La o a Doua Privire de Stephan C. Lack

1

LA O A D O U A PR I V I R E

de Stephan C. Lack



traducerea în limba română Dan Stoica

Thomas Sessler Verlag u. Dan Stoica

2

Distribuţia: Charlotte Vocea Robert Poliţistul Paul Anna

Decor: o masă care va fi multiplu funcţională

3 1. CHARLOTTE O masă goală. Charlotte apare şi se aşează pe masă CHARLOTTE: - La început e numai o privire aruncată. Durata unei clipe. Nu sunt sigură despre ce e vorba, dar este ascunsă în acea clipă. Dispare din nou. Probabil o simplă închipuire, nimic mai mult. Am un tic. Să cred despre oameni mai întîi tot ce poate fi mai rău. La început. Nu-mi închipui asta dinainte sau în alt chip. Imediat ce cunosc pe cineva mai bine, toate prejudecăţile se risipesc. Dar la început e de-a dreptul îngrozitor. Nu e ceva general care să-mi displacă. La unul nu-mi place cum se mişcă, la altul cum vorbeşte. Sau pur şi simplu privirea. Un om cu o asemenea privirea îmi provoacă fiori pe şira spinării. Ştiu că sună paranoid, dar aşa mi-e felul. Fiecare cu ticurile lui. Şi într-adevar, pare a fi un tip drăguţ. La a doua privire. Cu toate că nu-i de fel genul meu de bărbat, nu. Dar altfel e perfect. Ca terapie, vreau să spun. O dată pentru totdeauna Charlotte: Nu mai fi aşa de întepenita! Nu ar trebui să îti bagi în cap atâtea lucruri dintr-o simplă privire. Şi din cauza asta nu trebuie să răstorni lumea. Ok, e beat, asta nu are cum să ascundă. Dar e cumva simpatic, că măcar încearca. Ce prieteni buni! L-au lăsat singur aici. Mă aşez lângă el numai cât să bem un pahar. Bâiguie ceva. Ceva care încearca să fie un compliment. În halul în care e sună mai degrabă aluzie ieftină. Din cauza alcoolului sare calul cu îndrazneala, asta îmi face scârbă. Oricum vroiam să plec. Tipul rămâne pe loc, dar când ies afară îl văd în spatele meu. Nu se mai clatină aşa tare. Nu-mi place să fiu urmărită. Cară-te! Oare de ce se iau de mine toţi vântură lume? Ce-i aia, că nu ştii ce înseamna cară-te! ? Ok, ai avut ce-ai vrut. Acum cară-te! Nu-mi place de tine. Dar el nu mă lasă. Nu-i aşa de important, şi mă apucă de braţ. Îmi răsucesc braţul şi încerc să scap de strânsoare. Unde naiba sunt? ”Prietenul meu vine să mă ia dintr-o clipă în alta! Vine cu siguranţă” Dar el zice ”Nu mă aburi.” şi mă apucă şi mai strâns. Sudoarea lui amestecată cu mirosul de băutură îmi alunecă deja pe gât în jos. Devine mârlan şi mă trage la el. O să ţip, îi zic. Mă apucă. Să ştii că ţip, îi repet, dar nu pot să scot nici un sunet. Nu mă aud strigând, nu ştiu de ce. Şi din nou privirea aia. Charlotte se întinde pe masă Charlotte întinsa Lumina devine difuză, şi ceva mai slabă VOCEA: - Charlotte Meinrad. CHARLOTTE: - Nu pot să spun nimic despre oameni. VOCEA: - Femeie, 172 cm. înaltime, circa 59 kilograme greutate. CHARLOTTE: - Îmi cos beregata. VOCEA: - Vârsta: 18 ani. CHARLOTTE: - Ce-i aici? Un spital? VOCEA: - Culoarea ochilor, ca şi a părului: maro. CHARLOTTE: - Hei, v-am întrebat ceva! VOCEA: - Decesul s-a produs probabil în urmă cu 69 de ore. CHARLOTTE: - Care va să zică sunt moartă. Deci n-am supravieţuit, nu-i aşa... (îi vine

4 să râdă) VOCEA: - O cicatrice veche, fără culoare de pe urma unei operaţii de apendice în partea dreaptă a abdomenului. Nici un alt semn particular. CHARLOTTE: - Împutitul ălă de doi bani m-a omorât cu adevărat. VOCEA: - O pată hepatică de mărime mijlocie, mare cam de doi centimetri sub bărbie. CHARLOTTE: - Scutiţi-mă de detalii! VOCEA: - Excoreaţiuni multiple la extremităţi. CHARLOTTE: - Terminaţi! Nu vreau să aflu nimic din toate astea! VOCEA: - Semne specifice sugrumării în zona gâtului. Fire de stofă, probabil de la mănuşi sau ceva asemnător... CHARLOTTE: - Nu ştia nimic despre mine. Nici măcar numele... VOCEA: - Cauza decesului este cu mare probabilitate lipsa de oxigen. Moarte prin sugrumare. CHARLOTTE: - Nu cred că-şi mai poate aminti de mine. Nici măcar nu ştie cum arăt, asta e de fapt straniu. Mi-aş dori să nu-mi mai pot nici eu aminti de faţa lui, dar nu văd în faţa ochilor nimic altceva decât asta. Totul ca printr-un văl! Zac aici cu măruntaile deschise în faţa d-voastră, nu? Nu vă fie teamă, nu mă simt dezbrăcată, nu mai e cazul. Mă simt altfel, mi-e pur şi simplu rece. VOCEA: - Mai multe pete de sânge în zona superioară a coapselor. CHARLOTTE: - Vreţi să-mi faceţi o favoare? Ştiu că abia ne cunoaştem. Dar dacă asta înseamna ceva pentru d-voastră, dacă ţineţi cât de cât la mine - aşa îmi închipui - atunci căutaţi-l. Luaţi-vă bisturiul şi tăiaţi-l şi pe el. Vârâţii scalpelul ăsta direct între testicule şi împingeti-l apoi în sus. Dar nu prea repede. Nu-l omorâţi pe loc. Ticălosul trebuie să simtă totul cât mai exact. Ştiţi cu siguranţă mai bine decât mine cum trebuie procedat ca moartea lui să fie amânată cât mai mult cu putinţă. . Aş pune rămăşag că vă pricepeţi de minune la aşa ceva. Sau poate şi mai bine e să-i tăiaţi pur şi simplu puţica şi-l lăsaţi să se golească de sânge. Şi apoi îi spuneţi: "Pentru Charlotte, neisprăvitule! Pentru cea de a cărui faţă nici măcar nu-ţi mai aduci aminte, dar cu atât mai mult îsi aduce ea aminte de a ta! Trebuie să-ţi transmit că nu o să te uite niciodată! Niciodată..." Trebuie să-mi promiteţi, da? (lumina scade) Nu-i aşa că o s-o faceţi? Sau? Sunteţi în stare să nu faceţi aşa ceva, vreau să spun, să-l găsiţi. Doar nu vă poate fi indiferent! Doar m-aţi văzut! M-aţi văzut! (întuneric) VOCEA: - Hematoame pe partea interioară a coapselor. Vânătăi pe labiile exterioare ale vaginului. Nici un fel de urme de spermă. Robert Un curier poştal şi un poliţist, stau faţă în faţă la masă . ROBERT: - La naiba! POLIŢISTUL: - 16.04? Aşa-i? ROBERT: - Ce?! POLIŢISTUL: - Aţi spus ora şaisprezece şi patru minute! ROBERT: - La naiba, nu-mi vine să cred...

