Legendele Dacilor Liberi

Legendele Dacilor Liberi – Legenda Sihastrului Leandru

" Odata, demult, se spune ca Salile Sacre ale Muntelui Ascuns erau direct luminate de soare si de stele. Sfanta credinta in puterea si dreptatea bunului Zamolxis era in inimile tuturor, si nu era nevoie ca lacasul sa fie ascuns de privirile muritorilor de rand care traiau sub obladuirea Marelui Zeu si a Pietrei Sacre. Dacia acelor vremuri era sub carmuirea viteazului Burebista, om mandru si drept care, indrumat de Zamolxis si Deceneu, ducea poporul spre un viitor stralucit. Chiar si in zilele noastre se mai stie cate ceva despre faptele eroice savarsite de dacii lui Burebista. Oamenii erau simpli si buni, darnici si bogati, iar pamantul manos al Daciei oferea mai multe daruri decat orice alt meleag de pretutindeni. Agricultorii, pastorii si stuparii faceau schimb de produse, iar aurul si painea calda existau in fiecare casa. In acele dulci timpuri toti se inchinau marelui zeu Zamolxis, pentru ca el aducea linistea si belsugul supusilor sai, avand grija ca tara sa fie libera si drept condusa. Dupa cum v-am povestit, insa, timpul aducea o data cu trecerea sa schimbari si necazuri,iar o parte din Daci au inceput sa-si indrepte gandurile si rugaciunile spre alte zeitati. In momentul in care ne aflam noi cu povestirea, o buna parte a oamenilor isi pastrasera credinta vie. Totusi Zamolxis era din ce in ce mai trist, pentru ca el nu avusese decat bunatate pentru supusi, si nu putea gandi ca Dacii sa-si piarda credinta. Tot mai des, Zeul era nevoit sa-si

poarte pasiispre Triunghiul Sacru in care se gasea Piatra, pentru a incerca sa mentina cu ajutorul ei adevarata credinta vie. Se pare ca incercarile sale au fost zadarnice, asa ca, intr-un tarziu, dupa atatea secole de fericire si bunastarae, Zeul se hotara sa se retraga definitiv in Hotarul Sacru, dupa care sa-l inchida pentru a putea veghea in liniste de acolo, lasand destinele Daciei in mainile lui Deceneu si ale lui Burebista. Dis de dimineata...Zeul il chema la el pe Leandru. Citindu-i privirile uimite, Zamolxis spuse:"Da, Leandru, sunt Zamolxis, nu te inseli. Si iti multumesc inca o data pentru odihna si hrana ce mi-ai oferit....Candva, va veni vremea in care voi avea nevoie de ajutorul tau....De aici inainte, in fiecare iarna, cand vei cobora cu oile din munte, va trebui sa le lasi in grija cuiva, iar tu sa mergi la Deceneu.Ii vei spune ca eu te-am trimis si ca trebuie sa te tina pe langa el iarna de iarna, pentru a invata toate cele trebuincioase, pentru a fi pregatit in clipa in care te voi chema...Te intrebi cum te va recunoaste Deceneu...Este foarte simplu, Leandru. Cand te vei duce la el, in iarna care va veni, ii vei da acest inel, iar Deceneu te va recunoaste fara de greseala...Acum ne vom desparti, si sa nu uiti ca va veni vremea in care te voi chema langa mine", dupa care il lasa pe Leandru ingenuncheat si pleca...... De atunci, ani de zile, in fiecare iarna, Leandru mergea la Deceneu, unde statea pana in primavara si invata tot ce ii spunea Preotul. Niciodata nu scapa vreo ocazie de a pune intrebari, dorind sa afle cat mai multe. Stia ca Marele Preot este unul dintre cei mai invatati oameni, si mai intelesese ca foarte putini muritori de rand aveau ocazia de a sta atat de aproape si atat de mult timp alaturi de Deceneu... Deceneu se convinsese iute ca nu vorbeste in vant atunci cand era cu eroul nostru, asa ca, in scurt timp, acesta afla, incetul cu incetul, despre credinta si despre stele, despre oameni si despre felul lor de a fi, despre bunatate si iubire, despre dusmani si rautate, despre pace si despre timp. An de an, invata tot mai multe lucruri si mai adanci, iar Leandru n-ar fi crezut niciodata pana atunci ca pe pamant pot exista atatea, daramite sa le mai si afle....In serile lungi de iarna stateau si vorbeau cate-n luna si-n stele, cautand sa descopere cat mai multe din ascunzisurile intotocheate ale spiritului omenesc, patrundeau in tainele sorilor si ale lumilor ascunse, rosteau adevaruri care astazi nu ne mai sunt cunoscute. Vremea se scurgea peste Dacia si oamenii ei frumosi, dar anii treceau pe

