciumi, la un Weinstube de la periferie, unde, întâmplător, sau nu întâmplător, vă 1492

aflaţi şi dumneavoastră. E vorba de Zigeunekeller. Vă amintiţi? Eraţi însoţită de translator şi de un pilot din Luftwaffe... M.S.: Tot ce se poate. Am fost prin mai multe localuri ultimul timp. Wilhelm le preferă pe cele discrete... Îmi face curte şi mi-a cerut să mă căsătoresc cu el. Nu ştiu dacă am să-l refuz. În fond, sunt pentru prima dată cerută oficial de soţie... Bărbaţii se feresc de femeile independente şi... frumoase. Sch.: Au şi ei raţiunea lor, credeţi-mă! Dar, în legătură cu căsătoria, s-ar putea să întâmpinaţi dificultăţi. M.S.: Asta e bună! Ce vreţi să insinuaţi? Sch.: Militarii noştri în special, şi în general oricare cetăţean al Reichului, nu se poate căsători cu oricine. Viitoarea rasă pură de stăpâni ai lumii... M.S.: Mă jigniţi, domnule general! Sch.: N-am câtuşi de puţin această intenţie. Vă vorbeam doar despre prevederile Führerului cu privire la viitoarea rasă de stăpâni ai lumii, care trebuie să fie alcătuită din oameni superiori, arieni, cu sânge pur. De ce nu gustaţi din această şampanie, e franţuzească, garantez... M.S.: Aveţi un fel ciudat de a duce o conversaţie! După ce lansaţi o idee deosebit de gravă, treceţi la calitatea şampaniei... (Müller, în cabinetul său: „Băieţaşul acesta, Schellenberg, este cu adevărat un om de temut. Într-o bună zi va trebui săi sucesc gâtul... Şi-am să i-l sucesc!!!”) Continuarea benzii: Sch.: Domnişoară Simionescu, sunt un om destul de cult şi, vă asigur, cu toată modestia, nu lipsit de perspicacitate şi inteligenţă. Vă asigur că foarte mulţi funcţionari ai serviciilor noastre secrete sunt oameni cu înaltă pregătire intelectuală, care pot purta conversaţii elevate în toate domeniile. Müller şi alţi câţiva sunt regretabile excepţii... E adevărat că există multe excepţii... 1493

M.S.: Nu văd pentru ce v-aş contrazice, după cum nu văd din ce punct de vedere m-ar interesa toate acestea. În orice caz, dacă aş fi ştiut că lucrurile sunt atât de încâlcite şi de complicate aici la voi, probabil aş fi refuzat contractul pe care mi l-a oferit U.F.A. Sch.: Ar fi fost regretabil! M.S.: Din ce motive autorităţile dumneavoastră s-ar opune unei căsătorii dintre mine şi pilotul Wilhelm Auberg? Sch.: Resping ideea că aţi fi evreică. Dar e greu de constatat dacă printre rudele dumneavoastră, apropiate sau îndepărtate, nu se află evrei sau alte persoane impure... M.S.: Nu sunt obligată să împărtăşesc tezele conducătorilor dumneavoastră! Mă trag dintr-o veche familie cu arbore genealogic ilustru, strămoşii mei au fost voievozi şi domni ai Ţării Româneşti, ei s-au luptat, iar mulţi şi-au dat viaţa pentru independenţa patriei mele. Consider că tot ce aţi spus este o jignire personală şi mă voi retrage. Tot azi – nu, azi e prea târziu – voi rezilia contractul pe care-l am cu U.F.A. şi mă voi întoarce acasă. (Müller, în cabinetul său: „Ha, ha! Nu-i merge!”) Sch.: De o mie de ori scuze! Aţi interpretat greşit cuvintele mele. Vă implor să nu părăsiţi localul, faptul ar sări întradevăr în ochi. Nu e vorba de afirmaţia mea, de părerile mele! V-am prezentat, absolut realist, situaţia. Dacă doriţi să vă cununaţi cu acest aviator, veţi beneficia de tot sprijinul meu. Credeţi-mă, nu e de neglijat. Însă iată, deşi abia am trecut de treizeci de ani, încep să sufăr de anumite deformaţii profesionale! Ce pot face? Rutina, blestemata, bătrâna rutină! Mi-a trecut prin minte că o actriţă, o foarte frumoasă şi talentată actriţă, nu vine la Berlin, expunându-se primejdiilor de tot soiul, numai pentru a figura, e adevărat, la loc de cinste, pe genericul unui film U.F.A. Mi-a trecut prin cap gândul neghiob că aveţi şi alte însărcinări. M.S.: Prin urmare, în ochii dumneavoastră sunt tot un fel de spioană? 1494

Sch.: E un gând atât de neghiob, încât mă ruşinez de el. Dar ce să fac dacă mă obsedează? Cum să scapi de o obsesie? M.S.: Habar n-am. Cred că e imposibil – de aia se şi numeşte obsesie. Prin urmare, ce aş putea fi eu? Agentă a spionajului român? Sch.: Cu ţara dumneavoastră suntern aliaţi în acest război. N-ar avea nici un sens. O clipă mi-a trecut prin cap că aţi putea fi o iscoadă – mă iertaţi pentru acest cuvânt, dar e suculent! – a celorlalţi. Am renunţat însă definitiv şi la această ipoteză. Singurul amănunt care mă frământă este acea întâlnire, întâmplătoare sau nu, de la acea cârciumioară ţigănească unde se afla şi... hm, hm... cum îl cheamă?, Ceclan, aviatorul Sergiu Ceclan. M.S.: La început nu-i ştiaţi nici măcar numele. Acuma văd că v-a revenit brusc memoria, v-aţi amintit pronumele, profesia... Sch.: O, doamne! E greu să discuţi cu o femeie inteligentă! Şi vă mai miraţi că bărbaţii le evită pe inteligente! Ele sunt în stare să dea totul peste cap! Ei bine, recunosc, m-am prefăcut... Cunoşteam din capul locului numele, prenumele, profesia, acestui om, şi altele. Vă arăt încă o dată că joc cu cărţile pe faţă. M.S.: Puteţi să jucaţi cu cărţile şi pe muche, vă faceţi meseria, dar pe mine această discuţie începe să mă plictisească. Dar, ca să limpezim o situaţie, pe omul de care aţi amintit, aviatorul acela, nu-l cunosc, şi cu atât mai puţin nam schimbat o vorbă cu el, întâmplător, sau nu întâmplător – ca să vă citez. Sch.: Vă rămân îndatorat pentru că mă citaţi. Aşa este. În această privinţă rapoartele oamenilor lui Müller, care l-au urmărit pas cu pas pe aviatorul român, sunt clare. Nu v-aţi văzut, nu v-aţi recunoscut, nu v-aţi vorbit. Eu sunt convins. Mai puţin convins e idiotul de Müller... (Müller, în cabinetul său: „Lasă că ti-o coc eu, papiţoiule!”)

1495

Continuarea benzii: ...idiotul de Müller. El e în state să lege noduri chiar şi dintr-un fir de nisip. Eu mai am şi altă convingere. Că acest om, Ceclan, ca şi prietenul său, celălalt individ capturat şi adus aici... cum naiba îi zice? M.S.: Pentru un om inteligent, cum vă pretindeţi, aceasta e o capcană puerilă! Care individ capturat? Poate că şampania vă face rău... Sch.: Nici măcar n-a fost o capcană, ci tot o deformaţie profesională. Pe al doilea individ îl cheamă parcă Palamela. Am pronunţat corect? M.S.: Încetaţi! Sch.: Eu am convingerea – spre deosebire de Müller şi ceilalţi adepţi ai comploturilor – că aceşti doi oameni – e drept că au fost ajutaţi şi de alţii – au furat avionul din motive pur sportive, sau pur şi simplu ca să scape de dezastru. Cât priveşte complotul, să fim serioşi, n-au făcut parte din nici o grupare, nici un complot. Asta e. Însă, după atentatele împotriva Führerului, după moartea lui Heydrich la Praga, noi suntem bolnavi de comploturi..., iar cel mai bolnav e Hitler. Tremură pentru viaţa lui... (Müller, în cabinet, îi cere operatorului să deruleze încă o dată acest pasaj. E mulţumit. „Îl am în mână pe Schellenberg!”) M.S.: Am venit aici pentru a turna un film, domnule general. Remuneraţia generoasă ce mi s-a oferit nu m-a lăsat, fireşte, indiferentă. Ca să jucăm cu cărţile... pe faţă. Micul meu spirit de aventură m-a determinat să aterizez în această ţară despre care nu ştiam nimic, în afară de ceea ce ne oferă jurnalele voastre propagandistice. Aici trăiesc între bombardamente şi văd că nu pot fi sigură de nimic, de la o zi la alta. E un risc. Am acceptat, nu fără temeri, acest risc. E bine plătit riscul, dar nu mi-am închipuit nici o secundă că mă voi pomeni în centrul atâtor încâlcituri. Mai întâi, îmi face curte „subtilul” Goebbels, acum, dumneavoastră nu-mi faceţi curte, ci-mi creaţi o situaţie şi mai delicată. M-am decis. Mâine plec la Bucureşti. 1496

Sch.: Frumoasă doamnă, frumoasă doamnă! Cum să mă fac înţeles? Ca orice om cu judecată, îmi dau seama că sfârşitul, şi rezultatul acestui război, este imprevizibil. Imprevizibil! Am încercat să vă ofer posibilitatea de a salva viaţa celor doi compatrioţi ai dumneavoastră care au sfeterisit acel nenorocit de avion. M.S.: Nu înţeleg nimic. Ce-mi propuneţi? Sch.: Ceclan şi celălalt... al cărui nume iarăşi îmi scapă, vor fi condamnaţi la moarte pentru complot împotriva Führerului. Eu sunt convins că n-au luat parte la nici un fel de complot, au şterpelit, şi ei, acel avion de amorul artei. Ca româncă şi ca bună compatrioată, aş dori să luaţi contact cu aceştia doi... În compania oricărui martor doriţi... Actriţa: În ce scop? Ca să le aduc o ultimă mângâiere înaintea execuţiei? Refuz categoric! — sfârşitul benzii –

48. Heinrich Müller, şeful Gestapoului, în posesia acestei benzi ce cuprindea convorbirea dintre Schellenberg şi actriţa Mariela Simionescu, se simţea întinerit cu zece ani. El îşi chemă unul dintre oamenii de încredere şi porunci ca translatorul Geztrer să fie suprimat în următorul ceas. Acesta era sistemul, cât mai puţini inşi trebuiau să ştie că Müller se află în posesia „documentului”, iar păcatul lui Geztrer era că ştia... Müller se ridică, fu gata să iasă din cabinet – intenţiona să meargă aţă la Ernst Kaltenbrunner, şeful tuturor serviciilor din R.S.H.A., dar sună unul dintre telefoane. Müller ezită o clipă şi reveni la birou. Ridică receptorul. Recunoscu glasul lui Schellenberg. Acesta îi propunea o convorbire confidenţială. Müller avu un gest de uimire pe care nu şi l-ar fi permis în prezenţa unor ochi streini. 1497

— Ai ceva de băut? întrebă junele general SS Walter Schellenberg. — Am totdeauna ceva de băut pentru... prieteni, ripostă Müller. — În acest caz voi fi la tine în câteva minute, făgădui şeful informaţiilor politice din R.S.H.A., şi închise telefonul. Müller se aşeză şi câteva clipe îşi legănă trupul greoi pe picioarele din spate ale fotoliului. Se simţea derutat. Desigur, vicleanul Schellenberg venea cu o surpriză. Se gândi că ar fi cazul să facă o cerere de audienţă urgentă la Reichsführer, la Himmler în persoană. Simţea că marele atu al benzii de magnetofon îi scapă. Eh, să vedem, îşi zise, nu e cazul să intru în Grossfahndung 17... Schellenberg intră la şeful Gestapoului, elegant ca întotdeauna, într-un costum de un albastru discret, cu cămaşă albă şi cravată subţire de un bleu palid. Un vârf de batistă albă, cu margini discret brodate se iţea din buzunarul de la piept. Lua-te-ar toţi dracii, gândi Müller, în uniforma lui de general, descheiat la gât, transpirat şi indispus. Mormăi: — Nu pari a fi omul care trebuie să se dreagă după o beţie! Dar de altfel, la tine prin seifuri nu posezi lichide alcoolice? — Am ţinut să ciocnesc un păhărel cu Parteigenosse Müller, din rezervele sale personale. Îl merit! Poţi să mă feliciţi. Am cucerit-o pe actriţa aia româncă, Simionescu, adică am înregistrat un succes acolo unde vrednicul nostru tăuraş (era vorba de Goebbels) a trebuit să plece steagul. „Deci asta e! gândi dezolat Müller, Ce joc face, ticălosul!” Şi întrebă: — Te-ai culcat cu ea? Ce? — Ce, ce? Ce întrebare! Fireşte că nu. Am avut o lungă şi agreabilă conversaţie la recepţia de la Union, lângă Babelsberg. Nu-ţi ascund că te-am făcut cu ou şi cu oţet, pe tine şi în general Gestapoul – drace, dar ce e cu băutura aia pe care o merit din plin? Müller se deplasă alene şi aduse vodcă. — Altceva nu ai? 17

Stare de alarmă.

1498

— Ei, du-te până la bar şi vezi, generale, eşti mai tânăr... „Barul” era un dulăpaş tixit de sticle. — Iată un whisky care îmi convine perfect. Prozit! În schimb, după ce te-am înjurat bine, câştigând încrederea româncei, m-am prezentat pe mine în culorile cele mai agreabile... — Nu mă îndoiesc! — ...şi, după cuvenitele proteste, actriţa, în cele din urmă, pe când o conduceam la limuzină (din această cauză finalul convorbirii lipsea în bandă – n.a.), a acceptat să-i viziteze pe indivizii aceia, Ceclan şi Balamela – de câte ori pronunţ acest nume mi se scrânteşte limba... — Lasă, că avem noi altele şi mai şi! De ce să-i viziteze pe ăia doi? — De ce crezi? Ca să le aducă o ultimă alinare! Müller îşi sorbi paharul până la fund şi trase sertarul în care se afla înregistrarea convorbirii dintre Schellenberg şi Planeta Trandafir Negru. Mârâi răguşit, cu ochii mijiţi: — Eşti tare abil, prietenul meu. Şi abil, şi şmecher. Dar, ca să-ţi dovedesc că bătrânul Müller nu e încă de tot ramolit, hm, hm, ca să-ţi dovedesc că sunt la fel de abil şi de şmecher ca şi tine – deşi, e adevărat, n-aş fi putut-o scoate la fel de strălucit într-o conversaţie mondenă, şi încă pe franţuzeşte – îţi fac cunoscut, deşi poate greşesc, că am ştiinţă cuvânt de cuvânt de convorbirea pe care ai purtat-o cu această vedetă... Nu tresari? Tocmai mă pregăteam să merg cu înregistrarea la – Müller îl fixă pe interlocutorul său cu o privire rea – la Reichsführer. Nu te îngălbeneşti la faţă? — Nu pot la comandă... Am învăţat să mă stăpânesc. De altfel, din partea dumitale mă pot aştepta la orice. — La fel şi eu, din parte-ţi. Bun, bun, ai comis două greşeli grave! Ascultă-l cu atenţie pe bătrânul Müller. Prima greşală: ai divulgat acestei madame Simionescu amănuntul esenţial că agentul Nortdall este omul meu, iar nu al tău. — Ar fi trebuit să mă previi, Obergruppenführer, că trimiţi un om ca din partea mea, ca să n-am impresia că sunt jucat pe la spate! 1499

— Eşti prea vanitos. Poate că ar fi trebuit să te previu... Dar să zicem că n-am avut timp! A doua ta greşeală, Schellenberg: aluzia ce ai făcut-o la întâlnirea întâmplătoare, sau neîntâmplătoare, între pilotul român Ceclan, prizonierul nostru, şi actriţă, acolo la cârciuma aia, Voievodul Ţiganilor sau cum îi spune. — Zigeunekeller. Eu sunt convins că a fost întâmplătoare. — Ce mai este întâmplător în zilele noastre? Ei, dar mai serveşte-te cu sucul acela de ploşniţă. Hm! Ai convins-o pe româncă să-i viziteze pe Ceclan şi Balamela, acolo, la spitalul Regimentului 7 – am înţeles bine? — Păi cum? E clar. — Ce urmăreşti? Care e scopul? — E o întrebare de care mă şi temeam de câteva minute. Îţi spun foarte sincer, Parteigenosse Müller, nu ştiu exact ce urmăresc! — Ha! Vrei să iau în serios o asemenea enormitate. Tu ştii foarte bine totdeauna ce urmăreşti! — Din păcate, nu totdeauna. O sumedenie de lucruri neclare mi se învârtesc prin cap. Unul din ele ar fi următorul: dacă există vreo legătură între actriţa noastră şi cei doi ticăloşi, prin mijloacele ce le avem, şi, har domnului, nu ducem lipsă!, o vom depista. Întrevederea lor va fi înregistrată şi filmată. De acord? — Asta e simplu de aranjat. Dar de ce pretinzi că nu ştii exact ce urmăreşti, de ce vrei să-l învârţi în felul acesta pe degete pe bătrânul Müller? Ia stai! Vrei s-o implici pe actriţă în aşa-zisul complot împotriva Führerului? — Nu! Nu te învârt pe degete, Parteigenosse! Deocamdată sunt numai curios, însă nu foarte curios, dacă pilotul şi actriţa se cunosc şi dacă vor încerca să comunice „peste capetele noastre”, ca să mă exprim astfel. Eu, personal, mă îndoiesc. Ar fi făcut-o, cred, acolo la Pivniţa ţigănească, unde nu ştiau că sunt urmăriţi. — Pe mama dracului nu ştiau. — Nu puteau fi siguri, în orice caz. S-ar fi trădat, printr-un gest. o privire, o încercare de a comunica. Nu s-au trădat. E 1500

adevărat că ea e actriţă, iar el un mare şmecher. Totuşi, nu s-au trădat. M-am gândit să le întind o ultimă capcană. — Fără ştirea bătrânului Müller! — Cum fără ştirea dumitale, Obergruppenführer? Păi nu din cauza aceasta mă aflu aici? Ca să complotăm împreună. — Să evităm cuvântul complot, Brigadeführer! — Complotăm împotriva complotiştilor. — Bine, bine. Ştiu că eşti greu de întrecut când e vorba de cuvinte. Uite: dacă vom stabili că actriţa şi cei doi se cunosc, ce vei face? Sau – ce vom face? — Ei, aici pot dovedi că nu mi-s clare planurile! Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. O cunoştinţă, chiar eventual o prietenie între prizonierii noştri şi Frau Simionescu, n-o implică neapărat pe actriţă în complot – dacă există întradevăr un complot! Dar nici faptul că Balamela şi Ceclan o cunosc pe Frau Simionescu nu-i implică obligatoriu în nimic. Eu sunt sigur că aceştia au fost victimele unui lanţ de împrejurări. — Când furi un avion, şi eşti prins, te poţi considera victimă? — Furtul unui avion nu e decât un furt, iar complot e cu totul altceva. Nu ştiu ce vei crede despre mine, dar eu pur şi simplu i-aş pune în libertate pe aceştia doi. — Cum?! N-am înţeles prea bine, Parteigenosse. Schellenberg! — Ai înţeles perfect, Parteigenosse Müller. Le-aş da dracului drumul. I-aş elibera! Ne-am face o reclamă formidabilă şi vom trage mai multe foloase decât dacă le punem capul pe butuc. La urma urmelor, poate că ne vor fi şi recunoscători? — Va trebui să suporţi, amice, cheltuiala câtorva beţii, ca să uit această propunere! După ce am depus atâtea eforturi ca să-i aducem aici, după atâta cheltuială... — Eh, că doar n-ai scos banii din buzunarul dumitale! Partidul plăteşte! — ...după ce l-am pierdut pe unul din cei mai buni oameni ai mei, agentul Frantz Knochen, după atâtea demersuri pe lângă autorităţile româneşti, care au acceptat extrădarea 1501

abia după ameninţări la cel mai înalt nivel? Am fi pur şi simplu ridicoli. — Avem moduri diferite de a gândi. Apropo de Frantz Knochen, toarse Schellenberg, trăgând alene din ţigaretă, pe dumnealui, pe iubitul tău Standartenführer Knochen l-a asasinat un om al agentului Uggo Könike, stabilit, după cum bine ştii, în O. E o informaţie certă. — Şi ai tăcut! N-ai luat nici o măsură împotriva lui Könike – păduchele acela! — Knochen e mort, el, oricum, nu ne mai poate folosi la nimic, pe când Könike, acolo în România, e cam greu de înlocuit, mai ales acum, când ţine în mână toate firele acţiunii O... De altfel, povestea e complicată! Am constatat că Sturmbannführerul Lohausen şi-a cam pierdut timpul pe acolo. E un fel de a spune, să vezi. Asupra lui Knochen s-au tras două focuri de revolver, dar n-a murit... — Ştiu prea bine, mormăi supărat Müller. — Poate că nu ştii chiar totul. Knochen a fost operat de un chirurg de o foarte bună reputaţie, şi şi-a dat duhul abia după aceea. Cu aprobarea Reichsführerului, am ordonat deshumarea şi autopsia. În măruntaiele lui Knochen, medicii noştri au descoperit o mică sculă metalică de la care i s-a şi tras septicemia generală. — Truc vechi de când lumea. Ce măsuri s-au luat împotriva chirurgului? — Nici o măsură. A fost prea suficient tărăboiul iscat de aducerea lui Ceclan şi Balamela. Acea şurubelniţă, sau ce va fi fost, a strecurat-o în pântecul lui Knochen însuşi maiorul Eduard Lohausen, instigat de Könike. Amin. Ce ai zice să-i predăm pe prizonierii noştri autorităţilor româneşti, cu scuzele de rigoare. Vor fi judecaţi ca dezertori, iar noi vom căpăta aureolă de oameni drepţi şi umanitarişti. — N-am nevoie de aureolă. Nu sunt un sfânt. Şi cum rămâne experimentul cu actriţa? Şi ce este cu „translatorul” ei, când fata cunoaşte prea bine germana? — Parcă poţi să le înţelegi pe femei? Trebuie să medităm bine asupra acestui punct. 1502

— Şi eu uitasem să-ţi comunic ceva, camarade Schellenberg. Führerul a fost informat – nu de către mine, şi bănuiesc, nici de către tine – în legătură cu toată afacerea. Doreşte amănunte, noutăţi, rezultate. — Să-l anunţăm că a fost o falsă alarmă. — Aceasta nu l-ar convinge, ci abia l-ar înfuria. Nişte capete tăiate ar fi pentru el un calmant mult mai eficient. Sau nu? Schellenberg zâmbi. Deocamdată ideile, planurile lui rămâneau confuze. Avea însă multă încredere în imaginaţia sa... creatoare. Flutură amical din mână şi dădu să iasă, când Müller îl opri. Încercatul copoi îşi compuse un zâmbet la fel de perfid ca al tânărului general. — Prietene, eşti foarte convins că nu pui ceva la cale împotriva bătrânului Müller? — Dar cum, Parteigenosse?! Oare ţelurile noastre nu sunt aceleaşi? — Ei, te-am întrebat şi eu, aşa... Nu mai bei nimic? — Nu, danke! Am mult de lucru. Müller căscă şi se lovi cu palma peste frunte: — Bine că mi-am amintit! Ştii cum îl cheamă pe „translatorul” care a venit din România împreună cu Frau Simionescu, şi ce rol joacă? — Cred că-l am notat, replică amabil Schellenberg, convins că Müller ştie prea bine cum îl cheamă pe însoţitorul actriţei. Da! Uite aici. E un oarecare Marian Hoc. — Marian Hoc... German? — German născut în România, dacă sursele mele sunt exacte. E, cum ziceam, translatorul doamnei, şi poate şi mai mult. Dar sursele dumitale ce zic? — Pur şi simplu l-am neglijat pe individ. Nu mă pot ocupa de toate. Dar dacă acest... cum ai zis?... Marian Hoc este „mai mult” decât translator, pilotul Wilhelm Auberg, bietul, lipsit de experienţă, joacă un rol jalnic în anturajul actriţei. Ce ar fi să-i deschidem ochii? — Nu ştiu, spuse Schellenberg, mijindu-şi ochii. Mie nu-mi pasă de problemele sentimentale ale lui Hoc, sunt convins că 1503

un bărbat care are chef să se lase păcălit, se va lăsa păcălit şi de o vedetă, şi de ultima trotuaristă... Rămas singur, şeful Gestapoului pufăi din trabuc. „Poate că e ocazia mult visată, gândea el. Să mă folosesc cumva de actriţă, de Marian Hoc şi de cei doi români prizonieri... Ei să evadeze, iar beleaua să cadă pe capul lui Schellenberg... Dar cum să fac?” Müller convocă unul din oamenii săi de încredere şi-i ordonă să se ocupe de pilotul Wilhelm Auberg. Să scotocească în trecutul, prezentul şi chiar în... viitorul său.

49. Salonul nr. 8 unde se aflau internaţi Codan şi Balamela, încăpere vastă, bine luminată, aerisită cu ajutorul unor ventilatoare – ce puteau servi însă şi altor nobile scopuri – era de bună seamă destinată coloneilor aflaţi în convalescenţă, şi chiar paracoloneilor. Dar de ce să excludem ipoteza că Balamela şi Ceclan, laolaltă, valorau cât un colonel, paracolonel, sau chiar cât un paracolonel plus un Feldwebell? Cele două paturi, largi cât un teren de tenis, nu erau nici pe departe de tip cazon, ci, examinându-le ornamentaţia subtilă şi complicată, ai fi putut ajunge la concluzia că fuseseră aduse printr-o inexplicabilă fantezie de undeva, din vreun castel de pe Rhin – sau de oriunde. Datorită paturilor, a unui scrin care nu se asambla cu restul, dar ce importanţă are?, a unui covor care dacă nu era chiar de Şiraz, desigur că era de Hamburg, şi a altor elemente, Ceclan puse la îndoială informaţia primită cum că ei erau „oaspeţii” infirmeriei sau spitalului Regimentului 7 de vânători de paraşutişti, ci mai curând la Karinhall, reşedinţa lui Goering... Singurul neajuns al locuinţei lor provenea de la ferestre, de altfel înalte şi largi, dar prevăzute cu gratii groase şi vopsite în alb. Evident, ferestrele nu puteau fi deschise. Elicele 1504

imense, ca ale avioanelor Heinkel, asigurau aerisirea, iar orificiile propriu-zise, precum şi alte orificii şi instalaţii, asigurau tot ce se cere asigurat în astfel de condiţii. Uşa se prezenta masivă şi dublă – Ceclan pretindea că e lemn de teck, dar era probabil doar una dintre fandoselile sale de atoateştiutor – iar mânerul, vreau să zic clanţa uşii, de proporţii gigantice şi purtând eroziunea timpului şi a multor mâini ce nu reuşiseră să şteargă cu totul linia elastică şi ameninţătoare a capului de cobră, ai fi zis că e din aur, dacă în mod sigur n-ar fi fost din alamă. Această uşă pe seama căreia am cheltuit şi aşa prea multe vorbe; nu oferea nici o şansă de evadare, fiindcă, deşi groasă, permitea pătrunderea în încăpere a unor sunete pe care le-aş denumi bocănituri. Cine bocănea acolo pe coridor nu putea fi de bună seamă o duioasă şi fragilă soră de calitate, ci un handralău înarmat până-n dinţi – deşi, ca să fim drepţi, nici sora de caritate, sau infirmiera, dacă doriţi, nu lipsea din ambianţa agreabilă a celor doi prizonieri. Aceasta era o femeie cu figura ovală şi blajină care venea să le împartă injecţii întăritoare. Întăritoare, ca să facem figură onorabilă în faţa plutonului de execuţie, comentase unul din cei doi, poate că, Balamela. Comentariu care era tot atâta de aproape de adevăr ca fila 179 de fila 180 a acestui roman. Sau inoculări de îndobitocire, care să ne facă să recunoaştem orice, lansase altă supoziţie celălalt, idee de asemenea nu lipsită de temei, îi vizita zilnic şi doctorul, un medic militar cu gradul de maior, interesându-se îndeaproape de vânătăile de pe trupurile celor doi, de arsurile din tălpi, de clavicula aproape smulsă din ţâţâni a lui Bala, precum şi de celelalte mici defecţiuni ale deţinuţilor. Mediculmaior nu cheltuia multe cuvinte, îşi făcea conştiincios meseria, în schimb sanitarul care le aducea tainul vorbea imens despre necazurile sale sentimentale. Iată, el îşi face datoria faţă de patrie, iar logodnica lui, numele nu contează, îşi face probabil datoria faţă de – faţă de ce anume de asemenea nu contează. 1505

De altfel, Ceclan şi Balamela nu duceau lipsă de vizitatori. Printre cei dintâi, din afara cazărmii, admiţând că totuşi se aflau într-o cazarmă – se înfiinţă o femeie cu înfăţişarea deosebit de atrăgătoare. 18 Această doamnă purta un taior sobru, însă excelent croit, care-i sublinia statura, ca şi trupul, tot excelent croit. Purta coc, părul avea culoarea Mării Nordului cu o secundă înainte de izbucnirea furtunii, natura, sau poate pântecul mamei ei, o dotase cu maxilar energic, aproximativ pătrat, ceea ce nu-i conferea obligatoriu un aer de duritate, iar ochii verzi se asortau perfect cu părul, cu haina, de parcă ar fi fost procuraţi la acelaşi magazin. — ’Morgen, meinen Herren! Sunt informată că vorbiţi la perfecţie limba germană. Am venit să vă prezint simpatia mea! — Nu vă e teamă să vă prezentaţi simpatia faţă de noi cu atâta lipsă de discreţie? întrebă Ceclan, nu pe tonul cel mai serafic, arătând ventilatoarele şi celelalte orificii suspecte. Femeia păşi maiestuoasă între cei doi bolnavi. — Eu nu mă tem de nimic, domnii mei! Sunt María Weitsch, pilot de încercare. Foarte multe din tipurile de avioane pe care băieţii noştri duc lupte glorioase în în treaga lume... — În Australia încă nu, mârâi Ceclan. — Am auzit că aveţi un umor formidabil, ripostă femeia. Vă spuneam că multe tipuri de avioane eu le-am ridicat de pe sol prima. M-am prăbuşit de patru ori. — Ce coincidenţă! Şi eu tot de patru ori. — Mai ţine-ţi gura, Sergiu! izbucni Balamela. — La procesul care va avea loc împotriva dumneavoastră îl reprezint personal pe Goering, deşi Reichsmarschall-ul cunoaşte simpatia ce o nutresc faţă de dumneavoastră. — Deci veţi fi avocata? — Să nu comitem o eroare. Aprecierile mele sunt un sentiment personal, dar interesele Marelui Reich stau mai presus de orice, ele predomină, aşa că nu trebuie să vă 18

Să nu vă închipuiţi însă că e vorba de Planeta Trandafir Negru...

1506

aşteptaţi la înţelegere sau la... asta, cum îi zice, clemenţă, din partea mea. Oh, dar am uitat, v-am adus nişte cadouri! Din poşeta ei vastă, din care te-ai fi aşteptat să vezi decolând escadrila Richthofen, comandată de marele Hermann în persoană, frumoasa dar şi ciudata doamnă (patru prăbuşiri!) extrase un şir de pacheţele foarte elegant legate cu sfericele de diferite culori şi funde de diferite forme, ca şi cum ar fi fost vorba de atenţii pentru nişte copilaşi în ziua de Crăciun, iar nu pentru ostaşi bătrâni şi zvântaţi în bătăi şi... bătălii. Examinându-le fără sfială rănile şi vânătăile, aviatoarea de încercare îşi exprimă regretul că pe teritoriul ţării ei se pot întâmpla asemenea atrocităţi, la care Sergiu Ceclan replică imediat că „atrocităţile”, mai bine zis torturile, le fuseseră cauzate şi aplicate chiar de poliţia secretă germană – Gestapo – organ de stat din data de 10. X. 33, printr-un decret semnat de Goering. Maria Weitsch stătu o clipă pe gânduri, oferi ţigarete celor doi bolnavi, îşi aprinse şi ea una şi observă cu glas aspru, arcuindu-şi sprâncenele peste ochii ce se înverziseră şi mai mult: — Eu fac parte din armată, domnilor! Mi s-au dat informaţii exacte că aţi căzut, temporar, în mâinile acestor bandiţi terorişti care v-au maltratat în aşa hal, şi din ghearele cărora v-au salvat soldaţii noştri, la indicaţiile poliţiei secrete pe care o huliţi acum fără temei.. N-am nici un motiv să pun la îndoială aceste informaţii. — Evident, aprobă Ceclan. Ca veritabilă patrioată ce sunteţi... — Însă acum mă aflu aici în calitate neoficială, cu aprobarea comandantului Tiebler. Am venit pur şi simplu ca femeie, ca femeie germană, ca să aduc puţin zâmbet pe chipurile unor răniţi, indiferent dacă sunt amici sau inamici. În acelaşi timp, mărturisesc sincer, domnule Ceclan, am dorit să te cunosc înainte de proces, tocmai fiindcă suntem colegi, şi fiindcă studiindu-ţi fişele, am aflat că te-ai prăbuşit de patru ori, exact ca şi mine. — Onoarea este de partea... amândurora. 1507

— Însă, reluă aviatoarea, fără să bage în seamă sarcasmul, eu am suferit accidentele pe aparate în curs de experimentare, la primele lor zboruri, ceea ce implică totdeauna o mare primejdie în plus, pe când dumneata ai căzut pe avioane cu state de servicii verificate, ceea ce, recunoşti, e un punct în favoarea mea! — Vă admir ambiţia şi vanitatea, doamnă Maria! — Îţi dau voie să-mi spui pur şi simplu Maria... Fireşte, în faţa instanţei, va trebui să mi te adresezi cu Frau Weitsch. Iar eu îţi voi spune Serghei... ba nu, asta e pe ruseşte, Serge e mai corect. — Mai corect ar fi Sergiu, dacă nu ţi-e prea greu, Maria... — Eu văd că încep să fiu de prisos aici, remarcă acru, din colţul său, Balamela. Discuţia dumneavoastră a devenit atât de intimă şi chiar pasionantă, încât trebuie să-l rog pe gardian să mă scoată la plimbare... — Doamnă Maria, reveni la vorbă Ceclan, pardon, dragă Maria, apropo de performanţele noastre aviatice, vreau să fac unele precizări ca să-ţi mai tai din nas... — Să-mi tai din nas? Nu găseşti că nasul meu e perfect? — Ba da, ca formă – însă există aşa, o expresie... nu conţine nimic prea jignitor. Să revin la subiect. Pentru prima dată m-am prăbuşit în Franţa, pe timp de pace, făcând praf şi pulbere un Anson nou-nouţ, proprietatea contelui De La Roncière, cunoscutul exportator de şampanii, din cauză că acesta îmi propusese un record, să parcurg o anumită distanţă cu o anumită cantitate de benzină. Iniţial, acest simpatic idiot îmi propusese să zbor chiar fără benzină. Ei bine, pe drum mi s-a terminat carburantul, şi... Eram prea tânăr pe-atunci! Apoi, de două ori am picat pe front, cu avionul în flăcări. Flăcările nu izbucniseră de la sine, sau din cauză că mi-aş fi aprins eu, neglijent, o ţigară... A patra oară m-am prăbuşit cu un aparat Honduras-Fokker, fabricaţie germană, cu precizarea că îl aveam drept copilot pe compatriotul dumitale căpitanul Fritz Hellermann, de altfel un excepţional zburător, însă vina prăbuşirii o împart cu el şi cu avionul care era vechi şi nu tocmai pus la punct. Aşa stând lucrurile, vreau să cred că deosebitele noastre calităţi 1508

de şoimi ai văzduhului, dragă Maria – de fapt tu eşti şoimiţă – stau aproximativ pe picior de egalitate – o spun cu tot respectul faţă de farmecul tău de femeie irezistibilă... — Vom mai conversa despre asta, dragă Sergiu, acum trebuie să plec, am azi două încercări, trebuie să fiu în formă. În legătură cu femeile, da, ştiu, vreau să zic că vă înţeleg... noi avem destule fete drăguţe dispuse să se sacrifice. Am să vorbesc în legătură cu această chestiune cu comandantul Tiebler, sper că se va arăta înţelegător... — Ce părere ai, e normală? întrebă Silviu Balamela după plecarea Mariei Weitsch, al cărei parfum (de violete?) încă mai stăruia prin încăpere. — În nici un caz, replică ferm Ceclan. Un pilot de încercare nu poate fi complet normal, iar dacă stau să mă gândesc bine, nici măcar un pilot simplu, eu fiind cea mai bună dovadă... — Glumeşti. Aviatorii sunt aleşi dintre bărbaţii cei mai robuşti din toate punctele de vedere. Dar individa asta e întradevăr pilot de încercare? Sau o altă manevră...? — Nici o manevră – am recunoscut-o. I-am văzut poza prin gazete, chiar şi prin cele româneşti. Nu-ţi vine să crezi, dar e o adevărată eroină a Reichului, de talia unui Galland sau Otto Hintze, sau, cum a fost în primul război, comandantul escadrilei Richthofen, Hermann Goering... Eh, eh, ciudată e viaţa. Hai să vedem cam ce atenţii ne-a adus! — Mai bine să nu deschidem pacheţelele, Sergiu! Dacă, din greşeală, conţin explozibil? — Aşi! Deocamdată n-au de gând să se descotorosească de noi... până ce nu ne implică cu forţa în acel blestemat complot despre care nu ştim nimic. Pun pariu că delicata doamnă ne-a adus şocolată, ţigări, parfum... — Dar dacă ne trimit pe cap două fete, cum ne descurcăm? — Ia nu fi idiot, Bala! Le primim alături de noi, iar când ne vor şopti: Iubitule, ce să fac pentru a te salva, cui să transmit vorbă?, le vom răspunde: Transmite-i vorbă mamei mele că mor nevinovat. Va fi poate cel mai bun argument în favoarea noastră! 1509

50. Reichsführerul Heinrich Himmler îl convocă de urgenţă pe şeful Direcţiei Generale a Siguranţei Reichului, Obergruppenführerul Ernst Kaltenbrunner. Şeful suprem al tuturor serviciilor poliţieneşti din Germania, comandantul câtorva divizii, practic al unei veritabile armate, maniacul experienţelor „ştiinţifice” făcute pe deţinuţii din lagăre vorbi apăsat privind undeva în gol peste umărul de gigant al lui Kaltenbrunner. Ochelarii Reichsführerului reflectau ferestrele, iar dincolo de ferestre infinitul. Îi spuse şefului R.S.H.A., de fapt îi repetă, că Führerul nu admite nici un fel de complot, pe teritoriul Reichului sau în oricare parte a lumii, îndreptat împotriva fiinţei sale, sau chiar a ultimului Schutzmann. Ce este cu cei doi români? Li s-a smuls prin „metode Speciale” adevărul? Şi – Himmler bătu cu pumnul în masă – nu poate exista decât un singur adevăr – cel care să ne servească! — Reichsführer! Cei doi au fost torturaţi în aşa hal că... – se avântă Kaltenbrunner, strecurând printre dinţii îngălbeniţi tot farmecul accentului său austriac, când Himmler îl întrerupse brusc: — Uite ce este! Cu mine să nu vorbeşti în jargonul acesta dubios. Nu te înţeleg! Te poftesc să vorbeşti în limba germană. Pe câte am auzit, cei doi prizonieri se exprimă mai corect în germană decât dumneata! — Ceea ce nu-i împiedică să fie nişte blestemaţi de trădători, sau complotişti, cum vă place mai bine, Reichsführer, răspunse Kaltenbrunner, nu cumplit de impresionat de observaţia lui Himmler. Pe când eu, cu tot accentul de care mă fac vinovat uneori, sunt unul dintre cei mai credincioşi pioni ai Führerului. — Treci te rog la obiect!

1510

— Permiteţi să aprind o ţigară? Mulţumesc. Cei doi subiecţi au fost trataţi după toate regulile, dar n-am scos nimic de la ei, mormăi şeful R.S.H.A. — Şi concluzia? întrebă nerăbdător Himmler. — O concluzie definitivă e imposibilă deocamdată. E posibil că nici nu au ce mărturisi. — Aşa! Aşa! Am pus în funcţiune un mecanism complicat şi costisitor pentru a descoperi un complot, şi când colo, complotul nu există.. Trebuie să existe un complot, Kaltenbrunner! ridică vocea Himmler. E dorinţa Führerului! — Dorinţa Führerului este sfântă pentru mine, eu pot înscena oricând un complot, dacă e neapărată nevoie şi dacă doriţi să scăpăm de anumiţi oameni indezirabili, dar... — Fii atent cum te exprimi! Cum să ne scăpăm de anumiţi oameni – ce vorbă e asta? Pretinzi că cei doi subiecţi nu fac parte din nici un fel de organizaţie? Că sunt nişte simpli borfaşi? — Îmi permit să observ, Reichsführer, că furtul unui avion nu poate fi fapta unui simplu borfaş. — Tocmai! Tocmai! Cum au furat avionul? Cu complicitatea cui? În ce scop au efectuat zborul în direcţia Germaniei? — Toate acestea mi-au dat şi mie de gândit. Reichsführer. Voi scoate în cele din urmă adevărul întreg în legătură cu cei doi români, însă, dacă-mi permiteţi s-o spun, a continua pe calea torturii înseamnă a-i omorî. M-am gândit la ceva mult mai subtil... — Scuteşte-mă de detalii, n-am timp! Am nevoie de rezultate. Führerul are nevoie de rezultate. Are nevoie de un complot! Pricepi? Heil Hitler! (Dorinţa atât de asiduă a lui Hitler avea să se împlinească câteva luni mai târziu, dar, evident, nu cu concursul lui Ceclan şi Balamela. La 20 iulie ’44, Führerul a scăpat ca prin minune viu, după explozia unei bombe cu acţiune întârziată. După cum se ştie acel complot a fost organizat de armata germană „atât de devotată Führerului”, avându-l în frunte pe colonelul Stauffenberg, pe mareşalul Witzleben, pe Nebe, 1511

şeful Kripoului, contele Hellendorff, şi multe alte personalităţi de seamă, care au plătit cu capul temerara lor încercare.)

51. Şeful R.S.H.A., Ernst Kaltenbrunner, îi convocă prin telefon pe şeful Amt-ului IV (Gestapoul) şi pe şeful Amt-ului VI (Informaţii în străinătate). În faţa Obergruppenführerului trona o sticlă pântecoasă cu rachiu de Metz, precum şi un pahar golit pe trei sferturi, pe care se pregătea să-l golească definitiv pentru a putea să-l reumple. Îi privi mohorât, cu ochi ceţoşi, pe subalternii săi. „Vine de la Himmler, ghici Schellenberg. A fost bine frecat.” „Totul mi se trage de la Schellenberg,” medita Müller, greoi şi buhăit de nesomn. — Luaţi loc, domnilor generali, mormăi Kaltenbrunner, apăsând pe cuvântul generali şi nesfiindu-se acum să afişeze în toată splendoarea sa accentul său suspect. Se mai gândi o clipă, întrebându-se parcă dacă merită, apoi le arătă paharele, invitându-i să se servească. Müller bău, Schellenberg refuză politicos, Kaltenbrunner goli al doilea, sau poate al treilea, păhărel şi păru să se enerveze brusc: — Müller! Nu trebuia să te ocupi şi să rezolvi cazul celor doi complotişti români? — Este exact, Obergruppenführer! — Exact, exact! Ce anume – exact?! În acest caz, prietenul Schellenberg ce amestec are în această afacere? Oare e necesar să ne mobilizăm toate forţele pentru a rezolva o chestiune simplă şi limpede ca un pahar cu apă? Oare Gestapoul, cu mijloacele sale, nu poate să lucreze pe cont propriu operativ şi sigur? „Limpede ca un pahar cu apă, hm, de când n-ai mai văzut un pahar cu apă ca să vezi cât e de limpede”, gândea şeful Gestapoului, dând un răspuns sec: 1512

— Nu eu i-am cerut sprijinul lui Schellenberg! S-a amestecat el din proprie iniţiativă. Schellenberg medita: „Când m-o fi turnat Müller „vienezului” şi oare ce anume a spus?” Rămase calm: — Obergruppenführer, am cunoscut-o întâmplător pe acea vedetă româncă de la U.F.A., care face furori... — „Întâmplător”! Splendid! Dacă toţi funcţionarii noştri superiori se vor încurca cu actriţe, şi mai ales străine, ne vom duce dracului mai curând decât vă închipuiţi! — Nu este cazul meu, Obergruppenführer! făcu Schellenberg pe jignitul. Eu nu mă „încurc”. Conţinutul discuţiei mele cu Frau Simionescu a fost înregistrat pe bandă de către Parteigenosse Müller... Kaltenbrunner mârâi, dar nu zise nimic, avusese o clipă chef să spună că el cunoaşte prea bine conţinutul acelei înregistrări – că Müller i-l arătase, dar se răzgândi. La rândui, Schellenberg nu se îndoia acum că Müller raportase totul şefului R.S.H.A. Kaltenbrunner mai bău şi izbucni: — Stăm bine! Dacă aşa stau lucrurile (nu preciză ce înţelege el prin „aşa”), acum trebuie să colaboraţi, dumneata Müller, şi dumneata Schellenberg! Să isprăvim odată cu porcăria asta! Führerul doreşte să ştie ce e cu complotul! Führerul doreşte un complot! Reichsführerul doreşte un complot! Cu toţii, mama dracului, dorim un complot! Să mi-l scoateţi de unde doriţi, chiar şi din papucii madamei Simionescu!

52. Agentul Hugo Nortdall citi: 1. Noi, Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela declarăm: n-am luat contact cu nici un fel de persoane, cu excepţia prietenilor obişnuiţi. Nu am participat la nici un fel de complot, după cum nici cunoscuţii noştri, pe câte ştim. 1513

2. Între noi şi aviatorul german Fritz Hellermann existau relaţii fireşti de camaraderie. Nu discutam politică. Ne este greu să ne închipuim că el făcea parte din vreun complot. Na pomenit nimic despre aşa ceva, nu ne-a făcut nici un fel de propuneri în acest sens. Ne-am cunoscut la Clubul Piloţilor Vânători. Singurul adevăr este că el se plictisise de război, ca şi noi dealtfel. 3. În noaptea de Anul Nou ’43/44, aerodromul militar german Tx-X nu era păzit de nimeni. Sentinelele dispăruseră. Nu vrem să facem aluzie fină că soldaţii se retrăseseră undeva ca să petreacă aşa cum se cuvine noaptea Anului Nou, însă aceasta e situaţia. Nu exista nici un fel de pază. Avionul pe care ne-am permis, cu delicateţe, a-l sustrage se afla pe o pistă secundară. Acel aparat Honduras-Fokker nu mai cunoscuse protecţia unei huse de ani de zile. Ne-a trebuit o veşnicie până să încălzim motoarele şi să dezgheţăm geamurile. Părerea noastră, pe care o exprimăm cu tot regretul şi respectul, e că întreg personalul aerodromului, de la comandant la bucătar şi viceversa, era beat criţă. Singura fiinţă ce nu se afla în stare de ebrietate era un câine-lup. 4. Ruta noastră era Tx-X – Praga – Cotbus – Insula Coroanei, unde Cecilia Olaffson-Vidraru (care acum doarme în Carpaţi şi poate e fericită) pretindea că are, sau i se năzărea ei că are, o proprietate. 5. În cele patru zile pe care le-am petrecut la Berlin, eu, Sergiu Ceclan, fiind pus în libertate de către pretinsa organizaţie pentru a lua contact cu pretinşii complotişti, dispunând de o bună sumă de bani, pusă la dispoziţie tot de către organizaţie, am fost fără încetare ameţit de alcool. Oscilam între dorinţa de a mă face cumva nevăzut şi regretul de a-l lăsa singur pe prietenul meu Balamela. În acelaşi timp, eram perfect conştient că cel puţin jumătate din poliţia secretă se află cu ochii pe mine. De-aia şi beam. Fiind ameţit, uitam de Gestapo şi izbuteam să-mi concentrez atenţia şi asupra femeilor. Sunt multe femei frumoase la Berlin. Însă unde nu sunt? Eu, Ceclan, nu sunt în stare să enumăr localurile prin care m-am perindat, însă admiţând că Berlinul beneficiază de o mie de cârciumi, recunosc cu jenă că mi-au 1514

scăpat cel mult două, trei. În acest interval, am impresia că am avut şi o mică aventură cu o cucoană despre care nu-mi amintesc nici cum arată, nici cum o cheamă. Iscălit: S. Ceclan S. Balamela P.S. Cât timp prietenul Ceclan s-a vânzolit prin Berlin, eu am crăpat de plictiseală! Aşa-zisul colonel Leeds a încercat să mă distreze învăţându-mă să joc bridge. Nu i-a mers! De ce? Fiindcă, aşa englez cum încerca să pară, nu cunoştea acest joc, iar eu, înainte de război, am făcut parte din echipa română de bridge, care, într-un turneu, a pus cu botul pe labe echipa Germaniei. Vă doresc, cu toată stima, să aveţi sictir! Iscălit: Silviu Balamela. Agentul Hugo Nortdall mototoli hârtia şi o azvârli la coş. Îşi plimbă degetul prin dreptul nărilor, fără a se scobi totuşi cu adevărat în nas – deşi era clar că ar fi avut poftă. E posibil că avea poftă să şi râgâie. Se stăpâni. În schimb, zise: — Nu e acesta răspunsul pe care-l aşteptam din partea dumneavoastră, domnilor. Vă complicaţi de bună voie situaţia, care şi aşa nu e roză. — Ascultă, maimuţoiule, scârnăvie, pitecantrop lipsit de cojones, fost kapo la Mauthausen, turnător, şi în esenţă c...t, îţi permiţi să mototoleşti şi să rupi declaraţia pe care eu, cu braţul meu anchilozat de torturi, m-am chinuit s-o formulez, dând răspunsuri rezonabile La întrebările voastre idioate? Transmite şefilor dumitale să trimită aici nişte oameni inteligenţi, nu nişte mule. Mulă, în limba română e un cuvânt deosebit de jignitor, fii convins! Şi acum dispari din 1515

încăperea asta, fiindcă, aşa infirm cum mă vezi, mă ridic şi te fac praf cu nodurosul! Culmea culmilor, agentul Gestapoului, Hugo Nortdall, cu rang de maior SS, ieşi fără să spună un cuvânt. Ascultând înregistrarea acestei vesele convorbiri, Walter Schellenberg izbucni în râs. „Iată nişte indivizi! gândi. N-ar fi rău, n-ar fi rău de loc să-i am în serviciul meu!” Audiind aceeaşi bandă, şeful Gestapoului, Müller, se încruntă. „Aceşti doi complotişti, îşi zise, care sunt complotişti aşa cum sunt eu episcop, constituie exact beleaua ce-mi lipsea! Ar trebui să pun la cale un plan simplu şi diabolic – numai că mintea bătrânului Müller, conştiincios şi vechi funcţionar, nu mai e capabilă de planuri diabolice... Aş da orice pentru o idee mare... pentru ceva care să-l înfunde definitiv pe Schellenberg!” Heinrich Müller se subaprecia, dintr-un fel de târzie cochetărie. În realitate cunoscuta sa putere de muncă îi permitea să nu doarmă nopţi în şir când îl preocupa o problemă importantă, iar acum, într-adevăr, îl preocupa o problemă foarte importantă! Aproape o obsesie. Un om sărăcăcios îmbrăcat, cu faţa îngustă şi tristă, intră fără să bată la uşă în cabina Marielei Simionescu. Era atât de cenuşiu că în mijlocul unei pâcle nu prea dense nu l-ai fi putut deosebi nici de la o jumătate de pas. Planeta Trandafir Negru îi observă de îndată – nefiind ceaţă în cabina ei – şi se încruntă. Îl cunoştea vag din vedere, insul se pare că era peruchier sau ajutor de peruchier la studiourile U.F.A., însă nu făcea parte din cortegiul actriţei, nu avea acces la cabina ei, şi în orice caz nu avea dreptul să intre neanunţat şi fără să bată la uşă. Cu toată înfăţişarea sa jalnică, omul înaintă decis către micul aparat de radio din cabină şi învârti butonul: răsună unul din marşurile de luptă ale unităţilor din Afrika Korps (vai, atât de înfrânte acum!). — Cine eşti, ce cauţi aici, şi de ce ai deschis radioul? Ajutorul de peruchier explică mai mult în şoaptă că, unu: cu muzica asta atât de sonoră se poate preveni înregistrarea 1516

convorbirii lor confidenţiale, doi: el este Herr T., trei: vine din partea... cuiva sus-pus. — Aveam impresia că eşti un simplu angajat al sturilor, răspunse cu dispreţ şi naivitate (??) actriţa. Individul cenuşiu mormăi că în meseria lui se câştigă puţin, că e necesar să mai faci câte ceva pentru rotunjirea pungii. — Scuteşte-mă! îl repezi Mariela Simionescu. Cine te-a trimis? De ce! Dă-i drumul repede! Agentul se aplecă la urechea actriţei: — Vin din partea lui Schellenberg. De altfel, îl cunoaşteţi! — Îl cunosc! Şi? Agentul îi dădu unele explicaţii. Tot mai încruntată, Planeta Trandafir Negru refuză – sau se prefăcu a refuza. Agentul insistă. El reveni, la fel de cenuşiu şi insignifiant, a doua şi a treia zi. În această a treia zi Mariela Simionescu îl primi ceva mai destinsă, şi-i expuse punctul ei de vedere. Nu era numai al ei. „Translatorul” Marian Hoc contribuise din plin la rotunjirea acestui punct de vedere. Satisfăcut, agentul lui Schellenberg părăsi cabina actriţei, părăsi studiourile şi se înfiinţă pe Prinz Albrechtstrasse, unde ceru audienţă urgentă la... Heinrich Müller.

53. Printre alţi vizitatori de care beneficiară Ceclan şi Balamela. se număra şi comandantul Regimentului 7 de vânători de paraşutişti, colonelul Tiebler. Acesta, un mascul vânjos, cărunt, cu nasul vag coroiat, salută scurt din cap şi începu prin a examina încăperea – ca şi cum ar fi văzut-o întâia oară. Întrebă dacă „oaspeţilor” le sunt asigurate toate comodităţile. Se scuză, e drept, foarte de sus, că multiplele sale obligaţii îl împiedecaseră să-i viziteze pe domnii ofiţeri chiar din prima zi a sosirii lor. Domnii ofiţeri au a se plânge de ceva – dacă da, s-o spună fără ocol. Hrana e 1517

mulţumitoare? Evident, se fac eforturi, războiul nu permite nici un fel de lux. Doctorul îşi face datoria? Care e starea lor, a domnilor ofiţeri în acest moment, cum progresează rănile? Ceclan şi Bala nu făcură nici o plângere în nici o direcţie. Colonelul Tiebler deodată tresări pornind glonţ către noptiera lui Balamela. — Ciocolată olandeză! remarcă el. După câte ştiu, nu face parte din raţiile noastre! — Nu vă faceţi griji, domnule comandant, rânji Balamela, iar ochii lui mici şi îndepărtaţi, se micşorară şi se îndepărtară şi mai mult. N-au ajuns partizanii olandezi până la noi – dacă au partizani. Este o atenţie personală a doamnei... cum o cheamă, Sergiu? — Frau Maria Weitsch. — O! A! Aviatoarea aceea exaltată, remarcă fără vreo intonaţie specială colonelul. Da, da, a avut aprobarea mea personală să vă viziteze. V-aţi simţit bine în compania ei? Sunt sigur că da. Tiebler îi părăsi, anunţându-i în treacăt că, în calitate de comandant al Regimentului 7, el va prezida completul de judecată pe tot timpul procesului. — Nu e vorba de Curtea Marţială? întrebă Ceclan. — Nu sunt jurist, domnilor. Terminologia mă depăşeşte. Completul de judecată, sau tribunalul, dacă doriţi, va fi alcătuit din militari. Nu aveţi nici un motiv să puneţi în cumpănă onestitatea lor! La revedere! Orice fel de nemulţumire pe care o aveţi, raportaţi-o aghiotantului meu.

54. Planeta Trandafir Negru intră în salonul 8 însoţită de chipeşul ei translator, elegant cât trei gigolo la un loc. Actriţa se opri lângă uşă: — Aveam impresia că fac vizită unor bieţi prizonieri! Cornea-Hoc replică sobru, dezgustat: 1518

— Sunt nişte prizonieri, doamnă. Însă nu „bieţi”. Mai curând nişte ticăloşi. Zicând aşa, îl privi pe Balamela, iar apoi, mai insistent, însă nu din cale afară, pe Ceclan. Acesta, fără să-i acorde vreo importanţă, făcu un gest către Planeta Trandafir Negru, adresându-i-se în nemţeşte: — Luaţi loc, Frau... — Dar pe româneşte ai uitat să vorbeşti? îl repezi Cornea. Mariela Simionescu rosti încetişor, însă apăsând straniu pe cuvinte: — Totdeauna eram sigură! Azi, la veselia enormă, zilnică – (pauză lungă, nemotivată) – se adaugă încă una. Prietenii mei germani mi-au permis să vizitez cazarma acestei unităţi de elită şi de asemenea să văd doi compatrioţi aflaţi în suferinţă... Vă doresc să ieşiţi cu bine din încurcături, domnilor... mă iertaţi, nu vă cunosc numele. Am aflat că sunteţi învinuiţi de delicte împotriva statului german. Sper din inimă că nu e ceva grav, sau că este o simplă eroare. În orice caz, vă sfătuiesc să aveţi toată încrederea în justiţia germană. Ceclan rosti agale: — Fiţi binevenită printre noi, doamnă Simionescu. Eu vă cunosc. V-am văzut, nu o singură dată, pe scena Naţionalului. Cum de vă aflaţi la Berlin? — Nu suntem la Berlin, domnule... — Ceclan, Sergiu Ceclan. Fost pilot. Fost hoţ de avioane. În prezent, nu ştiu ce sunt. — Cât haz aveţi! Ne găsim lângă un orăşel al cărui nume lam şi uitat, sunt foarte zăpăcită! — Aţi fost sfătuită să-l uitaţi! — Domnule... domnule... — Ceclan, doamnă Simionescu. Numele meu e Ceclan. Iar pe colegul meu de suferinţă îl cheamă Balamela. — Ce nume caraghios! Cum poate să-l cheme pe cineva Balamela? — „Cum poate fi cineva persan?” replică Sergiu Ceclan. — Nu văd nici o legătură! — Mă rog, poate că şi cultura dumneavoastră are unele împoticniri... 1519

— Domnule, cum naiba te cheamă, răcni „translatorul”, nu-ţi permit să o jigneşti pe doamna Simionescu. Ia seama! — Lasă, Marian, nu fă pe nervosul! Am într-adevăr „împoticniri” în cultură, cine n-are? dar acum îmi amintesc că aserţiunea cu persanul aparţine unui gânditor francez, nu e aşa, domnule... domnule... — Ceclan, răcni, la rându-i Balamela, din ungherul său, ca un păianjen întărâtat. Iar pe mine, Balamela, oricât ar părea de caraghios. Dar dumneavoastră! drăcia dracului, cine sunteţi? O agentă a contraspionajului german? Ce vreţi să scoateţi de la noi? — Gura, Bala! răcni acum Ceclan. Doamna e o cunoscută actriţă, cea mai de seamă din generaţia tânără – şi să-ţi fie ruşine că nu umbli la teatru! Preferi cârciumile! — Nu mi-e ruşine, na! Între o plimbare de câţiva ani pe front, şi alta, probabil pentru eternitate în Germania, n-am găsit un răgaz să frecventez şi spectacolele cu piesuleţe dubioase. Dommage! — Dacă ai fi cât de cât în formă, n-aş ezita să te pălmuiesc, aschimodie obraznică! glăsui Maximilian CorneaHoc. — Oho! M-am şi speriat! Fac pe mine de frică! se oţărî Bala. După câte ne-au făcut aici, o palmă din partea unui compatriot ar fi ca o dulce mângâiere! Dar nu ştiu, după ce mă vei lovi, cum te vei simţi dumneata, domnule dracul ştie cum te cheamă – şi nici nu doresc să ştiu. Cred că ar fi bine să vă duceţi la naiba, domnilor compatrioţi, sau chiar şi mai departe! îi prefer pe S.S.-işti. („Îl trimit la dracu pe Schellenberg, cu metodele sale subtile, cu tot, spuse tare Müller după ce i se traduse conţinutul acestei conversaţii. Sau e o înscenare perfectă, dar nu văd cum poate fi, sau...” Şi se duse încă o dată în sala de proiecţii, unde revăzu a cincia oară filmul întâlnirii dintre Mariela Simionescu şi prizonieri. Era atât de atent, că-i lăcrimau ochii. Din nou nu surprinse nimic suspect, absolut nimic, şi părăsi sala înjurând.) 1520

Walter Schellenberg îl convocă la locuinţa lui particulară pe specialistul în limbi romanice, un oarecare domn Hinke. Semnalmentele şi biografia, ca şi celălalt nume al său, nu ne interesează – ne interesează doar faptul că, deşi ocupa o funcţie modestă, era un specialist eminent, iar latina, italiana, româna şi chiar dialectele iberice nu aveau taine pentru dânsul. Schellenberg ascultă, amuzându-se şi de data aceasta, discuţia, sau mai bine zis hârâiala dintre deţinuţi şi vizitatori. Şeful secţiei pentru informaţii politice vizionase evident şi filmul care eterniza evenimentele – de două ori. Nimic deosebit. Chiar nimic. Frumoasa actriţă, ca şi fercheşul ei însoţitor fuseseră primiţi cu rezerve de către cei doi prizonieri, iar în cele din urmă aproape daţi afară. Pe undeva explicabil, pe undeva mai puţin explicabil. Explicabil, pentru că prezenţa arogantului translator şi veselia zgomotoasă şi nepăsătoare a actriţei aveau fireşte darul să irite nişte oameni în situaţia lor. Inexplicabil, hm, unde? Unde? Poate că totuşi Ceclan şi Balamela ar fi trebuit să se bucure întâlnind nişte compatrioţi... Poate. Acum ajutat de Hinke, tânărul general explora textul dactilografiat al înregistrării. Nimic, nimic, nimic, şi iarăşi nimic. Schellenberg se şi întreba de unde încăpăţânarea asta absurdă de a continua să creadă că există vreo legătură între actriţă şi deţinuţi? Îşi aprinse o ţigaretă şi se pregătea să-l concedieze pe specialistul în limbi romanice, când, aproape pe negândite, puse o întrebare de o mare intuiţie: — Herr Hinke! Cum vi se pare limba în care au comunicat aceştia patru? Savantul îşi potrivi ochelarii. Era complet chel şi aducea a rabin. Dar poate că protecţia lui Seh., căruia îi mai adusese bune servicii, îl ferise de neplăceri de tot felul. — Nu vă înţeleg întrebarea, domnule general. — Ca să fiu mai limpede, au vorbit corect româneşte? — Absolut corect – după umilele mele cunoştinţe. Corect literar, dar nu tocmai politicos, numai că impoliteţea nu implică neapărat incorectitudine lingvistică. 1521

— Absolut de acord. Totuşi, nu te-a frapat nimic, o expresie, un cuvânt, folosite cam alandala, sau de prisos? — Nu, serios că nu, domnule general... Eu vreau să vă ajut, dar... — Bine, bine, lasă. Mai citeşte o dată textul, iar eu aduc cafea şi rachiu. — Mulţumesc. Ştiţi, nu beau alcool. Nici cafea. Am ulcer, gastrită şi toate bolile de care beneficiază un şoarece de bibliotecă..., un intelectual... — Am să beau eu şi pentru d-ta! (În gând: Şi eu sunt un intelectual, măgarule!) Te rog să mai revezi textul, cu mare atenţie! Când generalul reveni, cu ibricul şi băutura – era singur în casă – specialistul zâmbi timid, exact cum îi stă bine unui şoarece de bibliotecă, sau unui şoarece adevărat care, printro şansă, a ajuns în graţiile unei pisici. — Pun pariu că ai depistat în fine ceva! triumfă Schellenberg. Poftim limonadă. O pregătesc după o metodă specială. Lămâie adevărată şi apa de Lenz. Ei, ce e? — Domnule general, probabil comit o eroare... Aici de fapt nu e nimic incorect. Numai că sună nu ştiu cum. Actriţa zice: „Totdeauna eram sigură! Azi la veselia enormă zilnică, se adaugă încă una!” — Hm! Ce ţi se pare nepotrivit aici? — Din context nu reiese în ce privinţă era totdeauna sigură. — Dat dacă este continuarea unei convorbiri avute cu acel însoţitor al ei, încă înainte de a intra la prizonieri? — Nu pot să vă contrazic. Mi-aţi cerut să vă semnalez tot ce mi se pare cumva. — Şi foarte bine faci. Sunt mulţumit de dumneata, Herr Hinke! Mai e ceva de semnalat? — Minunat acest suc de lămâie! Da, e ceva, cred că absolut fără nici o importanţă. Actriţa se exprimă: „Totdeauna eram sigură! Azi la veselia enormă, zilnică, se adaugă încă una!” — Şi ce ţi se pare anormal? 1522

— Din nou nu văd în ce constă „veselia enormă, zilnică”, şi am impresia că un român, un om cultivat, nu s-ar exprima în felul acesta. — Vrei să spui că fraza e stângaci construită? — Mai exact, uşor forţată. E o simplă impresie. Nimic mai mult. Şeful Amt-ului VI din R.S.H.A. aprinse un nou trabuc, zâmbi, nu se ştie cui, se rezemă comod de spătarul scaunului. În „salonaşul” vilei lui Schellenberg temperatura se menţinea plăcută, era cald şi un parfum discret izvora nu se ştie de unde. — Dragă Herr Hinke, ştii cum facem? Dă un telefon soţiei, spune-i că te reţin la o cină de lucru, – şi să te ierte... şi să mă ierte. Dacă, bineînţeles, eşti de acord. Cum ar fii putut să nu fie de acord bietul specialist în limbi romanice? El răspunse pe un ton umil: — Inutil, domnule general. Inutil, telefonul. Martha m-a părăsit, se împlinesc patru luni de atunci. Femeile nu iubesc bărbaţii care nu beau, nu fumează şi nici nu le pocnesc peste mutră, măcar din când în când. A plecat cu un individ care cel puţin de două ori pe săptămână mătură duşumelile cu ea. Dar ce importanţă mai are? — Regret, Hinke. Sincer regret. N-aş fi vrut să zgândăresc o rană, dar nu ştiu care filozof zicea că atunci când scapi de o femeie, chiar dacă ţi-e nevastă, ori mai ales atunci, trebuie să-ţi freci palmele de bucurie. Şi fără a-i da timp lui Hinke să răspundă, Brigadenführerul adăugă: Voi da ordin să ni se aducă de mâncare. Ia să văd... „Totdeauna eram sigură! Azi la veselia enormă zilnică, se adaugă încă una!” Ce păcat că nu cunosc limba română, Hinke! Dar mă bizui pe d-ta! Va trebui să luăm lupa! — Nu sunt detectiv, domnule general. Nu ştiu să folosesc lupa, şi nici revolverul. Am fost găsit inapt chiar şi pentru armată, acum când e atât de mare nevoie... — Desigur ai înţeles că a folosi lupa e o figură de stil, Hinke. Pur şi simplu vom supune unei analize atente aceste cuvinte ale actriţei. 1523

Aceste cuvinte ale Planetei Trandafir Negru, semnalate de către „şoarecele” Hinke, pricinuiseră momente pline de speranţă dar şi de amărăciune lui Sergiu Ceclan. Ele conţineau mesajul TE SALVEZ, or, acest „TE”, acest singular, îl împiedeca să-i comunice lui Bala adevăratul scop al Planetei Trandafir Negru. (Însă ştiindu-se neîncetat sub observaţie, nu ştia cum ar fi putut-o face!) Balamela habar n-avea că actriţa româncă, angajată să turneze la U.F.A., e una şi aceeaşi persoană a cărui telefon îl avertizase pe Ceclan, la „Casa de Retragere”, asupra pericolului iminent şi imediat. Pe lângă dificultăţile de a transmite lui Balamela acest mesaj al Marielei Simionescu – însă ar fi găsit el în cele din urmă un mijloc care să inducă în eroare „ochii” care pândeau din pereţi – Sergiu Ceclan nu putea să accepte ideea salvării de unul singur! Oare Planeta Trandafir Negru, care îl cunoştea atât de bine, izbutise să organizeze o evadare numai pentru el, sacrificându-l pe Bala, sau formularea incompletă a mesajului ei se datora grabei de a găsi un mod de comunicare care să nu atragă atenţia „ochilor” şi „urechilor”? Sergiu Ceclan, un ins atât de robust, nu putea să uite că plăpândul său prieten Balamela îi salvase în ultima clipă, evadând din „Casa de Retragere” într-un moment când el, Ceclan, cu totul epuizat nervos, traversa o stare de permanentă halucinaţie, ca să nu pronunţăm termenul nebunie... Orice s-ar fi întâmplat, pe Ceclan îl lega de Balamela nu numai o mare prietenie, dar acum emu uniţi prin viaţă, prin moarte, prin suferinţe, prin sânge. Ceclan, o ştia prea bine, n-ar fi acceptat să se salveze, lăsându-l acolo pe Bala. Pentru acelaşi motiv nu încercase să se facă nevăzut în cursul celor patru zile de hoinăreală prin Berlin, ci revenise în adâncul pădurii, la organizaţie, unde-l lăsase zălog pe amicul Balamela. Un tânăr Unterscharführer aduse două coşuri pline cu provizii. Cu mare îndemânare, rapid, generalul Schellenberg. sub ochii consternaţi ai specialistului în limbi romanice, aranjă cu propriile sale mâini o cină de vis. Îl pofti cu un gest 1524

plin de curtoazie la masă pe Hinke, stăpânindu-şi un surâs, dar un surâs suficient de compătimitor în faţa figurii uluite a savantului lingvist. Ca pentru a atenua acest efect care putea să se transforme în efect negativ, Brigadenführerul, bun psiholog, observă cu neglijenţă: — Avem noroc! Observ că astă-seară serviciul administrativ se arată neaşteptat de generos, probabil e la mijloc o confuzie, îşi închipuie că ofer un banchet. Să profităm, deci, de greşala lor, serveşte-te, Herr Hinke, şi fără nici un fel de ceremonie! Lingvistul saliva din plin, fapt care nu-l împiedică să protesteze: — Eu, ştiţi, seara nu obişnuiesc decât un ceai medicinal şi puţină pâine prăjită, din cauza ulcerului, a gastritei şi a celorlalte boli intelectuale, însă azi, cu îngăduinţa dumneavoastră şi conştient că-mi fac rău, am să gust, din pură lăcomie, din pateuri şi din icre. De multă vreme n-am mai văzut aşa ceva... — La drept vorbind, nici eu nu mă întâlnesc zilnic cu astfel de delicatese. Te rog, te rog... Brânza e franţuzească, icrele negre ruseşti. Ăia înfulecau icre negre dimineaţa, la amiaz şi seara, sub timpul ţarilor, limba asta cu măsline cred că e limbă de porc bavarez (Schellenberg se gândea la Müller, originar din Bavaria, însă Hinke n-avea cum s-o ştie), muşchiul în aspic ca şi pateurile sunt de-ale noastre, dar cred că se află la înălţime... Bănuiesc, domnule Hinke, că ştii ce este un cifru, sau un cod... — Evident, domnule general! Am citit şi eu romane de spionaj în tinereţe, e drept, nu prea multe, nu-mi dădea voie tata, care era un om foarte serios, el... — Să pornim de la premiza, posibil eronată, că acele cuvinte rostite de actriţa Simionescu conţin în realitate altceva decât se vede la prima lectură... — Dacă vă bizuiţi pe mine, Brigadeführer, în dezlegarea unul cod, mă tem să nu comiteţi o mare eroare – sunt un biet naiv în această privinţă, şi în multe altele… — Nici eu nu sunt un specialist, afirmă cu modestie Schellenberg. Avem noi alţii, experţi de soi, care pot să 1525

stoarcă vorbe cu dublu înţeles, şi chiar cu triplu, dintr-o rocă de granit, din bâlbâiala unui bâlbâit, din orice, însă ceva îmi spune că e mai bine ca această conversaţie să rămână între noi... e mai sănătos şi pentru dumneata, şi pentru mine chiar. Câteva principii elementare de „spargere” a unui cod cunosc şi eu. După ce gustăm câte ceva din ce e pe-aici, te voi ruga să scrii acele cuvinte suspecte, unul după celălalt, fără intervale, fără semne de punctuaţie. Herr Hinke aşternu pe hârtie: totdeaunaeramsigurăazilaveseliaenormăzilnicăseadaugăîncăuna.

— Acum, spuse Schellenberg, examinează această construcţie şi vezi dacă altfel despărţite cuvintele nu capătă alte sensuri... — Regret, nu pricep... — Eu, cum ţi-am spus, nu cunosc limba asta, dar îţi explic metoda. De pildă, desparţi astfel: „totde” – „aun”, „aer” – amsi”... etc. Există nenumărate posibilităţi, dar munca asta aşa e, migăloasă şi plictisitoare. — Da, m-am lămurit, se învioră lingvistul. Din felul în care aţi propus dumneavoastră „despărţirea construcţiei”, rezultă un singur cuvânt real: „aer”. — Ei, vezi! Or, eu am făcut despărţirile empiric... Încearcă dumneata. Timp de vreun ceas, urmărit de Schellenberg care fuma liniştit şi trăgea cu precauţiune câte o picătură de rachiu, Herr Hinke încercă nenumărate posibilităţi. Transpirase tot. Se temea să nu înşele încrederea puternicului său protector. În acest interval sună de trei ori telefonul alb – Brigadeführerul nu se deranjă – şi, o dată, telefonul negru. Schellenberg luă aparatul, trase firul după el, trecând în încăperea vecină. — Numărul şase la telefon. — Misterios ca totdeauna! Heil Hitler, prietene drag, Aici e Müller. Te deranjez? Ce faci? — Nu mă deranjezi! Heil Hitler! Nu fac nimic. Meditez. — A medita, nu e chiar nimic, amice. Bănuiesc că meditezi la eşecul confruntării dintre actriţa aia şi indivizii ăia. 1526

— „Ăia” şi „ăia”! se strâmbă Schellenberg. Dintre domnii Ceclan şi Balamela şi Frau Simionescu. Ce e, Parteigenosse, te-a lăsat memoria? — Nu în aşa măsură ca să uit că această idee subtilă îţi aparţine, şi că n-a dat rezultate. Te-ai convins? — M-am convins, răspunse rece Brigadeführerul, cu paharul de rachiu în mână. Müller zise: — Acum dau frâu liber băieţilor mei! — Obergruppenführer, mă uimeşti! Sau te prefaci că nu pricepi nimica?! Dulăii tăi se vor juca iarăşi cu fierul roşu şi cu instrumentele de smuls unghii şi limbi – şi ce vom câştiga? – nu vor scoate nimic de la subiecţi, cum n-au scos nici data trecută, în schimb poate îi vor omorî, sau îi vor aduce în aşa hal că nu vor putea face figură onorabilă la proces. Sau te pomeneşti că nu ştii nimic de proces. — Bun! Ştiu. Ce e cu procesul? — Păi dacă ştii – ştii că vor fi aduşi martori, contramartori şi contra-contramartori… — Prietene, sunt prea bătrân şi hârşit ca să mă mai amuze jocurile de cuvinte. Foloseşte-te de ele la salonul Kitty, sau unde doreşti. Vorbeşte clar, că mai am şi altele pe cap. — Ştii bine, Müller, că un complot împotriva Führerului sau chiar a siguranţei Reichului nu poate fi purtat doar pe umerii a doi amărâţi cum sunt Ceclan şi Balamela – blestemat nume! Procesul va întoarce cu fundul în sus toată lada cu gunoi şi astfel vom descoperi cine sunt şi ceilalţi implicaţi în această acţiune pe care o dezavuăm din toată inima amândoi. Moartea prizonierilor. români nu înseamnă nimic câtă vreme rămân ceilalţi... Dragii noştri prizonieri trebuie să rămână în viaţă, şi chiar să fie în formă. — Acum câtva timp opinai că nu există nici un fel de complot. — Mi-am schimbat părerea, răspunse sec şi aproape dur Schellenberg. Dumitale nu ţi s-a întâmplat să-ţi schimbi

1527

părerile? Oare prin anul... ia să ne amintim în care an, nu-i arestai laolaltă pe comunişti şi pe nazişti? 19 — Să lăsăm asta, făcu Müller. Chestia e cunoscută şi clasată. — Bun. S-o lăsăm. Pe scurt, dacă Führerul ne spune că există un complot, trebuie să fim convinşi de asta. — Perfect. Aşa mai vii de-acasă. Şi ce faci acuma? Tragi la măsea de unul singur? — De ce eşti indiscret, Parteigenosse? De ce neapărat de unul singur? Ce, sunt supus austriac? — Cum adică supus austriac? La cel faci aluzie? 20 — La nimic. E o vorbă, aşa... — Ştiam că nu eşti singur, Parteigenosse... Te-am sunat şi la telefonul particular, şi n-ai răspuns. Niciodată nu răspunzi la telefonul alb, când nu eşti singur. Bun, bun, îţi doresc o noapte rodnică, tinere, dar să nu bei prea multe şi amestecate, că te cam... Şi, era să uit, în principiu, ce să fac eu cu prizonierii mei – cu prizonierii noştri vreau să zic – până la proces? Ce-mi sugerezi? — Ei lasă, eşti prea amabil că-mi ceri părerea. Doar ştii – procesul va avea loc de îndată ce înfăţişarea lor va deveni cât de cât agreabilă. — Va trebui să aşteptăm mult şi bine până ce or să arate ca doi Don Juani! — Eşti pus pe glume! În orice caz, noi doi, şi nu numai noi, vom primi instrucţiunile necesare – dar mai curând va trebui să dovedim iniţiativă personală, cred – în legătură cu strângerea martorilor, contra-martorilor şi contracontramartorilor, scuză-mă că mă repet, dar ştii foarte bine că am dreptate. Ne aşteaptă o muncă, nu glumă. Până atunci, părerea mea este să-i lăsăm pe subiecţi să guste din lapte şi miere, fără să ne zgârcim, iar ca o simplă încercare, ca un divertisment, poate că n-ar strica să le trimitem vreo două dintre fetele noastre bine verificate şi instruite. După Fapt autentic. (n.a.) Führerul, după cum se ştie, era de origine austriacă, fapt ce i-a creat iniţial importante dificultăţi. 19 20

1528

câte am aflat, indivizii n-au fost schingiuiţi chiar prin toate părţile. Doar ştii prea bine că de multe ori o femeiuşcă isteaţă realizează mai mult decât un batalion de cretini înarmaţi cu ciomege. Eh, noapte bună, mon vieux... Ba nu, stai puţin, mai am şi un post-scriptum: nu mai trimite la prizonierii noştri semidocţi de teapa acelui Nortdall! — Nimic, domnule general, raportă palid şi obosit intelectualul Hinke. Deşi cunoştea firea liniştită a lui Schellenberg, se temea, grozav se temea ca generalul să nu se răstească la el. Când colo, Brigadeführerul pe care, din motive nu suficient de limpezi, discuţia cu Müller îl înviorase, îi spuse calm că nu trebuie să se descurajeze şi că orice carte trebuie jucată până la capăt. Lui Schellenberg îi plăcuse şi trucul, minor de altfel, cu telefoanele. Müller, şeful Gestapoului, era departe de a fi un ramolit şi un imbecil, aşa cum se exprimase Schellenberg în discuţia cu Mariela Simionescu, şi chiar cu alte ocazii, ci un om de temut. Posibilitatea de a angaja un duel cu adversari puternici te scoate din amorţeală şi rutină. — Păcat, i se adresă generalul domnului Hinke, că nu bei nimic. Un strop de ceva ţi-ar mai da putere şi poate chiar inspiraţie. Lingvistul clătină din cap a acceptare. — Astăzi, şi aşa, am făcut-o lată... icre, brânză fermentată, plăcintă, cegă... Am să iau deci, cu îngăduinţa dumneavoastră, şi un pahar cu vin. — Te rog! Eu rămân pe „tării”, spuse generalul. — Vă rog? se miră Hinke. — Pe băuturi tari. Iar pentru dumneata, iată un excelent vin alb ţărănesc, cinstit... Ai încercat să citeşti acea construcţie invers? — Invers? Nu mi-a trecut prin cap. — E o metodă puerilă, o folosesc şi şcolarii pentru „secretele” lor, dar... Încearcă! — „Anuăcnâăguadeas... silabisi cu dificultate lingvistul. Nu, nici aşa nu iese nimic. 1529

— Prea bine, vorbi Schellenberg, la fel de senin, m-am înşelat, dar cine nu se înşală? Numai cine nu încearcă. Voi rămâne cu amintirea plăcută a acestui supeu în compania unui om erudit... să ciocnim! — Onoarea e de partea mea, domnule general, dar îmi pare rău că... — Mai am o idee, cred că e ultima. Încearcă aşa. Ia prima literă a fiecărui cuvânt şi aşterne-le una după alta. La fel cu a doua literă a fiecărui cuvânt, cu a treia... N-a fost nevoie nici de a treia, nici de a doua.. Savantul Hinke scoase un icnet care la el echivala cu un răcnet de triumf şi flutură sub ochii generalului foaia de hârtie pe care aşternuse şirul de majuscule: TESALVEZSAIU — Sunt primele litere ale fiecărui cuvânt, domnule general! — Şi cum se traduce acest hilar „tesalvezsaiu”? — Nicicum. Însă dacă facem despărţiturile cuvenite – aşa cum m-aţi învăţat, iese: „te salvez saiu”! Şi savantul traduse în nemţeşte echivalentul lui „te salvez”. Schellenberg îşi stăpâni o ciudată emoţie. Iată că izbutise! Acolo unde Müller, fără îndoială, dăduse greş! Întrebă: — Dar cum rămâne cu „saiu”? — Nu ştiu. Nu se leagă. N-are nici un sens după opinia mea. — Nu se leagă de fraza următoare: „Prietenii mei germani! ”şi aşa mai departe? — Nu, în nici un fel – am verificat folosind metoda dumneavoastră. — Nu e a mea, aş, de unde, dădu din mână Schellenberg. Prin urmare, să admitem că „saiu” e doar un fel de umplutură... Posibil... Savantul lingvist Hinke plecă, după ce promise că va fi mut ca mormântul în legătură cu cele petrecute în acea seară. Schellenberg îi oferise un concediu de o lună, oriunde ar dori, ca şi o importantă sumă de bani. Hinke refuzase – ce 1530

să facă el cu banii? Ceruse în schimb ca influentul general să intervină pe lângă Biblioteca Fundaţiei Kreig, pentru a avea acces la un anumit fond de cărţi care, din motive necunoscute, era ţinut la stocul secret, inaccesibil. Schellenberg fuma în faţa ferestrei deschise întrebându-se în ce măsură acest om ar fi fost în stare să-şi ţină gura dacă era luat tare la întrebări – şi în ce măsură ar fi util ca el să dispară pentru totdeauna chiar în acea noapte. „Raţionez ca Müller, sau ca ultimul ciomăgar al Gestapoului! se mustră şeful informaţiilor politice din R.S.H.A. Nu va vorbi fiindcă e prea umil şi nimeni nu-l bagă în seamă. Cât priveşte cărţile de care are nevoie, le voi procura eu personal. E un om folositor... cine şi-ar fi închipuit că limba română îmi va cauza atâtea încurcături?!, că de aş fi ştiut dinainte, aş fi învăţat-o! Fără discuţie, în privinţa asta sunt mai prejos decât unii indivizi mărunţi, de teapa răposatului Knochen sau a imbecilului Lohausen...” Generalul căscă lung, murmură de câteva ori: „te salvez... te salvez...” Dar dacă aceste cuvinte se alcătuiseră din pură întâmplare? Greu de admis! Dar ce legătură poate fi între actriţă şi cei doi prizonieri? Face şi ea parte din complot? Există întradevăr un complot? Şi cum poate o femeie singură, chiar şi foarte frumoasă, să scoată dintr-o adevărată fortăreaţă doi prizonieri – sau un prizonier, – Brigandeführerul remarcase, evident, singularul. În realitate nu e singură, îşi continuă gândurile tânărul general. Ce rol joacă strident chipeşul şi elegantul „translator” care o însoţeşte? Amant? Soţ – în secret? Complice? Dar dacă există totuşi un complot? Oricum, nu eu voi fi acela care-i voi servi pe tavă lui Müller surprinzătorul „TE SALVEZ”. Îl păstrez pentru mine, îl ascund, cum ascunde un cartofor iscusit aşii. Ţinând seama de viitorul tulbure, descoperirea făcută de Herr Flinke, cel suferind de toate bolile lumii, se poate dovedi neaşteptat de preţioasă... Nu reuşea să adoarmă. Cu toată vârsta sa tânără, 33 sau 34 de ani, când somnul e încă temeinic şi sănătos, generalul 1531

Walter Schellenberg de îndată ce se instală în patul larg, singur, fu cuprins de gânduri întretăiate. În acea noapte prinse contur marele său plan de a-l compromite pe şeful Gestapoului, temutul Heinrich Müller... În una din zilele următoare şoferul Marielei Simionescu, noua vedetă de la U.F.A., a fost înlocuit. Noul şofer, bărbat la patruzeci de ani, cu bărbie de piatră, părea un ins dur şi tăcut. Abia catadixi să explice cum că şoferul celălalt făcuse o pneumonie. Dar pe parcurs dovedi că aparenţele înşeală, că nu e chiar foarte tăcut. După ce porni aparatul de radio de la bord (vechea precauţiune), îi destăinui că, la Gestapo, mesajul Planetei Trandafir Negru către cei doi prizonieri români fusese descifrat. Cum e şi firesc, Mariela Simionescu rămase nedumerită, dar „şoferul”, conducând cu precauţiune, o informă că Obergruppenführerul Müller, convins de nevinovăţia celor doi români, domnii Ceclan şi Balamela, consideră că s-ar face un act de dreptate dacă aceştia ar scăpa cu viaţă – la ce bun atâta sânge vărsat inutil?! – numai că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple, există unii, puternici, care se opun... Totuşi prizonierii ar putea să fie eliberaţi pe cale neoficială, generalul Müller şi-ar da în acest sens concursul, din umbră, bineînţeles. Are Frau Simionescu vreo idee interesantă ce ar duce la eliberarea celor doi români? „Şoferul” folosi toată elocinţa necesară, iar Planeta Trandafir Negru avu toate rezervele necesare. Acceptă în cele din urmă să mediteze o zi-două, după care îi făcu agentului exact aceeaşi „sugestie” pe care i-o transmisese şi „peruchierului”. Falsul şofer, omul lui Müller, o depuse pe actriţă la studio, după care traversă în goană Berlinul şi ceru o audienţă urgentă la... şeful Amt-ului VI din R.S.H.A., Walter Schellenberg. „Translatorul” Cornea-Hoc surâse, nici cu amărăciune, nici cu deosebit optimism; surâse aproape indiferent. 1532

— Ne aflăm între două tăişuri, Mariela... Dar poate că e mai bine aşa, două tăişuri, uneori, se anihilează, pe când numai unul... — Eu sunt optimistă, Marian… (se obişnuise să folosească acest nume). Nu degeaba sunt eroina principală într-un film intitulat ÎNVINGĂTORII! Ce ironie! Sper că vei purta uniforma de ofiţer german cu aceeaşi dezinvoltură pe care ai afişat-o când ne-am întâlnit prima dată la „Casa de Retragere”! — Port cu dezinvoltură orice fel de uniformă... chiar şi „uniformă” de îngeraş, dacă va fi cazul, şi mă tem că va fi curând, curând. — Nu-mi place că te lamentezi, Marian. Ţi-ai vârât capul în ştreang de bună voie. — Cine se lamentează, Mariela?! Cânt! N-auzi cât de frumos cânt? — Aud, zâmbi Planeta Trandafir Negru. Astă-seară mă întâlnesc iarăşi cu Wilhelm... — Spune-i Willy. E mai gingaş, îl cucereşti mai iute. — L-am cucerit. Dar trebuie să-l cuceresc de tot. Cum să procedez? Maximilian Cornea – Marian Hoc – se înveseli: — Eu trebuie să te învăţ cum se cucereşte de tot un bărbat?!

55. La mijloc trona, ţeapăn ca un piron împuşcat în beton, comandantul Regimentului 7 de vânători de paraşutişti, colonelul Tiebler. Toate decoraţiile posibile, şi chiar imposibile, îi împodobeau pieptul, şi fiind lat acesta, încăpeau destule, de la distincţiile pe care i le înmânase însuşi „Vulpea Deşertului” după campania din Africa, terminată lamentabil după venirea micuţului Montgomery la comanda „Şobolanilor 1533

deşertului”, până la Frunzele de Stejar la Crucea de Cavaler a Crucii de Fier cu diamante. Comandantul Tiebler era, după cum ştim, preşedintele acelui Tribunal Militar sau al acelei Curţi Marţiale – ce contează terminologia, de altfel, nici ei, nemţii, nu se puseseră de acord în această privinţă – în faţa căreia urmau să compară Ceclan, Balamela şi acoliţii lor. Fiindcă, aşa cum prezisese Schellenberg, fuseseră descoperiţi martori, contra-martori şi acoliţi. Pentru a-şi sublinia demnitatea şi calitatea de preşedinte, colonelul îşi atârnase pe nas pince-nez-ul, iar în faţa lui trona un vraf impunător de dosare, mape, documente, şi un şir de stilouri şi creioane bine ascuţite, de care nu se folosi măcar o singură dată în timpul procesului. Tiebler, militar bătrân, era conştient de rolul său strict decorativ – dar ce putea să facă?! În dreapta preşedintelui ocupase loc Maria Weitsch, celebra aviatoare de încercare, în uniformă de astă dată şi purtând deasupra dulcilor proeminenţe cauzate de sânii ei, tot dulci, o groază de distincţii. Această fată făcuse, printre altele, experienţe de zbor extrem de periculoase cu aparate prevăzute pe aripi cu un fel de foarfeci automate ce aveau scopul de a tăia cablurile baloanelor captive care în timpul „Bătăliei Angliei” apărau – e un fel de a zice –, capitala Marii Britanii. Aviatoarea era frumoasă chiar şi în uniforma ei bine croită, fapt care, totuşi, nu constituia o deosebită consolare pentru Ceclan, Balamela şi ceilalţi. Fiindcă existau şi „ceilalţi”! Lângă Maria Weitsch stătea tot un pilot, tot un erou al Reichului, Gustav Severloh, „marele vânător” al Luftwaffei, care doborâse peste 25 de avioane inamice (de nu se va fi exagerat cumva), fiind apoi oprit de către Reichsmarschall-ul Hermann Goering să mai participe efectiv la operaţiuni de luptă pentru a nu-si risca pielea de om-legendă. În stânga lui Tiebler se instalase alt pilot, cu faţa subţiratecă. mutrişoara ascuţită, şi nasul şi mai ascuţit, de ţi-ai fi putut cârpi obielele cu el, numai să-i fi dat un orificiu, ca la ace. Zburătorul acesta nu căpătase faimă de erou al Reichului, deşi era colonel. Ceclan şi Balamela îi 1534

recunoscură, ce e drept, fără deosebită plăcere, pe comandantul, pe noul comandant, al aerodromului Tx-X, von der Röhrs. Fusese chemat tocmai din România! Ceclan şi Balamela nu bănuiau însă că, tot pe banca acuzaţilor, la o anumită distanţă faţă de ei, omul cu faţa prematur îmbătrânită, în uniformă de simplu ostaş al unui detaşament disciplinar, nu era altul decât fostul colonel Kellge, fostul comandant al aerodromului Tx-X adus de şi mai departe – se poate zice că din Infern! Din Tribunalul Militar mai făceau parte câţiva ofiţeri superiori, unul mai preocupat decât altul nu de desfăşurarea procesului, ci de marele efort de a-şi compune o mutră cât mai severă, importantă, necesară, ceea ce, trebuie să recunoaştem, le reuşea destul de bine. Izolat de judecători, în dreapta, se instalase un maior tânăr din trupele de tancuri, cu două cicatrici fotogenice, pe faţa lui şi mai fotogenică de comandant al unei unităţi de panzere, şi cu o expresie de desăvârşită plictiseală, de parcă aceste momente când era nevoit să nu se afle sub turela grea a tancului constituiau pentru el un veritabil supliciu. Acesta era procurorul. Tot izolat, în stânga, şedea un maior purtând însemnele Regimentului 7, care-şi făcea de lucru răsfoind un tom gros cu copertă neagră, un bărbat între două vârste, iar volumul din mâinile sale nu era o culegere de legi şi decrete, sau Codul Penal sau cinemaiştiece, nu. Aţi ghicit, era Biblia. Şi, tot aţi ghicit, acesta era avocatul. Mai corect spus, în această situaţie, apărătorul, În două colţuri ale sălii, pe podiumuri înalte, o mitralieră Spandau, şi o mitralieră Thomson, englezească, aveau ţevile îndreptate către şirul acuzaţilor. În spatele acestor scule se găseau, fireşte, mitralierii, nişte ostaşi de elită desigur. Deşi de elită, dacă unul din ei, sau ambii, şi-ar fi pierdut brusc minţile, ar fi putut rade în câteva clipe întreaga sală. Cauza pentru care mitralierele erau de calibre şi de fabricaţii diferite rămâne un mister pe care autorul acestor pagini îl cercetează şi azi. Să trecem, în fine, la acuzaţi. 1535

Şirul acuzaţilor – fiecare din ei stătea pe câte un scaun metalic cazon, fără spătar, la doi metri distanţă unul de celălalt, pesemne ca să nu-şi poată şopti la... teza de istorie. Zece persoane, cu înfăţişări şi ranguri diferite, alcătuiau acest şir, fiind aşezate nu în ordine alfabetică, sau după grad, ci prin forţa unui principiu de asemenea enigmatic. Şirul de învinuiţi îl deschidea Silviu Balamela, urma un general-maior din infanterie, apoi Sergiu Ceclan, apoi un soldat (fostul comandant Kellge). un Hauptmann foarte tânăr, un civil, un alt civil, un căpitan şi încă un căpitan, şi în fine un general de Stat Maior. Trebuie să menţionăm de asemenea existenţa unei sumedenii de martori, contra-martori şi contra-contramartori, pentru a-l cita pe subtilul Schellenberg, însă aceştia se aflau într-o altă sală, în preajmă, la dispoziţia Tribunalului, urmând să fie audiaţi la timpul cuvenit, măcinându-şi plictiseala aşteptării bând cafea, ronţăind biscuiţi săraţi şi servindu-se, mai pe faţă. mai pe furiş, cu şnapsuri. Autorul ar comite o eroare gravă trecând cu vederea prezenţa unui personaj, care nu era nici martor, nici inculpat, nici membru al acelui Tribunal Militar, dar de ar fi să-l încadrăm în vreo categorie, ar fi categoria acuzatorilor: Führerul Adolf Hitler. Nu se deplasase dumnealui personal pentru a asista la procesul unui mărunţel complot împotriva sa, ci-şi trimisese fotografia, de vreo doi metri pe unu, ţintuită pe perete, în spatele Curţii. De fapt, o impoliteţe! Toţi aceşti judecători şi juraţi stăteau cu spatele către Führerul lor! Se poate? Aşteptând deschiderea „lucrărilor”. Sergiu Ceclan studiase, în treacăt, trăsăturile acestui om. Nu părea să fie, neapărat, figura unui ins hain, cum se trăncănea atâta pe seama lui! E adevărat că un retuşor abil putea să facă zână din crocodil, în orice caz, aşa cum arăta în poza aia, Hitler părea adâncit în reverii poate chiar duioase, iar mustaţa lui nu simboliza isteria, ci mai curând o bonomie bunicească – de-mi este permis să mă exprim astfel. Colonelul Tiebler se ridică. Întreg Tribunalul se ridică. Întreaga asistenţă se ridică. Comandantul Tiebler se întoarce 1536

cu faţa către portretul Führerului. Întregul complet de judecată se întoarse cu faţa către portretul lui Hitler. Tiebler rosti solemn: „Jur înaintea lui Dumnezeu să mă supun în totul lui Adolf Hitler, Führer al Reichului şi al poporului german, conducător suprem al Wehrmachtului: îmi iau angajamentul ca ostaş curajos să respect întotdeauna acest jurământ, chiar cu preţul vieţii mele!” Acest jurământ era cu totul inutil în cazul de faţă! El fusese rostit de membrii Reichswehrului. după moartea mareşalului Hindenburg, când Hitler prelua întreaga succesiune. Dar trebuia spectacol – sau nu trebuia? Trebuia. După jurământ, colonelul Tiebler prezentă, ce e drept extrem de vag, obiectul procesului, apoi se trecu la identificarea acuzaţilor. Maiorul de tancuri cu mutră plictisită care juca rolul de procuror luă cuvântul. — Acuzat Zilvio Palamela! Ridică-te! Vino acolo! „Acolo” era un podium de cel mult un metru pătrat suprafaţă şi de vreo treizeci de centimetri înălţime. Fusese pesemne înjghebat în grabă, mirosea a lemn umed, a pădure, era proaspăt geluit, nevopsit, nelăcuit şi ne... numaiştiuce. Când bietul Balamela ajunse pe podium se aprinseră undeva trei reflectoare, şi trei raze subţiri, aurii, se fixară pe figura lui. Fiind scund, oamenii care mânuiau reflectoarele trebuiră să schimbe uşor unghiul de lumină. De mi-aş permite să fac o comparaţie, aş spune că faţa mică a lui Balamela era ca un avion inamic prins în plasa proiectoarelor, sub focul câtorva baterii, fără putinţă de scăpare. Procurorul: Pe cine cunoşti dintre persoanele de faţă? Bala (neaşteptat de calm): Poftim? Pr.: Pe cine cunoşti dintre persoanele de faţă? Ce, ai uitat limba germană! Instructorii de la centrul vostru de spionaj nu-şi cunoşteau meseria? Bala: Vorbiţi despre lucruri care mă depăşesc. Limba germană n-am vorbit-o niciodată la perfecţie! Pr.: Nu te lungi! Pe cine cunoşti dintre persoanele de faţă? 1537

Bala: Scuzaţi-mă, nu disting absolut nimic, aceste proiectoare mă orbesc pur şi simplu! Nu pot fi stinse? Nu mă zăriţi fără ele? Pr.: Nu pot fi stinse! Te vei obişnui imediat, tăria lor a fost astfel calculată de către specialişti ca să nu orbească pe nimeni. Nu mă obliga să repet întrebarea! Îţi dau voie să priveşti către inculpaţi. Bala: Îl recunosc pe Sergiu Ceclan, prietenul meu. Pr.: Mărgineşte-te să răspunzi la întrebări, şi atât. Pe altcineva? Bala: Dintre inculpaţi, pe nimeni. Dar dintre domnii care alcătuiesc Curtea, îl recunosc pe Herr colonel. Pr.: Pe care? Bala: Pe acela. Pr.: Pe care, pe acela? Bala: Păi dacă nu-mi daţi voie să-l arăt cu degetul, n-am cum să-l indic! Pr.: Îţi dau voie: indică-l! Arătătorul lui Bala ţintui fruntea îngustă a lui von der Röhrs. Pr.: Cu ce ocazie v-aţi văzut? Bala: Ne-am întâlnit în curtea aerodromului de unde am fost îmbarcaţi forţat pentru Germania. Era să ne împuşte... Pr.: Să-mi răspunzi numai la întrebări, ai înţeles? Preşedintele Tiebler: Ca ofiţer – ca fost ofiţer – ar trebui să ştii că termenul „curtea” aerodromului nu e cel adecvat! Bala: Se prea poate, dar altul nu-mi vine în minte. Apărătorul (cu Biblia în mână): E un amănunt neesenţial, dacă-mi permiteţi să observ, Herr comandant. Pr.: Nu există nici un fel de regulă de desfăşurare a acestui proces atât de important? Ia cuvântul cine vrea? Tiebler (tăios): Fiind vorba de un proces excepţional, vom trece peste formalităţi inutile. Clar? Suntem militari, iar nu jurişti de cabinet şi important e în primul rând să iasă la lumină întreg adevărul. Şi apoi, pe tot timpul procesului, eu nu sunt Herr comandant, ci domnul preşedinte! Clar? Apărătorul: Vă cer scuze, domnule preşedinte. Procurorul: Acuzat! Ştii ce rişti în caz că nu spui întregul adevăr? 1538

Bala: Am riscat atât de mult, încât nu-mi mai pasă de nimic. Pr.: Rog ca grefierul să treacă în procesul verbal aceste cuvinte care vorbesc de la sine: „Am riscat atât de mult”...” Tiebler: Se aprobă! Pr.: Pe cine mai cunoşti? Bala: Dintre acuzaţi, pe nimeni. Din onorata Curte, o recunosc pe doamna Maria şi nu mai ştiu cum... Pr.: Îţi atrag atenţia să te exprimi cuviincios! Bala: Am toată stima faţă de doamna Maria şi nu mai ştiu cum – dar ce să fac dacă i-am uitat celălalt nume?! În ultima vreme am fost de prea multe ori izbit în cap, nu e de mirare că mă lasă memoria... Pr.: Treci la obiect, acuzat! Bala: Trec la obiect. Obiectul e doamna Maria şi nu mai ştiu cum, în fine, doamna aviatoare. De asemenea îl cunosc pe domnul pilot (arătătorul îndreptat către Gustav Severloh) şi pe domnul preşedinte al acestui tribunal. Dumnealor neau făcut deosebita onoare de a ne face vizite în timpul detenţiunii. Doamna Maria ne-a adus ciocolată şi parfum, domnul pilot Severloh ne-a adus cafea şi... în sfârşit, cred că nu se cuvine să spun ce ne-a adus, iar domnul comandant Tiebler ne-a adus asigurarea că vom fi judecaţi de către un tribunal onest, fapt care ne-a liniştit pe deplin. Pr.: Nu-mi dau seama dacă acuzatul Palamela e redus mintal, sau îşi bate joc de noi... Apărătorul: Dacă e redus mintal, cum poate fi acuzat de complot? Tiebler: Linişte! Se suspendă şedinţa! (După aproximativ treizeci de minute) Tiebler: Atrag atenţia că ne aflăm într-o sală de dezbateri, în incinta unei unităţi militare de elită. Cer să se renunţe la vorbe de prisos! Are cuvântul acuzarea. Pr.: Cer ca acuzatul Palamela, şi acuzaţii în general, să considere cu maximă seriozitate situaţia lor. În temeiul legilor excepţionale din 28 februarie 1933, pentru apărarea poporului şi statului, a Decretului din 1 martie ’33, ce pedepseşte instigarea la luptă armată împotriva statului şi 1539

incitare la grevă generală, a decretelor ce stabilesc regimul celor ce complotează împotriva Führerului şi Reichului, acuzaţii sunt pasibili de pedeapsa capitală prin împuşcare, decapitare, sau spânzurătoare. Acuzaţii să ţină cont de acest amănunt! Acuzat Palamela, recunoşti că... Exact în acest moment un flash orbitor izbucni de undeva din apropiere, orbindu-l şi mai tare pe Balamela. Hait!, a devenit nemuritor, gândi Ceclan, poate chiar cu invidie. Întradevăr, profilul firav al lui Silviu Balamela avea să apară, cam retuşat, în principalele ziare germane şi chiar în unele gazete din străinătate, purtând pe dedesubt, sau pe de lături, explicaţii pline de humor involuntar, precum: „Unul dintre importanţii conducători ai putch-ului organizat de angloamericani împotriva Führerului nostru mult iubit. Poliţia noastră, cea mai bună din lume, veghează. Gestapoul, instrument al dreptăţii... Întreaga naţiune, întreaga lume, ca un singur om, ca o singură voce, cere pedeapsa radicală, pentru ca...” etc. Procesul fiind o formalitate, verdictul era dat dinainte. După ce trecură prin interogatoriul acuzării toţi inculpaţii, continuând cu Ceclan şi terminând cu generalul de Stat Major Holmann, Curtea Marţială făcu o pauză, fiind tocmai momentul când se serveau cafelele şi dulciurile. Escortaţi de nişte grenadieri care cu deştiu’ mic ar fi putut scoate din funcţie chiar şi un elefant matur, inculpaţii fură duşi şi ei într-o săliţă, unde fetişcane dulciţe precum mierea de aprilie le serviră şi lor câte ceva sumar. Adică, surogat de cafea şi pişcoturi pe care cu greu le-ai fi putut zdrobi pe nicovală. Doar nişte măsele de pirat le-ar fi putut veni de hac. Ce reieşea din interogatorii? Că – admiţând onestitatea inculpaţilor, însă cum pot fi oneşti nişte inculpaţi? – Sergiu Ceclan se cunoştea cu Balamela, ba chiar erau prieteni, generalul Holmann se cunoştea cu celălalt general acuzat – Bürger (toţi generalii se cunosc între ei, normal!), iar în rest nimeni nu cunoştea şi nu luase vreodată contact cu nimeni. 1540

Maiorul cel plictisit, care îndeplinea funcţia de acuzator, respinsese aceste afirmaţii absurde, aşa cum ai respinge nişte mingi de ping-pong când joci cu un cârpaci, iar tu eşti maestru – urmase pauza cu dulciuri şi cafele, iar după pauză, după dulciuri, după cafele, veni rândul martorilor. Martorul I.N., din Predeal, România, se înfăţişă însoţit de translator. El afirmă, sub prestare de jurământ, că în calitate de chelnăr-şef de sală, îi servise în dese rânduri cu băuturi şi gustări copioase pe Sergiu Ceclan şi fostul colonel Kellge, pe care îi recunoştea, aici, de faţă. Martorul Willi K. spuse că, în calitate de şef al vinurilor, la marele restaurant Lady din Berlin, luase comanda, între fripturi, pentru aceştia trei care sporovăiau cam pe şoptite – suspect! – şi-i arătă şi el cu arătătorul – cu ce altceva? – pe Ceclan, generalul Holmann şi generalul Bürger. Alţi vreo cincisprezece martori stabiliră fără dubii că toţi cei zece acuzaţi se întâlniseră în diferite ocazii şi în diferite locuri, chiar şi prin cimitire (unde fără îndoială aveau să se revadă curând). Procurorul: Acuzat Ceclan! Recunoşti că ai făcut parte în anul ’42 din Long Range Desert Group, şi că în fruntea unui comando alcătuit din 120 de oameni, îmbarcaţi pe şapte Bren Carriers, ai incendiat o coloană blindată a Regimentului 7? Ceclan: Ia mai termină cu prostiile! Pr.: Răspunde la întrebare! Ceclan: Nu mai răspund la nimic. Urmă un alt şir de martori care certificau cu toţii că inculpaţii se cunosc între ei şi că se întâlneau periodic, în corpore, sau câte doi, trei, în felurite puncte şi împrejurări. Oamenii vorbeau mult, anapoda, cu un aer buimac. Procurorul cel plictisit, fără a-şi masca prin nimic plictiseala îşi permise să-şi înăbuşe trei sau patru căscături, şi o făcu cu atâta pricepere că nimănui dintre cei prezenţi nu-i scăpă – ceru destul de convingător totuşi, cu toată plictiseala sa, pedeapsa capitală, una dintre cele mai dezonorante: securea, şi radierea, sau cam aşa ceva, a ofiţerilor germani din fişele glorioase ale Wehrmachtului, şi înscrierea lor pe listele de 1541

hulă, unde aveau să rămână pentru posteritate în arhive. (În care arhive?!) Aviatoarea de încercare Maria Weitsch ceru să vorbească. Era, probabil, împotriva uzanţelor, dar ea, având învestitura de reprezentantă a lui Goering în acest proces, primi aprobarea de a lua cuvântul. Şi-l luă. Se ridică încet de pe scaunul îngust, înălţând deasupra mesei trupul ei zvelt, înalt, puternic, şi totuşi cât se poate de feminin. Frumoasa zburătoare afirmă cu glasul ei plăcut că este credincioasă cu trup (?!) şi suflet Führerului şi gloriei milenare a Reichului. (A cărui Reich „milenar”?) Repetă că ea nu se teme de nimic. Spuse că inamicii Reichului şi ai Führerului trebuie înlăturaţi fără cruţare, dar, – dar – acest proces i se pare oarecum pripit, oarecum nepregătit. Ea, ca pilot, ştie că, înainte de decolare, pe orice fel de tip de aparat s-ar afla, cere o verificare severă a tuturor dispozitivelor, mecanismelor etc. Dar ce e cu procesul? Ce fel de proces e acesta? După câte cunoaşte ea, nici un jurist de profesie nu ia parte la proces. E ca şi cum un avion ar decola fără indicator de viraj, fără altimetru, dacă nu şi mai rău: fără motor! Militarii germani care au complotat – după cum se afirmă – trebuiesc pedepsiţi exemplar, cu toate că şi probele aduse împotriva lor sunt neconcludente. Că s-au întâlnit şi au băut prin cârciumi? Cine nu bea? Din păcate, trag zdravăn la măsea chiar şi piloţii Luftwaffei... Comandantul Tiebler se foia pe scaunul său de preşedinte. Sperase să termine cu această formalitate în cel mult două ceasuri şi iată că acum... Şi totuşi nu îndrăznea s-o întrerupă pe aviatoarea Weitsch, favorita lui Goering. Aceasta, cu un gest de prinţesă, ceru să i se servească un pahar cu apă după care continuă să vorbească. Afirmă că neconcludente sunt şi probele administrate împotriva „complotiştilor” români. Aceştia pretind că au fost aduşi cu forţa pe teritoriul german – răpiţi! E cu putinţă aşa ceva? E onorabil? Oare nu în competenţa autorităţilor româneşti – această ţară, România, fiind una din aliatele Germaniei – stă judecarea şi condamnarea lor? 1542

Tăcerea ce urmă după această întrebare, pusă pe un ton patetic, fu întreruptă doar de tusea uscată, scârţâită a unuia dintre „juraţi”. Colonelul Tiebler îl înjura în gând pe Reichsmarschall-ul Hermann Goering: oare ce va fi fost în capul său buhăit de a trimis-o aici pe această gâscă sentimentală? Maiorul de tancuri, procurorul era mai plictisit ca oricând. Atâta vorbărie pentru nimic! Că doar se ştie dinainte verdictul... Nici eroului-aviator Severloh, cel care repurtase atâtea victorii, şi el un favorit al lui Goering, nu i se putea refuza intervenţia. El vorbea extrem de rar, părând a calcula fiecare cuvânt. Dacă în timpul luptelor aeriene ar fi luat virajele cu tot atâta încetineală, desigur ar fi fost doborât de la prima „ieşire”. El începu prin a spune că îi iubeşte şi îi stimează, din principiu, pe colegii săi piloţii, fie amici, fie inamici – şi îl fixă îndelung pe Ceclan; acesta mulţumi printr-o uşoară înclinare a capului. Severloh zise apoi că îşi riscase viaţa – şi dădu o cifră – de atâtea ori, luptându-se cu inamicii. În timpul asprelor încleştări nu-i urâse nici un moment pe inamici, aşa cum doi boxeri care se bat aprig pentru victorie, în principiu, nu trebuie să se urască. Lupta aeriană e ca un sport. Lupta aeriană te purifică, îţi dă o strictă obligativitate la cinste... Aproape nimeni din sală nu înţelese sensul acestor cuvinte. Severloh înghiţi o tabletă de ciocolată – sau poate de benzendrină? – şi întrebă în ce constă de fapt complotul? El na înţeles – sau poate că fiind foarte obosit, nu mai era în stare să înţeleagă? Procurorul interveni, încălcând şi el regulile, cu precizarea (extrem de imprecisă...) că acuzaţii complotaseră împotriva Führerului şi că erau în legătură cu bandiţii anglo-americani care pregătesc o debarcare la Pas-de-Calais21...