5 POLIŢISTUL: - Deci? ROBERT: - Da, 16.04. POLIŢISTUL: - De ce 16.04? ROBERT: - ...? POLIŢISTUL: - Păi asta e un timp extrem de exact. De unde ştiţi asta cu atâta precizie? Că nu este nici 16.05 şi nici 16.03, nu-i aşa... ROBERT: - Are vreo importanţă? POLIŢISTUL: - Totul are importanţă! ROBERT: - M-am uitat la ceas, era 16.04, şi ceasul meu merge exact. Sunt curier poştal, întelegeti? Trebuie să mă ţin de un anume ritm. 16.04! Asta-i fata, sau...? POLIŢISTUL: - Care fată? ROBERT: - Fata de la televizor, cea dispărută... POLIŢISTUL: - Nu a fost înca identificată de părinţi. ROBERT: - Dar ea e...? POLIŢISTUL: - Aici eu pun întrebarile! (Linişte. Poliţistul îl priveşte pe Robert direct în faţă) E destul de ciudat, timpul ăsta... ROBERT: - Ascultaţi, v-am explicat acum o clipă tot... POLIŢISTUL: - Aţi afirmat că aţi părăsit filiala d-voastră din Wolfgangstrasse cu pachetul în jurului orei trei şi jumătate. Deci aţi avut nevoie de mai bine de jumătate de oră ca să ajungeţi până în Feldweg. Pachetul era destinat familiei Dreisser, cu domiciliul în Lärchengasse. Până aici este corect totul? ROBERT: - Da, dar.. ! Trebuia să predau pachetul până cel mai târziu la ora 16 şi 10. La ora 16 şi 3 am cotit pe acest Feldweg, care trece direct peste câmp. O scurtătură. Dacă ocoleam pe stradă mai pierdeam patru minute, cunosc traseul. POLIŢISTUL: - Aţi deschis pachetul? ROBERT: - Poftim? POLIŢISTUL: - Păi da. V-aţi uitat ce-i înauntru? ROBERT: - Nu deschid pachetele clienţilor din principiu. POLIŢISTUL: - Mai departe! ROBERT: - Da, deci.. la 16.10 aşa cum am spus, trebuia să fiu acolo. Aşa că la 16.03 mam uitat la ceas. Şi un minut mai târziu am găsit-o - am observat o ciudăţenie, ca şi cum aş fi trecut peste un dâmb, dar acolo un era nimic. Asta era la 16.04! POLIŢISTUL: - Şi pe urmă? ROBERT: - Atunci m-am oprit. Nu mai ştiu exact de ce, pur şi simplu am făcut-o şi m-am întors. Nu ştiu ca le m-am aşteptat să găsesc, dar cu siguranţă nu un cadavru... (pauză) Era în curs de desfăşurare o mare acţiune de căutare, de mai multe zile, în întreaga regiune. Nu i-a venit nimănui ideea să se uite şi acolo? Câmpul acolo, iarba înalta, e aproape clasic. POLIŢISTUL: - Clasic? ROBERT: - Da, clasic. Ca să scapi de un cadavru fără să fii băgat în seamă.