langa Leandru, caci el ramanea la fel ca in vara in care Zamolxis se oprise la stana sa pentru a-i cere adapost. Fara a-i spune, ca rasplata pentru sufletul si bunatatea sa, Zeul il rasplatise daruindu-i nemurirea. De-acum, pe taramul sacru al Daciei, ajunsese Decebal conducator. Deceneu era de mult retras in muntii Orastiei si nimeni parea ca-l mai cunoaste pe Marele Preot, afara doar de cativa batrani, care si ei, rar de tot isi mai aduceau aminte de el in rugaciuni sau in momente grele. Credinta Dacilor se ducea din ce in ce mai mult pe apa Sambetei, si doar o mana de oameni din cei care fusesera candva mandrii osteni Geto-Daci mai pastrau in inimi pe Zamolxis si mai credeau in puterea Pietrei Sacre. Zeul s-a hotarat sa inchida definitiv Muntele Sacru cu un perete de stanca, astfel incat nici un muritor de rand sa nu mai vada Piatra Muntelui stralucind sub cerul liber, pana in momentul in care nu se vor inturna cu totii la vechea credinta. O data cu acoperirea Muntelui Ascuns, soarta Daciei nu mai era aparata de Piatra Sacra...Romanii au atacat din nou si au reusit sa cucereasca Dacia......Zeul...a privit spre Piatra, apoi spre bolta, si in cele din urma se uita spre Leandru:" Atunci cand Dacii sau ai lor urmasi vor sti sa reanvie credinta in Piatra Sacra si se vor intoarce la cele sfinte...doar atunci durerea si nesiguranta vor fi pe veci starpite. Acele clipe sunt departe insa, iar Piatra va sta pururi in acest lacas, pana cand va fi asa cum am spus. Cand bolta Triunghiului Sacru se va deschide din nou, iar lumina soarelui se va contopi cu cea a Pietrei intru fericirea oamenilor, ei bine, abia atunci tu si Deceneu va veti gasi linistea pe care o tot cautati, alt chip nu este. Acele vremuri vor veni candva...poate intr-o mie, poate in doua mii de ani, dar vor veni cu siguranta!" Zamolxis tacu o clipa si Leandru crezu ca vede cum durerea cuprinde sufletul Zeului, dar chipul ii ramasese impietrit.... Se spune ca, in timp,multi au incercat sa ajunga la Zeu, dar putini sunt cei care au reusit...Totusi, spune legenda, un tanar va reusi sa reanvie intr-una din zile dragostea lui Zamolxis pentru poporul Geto-Dac, iar acesta va redeschide Poarta Sacra si-l va aduce pe Deceneu la Zeu, punand astfel capat durerii neamului sau. Potecile sunt in vazul lumii, dar numai cei alesi le stiu rostul ascuns.Soimii pot fi priviti de oricine in straiele lor de piatra, dar cugetul necurat ar putea atrage pierirea oricui ar incerca sa intre in Hotarul Sacru. Poate chiar acum, cineva ingenuncheaza pe Gavane pentru a le implora mila intru libertatea poporului..." (Cristi Ionita - MUNTELE ASCUNS)

Legenda Marelui Lup Alb Legenda poveste ca, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara ragaz pamanturile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmitand geto-dacilor ca Marele Zeu veghea asupra lor. Fara a fi in varsta, avea parul si barba albe ca neaua iar credinta, curajul si darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi ci si de fiare. Zeul, dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il opreste la el, in munti pentru a il servi de aproape. Departe de oameni, preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere conducatorul lor. Cel mai mult il indrageau lupii, caci acestia erau singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita. Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il slujeasca in alt chip, astfel, il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri pentru apararea taramului. Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa, era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii. Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau. Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samananta neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor. Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera. Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii.

Legenda steagului cu cap de lup al dacilor

Cel mai viteaz si mai intelept rege al dacilor, stramosii nostri, a fost Decebal. Inca de pe cand era baietas era curajos, drept, cinstit, milos cu cei in suferinta. Si nu numai cu oamenii, ci si cu animalele se purta cu grija si mila. Intr-o zi, umbland cu prietenul sau Duran prin padurile din preajma Sarmizegetusei, a gasit un pui de lup cazut intr-o prapastie. Era mic, abia facea ochi si in cadere isi rupse un picior. Tremura, scheuna, parea gata sa moara. Decebal l-a dus in cetate, i-a legat piciorul rupt intre lopatele si l-a adapostit intr-o sura. Cand s-a vindecat, a crescut mai mare si mai voinic decat un caine ciobanesc. Era domesticit, bland cu cei buni si aprig cu cei rai. Avea parul sur, aspru, gat gros, picioare puternice si coltii ascutiti. Cand se infuria, scotea un scheunat subtire, ca un suier, de care toti cainii si chiar oamenii se inspaimantau. Poate de aceea Decebal l-a numit Suier si l-a invatat sa adune vanatul sagetat de el in padure. Odata, pe vreme de iarna cu nameti mari, Decebal s-a razletit de ceata vanatorilor. Si iaca, intr-o poiana, s-a napustit asupra lui o ceata de lupi flamanzi. In primele clipe Suier si-a sticlit ochii, parca bucuros ca-si vede fratii. Decebal langa tulpina unui fag, si-a tras sabia cu varful curbat, sa se