După cum se ştie, debarcarea a avut loc la 6 iunie ’44 pe coasta normandă, întregul Stat Major al lui Hitler, ca şi agenţii secreţi germani fiind păcăliţi de manevrele înşelătoare ale trupelor comandate de Ike Eisenhower. (n.a.) 21

1543

Pilotul Severloh, un ţâr de om, numai tendoane şi muşchi, atârnând desigur mai puţin decât decoraţiile sale, aruncă o privire inexpresivă asupra Tribunalului Militar şi stărui: Unde sunt dovezile? Nimeni nu-i răspunse. I se întinse o cafea, o refuză, i se întinse un trabuc, îl refuză şi – afirmaţia putea să-l coste scump, dar pesemne şi el nu se temea de nimic – şi spuse că un război de o asemenea anvergură nu se poate câştiga în săli de tribunal – dar era aceasta oare o sală de tribunal? – ci numai prin luptă corp la corp sau fuselaj contra fuselaj. I se acordă cuvântul colonelului von der Röhrs, succesorul lui Kellge la comanda aerodromului Tx-X. Din şirul acuzaţilor, fostul colonel Kellge, în uniformă de soldat a unei unităţi disciplinare. Îl privea cu ură pe omuleţul cu bot de vulpe. Röhrs prinse această privire otrăvită, se înmuie o clipă la gândul că, totuşi, există posibilitatea ca odată şi odată să încapă între labele răzbunătoare ale lui Kellge, care desigur ştia, dar îşi recăpătă îmbăţoşarea, amintindu-şi că toţi acuzaţii sunt deja condamnaţi la moarte, şi îşi exprimă mirarea indignată faţă de atitudinea îngăduitoare a unora dintre colegii săi. — Colegi? sări de pe scaun Severloh, scundul pilot din Luftwaffe. Ce fel de colegi? Să ne spună colonelul Röhrs câte victorii în aer are la activ, împotriva inamicului! Să ne spună! Procurorul se opuse întrebării, ca fiind ofensatoare. Se ştia că von der Röhrs n-are la activ nici o victorie împotriva inamicului, ci doar victorii împotriva... colegilor. Preşedintele Tiebler acceptă ca întrebarea să fie radiată din procesul verbal. Avu, în sfârşit, şi apărătorul dreptul de a pleda. El, mereu cu Biblia în mână, preciză umil că îşi face numai datoria. E şi el perfect conştient de pericolul pe care-l reprezintă pentru Führer şi Reich învinuiţii, totuşi, în calitatea sa oficială, ceru clemenţă. În ce consta clemenţa? a) Cei doi generali să se poată retrage în apartamentele lor, cu câte un pistol, fiecare încărcat cu câte un singur cartuş. Să li se acorde zece minute pentru a recunoaşte în scris că au trădat, iar apoi să îndeplinească şi ultima formalitate. 1544

b) Ceru, pentru ceilalţi ofiţeri şi civili care participaseră la complot moartea relativ onorabilă în faţa plutonului de execuţie. c) Ceru decapitarea lui Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela care nu aveau nici un fel de circumstanţe atenuante. (Dar ceilalţi aveau?)

56. „Grăsunul” către Müller. Strict secret. „Subiectul Hinke, profesor de limbi romanice, a părăsit locuinţa Brigadeführerului Schellenberg prin ieşirea din spate a vilei care dă în Dusterstrasse, la orele 23,11’, 5 mai ’44. A parcurs pe jos drumul până la locuinţa sa urmând itinerariul Schwarzwalalee – Handestrasse – Viener Platz, până la locuinţa sa de pe Obertesstrasse 15, unde a ajuns la orele 23,40’. Subiectul părea cam ameţit de băutură, însă nu în stare gravă. Pe parcurs, şi anume în Viener Platz, doi beţivani au încercat să-l acosteze, dar subiectul a încercat să-i ocolească. Cei doi insistând, profesorul H. a luat-o la fugă strângând la piept servieta sa. Am reuşit să stabilim că lumina în apartamentul său s-a stins la ora 0,8’ când, conform instrucţiunilor, am pătruns în imobil şi am sunat la uşa apartamentului. Hinke ne-a deschis abia după câteva minute. Era în pijama, ciufulit şi mirosea a băutură. A spus să aşteptăm puţin până îşi găseşte ochelarii. Când i-am prezentat legitimaţiile a izbucnit în râs, râs de om beat, afirmând că puţin îi pasă de nişte nulităţi ca noi, el având un protector cu mult mai puternic. Procedând la percheziţia servietei sale, am descoperit acolo hârtii pe care le anexez, de asemenea o Istorie a civilizaţiilor antice, un dicţionar român-german şi unul german-român, o Incursiune în fonetica latină, un Comentariu pe tema proverbelor din ţările latine ale Europei. 1545

L-am luat cu binişorul, avertizându-l că viaţa îi este în pericol, iar noi suntern însărcinaţi cu paza lui. A râs ca un descreierat, a scos din dulap, de sub nişte rufe murdare o mică damigeană de trei litri cu vin roşu, zicând că e cadou primit din partea socrului cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de căsnicie. Observaţie. Soţia sa Martha l-a părăsit în urmă cu aproximativ o jumătate de an, plecând să locuiască la un ceasornicar din Worms, invalid de război. Profesorul ne-a propus să bem, fiindcă de-acum înainte puţin îi pasă de orice. Am acceptat în speranţa că, ameţinduse şi mai mult, vom scoate de la el cu uşurinţă informaţiile necesare. Hinke s-a îmbătat, refuzând însă să dezvăluie conţinutul convorbirii cu Sch. Agentul Q-1 l-a pălmuit, nu prea violent. N-a fost nevoie de mai mult. Foarte speriat, Hinke a mărturisit că participase la dezlegarea unui foarte important document secret. Când Q-1 i-a pus pistolul la tâmplă. conform principiului bate fierul cât e cald, profesorul a suferit un şoc din care nu şi-a mai revenit. „Bate fierul cât e cald! Idioţii!!” bombăni Müller distrugând mesajul.

57. La patru zile după „descifrarea” în cauză, Schellenberg procură cărţile de care avea nevoie lingvistul Hinke şi se decise să-l viziteze. Cu toate că Brigadeführerul era ferm convins că luase toate măsurile pentru ca oamenii lui Müller să nu prindă această „pistă”, voia să se asigure personal. Tânărul general purta un costum maro cu dungi aproape invizibile, pălărie de un alb-murdar, deşi, bineînţeles era ca şi nouă. precum şi ochelari de soare. Portarul imobilului de pe Obertesstrasse 15, având fără îndoială gradul de Blockleiter (treapta inferioară în ierarhia poliţienească 1546

nazistă, însă nu şi cea mai puţin importantă), îl examină cu ochi critic pe acest filfizon, şi-l opri nu în termenii cei mai politicoşi. Ce doreşte? Pe cine caută? Blockleiterul, în deplinai mediocritate, presimţea că dăduse peste un agent secret britanic – pentru că aceştia, în imaginaţia lui, arătau cam ca şi Schellenberg. Generalul nu se impacientă, ci-i arătă doar insigna. Evident din insignă nu reieşea nici gradul, nici funcţia. Însă portarul se domoli imediat. Profesorul Hinke era acasă, da, probabil suferind, fiindcă nu-l mai văzuse de câteva zile Soneria ţârâi în zadar la uşa lui Hinke. Portarul descuie cu dublura cheii. Mirosul de cadavru aduse un rictus pe faţa „englezească” a lui Schellenberg... Luat din scurt – Brigadeführerul ştia să fie şi aspru – portarul mărturisi că în urmă cu patru zile, pe la miezul nopţii, doi agenţi ai Gestapoului, care-şi prezentaseră legitimaţiile, îi făcuseră o „vizită” lui Hinke. În calitate de Blockleiter, el, portarul, n-avea dreptul să-i împiedice, ci, dimpotrivă, să-i sprijine la nevoie. Dar n-a fost nevoie, cei doi gestapovişti plecaseră în jur de ora trei a dimineţii, fără să spună nimic. Portarul n-avea de unde să ştie că Hinke e mort, că ar fi luat măsuri... Schellenberg îi juca o festă şoferului său, lăsându-l să-l aştepte până a doua zi la prânz, pe o ulicioară, la vreo câteva sute de metri de locuinţa lingvistului Hinke. Îl amuza gândul că măcar trei-patru agenţi de-ai lui Müller îi supravegheau automobilul. Ei bine, să aibă şi ei o bucurie... Ca un holtei pus pe aventuri, generalul luă Eisebahn-ul, apoi coborî lângă o staţie de U-Bahn, filându-se cu toate fetişcanele ce păreau libere – el care n-avea acest obicei de prost-gust. Ar fi putut să agaţe cu uşurinţă vreo cincizeci dintre ele, toate păreau libere, dar iată că n-o făcu. În timp ce privirile i se mulau pe aceste trupuri tinere şi pofticioase, i se modelau în minte şi ideile, la fel de elastice ca şi siluetele fetişcanelor. Ce ar mai fi de adăugat? Nimic, sau totul.

1547

58. Müller îl convocă la sediul central al Gestapoului pe Prinz Albrechtstrasse, pe generalul, de aviaţie Pinder, comandantul aerodromului 34. Pinder, pilot combatant, încă tânăr, era – curioasă coincidenţă – la fel de independent în idei, dacă ne putem exprima astfel, ca şi Maria Weitsch sau Gustav Severloh. Prin urmare, acest general tânăr care la începutul conflagraţiei pilotase pe toate fronturile aparate Stuka, Messer-10, Messer9, şi chiar aparate inamice capturate precum Mosquito, Corsair, Barracuda, om care văzuse murind alături de el, în aer, camarazi, prieteni, şi tot alături, cu fruntea perforată sau carlinga în flăcări, inamici, răspunse: — Pardon? N-am înţeles bine. Cred că telefonul ăsta e defect. — Ba nu e defect, replică Müller. Şi ai înţeles foarte bine. Te prezinţi imediat la Gestapo, la adresa indicată! Pinder mimă o uriaşă mirare: — Cum, cum? Unde? Şi de ce? Şi cu cine vorbesc? Iată grandioasa operă a Führerului, gândi Müller. Müller, omul cel mai suspectat de mediocritate şi „funcţionărism”. Iată ce a reuşit Hitler! A învrăjbit poliţia cu armata. Iar în cadrul armatei, aviaţia cu marina, marina cu infanteria, infanteria cu artileria... Of, of! Şi vorbi în apurat cu glas de mieluşel: — Domnule general, Gestapo înseamnă Geheime Staats Polizei, Poliţia Secretă de stat. Iar adresa o cunoşti. — Uite ce este, domnule – ripostă impertinentul general de aviaţie, domnule dracu ştie cura te cheamă... — Müller. Obergruppenführer Müller. — Ce interesant! Suntem egali în grad, şi eu sunt general, dar nu suntem egali în general, dumneata nu ştii deosebi o elice de o elipsă şi n-ai ţinut niciodată în mână manşa unui Dornier! Müller nu-şi pierdu cumpătul. 1548

— Iar dumneata nu ştii deosebi o amprentă de un strigoi, şi nu ai ţinut în mână niciodată un denunţ fals! Nu te enerva şi nu fi impertinent cu poliţia, vulturaşule, ca vin să te arestez cât ai clipi din ochi. — Uite ce este, copoi mititel, când primesc vestea că ai pornit către mine – îţi închipui că Luftwaffe nu are un serviciu de informaţii? – decolez cu toate escadrilele mele şi-ţi fac praf instituţia! Poc! Poc – înseamnă că generalul de aviaţie trântise receptorul. Da, într-adevăr, „vulturaşul” nu se temea de nimeni şi de nimic! Oare erau posibile asemenea conversaţii în Reichul nazist între şeful Gestapoului, unul dintre cei mai temuţi oameni din ţară şi din Europa, şi un oarecare general de aviaţie? Da, erau posibile. Müller, care fusese nu o singură dată sfidat de către militari, ar putea să confirme, dacă ar mai fi în viaţă. Se zice că a murit. Se zice că n-a murit... Obergruppenführerul Heinrich Müller îşi prinse capul între palmele sale late, rurale, şi ai fi zis că meditează însă nu medita. Un secretar cu rang de Standartenführer SS pătrunse în cabinet, dar şeful Gestapoului mişcă vreo două degete ale mâinii stângi, ceea ce însemna ieşi dracului, lasă-mă în pace! Da, Müller nu medita. A-ţi pune întrebarea dacă un pahar cu rachiu ar fi bine venit, sau dimpotrivă, rău venit, nu merită calificativul de meditaţie. Avusese de gând să-l prelucreze pe generalul acela impertinent, comandantul aerodromului 34, în legătură cu pilotul Wilhelm Auberg, logodnicul actriţei românce Mariela Simionescu. Acum nu-i mai rămânea decât să-l aresteze pe general, ca şi pe tânărul pilot, – sau să uite. Mai exista o posibilitate, mai mult sau mai puţin utilă: să aranjeze un mic accident pentru pilotul Auberg. Asemenea înscenări făceau parte din arsenalul curent al poliţiei secrete. Dar Müller, după ce se decise, în sfârşit, să-şi răcorească, sau mai bine zis să-şi înfierbânte gâtul cu un pahar de rachiu, se întrebă în ce măsură moartea pilotului i-ar aduce un avantaj în faţa actriţei? În faţa prefăcutei care comunicase, totuşi, nu se ştie ce cu cei doi prizonieri români. 1549

Şi, cert, Schellenberg ştia! Nu în zadar îşi pierduse el atâtea ore cu insignifiantul lingvist care cunoştea şi limba română. Ceru să i se facă legătura cu Kaltenbrunner. Îl întrebă în ce măsură se mai descurcaseră iţele în privinţa „complotului”. Kaltenbrunner, care la ora aceea era beat, mârâi: — Păi pe mine mă întrebi? Dumneata ar trebui să ştii mai bine... Müller avu o Inspiraţie subită: — Obergruppenführer! În această afacere este cineva care ne vinde. În cel mult trei zile voi face lumină! Heil!

59. Când apărea Wilhelm Auberg, Maximilian Cornea găsea totdeauna un pretext pentru a se retrage discret. Înţelegea că „tinerii îndrăgostiţi” trebuie să rămână singuri... În ciuda comentariilor favorabile ale presei, ale regizorilor, ale tuturor, Mariela Simionescu devenea din zi în zi mai tristă. De vreo câteva ori, în prezenţa junelui Wilhelm – 21 de ani – izbucni în plâns... În cele din urma, la insistenţele pilotului, mărturisi că nu mai poate suporta tensiunea în care trăieşte, şi va pleca acasă. Îi pare rău să se despartă de el, atât de bun, de fin... Disperat, tânărul Auberg îi ceru să nu-l părăsească; Planeta Trandafir Negru îi propuse s-o urmeze acasă la ea, în România. Adică să dezertez? întrebă pilotul. Actriţa răspunse că nici n-ar accepta una ca asta. Se vor revedea după război. După război... după război! se lamenta Auberg. Va exista un „după război” pentru mine? Cum voi trăi de-acum înainte singur? Berlinul e plin de femei minunate, îl consolă actriţa. Wilhelm se declară jignit: exista o singură femeie pentru el: Mariela. 1550

Şi astfel, fără să-şi dea seama, pilotul Wilhelm Auberg intră în joc...

60. Comandantul închisorii Columbiahaus, în Papestrasse, Berlin, un colonel Givesius care scăpase de front cu preţul piciorului drept, – scump? ieftin? – puse nedumerit receptorul în furcă. Într-un interval ce nu însuma mai mult de şaptezeci de minute, avusese nişte convorbiri telefonice foarte importante! Cabinetele Brigadeführerului Walter Schellenberg şi a Obergruppenführerului Heinrich Müller se interesaseră dacă cei zece deţinuţi, condamnaţi la moarte prin sentinţa Curţii Marţiale întrunită în cadrul Regimentului 7 vânători de paraşutişti, se aflau în stare bună. Oare ce înţeleg ei prin „stare bună”? Ce mal contează starea bună sau rea a unui condamnat la moarte?! Ce idei mai pot să aibe grangurii ăştia care n-au mirosit praful de puşcă, abia îşi permise să gândească Givesius, cătană bătrână, şchiopătând pe piciorul lui de lemn. Piciorul veritabil. părăsit pe front, îl mai durea, îl mai durea şi acum... Abia îşi termină această discretă meditaţie, că telefonul sună din nou. Ordin din partea Obergruppenführerului Heinrich Müller. Cei zece condamnaţi la moarte vor fi ridicaţi în cursul acestei zile pentru executarea sentinţei. Preotul închisorii are voie să-i viziteze pentru a-i pregăti. Pentru aceasta i se acordă treizeci de minute. Închisoarea va asigura transportul şi paza corespunzătoare. Plutonul de execuţie nu priveşte închisoarea. Locul execuţiei va rămâne secret. Operaţia va fi condusă de Sturmbannführerul SS Marian Hoc care posedă împuternicire în acest sens. Pentru verificare, a se suna imediat la 10.90.09. Heil Hitler! 1551

Colonelul Givesius formă acest număr de telefon. — La aparat Müller! — Heil! salută comandantul închisorii Columbiahaus, recunoscând glasul răguşit al generalului, în timp ce o furnicătură şi un tremur îi înfiorau exact piciorul care-i lipsea. Şeful Gestapoului întrebă: — Totul este clar, Standartenführer Givesius? Ajungând la comanda închisorii poliţiei secrete, colonelul de front primise gradul echivalent în SS, cel de Standartenführer. — Da, Obergruppenführer. Îmi permit totuşi să întreb dacă eu voi conduce operaţia de transferare a deţinuţilor. — Prin urmare, nu vă este totul clar, rosti calm, totuşi ameninţător, Müller. Operaţia de transferare o va conduce Sturmbannführerul SS Marian Hoc. Îl cunoşti? Nu? Vei avea această plăcere. De altfel, se va legitima. Heil Hitler! Doar câteva minute mai târziu colonelul Givesius primi un ordin similar din partea lui Walter Schellenberg. Acesta sublinie că maiorul SS Hoc va conduce operaţia şi că paza deţinuţilor, pe timpul transportului către locul de execuţie, trebuie încredinţată unor oameni de nădejde. Heil Hitler! Givesius era copleşit: vorbise în aceeaşi zi cu doi dintre cei mai influenţi oameni din Reich. Vaga mirare ce o resimţise la început, şi anume că peste ordinul lui Müller se suprapusese şi cel al lui Schellenberg, se risipi. Dată fiind importanţa ce se acordase celor zece condamnaţi la moarte, era firesc ca să se ocupe de ei şi Gestapoul, şi S.D.-ul extern, întrucât doi dintre participanţii la complot erau străini... Invalidul trecu la acţiune dând dispoziţiile necesare. Făcu rost de patru frizeri care într-un timp record îi bărbieriră şi-i tunseră pe condamnaţii la moarte. În faţa plutonului de execuţie se cuvine să te prezinţi în stare bună... Givesius se îngriji de camioane, de şoferi şi de gardă. Alese oamenii pe sprânceană. Pentru zece deţinuţi el decise că e necesară o pază alcătuită din 34 de oameni sub comanda a doi

1552

Untersturmführeri.22 Gardienii primiră la cantină raţii duble şi şnaps. Şoferii căpătară ciocolată. La ora 11, condamnaţii, inclusiv cei doi generali cărora li se refuzase onoarea de a se sinucide; fură îmbarcaţi în camioane speciale. Givesius bea cafea după cafea, cuprins de nelinişte. Dacă în timpul transportului se dădea alarma? Ordinele primite omiseseră acest amănunt, iar el nu îndrăznea să-i deranjeze pe giganţii din R.S.H.A. pentru a cere desluşiri. La ora 13, comandantul închisorii porunci ca deţinuţii să fie debarcaţi şi să li se servească masa. Li se acordă un mic interval pentru nevoi personale. Sublocotenenţii SS ce comandau garda fură instruiţi cum să procedeze în caz de bombardament pe parcurs. Apoi colonelul de front, devenit temnicer, îşi aminti un alt sacru obicei: condamnaţii la moarte au dreptul la o băutură; porunci unui Feldwebell să aducă vreo câteva sticle, ameninţând că dacă băutura va avea o altă întrebuinţare, adică o vor folosi ei, oamenii din gardă, pedepsele vor fi drastice! Timpul trecea greu. Abia pe la ora patru după-amiază Sturmbannführerul SS Marian Hoc. coborî dintr-o limuzină neagră. Era ţeapăn, elegant, rece, şi purta monoclu. Însoţit de Givesius, procedă la o inspecţie sumară a condamnaţilor. Păru mulţumit şi acceptă o cafea rapidă şi un coniac şi mai rapid. După care, porţile grele ale puşcăriei Columbiahaus, pe unde de obicei se iese pentru a pleca la moarte, se deschiseră larg; două camioane grele, acoperite cu prelate verzi, mugiră înfricoşător. Coloana era condusă de limuzina neagră în care maiorul SS Marian Hoc îi invitase şi pe cei doi sublocotenenţi. După un drum de aproximativ cincizeci de minute, automobilul din frunte se opri. Coborî maiorul SS Hoc, împreună cu unul din ofiţeri, celălalt rămase în maşină. Se aflau la periferia marelui oraş unde s-ar fi zis că războiul nici nu trecuse. Mirosea a iarbă, a vânt de primăvară, a pace.

22

Sublocotenenţi, în SS

1553

Sturmbannführerul Hoc se urcă în al doilea camion. Îi examină pe Condamnaţi, nici cu dispreţ, nici cu nedispreţ. Impenetrabil – cum se zice. Sergiu Ceclan şi Silviu Balamela nici nu clipiră. Maiorul oferi tuturor ţigări şi anunţă că sentinţa va fi executată. Porunci să fie destupate sticlele cu băutură, fiecare să servească atât cât doreşte... Ambii generali condamnaţi la moarte, de asemenea fostul colonel de aviaţie Kellge refuzară ţigările şi băutura, – ceilalţi nu. Maiorul Marian Hoc scoase nişte bileţele şi anunţă că execuţia va avea loc în grupuri de câte doi, prinn tragere la sorţi, pentru ca – adăugă pe acelaşi ton – nimeni să nu se simtă nedreptăţit. Pe neaşteptate însă, privirile i se înăspriră, tonul se modifică. Îşi schimbase hotărârea. — Care dintre voi este deţinutul Geglan? Sergiu Ceclan se ridică. — Cine este colegul d-tale de complot? continuă Marian Hoc. — Toţi sau niciunul, răspunse Ceclan. — Eu te tratez ca pe un ofiţer, domnule! Vrei să schimb placa? — Mi-e indiferent, rânji Ceclan. Ce altă placă ai putea să pui? — Cine este individul care te-a ajutat să furi avionul? răcni Hoc. — Eu, spuse Balamela. — Ridică-te în picioare! — Stau în picioare. Dar sunt mic de statură. Marian Hoc se strâmbă şi mârâi: — Mai gustaţi din sticlele alea. Veţi fi primii. Pregătiţi-vă! Feldwebell! O gardă alcătuită din şase oameni! Untersturmführer Gröber, mă vei însoţi! — In ordnung, Herr Sturmbannführer! — Untersturmführerul Strasser rămâne aici, continuă maiorul Hoc. Domnule Geglan şi domnule... cum? — Balamela, spuse Balamela. Ce dracu, nimeni nu-mi ţine minte numele, când sunt o persoană atât de importantă?! — De ce ţi-ai ales acest nume? Domnule Geclan şi domnule Palamela! Vă rog să coborâţi! Aveţi onoarea de a fi 1554

executaţi primii. Ca ofiţer german, pot să-mi permit o derogare: le ofer câteva minute de viaţă în plus celorlalţi compatrioţi ai mei condamnaţi la moarte. — Porc esesist! strigă generalul Holmann. Sturmbannführerul SS Marian Hoc – maiorul Maximilian Cornea – îi răspunse calm: — Mai bine bea, generale. Oricum, e ultima ocazie.

61. Cam vreo trei ceasuri mai târziu sublocotenentul SS Strasser raportă telefonic comandantului închisorii Columbiahaus că Sturmbannführerul SS Marian Hoc plecase cu condamnaţii Ceclan şi Balamela, împreună cu Untersturmführerul Gröber, însoţiţi de o gardă alcătuită din şase oameni, către locul de execuţie. Dar, iată, se înserează şi nici unul din ei nu mai revine! — Înapoiaţi-vă imediat la bază! zbieră Givesius, cuprins de o bănuială înfricoşătoare. Cui să-i telefoneze mai întâi? Privi cele trei telefoane de pe biroul său. Să încerce să vorbească cu Müller? Cu Schellenberg? De la ei venise ordinul... Sau...? Până una alta verifică dacă Walther-ul său e încărcat şi în stare bună...

62. Müller: Te salut, prieten drag! Schellenberg: Heil Hitler! Ai vocea mai răguşită ca de obicei. Müller: Poate din cauza emoţiei de a te revedea… însă, oricum e partea cea mai puţin importantă a afacerii. Pot să te invit la o băutură? Sch.: Ştii bine că nu prea beau, Parteigenosse! 1555

Müller: Eu în schimb, da! Avem de discutat chestiuni de serviciu de importanţă vitală pentru noi amândoi! 45 de minute mai târziu Sch.: N-am mai fost niciodată în această Weinstube. Nu e cel mai select local din câte am cunoscut... Müller: Sigur! Tu eşti un filozof, faci planuri, dai idei, în timp ce bătrânul Müller trebuie să cunoască toate cârciumile împuţite, şi în general să scormonească tot timpul prin gunoi! Sch.: Fiecare cu menirea lui. Trebuie să înţeleg că ai aparate de ascultare şi în mizeria asta de tavernă? Müller: Nici vorbă de aşa ceva! De unde atâtea aparate ca să le instalăm peste tot – parcă nu ştii? Sch.: Te cred, însă numai pe jumătate! Müller: Treaba ta. Herr Ober! Ceva tare pentru doi oameni obosiţi! Sch. (ridicând paharul): Să trăieşti! Müller: Bravo! Să trăiesc?! Vrei să spui că-mi doreşti binele? După aproximativ 15 minute, undeva în aer liber Sch.: Trebuie să recunosc că băutura aia mi-a picat chiar bine! Din când în când, trebuie să şi bem. Îţi fac o propunere... Ce frumoşi sunt copacii... Am şi uitat cum arată un copac! Müller: Lasă vrăjala! Ce propunere vrei să-mi faci? Sch.: Pentru o convorbire sinceră se impune o condiţie importantă. Müller: Mă dezamăgeşti! Tu, un om considerat foarte inteligent! Pentru o convorbire sinceră sunt necesare nenumărate condiţii, prima fiind ca partenerii să fie sinceri... Sch.: Acum ai început tu cu vrăjala. Vreau să fiu sigur că n-ai asupra ta un aparat de înregistrare! Müller: Ai pus punctul pe i. Eşti de acord cu o percheziţie corporală reciprocă?

1556

Sch.: Linia costumului meu nu permite să ascund nimic prin buzunare în afară de, cel mult o batistă. Dar, în fine, sunt de acord. Câteva minute mai târziu Müller: Înalta ta educaţie intelectuală nu valorează cât experienţa mea de bătrân funcţionar de poliţie. Sch.: Eu nu sunt funcţionar de poliţie! Müller: N-are rost să te umfli în pene. Sunt mai bătrân şi-ţi sunt superior în grad. Dacă vorbim de la egal la egal, cel care face favoarea sunt eu. Sch.: Dacă te enervezi, n-ajungem nicăieri. Nu mă umflu în pene. Müller: Bun! La obiect! Ai organizat evadarea românilor cu ajutorul târfei de actriţă şi a gigoloului ei, pentru ca apoi vina să cadă pe capul meu. L-ai folosit pe Frank Tullman care mia imitat vocea. Sch. (râde): Iar tu ai folosit un individ pe nume Sanner care a imitat vocea mea. Doreai din toată inima să mi se taie capul. Müller: Da! Ne-am jucat fiecare cu capul celuilalt. Din păcate n-a mers. Sch.: Mi se umezesc ochii de atâta sinceritate. Müller: Să-ţi împrumut batista? Sch.: Nu. Nu port asupra meu aparate de înregistrare, pistoale, grenade. Batistă am totdeauna. Da, din păcate n-a mers. De ce? Müller: De ce? Sch.: Mă simt umilit. Planul de evadare mi-a fost sugerat de Frau Simionescu. Acum nu mă îndoiesc că şi ţie la fel. Acelaşi plan. Este? Müller: Am fost jucaţi pe degete amândoi de către o femeiuşcă frumoasă. Doi vulpoi încercaţi! Se mai întâmplă! Femeile sunt o mare pacoste! Sch.: N-am înţeles niciodată de ce îţi sunt antipatic, bătrâne Heinrich! În fond, eu mi-am luat doar măsurile de precauţiune. 1557

Müller: Astea nu-s măsuri de precauţiune. Ai urmărit să mă amesteci în acel „complot”! Sch.: Tu ai făcut exact acelaşi lucru! Müller: Dar ce dracu, eu n-am voie să iau măsuri de precauţiune? În fond nu mi-ai fost niciodată cu adevărat antipatic. Sch.: Atunci, la ce bun atâtea manevre împotriva mea? Müller: Dar manevrele tale împotriva mea? În fond, eu, Müller, şeful Gestapoului, n-am făcut niciodată nici un rău nimănui. De ce ţi-aş fi antipatic? Noi doi nu ne antipatizăm ci, ca şi toţi ceilalţi, ne suspectăm tot timpul şi cheltuim trei sferturi din energia noastră pentru a lua „măsuri de precauţiune”. Sch.: Îţi dau dreptate. Noi doi am fi putut face o par tidă mare împreună! Müller: Vorbe! Ai urmărit să mă bagi la apă cu orice preţ. Recunoşti? Sch.: La ce ţi-ar folosi? Müller: Nutream aceleaşi intenţii bune faţă de tine. Sch.: Ne avem la mână unul pe celălalt. (Îşi consultă ceasul.) Mă cam grăbesc. Ce propui? Müller: Pace şi alianţă, în folosul meu şi al tău. Cei doi care au imitat vocile noastre trebuie să dispară. Nu, nu. Nu întrun lagăr. Să trăncănească acolo? Trebuie să dispară definitiv. Mă ocup eu de asta. Ne mai trebuie două cutii cu cenuşe conţinând „resturile” acelor doi afurisiţi Ceclan şi... şi... cum? Sch.: Palamela. Te gândeşti la toate, Parteigenosse! Müller: Trebuie inventat şi plutonul de execuţie care i-a expediat pe cealaltă lume. Tot eu aranjez asta. Sch.: Şi e necesară o explicaţie în faţa lui Kaltenbrunner, pentru toate câte s-au întâmplat. Müller: De asta te ocupi tu. Eşti un intelectual... Ei, cred că le-am rezolvat pe toate. Mergem să ciocnim ceva. Sch.: Nu le-am rezolvat pe toate! Cum explici dispariţia lui Frau Simionescu? Filmul ÎNVINGĂTORII încă nu e gata. Müller: Frau Simionescu a murit, din nefericire, într-un bombardament, împreună cu însoţitorul ei... 1558

Sch.: Eşti de părere că nu trebuie dată alarma? Ceclan şi... Palamela nu trebuie urmăriţi? Müller: Dacă vor fi prinşi, ar putea să trăncănească vrute şi nevrute pe seama „evadării”. Cel mai bine ar fi să fie prinşi şi împuşcaţi pe loc, pentru o nouă tentativă de evadare. Nu?

63. De la bordul avionului Honduras-Fokker TJ 181 pe care pilotul Wilhelm Auberg efectua un zbor de rutină, turnul de control al aerodromului 34 recepţionă un mesaj. înregistrare Operator: Nu se aude limpede! Acordaţi frecvenţa! Pilotul: Sunt... (bruiaj)... Sunt... 81... Operator: Acordaţi frecvenţa! Păstraţi-vă calmul! Recepţie! Pilotul: ...(bruiaj) arde! Sunt... (bruiaj)... stâng arde! Operator: Cine sunteţi? Cine sunteţi? Pilotul: ...(bruiaj)... TJ 181... explozie!... Operator: Tu eşti Wilhelm? Aici e Karl. În ce sector te afli? Ce anume s-a întâmplat? Ai autorizaţia de a părăsi aparatul! Pilotul: ...torul stâng arde! Nu pot să... (bruiaj) Operator: În ce sector te afli? Recepţie! Pilotul: Nu pot să... (bruiaj) Operator: Părăseşte aparatul! Salvează-te! Pilotul: Explozia motorului... (bruiaj) rănit la... (bruiaj) sfârşitul înregistrării

64. Avionul Honduras-Fokker TJ 181, pilotat de tânărul Wilhelm Auberg se prăbuşise după estimaţia turnului de control la vreo sută de kilometri sud de aerodromul 34. 1559

Epava n-a fost găsită, după cum n-au fost descoperite nici resturile aparatului Honduras-Fokker T-LL, de tip mai vechi, sustras de echipa lui Sergiu Ceclan de pe aerodromul secret Tx-X din România. Imediat după ce dăduse alarma aceea falsă, simulată, Wilhelm Auberg ateriza în condiţii dificile pe un mic platou între Erfurt şi Weimar. Evadarea celor doi complotişti s-a produs în condiţii complicate în care şansa şi riscul se îmbinau, ba chiar riscul era mult mai mare. Dacă n-ar fi existat suspiciunea şi rivalitatea dintre Müller şi Schellenberg, cu greu s-ar fi putut încropi un asemenea plan „simplu” şi „diabolic”. A intervenit, decisiv, experienţa şi fantezia lui Maximilian Cornea, marele talent şi, de ce să ocolim cuvântul?, farmecul irezistibil al Planetei Trandafir Negru. Ea era cea care dusese tratative, separat, cu şeful Gestapoului şi cu şeful Amt-ului VI, cu fiecare împotriva celuilalt, riscându-şi nu cariera, ci viaţa. Dispariţia celor doi români, implicaţi în aşa-zisul complot, urma să cadă ca o bombă din partea lui Müller în capul lui Schellenberg, şi, tot ca o bombă, din partea lui Schellenberg pe ceafa lată a lui Müller. Cei doi vulpoi fuseseră duşi de nas, aşa cum au şi recunoscut în convorbirea lor „particulară”, de o femeie. De o femeie frumoasă, ceea ce, oricum, este o mică scuză. Vulpoii picaseră în capcană. Din următoarele motive: Fiecare avea şansa, „ca servită pe tavă”, de a-l compromite pe celălalt. Fiecare din ei devenise conştient că şandramaua se clatină rău, războiul e ca şi pierdut, şi e momentul să ne gândim la viitor! Şi şeful Gestapoului, şi şeful informaţiilor politice pentru străinătate erau convinşi că cei doi români nu participaseră la vreun complot şi că evadarea lor poate constitui cândva un argument – greu de spus pentru cine, sau împotriva cui... Müller avea complexe faţă de prea tânărul general Schellenberg şi ţinea cu orice preţ să-i joace o festă. Schellenberg nu avea faţă de Müller nici un fel de complexe – 1560

cel mult de... superioritate! – dar ştia că bătrânul se pregăteşte să-l ardă. Deci pusese la cale contralovitura, însuşindu-şi sugestia Marielei Simionescu, fără a intui, el, un om plin de fantezie!, că actriţa îi făcuse şi lui Müller o propunere asemănătoare! Planeta Trandafir Negru avusese un rol dificil de calificat. Scopul scuză mijloacele? Poate că da. Ea îl sedusese – nu văd cum poate fi ocolit acest cuvânt – pe tânărul pilot Wilhelm Auberg. Nu pot comenta nici sever, nici cu îngăduinţă această manevră. Frumoasa femeie îşi folosise farmecele în scopul de a-l salva pe Sergiu Ceclan. Iubirea ei mare şi unică. Unică iubire. Aşa cum ai şansa, ori neşansa, de a întâlni o singură dată în viaţă. Pilotul Wilhelm Auberg, îndrăgostit nebuneşte de Mariela Simionescu, devenise, cum se spune, sclavul ei. Cu mare întârziere avea să-şi dea seama, nefericitul, pe cine iubeşte cu adevărat Planeta Trandafir Negru.

65. Ar mai fi de adăugat următoarele: Pe fragilul platou dintre Weimar şi Erfurt unde aterizase Auberg – după ce comunicase către tumul de control că unul din motoare e în flăcări – sosi un camion militar ce aducea condamnaţii la moarte Ceclan şi Balamela, sub escortă. „Sturmbannführerul” Marian Hoc, impecabil, dirija totul, mai exact îşi transmitea ordinele sublocotenentului Gröber sub comanda căruia se aflau cei şase gardieni SS-işti. Cu toţii, cu excepţia condamnaţilor la moarte şi a maiorului Hoc, încercară să descopere unde este plutonul de execuţie. Nu descoperiră nimic. Nu exista nici un pluton de execuţie. Nu avură timp să mediteze. Maximilian Cornea, alias Marian Hoc, recurse la o manevră puerilă dar eficace. El ceru Feldwebellului SS ce comanda grupa de gardieni automatul 1561

Schmeisser, „pentru a-l verifica”. Plutonierul i-l întinse, fără nici un gând. Sublocotenentul SS Gröber avu impresia că „nu e normal ceva” dar nu avu timp să-şi dezvolte bănuiala, Sturmbannführerul” Hoc, cu automatul gata de tragere, porunci condamnaţilor la moarte Ceclan şi Balamela să treacă în stânga, iar celorlalţi. Untersturmführerului, Feldwebellului şi gardienilor, şi chiar şoferului, să se alinieze la dreapta. Cu mâinile ridicate. Pentru a sublinia acest ordin, automatul Schmeisser, în mâinile lui Hoc, slobozi o rafală. Gloanţele trecură periculos de aproape, pe deasupra gardienilor. Din păcate nu se afla de faţă nici un fotograf. În fine, nici un fotograf oficial... Sublocotenentul SS făcu o mişcare. Poate voia să-şi descheie gulerul – i se umflase gâtul de atâta mândrie jignită – poate încerca să apuce revolverul. Două gloanţe trimise de Hoc îl expediară la pământ. Mort? Sau, numai rănit? „Angajaţii” închisorii Columbiahaus nu ştiau. Ştiau acum însă că nu e de glumit cu acest indescifrabil maior SS Marian Hoc. Care le ordonă condamnaţilor la moarte Ceclan şi Balamela să-i uşureze de carabine, pistoale, baionete, şi chiar de... lame de bărbierit. De tot ce taie şi ucide. Acest incredibil maior SS, cu automatul pregătit, avea mutră de om care nu glumeşte. O dovedise. Sublocotenentul zăcea la pământ. Gardienii închisorii Columbiahaus se lăsară dezarmaţi, fără să schiţeze un gest. — Gata, comandante! strigă Ceclan şi rânji ca un lup. Şi Marian Hoc, Maximilian Cornea, rânji ca un lup. Ca un lup trist. Îi întinse lui Ceclan automatul Schmeisser. — Acum, lichidează-i... camarade! Sergiu Ceclan refuză să-i execute pe SS-işti. Şi Balamela refuză. Maiorul Cornea înjură suculent şi cumplit în limba sa natală, fapt ce spori nedumerirea SS-iştilor. Dumnealui, maiorul-detectiv Maximilian Cornea, enumeră toate înjurăturile cunoscute şi chiar necunoscute; enumera motivele „inexplicabile” care-l aduseră acolo, la mama 1562

dracului, în Germania, iar printre motive nu figura şi o pasiune subită pentru Mariela Simionescu. Nu minţea. Şi... şi, în cele din urmă, îi legară şi le puseră căluşuri proaspete, soldaţilor, şoferului, plutonierului şi sublocotenentului rănit, îi înghesuiră în tufişuri, se ocupară un pic de camion, dând drumul benzinei, uleiului, găurind radiatorul şi făcând praf delcoul. Ce s-a întâmplat cu garda celor doi condamnaţi la moarte? Cine ştie! Poate i-au ros lupii. La mică distanţă de locul acestei rapide acţiuni, pilotul Wilhelm Auberg, în carlingă, în scurta sa îmblănită, cu casca pe cap, devenea tot mai conştient că acuma totul începe, sau totul se sfârşeşte. Probabil se sfârşeşte... Însă lângă el, pe scaunul copilotului, se afla Mariela Simionescu! CAPCANA!!! În minutul următor Ceclan, Bala, Maximilian Cornea (în uniforma lui... Marian Hoc!) se aflau în aparatul HondurasFokker TJ 181, la manşa căruia se instalase tânărul Auberg. Ceclan n-a avut timp să facă o comparaţie între Wilhelm Auberg şi Fritz Hellerman, cel cu care se prăbuşise în Carpaţi, tot pe un Honduras-Fokker. Sergiu Ceclan ocupă scaunul copilotului, Planeta Trandafir Negru îşi schimbă locul. Nici nu se priviră. Înainte de a se echipa, Ceclan zise: — Bala! Treci în turela din spate. E acolo un instrument. numit mitralieră. Pune-ţi casca! Potriveşte în priză fişa telefonului! În timpul zborului, vom conversa. Sunt convins că te descurci. Trage primul! Eşti artilerist! Auberg decolă greu, burta avionului frecă vârfurile copacilor dar, în fine, prinseră înălţime şi începură să urce spre stele. Spre stele, fiindcă se făcuse noapte târziu. Avionul ocoli Praga, survolă Bratislava, ca şi Budapesta, întunecate sub camuflaj. Echipele trimise de generalul Pinder, comandantul aerodromului 34 de unde decolase Auberg, precum şi jandarmeria erau ocupate să localizeze punctul unde se prăbuşise aparatul H.-F. TJ 181. Mesajul de alarmă lansat de pilot nu fusese nici o secundă pus la îndoială. Nu se dăduse, deocamdată, nici un ordin de descoperire şi urmărire a avionului fugar. Acest ordin avea să fie dat abia a doua zi dimineaţa. 1563

La primele licăriri ale zorilor, Ceclan declară că intraseră pe teritoriul României şi-i ceru lui Auberg să-i treacă lui comanda. Resemnat, tras la faţă, pilotul neamţ nu se opuse. El vorbi: — Herr Ceclan, eşti soţul lui Frau Simionescu? Aşa e? — Aşa e, răspunse Ceclan. — Rolul meu în această afacere a fost nu ridicol, ci comic, observă pilotul german, cu un calm englezesc. Vorbeau prin căşti, prin telefonie. Martor al acestei discuţii era şi Balamela, îngheţat în turela mitraliorului. Wilhelm Auberg întrebă cu voce joasă, totuşi Bala îl auzi şi-l înţelese perfect: — Ce să fac eu acum? Am pistoletul la mine... Ceclan răspunse: — Nu pot să te împiedec, dacă vrei, cu orice preţ, să te sinucizi. Glasul lui aspru, câinos, îl impresiona pe Bala. — Împiedecă-l! urlă mitraliorul improvizat. Va trage mai întâi în tine şi apoi se va sinucide. Nu înţelegi că te urăşte?! Ceclan nu clinti şi nu răspunse. Balamela smulse casca, să nu mai audă nimic... Scormoni cu ochii împrejur şi observă într-o nişă două obiecte ciudate... În sfârşit, nu chiar atât de ciudate. Două enorme Colturi!

66. Baladă sentimentală Iată o situaţie pe care ar fi fost preferabil s-o evit! O carte de aventuri are nevoie mai ales către final de o BOMBĂ!!! Iar autorul îi oferă cititorului sentimente... Cândva demult ştiam să zbor, 1564

dovadă n-am, însă-mi aduc aminte... Sergiu Ceclan, pilotul care văzuse moartea în faţă de mai multe ori decât îl văzuse moartea în faţă pe el, datorită cărui motiv a şi rămas în viaţă, stătea la manşa aparatului Honduras-Fokker TJ 181 şi acest om dur pe care nu-l mai impresiona aproape nimic simţi pe obraz ceva ce s-ar putea numi lacrimă. Nimeni n-a observat. Purta cască şi ochelari. El, Ceclan, recunoscuse de la înălţimea de 3 000 de metri şi ceva Creasta Cocorului, şi serpentinele de pe Gutâi ale vechiului drum ce leagă Baia Mare de Sighet, apoi desluşise valea Marei, şi-n faţă orăşelul unde se născuse tatăl său, doctorul Ceclan, în vreme ce, din turela mitraliorului, la mare distanţă pe orizont, Balamela recunoştea Pietrosul. Ajunseseră acasă! Dar asta încă nu însemna nimic…

67. Fiindcă indicatoarele de benzină indicau aproape zero, Ceclan se convinse că va trebui să aterizeze undeva, oriunde, chiar şi pe o stâncă. În avion se mai aflau: Wilhelm Auberg (mort prin sinucidere). Planeta Trandafir Negru. Maximilian Cornea. Silviu Balamela, care...

68. ...transmise prin telefonie din turela mitraliorului: Către comandant! Mitraliorul către comandant! În coada noastră 1565

au apărut un Heinkel-111 şi un Défiant! (avion de tip mai vechi, franţuzesc. De unde l-or fi procurat nemţii? De la franţuji, de bună seamă!) Comandante! Mă auzi? Ce fac? Ceclan (prin telefonie): Cum mama dracului, ce faci?! TRAGE! Balamela (după câteva clipe): Imposibil! Scula asta e înţepenită. N-a fost unsă de pe vremea faraonilor. Ceclan: Nu mai pălăvrăgi, Bala. Ţineţi-vă bine! Urmează un viraj dur... Prin faţa lui fulgerară trei rachete de avertizare. Să aterizeze imediat! Parcă mai era nevoie de rachete! Motoarele dădeau rateuri, benzina era la zero. De bine, de rău, Ceclan îndreptă avionul către o lizieră a pădurii, relativ netedă. Îndemânaticul pilot neamţ de pe Heinkel îl urmă imediat şi ateriză alături, în timp ce Défiantul rămase în aer, executând viraje. Bătrânul avion nu putea să ruleze pe un teren atât de suspect, fără a capota. În câteva secunde, un număr de matahale din SS, înarmate până-n dinţi, înconjurară aparatul fugar, cu automatele ridicate. Maiorul Cornea puse mâna pe Schmeisserul capturat, dar Ceclan îl opri: — Lasă arma. Te vor ciurui. — Şi atunci, ce fac? — Ai tăria de a aştepta. Percept Yoga. — La dracu cu perceptele Yoga! Pilotul aparatului Heinkel-111: Ridicaţi mâinile! Ceclan: Cu mare plăcere! Nu observaţi că le avem ridicate? Pilotul, către translator: Să nu mai glumească! Translatorul: Lăsaţi glumele, domnule! Pilotul: Sunt comandantul de aripă Brühl! Ceclan: Comandant de aripă – e o noţiune mai mult britanică. Nu? Brühl: M-am gândit că în felul acesta ne vom înţelege mai uşor. Ceclan: Nu vă mai osteniţi! Tatăl meu a studiat la Jena, iar eu cunosc germana la fel de bine ca şi Schopenhauer sau Schellenberg. Pe care dintre aceştia doi îi preferaţi? 1566

Brühl: Vă rog să nu mai glumiţi. De-acum înainte operaţiunea e preluată de Sturmbannführerul Nahe. Nahe: (în uniformă de maior SS, către Maximilian Cornea în uniformă identică): Heil Hitler! Cornea: Hai sictir! Nahe: Ce a spus? Translatorul: Îmi scapă... Nahe: Sunteţi arestaţi. Şi dumneavoastră, doamnă… Ceclan: Pe mine nu mă impresionezi. În ultimul timp am fost arestat în fiecare zi aproape. Balamela: N-aveţi dreptul să ne arestaţi pe teritoriul ţării noastre! Nahe (1,92 înălţime): Ia dă-te la o parte, mititelule! Bala, suspect de ascultător, se dădu într-adevăr „la o parte”. Nahe: Doamnă, şi dumneavoastră va trebui să ţineţi mâinile ridicate. Regret. Dar o să vă scutim de percheziţie. Balamela: Domnule Brühl! Nimeni nu-l auzi. Matahalele ce coborâseră din Heinkel o examinau pe Mariela Simionescu, rânjind. Erau toropiţi de căldură şi bine dispuşi. Aveau mutre de învingători şi se hlizeau la actriţa ce turnase în filmul ÎNVINGĂTORII… Se simţeau stăpâni pe situaţie. Automatele le tăiau piepturile late cât nişte tancuri Tigru. În faţa lor, Ceclan, Balamela şi chiar maiorul în uniformă SS erau slabi şi dezarmaţi. Şi Mariela Simionescu, deşi exagerat de frumoasă, era slabă şi dezarmată. Şi iată că în aceste condiţii se produse BOMBA! Balamela: Domnule pilot! Brühl: Ţi s-a ordonat să stai la o parte şi să taci, prichindelule. Balamela: Stau „la o parte”, însă nu tac! Herr Sturmbannführer! Nahe: Taci, piticonţule! Nu-mi sta în cale! Balamela: Nu vă stau în cale, între noi sunt vreo zece metri distanţă. Ia priviţi aici! Nahe şi oamenii lui binevoiră, în sfârşit, să-l onoreze cu privirea pe neglijatul mititel. Cele două Colturi, calibrul 45 1567

găsite în turela mitraliorului, apăruseră ca prin farmec în mâinile sale mici, atârnau greu, totuşi se aţinteau ferm, mai ales către Nahe; acesta duse mâna la centură, dar Bala făcu să clănţăne piedica pistoletelor. Acest sunet îl paraliză pe Nahe. Într-o clipită Maximilian Cornea sări în avionul HondurasFokker, luă automatul Schmeisser şi trase o rafală. Nu în SSişti, în fine, nu chiar în ei, ci în sticla pe care unul o ţinea în mână. Sticla se făcu ţăndări, (păcat!) individul, siderat, rămase cu gâtul sticlei în mână. Maximilian Cornea: Nu mi-am pierdut îndemânarea! Balamela: E adevărat, însă eşti un fleac pe lângă mine! Vă avertizez, domnilor, că nu e cazul să mişcaţi, eu sunt inginer în viaţa civilă şi trăgător de elită în război, cu dreapta ţintesc la fel de bine ca şi Buffalo Bill, cu stânga ceva mai slab, de obicei nu-mi ucid pe loc adversarii, ci numai îi schilodesc... pe viaţă. Ca pentru a sublinia aceste cuvinte, maiorul Cornea trase o scurtă rafală exact deasupra capului „colegului” său, maiorul SS Nahe, care nu ţinea corect mâinile ridicate în sus. Ceclan, trecând prin spatele grupului ce coborâse din Heinkel, îi uşură foarte rapid de arme. Balamela: Mai repede! Atenţie, domnilor! Acestea sunt pistoale americane, nu jucării precum Beretta, Walter-ul, Parabellum-ul. Într-o clipită te pomeneşti în piept cu o cavernă la care un tebece harnic ar trebui să sape şapte ani. Cornea: Nu mai trăncăni atâta. Trebuie să ne grăbim. Balamela: Sunt bine dispus. Sergiu, rupe-le tresele, decoraţiile şi toate celelalte, confiscă-le actele; dacă vor fi prinşi se va considera că sunt dezertori. Aşa e că sunt diabolic? Dumneata... operator radio, cum te numeşti? Individul nu răspunse. Bala mută încetişor revolverele în direcţia încăpăţânatului, dar Maximilian Cornea, care observase ceva la Colturile lui Balamela, fu operativ şi expedie câteva gloanţe prin stânga şi prin dreapta urechilor celui ce părea să fie operatorul. Înspăimântat, insul se aruncă la pământ! Cornea: Sus! Răspunde la întrebare! 1568

Operatorul: Numele meu este Herz. Balamela: Herz? Inimă? Fie. Domnule Inimă, ia legătura cu Défiantul şi transmite-i din partea comandantului Nahe ordinul de a se întoarce la bază. Fără trucuri. Max, urmăreşte-l, şi dacă încearcă ceva, fă-l sită. Destinul operatorului cu numele „Inimă” a fost să devină sită. El manipulă aparatele, transmiţând ordinul ce i-l dictase Bala, dar apoi făcu o mişcare bruscă şi Cornea apăsă pe trăgaci. Domnul Inimă intenţionase să apuce revolverul „de rezervă” ascuns într-un buzunar al scaunului. Défiantul nu confirmă primirea ordinului. Fie că operatorul Herz reuşise să-i avertizeze (există felurite mijloace, de pildă faci anumite greşeli intenţionate), fie că echipajul observase de sus că jos acţiunea nu se desfăşoară normal. Bătrânul aparat franţuzesc se mai roti câtva timp deasupra lizierei, iar apoi fu nevoit s-o ia din loc, pesemne din lipsă de carburant. Ceclan: Are să dea alarma! Cornea: Să ne grăbim! Bala: Sergiu, poţi pilota un Heinkel? Ceclan: Pot pilota orice, în afară de... bicicletă. Dar gloanţele trase de amicul Cornea nu numai că l-au anihilat pe operator, dar au făcut ţăndări tabloul de bord. Bala: N-am zburat niciodată pe un Heinkel 111! Sturmbannführer Cornea... pardon, Hoc! Cornea: Încetează să mă mai faci Sturmbannführer, până nu mă enervez! Bala: Câtă vreme porţi uniforma aia... (către SS-işti) Camarazi! Ar trebui să vă împuşcăm, dar cunosc o pedeapsă mai subtilă! Max, fii bun mai trage o rafală în motorul avionului lor, aşa ca să devină total inutilizabil cel puţin pentru următoarele două războaie, dar nu găuri rezervoarele, de benzină avem nevoie noi! Camarazi, vă aflaţi în ţinutul numit Maramureş, aici oamenii sunt primitori, însă nu totdeauna. Primul sat e numai la 30 km, acolo, fără trese, documente şi arme, cu hainele sfâşiate, cu mutrele voastre dubioase, jandarmii cu mare poftă or să vă găbjească, şi până să găsiţi justificări, veţi ajunge în faţa plutonului... Asta 1569

în caz că veţi reuşi să vă dezlegaţi... ce spuneam, da... veţi fi consideraţi dezertori, şi, la drept vorbind, sunteţi dezertori! Cornea: Trebuia să te faci orator! Grăbeşte-te! Bala: Până ce Sergiu rezolvă problema carburantului, îi mai distrez şi eu pe domnii... Dacă nu veţi reuşi să vă dezlegaţi, fiarele sălbatice care circulă pe aici în convoaie, bunii lupi, blânzii râşi... Mariela Simionescu: Înmormântaţi-l pe bietul Wilhelm Auberg! Nahe: Care dintre voi l-a asasinat? Bala: S-a sinucis. Dacă mă crezi, dacă nu... Noi nu asasinăm... Nahe: Da? Şi Herz? A murit de bunăvoie? Bala: Ne-am apărat. Herz încercase să pună mâna pe armă. Îl prevenisem. Arta de a asasina, însă, n-am deprins-o încă. Poate că e o greşeală. Poate vom regreta... Orice se întâmplă, nu încercaţi să ne urmăriţi, ar fi pierdere de vreme; transmiteţi şi superiorilor voştri aceeaşi povaţă, înainte de a vi se reteza capetele. Şi acum câte un căluş bun pentru fiecare, ca să nu puteţi conversa, şi să nu speriaţi cu răgetele voastre vreo eventuală pereche de amorezi ce s-ar abate din greşeală pe aici... Sergiu Ceclan: Nici ţie nu ţi-ar fi de prisos un căluş, Bala! ÎMBARCAREA!

69. Ceclan întoarse aparatul până la capătul micului platou accidentat, contra vântului, şi tură motoarele în plin. Avionul Honduras-Fokker TJ 181 se ridică în ultima clipă. Apoi pilotul efectuă nişte viraje şi nişte schimbări de direcţie neaşteptate. Silviu Balamela făcu observaţii critice în legătură cu pilotajul vechiului său amic, „as al prăbuşirilor”. Cornea, tot în uniformă de maior SS, îi făcu semn să tacă dracului. Planeta Trandafir Negru, tot în „uniformă” de vedetă 1570

la U.F.A., îi făcu şi ea un semn identic, dar Silviu Balamela, îmbătat de ultimele sale succese, nu se astâmpără. — Hei, Sergiu! Pilotezi ca o cizmă! — Nu te aud! Pune-ţi casca, şi treci în turela mitraliorului. — De ce? Mitraliera e stricată! — Ca să mă avertizezi dacă avem vreo „coadă”, nătărăule! Şi pilotez „ca o cizmă”, ca să-i păcălesc pe urmăritori în caz că Défiantul a reuşit să dea alarma. — Eu sper că a reuşit să se prăbuşească. Auzeam de jos cum scârţâie din încheieturi... — Sturmbannführer Hoc! urlă Ceclan, ia de lângă mine acest individ vorbăreţ şi încrezut! — Mut falca din loc primului care îmi mai zice Sturmbannführer! Du-te, Bala, du-te cu binişorul şi fă-i curte Marielei, că Sergiu e ocupat, iar eu n-am curtat-o niciodată. Am rămas prieteni. Aparatul Honduras-Fokker TJ 181, după câteva ocoluri înşelătoare, luă direcţia către Carpaţii de miazăzi, spre Defileul Tunetului, Defileul 9, acolo unde se prăbuşise avionul Honduras-Fokker T-LL, fratele său mai bătrân... Băieţii plecaseră de acasă cu destinaţia „insula”, cu un HF, şi reveneau tot cu un H-F...

70. Aterizară într-un lan de secară, la poalele munţilor, şi acum urcau către Defileul Tunetului unde trebuiau să se afle rămăşiţele Ceciliei Vidraru-Olaffson, ale lui Fritz Hellermann şi ale enigmaticei Hildegunde Walther. Şi ale câinelui Azor. Ceclan: De unde ai avut cele două Colturi? Bala: Erau dosite acolo în avion. Le-am strecurat în buzunar pentru orice eventualitate. Ceclan: Pentru orice eventualitate?! Eşti nebun. Bala: Nebun ai fost tu, şi chiar de câteva ori! 1571

Ceclan: Cum de nu te-au percheziţionat? Bala: Nu le-am dat timp, m-au lăsat la urmă, mi-au poruncii să trec la o parte... I-am ascultat... Avantajul de a avea sub un metru şaizeci şi sub şaizeci de kilograme! S-au ocupat mai întâi de voi, solizii, periculoşii... Ceclan: Aveau rezonul lor. La gabaritul tău nimeni nu-şi închipuia că poţi să ţii în mână o armă – ba încă două! Bala: Vrei să mă jigneşti? Vrei să te snopesc iar? Nu uita că ţi-am tras o bătaie zdravănă când... Ceclan: Bine, bine! Povestea e veche. Bala: Cum veche?! Abia dacă au trecut câteva luni! Ceclan: Perfect! Nu e veche. E nouă. Atât de nouă că se petrece în viitor. Altceva încerc să te întreb. Tu, când i-ai somat pe nemţi, ştiai că cele două Colturi erau defecte şi, pe deasupra, nici măcar nu aveau încărcător? Bala (foarte surprins): De unde să fi ştiut? Eu sunt artilerist, mă pricep la tunuri, nu la jucării de genul… Maximilian Cornea: Eu observasem defecţiunea, de-aia, până să se dezmeticească lumea, am pus mâna pe Schmeisser, şi de teamă ca amicul Bala să nu percuteze în gol, i-o luam mereu înainte şi mai expediam câte o rafală... Ceclan: Spune-mi sincer, Bala, dacă ai fi fost conştient că pistoalele alea sunt la fel de eficiente ca nişte puşti de soc, ai fi acţionat cu acelaşi aplomb? Silviu Balamela, spre cinstea lui, nu dădu răspuns.

71. Se făcuse cald, soarele sclipea bestial, Balamela spuse: — Să ne oprim aici. E mai bine. Acolo sus nu vom mai găsi nimic. Un torent ce venea din zăpezile de sus vuia lângă ei. Ceclan zise:

1572

— Da, nu vom mai găsi nimic. Nici măcar oase. Dar ce importanţă are? Trebuie să mergem până la locul unde am murit împreună cu ei. — Noi n-am murit, replică Balamela. — Cine ştie! Cine ştie! — Priviţi! exclamă Mariela Simionescu. — Unde? se aplecă Maximilian Cornea, care între timp izbutise să se scape de tunica sa de SS-ist. — Un ochi albastru! arătă Planeta Trandafir Negru. Acolo, între cele două pietre albe! — Doamne! oftă Balamela! O, doamne! E ochiul Ceciliei... Ceclan scoase din torent, dintre bolovani, inelul cu saphir al Ceciliei Vidraru-Olaffson. Aurul scânteia. Piatra preţioasă trimetea raze albastre. Dar unde era degetul pe care fusese acel inel? Unde mâna? Unde era Cecilia? O pasăre cu cioc de oţel, ochii roşii, dispreţuitori, aripile largi, străvezii, pluti pe deasupra lor. Umbra păsării îi acoperi o clipă pe toţi. Şoimul: Sergiu Ceclan! Ceclan: Te aud! Te aud! Te recunosc! Şoimul: Sunt pasărea ta! Destinul tău! Ceclan: Ştiu! Balamela: Iarăşi şi-a pierdut minţile! Planeta Trandafir Negru: Taci, Bala! E într-adevăr destinul lui. Şi eu am văzut şoimul... Şoimul: Sergiu Ceclan! Nu vei mai zbura niciodată! Ceclan: Mă voi mulţumi să umblu cu picioarele pe pământ. Şoimul: Însă visul vieţii tale a fost să zbori! Ceclan: Am zburat! Am zburat chiar prea mult! Şoimul: Nu există niciodată un prea mult! Ceclan: Ce mai doreşti? Şoimul: Îţi ofer o ultimă şansă! O ultimă şansă! SĂ ZBORI! Să ne schimbăm destinele! Ceclan: NU! Prefer să rămân om! Şoimul: Îţi repet: n-ai să mai zbori niciodată! Ceclan: Există o ameninţare mult mai gravă: n-am să mai trăiesc niciodată! 1573

Şoimul: Poate! Însă ţie nu-ţi pasă. Unica ta durere este că n-ai să mai zbori! Să ne schimbăm destinele! E ultima ta şansă! Ceclan: Ce ştii tu?! Pleacă! RĂMÂN OM!!! 14 iulie 1978

1574

1575

LEONIDA NEAMŢU

STRANIA POVESTE A „MARELUI JOC“ EDITURA DACIA CLUJ-NAPOCA 1982

1576

MARELE JOC „... eu aparţin pădurilor şi singurătăţii“. Knut Hamsun

O zi oarecare: aniversez atâţia ani de la naştere – da. Însă, mă întreb, ce orgoliu, ce păgubos acces de vanitate, mă îndeamnă să aduc pe tapet un amănunt cu totul neimportant? Văd o cameră îngustă unde, în afară de opt sau nouă paturi metalice, mizerabile, înnegrite, probabil salvate din incendiul unui spital, abia dacă poţi distinge fantoma unui şifonier antic – antic în sensul că e vechi şi hodorogit, gata să se destrame – şi o chiuvetă defectă din care apa susură întruna, fiindcă aşa îi place apei, să susure, să picure, când e prea obosită să mai curgă. E frig. Opt sau nouă inşi pătrund în acelaşi timp în strâmta încăpere, înghesuindu-se, îndemnându-se unul pe altul să aţâţe un foc – însă nimeni n-are chef. E ora unsprezece şi zece la ce bun un foc? Şi astfel, din scrumul focului neaprins s-a întrupat

MARELE JOC Prognoză meteo: va ninge mult! Personaje: 1577

Bucur O. Medic,

laureat al premiului Ambroise Academiei Franceze de Medicină. Actor, laureat al premiului „Oscar”. Toma Bumbuc Marele Şeik Rahman Dhimitrie (poetul) Ştefan cel Bigot Dimitrie (pietrarul) Jake Marigni d’Acteon Melania Z. (de la „zăpadă”) şi alţii, şi altele

Paré

al

1. Cum te rabdă inima să treci pe lângă o biată oaie, fără să-i oferi un drops? 2. Îl cunoşteam prea bine, el este omul care-şi flutură zadarnica sete de fantezie ca pe o flamură de pirat! Avertizez: fraza aceasta ascunde o capcană. 3. Cât mă bucură că am izbutit să leg cu atâta indiferenţă cuvintele începutului. Ele spun aproape totul. Unele amănunte de plan secundar abia dacă mă voi osteni să le mai adaug, azi, mâine, sau în altă clipă răcoroasă când venele Turnului de Apă vor zbârnâi pe diferite voci, aducându-mi în memorie, poate, profilul de pungaş melancolic al locatarului anterior, locotenentul Kalendula, cu mult controversata-i existenţă asupra căreia magnificii, supravieţuitorii, n-au izbutit încă să se pună de acord: fiindcă nici nau comentat-o.

4. Întind o labă cu degete subţiri, foarte lungi, cam jilave la orice oră, labă de intelectual: am un nume stupid, Toma Bumbuc. Aduce a uscăciune. Dar în această privinţă, nu am nici o vină. Chiar dacă visez nopţi cu formidabile cavalcade (dar cu final penibil), mă declar cel mai conformist individ, şi cel mai cuminte redactor al foii „3 fire împletite“. Cum să răspund altfel valurilor alternative de tembelism?! Fiindcă mă apropii ca înălţime de unu nouăzeci, magnificii, supravieţuitorii, consideră că şi în prezent, ajuns la mijlocul vieţii, continui să sporesc în lungime; tot o 1578

anumită sugestie a lor e că, slab cum mă aflu, pot fi folosit în loc de ac. Aţa, la nevoie, se poate strecura prin urechi. 5. Ninge iarăşi! Ninge mereu! Printre fulgii de zăpadă, indivizii suferă o dedublare ciudată. Se întâmplă ca, dând colţul, brusc, să se privească ochi în ochi, acelaşi om. Şi se sperie. Şi individul fuge de sine însuşi. Nu reuşeşte. Nimeni n-a reuşit să se privească, de la distanţă, cu nepăsare. 6. De la înălţimea Turnului de Apă zăresc nălucind către mine – chemare stridentă la acţiune, – panoul cinematografului Tivoli care glăsuieşte: Marea premieră a sezonului!! „Rio Jim împotriva lui Doc Holliday“. În rolul lui Doc – Kirk Douglas. În rolul Rio Jim – Bucur O.!!! Trebuie să mă adun, să văd şi eu, în sfârşit, această peliculă despre care se vorbeşte mult. Împrejurul reclamei, aş zice, ninge şi mai intens, z. (zăpada) s-a lipit de unele litere, acoperindu-le, sau deformându-le. Prin văzduh, alături de fulgi, sau printre fulgi, săgetează scarabei, fluturi, mustăţi smulse, ici colo câte o perucă singuratică – miniaturală paraşută, iar şi mai rar, piei de leopard, de panteră. Dar iată că fac ocoluri, ocoluri, în loc să mă apropii de subiect. Iar adevăratul subiect e în momentul acesta vizitatorul meu. De vreo jumătate de ceas vizitatorul meu a încremenit. E un ins cenuşiu ca o ceaţă clasică. Dacă ar merge prin ceaţă, nu i-ai deosebi contururile – cu atât mai periculos! Aţi văzut vreodată o răgace care stă încremenită şi pare că meditează? În realitate nu meditează. Nici vizitatorul meu cenuşiu nu neditează, ci pentru un interval a ieşit din timp. Cenuşiii izbutesc să iasă din timp mai lesne decât alţii, de alte culori. Ultimele sale cuvinte rostite, au fost: — Prin urmare, îmi spuneţi, sau nu, unde-l pot găsi pe nesuferitul, pretinsul actor Bucur O.? Nu m-aş opri asupra modului său de a rosti cuvintele, împiedicat, nefiresc... Dacă aş fi psihiatru, aş da o sentinţă drastică – însă nu sunt psihiatru. Iată ultimul meu răspuns: 1579

— Persoana care vă preocupă în aşa hal, se află departe, la Los Angeles, prin California mi se pare. Turnează doar câteva filme... De ce n-aţi da o fugă până acolo? Alte lucruri nu mai avem a ne comunica, între noi legăturile sunt întrerupte ca între două cetăţi rivale şi inamice, şi-n vreme ce în dreptul hublourilor Turnului de Apă continuă să ningă, răsfoiesc nervos reviste argentiniene, cu dame ce dansează fireşte tango, mut acul pe scala radioului doar, doar se va da pe undeva o ştire senzaţională: „Hop, hop! Icarus se repede în direcţia Pământului şi sughite!“, şi caut printre vechituri o formulă cât de cât amabilă ca să-l pot expedia pe Cenuşiu. A nu se confunda cu lupul cenuşiu. Lupul este o fiinţă infinit mai agreabilă. În nici un fel de ocazie nu pot fi nepoliticos. Chiar, nu pot. Unii consideră aceasta un mare defect, în cele din urmă – cred că s-au scurs două ere – Cenuşiul dă glas: — Îmi oferi deci o cafea? Şi azi mă întreb de unde-l scosese pe „deci“. — Regret. Cafeaua, deci, mi s-a terminat. Bravo mie! Iată că, deci, pot fi nepoliticos, deşi acesta e adevărul, nu mai am cafea, dar, cu puţină bunăvoinţă, aş putea să cobor să-i cer o ceaşcă doamnei Thea sau bunicului Serafim, ei sunt atât de drăguţi. Dar îmi lipseşte bunăvoinţa, ia mai dă-l dracului, ia mai du-te dracului, Cenuşiule, cu mătreaţa de pe gulerul paltonului, cu tot! Cu atât mai mult, cu cât presimt că prietenul meu Bucur O., magnificul, va avea mari neplăceri din cauza lui! Mari neplăceri e puţin spus... Marele Şeik Rahman ar proceda altfel, el e un expansiv, un dominator, un învingător. Marele Şeik e unul dintre cei şapte, opt sau nouă magnifici şi supravieţuitori, n-am cunoscut niciodată numărul exact, şi de altfel, numărul se modifică neîncetat, precum toate pe lumea asta, credinţe, cârmuitori, reliefuri. Scade sau creşte, ca şi cotele apelor Dunării. Supravieţuirea – inutil să explic – nu are vreo legăitură directă cu vulgara biruinţă asupra morţii, cu toate că nici asta n-ar fi puţin. Nu, chiar nu. 1580

Doctorul Bucur O. (a nu se confunda cu actorul Bucur O.!), în clipe de relaxare: fenomenul morţii, dragii mei amici, este, dacă vreţi să fiţi atenţi o clipa, la fel de straniu precum cel al vieţii, iar adevărul s-ar putea ascunde undeva la mijloc, între ele, în clipa necercetată care separă viaţa de moarte, sau, venind din direcţie contrară, nefiinţa de viaţă. Aceste „explicaţii“ ale sale mă lăsau totdeauna perplex, şi cea mai inteligentă întrebare ce o puteam pune era următoarea: — Iar dacă, în sfârşit, vom agăţa acest adevăr, vom fi mai fericiţi? — Chestie de echilibru, cadetule! (Peste mulţi ani, poate prin 1990, voi preciza: NOTĂ. Niciodată doctorul Bucur O. nu şi-a explicat în profunzime experienţele. Simplista interpretare de aici aparţine lipsei mele de înţelepciune...). 7. Dhimitrie (poetul), la redacţie, se leagănă într-un balançoire şi suge pe vârful limbii un ac. Aşa îi place lui – să sugă ace. Cineva a zvârlit remarca subtilă (??) că el face parte din categoria oamenilor interesanţi, prin ceea ce nu fac şi nu spun. Prin neafimare. Astăzi are, observ, ciorapi de nuanţe diferite, negru la piciorul stâng, negru-alb la dreptul, dar desigur fără voia sa, el nici nu ştie. De ce ar şti? Tembelismele sale sunt de altă natură: suge ace, are trei locuinţe – toate deplorabile – şi din când în când se aruncă în faţa unei maşini. Nu le aprob. Tembelismele. Sunt, am mai afirmat-o, cel mai blând dintre redactori, n-am întârziat măcar o singură dată la slujbă, cu toate că aici chingile-s destul de largi. Şefii mă găsesc exact în locul unde trebuie să fiu, când ei doresc să fiu într-un anumit loc, în speţă pe scaunul din faţa biroului meu, iar când un coleg e grăbit să ajungă la o întâlnire sau la un film, sau la ambele în acelaşi timp, şi n are când să corecteze şpalturile, le iau cu senină bucurie asupra mea. Nimeni nu mă egalează în talentul de a întreţine joviale discuţii cu colaboratorii, mai ales când e vorba să fie respinse 1581

cu tact şi politeţe, poezii, nuvele, sau kilometrice şi absolut inutile eseuri, şi când ceilalţi colegi se jenează s-o facă. Resping fără sa jignesc, nu e acesta un talent? Când secretara zace acasă de guturai formez numere de telefon şi dau apoi legătura redactorului şef, iar dacă mi se cere să petrec încă o noapte în tipografie, entuziasmul meu n-are margini. Sunt calm. Mi se reproşează, nu pe faţă, că zâmbesc prea mult şi prea oricui. Aşa blând cum mă vede oricine, sau îşi închipuie că mă vede, dispun de o forţă (latentă deocamdată) teribilă: deţin de multă vreme dosarul „Marelui Joc“. Între coperţile lui galbene, totul e cam vraişte, în afara oricărui principiu cronologic, şi nu e lesne de stabilit ordinea evenimentelor, de pildă ce s-a întâmplat mai întâi; accidentul lui Dhimitrie (poetul) când l-a sfârtecat automobilul albastru, sau plecarea actorului Bucur O. la Los Angeles pentru a turna câteva filme „sub bagheta“ lui John Ford?, dar, trecând peste aceste mărunte neajunsuri, dosarul „Marelui Joc“ păstrează datele esenţiale. Totuşi, nu mă consider o canalie. În urmă cu trei săptămâni am deschis dosarului „Marelui Joc“. 8.

. . . . . . . . . . .!!

9. „8. . . . . . .!!“ se referă, presupun, la unele supoziţii, bănuieli, vagi ameninţări şi pânde ce se învârtesc anapoda împrejurul capului meu ca nişte sateliţi lansaţi în scopuri de spionaj; e în legătură cu temerile magnificilor, supravieţuitorilor, că deschiderea dosarului „Marelui Joc“ ar putea provoca o reacţie-n lanţ. De ce nu? Câte o explozie, câte un scandal, mai purifică atmosfera, dar în general nimeni n-are motive de panică: blândeţea-mi înnăscută mă va feri de excese. Chiar, mă va feri?! Norii vin din munţii de la miază-noapte şi scutură peste oraş şi mai ales peste Tumul de Apă, mari porţii de zăpadă; e 1582

ca şi cum ar curge peste noi, fără încetare, amintiri ale altora, prin transplantul efectuat de curenţi atmosferici. Îmi place ideea, să revin, să pun pagina separat... Am să i-o citesc şi Marelui Şeik Rahman, însă teamă mi-e că metaforele de acest gen (oare sunt metafore?) se vor încurca în barba-i stufoasă... 10. „9“ se referă la o veche superstiţie: previi evenimentul nefast, nenorocirea, torăind mult şi dinainte despre ea. Alţii spun că, dimpotrivă, abia atunci lansezi nenorocirea. Eu sunt de părere că o previi, o alungi, do-vedind că eşti conştient de toate posibilităţile. Nu ştiu dacă nu cumva se încadrează în laşitate felul acesta de a pactiza, de la distanţă, cu evenimentul nefast, de a-i da nas, de a te retrage, tactic, din faţa lui. Sau, poate, în perfidie. 11. Prea multe pierderi ireparabile. A propriului trecut, nu-l mai prea înţelegi, despre care începi, paradoxal, să nu mai ştii nimic, a identităţii care, încercuită de incertitudini, se metamorfozează. Eu nu mai sunt eu. Ca o moarte. (Notă. Să-i transmit asta d-rului Bucur O.) Dar ce e mai grav: te hrăneşti din amintiri străine. Insomniile vin împreună cu vârsta de mijloc, toate nerealizările îţi bubuie-n cap, magnificii, supravieţuitorii se zvârcolesc precum şerpii în culcuşuri jilave iar undeva prin fereastra deschisă se strecoară desen subţire, legănat, hipnotic, o mână înarmată. Două scăpărări şi nu te mai poate reanima nici măcar vocea marelui regizor. John Ford: „Sus, Rio Jim, filmarea nu s-a terminat, n-ai murit cu adevărat, ci numai te prefaci că mori...“ Însă Rio Jim a murit cu adevărat. Actorul Bucur O. a murit cu adevărat. 12. Eu dorm adânc asaltat de vise încurcate, de o fantezie care din păcate cred că-mi lipseşte-n viaţa reală. Spaţiul de 1583

mişcare e fără limite, totuşi, într-o parte, pliteşte lungul şir de feţe mult prelungite în bărbi atât de stufoase că la o atingere a vântului se umflă ca nişte saci (ştiu, e „travesti-ul“ discuţiilor purtate cu Marele Şeik Rahman în legătură cu dosarul „Marelui Joc“), şi-n partea opusă trec furtunoase cavalcade, cu împuşcături şi ţipete de agonie – urmare a recentei vizionări a filmului ce-l are în rolul principal pe actorul Bucur O. 12+1. Ca fapt divers, amintesc, mai bine-zis repet: Dhimitrie (poetul) are trei locuinţe. Dacă se ambiţionează, el, să-ţi definească existenţa, caracterul, posibilităţile, te pune să ascuţi un creion. Dh. (p.) face pe magicianul, din tăietură, aşchii, lungimea tăieturii, adâncimea ei, află totul. Tot în felul acesta-şi începe şi asalturile sentimentale. Ninge atât de tare că dacă mai continuă, o să acopere totul, acoperişuri, căciuli, literaturi, alibiuri. Se distribuie pe la colţuri lopeţi uşoare din lemn uşor şi trec din gură-n gură cuvintele cuiva că de o sută de ani cerul n-a mai produs atâta zăpadă. Din automobilul redacţiei nu se mai zăreşte decât o bucăţică de antenă strâmbată. Muncă de bunăvoie în frunte cu Ştefan cel Bigot (magnificul, supravieţuitorul) şi-n acest timp colaboratorii, tropăind, dezgheţându-şi picioarele, fac curte pe-ntrecute secretarei Magda, cea cu ochii verzi, şiret de romantici, romantic de şireţi, din rasa pisicilor blânde care zgârâie surâzând; oh, oh, mi-aş petrece viaţa întreagă, şi ce mai rămâne, tot eliberând de sub povara zăpezii, de sub toate celelalte poveri, oraşe, drumuri, căsuţe singuratice şi magde... Am, ca orice om, unele insuficienţe, mici accese de frivolitate pe care în zadar încerc să le maschez, iar Marele Şeik Rahman, sau poate Bucur O., actorul, m-a definit cândva, desigur în glumă, drept „curtezan al secretarelor”. În colimatorul meu intră mai ales secretarele amicilor cu ranguri. Recunosc, unele dintre ele mă şi simpatizează. Cred că, mai ales, le atrage enigma Turnului de Apă. Normal. Sunt în stare să urce până aici în speranţa că vor cuprinde, sau intui „spaţiile inpalpabile“. Dar, oare ce pot să fie „spaţiile 1584

inpalpabile“? Un fel de vitamine paraşutate de Liga Naţiunilor Unite eschimoşilor înfometaţi, în anii când iepurii polari se răresc până la dispariţie, iar aurora boreală plesneşte lung din draperii pe fruntea tumefiată a cerului arctic? Îmi înnod pantofii galbeni îndoindu-mă ca un echer plin de amprente şi semne de întrebare, şi mă scutur în prag, suflând în pumni cu optimism. Ştefan cel Bigot, după ce răsuceşte cu migală o flegmă-n gât şi se scapă de ea, şi-şi netezeşte căciula, se interesează de sănătatea doctorului Bucur O., şi dacă în ultimele zile iam călcat pragul. Discutând, înghiţim fulgi răzleţi, proaspeţi, pe care vântul îi întoarce pe culoar. Răspund, admirându-mi pantofii de dandy interbelic, că doctorul Bucur O. e bine, are obrazul smead, neted, privire ageră, vulturească, deşi nu doarme nici patru ore din douăzeci şi patru; dar nu cred să mai reziste mult. Experienţele sale speciale, îi răpesc un timp enorm, şi-n afară de asta a devenit un fel de consultant oficial pentru orice personalitate ce binevoieşte să cadă la pat, pe scară naţională. Serios. Chiar, serios. Avioanele zbârnâie pe boltă în căutarea doctorului Bucur O. — A ajuns prea la modă, îl compătimeşte, nu ştiu dacă sincer, ipocrit, sau cu invidie, Şt. cel Bigot. În mâna lui vânjoasă lopata pentru zăpadă suferă o subită transfigurare: începe să cânte arii din „M-me Butterfllay“. — Unealta asta a ta, e soprană, sau, altistă? întreb. Răspunde: — O să-l vizitez cât de curând. Seriozitatea doctorului Bucur O. mă tonifică, mă inspiră. Zic: — Ai fi, o, romancierule, mai puţin entuziasmat dacă i-ai cunoaşte îndeaproape cumplitele experienţe, sinistrele experienţe pe care le face doctorul... Ca să-şi dreagă vocea, foloseşte lanolină, sau ouă crude? Privire stupefiată a lui Ştefan cel Bigot: — Cine, doctorul Bucur O., despre el vorbeşti? — Nu, dragă, despre lopata din mâna ta. — Eşti cam tralala. Vă contaminaţi cu toţii, cam prea uşor, de la Dhimitrie (poetul). 1585

Seara, cerul se limpezeşte. De la înălţimea Turnului de Apă admir stelele. Una dintre ele, o stea plictisită, încearcă să cadă. Nu-i reuşeşte însă, stelele căzătoare. Au strălucire şi demnitate. Plictiseala n-are nici o legătură cu strălucirea. Nu poţi să cazi când vrei. Chiar, nu! 14. Spre nord ţâşneşte şoseaua, cenuşiu-albastră, ca un plesnet de bici, între plopi provizorii, până se-nfige-n munţi. E un loc plin de melancolie. Una din locuinţele lui Dhimitrie (poetul) e la capătul străzii, pe deal, iar şoseaua ce izbeşte-n munte, îl atrage cu forţa magnetică a destinului. Iar dincolo de munţi – ha, ha, ha! El, aici va muri. 15. Însă nu acum – mult mai târziu. Prin 1990, într-un „amurg de toamnă violet“, voi scrie: sus, la rădăcina munţilor (contradicţia e doar aparentă!), rătăcind singur pe şosele în căutarea fantomei ce i-a traversat tinereţea (automobilul albastru), Dhimitrie (poetul), împlinindu-şi destinul, a fost ras cu brutalitate de pe suprafaţa pământului. Iar după o clipă de nehotărâre, voi adăuga: ieri am deschis dosarul „Marelui Joc“. Şi voi mai scrie: mâine am să deschid (neapărat) dosarul „Marelui Joc“. 16. Spre Institut, printre asperităţile unghiulare ale clinicilor, ies în cale infirmiere ce transportă coşuri cu pâine şi mari seringi umplute cu seruri străvezii în care înoată virusuri cu cioc şi mustaţă, ciocnindu-se între ele şi făcând „bâz“, de se aude şi prin ninsoare. Lucrători în mantale cenuşii, lungi, curăţă de pe alei zăpada, cu mătura şi cu mantaua, sugând ţigări scuturate, neaprinse. „Nu aveţi cumva un foc, dacă nu vă este cu supărare?“. „Poftim foc“, răspund. „Mare ninsoare!“. „Dar eu am prins alta mai deasă, în douăştrei când a fost şi cometă“, se laudă altul. „Ba nu, că cometă a fost în nouă sute şapte, a lu Halbei, în douăştrei a 1586

fost numai grindină...“ „Mulţumim pentru foc, grindină a fost şi-n douăşunu...“ În cabinetul doctorului (şi directorului) Bucur O, oricând cafea şi băutură, pentru vizitatori şi prieteni, el nu serveşte. Austeritate e cuvântul său preferat, sau te pomeneşti că păcătuieşte pe ascuns cu doctoriţe stagiare, bolnave sănătoase, surori nemţoaice blonde, aşa cum se mai întâmplă?... Dar de ce să se ferească de prieteni? Se teme că prietenii îi sunt neprieteni? Nu, nu, nu, el nu face nimic pe ascuns, nu e omul, chiar şi acum, în prezenţa mea îşi mustră secretara Magda. — Oh, d-ră Magda... Îşi examinează degetele de „fost chirurg“ pe suprafaţa cărora abia dacă mai agonizează trei sau patru microbi inofensivi, trişti şi asupriţi; cu aceleaşi degete superbe corectează poziţia pe nas a ochelarilor sobri şi necesari rare îi diminuează puţin, foarte puţin, din intensitatea privirii, şi apoi, învăluit în halatul cu miros impersonal: – Regret că... Mi-am ciulit urechea atent la timbrul glasului, încercând să recunosc o anumită intonaţie, dar doctorul îmi taie intenţia cu o mişcare a degetului. Secretara Magda purta de asemenea în faţa pupilelor dioptrii cochete însă nu mai puţin necesare; era elegantă, subţire şi glacială şi mă îndrăgosteam pe minut ce trece de ea, fără şanse. Acum să recunosc (în liniştea Turnului de Apă nu mi-e jenă să recunosc nimic pe lume), vizitele mele la Institut sunt mai dese decât ar fi necesar datorită ei, i-am pus gând rău, dar oare intenţia de a iubi o femeie, e gând rău? Cum am zis, secretara lui Bucur O. e tot o magdă (toate secretarele sunt magde, iar toate magdele, secretare); deocamdată, eh, nu izbuteam să mă ridic mai sus, unul dintre visele mele bine tăinuite, fiind totuşi, cucerirea unei universitare... Nasul mi se lungea către dulăpaşul cu delicateţuri lichide, venea dintr-acolo un miros seducător, ca de îngheţată cu fistic. Nu eram prea vesel, iar afară continua şă ningă. 1587

Doctorul, şi totodată directorul Bucur O., atrase Magdei atenţia că a exagerat întru scurtimea fustelor. Ea, politicoasă, atentă, gracilă, şi rece totuşi ca z. (zăpada), abia întoarse o privire către mine în care parcă tresărea o undă de încredere, ca pentru a mă lua martor la eternu-i supliciu. Bucur O. avea o mutră perfect acră. Îl detestam în clipa aceea, l-aş fi înfăşurat în sârmă ghimpată, l-aş fi pus într-un pom ca să-l gâdile omizile şi furnicile, să-l muşte, i-aş fi prescris pentru două săptămâni dietă cu căpşuni sărate din belşug. Cu sare amară! În afara Institutului său, îşi continuă directorul odiosu-i discurs, d-ra Magda poate să circule oricât de... dezgolită... (câtă generozitate!), dar aici se impun restricţii în ce priveşte ţinuta, demnitatea. Aici facem experienţe, mârâiam eu ăs-timp ca un dulău cu cap mare şi roşcovan în faţa osului prea fierbinte, aici încercăm să dezlipim sufletul nemuritor de coaja lui terestră, să-i spionăm traiectoria; „aşa ceva nu se prea obişnuieşte, din motive asupra cărora nici nu insist“, mărturisea însuşi doctorul Bucur O. Acum, încheie directorul, ar fi bine, „dacă e atât de drăguţă“, să aducă gheaţă (din depozitele morgăi, oare?), cafele cât mai tari şi... cum stăm cu biletul de avion? La trei? Bine. Cabinetul rivalizează, aş zice, ca eleganţă şi stil, cu cel al unui ministru. Într-un colţ, din tavan, atârnă şarpele cu clopoţei – e cadoul Marelui Şeik Rahman. Cu un interval în urmă Ştefan cel Bigot vizitându-l pe doctor aici la cabinet, după ce răsturnase, fără să fie beat, cuierul din antreu şi o mică bibliotecă rotativă, izbutise, Dumnezeu ştie cum, el nefiind foarte înalt, să dea jos şi şarpele, din tavan. Seara târziu când se-ntâmplă să pic în vizită la doctor adorm uneori în fotoliu, chiar chiar sub şarpe; e ultima şi cea dintâi imagine pe care o înregistrează ochiul. N-am ajuns însă să mă obişnuiesc, cu toate că târâtoarea veninoasă şi împăiată se leagănă sub tavan de vreo doi ani. Dar, ce reprezintă doi ani? Cine-mi garantează că, deşi împăiată, nu e vie? Într-o zi voi avea un atac de cord în fotoliul acela. 1588

Magda se mişcă împrejur imaterială ca o fantomă dintr-un vis. Ce importanţă are dacă o asemenea fiinţă poartă fustă până la glezne sau doar numai până la jumătatea coapselor? Pe măsuţă licăresc ademenitor sticla cu băutură, castronaşul de cristal cu gheaţă, cafelele şi toate celelalte, telefonul sună, ea îl ridică, oh, ce studiată mişcare a cotului, aşa ca sânii să împungă, şi, hm, directorul nu e acolo... Directorul toarnă, numai pentru mine, la ora asta tot nu am altceva de făcut, în vreme ce el... Abia dacă-şi poate permite luxul de a pierde un minut, două. Chiar şi când stă de vorbă cu mine sau, aparent, mă ascultă şi dă şi replici, savantul e prezent, mereu, în altă parte, în toate părţile; peste câteva ceasuri zboară către alt mare oraş din cauză că „ăia nu-s în stare să dea un diagonostic exact, ulcer sau cancer sau dracu mai ştie ce, onoarea e mare, dar îmi răpeşte timp...“ Ce scuză, ce alibiuri, parcă-mi vine să-l rad pe savant, cu ştiinţa lui cu tot. Şi se va însera din nou. Şi va ninge peste căruţele cu coviltir ale ţiganilor, la marginea oraşului. Şi am să dorm... Şi am să visez şarpele... Numai că... Numai că, la ferastra deschisă apare, „în afară de joc“, în afara „Marelui Joc“, ca un desen subţire în peniţă, o mână înarmată. „Sus, Rio Jim! răsună vocea regizorului. Încă n-ai murit, în scenariu nu aici se moare...“ 17. Aceste vizite la Institut îmi furnizează raţia de otravă spirituală necesară supravieţuirii, şi mă întreb de ce? Acolo totul e nerv, mai cu folos ar fi să mângâi pe blană o pisică moale, odihnitoare. Oricum, Bucur O. nu permite nimănui să pătrundă în lăcaşurile sale tainice, unde se află adevăratele secrete. Ca să-ţi abată atenţia, te păcăleşte, politicos, oferind iute ca un scamator, secrete de duzină, hapuri mici ce se iau în pahare mari, înalte, subţiri, cu sunet lin, pe luciul cărora abia dacă poţi ghici amprentele parfumate ale Magdei. 1589

18. „Rio Jim împotriva lui Doc Holliday“. La brâu călăreţul purta un calumet sculptat din lemn de redwood şi un Colt. Coltul, ca să facă război cu el, calumetul (un fel de pipă), ca să înduplece pacea. De barbă-i atârnau fire de oboseală. Praful albicios, uscat, al preeriei, jur împrejur, sub orizonturi fleşcăite, părea atât de învins că nici nu se mai ridica, de vârtejuri, de copitele cailor, de roţile şerpuinde ale carului, sub coviltirul căruia o foarte tânără şi atrăgătoare femeie, cel mult nouăsprezece ani, îşi alăpta copilul aruncând mereu la spate cu o mişcare scurtă şi nervoasă, părul negru, lung, sclipitor. O albină... Caii... Fornăiau, cu miresmele fierbinţi vibrând în nări. La mare depărtare se presimţea apă, vârtej de spumă albă de o răcoare necuprinsă, în care-şi vor cufunda boturile, până la urechi. Deasupra spumei, numai urechile – ciu, ciu... Înaintau, cu speranţa. O albină... O albină trăgea linii întrerupte pe lângă urechea, pe lângă obrazul călăreţului, mereu şi mereu, ca nişte cercuri tăiate cu foarfeci neascuţite, năpustindu-se uneori razant la ochii săi ca spre nişte flori albastre pe cale de a se ofili, însă el era crunt de ostenit, cu o povară de trei vieţi, nu de una, sau poate era pe jumătate mort, sau poate că-n el era deja multă moarte şi numai un rest de viaţă, bulgăre cald ce-şi consuma ultimele pulsaţii, cert e că nu reacţiona în vreun fel, nu ridica mâna să se apere de albină, s-o alunge. Soarele lipea cu sânge cămaşa arzătoare, sărată, de spatele călăreţului. Caii târau povara spre orizontul năucit de jocuri irizate. Copilul aţipi, sânul îi scăpă dintre buze. Femeia şterse ca-n vis picătura de lapte ce mijea încă pe vârful sfârocului, braţul îi rămase o clipă suspendat legănându-se ca un ram subţire, pe urmă încet, cu grijă şterse gura fiului ei. Acum privirea i se odihnea, moale, în coamele cailor şi-n această clipă albina, care dintr-un motiv foarte exact îl părăsise pe călăreţ, bâzâi cu lipicioasă 1590

sonoritate şi se lipi, însă posibil că fără intenţii net agresive, de coapsa dezgolită a copilului. Tânăra visa cu ochii deschişi şi fiindcă mereu şi mereu privirea i se încâlcea în coamele cailor, visa că se leagănă într-un lung şi rarefiat galop, pe-un răcoros ţinut albastru, dar mâna i se mişcă, pluti, se aşeză pe coapsa fiului ei, peste albină, iar insecta, deranjată, înfipse acul. Băiatul tresări, începu să urle. Tresări femeia, căută celălalt sân, mai plin, i-l potrivi în gură, însă ăla mic, cu veninul albinei în carne continua să ţipe. — Yancey, încercă să comunice tânăra cu bărbatul de afară. Băiatul nostru are ceva. Nu căpătă răspuns. — Yancey! Doar plânsetul roţilor răspunse nu. Nu răspunse. Femeia se aplecă în afară, şuviţele părului sclipiră în soarele nemilos: calul bărbatului ei şchiopăta, de unul singur, în urma căruţei. Prăbuşirea bărbatului avusese loc pe tăcute, în vreme ce ea visa, în vreme ce sub pleoapele ei defilau viziuni fără logică, fără sfârşit. Prim-plan al şeii părăsite. Buzunarele mochillei se cască, uscate, goale. Carabina „Henry“ se mai leagănă, va ajunge, desigur, în mâinile altui bărbat, ca şi femeia. Tânăra nu întoarse căruţa grea înapoi să-şi caute primul soţ, de altfel poate că şi caii ar fi refuzat să schimbe direcţia: simţeau adierile apei, tot mai mângâietoare, ademenind în faţă. Oricum, cel căzut din şa pierduse partida. Albina zbura la tot mai mică-nălţime, pe deasupra ierburilor ofilite, pregătindu-se şi ea să moară. În fracţiunea ce veni, încetând brusc să ţipe, decis să supravieţuiască, băiatul se apucă lacom de sfârc. Acesta era Rio Jim. 19. Nu pot concepe, prietene Toma, un film al Westului, fără saloon la barul căruia să vedem, rezemat în coate, însingurat şi aparent umil şi absent, insul care va declanşa totul, în vreme ce pe la mese, printre pahare, rânjesc, din 1591

cariile lor, zarurile, fâlfâie aşii, de obicei mai mulţi de cât se cuvine; pianistul cu plete unsuroase, obrajii scobiţi, un intelectual, un tebecist care bea lapte, zdrăngăne leneş pe clape celebra melodie „Sucursala din Nord“. Deodată, uşile batante se dau în lături, se iveşte alt ins însingurat, profil negru, subţire, terminat în pălăria cu boruri largi. Obligatoriu, rămâne neclintit în uşă, cântărind atmosfera, şi după ce o cântăreşte bine, merge la bar şi ia loc nu prea departe, însă nici foarte aproape, de primul, şi câtva timp sorb amândoi din pahare, ignorându-se, deşi e prea limpede, ăştia doi se cunosc, se urmăresc, şi se vor rade... Numai că... Numai că prin fereastra deschisă, ca un desen subţire în peniţă, apare, „în afară de joc“, în afara „Marelui Joc“, o mână înarmată... 20. În liniştea clară a Turnului de Apă, cu puţină atenţie auzi orice, aproape orice, clipocitul picăturilor de valeriană numărate deasupra paharului de liniştita d-na Thea, jos în casa din colţ, sau pocnetul gâtuit al ventuzelor dezlipite de pe spatele bunicului Serafim, când năvălesc peste el guturaiurile Poţi să te auzi chiar pe tine, cum încerci să auzi, pe diferitele game de modulaţie ale timpanului, poţi să prinzi vuiete subterane de origine misterioasă, sau prevestiri de furtună, sus în vălmăşagul cerului, de unde pică scarabeii. Liniştea aducătoare de blândă împăcare de sine durează numai câtă vreme nu se caţără până la mine magnificii, supravieţuitorii, sau alţi inşi, să urle ca hienele, să fredoneze „Sucursala din Nord“. Câtă vreme rămân singur, aud cum, încet, susurând, lamentându-se, urcă apa prin ţevăria complicată, apa necesară vieţii şi morţii marelui oraş. În afară de cei şapte, opt sau nouă magnifici şi supravieţuitori, în afară de secretarele unora dintre ei sau de alţi vizitatori ocazionali – poştaş cu bani, poliţist cu amenzi, ţăran cu urde – până aici ajunge, nu-mi dau seama cum, un şoarece mic, stupid şi provizoriu care, am o bănuială, face din asta marea 1592

performanţă a vieţii sale; el vine fluierând din mustăţi şi mă scrutează îndelung din ungher, sau de pe o muche a orologiului, parcă nădăjduind că stă în puterile mele să-i modific cursul vieţii, să-i schimb existenţa de şoarece veşnic pândit de pericole, cu o existenţă mai reconfortantă, de pisică ce vânează şoareci, iar concediile le face pe nisipuri aurii, sub privirile insistente ale motanilor. Micul patruped – ca să revin la şoarece – nu mă deranjează, în fine, nu cine ştie cât, pot medita şi în prezenţa lui, pot face din prezent, trecut, viitor, un cocteil amărui cu irizări bleu la care adaug cu zgârcenie vermouth şi lămâie, o doză neînsemnată de speranţă, o porţie de improbabilitate, un sfert de măsură de pesimism, precum şi alte ingrediente ce le am sub mână în clipa respectivă. 20. Nu i-am atribuit, şoarecelui, un nume stabil, cu toate că după părerea mea cel de Androtancus nu i-ar veni prea rău. În schimb ceilalţi magnifici şi supravieţuitori s-au întrecut în a-l boteza, după cum urmează: Doctorul Bucur O.: Invizibilul. Actorul Bucur O.: Şeriful. Ştefan cel Bigot: Hithcock. Marele Şeik Rahman: Bizantinul. Rayamond Regele Spionilor: Filozoful. Dhimitrie (magnific şi supravieţuitor prin adopţiune): Şoricelul „Sucursalei din Nord“. 21. Ca ne-poet, înţeleg să fiu protector de poeţi, iar cel asupra căruia mi-am întins laba protectorală e Dhimitrie (poetul). Aud la redacţie că insul n-a mai fost văzut la faţă de trei, patru sau cinci zile şi nopţi. Aproximaţia are rang de împărat. Dar – îmi zic – dacă a dispărut de trei, patru sau cinci ani? Anunţaţi părinţii – n-are; anunţaţi iubita – are prea multe, care din ele?, trimiteţi înştiinţare la locuinţă – are trei. Derută totală. Dhimitrie e un artist, chiar remarcabil, tratează complicat lucrurile simple, simplifică pe cele complicate, poate aici e cheia succesului dacă putem 1593

considera că un premiu pe ţară, vreo două locale, şi unul sau două acordate de reviste, constituie mărturii se succes. Eu cred că da. O anchetă sumară scoate la suprafaţă date ceţoase, daca nu contradictorii: cu trei, patru sau cinci seri în urmă, poetul a făcut trei, patru sau cinci vizite la trei patru sau cinci persoane diferite, pentru ca spre dimineaţă, la ceasul cel mai incert, să se lase condus de către fotbalistul J.O. (centru înaintaş), la cea mai depărtată locuinţă a sa, pe deal, pe Cârtiţei, însă n-a intrat în casă ci a cotit-o către şoseaua ce părăseşte acolo oraşul şi se-nfige-n munţi. Ningea, nu era frig, aparent haite de lupi nu clănţăneau prin apropiere. Ceas propice, dimineaţă aşa şi aşa, atmosferă favorabilă dispariţiilor enigmatice. Aşa o fi socotit şi el. 23. Ştiu: Dhimitrie (poetul) încearcă să-şi potrivească ceasurile după alţi iluştri înaintaşi. N-ar recunoaşte-o nici mort. Dar poate că la ora asta e mort. ♣♣♣♣ 1. Sus, Rio Jim! E timpul să mergem. Bătrânul indian, a făcut focul... 2. Am uitat să adaug (sau poate nu?), printre vizitatorii mei se numără şi fostele cunoştinţe ale „locatarului anterior“, locotenentul Kalendula. Vârsta acestuia n-am s-o pot determina niciodată în raport cu amorurile sale, fiindcă unele dintre femei sunt trecute de şaizeci, altele par mai fragede, chiar sprintene. Ele, în general, sunt femei blânde, unele au întemeiat chiar căsnicii cât se poate de reuşite. Totdeauna, e o plăcere să le auzi depănând amintiri, chiar dacă sunt contradictorii, despre fostul locatar al Turnului de Apă. Uneori mă ajută să fac ordine, mai ales după vizitele lui Ştefan cel Bigot când deranjul e imens, trebuiesc reaşezate covoarele, noptierele, scaunele... Una e chiar drăguţă, tinerică, o cheamă Melania, e voluntară, viguroasă, plină de draci. 1594

Şi pe soţia doctorului Bucur O. o cheamă Melania. Pe toate melaniile le cheamă melanii. Ciudat, nu? Chiar, ciudat. 3. În orice caz: a-l boteza „Neînfrântul“ (pe umilul meu şoarec) nu e o deosebită dovadă de humor nici măcar macabru. Acest nume l-au ales melaniile. Dorin Căpăţână (Căposu), fâlfâie undeva prin Canada, lam căutat ieri, încă n-a revenit. Canada e imensă şi rară, el, sfrijit ca o aşchie de curpăn, de mirare că nu se pierde-n spaţiile acelea înconjurate de goluri mişcătoare. Canada... ţinut cântat de James-Oliver Kurwood... Klondyke, Sonora, Coeur D’Alene (sau astea-s prin California, Idaho? Parcă poţi fi sigur!!), mine de aur... aur în albiile râurilor, aur în tainice galerii (toate notate pe hărţi pierdute) prin care bântuie bătrâni demenţi cu flinte vechi în care pândesc gloanţe galbene (aur!), văgăuni prin care hohotesc scăfârliile primilor „gold-mani“, urşi (autentici şi urşifantomă). Când te numeşti Căpăţână, porecla de „Căposu” pare cu totul de prisos (ca un al doilea cap!) şi totuşi... El poartă pe umeri mantia tehnicii pure – ce o fi înţelegând prin asta? E, la vârsta de patruzeci, aproape de patruzeci de fapt (însă toate se rotunjesc, piscurile munţilor, formele fetişcanelor, notele de plată, vârstele), e deci încă, şi cred că va rămâne până la capătul zilelor sale, un băieţel firav, de cele mai multe ori răguşit şi cu nasul pornit pe strănuturi dese, cu buzunarele totdeauna doldora de vitamine, cuminte, „nepohtitoriu la muiarele altora şi feritoriu de stricăciune“ – dacă citez bine din memorie. Când, magnificii, supravieţuitorii se pun pe zarvă la mine în Turnul de Apă, sau aiurea, iar motive de zarvă sunt destule: de la vârsta incertă a Universului până la rezultatul contestat al unui amărât de meci de fotbal, când se ridică acest periodic val de demenţă, Căposu se retrage într-un colţ, foarte jenat, înghesuit în umerii lui strâmţi şi-n haina cu umeri strâmţi, roşu la faţă, nu se ştie din ce cauză, din cauza cuvintelor cam fără de perdea ce atârnă de gurile 1595

magnificilor, din pricina nasului său ascuţit, şi mai lung, şi mai ascuţit în astfel de ocazii, şi care s-ar potrivi perfect la o maşină de cusut, aşa cum m-aş potrivi şi eu, în loc de ac. Cred că nici acum Căposu nu ştie că i se spune Căposu, deşi porecla datează de peste un sfert de veac, din timpul când venea la şcoală tuns la piele; avea cap mare, abia reuşea să-l strecoare pe uşă şi să-l manevreze. Multe formule demente ale calculului au încăput în el, în capul lui Căposu. E admirabil, nu? Deşi, ca totdeauna, există un risc: dacă într-o bună zi – într-o zi rea, – icşilor şi igrecilor, le vine ideea să explodeze?! 4. Pe secretara lui o cheamă tot Magda. Se machiază jumătate din timpul ce i-a fost dăruit de Dumnezeu; cealaltă jumătate se demachiază. Însă aş putea formula şi altfel datele chestiunii. Magda face câte o mare pasiune, îl cucereşte pe băiat, însă apoi strică totul, cerându-l ea, cea dintâi, în căsătorie. Fireşte, băiatul cam dă înapoi, fiindcă, de când lumea, băieţii le cer pe fete în căsătorie, şi nu viceversa. În situaţia asta, Magda, jumătate din timp cloceşte planuri de răzbunare, umblând prin magazine pentru a agonisi tot felul de podoabe care s-o facă mai frumoasă, iar cealaltă jumătate din timp aleargă pentru a găsi un altul care s-o ia de nevastă, ca să-i „arate ea celui dinainte“. Mă rog, asta e o răutate. Nu e o răutate, e o realitate. Totuşi, între aceste operaţiuni, are vreme să facă şi câte o cafea, sau, rar de tot, câte o scurtă vizită la Turnul de Apă, atrasă de misterul locului şi de dorinţa de a-l zări pe Androtancus. Discutăm, nevinovat, despre modă – la care nu mă pricep defel – şi despre cât de răi sunt bărbaţii, lucru cu care nu sunt de acord – însă nu-i spun. Dacă ar afla Căposu despre aceste vizite, s-ar mânia cumplit, nasul ar începe să-i fâlfâie, urechile să-i strănute. Nu e vorba de gelozie, ci de principii. Nu ştiu care din ele, că s prea multe. Circulă zicala de prost gust că nasul Căposului apare la colţ cu cinci minute înainte de ivirea Căposului propriu-zis. 1596

5. Lotrului şaptesprezece, locuinţa doctorului Bucur O. Trusa de voiaj pregătită de soţia sa Melania, stă ca un buldog negru pe marginea pianului din salon, gata să latre către nepoftiţi. Eu sunt cam nepoftit. Pianul deschis, rânjeşte şi el cu toţi dinţii, gata de asemenea să latre. În sfârşit, patefonul de pe covor, latră amintiri: Jazz-band, New-Orleans, 34. Maşina Institutului, şşşşşşşşşşş spre aeroport. Geo, şoferul, se scarpină cu degetul mic în adâncul urechii. Cu atâta poftă încât doctorul simte de ambele părţi ale craniului, şi-n urechea vestibulară sau cum naiba-i zice, înţepături de furnici ascuţite. Prin ninsoarea înceată avionul decolează cu minute de întârziere, o stewardessă blondă – seamănă cu Melania, trece un gânduleţ prin capul lui Bucur O., – oferă bomboane acrişoare şi coniac fumuriu. Suficient ca să-ţi dea de gândit. Dhimitrie (poetul) a dispărut în urmă c-un număr de zile. Are în sânge morbul sfârşitului? Morbul sfârşitului – ha! Morbul sfârşitului îl avem cu... hi, hi! Gândurile lui Bucur O. zboară înapoi. Biroul intim de la etaj. Biroul, ceva mai sobru, cel cu şarpele, de la Institut. Îl preferă pe acesta. Cafeaua de la miezul nopţii, de la ora trei dimineaţa, de la ora şase, zorile încercă-nate, grele de o satisfacţie confuză, dar solidă... Melania încă mai doarme, ca un înger blond în patul vast, alb, iar afară ninge, tot alb, iar el, Bucur O., se dezmorţeşte pe alee, în capul gol. Poate se va duce la culcare – poate nu. Şi iarăşi: ca să pricepi miracolul vieţii, intri în subterane nemaistrăbătute, prin moarte, sau pe sub moarte. Vorbe, Toma Bumbuc, vorbe, vorbe cadetule, marş la culcare, marş la loc, nota trei! 6. E ora zece, bunicul Serafim trage din pipă în fereastra deschisă şi ascultă cum adoarme oraşul – ce abstract! Cui îi pasă de aşa ceva. Pe la ora 23, când la radio se dă muzică, apare şi şoricelul „Sucursalei din Nord“, atras de melodii, şi-n acelaşi timp se aud de jos bubuituri pe scară, e pasul 1597

inimitabil al lui Ştefan cel Bigot, inimitabil ca şi ortografia unui analfabet. Ce noutăţi îmi aduce? Ne punem unul celuilalt întrebări : — Cum mai stai cu romanul, Ştefane? — Ai dat azi pe la redacţie? Iar eu: – Ce situaţie financiară ai? O bătrână mi-ar face bine până la leafă. — Tu ce zici, se mai termină iarna asta vreodată? — Vreo ştire de la Dhimitrie? — Nu-ţi dă insomnii ideea că într-o bună zi vântul are să răstoarne Turnul de Apă? — Tu altă întrebare vrei să arunci – care? — Aud că ai deschis dosarul „Marelui Joc“ – e adevărat? — Bei o cafea? — De ce n-ai înjgheba mai bine un eseu? L-am da la numărul următor, şi-aşa nu prea avem. Chiar, de ce? — Potoleşte-te! N-am de gând să dau publicităţii „Marele Joc“. De ce eşti aşa de îngrijorat? Ştefan cel Bigot se observă-n oglindă, cere forfecuţa, scurtează din perii ce-i răsar din nas, această înălţătoare operaţiune i-a intrat în reflex; la Marele Şeik Rahman, în dreptul căminului cu tăciuni aparenţi îşi taie unghiile şi le aruncă în jar, să ardă, cu toate că acela e jar rece fals, iar la doctorul Bucur O. face baie. Doctorul are baie cât un salon, înzestrată cu tot felul de instalaţii complexante, precum... — Colecţia „Cangurul” a anunţat tipărirea. Pretinde că va fi un mănunchi de studii. — Aş! Voi da un tom de versuri. — Tu, versuri?! Poate pasteluri... Meditând intens, atât de intens că firul roşu se înroşeşte şi mai mult (numai să nu facă scurt circuit!) Ştefan cel Bigot efectuează plimbări în diagonală, răsturnând totul în drum, în fond obiecte inutile, precum scaun, scrumieră etc, târând după el faţa de masă şi pijamaua al cărei colţ abia de nălucea de sub pătură. În cele din urmă ia şi pătura. Totuşi, nu e miop. — Au mai rămas perdelele şi orologiul, zic. Nu te sinchisi de mine, consideră că nici nu sunt aici. 1598

În vreme ce dărâma şi scrinul, nu „Scrinul negru” ci scrinul crăpat, mormăia: — Ai putea face un mare rău... — Cui? Ţie? În vreme ce, cu un şut involuntar, trimitea peste bord şi papucii mei de casă „cei noi”, ripostă: — He! De ce mie? Eu, ce amestec...? Lui Bucur O. — Doctorului, sau actorului? — Actorului, bineînţeles. — Da? Nu mă gândisem. — Vezi?! Te-a simţit şi se fereşte, la ora asta ar fi trebuit să fie încă aici. Eu mă refeream la şoricelul „Sucursalei din Nord” micul Androtancus, însă Ştefan cel Bigot, deşi romancier, uneori pricepe greu. — Cine trebuia să fie aici, actorul? — Aş, doctorul, i-am tăiat-o, plictisit, ciulind urechea. Aveam toate motivele, cineva, încă cineva, urca scările. Parcă recunoşteam pasul, parcă nu. Apăru – cine? Apăru un ins cenuşiu – Cenuşiul. Avea palton cenuşiu, privire cenuşie, voce cenuşie. În mâna lui – ce? Papucii mei de casă, „cei noi”. — Mi le-aţi aruncat în cap! — Da de unde! Au căzut din întâmplare... — Cât timp vă mai bateţi joc de mine? Când îmi spuneţi unde-l pot găsi pe nesuferitul actor Bucur O.? — Păi ţi-am mai spus... Pe la mijlocul nopţii, fără nici o justificare, ţeava de la căpătâiul meu începu o baladă-n sol minor pe care am ascultat-o liniştit şi-n întregime ca spectatorul ce a dat pentru bilet preţul întreg, chiar majorat, şi doreşte să profite de fiecare notă, desenând (pentru a nu adormi) pe marginea ziarului de sport, pisici lungi cu mustăţi creţe, odihnitoare, leneşe pisici, iar când violonistul, în negru, cu plete zbuciumate pe umeri, cu braţele prea lungi (Paganini?) se decise să ofere şi un bis, am zis destul şi am ieşit pe culoarul îngust ce înconjoară Turnul de Apă. Noaptea-şi lipi laba neagră de ceafa mea şi m-am cutremurat. Ningea, însă rar, 1599

vreo trei fulgi pe kilometru cub. Pe şoseaua dinspre munţi semnaliza isteric cu farurile, în disperare, un automobil singuratec. Poate-l rodeau lupii. M-am tot chinuit pe cine să deranjez, şi-n cele din urmă, cu paltonul aruncat peste pijama, am coborât la telefonul de la baza Turnului. — Ştefan? — M-da... Cine e? — Mi-ai lăsat o impresie acră în seara asta; cu cât eşti mai genial, cu atât devii mai acru, lasă nu te... şi, ca s-o dreg: Am re! — Com? Ce ai, re? — Nu am re, ci am recitit proza ta mai veche, „Supravieţuitorul”. Dă-i ’nainte tot aşa! — Ascultă, Bumbuc, ai idee cât e ora? — O, doamne, nu. Ce importă? Se petrec lucruri mari, băiete. Coarnele de cerb pe care le-ai agăţat, au două ramuri frânte... 7. Dhimitrie (poetul), reconstituire ulterioară. Nu e deloc o greşeală că am adăugat un h numelui său. Însuşi el îşi schimbă numele de la o zi la alta, aşa că nimeni nu mai ştie foarte exact cum îl cheamă; un volum l-a iscălit simplu, Dimitrie, al doilea, cel premiat, Dhimitrie (p.), iar următorul, de asemenea premiat, – Dymithrie (p.). Unele poeme în proză le publică sub pseudonimul Drakula. În fine! Treaba fiecăruia ce nume-şi alege. Sau: fiecare îşi merită numele ce-l are. Ei bine, a avut un accident. Îmi venise ca o presimţire în momentul când pregăteam jumări de ouă cu brânză de oaie pe vechiul primus moştenit de la locotenentul Kalendula, al cărui enigmatic profil stăruie, ba în faţa mea, ba în spate, dincolo de ceţuri, vârtejuri de frunze, a cărui amintire dăinuie, printre altele, datorită memoriei prodigioase a doamnei Thea, a bunicului Serafim, a unei lăptărese care vinde alune, zmeură şi mure, a câtorva cunoştinţe din cartier care, uitând că s-a mutat, îl tot caută. (Am mai spus toate acestea?) 1600

8. L-a sfârticat un autimobil. Pe Dhimitrie (poetul). Momentul se cere examinat cu atenţie. De-aia să iau lupa din cui. Fiind o dimineaţă plăcută, cu vagă ninsoare, ieşise la marginea oraşului, împins din spate de propriu-i destin. Cel ce neagă existenţa destinului ar putea fi un înspăimântat care se teme de umbra ce ne însoţeşte fatalmente (să revin asupra acestei aserţiuni ce poate fi exprimată şi invers). Dhimitrie vizitase în noaptea aceea mai mulţi prieteni cu care discutase şi petrecuse cu binecunoscuta-i moderaţiune. Printre plopii traşi din compas până la zidul muntelui se cuibărea un vânticel nu prea rece, amestecat cu fulgi, fragmente de roman... eroare, de meteoriţi, diamante, scarabei, lupi măcinaţi şi totul prevestea o zi rodnică. Era tânăr şi aproape fericit, cu multe idei, toate importante, iar automobilul albastru trebuie să-i fi apărut în faţă pe neaşteptate. Suflete, nu fi idiot! Când te izbeşte o hardughie dintr-asta, ea apare totdeauna brusc şi pe neaşteptate, şi te striveşte cât ai clipi. Aşa a început ceea ce aş denumi, din pură îngâmfare, „întâmplarea-cheie” a vieţii poetului, fiindcă nu şi-a dat duhul. Ninsese mult în timpul nopţii, aşa debutează crăciunurile-n ţinut, cu mult alb orbitor, mult şi incomparabil hohot alb, în care există chiar şi pericolul de-a te pierde, iar Dhimitrie, cum aminteam, se plimba în vârful unghiilor, răvăşit, cu ochii în toate direcţiile şi se simţea poet din creştet până-n tălpi, poet definitiv, poet suprem, inevitabil, prin vocaţie etc. etc, până când monstrul albastru l-a izbit. Dacă era cu ochii în toate direcţiile, cum de nu l-a văzut venind? Culoarea albastră a caroseriei îl umplu pe poet. Fiind ultima impresie vizuală, albastrul crescu monstruos, şi explodă, trupul lui Dhimitrie (p.) începu să cadă fărâmiţat peste omenire, împreună cu fulgii, cu meteoriţii. El, Dhimitrie, părăsise cu un număr de ore mai ’nainte toate cele 1601

trei locuinţe ale sale şi, fragil, colindase străzile nocturne, pregătindu-se să înceapă un nou capitol când s-a ciocnit cu maşina albastră. Dhimitrie (poetul) se pregătea de o nouă iubire, când s-a pomenit sfârticat de cauciucuri. Se trezi din leşin – câtă vreme trecuse? În fereastră înflorise ramul cireşului. Nu... Tot zăpadă. De pat se apropie o femeie: — Găgăuţă mic şi prost! 9. Marele Şeik Rahman, revenit din indii, oferă o libaţiune în stilul său, imortalizată ulterior de Ştefan cel Bigot în proza „Ospăţ cu vipere”. În realitate o singură viperă vie, (sau o cobră?!) ce e drept, cam apatică, închisă-n sine şi închisă de asemenea într-o colivie cu gratii suficient de rare ca să-şi poată strecura pe acolo trupu-i veninos. Se legăna ca un ac de ceasornic în stare de ebrietate. Douăsprezece păhărele subţiri şi fistichii aranjate de secretara Magda, simbolizau orele, erele, sau, dacă doriţi cu orice preţ, ispitele. Da. Pentru a-ţi câştiga dreptul la un păhărel, trebuia să înşeli vigilenţa şarpelui şi oricare dintre comeseni ar fi putut să moară la acei ospăţ. Nu e hazliu? În final Dhimitrie (p.) a încercat să subtilizeze vipera, – nu i-a reuşit. Se întâmpla asta, fireşte, înainte de întâmplarea cu automobilul albastru. Sau după? Nu după, fiindcă, totuşi, el atunci a pierit. Cum să explic, de fapt, n-a pierit... Genunchii Magdei, secretara Marelui Şeik... Speculaţiuni pe marginea încercărilor inutile de a o cuceri, depuse de către Raymond Regele Spionilor, altfel un cetăţean atât de echilibrat. Fum fără foc nu iese, e ceva adevăr aici, dar de ce să insist? Criza – ca să-i zic aşa – criza lui Raymond R. S. a fost scurtă dar intensă, provocând chiar părăsirea temporară a domiciliului de către consoarta sa, Ana, care, se înţelege, a revenit. Toate Anele revin. Într-o anumită seară, îmi amintesc, mă plimbam pe aleile de la marginea parcului, pe sub ferestrele Magdei. Eu mă aflam pe-acolo chiar întâmplător, însă Raymond Regele 1602

Spionilor, nu. El se prefăcu a nu ne observa (mă aflam împreună cu doctorul Bucur O.) Raymond R. S. păşea prea nervos pentru un filozof de talia lui, iar pălăria îi stătea strâmb pe cap, ca-n duşmănie. Doctorul Bucur O. către mine: — Aud că deschizi dosarul „Marelui Joc”. — Oh, da, poate... — Şi când? — Ei, când!... Dar tu, în ce stadiu te afli cu cercetările? — Într-o zi te duc să vezi şi tu...