6 POLIŢISTUL: - Aveţi experienţă cu aşa ceva? ROBERT: - Aici ar fi trebuit să se cauta în primul rând. Aşa m-aş fi gândit, dacă eu ar fi trebuit s-o fac. Oare ce vă învata la şcoala de poliţie? POLIŢISTUL: - Vă credeţi foarte şiret, nu?! Şi cu toate astea vă încurcati din ce în ce mai mult în declaraţii contradictorii. ROBERT: - Ce înseamna toate astea? Vreţi să-mi vârâţi ceva pe gât? POLIŢISTUL (ridică vocea) : - Nu poate fi vorba să-ţi vârâm ceva pe gât! Dar ceva nu se potriveşte în toată povestea asta! Te joci de-a băiatul deştept şi eviţi să răspunzi la întrebari. Credeţi că nu observ, că minţiţi? Credeţi că vă puteţi face jocul cu mine? Doar nu am căzut în cap! Îmi ascundeţi cu siguranţă ceva! Aveţi ceva de ascuns!... (din nou cu tonul obişnuit) E corect daca scriu 16.04? ROBERT: - Ce credeţi? POLIŢISTUL: - Asta nu-i tema, ce cred eu şi ce nu. Determin cu precizie urmele, determin exact, exclud - şi în clipa asta nu pot exclude, că d-voastră nu aţi ucis fata, dar cu treaba asta nu trebuie d-voastră să vă bateţi capul. ROBERT: - Am încercat doar să cooperez, pentru numele lui Dumnezeu! POLIŢISTUL: - Nu trebuie. Daca va fi ceva care nu-i în regulă cu d-voastră - şi aşa ceva bănuiesc - o să scoatem noi asta la lumină, nu-ţi fă nici o grijă. Avem noi metodele noastre, ca să scoate la lumina zilei adevărul. ROBERT: - Nu-i nimic în neregulă cu mine! POLIŢISTUL: - Doar aţi văzut - ba, mai mult, aţi studiat - fata, nu-i aşa? ROBERT: - Nu, nici vorbă de aşa ceva! POLIŢISTUL: - Atunci nu înteleg eu? ROBERT: - Ce? POLIŢISTUL: - După informaţia dumitale ai descoperit fata la ora 16.04. Şi ai avut nevoie de douăsprezece minute ca să anunţi poliţia? ROBERT: - Am fost şocat. POLIŢISTUL: - Douăsprezece minute? ROBERT: - Da, douăsprezece minute! Paul Robert stă singur la masă. Bagă mâna în buzunar şi scoate o brichetă. Apase pe aprinzător şi se uită apatic la flacără. Apoi o închide. Asta se întîmpla de mai multe ori. Când îl vede pe Paul vâră iute bricheta în buzunar la loc. Mai târziu două halbe cu bere. Robert şi Paul stau unul lângă altul la masă şi beau. PAUL: - Alcoolul are efect? ROBERT: - Abia atunci când o să cad sub masă şi n-o să mai ştiu de nimic... PAUL: - Nu-i o soluţie. ROBERT: - Acum e una! PAUL: - Mda, nu ştiu, cum vine asta... ROBERT: - Nu.

7 PAUL: - Nu pot să-mi imaginez... ROBERT: - Mai bine să nu-ţi imaginezi. PAUL: - Nu. Îti face bine să vorbim despre asta? ROBERT: - Merge... PAUL: - Da... (pauză) ROBERT: - Ştii ce nu-mi poate intra în bilă? Toată lumea caută zile în şir, şi tocmai eu trebuie să dau peste ea. PAUL: - La ce bun mai există atunci şi blestemata aia de poliţie? ROBERT: - Da, o porcărie! (pauză) PAUL: - Fireşte e mai bine că ai fost tu şi nu părinţii... ROBERT: - Ce? PAUL: - Mda, ziceam că pe de altă parte... Maică-sa avea drum mereu pe acolo. Nu ar mai fi trecut mult şi ar fi dat ea peste fată. Mai bine tu decât ea... în tot cazul ceva mai bine... ROBERT: - Şi eu? Cum să mai adorm de acum încolo? Ce vă închipuiti voi, toţi ceilalţi? Că pot să uit clipa?! Nu o s-o uit niciodată... nu i-ai văzut faţa! PAUL: - Nu, n-am văzut-o... ROBERT: - Mi-aş dori s-o fi văzut?! PAUL: - De unde şi până unde?! ROBERT: - De ce atunci toată porcăria aia cu maică-sa. Ea oricum n-o să poată trece niciodată peste asta... De ce trebuie să-mi fac eu praf viaţa? (pauză) PAUL: - Crezi că asta se va întâmpla? Vreau să zic... că o să-ţi distrugă viaţa? ROBERT: - Habar n-ai! (pauză) PAUL: - Ştii ce nu pricep de fel? Nu înteleg de fel de ce te suspectează poliţia? ROBERT: - Nu mă suspectează. PAUL: - Atunci de ce nu te lasă pur şi simplu în pace? ROBERT: - De unde să ştiu eu asta? PAUL: - Şi dacă cumva vor să-ţi bage ceva pe gât? ROBERT: -De ce mă rog vor să-ţi bage pe gât ceva, atunci când nu-i nimic de băgat pe gât? PAUL: - De atunci te tot iau la bani mărunţi... ROBERT: - Pentru că asta-i meseria lor, să mă ia la bani mărunţi... PAUL: - Le-ai spus şi lor ceea ce mi-ai povestit mie? ROBERT: - Ce anume? PAUL: - Chesta aia cu black-out-ul? ROBERT: - Există undeva o hârtie cu indicaţii de comportament în cazul descoperirii întîmplatoare a unui cadavru? Pur şi simplu nu am mai trăit aşa ceva, ca să ştiu ce să fac în astfel de cazuri! Tu ce-ai fi făcut?

8 PAUL: - Nu ştiu... Robert? (pauză) Sunt cel mai bun prieten al tău. ROBERT: - Da... PAUL: - Pot să-ţi ofer un alibi... numai de siguranţă, vreau să spun... ROBERT: - Ai înnebunit? PAUL: - Ca să te lase în pace. ROBERT: - Crezi că am nevoie de aşa ceva? PAUL: - Nu vreau decât să te ajut... ROBERT: - Mda, nemaipomenit... PAUL: - Ar trebui pur şi simplu să nu te mai gândeşti la asta, asta-i tot! ROBERT: - Să nu mă mai gândesc? (pauză) Nu i-ai văzut faţa! Habar n-ai ce spui... Caz de crimă nerezolvat 1 Poliţistu ţine în mînă un dictafon POLIŢISTUL: - Charlotte Meinrad... Există cazuri care nu pot fi închise. Imagini care nu pot fi şterse din minte... Aşa cum ar fi amintirea cadavrului fetei batjocorite... (se opreşte, ascultă ce a înregistrat. Derulează înapoi ca să şteargă ce a înregistrat) Există cazuri care te zguduie. Acum cinci ani.. (se întrerupe) Cinci ani. (răsfoieşte între acte) Exact acum cinci ani, la 16 aprilie, o fată de optsprezece ani, Charlotte a fost victima unui violator brutal. Poliţia are nevoie urgent de dovezi materiale. (pauză) Poliţia roagă să fie ajutată. Victimei nu i s-a făcut până în ziua de azi dreptate. Violatorul se mai află înca în libertate. 2 Anna Cinci ani mai târziu. Anna şi Robert ANNA : - Ia spune-mi, o cunoşti? ROBERT: - Cum? ANNA : - Te-a impresionat? ROBERT: - ... ca şi cum aş fi cunoscut-o de undeva? ANNA : - Ca şi cum ai fi cunoscut-o! ROBERT: - Prostii... ANNA : - Ai salutat-o. ROBERT: - Am salutat-o? ANNA : - Bineînţeles. ROBERT: - Nu am salutat-o, în orice caz nu am salutat-o primul. Ea m-a salutat prima. ANNA : - Şi tu ia-i răspuns. ROBERT: - Pentru că m-a salutat prima. ANNA : - Ah! ROBERT: - Ce ah? ANNA : - Doar nu s-o fi vânturând prin preajmă salutând oameni pe care nu i-a mai văzut în viaţa ei.