apere de fiare. L-a chemat pe Suier sa-i fie de ajutor. Lupul imblanzit i-a venit la picioare. Dar haita de lupi a inconjurat copacul. Primul lup care a atacat a fost prins in curbura sabiei de tanarul print si crestat in ceafa. Ceilalti lupi se pregateau sa sara... Deodata Suier s-a repezit intre lupi incepand o lupta apriga cu ei, scurmand si spulberand zapada. Dar lupii erau numerosi si au prins sa-l sfasie cu coltii. Decebal urcat in fag ii strapungea cu sagetile si haita s-a retras in padure urland a paguba. Scorilo, tatal lui Decebal, s-a minunat de curajul fiului sau. - Tata, Suier m-a salvat!... Atunci toti l-au vazut pe Suier zacand intre cei patru lupi sagetati care inrosisera zapada. Suier n-a mai trait. A murit privindu-si stapanul pe care l-a aparat cu credinta. Tanarul i-a cerut unui mester fierar sa-i faureasca din arama un cap de lup, cu gura cascata, un cap ca al lui Suier. Un cojocar a cusut din pielicele de ied un fel de punga lunga de trei coti, care prinsa de capul de lup de arama pus intr-o prajina de fier suiera in bataia vantului. Asa s-a facut steagul de lupta al dacilor.

Legenda lui Zamolxis Sursa: Legendele Dacilor Liberi / Felix Crainicu, Cristi Ionita, Editura DACICA, Bucuresti 2009 Candva, demult, in vremurile cand oamenii cunosteau doar pacea si fericirea si nimic nu se putea ivi pentru a tulbura linistea din sufletele pamantenilor sau de pe plaiurile pe care traiau cu atata drag, undeva, in locurile binecuvantate de inteleptii vechilor traditii,exista o tara bogata, cu paduri si munti, cu vanat din belsug, cu recolte mari si cu bogatii in adancurile pamantului. Turmele pasteau o iarba grasa cum nicaieri in lume nu se afla, iar albinele dadeau cea mai dulce miere care existase vreodata. Toate aceste bogatii erau stapanite de un popor pe masura, harnic si viteaz, mandru si drept, intelept si fara de prihana. Ursitoarele erau de partea acestor oameni fara asemanare, care erau nimeni altii decat Geto-Dacii. Tot ceea ce spuneau prevestitoarele se implinea si Dacii aveau grija ca prin munca lor sa inzeceasca belsugul. Ei bine, in mijlocul acestor minunatii, in sanul poporului Geto-Dac, s-a nascut un tanar care avea sa cunoasca un destin unic: el va duce pe umerii sai soarta neamului Dac si niciodata mintea si sufletul nu-i vor cunoaste trecerea timpului. Spiritul ii va fi vesnic tanar, iar inima pururi ii va bate pentru binele supusilor sai. Dar Zamolxis, caci acesta era numele tanarului nostru, pe cand era doar un flacau, nu stia inca de soarta ce-i fusese harazita. Era un voinic cum numai in vechile basme mai puteai intalni: puternic precum un urs, sprinten ca iepurele, ager la minte ca vulpea si mandru ca un soim. Invata aproape orice cu o repeziciune uimitoare si depasea in desteptaciune si pe cei mai batrani oameni, care stiau cate-n luna si-n stele. Dar, mai presus de toate, Zamolxis iubea meleagurile pe care se nascuse, ii placea sa umble pe potecile pierdute prin paduri si munti si sa afle tot ce-l inconjoara. Invata din linistea sau zbuciumul padurilor mai mult decat de la batranii satului. Gasea misterul vietii in traiul fiarelor din codru mai bine decat orice alt grai omenesc care l-ar fi putut exprima. Lasa pasii sa-l poarte prin locuri neatinse de picior de om si, mereu, cu nesat, sorbea din priviri tot ce intalnea in cale. Ani de zile, fara sa stie de oboseala, Zamolxis invata de peste tot si din fiecare lucru. Setea sa de cunoastere era netarmurita. Intr-una din zile, pe cand colinda muntii sai atat de dragi, a patruns intr-o vale necunoscuta, stiuta doar de lighioanele padurii, sau poate nici de ele, intr-atat era de linistita. Felul in care valea era ascunsa de muntii ce-o inconjurau, lumina soarelui care cadea parca altfel in acel spatiu, stancile neatinse de picior de om, freamatul copacilor si-al ierbii, pana si susurul