Cum înaintam pe nesimţite, alături de mine doctorul Bucur O. aducea a munte liniştit – liniştit după ce-l devastase o furtună. Fereastra Magdei se deschise, apăru obrăjorul ei catifelat, iar alături ceva ca o barbă neagră şi fustoasă... eroare, stufoasă. Raymond R. S. căută să se facă invizibil, nu reuşi decât pe jumătate. Un glas care putea să fie al Marelui Şeik Rahman despică înserarea: — Rege caraghios! Ia ieşi la lumină! — Treceam, pe-aici din pură întâmplare, încercă să pareze Raymond R. S. potrivindu-şi pe nas ochelarii săi de conf. Marele Şeik: – Se înţelege! Urci? Raymond, Regele Spionilor: – Dar cine locuieşte aici? Tu? — Ba eu, înflori zâmbetul inanalizabil al Magdei. Bucur O. se urni, l-am prins de braţ fiindcă eram mai înalt, iar el mai solid. El zise, reluând „cealaltă” discuţie: — Măsoară de două ori înainte de a tăia! Făcea aluzie la dosarul „Marelui Joc”. — O, doctore, i-am răspuns, zicala asta este izvorâtă, cred, din cerebelul unui croitor neinspirat... Gândeşte-te! Dacă nu deschid eu dosarul, cine s-o facă? Poate altcineva, unul de rea credinţă. — Tu eşti de bună credinţă?

— Cel puţin încerc. Doctorul mergea încet în umbrele parcului, obosit, cu umerii căzuţi. — Ascultă-mă, zise el, există răni ce nu se vindecă decât printr-un singur fel. 1603

— Prin moarte? — Da, prin moarte. — Poate că şi acesta e motivul pentru care voi deschide dosarul „Marelui Joc”. Pentru ca să nu se uite. Deşi, încă, ezit. — Totul se uită, Toma. Toma, necredinciosule. După câteva minute, am mârâit, lungindu-mi bărbia: — Tu, doctore, eşti un sever şi un ascet, nu poţi pretinde ca toată lumea să... — Nu pretind nimic. Mai taci, cadetule. Mai taci, Bumbuc! Şi, după un minut, cu un soi de dispreţ temperat: Bumbuc! Ce nume! Nu ai ştiut să-ţi alegi altul? — Ştiu, am dat replică, încercând să pun toată ironia posibilă în glas. Tu ai vrea ca pe toţi oamenii: să-i cheme Bucur O.! Doctorul nu răspunse. Am mai moderat ironia. — Pe unii îi cheamă Bonifaciu. Dacă eşti Papă, la Roma, mai merge, dar aşa... Pe alţii îi cheamă Leonida; dacă eşti grec, la Termopyle, se potriveşte, dar în zilele noastre... Bucur O. întoarse într-un fascicul de lumină faţa lui nobilă şi adăugă, aparent fără logică, sau poate numai ca sa mă ia peste picior: — Tu măcar, laşi în pace secretarele. — Capricii... am răspuns tot anapoda. — Dhimitrie suge ace. — Într-o zi are să înghită unul. Ar fi grav? — Nu. Dacă are sucurile gastrice în regulă, vor dizolva acul. 10. Am pornit iarăşi împreună, începuse ninsoarea, decembrie. Dhimitrie (poetul) are preferinţe pentru acele de cusut, fine şi foarte ascuţite, dar la o adică nu dispreţuieşte nici acele cu gămălie. Umblă vorba că o dată a încercat să sărute pe una cu acul în gură – uitase – şi mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat, cine l-a înghiţit până la urmă, el sau ea. El e mult mai tânăr, douăzeci şi ceva, n-are vârsta magnificilor, supravieţuitorilor, cred că am mai spus-o, dar ce e dacă mai 1604

repet, în vreme ce ninge, – oare ninsoarea nu e şi ea o eternă repetiţie? Cugetare abisală – s-o pun bine. Accidentul lui a fost cam aşa: se plimba pe şoseaua îngheţată, a venit automobilul albastru şi l-a ras. Simplu. Şi apoi, ce s-a întâmplat? Şoferiţa, speriată, a recuperat cadavrul ca să-l arunce undeva (necunoscând, naiva, că cel mai greu e să te scapi de cadavru, iar apoi, de arma crimei; arma crimei? Automobilul albastru...), Dhimitrie (poetul) nu murise, încăpăţânatul... Fiind familiarizat încă din copilărie cu suptul acelor, devenise poate mai puţin sensibil, poate, chiar semi-invulnerabil. E numai o supoziţie modestă. Tăcând, Bucur O. îşi ridică gulerul îmblănit, câştigând prin acest simplu gest înfăţişare de boem, şi privi împrejur răsucindu-şi gâtul ca o focă gravidă, apoi, după ce constată că nu are auditoriu, un auditoriu suficient de larg ca să-i flateze vanitatea bine ascunsă, răsuci printre fulgii de zăpadă o lungă frază, o lungă şi tenebroasă frază, întortocheată ca un slalom uriaş între epitete, suişuri şi coborâşuri, cu privire la falsitatea şi autenticitatea existenţei, îl ascultam distrat, învârtind pe sub cerul gurii un cântec necompus de nimeni. Şi aproape că nu-mi păsa de nimic. Rare, asemenea clipe... 11. Iar doctorul Bucur O.: viaţa lui, deşi poate, falsă, ori poate dublă, e autentică tocmai prin falsitatea ei (he, paradox!), sau falsitatea ei este autentică (ceea ce e cam altceva), pe când... După o vreme se opri, îmi puse mâna pe umăr. — Să mă ierţi, altceva am voit să-ţi spun. Bătutul pe umăr nu i se potrivea, el nu lua de braţ, nu bătea pe umăr, nu apuca de bărbie, întindea cât mai rar mâna şi fireşte, nu lua de talie secretarele. Din motive septice? Nu cred. Melania, soţia lui, ne servi o cină rece, frugală dar gustoasă, în sufrageria luminată discret de prin colţuri. Toate odăile le are astfel aranjate, habar n-ai dincotro vine lumina – mare mister! Pui rece în sos de roşii, sau probabil bulion, că roşii în decembrie..., un fel de salată din nu ştiu ce, tort, 1605

cafea. L-am însoţit la Institut, se făcuse noapte târziu, şi din întâmplare ninsoarea încetase. Poate din pricina asta îmi era cumva neplăcut să plutesc singur către Turnul de Apă. Iar de aş fi făcut-o, mă tem că fantoma locotenentului Kalendula nu mi-ar fi dat pace, ca să nu mai amintesc şi de Androtancus. Îl urmez pe coridoare pe Bucur O. Prin saloane, bolnavii dorm, cu excepţia muribunzilor. Doctorul pipăie câteva pulsuri (sau câteva tumori), adresându-mi la intervale câte un zâmbet straniu, subţire şi pătrunzător ca un junghi. C-un astfel de zâmbet, poţi, dacă vrei, dezlipi retina inamicului. Poţi coase talpa slăbită a unui bocanc de ski (clăpar!!). Un medic de gardă se prefăcea că joacă şeptic c-o bolnavă sănătoasă. Întunecat, Bucur O. o trimise la culcare, iar pe el, la gardă. Până am ajuns la salonul „X“ unde Bucur O. mă opri să intru. În cele din urmă am aţipit în cabinetul lui „sub şarpe”. N-am visat nimic. Chiar, nimic. În mai multe rânduri sună telefonul, trezindu-mă numai pe jumătate. Aburi de cafea îmi gâdilau nările, dar ochii erau prea leneşi ca să poruncească pleoapelor. La ora cinci dimineaţa Bucur O. îşi înfipse privirile de hipnotizator în fruntea mea – asta mă ridică în picioare înainte de a mă fi trezit! Obrazul doctorului era neted, proaspăt, mi-am dat seama că se bărbierise la toaletă, câteva minute mai ’nainte şi se parfumase discret. Sub tavan, şarpele, nemişcat. — Am dormit... m-am pomenit mârâind. Hm! Tu ce ai făcut? Deh, să veghiezi până-n zori asupra unei infecţii, asupra unei inimi care stă să se oprească, să-ţi clădeşti pe asta înţelepciunea, poate chiar aspiraţiile, ce destin! — Aspiri la premiul Nobel? — Mai vrei cafea? Altceva ce mai vrei? Mă asculţi? — Te pregăteşti să-mi faci vreo morală? Mie? Pe birou hârtiile în perfectă ordine, iar de-afară, sfârşitul nopţii căsca la noi ochi aiuriţi de nesomn prin ferestrele înalte. 1606

— Trebuie să înţeleg prin urmare că deschizi dosarul, totuşi, vorbi dintr-o ceaţă doctorul. Mari riscuri... încurcături posibile... — Încurcături pentru cine? Pentru tine? — Ei! În izolarea mea poate pătrunde un singur vizitator... — Atunci, poate, riscuri pentru actorul Bucur O.? — Nu te simţi moleşit? E un duş acolo, ştii... Apă caldă, apă rece şi chiar apă neutră... Sau grea, dacă preferi. — Cum dracu a trecut şi noaptea asta? De ce nu m-ai expediat acasă? În fond, pe undeva, purtarea ta blândă mă cam scoate din sărite, pare să ascundă ceva, nepăsare sau dispreţ, sau din ambele câte puţin... aşa e că am nimerit? Dispreţ, sau… — Ştii, cadetule, că soarele poate să explodeze în orice moment? Transpirasem, şi m-am privit în oglindă. Cămaşa, împrejurul gâtului, la guler, prinsese o dungă subţire de murdărie. Prin oglindă m-am uitat la Bucur O., care-mi prinse privirea şi o susţinu fără efort, înghiţind-o cumva în spaţiul albastru al orbitelor sale cu o grimasă de nobilă ironie. Generoasă ironie. Mare expert în a exprima diferite nuanţe ale ironiei! Îl salva însă, da, îl salva marea ironie şi generoasă, şi nobilă, pe care o adresa propriei sale persoane. Complicat! Naiba să te ia doctore... — E abia şase dimineaţa, am răspuns, soarele nici n-a răsărit, dacă explodează de partea cealaltă, ce ne pasă? — E o replică ce seamănă perfect cu tine. Dar tot atât de bine ar fi putut-o da şi Dhimitrie (p.) — La câte vine Magda-secretara? Şi-a mai lungit fustele? — Nu ţi s-a făcut foame? Traversă cabinetul cu paşini elastici. Mi se părea că golul întunecat al ferestrei – noaptea sta neclintită afară încleştată în ramurile pomilor – o să-l atragă şi-o să-l absoarbă; după ce scrută cam un minut, cred că fără a distinge mare lucru, că doar nu era nyctalop (însă n-aveam certitudinea), se întoarse spre mine, un fulger albastru, frumos trecu prin ochii lui, şi mă întrebă fără alte semne de emoţie, dacă am bănuit că soţia lui, frumoasa lui Melania, îngerul acela 1607

blond, e amorezată de un oarecare ins Be Haş care fusese internat la clinica vecină vara trecută, sau iarna trecută pentru o apendicită banală. 12. Nu mă aşteptam să vină din partea unui om de calibrul său o astfel de mărturisire de biped mediocru, care, spusă pe un ton doar puţin schimbat, ar fi putut să pară o glumă tâmpită sau o provocare, la fel de tâmpită. Sau mai ştiu eu ce. Am bănuit că e o întrebare de circumstanţă, ca să nu-i zic, de politeţe, fiindcă el nu aştepta un răspuns, nu aştepta o confirmare că „bănuiam”, „bănuiesc”, „ştiam” sau „ştiu”. Am dat din mână aşa cum fac uneori babele când vor să alunge imaginea necuratului, încercând să-mi „dreg” ochii, să-l văd pe marele Bucur O. altfel decât pe post de soţ înşelat, ce rol, ce rol neimportant, într-o piesă, într-un joc, rol despre care nici nu merită să aminteşti. În vreme ce cugetam astfel el, vechiul meu coleg de clasă, magnificul, supravieţuitorul, îmi relată cu lux de amănunte dar cu o excelentă indiferenţă – simulată oare? – şi în stilul clasic al calmului britanic, cum 12+1. Melania, soţia lui, venind aici la Institut să-i aducă Magdei (secretara) tradiţionala atenţie cu prilejul sărbătorilor de iarnă – o şocolată, o stofă fină – blonda, îngereasca Melania, subţire, elegantă, cu aliura ei de prinţesă, nordică, cunoscuse în parcul clinicilor, aici, alături, chiar sub ochii lui, pe acest oarecare Be Haş, în convalescenţă „avansată”, cu o zi sau două înainte de părăsirea spitalului. Zburdalnicul Be Haş ieşise la aer şi se amuza bombardând cu zăpadă infirmierele. O atinse C-un bulgăre şi pe Melania care, cu humorul ei, nu se supărase. Be Haş veni să-şi ceară scuze, pretext. Schimbară câteva rafale de mitralieră... eroare, de cuvinte, în vreme ce Bucur O., înceţoşat după o noapte de veghe, privea de la fereastră, observând scena în întregime. Putea să reconstituie lesne, fără a face abuz de fantezie, ce-şi vorbiseră cei doi. 1608

„D-ră doctor, sughiţase iute prea puţin inventivul Be Haş, sunteţi cu adevărat fermecătoare, ca o zână!” „Nici, domnişoară, nici doctor, a râs Melania, scuturânduşi de zăpadă astrahanul. În schimb, mai rău, soţie de doctor.” „În acest caz, urmă Be Haş înaintând pe mult uzitata pistă, sper că soţul dv. e cât mai departe!” Melania râse iar: „Cât mai departe?! Nici pomeneală, e chiar aici, iată-l!” şi mâna înmănuşată a doamnei zvâcni către fereastra la care stătea Bucur O. În acea clipă doctorul tresărise adânc, cu senzaţia intens neplăcută că fusese spionat, când de fapt realitatea se prezenta cam invers... Nu-şi dăduse seama că Melania îi simţise prezenţa la fereastră, în orice caz comportarea ei până ce ridicase braţul spre a-l... demasca, nu fusese în măsură să-l prevină. Bucur O.: „Aceasta a fost o revelaţie bruscă, dură şi stranie, ea mă zărise înainte ca eu să-mi dau seama, şi totuşi cochetase pe faţă cu Be Haş…“ 14. Se cuvenea poate să iau o poziţie clară faţă de necredinţa evident condamnabilă a Melaniei, faţă de sinceritatea atât de spontană a prietenului meu, sau faţă de durerea lui bine camuflată. Dar Bucur O., fiind în cauză, luase oare vreo poziţie? Care era aceea? Am rămas posac, dominat de umerii largi ai doctorului, puţin lăsaţi, obosiţi, deasupra cărora se ridica însă, ca o sfidare, grumazul puternic, figura cu trăsături de un farmec intens; asemenea majorităţii oamenilor, sunt şi eu depăşit de situaţiile delicate şi nu ştiu cum să mă port, ce să spun. Doctorul Bucur O. rânji, parcă satisfăcut, parcă bucuros că picasem într-o capcană, ca şi cum eu aş fi fost în cauză! Puţin mai târziu apăru şi Magda secretara, proaspătă, frumoasă şi... cu fusta mult alungită. Presupun că de m-aş găsi într-o situaţie similară, n-aş ezita să fac o încercare de a intra în graţiile ei, însă eu nu sunt decât un sărman nemernic, iar doctorul, un ascet, un adevărat magnific. Nu i se cunoaşte nici o abatere de la linia cea dreaptă. 1609

El decise: „Vom merge să luăm micul dejun acasă. D-ră Magda, fii bună şi telefonează-i soţiei mele să pregătească ceva.” Jos la scara Institutului îi făcu semn şoferului Geo că mergem pe jos şi, înaintând prin zăpada pufoasă, continuă monoton să relateze aventura Melaniei, ca şi cum ar fi fost vorba de alta şi de altul. Da, incidentul din parcul clinicilor ar fi putut să treacă fără urmări, însă Be Haş, înzdrăvenit, avea s-o întâlnească puţine zile mai târziu în oraş, întâmplător şi, într-o fericită inspiraţie donjuanescă, oprindu-se cu pălăria-n mână, cu un început de zâmbet „timid” pe obraz, avea s-o impresioneze prin câteva vorbe fără importanţă spuse mai mult pe şoptite. „Era atât de fin şi de delicat...” mărturisea Melania. Se pare că unele femei nu rezistă în faţa fineţei şi delicateţei, „calităţi” care de cele mai multe ori ascund crasa mediocritate. De unde cunoştea doctorul Bucur O. toate aceste amănunte – m-am întrebat. Idila continuase într-un tempo clasic, cafele, expoziţii, spectacole, şi sfârşise acolo unde sfârşesc idilele, flirturile de acest gen... în propria sa casă, dar de ce acest ultim amănunt e de natură să sublinieze şi să agraveze culpa? se întrebă ca pentru sine doctorul. Ce contează în care casă ? 15. Exact în punctul acesta ajunsese cu meticuloasa-i expunere, când am simţit că, într-adevăr, încep să mă plictisesc. Am exclamat cu voce nefiresc de subţire: — O, minunat, toate acestea-s presupuneri, sau...? — O reconstituire, cadetule. Ştii cât de mult mă pasionează reconstituirile. Formaţia mea ştiinţifică... Ştii cât pot fi de migălos în această privinţă, în toate privinţele. I-am trântit-o, nu fără o doză de venin: — Pentru un om ca tine un fleac de adulter nu înseamnă mare lucru! El se făcu a nu remarca tonul meu, ci continuă senin: — Într-o noapte pe care ar fi trebuit s-o petrec la Institut, m-am dus la culcare ceva mai devreme, pe la trei dimineaţa, 1610

din cauza unor dureri insuportabile la ochi, iar prietenul Be Haş tocmai îmi părăsea casa. — Asta e tot? — E chiar suficient. Melania ne aştepta cu un mic dejun apetisant: cârnăciori, pateuri fierbinţi, şuncă, frişcă proaspătă, multă cafea. — Cea mai dulce şi cea mai credincioasă dintre soţii! o strânse la piept Bucur O. M-am uitat la el, holbând ochii, scandalizat. Nimic şi nimeni nu-l obliga să facă teatru! Acesta e marele Bucur O.?! Melania, într-un capot uşor pe talie, părea fragilă şi vulnerabilă. Un ceas mai târziu ne aflam iar pe bulevard. Ningea... — Să te duci la culcare, mă îndeamnă doctorul, eu abia după-amiază cred că voi beneficia de un pic de odihnă. Experienţa pe care am pornit-o, infernală în toate privinţele, îmi reclamă neîncetat prezenţa, n-am voie s-o slăbesc din ochi! — Fericitule! Viaţa nu te lasă să dormi. — Şi viaţa, şi moartea, şopti doctorul Bucur O. Zece paşi mai încolo adăugă: 16. „M-am plictisit să tot fiu om serios, Toma Bumbuc. Inima îmi tânjeşte după un pic de frivolitate. Uneori îmi vine să mă fac actor de film...” 17. Am ciulit urechea. Asta prevestea o schimbare. ♣♣♣♣ 1. „Rio Jim împotriva lui Doc Holliday”. — Vreau o moarte adevărată, cinstită, ca-n Westul Sălbatec, să-mi terminaţi cu sofisticăriile! îşi pierdu răbdarea Marele Regizor. Vai de capul vostru, aţi uitat cum se moare? continuă să urle John Ford. Cum mai puteţi trăi, dacă nu ştiţi să muriţi? bătu cu pumnul în masă Marele Regizor.

1611

Uşile batante ale soloon-ului se dau în lături, violent, noul venit, stropit cu propriul său sânge, e, de pe acum, un cadavru. — Doc! zbieră Rio Jim, alb de uimire, nemaivenindu-şi săşi creadă ochilor, ce s-a...? Însă Doc Holliday, orbit de furie, nu-şi mai recunoaşte aliatul, cu ultima picătură de energie apasă pe trăgaci. Rio Jim se prăbuşeşte – nu atât de spectaculos cum s-ar cere. Doc înaintează şovăind, cade peste el. — Încă o dată! Muriţi încă o dată! porunceşte Marele Regizor, sorbind whisky adevărat, în vreme ce toţi ceilalţi în saloon agită pahare cu limonadă. — Dacă mai repetăm de multe ori scena asta blestemată, murim cu adevărat, îi şopteşte Rio Jim lui Doc. — Haide... să isprăvim... (înjurătură de nereprodus în dialect mexican). ...Uşa batantă a saloon-ului se dă în lături cu violenţă, noul venit stropit cu propriu-i sânge, e de pe acum un cadavru. — Doc! strigă Rio Jim uimit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, ce s-a...? Însă Doc Holliday, orbit de furie, nu-şi mai recunoaşte amicul şi cu ultima picătură de energie apasă pe trăgaci. Prim-plan al vestei de brocart, sfâşiată de gloanţe. Dat cu încetinitorul. Rio Jim se prăbuşeşte. Tot cu încetinitorul. Doc înaintează şovăind, cade peste el. John Ford, cu paharul în mână: — Ne apropiem de adevăr. Încetul cu încetul veţi învăţa să muriţi. Cu asta şi începe viaţa unui mare actor. Şi acum, totul de la început! Uşa batantă a saloon-ului se dă în lături violent... 2. Un vifor adânc şi crunt zgâlţâia Turnul de Apă. Raymond Regele Spionilor citi de două ori răvaşul lui Dhimitrie (p.), o dată, fără ochelari, a doua oră cu („Eram – glăsuia răvaşul – conştient că nu sunt conştient, poţi pricepe aşa ceva?”), mă întrebă ce mai fac, apoi, îl întrebă pe Marele 1612

Şeik Rahman cum e la Londra (cum poate fi la Londra?! Aşa şi aşa.). Marele Şeik se interesă, trăgându-se de barbă, dacă ştiuse să profite de absenţa lui pentru a o îmblânzi pe Magda-secretara, îşi mai aruncară unul celuilalt câteva întrebări iar concluzia fu că Dhimitrie (poetul) trebuie lăsat în pace. Se derula o seară confuză. Raymond Regele Spionilor trecu pe la Facultate şi rezolvă în mare grabă câteva probleme curente ale catedrei. Ceva mai târziu trecurăm pe sub zidurile liceului „nostru”. Universitarul supravieţuitor trimise un suspin prelung şi subţire. Oftatul acesta aproape muieresc ricoşă de geamul pătat de muştele verii trecute. Farurile automobilelor măcinau fulgii de zăpadă. Era seara premergătoare dispariţiei lui Dhimitrie (p.) Acesta visa cu bărbia-n pumni. Ridică fruntea: – Are careva un ac? — N-am ace! i-am răspuns. — Nu port ace la mine, îl repezi Raymond R. S. — Mai renunţă şi tu la suptul acelor, îl sfătui Ştefan cel Bigot. — Poftim un ac, — Poftim un ac, îl serviră Marele Şeik Rahman şi Bucur O. Dhimitrie luă ambele ace, le potrivi cu migală pe vârful limbii. — Refulări ale primei copilării, stabili Raymond Regele Spionilor, iar în acest timp automobilul albastru cu ea la volan trecea munţii. În parbriz izbeau fulgii, femeii i se făcuse frig şi frică. Dhimitrie (p.) care nici nu bănuia că în câteva ceasuri se va întâlni cu automobilul albastru, îşi drese glasul. — Trebuie să fiţi nebuni (îşi arcuise sprâncenele şi agita nişte degete palide în dreptul frunţii), ca să folosiţi şi acum vechile porecle din şcoală. — Drakula, îl opri Regele, fiecare se distrează cum poate şi mai ales când poate. Ar trebui să meditezi mai ales asupra lui „când”. 1613

— Vorbe... Fără vreun motiv evident, poetului îi clănţăniră dinţii. Pe parcursul întregii nopţi mişcările lui Dhimitrie şi ale automobilului albastru fură astfel dirijate ca întâlnirea lor să se producă exact în zori, la marginea oraşului. Şi, după ce automobilul albastru îl rase pe poet, îl înghiţi şi-l duse mai departe. Sau: se topi în noapte. Numai că venise dimineaţa şi ningea imens, vârtejul umplea toate spaţiile şi probabil nu era cine ştie ce fericire să mori într-o zi atât de vie când toate zările vin şi năvălesc peste tine... Pe platourile de filmare posibil că Marele Regizor nu s-ar fi declarat foarte mulţumit de scenă şi, dând din mână a lehamite, ar fi remarcat: Ce! Nu mai ştiţi să mimaţi un accident? Un simplu accident? Reluaţi! 3. RELUAŢI! 4. Automobilul albastru, necunoscuta şi Dhimitrie (poetul), reuniţi printr-o decizie a destinului, se topiră prin păduri. Ce va fi fost în capul doamnei de la volan? Îşi închipuia oare că transportă un cadavru, încerca oare să-şi imagineze locurile posibile ale unei ascunzători? Iar el, buimac, la hotarul dintre viaţă şi moarte: „Cum te rabdă inima să treci pe lângă o biată oaie fără să-i oferi un drops?” 5. Să revenim la Dhimitrie (poetul). Cu totul inexplicabil: de ce la sanie e înhămat automobilul albastru, iar nu un cal simplu, normal? De ce în loc de cal, nebunii aceştia de magnifici şi supravieţuitori au înhămat „cai-putere”? Şi din nou din vârful stâncii pe care se cocoţase îşi aţinti privirile-n jos unde penumbrele mişunau schimbându-şi neîncetat formele ca nişte animale vâscoase; aici, sus, soarele încălzea piatra îmbrăcată-n muşchi din care răsăreau lujere străvezii aproape invizibile. Totuşi! Aici este locul de întâlnire cu duioasa voce care-l prinsese în laţ: „Găgăuţă mic şi prost!” Pereţii acoperiţi cu acuarele, pânze foarte mici în pastă groasă aranjate cât mai fantezist, în scară, de la baza 1614

peretelui până sus în colţ, cercuri şi trapeze şi alte şi alte izbucniri geometrice, intercalate printre peisaje cu plopi şi lună, spice şi lună, lac şi lună, codri şi lună, nori şi lună. Poetul deschidea ochii afundându-se în câte o pictură sau în mai multe dintr-o dată. Se transforma când în morar (tabloul cu moara, râul, plopii, câinele din faţa morii, morarul mustăcios de o statură cu plopii), când în câine cu picioarele subţiri, pântecul supt, privire melancolică. Ochii câinelui erau propriii săi ochi. 6. I s-a întâmplat să fie şi câine şi morarul câinelui (sau viceversa) în acelaşi timp. 7. Nu era dezagreabil să fie câine şi totodată pata roşie pe care se plimbă câinele. 8. Picturile alcătuiau un delir real, căruia i se alătura delirul febrei. Două deliruri învârtejindu-se cu mânie în trupul său firav. 9. Multă vreme, imposibil de stabilit cât, zăcuse, ieşind la suprafaţă din leşin pentru câteva clipe sau ore, spre a duce conversaţii de care nu-şi mai amintea nimic şi nici măcar nuşi amintea exact cu cine le purtase. Dar, încetul cu încetul se contura în mintea sa prezenţa unei fiinţe mlădioase, cu păr lung, roşcovan, cu veninoase reflexe de cupru: o femeie, deci. Sau, probabil, înainte de toate, prezenţa unei voci pe care ajunsese s-o aştepte cu nerăbdare când lipsea, într-atât era de răcoroasă şi aducătoare de pace. Tot felul de gânduri: „Sunt personajul principal al unei acţiuni romantice dintr-o carte a lui Ştefan cel Bigot...” Avu complicata, abisala revelaţie a unei lămpi cu petrol. Nu mai văzuse lampă de câtă vreme! Din clipa când fusese înghiţit de Marele Oraş cu Turn de Apă, de când îşi părăsise paşnicul sat natal – cum se zice. Iar lampa cu petrol ardea şi dădea lumină. Simplu. De la flacăra lămpii privirea i se mută asupra ei, convins că are s-o vadă croşetând. Logica acestei succesiuni de imagini era, să zicem, pe jumătate nemţească, 1615

iar jumătate filiată din amintirile sale rurale, oricum inconştientă, d-neai, logica. Pe taburetul galben, pe tavă, ceaiul, tot galben, pâine, sardele şi lămâie, la fel, galbenă. În mâinile ei, „Cercul elementar”, tomul de versuri al lui Dhimitrie (poetul). El nu remarcă titlul, poate nici cartea, ci ochii i se fixară asupra ferestrelor dincolo de care domnea bezna absolută şi liniştea nefirească. Deduse pentru întâia oară, că nu se afla în oraş, ci „undeva”. — Cine eşti, străino? — Ascultă! ripostă ea, energic: Citi rar, despărţind silabele, făcând lungi pauze de respiraţie, când îşi îndrepta pieptul: PIRAT Cutremurat de soare, zac pe-o stâncă acest refugiu n-am să-l mai cedez e ultimul, şi-s orb în junglă, trei hiene adastă stârvul meu. Dar vin catarge împletite-n uragane o gheară râcâie, şi-i otrăvită marea pe punţi e gol, iar dincolo de umeri Jamaica, nălucind în plumb topit... Se duc şi vin fantome de corăbii e plină chila de moluşte, scoici, meduze aşaaaaa!! mă împresoară, mă sugrumă corăbiile pe care nu-s eu căpitanul corăbiile pe care n-am să le scufund! O, ce sfidare! Dhimitrie (p.) medită pentru a face următorul comentariu, luându-şi involuntar glasul de „tânăr geniu” pe care-l folosea epatând adesea cu succes fecioarele şi chiar nefecioarele: — Către final, am impresia că şchioapătă... Eu aş fi încheiat cam aşa – şi, făcând o încercare de a se ridica-n coate, recită foarte limpede: 1616

mă împresoară, mă ucid corăbiile pe care căpitan e altul pe care altul le va scufunda. Corăbiile abisurilor, ce sfidare! — Dar e poezia ta, găgăuţă! zise ea. 10. Oare de ce mă priveşte atât de fix? Oare e frumoasă? Cine e şi cum naiba am ajuns eu aici? Oare ce s-a întâmplat cu mine? Oare de ce nu dă explicaţii? O adulmecă – ea se afla aproape, genunchii îi atingeau marginea patului comunicându-i o vibraţie uşoară, caldă, aşa crezu el că simte, fremătându-şi nările ca un dulău rănit. Ai fi zis că ea miroase a zăpadă. Femeia întoarse încetişor cartea, arătându-i coperta. — Da, e volumul meu, gemu poetul. Cum a ajuns la tine? — Nu îţi mai recunoşti opera? — Tu cine eşti? întrebă Dhimitrie (poetul). — Mai întâi, întreabă-te cine eşti tu! Plimbându-şi privirea peste pereţi (în lumina aceea chioară a lămpii picturile aproape că se stinseseră) simţi în spatele ochilor o apăsare şi o durere, nu intensă ci întinsă, cât un ecuator, depăşind colosal proporţiile bietului său cap. O durere cu tot felul de ramificaţii, o ramificaţie ce atârnă, alta ce se clatină sus... O durere-galaxie. Glasul ei străbătu, ca printr-un şiretlic, legănarea aceea monstruoasă de tentacule verzi, cozi zdrenţuite, aripi însângerate, se concretizau neverosimil izbucnirile teribile din creierul lui. — Poate că, într-adevăr, eşti poet. Îl învălui strâns cu ochii, urmând: Ai şansă – dacă scapi de aici – eşti tânăr... Sau numai faci pe tânărul?

1617

Dhimitrie (p.) arătă pereţii împrejur (dar şi simpla ridicare a antebraţului îi răscoli în tot trupul un vacarm de gemete surde): — Tu... tu ai pictat toate schemele astea? — Poate că da – ce-ţi pasă? — Cine eşti? — Ţi-am spus de nenumărate ori: persoana care te-a accidentat. Uiţi totdeauna la fel de repede? Învăluind-o în privirile ochilor săi căprui (acum se mai limpeziseră, în primele zile erau ca două găuri de sânge) Dh. (p.) constată că în capul lui, se leagă singure nişte fraze: tip elegant de femeie „sportivă” care, între douăzeci şi patruzeci de ani, păstrează aproximativ aceeaşi înfăţişare, aparent flegmatică, rece, educată, descurcându-se enervant de uşor în toate domeniile, complexantă pentru unul ca mine, apare pe la cabane, în munţi, însoţită adesea de mai mulţi tipi cu toţii nişte „şmecheri sobri”, aşa că nu mai ştii ce să crezi despre moralitatea ei, doarme în aceeaşi cameră cu băieţii, cară cu uşurinţă ruksace, pare să flirteze cu toţi, dar în realitate cu nici unul, pare sprinţară, sociabilă, iar în realitate e uneori foarte singură... Şi, gândea poetul: vai! am rămas acelaşi rural care n-a reuşit să se acomodeze ci a devenit doar livresc... poet care face poezie aşa cum îşi închipuie că trebuie să fie poezia, şi nu cum ar trebui să fie în fapt... Şi: vai... — La ce te gândeşti, poetule? Încercă să analizeze – nu cu deosebit succes – glasul ei, intonaţia independent de cuvinte, de conţinutul lor riguros. Raymond Regele Spionilor, dialectician riguros, se exprimase în repetate rânduri despre el că s-ar tăvăli în marasmul idealismului. Nu, eroare, hm, eroare dublă, Raymond, Regele, e mult mai rafinat, despre marasme, despre „Monştrii din Valea Streetului” ţineau un fel de predici analfabeţii de odinioară, acum nu te mai exprimi simplist ci eseistic prin rafinate întorsături de adjective; acum ştim să ne exprimăm frumos, subtil, lung şi dificil, trecând prin filozofi, filozofii, fizicieni şi fizici, literaţi şi literaturi. Nu mai merge să zici că 1618

în cinci ani îi depăşim pe imperialişti la producţia de unt, îi radem şi declanşăm revoluţia mondială. — La ce te gândeşti, poetule? Yes, adică da în limba clorofilită (inexistentă), acest „poetule” conţine o subtilă doză de ironie, aşa cum un acumulator poartă o încărcătură de volţi – sau cum le zice, waţi? Minunată comparaţie... Sau, nu e vorba de nici un fel de ironie ci chiar de o abia mascată admiraţie? Îi are şi volumul... L-a citit. Poate chiar, răscitit... — Aş dori un ac – zise idiotul de Dhimitrie (p.) — Un ac?!! — Îmi place să sug ace... 11. Sigur... încep să-mi amintesc. Încercam, în acei palizi şi fulguiţi zori de zi, să stabilesc cine iese învingător într-o astfel de ciocnire, eu sau automobilul albastru. De unde să ştiu cine se afla la volanul blestemăţiei? Şi ningea! Îmi amintesc! Ningea... peste tot. — Când ninge, poate, ninge peste tot, în principiu. Peste tot unde vezi cu ochii. Ninge mereu. Şi atunci. Şi acum. — Se lumina de zi. — Dar nu şi-n capul tău. Băuseşi. — Oare? Unde mă aflu? — În mijlocul pădurii din mijlocul tuturor pădurilor. Într-o cabană. — Iată o delimitare perfectă, spuse Dh. (p.) cu o altă voce. Cu o altă voce care-i atrase atenţia necunoscutei. De ce m-ai adus aici? — Ca să te vindec, găgăuţă. Deşi erai beat şi ai sărit în faţa maşinii, mi s-ar fi retras oricum permisul. — Te sustragi din faţa legii? — Iarăşi vorbeşti năzbâtii. Poet! Nimeni nu te-ar fi îngrijit nicăieri mai bine decât aici! — Eşti medic? — Mult mai mult. Vrăjitoare. Mai mănânci? — Ce mănâncă de obicei vrăjitoarele? — Nu te priveşte! Dar presupuşii poeţi? Mai mănânci? — Cum te cheamă? 1619

— — — —

Z. Z?! E numele adevărat? Dar tu cum crezi? Z., de la zăpadă?

12. Afirmând că-şi aminteşte, minţea, sau, într-un fel, exagera. Momentul „impactului” dintre el şi a. a. (automobilul albastru) se topea uneori din memorie, aparent ireversibil, pentru ca să revină straniu amplificat, ca o pasăre cu mai multe aripi, cu patru aripi sau şase, în orice caz mai multe decât două, într-un flux şi reflux continuu ce nu părea să aibă o legătură directă cu febra, şi ea oscilantă. Trupul său beneficia de o sumedenie de leziuni, amănunt care-i amintea de un personaj al lui Ştefan cel Bigot, sau poate chiar de-al său, cine să mai ştie?, ce căpătase pe un front oarecare (ca şi cum ar putea să existe fronturi oarecare!), vreo sută de răni – în fine poate nu chiar o sută. Pe-ale sale nici nu încercase să le numere, dar spre marele-i noroc n-avea nici un os fărâmiţat din cale-afară, numai muşchii zdreliţi, tăiaţi, la picioare, şolduri, umeri – adevărat miracol că rezistaseră claviculele – pe spate o plagă întinsă, adevărat spaţiu jupuit, şi peste tot dureri surde; când adormeau unele, se trezeau celelalte. Da, asta era situaţia. 12+1. Momentul accidentului îi apărea însă de fiecare dată în culori diferite. Zăcuse îndelungată vreme inconştient, în altă lume, într-o lume cu dimensiuni diferite; ce înseamnă, totuşi, inconştient? Probabil absent, sau imun la impulsurile realului, fiindcă venindu-şi încetul cu încetul în fire, se pomeni că are „amintiri” din lumea ireală, sau să-i zicem mai bine, din lumea de vise? Stop! Ireală, însă nu „cealaltă”! Chiar până acolo nu ajunsese! Se zice că dacă ajungi acolo, nu te mai întorci, dar... 14. Izbuti să coboare din pat şi, până să-l cuprindă ameţeala, se târî pe propriile-i picioare – dar nu se poate şti cu certitudine, posibil că a înaintat în patru labe – până la nivelul maxim al năzuinţelor sale: FEREASTRA! Fereastra o 1620

cântărise îndelung, tânjind după fulgii care se scuturau pe vânt, în spaţiile dintre ramuri. Se rezemă de pervaz, cu suflarea tăiată. Bietul său trup, înfăşurat în bandaje, şi susţinându-se poate numai datorită lor, arăta ca o mumie. Avusese totdeauna picioare ingrat de subţiri – marele lui complex, unul din ele – dar acum, cât putea să-şi dea seama, printre pansamente, păreau mai descărnate. Se scutură, cuprins de un frig cu toate că soba metalică, neagră şi rotundă ca un proiectil radia căldură. Cabana se găsea, într-adevăr în pădure, în mijlocul tuturor pădurilor! Chiar sub geam – ce revelaţie! – descoperi automobilul albastru, abia vizibil sub nămeţi. Începu să transpire de slăbiciune, mirosul propriei sudori aproape-l sufocă, încercă să revină la pat când zări printre copaci un animal echilibrându-se printre troiene în mari salturi. Un lup? Aş, un simplu câine... dacă un câine e neapărat mai simplu decât un lup. Îi auzise lătratul deseori, numai că, doamne fereşte!, crezuse că e lătratul câinelui din pictură, sau, şi mai rău, chiar al său, el fiind câinele, sau alt câine, de dincolo de moară, invizibil, sau parţial invizibil, sau... Aha... aha... aha... prin urmare trebuie să fie şi o moară prin apropiere, dar de ce „prin urmare”, care e logica? LOGICA!! Dar ce este logica? Un câine, o moară, şi... s-o lăsăm baltă. Dar ce înseamnă „s-o lăsăm baltă?” S-o luăm invers, în pictură există un câine şi o moară, prin urmare dacă în realitate există un câine – şi exista – trebuie să fie şi o moară! Cine trebuie să moară? Ah nu, e vorba de o moară care ma... Toate acestea-s prea complicate pentru un biet Dhimitrie (p.) abia pe cale de a intra în convalescenţă. Dar nimeni nu pomenise nimic în legătură cu convalescenţa, poate că şi el se pregătea să macine... ba nu... să moară. Sau i s-a dereglat, iremediabil, centrul... care centru?, în sfârşit un centru din cap, cu ocazia accidentului? Câinele – iarăşi câinele – şi e vorba de câinele real, avea un glas (sau mai corect ar fi să spunem lătrat?) de bariton care începe să nu se mai amuze de propria sa glorie, şi visează la alta – la care naiba alta? Nu mai visează la nici un fel de 1621

glorie... din păcate. Speculaţiuni. Visează la gloria de a ajunge pictor peisagist. Glasul acestui câine conţine o nuanţă de bunăvoinţă, aşa cum îl au toţi câinii de treabă şi conştienţi de puterea lor, prietenoşi dar şi dispreţuitori când e cazul – dar şi o intonaţie de rea-voinţă, ca să nu-i zicem ameninţare, fapt care nu i se poate imputa. La urma urmelor, un câine rămâne chiar şi-n ultimă instanţă, un câine. Dar ce să rămână, un mamouth? În sfârşit, această fiinţă, câinele, apăruse nu din întâmplare în preajma cabanei, el îi deschidea drumul lui Z., care-l urma la mică distanţă. Animalul, care de fapt nu se grăbea, în salturile sale prelungi, o depăşea cu uşurinţă pe tânăra femeie cu schiurile pe umeri, subţire, înaltă, fragilă şi totodată invulnerabilă şi la răstimpuri îşi întorcea fruntea lată, roşcovană, să constate dacă stăpâna lui ţine pasul. Stăpâna lui ţinea pasul. Stăpâna lui ţinea totdeauna pasul. Da. Dhimitrie (p.) se miră că imaginea ei corespunde prea exact cu imaginea făurită de el, cea, să-i zicem, livrescă. Voi să fugă la pat, dar se opri. Oare ce-l opri? Demnitatea? Deşi victimă, el, se simţea stăpânit de Z. O revoltă sui în sufletul său. Nici n-ar fi reuşit să fugă în pat. Şi ce rost ar fi avut să se grăbească? Îi interzisese Z., sau altcineva, dreptul de a coborî din pat, avea ea dreptul să-i interzică, să-i poruncească? Şi chiar, dacă... Haide... Hm!, de fapt ce înfăţişare are această femeie? 15. Ura lui Dhimitrie (poetul) se înfiripă din umilinţă. Crescu încet, ura, ca o plantă rea pe teren sterp. Dar crescu cu atât mai temeinic. Săptămâni la rând, un timp nesfârşit (speculaţii: o milionime de secundă, sau o eră, din punct de vedere matematic, filozofic şi din alte puncte de vedere, timpul e nesfârşit, sau invers) deci, atâtea şi atâtea zile, Z. Îl spălă, îl curăţă, îndeplinind munca înălţătoare de infirmieră; mai ales în perioada când el zăcuse inconştient ea îndeplinise cele mai umilitoare obligaţii, îl cunoscuse în cele mai defavorabile amănunte. Un prieten al lui Dh., năuc, îşi vârâse capul în elicea unui avion. Elicea din întâmplare se învârtea. Individul cu ţeasta 1622

crăpată, nu izbutise să moară, cu toate că făcuse eforturi, dar zăcuse în comă timp îndelungat, îngrijit zi şi noapte de logodnică – o mare iubire! – şi până la urmă femeia-l pusese pe picioare, dar îl părăsi. Îi provocase o silă definitivă. — Eşti medic? — Sunt vrăjitoare, de câte ori să-ţi spun? Oare medicamentele pe care ţi le aplic sunt tincturi şi alifii obişnuite? Sunt preparate magice, asta sunt. Ce mai vrei? Nimic? Bine. Ia să-ţi văd pulsul... Merge. Vom discuta despre un mic amănunt. Va trebui să concepi o scrisoare. Bănuiesc că ştii să caligrafiezi, sau te pomeneşti, ai o secretară căreiaţi dictezi operele? Dhimitrie (poetul) se sperie. În toate intenţiile femeii bănuia ceva ascuns şi, bineînţeles, diabolic. — Ce vrei să pui la cale? Ce scrisoare? Nu scriu nimic! Plimbă o privire pe obrazul ei, o privire ce se voia veninoasă, dar nu reuşea să fie decât stupidă. — Zâmbeşti, poetule? — Crezi că ăsta e zâmbet?! De ce nu vine nimeni niciodată aici? — Vrăjitoarele locuiesc singure, replică Z. — N-ai părinţi? N-ai rude? N-ai un soţ? — Vrăjitoarele nu se mărită. — Si acum eu ce fac? Va trebui să mă îndrăgostesc de tine? — Nu e obligatoriu – dar te vei îndrăgosti. Face parte din destinul tău. Tu faci parte dintre aceia care se încadrează perfect în destinul ce le e dat. Poetul medită cât va timp. — Asta ce vrea să fie? O jignire? Z. nu-i mai răspunse. 16. Amintirile lui Dhimitrie (poetul) din lumea ireală. Dormi, Dh., închipuieşte-ţi că eşti pasăre, nor, val pe-o mare infinită, înconjurată de alte mări infinite. Închipuieşte-ţi că ai fi iubitul unei vrăjitoare. Şi smulge-ţi din minte dicţionarele, dicţionarele... 1623

Ninge peste Turnul de Apă. Viforul trece, negru, pe deasupra oraşului trântind pumni vârtoşi câte unui acoperiş mai moale. Nimic de făcut. Marele Şeik Rahman se uită cruciş la plicul pe care poştaşul (vârât în gluga sa ca o cobră) tocmai mi j-a înmânat. „Dragă Toma Bumbuc, stimaţi magnifici şi supravieţuitori, vi-l puteţi închipui pe micul vostru Drakula ţopăind într-un picior „pe-o cărare supt un brad”? (Nu, însă n-ar fi fost departe de stilul său...) Continuarea răvaşului: „Îndelungatele mele absenţe sunt perfect explicabile în limitele stricte ale ştiinţelor progresiste contemporane şi n -au nici o legătură cu marasmul superstiţiilor idealiste pe care le înfierăm cu toţii cu tărie. Cel ce vă trimite rândurile de faţă e o persoană reală, în carne şi oase, iar nu o fantomă în cearşaf şi oase”. (Hm, ciudată precizare! Aproape că m-a convins inversul...) Continuare: „Declar cu mâna pe inimi – fiindcă am cel puţin trei, patru, că eu Dhimitrie (poetul), amicul vostru, magnific prin adopţiune, sunt bine şi consum cu apetituri sporite, marea şi unica poveste de iubire a vieţii mele”. (— Încă o iubire unică! — Zât! Toate iubirile sunt unice. — N-aş fi bănuit! — Însă, am adăugat, tonul e din cale-afară de suspect. E ca şi cum ar fi fost obligat de către cineva să ne anunţe că e bine şi sănătos, ca să nu intrăm la idei. — Eşti un mare detectiv, Bumbuc! Da, a fost obligat sub teroarea armelor. Poetul, capturat de o bandă care cere răscumpărări. Un milion. Bun. Mai departe!) Mai departe: „...Vă scriu de urgenţă (aş, de urgenţă, trecuseră săptămâni!) cunoscând ce prieteni săritori sunteţi, spre a vă scuti de griji în legătură cu absenţele mele. Nu stârniţi vâlve (de asta am eu grijă, sunt specialist), nu porniţi cercetări, nu anunţaţi organele. Calmaţi-vă, nu am fost răpit, sechestrat, nu scriu aceste cuvinte sub ameninţări, nimeni nu 1624

intenţionează a cere peşcheş pentru eliberarea mea – de altfel, de la cine? – şi nimeni nu mi-a pus gânduri rele. Trimit curând lui Ştefan cel Bigot ceva pentru revistă, să rezerve spaţii. Câte spaţii – nu ştiu, mă bizui pe marea sa intuiţie. Magda cea dulce (secretara) să reţină sub cheie orice sumuliţă care pică pentru mine, când mă întorc, voi avea mare nevoie. Calde salutări pentru (în ordine alfabetică): Bucur O., actorul Bucur O., medicul ing. Căpăţână-Căposu Ştefan cel Bigot Raymond Regele Spionilor etc. şi vă pup, Drakula“ Marele Şeik răsuci plicul prin dreptul ochilor bulbucaţi îmi ceru, după toate regulile, lupa şi descifră ştampila oficiului poştal Tahiţa. Mă întrebă dacă am idee cam pe unde vine localitatea asta cu nume de femeie isterică (nu aveam idee), mormăi, pregătindu-şi pipa, ceva nu tocmai măgulitor la adresa poeţilor clasici, contemporani, şi mai ales „tineri“ şi, prin spaţiul înghesuit îşi făcu loc spre fereastră să vadă cum mai ninge. L-am întrebat: Dar la Londra, cum ninge? ♣♣♣♣ 1. – Aţi căpiat de mă chestionaţi cu toţii cum ninge la Londra? Nici n-am observat! Uite, ninge iar... — Trebuie să fie fain în parcul Hyde, când fulguieşte. Ce fac predicatorii în asemenea cazuri, îşi acaţă de umeri oareceva pleduri? — Te-ai cretinizat, rosti moale, cu accentul său neverosimil, Marele Şeik Rahman, eu spuneam că ninge aici... acolo nu ştiu, n-am prea văzut zăpadă, iar unii autori pretind că Londra e un oraş vârât în fundul oceanului, 1625

trebuie să foloseşti costum de scafandru. Să nu-i iei în serios. — Costum de scafandru din cauza ceţii sau a ploii? — Văd că te obsedează fenomenele meteorice apoase, sau cum naiba le zice! Descopăr cu turpoare, că la fiecare reîntâlnire a noastră vă regăsesc mai proşti decât v-am lăsat. E o performanţă, cum naiba izbutiţi? — Şi asta e o impresie, i-am replicat, glacial. — Să facem schimb de impresii! — De ce nu schimb de neveste? La vârsta de cinsprezece ani – o, timp pierdut! – vocea Marelui Şeik Rahman, piţigăiată şi fluctuantă ca un Si fals, intrase în schimbare şi, după inerente oscilaţii, se stabilizase într-un bas plăcut, profund, şaliapinesc, frumos asortat bărbii sale. El, Şeikul, efectuă un larg gest, ca şi cum ar fi retezat capul unei duzini de inamici, îşi bulbucă şi mai mult ochii, strivindu-mă sub greutatea unei priviri mâniosprieteneşti. — Te pregăteşti să deschizi dosarul „Marelui Joc“? — Am s-o fac şi pe-asta... curând... în câteva săptămâni, iam răspuns fără convingere. — Nu te gândeşti că vei crea complicaţii? — Cui? Ţie, Mare Şeik? — Mie? De ce, mie? Nu! Ce mă poate atinge pe mine? Dar ai putea să-l dai peste cap pe Ştefan cel Bigot. — N-am această intenţie, am răspuns. Şi, schimbând vorba: – Socoţi că Dhimitrie se află într-o situaţie complicată? N-ar trebui să cercetăm... să luăm măsuri? Dacă scrisoarea e numai un truc? — Continuă să ningă! schimbă şi Marele Şeik subiecţii. Dar, dacă dosarul „Marelui Joc...“ 2. Al doilea plic de la Dhimitrie (poetul) ajunse în mâinile lui Ştefan cel Bigot. Conţinea: Insule efemere. O insulă efemeră se ridică la suprafaţa oceanului pentru a respira şi trăi numai o clipă, aşa cum o trădează şi numele, o clipă extrem de scurtă, cât să se 1626

odihnească pe dunga ei iluzorie un stol de păsări obosite şi călătoare. Pe urmă, în vaste şi neîncetate legănări ale orizontului, insula se scufundă, suptă spre interiorul planetei de forţe oarbe şi necunoscute. Se scufundă ireversibil, pentru totdeauna, pentru veşnicie, fiindcă scurtul şi unicul ei destin a fost să salveze de la pieire câteva păsări ce şi începuseră să se prăbuşească de osteneala drumului lung şi, fireşte, nu putem nega existenţa unui cronometru misterios care a potrivit şi coordonat înălţarea insulei în raport cu trecerea pe deasupra conturului ei izolat a stolului migrator. Alte insule, sau alte arhipelaguri efemere, supravieţuiesc mai mult: aproape două clipe. Aici se ascunde o ispită şi o viclenie. În aceste „aproape două clipe“ bărbaţii numiţi din motive numai de ei cunoscute geografi, au vreme să însemneze pe hărţi, cu tuş nemuritor, contururile perisabile, reliefurile acelea proaspete, ba chiar să le şi atribuie, după furtunoase dezbateri şi felurite nume: Insula Iluziei sau Arhipelagul Etern. Abia atunci noile pământuri, ca şi cum doar atât ar fi aşteptat, după ce adresează zărilor, omenirii şi bărbaţilor numiţi geografi un rânjet plin de ironie şi sâc, binevoiesc să se întoarcă de unde au plecat: în adâncul oceanului, sau poate chiar şi mai în adânc, mai departe... Pe hărţi însă, tuşul nemuritor le va consemna prezenţa în continuare, vreme îndelungată, sute de ani, sau mii?, iar navigatorii de pe plutele de balsa, de pe trierre, liburne, dromoane, drakkare, galere, feluci, kogge, veliere, iachturi, paqueboaturi, crucişătoare, cuirasate, port-avioane, străbătând acele meleaguri, vor freca ocheanele, chiorânduse în zadar încercând să descopere şi ei Insula Iluziei sau Arhipelagul Nemuritor, şi negăsindu-le, vor intra în panică, zicând că s-au rătăcit. Să acordăm acum puţină atenţie insulelor efemere care trăiesc şi mai mult: trei clipe. Întâi şi-ntâi, tot păsările iau cunoştinţă de ele, stabilind hălţi ale căror coordonate devin rapid şi în mod inexplicabil, cunoscute de întregul neam al 1627

înaripatelor migratoare, NORD-SUD-NORD, şi chiar NORDNORD sau SUD-SUD. După aceea, pe neaşteptate, aterizează şi geografii ca să pornească zarva şi să gonească stolurile. Da. Insula, sau arhipelagul capătă un nume, exact în clipa când două sau mai multe puteri maritime şi beligerante îşi trimit torpiloarele şi submarinele să pună stăpânire pe uscatul abia născut şi abia botezat. Escadrile cresc la orizont din toate direcţiile, în cenuşii semicercuri ameninţătoare şi, dată fiind situaţia, pe întinsul ultramarin primesc drept de luare la cuvânt gurile de foc. Una dintre flote o ia de zor la goană, alta rămâne învingătoare, iar amiralul, în uniforma cea mai de gală, cum e obligatoriu să se poarte în astfel de ocazii sublime, înfige drapelul cel mai fastuos în cel mai înalt punct al pământului cucerit. Abia-n clipa asta – a treia şi ultima din existenţa ei – insula se scufundă cu drapel cu tot, în uruit de stânci sfărâmate. Da. Bineînţeles, s-ar impune şi o întrebare: care a fost adevăratul ei destin: să ispitească păsările, geografii sau amiralii? Dar există şi alte pământuri. Ele durează uneori chiar mai mult decât o viaţă de om, poate chiar cât două... Aceste insule efemere dar cu longevitate sporită, se numesc de obicei continente. 3. „Rio Jim împotriva lui Doc Halliday“. Comunicat radio. Premiul “Oscar“ care încununează cea mai bună interpretare masculină a fost decernat în acest an noii vedete internaţionale, actorul român Bucur O. pentru rolul titular din filmul „Rio Jim împotriva lui Doc Halliday“, în regia lui John Ford. „Oscar“-ul pentru cea mai reuşită apariţie într-un rol secundar a fost acordat cunoscutei actriţe Tessa Fonda, interpreta Cristinei în acelaşi film. Înmânândui lui Bucur O. mult râvnita statuetă, marele actor de cinema John Wayne, protagonist al unor westernuri devenite clasice, l-a îmbrăţişat pe mai tânărul său coleg declarând că vede în el un strălucit succesor. 1628

4. Nimeni n-ar fi zis despre Toma Bumbuc că ar fi un favorizat al destinului, şi totuşi! Se pregătea să-şi strângă în grabă catrafusele şi să plece într-un sat cu teren arid, fără viţă de vie, prune şi chiar fără sfeclă, unde să predea întreaga viaţă istoria, o disciplină atât de lunecoasă, când obţinu pe neaşteptate şi fără vreun efort deosebit, funcţia de corector. De atunci au trecut o mulţime de ani. De la corector, la redactor, e de făcut un pas, şi-l făcu, iar de la redactor la autor, nu e decât o baliză şi un jalon. A face poezie i se păru lucru hilar, proza o considera vulgară, deci se consacră eseului, însă cu detaşare. Susţinu, iar apoi combătu, cu aceeaşi convingere, teoria „despre tipic“. Precum şi altele, la fel de la modă, şi la fel de trecătoare. Nu i se poate face o vină totuşi, fiindcă, oricum, se cânta în cor. Când locotenentul Kalendula se hotărî să-şi ia lumea-n cap, lăsă mica sa gospodărie primului întâlnit, iar acesta fu chiar Toma Bumbuc. Alt noroc. La rându-i Bumbuc, îl descoperi şi-l lansă pe Dhimitrie (poetul). Al treilea noroc. Locotenentul Kalendula îi trimise lui Bumbac veşti din: Mexic: „Exploatez o mină de argint“. Australia: „M-am însurat cu o miliardară. Jumătate din Melbourne îmi aparţine“. Canare: „Friguri galbene, dar am scăpat“. Ankara: „Ce mai faci, bătrâne?“ Mai târziu, Bumbuc descoperi că aşa-numitul locotenent Kalendula e pensionarul unui ospiciu. Şi mai târziu, Bumbuc, descoperi dosarul uitat al „Marelui Joc“. 5. Dhimitrie (p.) – Cum poţi trece pe lângă o biată oaie, fără să-i oferi un drops? — Oaie eşti tu, înţeleg, zise Z. Dar ce este un drops? — Un drops, este o bere. — Regret, n-am. Încă mai ninge. — Cum n-ai? Pentru o vrăjitoare, să fabrice un alcool, trebuie să fie un fleac! — Să fabrice, venin, da. Bere, nu. 1629

Pe masa scundă pâlpâia lampa, Z. răsfoia cărţi şi părul ei absorbea puţina lumină, reflectând-o apoi. — Am visat că te numeşti D., spuse poetul. Sau mi-ai spus tu? — Nu, iar le încurci, mă numesc Z. — Da... uitasem, bâiguia Dhimitrie (p.) minţind, nu e semn bun. Z. de la zăpadă. Uit mereu. Am o mulţime de amintiri uitate. Pulovărul mov, foarte strâns pe corp, piept frumos, corp tânăr, dar ea e tânără? Eşti tânără, Z.? — Mai ştii ce a spus Rilke despre amintiri? răspunse Z. — Amintirile mele vin din lumea ireală, despre care Rilke nu ştie mare lucru. Chiar, nu ştie. Ai un câine? Sau eu sunt propriul meu câine? — Propriul meu câine sunt eu! Un titlu grozav. — Şi eu sunt grozav. Nu totdeauna, dar în general da. Cine latră? Eu sunt cel care latru? — Nu. Există totuşi şi un câine real. Da, există, totuşi, un câine. — Păcat! Ar fi fost mult mai original să latru chiar eu. Doare!... De ce ai zis „totuşi“? — De ce ai zis „doare“? — Pe aici ninge totdeauna? Ascultă-mă, delirez? — Uneori, mult... — Cât de straniu te exprimi. „Uneori, mult...“ De fapt nu e incorect. Ce spun când delirez? Tâmpenii mari? — Da, tâmpenii, îţi povesteşti viaţa. — Viaţa mea e presărată cu tâmpenii? Sau e o tâmpenie? — Oh, da. — „Oh, da“. Intonaţie cunoscută. Parcă ar fi oftat doctorul Bucur O. de care poate ai auzit. De vreme ce şi tu eşti doctoriţă... — Noi sunt „doctoriţă“. De Bucur O. al tău, n-am auzit. — Dar de actorul Bucur O.? — Linişteşte-te, că faci febră. — De unde ştii că delirez? Dormi aici? — Dar unde? — Chiar, dormi cu mine în cameră? 1630

— Nu vezi acolo un pat pliant? — Care e momentul exact când am început să te detest, Z.? — La ora şapte şi un sfert. — Ce glumă! N-aş fi bănuit că dormi aici. Dacă ştiam... Z. îi aruncă o privire glumeaţă. Nu zise nimic. — Şi te distrezi aici toată noaptea, ascultând cum delirez? — Nu e o distracţie formidabilă, poete. — De ce nu te odihneşti în altă parte? — Ca să fiu aici în caz că ţi se face rău. — Ar putea să mi se facă rău? — Da. — Ai zis „da“? : — Ai auzit bine, am zis „da“. — Ce înţelegi prin „rău“? Foarte rău? — Prin rău se poate înţelege aproape orice. — Aş putea să şi mor? — Calea e liberă şi-n direcţia morţii, Dhimitrie. — Eşti crudă. Sau glumeşti? Dacă aş muri, ce ai face? — Mai taci, poete. Taci, Dhimitrie! — „Taci Dhimitrie!“ exact aşa zice Raymond Regele Spionilor. — Unul din personajele delirului tău. — Ba nu, ba nu, e real! Ce, acum delirez? — Linişte! Când delirezi, parcă îţi poţi da seama că delirezi? — Sigur! Sigur! Ai spus-o şi tu. Am început să te detest la şapte şi un sfert, temnicero! Calea e liberă în direcţia morţii, da? Şi dacă vine moartea, pe cine are să aleagă, pe morar, sau pe câine? Şi dacă morarul se-apucă să latre, de unde are să ştie moartea care e câinele şi care-s eu? Eu, un biet poet... Eu sunt mo-hrrrar!! 6. „Idila mea continuă“, începea al treilea răvaş al lui Dhimitrie (poetul), expediat tot din Tahiţa. În acelaşi plic încăpuseră şi două poeme pe care le-am remis imediat lui Ştefan cel Bigot, el ocupa un post important în redacţie, era şef de echipaj... 1631

la sunetul „siflet“-ului său mateloţii se adunau pe puntea tribord... „Atacaţi! răcnea căpitanul, pământiu la faţă de furie, ameninţându-l cu pumnul pe căpitanul rival, şi marinarii se buluceau mai mult înspăimântaţi decât convinşi, cumpănindu-şi carabinele spre dunga întunecată a stâncilor... dincolo de care se ascundeau cei din banda lui Kraker Jake. Doc Halliday îl coti pe Rio Jim: „Să le tragem o păcăleală, şi să-i radem!“ În ziua următoare am plecat împreună cu doctorul Bucur O. să căutăm Tahiţa. Automobilul mare şi greoi al Institutului se hurduca printre dealuri înzăpezite, iar noi am rămas multă vreme îmbufnaţi, lăsând ruta pe seama şoferului Geo. 7. „Să le tragem o păcăleală şi să-i radem!“ scrâşni Doc Holliday cu chipul strâmbat de furie. Rio Jim nu răspunse, privea drept înainte, pe obrazul supt zvâcnea o umbră. Da. — E clipa cea mai importantă, interveni regizorul John Ford. Acum în mintea ta, Doc, se naşte prima bănuială împotriva lui Rio Jim. Cum reacţionezi, Doc? Rio Jim, tu simţi apăsarea privirii lui Doc! Cum reacţionezi? Tempo, băieţi, fiecare luptă pentru un „Oscar“! Dar în momentul acela Marele Regizor observă o mână subţire, neagră, înmănuşată, ce se ridica încet. Un revolver era la capătul acelei mâini negre, ca un desen subţire în tuş. — Hei! A cui e mâna aia din dreptul ferestrei? Nu face parte din scenariu! 8. Tom a Bumbuc frânt ca un echer în paltonul negru şi larg, fu neobişnuit de tăcut şi de trist în tot timpul „călătoriei de recuperare“ a lui Dhimitrie (poetul), călătorie pe care el nu o dorise, împotriva căreia chiar protestase, considerând-o inutilă, ba chiar riscantă, ţinându-se cont de sensibilitatea aproape bolnăvicioasă a lui Dh. (p.), sau, pe de altă parte, de tonul sănătos, optimist, plin de vervă, al scrisorilor expediate. 1632

Starea de spirit a junelui autor părea – după cum reieşea din răvaşe, cu totul deosebită, în orice caz favorabilă creaţiei de mare ţinută. Redactorul şef însă, după o aprinsă conversaţie cu Ştefan cel Bigot („Atacaaaţi!“), îi telef onase doctorului Bucur O., care dispunea de automobilul Institutului şi amândoi hotărâseră pornirea acţiunii din care Toma Bumbuc nu putea lipsi, fiind, probabil, omul cel mai apropiat de poet. Bucur O. îl luase pe Bumbuc de acasă, din pat, de unde, poate, şi indispoziţia acestuia. Aveau cu ei cafea caldă, un termos plin, pregătit de Magda, provizii şi o sticlă în care clipocea ţuică sau votcă; pe la jumătatea drumului Toma Bumbuc deveni foarte curios să constate ce conţine şi o destupă. După ce trase, cu ochii închişi, a doua înghiţitură, mult mai fericită decât prima, se lămuri ce lichid e acela, îi mai dispăru mahmureala şi-i veni pofta să întrebe ce mai e cu Melania (soţia doctorului), dacă s-a cuminţit, sau se mai vede cu infamul Be Haş. Bucur 0., doctorul, cu obrazul cam cenuşiu, cam şifonat, nu se atinse nici de termos, nici de sticlă. Nu se atinse de nimic. Dormise foarte puţin, abia de la cinci dimineaţa până la şapte şi ceva, când îl trezi telefonul redactorului şef. Primele sale cuvinte au fost cu privire la deschiderea dosarului „Marelui Joc“. Vorbind, privea în faţă, cu ochii ceţoşi, pierduţi în imensitatea ninsorii, şi nu părea sincer interesat de vreun răspuns. Bumbuc îi observa profilul viril, puţin neclar totuşi, ca plasat într-o dimensiune inaccesibilă. — Tu ce mai zici cu privire la viaţă? pară el cuvintele celuilalt, întrebându-se cum să dirijeze, de la mare distanţă în direcţia Melaniei această discuţie cam dezlânată, mirat oarecum de interesul brusc şi acut ce se trezise-n el pentru soţia prietenului, pentru aventurile ei. Relatarea precisă, calmă, amară a doctorului, în acea dimineaţă mohorâtă cu ninsoare grea şi vârteje perfide, trezise în el o stare greu de definit; să fi fost vreodată amorezat de Melania, amor tainic şi refulat sau cum dracu se mai numeşte, iar acum crescuse-n el gândul că „decât un terchea-berchea de Be Haş, mai bine eu?“ 1633

Toma Bumbuc n-ar fi recunoscut-o pentru nimic în lume, şi probabil nici nu era adevărat. El lăsă întrebările să se zbenguie-n jurul capului său în voie, ca nişte pureci de apă, în schimb, dar de ce neapărat „în schimb“?, aprinse ţigară de la ţigară, exasperându-l pe şoferul Geo – nefumător – care totuşi nu îndrăzni să cârâie. O foarte stranie expediţie, despre care nu ştiu ce voi povesti, dar cum aş şti dinainte?, se înşirară nişte întrebări sub fruntea sa, în vreme ce automobilul, derapând lateral pe nişte cauciucuri uzate, deşi noi, se lipi de scările poştei din Tahiţa. Faţa doctorului Bucur O. începu să se lungească a nedumerire. — Iată-ne detectivi! Cu ce începem? Un gând sumbru izbucni simultan în ambele luminate minţi, începem prin a căuta cadavrul, care nu poate fi decât al lui Dh. (p.), cu toate că nu asta e regula detectivicească, se începe prin a fi căutat asasinul, presupunând că... eh, naiba s-o ia de treabă. Bumbuc se dezdoi cu greu din poziţia adunată ce o adoptase în automobil, având genunchii prea lungi – şi prea subţiri – şi, ajuns în aer liber, sub ninsoare, se apucă să-şi netezească, inutil de altfel, paltonul, lăsând iniţiativa în seama doctorului. La urma urmelor, nu fusese ideea lui. Din maşină Geo, puţin obosit, îi urmărea, cu bărbia căzută, nemişcat şi apatic ca un cal ostenit, în amurg. Da. Ningea peste Tahiţa, peste pădurile dimprejur, peste inimile pădurilor, peste inima pădurii din mijlocul tuturor pădurilor, iar doctorul Bucur O., traversând cu pas melancolic încăperea afumată a of. poş. Tahiţa, îl privi de la distanţa, fix, concentrat, penetrant, pe funcţionarul de la ghişeu, un tânăr în pulovăr roşu, cu bundă de oaie deasupra, până ce acesta, stânjenit, începu să mişte din coate ca un microb sub ocularul microscopului, ca un microb de gripă, fâşâind nişte vechi telegrame rătăcite pe masa lui şi care n-aveau să ajungă vreodată la destinaţie. În fine îşi pierdu răbdarea. — Ce doriţi? Doctorul Bucur O. se întoarse către Toma Bumbuc. 1634

— Ce naiba dorim? Iar Bumbuc, agitând plicurile expediate de Dhimitrie (poetul): — Hm, hm... Aceste plicuri au fost expediate deci din Tahiţa? — Ce sens are „deci“? interveni Bucur O. — Cum adică ce sens, doctore? A, zâmbi Bumbuc, înţeleg, am prins obiceiul de a-l bate mereu pe deci între alte cuvinte, ca pe un cui inutil, între o fontă şi un oţel... de la un ins cenuşiu care mă vizitează-n ultima vreme. Pe tine nu te-a căutat? — Stai o clipă, noi despre ce vorbim acum? Funcţionarul în pulovăr şi bundă îşi plimbă uluit privirile între cei doi bolunzi apoi observă într-un colţ de fereastră botul negru, „oficial“ al automobilului, şi atitudinea i se schimbă pe loc. Hârşâi maldărul de hârtii din faţa sa şi luă din mâna lui Bumbuc plicurile expediate de Dhimitrie (poetul). Fireşte, fuseseră trimise din Tahiţa, e aici ştampila „noastră“, dar cine le adusese habar n-are, el nu poate observa şi reţine totul, n-are asemenea atribuţii, şi-apoi, dacă problema e importantă, de bună seamă că ar fi bine ca d-lor să ia legătura cu şeful de post. Doctorul Bucur O. râse acru. E caraghios când lucrurile ies exact cu înfăţişarea la care te-ai aştepta! Îl luă pe Bumbuc de braţ (iarăşi un gest ce nu i se potrivea!) şi când ieşiră din clădire pe drumul înzăpezit lunecă încet prin faţa lor, aproape că pluti spulberând fulgii, un R-l0 albastru. Automobilul albastru. La volan o roşcată cu părul lung şi răsfirat precum coada cometei lui Halley. Toma Bumbuc nu-şi reţinu comentariu, vai, vai, ce apariţie insolită şi apetisantă pe aceste meleaguri! Ce alură de vedetă incognito! Cine poate fi? Vreo castelană? Vreo fiică de sef? Şoferul Geo încremenise rezemat de peretele poştei, cu braţele încrucişate, căutând cu privirea peste dealuri. Pe hardughia Institutului o adiere plimba cu lenevie fulgii mari. — Hei, Geo, trezeşte-te! Vino încetişor după noi. 1635

Doctorul şi cu Toma Bumbuc merseră cu grijă pe marginea drumului, urmaţi la pas de maşină ca de-o birjă. Funcţionarul cu bundă ieşise în uşa poştei şi se scobea în nas. ♣♣♣♣ 1. Continui dosarul „Marelui Joc“. Cu privire la „expediţia Tahiţa“. O inexplicabilă toană a doctorului Bucur O. m-a purtat pe jos prin ninsoare trei sau patru kilometri, dacă nu cumva exagerez, printre căsuţe şi câini ce nu se osteneau să mai latre, cale imensă în orice caz, până am ieşit din satul acela unde redactorul şef ne trimisese să căutăm potcoave de cai morţi. N-am găsit nimic, potcoavele se aflau sub zăpadă iar Dh. (p.) bine ascuns undeva dincolo de codri, nici nu se sinchisea de noi. Normal. Şoferul Geo mâna automobilul în urma noastră, foarte plictisit probabil şi el, dar în cele din urmă Bucur O. îi făcu semn să oprească. Am suspinat, fiindcă astfel de excursii nu-mi „căşunează plăcere“, mi-am întins labele, apucând termosul şi sticla. I le-am arătat doctorului care clătină din cap. Încercând să beau o înghiţitură de cafea, am dus din greşeală la gură sticla, iar apoi, încercând să beau niţică ţuică, mi-am turnat din termos. Într-un unghi al pădurii se iviră nişte fiinţe suspecte, jucându-se sau fugărindu-se. Lupi, comentă Bucur O. Şi: N-am văzut niciodată lupi în libertate. La Montreal, la congresul toxicologilor, am dat de un vânător care mi-a povestit obiceiuri de-ale lupilor... de-ale lupilor canadieni probabil, care au bineînţeles altă educaţie, altă concepţie. 2. Instalaţia denumită automobil îşi mări oarecum viteza, atât cât permitea drumul lunecos, când Bucur O. descoperi pe stânga o variantă, şerpuind, pierzându-se ademenitor printre coline, pe sub zări unde, se părea din locul acela, că totul e posibil şi permis, chiar să fii absolut fericit. — Ce-i în direcţia aia, Geo? — Cred că D., alt sat amărât. 1636

— Ţine, decise directorul, către D. Dar nu le fu hărăzit să atingă punctul D. fiindcă nu parcurseseră măcar un kilometru (deja prin ninsoare se desluşea o fantomă de clopotniţă), că doctorul Bucur O., capricios ca niciodată comandă: nu, întoarce, Geo, nu-mi place. Toma Bumbuc mai rase o înghiţitură, să-şi mai revină, îi era frig, automobilul, cel mai bun din lume, avea instalaţia de încălzire defectă, şi nu era obişnuit, Bumbuc, cu meandre de acest gen ale prietenului său. (Un prieten mai mare în funcţii, glorie şi chiar vârstă.) Geo opri cu grijă automobilul, să nu cumva să derapeze, întoarse către şeful său un cap de cal cu frunte teşită, ochi mici, foarte limpezi, incolori. Vocea lui scârţâi, tot incoloră: — Atunci unde merg dom’ director, acasă? — Da. Adică nu. (Toma Bumbuc să-şi piardă minţile, nu alta.) încă nu. Încă nu acasă. Geo aştepta. — Mergi înapoi, pe urmă prima la dreapta şi prima la stânga, îl povăţui Bucur O. Poate ajungem undeva. — Sigur. La Râtul Ocolului Oii, răspunse prompt şoferul, expert. — Nu-mi place cum sună. Miroase a lână muiată în mâl amestecat cu solzi. Dă-i drumul înapoi, şi pe urmă... la cea dintâi inspiraţie... Bumbuc înlătură, nu fără dificultate, o strâmbătură de pe faţa sa. Nu se dădea în vânt după excursii. Nu era un aventurier. Nici un neaventurier. Dracul ştie ce era. În orice caz se plictisise. I se făcuse dor de liniştea Turnului de Apă. Mormăi: — Ce spunem despre Dhimitrie? — Suntem obligaţi să spunem ceva? Ce? Cui? — Tuturor magnificilor, supravieţuitorilor. Şi, în general, tuturor. — O, Toma Bumbuc, eşti uneori diabolic! — Da, acceptă Bumbuc. Dar nu suntem într-o piesă de Shakespeare. Lasă teatrul, doctore. Bumbuc avea senzaţia că 1637

e peşte vârât până la urechi într-o bulă papală... eroare, bulă de aer. Încălzeşte-te şi tu, o, puritanule, – îi întinse sticla – nu spuneai că ţi-e dor de puţină frivolitate? Bucur O. refuză: – Le vom spune că Dhimitrie (p.) izolat de lume îşi joacă propria piesă... — Pe care n-a scris-o... — Aşa e. Dar o repetă înainte de-a o aşterne pe hârtie. Opreşte, Geo! Sensibil la ordine ca un aparat proaspăt gresat, Geo apăsă talpa cizmei pe frână şi aşteptă un nou ordin. Ordinul fu o întrebare: — Geo, cum ajungem la O.? Şoferul medită exact trei secunde, explorând străfundul urechii stângi cu deştu mic, apoi puse o întrebare inteligentă, de ce-l interesează pe director, cum se ajunge la O., sau să ajungă acolo, Bucur O., răspunse că doreşte să ajungă acolo, iar Geo: Lăsaţi pe mine. A-nnebunit de-a binelea doctorul, se încruntă Bumbuc. Aşa e cu firile astea aparent echilibrate, doctorul se teme să se întoarcă acasă, vrea să-şi prelungească mult, muuuult, absenţa... iar dacă ar putea, şi de acolo, şi de aici – ca o retragere pe toate fronturile (şi totuşi undeva trebuie să-ţi cantonezi restul de trupe!), e obosit de nopţile de muncă, de nesfârşitele cercetări, experienţe, care oricum nu duc la un liman clar, e plictisit de faima gravă cu aureolă care-i înconjoară existenţa, paşii, lucrările, ideile, s-au, oricât de indiferent s-ar arăta, e plictisit mult, muuuult, de aventurile Mel... — Cum se numeşte melodia aceea nebună pe care o cânta Dhimitrie? întrebă doctorul. — Care? „Sucursala din Nord“? — O ştii? — Aş! Cine o ştie! La O., localitatea în care Ştefan cel Bigot întâlnise cu ani în urmă „marea revelaţie“ cum zicea el, au ajuns repede, cumva pe neaşteptate, în afara drumurilor, de parcă Geo ar fi cârmuit-o direct peste răzoare şi dealuri. Neînsemnata aşezare stătea chircită între munţi, îngenuncheată, ninsă şi 1638

înţepenită, ca şi cum îngheţul, i s-ar fi prelins direct din mustăţile Viscolului în vene, ca prin nişte conducte, pierzându-şi totuşi câteva ramificaţii departe sus în munte, aliniate în spirale. Braţe de caracatiţă. Iluzorii prelungiri ale unor dispărute galaxii. Prin aceste braţe sau prelungiri, comentă Bucur O., satul comunică neîncetat cu muntele, cu natura, cu Taina... — Bine! decise Bucur O., m-am săturat de locul acesta, să mergem în altă parte, într-un loc despre care nu ştim nimic. — De ce nu acasă? — Despre „acasă“ ştim totul, dacă nu şi mai mult. Se pare că un unchi al lui Ştefan cel Bigot a locuit aici în O. Ştefan ar trebui să scrie o carte despre toată povestea asta. — Aş! el nu e în stare să sape la o carte despre care nu e sigur că se va tipări. — De ce-l bârfeşti pe amicul nostru? — Nu-l bârfesc. El a recunoscut-o. N-are simţul gratuităţii. Nu-i place să lucreze în zadar. Întors pe jumătate, la volan, Geo rânjea către ei. — Unde merg, dom’ director? — Oriunde! Oriunde! răcni Bucur O. Bumbuc nu-l mai văzuse într-un asemenea hal. 3. În primul sat ce miji dintre coline, Bucur O. dădu semnalul de oprire şi sări din automobil; rămase drept, cu mâinile în buzunare, în capul gol, cu fruntea puternică împinsă înainte, înfruntând cine ştie ce voinţă nevăzută. Toma Bumbuc, exasperat, scoase nasul afară întrebând ce dracu mai e. Bucur O. ridică braţul încet şi solemn de parcă ar fi aprins focul olimpic. Dar Bumbuc nu mai avea nici forţă nici răbdare să mai observe ceva. Şi era de observat o mică firmă, galbenă. DIMITRIE, petrar — Hei, vreau acasă, crăp de foame, mă îmbăt de atâta zăpadă şi spaţiu! urlă Bumbuc din automobil, cu genunchii la bărbie. Doctorul întoarse către el un obraz rece. 1639

— Dimitrie, petrar, sună frumos, nu? Bumbuc se zgâi la Bucur O. ca la propria sa fantomă. — Nu ai curiozitatea să constaţi dacă Dimitrie, petrarul nu e una şi aceeaşi persoană cu Dh. (poetul)? — Am, acum, o singură curiozitate, doctore, să constat dacă oraşul cu Turn de Apă nu s-a dezlipit, căzând în sus! — Cu alte cuvinte, vrei acasă, dar ar fi în stare Dhimitrie (p.) să mânuiască un ciocan greu de petrar? Necăpătând răspuns, doctorul conchise flegmatic: Voi plecaţi, eu rămân aici deocamdată.

Toma Bumbuc se apucă să tropăie împrejurul automobilului, scuipând des, furios, ca o mâţă. Timpul se scurgea încet, în ritm cu ninsoarea lenevită, rotitoare, apele îşi frânaseră şi ele curgerea, sau încremeniseră definitiv, precum şi satul în mijlocul căruia nu bătea măcar un câine. Din ograda probabil spaţioasă a petrarului nu veneau ecouri, poate murise, poate lipsea, poate visa. Bumbuc privi poteca îngustă ce ducea spre poartă. Se miră, însă nu prea mult. Pe stratul de zăpadă afinată, printre alte urme de paşi, amprente de labe de câine, adâncituri de copită, se distingea limpede tiparul unui picior omenesc desculţ. I-l arătă doctorului. Acesta: – Ei şi ce? Bumbuc ridică din umeri şi se întoarse la automobil. 4. Imaginea piciorului desculţ în zăpadă, avea să supravieţuiască în memoria lui Toma Bumbuc, însă cum? Cum... Continua să ningă, toate urmele aveau să se şteargă foarte curând, iar doctorul Bucur O. intrând în ograda petrarului nu întâlni pe nimeni care să fie desculţ, sau să arate că ar fi fost de curând şi în fond el abia înregistrase micul amănunt pe care şi Bumbuc începu să-l piardă de îndată ce se întoarse acasă. Ninse, ninse, ninse, timp şi zăpadă, zăpadă şi timp, multe intrări sub zodia pierderilor ireparabile, până ce într-o vreme dădu şi un dezgheţ, câteva straturi se topiră de pe memorie; şi ce descoperi Toma Bumbuc? Mult mai târziu, poate prin 1990, el notă: Coborând din automobil, doctorul Bucur O. se descălţă, lăsându-ne muţi de uimire, şi, în picioarele goale înaintă 1640

tiptil prin zăpadă spre poarta lui Dimitrie, petrarul. Nu găsesc explicaţie plauzibilă acestui gest. Cred că paşii lui Bucur O. îi poţi vedea şi acum, dacă scormoneşti bine.... Şi... da, să nu uit, mâine deschid neapărat dosarul „Marelui Joc“. 5. Dar, pe dunga vremii semne de întrebare fac tango. Magnificii, supravieţuitorii, se înclină în faţa câte unui semn de întrebare, şi dacă-s acceptaţi, dansează împreună cu ele. E un dans nici vesel, nici trist – neutru. Prea puţin timp de meditaţie, băieţi. Pe sub garduri pândesc mărunte fiare elastice, ochi îngustaţi, verzui, fosforescenţi, labă subţire şi lungă, gheară ca scânteile, pe vârful ghearei, otrăvuri subtile, dătătoare de somn. Nici nu ştii când ai tras o aţipeală de zece, douăzeci de ani. 7. Doctorul Bucur O. lipi mâna înmănuşată de clanţa porţii, dar înainte de a deschide, ne fulgeră cu o nouă privire: — Să nu-ţi închipui cumva că glumesc, Toma Bumbuc! Voi vă întoarceţi acasă, m-am plictisit de voi, eu rămân câtva timp aici. Bumbuc behăi şi neîncrezător, şi uluit. Cât de bizar suna „câtva timp“! Bucur O. zbieră: — Ce te uiţi ca un tâmpit?! N-am voie şi eu să mă odihnesc? Urcă-te la volan, Geo! — Când să vin să vă iau? întrebă Geo rânjind căleşte – ca un cal adică. — Nu ştiu. Nu veni. Nu... mai veni. La nevoie dau eu de ştire. — Buuuun! Dacă nu glumeşti, eu plec, scrâşni Bumbuc întrebându-se care din ei e mai comic? Dar... ce să-transmit Melaniei? Bucur O. se clătină ca lovit în falcă. — Nimic. Dar, de ce nimic? Ia telefonul şi ronţăie-i ceva într-o limbă inexistentă, ceva ascuţit şi vesel. — S-a făcut. Dar ce să-i transmit totuşi? — Păi dacă-i vei transmite într-o limbă inexistentă, ea oricum nu va pricepe. 1641

— Sau va pricepe că am înnebunit. Ascultă-mă, doctore, eu nu cunosc nici o limbă inexistentă! — Absolut normal. Dacă e inexistentă, cum poţi s-o cunoşti? şi Bucur O. deschise poarta lui Dimitrie petrarul. — Ascultă-mă, răcni Bumbuc, mai bine-i ciripesc ceva pe franţuzeşte, limbă ce-mi este aproape accesibilă, ca şi Melaniei. — Căraţi-vă! se auzi de dincolo de gard vocea doctorului. 7. Pe la patru şoseaua izbi oraşul şi Geo se interesă dacă Bumbuc doreşte să fie dus acasă, acela zise da, şi imediat nu, şi-i ceru, inexplicabil să-l ducă la Institut. Oare dorea săi facă un pic de curte secretarei Magda, profitând de absenţa doctorului Bucur O.? Nu e sigur, nu avea intenţii agresive, ar fi vrut să mănânce şniţel în spanac conservat, şi-i era scârbă să intre undeva. Dacă l-ar fi avut la dispoziţie pe Dhimitrie (poetul), s-ar fi întovărăşit cu acesta, însă poetul... Acum, prezenţa unei femei reci şi drăguţe, care să toarcă discret dintr-o depărtare, se impunea. Or, Magda secretara o astfel de femeie era. Numai de-ar găsi-o. O găsi. În clipa-n care dădu cu ochii de el, Magda cea atât de rezervată se porni să ţipe, unde e directorul Bucur O?, iar Bumbuc îşi şopti, uite că nici nu e atât de rece fata asta, şi se azvârli într-un fotoliu. — L-am părăsit pe individ, pe doctor, într-un sat. La propria sa dorinţă. Adăugă, lenevos, peste agitaţia ei: Presupun că intenţionează să se facă ajutor de petrar. — Cum? Ai înnebunit, domnule? Ce e aia petrar? Ce sat, care sat? — Îţi place aerul meu enigmatic, păpuşe? Cât timp mi-ai rezista dacă m-aş ocupa de tine serios? — În ce sat l-aţi părăsit pe director, domnule Bumbuc? — Păpuşe, nu-mi amintesc ce sat, sunt mii împrejurul nostru, şi-n plus, peste fiecare din ele ninge. Te invit la o cină cu şniţel vienez!

1642

— Domnule Bumbuc, aş vrea să ştiu cât sunteţi de beat?! Directorul a luat premiul „Ambroise Paré“, mâine dupăamiază trebuie să fie la Paris, iar eu... Brusc Toma Bumbuc începu şi el să se agite, să dănţuie prin cabinet. — O, Magda, aripioara mea, ce e aia premiul „Ambroise Paré“, ceva imp....? — După premiul Nobel, cel mai „imp...“ după câte am înţeles eu! Ei bine, în ce sat a rămas directorul? Am deschis fereastra, aproape smulgând-o din perete. – Hei Geo! Capul de cal lunecă încet afară din automobil. Geo, în ce sat a rămas directorul? Aşteptă, frământându-şi falca, până ce şoferul se scarpină îndelung. — La Letca... La Letca, da, dincolo de Săturata. E vreun bai? — Te duci acum şi-l transporţi acasă. A luat premiul cel mare, trebuie să zboare imediat la Paris. — La Paris? Cu mine? — Nu, câtă vreme nu te-ai transformat în avion, dar fugi! — Doamne fereşte, nici n-am îmbucat măcar ca lumea, necheză trist Geo, dar în clipa următoare, hardughia o tuli, derapând lung. Am cerut, conlucrând cu Magda, Primăria din Letca şi-n acelaşi timp postul de jandarmi, urgent. Răspunse destul de repede postul, plutonierul Archidean. — Dom’ plutonier, aveţi acolo în comună un doctor... — Da, doctorul Bădoi, acuma-i la directorul şcolii, gustă ceva, eu de acolo vin. — Nu. E vorba de doctorul Bucur O. Savantul Bucur O. — Nu-l cunosc, nu locuieşte pe-aici. — Nu locuieşte da e-acolo! urlă Bumbuc. Acum vreo câteva ceasuri se afla la Dimitrie, petrarul satului. — Cu cine vorbesc? Cuprins de inspiraţii, Bumbuc îşi compuse o voce de şef. — La aparat directorul Bumbuc! — Să trăiţi! Acum mă duc. Las telefonul deschis? 1643

— Da! Altfel dracu ştie când ne mai dă legătura. E caz de viaţă şi de moarte. Petrarul stă departe de post? — Nu. Aşteptaţi vă rog. Zece minute mai târziu, glasul jandarmului: — L-am găsit. Acum vine. După alte minute, glasul lui Bucur O. — Cine e, ce e? — Bătrâne, aicea-i Bumbuc, l-am trimis pe Geo după tine. — Foarte rău ai făcut. De când ai idei originale? — Pleci la Paris. — Abia m-am întors de la Paris. — Acuma pleci cu adevărat. Ai luat premiul „Ambroise Paré“. O clipă de tăcere. Bumbuc, cu receptorul la ureche, o privea pe Magda. „Am s-o chem în Turnul de Apă şi ne vom încolăci unul în jurul celuilalt, ca şerpii, amândoi subţirei“. Din nou Bucur O.: — Uite cum stau lucrurile, bătrâne, premiul „A.P.“ nu mă interesează. Comunicaţi la Bucureşti, să anunţe ei de-acolo că nu-l pot accepta. — Ai căpiat definitiv, doctore! Cum nu-l poţi accepta? — Am să-ţi divulg cauza, bătrâne, şi să-ţi rămână în cap. Sunt prea mare pentru premiul „Ambroise Paré“. Nu ştiu dacă înţelegi. — Dar cum? Pricep totul, eşti nebun, dar o faci în contul tău. Chiar nu vii? Nu? Bun! Dar, în sfârşit, ce naiba sapi acolo? — Mă delectez cu munca lui Dimitrie petrarul, tocmai ciopleşte la bustul unei femei, monument funerar, şi încerc să-l ajut pe ici pe colo. — Vezi să nu-ţi striveşti delicatele degete cu ciocanul! — Ce ironie! Nu poţi bănui tu, un înrăit, cât de odihnitor mă leagănă contemplarea muncii acestui om cinstit. Are mişcări colosal de economice, fiecare e cu scop, în concordanţă cu principiile dinamicii aplicată la anatomia umană – dar el n-o ştie. Bine că n-o ştie. Petrarul e un ins firav, aparent, sau cu adevărat, şubred, şi tace teribil. — Interesant! Are o nevastă? 1644

— Hm! Ce contează? Habar n-am. — Piciorul desculţ era al lui sau al femeii? — Aiurezi, ca de obicei. Pe-aici încă mai ninge iar la noapte oamenii aşteaptă atac de lupi, au fost semnalate două haite renumite prin preajmă... — Şi tu aiurezi, vorbeşti de lupi, ca despre vinuri. — Diseară, sau mâine dimineaţă, sau poate chiar mâine seară, iau trenul, dacă există, dar dacă nu, prind „o ocazie“ şi revin la lucrul meu. De când mă aflu aici ideile mari îmi vin cu duiumul. Şi continuă să ningă sălbatic. — Com? Cine-i sălbatic? — Winettou. Ia ascultă, tu telefonezi de la Institut? — Da. L-am trimis pe Geo la Letca să te ia. — Îl voi expedia înapoi. — Te priveşte! Totuşi, hrăneşte-l mai întâi, altfel se va destrăma... Hei! Nu întrerupeţi! Domnişoară! (Totdeauna telefonistele sunt „domnişoare“). Nu-mi tăiaţi legătura cu Letca (Hârrr-hârrr-hârrr – în receptor.) Bucur, tu eşti?, vacile de telefoniste mi-au luat firul (intervenţie a “domnişoarei“: Domnule care ne faci vaci, eşti un bou!), ascultă-mă băiete, chiar nu catadixeşti să te duci la Paris să încasezi premiul? Se auziră şoapte, Bucur O. conversa cu şeful de post?, cu petrarul? — Să te ia dracul, nu! Nu mă duc la Paris. I-ai telefonat Melaniei? — N-am avut când! Ce să-i spun? — Dar n-am stabilit? Boscorodeşte-i ceva într-o limbă inexistentă. — Nu cunosc nici o limbă inexistentă. — Iarăşi începi?! Scoate şi tu din gâtlej câteva scrâşnituri. Să nu uiţi! Eh, mă duc! ♣♣♣♣ 1. Când am pus jos receptorul, tiparul aburit al degetelor mele, dar ce zic eu, amprentele, îţi săreau în ochi chiar dacă erai orb. Chiar şi un detectiv redus mintal ar fi constatat de îndată că de la acest aparat vorbise Toma Bumbuc, dar de ce 1645

mă preocupă, nu făptuisem nici o crimă, nici nu mă pregăteam să făptuiesc una. Mă pregăteam să deschid dosarul „Marelui Joc“ – dar asta e altă poveste. Strania poveste a „Marelui Joc“, asta e povestea. Ca o ţesătură delicată ca un subţire desen în peniţă la fereastră mâna înarmată două împuşcături, două împuşcături reale vin să împlinească destinul închipuit trufia de a visa e condamnabilă, domnilor! În timpul conversaţiei transpirasem al dracului, Magda rămăsese în picioare, aproape de mine, îmi venea să întind o mâna lungă şi să i-o pun pe talie. Fără nici un gând rău, desigur! Gura ei uşor întredeschisă, buzele rujate discret, mă invitau. Oare? Chiar şi mâţa-broşă de pe sânul drept îmi zâmbea. Mă întrebă cu glas schimbat: — Vine? Ai vorbit chiar cu el? Ce face? Mă înşelasem, nici un fel de invitaţie în direcţia mea, pur şi simplu o îngrijora, o îngrijora îngrozitor, destinul doctorului Bucur O., viitorul doctorului Bucur O. De ce? Întrebase dacă am vorbit „chiar cu el“ cu îndoială ca şi cum existenţa doctorului Bucur O. trecuse brusc sub semnul întrebării şi al enigmei. Îngrijorarea ei mi se transmise. Gândul că n-am să-l mai văd pe laureatul premiului „Ambroise Paré“, că acesta rămăsese acolo printre nămeţi ca un elefant ce se ascunde presimţindu-şi sfârşitul, îmi dădu o febră. Împrejurul meu se făcu dintr-o dată pustiu. Da. Totuşi încercam să glumesc: — Magda, aripioară, îl iubeşti pe director? — Domnule Toma Bumbuc! Ieşi afară! — Yes! Dar mai întâi ascultă aceste semi-versuri; Seara, cerul se limpezeşte. De la înălţimea Turnului de Apă admir stelele. Una dintre ele, o stea plictisită, încearcă să cadă. Nu-i reuşeşte însă, stelele căzătoare Au strălucire şi demnitate. Plictiseala n-are nici o legătură cu strălucirea. Nu poţi să cazi când vrei. 1646

am încheiat, apăsând ultimele cuvinte. — Ce prostie! ripostă Magda. O femeie poate să cadă când vrea. — Eşti tu o proastă. De când o femeie e o stea? Poate fi cel mult un star. Şi acum plec într-adevăr. Dar să ştii că directorul tău nu mai vine. Dar nu m-am dus, Magda mă privea încremenită. Iar eu mă strâmbam către ea. Chiar, mă strâmbam. — Pe premiul „Ambroise Paré“ marele Bucur O. face pipi, pipiţo. A rămas la ţară, l-au înghiţit... astea, pacea bucolică şi zăpezile eterne, s-a angajat ca ajutor de petrar la un petrar adevărat care sapă în petre şi... taci pentru numele lui Dumnezeu (Magda nu scosese nici o silabă), trebuie să-i anunţ marea noutate neveste-si. Am format numărul, greşindu-l de două ori. În sfârşit l-am nimerit: — Alo, Mel...? Sărumâ . . . Toma Bum... — Alo, Bumby? Servus dragă, aud? — Depinde de posibilităţile timpanului tău! Ce auzi? — Că vei deschide curând dosarul “Marelui Joc“. — Acelaşi zvon se izbeşte şi de mine de la o vreme. Te-ar afecta în vreo măsură? — Eşti răutăcios astăzi! Tu... ca un bărbat înţe... trebuie să cântăreşti primul: câte încurcături, câte neplă... — Stai, ce fel de neplă...? Şi cui, lui Bucur O.? — Lui Bucur nu, poate că mie, rosti alintată Melania. Am încercat o clipă de îndoială, oare vorbeam într-adevăr, cu soţia prietenului meu? Magda, palidă în mijlocul cabinetului, mă observa. Am remarcat cum îi tresare genunchiul. — Deocamdată, ştii noutatea, Mel...? Bucur O. a luat premiul „Ambroise Paré“, dar încurcătura vine de-acolo că re... — Dragă m-au tot sunat de la Academie, iar adineaori a telefonat un professeur tocmai din Paris. Am croncănit cu el an frankaise, închipuieşte-ţi. În ce constă premiul ăsta, mi-a fost jenă să-l întreb pe profesor. Tu ştii? 1647

— Constă în o mie de ţekini, sau într-un picior în fund, habar n-am. Până una alta soţul tău refuză să-l ia. — Zăăăău?! Ia dă-mi-l la telefon! — Zăăău! La tele... Bucur O. e la ţară. — Undeeee? — La Letca sau cam aşa ceva, un sat la dracu-n praz... la un petrar, la petrarul Dimitrie. — A, l-aţi găsit pe Dhimitrie (poetul)? — E vorba de petrarul Dimitrie, altă glugă, Mel... — Bumby, înfăţişează-te iute aici şi explică-mi raţional acestea, eu nu mai înţeleg nimic. — Să nu-mi mai spui Bumby, că plec la Pago-Pago. — Bine, Bumby, n-o să-ţi mai spun Bumby, vino re... Magda, tot cu ochii pe mine, cu genunchii tresărind. Undeva cineva bătea cuie, poc, poc, poc, dar nu în capul meu, cred. — Melania, eşti... singură acasă? — Aş. E un prieten la mine. Trebuie să-l cunoşti. Vii re...? — Nu ştiu cât de re... am să vin, mârâii, în mare încurcătură, sau în mare „încu“. Mi-am masat tâmplele în dosul cărora se iscase o nesuferită de durere. Chiar nesuferită. Mi-am masat şi ceafa. Toate suspinau în mine, normal, băusem, nu mâncasem. – Mel... pe mosafirul tău nul cheamă cumva Be Haş? A fost operat în urmă cu un an, e tânăr, simpatic, vesel? — Ce caracterizare uscată! De unde ştii? — Pot să mănânc ceva la tine? — Fireşte, Bumby mic, poţi. — Pleci, domnule Bumbuc, laşi totul baltă? mă pironi Magda. — Da, hm, plec spre Pago-Pago, pa! 2. Începuse să însereze, tot cu ninsoare, mai puţină, cu umbre violete, mai multe, cu o presimţire de ger. Toma Bumbuc era cât p-aci s-o ia spre casă, dar schimbă la timp capul compas. Începea să înţeleagă pentru ce Dhimitrie (p.) are – sau avea? – nu mai puţin de trei locuinţe. Acuma Bumbuc nu mai voia acasă ci în „cealaltă casă“. 1648

Bumbuc avea să noteze mult mai târziu: întâmplările seamănă cu oamenii, întâmplarea cu automobilul albastru, „răpirea“, sechestrarea într-un miez de pădure de către Z., rimează de minune cu Dhimitrie (p.) însă desigur l-ar fi ocolit pe savantul Bucur O. Dhimitrie (poetul) rimează cu Z., iar Bucur O., doctorul, rimează cu petrarul Dimitrie. La o privire, păţania poetului e şi generoasă, încadrată într-un registru larg cu multe posibilităţi. Una din ele ar fi trauma psihică, însă eu cred că asta e un fel de fudulie, dau şapte traume psihice pe-un surâs. Petrarul Dimitrie, îşi zise Bumbuc, la ceasul ăsta trebuie că şi-a întrerupt lucrul şi pune de mămăligă... O, ce viziune săracă, să te ia dracul Bumbuc, să te ia dracul, „Bumby“! Bumby mic... Care vor fi oare atribuţiile unui petrar? Rătăceşte prin coclauri să descopere printre sute de bolovani sluţi şi amorfi, din care nu poate ieşi nimic, câteva pietre potrivite, cu profil ce vorbeşte de la sine şi trebuie desăvârşit, la dorinţă, mai cu blândeţe sau mai cu mânie, cu uneltele alea, daltă, ciocan şi mai ce?, pentru ca formele să devină insolite şi chiar enigmatice, păsări, şopârle, capete de înţelepţi, ba nu, la naiba cu înţelepţii; mai bine copaci de piatră, sau pietrificaţi, ouă ciudate ale începutului, cai cu boturi lungi, prelungiţi în coame moi, străvezii, cetăţi, cetăţi albe cu crenelurile ca fierăstrăul, braţe subţiri de femeie, şerpi... Trebuie să considerăm că petrar = un fel de sculptor de ţară? Are ceva şcoală sau se bizuie pe naivitatea înaltă a analfabetului + ăsta, cum îi zice, talent? Petrarul Dimitrie desigur a acceptat cu seninătate, cu detaşare, abia mormăind, prezenţa cultivatului citadin, doctorul, profesorul, directorul Bucur O., alt sceptic, însă de nuanţă diferită, de alt calibru, mai mare sau mai mic, cine ştie!, şi amândoi trebuie să se fi rotit ore în şir, nelimitat fiind timpul pe-acolo, în jurul vreunei pietre mai interesante; s-o fi încumetat doctorul să-i dea petrarului sfaturi? Dar dacă Bucur O., părăsindu-şi strălucita carieră şi ascensiune va lua hotărârea cu totul surprinzătoare de-a 1649

rămâne la Letca, ajutor de petrar, apucând şi el în mână asprele unelte pentru a începe o nouă ucenicie, la vârsta lui, nu înaintată, dar nici crudă? Cu vremea va ajunge şi el meşter petrar. Şi ce va da? Călimări fanteziste, călimări-rinocer, sau călimări-elefant, busturi de femeie care toate vor aminti de Mel... dar mai ales cărţi de piatră, pe care nu le va răsfoi nimeni. 3. Fiindcă nu există fiinţă pe lumea asta sau pe alte lumi care să poată deschide şi răsfoi o carte de piatră. Şi ce păcat! Posibil că într-o astfel de carte se află esenţialul. 4. Şi apoi Bucur O. va ciopli: dragoni cu ochi plini de o blândeţe serafică, ochi pur şi simplu, adică independenţi, aţintiţi cine ştie unde, capete hipocratice uşor ţuguiate, cu sprâncenele arcuite a maliţie, şi poate, la răstimpuri, fiinţe absurde inexistente – oare nu-i ceruse el lui Bumbuc să-i comunice Melaniei ceva într-o limbă inexistentă? – şi târâtoare cu mai multe capete sâsâind în ninsoare, câte un sângheorghe luptându-se cu balaurul, câte un biet om luptându-se cu păcatul. 5. Şi fiindcă Dimitrie petrarul a întrerupt lucrul, Bucur O. odihneşte împreună cu el în faţa unei mămăligi – asta e mai plăcut, mai omenesc şi, ajuns la această răspântie a reveriilor sale, Toma Bumbuc tresări – uitase, lucrul cel mai imp... dar de ce era important, cine ştie! Căută repede împrejur un telefon, înregistră mai întâi albia străzii prin care se târa efemerul şi rarefiatul fluviu al trecătorilor; greu să găseşti un telefon liber, şi, mai ales, unul sănătos. În fine, iată unul „sănătos“. — Alo! (La celălalt capăt al firului, dulcea voce a Mel...: „Alo?”) Alo! Hău krake moi tfredere! Barghe? La celălalt capăt, dulcea voce a Mel..., către cineva din cameră: „Cred că e un nebun, nu înţeleg nimic... sau un englez...“ Şi, în aparat: 1650