9

ROBERT: - Ce ştiu eu. Posibil. ANNA : - Cu necunoscuţi? ROBERT: - Unii aşa fac. ANNA : - Dar pe tipul cu jacke de piele nu l-ai salutat. ROBERT: - Te miră? Uită-te mai bine la el. Nu poţi să bănuieşti dacă nu cumva o să sară imediat la bătaie dacă îl saluţi. ANNA : - Pe mine nu m-a salutat. ROBERT: - Ne-a salutat pe amândoi. ANNA : - Nu, fără îndoiala că te-a salutat numai pe tine. ROBERT: - Posibil. ANNA : - Şi i-ai răspuns. ROBERT: - Ca să nu fiu nepoliticos. ANNA : - Este pentru tine aşa de important ca ea să nu creadă despre tine că eşti nepoliticos? ROBERT: - Da... da! Pentru mine este în general important să nu creadă lumea despre mine că sunt nepoliticos. Nu sunt, şi nu vreau să fiu. (pauză) Un salut prietenos dat unui străin în plină stradă nu a dăunat înca nimănui. ANNA : - Dar este ea aşa ceva? ROBERT: - Ce? ANNA : - O străină? ROBERT: - Da... probabil o persoană complet străină. ANNA : - Ah. ROBERT: - Iar ai rostit cu tonul ăla ciudat, ah-ul tău! ANNA : - Găseşti deci ah-ul meu ciudat? ROBERT: - Da, deja a doua oară! ANNA : - Ah! (pauză) Asta-i numai pentru că ai folosit cuvinţelul ... probabil! ROBERT: - Şi? ANNA : - De ce nu ai lăsat pur şi simplu deoparte probabil-ul ăsta? Sau de ce nu l-ai înlocuit? Cu "sigur" sau cu "sută la sută". Atunci ar fi însemnat "sută la sută o persoană necunoscută!" ROBERT: - Nu dau doi bani pe sută la sută. ANNA : - De ce? ROBERT: - Poţi vreodată să spui ceva cu o siguranţă de sută la sută? Poţi spre exemplu să spui că omenirea va supravieţui cu siguranţă şi peste cinci milioane de ani? Poate că va fi distrusă, de o catastrofă oarecare? Posibil. ANNA : - Pe mine nu mă interesează omenirea, ci numai femeia aceea. Nu vreau să ştiu ce se va întâmpla peste cinci milioane de ani, ci pur si simplu, dacă tu în trecut te-ai întâlnit cu ea. ROBERT: - Asta este pentru tine important.

10

ANNA : - Acum un minut: nu! Acum: da! (pauză) ROBERT: - Dacă a fost s-o întâlnesc vreodată, atunci nu îmi mai amintesc de asta. ANNA : - Poţi să-ţi aminteşti de ea! Şi ea a putu să-şi amitească! ROBERT: - Poate m-a confundat! ANNA : - Adevărat, ai o faţă care nu spune oamenilor nimic. Poate să te confunde cu o mulţime de oameni. O figură oarecare. Ea crede că te ştie, şi în consecinţo te salută, dar fără să se oprească din drum, ca să nu fie pentru ea o situaţie penibilă. (pauză) ROBERT: - Doar nu vorbeşti serios, chestia asta cu figura comună... ANNA : - De ce, cu siguranţă! O figură oarecare, care nu exprimă nimic! (pauză) ROBERT: - Dacă stau să mă gândesc bine, mi se pare cunoscută. Ca prin ceaţă... Dar se pare că ea îsi aminteşte bine de mine. ANNA : - Asta nu pot să cred. Dai din colţ în colţ, ca majoritatea. Acelaşi stil fără stil. Şi ea? Ea aparţine unui anume tip de femeie. ROBERT: - Ce fel de tip? ANNA : - Unul care nu are nevoie să-şi amintească de nici o figură, mai ales de una ca a ta. ROBERT: - Ce vrei să spui "mai ales de una ca a ta"? ANNA : - Când discută încurca numele şi nu mai ştie exact, cine anume e cine, dar toată lumea găseşte asta drăguţ. ROBERT: - Şi ce-i cu figura mea? ANNA : - Dar toată lumea îi remarcă numele, dacă l-a auzit fie şi o singură dată şi cu siguranţă că nu-l mai uită aşa de repede. ROBERT: - La naiba. Figura mea a fost destul de bună până azi pentru tine. ANNA : - Dar ştiu cum arată atunci când minţi. Atunci ţi se bat tâmplele. Chiar aici în faţă, ca atunci când ai spus că nu o cunoşti. ROBERT: - Deci mint?! Stop cadru ROBERT: - Nu minţeam. Tâmplele mele pulsau, da. Dar asta fac tot timpul atunci când sunt nervos. Nimic nu se apropia mai mult de adevăr decât ceea ce i-am spus tot timpul Annei: Nu cunosc această femeie! Pentru Dumnezeu, nu! Dar am devenit nervos, atunci când am văzut-o! Tâmplele mele pulsau ca nebunele... ca şi cum aş fi cunoscut-o de o viaţă. Privind lucrurile aşa am minţit-o pe Anna. OK. Tâmplele mele pulsează pentru că am văzut-o. O iubesc pe Anna. Asta-i altceva. Invitaţia la cină Anna, Robert şi Paul stau împreuna la masă PAUL: - Întreaba-mă cum îmi merge. Hai odată, întreaba-mă. Ţi-aş răspunde, că îmi merge nouăzecişinouă la sută bine. Nouăzecişinouă. Asta nu e rău. Dar să ajungi la aşa ceva stă la îndemâna oricui. E chestie de cum priveşti lucrurile. Trebuie numai să îndraznesti. Să înfrunti problemele pe care ţi le pune în faţă viaţa. Ăsta e motorul reuşitei mele. Prin asta deschid mereu noi perspective. Asta se-nţelege de la sine că face parte dintr-o viaţă de succes: dincolo de graniţe. Să-ţi depăşeşti limitele. Mai departe, tot mai