izvorului pe al carui fir pasea, toate erau altfel si il facura pe tanarul Zamolxis sa simta o usoara strangere de inima. Nu de teama, caci nu avea cunostinta de ea, dar ceva plutea in aerul pe care il respira. Frunzele copacilor parca altfel se miscau in adierea vantului, aratandu-I drumul, iar crestele muntilor parca anume se deschisesera pentru a-I da voie chiar lui sa patrunda in acel loc. Nu putea fi o simpla parere, trebuie ca era un semn. - Ia sa fiu eu cu ochii in patru, pentru ca nu e lucru curat la mijloc ce se petrece aici, isi spuse in sinea lui Zamolxis pe cand scruta curios imprejurimile. Ceva imi spune ca sunt asteptat aici, dar de cine? Si de ce? Se tot gandea asa si inainta usor, lasandu-se purtat de pasi in taramul ce parca pentru el anume fusese faurit si care il astepta de cand lumea. Nu stia de ce, dar avea simtamantul nedefinit ca mai fusese acolo, ca mai trecuse candva peste acele pietre. A mers fermecat, fara tinta, prin tinutul abia descoperit pana cand soarele a ajuns la asfintit si timpul nu I-a mai permis sa se intoarca spre meleagurile sale. - Se pare ca nu-mi ramane decat sa innoptez pe aici, pe undeva, isi spuse tanarul in gand. Zis si facut. Zamolxis porni sa gaseasca un adapost prin padurile care-l fermecasera atat. Nu fu nevoie sa umble prea mult pentru ca, in scurt timp, el se trezi in fata unei intrari intr-o pestera. Grota parea a strabate muntele mult in interior, dar Zamolxis nu avea vreme de pierdut cu asta. Trebuia sa-si aranjeze culcusul pentru noapte. Cauta cateva ramuri mai tinere, aduna ceva frunze si muschi de padure si in cateva clipe patul sau fu gata. Aprinse apoi focul, spunandu-si ca jarul il va incalzi pana spre dimineata, atunci cand zorii ii vor da voie sa caute drumul spre casa. Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, insa… Nici nu apucase focul sa se inteteasca bine ca se si auzi o miscare undeva indarat: la numai cativa pasi de Zamolxis, in chiar gura pesterii, statea un urs urias care-l privea mormaind. Ivirea sa in acel loc taia orice mijloc de fuga din grota. Era o fiara cum nu mai vazuse si, dupa felul nemultumit in care mormaia, se parea ca ea era stapana acelui salas. Zamolxis a inteles dintr-o clipire ca nu are cum sa infrunte animalul cu mainile goale. Ridicat pe labele din spate si mormaind infricosator, ursul ar fi bagat pe oricine in sperieti: asa cum statea era de doua ori mai inalt decat el, iar ghearele le avea precum cutitele purtate de osteni la brau, intr-atat pareau de lungi si acutite. -Acum sa te vad, prietene Zamolxis, pe unde mai scoti camasa, gandi eroul nostru in timp ce un fior ii strabatea tot trupul. Nu avea nici macar o arma la el pentru a incerca sa lupte, nu era obisnuit sa poarte, asa ca tanarul a inteles ca singura scapare era sa incerce sa patrunda cat mai adanc in grota, in speranta ca fiara avea sa-l piarda in intuneric sau

ca va gasi ceva macar sa-l ajute in infruntarea ce parea din clipa in clipa de neinlaturat. Zamolxis se avanta sprinten spre fundul pesterii. In zadar, insa. Ursul, mormaind furios si privindu-l cu ochi de foc parca, il urmarea pas cu pas. Nici un siretlic incercat de tanarul incoltit nu-l facea pe urs sa se opreasca. Fiara il ghicea fara ezitare dupa fiece bolovan dupa care incerca sa se piteasca, ba chiar era gata-gata sa se catere se pe pragul inalt pe care, la un moment dat, Zamolxis sperase sa-si gaseasca salvarea. Zamolxis era prea tulburat pentru a intelege ca, daca ar fi vrut, fiara l-ar fi putut ataca si ucide din primele momente. Acum, singurul lucru pe care il stia era ca fuga era singura scapare. Omul si fiara se pandeau in intuneric. Destinul avea sa-si spuna curand cuvantul. Tot retragandu-se din calea fiarei, Zamolxis a ajuns intr-o sala mare. A cuprins-o cu privirea si a inteles imediat ca nu aici putea sa-si gaseasca scaparea. Sa lupte contra ursului cu bolovani ar fi fost in van in acele clipe, cand mai pastra inca speranta vie, iar sa incerce sa se catere pe vreunul din pereti ar fi insemnat sa se transforme singur intr-o tinta sigura. Se convinsese deja de asta. Va trebui sa continue fuga. Ceva ii atrase atentia: la capatul opus al salii avu impresia ca intrezareste o dara de lumina asa ca, fara sa mai ezite, se napusti intr-acolo. Dadu de un coridor ingust si intortocheat ce patrundea adanc in inima muntelui. Zamolxis apera ca ursul nu va reusi sa-l urmeze in acele cotloane, dar repede intelese ca se inselase amarnic. La numai cativa pasi in urma sa se afla chiar fiara ce-l adusese pana acolo. Incordarea sporea necontenit, goana devenise aproape disperata. Eroul nostru aproape ce se resemnase. Nu putea sti de unde venea acea lumina stranie, care devenea din ce in ce mai puternica pe masura ce se afunda mai mult in munte, dar Zamolxis isi continua drumul sperand ca va gasi un foc facut de mana omului sau poate chiar iesirea in cealalta parte a muntelui. Daca nu…numai o minune il mai putea salva. De cateva ori simtise in ceafa respiratia fierbinte a urmaritorului. Chiar mai avu taria de spirit sa se mire ca nu a fost doborat pana atunci. Era stranie senzatia pe care o traia, ursul parca voia sa-l duca undeva si nu sa-l omoare, insa nu putea sta sa cugete prea mult la intentiile fiarei pentru ca cea mai mica greseala ar fi putut insemna moartea. Zamolxis nu stia decat un lucru: trebuia sa mearga inainte. A trecut de inca o sala, mai mica de data aceasta, cu ursul in urma sa, continuandu-si apoi drumul pe coridor. Lumina crestea din ce in ce, se putea vedea acum ca ziua-n amiaza, insa nu aparea nimic care sa-l poata ajuta pe eroul nostru, sa-l salveze. Zamolxis aproape ca renuntase sa mai spere ca va scapa, cand a patruns intro a treia sala, de data aceasta in forma de triunghi. In mod ciudat, simti o