— Alo! Du-iu-şpik-ingliş? Toma Bumbuc îşi pierdu răbdarea: – Uite ce este, Melania, nu cunosc engleza, dar Bucur O. a insistat să-ţi telefonez într-o limbă inexistentă. Am reuşit? — Oh, cum m-ai speriat! Tremur toată. Eşti cumva ameţit? Cum de n-ai ajuns încă la mine? — Eh, m-am rătăcit. Individul mai e la tine? (Inutilă întrebarea, că doar cu „individul“ se consultase Mel...) — Cine, Be Haş? Da, e aici, doar n-o să spui că te deranjează, nici pe Bucur nu-l deranjează deloc, ei doi, pricepi, nu au subiecte comune de discutat, deci nici nu discută... Ei, ce faci vii?, am pregătit o mâncăriţă bună, bună, bună! 6. Trăisem sub impresia că Bucur O., şi Be Haş nu se cunosc „oficial“, că vizitele ultimului la Melania, trebuiau să rămână o taină convenţională şi când colo ea-mi zice că „ei doi nu au subiecte comune“. Ba, totuşi un subiect comun trebuie că au : Mel... De ce nu i-am spus-o la tele...? Mi se făcuse milă şi silă de mine, de oboseală, de nemâncare, de băutură pe stomacul gol, şi nu ştiu cum se făcea că nu izbuteam să ajung nicăieri, nici acasă la mine nici la Melania. Acasă?! Sus în Turnul de Apă e frig acum ca la morgă, cine să fi aprins un foc, şi la ce bun un foc, când din scrumul focului neaprins se întrupează „Marele Joc“! Şi pustiu, acolo, în Turn, nimeni în afară de fragilul meu şoarece, Androtancus, culegând de sub masă nişte fărâmituri uscate. Oraşul sclipea, provizoriu, printre fulgii de zăpadă. Oscilam, încotro să-mi bâţâi picioroangele, la Melania – cu ce folos? – sau poate la Raymond Regele Spionilor? Am preferat ţinta cea dintâi, pe urmă am schimbat iar capul compas. Eram nehotărât exact la fel ca şi Bucur O., azi-dimineaţă. M-am dus la Raymond R. S. Acesta ronţăia cu poftă alune americane şi mă întâmpină: – A dracului ninsoare! Mare plictiseală! Fleacuri. Când ronţăi cu atâta poftă alună după alună, de parcă ar fi ultima şansă să ronţăi alună după alună, nu poţi 1651

fi cu adevărat plictisit, şi i-am zis-o în faţă. I-am zis: – Dă-mi şi mie una, n-am mai pus nimic în gură de... ♣♣♣♣ 1. – Ei bine, Ană, i se adresă Raymond Regele Spionilor, nevestei care se ivise într-un capod şifonat şi mă cântărea cu bunăvoinţă, acest domn pretinde că e tare flămând, se găseşte-n casa asta o coajă ceva mai uscată? Umorul lui greoi dădu ocol încăperii aproape că sparse toate ferestrele şi vreo trei vaze – fără flori. De unde flori? Missis Rege e mai tânără c-o sumă rotundă de ani, a fost mai întâi studenta confului Raymond R. S. iar apoi, în ordinea firească a lucrurilor, i-a devenit consoartă, dar mariajul dintre universitari şi discipole nu mai este o raritate, ci dimpotrivă, o modă, chiar. Doamna e o tipă trupeşă, potrivită pentru un cadru neorealist de orgii sexy, şi i-am spus-o, şi mi-am retras pe loc cuvintele, iar Missis Rege spuse: — Ei bine, cadetule, cum e cu dosarul „Marelui Joc“? Îl deschizi sau îl închizi? Raymond R. S. mă privea şi el cu ochii lui vag miopi de prea mult contact cu filozofiile. Încerca să mă sfredelească până-n fundul sufletului cum se zice. În realitate abia-mi zgâria epiderma. — Dragă! am grăit către Missis Rege. Pariez că vrei să-mi atragi atenţia asupra neplăcerilor ce pot fi declanşate de acţiunea mea nefastă. — Cum de ştii? — Vezi, ştiu. Însă nu ştiu exact cui, din punctul tău de vedere, poa-să-i căşuneze necazuri deschiderea dosarului. — Nu mie, în orice caz, râse Raymond R. S. şi bărbia dublă i se triplă. I-am adresat măgulitoarea observaţie că s-a îngrăşat ca un porc. Oare studiul, aprofundarea, dezvoltarea filozofiei, cu meandrele ei imprevizibile, nu-l supune la eforturi? — În orice caz te leagă de birou, de sala de lectură, nu e de mirare că prind osânză. Grave neplăceri, ai zis, reveni el la 1652

„dosar“. Da, la asta ne-am gândit. La Dhimitrie (poetul). La doctorul Bucur O. — Dar actorul Bucur O.? — Păi el, ce neplăceri poate să aibă? am ripostat. Spui prostii, filozofule. Actorul Bucur O., ca şi doctorul, de altfel, sunt prea mari ca să simtă pişcătura unei furnici ca mine. Tu nu te mai uiţi prin gazete? — Mă uit mereu şi totdeauna. Ştiu, am citit, Bucur O. are să facă probabil un film chiar cu bătrânul John Ford. — Nu probabil, ci sigur, au şi semnat contractul, îl corectai înfulecând ghiveciul cam sec ce mi-l împinsese în faţă Missis Rege. — Scuză-mă, Toma, de băut, nimic... murmură ea. — Ştiu, doamnă, voi nu ţineţi alcool în casă, de teamă să nu-l şi beţi, o cumpătaţilor! Şi mi-am permis un rânjet, dacă nu e prea mult spus. Însă nu e prea mult. Mă gândeam la aventura jenantă a lui Raymond R. S., când... Mă gândeam la anii aceea definitiv pierduţi când profesorul Perintuleasa – o, ce nume! – de muzică, se apropia cu pas de căutător de comori sau de violator de morminte, de catedră şi scotea la iveală vioara lui fermecată – să fim serioşi! – gest ce constituia semnalul de adunare pentru corişti, şi de izolare-n fundul clasei, pentru afoni. Printre corişti – viitorul mare actor Bucur O., de asemenea viitorul doctor Bucur O., Marele Şeik Rahman, Ştefan cel Bigot, Dorin Căpăţână-Căposu. În rândul afonilor, Raymond Regele Spionilor, şi Toma Bumbuc – moi în persoană! 2. O, mare Allah, trebuie să fii afon şi să stai în fundul clasei ca să-ţi dai seama ce hilar poate fi un cor. Un cor pe patru voci. 3. Am rămas suspendat la mijlocul unei cascade... sub mine fâlfâie perdelele străvezii ale apei, fâlfâie păstrăvii, delfinii... să fim serioşi, suspendat la mijlocul unei fraze... „aventura jenantă a lui Raymond Regele Spionilor“, acest bărbat de vârstă mijlocie, greoi, butucănos, predând pe la universităţi o disciplină subţire, prea subţire, altfel omul 1653

nefiind lipsit de bun simţ şi de o anumită cinste – mă întreb care – aventură încheiată cu un fiasco împodobit cu hohotele de râs ale crudului, Marelui Şeik Rahman. Totul pornise de la unul din ospeţele pline de şic oriental, de tentă orientală dacă doriţi, sau de imitaţie de ospăţ oriental, chiar dacă nu doriţi, pe care Şeikul le oferea-n onoarea magnificilor între o plecare în străinătate şi preluarea conducerii unui nou grup de şantiere. Avea stofă de conducător, asta e. Om realizat – Marele Şeik Rahman. Magda, secretara sa (şi ea magdă, fireşte), în calitate de Mare Organizatoare, îndeplinea cu farmec şi aplicaţiune atribuţiile de amfitrioană (Marele Şeik n-avusese vreme şi poate nici chef să se-nsoare), Magda, această fiinţă alintată, numai nerv, spre deosebire de alte magde, de pildă secretara lui Bucur O. – o afurisită de frigidă, cum zic, numai nerv, numai sentiment (nedefinit), cu ochi imenşi care-i trădau sau îi ascundeau inteligenţa – după cum era cazul. Da. Aşa-zisa aventură nici n-avusese loc în fond, nici nu ştiu de ce mă ocup de ea, nişte plimbări, nişte simple plimbări, nu la ore prea înaintate, pe sub ferestrele unei fete-secretare, un număr de scrisori, cam lacrimogene ce e drept, cam nepotrivite cu filozofia şi înfăţişarea fizică a lui Raymond R. S., şi cam disperate ca să zic aşa, câteva tentative la fel de vagi ca şi apariţiile de după război ale ozeneurilor, contestate de toţi şi chiar mai mult, chiar de către netoţi, tentative de a invita fecioara la escapade, nu furnizează suficientă substanţă, şi nu pot fi aşezate decât cu derogare de la Zevedeu sub semnul aventurii. Dumneaei Iapa-Aventură nuşi pusese pecetea copitei pe obrazul lui Raymond Regele Spionilor, în ciuda promiţătoarei sale porecle. Magnificii, supravieţuitorii, trecură cu uşurinţă peste incident, nu fără a se amuza, bineînţeles. Însă care dintre ei se putea considera un nevi... nevinovat? Înfulecând pe îndelete ghiveciul servit de Missis Rege, miam dat seama că are gust de dentist. Dentist trecut prin maşina de tocat, cu legume şi pătrunjeii. Însă, oricum, dentist. Era prima oară când mâncam un dentist. Acesta putea să constituie alibiul meu. Faţă de evenimentele viitoare 1654

ale nopţii ce căzuse. Am continuat să pălăvrăgesc cu Raymond R. S. pe toate temele posibile în prezenţa odihnitoare a nevestei sale şi a ghiveciului, oprindu-ne-n cele din urmă la primul film al lui Bucur O. (actorul) făcut de elveţieni, film întitulat „Călimara lui Sonny“, şi despre şansele prietenului nostru de a lua în viitor un „Oscar“, şi à propos de asta, despre straniul refuz al doctorului Bucur O., de a accepta premiul „Ambroise Paré“. Ninsoarea se năpusti iar peste noi. 4. Avantajul de a fi afon? 5. Toma Bumbuc ajunse la locuinţa doctorului Bucur O. rebegit de frig, nins, frânt de oboseală, într-un hal de nedescris, cu o expresie pe faţă, de câine, de câine bătut, şi trebuie că-i aruncase Melaniei priviri din cale-afară de aiurite, pentru că ea, unduind, exclamase: – Măăă, Toma, tu pari a fi cam pe moarte, ia toarnă-ţi repede în burdihan o băutură întăritoare, apoi îţi arunc şi ceva de mâncare, n-am cine ştie ce, doar nişte rămăşiţe, ciorbă, costiţă, ficat, chiar şi raci, pe urmă pălăvrăgim, dracu, au intervenit atâtea plictiseli, nu ştiu de ce în ultima vreme destinul mă persecută-n aşa hal, complicaţii..., compli... încep, ştii, să fiu sătulă, dar tu ce ai păţit, de... În salon Bumbuc dădu de individ, Melania se vârî ca un ic între ei, albă şi gingaşe, făcu la repezeală nişte prezentări, pe de o parte domnul Be Haş, de cealaltă parte Toma Bumbuc, „distinsul comentator al fenomenului artei“; Bumbuc sughiţă, întinse mâna şi-l privi în ochi pe celălalt. Be Haş făcu la fel, ambii tăcură iar Melania, adică liantul dintre ei, dispăru pentru moment. Bumbuc se gândi ce să-i spună lui Be Haş, aşa, din politeţe, şi nu găsi nimic de spus. Chiar, nu găsi. De altfel, Be Haş, n-avea „subiect comun de discuţie“ nici cu doctorul Bucur O., cum afirmase Melania. Dar cu cine avea? Bumbuc privi în perete, nu vedea peretele fiindcă în ochi îi rămăsese mustăcioara celuilalt, subţire ca o semilună. Nu se aşteptase la mustăcioară. În ureche-i zângăneau cuvintele 1655

Melaniei care vorbea totdeauna foarte repede, fără punct, fără virgulă, nu termina cuvintele care se aranjau unul peste celălalt în turnuri prost echilibrate. Toma Bumbuc se întoarse iarăşi spre Be Haş care rămăsese înţepenit ca un pilon în mijlocul covorului persan, chiar acolo unde-şi strânseseră mâinile fără nici un entuziasm. Bumbuc simţi că trebuie să bâiguie ceva, măcar o vorbă, altfel crapă, şi făcu următorul vast comentariul — Ce timp! — Da, comentă la rându-i Be Haş, la fel de neclintit. Foarte curând Bumbuc avea să constate că principala însuşire a lui Be Haş este că rămâne acolo unde e pus sau lăsat şi că prinde viaţă numai în prezenţa anumitor stimulenţi, precum şopârlele la radiaţia soarelui. Melania reveni iute, spuse ceva, orândui pe masă tava de argint şi ce mai era necesar, şi Bumbuc fâlfâi literalmente din urechi când o auzi spunândui „celuilalt“ să se deplaseze undeva într-un colţ de cameră şi să demonstreze poziţia cutare (aici pronunţă un cuvânt moale cu rezonanţă ciudată). Uluit, Bumbuc îl văzu pe Be Haş aşezându-se pe covor, încovoindu-se apoi, rezemat cumva în cot şi-n cap, ridicându-şi picioarele oblic. Melania îl servea pe noul venit mitraliindu-l cu explicaţii: – El e foarte ascultător, face tot ce-i zic şi are o deosebită disponibilitate fizică, poate executa orice fel de figuri care mă distrează, iar uneori, când mă simt în formă, mă învaţă şi pe mine, nu te gândi la cine ştie ce, Toma, necredinciosule, văd că în ochii tăi păcătoşi circulă idei de tot felul, nu e nimic din ce presupui, dar, ştii şi tu, Bucur lipseşte imens şi mi-aş pierde minţile dacă aş rămâne mereu singură, şi de altfel Be Haş nu este exagerat de inteligent (vorbea fără sfială în prezenţa aceluia, Bumbuc fu stânjenit, dar Melaniei nici că-i păsa), se pricepe numai la modă, câini şi sport, la absolut nimic altceva, nu e cu nici un dram mai deştept decât cei doi ogari pe care-i ţine – i-am interzis să-i aducă aici – şi n-are urmă de pretenţii în ce mă priveşte, vine şi pleacă, iar dacă-i cer să stea nemişcat acolo, o face, în schimb cântă la pian, mediocru dar încântător... 1656

— Deci, se pricepe şi la muzică, preciză cu răutate Bumbuc, molipsindu-se de la Melania să vorbească despre „celălalt“ ca şi cum nici n-ar exista. — Ei, da, oarecum, şi apoi dansează agreabil, nu se vâra în încurcături de idei, e un însoţitor perfect şi neasemuit de credincios. — Ca un câine... — Exact ca un câine. Be Haş, poţi să schimbi poziţia, Toma, uite nişte castraveciori muraţi, extraordinari. Melania promisese gin, ciorbă, costiţă, raci, ficat, în schimb adusese calvados, piept de porc, fasole bătută, o ceaşcă de consomée, răcitură. Bumbuc nu se miră ci se apucă să halească. Dădu pe gât rachiul de mere care nu-i făcu o impresie specială. Nu mai gustase calvados (pe etichetă se certifica vechimea băuturii, douăzeci şi cinci de ani), dar citise pe vremuri un roman, poate cam siropos, judecând acum, însă fermecător, în amintirea lui, atunci, despre Parisul în preajma războiului, despre doi care se iubeau tragic şi beau tot timpul calvados – ia să vedem, nu e vorba oare de „Arcul de Triumf“? Rachiul de mere frânchenesc nu-i făcu o impresie specială, ca, dealtfel mai toate lucrurile despre care afli mai întâi prin intermediar că sunt formidabile, – îşi tăie o felie subţire de piept afumat, o unse cu muştar, o stropi cu sos picant. Mestecă fericit uitând de prezenţa „celuilalt“ care cine ştie ce mai făcea în acest timp, rămăsese în cap sau răsfoia reviste? Între timp Melania izbutise să-şi schimbe toaleta, dar nu se deghizase în ţinută de seară ci purta acum o bluză voioasă pe care pluteau corăbii, iar în corăbii pluteau marinari – ce altceva? – purta de asemenea fusta de catifea galbenă, iar când se mişca prin odaie imaginea ei lumina. Picioarele ei fosforescente, o purtau prin toată casa, dar nu-l pierdea din ochi pe Bumbuc şi pofta lui de mâncare o făcea să înghită în sec, totuşi nu se apropia de platouri, deh, silueta... Săturându-se, după o scăpărare de optimism, Bumbuc se întuneca din ce în ce la faţă. Acum ar fi vrut să fie singur. E dificil să-ţi închipui că ai fi singur, când nu eşti. E 1657

neînchipuit de greu sau imposibil, să-ţi închipui lucruri mărunte, de mică anvergură. Prinţ, sau geniu, sau comandant al „Sucursalei din Nord“, te poţi vedea cu uşurinţă, dar ce greu şi ce fără rost să-ţi închipui că ai fi ajutor de contabil, când din întâmplare nu eşti? Ori „joc mare“, ori nimic. Ce sens are să-ţi închipui că ai câştigat la loto un amărât de sutar, sau că Be Haş şi-a frânt gâtul, când, constata acum Bumbuc, Be Haş nu însemna nimic – nici nu exista. — Domnul Bumbuc face sport? Întrebase la persoana a treia aşa cum fac majordomi: „Domnul conte mai doreşte ceva?“ Bumbuc nu răspunse la întrebare, se ridică sătul. Sătul de mâncare şi sătul de toată comedia asta. Melania discută cu Be Haş: — Tu, Be Haş, nu iei ceva, uite o răcitură formidabilă fără usturoi, aşa cum îţi place. — Mulţumesc, aş bea doar un pahar de lapte, şi Be Ha îşi trase cu eleganţă scaunul. Toma Bumbuc izbucni: Eu plec! Melania se uită la el ca la un nebun, şi chiar zise: Eşti nebun, Bumby! Unde pleci? — La Pago-Pago! — Prea departe pe un timp ca ăsta, rosti moale Be Haş. Poate că dacă domnul Bumbuc rămâne, aş încerca să-l învăţ poziţia... (cuvânt lung, străin, cu sonoritate neplăcută.). E folositoare, temperează asteniile, trezeşte energii necunoscute. — Tu nu pricepi, Bumby, ridică glasul Melania, trebuie săţi explic totul în amănunt, să-ţi vâr mură-n gură, când, dacă ai binevoi să te foloseşti de obiectul ce-ţi ţine loc de cap, deasupra umerilor, ai înţelege... Bumbuc o privea uluit de farmecul ce i-l conferea furia. — ...că dacă rămâneţi cu mine aici, amândoi, da, vă anihilaţi unul pe celălalt ca două particule de sens contrariu, şi nimeni n-o să aibă ce comenta, ce stai cu gura căscată, e prima dată când mă auzi răcnind?! 6. Timpul trecea, cu ninsoare şi, uneori chiar fără, iar starea lui Dhimitrie (poetul), cel puţin la prima vedere, nu 1658

părea să se îmbunătăţească. Cele mai multe dintre vătămături se cicatrizaseră mulţumitor, în afară de o tăietură sub umăr ce continua să supureze, să-i salte brusc febra. În momentele ei de cruzime, Z. afirma: – N-am ce face, până la urmă va trebui să te ard cu fierul roşu. Se întâmpla să aiureze noaptea, chinuit de monştri, sau se pierdea în lungi, închipuite, însă reale odinioară, peregrinări între cele trei locuinţe ale sale, mai bine zis culcuşuri sau refugii; puţinele sale lucruri se aflau risipite peste tot, haine, cărţi, manuscrise, papuci, aşa încât, dacă era necesar să se îmbrace în ţinută de gală, adică să-şi atârne pe umerii ascuţiţi unicul costum de culoare închisă ceva mai puţin şifonat, pentru teatru, pentru vreo şedinţă importantă unde era forfecată literatura băştinaşe, sau pentru o întâlnire „unică“, Dhimitrie (p.) pornea un lung turneu în oraş, iar dacă avea norocul să descopere pantalonul şi haina în acelaşi loc desigur că puţinele şi slinoasele sale cravate se aflau în altul, iar ustensilele pentru bărbierit şi pantofii de lac sub canapeaua celei de-a treia locuinţe. În cele din urmă, descurajat, Dh. (p.) renunţa să se mai ducă la teatru, la şedinţă, sau la întâlnire. Justificându-se, cu toate că nu i-o pretindea nimeni în lume, poetul afirma cu un zâmbet de alint că de întârzie prea multă vreme într-un loc, sub acelaşi tavan, îl cuprinde o nesfârşită teamă de moarte, sau de ceva inevitabil care îl pândeşte şi se apropie, şi de-aia trebuie s-o şteargă, pierzându-se într-o nesfârşită şi destul de lamentabilă explicaţie ce cam plictisea pe bărbaţi, în schimb fermeca doamnele. Ei, da. Plătea chirii în două locuri, nu tocmai umflate, iar a treia locuinţă, o veritabilă hrubă pentru sihastri, o avea pe gratis, fiindu-i oferită să zicem de o admiratoare. Să zicem. Circulând la nesfârşit între cele trei vizuini situate la puncte cardinale diferite, veşnic în căutarea unei perechi de încălţări cu talpa mai puţin erodată, ori a unui caiet în care începuse ceva, cândva, iar acum i se năzărise să continue, Dhimitrie (p.) îşi petrecea o importantă parte a vieţii pe drumuri, fapt care-i menţinea silueta şi-i dădea idei, vreau să 1659

zic, nu pierdea contactul cu viaţa, nu se-închidea „în turn“, aşa cum fac alţii, mai răi. Tot aici, pe traiectorie, între locuinţa a şi be sau be şi ce, se pomenea asaltat de idei şi inspiraţii, uitând între timp motivul adevărat ce-l împinsese la drum. Mare parte dintre şoferii birjelor, şi chiar dintre birjarii taxiurilor ajunseseră să-l cunoască, Dh. (p.) deveni o figură, prietenii săi pretindeau că fără el, peisajul s-ar fi mohorât şi veştejit, ceea ce se şi întâmplase de când poetul dispăruse în chip atât de misterios. Culegându-l de pe stradă, şoferii ca şi birjarii, începeau prin a-l chestiona: – încotro, domnu poet, pe Babeuf, pe Cârtiţei sau pe Aurarilor? — Păi, cred că pe Cârtiţei, pretindea Dhimitrie (poetul) ameţit de legănare, pentru ca, după un interval, amintindu-şi cine ştie ce, să schimbe capul compas: – Întoarce! Pe Babeuf! 7. Nimic surprinzător că în ceasurile când vâlvătaia febrei urca în el, Dhimitrie continua să circule ca un zănatec între hotarele coşmarului său, mânat de motive mult mai obscure decât atunci când circula cu adevărat. Nu făcea parte din categoria suferinzilor ce se cufundau în boală ca într-un început de moarte, trăncănea ca o coţofană cherchelită, iar Z., veghindu-l în cursul nopţilor tulburi, şi curioasă, şi puţin speriată, deşi n-ar fi mărturisit-o, înregistra poveşti din caleafară de bizare, pledoarii marcate de argumente absurde, însă nu lipsite de farmec, şi chiar versuri. Dacă ar fi fost deprinsă cu stenografia, Z. le-ar fi notat, însă printre puţinele-sale defecte, se număra şi acesta, nu cunoştea stenografia, nici limba eschimosă şi nici cântecul „Sucursala din Nord“. Ce cuplu alcătuiau aceştia doi, Z. şi Dhimitrie (poetul)! Şi-n toate nopţile şi zilele continua să ningă. Cântecul „Sucursala din Nord“ n-a fost scris, şi n-a fost cântat niciodată! Cu atât mai dens e misterul legat de acest cântec ce stă în miezul „Marelui Joc“! Şi ningea, ningea... 1660

8. Coşmarele de noapte, febra, ninsoarea, tăcerea, îi ştergeau periodic din memorie totul şi Dhimitrie (poetul) o lua de la început în aşa-zisul proces al cunoaşterii: – Unde mă aflu, ce s-a întâmplat, cum am ajuns aici? Cum? Iar Z., imperturbabilă (se prefăcea): – Nu s-a întâmplat aproape nimic, ai fost tentat doar să încerci rezistenţa automobilului meu. — Ah, da, automobilul albastru, suspina poetul. Marea mea aventură! Iar tu, tu eşti Z., cea care ne sfârtică din când în când sub roţile automobilului albastru şi dispare. Ea, cea blândă şi crudă. Marea noastră ură şi dragoste. — Ce tot bodogăneşti acolo, poetule? Iarna de-afară, cu zăpada enormă, cu ninsoarea permanentă, începu să-l împrospăteze, să-l înveselească pe poet şi, cu scăderea febrei, ceasurile zilei deveneau line, plăcut melancolice. Îşi recăpăta memoria, iar nopţile nesfârşite nu-i mai ştergeau amintirile, semn bun, început de convalescenţă, şi, alt semn, începu să simtă că e bărbat. Spaţiul dimprejur căpătă rotunjimi feminine. Dimineţile Z. dispărea, lipsea ceasuri îndelungate, uneori până la înserare, Dh. (p.) bănuia că se duce să schieze undeva dincolo de perdeaua arborilor ninşi ce ascundea totul, pesemne căuta nişte pârtii iuţi ce promiteau coborâri vijelioase. Prinzând puteri, Dh. (p.) cobora tot mai des din pat pentru a-şi permite şchiopătate rătăciri; îşi mobiliza toate resursele detectivistice, de altfel extrem de vagi; nu poseda asemenea resurse şi nu citise nici un roman poliţist, din principiu, din care principiu, nu putem şti. Scormonea ca un căţel, căutând să nu lase urme. Ce căuta el? Căuta hârtii, scrisori, acte, din care să deducă cine este Z., care este numele ei adevărat şi eventual, cu ce se ocupă. Nu găsi nimic care s-o divulge cât de cât pe „temnicera“ lui. Dădu numai peste provizii de mâncare, apoi, mereu îi barau calea, ca nişte jaloane, piese ale îmbrăcăminţii ei, în general „piese“ sportive, pulovere, hanorace, cimpilici, mănuşi pentru şofat, scurtă îmblănită şi, desigur o groază de articole ceva mai intime, se pare ca de foarte bună calitate. Cine era deci misterioasa Z.? Pictoriţă – 1661

te pomeneşti. I se cumpărau pânzele? Sus pânzele, fredonă Dhimitrie (poetul). 9. Z. apărea totdeauna pe neaşteptate, cu schiurile pe umăr, uneori însoţită de câinele ei, însă de cele mai mult ori dulăul nu intra în cabană. Avea, câinele, probabil cabana sa personală. Z. ducea pe umăr un fel de tolbă albastră, albastră ca şi automobilul albastru, petrecută neglijent pe după umăr într-o curea lată, neagră. În tolbă – păsări gata jumulite, peşte – oare pescuia la copcă sau un altul pescuia pentru dânsa, cine? – pâine rurală bună, uneori caldă încă. Numai că pofta de mâncare a poetului fusese totdeauna deficitară, marile talente precum el, au poftă de idei, nicidecum de friptură cu mujdei, iar cum, la începutul „prizonieratului“, nu mâncase mai nimic, slăbise, arăta mizer. Câtva timp nici nu se bărbierise până ce Z. nu făcuse rost de aparat de ras, lame, săpun, pămătuf. Îl admonestase, potolit, jignitor însă, că arată ca un sihastru, iar ea nu-i poate suferi pe sihaştri fiindcă de obicei sunt murdari şi put. Dhimitrie era conştient că pute. Când se mai înzdrăveni depuse unele eforturi ca să înlăture putoarea. Da. 10. Observă cu mirare că relaţiile dintre el şi Z. nu progresau în nici o direcţie. Dar la ce s-ar fi aşteptat Dhimitrie? Să-i cadă Z. în braţe? Probabil că da. Condiţiile fuseseră prielnice, considera, simplist, poetul care, ca şi majoritatea tâmpiţilor de bărbaţi, era ferm convins că nu există femeie-n lume să-i reziste. Dar poate că tâmpiţii au dreptate, greu de spus. Z. continua să-l îngrijească păstrând o distanţă nu atât fizică (despre ce fel de „distanţă fizică“ mai putea fi vorba când ea îl spălase şi-l curăţase de atâtea ori, când sângera, când voma, când...), ci spirituală, ce deriva poate din dorinţa ei de a se eschiva curiozităţii lui Dh. (p.) însănătoşindu-se, poetul punea tot mai multe întrebări, iar Z. răspundea la tot mai puţine. Dhimitrie începu s-o urască, dar nici sentimentul acesta nu progresa mulţumitor. Nu era în stare s-o urască zdravăn! Cu toate că-şi propunea. 1662

Z. refuza să-i divulge data în care se aflau iar poetului nu-i trecuse prin minte gândul practic de a însemna zilele pe un răboj, în taină, de a le zgâria cu unghia pe perete sau cam aşa ceva, cum fac întemniţaţii din romanele clasice şi neclasice. Totuşi cu timpul Dh. (p.) descoperi sau deduse câte ceva. Cea mai importantă descoperire a fost că pe câinele ei îl cheamă Lord. Z. pronunţase: „Lord, vino să te hrănesc“, pe acelaşi ton impersonal folosit în relaţiile cu poetul: „Ridică-te, Dhimitrie, aduc cina“. Impersonală!!! descoperi termenul potrivit de jignitor, şi urlă: — Tu nu exişti! Eşti impersonalllăăăă!!! — Hei. Taci. — Aha. Ţi-e teamă de mine. Ţi-e teamă că te pârăsc atunci când plec de aici. — Dacă ai să pleci, poete! Îl privi direct cu ochii ei mari; faţa, adânc îngândurată, smeadă, nu avea nimic ameninţător, dar nici prietenos. Nu avea nimic, doar că pe zi ce trecea părea tot mai tânără. Apropierea primăverii? Dhimitrie bombăni încercând să facă pe curajosul, deşi nu era nici curajos şi nici foarte inteligent. Era numai talentat – e asta mult, e puţin? — Încerci mereu să mă sperii, sărăcăcioasă armă pentru unul ca mine! — Unul ca tine! râse Z. — Îţi închipui că voi povesti tuturor accidentul şi felul în care m-ai sechestrat? — N-am poftă să-mi închipui nimic în legătură cu tine. Am alte preocupări. (Dhimitrie, predispus mereu să vadă ceva dincolo de realitate crezu că pe faţa frumoasei şi misterioasei femei se insinuează un zâmbet diabolic. Alte preocupării. Care?) Iau însă – continuă Z., – nişte măsuri de precauţiune. (Dhimitrie (p.): „Doamne! Cât e de prozaică! Iată pe cine iubesc şi urăsc eu! Aşa-mi trebuie!“) Fiindcă, zicea Z., n-am încredere. Simplu. Pricepi? — Încredere în nimeni? Poţi fi atât de meschină? — Vorbărie, poete, vorbărie. Eu vreau să mai fiu fericită. — Cine n-ar vrea să fie fericit? Ce înseamnă că mai vrei? — Orice, poete. 1663

— Nu-mi mai spune poete! — Perfect. Am să-ţi zic câine. Propriul tău câine eşti tu. Citat. — Ascultă. De unde ai bani? De unde scoţi banii? — Închipuieţi ce doreşti. De pildă că sparg safe-uri. — Spargi... ce? — Eh... Taci. Eşti mai plicticos decât o aghiazmă. — Nici o femeie nu s-a plictisit până acum lângă mine. Ai temperament? Z. se uită la el ca şi cum ar fi fost străveziu. Se uita prin el. Dhimitrie (p.) se simţi meduză. — Vrei să constaţi dacă am temperament? întrebă Z. — Asta e o invitaţie, bodogăni cu ură Dh. (p.) Care e numele tău adevărat? — La ce ţi-ar folosi să ştii? Dacă ai să pleci de aici, niciodată nu ne vom mai întâlni – cum zice Corbul. — Ce zice Corbul? Care Corb? — Eşti înfiorător de incult, Dhimitrie! N-ai citit nimic în afară de propriile tale producţiuni, şi nici măcar alea. — Te-ai amorezat de mine Z. Şi mă iei peste picior ca să maschezi chestia. — Chiar dacă m-am îndrăgostit de tine, voi suferi în tăcere, acceptă calmă Z. — Eşti rece ca o banchiză. Ca o banchiză în toiul iernii, zise Dh. — Aş vrea să mai fiu fericită, repetă pe neaşteptate Z. Dhimitrie o privi cu ochii mari. — Cine n-ar vrea să fie fericit? Şi se repezi asupra ei, prosteşte: De unde ai bani? De unde scoţi banii? — Te-ar amuza, spre exemplu, să-ţi închipui că-i fur? Ia ridică mâna! Te mai doare aici? Va trebui să-ţi exersezi musculatura. Te crezi irezistibil, dar femeilor nu le plac descărnaţii. Nu mie, în orice caz. Nu cumva, înainte de accident, erai morfinoman? Dhimitrie (p.) se lăsă hipnotizat şi câtva timp ascultă numai vocea, numai vocea femeii, fără să ţină cont de conţinut. Ochii i se înfipseră în peisajul cu moara. Dacă mor în acest, moment, reuşi să mai gândească, aşa rămân, agăţat 1664

de roata morii... sau mă transform în câine... în propriul meu câine... 11. – Începi să ştii tot mai multe despre mine, Z.! Mă cunoşti pe dinafară şi pe dinăuntru. E o situaţie inechitabilă... — Mai taci, poete. — ...o situaţie inegală. Îmi vin nişte gânduri. — Ce curios. Ai gânduri? — Poate. Poate ţi-ar conveni să dispar până nu descopăr cine eşti. Într-o bună zi tot ajunge aici cineva, un pădurar, un bandit, un om. Voi afla, Z. înainte ca tu să mă ucizi, cum mă ucizi, cu încetul...

mă împresoară mă ucid corăbiile pe care căpitan e altul — Nu sunt o asasină, Dhimitrie, şopti Z. de la mare distanţă. Buzele i se subţiaseră, palide, ca şi pletele ei. Nu sunt o asasină, dar nici ţie nu-ţi strică să fii niţel terorizat. Ia întoarce-te, vreau să văd şi rana aia... — Lasă..., tăie el cu palma, rana e bine, despre altceva discutam. Spui că noaptea vorbesc mult cu şi despre Bucur O.? Da? E o persoană reală, amic al meu, un tip fermecător. Chiar dacă avem dispute pe motive minore, prietenia noastră e de necontestat şi mulţi mă invidiază pentru atenţia ce mi-o acordă actorul Bucur O. — Credeam că e doctor... — Nu. Vorbeam despre actor. Spiritele mari nu sunt şi calme, înălţimile unde plutesc sunt veşnic bântuite de furtuni... — Cine e spirit mare, tu sau actorul? — Ambii. Da! El e tot mai solicitat, începutul său a fost cumva clasic, adică întâmplător, adică dintr-un necaz, aşa cum încep totdeauna marile cariere ale marilor actori. Filmul „Călimara lui Sonny“ a şi făcut înconjurul lumii şi-n curând prietenul meu, magnificul şi supravieţuitorul, va interpreta rolul principal din „Rio Jim împotriva lui Doc Holliday“, în regia lui John Ford. Asta-ţi spune ceva? 1665

Z. îl privi gânditoare, cu o anumită bunăvoinţă pe Dh (p.). Şi întrebă: – Ce e cu melodia aia, „Sucursala din Nord“? — Te-aş ruga să-mi desenezi o uşă. Te rog Z., o uşă! se înmuie Dhimitrie (poetul). — Pe hârtie? Pe ce? — Pe orice. O uşă ca să pot pleca de-aici... Cu clanţă galbenă, caldă. O uşă, Z... 12. Toma Bumbuc îşi amintea puţine amănunte din episodul „recuperării“ doctorului Bucur O., şi nu cu deosebită plăcere. Un proaspăt val de ninsori însoţi această nouă expediţie către fatidica Tahiţa. La înapoiere multă vreme doctorul nu spuse nimic, automobilul Institutului înghiţea drumul printre melancolice păduri, Geo tăcea şi el. Bucur O. se apucă să evoce anii liceului, figurile profesorilor. Directorul V. (V de la vătrai), de fiecare dată, apariţie spectaculoasă: Golanilor, jap, jap, jap – cu joarda – şcoala mea nu-i crescătorie de porci, jap, din şcoala mea ies oameni isprăviţi, ingineri, actori, medici, scriitori, profesori, jap! Bucur O. întoarse către Bumbuc o figură preocupată. Era tras la faţă, nebărbierit, ochii îi ardeau. Spuse: — Observi, Toma, necredinciosule, cât de exact am urmat noi prescripţiile directorului V. în ceea ce priveşte cariera? Am ajuns cu toţii oameni însemnaţi. Bumbuc: – Ce o fi vrut să spună V. prin „oameni isprăviţi“? — Poate un fel de eschimoşi-maimuţă? Ia spune, ai vorbit cu Melania într-o limbă inexistentă? Bumbuc strivi ţigara şi se strâmbă urât. ♣♣♣♣ 1. Monsieur Jake Marigni d’Acteon, arhicunoscut şi plin de vervă comentator al istoriei medicinii, şi al „fenomenului medical“ descinse la Băneasa dintr-un avion Caravelle albastru care aducea pe lângă uscăţiva dar nepreţuita lui făptură, un număr de turişti, o echipă sportivă şi nu mai ştiu ce. 1666

Dumnealui, Mr. d’Acteon, fu întâmpinat la scară de o întreagă delegaţie din care nu lipseau câteva vechi cunoştinţe ale sale, strălucind însă prin absenţă „piesa principală“, doctorul Bucur O., proaspătul laureat al premiului „Ambroise Paré“. În cadrul unui mic banchet intim mai multe voci îl asigurară pe reprezentantul Academiei Franceze de Medicină că Bucur O. e un ins formidabil, dar şi un fanatic al muncii sale. Or, aflându-se acum în pragul unei capitale experienţe, nu se putuse sustrage pentru a face deplasarea la Paris. Dl. d’Acteon râse: Ei bine, s-a deplasat Parisul la el, ca-n proverb... Ziua următoare dl. d’Acteon îşi continuă drumul şi după câteva ceasuri avea să fie plăcut surprins descoperind în persoana doctorului Bucur O, contrar imaginii ce si-o făcuse, un bărbat încă tânăr, spilcuit cu sobrietate, după toate aparenţele perfect sănătos, cu toate că tensiunea nervoasă permanentă în care trăia datorită activităţii sale, îi accentuase trăsăturile, umbrindu-i colţurile gurii şi tâmplele. I se adresă oaspetelui într-o franţuzească ireproşabilă, inevitabil cam livrescă, dovedindu-se a fi o gazdă atentă şi un veritabil erudit; vorbi cu plăcere despre cercetările lui cu excepţia experienţei „X“, pe cât de fundamentală, pe atât de secretă, îl plimbă pe parizian prin Institut, ocolind însă aripa în care se desfăşura experienţa „X“ iar când se aşezară la o cafea, în cabinet, îi explică lui d’Acteon, dezarmant de simplu, că mai multe dintre cercetările sale ajunseseră în acea fază când nu pot fi scăpate din ochi – o absenţă chiar şi numai de câteva ore ar fi compromis totul – motiv pentru care nu venise în Capitală pentru a-l întâmpina personal pe renumitul său coleg. Francezul îşi suflă zgomotos nasul, foarte impresionat, apoi, mai mult ca să-şi facă datoria, întrebă iarăşi de ce tânărul dar ilustrul său coleg renunţase la premiul „Ambroise Paré“. Bucur O. se mărgini să surâdă, declarând că după o zi încordată aveau şi ei dreptul să se destindă niţel – prin urmare vor merge să facă o vizită unui literat cam trăsnit care locuieşte – vă închipuiţi aşa ceva? – într-un Turn de Apă. 1667

— Turnul de fildeş fiind un termen demodat şi compromis, i-aţi schimbat denumirea, îi spuneţi „de Apă“ – încercă să fie subtil marele comentator al „fenomenului medical“. — O, nu, e un Turn de Apă adevărat, îl asigură Bucur O. Geo trase automobilul jos la baza Turnului lângă o cabină telefonică totdeauna deranjată, şi dl. Jake Marigni d’Acteon, cu toţi cei vreo şaptezeci de ani ai săi, şi cu numele său incomod, urcă destul de uşor treptele. Toma Bumbuc, cu figura alungită, se cam fâstâci de această vizită. Zece minute mai târziu mutra de cal a lui Geo şerpui strâmbă în spirala scărilor. Şoferul Institutului sufla greu de încărcat ce era, Bucur O. îl expediase după aperitive, gustări, delicateţuri care, fireşte, lipseau din casa lui Bumbuc. Acesta transpiră căutând tacâmuri, pahare, toate ciobite şi desperecheate. Atmosfera boemă îl cuceri pe francez. D’Acteon, din volubil deveni vo-vo-volubil, în vreme ce marele Bucur O. continua să fie calm, degajat, de o princiară distincţie. Singurul ce înota în ape străine era Bumbuc. Franţuzeasca lui, desperecheată ca şi tacâmurile, devenise un fel de caricatură sonoră. Conversară, aşadar, pe îndelete când, între două banalităţi politicoase – trăsnet! – Bucur O. şuieră către Bumbuc: — Ai fost în noaptea aceea la Melania! Ai rămas prea mult! — Mi se pare că eşti un mare cuceritor, m’sie Biumbiuc, cârâi d’Acteon, molfăind cu poftă un pateu. Care femeie n-ar accepta să urce cu plăcere aici în Turn? turnă el gaz peste foc. Ce le faci femeilor, desigur le spui versuri... Toma Bumbuc, împingând „discret“ cu piciorul de la vedere o pereche de ciorapi slinoşi: – Eşti nebun, Bucur! În noaptea când te-ai rătăcit ca un dement la Letca am rămas până foarte târziu la Raymond Regele Spionilor, îmi spunea că meseria asta academică îl plictiseşte uneori, iar când îl plictiseşte, îşi închipuie că e hoţ de buzunare. I-am replicat că e meschin! De ce hoţ de buzunare? Măcar mare spărgător de mari bănci elveţiene! N-ai decât să-l întrebi, de unde ideea că... 1668

— Să ştii, m’sie Biumbiuc, filozofă septuagenarul, că orice medic e un poet nerealizat... — Şi orice poet ratat e un medic, i-o întoarse Bumbuc cu un accent, ce ar fi stârnit panică în orice punct din Place Pigalle, atent însă mai ales la Bucur O. Dl. d’Acteon hohoti, prosteşte şi bătrâneşte şi porni iarăşi o lungă disertaţie despre nimic. — Nu te crispa, idiotule, îl apostrofă Bucur O. pe Toma Bumbuc. Nu cumva, continuă doctorul, ignorându-l pe d’Acteon, nu cumva-ţi închipui că-mi pasă?! Be Haş, sau tu, sau amândoi – aceeaşi brânză! Toma Bumbuc, tremurând, cu dinţii strânşi: – Ai venit aici ca să mă jigneşti? — Ia te uită, contele se înfurie, nu-mi arunci mănuşa în obraz? Sau nu ai nici măcar o mănuşă? rânji Bucur O. — Domnii se ceartă? observă cu întârziere francezul. Pe ce motiv oare? — Încercam, doar, să-i reproşez prieteneşte haosul din locuinţă, explică Bucur O. — Iar eu îi reproşam, tot prieteneşte, că nu m-a prevenit asupra vizitei, mârâi Bumbuc. — Vai, dar e un haos atât de şic, atât de boem! se franţuzi franţuzul. Din nou paşi grei de urangutan zgâlţâiră scările metalice ale Turnului de Apă, era Geo, uşor de recunoscut după felul discret în care bubui în uşă. Îşi drapase făptura abruptă, în mod cu totul excepţional, cu o haină neagră, cu totul demodată, la care purta lănţişor şi ceas, el fiind unul dintre cei doi purtători de ceas „la rever“ din tot perimetrul balcanic, cum îi plăcea să se laude epuizându-şi în felul acesta întreg humorul rezervat pentru următorii patru, cinci ani. — Ei? întrebă Bucur O. — Doamna e jos. — Pardon, pardon zbârnâi curiozitatea francezului. — Ma femme, îşi arătă colţii Bucur O. A pornit pe urmele mele. D’Acteon aplaudă, senil. 1669

— Ce surpriză, cine să bănuiască, dragul meu că eşti căsătorit?! La mine la Paris, ţi-aş fi făcut din prima clipă de vreo zece, cincisprezece ori cunoştinţă cu bătrânica mea! Dar de ce nu urcă doamna? Bucur O., către Bumbuc: – Tu ce zici, Bumby, o primeşti aici pe Mel...? Şi, către Geo: Spune-i te rog nevestei mele că o aşteptăm cu toţii aici... prezenţa unei femei chiar că era necesară. Când Melania intră, doctorul o pupă tandru: – Mel... îngeraşule! Pe Bumby desigur îl cunoşti, însă iată, ţi-l prezint pe distinsul domn d’Acteon... Melania îl cântări critic pe francez, abia-i întinse mâna şi şuieră către Bucur O. — De ce a venit? Ţi-a adus premiul? Câţi bani? 2. – Vreau să plec de aici, Z.! Desenează-mi o uşă cu clanţa galbenă, caldă, ca în casele vechi, cu odăi înalte, tablouri fumegoase, ogari blazaţi care au uitat să latre, mătuşi scrântite ce dau cu pumnul în claviatura pianului şişi dezmoştenesc moştenitorii, cu fazani împăiaţi ce se trezesc dimineaţa şi umblă pe labe de pisică, să nu trezească lumea... Degeaba! Degeaba! Tot n-ai să mă dezveţi să sug ace! Dă-mi un ac! 3. – N-ai reuşit, Dhimitrie, să-mi explici de ce prietenii tăi îşi zic magnifici şi supravieţuitori, povestea cu şocurile pe care a trebuit să le înfrunte generaţia lor e artificială, poete. Oricare generaţie primeşte destule peste bot, în falcă şi-n nas. Ce e adevăr şi ce e invenţie în viaţa ta? — Dar în a ta? răcni Dhimitrie. Tu măcar exişti? Eşti sigură? — De ce doctorul Bucur O. şi actorul Bucur O., au acelaşi nume? — Dă-mi ceva să beau! — Sigur. Cu plăcere. Îţi dau. O băutură inexistentă. Dhimitrie (p.) o privi cu ură. Îşi întinse picioarele subţiri sub pătură. Ascultă un minut răbufnirile vântului în horn. Zise: 1670

— Toma Bumbuc, cel care locuieşte în Turnul de Apă, a făcut un fel de clasificare a întâmplărilor prin care poate să treacă un om. Ele sunt de patru tipuri: „ciorap“, „mănuşă“, „căciulă“, „fular“. Înţelegi cum vine asta? Z. nu răspunse. Aşternea un strat de ceară pe tălpile schiurilor cu ajutorul fierului de călcat, concentrată asupra acestei operaţii ca şi cum de reuşita ei i-ar fi depins viaţa. Dar poate că aşa şi era. În sobiţa-proiectil focul se îndârjea împotriva viforniţei de afară, care-l trimitea înapoi împreună cu aripi de fum înecăcios, însă şi acesta e unul din farmecele „vieţii la ţară“. Ninsoarea pornise iar pe la amiază, acum ferestrele se învineţiseră, totul se învineţise în pădure, chiar şi lupii, iar Dhimitrie, deşi încă slăbit, dăduse pe neaşteptate într-o stare de spirit voioasă. — Amicii zic că de-aia m-am împrietenit cu Toma Bumbuc, fiindcă-mi plac acele, el are aproape doi metri şi e slab ca un ac, sau ca o agrafă, dacă vrei. Nu e o porcărie din partea lor să facă asemenea aluzii, că aş fi anormal? Nu sunt anormal, îmi plac femeile, eşti singura femeie din lume care nu-mi place. Te urăsc! De ce stai goală în faţa mea? — Am pe mine costumul de baie, răspunse Z., preocupată numai de schiurile ei. Schiurile alea blestemate! gândea Dh. (p.). Pe unde o fi colindând călare pe ele? Rana de sub umăr se cicatrizase, acum îşi putea permite să stea întins comod, cu ochii întredeschişi, şi în spaţiul îngust dintre pleoape conturul femeii se răsucea şi se răsturna mereu. — O, prietenii mei! aproape că ţipă poetul. Ce mama dracului aşteaptă, de ce nu vin să mă salveze? — După ce vei fi „salvat“, ai să regreţi, poete, spuse în şoaptă Z. Tu nu vrei să fii salvat. — Prietenii mei, cu toţii, sunt nişte tembeli veritabili, chiar şi Căpăţână-Căposu sau Ştefan cel Bigot, care în aparenţă par nişte carierişti, nişte încuiaţi. Stai. Despre ce este vorba? De ce doctorul şi actorul au acelaşi nume? (Îşi scărpină încetişor genunchiul, acum rănile, pe cale de a se vindeca, începuseră să-l mănânce teribil!) Păi o mulţime de oameni au 1671

acelaşi nume, există mii de Avram Iancu, Grad Ioan, Hapca Vasalie, Leordean Pătru. Z. (de la zăpadă) întoarse faţa către el, deschizând arcul pieptului. În sutienul de culoare galbenă, sânii palpitau. Păstra şi acum pe umeri sărutul soarelui de vară, era zveltă, coapsele ei cântau, era frumoasă, era regina zăpezii, a pădurii, a iernii, a vieţii, a morţii, – şi Dhimitrie (poetul) o ura din tot sufletul. Se înăbuşea de ură. — Actorul Bucur O. şi doctorul Bucur O., sunt din acelaşi sat? — Cel mai tembel şi mai risipit dintre toţi, răspunse Dh. (p.) urând-o şi mai mult, este Toma Bumbuc, cel care locuieşte în Turnul de Apă. Poţi înţelege una ca asta? — Ce hazliu, comentă Z., fără să pară câtuşi de puţin amuzată. Şi de fapt, Toma ăsta, unde se adăposteşte când vin ploile? Într-un butoi, ca Huck Finn? — Cine? — Vai, băieţaş, vai poete! Tu cu lecturile n-ai trecut de Vlahuţă şi Badea Cârţan! E aşa cum mi-am închipuit, tu te prefaci că scrii poezie modernă. Eşti un deghizat. Eşti incult ca o cratiţă, deşi o cratiţă e prea mult spus, o cratiţă ştie cum se fierbe o fasole, pe când tu nici atâta nu ştii. Eşti un poet modern, un tembel, un inspirat? Cine ţi-a băgat toate astea în cap? Desigur că Toma Bumbuc. Dar şi tu, şi Toma Bumbuc, abia aţi descins din copaci. Dh. (p.) tăcu, uluit. Ticăloasa, perversa, bestia, – avea dreptate, cum de-l ghicise. Urlă: — Sunt talentat! Z. îi întoarse spatele. — Sunt talentat! Ce ai de spus? Z. nu avea nimic de spus. Dh. (p.) întrebă: Ai pe undeva pe corp un neg mic, rotund, maroniu, prin centrul căruia să ţâşnească un fir de păr subţire, ascuţit? — Nu. Sunt perfectă, se mărgini să răspundă Z. — Acesta e defectul tău. Eşti perfectă. Invincibilă. Inatacabilă. Inviolabilă. Cel mai mare defect este să fii perfect. Da. Iar Toma Bumbuc, se adăposteşte unde doreşte, uneori se caţără pe lună, ca lupii, dar îşi schimbă des 1672

domiciliul, aşa că de fapt nu se poate şti unde stă. Nu se poate şti. Nimic nu se poate şti. — Are ca şi tine mai multe adrese? — Începe să te intereseze prietenul meu Toma? — Da. Am nevoie de o lance. — De o lance? Eşti nebună. — Nu mi-ai spus că e lung şi subţire şi ascuţit? — Eşti nebună. De unde ştii că eu am mai multe adrese? — Ai trei adrese. Mi-ai spus de vreo treizeci de ori. Uiţi mereu ce spui şi cui spui. Spui aceleaşi dulcegării unor femei diferite. O femeie-gâscă se apucă să miaune auzindu-te şi spune: ce motan drăguţ! O femeie adevărată nu te bagă în seamă, Dhimitrie. — A jigni – e o metodă de tratament? — E o metodă de anihilare, Dhimitrie. — Toma Bumbuc are o manie simpatică: ameninţă uneori că deschide dosarul „Marelui Joc“. Tăcu, o privi, Z. nu reacţionă. Nu mă întrebi ce e ăsta? Nu mă întrebi. Nici nu ştiu. Printre altele, afurisitul de Bumby a curtat-o cu succes, pe Mel..., nevasta doctorului Bucur O. — Aceasta a fost culmea carierei sale sentimentale? — Nu ştiu. Eşti tâmpită. Pui întrebări neroade, tendenţioase, îmi provoci cu voia febră. Când am febră, te văd mai frumoasă, mai deşteaptă, mai... — Mai departe? — Sigur! Ce mai departe? Eşti mărginită, ternă, trecută, acră, vrei să te măriţi... nu te ia nimeni, cât arată termometrul? — Un fleac de treizeci şi nouă şi trei. — Aşşşa! Aşşşa! Ştiam! Auzi! „Faptă de glorie să seduci soţia unui amic“, aşa ai spus, îmi amintesc bine. Dar să striveşti sub roţile automobilului un om, un poet, iar apoi să-l ascunzi în fundul pământului, din laşitate, departe de îngrijiri competente, ce fel de faptă e? Umanitară? Generoasă? Ha? De ce taci? De ce te legi de Melania? E o fată bună, în fond. Lui Bucur O. nici nu-i pasă de ea, el e om de ştiinţă, mare savant, nu poţi înţelege asta, iar Melania are duzini de prieteni, ea dacă se întâlneşte timp de cinci zile cu 1673

acelaşi tip, ţipă că viaţa e doar un infern care nici nu merită să fie vizitat măcar în treacăt, dar Melania nu e o femeie uşoară, are cel puţin şa’zeci de kilograme, iar Toma Bumbuc a ajuns din întâmplare la ea, venise să caute pe altul.’.. pe alta... episodul e celebru... Dhimitrie (p.) mai simţi un prosop umed, rece, cu miros dulceag care îi acoperă faţa, îi răcoreşte obrajii, şi adormi. 4. – Ziceai că episodul e celebru. Doctorul Bucur O. a aflat? — Ce am făcut? Am dormit? E noapte? Sigur că a aflat, însă el e prea mare... poţi să înţelegi? Nu poţi. Cine latră – eu, sau câinele. — Întunericul. Întunericul latră. Îţi dăruiesc imaginea. Cândva, vei exploata la maximum acest accident al tău, întâlnirea cu mine, vei flutura povestea asta ca pe un steag, cretinule. Găgăuţă subdezvoltat, subalimentat. Să aprind lampa? — Femeie rea, snoabă, crudă, închipuită, frigidă! Aprindeo! Stai! Ce să aprinzi? Cine latră? Ce rang are câinele tău? Marchiz? — Lord – dacă cunoşti termenul. Să vin lângă tine, Dhimitrie? Poetul căscă ochii, dar prin întuneric nu vedea mare lucru. Se sperie. — Z! Unde eşti! — În faţa ta, pe taburet. Nu mă vezi? — Nu eşti tu. E altcineva! Ah, doamne, cred că mă pregătesc să mor! Toma Bumbuc este prietenul meu, degeaba-l defăimezi, nu e un mic frivol, e un mare frivol, şi na trădat prin nimic încrederea lui Bucur O., el, Toma, să înţelegi... să înţelegi... se încadrează în „Marele Joc“. Complicat pentru mintea ta! „Marele Joc“ e un joc cu cărţile pe masă. Pe faţă. Turnul de Apă nu este o invenţie! ...un prosop umed, rece, cu miros dulceag îi acoperi faţa, îi răcori obrajii, Dh. (p.) căzu din întuneric în alt întuneric.

1674

6. Dl. Jake Marigni d’Acteon, bine dispus şi pe deasupra francez, îi făcu o curte nebună Melaniei. Începu printr-un ocol politicos, lăudându-l pe Bucur O., soţul ei. Făcu abuz de sinceritate, mărturisind că mai folosise şi altădată, cu deplin succes, această perfidă tactică faţă de tinere doamne proaspăt măritate... Melania, încă distantă, anunţă că venise să invite toată lumea la o cină bună, iar nu la o „improvizaţie“, şi desenă cu un gest de regină masa şchioapă a lui Toma Bumbuc pe care, în romantică neorânduială, se găseau de toate, şi chiar nimic. Toma Bumbuc refuză să se alăture grupului ce lua drumul casei lui Bucur O., dar la insistenţele tuturor, mai ales ale bărbaţilor, îndârjit de disputa cu Bucur O., de indiferenţa, reală sau simulată a Mel..., îşi aruncă pe umeri paltonul, îşi înşurubă pălăria pe cap şi coborî din Turn. Geo, credincios, îi transportă pe toţi. O curiozitate dementă, diabolică, perversă, şi-n partea care a mai rămas, sinistră, îl chinuia pe Bumbuc. Toate laturile curiozităţii lui fură satisfăcute, dacă mă pot exprima astfel: în marele salon, luminat festiv, îl văzu pe Be Haş, şi el festiv, ca totdeauna, în magnifică ţinută de seară, rezervat, tăcut, şi cu cât era mai tăcut părea mai misterios, în loc să pară ceea ce era, un sărman cu duhul. Toma Bumbuc înregistră cu ochi îngustaţi – deşi îngustaţi, vedea perfect – călduroasa strângere de mână cu care-l gratulă pe Be Haş marele Bucur O. Doamne, într-adevăr, cât e de mare, gândi Toma. Eu n-aş fi în stare să mă prefac la un asemenea nivel. Dar poate că nici nu se preface, dracu mai ştie! Fatidicul Be Haş îi fu prezentat d’lui d’Acteon cu tot felul de cuvinte măgulitoare precum „tânăr dătător de mari speranţe...“ (mari speranţe în ce domeniu, oare? se întrebă Bumbuc), iar francezul nu păru nici mirat, nici nemirat, probabil se mărginea să constate clasicul triunghi franţuzesc, şi nu numai franţuzesc – dar aceasta e o simplă observaţie fără însemnătate, fiindcă n-am nimic contra franţujilor, ci, dimpotrivă. 1675

Mai urmează, gândea maliţios Toma Bumbuc, mai urmează doar ca Melania să insiste ca Be Haş să facă o mică demonstraţie de culturism pe masă „şi atunci, chiar plec la Pago-Pago!“, însă tânăra speranţă în nu se ştie ce domeniu se menţinu rezervat şi nu dovedi un apetit special pentru mâncare sau băutură. În schimb Toma Bumbuc turnă în el ceva alcool, aşa ca să nu-i mai pese de nimic, „să uit c-o iubesc pe Mel... ce naiba să uit, că n-am ce, n-o iubesc, n-am iubit-o, să termin cu aiureala asta!“, şi-şi mută atenţia asupra lui d’Acteon care, în ciuda vârstei şi a înfăţişării lui provizorii, înfuleca enorm atacând toate platourile purtate cu graţie de fata în casă anume reţinută pentru seara aceea. Bucăţile de carne şi înghiţiturile mari de vin aproape că dizlocau gâtul subţire al specialistului în istoria medicinii. Specialist în istoria medicinii, bun, dar e şi medic? se întrebă Toma B. Dacă e şi medic ar trebui să ştie că atâta mâncare şi băutură... de nu l-ar lovi guta! Presimţire de rău augur – după cum se va vedea. Bumbuc se plictisi de „peisajul d’Acteon“, şi-şi propuse deacum înainte să-l strivească din priviri pe Be Haş, dar cel strivit fu el, şi complexat şi strivit, comparând eleganţa individului, cu propria sa vestimentaţie. Bumbuc purta haină de catifea căcănie, oribilă, demnă de un bulibaşă în mizerie, largă de fâlfâia pe el chiar şi când stătea nemişcat, cămaşă „la a patra zi“, pantalon mototolit, ghete nevăxuite de cinci ani. Roade-l-ar ciuma de dandy pervers – atenţie, văd că-s pus pe scandal. Ia să mă uit şi la Mel... — Ce e Bumby dragă, de ce pari mirat? îl observă deodată soaţa lui Bucur O. — Eu, mirat? Dar nici... Mel... nici nu-l mai asculta, făcea iar conversaţie cu unul cu altul, însă mai ales cu d’Acteon care poseda la perfecţie arta de-a hali şi „convorbi“ în acelaşi timp. Melania se exprima franţuzeşte, Bumbuc nu-şi dădea seama dacă bine sau foarte bine, probabil foarte bine, şi deaia îi deveni antipatică. Şi Be Haş vorbea excelent limba asta franţuzească: până în clipa aceea spusese „Oui“ şi „Non“, cu accent impecabil. 1676

Melania, oricum, era de invidiat. O adevărată lady. Ştia chiar să compună surâsuri de diferite nuanţe, într-un anumit chip îi surâdea lui Bucur O., şi-n alt chip lui Be Haş. Toma Bumbuc începu s-o urască exact în acelaşi fel în care Dhimitrie (poetul) – aproape uitat de toţi – o ura pe Z. În repertoriul d-lui Jake erau incluse şi câteva gafe care se îndesiră pe măsură ce bea şi se ghiftuia, care gafe însă nu produseră mari dezastre. I se adresă lui Be Haş, luându-l drept frate mai mic al lui Bucur O. Be Haş nu protestă. Nimeni nu protestă. Mai târziu în mintea lui d’Acteon, Be Haş deveni soţul Melaniei. Melania nu protestă, nimeni nu protestă, nici chiar Bumbuc. — În sfârşit – adică nu chiar în sfârşit de tot – sună telefonul alb din hol. — Nu sunt acasă, n-au decât să crape toţi şi fiecare în parte, şopti Bucur O. Părea cam ameţit. El, ponderatul ponderaţilor... Era alb la faţă. Bumbuc căscă ochii. Oh, ce neaşteptată atitudine! Asta prevesteşte o schimbare... — Căposu! anunţă Mel..., revenind. S-a interesat dacă avem ceva bun de mâncare. E întrebarea lui dintotdeauna. Dar a mai spus ceva. A spus că ne-a pregătit o surpriză IMENSĂ! Melania străbătu încăperea cu pas puţin săltat, plin de graţie totuşi, de melancolie, parcă s-ar fi plimbat în lungul unui ţărm, pe nisip, printre păsări blânde albe şi gri. Toţi bărbaţii o urmăriră cu privirile, ca izbiţi de o nouă frumuseţe a ei, cu excepţia lui Be Haş care rămase indiferent, misterios, tăcut. Da. — Ce surpriză ne poate face Căposu? se miră Bucur O. Nu este el omul surprizelor. Cel mult al surprizelor neplă... — Nu fi r...! îl ameninţă Mel... cu degetul. — Un prieten al nostru care a fost în Canada, îl lămuri Bucur O., pe d’Acteon. — Poftim? întrebă francezul care era cam tare de ureche, iar acum, pe semne din cauza vinului băut, urechile îi vâjâiau şi-i deveniseră şi mai tari. — E vorba de un prieten care s-a întors recent din Canada, repetă doctorul. 1677

— Scuză-mă mon cher, tot n-am înţeles... — Mai servi-ţi-vă, că rămâneţi flămând! răcni Bucur O. — A, s-a întors din Canada, se dumiri d’Acteon. Melania îi explică musafirului, însă nu mai ştiu cât a înţeles acesta, că e vorba de unul din stâlpii cercului de magnifici şi supravieţuitori, „inginéur Kapaţina“, specialist eminent, proaspăt revenit de pe continentul nord-american. — Pardon,... Papatzina? ceru lămuriri francezul. — Fie şi Papaţina, acceptă Bucur O. Căposu apăru scurtă vreme după această animată discuţie. Venise cu propriul său automobil şi explică la iuţeală că derapase, gata să se bage într-un stâlp, dracu s-o ia de treabă. Slăbise, nasul lui părea mai lung, mai ascuţit, tocmai bun să-l folosească vreun cârpaci în loc de sulă. Jacheta, stofă aleasă, tăiată de un „coupeur“ expert, atârna totuşi pe umerii lui ca aruncată din goana expresului de Omaha pe o sperietoare singuratecă. Îl însoţea Ştefan cel Bigot care, intrând în casă profită de ocazie pentru a dărâma o pasăre împăiată, sparse Dumnezeu ştie cum, o icoană pe sticlă şi nu se lăsă până ce nu răsturnă şi o vază cu flori. Fata în casă mergea tiptil pe urmele lui, înlăturând dezastrele. Ştefan cel Bigot se scuza, Mel... îl asigura că nu face nimic, iată acolo şi o oglindă veneţiană, de ce n-ar da-o gata şi pe aia? Chiar, de ce? Dar, momentul senzaţional al serii, fiindcă va fi unul, e acesta ce urmează, şi de cu totul altă natură. Pe Căpos îl mai însoţea cineva, în afară de Ştefan cel Bigot. Îl însoţea o fiinţă superbă, o jună cu un cap mai înaltă decât el – însă mai nou aşa e moda, „se poartă” neveste mai înalte ca soţii – şi, ca să revin la această apariţie de vis, a cărei rochie verde abia dacă ferea de priviri cam a zecea parte din lungimea picioarelor, picioare asupra căreia coborâră toţi ochii, chiar şi ai Melaniei, lezată pe undeva că în preajmă se ivise o femeie „probabil“ mai frumoasă, doamna nou venită înfruntă cu graţie curiozitatea generală – cel mai curios era, fireşte, dl. d’Acteon – şi lăsă cu un gest de prinţesă mantoul să cadă în mâinile Căposului. 1678

Acesta savură îndelung clipa, suprafaţa neînsemnată a obrazului său se încreţi de plăcere, şi apoi fu auzit glasul său neaşteptat de plăcut (fusese unul dintre coriştii de bază): — Ei bine, stimată societate, scandă Căposu, am onoarea să o prezint pe soţia mea... doamna Căpăţână. 6. Iată, îmi vine în minte o expresie oarecum banală, o frază, o înşiruire de cuvinte pe care nu ştiu dacă le-a rostit cineva anume, ori s-a cristalizat de la sine: timpul nu ţine seama de noi. Aş adăuga: oricum, el trece; şi, după un scurt interval, aş mai adăuga: totuşi, timpul nu e decât o invenţie şi o convenţie. Mâine, sau cel târziu poimâine, voi deschide dosarul „Marelui Joc“. Totuna. Va fi ca şi cum l-aş fi deschis alaltăieri, sau, ieri. Timpul nu poţi să-l pui în raport, în balanţă, decât tot cu timpul. A-l raporta la spaţiu, nu mă amuză, mi se pare că e treaba altora. Prin urmare, mâine = ieri. În fond, poate că l-am deschis de mult, şi l-am şi închis. Dosarul. 7. O observaţie a lui Ştefan cel Bigot: Toma Bumbuc şi cronologia, două noţiuni care se resping categoric, de parcă ar fi de acelaşi „semn“ – dar care? „Dacă admitem că Bumby poate fi considerat o noţiune.“ În urmă cu numai două săptămâni, el, Toma, afirma că a deschis dosarul „Marelui Joc“. Ieri promitea – sau ameninţa – să-l deschidă peste două săptămâni. Ce e în capul său? 7. O chema Sophie, nici nu împlinise douăzeci şi doi, iar inginerul Căpăţână beneficia de avantajul de a fi ce-l de-al doilea soţ al ei. Oare ce avantaj? Soţul cel dintâi al Sophiei se îmbarcase pe un mic vas de pescuit pentru o scurtă croazieră în largul golfului Hudson, croazieră ce se prelungi. Faptul se petrecea în urmă cu vreo doi ani. Fiică unică a unor fermieri descendenţi ai primilor colonişti ce au debarcat acolo – însă care american 1679

cumsecade nu se trage „direct” din legendarii părinţi pelerini? – Sophie ezitase o vreme între a se considera văduvă sau nevastă părăsită. Situaţia de văduvă îi apăru în cele din urmă ca fiind mai convenabilă, chestiunea spinoasă a divorţului se rezolva de la sine, şi apoi, cuterul pe care se urcase soţul ei n-a mai fost niciodată semnalat prin golf decât poate sub formă de vas-fantomă... Ea relată toate acestea şi dădu tot felul de amănunte cu privire la cel dintâi mariaj al ei, c-o sinceritate aproape deplasată, dar, în orice caz, cuceritoare. Trecu şi la cel de-al doilea soţ, cum ai trece la al doilea fel de mâncare. Îl cunoscuse, zicea, la Toronto unde Căposu era oaspetele unei firme importante. Individul o distrase copios prin tertipurile stângace folosite pentru a o cuceri şi plecaseră spre nord, – ea la volan, pentru a poposi la un camping unde Sophie se decise să-l pună la încercare. Toată lumea începu să rumege la sensul acestor cuvinte, dar n avură timp să rumege până la capăt fiindcă fata explică fără să clipească, desăvârşit de candidă. Reieşea limpede că inginerul trecuse la examen şi Sophie acceptă să se mărite cu el pentru a-l urma în îndepărtata ţară, strânsă ca un inel împrejurul Carpaţilor. Nunta decurse la bătrâna fermă părintească umbrită de pini şi de ulmi – nici nu se putea altfel – da, însă, curseră întrebările, cum?, atât de iute se aranjează formalităţile unei căsătorii internaţionale? Interveni Căposu foarte amuzat de mutrele celorlalţi care se uitau la Sophie ca la o rocă lunară. Nu, nu e chiar atât de simplu, acest soi de mariaj e totdeauna cântărit c-o anume suspiciune de către guverne, atât de cel care pierde un cetăţean sau o cetăţeancă, la fel ca şi de către ţara ce câştigă un cetăţean sau o cetăţeancă, însă el o cunoscuse pe Sophie cu vreo jumătate de an înainte, cu prilejul celei dintâi călătorii în Canada („Aha, oţule, şi n-ai ciripit un cuvânt!“„Păi nu, că nu eram sigur că-mi iese trampa.“), iar de atunci lucraseră relaţiile, şi lucraseră bine.

1680

8. Un ceas după miezul nopţii interveni momentul dramatic. Dl. Jake Marigni d’Acteon comise ultima gafă a vieţii sale. Suferi un atac de inimă. Aproape trei profesori universitari, zic aproape, fiindcă de fapt erau patru, doi profesori plini şi doi medici ne-profesori, încercară să păcălească moartea. D’Acteon, lucid, reuşi, spre lauda lui, chiar să şi glumească, dădu sfaturi. Aşa că fac corecţia necesară, aproape patru profesori (fiindcă şi francezul era profesor), se luptară cu moartea, zadarnic. Bucur O. însoţi la Paris rămăşiţele pământeşti ale savantului francez. Se putea zice că, indiferent de mijloacele folosite, monsieur Jake îşi îndeplinise misiunea: reuşise să-l convingă pe colegul său mai tânăr, doctorul Bucur O., să facă deplasarea pentru a fi distins cu premiul „Ambroise Paré“. 9. O altă observaţie a lui Ştefan cel Bigot care în felul său nu era prost: când un autor vrea să scape de un personaj fiindcă nu mai ştie ce să facă cu el, îl omoară. Da. 10. Îl cunoşteam prea bine, el este acela care-şi flutura zadarnica sete de fantezie, ca pe o flamură de pirat! În acest moment în cabina îngustă a „Turnului de Apă“ deschid dosarul „Marelui Joc“. Nu mă stăpâneşte nici o emoţie, sunt liniştit. E pace. Nici un pas de matahală nu zgâlţâie scările metalice. Filmul „Călimara lui Sonny“ a rulat la noi în absenţa interpretului principal, actorul Bucur O., reţinut de John Ford pentru filmări de probă. Îmi amintesc: pe înserate făptura iluzorie a lui Dhimitrie (p.) se profilă la baza Turnului de Apă ca o gânganie fără mustaţă. Bătea puţin vânt, armate de nori asaltau cerul. Am ştiut că poetul venise încă mai ’nainte de a da el semnalul cuvenit – „iuhuhuuuu!!“ – şi am trimis în jos un răcnet cu mâinile pâlnie la gură: Urcăăă!! — Sunt obosit, tu nu cobori, ce? Mergem la premieră. Dhimitrie (p.) venise numai în cămaşă, şi aia cam şifonată. I-am atras atenţia că pentru o premieră de gală, mai ales că în film juca prietenul nostru, se cere o ţinută sobră, el mă 1681

examină nehotărât: „Crezi?“ şi cum tăcerea-mi confirma această credinţă nestrămutată, am procurat un taxi-birjă căruia Dh. (p.) îi dădu adresa de pe strada Cârtiţei unde, în cămăruţa neaerisită, n-am găsit nici măcar sub pat straiele cele „bune“ ale poetului, în pat însă dormita o fată care mormăi deranjată de apariţia noastră. Dhimitrie (poetul), aproape la fel de surprins ca şi mine îi spuse repede să nu se sinchisească, să doarmă liniştită, şi o zbughirăm urgent. În taxi l-am întrebat: — Când ai făcut rost de ea? — Uitasem că e aici. — Te-ai însurat? — De unde vrei să ştiu? Cred că n-a găsit loc la hotel. Călătoreşte nu ştiu unde. — Cum nu ştii unde? — Nu ştiu unde şi nu ştiu dincotro. Nu pot să ţin minte chiar totul. Cât e ora? — Nimeni n-ar zice că eşti un Barbă Albastră. Mai bine suge un ac, să te calmezi. — Pe strada Babeuf! porunci Dh. (p.) Acolo dezgroparăm pantofii de lac – lacul era cam plesnit – cravata, iar la cea de-a treia adresă, pe Aurarilor, hainele de gală, şi-n vreme ce poetul se săpunea şi dichisea, şoferul ieşise din automobil cu şapca pe-o ureche şi număra vrăbiile de pe gard. Cred că pe gard nu se afla nici o vrabie. Un mic interval de timp, în taxi, Dhimitrie (p.): — Dă-mi nişte bani, Bumby. — Ce bani? — Plata pentru taxi, Bumby. — Nu-mi mai spune aşa, că plec la Pago-Pago. — Să te-ntorci iute dacă pleci. Credeam că-ţi place fiindcă aşa ţi se adresează şi Mel... Scobeşte-te în buzu... — Am doar un vag mărunţiş. Nouă, zece, unşpe... Unşpe drahme. — Eu, numai cinci, constată calm Dh. (p.) Trebuiesc peste şaptezeci... De ce-ai mai chemat rabla dacă n-aveai bani?

1682

Parcă eu chemasem taxiul, şi parcă eu aveam nevoie de el! Cinematograful „Tivoli“ unde se dădea premiera absolută, era peste drum de Turnul de Apă. Prin urmare automobilul întoarse şi efectuară un lung turneu în căutare de parale. Nu mai ştiam unde pornisem iniţial, la premieră, la adresele lui Dhimitrie (p.) sau pur şi simplu să găsim nişte bani ca să plătim un taxi inutil. Am trecut pe la Ştefan cel Bigot – absent, dus la premieră! – la Marele Şeik Rahman, şi acesta dispărut, dar pe uşa căruia o pioneză ruginită fixa un bileţel (proaspăt): „Te-am căutat la cinci, să-ţi fie ruşine! Magda“; iar dedesubt un scris diferit: „Iar eu la cinci treizeci şi cinci, să-ţi fie ruşine de două ori, Shoppy.“ Ne-am dus şi la Căposu, uitând că, pe-atunci, încă nu revenise din Canada, şi în sfârşit la doctorul Bucur O. în acel moment suma se dublase, ori se triplase iar şoferul devenise nervos şi se tot zgâia în oglindă să vadă cum ne mai distrăm, poate se temea sărmanul să nu-l otânjim pe la spate. Se temea degeaba, am fi făcut rost de bani pentru plată chiar de era să colindăm o săptămână şi chiar dacă suma s-ar fi ridicat la un milion. Cine credeţi că ne dădu banii, Melania. N-am ştiut niciodată cui a făcut împrumutul, mie sau lui Dhimitrie (poetul), aşa că n-a căpătat niciodată înapoi „mărunţişul“ acela. Dhimitrie (p.) spera desigur că eu mă voi „simţi“, iar eu viceversa, noroc că Mel... n-a avut nici un fel de pretenţii, ea dispune de un soi de generozitate inimitabilă. Cum ora premierei se dusese dracului, după ce l-am plătit pe şoferulbirjar, ea ne pofti în casă la un pahar şi cu această ocazie lam văzut prima dată pe Be Haş. Acesta e adevărul. Însă nam suflat nici o vorbă către doctorul Bucur O. Nu că m-ar fi rugat Mel... nu s-ar fi demis. Poate am tăcut dintr-un fel de comoditate laşă, sau poate dintr-un condamnabil sentiment de solidaritate cu Melania. Uneori, scormonind fără milă în conştiinţa mea, mi se pare că am iubit-o întotdeauna. ♣♣♣♣ 1683

1. Cei şapte vizitatori ai lui Dhimitrie (poetul). Puţin timp după miezul nopţii, Lord (câinele lui Z.) întinse laba stângă şi se trezi. Se ridică şi apăsă pe clanţă, curat omeneşte, uşa se deschise, Lord se strecură, împinse uşa cu fruntea până ce se închise, după care se instală în faţa patului unde zăcea poetul. Cu ochii deschişi. O mişcare de forţe misterioase dar... necunoscute îi alungase somnul. Dhimitrie (p.) ieşi urlând dintr-un coşmar, patul fremătă sub el, apucă de sub pernă cutia de chibrituri, frecă la repezeală câteva. Micile explozii ale fosforului abia accentuară golul negru dimprejur. Dhimitrie izbuti să aprindă lampa, fără s-o răstoarne. — Z.!!! ţipă el tremurând. „Temnicera“ ar fi trebuit să se afle în aceeaşi cameră, pe patul pliant care nici nu fusese desfăcut. O chemă iar pe Z., îngrozit. Câinele, aşezat în faţa patului, îl observa cu atenţie, cu fruntea înclinată oblic. Privirea câinească pătrunse în craniul poetului. Iar împreună cu ea, o aspră senzaţie de înstrăinare faţă de sine, sau poate de dedublare, ca şi cum ar fi descoperit sub propria-i piele încă un necunoscut; poate un câine; poate încă un câine. 2. Dhimitrie (poetul) avea să-i povestească lui Toma Bumbuc: „Spaima acelei nopţi n-a putut înăbuşi sentimentul că mă vizitează cineva“. 3. Însă... Pe la patru dimineaţa Z. reveni la cabană, ninsă, şi-l găsi pe Dh. (p.) într-o stare de plâns, acoperit de sudori reci, delirând. Glasul ei sună limpede, dur: — Ce s-a întâmplat, poete? — Măgarul de câine! gemu bolnavul. — Ce ţi-a făcut Lord? — Mă terorizează. Scoate-i ochii. Ia-i privirea de aici! Unde umbli, de ce mă laşi singur? N-ai întâlnit pe nimeni? Nu umblă cineva prin pădure? Aceasta a fost prima vizită. 1684

4. Primăvara veni ca o explozie, totuşi vântul rânduia peste dealuri neliniştitoare trepte de nori; dimineaţa îi prinse departe la marginea oraşului pe şoseaua albăstrie ce izbea în munţi. Pe obrazul supt al lui Dhimitrie (poetul), pe cel drept, de la ochi şi ajungând până dedesubtul pometului, şerpuia o cicatrice care parcă-l maturiza şi chiar, mi-aş permite să spun, îi da un nou farmec figurii. El parcă se mai înălţase, crescuse, cu toate că scund nu fusese niciodată, niciodată e un fel de a spune. Dh. (p.) făcea parte din acea categorie de băieţandri care sfârşesc să crească până la paişpe, cinşpe ani, atingând la această vârstă o înălţime convenabilă, dar rămânând băieţandri, osoşi, subţiri, cu coatele ca unghiul mic al echerului, cu genunchii ascuţiţi, vreme îndelungată, poate chiar până la vârsta de şaptezeci de ani, când dintr-o dată, peste noapte, se transformă în moşnegi. Toma Bumbuc, foarte înalt, cam spânatec, cu un defect destul de greu sesizabil la ochiul stâng, defect ce se repercuta câteodată asupra întregii înfăţişări printr-un fel de tresărire generală ca o grimasă de durere sau uimire, la cei vreo patruzeci şi ceva de ani ai lui, părea să fie fratele mai mare al poetului, mutra sa fiind doar cu o nuanţă mai coaptă, cu toate că el, propriu-zis, nu făcuse vreodată parte din categoria băieţandri; mai mult aducea încă de la o vârstă fragedă, a pasăre, dar pasăre de gen masculin, cum ar fi uliu, cocor, cocostârc sau struţ; sau toate la un loc. Dhimitrie (p.) se aplecă greu – încheieturile, tendoanele, muşchii şi celelalte organe încă nu-şi reveniseră în elasticitate – şi culese din iarbă o gâză cu aripi roşietice, nu o „vaca domnului“ nefiind rotundă, ci alungită, o altă specie, cine ştie care, o cercetă, din apropiere, urmărind cu interes cum se leagănă în palmă încercând să-şi desfăşoare aripile. — Bumby, sunt idiot... oare sunt chiar idiot? Buburuza asta mi-aminteşte de ea. — Nu-mi mai spune Bumby, că plec la Pago-Pago. Care ea? — Există o singură ea: Z. Z. de la zăpadă. Ce părere ai cămi aminteşte de ea? Bumbuc necheză, râse plictisit. 1685

— Prostule, prostule... îşi duse mâna la frunte, rămase cu bărbia ridicată. – Uite, copacul de pe colină, plop, paltin sau... castravete, ce-o fi, nu-ţi aminteşte de ea? Dh. (p.) mai privi o dată insecta cu aripi roşii, privi arborele indicat de Toma.

— Ba da... Şi planta aceea este tot ea. De unde ştii? — Eşti bolnav... te-a îmbolnăvit... schilodit, aventura asta tâmpită. Vocea lui Bumbuc se îngroşă, îl privi cu răutate pe poet. — Ce ghinion să ţi se întâmple tocmai ţie aşa ceva! — Dar dacă ţi se întâmpla ţie, cum ar fi fost? Bumbuc scuipă scârbit într-o parte. Celălalt, furios, insistă: Cum ar fi fost cu tine? — Uite cum. Nicicum. În orice caz nu m-aş fi amorezat cu întârziere. Retroactiv. Nu m-aş fi amorezat de loc. Femeile... — Nu toate femeile sunt ca Melania! — Mai bine ţi-ai ţine pliscul, dobitoc mic. Nu mai începe iar. Orice ai crede, Mel... e dintre cele mai bune. Privirea lui Dhimitrie (poetul) coborî sub conturul munţilor spre nodul unde, din întretăieri de linii se năştea şoseaua, urmărind un punct călător ce creştea vertiginos; involuntar, făcu o mişcare spre mijlocul drumului, ca pentru a bara înaintarea acelui punct călător, dar Toma Bumbuc îl prinse de braţ şi-l ţinu strâns. — Vrei s-o iei de la început, capsomanule?! — Automobilul albastru! gemu poetul. Lasă-mă! — Stai!... Stai nenorocitule, nu e albastru, e o „bagnole“ oarecare şi... să radem povestea asta. Nu există nicăieri nici un fel de automobil albastru! 5. Z. (de la zăpadă) intrase în cabană de câtva timp, nu i se auzeau paşii, purta cipicii din blană de iepure, confecţionaţi probabil chiar de ea. Încălţămintea aceasta îi mlădia piciorul, subliniind graţia pulpei, fineţea gleznei, şi în ansamblu o făcea mai feminină, mai accesibilă. — Bună dimineaţa, zise. Ştiu că nu dormi, Dhimitrie! Ce preferi, ceai, cafea? Poetul strânse pleoapele până ce întunericul din ochi se umplu de scântei. Era treaz, de multă vreme, din clipa când 1686

Z. îşi părăsise patul pliant şi, indiferent dacă-l credea adormit sau nu, executase nestingherită întregul balet matinal al toaletei feminine. — Dacă nu răspunzi, rămâi flămând. — Te detest! scrâşni poetul. — Prin urmare, lapte? — Cine te-a creat, Z.? Cum pot exista fiinţe crude ca tine? Tu eşti fiica Diavolului! Te detest! — Ura ta mă bucură, Dhimitrie. Semn bun. Dovadă de energie. Mergi spre însănătoşire, perfect, şi aşa m-ai costat prea mult. — Prezintă-mi nota de plată, Z. Am să achit până la ultimul sfanţ. — În viaţa ta n-ai achitat nimic. Până şi taxiurile ţi le plăteşte Mel... — De unde ştii tu despre Mel..., Z.? — Ştiu totul. Vrei o oglindă? — Oglindă! De ce nu un pistol, să te împuşc?! — Uite oglinda. Nu e fermecată. Ai să te vezi aşa cum eşti în realitate. Trebuie să te obişnuieşti cu noua ta înfăţişare... curând vei fi liber. — Voi fi! Voi fi liber! Prietenii mă caută. — Nu te caută nimeni, poete. Lumea te-a uitat. Nu mai exişti. Vei fi liber prin voinţa mea. Vei exista datorită mie. 6. Un final potrivit încunună captivitatea lui Dhimitrie (poetul). Într-o seară Z. îl privi îndelung şi el adormi. El visă o legănată călătorie, prin el trecură ca printr-un filtru viu culori, nemaiîntâlnite combinaţii de culori, alternând cu „stingeri totale“, perioade ale negrului absolut, ale nefiinţei totale, şi-n acelaşi timp fu ciuruit de sunete, muzici, ţipete. Fu un vis sau un coşmar foarte lung. Hipnoză? Somnifere? Visul dură enorm 7. dar poate că numai o clipă 8. ca o fulgerătoare retrospectivă a vieţii în clipa trecerii în nefiinţă. 1687

9. Acest gând prinse contur cu timpul şi fu comunicat mai târziu doctorului Bucur O., care-l trată cu seriozitate. Oare poţi fi sigur că trăieşti acum, sau îţi retrăieşti existenţa pe durata unei zbateri, înaintea îngheţului? „Am să mă gândesc“, promise Bucur O. „Am să mă gândesc“. 10. Sau poate că visase cu ochii deschişi, cum se spune, fiindcă-i rămase în memorie o pădure încărcată de monştri, „încărcată“ nu e termenul potrivit, dar aşa îi povesti el lui Toma Bumbuc, confidentul său dintotdeauna, monştrii atârnau de crengile copacilor, agăţaţi în cozi, spânzuraţi în funii sau cu ghearele-nfipte în ramuri; toate arătările acestea ţipau şi se legănau în calea sa într-un ritm uluitor ce nu se putea compara cu nimic, nu semăna cu nimic, poate doar cu viaţa sa dementă sau cu vibraţia eternă a fiinţelor microscopice sub ocular; dar un punct comun aveau fiinţelemonştri, lungi cicatrici pe obrazul drept aşa cum avea şi el în urma confruntării cu automobilul albastru. „Ce simbol poate fi acesta, Toma?“ avea să-l întrebe Dh. (p.) pe Bumbuc. „Ei, la naiba, nici un fel de simbol, ducă-se învârtindu-se toate simbolurile!“ Totuşi, straniu lucru, această călătorie pe spaţiul unei lumi de fantasme deveni, cu anii, cea mai reală amintire a sa, cea mai adânc înfiptă în memorie, fiindcă toate celelalte amintiri din săptămânile nesfârşite ale „captivităţii“, cu febră oscilantă, cu discuţii aproape niciodată la obiect între el şi Z., şi chiar obrazul, înfăţişarea ei, glasul, gesturile, se estompară misterios de repede şi se ştergeau tot mai mult pe măsură ce dorinţa lui de a regăsi creştea. 11. Sugestie, decretă Toma Bumbuc. Hipnoză – prea mult spus. Femeile nu cunosc arta de a hipnotiza Şi tot el: Dar cât de perfect ţi se potriveşte mănuşa asta! — Ce mănuşă? Bumbuc surâse misterios ca o cobră.

1688

12. Şi mai văzu în cursul acelei călătorii imaginare, tot mai reală cu timpul, păsări nebune, archeoptericşi cu aripi de lemn sau mai curând de tablă, lilieci primitivi (ca şi cum cei de azi ar fi superiori prin ceva), şi alte zburătoare aiurite din trecutul îndepărtat al omenirii, când oamenii erau maimuţe, deşi e limpede că un astfel de trecut nu există, oamenii n -au fost niciodată maimuţe aşa cum pretind maimuţologii – de unde ideea asta fixă de care se agaţă ei cu disperare şi cu un fel de mândrie parcă, aşa cum se agaţă nobilii scăpătaţi de blazoanele lor prăfuite?! – ce fel de mândrie e aia să ştii că te tragi din maimuţă? – şi chiar de ar fi adevărat, ar trebui să uităm asta, nu să torăim într-una, maimuţe sunt cei care pretind că vin din maimuţe, adevăraţii oameni au coborât din stele, oamenii sunt zei. Oamenii sunt zei. Fiecare om e un zeu, chiar dacă n-o ştie. — Ce părere ai, Toma, necredinciosule? Sunt oamenii zei? — Da, sunt. Dar femeile, Dhimitrie? Ele ce sunt? — Cum, ce? Zeiţe. — Zeiţe? Da? Chiar şi Z.? — Mai ales ea, Toma. Mai ales Z. Ei bine, Dhimitrie (p.) fusese receptiv în vis tuturor sugestiilor lui Z. Oare ea îi şoptise: Dormi Dhimitrie, închipuieşte-ţi că eşti pasăre, nor, val pe o mare înspumată? El nu scrisese în viaţa lui versuri atât de limpezi, dar când introduse într-un amplu poem aceste rânduri Dormi, Dhimitrie, închipuieşte-ţi că eşti pasăre, nor, val pe-o mare înspumată un medic, un psihiatru, admirator al său de altfel, îi spuse că asta e doar o formulă de relaxare, sau de autorelaxare. Probabil tot Z. îi sugerase câteva cuvinte de care-şi aminti, ele veniră la el şi începură să se învârtă obsedant ca un disc de patefon: ...şi scoate-ţi din gând dicţionarele şi smulge-ţi din gând dicţionarele aruncă din gând dicţionarele Dar asta e chiar absurd, de ce naiba dicţionarele, ce am eu cu dicţionarele, n-am fost în viaţa mea un dicţionarist, nici 1689

dicţionar de rime n-am, că scriu fără rime, şi Dhimitrie (poetul) deschise ochii, uitând pentru moment de dicţionare, sau pierzând şirul, fiindcă spre uimirea sa, visul continua cu alt vis, sau se vărsa în altul cu totul deosebit, dar asemenea fulgerătoare schimbări de decor sunt posibile. 12+1. dacă nu cumva, ÎNTR-ADEVĂR, el se găseşte acum la marginea drumului, îi iarbă, moale rezemat într-un copac, expus tuturor privirilor, ca un beţivan ce a rătăcit drumul spre casă. O, forţe ale răului şi forţe ale binelui, reunite, unde mă aflu şi de câtă vreme? Hm, sunt retoric, semn că m-am îmbătat. Nu. N-am pus picătură de alcool pe limbă de... de cât timp? Fără să se ridice, fără să-şi schimbe poziţia, fără să mişte măcar un deget (se temea să nu deranjeze sau să răstoarne prin cine ştie ce gafă noul echilibru în care se pomenise), făcu efortul de a se integra în realitate, de a o înţelege şi accepta, sau mai curând de a fi înţeles şi acceptat. Soare, lumină, căldură. Primăvară. Sau toamnă, te pomeneşti? Zori de zi, dacă nu cumva, amurg. Dacă cumva. ...Marginea oraşului, primele acoperişuri pierdute în verdeaţă, şi-n dreapta şoseaua ce izbeşte-n munţi, albastră, metalică, suind abrupt acolo unde orizontul se curbează, iar pe şosea, pe şoseaua albastră, un neînsemnat punct albastru – automobilul albastru oare? – pe cale de a se topi! Dhimitrie (poetul) sări ca ars: Z.! Însă deplânse imediat mişcarea bruscă, toate se frânseră-n el, mădularele neconsolidate cedară şi fu gata să cadă. Îmbrăţişă copacul, doar pe jumătate conştient că un automobil – nu albastru oprise-n dreptul său. Înregistra frânturi de discuţi: Un amărât de beţivan... cum o fi ajuns aici la ora asta – Să-l ajutăm, poate e... – Ba să-l ajute Dumnezeu las-că se descurcă el, ce, vrei să-mi murdărească maşina? Şi după ce blestematele de roţi se puseră în mişcare, încă nedumerit, Dh. (p.) făcu un efort şi se urni cu paşi şovăielnici spre oraş. 1690

Spre zidurile oraşului... spre porţile cetăţii... aşa va povesti după un număr de ani, după ce se va fi blazat, fetişcanelor pe care le va da gata repetând la infinit uimitoarea, unica, irepetabila aventură de dragoste a vieţii sale, mai ajustând pe ici pe colo amănuntele. Am amintit de blazare. Aceasta avea să survină după ce dosarul „Marelui Joc“ avea să fie deschis şi închis, dar nimic nu e sigur. Nu e sigur dacă Dhimitrie (p.) nu va rămâne întreaga viaţă un iremediabil adolescent. 14. Următoarea persoană pe care o întâlni fu un ţigan beat ca o pestelcă, mergând pe trei cărări, târâindu-şi prin buruieni gorduna cu strunele rupte, îndreptându-se nu se ştie încotro, aşa cum nu se ştie dincotro vine poetul. Un ţigan-lăutar! trecu prin mintea poetului şi se bucură de felul lejer în care făcuse legătura dintre individ şi instrument. Ce băiat deştept sunt! Fireşte, fu imposibil să afle de la lăutar cam cât poate fi ceasul, în ce zi a lunii se găsesc. Nici măcar în ce lună. „Instrumentistul“ holbă ochii şi se cărăbăni urgent, speriat de aşa întrebări, sau poate de înfăţişarea celui ce le punea. Cu fiecare clipă Dh. (p) devenea tot mai conştient de realitate, ameţeala somnolentă se risipise, dar, împreună cu ameţeala, cu starea de vis, se şi topiseră definitiv o mare parte din elementele vieţii sale în „captivitate“. Poetul se autoexamină. Având mâinile curate, cămaşă nouă, cravată „Oxford“ – el care nu purta cravată decât la mari ocazii – costum în carouri de care nu-şi amintea să-l fi cumpărat vreodată. Îşi recunoscu doar pantofii, bine lustruiţi. Prin buzunare găsi unele dintre vechile sale hârtii – una pătată cu sânge! – un creion, o brichetă pe care nicicând nu reuşise s-o aprindă, vreo două chei. Clar. Pata de sânge de pe hârtie. Cicatricea de pe obraz, pipăibilă. Clar. Ciocnirea dintre el şi automobilul albastru nu fusese scorneala unui moment de demenţă. Accidentul... hm, normal, hainele îi fusese distruse, sfâşiate, Z. îi cumpărase altele. Şi cu gândul acesta ajunse pe neaşteptate la capătul unei linii de autobuz. Autobuzul 7. Ha! Deci aici ne aflăm! 1691

Sări în hardughia ce se pregătea să plece, pasager unic şi luându-şi o mutră importantă, la urma urmelor constatase că e un domn elegant cum nu mai fusese în toată cariera lui, Z. avusese grijă de toate. N-avusese însă grijă să-i strecoare şi ceva mărunţiş şi n-avea cu ce plăti biletul... De-aia-şi luase o mutră importantă, avea să-i spună taxatoarei că uitase acasă portofelul; acasă, unde? În pădure? Îşi aminti nişte cuvinte rostite cu duritate de Z.: „Am cheltuit şi aşa prea mult cu tine...“ „Prezintă-mi facturile, voi achita tot...“ „În viaţa ta n-ai achitat nici o datorie. Până şi taxiurile ţi le plătea Mel...” „De unde ştii tu despre Mel..., Z.?“ „Eu ştiu totul...“ Ştie totul! Bestia... bestia! Dh. îşi căută glasul dulceag, îşi recompuse penibila sa privire languroasă şi o privi pe taxatoarea tinerică, în bluză roşie. — Puteţi să-mi spuneţi cât e ceasul, d-ră? Ei, da! Z. se zgârcise şi în privinţa ceasului! Dh. (p.) nu posedase vreodată un asemenea instrument, dar Z. ar fi putut, să-i dăruiască unul, de dragul amintirii. Fata îşi ridică ochii rotunzi, căprui, plini de îndoială, dacă nu cumva de sfială. Iată un gagiu matinal care vrea să intre în conversaţie, trecu prin capul ei – dar nu pot să jur. Probabil cuvântul „matinal“ e de prisos. Totuşi înregistră, fecioara, că băiatul e fercheş, cam slăbuţ, dar simpatic, cu tot obrazul acela tăiat. Vreun cuţitar de cartier? — E trecut de şase şi jumătate, poftim biletul. — Ah... şi-n câte suntem azi? Fata, întinzându-i în continuare biletul, îl lămuri că se aflau pe data de douăzeci şi cinci. Dhimitrie (poetul) privi verdeaţa de afară, nelămurit, şi riscă: — Douăzeci si cinci iunie? — Cum să fie iunie, vă place să glumiţi, e mai. Douăzeci şi cinci mai, nu luaţi biletul? — De unde să ştiu ce lună e, şopti poetul cu un zâmbet ostenit. De unde să ştiu, când am dormit câteva luni în 1692

pădurea fermecată şi n-am în buzunar un sfanţ. I-am băut pe toţi. — Se întâmplă, rosti fata, fără să ţină cont de contradicţie. Totuşi luaţi biletul, s-ar putea să fie control. Autobuzul opri, luă trei pasageri, aceştia scoaseră bilete, trecură în faţă, Dh. (p.) rămase iar singur cu fata, privi degetele ei ce sortau iute, cu pricepere, monedele lucitoare. — M-am gândit să vă fac curte, d-ră, zise, mirat şi el de iraţionalitatea bine marcată a frazei. Când se gândise? — Asta am observat şi eu, de la început... — La început, nu mă gândisem... (Iarăşi cu gânditul!) Când am urcat, nu speram să... Prin urmare, cum, dacă-mi puteţi spune, cum vă numiţi? Îşi urmărea, vag amuzat felul stângaci al conversaţiei. S-ar fi spus că uitase să vorbească firesc. Da, uitase, cu Z. conversaţiile decurgeau altfel. 15. Dhimitrie (poetul) făcu taxatoarei propunerea de a se întâlni cu el – oricum trebuia să-i plătească biletul. Fata acceptă. 16. În centru apucă un taxi, uitând iarăşi că n-are parale, şi-l exasperă pe şofer, unul nou care nu-l cunoştea pe poet; mai întâi ceru să-l ducă pe Babeuf, apoi pe Aurarilor, pe Cârtiţei, şi-n cele din urmă se decise pentru Turnul de Apă. Îi ceru taximetristului să-l aştepte şi începu să urce gâfâind, iar când ajunse sus se aşeză pe o ladă, scăldat în sudori, gata să-şi dea duhul. Toma Bumbuc moştenise lada cu pricina de la locotenentul Kalendula, la origine lada asta blestemată conţinuse lămâi, chiar şi acum pe scândurile roase puteai distinge misterioase inscripţii:... TOWN... OO... and... ZATY... CO... AAS... Raymond Regele Spionilor pretindea că, descifrând cele scrise acolo, ai fi aflat sigur întreaga istorie a comerţului cu lămâi şi chiar întreaga istorie a navigaţiei, de la felucă la paqueboat, însă el exagera desigur, şi, ca să mă întorc la această ladă, ea conţinea în prezent încălţăminte uzată; când Ştefan cel Bigot binevoia să-şi urce burdihanul până în 1693

Turnul de Apă, răsturna lada şi dacă aveai norocul să treci chiar atunci pe bulevard, te pomeneai cu un papuc uzat în cap. Toma Bumbuc fusese amendat de trei ori pentru „cădere nejustificată de pantofi“, un farmacist aproape de pensionare îl dăduse în judecată, iar o semifecioară ce se plimba des peacolo, pe sub Turn, îi pretinse s-o ia de nevastă sau să-i dea pensie alimentară. Toma Bumbuc refuzase, pe motiv că „o cădere de pantof“ nu putea s-o lase gravidă. Avea dreptate! Nu? 17. Toma Bumbuc încă mai dormea şi se frecă la ochi ca la vederea unei năluci, puţin speriat, aşa cum fusese Tom Sawyer, reîntâlnindu-l pe Huck Finn despre care se credea că murise, înecat. — Dhimitriiieee! Măăăă!!! De unde vii? Dar ce înţolit eşti! Poetul pătrunse în cabina strâmtă, căzu pe un scaun, se răsturnă, scaunul nu avea decât trei picioare, pe al patrulea, cel mai important, îl schilodise Ştefan cel Bigot, din greşeală. Dh. (p.) se ridică, înjură câteva minute, se calmă, răspunse: — De unde vin! Aceasta e întrebarea. N-am idee de unde vin... Dar am fost undeva? Jos, taximetristul cel nou începuse să claxoneze furios. Totul se repetă. Bumbuc ciuli urechea. — Ce se întâmplă? Dhimitrie (p.), stăpânindu-şi greu tremuratul genunchilor: — Ce să se întâmple? Nimic. Trebuie doar să plătesc maşina, ai bani? — Am eu vreodată bani? Dh. (p.) îşi dezbrăcă haina, o aruncă în capul lui Bumbuc. — Du-te şi vâră-i-o între dinţi, idiotului, nerecunoscătorului, ar fi trebuit să fie mândru că a transportat o persoană importantă ca mine, eu nu mai am putere să cobor şi să urc, m-aş prăbuşi, m-ar răpi forţa de atracţie a stelelor vecine, conform teoriei lui... A, cui? — Las-o baltă. — E nouă. — Cum, deja e ora nouă? 1694

— Haina e nouă, Bumby, – să nu-mi spui să plec la P.-P. – nou nouţă, face cât zece curse cu taxiul... O cheamă Livia, al dracului de întrebuinţat nume, atât de întrebuinţat că s-a şi ros, şi e de origine austriacă. — Nici vorbă. De origine romană, protestă Bumbuc, şi vârî periuţa de dinţi în borcănaşul de bicarbonat, fiindcă uita săşi cumpere pastă cam de doi, trei ani, e vechi şi e roman şi latin, – dracu ştie, poete, ceva s-a schimbat la tine, în bine, în rău? — De ce roman şi de ce latin? întrebă Dh. (p.) şi cicatricea şerpui pe obrazu-i livid ca o viperă în agonie (şi extaz). — Pe toţi împăraţii Romei îi cheamă Titus Livius, bagi de seamă?, şi toţi filozofii antici afectaţi pe lângă cezari, se numeau Tit Liviu, aşa... — Aş, Bumby! Titus Livius e un navigator grec, îi plăceau portocalele, dar avea un defect, nu sugea ace... Pe toţi navigatorii greci îi cheamă Titus Livius. — Să ştii că plec la P.-P.! Navigatorii greci se numesc iliazi. — Iliad e împărat roman şi-i plăcea muzica folk, ia nu mă plictisi! Jos taximetristul claxona fără întrerupere. — Ascultă Bum... ascultă Toma, îşi frecă poetul tâmplele, noi de unde am pornit cu discuţia asta interesantă? — Orice discuţie interesantă porneşte de la nimic, decretă Bumbuc. Eşti gata? Să coborâm! Dar pe cine o cheamă Livia, marea dragoste de care m-ai informat? — Nu e marea dragoste. Marea dragoste n-are nume, ea e zăpada, pe scurt Z. Dhimitrie (poetul) mai prinse puteri, începu să sară într-un picior, să constate dacă mai e în stare, era, făcu ocolul micii încăperi; salturile lui se repercutau în întreg sistemul metalic al Turnului şi prin rădăcinile acestuia comunicau spre centrul Pământului acest mesaj tipic uman... – Livia, mă Bum... mă Toma, e taxatoarea cârnă de pe autobuzul şapte, am randevu cu ea tot la şapte, dar să mă ia dracul de-mi amintesc în ce loc! — Unde mergem după bani, la Mel...? — Sau la oricare alta. — Oricare alta n-are. 1695

Ultimele replici se schimbau chiar sub nasul şoferului, un specimen pe cât de timp, pe atât de viguros, picat de curând în oraş şi pus să facă bună carieră, înarmat cu mentalitatea dârză a târgurilor provinciale. El îi apostrofă încruntat, cu o voce la fel de plăcută ca atingerea unei perii de sârmă. Dhimitrie (poetul) se uită la taximetrist mirându-se, cine o fi şi ăsta?, apoi păru să-şi amintească de el. Îl cântări lung şi aspru pe mastodontul ce-l putea mătura c-un deget. Mârâi cu o intonaţie care-l puse pe gânduri pe Bumbuc: — Taci, mă, plăcintă! Celălalt sări imediat afară, strângând în pumn o cheie franceză grea, gata să-l lichideze, exact în clipa când, parcă ignorându-i pornirile, Bumbuc şi Dh. (p.) deschideau simultan dintr-o parte şi alta portierele rablei. Cerură într-un glas să fie duşi urgent pe Lotrului şaptesprezece şi, nedumerit, minunatul şofer puse la-ndemână arma de temut, cheia franceză şi demară. 18. Melania avu un mare strigăt de bucurie şi-l ţucă pe poet pe amândoi obrajii; Toma Bumbuc rămase puţin într-o parte, nu încruntat ci, oarecum, îngheţat, mirându-se în al doilea sau al treilea strat al conştiinţei – fiindcă în primul domnea în acea clipă un vid total, – că nu-l vede prin vreun ungher pe Be Haş, stând în cap sau, dacă e posibil aşa ceva, în limbă. În fine, vorbi: — Te vei bucura mai puţin dragă Mel... aflând că taxiul aşteaptă afară şi mi se pare că trebuie să plătesc... şi mi se pare că n-am cu ce... — Ca-ntotdeauna Bumby, ca-ntotdeauna! râse Mel... şi toate buclele blonde, superbe, avură o vibraţie magnetică. Nu mă aştept din partea voastră la o simplă vizita de curtoazie, dacă v-aş vedea cu flori, venind pur şi simplu să mi le oferiţi şi să întrebaţi tu ce mai faci Mel... dragă?, aş avea un atac de inimă. Dhimitrie (poetul), caraghios, se jură că într-o bună zi are să vină cu flori şi cu toate datoriile, şi necheză a râs, Mel... râse şi ea, nimeni nu credea o vorbă din cele spuse şi nevasta doctorului Bucur O., întorcându-le spatele, deschise un 1696

sertăraş, aplecându-se şi dezvelindu-şi – nu intenţionat – o parte din frumoasele-i forme. — Ah, bestie... suspină Dhimitrie (poetul), iar Melania îl auzi, prea suspinase cu poftă. Ţinea banii în mâna dreaptă, bancnotele răsfirate, noi, – şi înaintă prelung, parcă plutind, scăldându-l pe poet în lumina irizată imensă şi limpede ce-i ţâşnea din ochi. — Subtil compliment, n-am ce zice, însă ar fi putut fi şi mai subtil, poete! Posibil că Dh. (p.) ar fi preferat să se afle în orice alt loc, chiar şi la Pago-Pago, el nu rezistă, îşi plecă ochii, bâigui o scuză. Mel... nici nu-l auzi. Toma Bumbuc întrebă de Bucur O., Melania dădu explicaţii, soţul ei, de câteva zile, nu se mai dezlipise de experienţă, de fundamentala sa experienţă, dar, uneori, când îşi mai aminteşte că are o nevastă, telefonează cu vocea aceea subtilă a sa (Melania sublinie cuvântul, privindu-l pe Dhimitrie) o voce atât de frumoasă de îţi vine să te amorezezi a doua oară de el, prin telefon, fără să-l mai vezi. O roagă totdeauna să-şi păstreze răbdarea, să nu vină „acolo“ fiindcă el trece prin momente de maximă încordare, e faza cea mai dificilă, etcaetera. Dhimitrie (p.) descoperi în rever un ac şi-l puse pe limbă. — De când s-a înapoiat de la Paris, pot zice că s-a mutat definitiv la Institut, adăugă Mel..., cu braţele ridicate – îşi aranja părul, lăsând totuşi impresia ca se predă unui inamic invizibil. Poetul încercă să se mire, fără a scoate acul din gură: Iar a fost doctorul la Paris? Ce a mai căutat acolo? Melania: – A însoţit cadavrul profesorului Jake Marigni d’Acteon, care a decedat aici. — A luat premiul „Ambroise Paré“, preciză Bumbuc. — Mă rog, una sau alta? ceru lămuriri Dh. (p.) — În absenţa ta, reluă Mel... – dar încă nu mi-ai spus unde ai dispărut!, în absenţa ta au avut loc tot felul de întâmplări, evenimente... Ce ştii tu! Te ascunzi în mediul rural cel dulce şi bucolic unde rumegi poeme nemuritoare, în vreme ce noi, aici... Uite, de pildă, inginerul CăpăţânăCăposu, ce-mi face? Se întoarce de prin Canada cu o nevastă, 1697

Sophie, frumoasă ca o floare rară, gospodină desăvârşită, fiică de fermieri, deh, plină de humor, iar când te aştepţi mai puţin, începe să povestească repede, cu glasul ei fermecător, câte o întâmplare exagerat de ciudată... — În această privinţă, seamănă cu tine, Mel...mârâi Bumbuc. Iar Dh. (p.) gândea: Melania vorbeşte cam ca şi mine, puţin anapoda, puţin pe de lături, parcă ar fi fost şi ea plecată cineştie-unde... parcă şi pe ea ar fi sfârtecat-o automobilul albastru... de ce nu?, fiecare dintre noi are un „automobil albastru“ . Magnetofonul transmitea muzică. Într-adevăr, tresări Bumbuc, unde am fost?, magul cântă la fel ca şi în „seara aceea“... Iar Dhimitrie (poetul) se înclină în faţa Melaniei: — Pot îndrăzni să vă fac un dans, doamnă Bucur? Şi mai zice: Mel... te rog, fluieră-mi „Sucursala din Nord“ sau, măcar „La Madelon“. — „La Madelon“? îl privi Melania. Prin urmare cicatricea asta fermecătoare ai câştigat-o în legiunea străină? Acolo ai fost? — Poetul pretinde că nici n-a fost plecat, interveni Bumbuc. Dar înainte de a lămuri toate acestea, mă duc să plătesc taxiul până ce nu face şoferul un nyxis... Dansând, Dh. (p.) strivi sânul Melaniei de pieptul său sfrijit. — Ce mai face Be Haş, Mel...? — Taci! Dacă nu eşti cuminte, să ştii că... 19. Acum când ninge iar, şi m-am liniştit, şi sunt cuminte, pot zice ca şi locotenentul Glahn: „Am scris toate acestea numai pentru plăcerea mea şi m-am desfătat cât am putut mai bine. Nu mă mai apasă nici o grijă, nu mai vreau acum decât să plec departe, nu ştiu unde, poate în Africa, India. Căci eu aparţin pădurilor si singurătăţii.“ Şi mai pot spune: „Sucursala din Nord“? Nu există un asemenea cântec. Şi totuşi nu pot fi sigur. Chiar, nu pot fi sigur. 1698

Şi mai pot adăuga: Melania? Mai presus de orice, o admir pe Melania. În liniştea Turnului de Apă, cred că pot mărturisi: am iubit-o dintotdeauna, senin şi fără gelozie. Şi în această oră melancolică, pură, ca ninsoarea ce mănvăluie, o aduc mereu în preajmă pe Mel... şi mă sprijin de amintirea ei, împăcat, cuminte, blând. ♣♣♣♣ 1. Dhimitrie (poetul): – Mi s-a întâmplat accidentul într-un moment cu totul nepotrivit, bătrâne... — Şi care sunt cele mai potrivite momente pentru un accident? întrebă Toma Bumbuc. — Nu mă încurca, Bumby... Toate câte mă privesc, cele exterioare ca şi cele sufleteşti, au fost şi au rămas cumplit de încurcate... un ghem de contradicţii... iar accidentul le-a încâlcit şi mai mult. — Până acum nu ştiu nimic clar cu privire la accident! ridică agresiv bărbia Toma Bumbuc. — Nici eu nu ştiu mai mult ca tine, ce e sigur e că m-a cam mototolit un afurisit de automobil albastru, trupeşte, iar sufleteşte, femeia de la volan, Z. Dar, Toma, pentru Dumnezeu, nu te repezi să ceri explicaţii, ai să afli, poate, încetul cu încetul ce e de aflat, n-ar trebui oare să mâncăm ceva, în treacăt? N-ai un ac? De ce n-ai acceptat să luăm masa la Melania? — Nu-mi plăcea cum te uiţi la ea, răspunse acru Bumbuc. — Nu cred că poate fi vorba de gelozie... pur şi simplu încercam s-o descopăr în Melania pe Z. — Sigur. În toate femeile ai să încerci s-o descoperi pe Z. Veche poveste. Şi tristă. Şi păguboasă. Eu în locul tău aş lăsa-o baltă. Pătrunseră într-o mercerie, poetul ceru un ac. Unul cât mai ascuţit... Dar o panglică n-aţi dori, întrebă domnişoara vânzătoare, nu se ştie dacă în glumă. Dhimitrie (p.) o examină; nu sunteţi liberă în seara asta, iar fata: vai, domnule, iar Bumbuc: vai poete cum de... iar bruneta: nu cumpăraţi, la ac şi un mosor, aţa asta verde e absolut 1699

proaspătă, ieri am primit-o, iar poetul: cu Livia mă întâlnesc la şapte, deşi nu ştiu unde, cu d-ta d-şoară m-aş putea vedea la nouă, iar fata: dar cum de sunteţi atât de slab? Dh. (p.): Sunt poet, d-ră, credeţi că sunt poet? Fata: de ce nu, cred orice, dar de ce sunteţi slab? Toma Bumbuc, furios: să isprăvim circul, Dhimitrie, eu plec! 2. Ospătarul fâlfâi printre mese şi trânti între ei castronul, nu de argint ci de aluminium, în care naviga escadra de submarine curbate şi roşietice, vreo şase perechi de cremvurşti. — Vine şi muştarul! — Muştarul? mârâi Bumbuc. Poetul apucă de ţâmburuc capacul castronului, îşi fripse crunt buricele degetelor sale subţiri şi atrofiate, scăpă capacul de la înălţime cu mare hărmălaie şi toate capetele din localul lacto se rotiră ca nişte periscoape, căutând sursa dezastrului. Celebritatea, mormăi poetul suflând în degete cu buzele ţuguiate, cum făcea probabil şi la vârsta de trei ani când îşi scăpa mâna în ceaunul cu mămăligă fierbinte, în satul lui semi-moţesc, cu dealuri erodate, în vreme ce maicăsa, scundă, bondoacă, se agita în ogradă printre raţe în vreme ce pisica, odihnitoare pisică!, şerpuia printre picioruşele cam strâmbe ale viitorului geniu. — Tu ce faci, Toma? Ai deschis dosarul „Marelui Joc“? — Şi tu mă pisezi! Ce-ţi pasă ţie de dosarul „Marelui Joc“? Dhimitrie (poetul) scăpă furculiţa. — O, doamne, gemu el, chiar şi să mănânci e greu. — Eşti tare şifonat, observă Bumbuc, tăvălind în muştar o jumătate de cremvurşt şi îndesându-şi-l în gură. Înghiţi lacom şi mârâi; Şifonat la piele, nu la haine... dar am impresia că şi sufletul – ai aşa ceva? – e harcea parcea. Dh. (p.) se juca încetişor cu tacâmurile. Nu mai mânca. Renunţase. Pe faţa lui albă curgea transpiraţia. — Nu mi-am revenit încă, zise, m-au îngăimăcit rău cauciucurile automobilului albastru... Tu ai păţit vreo-dată aşa ceva? 1700