11 departe. ANNA : - Se răceşte mâncarea... PAUL: - Bine. Trec direct la subiect: Avem nevoie de tine la firmă. ANNA : - La firmă, în firma ta? ROBERT: - Fireşte, că tocmai de mine aveţi nevoie! ANNA : - Ar fi un post bun, nu găseşti? PAUL: - Plata corectă. Pentru început. Şi posibilităţi de avansare. Pentru mai târziu. ROBERT: - Măi Paul! Nu veni cu basme la mine! ANNA : - Lasă-l să vorbească, iubire! PAUL: - Nici un fel de basme, numai o propunere... ROBERT: - Nu-mi spune că nu sunt basme. Până şi Georg Busch e mai bine calificat pentru postul ăla. Şi pe deasupra am un job. ANNA : - Sortator la un congelator de magazin alimentar nu-i un job. ROBERT: - E o ocupaţie respectabilă. PAUL: - Anna are dreptate. Nu-i nici o chestie de perspectivă. ROBERT: - O perspectivă de aşteptare! Până găsesc singur ceva. Fără veşnicile încercari de mijlocire. PAUL: - Sigur că e mult mai respectabil să te laşi întretinut de prietenă. ANNA : - Ştii ce Paul, asta nu te priveşte pe tine. PAUL: - Vreau să spun numai că accentuatul tău sindrom de întrajutorare a aproapelui e foarte practic direcţionat... spre Robert. ANNA : - Nu am nici un fel de sindrom accentuat de întrajutorare! PAUL: - N-am spus asta ca pe o critică! ANNA : - Dacă cineva are sindromul ăsta, apăi acela eşti tu... PAUL: - Sunteţi nerecunoscători! ROBERT: - Pentru ultima oară: nu am nevoie de nici un ajutor! Nici de la tine, nici de la ea. Pot să am singur grijă de mine! PAUL: - Îmi pare rău pentru tine, Robert. Să văd că toate ăstea de apasă. E trist. ROBERT: - Tocmai că mă apasă să petrec o seară liberă cu pălăvrăgeli din astea. PAUL: - Înteleg (pauză) Poftă bună! (pauză) Am spus şi eu aşa... (Linişte) ANNA : - Apropo.. Lucy. Tu o ştii pe Lucy, nu-i aşa Robert? ROBERT: - Lucy? ANNA : - Da, Lucy. Mi-am închipuit că o ştii. ROBERT: - Ar trebui? ANNA : - E colega cu mine. Din vedere o ştii cu siguranţă! PAUL: - Ai slabă cu frizură a la Boy George? ANNA : - Asta-i Lucy!

12 PAUL: - Asta-i Lucy! ROBERT: - Şi ce-i cu ea? ANNA : - Nu ai salutat-o! ROBERT: - Când? ANNA : - Azi. Te-a salutat, dar tu nu i-ai răspuns la salut. ROBERT: - Imposibil. Aş fi remarcat. ANNA : - Asta i-am spus şi eu. Că aşa ceva nu-ţi stă în fire. Dar ea a zis că arătai foarte preocupat şi că te plimbai pe stradă în sus şi în jos. ROBERT: - Azi? ANNA : - Da. Azi. PAUL: - Se pare că cineva era cam dat peste cap azi... ANNA : - Ce ţi s-a mai întâmplat? ROBERT: - Nimic. Nu s-a întâmplat nimic. ANNA : - Iubire... ROBERT: - Da? ANNA : - Tâmplele. Revederea Masa serveşte drept uşă. Charlotte intră pe ea. Robert trece pe lângă ea. ROBERT: - Salut! CHARLOTTE: - Salut! (Robert rămâne în picioare) ROBERT: - Ştiu că sună un pic aiurea, dar noi ne-am mai întâlnit. Nu îmi închipui că vă amintiţi de asta. CHARLOTTE: - Îmi amintesc. ROBERT: - Adevărat? Ciudat... vreau să spun, chiar vă amintiţi? CHARLOTTE: - Eu pe tine, da. Surprins? ROBERT: - M-a cam dat peste cap... CHARLOTTE: - Nu ştii ce să spui? ROBERT: - Nu.. în afară de asta, că mi se pare ciudat să... CHARLOTTE: - Te repeţi. În afară de asta nu găsesc nimic ciudat în asta. ROBERT: - Nu? Vreau să zic că ciudatul ăsta nu-i ceva rău. Dimpotrivă. Egal. E numai aşa, că noi, doi oameni complet străini ne salutăm pentru a doua oară. CHARLOTTE: - Complet străini... ROBERT: - Exact.. CHARLOTTE: - Vrei să spui că noi doi... complet străini.. ROBERT: - Da.. aşa am spus... este aşa...? (Pauză) Îmi pare rău, dar eram sigur că, că noi... nu, de fapt sunt orice altceva numai de loc sigur. Aşa-i, ne cunoaştem de dinainte! Mi se pare că te-am mai cunoscut. Numai că... nu ştiu exact de unde să te iau.