liniste interioara nefireasca atunci cand intra in acel loc. Fu izbit de ceea ce vazu in mijloc: pe o masa de granit se gasea o nestemata imensa, asa cum nu mai exista alta pe pamant si care imprastia lumina ce-l atrasese pana acolo. Ursul era foarte aproape, deci Zamolxis nu mai avea timp sa cugete la bogatia din fata sa. Viata ii atarna de un fir de par. Incerca sa intrezareasca o iesire de aici, dar pare-se ca nu mai exista o continuare a coridorului. Singura intrare era cea pe care tocmai patrunsese cu putine clipe in urma. Zamolxis se intoarse iute. In fata intrarii se afla ursul. Pasamite, ajunsese in inima muntelui si de aici nu mai putea fugi: trebuia sa lupte pentru a-si apara viata. Singurul lucru pe care il putea folosi ca arma era nestemata. Cu ea trebuia sa loveasca ursul intr-o stradanie disperata de a-l dobori. Nu mai statu pe ganduri. Intinse mainile, lua piatra, iar in clipa in care o ridica deasupra capului pentru a o arunca, rosti cu voce tare: - Acum sa te vad, lighioana ce esti, care dintre noi e mai tare! Zamolxis nu mai apuca sa-si duca intentia la bun sfarsit si sa azvarle nestemata asupra ursului, pentru ca se petrecu un fapt neasteptat: supus unei forte nevazute, tanarul se transforma parca in stana de piatra, degetele de la maini I se deschisera de la sine in forta de stea cu zece colturi si cuprinsera mai puternic piatra, iar din inima armei improvizate porni o raza luminoasa ce lovi ursul in piept, trantindu-l pe data la pamant. Scena era mistica si fantastica in acelasi timp: chipul impietrit al tanarului, sala fermecata in forma de triunghi, piatra aceea nemaivazuta si raza binecuvantata, ursul prabusit pe dalele reci ale podelei, totul cufundat in cea mai profunda liniste. Dupa ce groaznica fiara se pravali la pamant, fara sa aiba timp sa se dezmeticeasca si sa inteleaga ce s-a petrecut, Zamolxis puse repede la locul sau nestemata ce-l salvase din ghearele mortii. Pe chip nu i se putea citi decat o uimire fara margini. In adanc percepu o teama mistica si neinteleasa, iar in momentele ce urmara atentia I se ascuti pentru ca ceva si mai straniu se petrecu. Cu spaima in san, intrebandu-se unde a nimerit si daca va mai reusi sa scape cu viata din acea pestera ce-I oferea surpriza dupa surpriza, el putut vedea ceva care intrecea cu mult toate aventurile sale de pana in acel moment: din piatra pe care abia o asezase pe masa de granit, umbra unui om se ridica in vazduh. Dupa ce duhul se intrupa in aerul rece al salii luand chipul unui bland batran, acesta grai: - Eu sunt Duhul Pietrei Sacre din Muntele Ascuns. Bine ai venit, Zamolxis. Aceasta piatra este a ta, la fel si nesteama care ti-a salvat viata. Prin tine, ea va fi a ta, iar prin tine a poporului tau, pentru ca menirea asta iti este, sa aperi si sa conduci poporul tau. Vremea aceea nu a sosit, inca.