— Nu, poete. Nu face parte din firea mea. Mai mănâncă, mai mănâncă, dacă te îngraşi, pielea se întinde de la sine. Şi poate, împreună cu epiderma – şi sufletul, totuşi, cum s-a întâmplat cu automobilul albastru? A existat într-adevăr aşa ceva? — Mereu ceri lămuriri, Toma necredinciosule, mă mir că nu te apucă o plictiseală. Într-o zi... iarna... pe şoseaua ce dă în munţi.... chiar nu pricepi? Automobilul ei... — Ah, aşa. Acum e limpede. Bun, dar cine este ea? — De unde vrei să ştiu? Z. Z., de la zăpadă. — Asta lămureşte totul, râse Bumbuc. Crezi tu că speram să port vreodată o discuţie logică cu tine? — Dar până acum e foarte logică, Bumby! — Să ştii că plec la P.-P.! Elementele certe sunt: există o ea, cu numele de Z., şi există un automobil, care te-a ras în treacăt. Să reconstituim totul ca-ntr-un policiér. Ce marcă are maşina; ce hram poartă? — Hram? Când poartă hram automobilele? Riposta era atât de „în afară“ că Toma îşi scutură chica, năuc. Îşi reveni: – Te întrebam de număr... Ce număr are maşina, cărui judeţ îi aparţine, ce tip e şi toate celelalte. Nervos, Dh. (p.) îşi căută acul de supt. — Astea sunt fleacuri, n-am observat nimic, singurul lucru cert e că avea patru cauciucuri... — Şi probabil unul de rezervă. Dobitocule! Toate automobilele au cel puţin patru cauciucuri. — Dar nu orice automobil te sfârtică cu toate patru! Deocamdată Toma Bumbuc nu răspunse. Se mărgini să examineze cu un fel de uimire metafizică, bucata de cremvurşt, ultima, înainte de a o face să dispară. Dhimitrie (poetul) vorbi: — Vreau să-ţi dovedesc că nu sunt cu totul aiurit. Pricep. Dacă reţineam numărul automobilului şi celelalte mici amănunte, ar fi trebuit să merg să mă plâng, să torn întreaga poveste. Însă eu nu vreau s-o bag la apă pe Z. Vei înţelege asta? — Greu. De altfel, frumos nume, Z.! Bumbuc înşiră banii pe masă, chelnărul îi zornăi în buzunar. – Acum, du-te la 1701

culcare, poete! Un somn bun netezeşte uneori totul. Chiar, netezeşte... — Înălţătoare sfaturi, suspină poetul, un somn bun din care eventual să nu mai ieşi... nu crezi că risc? Risc să întârzii la întâlnire cu Livia, şi apoi... acum, tu vii cu mine. Cum, de ce? Dacă ajungând acasă dau peste... — Peste ce? — Peste mormane de capete retezate. Peste tigăi cu limbi ale unora ce au luat numele domnului în deşert... peste redactori şefi şi chiar peste redactori simpli, atârnând de tavan... Totu-i atât de încurcat! De unde să ştii tu că în dimineaţa aia de iarnă, când Z. m-a sfârtecat şi m-a răpit, cum aş putea denumi altfel fapta ei?, nu se adunaseră pe capul meu toate încurcăturile lumii, sau cel puţin jumătate din ele? Dar mai există o altă alternativă... mult mai gravă. Dacă, întorcându-mă acasă, nu dau peste nimic? Nu mă gândesc la haine sau obiecte, ci la nimicul absolut, vidul. — Eşti zăltat! — Nu chiar. Şi ca să-ţi dovedesc, îţi voi aminti că pe strada Cârtiţei mă aştepta o fată, Magda... — Magda?! Care? — Oh, nu o secretară, pur şi simplu o fată Magda, şi ca să nu dispară (ţineam mult s-o regăsesc), când am ieşit am luat cu mine toate hainele ei, inclusiv cele intime... n-am idee cum s-a descurcat, oare n-a murit de inaniţie? — Ce ai făcut cu hainele? — Nu mai ştiu. Le-am dosit pe undeva, de altfel nu erau cine ştie ce, îi promisesem altele noi. — Probabil tot pe banii Melaniei! Bun. Asta e situaţia pe Cârtiţei. Ce dandanale ai lăsat în celelalte locuinţe? Poetul se apucă să îndruge verzi şi uscate dar Toma Bumbuc, minte limpede, decise că, aflându-se oricum în preajma străzii Lotrului, vor pune iarăşi cap compas către locuinţa doctorului Bucur O., ceea ce şi făcură. Melania se bucură încă o dată văzându-i şi, mărinimoasă ca totdeauna, le dădu îmbrăcăminte de damă din belşug, cât să acopere suprafaţa a trei fecioare – şi astfel „înarmaţi“, dădură fuga pe Cârtiţei. 1702

Cămăruţa lui Dhimitrie (p.) era vraişte, dar pustie. Nici vorbă de vreo magdă, secretară sau nesecretară. D-na Chirilă, de cum îl văzu pe poet, pretinse chiria pe patru luni, sau evacuarea pe loc. Dh. (p.) luând-o cu binişorul, o întrebă dacă nu văzuse, în urmă cu trei sau patru luni, în plină iarnă, o fată „cam dezbrăcată“ părăsind locuinţa, iar d-na Chirilă, fără să clipească, răspunse că nu observase „aşa ceva“, în schimb, în preajma Anului Nou, un tânăr cu păr foarte lung şi destul de straniu îmbrăcat – pe umeri îi atârna un poncho croit din pătura cadrilată, nouă!, a lui Dh. (p.) – străbătuse repede holul şi ieşise fără să salute... — S-a descurcat, s-a descurcat! dănţui poetul, trezit la viaţă. Ce fată deşteaptă, am să-i cumpăr blană de nurcă, de vidră şi de vulpe argintie, inele şi... de schimb. De toate am să-i cumpăr. Zicând asta, poetul căzu pe pat, sfârşit. – Toma, fii gentlemen, rezolvă tu, te rog muuult, celelalte locuinţe şi problemele aferente, precum şi altele ce se vor ivi desigur pe parcurs... şi înapoiază lui Mel... aceste vestminte... ştiu că-ţi place s-o vezi singură... Eu dorm... ♣♣♣♣ 1. My darling Bumby, scria „din depărtări“ actorul Bucur O. către Toma Bumbuc, scontez în primul rând, cu vinovată satisfacţie, pe furiile ce te cuprind totdeauna când ţi se spune Bumby, dar ce să fac, nu sunt şi eu decât un biet răutăcios, şi-i tare greu să te schimbi! Sper, totuşi, să nu te lovească guta! Sper, de asemenea că n-ai să pleci la PagoPago! Tu, desigur, acum, în singurătatea şi izolarea Turnului de Apă, ai deschis de multă vreme dosarul „Marelui Joc“, şi chiar de la distanţă mă îngrozesc că unul din cele mai negre capitole şi cele mai cinice pagini, mie-mi sunt destinate... De la distanţă încerc să analizez prietenia noastră, trainică dar încâlcită: noi, nu e aşa, n-am avut niciodată mare încredere unul în vocaţia celuilalt, amănunt care, totuşi nu ne-a împiedicat să devenim buni amici. Câteodată, dar în 1703

fond destul de des, încerc să prind, să intuiesc, să palpez, liniştea în care vă retrageţi voi când deschideţi un nou dosar, „liniştea Turnului de Apă“ – i-aş zice eu, şi mă simt dezabuzat de atâta frivolitate şi agitaţie... 2. O, o, mârâi Toma Bumbuc, e plictisit de agitaţie, asta prevesteşte o schimbare! 3. Ce e drept, continua Bucur O. (actorul), am trecut şi prin câteva „mici“ satisfacţii. La Paris, în sala Olimpia, a avut loc un recital al numelor celebre şi al „speranţelor“, închipuieşte-ţi am făcut cvartet cu Yves Montand, Aznavour şi B.B.!!! Ştii că n-am cine ştie ce voce, dar în astfel de situaţii nu vocea contează! Am fost invitat de onoare al unui club foarte select, iar a doua zi la şapte – pe aici nu se glumeşte când e vorba de afaceri – am continuat tratativele cu marele John Ford. Am parcurs scenariul în amănunt, e ingenios, plin de viaţă, umor, umor tipic yankeu, filmul se va numi, după cum ai şi aflat, „Rio Jim împotriva lui Doc Holliday“, un western care sper să se adauge suitei „clasice“ a bătrânului Ford, suită din care fac parte capodopere ca „Întregul oraş bârfeşte“, „Diligenţa“, „Informatorul“, „Nu eu lam ucis pe Lincoln“, „Masacrul de la Fort Apache“ etc. Ştii cât sunt de ambiţios! Ei bine, dragă Bumby, ambiţia mea, din care nu fac un secret, este ca acest film să fie cel mai straşnic dintre toate şi să încoroneze opera lui John Ford. Am rolul principal: Rio Jim. Kirk Douglas e Doc. Amica acestuia, pe care în film i-o cam suflu, va fi aleasă dintre următoarele star-uri: Doris Day, Audrey Hepburn, Tessa Fonda. Pentru rolul lui Doc mai concurează şi Paul Newman, „băiatul cu cei mai albaştri ochi de pe ecranul american“, dar numai până ce intru şi eu în horă – aceasta e remarca lui Ford. Înaltă societate! Greu să nu te apuce ameţeala, unde mai pui că definitiv şi titular deocamdată-s numai eu, dar până să apuc clipa asta, poţi să crezi, m-au trecut toate năduşelile. Marele regizor la uşa căruia aici e înghesuiala mare – cine nu vrea să filmeze sub 1704

bagheta lui? – a tras cu mine peliculă de probă cât pentru cinci filme a câte două serii fiecare, m-am bătut cu pumnul, am tras cu pistolul şi carabina Scharps cât toţi marshalii şi desperados-ii „frontierei“ la un loc, dar nici măcar o secundă n-am ştiut dacă ceea ce fac e cu folos sau fără, bine sau rău, Marele Regizor, impenetrabil ca moartea, m-a ţinut în permanentă nesiguranţă şi teroare, până în clipa când, după o căzătură de pe cal, pe cât de autentică pe atât de reală, nici nu izbuteam să mă adun de pe jos, Ford s-a apropiat cu câte un pahar în fiecare mână şi a mormăit, ce crezi că a mormăit, nimic alta decât okei, fapt ce valida titularizarea subsemnatului pentru rolul Rio Jim, fapt cu care nu se poate lăuda încă nici Kirk Douglas, cu gropiţa sa rotundă şi faimoasă în bărbie, nici Audrey Hepburn (peste 40, dar să vezi cum arată!). „Colegii“ au aranjat pe loc o mică sărbătorire, expansivi ca nişte draci în adolescenţă, mă felicitau, păreau sin-sin-sinceri!, însă Dumnezeu ştie, n-am ajuns să-i cunosc prea bine încă pe aceşti oameni. Mai pe înserat, unul din echipă, un scenograf sau cam aşa ceva, Hamton sau Humton, se pronunţă Hemtăn, m-a dus acasă şi spre nesfârşita mea uimire a proiectat câţiva metri din primul meu film „Călimara lui Sonny“, şi anume scena în care eu ridic paharul, zâmbitor, întrebând-o pe Huguette, soţia mea din acel film, dacă otrava ce a vărsat-o în băutură e suficient de puternică pentru a mă ucide fără chinuri. Glumeam, dar în realitate – realitatea filmului, – păcătoasa de Huguette într-adevăr turnase brucină (proaspătă, vorba ta) în paharul cu pricina: tu Bumby, idiot mic, desigur nu teai deranjat să vezi „Călimara...“, şi totuşi datorită ei am ajuns în graţiile Marelui Regizor. Mă umflasem în pene, scena mi se părea perfectă, subtilă, dar Hamton sau Humton sau Hemtăn, sorbind limonadă, puse încă o dată secvenţa cu paharul, şi apoi încă o dată, de vreo zece ori la rând. Începea să mă irite. Acolo unde văzusem iniţial perfecţiunea, descopeream „vicii ascunse“, şi astfel, mai înainte ca Hamton să cuvânteze, am priceput ce vrea el cu mine. După ce proiectă de un milion de ori mica scenă cu paharul, începu s-o disece, milimetru cu milimetru. 1705

Nimic nu era bine! Ce, în felul acesta se ţine în mână un pahar? a fost una din întrebările sale? Dar cum, m-am revoltat, poate trebuia să-l ţin cu fundul în sus? În felul acesta, replică afurisitul de Hamton se ţine un pahar la cârciumă, dar nu în film, boy! Şi dă-i şi dă-i! Mi-a făcut praf, nu numai afurisita de scenă cu otrăvirea, ci tot filmul, până ce am explodat: păi dacă sunt un nerod şi jumătate, de ce a pus John Ford ochii pe mine? Dar ce-ţi închipui, răspunse Hamton, eu de plăcerea mea am băgat în aparatul de proiecţie nerozia asta şi am revăzut-o de atât ea ori? Bătrânul (Ford, nota mea) mi-a poruncit să te iau în primire, iar acesta nu e decât începutul! Nu minţea, dl. H., nu minţea, chiar nu minţea. N-a fost decât începutul... Dar să nu uit – ultima bombă. Cine crezi că se mai interesează de mine? Hitchcock în persoană. Bătrânul şacal a zburat anume la Boston, unde se dădea „Călimara...“, iar după ce a văzut filmul s-a strâmbat lung, a declarat (pe propria sa răspundere!) că elveţienii se pricep la cinema aşa cum se pricepe el la vaci elveţiene, dar că în „oroarea“ aia (făcea aluzie la „Călimară...“) apare şi un actoraş care, sub îndrumarea sa ar putea să facă figură onorabilă. Din altă sursă aflu că meditează la o versiune modernă a „Portretului lui Dorian Gray“, şi că m-ar vedea în rolul titular, cu condiţia să dau jos câteva kilograme. Vom mai vedea. Până una alta e sigur că voi slăbi şi fără eforturi speciale, sunt în picioare din zori de zi până la scăpătat, trudesc fără pauză, şi ce-ţi închipui că fac? Un profesor mă învaţă să umblu, să umblu ca un om, în general, şi să umblu ca un om al westului, în toate stările posibile, treaz, beat sau chiar pe moarte.... Alt profesor mă pisează, exasperant, cu vocalele mele, cam jignitor pentru unul care cunoaşte engleza, numai că engleza e una, şi americana asta „de film“ e o limbă alcătuită din sumedenie de limbi, căci toate neamurile care au tăbărât peste aurul din Goldfield, Virginia City, Pike’s Peak, South Pass, Coeur D’Alene, Klondyke, şi-au adus contribuţia, ca să nu mai vorbesc de indieni şi de suculentele expresii mexicane. 1706

Călăria! Când termin o partidă de călărie, sunt mai zdruncinat decât o clopotniţă după un cutremur de gradul opt! Înotul! Tirul! Ei, şi ce face omul din west într-un saloon? Trage în pianist? Se mai întâmplă, dar nu totdeauna, nu e obligatoriu, obligatoriu e să ştii cum îşi mişcă el coatele, cum se aşază la bar, la o masă de faraon, cum îl depistează pe trişor, sau cum trişează... Toţi regizorii din Elveţia nu m-au torturat, cât a făcut-o un personaj mărunţel şi aparent neimportant, care nu-şi scoate pălăria de pe cap şi trabucul din gură: nu-i convine ceva, ceva din linia surâsului meu. Şi, ce să zic, într-un film ca ăsta abia dacă surâzi o dată, sau de două ori. Nu-i voie să surâzi, decât dacă mori, ca să arăţi că eşti un bărbat. Un hombre! Da. Mereu e câte ceva de corectat. Foarte bine! 4. Până acum, după cum cred că ai şi observat, numai despre mine. Egoism actoricesc. Trag tare, foarte tare, sunt decis să fac ceva, şi e cazul să mă grăbesc, am vârsta magnificilor, supravieţuitorilor, nu mai suntem „aşa de tineri“... Dar, în sfârşit, câteva cuvinte despre un alt magnific şi supravieţuitor. La Paris am aflat despre marele premiu ce i sa decernat doctorului Bucur O., şi despre epopeea cam macabră legată de asta, – moartea academicianului acela francez. Ziarele, ce să facă şi ele, s-au oprit pe larg asupra cazului. În legătură cu tizul meu, doctorul, calificativele oscilează între „mare om de ştiinţă, ilustru reformator al medicinii moderne, întemeietor al unei noi filozofii cu privire la terapeutică“, şi altele cu totul contrare, precum „cabotin“, „farsor”, sau mai ştiu eu ce... 5. Oricum, dragă Toma, el, doctorul Bucur O., are gloria pe care nu şi-a dorit-o niciodată, dar pe care eu mi-o doresc. Paradox? Nu! Echilibru.

1707

6. Prin gazete circulă comentarii, ce e drept foarte abstracte, cu privire la „marea lui experienţă asupra vieţii şi morţii“ care ne va dezvălui enigmele fundamentale. Nu ştiu ce să cred, fiindcă n-am idee, după cum nici unul dintre magnifici şi supravieţuitori nu cunoaşte mare lucru în legătură cu aceasta. Am făcut un teanc de tăieturi de prin ziare pe care le aduc când mă întorc în ţară, deşi mă îndoiesc că prin asta îl voi impresiona pe doctor. Le aduc mai ales pentru voi, ceilalţi. Ţi-am mărturisit admiraţia ce i-o nutresc doctorului Bucur O. Ţi-am spus de asemenea că aş dori uneori să mă aflu în locul lui... (Nota mea, Toma Bumbuc: Oh, oh, asta prevesteşte o schimbare!) Continuarea epistolei: Ştiu în acelaşi timp că şi el, doctorul mă cam invidiază uneori în mare taină. Ştiu că tânjeşte după un pic de frivolitate. Ştiu că are momente când, asaltat de întrebări fără răspuns, ar dori să schimbe existenţa lui densă, gravă, liniştită – deşi plină de seisme interioare – cu viaţa mea, să zicem uşuratecă. Dar eu îţi afirm cu toată seriozitatea că e numai aparent uşuratecă. E o viaţă de munca. Da, acesta e un gând care mă frământă când am un răgaz: fiecare din noi ar schimba unul cu celălalt! Şi, un alt gând, o altă întrebare: în ce măsură vom fi mai fericiţi ştiind totul despre viaţă şi, mai ales, despre moarte? Desigur, mai înţelepţi vom fi! Dar înţelepciunea nu e neapărat legată de fericire! Şi, mă gândesc, dacă dezvăluirile pe care ni le va face eventual doctorul Bucur O. despre moarte, nu vor fi atât de nefericite încât vor anula orice fericire a vieţii?

7. Şi, după ce vom şti despre viaţă şi moarte totul, va mai exista vreun mister, care să merite osteneala de a fi cercetat? al tău, Bucur. O. – pururi optimist, în ciuda frământărilor enunţate! ♣♣♣♣ 1708

1. După mulţi ani, prin 1990 sau şi mai târziu, Toma Bumbuc avea să-şi amintească: O adâncă tulburare îl cuprinse pe doctorul Bucur O. când i-am citit pasajele cu privire la „utilitatea marii experienţe“ din scrisoarea actorului Bucur O. 2. Seara căzu mai devreme ca de obicei, şi câteva clipe după ce căzu, cineva începu să calce scările Turnului de Apă. Nu putea fi altul decât doctorul Bucur O. – mi-am dat seama de la primii paşi, el are în mers un ritm egal şi eleganţă, iar o anumită elasticitate a genunchiului îl face aproape de neauzit. Cu totul altfel abordează treptele Turnului de Apă Marele Şeik Rahman, el porneşte vijelios, sărind la început din patru în patru, dar până sus ajunge epuizat ca un vapor cu zbaturile rupte şi cazanele ferfeniţă. Dhimitrie (poetul) când vine la mine, se opreşte pe la cotiturile scării să arunce chibrituri sau biletele mototolite de tramvai, până ce nimereşte pălăria cuiva sau chipiul vreunui gardian. Raymond Regele Spionilor, grijuliu cu inima sa (gregară...) face câte o pauză de treizeci şi cinci de secunde la fiecare douăzeci şi cinci de trepte. Ştefan cel Bigot şi Căposu au cam aceeaşi greutate, neglijabilă, totuşi când trec pe la mine toată scara zbârnâie ca o strună plesnită, fiindcă au călcătura neregulată şi oarecum strâmbă – a nu se trage de aici concluzii în privinţa, caracterelor! În schimb nevasta Căposului, frumoasa canadiancă Sophie, pare că nici nu atinge scara cu picioruşul, pur şi simplu se prelinge; printr-o bizară coincidenţă aceeaşi călcătură felină o are şi Magda, secretara lui Căpăţână-Căposu; şi cu aceasta mi-a scăpat fără să vreau amănuntul că această Magdă a venit în Turnul de Apă, şi încă a venit neînsoţită... 3. Stăteam deci cuminte, mirându-mă că se înserase atât de iute, fumând pe îndelete, zicându-mi că în curând, peste trei sau patru luni deschid dosarul „Marelui Joc“, când pică peste mine doctorul. „Pică“ e un fel de a zice fiindcă de fapt urcase. I-am pus o muzică – el adoră muzica totdeauna, în 1709

afară de momentele când pur şi simplu o detestă – însă el, privind întins, ca prin mine (martor mi-e Sathana, avea o privire nepământeană, cum se zice) a spus doar: — Jos e Geo. — Foarte bine. I-a mai crescut urechea stângă pe care iam muşcat-o data trecută? — Ia un pardesiu, sau nu lua. Mergem. — Sau nu mergem... Totuşi am mers, şi-n vreme ce coboram, doctorul îmi adresă întrebări, pur formale, sunt convins, şi eu i-am răspuns că-n ultimele zile umblasem pe coclauri împreună cu Dhimitrie (p.) să căutăm automobilul albastru, şi că găsisem un număr impresionant de hardughii albastre, liliachii, bleu-ciel, mov-deschis, şi chiar numai mov, dar că la volan nu se afla persoana căutată, Z. (de la zăpadă), ci neveste de profi univi, încrezute şi insuportabile, sau neveste de doctori, sau chiar doctori pentru care trecerea din viteza a treia în a patra e şi acum, după ani de şofat, un mare mister, sau gestionari cu musca pe căciulă şi priviri furişate, sau pipiţe sofisticate, nepoate de pianişti şi chiar de clavicenişti, care visează să se mărite şi apoi să divorţeze pentru a avea „regim de femeie care a fost căsătorită“, sau, sau, sau... numai Z. cea mult căutată – nicăieri. Îmi amintesc: tot umblând aşa hai-hui, Dhimitrie (p.), căutând prin buzunare o batistă, scoase câteva foiţe mototolite pe care dădu să le rupă şi să le arunce. L-am oprit. Îmi zise că are acolo câteva note cu privire la închisoarea ideală, dar că între timp îşi schimbase părerea, aşa că însemnările alea nu mai constituiau nimica pentru el. Le-am parcurs în grabă. Le făcuse, după afirmaţia sa, în timp ce fusese „întemniţat“ de către Z. Foiţele conţineau o sumă de idioţenii dintre care cea mai de seamă era următoarea: „Un director de închisoare inteligent (aici i-am adresat o înţepătură cu privire la termenul inadecvat – director de închisoare!) i-ar scoate cu picioare în fund pe deţinuţi, să se ducă fiecare unde doreşte, nu înainte de a-i fi prins de gleznă, gât, sau în fine, de orice altceva, un emiţător automat care din sfert în sfert de oră să zică: „Nu uita că eşti un 1710

deţinut, nu uita că eşti un deţinut!“. Aceasta ar fi închisoarea ideală... — Ei bine, nu este aceasta, se opri Dh. (p.). Închisoarea ideală e dragostea. L-am strivit cu o privire, de la înălţime: — Idiot mic şi trist, tu chiar eşti amorezat de inexistenta Z.! — Inexistentă?! Numai fiindcă n-o cunoşti tu? răspunse poetul. 4. Zece minute mai târziu ne aflam la Institut. Bucur O. mă pofti să intru. — Mi-e sete! am gemut. — Am de toate, în cabinet, dar cu adevărat ţi-e sete, sau ţie teamă? mă cercetă întunecat doctorul Bucur O. — Nu ştiu exact, am încercat să trag de timp. Însă acesta era purul adevăr, îmi era frică! După ce am băut ceva, am aprins o ţigară, pe urmă m-am dus la (toaletă, am mai băut ceva, cu o altă ţigară, mi-am dezlegat şi legat şireturile de la pantofi, şi am prins deodată mare interes pentru un panou: „De dissectione partium corporis humani“, însă Bucur O. mă luă de braţ, necruţător: — Dorinţa ta a fost să vezi, Toma, necredinciosule! 5. Uşa salonului „X“ era păzită zi şi noapte de un bărbat, iar în interior făcea de gardă cu schimbul, câte un medic, dintr-o echipă de cinci specialişti aleşi pe sprânceană. Lumina slabă filtrată cu zgârcenie din patru becuri de diferite culori crea o atmosferă de teroare. În capătul încăperii, pe un pat larg, un pat special, se distingeau două trupuri absolut nemişcate. Pe feţele acestor oameni lumina slabă scotea în relief caverne. — Sunt morţi? am şoptit. — Nu, dar viaţa lor atârnă de un fir de păr. Nu te apropia! Medicul de gardă ne privi o clipă, îi făcu lui Bucur O. un semn al cărui sens îmi scăpa. Ochii mi se obişnuiră cu semiîntunericul. Am observat că între cele două trupuri nemişcate, şerpuiau tuburi, fire, alte legături. Unele dintre 1711

fire se prelungeau în aparate cu cadrane fosforescente. Numi plăcea. Nimic nu-mi plăcea din cele ce se petreceau acolo. Curiozitatea ce mă mistuise atâta vreme cu privire la „marea experienţă“, mi se topise. O durere se instalase în mine, aş fi vrut să ies cât mai repede. Nu mă mai interesa nimic, nu mă mai interesa „marea experienţă“. — Asemenea „încercări“, în principiu nu se fac, vorbi cu glas scăzut Bucur O., şi ochii lui de obicei luminoşi, se căscară asupra mea îngrozitor de negri, le interzice deontologia, fiindcă... eh, ar fi o mulţime de motive, dintre care principalul e că ating misterul fundamental... Însă miemi este permis fiindcă eu sunt un geniu... De altfel, numai trei oameni ştiu exact, cam ce fac eu aici. Ceea ce fac eu aici, e ca o justificare pentru „Marele Joc“, dosarul căruia vrei să-l deschizi... Inchiziţia m-ar condamna pentru vrăjitorie, iar un tribunal modern poate pentru cruzime. — De ce? Ai sacrificat vieţile celor doi? — Mult mai rău, şopti Bucur O. De nu ştiu unde venea o rază de lumină, albindu-i fruntea. — Ce poate fi mai rău? — Le-am prelungit viaţa fără speranţă. — Ar fi fost de datoria oricărui medic, nu văd nimic special... — Ei mai supravieţuiesc doar unul prin celălalt. Poţi să înţelegi aşa ceva? — Parţial, am răspuns, ştergându-mi cu dosul palmei fruntea umedă. — S-au mai făcut experienţe asemănătoare, dar eu sunt primul care merge până la capăt. Vei afla de îndată ce înseamnă a merge până la capăt. În rezumat, ar trebui mai întâi să pricepi că, organismele lor trăiesc de câtva timp în comun. Fiecare trup are unele organe bolnave, ieşite din funcţiune, extirpate, funcţiunile lor fiind îndeplinite de organele tefere ale celuilalt trup. Ai să înţelegi mai uşor dacăţi voi spune că inima celui din dreapta lucrează pentru amândouă corpurile. — E în stare s-o facă? — Da, însă numai dacă e ajutată. 1712

— Formidabil! — Nu, Toma, formidabil e altceva. Am reuşit să reunesc activitatea celor două creiere. Ele pot gândi împreună, pot colabora, ca şi cum ar fi două părţi ale aceluiaşi întreg, dar în acelaşi timp fiecare-şi păstrează o anumită independenţă pentru propriile gânduri. Numai că – fii atent! – şi cealaltă parte, celălalt cap, celălalt creier, poate să cunoască gândurile confratelui, participă la ele, ca şi cum ar fi propriile sale gânduri, aceasta e latura genială a intervenţiei mele, care deschide o fereastră largă spre... — Spre? Doctorul Bucur O. mă privi grav şi tăcu. Am zis: — Spre nişte abisuri interzise, poate .. Cam sinistru, doctore! — Da, într-un fel, cam sinistru... pentru voi. — Dar pentru tine ? — Eu sunt un căţărător, Toma! — Vorbe! Tot nu înţeleg. De unde ştii cum acţionează şi reacţionează creierele... victimelor tale? — În primul rând, nu sunt victime. Marii savanţi de odinioară îşi inoculau vaccinurile nou preparate, cu riscul vieţii. — Da? Atunci de ce nu iei locul unuia dintre aceştia? — Pentru două motive: unu, sunt perfect sănătos, prea sănătos, şi, doi, n-aş putea să urmăresc experienţa, să trag concluziile. Cum cunosc reacţiile pacienţilor? Aparatele îmi comunică o parte din date. Restul e intuiţie... — Genială, desigur... — Da, genială, Toma. Altfel nu se poate. Din vreme în vreme provoc ambilor pacienţi perioade de acută luciditate. Scurte perioade, pentru a nu-i obosi. În acest răstimp, dacă pun o pagină scrisă în faţa ochilor celui din dreapta, cel din stânga poate citi fără să vadă. Vede cu ochii celuilalt. Raţionează cu mintea celuilalt. — E diabolic. — Poate că ai dreptate. — De ce faci toate acestea? — Tot n-ai înţeles? 1713

— Încerci, totuşi, să le salvezi viaţa? — Dar ţi-am spus! Nu există scăpare pentru nici unul din ei. Cel din stânga, probabil, va deceda primul, iar cel din dreapta îi va cunoaşte gândurile şi-mi va transmite procesele mintale până în ultima clipă... — Până în ultima clipă! Şi, poate, chiar şi după? — Da, dacă există un după. — Tu speri să existe? — Nu sper. Sunt un savant. Dar aş dori să existe. Tu n-ai dori? — Şi dacă unul din ei moare, celălalt va supravieţui multă vreme? — Nu. Câteva minute. — Câteva minute! Mult! Oricum, el va trăi două morţi. Va muri de două ori! E dur! E crud! — Toate marile experienţe au latura lor de duritate şi cruzime. Priveşte biologia. Priveşte medicina. Priveşte istoria. Da, unul din ei va muri de două ori. — Nu-mi place. Nu-mi place, doctore. Să fii ars pe rug, de două ori... — E partea incorectă a experienţei. Dar cea mai importantă, afirmă Bucur O., alb, cu obrazul ca piatra. În urma noastră uşa salonului „X“ glisă fără zgomot. Definitiv. Pentru mine. Ştiam că n-am să mai revin acolo. Nu sunt un savant. Nu sunt un Bucur O. Respect enigmele. Iubesc enigmele. Dar mă tem de enigme dezlegate! 6. În cabinet, Bucur O.: – Ce părere ai? I-am comunicat părerea. I-am spus că ninge, şi va ninge iar, că e în firea lucrurilor să ningă mereu, că, sub privirea îngheţată a şarpelui, aş mai bea un whisky, însă doctorul, după ce-mi dezvăluise o parte din gândurile sale, nu mai avea poftă de prezenţa mea şi, politicos, dar ferm, mă conduse pe scări până la automobil. — Geo, du-l te rog pe domnul Bumbuc acasă... sau oriunde doreşte dumnealui... După aceea eşti liber. Grozav tip, doctorul, am gândit. „Sau oriunde doreşte dumnealui...“ La cârciumă, la Operă, la Turnul de Apă, sau 1714

chiar pe Lotrului 17, unde Mel... îmi va servi o cină bună şimi va plăti la nevoie chiar şi taxiul către casă. Dar la gândul că aş putea să dau acolo de infamul Be Haş, mi se făcu o lehamite. Am tras la rădăcina Turnului de Apă şi l-am întrebat pe Geo dacă nu, vrea să bea un păhărel cu mine, naveam nici un chef să rămân singur, doar cu Androtancus, şoricelul „Sucursalei din Nord“, însă şoferul lui Bucur O., corect, mă refuză. Tipii ca el totdeauna te refuză. Am format numărul de telefon al lui Raymond, Regele Spionilor. — Mă băiete, am zis, noi amândoi am fost toată viaţa afoni. Haide să ne afiliem unui cor şi să cântăm. Îmbracă-te iute! — Toma! Tu te-ai sonat !Ia lasă-mă-n pace! — Nu aud ce zici. De ce răcneşti atât de încet? Cum? — Ascultă, nevastă-mea a răcit, are febră, doarme acum, nu vreau s-o trezesc. Du-te dracului. M-am dus. Ce era să fac? M-am dus. Pe borurile pălăriei mi se depusese un strat subţire de zăpadă. Am scuturat-o, mi-am procurat un taxi şi am intrat la teatru. Era târziu. Actul al optulea sau al nouălea. De fapt piesa se sfârşise. Comedia s-a sfârşit. Commedia e finitta. Pagliaci. Am trecut prin cordoane fluturând o legitimaţie oarecare. Dintr-o lojă teatrală am trecut în revistă ce era de trecut în revistă. Nu era nimic de publicat în revistă. De trecut, poate. Deci, am trecut în revistă trei făpturi de sex opus mie, făpturi ce ocupau scaunele din faţă. După care, am aruncat o privire şi spre scenă. Pe scenă se dădea o piesă. Fireşte că o piesă, nu o ciorbă. Dar poate că era o piesă-ciorbă, nu mă pot pronunţa exact. Chiar, nu mă pot. Eram obosit. Mă gândeam la destin. Mă gândeam că viaţa ne este una singură, şi dacă nu grijim, iese o viaţă-ciorbă. Măcar de-ar fi o viaţă-ciorbă-pescărească, suculentă, dar nu, dacă nu grijim, iese o viaţă-supă de chimen, fără gust. Iar piesa asta... Un personaj comenta recolta de sfeclă de zahăr care ar fi putut să fie mai bună, dacă... Alt personaj, cu pălărie, sempiedică de ceva şi plonjează pe masă, nu ştiu dacă din greşeală, sau aşa cerea textul. A fost singurul moment interesant, după care 1715

o mână înarmată, subţire, ca un desen în peniţă începu să se mişte în dosul ferestrei, răsunară două împuşcături şi cineva se prăbuşi. Rumoare. Asasinatul acesta era împotriva mersului general al acţiunii. Dacă era o crimă adevărată? Dar pe mine nu mă mai interesa nimic, de cealaltă parte a sălii îl observasem pe fatidicul Be Haş! Nu stătea în cap sau mai ştiu eu în ce, însă cu cine era! Cu Magda, secretara lui Bucur O. Haide, se menţine în familie, mi-am zis, cu răutate. Ha! Bine! Bine! Zece minute mai târziu mă aflam pe Lotrului şaptesprezece. Melania îmi deschise, se prefăcu a fi bucuroasă că mă vede. I-am trăncănit despre de toate, şi printre altele, fără nici un comentariu, pe cine zărisem acolo, la teatru. Nu păru impresionată. Zise doar „Oh!“. Uimitoarea mea Mel...! Şi adăugă în treacăt: – Eu le-am făcut cunoştinţă. Mă bucur pentru ei, erau prea singurateci amândoi! 7. Melania m-a întrebat dacă rămân să cinez cu ea. Am răspuns nu, pretextând ceva, nu mai ştiu ce. Cum să-i mărturisesc că aşa, povestea nu mai are haz. Cum să recunosc că îmi lipsea Be Haş?! 8. Veniră seri şi zile. Şi trecură. Mă gândeam că, peste un an, doi, o să-mi scuip în palme şi-o să deschid dosarul „Marelui Joc“. Orologiul meu cel vechi, moştenit de la locotenentul Kalendula, îmi şopteşte mereu că ar fi multe la care trebuie să mă gândesc. Şi nu numai orologiul. Chiar şi Androtancus, şoricelul „Sucursalei din Nord“, catadixeşte sămi dea sfaturi! Cât e de simplu să dai sfaturi, chiar şi pentru un şoarece. Or să vină prietenii să mă prevină: ai grijă! Câte încurcături, câte confuzii se pot naşte, mai bine amână... renunţă, cine ştie ce daune poţi să aduci carierei fiecăruia dintre magnifici şi supravieţuitori! Cariere în plină desfăşurare. Iar Bucur O. îmi va şopti iarăşi: „...în ultimul 1716

bombardament, din ultima zi, din ultimul ceas, din ultima secundă, a ultimului război...“ Şi toate aceste intervenţii, sâcâitoare intervenţii, poate vor înclina pârghia laşităţii mele şi, luând mina unui om preocupat, dar în realitate punând pe goană toate gândurile, am să mă duc la pescuit dincolo de Dâmbul Morii, iar în cap are să-mi sune numai vântul, a pustiu. E greu să trăieşti, e greu să fii om. Dar şoarece? La ceasul acela, cred, marea experienţă a doctorului Bucur O. se va fi consumat şi, cunoscând totul despre viaţă şi despre moarte, va umbla palid pe străzi murmurând halucinat termenii unei noi experienţe, poate şi mai abisale. Dar ce poate fi dincolo de viaţă şi de moarte, mai sus sau mai jos? Care adevăruri? Adevărul despre dragoste, poate? Aş, simple speculaţii. Şi-apoi, de-aş fi măcar mai înţelept! Sau, să prefer înţelepciunii, o scânteie, numai una, de geniu? Iată cât sunt de deştept! Ca şi când doar atât aş avea de făcut, să aleg între înţelepciune şi geniu! 9. Cenuşiul, nu culoarea, ci insul acela penetrant ca umezeala, începu iarăşi să dea târcoale magnificilor, supravieţuitorilor. Se petreceau tot felul de lucruri. De pildă, o mâţă, altfel odihnitoare, se prefăcu în zmeu şi teroriză timp de trei săptămâni o grădiniţă de copii, într-o pivniţă. Androtancus, şoricelul, se pomeni mieunând, – dar îi trecu repede. Orologiul lui Toma Bumbuc se opri – fără motiv – şi un singur individ din tot oraşul se angajă să dreagă acea relicvă, un „armurier“ pe nume Hrwaszartanowicz, ce-şi avea firma peste drum de Filologie. Într-un foarte scurt interval critica de specialitate semnală (cu seriozitate) încă aproape treizeci şi şapte de genii. În tot acest timp Cenuşiul, nu pierdea o secundă, umbla de colo-colo.

1717

10. Posturile de radio anunţă că a mai fost deturnat un avion – undeva în Apus, şi tot pe-acolo un individ sângeros cutreieră prin noapte şi rade tot ce întâlneşte în cale, mai ales roşcatele. În legătură cu aceasta, un celebru detectiv britanic a declarat: He! Marele Şeik Rahman şade nemişcat în fotoliul său directorial, rumegând noutăţile. În birou nu e nimeni, iar el îşi examinează mâna, surprins, cu ochi de specialist. Lucrurile mari te împiedică să observi cele mici, dar fără cele mici, n-ar exista cele mari... pfff!, ce de repetiţii, parcă ar fi o frază modernă din Ştefan cel Bigot. În sala de alături fac anticameră la importantul director de grupuri de şantiere trei, patru sau chiar cinci persoane, toţi cu afaceri presante, desigur. Magda, secretara: — Domnule director! Ce fac? Pe cine să introduc? Barba Şeikului nici nu clinteşte. Mâna lui dreaptă, cu degetele răşchirate, stă lipită de o mapă neagră. Mâna e grea, păroasă, degetele, fără inele, uşor curbate, puternice, se sprijină pe burice, iar ăl mare e puţin întors către interiorul palmei. Colosală construcţie – mâna omenească, şi plăcut e să te concentrezi uneori asupra propriei tale mâni, minunându-te cât e de armonios şi ingenios alcătuită. — Magda! Ea nici nu-şi trădează surprinderea, deşi e surprinsă. Aici Magda e „doar“ doamna Coman, iar el domnul director; întradevăr, unui om atât de masiv, atât de puternic, şi mai ales cu o asemenea barbă, trebuie să i te adresezi ceremonios, altfel barba se zburleşte. — Magda, îmi vine să gem de încântare... pur şi simplu sunt încântat... ia priveşte, am două mâini, două, atât de perfecte, construite inginereşte, poţi să mă crezi, că mă pricep, construite cu economie şi generozitate în acelaşi timp. Trăsnitul! se cutremură secretara, pururi glacială. Auzi... are mâini! Cine n-are? Ce mare scofală mai e asta? Numai de nu le-ar folosi iar... ca atunci, când m-a întors încet pe fotoliul acela cum a făcut prima dată, de nu m-am putut împotrivi o secundă, în timp ce sala de aşteptare gemea de 1718

ingineri, de specialişti, şi dintr-o clipă într-alta trebuia să pice şi o delegaţie... Totuşi, totuşi, adevărul e că se împotrivise, invocând motivele de mai sus, iar el, în treacăt: ce pot să-mi facă? Sunt prea mare în domeniul meu, şi apoi, ca să muncim cumsecade, trebuie, din când în când să ne relaxăm... — Cine mai aşteaptă acolo? se ridică brusc barba Şeikului. Magda citi din carneţel: — Contabilul Catană, de la I.C.P.U.E.C., doi băgători de seamă, soţia lui Cheresteş şi, în sfârşit, un individ cenuşiu. Marele Seik holbă ochii – şi aşa holbaţi: – Invidid cenuşiu? Magda drese o cută a fustei. — Da, domnule director, termenul e poate livresc, dar e singurul potrivit. Un individ al dracului de cenuşiu, N-a spus nimic, nici cine este, nici de unde vine, din partea cui... Marele Seik medită: — Hm. Nici moartea nu zice nimic, nici cine este, nici de unde vine, şi din partea cui... Da, Moartea, surioară... Marele Seik Rahman ridică ţigara uitată pe marginea scrumierei să vadă dacă se stinsese. O strivi, înşurubând-o încet. — Un Cenuşiu... Bine. Lasă-l să intre. Să vedem ce naiba vrea. La o adică, îl aranjez eu. Îşi mângâie barba, meditativ. Repetă: Să intre Cenuşiul... îmi plac cei care nu spun cine sunt şi din partea cui vin...“ 11. Magda pluti cu eleganţă către uşă, lumina se aprindea şi pălea pe pulpele mângâioase, şi-n timp ce ieşea, Marele Şeik scoase dintr-un loc ultrasecret, adică din sertarul biroului său, o sticluţă cu ceai, din care sorbi scurt. De plăcere, perii braţelor i se ridicară. Aprinse un trabuc, la fereastră, mereu cu spatele către uşă, dar când trunchiul său mare se roti, avu o foarte neplăcută tresărire, umerii puternici se scuturară şi doar cu mare greutate îşi astupă un sughiţ. Individul cenuşiu, Cenuşiul intrase – cum? – neanunţat, neauzit, şi înaintase neauzit, în unghii poate, iar acum se instalase impertinent în fotoliu, urmărindu-l atent pe Marele Seik, cu ochi injectaţi, roşii, cum să vă spun, 1719

cenuşii totuşi, înconjuraţi de perii cenuşii ai bărbii sale de o săptămână. — Bună ziua! salută Marele Seik, aproape strigând, încă sub efectul surprizei, şi parcă bănui că nu va căpăta un răspuns la salut – şi chiar nici nu căpătă. Cenuşiul – ce vârstă?, vreo cincizeci?, cine ştie! – purta un loden cenuşiu, ros şi jegos, pantaloni gri cu manşeta îngustă şi unsuroasă. Gulerul cămăşii se jegoşise şi el. Nu-şi aruncase de pe cap pălăria, nu părea că are de gând s-o facă. Nu dădea semne de nervozitate. Nu dădea semne evidente de demenţă. Nu părea că venise să se milogească ci dimpotrivă, să ceară, să pretindă, să poruncească. Da. Chiar, da. — Prea bine! Marele Şeik scutură scrumul ţigării. După cel scutură mai zise o dată prea bine şi încercă să fie ironic. – Ei bine, desigur aţi venit cu propuneri interesante. Ce facem? Construim un baraj pentru vid? Fondăm un club al tăcuţilor, al cenuşiilor? — Am nevoie de actorul Bucur O.! bufni necunoscutul cu voce groasă şi rară, de parcă i-ar fi dat drumul prin hornul afumat şi imens al unui transatlantic, şi aşeză pe biroul Şeikului o mână îngustă, cenuşie, cu unghiile crescute şi murdare. Rahman îl privi în ochi şi se îngrozi fără motiv. Ceea ce nu-l împiedică să rămână sarcastic. — Da? Aveţi nevoie de actorul Bucur O.?! Vă închipuiţi că-l păstrez aici într-un safé? Adulmecând, Marele Şeik încerca să perceapă a ce miroase individul, a urină sau a parfum greţos, concentrat, de trandafir? — Îmi veţi spune neapărat cum pot da de el! Sunteţi în relaţii. — De amiciţie, preciza Şeicul. Şi întrebă: Dar dacă-ţi trag un pumn în nas, stimabile? — N-ar folosi la nimic. Marele Şeik apăsă pe butonul interfonului. – Doamna Coman, eşti bună să mi-l dai pe fir pe doctorul Bucur O.? Cenuşiul, în lodenul său cenuşiu, aţintea o privire de rechin, operat la vezică. — Doctorul Bucur O. la aparat! vesti Magda-secretara. 1720

— Aşa, uşor?! Alo! Doctore, ascultă dragă... da, eu sunt, Rahman, ascultă dragă, cred că eşti persoana cea mai indicată să mă lămureşti cam în ce punct al globului se află în clipa de faţă tizul tău, actorul... — Dar cine se interesează de el? răsună foarte puternic în receptor glasul doctorului, atât de puternic că şi Cenuşiul nu pierdu o silabă. — Ei, cine, mârâi Şeikul, privindu-l de sus pe Cenuşiu. Un individ oarecare, nu-l cunosc... — Atunci mai bine să nu-i divulgăm adresa actorului, se auzi glasul doctorului Bucur O. — De ce? Actorul e invulnerabil şi... oricum, el e o mândrie a noastră a tuturor. Nu? — Desigur. Ei bine, actorul e undeva în California. — Atât de aproape? Ai auzit stimabile, i se adresă „oaspetelui“, undeva în California, dă o fugă până acolo dacăţi dă mâna. — Îmi dă! Unde anume în California? întrebă Cenuşiul cu glasul său dur şi lipicios. — Ce se întâmplă, cu cine conversezi? întrebă doctorul Bucur O. — Cum cu cine, cu subiectul... Nu ştiu cine e că nu s-a recomandat, dar poate că e un producător de filme din PagoPago, vorba lui Toma Bumbuc. Da... se află în biroul meu, aude toată conversaţia, nu e obligatoriu să-l înjuri... în fine, să nu-l înjuri prea aspru... ca pare sensibil. — Nu-l înjur. N-am obiceiul. Actorul se află – de ce te prefaci că nu ştii? – la Hollywood, turnează un western cu John Ford: „Rio Jim împotriva lui Doc Holliday“. Va lipsi o vreme. Din California e posibil să plece în Argentina. — Argentina Timar, blonda care înjură suculent, amica lui Bumby? — Te-ai apucat să bei atât de dimineaţă? — Nu e dimineaţă. Când ne mai vedem, doctore? — Ştii ce, Rahman? Spune-i tipului să dea o raită peste meridiane, în căutarea actorului, dacă nu-l găseşte, oricum îi va folosi, călătoriile, se zice, vindecă obsesiile. 1721

— Nu ştiu dacă e un obsedat. Poate că e chiar nebun, dar nu-mi pasă. Tu cum te simţi ca laureat al premiului „Ambroise Paré“? — Ştii că-i adăugăm Institutului o aripă. Zilele acestea va trebui să mă consult cu tine. — Oricând şi cu plăcere, doctore, cu plăcere... Complimente Melaniei... 12. – Aţi auzit, se întoarse Marele Şeik Rahman către Cenuşiu, aţi auzit unde se află actorul Bucur O.... totuşi, cu cine am onoarea? Individul parcurse, dintr-un elan, distanţa până la uşă, înţepeni acolo, întoarse către Şeik, un obraz ascuţit şi ţepos: — Eu sunt actorul Bucur O., domnule! Transmiteţi-i prietenului dv. că dacă nu încetează acest joc, îl ucid! Îl ucid! Magda-secretara îşi lipi pântecul de marginea biroului şi se aplecă spre Şeik confidenţial. — Ştiţi ce a făcut când a ieşit? — Nebunul acela? — Chiar cred că e nebun. Mi-a aruncat pe masă o hârtie de o sută de lei. — Ha! Şi a spus ceva? — Ceva destul de ciudat, dacă am înţeles eu bine. Cam aşa: Vă învăţ eu cum se cântă „Sucursala din Nord“, cu orchestră, solist şi cor, măşti afurisite! — Iar tu? — I-am aruncat suta în obraz. Era mototolită, murdară şi... cenuşie. ♣♣♣♣ 1. Sus cortina. După un scurt antract, „Marele Joc“ continuă. Poate că în secolul următor, oraşele modernizându-se din ce în ce, vor renunţa la anacronicele Turnuri de Apă, şi atunci, mă întreb, ce vor face aventurierii călători ca locotenentul Kalendula, visătorii răutăcioşi de teapa lui Toma Bumbuc, ratonii melancolici, urmaşii lui Androtancus, 1722

şoricelul „Sucursalei din Nord“, ce vor face, unde se vor adăposti? Chiar, unde? 2. Îţi mai arde de glume, Toma Bumbuc, în loc să-ţi smulgi părul din cap de disperare că nu vei afla niciodată totul, şi nici măcar „ceva“, despre steaua dublă „Y Leonis“, care străluceşte (perioada ei de frivolitate), apoi se stinge (perioada de modestie), şi iar, şi iar... 3. Dhimitrie (poetul) pândea factorul poştal. Aştepta ca Z. (de la zăpadă) să-i expedieze „facturile“. Ele întârziau. Da. Când ai dori să plăteşti, facturile nu mai vin, iar când nu ai cu ce plăti, grămadă. 4. Cortina sus. O întrebare. Bucur O., cum reuşeşti şi de ce te încăpăţânezi să rămâi veşnic tânăr? — Încerc să-ţi răspund, domnule. Permite-mi să dezvolt o teorie pe care ia-o cum doreşti şi chiar cum nu doreşti – observi ce libertate de gândire îţi dau? Oamenii, spectatorii, rămân dezolaţi când constată, de obicei pe neaşteptate, că actorul preferat s-a... fanat, şi abia atunci au revelaţia propriului apus. Generaţiile au îmbătrânit sau au murit, împreună cu William S. Hart, Mary Pickford, Rudolph Valentino, Olivia de Havilland, Danielle Darieux, John Wayne, vor îmbătrâni sau vor muri, în continuare, cu Jean Marais, Gerard Philipe, Paul Newman, Anthony Perkins... Oamenii au dezgustătorul obicei de a-şi lua drept oglindă câte un blestemat de actor, se agaţă de destinul lui, se sting împreună cu el. De aceea, îţi spun, amigo, vedeta nu are voie din punct de vedere moral să îmbătrânească şi să moară, fiindcă, împreună cu sine, trage mii şi mii de oameni în abis. — Instructiv ceea ce spuneţi, mister Bucur O. însă aţi descoperit oare mijlocul de a preveni ridurile, decrepitudinea? Moartea? — Poate că da, domnule, ripostă cu macabră seriozitate Bucur O. În primul rând, eu sunt un magnific şi un supravieţuitor. Sensul acestor termeni, chiar dacă ţi se pare obscur, n-am intenţia să-l comentez. Comentează-l d-ta. 1723

Dacă poţi. În al doilea rând, după cum ştii, mă pregătesc să-l interpretez pe Dorian Gray... — Şi-n locul Dv., vă îmbătrâneşte portretul, d-le Bucur O.? Actorul surise larg, dar îngheţat. Pe reporter îl trecură fiorii. — În locul meu îmbătrâneşte doctorul Bucur O., dacă poţi înţelege aşa ceva, mister... Se auzi glasul puternic al Marelui Regizor: — Toată lumea la posturi! RELUAM!!! — Trebuie să plec, mi-a făcut plăcere, good bye, făcu actorul Bucur O., încheindu-şi bluzonul. — Un moment! Mister Bucur O.! Cine este doctorul Bucur O.? 5. Proiectoarele măturau platoul de filmare. O mână înarmată, subţire ca un desen în peniţă, se strecură pe fereastra saloon-ului ca o tentaculă. Răsunară două împuşcături, Rio Jim bătu aerul cu braţele şi căzu. — Hei! Nu! Cine se joacă acolo? răcni John Ford. Ce-i cu teatrul ăsta de prost gust? Nu aici, nu acum se moare! Sus, Rio Jim! Eşti doar vag atins, numai două gloanţe, şi unde? În stânga pieptului, nimica toată, nici nu ştii că eşti rănit, te ridici, te arunci în spatele diligenţei, continui înaintarea târâş... Hei, Rio Jim, ce s-a întâmplat, de ce nu te ridici? Nu mă auzi? 6. În atenţia tuturor: HEI, CE S-A ÎNTÂMPLAT, NU MĂ AUZI? 7. În atenţia tuturor: Ce s-a întâmplat? NU MĂ AUZI? 8. Amintirile lui Dhimitrie (poetul) din lumea ireală. Secretara Magda, cu ochii ei verzi, cu torsul ei albastru, îi înmână un plic galben cu bani, drepturi de autor din mai multe surse. În absenţa poetului se strânsese o sumă ce căpătase pe parcurs denumirea de „Thezaurul lui Dhimitrie (poethul)“ – cu patru haş, precum observaţi. În perioadele de leftereală băieţii visau la acel „thezaur“, îi cereau Magdei mici 1724

împrumuturi, dar, credincioasă celui absent, secretara, unduindu-şi talia de vampă, rămânea pe poziţii. Era dimineaţă, încă nu venise nimeni, muştele abia se dezmorţiseră, telefonul nu suna. Dhimitrie (p.) rămase cu ochii la panglica albă din părul ei negru, iar Magda cercetă îndelung noul semn particular de pe figura poetului, cicatricea subţire şi zimţată ca un fierăstrău şi ajunse 1a concluzia că e very sexy. Dh. (p.) întinse mâna, să-i cuprindă un pic talia, ea se feri, în schimb îşi dezlegă limba pentru a-l pune la curent cu noutăţile: K. H. şi P., fuseseră înlocuiţi, V., W. şi Q. pregătesc ceva, premiul cel mare îi luase R., O. se certase cu X., sau viceversa, M. şi cu P. s-au împăcat şi pupat, se anunţă o nouă grupare în jurul lui T., care urmăreşte să-l pună în umbră pe A., însă nici A. nu stă cu mâinile-n sân, are în jurul său o falangă dură de poeţi delicaţi. Avangardismul în declin, în ascensiune extravandismul. Ce simpatic, comentă Dhimitrie (p.). 9. Magda adăugă: – În afară de asta, pe tine te caută, personal, un ins cu apucături ciudate. Vine tot timpul, mai ales când nu te aştepţi. Ce fel de apucături? Are baston, mai bine zis un fel de cârjă galbenă, poate bambus, sau din ce sor fi făcând aceste cârje grele, urâte, ca nişte cârlige, cu noduri, de parcă ar fi oase, cu toate că el, vizitatorul acesta permanent, nu e foarte bătrân, ci mai mult uzat, ros ca de toate moliile lumii, şi e, cum să-ţi explic, foarte foarte cenuşiu, pantalonii mai ales, sunt deosebit de cenuşii, largi, cu manşeta îngustă, cu... Dh. (p.) o întrerupse: – De ce nu scrii romane, Magda. Ai putea compune unul în mai puţin de trei luni, eu aş instala virgulele necesare... — Ce drăguţ e că-mi spui pe nume, scumpule! Magda! Mi se pare ciudat. Nimeni nu-mi zice Magda, parcă ar fi un nume damnat, ci „fetiţo“, „dulciţo“, „micuţo“, „foricico“... Sunt eu fetiţă, sunt dulce, sunt micuţă, sunt floricică! Şi ştii ce face? — Cine... fetiţo? 1725

— Omul cenuşiu. Îşi agaţă „cârligul“ în cuier, pune şi pălăria în cuier, peste „cârlig“, are un păr cenuşiu, lins, o cârmeşte spre chiuvetă, se spală îndelung pe mâini după care se şterge cu prosopul meu (am ajuns să-l schimb în fiecare zi!) până ce palmele i se usucă-n aşa hal că atunci când începe să le frece – le freacă mereu! – iese un sunet ca de pergament mototolit, iar pe mine mă apucă spaima că i se va aprinde pielea. Da, îşi freacă palmele şi se uită îndelung prin birou parcă ar căuta pe cineva ascuns prin colţuri sau sub mese... — Şi nu s-a găsit un bărbat în redacţie care să-i tragă un pumn în nas? — Închipuieşte-ţi, nu. — Eu voi fi acela. Eu îi voi trage un pumn în nas. — Nu ştiu. Nu cred. Tipul se uită la tine cu o privire... Are în el o forţă, are ceva înfricoşător. Magda tăcu, se duse la oglindă. — Păpuşa mea, tu eşti o fată atât de drăguţă. Cum de nu te-ai măritat încă? — Vezi! Ai şi renunţat să-mi spui pe nume. Păpuşă! Dar tu, nu mai sugi ace, te-ai schimbat într-atâta chiar? — N-am renunţat. Ai unul proaspăt? — Pe urmă, oricine s-ar afla în încăpere, omul cu bastonul, însă fără baston, înaintează ţintă spre mine, cu mersul lui de noctambul (parcă ar luneca pe şine) şi întreabă de domnul poet Dhimitrie. Nu se impacientează că nu te găseşte. Iese, uitând bastonul sau pălăria. Le uită premeditat... — Premeditat! Ai învăţat încă un cuvânt, puicuţo. — Eşti idiot, Dhimitrie. Se întoarce peste un ceas, două, să-şi recupereze bastonul (de care nu are nevoie) şi întreabă încă o dată de tine. Dacă mă mărit? Nu, nu mă mărit. Nu zic că n-aş vrea, însă dacă-mi face curte unul cu intenţii serioase şi află că lucrez ca secretară, şi unde, la ăia, la poeţii „ăia neserioşii“, intenţiile sale serioase devin neserioase, şiatunci îi dau papucii. Tu ştii că în fond sunt foarte cuminte. M-am înscris, ştii, pentru o excursie la Veneţia... 1726

— Dă-o-ncolo, se scufundă, ce nu ştii? Dacă se scufundă cu tine? — Nu-s eu atât de grea, băieţaş. Nu te înspăimântă individul cenuşiu cu baston galben? — Încă nu. Nu cunoşti o fată, o roşcovană-aurie care să aibă un automobil albastru? — Să mă gândesc... Nu. Ia stai. Soră-mea cea mare are automobil, dar e brunetă, şi Skoda ei este albă. — Nu te prosti... Magda. Îţi merge bine ceasul? — Da. Întârzie doar. La şi un sfert fix intră val vârtej Toma Bumbuc, privi pendula: — Am întârziat, mormăi ca pentru a se scuza, deşi nu-l acuza nimeni, dar m-a vizitat în Turnul de Apă un ins ţăcănit care se interesează de Bucur O., actorul, şi de tine, Dhimitrie. În ultima vreme interesul pare să-i fi trecut definitiv asupra ta, poete. Mă plictiseşte teribil, mai alea că mereu îşi uită câte ceva, şi revine. — Îşi uită bastonul galben? — Care baston? N-are nici un baston. Îşi uită servieta în care, ştii, m-am uitat din pură curiozitate, că nu se închidea ca lumea, ţine un teanc prăfuit de note muzicale, o mască, şi atât. Îşi uită şi umbrela. — Atunci nu e acelaşi, decretă Magda. Cel care vine aici îşi uită bastonul. N-are umbrelă, n-are servietă. Are pălărie. — Da? Vine în fiecare zi? — Aproape. Înainte de sosirea redactorilor. — Staţi puţin! exclamă Dhimitrie (p.), cuprins de o mare idee. Precis că este emisarul ei. Unde pot da de acest om? — Emisarul cui, zăpăcitule? — Al lui Z. Z, de la zăpadă. — Asta cine mai e? se interesă Magda. Toma Bumbuc ridică din umeri. — De când s-a întors din ciudata sa escapadă, se exprimă cam incoherent. — Un poet e obligatoriu să se exprime incoherent, decretă secretara redacţiei. 1727

10. Apăru redactorul şef. Ca de obicei, produse confuzie, dând trei sau patru dispoziţii contradictorii, în aceeaşi clipă. 11. Apăru Ştefan cel Bigot, în spatele biroului său atârna un cartonaş pe care se aflau înşirate „condiţii de îndeplinit pentru a ajunge un romancier de treabă“, în număr de şapte. Multe? Puţine? Dhimitrie (poetul) efectuă o mişcare bruscă, un fel de salt, ca pentru a se feri de un inamic invizibil, din spate, a cărui prezenţă o intuieşti fulgerător. 12. Totuşi a fost prea târziu, cele două împuşcături răsunară, Rio Jim se prăbuşi lent, bătând îndelung aerul cu braţele, stranie şi zadarnică încercare de a înota mai departe, iar Marele Regizor, fără să înţeleagă, ceru: Hei, nu exagera... eşti abia atins, abia două gloanţe, şi unde?, doar în partea stângă a pieptului, nici nu ştii că eşti rănit... strecoară-te pe sub diligenţă, târăşte-te mai departe în întâmpinarea adversarului! Însă Rio Jim, interpretat de actorul Bucur O., nu mai schiţă nici o mişcare. 12+1....Dhimitrie (p.) efectuă o mişcare bruscă, un fel de salt, pentru a se feri de uşa ce se deschisese brusc, împinsă de mâna nervoasă a Cenuşiului. În clipa următoare, transpirând, gemând de durere, blestemând, regretă, mai bine s-ar fi lăsat pocnit de toate uşile din lume! Z. îl prevenise: — De-acum înainte, poete, luni şi ani de zile, va trebui să te mişti lin ca o balerină pe gheaţă. Orice întoarcere bruscă, orice avânt necugetat, îţi vor provoca dureri... nu sufleteşti. Dar nu-ţi vor lipsi nici acestea! Încearcă să-ţi mlădiezi fiecare gest şi lumea se va mira de schimbarea subită a ţinutei tale. Din animal necioplit, colţuros, vei deveni o felină plină de graţie şi, luând pilda trupului, vocea ta needucată, hârâitoare, nestăpânită, enervantă, se va cizela, cred, vei începe s-o stăpâneşti, fireşte dacă vei înţelege-n cele din urmă că glasul omenesc e o minune care s-a născut anume 1728

pentru a delecta urechea, tot omenească, iar nu ca s-o zgârie, s-o sperie. O voce poate cuceri o cetate. Crezi? — Consideri că ar trebui să-ţi fiu recunoscător că m-ai... sfârticat? — Da, aşa consider, surâse de la mari distanţe Zăpada. Întâlnirea cu mine este marea şansă a vieţii tale. — Te detest. În viaţa mea n-am urât pe nimeni cu atâta furie! — Normal, comentă Z. Când vei începe să mă iubeşti va fi prea târziu. N-am mai văzut om care să se încadreze atât de perfect în destinul său, aşa cum o faci tu. — Nu înţeleg ce spui. — Nu vrei să înţelegi. Nu vrei să înţelegi, fiindcă spui ceva foarte grav, vorbi încet Z. — Nu e adevărat! zbieră Dh. (p.). Nu mă încadrez nimic, în nici un fel de destin, în nici un fel de schemă, în nici un fel de ramă! Eu sunt poet! — Ei şi ce? La ce-ţi foloseşte? — Lumea mă ştie, mă apreciază, mă citeşte, despre mine vorbesc oamenii mari şi mici, am fost de mai mult ori premiat... Se opri, înspăimântat singur de stupiditatea enormă a argumentelor. Întrebă, palid: — Cum adică mă încadrez în propriul meu destin? Aici e o contradicţie, nu vezi? Viaţa mea este, ieşită din comun, viaţa mea e o aventură perpetuă, dintre tembeli sunt cel mai afurisit, am trei locuinţe... şi... şi... — Şi la ce-ţi foloseşte? — La ce ar trebui să-mi folosească, şi ce ar trebui să-mi folosească? Conştient că noile argumente pe care le debitase era de acelaşi calibru, îşi muşcă, nu limba, ci buza de jos. Continua să ningă afară, ningea mereu, Z. îl privea de la tot mai mari depărtări, iar Dhimitrie (poetul) simţea că meschinele sale pledoarii abia îl compromit. Îi ghicea răspunsul: „Păi, poate exact acesta a fost destinul tău să faci pe tembelul, însă fără a reuşi să fii un tembel de clasă“. 1729

O, nu! Acesta ar fi, cel mult, răspunsul meu, către mine. Răspunsul Zăpezii e tăcerea. — Îmi reproşezi, bâigui el, ba nu-mi reproşezi, faci ironii, iro-nii, pe seama mea: afirmi că atunci când te voi iubi va fi prea târziu. Ar trebui să te iubesc acum? — Îmi este perfect indiferent. — Sigur. Sigur. Zăpada e totdeauna indiferentă. Chiar şi atunci când te acoperă... te sufocă. Tu eşti Zăpada. Accidentul meu, întâlnirea mea cu tine, fac parte şi el din „încadrarea perfectă în destin“? — Accidentul nu are decât importanţa pe care i-o vei conferi tu. Nenorocitule! Vei ajunge să te făleşti cu acest accident! După ce te voi expedia, vei începe să mă cauţi înnebunit, smiorcăindu-te penibil în urechile tuturora că ai ratat marea ta iubire. Te vei purta absolut dezagreabil, dragul meu poet, dar acesta e destinul tău. — Ai spus: te voi expedia. — Fiindcă te voi expedia. Ai înţeles perfect. — Nu e dur spus? — Dur, însă adevărat. Z. deschise fereastra, zăpada năvăli peste ei. Aerul îngheţat, pădurea, lătratul câinelui, teama de singurătate, se amestecară. – Tu! ridică Z. degetul, parcă ameninţându-l. Tu care-mi vorbeşti tot timpul – cu glasul acesta necultivat! – despre ura ta eternă! Dacă te-aş şti capabil de un sentiment etern, fie chiar şi ură, poate că te-aş iubi ca pe un zeu. Dhimitrie (p.) medită puţin. — Când se va produce „expedierea” mea? — Curând, curând. — Dar nu vezi că ninge groaznic? — Orice zăpadă are un sfârşit, răspunse Zăpada. — Nu am nici un chef să mă încadrez în destinul meu! scrâşni Dh. (p.) furios. Z. ieşi, îl lăsă singur. 14. Toma Bumbuc îl găsi la telefon pe doctorul Bucur O. Mută receptorul în mâna stângă, degetele şi palma celei drepte asudaseră groaznic, le şterse de haină, cu sentimentul 1730

că întregul său corp e prins într-o plasă cleioasă. Căldura era mare iar telefonul era public, pe stradă defilau femei, spiriduşi, câini, alte obiecte, în vitrina librăriei de peste drum o fată drăguţă, aplecându-se mult către interior, aranja cărţi, broşuri, arătând tot ce avea de arătat iubitorilor de literatură. — Doctore, trebuie să te văd! — Ei? Nu acum. — Eşti ocupat? Fata din vitrină schimbă poziţia, iar Bumbuc făcu semn unor nerăbdători care ciocăneau cu monedele în geamul cabinei că termină îndată. — Marea ta experienţă înaintează? — Da. Da. — Cum? — Încep să mă conving tot mai mult că moartea e altfel decât tot ce ne-am închipuit noi până acum. Crezi? — Dar viaţa? — Ei... ştii tu! „Ultimul bombardament, din ultima zi, din ultimul ceas, din ultima secundă a ultimului război...“ Oricum, trebuie trăită. Viaţa. Şi, dacă e posibil, trăită frumos. — Asta e tot? — Deocamdată. Dar nu e suficient? — Aş fi vrut date... cifre... — Mai târziu, cadetule. Avem timp din belşug. — Oare?... ♣♣♣♣ 1. Mai târziu... Smulg încă o foaie de calendar, 1990, decembrie, ninge, curând împlinesc şaizeci de ani, şi-s peste douăzeci de când mă tot pregătesc să deschid dosarul „Marelui Joc“. Ninge colosal de jur împrejur! Ca în iarna de odinioară când roteam pe deasupra capului, ca pe o sabie, ameninţarea cu dosarul „Marelui Joc“, când, atât de tânăr!, atât de tânăr!, locuiam în Turnul de Apă împreună cu Androtancus, şoricelul „Sucursalei din Nord“. 1731

Între timp, m-au trădat femei, m-au părăsit prieteni, miam schimbat... lecturile, însă credincioasă mi-a rămas memoria. Perioada aceea corespunde cu un şir de evenimente, dintre care amintesc: — Doctorul Bucur O. a aflat totul, sau aproape totul despre viaţă şi moarte. — Actorul Bucur O. a fost răpus în chip misterios pe platoul de filmare. — Dhimitrie (poetul) suferise un accident curios şi pornise în căutarea automobilului albastru. Acesta era destinul său, să caute automobilul albastru. 2. – Fireşte – se spovedi Dhimitrie (p.) – am intrat cu capul înainte într-o proaspătă încurcătură. Tu ce faci acolo, Toma? — Pregătesc cafea. — Nu vreau cafea. De ce vibrează Turnul de Apă? — Şoricelul Androtancus urcă treptele... Dă-i ’nainte, în ce încurcătură ai mai intrat? — Livia ţine morţiş să mă prezinte părinţilor... în vederea logodnei. Da, e vorba de fata pe care am cunoscut-o în „dimineaţa sosirii din captivitate“, şi cu toate că uitasem locul întâlnirii – cine le poate ţine minte pe toate! – am găsito, nu era greu, e taxatoare pe linia şapte. Vei zice, Toma, că-s ultimul om, şi chiar sunt! De ce a trebuit să mă întâlnesc cu ea, să fac pe marele amorez şi-n acelaşi timp să zbier ca o mâţă cu coada strivită de dorul lui Z.?! Ce mă scoate din minţi este că ea, Zăpada, a cam prevăzut cât de penibil voi evolua, cât de perfect mă voi încadra în penibilitate şi în destinul meu, cu câtă fervoare mă voi azvârli iar în întâmplări-ciorap şi întâmplări-fular. — Una peste alta, îl întrerupse Bumbuc, ce ai de gând să faci, te însori cu această Livia, sau cauţi urmele lui Z., şi automobilul albastru? — Aş vrea să dau un pic timpul înainte. — Neghiobule! Se dă el singur. — Sau înapoi... — Asta n-au rezolvat-o alţii mai breji de cât tine. Ce este cu Livia? E însărcinată? 1732

— Cum? Habar n-am. — Evident. Cine ar trebui să ştie? Ea n-a zis nimic? — N-am întrebat-o. — Atunci, de ce atâta grabă şi zarvă? Dar părinţii ei? — Nişte oameni cumsecade, s-ar părea. Livia le-a spus că e logodită cu un poet. Vor să-l vadă la faţă pe logodnic. Sunt curioşi să cunoască un poet. Ei credeau că toţi poeţii sunt morţi... — V-aţi logodit? Nu-mi amintesc să mă fi invitat la logodnă, bombăni Toma Bumbuc. — Nici eu nu-mi amintesc să mă fi logodit, suspină Dh. (p.). Ce este aceea, de fapt, o logodnă? Toma Bumbuc îşi scărpină nedumerit bărbia nerasă. — Logodnă? Hm, un fel de... de unde dracu vrei să ştiu? Vorba ta, nu le poţi şti pe toate! 3. Prima întâlnire dintre Dhimitrie (poetul) şi insul cenuşiu, pe scurt Cenuşiul, se produse într-o seară când se dădea la „Tivoli“ filmul „Călimara lui Sonny“, cu Bucur O. De sus din Turnul de Apă Toma Bumbuc se amuza, şi nu prea, observând marea de capete din faţa cinematografului. Ziua încă nu plecase definitiv, îşi mai târa coada, noaptea nu se anunţase decât prin avangărzi, iar porţiunea invadată de oameni părea un ţesut organic privit la microscop, aşa cum văzuse el într-o zi când doctorul Bucur O. îl poftise în laboratorul său. În acest moment Dhimitrie (p.) şi Cenuşiul se izbeau frunte de frunte în faţa locuinţei poetului de pe strada Babeuf. Poetul picase acolo în „inspecţie inopinată“, şi numai Raymond Regele Spionilor cu ironia sa groasă, îl împiedicase să-şi agaţe pe piept o insignă a brigăzii de moravuri. Întradevăr, ce se întâmplase? O anume studentă, pe numele ei întreg J., care locuia prin vecini, îi şoptise la ureche că odăiţa lui e închiriată în nopţile când el lipseşte, clienţilor ocazionali, în trecere prin oraş şi care nu găseau loc la hotel. Loc la hotel nu era niciodată aşa că gazda sa mergea pe înserate la gară ca să-şi recruteze clienţii. Dhimitrie (p.) se pregătea să-şi radă gazda, ameninţând-o că pierde un atât de 1733

comod chiriaş care abia dacă vine o dată pe săptămână şi nu cere să i se facă ordine în hrubă, de asemenea nu cere să-i fie servită cafeaua la pat, când îl apucă de mânecă Cenuşiul. Poetul îl recunoscu pe dată, din descrieri şi tresări de speranţă, crezând că e mesagerul lui Z., însă Cenuşiul, vorbind iute şi exprimându-se cam obscur, pretinse că el e adevăratul actor Bucur O. şi că are intenţia să-şi ucidă uzurpatorul, dacă acesta-şi continuă jocul său blestemat. Unde e? Dhimitrie (p.) râse, dezolat. Altceva sperase el! Cenuşiul nu era mesagerul Zăpezii. Dar al cui? Cenuşiul continuă să ameninţe, Dh. (p.) râse iar şi-i întoarse spatele. 4. Totuşi, în cele din urmă, după încă alte două întrevederi (Cenuşiul îl căuta peste tot) între ei se stabili o stranie alianţă. Dh. (p.) îl va informa pe individ despre „mişcările“ actorului Bucur O. (nu era greu, ce-l costa să zică: Ieri Bucur O. a plecat de la Hollywood la Miami?), iar Cenuşiul va căuta şi el automobilul albastru. Dhimitrie (poetul) avu din plin senzaţia că ia parte la un joc de copii şi se bucură teribil: Pentru început, îl expedie pe Cenuşiu la adresa, de puţini cunoscută, a actorului Bucur O. de pe str. Docent Constantinescu. („Nu se ştie, poate că Bucur O. a revenit în ţară incognito pentru câteva săptămâni de odihnă“.) Şi tot pentru început, Cenuşiul îl trimise pe poet la un amărât de mecanic, Sfârlea, care, zicea el, cunoştea toate automobilele ce se vânzoleau pe ici pe colo. Cenuşiul nu găsi pe nimeni pe str. Docent Constantinescu, actorul aflându-se, aşa cum ştia toată lumea, în California. Nici Dh. (p.) nu făcu mare scofală, Sfârlea pretindea că nu are ştire despre R-10 albastru, cu o pipiţă roşcovană agăţată de volan. Cercetările însă nu se opriră aici, şi nici colaborarea celor doi. 5. Livia, costumată corect, arăta ca o perniţă fragedă şi probabil abia trecuse de şaisprezece ani. 1734

— Minoră! se cutremură Toma Bumbuc. Nu vezi, Dhimitrie, idiotule, ce scrie pe fun... pe şoldul ei? — Nu văd. Ce scrie, dragă Bumby? — Ai grijă, că plec... — La Pago-Pago, ştiu. Ce scrie? — Câţiva ani puşcărie. — Ei, surâse visător poetul. Câţiva ani de linişte. Poate că aş scrie ceva deosebit în acest interval, iar pe deasupra, nu m-aş încadra perfect în destin. Orice ar zice Zăpada, puşcăria nu e prevăzută în „încadrarea perfectă în destin“! — De ce te complici, maimuţoiule, îl dispreţui Bumbuc, cu puştoaice minore, când există atâtea secretare experimentate! — Eşti un blazat şi un famen, îl ocărî poetul. — Poate, mârâi Toma Bumbuc. 6. Până la Tahiţa – puţini kilometri. Urma automobilului albastru acolo se pierde. Vara, în absenţa ninsorii, distanţele par mai scurte. De reţinut această idee, şi de comentat mai încolo. De comentat de asemenea insistenţa şi nerăbdarea lui Dhimitrie (poetul), bunda înflorată şi cele patru insigne ale junelui cu mutra veşnic uluită de la ghişeul oficiului poştal Tahiţa. Pădurea foşneşte şi se închină în amurg. Amurgul senchină pădurii. Aceste imagini le gândeşte Dhimitrie (p.), dar le concretizează limba mea. Exact ca-n experienţa doctorului Bucur O. 7. – Încep să bănuiesc, încercă să lege o conversaţie Dhimitrie (p.) Z., este şi ea o magnifică, o supravieţuitoare. — Nu! i-am replicat, mai dur decât era cazul. Cercul magnificilor, al supravieţuitorilor, este închis. Tu eşti doar un tolerat. Plecasem în zori, cu aceeaşi hardughie mare a Institutului, cu acelaşi Geo cabalin lipit de pedale, Geo şi hardughia fiind puşi la dispoziţia noastră de amabilitatea sumbră a doctorului Bucur O. 1735

Dimineaţa se arătase la început confuză, din ceruri curgea parcă nămol, dar munţii trimiseră un vânt care mătură şi măcină fantomele. Geo, răbdător şi tăcut, învârti automobilul prin păduri, pe drumuri impracticabile unde şi carele de luptă ar fi ezitat. Nimeni nu ştia nimic despre o cabană singuratică în jurul căruia dă târcoale un automobil albastru. Nimeni nu ştia nimic despre o fată pe nume Z. Normal. Cei chestionaţi se uitau oblic la poet. Ce mai vrea şi ăsta? Însă pădurile erau verzi, înalte, frumoase. Prin văgăuni şi colţuri pluteau mâhniri adânci, necunoscute. 8. – Se cheamă, încercă iar să pălăvrăgească netrebnicul de Dhimitrie (p.), se cheamă că eu am rămas cel păcălit. De altfel afacerile de-acest gen mă caracterizează... — Cine te-a păcălit? întrebă cu lenevie Bumbuc. Z. te-a păcălit? — Şi Z.! Toată lumea râde de mine, cadetule! — Să nu-mi mai spui „cadetule“. Aşa au voie să mi se adreseze magnificii, supravieţuitorii. Cei autentici. — Cenuşiul m-a cam tras de limbă, mărturisi poetul. Eu iam dat adresa actorului, în vreme ce el n-a aflat nimic despre Z.! — Cenuşiul e scrântit de cap. N-ar fi trebuit să-i divulgi nimic despre actor. — Nu se sperie Bucur O. de un amărât de Cenuşiu. — Nu se sperie. Totuşi, ar fi trebuit să-ţi ţii gura, poete! 9. Dacă Dh. (p.) n-ar fi păţit ce a păţit, ar fi inventat desigur totul. Păţania cu Z. îi era necesară. Dacă n-ar exista mărturie incontestabilă, cicatricile trupului său sfârticat, aş înclina să cred ca totul e chiar o invenţie. Oricum, repet, în viaţa lui trebuia să apară un automobil albastru, o necunoscută („Z“) pe care s-o piardă şi să n-o mai găsească, altfel... ei bine, altfel nu s-ar fi încadrat în propriul său destin şi, ieşind din propria sa albie, ar fi deranjat sau zgândărit destinele altora, fiind posibile catastrofe de necalculat, ca la atingerea materiei cu antimateria. 1736

10. Da, nu strică să fim cuminţi. Să ne cunoaştem lăţimea şi lungimea drumului. Altfel... Altfel, atenţie! Altfel la fereastră apare, subţire ca un desen în peniţă, o mână înarmată, două împuşcături răsună, nu prea bine ţintite, doar în partea stângă a pieptului, suficient totuşi pentru ca... Şi la ce bun îndemnul Marelui Regizor? — Ce e cu teatrul ăsta? Unde ne aflăm, la circ? (Moartea e ridicolă uneori, ca un clown bătrân şi obosit.) Hei! Nu seaude? Sus, Rio Jim! Ştiu. Ai învăţat la perfecţie cum se moare... Scenele dinainte au ieşit bine, dar... nu se moare acum, nu se moare în scena asta! 11. Cenuşiul, neobosit, mişună prin oraş, multiplicat, taie pieţele în diagonală, ca un corb, când cu baston, când fără baston, sperie câte o pisică (odihnitoare) ce şade în prag de casă visând, pândeşte la baza Turnului de Apă să dea nas în nas cu Toma Bumbuc, îl caută la toate cele trei locuinţe pe Dh. (p.), îi caută pe alţi magnifici şi supravieţuitori. Vrea, vrea neapărat să-i vină de hac actorului Bucur O.! 12. Ninge iarăşi. Ninge mereu! În liniştea Turnului de Apă îmi zic: poate am deschis de mult dosarul „Marelui Joc“ şi lam şi închis. Da. Şi în continuare mă gândesc la galaxii, ca un filozof... „Marele Joc“? Marele joc al timpului? Şi, mai departe: marele joc al timpului, cu mine, nu jocul meu cu timpul, ci jocul dumnealui. Însă toate acestea galopează, surâzând în bietul meu cap. Îi voi da Melaniei un telefon: „Dragă Mel..., vino să deschidem împreună dosarul «Marelui Joc», mi-e dor de tine.“ Mel... habar n-are cât de mult am iubit-o, vom răsfoi împreună aceste vechi pagini, iar deasupra noastră se vor destrăma arborii vor duela prin spaţii comete, şi vom fi vizitaţi de fiinţe mici, „androtanci“, „reliefani“, viguroşi „căţărători“ vor despica ţărâna, se vor apropia de noi, scuturându-şi cu neglijenţă umerii... 1737

Am iubit-o pe Mel... dintotdeauna, mai înainte ca ea să fi devenit soţia doctorului Bucur O., dar ce era de făcut, era o femeie prea inhibantă pentru mine, şi mereu apărea prin unghere câte un Be Haş plicticos şi tăcut, învăluit într-un fel de nepăsare de care eu mă tem. Oamenii care te atacă direct sunt cinstiţi, dar ăştia tăcuţi ce răsar nu se ştie când prin colţuri... Cine-i înţelege? Chiar, cine? — Mel... doctorul e acasă? — Nu, Bumby... e mai absent ca oricând. — Aşa ceva se poate spune doar despre un mort! — Bate în lemn, Bumby. Vii? — Eşti singură? — Vino, în orice caz... Te aştept. 12+1. Să rememorez. Raymond Regele Spionilor, jignit, exasperat, aruncă paharul în barba Marelui Şeik Rahman, iar vinul, de fapt şampanie, şerpui spumând pe gâtul Şeikului, pe sub cămaşa lui, o parte ajunse pe masă, iar câteva picături printre sardele. Sardelele nu părură ofensate. Cu mâinile-n şold, Sophie, soţia inginerului Dorin Căpăţână-Căposu privea scena, calmă, visătoare, frumoasă ca o păpuşă-gigant. Un vânt proaspăt al legănaţilor codri canadieni se învârtea-n şuviţele-i blonde. — Fichez le champ, fiston! hârâi din barbă Marele Şeik, încă neclinit pe scaunul lui, neclinit şi întunecat ca o stâncă sub care a fost instalată o porţie bună de dinamită. — Ce? Cum a zis? Ce a zis? sughiţă Raymond Regele Spionilor, uluit de propriul său gest, cu totul neaşteptat chiar şi pentru el. — Pe câte mă descurc eu în hăţişul limbilor străine, a cam sugerat să vă faceţi nevăzut, şi încă repede, traduse cu blândeţe Dhimitrie (poetul). În marele salon „de paradă“ al actorului Bucur O. se mai mişca doar limba pendulei, piesă medievală adusă din Marsilia. Până şi peştişorii din acvariu încremeniseră de parcă apa în care se zbenguiau ar fi îngheţat ca printr-o minune. 1738

Marele Şeik Rahman puse, în fine, pipa stinsă pe marginea mesei şi se ridică greoi. — Regret, Rege, îţi voi aplica o scărmăneală, cu ţot respectul... — N-ai să te baţi, ţipă subţire şi lung Magda, secretara Marelui Şeik. El o mătură lejer cu laba-i uriaşă şi Magda ateriză în cap pe un fotoliu scund, arătându-şi toate coapsele (câte? opt?) şi chiloţeii diafani cumpăraţi „de la copii“. Raymond Regele Spionilor, cu obraz pe care ţepii răsăriră brusc, printre şiroaie de sudoare sărată (n-am auzit încă de sudoare dulce, dar, poate că...), ţepi cărunţi şi groşi cât ai periei de şuru(lu)it parchetul, aştepta acum să fie ucis. Cu Marele Şeik nu era de glumit. Blânda lui nevastă aştepta acelaşi lucru. Nu vreau să fac speculaţii. Nu vreau să precizez dacă aştepta cu plăcere sau viceversa. Când, pe neaşteptate, în calea pieptului lat al Marelui Şeik Rahman, răsări un piept şi mai lat, de e cu putinţă aşa ceva. — În casa mea nu se mai bate nimeni! V-aţi scărmănat suficient în ultima vreme – din prietenie, bineînţeles. Fiecare la locul său! — Ha! răcni Şeikul. Îţi închipui că un „Oscar“ mă intimidează? Un biet Oscar?! Piei din calea mea, Rio Jim! Îi voi aplica o corecţie Regelui Spionilor! A fost o scenă de neuitat. Dar cu urmări incalculabile. Bucur O., marele actor, îl apucă pe Şeik de barbă, Rahman îl apucă pe actor de chică, şi ambii îl apucară cu mâinile (probabil că aveau câte trei, fiecare din ei), îl apucară pe Raymond Regele Spionilor, de unde se putea apuca, în vreme ce strigătele doamnelor, neobişnuite cu asemenea manifestări, săreau împrejur ca nişte aşchii stârnite de un toporaş bine ascuţit ce retează un eucalipt. Şi-n toiul acestei reconfortante tăvăleli, apăru, cine credeţi?, Aquilina, managera actorului Bucur O. Da, apăru. Chiar, apăru. Rămase la uşa „salonului de paradă“, cu ochii reci ca nişte lame de ras scoase din uz. Privi o clipă – şi-n clipa aceea nu se întâmplă mai nimic. — Ce este? vru s-o îndepărteze Toma Bumbuc, totdeauna lucid şi pe fază. Ochii Aquilinei, deşi ficşi, vedeau în toate 1739

direcţiile. Zise, impasibilă ca un pietroi mare ce ştie că nu poate fi rostogolit de pe deal în jos: — Un individ îl caută pe domnul actor Bucur O. — Ce fel de individ? se interesă Toma Bumbuc. — Unul nebun. Unul care pretinde că el este adevăratul actor Bucur O. — E limpede, se lumină la faţă Toma Bumbuc, dacă admitem că Bumbuc era în stare să-şi lumineze faţa. Eu cred că nu, dar nu am nimic împotriva lui, era şi el un singuratec ca şi mine. Toma Bumbuc conchise aproape în şoaptă: — Iată că a venit şi Cenuşiul... Cu mare întârziere... Dar mai bine întârzia încă un secol! Şi, către Aquilina: – Vezi, prietenii mei sunt deocamdată foarte ocupaţi. Individul acela nu poate fi primit! Şi Toma Bumbuc închise cu sânge rece uşa. Degeaba! Prin ferestrele deschise năvălea aerul proaspăt al nopţii. În cadrul uneia din ferestre se insinua, ca un desen fragil în peniţă o mână subţire, subţire dar înarmată... 14. Amintirile lui Dhimitrie (p.) din lumea ireală. Printre pietre, printre pietrele pietrarului Dimitrie, soarele se strecura ca un dulău galben. În afară de soare, prin satul acela cu multe pietre cioplite şi necioplite, se plimba liniştea la braţ cu nepăsarea, urmaţi la câţiva paşi de fatalitate (cuvânt probabil ostrogot) cărările li se-ncrucişau şi se despărţeau, pentru a se reuni iar, ca într-un joc fără epilog. Toma Bumbuc vorbi pe neaşteptate. Repede şi cam fără şir, exact ca atunci când trăncăneşti una pentru a-ţi ascunde adevăratele gânduri sau, eventual emoţiile reale. – Mă, zise el, prea subţire, prea sonor, te-ai gândit că în spatele nostru mereu se taie sfoara... sau timpul, sau, cum să te fac să înţelegi, bagajul nostru de aşa-zise acumulări...? — Nu pricep, fii mai explicit, mormăi Dh. (p). — Tu nu pricepi niciodată, nimic. Îmbătrânim! Rămânem fără biografie! Dhimitrie (poetul) se poticni, îşi drese greu echilibrul, răspunse neaşteptat de opac: – Tot nu pricep, prostii, 1740

biografiile mele, sau autobiografiile, se află peste tot, prin tot felul de sertare şi dosare... — Chiar şi-n dosarul „Marelui Joc“. — Nu ştiu. Nu ştiu nimic despre dosarul „Marelui Joc“. Poate că nici nu prea vreau să ştiu. Dar ştiu că biografiile mele există şi unde trebuie, şi unde nu, la O.N.T., la Uniune, la Regională, la secţie, la Arlus, la facultate, la editură, la oficiul de locuinţe, posibil că şi la ofiţerul stării civile, deşi, am impresia, nu m-am însurat încă niciodată, or fi făcut rost de una, pentru orice eventualitate, să fie. — Şi-n felul acesta, risipindu-ţi biografiile, ai rămas fără nici una, însă eşti doar un mic idiot, nu pricepi nimic, eu filozofam, iar tu te cobori către sertare... — Nu observasem că filozofezi! Când filozofezi, ridică mâna stângă, sau pune-ţi mască de filozof. — Nu observi nimic fiindcă eşti prea ocupat să te observi pe tine! — Prea înţeleptule! — Eu vorbeam, dacă poţi pricepe, despre pierderea contactului cu trecutul, cu timpul scurs, cu viaţa consumată, ireparabil şi definitiv şi tragic. — Eşti pus pe vorbe mari astăzi, Bumby! Mă plictiseşti. Şi de altfel, ai uitat să faci prezentările. — Ai dreptate. Toma Bumbuc se întoarse către petrar. – El este Dhimitrie (poetul), iar d-lui este Dimitrie petrarul. Petrarul, scund, supt, îl privi pe Bumbuc. Întrebă ce mai face domnul care as-iarnă a mas la el şi a vrut să se facă ajutor de petrar. — E mort, răspunsese scurt Bumbuc, şi păru că tranşase definitiv întrebarea. De altfel, nu mai urmară şi altele. ♣♣♣♣ 1. Iar eu visez cavalcade infernale! Într-o bună zi, totuşi, trebuie să părăsesc Turnul de Apă. Prin ninsoarea ce se va accentua cu fiecare anotimp, trupul meu, ca o ghiulea de oţel viu, îşi va croi un coridor şerpuit, iar tălpile şoşonilor vor 1741

aşeza peceţi asimetrice ca ale unui şchiop, cu toate că nu am şchiopătat decât o singură dată în viaţă, în frageda, îndepărtata, pierduta copilărie, când am călcat cu piciorul desculţ, lung şi apăsat peste un tăciune care, în bătaia soarelui părea negru şi stins, şi când colo mocnea furios. Da. Rana prindea crustă, sub crustă se întâmpla o infecţie, medicul unul cu bărbie kilometrică de-o puteai înnoda, smulgea fără menajamente crusta, dar se făcea alta şi sub alta se întâmpla o nouă infecţie, aşa că toată vara am umblat în călcâi, în dreptul, şi spre toamnă, vindecându-se buba, şchiopătam de-a binelea. 2. Ca să mă dezvăţ de şchiopătat, încasam bătaie după bătaie. Peceţile şoşonilor, în zăpada mereu mai densă, şi mai albă – dacă e posibil aşa ceva – vor arăta direcţii contrarii, pentru a-l deruta pe Cenuşiu. Zadarnice, târzii, precauţiuni! Cavalcada şi urmărirea continuă! Pe toate direcţiile, însă un singur inamic, cu fler, cu nas de copoi, un inamic tenace ca o provă de cuirasat, dement până-n vârful unghiilor în încăpăţânarea lui de a tranşa rivalităţi ca şi inexistente, se va ridica din umbră în clipa în care nimeni nu se mai aşteaptă, va întinde mâna lui înarmată, subţire ca un desen în peniţă, două împuşcături or să răsune... 3. Atâţia ani mai târziu, îmbătrânind, confuz ca un struţ într-o baltă, Toma Bumbuc avea să repete-n stânga şi-n dreapta, oricui avea chef să-l asculte: moartea lui Bucur O. na înţeles-o nimeni, şi mai ales, nimeni n-a priceput care existenţă a sa a fost suprimată. Dar în realitate, evenimentele n-au fost lipsite de o anumită limpezime. Să ne amintim numai de porunca Marelui Regizor: — Sus, Rio Jim, în scena asta încă nu se moare, ai căzut excelent, eşti abia rănit, şi unde?, două biete gloanţe în partea stângă a pieptului, acum te târăşti, te strecori pe după diligenţă... Hei, tu, figurantul de colo, scutură-l pe Rio Jim, pare să fi adormit! 1742

4. Toma Bumbuc, la redacţie, avu o zi sâcâitoare, cu tot felul de colaboratori ce apăruseră în cete, colaboratori de care toţi se fereau, iar el, amabil, plutindu-şi sub tavan capul mic cu părul lins, transmise fiecăruia obiecţiile sau le respinse materialele – fapt care avea să-i aducă multe antipatii, cu toate că nu avea nici o vină. Scăpând de toţi, ostenit, se lăsă într-un fotoliu erodat de greutatea – variabilă – a tuturor redactorilor şefi şi adjuncţi ce se perindaseră prin ani, ars de ţigări uitate pe speteze (redacţia era să fie incendiată de paişpe ori), pătat de liquerurile feluritelor aniversări şi sărbătoriri. Îşi amintea... Expediţia – a câta?! – efectuată la Tahiţa, fusese din nou un eşec. Mai întâi, petrarul Dimitrie rămase impasibil la sugestia lui Dhimitrie (poetul) că, într-o bună zi, descoperit şi „lansat”, ar putea să ajungă cineva, un al doilea Brâncuşi. Dimitrie petrarul nu auzise de acesta, cum de altfel, nu auzise nimic despre o fată-pictoriţă ce bate ţinutul într-un automobil albastru, roţile căruia, la intervale nedefinite, strivesc, în treacăt, câte un poet în viaţă. Cât priveşte morile (ne amintim că în cabana din pădure exista o pictură cu o moară, un morar şi-un câine) ele scârţâie, vreo câteva, cu morarii şi dulăii aferenţi, pe văile de primprejur. Placă, domnii, să cerceteze şi să întrebe şi pe-acolo. 5. Şi părerea ta despre Cenuşiu? Un actoraş maniac, ratat, psihopat, şi tot ce doreşti, gelos pe faima marelui Bucur O.? Dhimitrie (poetul) sugea cu poftă un ac (proaspăt). Toma Bumbuc îl scruta sever: — Dacă i se-ntâmplă ceva actorului, vina cade pe tine rosti Toma Bumbuc. Tu i-ai indicat adresa! — Da? De ce? Adresa marelui Bucur O. o cunoaşte toată lumea, răsări Dh. (p.) ca dintr-un neant albastru în care el şi acul se roteau unul în jurul celuilalt ca steaua dublă Y Leonis. 6. Vai, stelele duble! Fatală viziune, de unde-mi răsări?

1743

7. Bucur O. era lungit pe covorul ieftin de iută din mijlocul camerei. Dădea impresia că încercase să se târască în spatele mesei... ca în spatele diligenţei. Cele două gloanţe ce-l perforaseră n-au lăsat urme cine ştie cât de vizibile. Puţin sânge... Fereastra era deschisă (fiindcă prin fereastră, ca un desen subţire în peniţă, o mână înarmată...), uşa, deschisă la fel. Nam avut dificultăţi ca să intru şi nici măcar nu m-am speriat. Eu mă sperii mai ales când nu este cazul! Poate că moartea lui Rio Jim din film pregătise moartea reală a lui Bucur O., şi-n subconştient o aşteptam. O prevedeam. Acum, după atâţia ani, ştiu că aşa e: o aşteptam şi chiar mi se părea inevitabilă. Emoţia, cum să zic, pe semne tocmai din cauza asta lipsea, dar am mai afirmat că niciodată n-am fost la înălţimea evenimentelor. Ce să fac, n-am fost, chiar n-am fost! Fireşte că ar fi trebuit să zbier să vină autorităţile – se făptuise o crimă! – dar eram convins că există pe undeva un mesaj personal care-i priveşte numai pe magnifici şi supravieţuitori, un mesaj ce aparţinea de drept dosarului „Marelui Joc“. Trebuia să-l găsesc, înainte de a veni anchetatorii şi de a sigila totul. 8. Bucur O. stătea lungit pe covorul ieftin de iută din mijlocul camerei. Părea că adormise... târându-se pe după diligenţa cuprinsă de flăcări, în clipa când ar fi trebuit să deschidă focul asupra fostului său amic Doc Holliday. Bucur O. părea un „căţărător“ ce vine din adâncimi şi-şi permite un scurt răgaz. Cămaşa era despicată la spate – nimeni n-a priceput vreodată din ce cauză, lăsând dezgolit umărul vânjos şi o parte din cicatricea rănilor căpătate în „ultimul bombardament, din ultima zi, din ultimul ceas, din ultima secundă a ultimului război“. Am făcut pe detectivul. M-am dus la fereastră unde am dat de urme de scrum şi am înţeles că idiotul de Cenuşiu, înainte de a scoate Coltul său afurisit, fumase o ţigară întreagă, conversând din grădină cu Bucur O. Şi ce-i spusese? Vechea 1744

placă; „Eu sunt adevăratul Bucur O., iar nu tu!“. Însă era treaba organelor să-l radă pe Cenuşiu, nu a mea. M-am învârtit prin cameră. Nu trebuia să fii foarte deştept ca să înţelegi că Bucur O. murise greu. Se ridicase de câteva ori, căzuse iar, răsturnând mobile. Cenuşiul urmărise totul până la capăt, sau o tulise imediat? Dar dacă el înşfăcase şi mesajul. Nu, iată-l! Iată mesajul! 9. Am format numărul redacţiei, i-am cerut Magdei să-mi facă legătura cu Ştefan cel Bigot şi am pornit conversaţia c-o întrebare colosal de inutilă: — Ştefan, eşti la redacţie? — Dar unde crezi? Tu ce număr ai format? — Ai dreptate, m-am zăpăcit... Dă-i afară pe toţi din birou şi pune în mişcare mecanismul. Bucur O. a fost ucis. Împuşcat. — Ascultă, căscă plictisit Ştefan cel Bigot. Sunt extrem de ocupat. Tu de ce nu eşti la redacţie? Ai băut de dimineaţă? — Am avut o presimţire şi m-am dus la Bucur O. Ascultămă! Ascultă-mă! El zace într-o baltă de sânge cu două găuri în partea stângă a pieptului! Cred că s-a întâmplat aseară, după scandalul acela şi după ce noi toţi am plecat. Nu-ţi aminteşti că Aquilina anunţase un individ care vrea să-l vadă pe actorul Bucur O.? — Toma Bumbuc, nu mai ştiu ce să cred. Ai picat în cap? — Cred că nu. Bucur O. a lăsat un mesaj personal. Restul nu contează. Anunţă Procuratura şi pe cine mai trebuie, că te pricepi la chestii dintr-astea. — Jură că nu glumeşti! — O, doamne, Ştefan! — Dar pari foarte calm. Prea calm! — Şi sunt calm. Eu mă agit doar când nu este cazul. 10. Bucur O. era lungit pe covorul ieftin de iută din mijlocul camerei. Pentru un mort avea o poziţie relativ comodă şi o figură relativ necontrariată. Părea că doarme cu faţa înclinată pe dreapta. Braţele desfăcute lateral – încercare de a înota? – puţin chircite, adunaseră covorul prăfuit şi ros 1745

sub el. Unghia degetului arătător al mâinii stângi era vânătă, o lovise cu ciocanul încercând să dreagă nu ştiu ce la cuşca porumbeilor. Procurorul fuma în fereastră, cam în locul unde şezuse Cenuşiul. Procurorul îl cunoscuse pe Bucur O. şi era un om inteligent. El intră cu simplitate în „Marele Joc“, nu-l costa nimic. El zise: — Cine s-ar fi aşteptat să fie ucis doctorul? N-avea duşmani... Toma Bumbuc dădu o replică: – Păi n-a murit în timp ce era doctor, ci în timp ce era actor. — Cum vine asta? — Asta vine altfel... — Şi de unde ştii? — Ultima vreme renunţase la cariera sa doctoricească pentru a se dedica actoriei. — Da? Procurorul îşi scutură scrumul ţigării exact în locul unde şi-l scuturase Cenuşiul în vreme ce Bucur O. murea. Bumbuc adăugă: — Rio Jim avea destui inamici. Vedeţi, a fost împuşcat cu Coltul. — Asta urmează s-o stabilim noi, replică cu blândă mândrie procurorul. — Eu ştiu de pe acum, se zburli Toma Bumbuc. Nu putea să fie decât un Colt. Rio Jim n-ar fi acceptat să fie ucis decât cu un Colt! Procurorul: – Dar nu l-a întrebat nimeni cum doreşte să fie ucis. Sau a fost întrebat? În timp ce fotograful Justiţiei lua ultima poză, Sophie, soţia lui Căposu, se exprimă pe franţuzeşte că Melania n-ar trebui să fie lăsată acum singură, se va duce ea să-i ţină tovărăşie, Marele Şeik Rahman încercă să-i răspundă că Bucur O. n-a fost căsătorit cu nimeni, nici măcar cu Melania, dar tăcu, „Marele Joc“ era „Marele Joc“, aşa că o expediară, pe Sophie, să-i ţină tovărăşie „soţiei“ defunctului. 11. Mesajul lui Bucur O. 1746

Băieţi, moartea e egoistă, geloasă, te acaparează... Nu există regrete. Importanţa propriei tale morţi, anulează toate celelalte, e un eveniment formidabil. Acum ştiu. Te concentrezi ca să înaintezi, fiindcă vine o clipă lungă, atât de lungă încât ai impresia că te opreşti definitiv undeva între viaţă şi moarte, în punctul unde nu se rezolvă nimic, şi te cutremuri vrei să ştii până la capăt. Ar fi păcat ca punctul în care nu se rezolvă nimic, să fie chiar moartea, ce hrană poţi oferi în acest caz curiozităţii fundamentale? Acest soi de curiozitate nu acceptă decât date absolute. Asta e tot ce am putut să aflu. Dacă e prea puţin, iertaţimă. Dacă mi se întâmplă ceva, doresc să fiu incinerat, iar cenuşa să-mi fie aruncată peste munţi înzăpeziţi dintr-un avion argintiu? Ultima frază încurca totul, nu se mai putea şti când îşi scrisese Bucur O, mesajul personal către magnifici şi supravieţuitori, înainte de a muri sau în timp ce murea, iar sensul semnului de întrebare din final scăpa oricărei analize. Da. ♣♣♣♣ Dhimitrie (poetul) urcă scările Turnului de Apă cu aerul misterios al unei capre-matematician. Venise o dimineaţă. Am făcut vânt cu piciorul unui scaun în direcţia lui cerându-i să nu mă deranjeze prea mult câtă vreme mă bărbieresc, dar el: — La ce oră e chestia? — De unde ai aflat? Nu e nici o chestie... — Toma... mincinosule... Vreau să vin şi eu! Vreau! — Nu uita că eşti un magnific şi un supravieţuitor decât prin adopţiune. Nu ştiu dacă or să te primească. Nu ştiu dacă le plac poeţii tineri care sug ace. — Am să le sug pe ascuns. — Poate. Să vedem. Lasă-mă dracului să termin cu bărbieritul, fă ceva, aprinde aragazul şi fierbe nişte ouă. 1747

— De ce nu pe primusul locotenentului Kalendula? — Are să explodeze, dobitocule, nu vezi că am aragaz nou? — Nu e un motiv să te umfli în pene. Nu m-am umflat în pene. Mi-am întins uşor pielea pe sub bărbie într-un loc unde am o mică cicatrice în formă de X, invizibilă aproape (o căzătură la vârsta de opt ani); în locul acela lama culege foarte greu firele de păr aspre şi de obicei mă tai urât, aşa cum s-a întâmplat şi acum, din cauza poetului. Acesta, între timp, găsise pâine iar acum punea pe măsuţă piper, sare, ceapă. I-am explicat, măgarului, că nu se cuvine să mâncăm ceapă, mi-am spălat obrazul la chiuvetă cu apă rece, mi-am tamponat cu spirt X-ul însângerat până ce sângele s-a oprit, mi-am prins la gât un ştreang, vreau să zic o cravată interesantă, m-am vârât în costumul cel nou cantr-o teacă şi am dejunat împreună cu Dh. (p.) ouă moi. Când am coborât din Turnul de Apă, dimineaţa era în toi, Dhimitrie (p.) procură la repezeală un taximetru (proaspăt) şi, după un turneu pe străzile Cârtiţei, Babeuf şi Aurarilor, presărat cu incidente nesemnificative, poetul arăta suficient de elegant ca să facă faţă chiar şi unui pluton de execuţie. Da. Pe la ora nouă şi ceva taxi-ul trase în faţa locuinţei Melaniei care, având liber de la serviciu în acea zi festivă, făcea plajă pe terasă, tolănită într-un chaise-longue, ţinând pe genunchiul drept pivniţele Vaticanului. Mai exact spus „Pivniţele Vaticanului“. Ca de obicei, ne dădu bani ca să-l putem alunga pe taximetrist. — Nu porţi doliu! îi reproşă Dhimitrie (poetul). Remarca lui mă indispuse. N-ar fi trebuit să vorbească aşa. I-am tăiat-o: – N-are cum să poarte doliu când e în costum de baie! Mel... ne promise că va fi gata într-un timp record şi-apoi lunecă prin faţa noastră lăsând o dâră de parfum „Masumi“. Avea părul adunat şi ridicat la ceafă, ca să se bronzeze, vezi bine, şi ceafa, şi arăta bine, enervant de bine. 1748

2. În ciuda promisiunii – pe care nici n-o luasem în serios, Mel... se dichisi vreme îndelungată, schimbă vreo şapte vestimentaţii căutând-o pe aceea care se asorta mai bine cu ceea ce numea ea „nuanţa zilei“, obosi vreo trei oglinzi tot răsucindu-se în faţa lor, iar când fu aproape gata şi c-un oftat ne pregătirăm de plecare, poarta scârţâi jalnic ca piciorul de lemn al unui invalid de la Verdun. Nu era nimeni altul decât armurierul căruia-i încredinţasem (aşa cum făcuse cândva şi Melania), spre demontare şi revizuire bătrânul meu orologiu vechi de pe vremea lui Nero şi care scăpase atunci ca prin minune din celebrul incendiu. Pasiunea pentru ceasuri vechi (şi stră-stră-vechi) fusese implantată printre magnifici şi supravieţuitori de către bătrânul prof Raţă, pe care aveam să-l revedem curând, curând. Revin la armurier. Nu l-am recunoscut. De altfel am impresia că-i încredinţasem orologiul tot pe vremea lui Nero. Armurierul e un ins a cărui înfăţişare fie că se schimbă neîncetat, fie că nu poate pătrunde într-o memorie ca a mea, ca să nu mai amintesc de numele său pe care numai un creier paranoic (?) l-ar putea reţine. Iată, îl am notat pe marginea unei foi din dosarul „Marelui Joc“: Hrwaszartanowicz. Înaintând pe alee, el trase un salut, fluturându-şi pălăria cu boruri largi de puse în stare de alarmă toate coţofenele de prin împrejurimi. Armurierul se înfipse-n faţa mea, care-l examinam uluit, fără să-mi amintesc cine e. — V-am căutat şi acasă, domnule Bumbuc, spuse el. Negăsindu-vă, am ştiut că sunteţi aici... — Pe mine mă căutaţi? am întrebat la fel de amabil ca şi bătrânul Archimede în ziua când a descoperit principiul pe care s-a şi grăbit să-l botez cu numele său, cu toate că poate avea deja un nume... Mel... pufni în râs. — Vechitura aia de orologiu, strecură printre dinţi armurierul. — A, mă dumirii, domnul Hrw...!? 1749

Mai departe n-aşi fi putut să-i pronunţ numele nici sub ameninţarea ghilotinei. — Hrwaszartanovicz, zise Hrwaszartanovicz. — Sigur, sigur, domnul Hrw... Melania, ţi-l prezint pe dl. Hrw... — Îl cunosc, zise Mel... — Hrwaszartanovicz, se înclină armurierul, ignorând sau neauzind cuvintele ei. Sau poate că nici el n-o recunoştea. Apoi făcui cunoştinţă armurierului cu poetul. — Dhimitrie, îmi pare bine. — Hrwaszartanovicz, îmi pare şi mai bine. — Ei bine, d-le Hrw..., orologiul meu e din nou sănătos? Ar fi o surpriză plă... Nu, piesa aia de muzeu încă nu prinsese viaţă, dar existau şanse bune. Da, existau. Hrw... descoperise o anumită piesă ce părea la un moment dat de neînlocuit, la un coleg din Mediaş, sau Sighişoara, nu-mi mai amintesc, acesta însă cerea un anumit preţ, destul de pipărat, eram de acord? Preţul, reprezenta o jumătate de leafă, dar ca să scap de armurier am zis da, iar el mulţumi şi dispăru. 3. Ce mai face Androtancus, şoricelul „Sucursalei din Nord“ se interesă Mel... — Ce părere aveţi, interveni Dh. (p.), Z., Zăpada, are să-mi trimită „facturile“? — Se înţelege, poate, şi are să-ţi ceară un preţ pipărat: VIAŢA! Acestea fiind zise, am pornit-o încetişor către „festivitate“. Nu ne grăbeam. La asemenea „festivităţi“ nu eşti elegant dacă nu întârzii cel puţin un ceas. Conform unui vechi obicei prof Raţă, fostul nostru diriginte, citi catalogul şi fiecare trebui să-şi extragă dosul din banca devenită neîncăpătoare şi să raporteze asupra victoriilor personale din ultimii vreo douăzeci de ani. Când veni rândul Melaniei, ea spuse că încă nu e măritată, dar, deşi nemăritată, n-are copii... Femeia aceasta a avut totdeauna un umor şi subtil şi nebun, de-aia am iubit-o, şi o 1750

iubesc şi acum. Însă majoritatea celor din clasă nu se prinseră şi o examinară miraţi. Ei şi ce?! Urmă, ei bine, urmă în catalog Bucur O. şi, pronunţându-i numele prof Raţă îşi compuse vocea şi înfăţişarea adecvată, de-mi veni să plec imediat, dar imediat, la Pago-Pago. — Bucur O.! zise Raţă. Careva se pregătea să răspundă „decedat“, dar în momentul acela Dhimitrie (poetul) – singurul intrus – avu o mare inspiraţie pentru care îi iert aproape toate păcatele, ţâşni din bancă, subţirel, frumuşel, cu toată cicatricea de pe obraz (sau poate datorită ei!) şi zise tare, cu vocea lui de zile mari, barând întregul ceremonial funebru. Zise tare şi vesel: — Bucur O.?! Cum, nu ştiţi? E în California pentru moment, turnează câteva filme cu bătrânul John Ford. Prof Raţă n-a înţeles nici până azi cum devine cazul. Nici alţii n-au înţeles. 4. Toată clasa făcu apoi o vizită „protocolară“ profesorului Danciu care paralizase şi nu mai putea să umble. După care ne-am dus acolo, la... cum îi zice?, la cimitir. Pe piatra funerară comandată de magnifici şi supravieţuitori petrarului Dimitrie se putea distinge clar: BUCUR O. actor şi medic, laureat al premiului OSCAR şi al premiului „Ambroise Paré“ al Acad. Franceze. iar jos de tot, cu litere minuscule: „Ultimul bombardament, din ultima zi, din ultimul ceas, din ultima secundă a ultimului război“. 5. Inevitabila petrecere, se prelungi mult, prea mult. Dhimitrie (poetul) declară: — Eu sunt Marele Cal. Toma Bumbuc îl contrazise: el era Marele Cal. Până la urmă toţi doriră să fie Mari Cai, toţi bărbaţii, iar doamnele, după sex, năzuiră să fie Mari Cale. Petrecerea se sparse către dimineaţă. Dhimitrie (poetul) procură un taxi, pentru el, 1751

pentru Toma Bumbuc şi pentru Mel... şi ceru să fie dus sus la marginea oraşului, acolo, unde-l sfârticase automobilul albastru, acolo în locul lui de nostalgie sau chiar de durere. Acolo, unde şoseaua ce urcă, se sparge-n munţi. Coborâră şi alungară taxi-ul. Dhimitrie (poetul) făcu ochii mari. Privirăm într-acolo unde privea şi el. Un automobil albastru cobora serpentinele în mare viteză. Dhimitrie (poetul), total imprudent, se proţăpi în faţa lui. Nu, nu era Z! Prea ar fi fost frumos... Roşcovanul fălcos de la volan abia izbuti să frâneze în ultima clipă şi sări din maşină. — Ah, credeam că e Z! încercă să se scuze poetul. — Nu e Z., e X, dacă-ţi convine, urlă roşcovanul şi-i arse o directă. Interveni Toma Bumbuc. Şi alţii doi, din automobil, interveniră. Se pisară zdravăn. Mai târziu, în iarbă, pe marginea şanţului, Mel... îi şterse de sânge. Toma Bumbuc: — Hai, Dhimitrie, SUS, trebuie să fim veseli, acesta e doar un semn, trebuie să vină şi automobilul albastru cel adevărat! Melania râdea, râseră şi cei doi, mergând încet către cea mai apropiată locuinţă a poetului ca să se mai aranjeze... ...X. Şi poate că n-am să deschid niciodată dosarul „Marelui Joc”. Y. Ninge iarăşi. Ninge mereu! SUS Rio Jim, nu aceasta e scena în care se moare, să mergem, bătrânul indian rămâne să păzească focul. Z. (De la Zăpadă) Ea rămâne. Ea care ne sfârtică din când în când sub roţile automobilului albastru şi dispare. Ea, cea blândă şi crudă. Marea ta ură şi dragoste. cortina 1969—1979

1752

1753

LEONIDA NEAMŢU

TEROARE PENTRU COLONEL — Roman — EDITURA MILITARĂ – 1971

1754

Unu La urma urmelor, ce poate să însemne ESSO? Cowards die many times before their death. 23 Te-ai gândit că ESSO îşi are locul undeva în tenebrosul spaţiu dintre magie, spaima şi moarte? Bătea un vânt. Cu lungi plete întunecate, ochi dilataţi sub sprâncenele drepte, în picioare dincolo de perdelele cuprinse de un tremur alarmant, Clementina însăşi părea o vrăjitoare, o stăpână peste alchimii şi umbre, ce deţine secretul sintezei definitive. Necunoscutul nu răspunse, fuma dintr-o ţigaretă lungă şi subţire, absorbit doar să urmărească şuviţa de fum ce i se încolăcea ca un ştreang în dreptul gâtului. Pe o coală ţintuită de raftul de sus al bibliotecii cu ajutorul unui ac de seringă înfipt oblic, năluceau patru litere graţioase şi mari: ESSO. — Prin urmare, poate să-mi explice acum, cineva, ce este magia neagră? Nimeni nu se gândi să răspundă şi Tânărul Medic se apropie de pick-up. — Ce muzică preferaţi să vă mai pun? — Faraonii… începu Clementina, dar se poticni, renunţă. Tânărul Medic întoarse o faţă mirată spre ea. Mişcarea fu atât de acută încât ochelarii i se deplasară pe nas. Şi-i îndreptă cu un gest puţin iritat. Necunoscutul, în colţul canapelei, păru să se trezească din reveria sa fumegoasă: de fapt ascultase cu atenţie tot ce se 23

Mişeii mor de mai multe ori înaintea morţii lor (Shakespeare).