13 CHARLOTTE: - Să mă iei? Ca pe hârtie pierdută... ROBERT: - Vreau să spun faţa ta... Dacă m-ai ajuta un pic, să-mi dai un amănunt... CHARLOTTE: - Bine! ROBERT: - Nu, asta-i nu-i bine. Numai bine nu poate să fie... Îmi este clar că ţi se par extrem de nepoliticos. Şi de obicei nu mă port în felul ăsta , adică să uit oamenii în felul ăsta, în general nu o fac, şi mai ales în cazul tău, mi se pare un mister.... CHARLOTTE: - Hei, calmează-te! Dacă ţi-e mai comod să nu mă cunoşti, o ok-ei pentru mine, pe bune. Ca să spun drept, pot să afirm din partea mea că nu te-am văzut niciodată în viaţa mea. Te face asta să te simţi mai bine? ROBERT: - Mă simt uşurat. Dacă te-aş fi uitat - cum aş fi putut să mi-o iert? Dar nu aş fi făcut niciodată una ca asta.. îmi pot aminti de tine sută la sută. CHARLOTTE: - Suta la sută e mult. ROBERT: - Asta sună a agaţament ieftin pentru tine, sau? Nu am intenţionat aşa ceva. CHARLOTTE: - Mă gândesc că ai motivele tale... ROBERT: - Nu, pe bune, am o prietenă. CHARLOTTE: - E bine de tine. (Pauză. Charlotte ia o ţigară din pachet) ROBERT: - Vroiam să-ţi vorbesc, pentru că e a doua oară când ne întâlnim din întâmplare şi ne salutăm, fără se ne cunoaştem mai de aproapte... pur şi simplu, fără un motiv anume, vreau să spun. CHARLOTTE: - Ai foc? ROBERT: - N.. nu.... CHARLOTTE: - Deci nu ai foc. Aşa mi-am închipuit şi eu. Îmi pierd timpul pe aici. (Charlotte vrea să plece, se mai întoarce înca odată spre Robert. Pauză) Crezi că pentru fiecare lucru în viaţă există un motiv? ROBERT: - Ce vrei să spui cu asta? CHARLOTTE: - A existat - până acum - în viaţa ta o întâlnire providenţială după care nimic nu a mai fost ca mai înainte? După care nimic... ROBERT: - Nu înteleg prea bine la ce te referi.... CHARLOTTE: - Şi cum ai putea, altfel... Mă refer la întâlniri întâmplatoare. Din acelea pe care le-ai fi evitat bucuros, sau pe care le-ai căutat singur. (Pauză) Ce-i cu tine? M-ai căutat? Câte eforturi ai făcut ca să mă întâlnesti întâmplator aici? ROBERT: - Cum acum? CHARLOTTE: - Lasă, nu fă pe prostul! Un răspuns cinstit la o întrebare simplă... Ai pus sau nu ai pus totul în mişcare ca să mă găseşti? ROBERT: - Nu prea înteleg.... CHARLOTTE: - E foarte simplu, cu adevărat. La început ai fugit de colo colo prin zona pietonală, în speranţa că a-i putea să dai din nou peste mine, acolo unde ni s-au încrucisat ultima dată drumurile. Dar nu ţi-am uşurat sarcina chiar aşa de mult... nu imediat. Dar a doua zi când ai aşteptat tot acolo, nesigur, dacă mă vei mai putea întâlni vreodată, aproape că mi s-a făcut milă de tine. Privirea ta nervoasă pe care o mutai dintr-o parte în alta a străzii. Arătai ca o fiară întărâtată la vânătoare, puţin înainte să moară de foame. Ofereai o privelişte jalnică. Şi atunci m-am arătat pentru o clipă... şi pe urmă iar m-ai pierdut din

14 vedere. Aşa că am aşteptat la colţ, m-am prefăcut că îmi cumpăr un pachet de ţigări de la automat, numai ca să-ţi dau ţie prilejul să îţi reiei pendularea în sus şi în jos. Dar nu te-ai apropiat de mine. Pentru aşa ceva ţi-a lipsit până la urmă curajul. M-ai urmărit de la distanţă. Ai observat că am dispărut în casa asta, şi ai aşteptat până seara târziu în faţa intrării, ca să fii sigur că locuiesc aici. Apoi te-ai întors acasă pentru ca a doua zi să te întorci imediat aici. Cineva din casă ţi-a dat drumul pe coridor, atunci când a ieşit sau a intrat. Şi ai rămas să mă aştepţi aici, şi acum în sfârşit îţi faci curaj şi mi te adresezi. Mă saluţi, te salut şi aşa, aparent fără nici o sforţare, ajungem să dialogăm. Dar nu vorbim evitând esenţialul, cu toate că de fapt vroiai să mă întrebi ceva, ceva, care îţi stă pe suflet, greu ca o piatră. (Charlotte scoate o cutie de chibrituri şi îşi aprinde ţigara. Robert nu-şi poate desprinde privirile de la ea) ROBERT: - De unde ştii...? CHARLOTTE: - Asta nu-i întrebarea... sau? ROBERT: - Am aşa o presimţire cu tine.. CHARLOTTE: - La o presimţire nu pot răspunde. Gândeşte-te, sigur că mai trebuie să-ţi aminteşti ce vroiai să mă întrebi. ROBERT: - Cine eşti? CHARLOTTE: - Acum te apropii. De fapt trebuia să întrebi: Cine am fost eu? Ce crezi? ROBERT: - Ai spus că noi nu ne-am văzut niciodată! CHARLOTTE: - Fals - Nu am spus aşa ceva. Tu m-ai văzut! Şi încă cum m-ai văzut! Cu totul altfel decât acum! Ai stat pur şi simplu şi te-ai uitat la mine... ROBERT: - Ce tot vorbeşti? Aşa ceva este imposibil! CHARLOTTE: - Şi ai spus că nu mă vei putea uita niciodată... ROBERT: - Asta nu-i adevărat... CHARLOTTE: - Şi ai reuşit? ROBERT: - Ce? CHARLOTTE: - Să mă uiţi? (pauză) ROBERT: - Nu. Nu a mers.... CHARLOTTE: - Acum ştii, despre ce este vorba. De ce ai această "presimţire" la mine. ROBERT: - Tu nu poţi fi ea! Era încă o fată! CHARLOTTE: - Au trecut cinci ani de atunci. ROBERT: - Dar ea... tu eşti moartă... CHARLOTTE: - Nici nu am afirmat altceva. ROBERT: - Visez... CHARLOTTE: - Şi ce ar fi să fie dacă nu ai visa? ROBERT: - Dar o fac! CHARLOTTE: - Robert... Anna şi Robert Anna şi Robert stau întinsi pe masă ANNA : - Robert!