Zamolxis deschise gura si vru sa spuna ceva, dar Duhul ridica mana pentru a-l opri, dupa care continua: - Tocmai ti-ai cunoscut soarta, Zamolxis! Asa ti-e scris, tinere conducator, iar eu te-astept de mii de ani. Stiu ca rabdarea ti-e pusa la incercare, dar aceasta este una din virtutile pe care va trebui sa le dobandesti. Pana atunci, insa, va trebui sa inveti sa stapanesti Piatra, sa-I cunosti puterile, dar acel moment va veni. Din nou tanarul vru sa rosteasca ceva, dar Duhul si de acesta data il opri sa rosteasca vreun cuvant. - Nu pune nici o intrebare! Vei afla tot ceea ce vrei si trebuie sa stii, insa numai la timpul potrivit. Deocamdata, iata ce ai de facut. Desi nu se putea trezi din uimirea in care cazuse, spaima ii trecu odata cu primele cuvinte ale Duhului. Zamolxis era numai ochi si urechi. Liniile vietii fusesera trasate pentru el de puteri ascunse iar acum afla ceea ce simtise de mult: ca menirea lui era alta decat cea a unui muritor de rand. - Vei dormi aici, continua Duhul, iar maine in zori vei porni sa colinzi lumea larga. Numai asa o sa poti cunoaste totul, si aceasta este singura cale spre a intelege cum se foloseste puterea Pietrei. Aici se gaseste motivul venirii tale pe lume, iar neamul Dacilor are nevoie de tine, sa nu uiti niciodata! In toata calatoria ta vei purta pe umeri blana ursului pe care l-ai doborat. Ne vom revedea peste ceva vreme, dar, deocamdata, drum bun! Si nu uita: priveste la tot si la toate pentru a invata, mai adauga Duhul, dupa care se facu nevazut de parca nici n-ar fi existat. Tanarul nostru incetase sa se mai mire. Intelesese. Isi adusese fara voia lui aminte, iar sufletul ii zvacni, de simtamintele avute in aceeasi zi, cu putin timp in urma, pe cand mergea spre pestera. - Deci nu m-am inselat cand am avut senzatia ca locurile acestea pe mine ma asteapta, isi spuse in sinea sa. Apoi nu mai statu pe ganduri: urmand povetele primite de la Duh, se apuca sa jupoaie blana ursului. O intinse pe dalele reci si se culca fara a reusi sa adoarma prea curand insa. Zamolxis revazu cu ochii mintii intrega zi si retrai ultimele aventuri ce-l adusesera fata in fata cu propriul destin. Era prea tulburat ca sa inteleaga bine ce I se intamplase. Continua multa vreme sa cugete la ziua pe care o traise, intorcand pe toate fetele pataniile sale. Nu gasi nici cel mai mic raspuns insa, si pana la urma somnul il fura si-l duse intr-o lume a viselor in care nimic nu era clar. Se facea ca trecea prin culoare nenumarate, intortocheate, apoi, deodata, era ascuns intr-o negura deasa din care nu se deslusea nimic. Brusc, fiecare contur se pierdea intr-o bezna deplina pentru a reaparea cateva clipe mai tarziu. O singura data vazu ceva

cert: un urs imens, cu labele ridicate, gata sa-l ucida. In clipa urmatoare, cand fiara pornea atacul, se trezi. Cand a deschis ochii, a doua zi dimineata, probabil, pentru ca nu putea sa-si dea seama cat dormise, nu se mai afla pe podeaua salii triunghiulare ci sub cerul liber, chiar in fata unei stanci ciudate. Se freca la ochi, apoi inconjura granitul si-l privi cu atentie. Avea strania forma a unui cap de om, iar in momentl in care Zamolxis se uita chiar in ochii sai, stanca prinse viata si incepu sa vorbeasca: - Eu sunt Sfinxul, paznicul cu chip de piatra al Triunghiului Sacru si al Pietrei Sacre. Asadar, datorita lui stia Duhul cine intra in Hotar, ce ganduri are si daca sortii erau de partea lui pentru a afla marele secret al Muntelui Ascuns. Sfinxul de granit continua sa I se adreseze lui Zamolxis: - Din acest loc, ce se gaseste chiar la intrarea in Hotar, vei porni in marea ta calatorie, si tot aici te vei intoarce, atunci cand va trebui. La acea vreme vei sti ca eu voi fi supusul tau, iar odata cu mine, intregul neam mandru si drept de pe meleagurile pe care ne-am nascut cu totii. Mergi inainte, invata si vei afla singur cand va veni sorocul sa te intorci. Mai trebuie sa-ti aintesc un singur lucru, care de mare ajutor iti va fi: timpul este prietenul tau. Inca nu-l poti stapani, dar el te asteapta sa inveti asta. Mergi cu bine, Zamolxis, mergi cu bine! Ultimele vorbe ale Sfinxului se auzira tot mai greu, mai departe. Spiritul sau se retrasese in adancuri, lasand numai piatra cu chip de om in lumina soarelui. Zamolxis nu mai avu vreme nici macar sa deschida gura, daramite sa rosteasca macar una din intrebarile care I se imbulzeau in minte. - Pesemne ca asta e tot ce trebuie sa aflu, gandi el, apoi spuse cu glas tare: Ramai cu bine, Sfinxule, si tu, bunule Duh. N-am sa ies din povetele voastre si voi fi demn de soarta ce mi-a fost harazita. Ramaneti cu bine, prieteni dragi! Isi aseza blana de urs pe umeri, privi pentru ultima oara Sfinxul, dupa care isi lasa ochii sa vada imensa cetate a muntilor. Lor le vorbi: - Pe curand, muntii mei. Voi sunteti inima si crezul meu, forta si iubirea mea. In voi sta libertatea fratilor mei de pe acest taram si prin voi vor avea viata vesnica. Datorita voua fi-vor puternici ca neam si ca tara. [din “Bucovina, plai cu flori” cantata de Grigore Lese – “Muntilor cu creasta rara/Nu lasati straja sa piara!/ Ca de-o pieri straja voastra/ A pieri si tara noastra!”] Ramaneti cu bine, dragii mei munti, iar in clipa in care termina de glasuit, nimeni n-ar fi putut spune daca ochii ii lucea doar de dragoste sau erau gata sa dea drumul lacrimilor.