1755

discuta. Crezu de cuviinţă să explice: — Domnişoara nu se referă la muzică, ci la întrebarea ce aţi… – păru să-şi aleagă cu grijă cuvântul – formulat-o mai înainte, cu privire la magia neagră. Pe drept cuvânt s-a gândit la faraoni, care pedepseau cu moartea, peste secole şi milenii, pe cei ce le violau mormintele. Isprăvind ce avea de zis, îşi dădu seama că nu fusese prea convingător. Tânărul Medic îl examină cu o ironie politicoasă. — Aceasta înseamnă, după dumneavoastră, magie neagră? — Mai ştii? Cunoaşteţi, bineînţeles, cazul arheologului care a murit imediat după descoperirea mumiei ce purta pe obraz semnele unei răni. Pe faţa arheologului s-a căscat, inexplicabil, o rană identică… Acum se exprimase mai exact. — Nu, nu-l cunosc, replică Tânărul Medic, politicos şi glacial. — Eu aş dori Fantastica, dacă se poate, vorbi Cosima. Probabil vocea i se auzea pentru întâia dată; până atunci rămăsese în fotoliu, cu bărbia rezemată-n palmă; fusta scurtă se ridicase până la jumătatea coapselor, totuşi poziţia ei n-avea nimic frivol; intuind asta bărbaţii evitau să-i privească genunchii albi, frumoşi. Buzele subţiri ale Tânărului Medic se contractară într-un zâmbet, probabil aprecia preferinţa, totuşi observă: — Să vedem ce mai conţine discoteca, eu n-am idee; ca şi dumneavoastră, am fost pur şi simplu luat de pe stradă… Beethoven, Bellini… Berlioz; iată: Fantastica! Ordinea e perfectă. — Nu în întregime, se insinuă calm şi cumva întins pe un registru neutru, glasul Cosimei, doresc doar finalul… cu clopotele. Doar finalul. Numai finalul… curată cochetărie, nimic altceva, gândi Tânărul Medic, dar se conformă. Chipul delicat şi puţin palid al Cosimei, cu ochi cenuşii şi visători, absenţi, impunea prin rezervă şi fineţe. În vreme ce muzica se ridica în forţă, ca un zid ce-i despărţea, alungându-l pe fiecare în singurătatea lui. Necunoscutul se hotărî să ridice o hârtie îndoită în patru ce 1756

zăcea de mult timp la picioarele sale. O apucă între degetul mare şi arătătorul mâinii stângi. Pe mijlocul aceleiaşi mâini purta inel de argint, cu piatră, neagră, opacă. Desfăcu foarte încet bileţelul, ca şi cum s-ar fi temut ca foşnetul hârtiei să nu tulbure audiţia. Citi ce scria acolo. Prin ochii lui trecu o vâlvătaie posomorâtă. Clementina, de la fereastră, îi urmărise mişcările; întrebă din priviri şi cu o abia sesizabilă mişcare a capului, ce e. Necunoscutul ignoră întrebarea, umerii îi săltară puţin într-o involuntară tresărire, apoi ascunse hârtia în buzunarul de la spate al pantalonilor albi, din pânză de în ţărănească. Pe ciudatul mesaj o caligrafie dreaptă, impersonală, ce ar fi sfidat eforturile oricărui grafolog, avertiza: Destinul îţi prescrie moarte blândă. Eşti norocos! Muzica scăzu, se stinse, se ridică iar, vertiginos. Poate jignită că nu primise răspuns, poate fără nici un motiv, dintro toană oarecare, Clementina întoarse spatele celor din încăpere, trecu dincolo de perdea, lipindu-se cu pântecul de pervazul ferestrei. Prin perdeaua fină şi foarte subţire, i se distingea linia formelor, talia, şoldurile pronunţate, fesele pline, reliefându-se prin fusta galbenă, strânsă pe corp. Dincolo de fereastră, oraşul strălucea, risipit în spaţiu, înălţat pe şapte coline, ca Roma, ca Istanbulul. Se profila un şir de brazi, luminat de jos, cu vârfurile negre, orientat în aşa fel că părea un detaşament ce înaintează, fără a ajunge vreodată, spre Nord!

Doi Veni ora magiei negre. Colonelul Lauden îşi plimbă degetele pe suprafaţa lucie a mesei. Avea mâini urâte, osoase, reci, cu degetele lungi şi strâmbe, totuşi foarte abile. Nu-i tremurau nici în momentele de criză. Îşi aplecă pe umăr capul, viziunea reveni înspăimântător de reală: e îngropat până la gât în lut umed; umbre întunecate, colosale, ridica armele, ţintesc în capul 1757

lui, ropote de împuşcături răsună, iar el moare. Craniul zdrobit face explozie, iar el moare. Lutul galben e împroşcat cu sânge, iar el moare. Umbrele râd şi mai descarcă o dată armele, pentru distracţie, iar el moare… În bivuacul subpământean nu pătrundea nimeni fără aprobarea sa, iar el dădea aprobări cu douăzeci şi patru de ore înainte, dacă era cazul, dar nu era cazul aproape niciodată. Uneori, cei ce obţineau totuşi bilet de trecere dispăreau înainte să se fi scurs cele douăzeci şi patru de ore. Normal. Te pierzi uşor şi fără urmă în apropierea frontului. La mica distanţă în faţa intrării mascate încremenise santinela, un flăcău cu ochii albaştri, un bavarez ce privea visător, drept în faţă, spaţiul dezolant şi cenuşiu. Câteva ciori, croncăneau pe deasupra colinelor pustii. Şi zborul lor era somnolent şi deznădăjduit. În ferestruica îngustă ca un crenel, profilul bavarezului se desena clar şi apropiat. Lauden vedea tresărirea muşchilor pe gâtul arămiu, sub năvala sângelui. Îl înduioşa că poate suprima oricând, în mai multe feluri, zbuciumul acela al vieţii. Suspină, pleoapele vineţii îi căzură, marcând o expresie de lene şi silă căreia-i luă loc imediat o stranie crispare de satisfacţie, ca a cuiva care înghite ceva foarte acru şi foarte dulce, o crispare bruscă şi directă ca o împuşcătură în ţintă. Sub pleoape, globul ochilor se mişca în toate direcţiile, în vreme ce degetele strâmbe se plimbau singure pe măsuţă, ca picioarele retezate ale unui păianjen gigant, alegând în cele din urmă una din hârtii. Citi ce scria: „Moarte îngrozitoare”. „Moarte îngrozitoare”, strigă Lauden. Lauden avu o criză. Urlă ca un lup… Se potoli, urletul se rupse ca o panglică neagră tăiată cu foarfeca. Tot ce făcea era brusc, colţuros. Avea gesturi ascuţite, vocea se ridica în inflexiuni ce înţepau. Cine mobilase bivuacul se îngrijise de toate, de covoare moi, de o canapea încăpătoare acoperită cu o cuvertură în care predomina culoarea ivoriului. Afară santinela îşi raclă gâtul şi scuipă cu măiestrie, la mare distanţă. Făcu patru paşi şi calcă peste scuipat, cu un aer de satisfacţie. Se scobi 1758

în nas, fredonând ceva dulceag şi stupid. Despre moarte nu se pomenea nimic în melodia soldatului. Un vechi proverb etrusc zice: în preajma morţii, nimeni nu se gândeşte la ea. Să fim serioşi… Probabil nici nu există proverbe etrusce. Nici etrusci. Lauden se simţi terorizat de un gând. Se înserase repede, întunericul invadase cumva prin rostogolire. Aprinse Petromaxul, îl lasă jos în colţ, cu presiune scăzută. Transpirând în podul palmei se întoarse foarte încet, ca o mişcare de ac pe cadran, încercând să-şi extragă fiinţa, trupul, din neantul ce-l cuprindea. Şi se gândea în acest timp: „Formula e genială. Dulce, lumină, lumină, parfum, tunet, frig, (da, frig…), plus ESSO. „Moartea îngrozitoare” începe cu dulce – nu e curios? – şi cuprinde de două ori lumină, de fapt fulger nimicitor ce destramă legăturile vitale esenţiale. Alcătuirile ferme se prefac în ceară informă ce-şi varsă braţele moi în golurile ce se cască împrejur. Tic-tacul ceasului. Un ceas straniu. Din când în când bătaia se aude dublă. Ca un piept în care se agită două inimi, şi nu se ştie care-i de prisos. Uneori, noaptea, în carcasa mare şi ruginită pe margini se aude câte un pocnet, ca o descărcare de arcuri, ca un avertisment. Are gură mare, buze subţiri, şi-n momentul ăsta de echilibru, buzele rămaseră încremenite de groază. De sub covorul puţin căscat răsăreau două ace frânte, păroase, negre… Prin capul său febril trecu gândul: un component al lui ESSO trebuie să fie spaima. Asta ar explica parţial de ce… Izbucni într-un hohot de râs aproape isteric. Păianjenul ieşise în întregime de sub covor, pur şi simplu înflorise ca o crizantemă a groazei, şi, arcuit pe picioarele-i alcătuite din unghiuri, părea că-l examinează şi pândeşte. Era foarte mare şi părea agresiv, gata de atac. Părea că tăinuieşte o energie odioasă în trupul dinamic, numai pârghii şi cleşti. Lauden aruncă gheata, dar nu nimeri. Mâna sa urâtă şi pricepută îl trădase; gângania se ascunse repede, Lauden se aşeză, transpirat. În acel moment deşteptătorul ruginit bătea dublu. Apelul veni când se aştepta mai puţin. Se repezi la aparat, smulse de pe el învelitoarea de catifea; era conştient că ochii i se învârt în orbite în toate direcţiile ca 1759

nişte proiectoare ce încearcă să prindă o ţintă himerică. Dintr-o mişcare stabili contactul, degetele îi redeveniră nişte instrumente de mare precizie. Vocea lui Viger se auzi extrem de calmă şi clară, ca de la un pas. — Colonelul Lauden! — Eşti în întârziere, Viger. Te ascult. Ce e? Şi-l închipui pe maiorul Viger ridicând mâneca braţului drept – purta ceasul pe dreapta – şi coborând privirea ochilor săi mari, bovini, asupra cadranului. — Da, sunt în întârziere cu zece minute, am căutat un loc cât mai potrivit pentru a stabili legătura, conform înţelegerii. — Bine, iubitule. Ceva nou? La celălalt capăt maiorul Viger gândea: „Asta e Lauden! Totdeauna găseşte momentul nepotrivit pentru a plasa un cuvânt absolut nepotrivit. Ce e aia iubitule? De ce iubitule, de unde până unde iubitule?” Dar vorbi cu totul altceva: — Nimic nou. Detaşamentul „Nord” se îndreaptă spre Nord. — A, bun… Lauden se simţi ca un comandant frustrat de victoria sa de către un uzurpator. Falca i se lungise în receptor, părea bătrân. Falca lungă şi ascuţită îi urâţea teribil figura. — Ce fel de noutăţi ai fi aşteptat, colonel Lauden? întrebă Viger, pe un ton net provocător. Lauden plescăi din limbă şi rămase o clipă pe gânduri. Să ştii, bănuieşte ceva, imbecilul. Dar dacă nu s-a întâmplat nimic, n-are cum… Deodată gemu prelung, dureros: picioarele păianjenului apăruseră! Două din ele se mişcau repede, parcă ar fi ţesut ceva. — Ce se întâmplă acolo? întrebă Viger. — Nimic. Am avut un moment de uitare… — Am auzit un ţipăt. Lauden urmărea mişcările păianjenului. Lovi cu piciorul, răsturnă un scaun peste el, dar, parcă bănuind pericolul, bestia se retrase chiar în clipa aceea. — Nu. Aici n-a ţipat nimeni. — Prea bine, colonele, acceptă Viger. Am totuşi o noutate pentru tine. Nu ştiu dacă e cea pe care o aşteptai. — Da? Ce? 1760

— Am pierdut un om. A sucombat… Lauden răcni: — De ce nu mi-ai spus de la început? Şi imediat, în gând: De ce mă agit? Mă trădez!… — Pur şi simplu nu bănuiam că te interesează atât. Şi apoi, iarăşi pur şi simplu, uitasem. — Te voi trage la răspundere… pur şi simplu! Am stabilit exact ce trebuie să cuprindă rapoartele. Eşti un… La celălalt capăt Viger gândea: Dacă mă face nemernic, îl înjur foarte elegant de mamă. — …uituc! Uituc mai merge. Aproape – un compliment. — Cine e mortul, maior Viger? Aha, oficial… — Un nenorocit. Un soldat bătrân. Nici nu ştiu ce fel de voce avea. — Viger! Nu mă interesează vocea lui, ci doar ce număr avea! (De ce am apăsat pe „doar?”). — Numărul treizeci şi cinci. Lauden notă repede cu creionul. Viger continuă: – L-am pierdut acum un ceas. S-a aşezat, a primit ordin să se ridice, el zâmbea. Când l-am atins, începuse să se răcească. Şi zâmbea! Nu e impresionant? Moarte blândă, gândi Lauden şi pleoapele vineţii acoperiră o clipă ochii. Şi zbieră în receptor: — Ce aţi făcut cu el? — Cu cine? — Cu numărul treizeci şi cinci. — A rămas acolo. Aşa suna ordinul, orice s-ar întâmpla, continuăm drumul. I-am încrucişat braţele pe piept, frumos. Mulţumit? Colonele! Vreau să-ţi adresez o întrebare confidenţială: de ce am fost trimis aici, în munţii ăştia păcătoşi? Aici nu e nimic, nimic. — Te înşeli, Viger! Glasul lui Lauden devenise gros, aspru. — Mă înşel? — Am terminat convorbirea. 1761

* Puţin după miezul nopţii, Lauden nu dormea. Ceasul se porni să meargă dublu, într-un galop frenetic, apoi una din inimi încetă să bată. Vocea lui Viger se auzi fix la unu. — Detaşamentul „Nord” îl caută pe colonelul Lauden. — Vorbeşte! — Detaşamentul „Nord” nu mai există! zbieră Viger cu voce ascuţită. Nu ştiu ce se întâmplă cu noi… cu mine. În munţi e ceaţă, beznă, o parte din oameni au pierit… ceilalţi nu-i mai văd împrejur, i-a apucat groaza, au dispărut… — În ce condiţii ţi-ai pierdut oamenii? — Unul câte unul… — Nemernicule! Aşa se raportează? Vreau cifre! Nu mai am nici un chef să-l înjur de mama, gândi Viger. Şi cu mine se întâmplă ceva. Degetele strâmbe ale lui Lauden se agăţară de creion, îşi împinse o coală în faţă, ochii se învârtiră iar, ca şi cum ar fi urmărit o fantomă care trece în zigzag. Faţa lui păru foarte asimetrică, cu falca mult deplasată spre dreapta, ca după o bună lovitură de pumn. — Ce faci, Viger? Mai eşti viu? — Descifrez la lumina lanternei, în munţi e frig, ceaţă, iar acum a început să… — Nu mă interesează buletinul meteorologic! — Vrei să ştii cum au murit băieţii, înţeleg. Cel mai cumplit a fost cu Otto… — Care naiba e Otto? — Otto ceasornicarul, păi ai ui… — Numărul lui! — Opt. L-a cuprins un fel de demenţă. — Perfect. — Ce ai zis? — N-am zis nimic. Mai departe! — Vomă. Greaţă de prea mult dulce. Ce fel de dulce? Se plângea de gheare. Ce fel de gheare? — Nu mai pune tu întrebări! — Dacă mă mai faci o singu… Lauden! Dacă mă mai faci o 1762

singură dată nemernic, nu-ţi mai spun nimic. Şi ştiu că te interesează teribil. N-am văzut un chip mai pustiit de groază ca al lui O… ca al numărului opt. A căzut în prăpastie. Pe urmă a venit rândul celorlalţi trei, cincisprezece, nouă, douăzeci şi şapte… — La ce oră? — Mă întreb la ce-ţi serveşte să ştii şi ora. La opt şi jumătate. Puţin mai târziu turbarea l-a apucat pe douăzeci şi unu. Se repezea la noi, a trebuit să-l împuşc… Pe acolo se vine numai târâş pe sus şi pe jos. — Ce ai zis? Repetă! Linişte. Vocea lui Viger, mult schimbată: — Aşa e că mai înainte am spus ceva absolut de neînţeles? Dar nu mai ştiu ce… — Grăbeşte-te să-ţi termini raportul! — De ce? Începe şi cu mine? Acum sunt singur. Ultimul. — Serveşte-te cu un şnaps. Cred că ai coniac la tine. — Sigur. Am. — Ei bine, trage o înghiţitură. Vorbim apoi. — Prefer să beau după ce termin discuţia. — Nu, iubitule. Vreau să discut în continuare cu un om care nu şi-a pierdut curajul. Pauză, cam un minut. — Ei bine, am gustat coniacul. N-are nici un gust. Nici miros. Luminile acestea coboară… şi urcă… de sus… de jos. — Adună-ţi gândurile. Viger. Ce mai ai de adăugat? — Ce mai doreşti de la mine? N-are rost să continui drumul de unul singur. Pe aici nu e nimic! Nu mai am nevoie de el. Să crape! gândi Lauden. — Te înşeli! Ε ceva acolo, ceva, ceva… Ceva ce te aşteaptă. — Nu pricep. Ce mă aşteaptă? Ce? Lauden! Acum pot veni înapoi? — Numai să izbuteşti! — Numai să… ce? — Ascultă! Nu se petrece nimic neobişnuit…? — Lauden! De ce a fost trimis aici detaşamentul „Nord”? — Ε frig? Nu simţi nimic? — Se roteşte deasupra noastră… totdeauna. 1763

— Şi ce simţi? — Parfum… înţepător. De ce să nu umplu paharul? — Simţi cum ţi se destramă logica? — Şi asta ce înseamnă… Lauden? — Că ai greşit, maior Viger, zicând că acolo „nu e nimic”. — Dar ce e, pentru numele lui Dum… — Moartea, netrebni… — Ceee? Cum ai zis? Repetă! Repetă! Repetă! Re… Lauden închise. Se făcu linişte. Lauden se întoarse şi deodată urlă. Pe oribilele-i picioare negre, păianjenul se târa spre el, încet şi ferm ca un destin.

Trei Acceleratul de noapte, cu ochii cârpiţi de nesomn, trase huruind la peronul liniei întâi şi-n uşa vagonului de dormit înflori un domn de vreo cincizeci de ani, c-un aer suficient de distins, paşnic, meticulos. Ar fi putut să impresioneze oricând o dentistă, şi chiar şi o contabilă, numai că, pentru el, aşa cum vom afla mai târziu, femeile reprezentau un mare şi… inviolabil mister. Obrazul proaspăt ras – şi-l răzuise în vagon, la chiuveta din cuşetă, folosind săpunul şi prosoapele căilor ferate cu blânda satisfacţie ce ţi-o dau numai bunurile pentru care nu trebuie plătit nimic – degaja sănătate fizică, digestie uşoară, plenitudine morală. Purta un costum de stofă subţire de bună calitate dar de o culoare extrem de comună – un fel de gri. Rafinament, am fi tentaţi să comentăm, discreţie. O trusă de voiaj, comodă, mică, de culoare maron, în mâna stângă, şi o pălărie gri cu boruri destul de late, cum poartă Gleen Ford sau Burt Lancaster în filmele „de acţiune”, alcătuiau elegantul şi lejerul său bagaj de călător înnăscut, căruia numai cu drumul îi şade bine. Degetele omului nostru, căruia e vremea să-i divulgăm întregul nume: M., erau roze, durdulii, cu unghii tăiate scurt şi curăţate corect şi nu 1764

beneficiau de podoaba vulgară a vreunui inel de platină, cu piatră verzuie sau roşie. Tot din pur rafinament, desigur. Pe lângă faptul că nu poseda inele, călătorul abia ajuns la destinaţie nu avea, după toate aparenţele, nici burtă, amănunt ce nu diminua câtuşi de puţin impresia generală de temeinicie şi seriozitate. Ce e drept, gâtul lui M. era puţin zbârcit şi nu tocmai musculos; deasupra gâtului, pe alocuri, pielea părea uşor fleşcăită, atârna în falduri bătrânicioase. Nu exagerase, se pare, cu sportul. Ochii lui nu se deciseseră pentru o culoare cât de cât certă, în orice caz se asortau cu costumul gri şi îşi făceau bine datoria, dovadă că, de la înălţimea scării vagonului de dormit, M. aruncă asupra oraşului, durat pe şapte coline, ca şi Roma, ca şi Istanbulul, o privire atentă, fermă, nici dispreţuitoare, nici admirativă, fără să-şi mijească pleoapele, aşa cum fac de obicei cei ce suferă de miopie. Era o căutătură, am îndrăzni să comentăm, oarecum profesională, ca aceea a unui actor care, luându-se în serios, cercetează dintr-o ochire starea scenei unde urmează să se desfăşoare talentele sale. Domnul în gri, l-am numit pe M., nu părea cine ştie cât de grăbit să sară din tren – cu toate că, deh, poate ar fi avut destule motive! Parcă i-ar fi făcut plăcere să cântărească îndelung pasul ce urma să-l facă. Deja în spatele său se îngrămădise lume: o bătrână foarte bătrână, în negru şi cocârjată ca un semn de strigare biciuit, un bărbat masiv, desigur un inginer, un ins foarte slab, tânăr dar cam aplecat, cu ochelari, un fizician atomist poate, purtând pe umeri răspunderea viitorului umanităţii, apoi o fiinţă aparţinând sexului frumos, cu fustanelă teribil de sumară – cel mult o batistă ţi-ai fi putut confecţiona din ea – beneficiind de o pereche de picioare ce l-ar fi scos din mocasini şi pe bătrânul papă Bonifaciu, o frivolă desigur, şi alţii.,. În sfârşit, domnul cel fără inele la degete se hotărî să părăsească vagonul. O făcu modest, cu mişcări mici, rotunjite, ce i se potriveau perfect. Păşi neauzit peste peron pe pantofii săi cu talpă de plastic, tocmai bună ca să deruteze priceperea şi inteligenţa unui câine detectiv. După 1765

el coborâră, grăbindu-se foarte, bătrână extrem de bătrână, inginerul, atomistul, frivola, încă o frivolă, încă un inginer, când, în vacarmul acesta potolit al unei dimineţi la gară, însoţitorul vagonului de dormit, care moşmondise nu se ştie ce în cuşeta lui la o ladă cu sticle goale, păru să se trezească, se repezi pe culoar şi sări ca o minge moale din vagon. Era un bărbat scund şi durduliu, cu faţă rotundă ca luna când renunţă la timiditate şi se arată întreagă. — Tovarăşu’! Hallo, tovarăşu’! Ha…! Evident, interpelarea era adresată domnului M. care, din nefericire pentru punga însoţitorului, ajunsese între timp la capătul peronului şi dispăruse pe uşa de ieşire, Omul cu faţa ca o lună plină mai făcu doar câţiva paşi şi abandonă cursa. Nu căpătase banii pentru cuşetă precum şi contravaloarea a două sticle de bere a opt franci bucata – pentru a nu mai aminti şi de episodul nocturn cu păianjenul – dar nu prea era cazul să facă scandal. Clientul său călătorise clandestin, fără bilet, prezentându-se în clipa când acceleratul părăsea Gara de Nord, şi ocupase o cuşetă liberă din care se găsesc oricând dacă eşti amabil cu însoţitorul, că deh, oameni suntem, pe pământ trăim. Comandantul vagonului de dormit părăsi câmpul de luptă înjurând de mucenicul Paramon, care nici nu era vinovat de nimic, timp în care M. traversa cu acelaşi mers din interiorul gării. O piaţetă se deschidea în faţa lui, scăldată din plin de soarele dimineţii – din nefericire porumbeii lipseau – în schimb la mijloc, între două ronduri de flori, un mic grup de brazi pitici părea un detaşament de soldaţi amărâţi, încovoiaţi, ce se îndreaptă… eh, poate că spre Nord. Pe partea cealaltă a pieţei, M. observă o cofetărie; alături un chioşc. Ceru vânzătorului clarul local şi intră în cofetărie unde comandă o cafea cu zahărul separat. „Vă rog o cafea scurtă, concentrată, şi foarte fierbinte, explică celor două fete ce serveau. Cafelele apoase şi călduţe provoacă aciditate, nu mie, recunosc, dar am auzit… Şi adăugă, în cea mai pură etruscă: Feris ni potuit cognoscere cauza. Fereşte-te să nu

1766

poţi cunoaşte cauza. 24 Chelneriţele îi înregistrară cu indiferenţă părerile, ca şi erudiţia în ale limbilor străine şi-i serviră o cafea stas, nici prea scurtă, nici prea lungă, nici prea concentrată, nici prea rece sau fierbinte. M. nu mai făcu nici o observaţie, puse puţin zahăr, se apucă să-l amestece demn, în vreme ce cu cealaltă mână deschidea ziarul c-un aer suficient de satisfăcut. Avea toate aparenţele unui ins volubil, iar vocea inspira încredere, mângâioasă cum era, catifelată, potrivită la căpătâiul unui bolnav. Cercetă cu atenţie mica publicitate. Scoase din unul din buzunăraşele de la piept un mic toc de piele cu buton ce făcea pac la închidere şi pec la deschidere, cu gravuri în relief reprezentând femei cu trupuri şerpeşti, şi din tocul acesta înzorzonat şi fistichiu extrase nu un flacon cu pilule galbene misterioase, nu o bijuterie cu diamant, nu, măcar, un sul subţire de pergament cu enigma răzbunării peste veacuri a faraonilor, ci un creionaş foarte oarecare, nici măcar chimic, căruia-i adresa o căutătură amicală. — Se numeşte Jake-devotatul, zise. Fetele de pe tejghea, cufundate într-o dulce bârfă, întoarseră în acelaşi moment capetele către singurul consumator. — Doriţi ceva, tovarăşii? Dar din ton reieşea că ar fi preferat să nu dorească. Răspunsul veni cu inflexiuni binevoitoare, unchieşti. — Am, sc, sc, obiceiul de a-mi boteza micile obiecte personale, o manie nevinovată, nu e aşa? Creionul de pildă se numeşte Jake, şi poartă acest nume de doi ani şi ceva. Fetele se priviră, iar una din ele-şi ciocăni fără prea multă discreţie fruntea. Era de altfel un gest pe care-l executa ori de câte ori în capul ei confuz, de viţică în dezvoltare, se unduia ca un şarpe aburul mirării. Posesorul creionului Jake sorbi din cafea. M. Face confuzii. Proverbul sună aşa: Felix qui potuit rerum cognoscere causas şi se traduce cu: Fericit e acela care a putut cunoaşte cauzele lucrurilor. 24

1767

— Nu fumez, se spovedi el, conturbând iar pacea fetelor. — Doriţi ţigări? — Nu, nu, am zis că nu fumez. Tutunul atacă inima şi… potenţa. Din nou fata îşi ciocăni fruntea, semnificativ. — Dă-l dracului, făcu semn cealaltă. Şi…? M. sublinie în mica publicitate anunţul: „Lăcătuş de înaltă clasă execută orice fel de reparaţii, Miriştii 9”. Alături scrise: „De văzut ce poate să repare un lăcătuş de înaltă clasă”. Pe urmă, cine ştie din ce motiv, încercui cu o linie ovală alt anunţ: „Radiatoare, revizii garantate, Costea, capătul liniei 4”. Alături, adăugă; „Ce păcat că n-am radiator”. În sfârşit devotatul Jake execută un dreptunghi foarte corect împrejurul următorului text: „Cameră situată excelent, închiriez pentru domn singur, ireproşabil, între două vârste, refuz oferte studenţi, fete, menaj, telef. 30.160”. Creionul Jake adăugă pe loc: „Parcă e anume pentru mine!” Iar din gura lui M. ieşiră câteva din acele sunete aproape imposibil de redat, aşa cum nu poate fi redat prin litere nici fluieratul: — Bd! Sc, sc…. În sfârşit Jake dispăru în toc, iar tocul, cu femeile sale în buzunar. Minuţiosul domn M. împături ziarul, se ridică, îşi drese vocea. — Poate că socotiţi nepotrivită, le trezi el iarăşi din reverii pe cele două fete, folosirea unui nume ca Jake, de provenienţă occidentală, dar am încercat să-i dau creionului numele de Sofronie, şi parcă nu merge, ce părere aveţi? Amândouă îşi ciocniră fruntea, ca-ntr-o schemă de balet, privindu-se, dar părerea nu şi-o dădură. M. le gratifică politicos cu un „la revedere”, ieşi-n stradă şi respiră cu voluptate aerul proaspăt. Altceva decât în Bucureşti, aci aerul e… Mi se deschide o a doua tinereţe! Apelă la serviciile unui telefon public, introduse moneda şi formă trei-zero-unu-şase-zero. Ridică receptorul un bărbat, M. spuse că a citit anunţul din ziar în legătură cu odaia de închiriat şi atunci i se puseră două întrebări: vârsta şi „dacă e singur”. Cel de la capătul firului păru satisfăcut de 1768

răspunsuri şi-i dădu adresa, Rosetti 12, foarte aproape de centru. Încheind convorbirea, M. privi cu recunoştinţă telefonul care nu-i înghiţise nici o fisă, care formase imediat numărul, şi-şi spuse că ar trebui să-i dea un nume, Lucien sau, poate, Cristien. Unsprezece minute mai târziu ajunse în piaţa centrală, tot per pedes, văzu o cafenea cu mesele scoase afară – ca la Paris, medită, cu toate că nu poposise niciodată pe malul romantic al Senei. Se instala şi ceru iar o cafea mică, având grijă să adauge că o doreşte concentrată şi fierbinte din cauză că… Contemplă cu înţelepciune piaţa care nu era lipsită de un anumit charme. Farmecul provenea probabil mai ales de la cei câţiva maiestuoşi castani ce înconjurau, ca nişte oşteni, statuia în bronz a unui războinic de pe vremuri al cărui paloş multe capete a zvânturat – cum zice istoria. Cercetă liniştit, de la distanţă, vitrinele magazinelor, în faţa cărora vânzătorii stropeau cu apă şi măturau, fiind încă ora destul de matinală. Îi atrase atenţia intrarea unei clădiri impunătoare, probabil Banca, apoi urmări cu privirea o duduie foarte nostimă ce se apropia pe trotuar cu pas lejer, aproape papillonând cum se zice în etrusca veche, tot la Paris. Îi păru cunoscută… desigur! Călătorise în acelaşi vagon, cuşeta a treia, nu… ia să vedem, a doua, era chiar frivola, numai că între timp trecuse pe acasă, se schimbase, acum purta pantaloni ce-i scoteau bine în evidenţă tot ce trebuie, o bluzitză cream, nişte zorzoane colorate la încheietura mâinii drepte, la gât un şirag de tinichele înnegrite, conform preceptelor modei şi o gentuţă de pai, tip traistă, în care păstra desigur toate secretele vechilor curtezane etrusce şi grecoaice, cu o cureluşă petrecută pe după umăr. Culmea, dulcea copilă, de dragul căreia pe semne toţi bărbaţii din oraş se urau de moarte, efectua un viraj şi se aşeză la o măsuţă, în apropiere. Scoase imediat oglinjoara ca să-şi aranjeze faţa, deşi, martor ne este Pluto, nu era nimic de aranjat, totul fiind perfect. Lipsea chiar şi vaga înceţoşare provocată de o noapte petrecută în tren, fie şi în wagon-lit. Politicos, domnul M. înclină capul în direcţia ei. 1769

Tânăra nu observă. Sau se prefăcu, poate bănuind că bătrânelul ar intenţiona s-o acosteze. Înclinându-se încă o dată, M. i se adresă: — Nu e ceea ce, sc, sc, presupuneţi, dar nu cred să mă înşele memoria; ne-am hurducat azi noapte în acelaşi vagon şi… ce poate fi mai normal decât să vă urez „bună dimineaţa”? Un altul, înarmat cu mai puţină candoare, ar fi evitat să mai pomenească de călătoria în vagonul de dormit unde cuşeta rămăsese neplătită, dar M. uitase de mult măruntul incident. — Da? se miră fata. Credeţi că azi noapte ne-am întâlnit undeva într-un vagon? Şi, blestem! Ridică la frunte degetul arătător îndoit şi-şi ciocăni fruntea – gest absolut identic cu cel al vânzătoarei din cofetăria de vis-à-vis de gară. Până şi expresia ochilor părea asemănătoare, în acel moment. Fură aduse îngheţata cu frişca pe care o comandase fata, şi cafeaua pentru M. Ea începu să guste din îngheţată cu o lăcomie juvenilă. M. se întreba ce formă verbală să dea protestului său. — De ce vi se pare caraghios ceea ce am zis? De ce faceţi gestul acela, bd, lp? Aveţi cumva impresia că-mi lipseşte o doag…? — A nu, vă ofer mii de scuze. Auzi, îmi oferă… Ε proastă ca... Tânăra îl examina c-un amuzament plictisit. Se pare că totuşi babalâcul vrea să se lege de ea. Continuă: — Numai că – şi aici îşi schimbă poziţia picioarelor pe care pantalonii se mulau frumos – n-am călătorit noaptea aceasta nicăieri, de aceea povestea cu vagonul mi se pare… artificiala. Mi-am petrecut noaptea în… pat. Clar? — Aşa cum îi stă bine unei tinere şi frumoase femei, se înclină iar respectabilul M., luând un ton vag insinuant, în limitele politeţei desigur. – Fireşte, în pat, dar în patul vagonului de dormit. Fata fu cât p-aci să-şi ciocănească fruntea dar se opri la 1770

jumătatea gestului. Întoarse către el nişte ochi mari, frumos pictaţi, însă formidabil de inexpresivi. Începu să chicotească. Doamne, că trebuie să fie tare proastă! îşi repeta M. Accentul glasului ei oscila între game diferite. Uneori avea o modulaţie răguşită, puţin vulgară, ca de ţigancă ce se ventilează prin localuri să vândă flori, dar în unele momente vocea se purifica, devenind melodioasă, plăcut sonoră. În general purtarea ei era cam contradictorie dar, în mare, lăsa impresia de crasă facilitate. — De ce – şi-n vreme ce vorbea privea trecătorii, se lila cu câte un bărbat ce trecea pe stradă – ţii neapărat să mă convingi că azi noapte am călătorit? Nici vorbă de aşa ceva î M. remarcă trecerea la per tu, dar nu se simţi ofensat. — Am o perfectă memorie a figurilor; acum două ceasuri ne aflam încă în tren, amândoi. Şi ridicându-se, trecu la masa ei. Îmi dai voie? Fata izbucni într-un hohot remarcabil de strident. Râdea urât, nestilat, prosteşte. Îşi ciocăni iar fruntea, gâtul i se arcui luând o linie mai pură, un gât prea frumos pentru o asemenea gâsculiţă, apoi scoase din poşeta de pai pudriera cu oglindă, o desfăcu şi se privi, un gest aproape profesional… Şi se pudră. — Mai bine ai recunoaşte, tovarăşu, că vrei să mă acăţi… Eşti un vâj pervers pus pe crailâcuri, crezi că nu se simte de la o poştie? Lasă că te-am mirosit eu! M. simţi că pământul se scufundă sub el, o dată cu scaunul pe care-l ocupa. Femeia, marele mister!… Prin urmare şi asta face parte din… Roşind, ridică de pe scaunul învecinat pălăria, al cărei nume era Martha-sentimentala, şi, din zăpăceală, fu gata s-o aşeze pe cap. O puse înapoi pe scaun. — Dar sunt un om onorabil şi paşnic… Nici nu-şi găsea cuvintele. Avea impresia că ospătarul trage cu urechea şi aude toate năzdrăvăniile fetei, care nu se sfia să vorbească tare. Tânăra-şi înghiţi râsul. — Perfect, perfect, putem face cunoştinţă, îţi permit chiar să mă tratezi cu o îngheţată, dar… atât. Ne-am înţeles? 1771

ATÂT! Dar mai mult ce…? se întrebă M. Ce cretină e! Nici prin gând nu mi-a trecut să mă leg de ea… Sc, sc, sc, sc! Bd! Bd! Aşa păţeşti dacă vrei să fii amabil, lp! Fata întinse peste masă o mână bine îngrijită, delicată Jar puternică, aşa cum avu să constate M. când o luă. — Numele meu este Geada Ormazoglu. Şi cum Μ. o privea, parcă nehotărât, adaugă: Al dumitale? M. behăi cu voce cam nesigură: — Poţi să mi te adresezi cu „domnule M.” Gura fetei, de mirare, făcu un O perfect. Cercurile colorate de la încheietura mâinii tresăriră. Păru să mediteze o clipă. — „M.” de la misterios? Bărbatul se încruntă. Îşi privi unghiile ca şi cum de acolo ar fi putut să vină soluţia. Geada îi privi şi ea unghiile. Chelnerul, care tocmai trecea, se uită şi el, curios, la unghiile lui M. — Pur şi simplu „M.”, domnişoară Geada. Nu văd de ce te miri atât, există situaţii şi mai ciudate. — Dar de ce atâta taină? — Oh! Călătoresc incognito. — Şi a-ţi zice „domnul M.”, nu e oare cel mai sigur mijloc de a atrage atenţia? De ce nu-ţi pui şi tinichele la coada fracului, şi nu încalţi opincuţe cu clopoţei, să fii şi mai incognito? Bd, bd, sc! N-o fi chiar atât de cretină! Şi, ocolind întrebarea: — Ce profesie ai, duduie Geada? — Po-oftim? M. se fâstâci. I se păru că la cuvântul profesie adăugase un accent jignitor, care o iritase. Sigur… părea să fie destul de clar ce profesie are… — Voiam să te întreb… ei bine, ce ocupaţie ai! Geada Ormazoglu înălţă capul. Gâtul lung, neted, fremăta. Puse o anumită mândrie în răspunsul ce-l dădu: — Sunt actriţă, domnule M. Bineînţeles… Toate aceste fete îşi zic actriţe. Dar gândind aşa M. se simţi teribil de demodat. Şi vinovat, într-o privinţă, Tonul lui fu atât de fals când exclamă: 1772

— Ce minunat! Dar nici nu-i trecea prin cap s-o creadă. Chipul i se adumbrise însă din alt motiv. Îşi amintea cum… Ciudat e că glasul Geadei răsună la fel de confecţionat ca şi al lui M.: — Nu e aşa? Să trăieşti pe scenă zeci de vieţi diferite, să extaziezi publicul, să-l aduci în pragul delirului… Iar apoi aplauzele, florile… Şi cortina se ridică… şi publicul te cheamă iar… şi toţi bărbaţii plesnesc de dorul tău, iar femeile crapă de gelo… Prezentase exact o schemă a imaginii ce şi-o face, din afara teatrului, un creier mediocru. Ε foarte cretină. N-a călcat pragul teatrului nici măcar ca vizitatoare, gândi M., în vreme ce gâtul şi buzele sale, prost controlate, scoaseră un lung şir de sunete confuze, de nereprodus: — Sc, sc, sc, lp, lp, bd! Trecând repede de la euforie la maliţie, Geada îl examină rapid. — Te supără ceva, moşulică? Te rod poate hemoroizii. Spune-i fetiţei, nu suferi în tăcere… — Domnişoară O. – i se adresă oficial pe numele de familie – apelativul de moşulică mă cam deranjează. Durente cauza – durente efecta 25, cauză dureroasă, efect dureros… — Ah! exclamă Geada. Mă dau în vânt după vechile maxime şi proverbe. Nu ţin minte nici unul, dar sunt moartă după ele. — Să uităm mica noastră neînţelegere, făcu M. pe ton conciliator. În fond nu cunosc pe nimeni în acest oraş în afară de d-ta. Sper să fim amici. — Şi eu sper… în sensul la care mă gândesc, preciză Geada. Între timp mâncau îngheţată şi beau cafea. *

Corect: Durante causa, durat effectus: Cât timp durează cauza, durează şi efectul. 25

1773

În aceeaşi piaţă a oraşului, la colţ, aproape lipit de vitrina unei mari librării, stătea un ins ce atrăgea atenţia. Se oprise acolo în urmă cu vreun ceas şi vreme îndelungată tăcuse, încremenit, cu privirile fixe, ca adâncite într-un vis tenebros. Era un bărbat în vârstă, extrem de obez, cu gât gros şi aplecat mult în faţa, din care cauză părea cocoşat. Faţă de anotimpul cald, hainele închise, paltonul gros şi pălăria neagră erau cel puţin nepotrivite. Datorită înclinării accentuate a gâtului, cravata roză atârna între pulpanele paltonului descheiat, căzând peste burta proeminentă. Ochii mari şi bulbucaţi ai individului, după o lungă perioadă de fixitate stupidă, prinseră viaţă şi începură să urmărească trecătorii. Mulţi dintre ei îl mai văzuseră şi altă dată: apărea uneori dimineaţa, dar de cele mai multe ori pe înserate şi se instala invariabil în acelaşi loc, la aceeaşi margine a vitrinei, ţinând discursuri confuze pe un ton potolit, sau cufundându-se în tăcere îngheţată. Ridică braţul şi vocea gâlgâi din adâncul pieptului. — Dom-nule! Trecătorul interpelat, un tânăr lung şi slab, în cămaşă alba, se opri. — Vi-no te rog mai aproape! Foarte mirat, tânărul se supuse. Bărbatul gras întoarse puţin capul, vinele gâtului strangulat de cravata subţire se umflară peste măsură, iar ochii se bulbucară atât de mult încât băiatul în cămaşă albă se sperie. — Cum te nu-meşti? — Dar de ce? Fără să observe, împrumutase dicţiunea sacadată a celuilalt: dar-de-ce; îşi dădu imediat seama, se enervă. — Închipuieşte-ţi că ai fi în-gropat… — Eu, îngropat? — Da! până la gât. Iar eu scot revolverul şi-ţi zbor creierii… Şi trag. Şi trag. Şi trag. Tânărul consideră că e mai bine să-şi ia tălpăşiţa. Alţi doi ce se opriseră mai încolo şi care cunoşteau „cazul”, se amuzară pe seama sa. Câteva clipe mai târziu, maniacul din colţul librăriei îşi părăsi postul; rămăsese acolo mai mult de o 1774

oră. Îşi descoperi capul, şi, cu pălăria în mână, legănându-şi braţele lungi, porni să facă ocolul pieţei. După un astfel de rond, de obicei dispărea. — Caz tipic de schizofrenic gravă, explică Geada, arătându-i straniul personaj, dându-i lui M. prilejul să se mire de vocabularul ei şi să se simtă complexat. — Ce vorbeşti? Şi… durează mult? — Până la moarte. Uite, despre acest om nu se ştie nimic decât că a avut în război gradul de colonel. Da, l-a recunoscut un fost militar din regimentul său. Dar şi acela ia uitat numele. — De ce nu e ţinut închis? Ar putea să devină… — Periculos? Aşi, persifla Geada, Poate, cel mult, să te strângă de gât. — Fiindcă veni vorba de pericol, noaptea trecută a fost punctată de-o întâmplare cum n-am mai auzit să se fi… — Cine a punctat-o? Ce fel de puncte i-a făcut? Μ. o privi. Hristoase! Ce creatură! Ochii limpezi primeau lumina fără să clipească, şi în afară de lumină, nimic. — Vreau să spun că a avut loc un eveniment care… O văzu destinsă, complet absentă; în realitate era concentrată, părea că ascultă un glas, sau un îndemn îndepărtat. — Bd, bd, bd! se cam zburli din nou M. În fond îmi povestesc mai ales mie; e bine să recapitulăm unele lucruri, dacă am pornit pe această pantă. Panta rhei 26 – pantă rea, cum zice Homer. Homer, parcă., nu? — Bineînţeles, se trezi Geada. Şi, voind să pară călare pe situaţie: Homer, marele regizor, care... M. îi aruncă o privire nedumerită: în fond cine o fi şi Homer ăsta? — Cum ziceam, lp, lp, azi noapte mă aflam singur în cuşetă, patul de deasupra nu se ocupase. Încercam să prind un somnuleţ, când am simţit ceva mişcare… — Un hoţ! sugeră Geada. — Un hoţ? Bah! flutură M. din mână, cu dispreţ. Nu un 26

Totul curge, axiomă a lui Heraclit.

1775

hoţ, nu mă tem de situaţiile periculoase, dar limpezi nu-mi pasă de răufăcători, când e vorba de aşa ceva suit dibaci şi iute ca un fulger, nici n-ai bănui ce repede mă mişc. Şi apoi Alfons e totdeauna cu mine. Geada îşi ciocăni fruntea cu vehemenţă: — Mai-nainte afirmai că ai fost singur, iar acum zici că acolo se găsea şi unul... Alfons! Chiar că eşti ţicnit! — Pardon! Pardon! Vina mea că nu te-am prevenit din vreme, dar, cum să-ţi explic, am obiceiul nevinovat de a-mi boteza micile obiecte personale… — Aha, ridică Geada sprinceana, Alfons e desigur mitraliera ce o porţi în gheata stângă? Ia te uită, vrea să fie şi spirituală, după cât e de proastă! — Nu, scumpă Geada, dacă ar fi fost mitralieră, i-aş fi dat nume de gen feminin… Delia… Jeana… — Prin urmare Alfons e…? M. se bătu cu palma desfăcută peste un anumit buzunar, în vreme ce buzele înfloreau într-un zâmbet de cuceritor. — Micul meu pumnal, care nu mă părăseşte nici ziua nici noaptea. Adevărată bijuterie, cel ce mi l-a vândut pretinde că ar fi aparţinut pe vremuri lui Freamăt, marele… — …regizor? — Marele spărgător! Ce-mi tot dai înainte cu regizorii matale? — Distractiv, chicoti Geada. Ei, spune-mi repede ce ţi s-a întâmplat, la urma urmelor, în noaptea trecută, că imediat trebuie să alerg la repetiţie. Repetiţie! Cum minte! Chipul lui M. se posomorî. — Ţi-am spus: simţeam o mişcare, un foşnet pe aşternut sau în aşternut. — Ploşniţe! se cutremură fata. — Mult mai rău, aşteaptă să vezi! Am instinctul pericolului, dacă poţi să înţelegi aşa ceva. Trenul fugea foarte repede. Am aprins lumina, am ridicat dintr-o mişcare cuvertura… Ce crezi că am vă…? — Ploş… — Nici un fel de ploş… Un păianjen uriaş, mare cât un talger de balanţă, se legăna la gleznele mele, gata, gata să mă 1776

ap… în lumină s-a retras puţin, iar eu am sărit din pat. N-ai auzit cum am ţi…? — Termină! făcu Geada pe un ton categoric. Nu mă aflam în trenul acela blestemat. — Bd, bd! Am strigat după însoţitorul de vagon. Păianjenul se tot legăna, încetişor, mare, negru, pe cearşaful alb. Însoţitorul de vagon a rămas cu gura căscată. A venit cu mătura, dar gângania s-a ascuns. Greu am descoperit-o. O pată de zeamă urâtă a rămas în locul unde am strivit păianjenul. L-am pus pe însoţitor să-mi schimbe aşternutul şi i-am făcut un scandal monstru. Vina era numai a lui, din cauza lipsei de curăţenie s-a putut prăsi aşa o li… Şi n-am mai putut adormi multă vreme, ştii, gândul că ar mai putea fi în pat un păianjen la fel de… M. oftă, ridică ochii la Geada. Ce părere ai? Şi în gând: Să vezi ce idioţenie va debita acum! Aşa se şi întâmplă: — Cred că ai visat, opină Geada. Pe la noi nu există păianjeni mari şi răi. Am citit că numai. În ţările calde… — Cu ochii mei l-am văzut! jură M. privind-o cu milă şi ură. — Ei, lasă! În vis vezi orice. — Dar însoţitorul, a visat şi el? Dar pata de pe aşternut, pe locul unde am strivit bestia? — În vis poţi vedea chiar şi un însoţitor care vede un păianjen şi poţi vedea tot felul de pete, chiar de sânge, nu numai de zeamă de păianjen. Eu am visat o bivoliţă care în loc de uger avea o ţeavă de eşapament sub coadă, semn că mergea cu motorină, ca Mercedesurile, iar altă dată am visat că nu-s femeie ci ţuică într-o sticlă şi că nişte nebuni vor să mă bea şi ţipam că mă doare… Aşa e cu visurile, domnule M.! Şi acum, baaaay, domnule M. trebuie să fug, regizorul mă va scalpa pentru întârziere. — Cum îl cheamă pe regizor? Homer? — Nu. De ce? Noi îi spunem Gigi. A lucrat şi la televiziune, dar e beţiv şi i-au făcut vânt fiindcă în vreme ce se juca o piesă a început să zbiere la juna primă: „Cretino! Târfo!” şi toată ţara l-a auzit. Baaay! O considera incomensurabil de stupidă, totuşi regretă. 1777

— Ε încă devreme. Să vedem ce zice Jean-sâcâitul. — Care Jean? — Ceasornicul meu de buzunar se numeşte Jean. Jean-sâcâitul avea căpăcel de argint. Era una din acele nobile vechituri despre care trebuie neapărat să povesteşti că merge nemaipomenit de exact, grăbind, sau rămânând în urmă, cu cel mult un minut pe an, că a aparţinut bunicului care la rându-i îl avea drept suvenir de la generalul Baptistin, de pe vremea campaniei din o mie opt sute şi… Domnul M. nu zise însă decât că Jean-sâcâitul indică ora nouă. Geada se ridică, M. se săltă şi el, galant. — Poate ne mai vedem. Actriţa, sau pretinsa actriţă, chicoti: — Poate. Cu plăcere. Cu condiţia exprimată mai ’nainte: să nu umbli cu cioara vopsită, să nu încerci să treci graniţa, ştii care graniţă, hi, hi, hi!. Stupidă făptură, închipuită şi mincinoasă, gândi M., privind-o cum şerpuieşte printre mese, spre ieşire.

Patru Achită nota pentru el şi pentru fată, o luă din cuier pe Martha-sentimentala, iar de pe scaun trusa de voiaj, căreia-i acordă de data aceasta o privire suplimentară. Ţinu următorul discurs: Tu nu ai nici un nume, biata de tine! Nedreptăţito! Fie „Geada numele tău! Aveţi tot atâta minte amândouă. Amin! Abia făcu zece paşi, când în calea sa răsări schizofrenicul. Cine să ştie din ce gaură ieşise! Dădu să-l ocolească, dar celălalt îl şi prinsese de mânecă şi-l fixa cu ochi mari, halucinaţi, în vârful capului mult întins înainte. — Domnule! Vocea bolnavului gâlgâia din adâncimi întunecate. — Mă grăbesc! încercă M. să se degajeze. — Veniţi mai aproape. 1778

— Doar dacă aş intra în dumneata! Ar fi incomod pentru amândoi. — Care e adevăratul dumitale nume? M. tresări. Asta era culmea! — De ce vă interesează? — Închipuiţi-vă că sunteţi îngropat, iar eu… scot revolverul… îngropat până la bărbie, iar eu trag! Ţintesc şi trag. Şi trag iar. Şi creierii vi se risipesc în nisip. Şi… Μ. se smulse şi parcurse o mică distanţă în trap săltat. Privi înapoi: schizofrenicul trecea mai departe, sumbru, ca urmărit de păsări negre… Liniştindu-se, M. căută o figură mai paşnică, mai blândă, care l-ar fi putut lămuri. Opri în cele din urmă un cetăţean cam de aceeaşi vârstă cu el, pe care atârna o cămaşă foarte mototolită. Omul mâna pe trotuar o bicicletă, de coarnele căreia atârnau două coşuri supraîncărcate cu zarzavaturi. — Mă iertaţi, strada Rosetti…? Individul rezemă bicicleta de trunchiul unui salcâm, moşmondind o mulţime de vreme până să-i găsească un echilibru convenabil, apoi îşi şterse fruntea asudată cu un rest de batistă, în vreme ce o expresie binevoitoare, dar mai mult umilă, înflorea pe faţa boţită ca şi cămaşa, ca şi batista. Era costeliv, lung, ca o sumă de pete pe pantalonii kaki foarte largi, ca nişte continente abandonate de vechi civilizaţii ce preferaseră să treacă-n nefiinţă, decât să mai habiteze acolo. Cămaşa, în carouri roşii şi negre, părea proaspăt smulsă de pe cadavrul unui hippy strangulat. — Doamna Petrescu exagerează totdeauna, mă pune să cumpăr totul dintr-un şut, e zgârcită, nu vrea să plătească două drumuri. M. ciuli urechea. Iarăşi era amestecat în nişte chestii care nu-l priveau. — Aţi spus că…? — Da, e o râşniţa bătrână şi afurisită, dar fiţi rogu-vă discret. Fiul ei, inginerul, e băiat bun, m-a scos de două ori de la apă, de dragul lui o servesc. — Ca să fiu sincer, sc, sc, nu înţeleg… Dacă aţi vrea să-mi răspundeţi la întrebare… 1779

— Dar ce aţi întrebat? — Păi, unde e strada Rosetti. — O, ce zăpăcit sunt. Aseară am făcut-o lată, dar să fim discreţi. N-o să mă crezi, tovarăşu’, la vârsta mea, dar nici nu sunt chiar aşa de bătrân, am găsit o fetiţă, hei… Adică, vorba vine, fetiţă, are şi ea cam… — Da, dar strada Rosetti, se agăţă M. disperat de necazul său, căutând deja altă persoană, mai lapidară în explicaţii. — Prima la dreapta, scumpe domn. Dar pe cine căutaţi, dacă se poate şti? — Eh, lp, lp, lp!!! Individul duse degetul la buze. În crăpăturile pielii murdăria trasase frontiere adânci. — Pricep! Discreţie! Femeile… Mi-a părut bine de cunoştinţă. Deşi nu făcuseră cunoştinţă. Se pregătea să apuce bicicleta de coarne, când adaugă: – Numele meu este Bledea. Mi se zice Bledea-poştaşul, deşi n-am fost poştaş niciodată. N-o să mă credeţi, clar am fost aviator. — Cred bucuros, dar… — Mă cunoaşte toată lumea din oraş. Ştiţi de ce? Toţi au nevoie de mine. Ε nevoie de trimis o recomandată şi expeditorului îi e lene, sau are ochiul învineţit de la circiumă şi nu vrea să se arate-n lume, trebuiesc aduşi cartofi de la piaţă, nu se mai găsesc ochelari de soare sau un străin în trecere are poftă de vreo distracţie, Bledea e la datorie, face totul, găseşte totul. Toţi apelează la mine! După aspectul hainelor, gândi M. cu timiditate, fiindcă se temea să nu observe celălalt, nu s-ar putea spune totuşi că afacerile dumitale înfloresc. Voi să plece, dar fu oprit: — Eu sunt factotumul acestui oraş. — Pardon? — Adică fac totul. — Aşa, se lumină M. la faţă. Clar! — Pot face rost şi de ierburi medicinale afrodisiace, ceva atât de tare, domnule, că excită şi un cauciuc. Dacă aveţi nevoie… — Hm, sc, sc, mulţumesc, nu, respinse M. oferta, roşind. Bledea îi făcu semn cu ochiul: 1780

— Atunci, înseamnă că mai merge şi… fără?! Μ. o luă de pe cap pe Martha-sentimentala şi-şi făcu vânt — Femeile sunt pentru mine un mare mister, zise cu blândeţe, dar nu reuşi nici acum să scape. Bledea îl apucă pur şi simpla de nasture, gest ce contrazicea aerul său umil dintru început. Bledea se postă în faţa lui ca un zid de netrecut. Gândurile lui M. lunecară pe nesimţite înapoi. „Eşti îngropat până la bărbie, iar eu scot revolverul, ţintesc în cap… şi trag. Şi trag!” De unde ve…? Bledea îl trezi. — Şmecherule! Femeile, un mare mister, ai? Mie-mi spui, gagiule bătrân! — Ştii, domnule Bledea, termenul acesta de ga… Protestele păreau fără rost. Râzând cu hohote, Bledea apucă bicicleta de coarne. — Dacă ai nevoie de ceva, întreabă de mine, în centru. Toată lumea mă cunoaşte, toată lumea ştie unde pot fi găsit. Bledea-poştaşul e oricând la datorie, pa, gagiule!

Cinci La urma urmelor ce poate să însemne ESSO? Vânt de noapte trecea peste acoperişurile oraşului, răsucind copacii, smulgând frunzele moarte prematur. Şi în răstimpuri se făcea o linişte propice fantomelor. Magiei negre. Dar ce este magia neagră? Necunoscutul nu răspunse. Clementina ţinea în faţa ochilor hârtia pe care o găsise pe pervazul ferestrei şi pe care scria: Destinul îţi aduce „moarte îngrozitoare”. Planetă cu ghinion! — Cineva îşi bate joc de noi? Vrea să ne sperie? O răbufnire a vântului îi încolăci pe gât pletele întunecate, iar o parte din şuviţe se răsfiră peste obraji, peste ochi şi frunte, ca o plasă neagră, ca o glugă ce se pune pe capul condamnaţilor, în momentul execuţiei. 1781

— Şi atunci? întrebă Tânărul Medic. — Eu nu plec, zise în sfârşit Necunoscutul. Din curiozitate! Vreau să văd ce urmează. Voi nu sunteţi curioşi? * Într-un fel, era pudic, li mai ardeau urechile în urma discuţiei cu Bledea când sună la poarta cu numărul 12 de pe strada Rosetti. Prin gardul de fier examină clădirea mică şi cochetă, în interiorul curţii, cam la douăzeci de metri de stradă. În contrast cu fantezia arhitectului, cea a grădinarului lăsa de dorit: straturile de flori erau aranjate în elipse greoaie sau dreptunghiuri, iar culorile combinate alandala. Un ins tare bătrân, sau îmbătrânit, scheletic, cu figură lungă, pleşuv, cu bărbia împinsă mult înainte, stropea florile cu furtunul. Purta salopetă. Pe chelie, deasupra frunţii, trei negi alcătuiau un triunghi cu laturi milimetric exacte. Adică echilateral. În loc de centură, salopeta o avea încinsă cu un lanţ subţire de care atârnau câteva chei şi mai multe legături de cheiţe. O pipă mare fumega pe spătarul băncii. M. contemplă toate acestea, şi păru mulţumit. — Hei! strigă pe un ton voios. Vreau să discut cu stăpânul dumitale. — Stăpânul meu sunt eu. M. păru descumpănit: din distracţie comisese o impoliteţe cu urmări incalculabile. De vină nu era altul decât Bledea, Bledea îl zăpăcise-n aşa hal. Printr-o lungă frază confuză, prost articulată, cu adjective ce se izbeau între ele, încercă să-şi ceară scuze, care îi fură, pare-se, acceptate. Grădinarul se îndreptă spre poartă. Cheile zăngăneau împrejurul taliei sale. Era un bărbat de cel puţin şaptezeci de ani, vârsta îi încurcase niţel trăsăturile ce se amestecau cu o anumită incertitudine asimetrică. Ochii i se decoloraseră, dar, cu un gest scurt, neaşteptat de viguros, bătrânul deschise poarta iar M. constată că e cu un cap mai scund decât viitoarea sa gazdă. O mică scară cu balustradă de lemn, pe pivoţii căreia se aflau ghivece de flori, îi conduse în antreul spaţios, cu două oglinzi, cuier, măsuţă şi scăunele, o armă de vânătoare 1782

veche de cel puţin o sută de ani atârnând decorativ deasupra uneia din oglinzi, şi trei uleiuri cu flori. — Pot s-o atârn pe Martha în cuier? întrebă M. zâmbind cât mai seducător. Bătrânul se întoarse către el: M. avu simţământul că în faţa lui se mişcă o arătare a unei alte lumi. Dacă ar întinde mâna, ar trece prin el. — Ce aţi dori? — Mă iertaţi… şi privi cu un pic de teamă masca gazdei. Nici un muşchi nu clinti pe faţa aceea. Nici nu avea muşchi.,. Mă iertaţi, nu v-am prevenit că… Ştiţi, am nevinovata manie de a-mi boteza micile obiecte personale. Briciul meu de pildă, se num… Cum nici o încurajare nu venea din partea amfitrionului, M. consideră inutil să continue cu explicaţiile. Se legănă de pe un picior pe altul, simţindu-se ca un exilat în Ţara Umbrelor. Celălalt nu scotea un cuvânt, mulţumindu-se să-l privească fix. — Nu vă deranjează? — Ce anume? împroşcă, în sfârşit, bătrânul. Avea impresia că fantomaticul ins nu e înzestrat cu virtutea priceperii, că sensul cuvintelor îi scapă, când primi o neaşteptată replică: — Deloc! Deloc! Am avut un coleg care-şi boteza degetele de la mâini şi picioare, alfabetic: Adam, Bucur, Costel, Dorin, Eustaţiu; Augustin, Beniamin, Crişan, Dorel, Eliodor; Asan, Barbaroza, Constantin, Dinu, Erasmus; Amalia, Bianca, Corina, Daniela, Emilia. Observi că degetele de la piciorul drept poartă nume de fată, poate din cauză că n-a mai găsit nume masculine care să-l satisfacă, sau din alte motive… mai obscure. Stupefiat, M. se clătină în faţa neaşteptatei locvacităţi a bătrânului, dar mai ales a cursivităţii cu care înşirase cele douăzeci de nume. Ultimele cuvinte, „mai obscure” fuseseră pronunţate cu un ton ce-i strecură fiori în şira spinării. — Un alt coleg, urmă fantoma, îşi boteza urechile, dar le schimba denumirea în fiecare săptămână după zodiac. Şi primul coleg, şi al doilea au murit. 1783

— Sc, sc… — Ce aţi voit să ziceţi? — Oh, nimic. Doar că, aşa cum zicea Homer, un regizor, în imperiul morţii ne întoarcem cu toţii. — Aceasta e camera, îi întrerupse bătrânul ieftina filozofie, deschizând uşa din dreapta antreului c-o mişcare atât de feroce că ar fi existat temeri că va rămâne cu clanţa în mâini. Încăperea era luminoasă, proaspătă, curată. Scotocind prin încurcatele-i amintiri, M. ajunse la concluzia că nu beneficiase niciodată de un cămin atât de comod. Se duse la fereastră, de unde se deschidea o bună parte din panorama oraşului. — De aici, cu ajutorul lui Bill, pot să văd tot ce se petrece în localitate. — Şi cine să fie Bill? se interesă bătrânul, rotind spre ’el o faţă stafidită şi un gât ale cărui vertebre scârţâiau, neunse. — Iertare! Bill e micul meu binoclu de buzunar. Iată-l. Cum era de presupus, binoclul beneficia şi el de un toc de piele, cu femei goale, imprimate. Vreţi să priviţi prin el? — Nu, răspunse gazda sec, fără a-şi motiva răspunsul. — Poate că totuşi vă agasează mica mea manie de a-mi boteza obiectele personale? — De loc. Am avut un coleg care-şi boteza degetele de la mâini şi picioare: Adam, Bucur, Costel... Înşiră, iarăşi, cu răbdare, întregul pomelnic de degete răposate. Oare uitase că două minute mai înainte făcuse acelaşi lucru, sau se răzbuna că M. îi pusese iarăşi aceeaşi întrebare? — Ia loc, domnule. Să trecem la chestiuni practice. Numele meu este Caniardo, sunt doctor în matematică, de asemenea doctor în astronomie. — Deci ar trebui să vă apelez: „Domnule doctor doctor Caniardo”? încercă M. să dea dovadă de umor. Când colo auzi: — Întocmai. Nu te pot obliga, dar aşa ar trebui. Chiria e de trei sute de lei. Temerea că poate are de-a face cu un fel de dement, sau un fel de senil-maniac, fu iute ştearsă de bucuria că preţul 1784

camerei e scăzut. Se temu, doar, să nu i se ceară pe loc un avans, dar doctorul doctor nu făcu aluzii în acest sens. — Numele meu este M, zise M. Îmi pare rău, dar nu pot spune mai mult. Înţelegeţi, călătoresc incognito. Mă tem că vă deranjează? Oare vă deranjează? Caniardo nici nu-l privi, nu privea nicăieri. — Nu. — Mă gândeam că va trebui să mă treceţi în cartea de imobil. — Pentru cât timp aveţi nevoie de cameră? Sau vă stabiliţi definitiv în oraşul nostru? Numai dacă mor aici, ceea ce ar fi regretabil, Ip, lp, lp... — Formal, vorbi M., închiriez camera pentru trei luni, pe urmă treburi urgente mă cheamă-n altă parte. — Bine, orăcăi doctorul doctor Caniardo, şi ieşi iute fără să mai spună nimic, nici măcar „Faceţi-vă comod”. M. îşi puse fireasca întrebare dacă asta înseamnă că e acceptat definitiv drept chiriaş. * Cei doi bărbaţi se întâlniră-n dreptul parcului, parcurseră în tăcere, cu feţe mohorâte, distanţa până la pod. Cenuşie era vârsta amândurora. Pe pod stepară, alături de copii, alături de alţi necunoscuţi, să privească pescarii înşiraţi la distanţe mari de-a lungul malului, până în locul unde râul cotea spre stânga, între despletite, fumegoase sălcii. Automobile albe lunecau fără zgomot pe bulevarde, încetinind pe podul larg; începea să însereze; merseră mai departe până la prima bodegă, pe partea cealaltă, unde cerură bere. Două muşte traversau faţa de masă, în diagonală, apropiindu-se, ca doi adversari în duel. Pe stradă trecea avalanşă de lume, veneau de la un meci de fotbal, furioşi toţi; echipa locală se făcuse de râs pe teren propriu, dar vinovat era arbitrul. Conversaţia lor era apatică, lipsită de patimă, se vedea că mai vorbiseră şi altă dată pe aceeaşi temă. Doar accentele erau diferite. Intensitatea. Primul vorbea în şoaptă. Celălalt – 1785

prea tare. — Din primul moment vorbi primul, cel ce se exprima pe şoptite, „Ordinul Coloneilor” a fost urmărit de blestem. N-am să uit ziua când Ghiriş… — Haide, Max, nu repeta la nesfârşit aceeaşi pov… — Dacă ar avea cremvurşti, am putea lua câte o pereche. — Bravo! Bravo! Cum îţi sar ideile. — M-ai rugat să nu repet. De câtva timp mi se întâmplă să… Tăcu fiindcă cineva trecea. Ce am vrut să zic? Băură bere, priviră lumea ce se scurgea sub ei pe trotuare. Un „Volks” al miliţiei lunecă încet în direcţia podului. — M-da, oare ce am vrut să zic? — Te lamentai ca totdeauna. Fii ca mine: fatalist. — Da, Fabian… Nu, nu pot! — O cură cu ape minerale ţi-ar echilibra nervii, zise cel care se numea Fabian, dar expresia ironică, puţin dispreţuitoare, a ochilor transforma îndemnul într-un fel de batjocură. — Nu-mi iese din cap, zise celălalt, scrisoarea Anei Caraman; poate că tu ai uitat că Ana Cara… — Nu, n-am uitat, făcu Fab, scăldat în plictis. Sorbi ultimele picături din halbă. Dar fac tot posibilul să şterg din memorie… — Te admir, iei lucrurile uşor, pluteşti deasupra… Când Ana Caraman ne-a anunţat că fratele ei s-a otrăvit, după ce avusese o criză de nebunie, după ce în ultima vreme delira mereu, noaptea mai ales, şi noi putem bănui care era obiectul delirului, am convingerea că… — Nu iau lucrurile uşor, îl întrerupse Fab, dar eu îţi repet, sunt fatalist. Nu iau lucrurile uşor, şi am aceeaşi convingere ca şi tine: lucrurile vor răbufni! Şi ştiu chiar mai mult decât tine, de ce crezi că te-am invitat azi la plimbare? Ca să ne complimentăm? Nu! Ca să-ţi comunic noutatea, dar în halul în care ai ajuns, e mai bine să tac. — Ce noutate? — Băiete! Adă-ne bere. — Despre ce noutate vorbeşti? Fab îl privi pe înspăimântatul său amic. 1786

— Ei bine, colonele, să-ţi spun. Sau nu? De ce să nu-ţi spun? Aşteptă câteva clipe până ce chelnerul înşurubă în faţa lor halbele, trase un gât zdravăn, îşi şterse gura cu o batista albă, curată, cu monogram „F.C.” îşi aţinti ochii lucizi, ironici, asupra celuilalt: – L-ai remarcat desigur pe individul hidos, cu obraz cadaveric, care se instalează în fiecare seară la colţul librăriei „Eminescu”? Ştii cine e? — Ce mă priveşte pe mine cine e? — Te priveşte, într-o măsură. Nu l-ai recunoscut? — Nu mă speria! Doamne fereşte, nu cumva e…? — Dumnezeu nu te fereşte de nimic. Fereşte-te singur, dacă poţi. — Spune-mi odată! — Nici eu nu l-am recunoscut, s-a schimbat, catastrofal sa schimbat… Dar trecând pe acolo întâmplător, l-am auzit vorbind. Aiura! Ştii despre ce? — Pentru Dumnezeu, nu mă mai… — Despre un om îngropat până în bărbie, despre alţii carel execută. Vinele de la tâmplele pleşuve ale lui Max se umflară. — Ε colonelul Schermer! exclamă Fab, patetic. Prietenul nostru. Ce dezastru! Ε internat, însă are permisiunea să iasă la plimbare, fiindcă e inofensiv, debitează mereu una şi aceeaşi poveste. Nimeni nu ştie de unde a apărut şi nici nu-i cunoaşte numele. — Iar noi îl credeam departe în Canada! — Poate şi el se crede în Canada! — Şi daca te înşeli? — Eu nu mă înşel, făcu colonelul Fab, necruţător. Am ochi tânăr. Ε bine să privim lucrurile în faţă. Şi dacă le privim în faţă, putem trage o singură concluzie: Pârvu s-a sinucis, Schermer e dement, Ghiriş şi cu Lauden sunt de multă vreme morţi… Din „Ordinul Coloneilor” am mai rămas noi doi. Cine vine la rând? — Şi poţi vorbi atât de liniştit? — Eu sunt fatalist, zise Fab. Da, fatalist.

1787

Şase Timp de o zi şi jumătate M. păru să nu aibă nici o preocupare, în afară de aceea de a se acomoda temeinic cu noua locuinţă. Examina totul, adulmeca ungherele, neauzit ca un câine ce împrumutase picioare de pisică. Doctorul doctor Caniardo nu stăvili în nici un fel această nobilă preocupare. Dădu târcoale prin casă şi grădină, inspectând totul, discret, elegant, fără a-şi agasa gazda care-l ignora total, suspect de total. Caniardo beneficia de un spaţiu imens: trei camere. La întrebarea lui M. dacă locuise totdeauna singur,. Veni răspunsul, laconic, că existaseră şi chiriaşi dar scăpase de ei, întrucât erau prea „nedisciplinaţi”. Sensul cuvântului rămase cam neclar pentru M., care şi-i închipui pe chiriaşii dinainte ca pe nişte căţei ce sar gardurile, în dezordine. Caniardo nu părea dispus să treacă, în raporturile cu noul său chiriaş, la un ton cât de cât amical. Păstra distanţa ca pe o frontieră peste care trecerea în contrabandă a jovialităţii e strict interzisa. Ei şi ce, îşi spunea M., asta nu-mi displace, oamenii care se amestecă-n treburile mele mă plictisesc; decât o gazdă pisăloagă, mai bine un asemenea par uscat. Dacă e vorba să păstrăm distanţa, s-o păstrăm, sc, sc, sc!!! Într-o dimineaţă, fix la şapte şi jumătate, manevrându-l pe Bill în toate direcţiile, descoperi în ocular un bărbat gol care stătea în cap. Ptiu, drace! Bd, bd! pufni M. ca un motan, nevenindu-i săşi creadă ochilor. Se grăbi să şteargă lentilele şi reveni asupra câmpului de observaţie. Nu exista nici un dubiu: scăldat din plin în văpaia soarelui matinal de vară, omul stătea în cap, şi fiind aşezat în profil, faţă de punctul de observaţie, e lesne de înţeles din ce amănunt minor se putea deduce că e vorba de un mascul. M., din locul unde se afla, ar fi putut să-l vadă şi cu ochiul liber, distanţa nefiind mare, fără a distinge însă şi amănuntele… minore. Cu ajutorul credinciosului binoclu Bill însă, îşi dădu 1788

seama că e vorba de un om în vârstă, slab dar de constituţie robustă, care-şi efectua ciudatul exerciţiu pe o pătură decolorată, în grădina din spatele casei, unde, cel puţin aparent, era ferit de priviri inoportune. Dădu fuga să-l caute pe doctorul doctor Caniardo, şi-l găsi printre flori, ca de obicei. Ciolănos, uscat şi urât cum era, părea şi el o floare, dar a răului, însă M. nu putu beneficia de această aserţiune, întrucât opera lui Ch. B. rămăsese pentru el, până la ora aceea, o desăvârşită taină. Îl aduse-n camera sa şi-i dădu direcţia. „Priviţi!” Doctorul doctor se trase ’napoi ca o mâtză apucată de mustăţi. Părea să zică: „Doar pentru atâta lucru mă deranjezi?” Dar în realitate se mulţumi să observe: — Cunosc. Ε vecinul nostru, face yoga. — Lp, Lp, lp, se miră M. Ca şi cum ireproductibilele sale exclamaţii ar fi iscat un efect special, faţa severului bătrân, străjuită de cei trei negi de pe chelie, se mai lumină. Era poate primul zâmbet ce-l înregistra M. pe chipul doctorului doctor. Poate din această bună dispoziţie, câştigată brusc, se născură şi explicaţiile ce urmară: — Ε Titus Grigorescu, un activ membru al Asociaţiei. Despre ce Asociaţie pomenea, nu binevoi să explice. În schimb adăugă cu privire la Titus Grigorescu: – Un om instruit. Eminent tropicolog, sudolog, tot ce vrei. — Mă rog, replică M., cam ce ar trebui să înţeleg prin sudolog? Sau n-am auzit bine… Caniardo, deja apropiindu-se de uşă, răspunse: — Specialist în studierea sudului, ce altceva? — Bd, bd, iată o meserie care nu mi-ar displace, doar ca nu m-aş obosi să stau atâta vreme în cap, vorbi M., însă numai pentru sine, fiindcă doctorul doctor îl părăsise. Mai urmări câtva timp eforturile yoginului; acesta schimba mai multe poziţii, care de care mai incomodă. Când se plictisi de el, M. începu să se ferchezuiască. O făcu pe îndelete, ca o doamnă cochetă ce se pregăteşte să iasă în oraş, în vreme ce soţul turbează aşteptând-o. Folosi o serie de ustensile cosmetice care umpleau un buzunăraş al „Geadei” – lejera sa 1789

trusă de voiaj. Beneficie de aportul briciului – Dick-răutăciosul, luă pieptănul, pe nume Dan, dar citit Dăn, puse în funcţiune un mic aparat ce masa pielea capului, obrajii, gâtul, prin scurte şi repezi şocuri electrice. Când fu gata – legă şi cravata. La poartă îl opri o doamnă nu prea tânără ce tocmai intra. — Bună dimineaţa! Tovarăşul preşedinte e acasă? M. simţi iar că e ceva ce-i scapă, ce i se strecoară printre degete. — Pe barba lui Apollo, care preşedinte? — Păi – şi femeia îl privi cu îndoială – Apollo nici n-a avut barbă. — Şi-o fi lăsat între timp, să facă faţă modei. Cine e preşedinte în casa asta, că doar nu eu? — Domnul doctor Caniardo. — Te pomeneşti că e preşedinte peste tropicologi şi sudologi? — Nu. A fost ales preşedinte al Asociaţiei Pensionarilor, şi doamna se îndepărtă cu un aer uşor ofensat. M. se decise săi pună întrebarea: — De unde… Femeia se opri. De unde ştiţi, mă rog, că Apollo nu purta barbă? — Am fost profesoară de limbi clasice, domnule. — O specialistă, deci? — Cam aşa ceva. M. suspină înduioşat. — Geme oraşul acesta de intelectuali. Ei şi ce, oare nu sunt şi eu bărbat de veritabilă formaţie intelectuală? — Asta se observă imediat, zise fosta profesoară. Dar cum de nu ştiţi că doctorul Caniardo e preşedintele Asociaţiei Pensionarilor? Dumneavoastră nu sunteţi pensionar? — Nu! răspunse M. jignit şi se strecură pe poartă. Aborda anume un mers în trap săltat, ca să nu-l confunde nimeni cu un pensionar. Era în capul gol, pe Martha-sentimentala o lăsase acasă. Colindă prin oraş, citi mica publicitate a ziarului local, bău o cafea, examină vitrinele, notând migălos într-un carneţel toate lucrurile de care ar avea nevoie – şi lista era destul de lungă –, încercă să fie amabil cu o 1790

fetişcană căreia i se rupsese un toc de la pantofi, iar când aceasta se răsti că nu acceptă să se lege de ea oricine, sub diferite pretexte slabe, mormăi ca nu-i trecuse prin cap aşa ceva, femeile fiind pentru el un mare mister… Îl scoase de mai multe ori pe Jean-sâcâitul, confruntându-i mersul cu cel al ceasului de la poştă, de la Biblioteca Universităţii, cu orologiile bisericilor: printr-un miracol de neînţeles toate mergeau bine, ca într-un oraş de nemţi. Ar mai fi băut o cafea, dar tot mai puţine monede zornăiau prin buzunarele sale. Asta nu-l împiedica să adauge noi şi noi lucruri la lista cu „obiecte necesare”. Se plimbă multă vreme prin parc, înfrânându-şi tentaţia de a închiria o barcă şi de a face, tinereşte, câteva tururi împrejurul insulei pe care se plimbau două lebede distante şi un păun îngâmfat. O tânără mamă alergă după copilul ei care se apropiase periculos de lac, lăsând pe bancă, părăsit, coşul cu cumpărături, iar deasupra coşului, printre ardei, portofelul; îşi înfrână vitejeşte tentaţia, deşi femeia ar fi meritat o lecţie. O să i-l ia altul, şi apoi nu cred că are mai mult de patruzeci de lei, iar eu nu sunt un găinar. Pe la amiază se găsi departe de centru, într-un loc binecuvântat, cu rare case şi livezi unde liniştea se legăna în golurile dintre ramuri... Se instală în umbră şi convingându-se că nu e observat de nimeni, spionă o cabană mică, înjghebată din bârne arămii, în preajma căreia putea fi zărit printre pomi un bărbat ce robotea la culturile sale de căpşuni. Binoclul Bill îi fu de real folos. Când văzu că omul de care se interesa abandonează pentru moment lucrul, aprinzându-şi o ţigară, înaintă decis, ca unul care nu are ce pierde. Totuşi, de încordare, un muşchi al umărului stâng începu să zvâcnească neplăcut. Portiţa nu era încuiată, o deschise fără a se mai obosi să apese pe sonerie. Bărbatul care lucrase la căpşuni acum şedea pe scăunel sub un umbrar de viţă, chiar lângă cabană, fuma îngândurat şi părea să nu fi simţit apropierea intrusului. După ce parcurse distanţa cu paşi de pisică, M. se opri la vreo zece metri de el, voi să-şi scoată din cap pălăria pentru a-şi face vânt, dar îşi aminti că o lăsase acasă pe Martha1791

sentimentala. Încercă să vorbească lin şi convingător: — Aş zice că speri să te îmbogăţeşti pe seama căpşunilor, sc, sc! Auzindu-l, celălalt se ridică încet, fără să tresară, dar nu făcu măcar un pas în întâmpinarea musafirului. Purta bluză cadrilată de fermier, ceea ce şi părea să fie. Era un bărbat nu prea înalt, foarte bine legat, cu torace solid şi talie aproape juvenilă. Fruntea o avea puternic bronzată, iar obrazul, puţin scobit deasupra maxilarului proeminent, dădea feţii o înfăţişare triunghiulară, puţin şerpească, plăcută totuşi. Începuse să chelească. O ţesătură fină de riduri îi înconjura ochii. I se putea da orice vârstă între treizeci şi cinci şi cinzeci. Trase aer în piept şi împinse umărul stâng înainte, ca un luptător. — Ce vrei? În concordanţă cu ţinuta agresivă, şi tonul era profund nepoliticos, ca un lătrat ce precede muşcătura, în cazul de faţă o eventuală directă-n bărbie. M. se simţi tare tentat să nu mai dea explicaţii şi s-o ia la goană, dar îşi stăpâni picioarele. Cartea trebuie jucată! Drese inutil nodul cravatei. Bărbatul care stătea la câţiva paşi în faţa lui nu purta cravată. Bluza pătată de sudoare stătea întinsă pe umerii masivi şi curbaţi. Un pumn în mutră de la acest cultivator de căpşuni n-ar fi tocmai o mângâiere, gândi M. Totuşi vorbi: — Ţi se spunea Blondul. Fermierul îl cântări din ochi. Daca strănută mai tare, trec prin gard, sc, sc, scânci Μ. în gând. Cel căruia „i se spunea Blondul”, ridică un braţ vânjos şi poruncitor, arătând poarta: — Ai o secundă şi trei zecimi ca să faci stânga-mprejur; ai şapte secunde ca s-ajungi la poartă; ai două secunde şi o zecime ca să ieşi pe poarta. Şi-ţi mai dau o secundă ca să-mi faci de acolo bai-bai cu mâna, în total unsprezece secunde şi patru zecimi, ca să dispari şi să nu te mai văd niciodată, pocitanie! — Sc, sc, sc! se bâţâi M., foarte intimidat, dar nu schiţă gestul de a face stânga împrejur. Dimpotrivă, înaintă încă doi 1792

paşi. Blondul strivi sub călcâi chiştocul ţigării şi-şi încrucişă braţele ca un marinar, într-un moment de acalmie a oceanului. — Ştiu totul despre tine! strigă M., aproape deznădăjduit, îţi cunosc viaţa încă de pe cinci te aflai pentru studii în Franţa, la Paris.., — Stai! îl întrerupse Blondul şi M. avu certitudinea că va împărtăşi destinul ţigării, adică va fi strivit, când colo celălalt îşi scutură umerii ca şi cum ar fi vrut să se dezbare de o povară neplăcută, apoi se aşeză iarăşi pe scăunel. Puse palmele pe genunchi şi se uită la M. cam pieziş, ca la o specie de peşte necomestibil. — Haide, bătrâne, dacă vrei să-mi spui o poveste de groază, din partea mea ai liberă cale, tocmai mă simţeam obosit. Te pomeneşti că-i fi un fel de rapsod popular „de oraş”? Rapsozii ăştia cam sunt la modă acum... M. se trase mai către umbră, aproape fericit. Îşi permise chiar să facă observaţia: — Văd că te-ai aşezat, Blondule, iar pe mine, care sunt puţin mai în vârstă, mă ţii în picioare. — Sc, sc, sc! se maimuţări Blondul. M. căscă ochii mari: — Cum ai făcut? — Sc, sc, te imitam, îşi bătu joc fermierul, fa loc unde vrei. Aşează-ţi hoitul pe butuc, colo. Sau pe nisip, aici. M. se instală pe-o stivă de scânduri, după ce mai întâi întinse batista. Îşi netezi haina, oftă. — Lp, lp, lp… — Ce tot spui? Ε un început de baladă? — Evenimentul, vreau să zic invadarea Franţei, te-a prins la Paris şi… — N-am zis eu că eşti un rapsod? Eşti plătit cu ora, sau cu ziua? Câte drahme faci pe sezon? Ε rentabil? Dacă da, mă apuc şi eu de mese… — …Şi ţi-a trezit gustul pentru aventură. — Ce fel de aventură? Blondul îşi aprinse o nouă ţigaretă, lungă, subţire, întinse picioarele, se pregăti să asculte. M. recită fără patos: 1793

— Ai trecut clandestin canalul, împreună cu un agent al Biroului doi, un amic de-al tău, căpitanul Lagarde. Zic bine? — Zici grozav. Dar care canal? — Al Mânecii! Te-ai dus în Anglia. — Parcă ar fi vorba de biografia unui spion! — Păi chiar despre aşa ceva e vorba! O soluţie specială ţi-a îngălbenit pletele pentru totdeauna şi-ntr-o noapte ploioasă, când proiectoarele nemţeşti orbiseră, un „BOW-l” te-a paraşutat deasupra Berlinului. Războiul fierbea, se pregăteau ofensive şi contraofensive. Te credeau pierdut, dar te-ai întors cu toate datele cerute, misiunea îndeplinită cum zic ei. Aşa ai devenit agentul A-2, supranumit „Blondul”. — Îmi place cum povesteşti. Sper că ai mai multe variante, rapsodiile… Dar A-2 este virusul gripei. Ştiai? — Ei şi? Se spune că o data era să-l răpeşti chiar pe Hitler, dar acţiunea a eşuat dintr-o confuzie. — Ai încercat să te acompaniezi la balafong, la chitară? Ţi s-ar dubla câştigurile, sau eşti afon? M. văzu căpşunile strălucind printre frunze ca nişte picături mari şi roşii şi înghiţi în sec. În pragul cabanei stătea o pisică albă, cu ochi galbeni, orientali, şi-şi lingea vârful piciorului drept. — Ce mă tot întrerupi? Eu vreau să-ţi propun, bd, bd, bd, o afacere die grosse. — Die grosse? Cunoşti, care va să zică, şi etrusca veche? Eşti în întregime numai surpriză. Dar cântă, cântă mai departe… — Cânt! Te-ai întors în ţară în toamna lui patruzeci şi cinci, acoperit de glorie, numai că gloria nu ţi-a servit cine ştie cât. Imediat raporturile cu Occidentul s-au stricat iar tu te-ai dat la fund. Normal, prietene A-2, ridică M, glasul cu îndrăzneală, şi dacă nu era vădită în tonul său o intenţie clară de şantaj, oricum, o vagă ameninţare se putea distinge, cum puteai dovedi…? — Sc, sc, ce? — …că nu continui să…? Să-ţi spun eu ce fel de neplăceri ai avut? Aşa e că n-are rost? — Te-am simţit de mult, zise Blondul. Încă de când te 1794

opriseşi pe partea cealaltă a drumului şi mă observai. Simţeam că mă priveşte o gânganie scârboasă, un fel de păianjen, care-mi va aduce numai necazuri... M. îl întrerupse, stacojiu, tremurând de iritare: — Accepţi să te întovărăşeşti cu mine în cea mai grandă afacere a secolului? Blondul tăcu multă vreme. Vorbi cu glasul foarte coborât. — Aha… prin urmare grandă. Până şi etrusca medievală o ai în degetul mic. Ce să spun? Ideea de a lucra împreună cu un poliglot de asemenea calibru mă umple de fiori. Ce trebuie să fac? Să sap un tunel? Să otrăvesc partea de Nord a continentului? Să abat cursuri de apă? M. se ridică. — În principiu eşti de acord? — Mă sperii când stai în picioare. Aşează-te. Nu vrei un calmant? — Vrei să lucrăm împreună, sau nu? — De ce nu duci singur treaba la capăt? M. îşi schimbă locul, se aşeză pe un butoiaş răsturnat, să mai întindă batista sub fund. — Nu pot, mărturisi cu modestie. Mânia i se pleoştise. Nu sunt un… babalâc, fireşte, dar am trecut de prima tinereţe. Trebuie să colaborez cu cineva… un om activ, un… — Unul care să tragă din greu, pricep, şi m-ai ales tocmai pe mine. De ce nu pe cizmarul din colţ? Şi pe urmă, cine te-a trimis aici, pe capul meu? — Da, ori ba? încercă M. să fie tăios. — Prin vinele mele curge o lene mare, afacerile periculoase nu mă mai ispitesc. Blondul se destinse. Singurele mele aventuri de acum sunt pescuitul, lozul în plic. La loz n-am câştigat nici măcar un tacâm îndoit, peşte în schimb am prins. Merg la pescuit cu pisica, mă însoţeşte uneori, ea mănâncă peştii de vii. Nu pot să-ţi dau un răspuns, regret, chit că ştii unele lucruri despre mine, sau, presupui că ştii. În schimb, eu nu te cunosc, faima ta n-a zăngănit pe aici, e o situaţie inechitabilă, nu consideri? Îmi place să ştiu totul, despre adversari, dar mai ales despre colaboratori. Uneori colaboratorii pot fi adversari mai daţi dracului decât 1795

adversarii adevăraţi, dacă-mi permiţi acest vechi paradox, probabil etrusc. — Despre mine, cât e necesar, pot să-ţi spun eu, promise M. — În acest caz, chiar poţi să te adresezi cizmarului din colţ. Eu nu mă mulţumesc doar cu „cât e necesar”. Văd că, totuşi, nu ştii nimic despre mine! — În acest caz – şi M. întinse mâinile conciliativ – îţi voi spune chiar mai mult decât e necesar. — Nu te obosi. Dacă eu sunt într-adevăr cel ce-ţi închipui, adică „A-2, spionul isteţ”, până în douăzeci şi patru de ore te voi răsfoi, ca pe-o carte subţirică… — Aşi! Nu poţi afla nimic despre mine. — Aşi cu rigi! Voi şti şi când ai fost ultima dată la croitor. M. îşi pipăi pulpanele hainei, c-un aer confuz. — Nu e nou, dar e bine întreţinut. Nu mi-a mers prea grozav în ultima vreme. Blondul mângâie pisica şi privi visător spre orizonturi. — Şi încerci să te refaci prin mine? Soarele se apropia încet de vârful unui nuc rotund ce foşnea pe marginea domeniilor Blondului. Ε tare cald, gândi M. şi din nou avu o senzaţie neplăcută. Ceva… ceva esenţial, îi scăpa, trecea pe lingă el, dar ce? Ridicându-şi coada, pisica privea în direcţia lui M., la fel de nedumerită.

Şapte Titus Grigorescu, yogin, antropolog, sudolog, membru al Academiei, doctor honoris causa al câtorva Universităţi ilustre, deschise uşa cu palma încă umedă şi ieşi din baie în izmene. Agitând prosopul porni cu paşi inegali să-şi caute sora, şi o găsi în bucătăria de vară, murând castraveţi. Sora sudologului era prevăzută cu un nume neverosimil: Simeria, cu toate că nu se născuse la Simeria, ci la Calafat. Poate că părinţii o botezaseră aşa în amintirea unor 1796

întâmplări plăcute, poate se cunoscuseră în gara Simeria, posibil chiar o concepuseră acolo. — Draga mea, vorbi doctorul honoris causa, tu ai fost mai înainte în laborator? Simeria îl gratulă c-o privire atentă şi critică. — Vai, Tit, ce izmene prăpădite ai! Va trebui să-ţi cumpăr un rând. — Se spune, eventual, un rând de ţuici, şi nu un rând de izmene, draga mea, o corectă sudologul. Un stoc de izmene, ar mai merge, deşi presupune o cantitate cam mare, un vagon, să zicem. Ce să fac eu cu un vagon de izmene? Nu cred că ar merge nici „o promoţie” de izmene şi nici un chintal de izmene. O promoţie de jurişti, sau un chintal de secară, da. Dar ce căutam eu aici? — Ce căutai? — Nu, nu căutam. Ce nu căutam? — Cum ce nu căutai? — Cum, cum? A!, uite ce. Tu ai deschis mai înainte uşa laboratorului? Simeria îşi vedea de lucrul ei. — Azi, nu. De ce? Trebuie să fac curăţenie? — Nu despre asta e vorba, dar am auzit uşa laboratorului trântindu-se, când mă aflam în baie. Pe cinstea mea, adăugă savantul, încep să cred că circulă stafii prin casa asta. Simeria opină: — Curentul… — Dar ştii că nu deschid niciodată ferestrele laboratorului, nu poate fi nici un curent De altfel chiar şi obiectele au început să se mişte. Las ochelarii pe birou, îi găsesc în baie. Pun jurnalul meu, deschis, pe fotoliu, îl găsesc închis, pe dulap, ca să nu mai vorbesc de papuci, pe care i-am găsit acum două zile-n cuier. Simeria se apucă de burtă, se porni pe râs. Spre deosebire de fratele ei, era o dolofană scunda, energică, echilibrată. — Degeaba faci yoga, Tit. Zăpăcit vei rămâne şi uituc. — Accept zăpăcit, accept uituc. Dar mă tem de senilitate. Ce se întâmplă cu stilourile mele? În fiecare săptămână cumpăr câte două sau trei. 1797

— Doar nu cumperi Pelikan, ci rable de-un pol… — Atât ar mai lipsi, să-mi dispară câte un Pelikan la fiecare două zile! Dar voiam să te întreb… Ce voiam să te întreb? Ah, da. Când au scris ultima dată băieţii? — Vezi că eşti uituc? Că doar duminică am primit scrisori, de la amândoi: Sergiu e în drum către ţară, se plângea de o furtună… — Aşa e, taifunul blestemat… Iar Mircea tocmai ridică ancora, dacă-mi amintesc. Le-am răspuns? Sigur că da, îl rugam pe Mircea să… Simeria clătină din cap. — Tit, Tit, ce haos e-n mintea ta! Du-te şi te-mbracă. Ce vrei să mănânci? Deodată Titus Grigorescu o luă la goană, desculţ şi în izmene, către casă. — Am uitat apa curgând… Nu vreau să mănânc, trebuie să-i răspund doctorului Hammerschbaum din Viena. Dacă poştaşul vine cu corespondenţa… — Ţi-o aduc imediat, ştiu. Uitând însă imediat de apa care tocmai începea să inunde baia, tropicologul se aşeză la o măsuţă, în vestibul, şi începu să aştearnă cu creionul, în nemţeşte, ciorna scrisorii către doctorul Hammerschbaum din Viena: — „Stimate coleg şi prieten, zilele acestea am meditat asupra cuvintelor lui Goethe „Man lebt nur einmal în der Welt”27, şi, ca să fiu sincer, n-am găsit o replică satisfăcătoare…” În dreptul ferestrei tremura o creangă; dus pe gânduri, savantul urmări câteva minute zbaterea ei. Apoi, aproape uitând cui îi scria, trecu involuntar la franceză, care îi era mai familiară: „Hélas pas de réplique!… Nu se găseşte replică! Dincolo de noi şi în noi, e plasa teribilă a timpului care trece şi ne erodează, dar pentru consolare ne face plus sages… Mais moi, je m’en doute que je sois devenu plus raisonnable les dernières quarante années. Dar ce rost are să mă lamentez, şi 27

Trăim numai o dată pe lume (l. germ.)

1798

încă la o oră matinală, pe stomacul gol?… Iartă-mă, vreau să te rog ceva! Pe la voi a apărut lucrarea lui…” Se duse să caute hârtia pe care avea însemnat numele autorului dorit precum şi titlul cărţii. Cum autorul era englez, titlul de asemenea în englezeşte, trecu fără să-şi dea seama la această limbă pe care o mânuia cu aceeaşi uşurinţă. Scrise câteva fraze în care explica de ce are nevoie de lucrarea respectivă, când auzi ceva. Paşi, sau… Parcă ar fi trecut cineva prin spatele său, sau prin hol. Merse repede, intrigat, dar nu văzu pe nimeni. Dar nu şi nimic. Apa începea să se reverse din baie în hol. Sudologul se apucă cu mâinile de cap: „Iarăşi am făcut o inundaţie!!! Ce va spune Simeria?”

Opt Peste o zi, vântul întinse nori fusiformi pe diagonala cerului. Printre dungile albicioase, mari păsări pe aripi călătoare trasau rute iluzorii spre ţinuturi calde care de multă vreme sau scufundat în ocean. La ora amiezii M. renunţă la una din ocupaţiile sale favorite: explorarea împrejurimilor cu ajutorul lui Bill; şi-o puse în cap pe Martha-sentimentala şi părăsi casa. În faţa vilei îl văzu pe doctorul doctor Caniardo ascuţind o nuia. „Se strică vremea” zise M., numai aşa, din amabilitate, ca să nu treacă fără a scoate o vorbă. Caniardo îi răspunse scurt: „Da”. M. se întrebă cum se face că un om atât de posac a fost preferat ca preşedinte al pensionarilor şi se bucură de atâta simpatie şi trecere printre ei, aşa cum reieşea din discuţia avută cu profesoara de limbi clasice; bieţii bătrâni nu doresc altceva decât să audă o vorbă caldă, or ce poţi auzi din partea unei arătări ca doctorul doctor, în afară de clămpănit de oase? Îl găsi pe Blond ocupându-se cu aceeaşi râvnă exemplară de culturile sale; părea să nu se fi mişcat din loc. M. încercă 1799

un sentiment de triumf prematur, răcoros ca o halbă aburită pe-o zi insuportabil de caldă. O bună bucată de vreme Blondul nu-i acordă pic de. Atenţie, gospodări în continuare îndemânatic şi concentrat, cu o faţă de nepătruns. Aşezat pe stiva de scânduri – pe unul din scăunele se instalase pisica, iar M. n-ar fi îndrăznit s-o deranjeze, iar pe celălalt îşi găsise loc o carte deschisă, cu faţa-n jos – M. îl urmări pe Blond, simţind cum indignarea urcă-n el ca mercurul într-un termometru. Era o jignire perfidă şi evident deliberată. Când, pe neaşteptate, Blondul îl servi c-o farfurioară de căpşuni proaspete. Mişcat, M. voi să bâiguie ceva, dar Blondul avu imediat grijă să şteargă buna impresie: — Haide, hăpăie, zise el de sus. Pun pariu că eşti lihnit. Înseamnă că ştie câte ceva despre jena mea financiară, se nelinişti M. Rase totuşi, cu multă râvnă, farfurioara. Căpşunile cultivate de Blond emanau arome subtile, erau răcoroase, dulci, fără cusur. Isprăvind, lipi cu delicateţe farfurioara de măsuţă şi-şi supse degetele, pe rând. — Câştigi bine de pe urma…? Desenă cu un gest vag livada, în vreme ce se aşeza pe vechiul loc, peste scânduri. Blondul îi adresă o strâmbătură voioasă. — Ε o muncă ce aduce sănătate. Bărbătească. Te scoli în zori, iar seara pici de osteneală, şi adormi cum pui capul pe pernă. În felul acesta n-ajungi să iei Carbaxin, Napoton şi alte porcării de care-s pline sertarele farmaciilor, M. îşi suflă nasul zgomotos. — Crezi că eu iau Carbaxin? — Ar trebui să iei… ca să mai scapi de frică. — Admit că uneori mă tem, da, ei şi ce? Omul modern e neliniştit, bănuitor… Mă tem de…, o lovitură pe la spate. Dar mi se întâmplă rar, nu sunt un fricos. Altceva, altceva mai ştii despre mine? Nu ştii! Pariez că nu mai ştii nimic. — Pariez că da. În sfârşit Blondul se aşeză în faţa lui. Îşi şterse alene gâtul c-un prosop curat şi aprinse o ţigaretă lungă, subţire. Suflă fumul drept în obrazul lui M. Ce bădăran, ce bădăran, lp, lp.. Amândoi stăteau sub cais, la umbră. Pisica sări de pe scăunel, se prelinse între ei iar 1800

Blondul o mângâie cu mâna sa aspră. — Ştiu, în primul rând, care e adevăratul tău nume. M. se fâstâci. Ridică palmele, protestând zgomotos: — Pardon, pardon! Chiar dacă l-ai aflat, fii amabil, nu-l rosti cu voce tare. Vreau să-mi uit numele, e cam… compromis… — Îţi acord acest hatâr, fie. Dar cum naiba să-ţi spun? M. e cam incomod, şi-n afară de asta-mi aminteşte de o fată căreia-i spuneam „Em”. Am iubit-o pe femeia aceea, nu pot să-ţi zic la fel, prea eşti nasol. Îţi voi spune „Colaboratorul”, în amintirea unui mare tâm… în amintirea cuiva. De acord? — Ε un nume la fel de bun ca oricare altul. — Cam incomod, dar nici viaţa nu-i comoda. În acest caz, recunoşti că, fiindu-mi „colaborator”, greul afacerii îmi revine? — Normal. Eşti mai tânăr, mult mai voinic… — Bun! Dar atunci o să-mi revină şi greul câştigului? — Împărţim de pe acum pielea ur…? — Sunt chestiuni de principiu care trebuie stabilite ex… spuse Blondul dur. — Bun! Dar nu uita că pontul îl aduc eu. — Şi dacă am descoperit despre ce este vorba? — Nu. N-ai avut cum şi când. Numai eu ştiu despre asta, — Deh! zise Blondul. Deh, deh! Ştiu destul despre tine ca să nu fiu cine ştie cât de montat de aşa colaborator, Colaboratorule. Ofensat, M. împinse mâţa cu piciorul; Blondul se încruntă de parcă el ar fi fost cel maltratat. — Marile mele combinaţii au făcut vâlvă la vremea lor, şi M. îl privi pe Blond cu un aer sfidător. Blondul se mulţumi să rânjească. — În locul tău m-aş jena să aduc vorba despre… Ce combi…? Găinăria cu vaca pe care o travesteai în zimbru? Colaboratorul îl privi cruciş. Aflase! — N-a fost o mare idee? încercă să se redreseze. — Mare, mare… Şi cum s-a terminat? Cu doi ani de meditaţie. 1801

— Asta cam aşa e, acceptă M., întristat. Dar nu poţi reuşi chiar totdeauna. Atunci am încasat-o, perfect, în schimb m-am revanşat organizând congresul contabililor, şi… — … au urmat alţi cinci ani de meditaţie. — Recunosc, suspină M. Dar aici contează frumuseţea ideii, şi nu… De altfel n-au fost decât trei ani. Ascultă, Blondule! M. îl privi furios, alarmat. Ştii chiar totul? Blondul ridică din umeri cu simplitate. — Totul. Pentru prima dată prin ochii lui trecu o umbră de modestie. – Până şi găinăria cu banii ce i-ai strâns de la vreo zece taţi creduli şi naivi ca să le vâri odraslele la şcoala profesională C.F.R., am răsfoit-o. — Dar despre afacerea de acum n-ai aflat nimic. N-ai de unde, fiindcă nici nu s-a întâmplat încă nimic. — Dacă se întâmpla, pun pariu pe-un fes uzat de eunuc că erai iar la meditaţie. — Apropo, schimbă vorba Colaboratorul, cunoşti o fată pe nume Geada? — În oraşul nostru vieţuieşte doar o singură fiinţă cu numele acesta, răspunse Blondul. Geada Ormazoglu, o actriţă, nu rea. S-a lansat în câteva roluri dificile şi a fost aproape strălucitoare în Ofelia. Aproape strălucitoare. Scenele nebuniei, eh, puţin prea apăsate, încolo… Colaboratorul îşi pocni degetele, trosc, trosc, simţindu-se timid, nesigur pe terenul pe care păşeşte. Se uită la Blond cumva de jos. Oscila mereu între ifose şi umilinţă. — Ε un rol… cum să zic, lp, lp, lung? După ce trecu o clipă, după ce asimilă întrebarea în tot fastul ei, Blondul avu un râs încruntat. — Prin urmare nu numai femeile, ci şi teatrul e pentru tine un mare mister! Da, e un rol destul de lung şi, pe toţi dracii, mai ales greu. — Ia te uită! se miră M. N-aş fi crezut-o pe Geada aia în stare nici măcar să înveţe două, cum se spune… două replici, pe dinafară. — Ai făcut o pasiune bruscă pentru ea? M. povesti cum călătorise cu actriţa în acelaşi vagon. — Ea pretinde c-aş fi confundat-o. Prin gâtul cam zbârcit 1802

al Colaboratorului trecu un nod asimetric, răsucindu-se lent. Păstrez o amintire tare neplăcută, oh, într-adevăr neplăcută, din noaptea călătoriei. Eram la vagonul de dormit, înţelegi: un păianjen s-a strecurat în aşternutul meu, un păinjen mare… foarte mare, cum… Dacă obrazul Blondului n-ar fi fost atât de ars de soare, sar fi văzut că păleşte brusc; o tresărire acută trecu prin corpul lui. — Un… ce? — Păianjen! Mare! Negru, păros, gata să mă… Privirile Blondului se concentrară în gol. — Iarăşi un păianjen!… — Ce tot mormăi acolo? — Nimic. Numai că seara trecută, puţină vreme după ce ai şters-o, şi eu am primit vizita unui păianjen. — Îmi place cum te exprimi… Explică-mi şi mie, cum fac vizite păianjenii? — De pildă – Blondul desenă o linie oblică prin văzduh – îi vezi căţărându-se pe pereţi. Ca musafiri, se comportă admirabil: tac. Şi al meu tăcea, numai că l-am observat pe-o grindă în tavan, şi era prea mare, cât o farfurioară, ca să-l accept ca musafir. Am vrut să-l vânez şi a dispărut. Mi-a scăpat. — Înseamnă că e tot aici? — Sper că a plecat, zâmbi Blondul. De ce să-mi facă numai mie onoarea? — Şi ai putut dormi? — La urma urmelor nu era, totuşi, decât un păianjen, şi nu… — Însă mare… ca şi al meu. — Eh! O fi fost un păianjen-director. Sau un păianjenvedetă. Încep, de altfel, să cred că tu aduci păianjenii. Şi-n faţa chipului dezolat al lui M., adăugă: — Aduci păianjenii, fără să vrei. Vorbea serios, privindu-l ţintă. Nu e interesant? Acolo unde te duci, apar şi păianjenii. — Poate se prăsesc printre tufele de căpşuni, replică prosteşte M. — Ce sugestie extraordinară! În vagonul de dormit, unde 1803

te-a vizitat primul păianjen, creşteau tufe de căpşuni? — Nu, nu cred, că aş fi observat… M. îşi frământă mintea. — Cine a mai fost ieri pe-aici? — În afară de tine, doar un băieţandru căruia i-am vândut fructe. Dar, să terminăm! Ε vremea, îmi spui sau nu ce doreşti de la mine? După nenumărate ocoluri, dregându-şi la tot pasul în felurite chipuri vocea, M. îi explică despre ce era vorba. Blondul ascultă atent, fără să întrerupă. La sfârşit, Blondul tăcu puţin, îşi aprinse o ţigaretă lungă, subţire şi suflă fumul în sus. Cu mâna stângă îşi scărpină uşor pieptul. — Povestea mi se pare fără acoperire. — Cum adică? — Risipită, fantezistă, explică Blondul, extrem de plictisit. N-ai de unde s-o apuci. Ce-i aia că mori din vina ta, datorită simţurilor stimulate? Mi se pare o aberaţie fără pereche. Pretinzi că nu poţi să-mi spui mai mult, dar eu cred că nici nu ştii mai mult, iar atât, e tare puţin. Atât – este egal cu nimic. Acelaşi lucru era şi dacă tăceai. Nici nu mă îndoiesc că individul şi-a bătut joc de tine. Unde e individul? — Nu pot să ţi dezvălui decât că are un yacht pe Mediterana şi tot timpul dă târcoale prin lume… — Până i s-or termina târcoalele, mormăi Blondul. De ce are nevoie de „ESSO”? — Nu-mi pasă, de vreme ce mă plăteşte ca să i-l procur. — Yacht pe Mediterana? Asta e o poveste pentru cucerit normalistele din Puchenii de Câmpie. Are yacht pe dracu. Sau, dacă-n spatele acestei poveşti se ascunde ceva? — Ce? — O capcană, de pildă, scumpul meu Colaborator. — O capca… sc, sc,… nă? Blondul mai trase un fum, dădu chiştocului un bobârnac de se duse răsucindu-se prin aer până la poartă. — Aşa încep marile incendii, mormăi. Capcană. Vax. Ce capcană? O poveste tâmpită, la mult rom şi coniac. Nu, mam hotărât, n-am chef să mişc un deget, decise, şi se ridică. Povestea cu pretinsul „ESSO” al colonelului L… — Lauden. 1804

— … auden, n-are nici cap, nici coadă. Eu sunt fermier, domnule M. Asemenea prostii nu mă interesează. Auzindu-l că-i zice „Domnule M.” şi nu „Colaboratorule”, M. se simţi concediat. — Dacă vrei, poţi să mă mai vizitezi uneori, un blid cu căpşuni capeţi oricând, totuşi nu exagera… conchise Blondul, apucând de coadă una din uneltele sale de scormonit pământul. O asemenea „invitaţie” ar fi pus pe goană pe oricine, în afară de M. Ştia că dacă în următoarele două minute nu-i vine o idee, va fi invitat fără menajamente să se care. Privi împrejur, ochii îi trecură peste ferestrele deschise ale micii cabane, peste uşa închisă (chiar, de ce nu m-o fi poftit niciodată în casă?), peste cuşca de lemn a câinelui, în care nu vieţuia nici un câine, şi e greu de presupus că pisica aventurieră înnopta acolo; deodată văzu în dreptul ochilor un păianjen… dar un păianjen mititel, aproape străveziu, ce se răsucea pe-o rază de soare, atârnat de firul său invizibil. Şi ideea îi veni. — Sc, sc, Blondule, te credeam o inteligenţă. — Tot mai eşti aici? Nu ştiu de ce mi se părea că ai plecat de mult. I-ascultă! Nu te recheamă în oraş nici una din strălucitele tale combinaţii? Colaboratorul înlătură jignirea cu un simplu „sc!” — Ascoltomi! Cum de nu-ţi trece prin cap că apariţia… lp, lp! apariţia păianjenilor, certifică, adevereşte că la mijloc e ceva serios? Ei vor să ne sperie! Blondul azvârli unealta, se aşeză. — Să ne sperie, posibil, sau… Sau să ne înlăture.