15

ROBERT (deschide ochii): - Ce? ANNA : - Ai visat ceva urât. ROBERT: - Am vorbit? ANNA : - Numai prostii. A fost numai un vis... ROBERT: - Asta-i nimic... numai cu atâta lucru nu a trecut! ANNA : - Hai, linişteşte-te! ROBERT: - Am vedenii! ANNA : - Era fata? Ai văzut din nou fata? ROBERT: - Da. ANNA : - Acelaşi vis.... ROBERT: - Nu, era altceva. Mai trăia încă... sau trăia din nou, nu mai ştiu. Şi nu mai era fată. ANNA : - Nu mai era fată? ROBERT: - Era mai în vârstă. Era atât de în vârstă, cât ar fi trebuit să fie acum. De fapt e absurd! ANNA : - Asta-i de fapt natura visului: să amesteci realitatea cu propriile amintiri şi din asta iese un amestec ciudat.. ROBERT: - Nu l-am simţit ca pe un vis! ANNA : - Aşa ceva nu se întâmplă niciodată! ROBERT: - Aşa se întâmplă mereu! La mine, mereu: Egal, cât de adevărat mi se pare momentul, ştiu mereu că eu visez. Şi când mă trezesc pot să constat retroactiv că am visat. De data asta, nu. Asta-i la fel ca acum, cu tine şi cu mine. Puteam să pun mâna pe ea în orice clipă. ANNA : - Să pui mâna? Era doar un soi de vis?! ROBERT: - Ai mai văzut aşa ceva? Asta-i sudoare de la frică! ANNA : - Frica de fantome... (pauză) poate ar trebui să mai faci câte o oră, din când în când.. ROBERT: - La mine totul e în ordine! ANNA : - Probabil că aşa ceva nu poate fi îngurgitat într-o clipă. Acum nu trebuie să te duci din nou zi de zi la terapie... doar aşa din când în când. ROBERT: - De când m-am mutat aici, a încetat de fapt totul. Acest gânduri. De pe o zi pe alta. Oare de ce au revenit tocmai acum?! ANNA : - Fă-o pentru mine. Din cauza coşmarurilor... ROBERT: - Pe mine nu mă mai prinde nimeni la terapie... ANNA : - Iubire... ROBERT: - A fost numai un vis! ANNA : - O să fie bine... (pauză) La ce te gândeşti acum? ROBERT: - La nimic...

16 ANNA : - La nimic.. ok... (pauză) ROBERT: - La ce ar fi trebuit să mă gândesc în clipa asta? ANNA : - De unde să ştiu... Mi-e nu-mi spui oricum niciodată nimic, în ultima vreme. Paul... ROBERT: - Paul?! ANNA : - Trebuie să îl întreb pe Paul, ce se mai întâmplă cu prietenul lui! ROBERT: - Paul? Nu are oricum habar. ANNA : - Aşa îmi spune şi el... mereu... ROBERT: - Nu am nici un secret. ANNA : - Nu, tu eşti singur un astfel de secret. Nu mi-ai spus niciodată cum s-a petrecut cu fata aceea moartă. ROBERT: - E deajuns ca unul din noi are coşmaruri. ANNA : - Pot să ţin mai mult decât îţi închipui.Ar trebui să vorbeşte despre asta, nu să te macini înlăuntru, auzi? ROBERT: - Aş vrea să pot s-o fac... (pauză) Altădată poate... ANNA : - Okay.. (pauză) Acum mi-a trecut tot somnul. (se aşează pe el) ROBERT: - Ce mai e şi asta? ANNA : - Un quiqie. ROBERT: - Un quiqie? ANNA : - Poate să ţină şi maiş mult... ROBERT: - Ce-ţi închipui? Că acum îmi arde de sex? ANNA : - O să te facă să nu te mai gândeşti la acelaşi lucru... ROBERT: - Şi în timpul ăsta o să mă gândesc numai la fata aia! ANNA : - Te poţi gândi la o fată moartă, în timp ce te culci cu mine? (se întoarce cu spatele) ROBERT: - Nu am vrut să spun aşa ceva... ANNA : - Eşti cumva pervers? ROBERT: - Sunt dat peste cap... ANNA : - Fireşte.. e de-a dreptul scârbos. Vino-ţi în fire, dacă nu în curând o să dorm din nou singură! ROBERT: - Anna... ANNA : - Povesteşte asta altcuiva. ROBERT: - Nu a fost nicodată aşa de real.... (Robert rămâne în capul oaselor) Zi de spălat rufe ROBERT: - Oraşul ăsta, ţara asta. Şi cine ştie, poate întregul continent. Suprafaţa pământului e acoperită cu o grămadă de Charlotte. Charlottele. Habar n-am cum se numesc cu adevărat. Egal. Oricum e plin cu Charlotte. Unde mă uit, văd una. Nu e real? Sigur că nu sunt reale. Dar nu pot toate să fie din capul meu. Că nu au acolo loc toate.