Se intoarse repede si porni in pas mai intai agale, apoi tot mai vioi spre poale, incepand astfel binecuvantata drumetie si invatatura ceruta de Duh. Ani intregi colinda lumea larga afland cate-n luna si-n stele, privind mereu numai cu ochii intelepciunii, invatand totul. Ajunse in locuri nebanuite, despre care nimeni nu stia ca exista, tari cu oameni ciudati si care se inchinau unor zei necunoscuti. Am putea spune, ca in basmele batranilor, ca a mers cale de sapte mari si sapte tari, daca nu ne-ar fi teama ca am micsora drumul parcurs de eroul nostru. Ajunse in mari cetati si mici catune. Poposea din loc in loc dormind sub cerul liber sau in vreo casa de om, atunci cand intalnea un suflet milostiv. Cand ajungea in preajma unui invatat statea langa el chiar si ani, pana cand prindea toate cele stiute de acesta. Primi initierea in secretele stelelor, ale cerului si invata misterele vietii de aici si de pe celalalt taram. Intelese taina nemuririi si a altor ascunzisuri ale firii. Mergea fara odihna sau oprire si niciodata nu-si potolea setea de invatatura. Vedea toate frumusetile pamantului, dar nicaieri, nici in cel mai indepartat coltisor al lumii, nu putu afla meleaguri mai frumoase ca cele lasate acasa. Aleanul ce-l cuprindea adesea, si care, odata cu trecerea anilor, crestea neincetat, nu avea mangaiere, dar stia ca nu putea porni inapoi, cel putin nu inca. Vremea proorocita de Duhul Pietrei trecuse de acum, iar Zamolxis se intoarse in tinuturile ce-i dadusera viata si pe care le iubea mai mult decat orice pe lume. Parul si barba ii erau lungi, albe, trupul trada ca varsta nu-I mai era frageda, dar adevarul era altul: spiritul ii ramasese tanar si putermic, la fel ca atunci cand plecase din fata Sfinxului. Acum, insa, avea o mult mai mare intelegere pentru dreptate si oameni. Invatase totul, dar un lucru ii ramasese ascuns lui Zamolxis, in nesfarsita lui pribegie: cum poate indeparta dorul de muntii si codri ce-l asteptau acasa, de tara lui. Pana la urma, pricepuse ca nu exista leac pentru aceasta boala, afara de intoarcere. - Sufletul meu se gaseste acolo, acasa, isi spunea, iar eu ma voi inturna unde imi este locul. Numai in muntii mei pot fi fericit si impacat. Acum se afla in tinutul sau, si mergand de colo-colo impartea intelepciune si dreptate celor din jur, vorbindu-le Dacilor despre Credinta si Suflet. Acestia luau aminte la cea mai mica indrumare auzita pentru ca undeva, in adancul sufletelor lor, simteau ca il au in fata pe trimisul cerului. Regele insusi il intalni pe Zamolxis, pentru ca toata lumea vorbea despre el si stiinta sa, si imediat pricepu despre ce era vorba. Astfel, eroul nostru deveni Mare Preot, iar misunea sa de a-i invata pe Daci ii fu mai usoara. Viata era frumoasa si fara de necazuri pentru eroul nostru, dar era, totusi, ceva care il framanta si care nu-I dadea pace. In toti anii pribegiei, Zamolxis