Nouă Candelabrul strălucea sus, în mijlocul plafonului: răsfrângea colorat şi iluzoriu o rază subţire de soare, răsfrântă şi ea dintr-o oglindă. Pendula atârna pe perete şi continua să bată 1805

ritmul unei inimi care poate încetase de mult. Un sfeşnic de argint vechi, pe masă, crea o impresie fumigenă, ambiguă, de anotimp intermediar. Da, toate lucrurile erau la locul lor, poate dormeau, poate stăteau la pândă, aşteptând să… Iar durerea, violentă, neaşteptată, inedită pentru el, aici, în dosul frunţii, puţin spre tâmplă stângă. Se întâmpla asta în urmă cu doi ani. Cristian Pârvu, colonel en retraite, se duse la fereastra deschisă şi inspiră adânc răcoarea aromată a grădinii. În vreme ce apăsarea din craniu sporea, în loc să se risipească, în vreme ce-n vestibul răsunau parcă mai alarmate bătăile marii pendule cumpărate în patruzeci şi doi, în timpul unei scurte permisii, şi sub care cunoscuse mângâierile celei mai senzuale femei din Balcani, cântăreaţa Iulia Carandin, moartă imediat după aceea în bombardament, trăi o senzaţie absolut inedită: din largul grădinii, spre el, culorile florilor veneau amestecându-se cu parfumul florilor, ca nişte fuioare, nenumărate fuioare, culori şi mirosuri, ce se împletesc, concret cu abstract, fiinţă cu nefiinţă. „Doamne! gândi Pârvu, urnindu-şi de lângă fereastră trupul musculos şi înalt. Doamne, aşa ceva simţeam numai când…” şi privi spre portretul Iuliei, aşezat exact sub pendulă. Înainta prin odaie, ocolind automat mobilele în vreme ce ochii îi erau inundaţi de vechi imagini, ciudat de proaspete, clare. Tot automat deschise un sertar unde ştia că se află hapuri pentru durerea de cap, folosite de nepoata sa, Ana; pe el capul nu-l supărase până atunci. Vârî mâna în sertar scotocind să găsească pilulele, când simţi o pişcătură, nu prea dureroasă. Privi – o fi pus Ana niscaiva ace acolo? şi abia atunci se cutremură. La marginea sertarului pândea un păianjen negru, mare aproape cât palma sa. Cu precauţi uni scoase sertarul şi-l puse pe covor. Reuşi să strivească bestia, curăţă sertarul, îl puse la loc şi privi locul muşcăturii. Efectul încă nu se făcea văzut, totuşi se gândi să meargă la medic, cunoştea unul – dar repede fu cuprins de euforie, Durerea de cap trecuse. Senzaţii vii, 1806

plăcute îi străbăteau trupul. Se smulse cu greu din starea aceasta, îşi aminti iar de medic. Luă haina şi ieşi, dar imediat ce fu în stradă – pierdu direcţia. Încotro mergea, de fapt? S-o întâlnească pe Iulia – dar Iulia e moartă de mult. Doamne, ce beţie ciudată, o fi vreo nouă formă de gripă, sau… Şi timpul deveni pentru el culoare. Timpul deveni pustiu. Timpul deveni fulger alb fără începuturi, fără sfârşituri. Câţiva cunoscuţi încercară să-i vorbească, dar se depărta, gesticulând larg. Se mirară, nu-l mai văzuseră beat. Spaţiul deveni pentru colonelul Pârvu timp. Spaţiul deveni tunet, fără început, fără sfârşit. Acum ştia: Iulia îl aşteaptă. Şi se prăbuşi peste trupul gol al femeii, într-o ultimă restituire. În aceasta cădere de dragoste îl însoţiră imagini frânte, ale unor ofiţeri ce se distrau, chefuind împrejurul unui nefericit îngropat de viu, apoi faţa, mai îndepărtată, a cuiva care se chema colonelul Ghiriş şi care-i zicea: „Prietene, dacă nici tu…” – un şir lung de explozii şi un cal zvârcolinduse cu picioarele în aer, şi se prăbuşi peste trupul alb al Iuliei într-o supremă restituire, sub bătaia măreaţă a pendulei cumpărate în scurta permisie când… Calul ce se zvârcolea, murind, se ridică în cele patru picioare. Cristian şi cu Iulia săriră în şa. Şi începu goana prin lumina şi bezna veşnică. L-au găsit cu braţele împletite împrejurul unui trunchi de castan. Nu se descoperi urmă de venin în trupul său. Vaga înţepătură de la mâna dreaptă fusese desigur făcută de o insectă inofensivă, nu putea fi luată în considerare. O fi folosit, se întrebară, pentru sinucidere, o otravă ce nu lasă urme?… Ana Caraman, nepoata colonelului, se gândi îndelung pe cine ar mai trebui să înştiinţeze de moartea unchiului ei. Şişi aminti de doi amici ai acestuia, dintr-un oraş de la capătul celălalt al ţării, le găsi adresa şi le scrise că unchiul Cristian îşi pusese capăt zilelor după un brusc acces de demenţă. Trebuia să motiveze, într-un fel sau altul, sinuciderea. Nebunia e motivul cel mai plauzibil, nu e aşa? 1807

Zece În strălucirea amiezii copacii aţipiseră, câţiva plopi doar, subţiri, ireali, tremurau uşor, sclipindu-şi frunzele ca oglinzile, aliniaţi ca un mic detaşament gata să pornească spre… Nord. În dreapta, o joasă lizieră de sălcii semnala existenţa râului; fără îndoială într-acolo se ducea Blondul să pescuiască, însoţit uneori, dacă e să-l credem, de pisica aventuroasă şi nebotezată. Primul care se mişcă fu Colaboratorul, scoase ceasul cu un gest curat pensionăresc, îl examină cu importanţă. — Jean-sâcâitul ne spune că e ora unu fix, vremea mesei. Ciuli urechea aşteptând să fie interogat cine-i Jean, dar rămase cu ea ciulită până azi, fiindcă Blondul nu-i puse nici o întrebare. Nici aluzia fină cu ora mesei nu para să trezească vreun ecou, iar Colaboratorului i se făcuse o foame! — Îmi crapă măseluţa dup-o chercheleală. Contrar aşteptărilor, Blondul nu se ridică să aducă un şip cu ţuică grozavă. Puse în schimb o nouă întrebare. — Cum ai aflat că acest colonel Lauden ar fi aici, în oraş? — Sc, sc! M. ridică bărbia, dându-şi importanţă. Ε limpede că nu pot să-ţi spun chiar totul. Am apelat la Marile Resurse. — Când vrei să dai gata o gâsculiţă, vorbeşte-i cât pofteşti despre „Marile Resurse”, dar mie, nu. — Să nu ne certăm. Ε vorba de o sută de mii. — O sută de mii de drahme? — Ce fel de dr…? — Nu „de dr…” ci drahme. Monedă a vechilor… etrusci. — Acum îmi pică fisa. Ai dreptate, drahme, valută solidă, stabila, nu nişte fofoloci oarecare, perisabili. Ticălosul e bogat, învârteşte afaceri colosale în Africa. — Şi-n caz de succes, – Blondul scoase o batistă fină din buzunarul nădragilor şifonaţi şi-şi tampona fruntea cu toate că nu părea transpirat, apoi îşi aprinse iar o ţigară lungă şi 1808

subţire – cum facem împărţeala? Colaboratorul îşi scărpină gâtul, nervos. Se cam temuse de această întrebare. Aceasta întrebare se ivea de două zile în coşmarurile sale sub forma unui pachet de bancnote pe care cineva i le smulge din mâini, în vreme ce el se prăbuşeşte gemând pe pardoseala goală, mucegăită a unei încăperi sinistre, pustii. Privirile Blondului deveniseră nesfârşit de dure. Sc, sc, fireşte, e vorba de bani, iar când e vorba de bani,.. Blondul e un rechin, cum să împărţi ceva cu un re…? — M-am gândit, afirmă M. c-un aer nevinovat, că mi s-ar cuveni şaizeci la sută, întrucât eu… Deja simţea prăbuşirea. Blondul reteză scurt, cu mâna, două lucruri: o şuviţă de fum şi explicaţiile Colaboratorului. — Ai o secundă şi trei zecimi ca să te ridici. Ai şapte secunde… — Stai! Ştiu. Şapte secunde ca s-ajung la poartă. Ce? Nu eşti de acord cu propunerea mea? Fă alta, mai rezonabilă. Să discutăm ca oamenii. Să cântărim. Deşi nu e elegant să ne târguim ca doi armeni, noi, care, se, bd… — Mai ales că împărţim pielea ursului – Blondul scuipă cu dispreţ între picioare. Dar vreau un lucru să fie clar: dacă iese ceva din ghemul ăsta încâlcit, mi se cuvine nouăzeci şi cinci la sută din beneficiu, fiindcă eu voi face totul Pe tine teaş folosi cel mult la adusul berii de la bodega din colţ şi la timbratul scrisorilor, altceva nu ţi-aş da să faci, fiindcă dacă te apuci de o treabă, eşuează, cunoaştem noi. Dar azi bate vânt generos peste capul meu. Accept să descurc treaba asta blestemată, cu toate riscurile ei, pentru şaptezeci şi cinci din cele o sută de mii de afurisite de drahme. Clar? Colaboratorul simţi o durere fizică: trebuia să accepte condiţiile acestui infatuat care-l strivea cu personalitatea lui de etern victorios. Blondul urma necruţător: — Ştiu ce-ţi trece prin cap. Te gândeşti că fiind singurul care cunoşti persoana „de legătură”, ai să capeţi sacul cu drahme şi-ai să mă pierzi pe drum. Dacă… — Să zicem că am merge juma-juma, Blondule, scânci M. Blondul slobozi un rotocol perfect ce se duse spre capul 1809

nenorocitului Colaborator, ca un laţ. Se simţea stăpân pe situaţie. — Nu pot să-mi fac o asemenea nedreptate. Nu sunt chiar duşmanul meu, ci, aş zice, dimpotrivă. Îmi nutresc gânduri favorabile. Dacă e ceva real în basmul de groază ce mi l-ai îngânat, munca va fi uriaşă şi periculoasă. Nu o găinărie gen vaca machiată, sau congresul contabililor. — Încetează! protestă M., jignit pân-n fundul sufletului. Nam înregistrat totdeauna doar eşecuri, mai am şi… — Îmi cam respect pielea, preciză Blondul. N-am chef s-o văd transformată-n drapel ciuruit de gloanţe, după cum nam poftă să culeg un pumnal ruginit între coaste şi încă înfipt anapoda de cine ştie ce ageamiu, sau să văd căţărându-se pe mine labe urâte de păianjeni veninoşi. Dacă risc, trebuie să am pentru ce, eu sunt profesionist de clasă, nu mic cabotin ca… Nu spun ca şi cine! Fac însă ultimul rabat, ţine minte, ultimul. Ţie – treizeci la sută, mie restul. Eu am terminat. Blondul căscă, se întinse, ridică braţele. De altfel e vremea sa-mi prepar prânzul. Ultimele cuvinte le spusese pe un ton care ar fi stârnit pofta de mâncare a oricui. M. se simţi înfometat şi nenorocit. Dacă prin buzunarele sale ar fi strălucit o sumă cât de cât acceptabilă, o ultimă răbufnire de mândrie l-ar fi împiedicat să accepte condiţiile jignitoare ale acestui „profesionist de clasă”, care echivalau cu un jaf. Dar era cu desăvârşire lefter, lichidase şi ultimul mărunţiş în zori, pe-o turcească. Doctorul Caniardo avea să-i pretindă chiria, şi apoi trebuia să se hrănească. Avea nevoie de o mulţime de lucruri. Să rişte un furtişag mărunt, acum când avea perspectiva unei afaceri grase… Treizeci de mii de „drahme”, oricum ai lua-o, e o sumă solidă. I-ar permite realizarea viselor sale, nu cine ştie cât de ambiţioase, o „retragere” onorabilă, bătrâneţe tihnită, zeci de obiecte plăcute împrejur, jucării şi bibelouri pe care le-ar boteza pe toate… — Sunt nevoit să accept, zise, cu capul la pământ. N-am încotro, mă paşte foametea. Când ne apucăm de treabă? Blondul se uită la el ca la un broscoi. — Ne apucăm de treabă! Parcă ar fi vorba să arăm un 1810

pogon de pământ şi să-l îngrăşăm cu bălegar adus din vecini. Tu cam cu ce ai vrea să începem? — Sc, sc, sc… — Limpede. Eşti plin de idei. Altceva? — Păi… bd, bd… — Colosal! Fără adaosul acesta, nici nu facem nimic. — Nu-ţi mai bate joc de mine! urlă M. transpirând de ciudă. Ce crezi că dacă… — Nu mă asurzi, papa, unde te crezi? — Papá? Nici nu eşti cu mult mai tânăr ca mine… — Bineînţeles. Numai când e vorba de muncă sunt mai tânăr. N-are importanţă. Pe ziua de azi discuţia e terminată, m-am şi plictisit de tine ca de dracu’ încălţat cu cizme. Îi întoarse spatele, iar M. simţi că-l urăşte cu înverşunare, cu atât mai mult, cu cât se pregătea să-i ceară nişte bani. — Situaţia mea financiară e dezastruoasă. N-ai putea, sc, sc, să-mi avansezi nişte… drahme? Blondul riposta sadic: — Dacă eşti falit, de ce nu apelezi la… Marile Resurse? — Va fi în contul Marelui Câştig, bodogăni M. Iar Marele Câş… — Marele Câş, zise Blondul, îmi place aşa. Marele Câş, sau Marele Caş. O să-ţi avansez un teanc de drahme, ca să nu leşini de foame-n faţa mea, şi-am să te trec în carnetul pentru datornici. — O mie de lei m-ar aranja pentru moment, sugera M., nevenindu-i să creadă că se va alege cu niscaiva parale. Fără să mai spună ceva, Blondul intră în cabană, trăgând uşa în urma sa ca şi cum ar fi vrut să ascundă interiorul de privirile Colaboratorului. Peste un minut ieşi. La vederea banilor M. se lumină, întinse mâna. Blondul privi spre poartă: cine dracu’ mai pică acum pe capul meu? Pe cărare venea, deşirat ca o şuviţă de fum, aproape destrămându-se-n mers, mai şifonat decât o circulară mototolită de un şef de birou coleric, şi-n acelaşi timp mai optimist decât un utopic vis de fericire, ghiciţi cine, nimeni altul decât Bledea poştaşul. Parcursese distanţa: din centru până la ferma Blondului cu bicicleta lui rablagită căreia 1811

mereu îi sărea lanţul, din care cauză turlele nădragilor erau prinse la glezne cu nişte provizorii ace de siguranţă. Asta îi dădea o înfăţişare şi mai risipită. Sub braţ purta cu demnitate de comisionar de lux un pachet nu cine ştie cât de mare. — Da oare a ploua? întrebă, în loc de salut, ridicând ochii lui mici şi mijiţi. Pe cer nici pomeneală de nor. Doar o dungă subţire spiralată de vântul marilor înălţimi. Coborî privirea, îl văzu pe Blond, păru puţin mirat. — Unde e...? — Ce este? i-o tăie repede Blondul. — Dar unde…? — Până acum ai pus trei întrebări: „dacă a ploua”, „unde e”, şi „dar unde”. Suficient. Mie răspunde-mi doar la una: ce doreşti? — În orice caz adresa e aceasta, făcu „poştaşul”, uşor intimidat. Pe pachet e numai adresa, şi nici un nume. Eu îmi fac datoria, am adus pachetul, noroc bun. În acest moment Colaboratorul ieşi din umbră. — Aci-mi erai, gagiule? se miră Bledea. M. îl privi cu seriozitate. Totdeauna când avea parale-n buzunar (smulsese în grabă mia din mâna Blondului) se simţea mai bine înfipt pe picioare. De glume n-avea chef, dar cum să-l pună la punct pe „poştaş”, nu-l prea ajuta fantezia. Blondul luă pachetul din mâna lui Bledea. Părea ceva mai mic decât cutiile în care se vând la magazin pantofii. — Ţine câteva drahme, făcu Blondul întinzându-i o hârtie de zece. Şi poţi să pleci. Bledea o şi porni spre poartă. Ba nu! Bledea se opri. Rămâi. Bledea se târî înapoi. Să vedem ce e aici. Ascultător ca un şcolar în faţa dirigintelui, Bledea luă loc pe ce găsi. M. tocmai invidia felul de a se purta şi vorbi al Blondului, decis, neadmiţând replică, hipnotizând aproape, când Bledea se agăţă iar de el: — Hei, gagiu, cum merg afa…? — Ştii, domnule Bledea, termenul acesta de ga… îmi dis… Urmări operaţiunea deschiderii pachetului. Blondul tocmai se trudea cu nodul sforii groase. 1812

— Uite, sări Colaboratorul. Mac o să te ajute. — Ce fel de Mac? — Mac-briceagul, poftim. Ştii, sc, sc, am o… — …nevinovată manie de a boteza obiectele, ştiu. Blondul tăie sfoara şi-l înapoie pe Mac stăpânului său care-l închise grijuliu şi-l ascunse-n tocul de piele împodobit cu femei goale-n relief. Apoi Blondul deschise cutia de carton. Descoperi înăuntru ziare mototolite. Părea să fie vorba doar de o glumă cretină, când, printre hârtii, descoperi o cutie ceva mai mică, din carton tare, roşietic. Ce bijuterie o fi ascunsă aici, şi de la cine? Blondul o cântări-n palmă, era uşoară. Şi dacă totuşi sărim în aer? O deschise cu precauţiune şi… o scăpă pe loc, scoţând un strigăt sugrumat de surpriză şi oroare… Un păianjen imens, groaznic, cu trupul alungit, cap cenuşiu şi dungă albă pe spate, cu labe ce se mişcau repede ca o morişcă, izbucnise din cutiuţă, ca o corolă a morţii, şi fugea direct spre piciorul Colaboratorului. Acesta rămase ca hipnotizat. În clipa următoare, cu un geamăt disperat dar şi cu o remarcabilă dexteritate, fu cu Alfons în mână, Alfons pumnalul, şi plonjă lovind pământul cu tăişul subţire. Nu nimeri însă. Păianjenul se ascunse sub o grămadă de gunoi. Blondul îşi aprinse o ţigaretă lungă, subţire. Păstra în trup un tremur neplăcut. Sărind din cutiuţă, înfiorătoarea vietate îi atinsese mâna; mai simţea, cutremurându-se de greaţă, gâdilătura aceea blestemată. Se întoarse spre Bledea, care, depăşit de evenimente, mai că nu observase nimic. — Nu încerca să pleci. Nu te mişti de aici până ce nu lămurim asta! Tonul Blondului – teribil, tăios – nu admitea replică. Se mărgini să caşte ochii mormăind ceva, abia acum pe cale să se sperie. Blondul se întoarse către M.: – Triplu idiot şi găgăuţă! zbieră. Cu pumnalul voiai să razi păianjenul? De ce nu cu tunul? — Sc, sc, Alfons a fost totdeauna la înălţime. — Da? Ai ucis şi muşte cu el? Sau chiar şi ploşniţe? — Lp, lp, bd, termenul de gă… mă cam… 1813

Blondul aduse iute petrol, stropi grămada de gunoi sub care se putea bănui forfota neliniştită a păianjenului, sau, dimpotrivă, aşteptarea lui încordată. — N-ai brichetă? îl întrebă pe M. De ce n-ai? Ce nume minunat poţi să-i găseşti, Eulalia, sau Daniela. Azvârli cutia de chibrituri goală, luă cea pe care i-o întindea Bledea, dădu foc. Îl postă pe Colaborator de o parte, pe „poştaş” de alta, înarmaţi cu măturoaie, ocupă şi el un loc strategic pentru cazul că jigodia va încerca să fugă. Păianjenul de azi era şi mai mare, mai urât decât cel ce traversase tavanul barăcii. Printre limbi răsucite de fum, flăcările se înălţară. Imediat apăru păianjenul, scos la lumină de dogoare. Încercă să mişte. Blondul ridică piciorul, vietatea se retrase. Deodată o atinse un-vârf de vâlvătaie. Se zbătu. Focul o încercui. Se zbătu, înăbuşindu-se, i se aprinseră capetele labelor, apoi luă foc întreagă brusc, parcă explodând. Minute în şir focul duela prin văzduh cu spadele-i ascuţite şi iluzorii, sub ochii posomoriţi ai oamenilor. Nimic nu rămase din păianjen, scrumul se răsuci, se amestecă, focul distruse totul, rămase o grămadă neagră cenuşie, fumegânda. — Când văd foc, mă cuprinde nebunia, zise M. — Pe mine, când văd păianjeni. Am făcut o prostie. Ar fi trebuit prins, şi… Tu! Bledea tresări, gata s-o ia la sănătoasa. — I-ascultă, ce… ia şezi aici la judecată. Cine ţi-a dat pachetul? De unde ai luat păianjenul? Va fi de rău dacă nu… „Poştaşul” se răsuci pe călcâie atât de iute încât capul parcă rămase o clipită desprins de trup. Îl privi pe Blond, cântărind parcă situaţia şi izbucni într-un hohot de râs chelălăit. Prin cămaşa descheiată se vedeau, tresărind, coastele. — Ce banc bun! O luminiţă se aprinse în ochii Blondului. Sub răceala acestei sclipiri, râsul lui Bledea deveni nesigur, încetă. — Sau n-a fost bun? — Tu eşti autorul „bancului”? „Poştaşul” scăpă un „Doamne fereşte!” scurt ca un sughiţ. El n-are timp de glume, el nu şi-ar permite să… 1814

— Aşează-te! se răsti Blondul. Îmi spui sau nu de uncie ai luat pachetul? Şi Bledea istorisi. Se afla în faţa gării, pentru orice eventualitate, poate picau niscaiva turişti – când i-a răsărit în faţă o nostimă duduie care.. — Geada! se trezi Colaboratorul. — Geada? reluă Bledea. Duduia Geada, actriţa? Nu, nu era ea, nici vorbă. Păi pe Geada Ormazoglu o cunoaşte prea bine… de câte ori nu i-a dus flori sau cutii de şocolată de la… Şi chiar ca, actriţa, a apelat în vara trecută în mai multe raiduri la serviciile lui. Avea nevoie de crema „Mobys”, pentru pistruii de soare, de dermatografe franţuzeşti, tuş pentru sprâncene, marca „Lylla”, şi de atâtea fleacuri, ori, cum el intră în legătură cu străinii care trag la hotelurile din centru, făcându-le diferite servicii mărunte, a putut să-i procure câte ceva din cele dorite. Ce e drept Geada O. l-a răsplătit totdeauna împărăteşte, e darnică şi risipitoare. — Cunoşti şi niscaiva limbi străine? se interesă Blondul, încruntat ca un drac. Bledea plescăi din limbă, cu modestie. — Câte ceva din: fiecare… aş zice strictul necesar. Voasi l’otel, dezire vu an taxî? zăăr iz ă veri biutiful taun, una dolce bambina… — Ca la Turnu Babel, ce zici? se întoarse Blondul spre Colaborator. Ploaie de poligloţi! Sunt de-a dreptul complexat. O veche întrebare păru să se trezească în Bledea-poştaşul: — Dar unde e…? — Nu mă mai scoate din fire! i-o taie Blondul. Cine era fata cu pachetul? Sau era un tip? „Poştaşul” jură că era vorba de o jună, o necunoscută, el n-o mai văzuse, ori el cunoştea cam pe toată lumea din oraş, de altfel individa se şi îndrepta către gară. O fată subţire, roşcată, cu… Bledea îl privi pe M., cu sâni ascuţiţi… Şi puţin pistruiată. — Un portret complet! Blondul îşi scarpină vârful capului, unde chelea. Şi-n ce limbă v-aţi înţeles? În etruscă? — Vorbea româneşte, explică Bledea, şi la insistenţele 1815

Blondului se forţă să-şi amintească exact ce discutaseră. Nimic deosebit. Tipa-i ceruse să remită pachetul la adresa respectivă şi-l gratulase cu un bacşiş bun. — Câte drahme? voi să ştie Blondul. — O hârtie de douăzeci şi cinci şi una de cinci. — Pentru un păianjen atât de… ar fi putut da mai mult! Bledea mai stărui asupra faptului că fata era drăguţă, bună să-i lase gura apă oricărui gagiu – şi iar îl privi semnificativ pe M. –, elegantă, manierată, şic ca o franţuzoaică. Dar nu era franţuzoaică, nu… Expediindu-l pe „poştaş”, Blondul îi recomandă să-şi cam ţină gura în legătură cu „bancul”, nu de alta, dar s-ar putea pomeni c-o mică anchetă pe cap. Şi... „Poştaşul” dispăru. Se auzi peste o clipă zăngănitul lanţului de la bicicletă, prea lung, mereu gata să cadă. În tot acest timp, terorizat de imaginea păianjenului, ameţit de foame, lui M. i se muiaseră încheieturile. Se ridică greu. — Colaboratorule! strigă Blondul. Ştiu la ce te gândeşti. Că, poate, sc, sc, ar fi mai sănătos să te topeşti din acest oraş unde păianjenii îţi cam calcă pe urme. M. deschise gura, dar abia reuşi să scoată doi de „lp”. Blondul avea dreptate. Dar Blondul adăugă: — Nu uita însă că-mi datorezi un teanc de drahme, după cum e notat aici, se bătu cu palma peste buzunar. Nu-mi place să fiu înşelat. Dacă pleci, te voi găsi şi-n vizuină de… păianjen. Nu uita cu cine ai de-a face. În zare plopii foşneau nepăsători. M. simţi în cerul gurii gustul amar al robiei.

Unsprezece — Iarăşi ziariştii! îşi ieşi din sărite Titus Grigorescu. Ce mai vor? — Nu e decât unul, Tit, căută să-l potolească Simeria. Şi de ce „iarăşi”? Sunt doi ani de când picior de gazetar n-a mai 1816

călcat pe aici, iar puţină publicitate nu strică nimănui. A?… Faţa ei, ca o lună plină, strălucea într-un zâmbet candid. — Doi ani? Yoginul se încruntă, gata să se simtă ofensat. Dar Simeria îi aduse halatul de gală şi cu un blând gest potoli începutul accesului de vanitate al fratelui ei. — Pune-ţi halatul, ia papucii şi primeşte-l. A promis că nu te reţine mai mult de zece minute. Şi lasă-te fotografiat la masa de lucru. Pune-ţi neapărat şi ochelarii. Reporterul era tinerel şi se simţea exact ca peştele pe uscat. În plus avea un mare defect: se grăbea mereu de parcă l-ar fi fugărit gepizii. În plus habar nu avea care e de fapt obiectul real al cercetărilor lui Titus Grigorescu. Încercă deci să scape încă de la început de această nedumerire, punând întrebarea: — La ce lucraţi acum, domnule profesor? Deschise repede blocnotesul, gata să noteze, gest care cam taie cheful de spovedanie al oricui. După părerea sa toţi savanţii erau neapărat şi profesori, Tropicologul tuşi. — Definitivez, zise, ţintuindu-l sever de după ochelari, un étude despre Lasidora Curtior şi Ctenus Ferus. — Foarte interesant! se entuziasmă, mult prea grăbit reporterul. Şi dădu cu bâta-n baltă de-o manieră care-l lăsă năuc chiar şi pe bietul Tit: – Da, foarte interesant să reconstitui viaţa acestor remarcabili eroi… antici! După ce-i reveni respiraţia, Titus Grigorescu voi să-l dea afară pe imbecil. Dar în loc să facă aşa, începu să recite pe un ton ce se voia acuzator dar nu reuşi să fie decât plângăreţ: — Nu e vorba de eroi antici, palidul meu ignorant. Lasidora Curtior e un păianjen gigant, din familia Theraphosidelor, iar Ctenus Ferus tot păianjen e, şi trăieşte, bagă la bilă, prin America de Sud… — Ah, păianjeni!… Dar bineînţeles, unde mi-e capul? încercă s-o dreagă reporterul. Falsitatea tonului îl scoase din papuci pe yogin. — Afaraăăăă!!! răcni el. Afară, toţi, şi dumneata, şi eroii antici! Eu de păianjeni mă ocup, nu de eroi. Dacă vrei eroi, 1817

du-te-n…!!! * De câteva minute doctorul doctor Caniardo se oprise la colţul din dreapta librăriei „Eminescu”. Purta haine închise, cămaşă imaculată, baston, geantă de piele. Câte un trecător î] saluta. Lipit de vitrină stătea schizofrenicul. Traversa un moment de apatie, ochii lui comunicau doar cu neantul. Caniardo încercă să prindă privirea acestor ochi pustii. Schizofrenicul avu o tresărire, apoi începu să se legene încetişor. Capul mult aplecat, pe gâtul curb şi enorm de gros, părea rit. Nimeni nu-l mai băga în seamă. O sclipire rea trecu prin ochii spălăciţi ai doctorului doctor. * — Ştii ce zvon împrăştii eu despre tine, Gigi dragă? Regizorul Mornea o fixă întunecat pe Geada Ormazoglu prin lentilele foarte groase ale ochelarilor. — Ultima dată spuneai că aş fi homosexual. — Nu. Spuneam că ai fost dat afară de la televiziune pentru beţie şi huliganism. — Şi acum? — Acum am inventat ceva mai şic: te ocupi cu magia neagră. — Eşti un amestec straniu, domnişoară Ormazoglu: infantilism, tâmpenie şi talent. Şi mai e… aş zice, ceva. — Da? Ce? — Mai e un fel de duh necurat care te conduce. Geada Ormazoglu păli. * Un amărât de reporter, transpirat şi ciufulit, obţinu greu legătura cu Bucureştiul. — Alo!… Ce?… Vreau să vorbesc cu patronul! Dumneata 1818

eşti? De la câteva sute de km, vocea răguşită a unui om tracasat şi plictisit: — Ai expediat materialul? — Ce să expediez, am feştelit-o. De ce dracu’ nu m-a prevenit nimeni că academicianul Grigorescu se ocupă de păianjeni? Dumneata ştii ce e Lasidora Curtior? — Izadora, cum? — Cum? — Ce, cum? — Ce are telefonul ăsta?! Ascultă, academicianul m-a dat’ pe brânci afară fiindcă n-am ştiut că Izad… că Lasidora Curtior e un păianjen şi nu un erou antic. Cine ar fi zis? Ce fac? — Cauţi altceva. Altfel rubrica sare, dracului, în aer. Du-te la un istoric. Numai să nu-i spui, idiotule, că Napoleon e o specie de flamengo, sau mai ştiu eu ce. Şi nu mai bea atât! — N-am să mai beau. Dar există istorici pe-aci? — În lumea asta, fratello, din doi mincinoşi, unu-i istoric, aşa că… Te descurci cum poţi. — Aş prefera, ştiu eu, un actor… sau o actriţă. — Bună idee. Dacă nu prinzi un istoric, dacă-s plecaţi toţi pe la congrese, caut-o pe Geada Ormazoglu. Întreab-o care-i moda, şi care-i viitorul teatrului şi-al omenirii, iar la urmă întreab-o ce rol are pe şantier. — Da ce, joacă pe şantier, e amatoare? — Mă, ce idiot eşti! Poftim, fă gazetărie cu... Nu e amatoare, e profesionistă... — Cum? — Stoarce-i o mărturisire despre cum a jucat în Ofelia. Spectacolul s-a dat şi la tele. * Bledea poştaşul trecu cu bicicleta prin faţa teatrului. Lanţul căzu, Bledea descăleca. Se însera. Un tip grăbit şi furios tocmai ieşea din clădire, — Da cate a ploua? îl întrebă poştaşul, ridicând ochii ta 1819

cer. — Ha? Ce vrei? — Întrebam şi eu dacă a ploua… Oare a ploua? — Ascultă! Ai auzit de strada Corint? Unde e? — Da pe cine cauţi mata acolo? — Pe actriţa Geada Or... — Aha! Am presupus. Aşterne ici o hârtie de zece şi una de cinci, şt te duc până la patul ei. * Ce poate să însemne ESSO? Se auzi soneria. — Să deschid? întrebă Tânărul Medic. El nu ne-a dat nici o instrucţiune în privinţa asta. — Deschide, îl îndemnă Necunoscutul. Poate e chiar el. Poate a pierdut cheia. În încăpere însă, pătrunse reporterul. Le privi, pe rând, pe Clementina, pe Cosima. Bărbaţilor nu le acordă vreo atenţie. — Bună seara! Care dintre dumneavoastră e actriţa Geada Or…? — Dumneata ştii ce este ESSO? îl întrerupse Necunoscutul. Reporterul holbă ochii, — ESSO’? — Da. Scrie acolo. Şi-i arătă hârtia prinsă e-un ac de seringă. — Domnilor! Ευ o caut pe pe… Cosima se ridică, îi făcu semn să tacă, se apropie de el fixându-l cu ochi hipnotici: — Vezi ce am găsit? Îi flutură prin faţa ochilor o hârtie pe care scria: „Ai ghinion. Destinul îţi prescrie moarte în chinuri”. — Actriţa Geada Or… — Ce bucată muzicală preferi? îl întrerupse de datai aceasta Tânărul Medic. Romantici? Moderni? Sau te pomeneşti că preclasici? — Sunteţi nebuni! Nebuni de legat! strigă cu voce subţirică reporterul şi o zbughi pe uşă afară. 1820

* Reporterul căută o cârciumă unde să bea ceva tare. Întâlni în drum o terasă, dar toate mesele erau ocupate. Ceru permisiunea să ia loc la masa unui domn singur, vârstnic, în costum gri. Ceru coniac. Domnul în gri cherchelea gin. Domnul în gri rase paharul şi apoi făcu inedita observaţie ca noaptea a şi venit. — Mda, mormăi reporterul, fără chef de vorbă. — Sc, sc, vara e ca şi dusă, vorba unui împărat etrusc, zise domnul în gri. Şi, scotocindu-se: – Să vedem ce ne spune Jean-sâcâitul… — Ce ne spune, cine? — Ceasul meu, domnule. Numele lui e Jean, lp, lp, explica amabil necunoscutul. Era prea de tot! Reporterul părăsi poticnindu-se terasa şi se îndepărtă în trap săltat. Reporterul expedie o telegramă care suna astfel; „Imposibil să fac ceva. Tot oraşul e în pom. Lasidora Curtior, rege etrusc”. * Telegrama ajunse cu mici modificări, inerente marilor distanţe: „Posibil să fac ceva. Toc oraşul e în pod. Izadora Curvior, rege brusc. Rectificat: Curvior? Rege Bruc.” * Citind telegrama, patronul zise: — Omul meu din provincie s-a apucat iar de beţie. Ce mă fac cu el?

1821

Doisprezece Dacă urcai cele patru trepte ajungeai într-un coridor cu peretele din afară de sticlă: geamlâcuri pătrate cu ramele vopsite-n verde. Vopseaua se scorojise de mult. Probabil erau şaizeci şi patru de geamlâcuri, ca pe tabla de şah, numai că dispuse dreptunghiular. Din cele şaizeci şi patru, patru sparte, iar două plesnite doar. Cele patru sparte erau parcă anume simetric aranjate, în formă de pătrat, dar Dumnezeu mi-e martor că amănuntul acesta nu ocupă cine ştie câtă importanţă în acţiunea de faţă. De-a lungul peretelui, jos, pe ciment, se înşirau mici ghivece cu mici cactuşi şi alte plante al căror nume scapă autorului, cu frunza ascuţită, mlădioasa. Pe coridor nu se măturase de cel puţin două zile; printre alte gunoaie se zărea un pachet de „Malboro”, strivit şi noroios. Pe prima uşă vedeai o carte de vizită prinsă în pioneză. Scria: Şuteu Maximilian, sub nume se specifica: pensionar, însă cuvântul era tăiat cu o linie nesigură şi subţire. Iar mai jos: „colonel în retragere”. În ansamblu cartea de vizită arăta astfel:

Pe a doua uşă, o plăcuţă de alamă cu chenar şi înflorituri la chenar avertiza:

Pe uşa a treia nu scria nimic. Mai exista o intrare scundă ce da probabil într-o chicinetă. Între uşa întâia şi a doua, pe perete, atârna o oglindă rotundă. În faţa oglinzii stătea plantat un băieţandru cu păr lung şi blond, cam vil voi. Era de statură mijlocie, mlădios, cu trăsături atrăgătoare. Nu era nici copil, dar nici foarte bărbat. Poate împlinise optsprezece ani, poate douăzeci. Purta blugi, iar la blugi, drept breloc, un minuscul Colt din 1822

sticlă opacă. Purta cămaşă albă, largă, cu guler lat, răsfrânt, ca seniorii de-altădată, în duel. Parca că se studiază cu mare atenţie-n oglindă. Trecu o veşnicie. Uşa a doua, cea cu „Fam. Baroană Ştefan” se deschise, o tânără femeie ieşi. Tresări văzându-l pe cel din faţa oglinzii, nu se aştepta să fie cineva pe coridor. Îl examina iute. — Ce faci acolo? De ce te uiţi în oglindă? Evident, întrebarea conţinea un sâmbure de absurd. Băieţandrul răspunse obraznic: — Dar ce? Se roade? Avea un glas răguşit, dar plăcut. — Cauţi pe cineva? Tânăra femeie încruntase sprâncenele, împingând fruntea înainte. — Caut? Nu cred, răspunse tânărul, nepăsător, enervant de nepăsător. Femeia, care avea cel mult douăzeci şi trei de ani, şi era frumuşică, avu expresia puţin stupidă, puţin ridicolă a omului pus în încurcătură: nu ştia ce să facă. — Atunci ce vrei? — Să te întreb ceva. Ştii câte ghivece sunt înşirate pe coridorul ăsta nemăturat? Nu ştii! Şaptesprezece. Dar câte geamuri sparte sunt? Patru. Şi câte crăpate? Două. Şi câte întregi? Cincizeci şi opt. Trăieşti aici de-o mie de ani şi încă n-ai observat nimic. Avu un accent straniu când adăugă: Nai înţeles nimic! — Te întreb încă o dată: ce doreşti? — Nimic. Nimic. Femeia întinse mâna spre clanţa propriei uşi, ca şi cum ar fi vrut s-o folosească drept armă. — Dar cum ai ajuns aici? Cine îi fi? — Dumneata eşti doamna Ştefan Baroană? Individul avea un accent batjocoritor. Pronunţând numele, parcă ar fi fost gata să pufnească-n râs. — De unde ştii? — Scrie pe uşa vizuinei din care ai ieşit. — Ia ascultă!... Ştefan Baroană e soţul meu. Doreşti ceva cu el? 1823

— Nu-mi pasă de el. Cu dumneata doresc ceva. — Ce? — Să mă mai gândesc. — Te poftesc să pleci! — Ce nume caraghios: Ştefan Baroană! — Dacă ar fi aici soţul meu ţi-ar arăta cât e de caraghios, stârpitură! — Am un metru şaptezeci şi doi. Femeia se gândi puţin, tot mai contrariată, apoi dădu un răspuns hilariant: — Soţul meu are un metru optzeci şi opt! Băieţandrul hohoti îndelung. — Atunci e, desigur, farmacist. Femeia strânse pumnii. — Da, e farmacist. Şi ce? — Toţi farmaciştii au un metru optzeci şi opt… Şi râse iar. Numele tău trebuie să fie, desigur, Frăsinica. Frăsinica Baroană. — Nu te priveşte cum mă cheamă, lepădătură! Băieţandrul alungă o muscă ce i se lipea mereu de gât, — Haide! Stârpitură, lepădătură… Mereu cu terminaţia în „ură”. Îmbogăţeşte-ţi registrul. Ce melodios ar suna, pronunţat de tine, cuvântul „canalie”! — Pleacă de aici, sau chem mil… — Recunoaşte: te cheamă sau nu te cheamă Frăsinica? — Mă cheamă Leonora. E bine? — Doamna Leonora Baroană. Excelent. Sună excelent, ca o trompetă gâtuită. Dar nu eşti farmacistă, nu? — Spune ce vrei de la mine, sau… — Vreau să fac dragoste cu tine. — Pleacă! Afară, sau chem… — Da, chemi! De fapt îţi crapă măseaua după un amor. De ce n-ai fantezie? Jignită, Leonora-şi puse mâinile-n şolduri. Discuţia de până atunci îi stârnise doar furia. Acum însă se simţea ofensată până-n adâncul fiinţei. — Cum, n-am? — Ar trebui să accepţi pe Ioc. 1824

— Ce să accept? — Ce ţi-am propus: amorul. Măcar din curiozitate. Măcar ca să vezi ce va urma. Poate că… Poate că n-am mai făcut niciodată dragoste cu o femeie… Nu te-ai gândit? Ar fi… o premieră, şi pentru mine, dar şi pentru tine. Nu te-ai gândit? Eşti o proastă! Leonora îl asculta cu ochii măriţi. Dar, fără să mai aştepte răspuns, obraznicul îi întoarse spatele, parcurse distanţa până la uşă, coborî treptele dintrun salt. Străbătu repede curtea şi ieşi-n stradă. Doamna Leonora Baroană, furioasă dar şi niţel aţâţată, remarcă talia delicată, feminină, a ticălosului, ţinuta dreaptă, înţepată, mersul elastic… Aşteptă să se facă ora patru să vină soţul ei şi să-i povestească totul, pentru a împărţi cu el indignarea. Ştefan Baroana ascultă însă cam absent istoria aceasta nesemnificativă. Mai servi o porţie de şniţel cu smântână, şi până să-l isprăvească, i se făcu somn. Se întinse pe canapea şi adormi imediat. Ce bărbat am! gândi Leonora, privind picioarele mătăhăloase şi obrazul lipsit de farmec. Şi o undă inexplicabilă de regret o învălui. Îşi aminti că în momentul când se apropiase de obraznic, simţise un parfum subtil şi discret, vag asemănător cu Chypre, dar care era altceva, poate o esenţă străină. „Poate că n-am mai făcut niciodată dragoste cu o femeie…” Din acest regret melancolic al drăguţei şi senzualei Leonora, avea să se nască o situaţie cu adevărat curioasă!

Treisprezece O zi era pe sfârşite. Încă nu se însera, dar văzduhul se făcuse blând, deja somnoros, palid deasupra asfinţitului, roşu în asfinţit. Privite de la înălţime, cele şapte coline pe care e aşezată din timpuri străvechi localitatea par să fie doar nişte 1825

provizorii muşuroaie de furnici… Asta şi sunt. Maximilian Şuteu, mai scurt Max, pe-a cărui carte de vizită cuvântul pensionar e tăiat c-o linie, dedesubt fiind adăugită titulatura de „colonel în retragere”, se întoarce acasă. După război colonelul Max a fost contabil la Universitate; verile conducea cu pricepere curat colonelească diferite tabere universitare, pe litoral. „Colonel en retraite”, sună ceva mai bine, mai bogat, decât pensionar, trebuie să recunoaştem. Are un frigider mic, chiar în cameră, în care poţi găsi uneori rom, vin, brânză de vaci, o afumătură. După ora şapte iată că apare încă un colonel, colonelul Fabian Călugăru, mai scurt Fab, care n-a fost niciodată colonel, ci doar avansat onorific de camarazii din „Ordinul Coloneilor”. A fost doar simplu locotenent artilerist. Fiind numai doi, nu mai pot să joace poker, e neinteresant. Joacă-n schimb biky-boca. Beau cu măsură, Max se lamentează, Fab tace, afirmă din când în când că nu-i pasă de nimic: el e fatalist. * Până la urmă tot au încropit un pokeraş în seara aceea. Au mai apărut încă doi vecini de-ai lui Max, tot pensionari, dar nu şi colonei. Ca pentru a-i ţine la respect pe „civili”, Max şi cu Fab se adresează unui celuilalt cu „colonele”. „Dragă colonele, ai un chibrit? Taie cărţile, colonele. Colonele, de ce nu spui că eşti servit? Te-am ras, colonele!” Celorlalţi le spun pe nume: Zachiu, ăsta e un rotofei sănătos, poţi juca fotbal cu el, şi Nan, contrariul său: dacă i-ai face cu bormaşina o gaură în cap l-ai putea folosi drept ac pentru cusături fine. Şi ei se adresează celor doi colonei cu „colonele”. Deh!… — Deh. Într-adevăr aş lua o cafea, colonele, zice colonelul Fab către colonelul Max, azvârlind cărţile şi luând potul, un pot modest, fiindcă jucau pe sume infime. — Atunci facem o pauză, cade de acord Nan. Se ridică şi merge prin cameră. Ε atât de subţire, de slab, încât parcă se aude şuierând aerul tăiat de trupul său. 1826

* Max iese-n coridorul slab luminat şi tresare, fiindcă în aceeaşi clipă se deschide şi uşa vecină unde locuieşte familia Baroană. O, nu e nimic, e doar doamna Leonora, vinovată e afurisita asta de nervozitate. Leonora îi zâmbeşte, îl simpatizează pe acest bărbat „în retragere”, se salută, constată amândoi într-un acord deplin, cum numai doi şefi de state pot fi în comunicatele oficiale, că ar trebui pus un bec mai puternic pe coridorul acela. Leonora remarcă: „Uneori mi-e teamă, când sunt singură, parcă ar colcăi de stafii pe aici”. La auzul cuvântului stafii, colonelul simte înţepături de gheaţă în ceafă şi tace. Femeia are însă chef de vorbă. O mulţime de cuvinte au rămas neconsumate în preajma taciturnului ei soţ. Deci vorbeşte: — Domnule colonel… A înţeles de mult tânăra bestie cât ţine Şuteu la titulatura asta. — Domnule colonel, ştiţi câte gemuleţe are peretele? Surprins, bărbatul clatină din cap. – Şaizeci şi patru, exact câte pătrate are tabla de şah. Nu e formidabil? Colonelul nu vede în asta nimic formidabil, şi nici nu e, are el lucruri mai complicate la care să se gândească, totuşi nobleţea militară îl obligă să fie politicos cu o doamnă, să fie de acord cu ea. — Formidabil, hm, da… Dar cine le-a numărat? — Nu e cine ştie cât de greu, chiar eu aş fi putut să le… Dar prima dată mi-a atras atenţia un vagabond, de fapt un băiat drăguţ, care a trecut azi dimineaţă pe aici. — Aţi avut o vizită? Colonelul nu intenţiona să nuanţeze întrebarea cu un accent insinuant complice, totuşi Leonora se simţi atinsă. — Vizită? Nu. Nici nu mă căuta pe mine. — Atunci, pe mine? Max are sprâncenele ridicate. Glasul e nesigur. Dar doamna Baroană nu observă, ea însăşi e în încurcătură. Ţine la stima colonelului, cum să explice că…? — N-am idee ce căuta individul, mă credeţi? Priveşte 1827

geamurile, ah, iată salvarea. – Ştiţi câte din ele sunt sparte? Va rog, nu număraţi acum! Max nici n-avea intenţia să le numere. Găseşte că întrebările tinerei doamne sunt cam anormale. Caută în dosul lor capcana şi n-o dibuie. — Patru sunt sparte, triumfă ieftin Leonora. Şi două plesnite. Şi avem pe coridor şaptesprezece ghivece. Tot el mia atras atenţia. — El! Cine este el? — Necunoscutul… Mai-nainte aţi spus: vagabondul. — Era un băiat cam zurliu, recunosc. A încercat să-mi facă şi curte. Dar… nu i-a mers! Când o femeie insistă asupra pudorii ei… gândeşte Max, şi, în sfârşit, acordă o privire geamurilor sparte. Încearcă să fie practic: — Va trebui să le înlocuim. Dar asta se va întâmpla doar când vor pune şi un ah bec pe coridor, adică, probabil, niciodată. — Şi vom cumpăra încă un ghiveci, face planuri grandioase Leonora. Cred că şaptesprezece e un număr cam cu ghi… Ies amândoi în curte: nu e prea întuneric, un cer de stele se arcuieşte deasupra, un vifor de lumină trece printre constelaţii, totuşi colonelul Şuteu simte cum bezna, o bezna închipuită, interioară, îşi înfige ghearele-n ochi. Prezenţa tinerei Leonora, alături de el, pe cărarea ce duce la bucătăria de vară, e o adevărată binefacere. Br… Scârbos lucru! Un bărbat să se teamă de întuneric! În bucătărie, pe plita comună, Leonora pregăteşte cina pentru soţul ei care a refuzat – iar! – să iasă la plimbare, să meargă la cinema, să meargă la un local, iar colonelul Max pune cafeaua la fiert. Proastă idee, cafea, la ora asta, pentru nişte oameni în vârstă. Întoarce o faţă şifonată spre doamna Baroană. — În concluzie, un individ necunoscut a intrat azi în casă şi s-a apucat să numere geamurile sparte şi ghivecele? Ce poveste! Ar fi trebuit legitimat. 1828

Trebăluind, doamna Baroană ridică din umeri. — Cine s-o facă? Din ton reiese că ea nu e dispusă să fie chiar aşa da severă. Colonelul Şuteu n-are o înfăţişare prea războinică. Cureaua abia-l cuprinde. Ε destul de puternic, totuşi, nu e flasc de tot. Are un pic de personalitate din cauza mustăţii. Mai mult contabil decât colonel. Are ochi mici şi rotunzi, negri. Leonora nu înţelege de ce colonelul insistă atât asupra vizitei individului, Ε clar, nu-i convine, dar ce-i pasă lui? Nare de unde să ştie că teroarea a şi pus stăpânire pe fiinţa perisabilă a colonelului. Ea încearcă o împăcare a poziţiilor: — Cred că puştiul acela a încurcat adresele, se mai întâmplă, nu? Când am ieşit pe coridor ce credeţi că făcea? — Număra ghi… — Nu. Pe semne le numărase înainte, maniacul. Se uita în oglindă. — În oglindă!! — Vă miră? Era tare cochet. Recunosc că a fost cam obraznic, pur şi simplu s-a dat la mine… — Hei! Nu era chiar puşti. — Ei, domnule colonel, puşti!… Vreo douăzeci de ani. Obraznic dar – picioarele i se tăiară – drăguţ. Atunci mă cam înfuriasem. Era cam de vârsta mea. Înainte de măritiş eram şi eu o mică obrăznicătură… Am făcut şi sport, alergări, călărie, tir… Argint viu eram. Acum… Colonelul toarnă cafeaua-n ceşcuţe, orânduieşte ceşcuţele pe tava. De data aceasta străbate singur drumul înapoi, prin beznă. Mâna îi tremură, numai de nu s-ar poticni. Când va întră în casă va trage un gât de Jamaica. „Drăguţ!… Cochet!… Oglindă Femeiuşcă, asta e, simpatica vecină. Sigur că femeiuşcă, ce altceva? Mai bine n-ar permite tuturor vagabonzilor să… Ajunge cu bine pe coridor (ciudată chestie, totuşi, să numere geamurile şi ghi…), deschide uşa camerei sale uncie ceilalţi stau în jurul mesei şi flecăresc în vreme ce la radio se dă muzică şi nu sfaturi agrotehnice sau vreun discurs, face trei paşi, deodată scoate un urlet, scapă tava, ceşcuţele se rostogolesc, se sparg, cafeaua curge pe covor, 1829

face băltoacă pe parchet, iar Max rămâne împietrit cu ochii la fereastră. Un chip hidos, teribil de hidos, ce nu semăna cu nimic, poate doar cu moartea, apăruse acolo în spaţiul gol şi întunecat, fereastra fiind larg deschisă. Colonelul Fab, Zachiu şi cu Nan privesc şi ei într-acolo, dar nu văd nimic, fiindcă au mai e nimic. Arătarea a dispărut. Poate – doar închipuirea… Fab zice: — Ai nervii ca strunele, aproape-ţi ies prin piele… Ce e cu tine, colonele? Ceilalţi sunt de aceeaşi părere. Chiar dacă cineva s-a furişat în grădină şi s-a ridicat în vârful picioarelor pentru a arunca o privire indiscretă în casă – e acesta un motiv să ne pierdem firea? Max abia ascultă pălăvrăgeala lor. N-a fost „cineva”, a fost ceva foarte urât, o mască de coşmar, o tentaculă, un ochi holbat, dar cum să le explice? Nu mai are în faţa ochilor, clară, reprezentarea a ceea ce a fost. Geme. — Dacă aţi şti voi… Nan şuieră prin văzduh cu braţele. Dacă l-ar prinde pe ticălosul care dă târcoale şi face glume sinistre, i-ar arăta el. Ε comic. Zachiu e mai potolit, el e om echilibrat, nu e dispus să cheltuiască vorbe fără acoperire. Fab însă bănuieşte ceva. — Dacă am şti, ce? Lui Max îi e prea frică şi trebuie, în sfârşit, să împărtăşească ceva din… Scoate din sertar plicul blestemat. Un plic oarecare, l-a adus poşta de dimineaţă. Iar în plic e hârtia, o coală semivelină pe care scrie cu litere mari de tipar, într-un chenar negru: Pentru Zachiu şi Nan e o tâmpenie oarecare. Fab însă înţelege. — Analfabet, cine a trimis-o, face Nan, agitându-se mereu, gata să-şi împrăştie mădularele prin încăpere. Nu se scrie O.C. ci O.K., cu kapa. Okei şi nu Ocei. 1830

Fab însă, ca şi Max, înţelege că nu e vorba despre americănescul O.K. Ci de cu totul altceva. — Ar trebui să… Se auzi o bătaie distinctă în uşă. Toţi tresăriră, în afară de Nan care tocmai începuse un discurs. — Intră! Vocea lui Max răsunase imploratoare, ca un apel la mărinimia cerului. Rămaseră neclintiţi, aşteptând să se deschidă uşa. Parcă aşteptau să intre „MOARTEA ÎNGROZITOARE” în persoană. Dar clanţa rămase neclintită. Uşa nu se deschise. Nu se auziră paşi. Nu se auzi nimic. Lătra’ un câine. Şi iar nu se auzi nimic. — Du-te şi vezi, făcu Fab. Şuteu îl privi, nu se mişcă. — Du-te colonele! insistă Fab. Nu te face de râs. Sunt probabil vecinii. Dar tonul nu-i suna ca şi cum ar fi fost sigur că sunt vecinii. Mai curând părea că-l trimite pe Max la ghilotină. Colonelul Şuteu se dezlipi greu de pe scaun. Picioarele i se tăiau. Deschise uşa cu brutalitatea spaimei. Nimic. Ba da! Jos, pe ciment, un buchet de flori, învelit în celofan. Ceilalţi se buluciră şi ei spre uşă. — Crizanteme albe, şopti Max. Flori pentru mort! — Ce prostii! Energicul Nan ridică de jos buchetul, despături sus celofanul. O vază, te rog, colonele! Luă din mâinile tremurânde ale lui Max vaza şi turnă apă în ea. Apoi puse florile. Buchetul era masiv. În lumină, sub candelabru, alături de hârtia ameninţătoare, crizantemele străluciră frumos. Una dintre flori însă, prinse curând un tremur ciudat. Observă doar flegmaticul Zachiu. — Să bem! Rom! rosti colonelul Max. — Rom? Merge! Propunerea se apr… Zachiu, mirat, se ridicase pe jumătate. — Priviţi acolo, zise, încă destul de calm» 1831

Printre lujerele crizantemelor, înaintau încet, ridicându-se lent la suprafaţă, nişte picioare negre subţiri de insectă uriaşă. Apăreau şi dispăreau. Întreg buchetul se mişca, foşnea… Sângele năvălea spre tâmplele colonelului Şuteu. Într-o clipă, printre florile albe răsări giganticul păianjen negru, corolă sumbră a spaimei şi a morţii. Îşi desfăcu picioarele peste întregul buchet, ca nişte petale cumplite. Păianjenul rămase la pândă. Colonelul Şuteu transpiră, simţi că se înăbuşe. În gură stăruia un gust dulceag. Inima i se opri. Oare aşa arată „MOARTEA ÎNGROZITOARE”? Se prăbuşi, ca fulgerat. Prietenii îl crezură mort.

Patrusprezece Trecu foarte mult TIMP. Veşnicii. Gong! Gong! Gong! Gong! Colonelul Şuteu începu să audă vocile celorlalţi colonei şi necolonei. Cuvintele lunecau pe un flux unduios, desperecheate, fără sens, pure, neînsemnând nimic. Cuvintepeşti. Cuvinte-meduze. Cuvinte-creioane. Cuvinte-păianjeni. Un gust dulceag stăruia pe limba colonelului, ca o presimţire, sub pleoape miji un fulger scurt. Trupurile celorlalţi se mişcau deasupra patului ca nişte somoni monstruoşi, lunecând antigravitaţional prin fluidul atmosferic. GONG! Sau, mai bine zis, TIMP! Şi colonelul Şuteu îşi reveni. Se ridică. Prima întrebare: — Ce aţi făcut cu el? — L-am fiert în supă, glumi Nan. Nereuşită glumă! Află totuşi că, în vreme ce Fab îi aplica nişte inutile palme pentru a-i trezi, ceilalţi doi vânaseră vietatea şi îi veniseră de hac. Într-un târziu Zachiu şi cu Nan plecară să se culce. Fab mai aşteptă. 1832

— Hei drăcie! Atunci, să rămân cu tine? — Sunt bărbat! protestă Max. — Sigur. Cum te simţi? — Mi-e somn… Dar după ce plecă Fab, somnul trecu. Se făcuse miezul nopţii. Atmosfera era ca înăbuşitoare, afară, în noapte, fulgera pe cerul senin, fără tunete, ca o mânie tăcută. Verifică încă o dată dacă uşa e zăvorâtă. În noaptea aceea Şuteu citi multă vreme din diferite cărţi, la lumina veiozei. Nu era prea atent. Nu înţelegea deloc cum se întâmplase: n-a mai leşinat niciodată, nici când fusese rănit. Gustul de dulce, pe limbă şi-n cerul gurii, stăruia. Se spălă iar pe dinţi, pe la două noaptea, îşi clăti insistent gura. Fără să-şi dea seama, încetul cu încetul, îşi pierdea controlul. Intra sub controlul unei alte puteri. Parcă ar fi deschis o poartă, dincolo de care bântuiau curenţi de forţă. Aţipi cu cartea-n mână, cu lumina aprinsă, pe la doua şi jumătate. Pe la trei fără un sfert, aşa cum avea să declare a doua zi, doamna Leonora Baroană deschise ochii. Visase, sau auzise cu adevărat un ţipăt? „Un ţipăt de groază”, avea să spună. Alături de ea, pe noptieră, cadranul fosforescent al deşteptătorului arăta ora. Din camera vecinului se auzi o bufnitură. Îl ghionti pe farmacist. „Trezeşte-te, la colonel se întâmpla ceva. Poate moare!” Nici nu bănuia câtă dreptate are! Dar farmacistul nu se trezi, nici ţipătul, nici bufnitura nu se repetară şi femeia adormi crezând că se înşelase. În realitate, ce se întâmpla în camera colonelului? La trei fără un sfert, după un somn ciudat de scurt, de cincisprezece minute doar, Maximilian Şuteu se trezi pentru ultima oară în viaţă. Era în pijama, dezvelit. Pe laba piciorului drept văzu un păianjen oribil ce părea că-şi înfipsese căngile sub piele. Atunci ţipă. De oroare. Simultan, un gând: „Ce prieteni am! Ziceau că l-au ucis.” Nu-i trecea prin cap că poate fi alt păianjen. Sări din pat, scaunul se 1833

rostogoli, Se împiedică de el, căzu. De aici bufnitura. În acest timp păianjenul fugea de-a lungul peretelui. Când se înarma în sfârşit cu o gheată, sa-l omoare, nu-l mai văzu. Nu pot rămâne în camera aceasta, în tovărăşia păianjenului. Dar înainte de a se îmbrăca – erau ceasurile trei ale nopţii – ieşi pe coridor, fără nici. Un motiv. Oare se aştepta să mai primească un buchet de crizanteme? Sau o misivă cu…? Becul abia lumina. Îl schimb chiar mâine. Spaima începu să rămână undeva dincolo de el. Începură să-l preocupe diferite lucruri. Dar se amestecau. Totul fugea. Apoi: Ce idee, să numeri geamurile sparte. Să numeri ghivecele. Tot fără un motiv precis ieşi în curte, în papuci, şi se duse la poartă. Asculta nişte ordine transmise prin telepatie? Bulevardul – pustiu. Nu. Cineva îi făcu semn. „Imediat”. În gură – gustul de dulce devenise insistent. Părea că-l simte cu tot trupul. Se îmbrăcă alene. Parcă uitase. De păianjen, dar poate că nu, căci, înainte de a pleca, aruncă o căutătură aproximativ spre locul unde dispăruse gângania. Nu uită nici să stingă lumina. Nu avea s-o mai aprindă vreodată. Gustul de dulce invadase tot corpul, ca o otravă. Urmă pe stradă, la oarecare distanţă, insul singuratec care-i făcuse semn să-l urmeze. Acum îl recunoştea. Era, desigur, colonelul Lauden. Ciudat! Lauden era mort, îl îngropaseră, făcuseră tir asupra capului lui. Oraşul devenise dintr-o dată oraş-necunoscut. La fiecare poartă stătea câte un colonel cu crizanteme. Încercă să meargă în toate direcţiile pentru a răspunde tuturor acestor invitaţii. Şi-i reuşi. Merse în toate direcţiile. O lumină orbitoare aproape că-l destrăma. Lumina era în el. Începu să ardă, de viu. Fulgerul se repetă. Urlând, se repezi. Creanga ascuţită şi lăsată a unui salcâm îi smulse ochiul stâng. Acum răsunară şi tunetele nopţii pe care înainte nu le auzise. Continua să ardă. Durerea nu era a lui, ci universală. Era un rest de viaţă în ghearele unei forţe absurde. Alerga încă. Trecu din stradă în stradă, ca printr-un 1834

labirint. Simbolic labirint. Se amestecau mereu senzaţiile. O parte a trupului său alerga înainte, alta o pornea în lături. Păi eu acum mor! zbieră colonelul Şuteu. * Fu găsit în zori, atârnat de balustrada unui pod de lemn, la marginea oraşului. Degetele mâinii stângi erau încleştate de minerul unei serviete. Absurd… în servietă găsiră pământ şi pietriş pe care-l râcâise cine ştie de unde cu unghiile. Şi prin buzunare găsiră pământ. Şi în gură. Era chircit ca unul care îngheaţă. Ochiul stâng, rănit, arunca o privire de sânge. Părea că voise să se arunce în apă şi nu găsise putere şi trăsnetul morţii îl lovise în mijlocul acestui ultim efort. Prietenii îl recunoscură cu greu.

Cincisprezece Colaboratorul prezenta un chip cenuşiu şi provizoriu: părea ultimul supravieţuitor al unei corăbii beţive şi desfrânate cea eşuat pe-un recif de corali, printre rechini cu dinţii ca ferăstrăul. — Îmi crapă măseaua după un pic de chercheleală, făcu el posac. Am visat păianjeni asta noapte… Sc, sc! Îşi făcea vânt cu Martha-sentimentala. Se instalară pe teresa braseriei, Blondul ceru bere. Colaboratorul pretinse chelnerului să aducă pahare înalte. „Din ele sug mai cu plăcere...” — Cred că sugi cu plăcere din orice fel de pahar! M. scoase ceasul. „Jean-sâcâitul ne vesteşte că-i ora mesei”, „În mă-ta cu Jean al tău!” îl repezi Blondul, într-o dispoziţie nu tocmai roză. — Ştii ce, lp, lp… Nu-mi place să… — Cască ochii, gă… nu, n-am vrut să zic găgăuţă. Cască ochii, Colaboratorule. Am să-ţi arăt ceva. Dar mă şi întreb 1835

dacă e cazul. Gă… Nătărău cum eşti… M. încercă să-şi confecţioneze o mască de seriozitate. Dar Blondul îl apostrofă din nou: — Iar ai mâncat usturoi! Puţi ca un depozit. — De ce eşti pisălog, Blondule? Dascăl de şcoală trebuia să te faci. Am mâncat usturoi fiindcă-mi venea o greaţă… bd, bd. Ziceai că vrei să-mi arăţi ceva. Blondul nu întoarse capul. Doar o insesizabilă tresărire a mâinii indică direcţia. — Uite! Îl vezi pe tipul de colo? Un bărbat ce şedea singur la masă, pe o margine, citea ziarul. În faţa lui – un pahar cu licoare gălbuie, coniac. Colaboratorul îşi aţinti privirea. — Nu te zgâi ca un cretin. Mai discret. — De ce? Ce e cu el? Dă-l dracului de tip. Blondul îşi aprinse o ţigaretă lungă şi subţire şi, trăgând primul fum, urmări din ochi două perechi de picioare bronzate şi plinuţe. Vorbi ca despre altceva. — Ştii cine e? Ai auzit de Adrian Mocanu? — Cine-i Adrian Mocanu? Blondul îi aruncă o privire foarte ciudată. — Numele lui nu-ţi spune nimic? — În orice caz mi-e antipatic. Un om pe care-l cheamă „Mocanu” nu poate fi un tip „subţire”… ca mine. Blondul se încruntă, de parcă el ar fi fost cel ofensat. — Dar, reluă M., cu ce se ocupă la urma urmelor tipul? — Păi, găgăuţă, el a preluat cazul Maximilian Şuteu. Nimic nu ştii. Pe ce lume trăieşti? Te îndopi cu usturoi şi-ţi mângâi lucruşoarele. Trebuia să te faci producător de filme, nu escroc. — A, cazul colonelului Şuteu… — Exact. N-au fost mulţumiţi, fârtaţii, cu diagnosticul „criză cardiacă”. Nu ţine. Colonelul avea inimă sănătoasă ca un piston de locomotivă. Au dibuit alte lucruri, tare ciudate. — O fi de la contraspionaj, acest Adrian Mocanu, râgâi Colaboratorul, holbând ochii. — Cam aşa ceva. Şi încă unul dintre cei mai dibaci. Sper să nu i se încrucişeze drumul cu-al nostru, deşi, vrând 1836

nevrând, mă tem că… Colaboratorul sorbi berea şi întoarse către Blond o faţă cam răvăşită de prea multă chercheleală şi – cinste lui! – cam bănuitoare. — De unde-l cunoşti? Blondul făcu o strâmbătură. — Colaborez cu ei. Şi ne petrecem concediile împreună Şi ne facem tot felul de confidenţe. Şi organizăm împreună expediţii subacvatice. Sper că ai pri… — Nu fugi de întrebarea mea: de unde? — Degeaba sunt eu Blondul, gă…? — Dar el, el, ce părere ai, te cunoaşte? — Dacă mai pui o singură întrebare neroadă, mă înalţ la cer şi mă instalez printre mucenici. Mai mult ca sigur că mă cunoaşte, oamenii iluştri au auzit unul de celălalt, se tem unul de celălalt şi se simpatizează-n acelaşi timp. În acest moment insul despre care vorbeau întoarse profilul către ei, prezentând o frunte încăpăţânată, un nas roman, o bărbie fină. — Păi l-am mai văzut pe individ! păru să se bucure M. Prin câteva cârciumi. Stă nemişcat şi nu se uită nicăieri. — Abia e o dovadă că se uită în toate părţile. La masa lui, Adrian Mocanu ridică paharul, privi prin el cu plăcere şi dădu pe gât ultima picătură de coniac. Rămase chiar mai mult de două secunde în poziţia aceasta, cu capul dat pe spate. M. şi Blondul îl urmăreau. — Ăsta rade chercheleală după chercheleală, făcu M. invidios. I se decontează sau nu, Blondule? — De unde naiba vrei să ştiu? — Tu, care le ştii pe toate… Adrian Mocanu făcu semn chelnerului şi plăti. Se ridică. Arăta ca la patruzeci şi cinci de ani, solid, nu prea înalt, cu o, faţă destul de brăzdată. Purta un costum foarte corect, în carouri, cămaşă albă, cravată cu picăţele discrete. — Ε distins, mama lui de sticlete, şopti M. — Gura! Nu vezi că vine la noi? Într-adevăr, îndreptându-se spre ieşire, A. M. aţinti o privire lungă asupra Blondului. Încetini paşii. Avea intenţia 1837

să se oprească? — Mă iertaţi… Părea amabil, nu pus pe răutăţi. Continuă: – V-am observat pe stradă, în vreme ce vă apropiaţi, şi de un sfert de oră mă tot întreb de unde vă cunosc. Abia acum miam dat seama că nu vă cunosc, ci v-am văzut doar poza. I se adresa numai Blondului. — Cred şi eu, răspunse acesta, glacial. Imposibil să nu am vreo fişa pe la dumneavoastră. O fişă destul de încărcată, o fişă păcătoasă, aş zice. Dar, mă rog, dacă se poate şti, în ce împrejurare aţi avut ocazia s-o vedeţi? Sau poate lucraţi în…? — Desigur, în… — Sc, sc, sc! nu se putu stăpâni M., fâstâcit de discuţia ce se purta peste capul său. A. M. întoarse privirea spre Colaborator. — Aţi spus că?… N-am înţeles bine. Blondul fu gata să pufnească, mutra Colaboratorului merita să fie imortalizată. Cu mâna dreaptă făcu un gest larg, ca de prezentare: — Un cunoscut… — Mocanu Adrian, se prezenţă Adrian Mocanu. Ei, acuş să te văd. Rânji Blondul către M. Doar n-o să-i spui copoiului că eşti incognito! M. ieşi cu greu la suprafaţă, ca un înotător prins de vârtej. — Lp, lp, amicii îmi zic „Colaboratorul”, se prezentă. — Aha, zâmbi A. M., îngăduitor. Desigur colaboraţi la reviste. Poezii? Eseuri? Ce ţi-e şi cu Adrian Mocanu ăsta! Ce îl tot ridică Blondul în slăvi? se miră Colaboratorul. Şi zise, umflându-se-n pene: — De toate. Spiritus universalis… Galileu, Leonardo, Hamlet… — S-ar părea că aşa e moda, domnule… zise cu îngăduinţă A. M., fără a mai despica firul în patru în legătură cu trinitatea înşirată cu candoare de Colaborator. – Poeţii scriu critică, iar criticii fac poezie şi balet. — Ce luaţi? se interesă Blondul. Luaţi ceva? Nu părea exagerat de binevoitor, totuşi A. M. acceptă imediat. 1838

— Cu plăcere. Am luat şi înainte un coniac. — Coniac! strigă Blondul către chelner. Îl cercetă fără interes pe A. M. – Vreo afacere prin oraş? A. M. luă o mutră scârbită, vorbi lejer ca despre schimbarea timpului. — Un caz plicticos ca o partidă de rummy, domnule. Pe mine rummy-ul mă scoate din sărite… Colaboratorul se însenină, indiscret, cu voce subţire: — Putem afla şi noi…? — Eh! A… sucombat un pensionar, atât, numai că unei minţi cam ceţoase i s-a năzărit că ar fi ceva suspect la mijloc. M. crezu că e cazul să intervină iar cu înţelepciunea sa: — Moartea e totdeauna suspectă. — Nu totdeauna, dragă domnule, protestă A. M. cu blândeţe. Moartea poate fi firească, de obicei e firească, aşa cum e cazul acesta al meu. Numai că a intervenit o poveste abracadabrantă cu păianjeni… — Păianjeni! sări în sus Colaboratorul. Blondul rămase neclintit. Buzele i se ţuguiară puţin. — Fantezii bune pentru… literaţi şi, schimbând subiectul, îl privi pe Blond. – Cu ce vă ocupaţi acum? Blondul puse pe faţa de masă mâinile sale sănătoase şi rezemându-se în coate îl privi pe A. M. drept în ochi. — Cultiv căpşuni. Cam asta fac. Şi-n afară de asta, merg la pescuit. A. M. rămase cu privirea-n gol. Părea visător. Poate şi-l imagina la munca pământului pe agentul secret de odinioară, îl examină iarăşi pe Blond cu o stăruinţă politicoasă, dar apăsată. — Nu mai sunteţi tânăr. — Nici dumneavoastră, ripostă Blondul, neamical. — Nu, nici eu. Acceptă A. M., ridicându-se. Mulţumesc pentru trataţie. Nădăjduiesc să ne mai vedem, pe mine treburile mă mai reţin câteva zile aici. — Pare cam demodat! făcu în urma lui Colaboratorul. Numi vine să cred că e isteţ. Ei, ce facem, mâncăm? — Ai spus că porţi cu tine o busolă? — Ε la mine. M. se scotoci prin buzunăraşele sale şi 1839

scoase busola ascunsă-ntr-o teacă de piele, înfrumuseţată şi aceasta c-o siluetă. – Numele ei este Micuţa. Blondul puse busola pe masă, privi în direcţia Nordului. — Ce cauţi? — Al cui nume e „Micuţa”? — Aşa îi zic de când am cumpărat-o de la un ţigan, pe Lipscani. De ce? — Va trebui schimbat. — Pentru nimic în lume. — Am o armă automată, făcu Blondul cu glas mohorât. Sar putea să fie nevoie să ne slujim de ea. Ε nebotezată şi numele de „Micuţa” i-ar fi exact pe măsură. Colaboratorul propuse să amâne pentru altă dată discuţia, iar pentru moment să servească o masă substanţială. Avea nevoie să se refacă după eforturile ultimelor zile. Înfulecând, prinzând putere, curaj, Colaboratorul schiţă planuri de viitor: nu-şi dorea decât o casă cu multă verdeaţă împrejur, fie şi o cabană ca a Blondului; într-un copac rămuros, pe o mică platformă solidă, îşi va instala masă şi scaun, aşa cum văzuse undeva, şi se va chercheli acolo; ca să nu cadă, imaginase un sistem de curele-hăţuri, ca nişte centuri de siguranţă la automobile… întreg acest complex de chercheleală se va numi „Bârlogul Marilor Căpitani”. Va avea, fireşte, şi scară. Şi apoi, întreaga casă va fi plină de lucruşoare plăcute, şi pentru fiecare va alege câte un nume potrivit. Şi, poate că, sc, sc, îşi va căuta şi o nevastă potrivită… — Dar femeile sunt pentru tine un mare mis… Pe faţa lui M. se lărgi un surâs. — Orice mister trebuie, lp, lp, dezlegat până la urmă… Hop erat in volis!28 Să zbori peste orice hop, nu? — Bineînţeles, conform unui vechi proverb etr… Stimulat de alcool, îmbătat de propria-i erudiţie, Colaboratorul aduse noi precizări: – Cu bani, totul merge!

De fapt : Hoc erat in votis! Aceasta mi-era dorinţa. Colaboratorul însă, ca de obicei, face confuzii. 28

1840

Trei cauze, sir: dinari, dinari şi iarăşi dinari! 29 Când să facă însă plata, separat, aşa cum ceruse Blondul, M. declară, candid, că e lefter ras. Se explică: plătise doctorului doctor Caniardo chiria, cumpărase două cămăşi, o cravată pe care o botezase Mireille, o trusă de… Blondul îl întrerupse: — Să ştii, divorţăm! Crezi că eu sunt Banca de Scont a Patago…? — Cinci hârtii de câte o sută, m-ar aranja… pentru moment, explică M., bine dispus. Bodogănind, înjurându-l, ameninţând, Blondul îi avansa noul împrumut. Notă totul în carneţel, inclusiv banii cheltuiţi pe mâncare şi băutură. — În total îmi datorezi una mie cinci sute treizeci şi trei de drahme, zise Blondul închizând carneţelul. Aici intră şi ce am cheltuit cu prietenul nostru Adrian Mocanu, — Credeam că e invitatul tău. — A fost invitatul nostru. — Eşti tare cărpănos, Blondule! — Să taci! M-ai secat de bani. Soarele ardea puternic iar Colaboratorul se pleoşti, dar nu din cauza soarelui sau a datoriei ce crescuse vertiginos, ci din alt motiv: o văzu trecând pe bulevard pe actriţa Geada Ormazoglu. Asta îi aminti, printr-o asociaţie oricum nepotrivită, de păianjeni. Şi-i aminti sau, mai bine zis, îi atrase atenţia, asupra unei presimţiri. Toată buna dispoziţie se duse dracului. Iată ce simţământ începu iar să-l chinuiască: există, de la o vreme, ceva ce-i scapă, ceva esenţial, dar ce? Un adevăr, nu tocmai plăcut, bine mascat, şi totuşi evident. — Păianjeni, sc, sc, zise el. Despre ce păianjeni vorbea Adrian Mocanu? Mereu şi mereu, păianjeni?! Încep să mă tem! — Tu l’as voulu, George Dandin!, ca să-ţi servesc şi eu un vechi proverb etrusc, i-o întoarse Blondul. Corect: Tre cose, sire: danare, danare e poi danare. Trei lucruri, sire: bani, bani şi iarăşi bani. 29

1841

Colaboratorul duse mâna la ceafa. — Mereu aştept să mă pocnească cineva aici... Aştept o lovitură, sau… — Perfect! Oricum, ne batem pentru o cauză pierdută. Şi-n plus să mai am şi un colaborator fricos, mulţumesc. Mă întorc la căpşuni – treabă sănătoasă, sigură. Iar tu vezi-ţi mai departe de găinării, organizează un congres al posesorilor de mici obiecte botezate, sau, deh, bd, bd, apelează la Marile Resurse. Şi ne salutăm cu respect, numai că mai întâi achită-mi datoria, una mie cinci sute… — …treizeci şi trei de drahme, ştiu. O să ţi-i retragi din Marele Câştig. — Marile Resurse, Refugiul Marilor Căpitani, Marele Câştig… Drept cine te crezi? Admonestat în felul acesta M. îşi revizui poziţia: — Nu dăm înapoi, ce dracu’! Chiar dacă am momente de depresiune, că doar sunt de formaţie intelectuală, nu sunt un fricos, am trecut prin pericole şi mai… Uite, am să-ţi dau numai un exemplu Mă asociasem o dată cu încă patru gealaţi să cercetăm incognito… — Adică-n stilul tău preferat… — Da. Un magazin de cadouri şi bijuterii. Îmi revenea rolul cel mai dificil: pândeam, asiguram spatele. Venise o noapte cumplită, se pregătea furtună, şi… Blondul îl întrerupse, peste măsură de plictisit: — Opreşte-te! Episodul acesta e prea bine cunoscut în mica lume interlopă a Bucureştilor! Sigur: în noaptea aceea cumplită unul dintre gealaţii cu care colaborai a avut nefericita inspiraţie să fie pus pe şotii. S-a apropiat în vârful picioarelor şi ţi-a înfipt degetu-n coastă. Ai scos un urlet care a trezit sticleţii întregului judeţ, başca trei regimente de roşiori unde s-a şi dat alarma. În felul acesta aţi ajuns la meditaţie… — Ce-i drept, cam aşa a fost, recunoscu jalnic M. Viaţa mea e un lung şir de insuccese. Dar tu îţi cam baţi joc de mine, Blondule. Totuşi, eu… — Mutato nomine, de te fabula naratur. Am schimbat numele dar despre tine e vorba aici. 1842

— Ce tot spui? — Păi da! Ce, crezi că numai tu eşti de formaţie intelectuală? — Nu, doamne fereşte. Sunt modest. Vorba ta: Tu l-as voulu, George… Bizet! — Sigur că da! Jorj Bizé, marele regizor care… răsună în spatele lor o voce feminină plăcută, cultivată. De câteva minute bune Geada O., actriţa, frivola numărul unu, se oprise-n spatele lor neauzită, ascultând conversaţia. Dar vocea ei cizelată nu concorda cu purtarea. Îl prinse pe Colaborator de bărbie, un gest foarte dubios. — Ia te uită, moşulică cel misterios care agaţă pipitze şi le zice că voiajează incognito, şi că el e „domnul M.” şi le povesteşte basme de groază cu păiajenii din tren… Bonjour! Cu ce mă trataţi, domnilor? Imbecila! Şi apoi, cu un efort, prezentându-l pe Blond, pe care scena, fireşte, îl distrase: — Un amic… — Încântat, făcu Blondul, galant. N-am scăpat nici unul din spectacolele dumneavoastră. M. se foi pe scaun. Măgarul! Uite cum o linguşeşte! — Oraşul e mic, zise cu voce tare. Toţi ne întâlnim mereu. Nu părea foarte fericit că toţi se întâlnesc mereu. — Da, mic. La toamnă sper să mă mut la Bucureşti, aici nu mă pot afirma în întreaga mea valoare. Că nu mai merge acolo treaba fără tine. Geada, către Blond: — Sunteţi cumva critic de artă? — De fel, făcu Blondul, ca şi cum s-ar fi lepădat de Satana. Eu cultiv căpşuni. — Ce dulce e amicul dumitale, moşulică. Pardon, domnule M. Dulce şi la propriu şi la figurat, dacă, precum zice, cultivă căpşuni… I-ai debitat şi lui povestea cu păianjenul din vagonul de dormit? — Să lăsăm asta! protestă M., întunecat. Un fior rece îl încercă. Ar fi dat orice să… — Închipuieşte-ţi, domnule cultivator de căpşuni, ce 1843

tactică a folosit dumnealui să mă acaţe într-o dimineaţă, pe nemâncate. Zice că în vagonul de dor… — Te rog, domnişoară Ormazoglu! se încruntă urât Colaboratorul. Şi-l privi pe Blond: Ţi-am spus că e o proastă de n-are pereche! Şi Blondul: Prost fără pereche eşti tu că vinzi oricui povestea asta. Geada bău un sirop, mâncă obişnuita ei îngheţată şi se ridică, scuzându-se: avea repetiţie. — Consumaţia amicelor dumitale, tot eu trebuie s-o achit? îl fulgeră Blondul pe M. Când era furios i se adresa cu „dumneata”. — Tâmpita asta nu-mi e amică. — Cel puţin să fi luat o îngheţată simplă, fără firişcă. În orice caz trec încă un pol, ba nu, încă douăsprezece drahme în contul tău, scumpule…

Şaisprezece Pe-acoperişuri şade luna ca o seceră Un drac bate pe luna darabana În ceasul ăst de moarte şi de groază PĂIANJENUL îşi ţese iar CAPCANA! Luând-o din cuier pe Martha-sentimentala, Colaboratorul porni să investigheze de unul singur. Era dis-de-dimineaţă, totuşi doctorul doctor Caniardo se şi afla-n mijlocul florilor sale. Păşind pe iarba înrourată, ML se gândi cu plăcere că poate, cândva, poate chiar curând, şi el va stropi cu furtunul florile sale, înainte de a se urca la „Bârlogul Marilor Căpitani” pentru a rade o chercheleală matinală. Socoti că ar fi politicos să schimbe câteva cuvinte cu gazda sa. — Bună dimineaţa, domnule doctor doctor! Ce zi frumoasă. Toată lumea s-a trezit, nimeni nu mai doarme, ar fi şi păcat… Debita cu hărnicie banalităţi, în vreme ce lui Caniardo nici nu-i trecea prin gând să răspundă. M. nu 1844

dezarma: – Toată lumea e la post, dumneavoastră udaţi florile, eu fug în oraş unde mă reclamă treburi importante, iar distinsul nostru vecin, sudologul şi yoginul, s-a aşezat în cap. Fiecare cu chichiţa sa, aşa e frumos… personalitatea fiecăruia, mă rog, sc, sc… Mai uşor i-ar fi fost să converseze c-o stâncă. — Dar, voiam, voiam, pe lângă plăcerea de a vă da bună dimineaţa, să vă întreb dacă aveţi vreo nemulţumire în legătură cu chiriaşul dumneavoastră, cu mine deci. Poate că nevinovatele mele manii… Caniardo scăpă furtunul şi se întoarse atât de iute, că M. amuţi. În ciuda gestului violent, glasul doctorului doctor răsună răspicat, calm, deşi puţin metalic. — Am mai avut un chiriaş care mă pisa în fiecare dimineaţă… — Într-adevăr? se bâlbâi M., confuz. — Într-adevăr. Şi a murit. Mereu întreba dacă am nemulţumiri cu el. Μ. o săltă pe Martha-n semn de salut şi se evaporă. La primul chioşc cumpără ziarul local proaspăt, cercetă mica publicitate dar nu găsi ce căuta. Pătrunse cu pasul demn în cofetăria unde-şi lua în fiecare dimineaţă cafeaua. — Bună dimineaţa. — Bună dimineaţa, domnule M.! Spre deosebire de Caniardo, aici, fetele care serveau erau simpatice şi guralive. Îi intraseră repede-n voie. — Doresc o cafeluţă con… — ...centrată, scurtă şi fierbinte, fiindcă cele apoase provoacă acidi… îi luă vorba din gură o săsoaică blondă şi dolofană. Şi bineînţeles un cornuleţ cu nucă. — Puteţi s-o puneţi pe Martha-sentimentala-n cuier! îl invită a doua fată. — Ce oră indică Jean-sâcâitul? întrebă a treia, fiindcă trei erau. Copleşit de atenţiile fetelor care se amuzau copios şi ajunseseră să aştepte cu nerăbdare dimineaţa apariţia sa, M. isprăvi cafeaua şi conform planului stabilit se duse să dea târcoale casei în care locuise colonelul Max Şuteu. Şi acum 1845

să apelăm la Marile Resurse! Era ora nouă fără cinci când pătrunse-n trap săltat în spaţioasa ograda pe care doar puţine zile-n urmă colonelul Max o străbătuse speriat de moarte, seara, pentru a pregăti cafele amicilor. O boare de vânt nelinişti tufele de coacăze aliniate pe margine. Atent ca un apache în recunoaştere, M. pipăi buzunarul unde îl ţinea pe Alfons totdeauna pregătit în teaca lui de piele cu dame goale. Dar nu se întâmplă nimic senzaţional „doar că din verandă coborî o apetisantă femeie jună, cu halatul scurtuţ strâns pe corp aşa că ţâţele ridicate împungeau înainte agresiv, în sandale de plajă ce-i lăsau în vedere degetele pedichiurate cu grijă şi călcâiele roze, fără asperităţi sau bătături. Era doamna Leonora Baroană şi mergea la bucătăria de vară să prepare clătite. Μ. o aşteptă pe cărare cu pălăria în mână, ca un gentleman. O salută, — Desigur veniţi pentru camera colonelului, zise ea, deloc plictisită, mai curând amuzată. — De unde ştiţi, doamnă…? — Doamna Baroană… — Sc, sc, sunteţi baroană, descendentă a unei vechi fa…? — O, nu, aşa-l cheamă pe soţul meu, Ştefan Baroană. Eu sunt doamna Leonora Baroană. — Scuzaţi. Numele meu este, lp, lp, M. — „M.”? Atunci nu veniţi pentru cameră, ci sunteţi… agent secret? Uşurinţa cu care vorbea îl cam zăpăci pe Colaborator. — Nimic nu vi se poate ascunde, doamnă Leonora, bâigui el. Da, hm, bd, bd, sunt… incognito, înţelegeţi… — Înţeleg, nu vă mai frământaţi. Vreo zece inşi au venit până acum pe capul meu. Unii zic că vin pentru cameră, iar alţii că sunt agenţi secreţi. Părerea mea intimă e că lucrurile stau exact invers; cei ce spun că vin pentru cameră sunt agenţi, iar cei ce pretind că ar fi agenţi, caută de fapt locuinţă. Fie vorba între noi, nici nu m-aş bate pentru o cameră în care a locuit un om ca şi colonelul, care ştiţi cum a murit… I-am şi spus soţului că aş pleca bucuroasă din casa 1846

asta, nu că m-aş teme, dar ştiţi… Discutând, ajunseră în bucătărie şi Leonora îi oferi lui M., care-i devenise brusc simpatic, un scaun. Se apucă să trebăluiască, îndemânatică şi agilă, în vreme ce Colaboratorul o urmărea tot mai convins că femeia e un mare mister, nu numai pentru el, ci în genere… în vreme ce bătea nişte ouă, din curtea vecină se auzi un clavecin împrăştiind sunete blânde şi desuete. Leonora zâmbi: — Vă place? Ε profesoara Dăscălescu, a cântat în lumea întreagă, dar acum e foarte bătrână. — Musik ist wahre mirabile visu…30 — Chiar aşa, făcu Leonora. Un vis. — Dar colonelul Şuteu era tare bătrân? — Am să vă spun o mare taină, şopti Leonora. În noaptea când a murit, domnul Max a primit o scrisoare de ameninţare… — Lp, lp, lp! — Da! Ştiţi ce scria acolo? Am văzut fiindcă am fost printre cei clintii care au intrat în cameră, ca martoră, când a venit procuratura… Iată ce scria: „Ţi se prescrie, domnule colonel, moarte fioroasă. Dulce – lumină – lumină – parfum – tunet – Esso – frig. O.K.” — Extraordinar! Vorbiţi serios? — Da. Am memorat totul, foarte exact. Ce poate fi Esso, după părerea dumneavoastră? — Cine ştie, sc, sc! În orice caz, O. K. e pe americăneşte. — L-or fi ucis americanii… Dar de ce? — Ei! Leonora îl privi cu îndoială: — Dar dacă sunteţi agent secret, ar trebui să ştiţi toate acestea. — Cum să vă spun… Colaboratorul murea de nerăbdare să fugă la Blond să-l pună la curent cu ce aflase. Se ridică, scuzându-se pentru deranj. Colaboratorul combină anapoda nemţescul ”Musik ist die wahre allgemeine Menschensprache” (Muzica este adevărata limbă universală), cu latinescul „Mirabile visu” (Admirabil de văzut). 30

1847

— Nici un deranj, puteţi veni oricând. Dacă sunteţi agent secret, nu-mi pasă, făcu Leonora cu sinceritate, iar dacă veniţi pentru cameră, să ştiţi că deocamdată nimeni n-are voie să intre acolo, e încuiată iar cheia nu e la mine. Cercetările mai durează. Dar, oricum, treceţi oricând aveţi drum pe aici, mă plictisesc teribil dimineaţa… * Colaboratorul se aştepta să fie lăudat, dar Blondul primi cu apatie noutăţile, de parcă le-ar fi ştiut de mult. — Hm, mormăi el, hm. Poate că individa greşeşte, poate că nu e O.K., ci „O.C.”, ceea ce e cu totul altceva. — Dar ce ar putea să însemne O.C.? întrebă M. dezumflat. — Poate să însemne multe. „Obraznicul Colaborator”; sau „Oranjadă Colorată”: sau „Omul Chel”; sau „Oricine Caută”, sau „Ordinul Coloneilor”, sau „Oficiul Columbian”, sau… * Colonelul Călugăru, care n-a fost niciodată colonel, ci doar locotenent artilerist, are, la cei şaizeci de ani ai săi, o amantă cu aproape un sfert de secol mai tânără. Numele mic al lui Călugăru e, după cum ştim, Fabian. Pe iubita lui o cheamă – Emilia. Ea îi spune Fab. La ora trei după-amiază Fab nu venise încă să prânzească, dar se întâmpla deseori să întârzie, la bere, la table. În ultimele zile moartea prietenului său Max îl cam întorsese pe dos, deşi el e fatalist. Emilia se aranjă în faţa oglinzii, scrise un bileţel în care explica amănunţit unde e supa şi cum trebuie încălzit papricaşul de ciuperci cu smântână. În final încheia cu: „Pa, dragă Fab, ne vedem mâine.” Vecinii istoviseră de mult bârfa cu privire la acest menaj ciudat şi poate mai senin ca al multora dintre ei. Bărbaţii mai tineri încercaseră fără succes s-o curteze pe Emilia, femeie nu tocmai frumoasă, dar cu trup mare şi apetisant, ochi căprui, limpezi, oarecum misterioşi. Ea era profesoară de 1848

gimnastică, o fiinţă extrem de tăcută. Cu elevii se înţelegea mai mult cu ajutorul fluierului. Încercau să descopere în existenţa ei, în trecutul ei, o dramă tenebroasă, şi poate aveau dreptate s-o facă, poate nu. Lucrurile se prezintă mult mai simple, domnilor, zicea parcă Tolstoi. Poate avea dreptate. Poate nu. Emilia încuie garsoniera colonelului Fab şi atârnă cheiantr-un cui, la vedere, în dreapta uşii. Era una dintre ideile ei cu privire la felul în care trebuie să te fereşti de hoţi. În spatele clădirii se deschidea un spaţiu larg şi pustiu, cât o curte de şcoală în vacanţă. Doi nuci echilibrau spaţiul, unul fiind chiar lângă poarta spre care se îndrepta profesoara de gimnastică. Emilia văzu un bătrân aşezat sub nuc, nu-i dădu atenţie, gata să treacă mai departe. — Servus, Emilia, o salută necunoscutul. Înfăţişarea lui îi era cu desăvârşire străină. Un bătrân cu faţa ascuţită, nas mare, coroiat, obraji supţi, trup cocârjat. Purta nişte straie mizerabile, primul gând era că ai de-a face cu un cerşetor. În ansamblu o apariţie nu cine ştie cât de plăcută vederii. Vocea o avea chelălăită şi roasă de răguşeală. Politicoasă, vag mirată, Emilia îi răspunse la salut, presupunând că totuşi o fi vreo cunoştinţă a lui Fab, deşi greu îi venea să creadă că acesta ar avea asemenea amici. Îşi continuă mersul, când individul îi bară calea cu bastonul, gest aproape incalificabil. Vânjoasă cum era, Emilia ar fi putut dintr-o mişcare să-l vâre-n copac pe slăbănog, dar ea se mulţumi doar să aştepte, poate din curiozitate. — Am venit să-ţi fac o propunere, mormăi urâciunea. Mătreaţa i se risipea pe reverul hainei. Obrazul îl avea pe alocuri ciudat de alb, parcă pudrat, — Şi iată care-i propunerea. Să laşi dracului mătrăguna asta de Fab şi să vii la mine! În loc să reacţioneze cu violenţă, cum ar fi fost poate normal, Emilia se mărgini să întrebe; — Cine eşti dumneata? — Dar nu vezi? Nu vezi? Sunt urmaşul lui Fab la… graţiile 1849

tale. Şi degetele scheletice ale individului fremătară ca nişte labe de păianjen strivit. În acest moment, pe stradă, în dreptul porţii, se opri Bledea-poştaşul. Îi sărise lanţul de la bicicletă. O observă pe Emilia. — Sărut mânuţele, doamnă! Domnul Fab ce face? Ε bine? Coarnele bicicletei, ca şi portbagajul, erau încărcate de coşuri şi pachete. A doua zi ancheta se opri şi asupra acestui moment. „Poştaşul” fu întrebat dacă-l zărise pe bătrânul de sub nuc şi dacă-l cunoştea. Îl zărise, da, însă figura lui nu-i spusese absolut nimic. Ori Bledea cunoştea cam pe toată lumea. O vagă bănuială, probabil nefondată, începu să plutească deasupra figurii zăpăcite a „poştaşului” în urma acestei întâmplări. Dar să revenim. Bledea se sui pe bicicletă şi dispăru, în vreme ce bătrânul, ţintuind-o pe Emilia cu priviri rele, mormăi pe un ton remarcabil de macabru, aproape teatral: — Fiindcă Fab va muri. Chiar azi. Dacă n-ar fi avut loc recenta întâmplare cu colonelul Şuteu, Emilia ar fi uitat repede incidentul, considerându-l stupid, iar pe nefericitul acela taxându-l maniac sau nebun. Aşa însă stând lucrurile, rămase pe gânduri. Voi să se întoarcă să ia cheia din cui, dar îi era greaţă să treacă iar prin faţa sinistrului bătrân. — Alo, informaţiile? Numărul miliţiei vă rog! I se dădu numărul. — Alo. Aş dori să vorbesc cu cineva într-o pri… Iată despre ce este vorba: un individ dă târcoale pe strada Tribunilor, opt. Tribunilor, opt. L-a ameninţat cu moartea pe Fab… Fabian Călugăru, pensionar… — Cu ce l-a ameninţat? — Cu moartea, repetă E., şi se simţi impudică şi caraghioasă ca o fetişcană de şaişpe ani care iese goală din râu, crezându-se singură, clar constată că un stol de băieţi pândeşte mişcările ei. — Dar ce, ne aflăm în Texas, mormăi ironic, sau poate i se păru ei, funcţionarul de la miliţie. Cum arată suspectul? — Ca un cerşetor… 1850

— Ca… un… cerşetor… repetă omul de la capătul firului, de parcă ar fi notat cuvânt cu cuvânt. Vă rog alte semnalmente, vârsta? — Vreo şaptezeci… — Şaptezeci! auzi E. exclamaţia celuilalt în care se ghicea îndoiala. Greu de crezut, într-adevăr, că un om de vârsta asta… Alo! auzi Emilia glasul celui de la miliţie. Alo, mai sunteţi la aparat? Cine telefonează? Am întrebat cine telefonează? Soţia? Emilia se simţi acoperită de ridicol şi închise telefonul. * Când Fabian Călugăru se întoarse acasă, pe la patru şi ceva, drumul i se încrucişă cu cel al unui bătrân slăbănog, în haine negre, mototolite, care tocmai cobora scara. Fab nu-l luă în seamă, uită de el imediat. Cam absent, descuie uşa, luând cheia de la locul ei obişnuit unde o lăsa totdeauna, atât el cât şi Emilia. Se zgârie uşor. Căută cam ce asperitate sau muchie ascuţită o fi având cheia sau cuiul, nu găsi nimic. Miji o picătură de sânge, o supse după un vechi obicei. Găsi misiva Emiliei şi se apucă să încălzească mâncarea urmând întocmai instrucţiunile… * Fab nu închise uşa-n urma lui, ci uşa se trânti singură, din cauza curentului ce trecu prin întreaga locuinţă. Caldul şi inofensivul curent de vară smulse de pe pervazul ferestrei o foaie de hârtie care, după o plutire în zigzag, ateriză foşnind în stradă, pe trotuar. Trecu un puşti, pe nume Sorin, care ridică hârtia, citi ce scria acolo şi se amuză crezând că descoperise firul unei acţiuni misterioase, gangstereşti. Ajunse acasă şi arătă hârtia lui taică-su care tocmai înfuleca supă de varză cu ceva afumătură. Bărbatul se amuză în mai mică măsură. Isprăvi supa, rase şi felul doi, ştergând sosul c-un miez de pâine, luă hârtia, plecă în oraş. Îi ieşi în cale un locotenent de miliţie tânăr, cu ochelari, 1851

foarte grăbit să ajungă la Biblioteca Universitară unde-şi pregătea un examen important pentru anul doi la Juridice. Crezu că-şi face perfect datoria dacă-i predă ofiţerului cazul. Se întâmplă ca miliţianul să nu cunoască amănuntele morţii lui Max Şuteu, aşa că vârî foaia în buzunarul de la piept, făgăduind că se va ocupa el „de problema asta”, dar uită imediat. A doua zi însă, când prin oraş se comenta moartea lui Fab Călugăru, locotenentul, cuprins de-o presimţire, se scotoci prin toate buzunarele şi reciti hârtia:

* Fab aranjă masa cu tot dichisul: îi plăcea să mănânce în tihnă, pe îndelete, improvizaţia îl dezgusta. De aceea scoase faţă de masă, tacâm complet, solniţa lui preferată, serviciul de smântână, paharul pentru apă minerală şi serviciul de ţuică. Deschise un mic bufet unde ţinea rezervele sale de ţuică bună, provenită de la un nepot medic de circă, şi atunci văzu păianjenul. Stătea chircit în colţul întunecat al bufetului. Lumina îl trezi. Era tot atât de mare ca şi cel „al lui Max”… Stăpânindu-şi scârba şi un început de teamă nelămurită, superstiţioasă, apucă mătura şi-l vână metodic. Îl goni din bufet ca să nu-l strivească acolo. Prinse momentul când vietatea alerga neagră şi păroasă pe linoleumul violet, şi izbi. Culese cu făraşul rămăşiţele şi le strecură într-o pungă de nailon, întrebându-se cui ar trebui să se adreseze pentru a se face analiza toxicologică. Ca şi Emilia, şi el se ferea de ridicol. Punga de plastic o împachetă în ziar şi puse totul în buzunarul hainei. Bău trei sau patru păhărele de ţuică – de obicei se mulţumea înainte de masă cu două – privi mâncarea, dar nu-i mai ardea de… * Când ieşi, simţi o uşoară ameţeală ce nu era de origine alcoolica, asociată c-o inexplicabilă senzaţie de frig, care se 1852

şterse curând. Porni prin oraşul unde trăise, fără să ştie că începe să moară. * Gândul său era să caute, pentru început, un prieten chimist, pentru a discuta cu el ce ar fi mai bine de făcut, dar pierdu direcţia, ca un cuter cu cârma avariată. Observa extrem de sumar ce se petrece împrejur, fu salutat, nu răspunse, oameni cu faţa mult lungită lunecau pe lângă el într-o tăcere totala, şi nici nu băgă de seamă când se lăsase noaptea. Senzaţii inedite se amestecau, dănţuiau în corpul său, sunete, izbucniri de lumină, în el, şi totuşi îndepărtate ca galaxiile… Îmbrăţişă mai multe femei. Nici una din ele nu era Emilia. Toate erau parfumate exagerat, dar frumoase. Şi fu pe urmă pe mare, căutând drumul spre ocean. Acesta era un vechi vis din copilărie, de care uitase de mult. Din adâncimi stranii şi insondabile, visul revenea, începea drumul spre ocean. Se deschidea un tunel marin, boltă fantastică, uriaşă, apa albastră, mereu, dedesupt, luminata din adâncimi, dincolo de tunel – oceanul. Pe ocean – corăbii lungi. Căpitanul bărbos îi oferi pipa sa, trase un fum – era acrişor. * Ultimii care-l văzură povestiră despre faţa lui euforică, fericită. * Un paznic de noapte fu mirat să vadă, când îşi făcu rondul, un bărbat îngenuncheat, sprijinit de peretele galben al magazinului. Părea că se roagă, sau plânge. Peste câtva timp, la rondul următor îl găsi tot acolo. În aceeaşi poziţie. Îl atinse. Tresărind, îşi retrase mâna, alergă la un telefon. 1853

Salvarea îl culese prea târziu pe colonelul Fab care nu fusese niciodată colonel, ci numai onorific. Emilia îl văzu în ziua următoare. Partea cea mai interesantă a depoziţiei ei, şi pe care anchetatorii o interpretară în. Chip felurit, fu: „Am fost şocată… Mort, Fab arăta mai bine, era mai frumos decât în viaţă.” Ceea ce poate fi interpretat ca o mare cruzime. Dar nu obligatoriu. Emilia era o persoană inteligentă, cu un acut spirit de observaţie feminin, cum se spune.

Şaptesprezece Când peste ziduri creşte-o lună stacojie PĂIANJENUL ucis din nou învie, O forţă diabolică veghează În ceasul ăst de moarte şi de groază. Îşi făcu obiceiul de a ieşi tot mai des singură în oraş. Îşi potrivea, circumspectă, frumuseţea, oglinda abia o mai cu-; prindea. Multe retuşuri nu trebuiau făcute, fiindcă era tânără, mlădioasă. De câtva timp, mai exact din ziua conversaţiei cu; tinerelul cel obraznic, îşi dorea o aventură: de fapt pe el îl căuta, la început inconştient, tresărind ori de câte ori zăreai prin mulţimea trecătorilor un cap blond ciufulit, o siluetă fragilă, dar aţâţătoare. Intră prin cofetării, bătu parcurile, bulevardele, nu-l descoperi nicăieri. Farmacistului Baroană i se uneau sprânceneîe de încruntare când îşi vedea nevasta sosind din oraş la ore neverosimile, gătită, parfumată şi c-o expresie de enervare îndârjită în ochi. Dar nu zicea nimic. Avea alte griji, deocamdată, pentru a acapara camera defunctului colonel Max, descoperi nicăieri. Farmacistului Baroană i se uneau sprâncenele nu cine ştie cât de vaste, ce e drept – şi toate pilele. Ciudat! O întâmplare aparent neînsemnata – apariţia pasageră a obraznicului – clătinase o căsnicie ce părea’ 1854

clădită pe trainice temelii. Brusc Leonora descoperi că nu dă două parale pe lipsitul de fantezie, taciturnul, mâncăciosul, seriosul ei soţ. În urmă cu doi ani o impresionase aerul lui masiv, rigid, de bărbat pe care te poţi bizui. Ei şi ce dacă te poţi bizui, când… Tempi passati! sau, în traducerea şi interpretarea Colaboratorului, ce-i pasă timpului! Într-o seară Leonora se întorcea către casă, descurajată. Bărbaţii o priviseră totdeauna cu interes. În ultimele zile, pe când flana fără ţel prin oraş, şi e uşor să-ţi dai seama când o femeie se plimbă fără ţel şi tocmai asemenea femei trezesc curiozitatea imediată, ca să zicem aşa, fusese de mai multe ori acostată, o dată o opri chiar un englez, bărbat nu chiar tânăr, ireproşabil îmbrăcat şi extrem de politicos. Ea îi răspunse într-o aproximativă franţuzească învăluită-n accent ardelenesc că limba engleză continuă să rămână pentru ea la fel de inexplicabilă ca şi calculul diferenţial. Se trezise pe neaşteptate-n ea umorul! Pentru gentlemanul englez, dimpotrivă, franceza era inexplicabilă ca şi calculul diferenţial, dar, ajutându-se de gesturi, zise, într-o etruscă perfectă – pentru a lua vorba Blondului: „Restaurant”… La care, doamna Baroană: — Moi… et vous… au restaurant? Înşelat de gesturi, englezul crezu că tânăra acceptă invitaţia şi se grăbi să zică bucuros, tot în etruscă: „Mersi!” Dar Leonora adăugă: — Moi… restaurant pas avec vous! întărind cele spuse cu energice clătinări ale capului. Acum străinul pricepu că e refuzat, dar, tot amabil, zise iar „Mersi” şi înclinându-se, se îndepărtă. În alte ocazii, bărbaţi băştinaşi, autohtoni şi localnici în acelaşi timp. Pilotând ca nişte veritabili ageamii maşini albe, Renaulturi 16 sau Fiaturi 1300, ancorau la bordură, invitând-o pe singurateca duduie la o plimbare câmpenească, dar nu o astfel de aventură îşi dorea Leonora. Inexplicabil! Îi rămânea credincioasă micului ticălos care-i explicase, stârnindu-i indignarea atunci, direct, ceea ce speră de la ea. Şi acum îl dorea. Ce magie inexplicabilă a cuvintelor pusese în mişcare 1855

băiatul acela că… * Pe neaşteptate auzi ceva zornăind. Se oprise o bicicletă căreia îi căzuse lanţul. Bledea „poştaşul” descalecă, apoi o observă pe tânăra femeie. Îşi îndreptă spinarea, salută, el cunoştea pe toată lumea. Leonora n-avea chef să ajungă prea repede acasă. Când „poştaşul” o întrebă ce mai face, se opri, pe gânduri. Într-adevăr, ce mai făcea? — Eşti amărâtă, dragă doamnă, opină Bledea, rezemânduşi bicicleta de un stâlp şi încrucişându-şi la piept braţele subţiri, cu mânecile eternei cămăşi roşii şi negre suflecate. Părea că se pregăteşte pentru o mică şuetă. Pe una din mâini avea tatuată o ancoră, pe cealaltă o femeie cu coadă de peşte, o sirenă deci. L. gândi că mai toţi bărbaţii au asemenea chestii tatuate pe diverse părţi ale corpului. Ştefan al ei avea o inimă, în dreptul inimii, descoperise asta în noaptea nunţii – nu mai înainte – şi fusese tare decepţionată. Ştefan îi păruse atât de echilibrat – pe atunci preţuia asta – iar a te tatua înseamnă… Dar la el, nu însemna absolut nimic. — Da, eşti amărâtă, şi pariez că ştiu de ce! — Ştii? tresări ea, gata să-l creadă, şi aproape bucuroasă, fiindcă în cazul asta… — Da, ştiu, nimic nu-i scapă lui Bledea-poştaşul, zise Bledea „poştaşul”. Că dacă i-ar scăpa, n-ar fi el Bledeapoştaşul. Să enumerăm. De ce poate fi tristă o cuconiţă? Păi numai fiindcă i s-a terminat pudra „Caution”. Am ghicit? Dar Bledea-poş… — Ce prostie! bufni Leonora privind în lungul străzii. N-am folosit nici jumătate din cea pe care mi-ai vândut-o anul trecut. — A… „Poştaşul” suspină, cam dezamăgit. Deci altceva e! Ceva mai grozav? — Ia încetează, domnule Bledea! Drept cine mă iei? — Atunci, nu pot să te ajut cu nimic, scumpă doamnă? Alifie contra pis… Dar n-ai pistrui. Un şampon, ceva? Nu ai vrea să devii blon…? 1856

— La revedere, domnule Ble… Rămân aşa cum sunt, bru… — Regret… Bledea-poştaşul sare totdeauna în aju… — „Sare în aju…”? O idee îi veni Leonorei. Caut pe cineva. — Un nemţişor care să-ţi vândă un „Volks” mai ieftin, cu bănişori mai puţini, cu plata mai mult în nat…? Ai? — Caut un băiat. — Ai? Cum, cum? — Să nu-ţi închipui cine ştie ce, e un văr de-al meu… — Bun înţeles, văr primar, cum îl cheamă? — Ce rost are să-ţi dezvălui numele? Ε mare vagabond, de câteva zile a dispărut şi trebuie neapărat să dau de el, să-i spun că mătuşa e… — Pe moarte? — E… îngrijorată. Ε unicul ei copil. Are vreo douăzeci de ani, e blond, frumuşel, dat dracului. Ultima dată purta centură lată, de pistolero, la centură două brelocuri, un mic revolver şi… — …o sticluţă pe care scrie „Scotch”. — Exact. Îl cunoşti? întrebă L., cam neliniştită. Bledea o privi, luând un aer meditativ: — Careva’zică acela e vărul cuconiţei. Nu ştiam. Nu e de prea multă vreme-n oraş. — Nu… Acum e în vacanţă. — Student la Bucureşti? — Se înţelege, răspunse cam iritată L. — De ce a mers la Bucureşti? Universitatea noastră nu e bună? — Pe unde-l pot găsi? — Mor de sete, zise Bledea poştaşul. Acum se dă bere la halbă la gară. L. se scotoci-n poşetă şi-i întinse două hârtii a câte trei lei. Bledea le netezi frumuşel în palmă, lipindu-le una de cealaltă. — Băiatu acela frecventează Niu-lorcul. — Ce cârciumă-i aceea Niu-lorc? — Acuma-i zice „Vadu-Moţului”, da noi ăştia mai bătrâni o pomenim tot cu vechiul nume, că altfel sună „Vadu…” şi altfel „Niu…” Are terasă şi orchestră, acolo merge multă lume 1857

tânără, dacă mă-nţelegi. * În zilele următoare căută şi descoperi „Niu-lorcul”. Era un local destul de mic. Dintr-un părculeţ vecin puteai cuprinde cu privirea terasa cochetă unde se servea sub umbreluţe colorate; localul era din categoria celor care, dintr-un motiv sau altul, capătă o aparenţă de subtilitate şi intră peste noapte în vogă. Văzu acolo diferite persoane: pe simpaticul domn M., cherchelind de zor gin cu lămâie, un poet care bea rom cu suc de roşii, actoraşi gălăgioşi, printre care o femeie nimicitor de elegantă, Geada Ormazoglu, al cărei destin îl invidia. Într-o după-amiază terasa era aproape pustie. De data aceasta trecea pe acolo chiar întâmplător, dar, cum se întâmplă uneori în astfel de ocazii, o nimeri: îl văzu pe „obraznic”. Îl contemplă de la distanţă ca pe un peisaj dorit dar de neatins, cuprinsă de ezitări. Ce face ea e o nebunie, un caraghioslâc. De zile şi zile fuge prin oraş după un maimuţoi, ea, femeie măritată. Perfect, l-a găsit, Ε drăguţ, da, însă tare imberb şi, evident, perfect neserios. Se frământă aşa o veşnicie până să ia o hotărâre. Pe urmăşi zise: ce dacă se duce şi ea la cârciuma aia snoabă şi cere o cafea? Să vedem ce urmează. Poate că tipul nici n-are s-o recunoască. Ea se va feri în orice caz să-ί atragă atenţia. Iar dacă o va observa, iarăşi… să vedem ce urmează. Fără să vrea, cita mereu cuvintele lui. Nimic n-o obligă, fireşte, să-i pice-n braţe. „N-ai fantezie, ar fi trebuit să accepţi, măcar din curiozitate, măcar ca să vezi ce urmează...” Parcă aşa se exprimase el. Merse cu nepăsare, abia legănându-şi şoldurile, urcă treptele şi se instală singură la o măsuţă scundă sub parasolar. Între terasă şi parc, pe bulevard lunecau fără zgomot maşini. Câţiva trecători se opriseră pentru a se bucura de dulcea privelişte a unui automobilist amendat şi mustrat. 1858

Ε. observă că „obraznicul” are-n faţa o porţie de îngheţată cu frişcă, vreo şase globuri, dacă nu opt. O porţie colosală, dar la ce poţi să te aştepţi din partea unui puşti? Un bărbat n-ar suporta aşa ceva pe masa lui, ci un alcool. Şi „verişorul” ridică ochii din îngheţată, privirile li se încrucişară. N-o recunoscu pe loc, sau se prefăcu, ticălosul. Apoi îi surise. Fu un fel de zâmbet de complicitate, dar lipsit de insolenţă, mai curând timid. Timiditatea, aparentă sau reală, acum, ca şi obrăznicia atunci, o impresiona favorabil. Voi chiar să scoată pudriera pentru a-şi cerceta faţa în mica oglindă din interior, şi a retuşa defecţiunile intervenite… îi făcu semn să poftească la masa ei. „Obraznicul” nu înţelese. Repeta invitaţia şi tânărul se ridică, iar pe drum îi ceru chelnerului să aducă îngheţata „la masa doamnei". Iar la tonomat, în acel moment, era melodia aceea despre Brigitte Bardot. — Ei, şi ar fi cazul să te prezinţi, făcu „doamna”. — Te interesează numele adevărat sau cel conspirativ? Vorbea cu degajare, însă politicos. — Mi-e indiferent, spuse Leonora, relaxându-şi trupul în taină, cu lenevie. Chelnerul aduse îngheţata părăsită pentru moment la masa din celălalt capăt al terasei, iar un băiat puse în faţa femeii coniacul cerut şi răcoritorul. — O iei cam tare! observă admirativ „obraznicul” care nu mai era nici pe departe obraznic, arătând paharul cu „suta”. Leonora nu se dădea în vânt după băuturi. Acum ceruse unul mare probabil numai de dragul de a epata, de a demonstra „obraznicului” că ea nu e ceea ce-şi închipuise: o gospodină tâmpiţică şi complexată care nu face alta decât să păzească cratiţele şi cinstea soţului… — Mă numesc Giuseppe, e numele conspirativ. Inutil să te prezinţi şi tu, ştiu cum… L. avu impresia că flirtează c-un licean care face pe italianul. Privi gura mică, buzele desenate migălos. Ar îndrăzni să mă sărute? — Bănuiam că e cel conspirativ… Dar ce conspiri? — Împotriva soţilor. Şi ce mai face domnul Ştefan 1859

Baroană? Uite că limba i se mai dezmorţise. Nuanţa de ironie a întrebării era prea clară: aşa vorbeşti cu o femeie despre care ştii că tocmai şi-a făcut de cap. În situaţia lor era dovada unei veritabile lipse de tact. Leonora îşi muie buzele în coniac şi-şi trecu limba, vârful limbii, peste buze. Îl privi în ochi, provocatoare. Leonora nu observă expresia de teribilă încurcătură ce umbri faţa frumoasă şi fină a lui Giuseppe. Era doar curioasă să vadă „ce va urma”.

Optsprezece Coada i se ridicase pe verticală, ca un stâlp de telegraf. Cu mult spor îşi freca ceafa şi gâtul de piciorul Blondului torcând insistent, presimţind parcă ce va urma. Blondul isprăvi cu montatul mulinetei. Cureaua coşului pentru peşti şi-o petrecu pe după umărul drept. Cureaua tăştii de piele în care avea tot felul de ustensile, cârlige de diferite mărimi, cleşti, bisturiu ascuţit, fir, muşte, artificiale, o trecu pe după celălalt umăr. Tot acolo avea două cutii de chibrituri în care mai bâzâiau, deşi aveau capetele smulse, câteva duzini de muşte mari, argintii şi aurii, pe care le prinsese pe gardul livezii ca şi pe pereţii barăcii unde se încălzeau la soare. Drept momeală mai avea un borcănaş în care săltau vreo cincisprezece broscuţe cu burţi galbene, trezind curiozitatea pisicii albe şi nebotezate. Scrise un bileţel şi-l atârnă pe uşa cabanei: „Am plecat la pescuit, prefer să nu fiu deranjat.” Pisica se luă după el pe cărare, în trap mărunt, pisicesc. Coada o ţinea tot ridicată, probabil semn de mare excitaţie gastrică. Era moartă după peşti, îi devora de vii, în vreme ce se mai zvârcoleau încă. De obicei primul clean prins îi era atribuit ei, ca o ofrandă cedată spiritelor pădurii. Fiindcă 1860

nimic nu certifica – îi explicase o dată Blondul, Colaboratorului, că mâtza aceea năstruşnică nu ar fi un duh al codrilor seculari, sau… Cu pas egal, fără a se grăbi, degustând dinainte clipele plăcute care-l aşteptau, Blondul tăie de-a dreptul prin livezile de la marginea oraşului şi în cincisprezece minute ajunse la râu, îl cercetă c-o privire ce spunea multe, dar nu se opri aici. Trecu apa pe un pod de sârmă, urcă pieptiş o colină, tot urmat de pisică (oricât ar părea de necrezut!) şi ajunse la un mic afluent unde rareori veneau pescarii, pe motiv că într-o apă atât de săracă nu pot fi peşti. Peştii însă, tocmai aici erau. Un canal de doi metri şi jumătate lăţime deriva o bună parte a apelor afluentului către roţile unei mori, şi exact sub cascada formată aruncă undiţa. Pluta nu mişcă, Blondul scoase din cârlig broscuţa, o aruncă, puse două muşte. Muştele avură succes! Scoase cinci peşti, unul după altul. Din uşa morii morarul îl privea, cu pălăria trasă pe ochi. Apoi merse puţin mai sus până-ntr-un loc de unde mai trase din apă doi eleni. Începea să se bucure de pescuitul ce se anunţa rodnic, când se întâmplă ceva ce-i strică tot cheful. Năduşit, cu hainele în dezordine, cu ochii ieşiţi din orbite, ca o nălucă a spaimei, răsări din neant Colaboratorul. Îl căutase cu disperare pe firul apei şi numai întâmplarea făcuse să afle din gura unui ţăran că un pescar care arata cam aşa şi aşa o luase-n sus pe micul afluent. — Sc, sc, sc, lp, lp! — La dracu’! Taci! Îmi sperii peştii.! — Bd, bd, de ce să…? La unul din pantofi şireturile atârnau. Pantofii erau plini de praf. Blondul rezemă undiţa de un copac şi încrucişa braţele. Clar, pe ziua aceea pescuitul era ratat. — Lp, lp! — Până acum mi-ai spus o mulţime de lucruri interesante. Altceva? Pisica merse să se frece de piciorul Colaboratorului. Acesta o dădu la o parte, brutal. Blondul se încruntă. — Lumea se scufundă, iar tu pescuieşti! 1861

— Azi e vineri, iar eu vineri postesc, more maiorum31... — Da! sări-n sus Colaboratorul. Moare maiorul! Dar e maior? — Cine-i maior? — Cine moare? — Vai! se jelui Blondul, luându-şi obrazul în palme, e o zi excelentă pentru pescuit, trag elenii ca tâmpiţii, cum dracu’ de m-ai găsit, ce vrei de la mine? M. sălta de pe un picior pe altul. — Păi văz că ştii că moare... de fapt a şi murit. De unde ştii, când ai aflat, că eu… — Ce ştiu, ce am aflat? — Sc, sc, a murit! Sub ochii mei şi-a dat duhul gazda mea, doctorul Caniardo, şeful şi binefăcătorul pensionarilor… — Drăcie! Ε un motiv să mă deranjezi? Cum a murit, de bună voie? — Îţi arde de glumă?! — Vrei să lăcrimez? Nu suntem rude. — Dar a murit muşcat de PĂIANJEN!! De un păianjen uriaş… De un păianjen pus pentru mine!! gemu M. Blondul rămase nemişcat. Un spasm, doar, îi frământă obrazul. — Şi unde-i acum? — Cine, pentru numele lui Dum…? Pă…? — Cine! îşi pierdu răbdarea Blondul. Bătrânul Caniardo. — Zace mort… Singur, în holul casei lui. — Cum? Nu ştie nimeni? — Doar eu. Blondul se gândi. Deodată îi aruncă lui Μ. o privire pătrunzătoare. — Ia spune… Tu l-ai…? — Eşti nebun, Blondule? De ce să-l fi…? — Atunci de ce tremuri aşa? — Dar cum să nu, când…? Blondul îşi culese-n graba lucrurile şi o luă la goană spre casă. După el începu să alerge pisica, tot sperând că va mai 31

După obiceiul strămoşilor (lat.).

1862

căpăta un peşte. După pisică, exasperat, la capătul puterilor, nemaisperând în ceva, se lansă Colaboratorul. — Stai, Blondule! urlă el. Unde alergi? — La cabană. Vino şi tu! Ca şi cum ar fi putut merge în altă parte. Dar Blondul i-o luă cu mult înainte. Când M. ajunse la cabană, nu găsi pe nimeni acolo. Doar pisica se odihnea la soare. Colaboratorul încercă să intre, dar uşa cabanei se dovedi a fi încuiată. Căzu pe scaun, în umbra viţei. I se învârtea capul, mare lucru dacă nu-l loveşte guta. Blondul apăru cinci minute mai târziu. — Unde-ai fost? Blondul arătă o pastilă albă. — La vecin. Am cerut asta, sc, sc, m-a apucat o durere de cap… si înghiţi antinevralgicul, cu apă. – Şi acum, povesteşte… dracului ce s-a întâmplat de fapt! Colaboratorul se trezise pe la trei după-amiaza, după un somnuleţ scurt dar întremător şi fără vise. La amiază înfulecase zdravăn, trăgând câte va bune pahare din vinul casei, la o circiumă de lux. În pijama, se apucă să-l lustruiască pe Bill, binoclul, cu o cârpă de mătase şi apoi cu piele de căprioară. Îi plăcea să-şi îngrijească lucruşoarele. Se instală cu mare plăcere la fereastră să vadă cu ce se mai ocupă yoginul. Ajunsese să-i cunoască destul de bine programul. La ora aceea, pe vreme frumoasă, blândul maniac venea deseori în grădină c-un tom masiv, pe semne Biblia, se instala în jilţ şi-l răsfoia, cam un ceas. Se retrăgea apoi în casă, în laboratorul său de sudolog şi tropicolog. În una din zilele trecute primise vizita individului acela hilar şi obraznic, Bledea-poş… Cum yoginul nu făcea nimic interesant, nici măcar nu stătea în cap, M. întoarse lentilele lui Bill în altă direcţie: pe un balcon, crezându-se ferite de priviri indiscrete, două fete răceau nudism. Sc, sc, femeia, mare mister… Un zgomot prelung, muzical, ca de cristal spart, venind din interiorul casei, îl întrerupse pe Colaborator din contemplarea celor doua trupuri dolofane, rembrandtiene. 1863

Cuprins ca de o presimţire sinistră, ciuli urechea. În acel moment Jean-sâcâitul arăta ora trei şi douăzeci şi cinci. Minute-n şir nu se mai auzi nimic şi Colaboratorul era pe cale de a se restitui frivolei contemplări a celor două graţii alcătuite din curbe variabile calde şi vii, când o bufnitură violentă sugeră un obiect mare, răsturnat în hol. „În casa asta se petrec crime!” gândi M. şi se repezi să vadă ce e, pipăindu-l în buzunar pe Alfons, a cărui prezenţă, indiferentă, rece, dar tăioasă, îi dădea totdeauna putere să înfrunte situ… Deasupra cuierului răsturnat, doctorul doctor, cu faţa desfigurată, cu ochii năpădiţi de sângele ce se revărsa din vinişoarele plesnite, abia îşi mai menţinea echilibrul, încercând să facă încă un pas. — Lp, lp! bâigui M. îngrozit. Gâtlejul lui Caniardo abia reuşi să scoată un horcăit rău prevestitor. M. aruncă o privire. Prin uşa deschisă observă că odaia de culcare a bătrânului pare devastată, de parcă uraganul „Mary” ar fi trecut pe acolo. Peste tot cioburi, sfărâmături, mobile răsturnate. — Agonia… horcăi Caniardo. De şase ore… nu reuşesc să mor! În ciuda cuvintelor tragice care-l îngheţară, observă, sau i se păru, în orice caz despre asta-şi aminti mai târziu, pe faţa bătrânului un fel. De rânjet blestemat, care, asociat la crisparea de dinaintea sfârşitului, alcătuia o mască de coşmar nocturn al unui pictor dement, sugrumat de-o coadă de şarpe. Eliberându-se c-o sforţare cutremurată de cuierul ce parcă prinsese viaţă, iar ramurile sale deveniseră tentacule, Caniardo venea clătinându-se spre el, agitându-şi fără sens braţele scheletice, ca şi cum ar fi vrut să-i dea o ultimă îmbrăţişare. Colaboratorul avu o singură dorinţă: să fugă cât îl ţineau picioarele şi să st oprească eventual doar pe partea opusă a planetei, atât de mare-i era groaza, când, următoarele cuvinte, ultimele pe care avea să le mai pronunţe vreodată doctorul doctor Caniardo, avură efectul neaşteptat de a-l 1864

dezmetici şi lucidiza. Nu că nu i-ar mai fi fost teamă – îi era, ba încă cum! – dar deveni brusc interesat în toată povestea asta: — Păian…! M-a muşcat păianjenul! Ε încă acolo! Are să te muşte şi pe… Are să vă muşte pe toţi! Bufni sinistru, cu zgomot de muchii frânte, de crengi putrede şi uscate, strivite, de rostogolire de oase, pietre, olane, sticle. Ciudat! Ultimele sale cuvinte nu păreau să aibă sensul unui avertisment, să aibă grijă, să se ferească, ci conţineau, interpretă Colaboratorul, şi cine ştie dacă nu avea dreptate, o satisfacţie imediată şi sumbră. Toate acestea el le explică cu destule împiedicări Blondului, dar se pare că, părăsind scena, Caniardo se bucura că va fi urmat de chiriaşii! său. Sorbind până la capăt paharul terorii, sugestionat de cuvintele „păianjenul e acolo”, Colaboratorul întoarse nişte ochi tulburi ce pierduseră orice expresie de omenesc în direcţia ce încercase s-o indice degetul bătrânului care şi acum, probabil deja înţepenit şi rece, împungea ca o gheară către uşa camerei de culcare. Frica, instinctul de conservare la nivelul cel mai pur, adică la nivel animalic, dictară următoarele sale mişcări şi acţiuni, în intervalul de timp ce veni. Trebuia să ucidă păianjenul înainte ca acesta să-l ucidă pe el. Cu orice risc trebuia să-i vină de… Pătrunse-n dormitor în vârful picioarelor, strângându-l inutil în pumn pe Alfons. Nu cu prea multe zile în urmă Blondul îl blagoslovise cu suavul calificativ de „idiot” pentru că încercase să atace păianjenul cu pumnalul. Imediat ce trecu de pragul uşii, la pândă cu toţi ochii, şi cu cei din faţă şi cu cei laterali, şi cu cei din spate, o vază atinsă în treacăt de Caniardo, şi care prin cine ştie ce minune-şi menţinuse echilibrul pe-o muche, rezemată de perete, se prăbuşi, explodând mai cumplit decât o bombă, împrăştiind sute de ţăndări ce se rostogoliră-n toate părţile. De mirare că M. nu înnebuni nici acum. Unde se ascundea oare păianjenul? Ridică de jos vergeaua de bătut covoarele – pesemne şi Caniardo încercase să lupte, fără succes, împotriva celui-veninos-şi-cu-picioare-lungi –, ascunse pe Alfons, care oricum nu prea putea să-i fie util, îşi şterse sudoarea. 1865

Nimic nu mişca împrejur. Cu adevărat! Se oprise şi limba pendulei. M. privi pendula – era spartă. Jos pe parchet – o scrumieră grea de alabastru. Caniardo-şi pierduse minţile, aruncase-n pendulă cu scrumiera! Ceva foşni, se mişcă. Părul Colaboratorului se ridica măciucă. Mişcase cadavrul, sau păianjenul? Dar deodată avu o mare intuiţie: una din marginile covorului deranjat se căsca, formând un fel de tunel îngust, ca o gaură de şarpe. Dacă…? Ridică brusc covorul, făcând în acelaşi timp şi un salt înapoi, din precauţie. Ghicise! Acolo era! Surprins, înfricoşătorul păianjen porni să alerge spre ungherul cel mai apropiat. Îl nimeri din a treia lovitură, în plin, lăsându-l lăţit şi cu parchetul împroşcat împrejur de zeamă veninoasă, cafenie şi verde. Fugi în baie şi vomă tot ce mâncase cu atâta poftă la amiază, cheltuindu-şi ultimul bănuţ, epuizând şi cel de-al doilea împrumut al Blondului. Crezu că moare, atât îi fu de rău. Se stropi cu apă rece şi parcă-şi mai reveni puţin, dar priveliştea ce-l aştepta-n hol nu era în măsură să-l întărească. Abia acum observă că antebraţul lui Caniardo era umflat şi învineţit, aproape negru. Acolo îl muşcase păianjenul. Culmea. Mâna aceea hidoasă, rezemată provizoriu de un corn al cuierului răsturnat, căzu deodată, întinzându-se alături de trup. Colaboratorul mai transpiră o dată de groază. Se gândi că doctorul doctor abia acum murise, când îi căzuse mâna; îşi pierdu complet capul şi părăsi casa aceea cu stafii, fără să mai închidă uşa cu cheia. De altfel toate cheile de la intrare se aflau prinse de lănţişorul ce încingea încă mijlocul doctorului doctor Caniardo.

Nouăsprezece

1866

— Ştii, bd, bd, care e partea teribilă? — Mai ia o căpşună, să te întăreşti. Care e, bd, bd, partea teribilă? — Nenorocitul de Caniardo a murit nevinovat. De unde să ştie el… Păianjenul era pus pentru mine. — Aşa e. Sau aşa ar trebui să fie. M. sări în sus: — Şi o spui atât de simplu? Blondul dădu un bobârnac chiştocului care căzu lângă pisică. Pisica se sperie. — Dar cum vrei s-o spun? În etruscă? Ε prea evident, cineva nu ne simpatizează. Caniardo n-avea nici un amestec, dar, vezi bine, păianjenul n-a ştiut să facă deosebirea dintre voi, a făcut o neînsemnată confuzie, l-a muşcat pe el în toc să te radă pe tine. Ai baftă. — Dar în cazul Şuteu? Dar în cazul Călugării? Ce confuzie au făcut acolo păianjenii? Aţâţat, Colaboratorul numai că nu striga. Blondul îşi cam pierdu răbdarea: — De ce naiba ridici tonul? Şi apoi, apoi… n-am auzit că ăştia doi au dat ortul popii din cauza păianjenilor. — Dar păianjenii au apărut şi acolo. — Aşa se vorbeşte. Or fi fost doar în recunoaştere, se antrenau pentru tine. — Dar ce legătură au păianjenii cu ăia doi? Ce legătură avem noi cu ei? — Cam acelaşi lucru mă întrebam şi eu… Mai înghite ceva, măcar niscaiva pietre, poate taci un minut. — Şi de unde dracu’ vor fi aducând păianjenii? Blondul căscă a lehamite. — În loc să născoceşti întrebări idioate, mai bine te-ai pune pe treabă, şi încă fără întârziere. — Am ceva de făcut? Ce am de făcut? — Dar se înţelege de la sine: să te întorci acasă. — Acasă! strigă Colaboratorul, chircindu-se de groază. La păianjen? — Păianjenul e mort, dacă am înţeles bine. — La Caniardo? 1867

— Şi Caniardo e mort… — Dar tocmai asta e… Şi dacă vor pune alt păianjen care nu va mai face confuzii? Blondul veni în faţa lui M. cu mâinile-n buzunar. Dar părea că e gata să le scoată pentru a-l snopi. — Uite ce este, gă… Nu, n-am vrut să zic găgăuţă, nici pomeneală de aşa ceva. Am vrut să zic: uite ce este, Colaboratorule. Deci, uite ce este! Eu, dacă stăm să ne amintim, şi nici nu e greu, că n-a trecut cine ştie câtă vreme de atunci, îmi vedeam liniştit de treburile mele sănătoase şi sigure, când ai picat pe nepusă masă să mă deranjezi. Ai venit cu Marea Propunere, cu Marile Metode Infailibile, Marile Resurse, Marea Oală Umplută cu Drahme ce urmează să ne revină. Am refuzat cu tărie să intru în joc, mi se părea un joc fantezist. Dar, comiţând până la urmă Marea Greşeală de-a intra în joc, am constatat că e şi periculos ca o muşcătură de… nu, să zicem ca o misiune secretă pe teritoriul inamic. Mă simt mai „acasă”. În afară de aceste înţelepte constatări, cu ce m-am ales? Doar cu un Colaborator care m-a supt până acum de una mie cinci sute patruzeci şi cinci de drahme proaspete şi. Cu putere de circulaţie-n ţara asta frumoasă dar plină de ciudăţenii, drahme pe care nu cred că le mai văd vreodată. — Dar marele Câş… — Please, nu mă întrerupe! Marele Câştig! Marele Câş, e mai bine zis. Sau, dacă vrei, Marele Caş. Mai va! Mai curând o înţepătură de pă… Nu zic bine? Imediat ce mi-ai trecut pragul casei… — Nici nu m-ai invitat vreodată în casă… — Nici n-am să te invit! Imediat ce ai apărut aici au şi început păianjenii să danseze tarantela pe capul meu… Apropo, ştii care-i originea tarantelei? Tot de la păianjen vine, de la unul ce poartă un nume drăguţ, Lycosa tarentula, şi a cărui muşcătură se tratează cu danţul, danţ ore în şir, pe un ritm drăcesc, până ce scade febra şi trec halucinaţiile. Uite aşa s-a născut tarantela! Dar mă tem că-mi răcesc gura de pomană cu un gă… Nu, n-am vrut să… Dar, încotro bat eu? Doi păianjeni au venit peste mine până acum şi mira-m-aş să 1868

mai întârzie mult al treilea. Pe tine au încercat să te sfârtece tot doi. Riscurile sunt egale, normal… — Dar nu egal va fi împărţit şi Marele Câş… — Să nu discutăm acum despre marele Câş. Sau Caş. Deocamdată jucăm şi noi tarantela după cum ne cântă pe strune păianjenul, dacă n-am avut ce face şi am intrat în horă. Şi o jucăm până la capăt, până la vindecare, că altfel nu se poate. Şi acum: trebuie să mergi acasă, altfel dai de bănuit, înţeles? Îţi închipui că mi se ştie că bătrânul Caniardo avea un cretin de chiriaş? Crezi că nu se ştie cine e chiriaşul, un tip şod care umblă „incognito” zicând oricui că el e „domnul M.”? — Dacă merg acasă, mă umflă imediat. — Dimpotrivă. Te arestează imediat dacă nu mergi acasă. — O să-mi ceară actele. — Ei şi ce, ai actele în regulă, ultima condamnare ţi-ai ispăşit-o legal, cu succes, graţiat pentru bună purtare, de atunci n-ai mai săvârşit des bêtises cât de cât notabile, cu excepţia, poate, a păcălelii ce i-ai tras-o tipului din vagonul de dormit. N-au ce să-ţi reproşeze nici în privinţa morţii lui Caniardo: muşcătura păianjenului e prea vizibilă, aşa spuneai, doctorii vor confirma. Cazul va fi asociat celorlalte două… — Şi toate trei vor fi trecute în contul meu! se căina M. — Prostii! Nimeni nu te-ar crede atât de deştept ca să poţi aranja nişte crime atât de spectaculoase şi perfecte. Argumentul îl lăsă pe Colaborator perplex: cu întârziere înţelese că trebuie să se simtă şi jignit: — Dacă tu mă iei.., — Nu uita să transmiţi salutări bunului meu prieten Adrian Mocanu, se grăbi să adauge Blondul. — De unde ştii că mă voi întâlni cu A. M.? — Nu ştiu de unde ştiu că ştiu, se amuză Blondul. Dar pariez că e deja lingă cadavrul lui Caniardo, împreună cu… Colaboratorul descrise mici semicercuri, ca un câine în lanţ. — Dar cine să-i fi anunţat? Cine? — Dar dacă a dat cineva peste Caniardo din întâmplare, de 1869

când ai plecat de acasă? Lăptarul, factorul poştal, vreun pensionar necăjit, sau vreo femeie care vinde urdă şi smântână? La dracu, n-ar fi de loc bine să fie aşa, normal ar fi să-i suni şi să-i anunţi tu pe băieţi. Totuşi, ascultă ce-ţi spun, dacă dai peste el acolo, dacă au sosit deja, stăpâneşteţi tremuriciul, poartă-te normal, afişează-ţi demnitatea pe care nici n-o ai, că doar nu e prima dată când dai nas în nas cu dânşii, sunteţi cunoştinţe vechi şi vă simpatizaţi la fel de mult. Şi nu uita: n-are de ce să-ţi fie teamă fiindcă în cazul Caniardo eşti într-adevăr nevinovat… bineînţeles dacă nu mai minţit. Dar nu cred să fi minţit, ai, ce zici? — Sunt nepătat, puse Colaboratorul mâna pe inimă. Dar nu mai am măcar o drahmă-n buzunar. N-am parale nici pentru bilet de autobuz! Pe Blond îl cuprinse vechea furie, ca totdeauna când M. aducea vorba de bani. — Eşti o lipitoare neruşinată! Ceea ce faci se numeşte deja şantaj – cunoşti acest cuvânt etrusc? Şantaj! — Sc, sc, de ce şan…? Când punem mâna pe Marele Câş… — Isprăveşte cu Marele Caş! Trei sute de drahme-ţi dau, ultimele. Stai să trec aici. Acum datoria ta se ridică la… — Ştiu! sughiţă Colaboratorul. La o mie opt sute patruzeci şi cinci de dr… Dar când punem mâna pe Marele Câş… — Dispari! Blondul îl împinse spre poartă. – Stai puţin, am o idee. Telefonează băieţilor încă înainte de a merge acasă, chiar dacă am admite că ei sunt deja acolo. Şi iată de ce: o să-ţi descopere urmele, o să-şi dea seama că ai fost de faţă la moartea bătrânului, se vor mira şi vor strâmba din nas că nu i-ai anunţat.. — Dar a trecut deja timp… — Nu e grav. Vei spune că ţi-ai pierdut capul, că toate telefoanele erau stricate şi ocupate, că îndeobşte nu prea ştii cum se procedează-n asemenea cazuri, şi apoi erai prea speriat… Telefonează-le, asta face totdeauna impresie bună, chiar şi unuia de la… contraspionaj. N-are sens să mergi acasă şi să dai acolo de ei: nu vei mai putea telefona, or telefonul e un fel de colac de salvare pentru tine. — Dar ce, mă înec? M-ai zăpăcit rău de tot, nu mai înţeleg 1870

nimic, în orice caz voi te… — Imediat ce scapi de acolo – nu cred să te reţină – vii aici cu noutăţile. Sunt teribil de curios. Fii optimist, ai trei sute de drahme-n buzunar, ai perspectiva unui Mare Caş, ai… — Dacă mă întreabă de unde am drahmele? Dacă-mi fac percheziţie? — De la mine. Împrumut. Drahme cinstite. — Adio! flutură din mână M., teatral. — Şi când iei un scaun, fii atent pe ce te aşezi, să nu fie vreun păianjen acolo, că altfel… la noapte vei cina cu Pluto! — Ce tot spui? Emoţiile ultimelor ore îi treziseră Colaboratorului iar apetitul. Ne-a invitat cineva la cină? Se mănâncă bi…? — Cară-te odată! * Grăbindu-se să ajungă la staţia de autobuz, vechile temeri şi anxietăţi îl cuprinseră pe Colaborator. Evident, se mişca pe teren lunecos, dar ce era mai grav… Simţea că există un amănunt fals care răsturna întreaga situaţie. Şi… * Chiar în faţa cabanei, sub arcada de viţă ce constituia o streaşină de nădejde, unde deasupra măsuţei atârna şi un bec, îşi servi Blondul, în răcoarea serii, o cină frugală alcătuită din cei câţiva peşti prinşi după-amiază – dacă nu inter veneau „evenimentele”, recolta ar fi fost desigur mult mai substanţială – fripţi în făină de mălai, puţină telemea, şi fructe din propria-i gospodărie. La telemea adăuga şi câteva măsline scoase din ulei, bine desărate. La măsline, un gât de ţuică tare. Din cabană, prin fereastra şi uşa larg deschisă se auzea muzică. Pe când se desfăta astfel în tovărăşia pisicii albe şi nebotezate care ciugulea resturi de peşte şi fărâmituri de telemea – refuzase inexplicabil măslinele, ca şi ţuica – se reîncarnă şi Colaboratorul. 1871

Arăta prăpădit rău de tot, deteriorat de parcă hunii l-ar fi trecut prin copite. Se prăbuşi pe unul din micile fotolii de trestie. — Lp, lp, lp! — Păi atâta ştiam şi eu, îşi permise Blondul să observe, aprinzându-şi flegmatic o ţigaretă lungă şi subţire. — Cum ştiai? De. Unde? Ştiai că i-a crescut părul? Blondul trimise fumul în sus. Îl scrută pe Colaborator cu seriozitate. — Mamma mia… Ce ştiam? — Ce mamă? — Ia-o-ncetişor… Ce păr? — Ce încetişor? Părul de pe cap. — Ai înnebunit… Ce cap? — Ce înnebunit? Capul lui Caniardo. — Bd, bd, făcu Blondul încetişor. Se ştie: morţilor le creşte părul, barba… — Dar doctorul doctor Caniardo era chel ca-n palmă, nici la tâmplă n-avea firicel… Doar trei negi, deasupra frunţii… — Şi acum, când te-ai dus acasă, vrei să spui că l-ai găsii cu plete? N-aş prea ere… Colaboratorul îl privi cu ochi de peşte scos din apă. — Uf!!! Bd, sc, sc! Păi dacă am să-ţi… — Stai! Să procedăm metodic, emoţiile te-au cam surme… — Da! Sunt surmenat, nebun. Îmi crapă măseaua după o duşcă. Bău două păhărele, unul după celălalt. O aruncă de pe cap pe Martha-sentimentala cu o brutalitate pe care nu şi-ar fi permis-o altădată. Blondul se instală în faţa lui. — Din nou, de la capăt, bun? Te-ai urcat în autobuz, ai coborât în centru. Ai telefonat? — Da! Le-am spus că pe strada Rosetti 12 un păianjen veninos l-a muşcat pe doctorul Caniardo. Ştii ce mi-au răspuns: că păianjenului i se va dresa proces-verbal şi va fi amendat conform articolului cutare, pentru huliganism, iar dacă se dovedeşte că a fost şi atac armat, e pasibil de puşcărie. Şi a închis telefonul. Am vârât a doua fisă. A sunat. 1872

Tovarăşu, am zis, tot eu sunt… Iar el: Acela cu păianjenul? Domnule, lasă-te de glume, aici avem treabă. Şi iar a trântit receptorul. Am sunat pentru a treia oară, şi până să aibă vreme să închidă, am urmat: Domnule, aici e un mort! Iar el: Un mort care vorbeşte la telefon? Iar eu: Nu la telefon, pe strada Rosetti 12. Gazda mea a binevoit să moară. Iar el: Aha!!! Pe strada Rosetti? Cunoaştem cazul, se vor lua măsuri. Şi avea dreptate: măsurile se şi luaseră. Când am ajuns acasă, maşina băieţilor era la poartă şi nişte ţipi se vânzoleau prin casă cu blitzuri, praf pentru amprente şi alte scheme. S-au încruntat la mine. I-am întrebat dacă pot să intru, nu mi-au dat voie, le-am cerut permisiunea să plec, nici asta nu mi-au dat voie, şi atunci m-a observat şi Adrian Mocanu. Sc, sc, numai el nu se agita. Ai idee ce făcea? Se instalase în hol, în apropierea cadavrului, dar nici că-i păsa de el. Şedea pe un scaun şi îşi odihnea picioarele pe alt scaun. — Ţi-am spus, acesta e stilul său. — S-a purtat drăguţ, mi-a făcut semn să intru, ceilalţi nau mai zis nici pâs. Spunea că-i face plăcere să mă revadă şi după felul cum zâmbea mai că-mi venea să-l cred. „Dacă înţeleg bine, m-a luat el în primire, locuiţi în casa aceasta în calitate de chiriaş?” I-am spus că până atunci fusesem chiriaşul lui Caniardo, dar de acum înainte, al cui? A. M. a zis „Priviţi, vă rog, îl recunoaşteţi pe dumnealui?” N-aveam nici o poftă să-mi revăd gazda, în halul în care se afla, dar am aplecat ochii, şi când au ridicat prelata cu care-l acoperi seră, mi-a venit leşinul: cadavrul se afla în aceeaşi poziţie, mâna stângă era la fel de umflată şi parcă se mai înnegrise, dar capul era altul, faţa alta! Avea păr, sur şi des, sprâncene viforoase, şi dracu’ să mă ia, alte trăsături. Părea ceva mai tânăr! Blondul asculta cu mare interes. Mormăi: — De necrezut! Şi ce i-ai răspuns amicului A. M.? — Sc, sc, că nu pricep nimic, că înfăţişarea doctorului Caniardo se schimbase cu desăvârşire… A. M. însă nu părea cine ştie cât de zdruncinat. A zis că aduseseră şi nişte vecini, iar aceia, la fel nu-l recunoscuseră pe Caniardo, şi erau la fel 1873

de perplecşi ca şi mine, pe urmă a mai adăugat că cineva din oraşul ăsta „joacă tare”, dar lasă, o să-i arate el lui, şi m-a întrebat cum ucisesem păianjenul. Ştia că îi venisem de hac, fără să-i mai fi explicat eu asta. După ce i-am povestit cum m-am priceput mai bine, a dat să mă felicite că-s atât de temerar. Nici o bănuială n-a răsucit împotriva mea… — Asta nu înseamnă că n-ar avea, ehe! — Taci! Pe urmă au ridicat cadavrul lui Caniardo, dar mai poţi şti dacă era al lui Caniardo? iar Adrian Mocanu a făcut o remarcă subtilă: se mira că nu apăruse încă nici un moştenitor. L-am întrebat dacă pot locui în continuare acolo şi a răspuns: „Deocamdată da, dacă nu vă este frică”. Dat dracului A. M. ăsta! — Dacă nu suntem atenţi, ne vâră în cofă. Eşti sigur că nai călcat în străchini? — Lp, lp, în ce? — Nu te-ai scăpat despre Marile Resurse, Bârlogul Marilor Căpitani, Marele Caş? — Prost mă mai crezi! Dar el, o fi ştiind el că eu sunt vechi client al… autorităţilor? — Ştie şi câte bătături ai. Ε ascuţit ca briciul. — Sc, sc! În orice caz, m-am purtat ca un gentleman. Mă miră însă că nu m-au pisat cu întrebările. Eu, în locul lor, maş fi arestat! Oricum, sunt o figură suspectă… — Aş! Ţi-ar face plăcere să fii! Şi nu-ţi mai da aere de vedetă printre borfaşi! Mai bine ai fi ciulit urechea să afli de unde ştiau băieţii că bătrânul Caniardo a crăpat. — Am descoperit şi asta, făcu M., umflându-se în pene. Dar mai întâi să-i ardem încă o chercheleală. Ţuica asta e sănătate curată. Bău, trânti păhărelul. – Ei bine, n-ai să crezi! — Poate că da. Ce trebuie să cred? Colaboratorului ţuica i se cam suise la cap. Stâlcea şi mai mult cuvintele, adăuga şi mai dese sc, sc-uri. — Sc, sc, Bledea-poştaşul venise să-l caute pe doctorul Caniardo. Îi făcuse rost de un medicament pentru ficat. De când Caniardo plecase dintre cei vii, M. nu se mai referea la el ca la „doctorul doctor”. Îi spunea simplu doctorul 1874

sau bătrânul, sau gazda mea. — Diavolul acela de Bledea apare mereu totdeauna în locurile unde se întâmplă ceva, comentă Blondul. Dar pun pariu că n-ai mers până la capăt: Cum arăta Caniardo când a dat „poştaşul” peste el? Îşi schimbase înfăţişarea sau nu? — Adrian Mocanu e destul de vorbăreţ… în vreme ce ăilalţi munceau de se speteau – nici nu ştiu de ce era nevoie de atâta sârg – el mi-a spus cam totul. Bledea l-a văzut pe bătrân mort, sub înfăţişarea sa normală, aşa cum îl cunoştea, aşa cum îl cunosc toţi. Sunt sau nu un băiat deş…? — Deci schimbarea a intervenit după plecarea lui Bl…? Μ. sughiţă. — Are vreo importanţă? — Numai Satana mai poate şti ce are importanţă şi ce nu. Colaboratorul îşi strecură mâna sub haină, sa-şi scarpine pântecul. — Mi s-a făcut o foame!… Ţuiculiţa asta… Cine spuneai că m-a invitat, sau te-a invitat, sau ne-a invitat la cină? Pul…? — Nu „Pul”, ci „Piu”. Pluto. Dar eu zic să refuzăm în seara asta invitaţia sa, e mai sănătos, şi… Pluto ăsta e insistent, o să revină, o să ne invite mereu, oricând putem profita de ocazie. — N-ai ceva bun în frigider? — De unde ştii că aş avea frigider? — Dau cu presupusa. Blondul redeveni brusc gospodar. — N-am! Şi chiar dacă aş avea, nu l-aş deschide pentru tine. Destul că te alimentez cu drahme. Te du şi cinează în oraş, dar la o circiumă modestă, nu la… De altfel trebuie să ies şi eu, aşa-că… M. îl privi chiorâş. — Cam unde, bd, bd, te duci? — Presupun că nu te priveşte. — Da, nu! Mereu mă tem că mă tragi pe sfoara şi lucrezi pe cont propriu… — Teme-te de altceva. — De ce? 1875

— De PĂIANJEN!

Douăzeci O seară neplăcută pentru M. Se decise să doarmă cu lumina aprinsă, dar imediat ce încerca să închidă ochii, penumbrele sufocante ce-l înconjurau începeau să mişune de labe păroase de păianjeni. Încercă să facă întuneric, dar era şi mai rău: în cercurile strălucitoare şi colorate ce le năştea bezna, începea să se legene capul descompus al lui Caniardo, când pleşuv, cu cei trei negi oribil umflaţi, când sub înfăţişarea cealaltă, cu păr sur, barbă crescută, şi agitând din mâna sa înnegrită de muşcătură. De câteva ori mâna aceea coborî din tavan să-i pipăie obrazul… M. sărea din pat urlând, leoarcă de transpiraţie. Se decise până la uf mă să renunţe la somn, să petreacă o noapte albă, cu o carte în mână, ca un om de formaţie intelectuală ce era. Sări în papuci, ieşi în hol, aprinse toate luminile. Dârdâind, se luptă cu frica, i se păru că o biruie. Se apucă să scotocească prin camerele lui Caniardo. Nu găsi absolut nimic demn de interes. Se mulţumi cu o cărticică subţire, de te puteai bărbieri cu ea3 memorii de călătorie-n Spania. Spania? Bah! Tot dându-şi curaj, încercând să glumească pe seama spaimelor sale, pe seama Spaniei şi-a dansatorilor ei, pe seama matadorilor şi-a taurilor Spaniei, citind un aliniat la pagina 51, un rând la pagina 80 şi finalul, la pagina 111, Colaboratorul ajunse în camera sa. Cercetă aşternutul – păianjenul nu era nicăieri. Roti bănuitoare priviri împrejurul pereţilor, dar nu descoperi nicăieri ghemotocul negru, urâcios, aducător de moarte. A, poate că după rama tabloului, în umbră, acolo… Nu. 1876

— Dacă nu e aici, unde poate fi păianjenul? rosti patetic M. În acel moment, ca un răspuns la întrebare, se auzi soneria! Soneria…? Un păianjen gigant stă rezemat pe balustrada scării, şi ridicând unul din picioare, apasă cu el clapa soneriei? Brr, sc, sc! Ce ne spune Jean-sâcâitul, cât poate să fie ora? Unsprezece şi cinci? Ar fi jurat că trecuse de două noaptea… Dar insomnia, spaima, triplează durata vremii. Deci, se auzi soneria. Soneria? Vizitator nocturn, întârziat, cine poate fi, păianjenul, moartea? Spiritul lui Caniardo? Dar ce, spiritele folosesc soneria? Nu intră neanunţate? Da, îi clănţăneau dinţii. Când mergea tiptil prin hol îi clănţăneau dinţii: uşa se va deschide singură, deşi o zăvorâse, şi va intra… — Cine e? zbieră M. Şi nu-şi recunoscu glasul. Poate că nici nu strigase el, ci oarecineva din spatele său: Ciiiine eeee??? — Deschide, sau…! M. strănută, nu de frig, ci de groază. — Nu deschid până nu spui cine eşti! — La dracu! Stăpânul! Asta e! Dar stăpânul, la ora aceea, era desigur oaspetele lui Pul… (Până la urmă Blondul îi explicase cine-i „Pul”…, Colaboratorul, totuşi, nu reţinuse corect numele.) Fugi-n cameră, îşi puse peste pijama haina. În unul din buzunare se afla Alfons, în teaca lui de piele. Dar parcă poţi lupta cu Alfons împotriva spiritelor, a păianjenilor, a teroarei? — Ce, la dracu’? Ce vocabular e ăsta? zbieră M., prinzând curaj. Care stăpân? Drept răspuns uşa fu zgâlţâită cu violenţă. Dincolo, afară pe scări, se află oare un nebun furios? Ce va spune Blondul despre toate acestea? O, un rest de mândrie îl menţinu pe picioare, va trebui a doua zi să poată relata cu fruntea sus despre fermitatea atitudinii sale-n faţa pericolelor. Da! 1877

Deschise uşa c-un gest hotărât. În casă năvăli un ins pe care M. ar fi preferat să nu-l întâlnească vreodată, chiar dacă ar fi trăit cât boababii. Dacă l-ar fi văzut pe stradă, desigur ar fi trecut pe trotuarul celălalt, şi s-ar fi apucat să examineze vitrinele, numai să nul mai vadă. Fiindcă într-adevăr, omul care venise, semăna cu un păianjen. Se tot întrebase M., răscolind prin casă, unde e păianjenul, şi iată păianjenul venise, de parcă numai invocarea numelui său; fie chiar în gând, ar fi fost suficientă ca să-l aducă. Necunoscutul nu era bătrân dar avea obrazul desfigurat de câteva cicatrici stranii ce-şi schimbau neîncetat linia datorită spasmelor ce frământau faţa aceea nenorocită. — Ha! Deci tu eşti chiriaşul unchiului! Şi întinse gheara spre umărul Colaboratorului care se dădu îndărăt ca-n faţa unei atingeri a Infernului. Încercă, încă o dată, strângând din pumni, să redevină stăpân pe situaţie. — Ci… sc, sc, cine eşti? — Nu se vede? Cum să nu, se vede prea bine, păianjenul… Travestit în om. — Nu pricepi? scrâşni individul, şi gura îi zvâcnea, când într-o parte, când în alta, cu colturile. Nu seamăn prea bine cu…? — Cum să nu, semeni prea bine cu pă… — Cu nici un „pă”! Semăn cu Unchiul, sunt nepotul doctorului Caniardo, toată lumea vede că seamăn cu el! Dar cu care din cele două înfăţişări ale sale? — Numele meu este Iosif Caniardo. Acum eu sunt stăpân peste casă, peste tot ce se află între zidurile casei… Ciudată, satanică lăcomie-n aceste cuvinte! — Peste mine nu eşti stăpân, protestă M., cu toate că mă găsesc între zi… — Vei pleca imediat… imediat! Nu suport chiriaşi, nu suport nimic!… — Observ. Pe tine cine te suportă? — Nu permit să mă tutuieşti! răcni nepotul. Trecea ca o 1878

vijelie dintr-o cameră în alta. Colaboratorul îşi frecă ochii. Nepotul acesta infernal, nu făcea parte oare dintr-un coşmar blestemat? — Mai eşti aici? Nu vezi că te iau cu duhul blândeţii? Nu înţelegi, că dacă mă scoţi din sărite voi declanşa… Marile Forţe Oarbe, care te vor spulbera?! M. avu o tresărire în care se amestecau spaima cu mirarea. Marile Forţe Oarbe! Suna ca din vocabularul său! Un gând complet stupid îl bântui. Nepotul acesta din miez de noapte, nu era, oare, tot el, sub altă înfăţişare? Păi Caniardo, nu trăise şi el sub două înf…? Încercă să vorbească cu acest alter ego: — Unde vrei să plec în puterea nopţii? Păsuieşte-mă până mâine. Mâine mă mut. — Mâine! zbieră celălalt, azvârlindu-şi braţele spre tavan. Nu mai există mâine! Pentru unii! M. îl privi. Nu, nu era tot el… El ar fi fost mai înţelegător faţă de el, desigur, desigur… Trecu în camera sa, ce contează că rămâne pe drumuri la ora aceea neverosimilă, nu era el un bătrân vagabond? Nu era obişnuit cu asemenea lucruri, nu aceasta era esenţa vieţii sale? Afurisitul de nepot nu-l slăbi, veni pe urmele sale, târându-se strâmb ca un păianjen cu picioarele smulse pe-o parte. — Vreau să rămân singur, scânci M. Trebuie să mă-mbrac. — Singur? Ha! Ca să-mi şterpeleşti ceva! Asemenea gând îi fusese cu totul străin Colaboratorului în seara aceea, dar nu mai spuse nimic. Traversă momentul neplăcut când fu doar în izmene, sub privirea batjocoritoare şi aiurită a lui Iosif Caniardo, apoi, îmbrăcat şi cu cravata corect legată, îşi înghesui lucruşoarele în trusa de voiaj Geada. — Eşti gata? — Gata. — Să nu te mai prind pe-aici! Câtă dreptate avusese bunul Adrian Mocanu mirându-se că încă nu apăruseră moştenitorii! Iată că apăruseră. — Plimbare plăcută! 1879

Colaboratorul se opri în prag, privi faţa hidoasă a nepotului. — Sper să te pape PĂIANJENUL! îi ură din toată inima. Dar apoi pe stradă gândi: Cum să-l pape, când chiar el e păianjenul?! * La urma urmelor, ce este ESSO? Tânărul Medic puse discul cu „Fantastica” şi se aruncă în fotoliu cu o expresie de satisfacţie perfidă. Ochelarii îi căzură pe nas. În faţa lui se aşezase Cosima, lumina slabă aşternu peste trăsăturile ei delicate o mască palidă. Clementina fuma. Şi Necunoscutul fuma, puţin izolat într-un colţ. — Atunci ne spui, sau nu ne spui o poveste de groază? — N-am nici un chef, răspunse Necunoscutul pe un ton blajin. Nici un chef. Cosima se ridică şi luă loc pe celălalt capăt al canapelei. Ea nu aprinsese ţigară. Muzica abia mai încăpea în camera mică, dreptunghiulară şi, poate copleşită de această lipsă de spaţii, Cosima sări la fereastră şi o deschise. Tânărul Medic tresări, umerii ascuţiţi străpunseră jerseul alb. Clementina îi aruncă o privire sfidătoare Necunoscutului? — Ştiam că…! — Aşa? se miră N. După o pauză adăugă: – Poveste de groază? Dar dacă… ehe! chiar noi facem parte dintr-o poveste de groază? — Mâine vom şti, decise Tânărul Medic, concis. — Şi muzica… Răsfirându-şi degetele mâinii stângi în evantai, Cosima îl privi cu ciudă. * Biet vagabond bătrân, se lamentă M. şi-i veni să-şi plângă de milă. Bărbaţii de vârsta mea au cămin, nepoţi, sau măcar, dacă sunt nişte solitari, nişte intelectuali, au tot felul de lucruşoare şi o vilă cu scaun şi masă în copac, Bârlogul Marilor Căpitani, uf, cât mă simt de aiurit şi de în plop! 1880

O siluetă feminină pluti dinspre capătul bulevardului, ireală în lumina nocturnă, ca un zvon de clopot. O fată singuratecă. O singuratecă purtătoare de mister. Încă delicată, silueta ei începu să se deseneze tot mai ferm, iar la douăzeci de paşi Colaboratorul o recunoscu şi o săltă pe Martha-sentimentala de pe cap cu cel mai desăvârşit gest galant. — Bună seara, bună seara, doamnă Leonora. Femeia se opri cântărindu-l c-o privire indiferentă, rece. Mirosea a alcool, de unde M. trase concluzia înţeleaptă că e cherchelită. — Ah, domnul M.! Privirea ei coborî asupra trusei de voiaj. Ce ai acolo? — Întreaga mea avere, scumpă doamnă. Caut locuinţă. — De atunci tot cauţi! Leonora râse. Te-aş invita la mine dar am soţ. Înţelegi? A-aaam soo-oooţ. — Dar nici nu… — Da, nu! Mai bine oferă-mi ceva de băut. Sunt foarte… zguduită. — Dar soţul d-tale… — La ora asta sforăie. Sfo-ră-ie! Iar eu trebuie să vorbesc cu cineva. Să mă descarc. Nu-i pot vorbi unui stâlp, unui copac… Am nevoie de un om. Ia să vedem, eşti om? Era mai cherchelită decât îşi închipuise. Tocmai treceau pe lângă terasa „Vadul Moţului”. Lumea se rărise, era târziu, peste o jumătate de ceas aveau să închidă localul. — Descindem aici? o întrebă M. pe un ton princiar, de parcă s-ar fi aflat la porţile palatului Buckingham. Leonora avu un gest de oroare: — Nu! Oriunde, numai aici nu! Ceva mai încolo găsiră un mic restaurant în care puţea teribil a ţuică vărsată pe jos. Intrând acolo în tovărăşia Leonorei – în vreme ce toate capetele, mai mult sau mai puţin cherchelite, se înălţară către ei, – Colaboratorul se simţi ca un bătrân cuceritor, deja plictisit de femei, care-i oferă un alcool ultimei amante, înainte de a o saluta definitiv. Puse trusa de voiaj „Geada” alături pe scaun, iar pe Martha-sentimentala o azvârli pe cuier c-un gest blazat. 1881

Martha se răzbună pentru răul tratament, zbură dincolo de cuier, aterizând pe genunchii unui beţivan, care o privi cu uimire, o mirosi şi vru să şi-o înşurubeze pe cap, când amicii îi atraseră atenţia dincotro sosise farfuria zburătoare. Se ridică şi veni la masa lui M., clătinându-se. — Domnule… Domnitză – hâc. Când şi pălăriile pică din ceriu, înseamnă că… hâc. — Ce simpatic e! chicoti Leonora. — Ce serviţi? întrebă ospătarul. — Dă-le tot ce vor! ordonă beţivanul. În contul meu. Chiar şi vişchi, hâc. Azi, când şi pălăriile pică din ceriu, hâc… — Ce uischi aveţi? întrebă Colaboratorul. Burbon, Uait Hours, Bleik and uait, Henchei Benister, Gioni Uolcăr, Ould Scoci, sau…? — Uischi de Văleni şi uischi de Turţ, clipi ospătarul. — O. Kei. De Turţ. — Ce bine, se bucură Leonora. În viaţa mea n-am băut ui— — Dar ce ţi s-a întâmplat de eşti aşa…? Cherchelită, Leonora îi povesti. Colaboratorul nu reţinu mare lucru, faptul că o doamnă se decisese pentru o mică aventură, nu i se părea extraordinar. Dar aventura Leonorei se terminase-n chip neprevăzut. M. ciuli urechile: asta era destul de interesant. — Şi chiar…? întrebă el. — Chiar! Nu am ghinion? — Sc, sc, se miră M. Curat ghinion. Dar de unde până unde…? — Nu înţeleg, nu înţeleg, se căina femeia. Apoi ieşiră din circiumă. Leonora îl rugă să n-o conducă. Se va duce singură, cu destinul ei blestemat. Din uşa localului, Μ. o privi cum se îndepărtează. Povestea ei, totuşi, nu prea stătea în picioare, probabil alcoolul… dar mai ştii? Câte lucruri ciudate nu se… Nu prea avea ce să facă. Se hotărî să se întoarcă-n local şi să rămână acolo până la ora închiderii. Apoi… Totuşi şi el se cam cherchelise. La masa unde doar un minut înainte ascultase peripeţiile sentimentale ale Leonorei, 1882

cine credeţi că stătea? Cine? Crezu că visează. Nimeni altul decât Adrian Mocanu. Când intrase, pe unde? Consideră că ar fi lipsit de tact să-l ocolească, şi apoi, nu-i era de loc teamă. A.M. îi făcu semn să şadă, întinzând o palmă îngustă, cu degete lungi. — Te-a părăsit tipa? — Bah! Lp, sc, sc! încercă să pareze Colaboratorul. Dar unde v-aţi ascuns până acum? — În celălalt capăt al sălii. — Şi eu nu v-am observat! — M-am mutat pentru că acolo trage. — Cum merge treaba? Un fel de instinct câinesc îl povăţuia pe Colaborator să tot arunce întrebări, să nu-i lase celuilalt vreme să întrebe el, numai că din păcate, prin forţa împrejurărilor, chestionarul său era redus, şi după o scurtă pauză în care nu reuşi să inventeze nimic, A. M., aprinzându-şi ţigara, trecu la un fel de contraatac. Numai că întrebările sale se dovediră inofensive şi fără subînţeles, nu erau capcane în care bietul M. să pice şi să nu mai iasă; drăguţă doamna ce te însoţea – ah, simplă cunoştinţă întâmplătoare, se modeşti Colaboratorul, luându-şi mutra de bătrân cuceritor; şi altă întrebare a lui A.M.: n-ai somn de te vânzoleşti la aşa oră târzie prin oraş? Ce somn, se plânse M., păi a apărut blestematul, diabolicul nepot… A. M. scutură fumul de la ţigară şi-l privi cu ochi liniştiţi. — Ce fel de nepot? Caniardo n-are nici un nepot. — Atunci e nepotul diavolului! Colaboratorul o spuse cu convingere, şi, înfricoşat, amintindu-şi de chipul fragmentat de cicatrici şi spasme al nepotului, mai sorbi un gât de chercheleală. Adrian Mocanu mai puse două sau trei întrebări în legătură cu venirea nepotului. Zece minute mai târziu făcu plata şi-l părăsi pe M. urându-i o noapte plăcută; un om politicos, gândi cu duioşie alcoolică M., şi-a dat seama că ar fi curată bătaie de joc să-mi zică „somn uşor”. Cincisprezece minute mai târziu circiuma fu închisă şi Colaboratorul fu 1883

poftit să iasă împreună cu ceilalţi cheflii. Unul cânta, clătinându-se: „Bi-rim-bam, bi-rim-bi-rimbam, bi-rim-bi-rimberaaa!” * Se decise să meargă la Blond. Dar cum era bine cherchelit, spiritul de aventură trezindu-se, îl îndemnă să facă un ocol. Îi plătise – îşi aminti – bătrânului Caniardo chiria pe-o lună. Şi nu beneficiase de camera sa mai mult de câteva zile. Cum îşi permitea lepra aceea de nepot să… – Cum îşi permitea… Cum?? Minute în şir dădu ocol casei de pe Rosetti 12, dar nu se alese decât cu o serie de spaime în plus. Îl sperie o pisică, o frunză ce căzu, învârtindu-se ca un păianjen pe firul ce-l ţese, un foşnet, o umbră, o clipă de tăcere absolută. Ferestrele casei – orbite negre, goale, – ce făcea nepotul? Întoarse prova în direcţia barăcii Blondului. Nici un autobuz nu mai circula, distanţa era mare iar trusa de voiaj Geada, tixită cu lucruşoare, botezate şi nebotezate, începea să atârne tot mai greu, dar ce putea să facă? Poate că Blondul se va milostivi de el, şi apoi, nu era oare cazul să-i povestească despre apariţia nepotului? * Dar Blondul, trezit dintr-un somn odihnitor, începu să zbârnâie de furie şi ca introducere apelă la un lung, suculent repertoriu de înjurături. M. reuşi, totuşi, să strecoare printre de senzaţionala ştire despre nepot. Înjurăturile conteniră. Blondul fluieră, ca şi cum şi-ar fi chemat copoii de vânătoare. — Păi de ce nu vorbeşti, gă… domnule? — Am tot încercat, dar înjurai prea cu foc, se scuză candid M. Blondul dispăru; într-o clipă reveni îmbrăcat, gata să acţioneze. — Sc, sc, ce faci? — Plec să văd care e situaţia. 1884

— Atunci – încercă plin de speranţe Colaboratorul – mă laşi să dorm la tine? Sunt frânt, lp, lp… — Nici pomeneală de aşa ceva. De altfel, nu sunt singur. — Dar cu cine? — Ε o femeie la mine, găgăuţă! — Sc, sc… Şi atunci eu ce fac? Vin cu tine la…? — Nu! Trebuie să acţionez singur. Tu întinde-o încetişor către gară. În vreo două ceasuri, cred, ajungi. Acolo e o circiumă deschisă zi şi noapte, pentru vagabonzi… * La periferie noaptea părea mai întunecoasă iar cerul mai viu; Colaboratorul se aşeză pe-o bancă durată grosolan dar temeinic în dreapta unei porţi, ca la ţară. Scotoci prin buzunare îl găsi pe Bill, binoclul, şi se apucă să scormonească cerul înstelat. Deodată o dungă albă şi subţire zgârie lentilele binoclului. M. tresări cu tot corpul: căzuse o stea. * Pe la trei ale nopţii, când aproape se lumina de zi, găsi un loc în sala de aşteptare a gării. Adormi cu Geada sub ceafă, cu un ziar sub pantofi. Un pungaş, chiar dacă ar fi avut proteză în loc de mână, l-ar fi putut văduvi de toate lucruşoarele sale, inclusiv pumnalul Alfons, atât de adânc îi fu somnul. Se trezi pe la şase, înţepenit, cu limba amară şi dureri de cap. Atât de mult i se mărise capul că abia încăpea în sala de aşteptare. Cherchelise prea mult şi amestecat în ajun. Dar când părăsi gara, lumina dimineţii senine îl învioră. Fu o clipă stranie: i se păru că atunci sosise în oraş şi că ia totul de la început. Intră exact în aceeaşi cofetărie, după ce luase ziarul de la acelaşi chioşc. Aceleaşi fete bârfeau la tejghea, cafeaua avu acelaşi gust. Când încercă să intre-n vorbă, făcând cine ştie ce remarcă insignifiantă, aceeaşi fată făcu acelaşi gest tâmp, ciocănindu-şi fruntea cu degetul… Cu acelaşi deget. 1885

Doar când deschise ziarul şi căută mica publicitate, Colaboratorul realiză că trăieşte altă zi. Unul din anunţuri îi sări în ochi: „Miere de albină în fagure, convenabil, vindem. Şi stupi. Pescaru, Lămâiului 2.” — Sc, sc! începu să se agite M. Vă rog, plata! — Dar aţi plătit, i-o întoarse una din fete. Cealaltă, invariabil, îşi ciocăni fruntea.

Douăzeci şi unu Se întoarse la gară şi depuse la „Bagaje de mână” trusa de voiaj Geada. Atmosfera fumegoasă a clădirii îi reaminti că în cele trei scurte ore de somn al nopţii trecute visase o mulţime de porcării, păianjeni, târfe, o stradă din Bucureşti, neagră sub camuflaj, unde cineva încerca să-l stranguleze. Îşi aminti că înainte de a ajunge la gară văzuse o stea cum cade. Strada Lămâiului, numărul doi. Îl întâmpină un bărbat care semăna uimitor de bine cu Alain Delon, uşor maturizat. Purta cămaşă galbenă, descheiată la gât şi avu un surâs sincer şi amabil. — Fii binevenit! — O, aţi şi sosit, zâmbi şi Colaboratorul încercând să-şi ascundă deprimarea. — O ţigară? — Aş prefera un antinevralgic, gemu Colaboratorul. Cel cu figura lui Alain Delon râse, scotoci într-o servietă şi-i oferi o pilulă galbenă, rotundă. Înainte de a o înghiţi, M. ezită: „Dacă e…?” Avea gust dulce acrişor. Tânărul privi ceasul de la mână. — Să discutăm repede, zise el. Cum stai? — Sc, sc… — Adică, nici prea, prea, nici…? — Stau bine, încercă să-şi facă puţin curaj M. — Atunci e bine. Ţi-a trecut durerea de cap? — Aproape că da… 1886

— Autosugestie, zâmbi celălalt. Ceea ce ţi-am dat e o simplă bomboană pentru rău de avion. Hapuri pentru dureri de cap n-am. Deci, care e situaţia? — Am două formule. — Teribil! Scoate-le! — Le ştiu pe de rost. Formula morţii îngrozitoare, şi formula morţii blânde… Prima e… Dându-şi capul pe spate, tânărul îşi permise un lung hohot de râs răsunător. Colaboratorul îl privi uimit, puţin speriat. Continuă repede: — Celelalte două formule nu pot să le găsesc, dar mă mulţumesc cu jumătate din suma promisă… Cincizeci de mii de… Tânărul îl întrerupse, aproape furios; — Ascultă! Drept cine ne iei? Ce vrei să ne vinzi? Pun pariu că ne iei drept nişte ageamii scoşi din zeamă de varză, care vor pica în fund când vei zice: formula unu: dulce – lumină – lumină – parfum – tunet – ESSO – frig, etcaetera… — Păi asta e formula, scânci Μ. O ştiţi? — O ştie tot oraşul, domnule şmecher. Asta nu e formula, ci masca! Ce este ESSO? — N-am idee, recunoscu M. — Şi atunci, pentru ce vrei să capeţi cincizeci de mii? — Credeam… — Înseamnă că n-ai făcut nimic! Cu A-2 ai luat legătura? — Cu Blondul? Desigur… — El ce-a aflat? — Tot atât cât şi mine. — Sunteţi nişte nătărăi, conchise tânărul, şi, pe cât de curtenitor se arătase la început, pe atât de scârbos deveni. — Ε nevoie de timp, lp, lp, vorbi Colaboratorul. Afacerea e tare încurcată. — Aşa e, fu de acord cel cu figura lui Alain Delon, uşor maturizată. Nu e un joc de copii, dar tocmai de aceea am apelat la dumneata, despre care am auzit numai lucruri, hm, pozitive, şi te-am sfătuit să colaborezi în problema noastră cu A-2 „spion isteţ. De aceeaşi părere, da, e nevoie de timp, dar de ce încerci să ne păcăleşti vânzându-ne „formule” idioate 1887

pe care şi copiii le-au aflat? M. nu răspunse, durerea de cap i se înăsprise. — Aţi dat cel puţin de urma colonelului Lauden? — Precis că e în oraş, răspunse M. evaziv. — Asta ştim şi noi. Dar vreun indiciu mai exact? — Suntem pe urmele lui… voi apela la Marile Resurse... — La… ce? — Am şi eu metodele mele, se scutură Colaboratorul, încercând să redevină bărbat. Îl voi găsi pe Lauden şi voi stoarce din el toate formulele ca dintr-o rufă spălată. Am nevoie pentru asta de încă puţin timp şi de bani. — Ce bani? Plata la urmă! — Aş accepta un avans de vreo două mii,… de drahme, făcu modest M. — Mă faci să râd. „Ai accepta!” Asta e bună. Dar nici nu te rog să accepţi, şi nici prin gând nu-mi trece să-ţi ofer vreun avans. Sin tem negustori, domnule, pricepi? Dai marfa, capeţi banii. Şi-i capeţi toţi, atunci. Aşa că M. fu nevoit să renunţe la avans. Încercă să obţină o altă favoare: îi ceru celuilalt, orice s-ar întâmpla, să nu trateze decât cu el. — Dar ce, încruntă „Alain Delon” sprânceana, A-2 ştie de prezenţa mea aici? — N-aş comite o asemenea greşeală. Dar mă temeam să nu apelaţi voi la el. Nu vreau să împart Marele Câştig cu el – e un zgârie brânză şi un… — Pricep, surâse întunecat celălalt. Pricep… Te foloseşti acum de el, iar pe urmă, la încasarea banilor, te scapi de el. — Da, o să-l lichidez, mărturisi M. — Ei şi ce! Cu cât mai puţini martori vii, cu atât mai bine. După ce vom avea ESSO, nu ne pasă ce se va întâmpla cu A2. Dar – vrem ESSO! * Părăsind casa aceea, Colaboratorul se simţi pentru prima dată-n viaţă detestabil de ticălos. „Da, o să-l lichidez pe Blond”. Intenţia o avea de la început, dar acum o formulase 1888

în faţa cuiva. În faţa cuiva care-i râsese-n nas când îi pomenise despre un avans de drahme, pe când Blondul… * După ce Colaboratorul îşi făcu vânt din casa aceea, din camera alăturată se întrupă un ins negricios, cu privirea sclipitoare, inteligentă, cu mustaţă, cam de vârsta lui M., mult mai viguros însă, agil, în ciuda masivităţii. Spre deosebire de cel tânăr, purta costum, cravată, lănţişorul ceasului de buzunar îi atârna la butonieră, dar nu părea să fie de aur. — Cu vi tute audis? întrebă râzând tânărul. — Je, mi audis sufice. — Felice, nia homo estas tre malsaga. — Trovi azenon, ne estas tro malfacila afero… — Ideea a fost a ta, bogată idee, continuă cel tânăr în aceeaşi limbă. În vreme ce poliţia îi ţine sub ochi pe ăştia doi, pe omul nostru ca şi pe Blond, noi putem lucra… — Numai să nu fi fost urmărit până aici! — Am supravegheat neîncetat strada. N-a mişcat nimeni. — Ε timpul să ne facem nevăzuţi, zise cel mai în vârstă. Dar, acum îmi vine ideea: există un pericol la care nu ne-am gândit. — Despre ce este vorba? — Există pericolul ca A-2 să ne facă bucata: să dea peste formulele lui Lauden înaintea noastră. — Ar fi un mare ghinion, dar nu cred. Ε bătrân, ramolit. Şi apoi, ce-ar face cu ele? — Ar încerca să le vândă! — Nu va fi luat în serios. Cine a mai auzit pe lumea asta despre „ESSO”? — Greu de ştiut. — Consideri, deci, că n-ar strica să luăm legătura, separat, şi cu Blondul? — Poate că da, însă mai târziu. Deocamdată continuăm pe direcţia Titus Grigorescu. Te-ar gândit, sper, că dacă terminăm cu bine treaba, nici un martor nu trebuie să 1889

rămână. Nici A-2, nici M. — Pe A-2 sper că-l suprimă M. — Iar pe M.? — Are un bun cadou pregătit aici, zâmbi tânărul, bătânduse peste locul unde ţinea revolverul. — M-am gândit, şopti visător bărbatul vârstnic, că un cadou şi mai potrivit ar fi una din morţile colonelului Lauden, chiar şi cea blândă, la o adică. — Subtilă idee! * Părăsiră casa prin spate, aşa cum veniseră, nimeni nu-i văzu dintre vecini. Nu bănuiau că destinul le hărăzise de a lua legătura cu A-2 mult mai devreme decât planificaseră ei. * În cursul după-amiezii veniră la adresa aceea, pe Lămâiului doi, mai mulţi doritori să cumpere miere în faguri sau stupi. Găsiră porţile zăvorâte. De altfel nicăieri nu văzură nici urmă de stup. Veniră cumpărători şi-n zilele următoare dar situaţia fu aceeaşi. Când peste vreo zece zile se întoarse din concediu, împreună cu familia, proprietarul acelei case, pe care îl chema într-adevăr Pescaru, nu pricepu de ce lumea vine să caute la el miere şi stupi. Rămase pentru el de asemenea o veşnică enigmă prezenţa în tabachera sa pe care o uitase acasă şi o regăsise cu plăcere, a unui mic glob galben, cu gust acrişor. Era bomboana primită de Colaborator de la cel cu înfăţişarea lui Alain Delon, şi pe care o strecurase acolo cu dibăcie, de teamă să nu fie otravă.

Douăzeci şi doi

1890

Colaboratorul părăsi casa de pe strada Lămâiului doi, plin de o energie furioasă. Înăbuşindu-şi remuşcările cu privire la Blond, se decise să acţioneze ca un demon pentru a rezolva în cel mai scurt timp „cazul Lauden”. Pentru a forţa împrejurările, pentru a face ca balanţa succesului să încline de partea sa, avea să folosească de data aceasta… experienţa întregii sale vieţi! Îşi dădu şase zile, nu, patru, pentru a pune punct final acestei afaceri. Tândălise destul! După aceea se va putea odihni… Cei ce-l întâlniră-n dimineaţa aceea şi binevoiră să-i acorde o privire, admirară faţa decisă şi crispată a unui bărbat în pragul Marilor Hotărâri. Aşa denumi M. întorsătura spirituală a acelei dimineţi: Marea Hotărâre. Dacă nu i-ar fi dat un nume, nici că ar fi putut să acţioneze în continuare. Dar, potrivit vechiului proverb etrusc, cum că lupu-şi schimbă părul, iar năravul ba, firea tot îl trăda până la urmă pe Colaborator. Energia şi Marile Idei clocotiră-n el cât străbătu străduţele periferiei, dar pe măsură ce se apropia de centrul oraşului, unde potrivit Marii Hotărâri trebuia să înceapă a acţiona, apa se răci, presiunea scăzu în cilindri… Într-adevăr, preumblându-se pe unul din bulevarde şi apoi dând ocol pieţei unde cel puţin două sau trei cafenele-l îmbiau la o chercheleală matinală, constată încă o dată că nu are nici cea mai mică idee asupra modului în care ar trebui să înceapă. Despre colonelul Lauden nu ştia azi cu nimic mai mult decât în ziua descinderii sale în oraş; nu izbutise să extragă nimic din tâlcul evenimentelor ce avuseseră loc între timp; dar, într-un fel, spre marea lui consolare, nici Blondul nu făcuse nici el vreun progres; dovadă că operaţia era cu adevărat dificilă. Trase şi o spaimă: în timp ce se plimba, în timp ce Marea Hotărâre se topea ca o zăpadă primăvăratică, o mână ca ivită din neant îl agăţă de umăr. Nu privise împrejur, nu observase că de câtva timp îl urmărea schizofrenicul, care, uneori, în timpul ciudatelor sale apariţii prin oraş, renunţând la postul de veghe din faţa librăriei, se lua după câte un trecător singuratic şi puţin grăbit. — Lp, lp, ce vrei? se cutremură M. 1891

Câţiva studenţi, la bordura trotuarului, priveau amuzaţi scena. Vocea schizofrenicului gâlgâi: — Azi noapte te-ai uitat la cer? — Nu! Lasă-mă în pace! M. grăbi paşii, se ascunse într-o prăvălie de mărunţişuri pândind terorizat dacă schizofrenicul va intra după el. Nu, acesta trecu mai departe, umflat, în palton, ca o statuie a absurdului hidos. Răsuflând uşurat Colaboratorul privi rafturile magazinului, observă o sticluţă-eşantion de formă fantezistă şi o cumpără pe loc. Pe sticluţă scria „Porto” dar era goală. Până la amiază intră şi-n alte prăvălii cumpărând încă vreo cinci şase obiecte mărunte care-i umflară buzunarele – trusa de voiaj Geada fiind depusă la gară – apoi voi să ancoreze la o circiumă mai de suprafaţă unde să radă nişte ţuici şi să mănânce, dar banii i se terminaseră. Aşa stând lucrurile, îl căută pe Blond, dar acesta parcă se dăduse la fund. Acasă la el găsi doar pisica, iar când se mai duse o dată, nici pe pisică n-o mai văzu. Începu să fie îngrijorat cu privire la soarta sa: fără adăpost, tânjind după o friptură, şi, niţel ridicol cum era, cu buzunarele pline de lucruşoare botezate şi nebotezate. Avu deodată viziunea serafică a unei bucătării de vară unde o femeie tânără şi drăguţă pregăteşte mâncare bună. Aproape că simţi în nări aroma dumnezeiască a unui şniţel în sos de smântână, bine usturoiat. Colosală ideea! Va face o vizită de curtoazie gingaşei, visătoarei doamne Leonora, şi cum vremea înclina cam către ora mesei… se va lăsa reţinut; un gând îi mai tulbura frumoasa năzuinţă de fericire: „Cazul Lauden”, dar îşi promise să se ocupe „şi de asta” după masă. Străbătu în trap săltat distanţa ce-l despărţea de casa unde trăise colonelul Max Şuteu, în pace, alături de familia Baroană, şi, cu toate că îndeobşte socoteala de acasă nu se potriveşte cu alte socoteli, a lui se potrivi de minune. Cochetă chiar şi-n cadrul prozaic al cratiţelor, cu părul pieptănat în sus, ceea ce-i adăuga la demnitate, într-un capoţel strâns pe talie, scurtuţ, Leonora tocmai făcea 1892

ultimele retuşuri – nu unor şniţele-n sos usturoi at, ci unei nu mai puţin apetisante musacale de vinete cu carne. Colaboratorului îi lăsă gura apă. După ce salută ceremonios, zise: — Pot să vă ofer un mic cadou… sc, sc, un fel de amintire? Scoase din buzunarele tixite un obiect, la întâmplare, întrucât acţionase nepremeditat, ci dintr-o inspiraţie de moment. Obiectul se nimeri să fie un minuscul fier de călcat cu miner din imitaţie de fildeş. Impresionată de atenţia lui, Leonora acceptă, după ce se fandosi o clipă două, „amintirea”. Rămase totuşi un pic bănuitoare: nu se aşteptase să-l mai vadă pe domnul M. De aceea, după ce flecăriră de una de alta, îi spuse aţintindu-şi asupra lui frumoşii ochi verzi: — În seara trecută… când ne-am întâlnit în oraş, am debitat o mulţime de prostii. Sper că nu m-ai luat în serios, domnule M…. Ştii, uneori sunt foarte… fantezistă… Colaboratorul uitase cu desăvârşire obiectul mărturisirii ce i-o făcuse Leonora şi dacă nu i-ar fi atras acum atenţia nu şiar mai fi amintit niciodată. Fusese şi el destul de cherchelit. Făcu însă un efort şi, spre ghinionul Leonorei, îşi aduse aminte: îi povestise despre o aventură amoroasă ce eşuase lamentabil… Dar din ce cauză? Sc, sc, bun înţeles, fiindcă individul „adorat” era de fapt… Ciudată, dar simpatică chestiune, aproape de necrezut. Leonora nu era o fată proastă. Un glas îi şopti că făcuse două greşeli grave, întâi spovedindu-i-se acestui domn, care-i deveni brusc odios, iar acum, punând iarăşi chestiunea pe tapet, trădându-şi astfel neliniştea. Îl privi pe Colaborator, întrebându-se cam ce gânduri îi trec prin cap. Iar prin acel cap treceau următoarele: Sc, sc, ce ocazie interesantă, individa se teme să nu vorbesc, să nu-i spun soţului… Nu mă mai mulţumesc cu o simplă masă, am să storc drahme de la ea… Drahme! Văzu faţa brusc îmbătrânită şi încruntată a Colaboratorului. Ca mulţi dintre oamenii lipsiţi de energie şi demnitate, credea că le câştigă pe amândouă compunând o mină gravă. Leonora ghici cam ce se întâmplă, şi totuşi încă 1893

mai spera. Dacă venise pentru şantaj, ce rost mai avusese cadoul, „amintirea”? Simţindu-se stăpân pe situaţie, M. crezu că e cazul să devină insolent. — Ce ar fi să mă invitaţi la masă, stimată doamnă? Spoiala de politeţe dispăruse cu totul din tonul lui. Leonora ripostă pe un ton sec: — Prânzesc când soseşte soţul. Colaboratorul râse: — Soţul? Ce contează soţul? Ce contează soţul, când, lp, lp…! Iată exact de ce se temuse Leonora. Viaţa îi servea o cupă amară şi nu mai putea da înapoi. Strânse pumnii. — Domnule M., aş prefera să pleci. Îi întinse micul fier de călcat. Ia te rog şi asta. — Trei mii de drahme! decise Colaboratorul, în picioare, pendulând între curaj şi teamă. — Nu înţeleg. — Atât te costă, scumpă doamnă. Tăcerea mea, atât costă. Trei mii. Şi încă, din prietenie pentru d-ta, sunt modest: ar trebui să cer zece mii. Nu bănuia Colaboratorul ce tunete vor aduce aceste cuvinte peste capul său. Fiindcă această latură a povestirii noastre ia, din acest moment, o întorsătură aproape neverosimilă. Un şir de coincidenţe avea să ducă la… Dar despre aceasta, puţin mai târziu. Leonora fugi în casă, aduse poşeta. Colaboratorul o aştepta puţin înfricoşat. — Nu am nici zece mii, nici trei. Am atât. Cară-te! Îi întinse câteva hârtii de o sută. M. se apucă să numere: — Unu, doi, trei, patru… Bd, bd, patru sute de drahme, atât nu-mi ajunge nici pe-o măsea. Le vârî totuşi repede în buzunar. Se apropie de uşă. – Mâine, doamnă, la ora asta, doamnă scumpă, vin să ridic restul de două mii şase sute de drahme. Doresc să fie în hârtii mari, şi pe cât se poate noi, curate. Bancnotele şifonate, unsuroase, îmi fac greaţă… — Să nu mai vii, domnule M.! În viaţa ei Leonora nu urâse 1894

pe cineva cu atâta intensitate. Se înăbuşea de furie! Colaboratorul scoase ceasul. — Jean-sâcâitul ne spune că e ora treisprezece şi un sfert. Mâine la treisprezece şi un sfert, mă prezint. Unde-i marfă ca a mea, nu-i tocmeală. La revedere, duduie! M. ieşi pe poartă, încântat de felul decis cum tratase afacerea. În stil mare, sc, sc, acesta e cuvântul, în stil mare! Părăsind bucătăria de vară, apucase să ia şi micul fier de călcat. De ce să-l lase?. Îl va boteza Leon, în cinstea Leonorei, în amintirea acestei lovituri. * Greu de spus dacă Leonora se temea cu adevărat foarte mult ca povestea aventurii ei cu nefericitul de Giuseppe (numele conspirativ) să nu ajungă la urechile soţului, sau dacă acţionă în continuare sub imboldul furiei fără margini ce o apucase. Era pătimaşă! Dar, ce e drept, după un calcul al şanselor o cuprinse şi o spaimă faţă de reacţiile cu adevărat de neprevăzut ale mohorâtului ei bărbat. Nu se gândi nici un moment să-i completeze lui M. suma, până la trei mii – nici nu avea de unde să facă rost de atâţia bani până a doua zi – şi apoi un realist simţ îi spunea că M., oricum, va ameninţa mereu din umbră. Va reveni iar şi iar, până ce într-o bună zi sau ea îl va ucide, sau… Cum de nu-l mirosise de la început? Coincidenţa numărul unu: cu puţin timp în urmă îl văzuse pe răposatul colonel Max Şuteu, într-o seară, săpând într-un colţ ferit al grădinii. Îşi notase bine locul în memorie, zicându-şi că o dată şi o dată va cerceta să vadă despre ce este vorba. Iată că momentul sosise! Coincidenţa numărul doi. Aşa cum era de presupus, Max îngropase acolo o armă, un revolver de calibru mic. Privirile străine nu aveau acces în locul acela din grădină, mascat de vegetaţie. Leonora nu săpă mult. Nici douăzeci de minute. Duse-n bucătărie cutia metalică, o deschise, scoase la iveală micul revolver gresat cu grijă, învelit în cârpe unsuroase şi două încărcătoare. 1895

A treia coincidenţă: unul dintre primii curtezani ai Leonorei, pe când era încă elevă, un imberb din penultima clasa de liceu căruia-i plăcea să se grozăvească, făcuse rost, nu mai ştia cum, de un revolver, fără încărcător însă, şi venea cu el la întâlniri. Ştia cum se montează şi o învăţase şi pe ea, dându-şi acre. Nu era complicat! Tipul dispăru din viaţa ei, dar mai târziu Leonora avu prilejul, printre alte pasiuni ocazionale, să facă si tir sportiv. * Nu se gândea încă să scape de şantajist în felul acesta. Pur şi simplu fără a-şi face un plan concret, demontă arma lui Max, o spălă în petrol, o şterse, o montă, vârî un încărcător, armă revolverul fără a manifesta frica livrescă pe care se zice c-ar avea-o femeile faţă de asemenea jucării, calm, fără eforturi, şi puse piedica, aşa cum o învăţase curtezanul al cărui nume îl uitase. Aruncă revolverul în poşeta de unde cu numai un ceas înainte luase banii pentru a-i astupa gura canaliei. În poşeta aceea dreptunghiulară, neagră, mai puteai găsi printre altele: o fotografie 3/4 a lui Ştefan Baroană, douăsprezece bucăţi de agrafe, un rouge, o batistuţă roză, trei lei şi optzeci de bani, o chitanţă „Regim special” de la un atelier de tricotat, un creion dermatograf şi un bilet de autobuz. Acum poşeta cântărea puţin mai greu. Rămase în mână cu cele două încărcătoare de rezerva. Unde să le ascundă? Le restitui cutiuţei metalice a colonelului Max, iar cutiuţa o îngropă în grădină, în acelaşi loc. Pe urmă se spălă pe mâini, trecu în faţa oglinzii şi începu să se pieptene. Totul părea o joacă. Dacă cineva i-ar fi spus că acum ea se cam pregăteşte să făptuiască o crimă, s-ar fi simţit pur şi simplu jignită.

Douăzeci şi trei

1896

Colaboratorul dejună pe săturate şi-şi alimentă euforia cu alcooluri tari şi alese. Aşa cum avea obiceiul, lua voiniceşte cârciumile la rând, din ce în ce mai înduioşat. Ce spaimă am vârât în sufletul bietei femei, sc, sc! O biată femeie neajutorată… Unde e misterul? Habar n-are că de restul de bani am iertat-o, nu-i mai calc pragul. De ce să nu fiu generos? De ce să nu fiu precaut? Precauţiunea e mama… lp, lp! Ε şi normal… Mâine ar putea să mă-ntâmpine soţul ei, farmacistul c-o bâtă mare, lp, sc… să-mi ardă una la scăfârlie! Se duse la Blond, dar din nou nu-l găsi acasă. Între timp se făcuse noapte. Îl înjură pe Blond că umblă probabil după târfe, în loc să se pună trup şi suflet în slujba Marelui Câştig, dar când să iasă-n stradă, decis să nu mai revină aici, hotărât să lucreze pe cont propriu, de-acum înainte – adică de mâine! – în capătul străzii iată că se ivi cel pe care-l căuta. Blondul nu părea în apele lui. Aducea cu sine o atmosferă fosforescentă, semn de mânie. — Aci-mi erai? Blondul se uita la el ca la o jigodie oarecare. M. consideră că trebuie să se simtă jignit. — Aici eram, dar acum plec. Blondul îl împinse uşurel înapoi pe poartă. — Mă tem că n-ar trebui să pleci. — Am venit să-ţi spun, ridică vocea M., că renunţ la colaborarea cu tine. — Mă tem că e prea târziu să renunţi la… colaborarea cu mine, i-o întoarse Blondul şi se simţea după felul cum pronunţă cuvintele, cât e de plictisit. Să şedem acolo, să lămurim câteva mici amănunte. Colaboratorul, tot arţăgos, se aşeză pe marginea scaunului. — Ştiu despre ce fel de amănunte vrei să vorbim! Despre afurisitele de drahme pe care ţi le datorez. Dacă-ţi închipui că mă poţi ţine legat pentru nişte nenorociţi de bani – ei bine, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore ţi-i aduc toţi, cu dobândă… Vedea lucrurile în roz: prea uşor făcuse rost de bani, prea 1897

nu-i opusese rezistenţă Leonora. Poate că totuşi se va duce mâine la ea să umfle şi restul şi atunci… — Acum vom discuta despre altceva… Accentul Blondului nu-i plăcu. Începu să înţeleagă: Blondul aflase – dar cum? – despre şantaj şi se pregătea să-ΐ tragă un perdaf. Dar cu ce drept? Cu ce drept, într-adevăr?! — Mai las-o balta, izbucni Colaboratorul. Vrei să-mi faci mizerie pentru fleacul acela de patru sute de drahme, din care am şi cheltuit jumătate… — Care patru sute de drahme? Încă se mai preface că nu ştie! — Drahmele pe care i le-am umflat doamnei Baroană… — Doamna Baroană, vecina colonelului Şuteu? Ai furat bani de la ea? De altfel ştiu că ai vizitat-o azi… — N-am furat. Ea mi i-a pus în palmă. M-a implorat să-i iau. Ga să nu suflu nimic farmacistului despre întâlnirile ei cu băiatul care până la urmă s-a dovedit a fi fată! Nostima poveste, nu? Blondul îl cântări ursuz, gânditor. — Ai cherchelit mult azi? — Am cherchelit destul, dar fii pe pace, nu-s turtă. Am doar mai mult curaj. — Băiatul care era fată? Asta ce mai e? — Prin urmare mai afli câte ceva şi de la mine! Prin urmare nu le ştii chiar pe toate! Trebuie să te mai învăţ şi eu câte ceva. Nu ştii nimic despre aventurile senzaţionale ale doamnei Baroană: se întâlnea cu un băiat frumos, era nebună după el, dar când a vrut să-l sărute, închipuieşte-ţi peste ce a dat? — Haide, peste ce? — Peste sânii fetei care făcea pe băiatul! Dacă ar fi fost lumină s-ar fi văzut că M. se roşise. — Hilară poveste, mormăi Blondul, cu gândul aiurea. Şi apoi, revenind parcă de undeva: Şi o şantajezi? — Am ras-o de câteva sutare… — Deh! făcu Blondul şi avu un surâs răutăcios, palid în lumina becului aproape mascat de frunzele viţei. Faci şi tu ce poţi, de vreme ce patronii refuză să-ţi arunce un mic avans… 1898

Colaboratorul simţi că-i îngheaţă buricul. — Care patroni? Eu n-am patroni. Blondul rânji, cu faţa întreagă. Riduri adânci îi brăzdau obrazul, pornind dimprejurul ochilor şi al gurii. — Cum care patroni? Cei cu yachtul pe Mediterana! — Eşti nebun! Ai tratat cu ei direct? — Da, cam aşa ceva: am tratat direct. — Si te-au plătit? — Într-un fel, da. I-am jecmănit., pur şi simplu... — Şi nu împărţim? — Ce, Colaboratorule? — Ceea ce ţi-au dat. — Nu ştiu dacă ţi-ar folosi la ceva… M. gemu: tot timpul se temuse că va fi păcălit, şi aşa s-a întâmplat. Avu un suspin trist, resemnat, foarte omenesc: — Lp, lp, câtă încredere am avut în tine, Blondule! Blondul ciuli urechea. Auzise foşnet prin tufişurile apropiate. Probabil pisica… Se întoarse spre M. — Vezi care e situaţia: eu nu sunt Blondul. — Mai lasă glumele… Dacă nu eşti Blondul, cine naiba eşti? — Nefericitule… Cred că ai fi putut ajunge un excelent şef de birou. De ce, după atâtea eşecuri, te-ai încăpăţânat să crezi că ai stofă de mare escroc? De caïd? Eşti bătrân, iar Interpolul nici n-a auzit încă de tine… — Lasă poveştile! Ce tot îndrugi? Cine eşti, dacă nu eşti Blondul? — Ar fi trebuit să înţelegi de mult… Chiar n-ai înţeles? — Cine eşti? — Nimeni altul decât Adrian Mocanu, omul pe care l-ai cam bârfit! — Nu cred! Nu cred în ruptul capului… Vă bateţi joc de mine! Şi atunci, cel care se dă drept Adrian Mocanu, cine e? — Nimeni decât prietenul meu „Blondul”. Schimonosită, faţa Colaboratorului oferea un spectacol jalnic. — Aţi făcu un complot împotriva mea? — A fost o întâmplare că mă aflam aici când ai venit, 1899

aproape că se scuză Adrian Mocanu. Şi se căută de ţigări. — Şi de ce săpai la căpşuni? — Fiindcă-mi place să sap la căpşuni. Deodată Adrian Mocanu se alarmă. O bruscă şi stranie nebunie îl cuprinse pe Colaborator! Ochii i se căscară, ieşiră din orbite. Privea în gol, sau… În clipa următoare fu cu pumnalul în mână şi se repezi. Fu un moment aproape imposibil de recapitulat. Dacă n-ar fi fost atât de obosit, după patruzeci şi opt de ore nedormite, Adrian Mocanu – să-i spunem acum pe adevăratul nume – ar fi încercat, desigur, să prevină altfel atacul. Dar nervii întinşi la maximum îl trădară. Adânc înrădăcinatul în om instinct de conservare îi impuse, peste voia lui, alt gest. Trase! Dar şi în situaţia asta crezu că se controlează şi ţinteşte alături ca să-l trezească doar, sau ca să-l sperie pe idiot! Glontele însă sfărâmă osul, pătrunse năucitor în piept, destrăma totul… Adrian Mocanu fu mirat la început să-l vadă pe Colaborator făcând un salt lateral de parcă l-ar fi izbit un pumn formidabil, şi rămânând întins la pământ, sufocându-se, horcăind. Pe urmă înţelese, chiar înainte de a izbucni sângele. Mâna îi tremurase: în loc să lovească alături, aşa cum dorise el, nimerise în plin. Şi totuşi, abia-i venea să creadă… Cum se întâmplase? Îl întoarse pe Colaborator cu faţa-n sus. — Ce-ţi veni să scoţi pumnalul? îl întrebă, fără să fie sigur dacă e viu. Era încă viu. — Dar eu… horcăi M. Încercă un gest cu mâna. Trase aer în piept, cutremurându-se. Ceva vâjâi în pieptul rănit. — Ce, tu? — Păianjenul! scrâşni Colaboratorul. Acolo! Nu pe tine… păianjenul am vrut să-l… Ochii holbaţi ai muribundului încercau să se întoarcă spre peretele cabanei. Stupefiat, Adrian Mocanu privi peste umăr. Rămase încremenit. Pe peretele cabanei, în spatele său, se lipise o frunză contorsionată de stejar, de arţar, sau cine ştie ce fel de frunză, moartă, uscată, şi în întuneric, la prima vedere, 1900

părea un păianjen monstruos! — N-am vrut să te lovesc… mă crezi? Păianjenul, încerca să explice Colaboratorul, reuşind să formuleze tot mai greu cuvintele. Şi-n vreme ce-l târa pe M. în cabană pentru a încerca să-i oprească hemoragia, A.M. se gândi la ciudăţenia situaţiei. Colaboratorul scăpase provizoriu de glontele celor doi care îl convocaseră prin mica publicitate pe strada Lămâiului, pentru a muri acum din cauza a două confuzii consecutive: crezuse că vede un păianjen, şi voise să-l atace, după stupidul său obicei, cu pumnalul, iar el, Adrian Mocanu, se crezuse ţinta agresiunii şi se apărase… se apărase, ce e drept, lamentabil. Dar poate că nu era aşa. Poate că motivarea cu păianjenul era ultima minciună a Colaboratorului care voise să răzbune păcăleala… dar suprimă această ultimă variantă, fiindcă acum chiar nu mai avea nici o importanţă. Mai trăia oare M. în momentul când A. M. îl târî în cabană? Şi dacă mai trăia, pricepuse în sfârşit că nu avusese acolo acces din cauză că pe pereţi atârnau portretele adevăratului Blond? Puţin importă. Adrian Mocanu închise ochii acestui mort neprevăzut, care însemna pentru el un mare eşec. — Da, cadavrul e aici, spuse Adrian Mocanu în receptor. — Tot o victimă a păianjenului? Se ghidi o clipă. — Da, putem spune că tot o victimă a păianjenului. Numai că de data aceasta executorul voinţei păianjenului ani fost chiar eu… Şi deodată nervii săi cedară iar, aproape că scoase un ţipăt! Nu, nici un păianjen nu se strecurase în cabina telefonică, tăcut şi negru, ivindu-se brusc pe umărul obositului bărbat. Nimic nu ameninţa viaţa lui Adrian Mocanu. Şocul se datora unui gând. Leonora s-a îndrăgostit de un băiat care era fată! Începu să alerge, singur, pe strada pustie. 1901

Douăzeci şi patru Veni ora magiei negre. Norii fugeau spre nord, răsuciţi în vântul blestemat; deasupra oraşului fumega o furtună galbenă prin care zvâcneau, ca nişte picioare de insectă, fulgere subţiri. Lins c-un vârf de limbă albă, incendiară, pe deal, un plop trimise braţe roşii ce se uniră cu furtuna galbenă. Furtuna galbenă, în puterea nopţii negre, ziceau că nu mai văzuseră de şaptezeci şi opt de ani. Tropăind pe asfalturile inundate, din dezmăţul vuitului umed, se desprinse cel-ce-fugea şi veni să-şi tragă răsuflarea la adăpost, alături, de străbunici, iar ei îl priviră bănuitori. Scoase batista să-şi şteargă faţa, dar şi batista se udase. Furtuna galbenă se scurgea încet către Nord… Maşinile începură să circule, fâşâind prin pânza de apă, opri una – plecase de sub streaşină dorindu-le o noapte bună bunilor bătrâni, dar ei, crezând că povestea cu somnul de noapte e o capcană, se feriră să răspundă, chiar să asculte, – îşi continuă drumul. Sună, pe strada Corint, nu i se răspunse; bătu, nu i se răspunse. Când deschise uşile, pe rând, fără să mai aştepte, îi găsi pe cei patru, Tânărul Medic, Clementina, Necunoscutul şi Cosima, toţi cu fruntea coborâtă, care pe spătarul fotoliului, care pe masă, într-o stare de somnolenţă. — Ni s-a, spus să nu deschidem, îngână Clementina. Dumneata, cum…? Chipurile se conturau precise, deşi palide, dar ceva ceţos, o adiere sărată, o clătinare de ape ireale, o pândă, o veghe, o teamă, plutea prin încăpere. — Treziţi-vă! urlă Adrian Mocanu. Unde este ea? — Vreţi să spuneţi el… — Cum? El: Desigur, poate fi şi el… Ea este el, el este ea, dar unde este? — Are să vină… şopti Necunoscutul cu limba înţepenită. 1902

— Plecaţi de aici! strigă Adrian. Plecaţi! Altfel… veţi muri. Îi împinse afară, îi goni: „Plecaţi, plecaţi!” O nouă rafală de ploaie scutură oraşul, dar furtuna cea mare trecuse deja, spre Nord, spre Nord; ameţit şi el, Adrian Mocanii se rezemă de gardul metalic ruginit: acum trebuia să facă legătura. Dacă nu-i reuşea, pierdea totul. Şi goni iar! Zece minute mai târziu ajunse în strada Rosetti la casa doctorului Caniardo. Şi aici toate uşile erau deschise. Ar fi preferat să întâmpine rezistenţă, aşa e mai real, mai firesc. Numai într-o capcană intri fără efort. În vestibul, sub candelabru, nepotul stătea la masă cu spatele la uşă. Ţinea capul în mâini, ciudat, aceeaşi poziţie ca şi a celor patru. Două cafele fumegau pe masă, una în dreptul nepotului, a doua la celălalt capăt. La intrarea lui Adrian, nepotul ridică fruntea. Cicatricile de pe obraz tresăriră şi începură să se zvârcolească în momentul când vorbi: — Adrian Mocanu! Te aştept de câtva timp! — Ştiai că sosesc? — Ţi-am pregătit şi cafeaua, să prinzi puteri. Unde ai întârziat? A!... Pricep: ai fost mai întâi dincolo. Adrian examina scaunul; nepotul observă. — Aşează-te liniştit. Nu mai e nici un păianjen. Nu mai sunt păianjeni. Crezi! Adrian trase scaunul, se aşeză, privi cafeaua care se răcea. — Gustă, îl îndemnă nepotul. Nu e nici un drog în cafea. — Şi nici măcar un pic de ESSO? Fără să aştepte răspuns, duse paharul la buze şi sorbi. Nepotul urmări gestul şi totul fu un balet. Tăcut, mimică şi pândă. — Eşti curajos! zise nepotul, — Demachiază-te, vorbi Adrian Mocanu. — Te ascult, răspunse nepotul, de data aceasta cu vocea ei. Pot să trec în altă cameră? Se ridicase. Pe talia subţire centura lată se mula moale. — Ar fi bine să nu încerci nimic. — N-am să încerc nimic, fiindcă nu mă tem de nimic. — Du-te şi demachiază-te, repede! 1903

Când reveni, de data aceasta ea, de sus până jos, surâsul acela impertinent dintotdeauna devenise mască tragică. — Mă aşteptam să ai un aer învingător, Adrian Mocanu! — Nu sunt un învingător. — Atunci? O întrebă, cuprins de tristeţe: — Vrei să-mi răspunzi la câteva întrebări? — Cred că da. Mi-e tot una. Dar o să te miri: eu nu ştiu nimic. — Caniardo era tatăl tău? — Tatăl meu a fost colonelul Lauden. Da, pusese mândrie, făcând precizarea. — Când a venit Lauden aici? — De ce nu ţi-aş spune? Acum un an, când a murit Caniardo. Colonelul Lauden i-a luat locul. — Tu i-ai confecţionat masca? Surâse cu tristeţe. — N-avea nevoie. Se pricepea mai bine decât mine. Tăcură. Dacă vrei să-mi pui şi alte întrebări, ar trebui să te grăbeşti! Ce ameninţare mai era şi asta? — Ce ştii despre „Ordinul Coloneilor”? — Nimic. Absolut nimic. Părea sinceră. Buzele palide, subţiri, tăiau dureros faţa răvăşită de oboseală, imensă şi tragică. — „Ordinul Coloneilor” l-a condamnat la moarte pe Lauden. A fost îngropat, s-a tras în el. N-a murit? — Nu, n-a murit. — Cum aşa? — Ε ceva ce n-ai să pricepi! A supravieţuit prin voinţă. Adrian îşi aprinse ţigara. Observă iar că degetele îi tremură. — Să admitem. Dar în urmă cu câteva zile ta… (voia să spună „tatăl tău”, dar o presimţire îl opri). În urmă cu câte? Cu două? Cât timp a trecut? Îşi frecă tâmplele. Ei bine, cum a murit colonelul Lauden? — Nu pot să-ţi răspund satisfăcător, dar îmi închipui că sa lăsat muşcat din greşeală de un Ctenus Ferus foarte otrăvitor, pe care-l crescuse special pentru tine. Te mulţumeşti 1904

cu ipoteze? — Câteodată da. Oricum, sunt măgulit… — Ceilalţi păianjeni ce au apărut… pe scenă, continuă actriţa Geada Ormazoglu, nu erau otrăvitori. Nici unul. Erau doar mari. Acum pricepi marele joc? Parcă ar fi vorbit Colaboratorul! Ce diferenţă între ei, si totuşi undeva un punct comun… Oare cum gândise, marele joc sau Marele Joc? Reveni la primul gând. — De ce n-a supravieţuit prin voinţă şi acum? — Poţi supravieţui în faţa focului şi a fierului, dar nu şi a veninului. — Asta nu mai e nici măcar ipoteză. Făcea eforturi simţind că totuşi atenţia îi slăbeşte. Dacă „marele joc”, sau „Marele Joc” continuă? — Poate era prea bătrân… Poate n-a vrut să supravieţuiască. — De unde ideea cu păianjenii? — Recunoşti că a fost genială? — La ce ţi-ar folosi să recunosc?… — Ei toţi erau nişte păianjeni! strigă ea, brusc cu vehemenţă. Şi tonul scăzu iar. Şopti: Dar s-au speriat văzându-se-n faţa propriilor dubluri. — Nu numai ei, şi eu m-am speriat. Şi nu sunt un păianjen. Şi ce era la mijloc? Răzbunarea? — O, nu! Colonelul Lauden era mai presus de aşa ceva. — Atunci, ce? — Nu ştiu. Nu ştiu… — Dar ce este ESSO? — Poate că „Exaltarea stărilor subconştientului omenesc”, — Poate. Dar nu e asta. Ce e? — Un element magic. — Admit. Dar nu cred. Ce mai ştii despre ESSO? — Nu te chinui degeaba. N-o să afli niciodată cum şi de ce au murit „coloneii”. — Unul n-a murit. Ε doar nebun. Schizofrenic. Ce este cu cei patru din locuinţa ta? Voiai să-l omori? — I-am salvat. Nimeni n-are să mă creadă. Ei erau ultima treaptă a experienţei colonelului Lauden. I-am salvat, şi 1905

nimeni nu va lua în considerare. — De unde ştii? Ce cunoşti dumneata? Ai trăit drogată… Poţi oare, să-mi explici, eu nu cred că poţi, de ce ai făcut toate acestea? — Singur ai spus: nu pot să explic nimic. — De ce l-ai ajutat pe Lauden? — Nu ştiu. — Aveai nevoie de bani? — Nu-mi pasă de bani. — Lauden voia să vândă „ESSO” fără intermediar? De aceea te-a trimis la Bucureşti, ca să-l ţii sub ochi pe M.? — Nu cred că voia să-l vândă cuiva. Mai curând aş zice că încerca să păstreze totul numai pentru el. Şi încerca să scape de cei care-l spionau. — Ştia că fostul lui laborant, Herbert, a venit special în ţară pentru a-i smulge formulele? — N-am auzit nimic despre asta. — Totuşi, poate că Lauden nici nu-ţi era tată. Exercita o înrâurire asupra ta? — Nu cred. Făceam totul de bună voie. — Dar de ce? Pleoapele căzură peste ochii actriţei. — Am suflet de sinucigaşă. — Sună bine. Sună teatral. Dar pe mine nu mă mulţumeşte. Ea deschise ochii şi avu un scurt râs suspect. A. M. deveni atent. Toate încheieturile îl dureau de oboseală. — Mi-e indiferent dacă te mulţumeşte sau nu. Acum totul s-a terminat, şi s-a terminat cu bine… — Depinde ce înţelegem prin bine. Pentru cine, bine? — Colonelul Lauden a fost un om prevăzător: nu bănuia că va muri de muşcătura unui Ctenus Ferus. Şi-a păstrat o moarte blândă pentru uzufruct personal, înţelegi? O „idee” de ESSO, un amestec de senzaţii, lumină, vuietul sângelui în artere, parfum de mosc, simplu, nu? — Da, simplu, răspunse A. M., buimăcit. Geada întinse către el braţe albe, lenevoase. — Ei bine, sper că nu mai ai întrebări. Această moarte 1906

blândă am folosit-o pentru mine. Vei zice că am fost părtinitoare? Cine împarte, parte-şi face. Geada-şi rezemă faţa-n palme şi-l privi cu ochi înceţoşaţi, ca de la distanţă. Nu semăna cu o femeie ce moare; mai curând cu una care se pregăteşte sau visează să facă dragoste. Adrian Mocanu sări în picioare şi se clătină. Oare şi el începea să moară? Nu… Oboseala. Căută telefonul, fiindcă ştia că există un telefon, şi-l găsi bine mascat într-o nişă a bibliotecii. Sună şi transmise câteva dispoziţii puţin cam surprinzătoare. La celălalt capăt, cu sprâncenele ridicate a mirare, cel care-l asculta spuse că a notat totul şi se va conforma. Se întoarse la Geada. — Nu vrei să te întinzi? — Moartea blândă durează, dragul meu… O privi. Pe faţa lui muşchii începuseră să joace. „Dragul meu”. Oare nu mai ştia cu cine vorbeşte? Oare joacă iar teatru? Oare pune la cale o farsă? — Moartea blândă e un vis frumos prelungit, dragul meu… Adrian Mocanu. Când mori în felul acesta, începi să iubeşti… pe toată lumea… Da! Ceva nedecis, straniu, inpalpabil, se clătina, plutea împrejur. Geada traversă încăperea, făcu unele mişcări în plus care poate trădau un început de dezechilibru, făcu un ocol, se aşeză iar, dar pe canapea, îl privi cu ochii limpeziţi pe neaşteptate, dar mai mari şi foarte luminoşi. — Ţi-e frică? — Poate, recunoscu A. M. — Mie nu. Dar fiindcă sunt drogată. De ani de zile cu… — Ce este ESSO? — ESSO va muri împreună cu mine. Ah… Încerci să mă prinzi pe picior greşit… Dar, crede-mă, nu ştiu ce este ESSO. Dacă aş şti, tot n-aş spune. Ε ceva… — Ai auzit ce am vorbit la telefon? — Nu sunt surdă. Moartea blândă nu surzeşte, numai cea în chinuri. Moartea blândă, dimpotrivă, aduce sunete noi... 1907

Ascute auzul… Ai convocat la căpătâiul meu elita medicală, trei profesori, doi conferenţiari, ai cerut să fie scos din spectacol chiar şi hipnotizatorul de la circ şi să fie adus aici „pentru orice eventualitate”. Cel cu care ai vorbit te-a întrebat: „Cine moare?” Tu ai vrut să spui: „O asasină”, dar în loc de asta ai răspuns: „O actriţă genială”. Te faci de râs… Dacă joc teatru? Dacă mă prefac? Dacă nu mor? A. M. nu răspunse. Da, uimitor, intuise convorbirea… — Dar nu mă prefac, mor cu adevărat, dar mor frumos. De ce încerci să-mi întorci destinul? El răspunse: — Majorităţii întrebărilor mele ai răspuns cu „nu ştiu”. Ε momentul să fac la fel: nu ştiu. — Ştii. Răspunde-mi. — Stai liniştită. — Ε mai bine aşa, înţelegi? Cu moartea mea şi ESSO se scufundă în neant. Adrian Mocanu întoarse ochii încercănaţi către ungherele camerei unde nu s-ar fi mirat să vadă ivindu-se iar PĂIANJENUL… — Şi dacă nu? Dacă mai ştie cineva? Geada Ormazoglu avu un râs urât, insultător. — Pricep! Pricep! Ai chemat toţi savanţii, nu atât ca să mă salveze pe mine, cât să caute remediul, antidotul. Nu-l vor găsi! Nu! — Vom vedea, răspunse el liniştit, şi puse mâna pe faţa ei. Ea se încordă sub apăsarea aceasta. — Nu te temi să atingi un şarpe? — Nu. — Ştiu! Ştiu! Slujeşti umanitatea. — Spui vorbe mari, răspunse el. Puţin mai târziu, când începură să apară medicii, ieşi în balcon. Furtuna mai fulgera undeva în Nord, aici se făcu linişte. În lungul străzii se auzi un zăngănit metalic. Trecu o fantomă pe bicicletă. — Bledea! tresări A. M.

1908

Doisprezece + treisprezece = douăzeci şi cinci, sau un epilog enervant „Dragă prietene Laurenţiu, Când simpaticul tău Gordini albastru s-a dat peste cap, miam dat seama, vai, cât de târziu, ce greşeală am făcut rugându-te să mă laşi pe mine la volan. Vina a fost numai şi numai a mea, dar ai plătit-o tu, rupându-şi piciorul, în vreme ce eu abia m-am zgâriat la cot. Martor mi-e Zeul-Soare care ne încălzeşte pe toţi că aş fi preferat s-o păţesc eu, aşa cum meritam, dar nu ştiu dacă mă crezi! Eu în schimb cred că te plictiseşti, atmosfera de spital nu e distractivă, desigur, pentru unt om de acţiune ca tine, şi nu ştiu dacă povestea ce ţi-o trimit va face ca orele să treacă mai repede, sau, dimpotrivă, le va lungi. Doreai, parcă, o istorie fără prea multe explicaţii, şi pe cât se poate lipsită de rezolvări facile – iat-o, dacă al poftă citeşte-o, dacă nu, praful cadă peste ea! Inamic al explicaţiilor detaliate te ştiu, totuşi sunt forţat să-ţi dezvălui câteva lucruri despre paginile pe care ţi le trimit. Nam să pretind că tot ce e scris în ele s-a întâmplat aievea, punct cu punct, dar nici n-am să cad în greşeala de-a zice că aş fi scornit eu totul. Adevărul… Adevărul e undeva la mijloc. Ce ar mai fi de adăugat? Nimic. Doar că povestea despre colonelul Lauden şi fiica sa Geada rămâne pentru mine o enigmă, mai ales pe plan filozofic, – celelalte planuri mă interesează mai puţin – şi o păstrăm pentru… pentru ce? O păstrăm în rezervă pentru viitor, sau o păstrez doar pentru mine, dintr-un fel de egoism? Acum, după ce am aşternut pe hârtie aproape totul – însă nu totul, nota bene!, – mi-am dat seama că unele lucruri clarificându-se, altele s-au îndepărtat… Poate vor reveni cândva, precum cometele, după o lungă elipsă prin enigmatice spaţii. Dar nu ţin neapărat. Tainele eterne îşi au farmecul lor! Îţi doresc grabnică şi veselă însănătoşire! 1909

Răspuns la scrisoare Dragă amice D., sunt de acord cu tine în cele mai multe privinţe, eşti şi tu de acord că asta e aproape un compliment! Am citit printre rândurile povestirii destule lucruri asupra cărora n-ai vrut să te opreşti cu explicaţii puerile, de pildă că păianjenii erau sustraşi de la zăpăcitul sudolog şi tropicolog Titus Grigorescu, iar acestuia îi erau aduşi de către băieţii lui, ambii marinari, sau că nu e chiar atât de sigur că pe Colaborator l-ar fi împuşcat Blondul. Paranteză: puteai să schimbi treaba asta, să nu-l omori, şi aşa mor prea mulţi, închid paranteza Am înţeles, de asemenea, că nu trebuie să considerăm neapărat forţată, supărătoare, coincidenţa datorită căreia M. ajunge să locuiască exact în casa colonelului Lauden, pentru simplul motiv că nu e o coincidenţă! Anunţul în ziar fusese dat exact în ziua sosirii Colaboratorului în oraş, intenţionat fireşte, în speranţa că va cădea în capcană, cum s-a şi întâmplat. Singurul lucru care într-adevăr m-a supărat e că nu clarifici situaţia lui Bledea-poştaşul. El ce amestec are? De ce-i cădea mereu lanţul de la bicicletă? Mie tipul mi-a devenit simpatic. Ce-ar fi să-l scoţi din cauză? P.S. Sau, te pomeneşti că n-am priceput, şi tocmai aici e schepsisul? Te pomeneşti că el e…?

CORTINA!

1910

1911