nu incetase nici o clipa sa se gandeasca la cele traite in tinerete in Grota si in fata Sfinxului, si se intreba daca aici se va sfarsi destinul sau, daca menirea sa fusese atinsa si daca doar la atat avea sa se limiteze scopul sau in viata. La fiecare rasarit si apus privea, facandu-si rugaciunea, spre piscurile ce ascundeau Triunghiul Sacru, si astepta sa auda grasul Duhului chemandu-l spre Muntele Ascuns. Raspunsul veni pana la urma, si exact atunci cand se astepta mai putin, intr-o noapte senina si calda, cu stele mai stralucitoare ca niciodata. Duhul Pietrei Sacre I se dezvalui in vis soptindu-I tainic: - Sorocul s-a implinit, stapane Zamolxis. A sosit vremea sa te intorci in Hotarul Sacru. Vino, ma vei gasi in Sala Sacra. Nu avea nevoie de mai mult! Imediat ce primele raze ale soarelui rupsera perdeaua noptii, Zamolxis isi lua tovarasul sau nedespartit de pribegie, toiagul, si porni din nou la drum, numai ca de asta data stia exact unde trebuie sa mearga. Mergea neobosit zi si noapte. Puterea ii era netarmurita, vointa si mai si, iar anii de preumblat in lumea larga il ajutara sa nu faca primul popas decat in fata Sfinxului. Cand se opri, la numai cativa pasi de granitul cu chip de om, stia prea bine ce are de facut. Se lasa sa cada in genunchi, ridica bratele si deschise degetele in forma de stea cu zece colturi. In clipa in care privi ochii Sfinxului, o raza de lumina pornita din varfurile degetelor sale atinse stanca, invaluind-o. Pe data, Sfinxul prinse viata si incepu sa vorbeasca: - Bine te-ai intors, stapane Zamolxis! “Si Duhul mi-a spus ‘stapane’, gandi Zamolxis, fara a rosti nimic insa. Pesemne ca se intampla ceea ce mi s-a spus atunci, dar mai bine sa-l las pe Sfinx sa ma lumineze”, isi mai spuse, dupa care se concentra la cuvintele Sfinxului, care continua sa i se adreseze fara de tulburare: - Simt marea putere pe care ai capatat-o, stapane. Acum, asemenea mie, ai devenit nemuritor si, odata cu acest lucru, a venit si transformarea ta in zeu Dacilor Liberi. De acum inainte, Dacii, vrednicii nostri supusi, in tine si Piatra Sacra vor crede, la picioarele tel vor aseza ofrande si pentru tine vor inalta altare. In numele tau vor lupta si munci. Tu esti acele care le ca aduce de-aci inainte fericirea eterna, libertatea si puterea. Toate aceste lucruri si multe altele de trebuinta le vei invata de la Duh, stapane Zamolxis. Noi doi si Piatra Sacra iti apartinem pe vecie intru gloria si salvarea fericirii Dacilor Liberi. Coboara in inima Muntelui Sacru acum, stapane, mai spuse Sfinxul, dupa care o lumina ii porni din ochi, inconjurandu-l pe Zamolxis, care se trezi pe data in sala Pietrei din Muntele Ascuns. Acum nu mai trebuia sa bata drumul cu piciorul, intrase in lumea nemuririi, de acum traia Legenda. Puterea gandului il purta unde voia sa ajunga.

Un timp, Zamolxis si-l petrecu invatand cum sa stapaneasca pe deplin fortele atat ale fiintei sale, cat si ale naturii, avandu-I alaturi pe Duh si pe Sfinx, care-l indrumau si-i destainuiau cele mai ascunse secrete ale Pietrei Sacre si tot ce trebuia sa afle. Apoi, secole de-a randul, el ajuta poporul Geto-Dac sa atinga culmile bunstarii si deplinatatea fericirii. Nicaieri in lume nu exista un tinut mai bogat si nici oameni cu un trai mai dulce ca cel al supusilor lui Zamolxis… Din pacate, acest lucru nu tinu la nesfarsit, ci numai atata vreme cat Dacii au crezut in el si in puterea netarmurita a Pietrei. Aceasta era singura cale prin care Zeul ii putea conduce si carmui spre glorie. Pierderea credintei sacre avea sa aduca Geto-Dacilor caderea in uitare. Pentru iertarea pacatului, batranii spun ca trebuie sa se nasca un om asemenea lui Zamolxis, pentru a putea patrunde in Hotar, a-l cunoaste pe Zeu si a obtine iertarea atat de sperata. Timpul s-a scurs, o face in continuare, iar solul trimis de ursitoare nu a aparut inca. O va face, totusi, atunci cand toti ne vom astepta mai putin. In zilele pe care le traim, numai Sfinxul mai aminteste de bunul Zamolxis; ramane tot la marginea Triunghiului Sacru, pazindu-l si asteptand solul ce va aduce mantuirea eterna.