17 Peste tot se văd fete moarte. Asta-i de-a dreptul dăunător sănătăţii, sau? Ca şi cum ai vrea să te uiţi la televizor dar pe toate posturile s-ar transmite aceiaşi emisiune. Cu toate cele patrusute de canale ale idioatei antene de satelit. Peste tot aceiaşi tâmpenie. Intru într-un supermarket şi îi văd faţa. Merg pe stradă şi îi văd faţa. Este acolo. În metrou, în televizor, în maşina de spălat. Nu, în maşina de spălat sunt numai pantalonii mei. O clipă... (brusc începe să se caute prin buzunare, aproape în panică. Câteva clipa mai târziu Annei) Nu poate fi adevărat, sau? (pauză) Nu poate fi adevărat! Anna! Doar nu ai putut să... ANNA : - Ce? Ce nu am putut? Am mai nou nevoie de aprobarea ta ca să spăli rufe? ROBERT: - Nu ai avut grijă să le controlezi. ANNA : - Ba da. Le-am controlat. ROBERT: - Dar nu eşti sigură... ANNA : - Şi ce.... ROBERT: - Anna! ANNA : - Ascultă _Robert! Cred că le-am contorlat. Nu-i de ajuns atât? ROBERT: - Eşti aşa de nesuferită. ANNA : - Şi tu eşti atât de la nelocul tău! Cred că cineva ţi-a băgat creierul la centrifugă. Cum poţi vorbi aşa cu mine?! (pauză) Mi se pare că nu mai era nimic prin buzunare, ok? În orice caz nici un portofel sau ceva de genul ăsta. Mi-ar fi sărit în ochi. Îţi lipseşte ceva? ROBERT: - Nu-i vorba de asta, e vorba că tu nu te uiţi niciodată. ANNA : - Poate că ar trebui să-ţi goleşti singur buzunarele înainte... ROBERT: - Poate că ar trebui să nu-mi vâri lucrurile mele pur şi simplu în maşina de săpalat fără să mă întrebi. ANNA : - Te supăra chestia, ok? Am pus pe masă câteva lucruri, asta era tot, tot ce era prin haine. (Robert se uită printre lucruri şi le vâră în buzunare) Şi la urma urmelor nu sunt femeia ta de servici. ROBERT: - Din câte ţin minte nu te-a rugat nimeni aşa ceva...sau? ANNA : - Robert. În ultimul timp ai devenit un netrebnic şi jumătate, ştii asta? Un sac cu nervi. Nu-i de ajuns că de săptămâni nu te mai uiţi la mine... acum faci un teatru întreg pentru lucrurile tale. Asta-i o porcărie, înţelegi? (pauză) Robert, te-ai mai salutat şi cu alta? ROBERT: - Poftim? ANNA : - Păi... mă înşeli? Ai sărit gardul în străini? Pescuieşti în balta vecinului? Ţi-o tragi cu alta? Ăsta-i motivul? Da? ROBERT: - Nu. Ce-i cu tine? ANNA : - Ce-i cu tine? ROBERT: - Nu merită să vorbim despre aşa ceva, crede-mă! ANNA : - Acolo era numărul ei de telefon? ROBERT: - Şi eu cică sunt paranoid... ANNA : - Numărul ei. Pe cine ştie ce bileţel sau şerveţel, în buzunarul pantalonilor tăi... sigur, acum e praf.

18 ROBERT: - Nu despre asta e vorba. Nici un bileţel, nici un şerveţel. Nici măcar o batistă! ANNA : - În schimb o brichetă. O brichetă în buzunarul tău. Dar tu nu fumezi, Robert. Nu ai fumat niciodată. La ce bun o brichetă, atunci, dacă nu fumezi? Lămureşte-mă, te rog! (stop cadru) ROBERT: - Am un tic. Câteodată. Şi trebuie să vâr mâna în buzunar chiar în clipa aceea, ca să fiu sigur că bricheta e acolo. O scot afară, o arind şi mă uit la flacără minute întregi... pur şi simplu, aşa. Şi uit de tot şi de toate. Nu simt nici măcar cu rotiţa asta începe să ardă lasă vopseaua să îmi intre arzând între degete... Anna şi Paul ANNA : - Asta nu-i corect! PAUL: - Da, corect... ANNA : - Vreau să spun că e o perfidie! PAUL: - Cu siguranţă! (pauză) Dar ce ne rămâne altceva de făcut? ANNA : - Nimic. PAUL: - Exact, nu ne rămâne nimic altceva de făcut. E doar Robert. ANNA : - Robert? PAUL: - Da, el ne obligă cu purtarea lui la una ca asta. Nu ne lasă nici o alegere. ANNA : - Ah. Corect. (pauză) Nu-ţi cer să-l spionezi. PAUL: - Nici nu aş face aşa ceva! ANNA : - Nu a-i face-o? PAUL: - Pentru Dumnezeu, nu! E vorba de principii.. ANNA : - Clar. Dar nici nu se pune problema ca să-l spionezi pe la spate, sau? PAUL: - Nu! "Să-l spionezi pe la spate"! Asta-i nu-i expresia corectă pentru aşa ceva. Pur şi simplu ţin ochii deschişi. Mă uit un pic mai atent la el. Nu-i nimic rău în asta. ANNA : - Şi îmi spui când îţi sare ceva în ochi. Aşa ca între doi prieteni... PAUL: - Ca între prieteni buni! (pauză) Ştii şi tu că prientenia cu Robert e importantă pentru mine. ANNA : - Ştiu. Dar noi doi, tu şi cu mine. Şi noi doi sunt prieteni, nu? PAUL: - Cu siguranţă. (pauză) E totuşi altceva între tine şi mine... ANNA : - Ce vrei să spui cu asta? PAUL: - Anna, ai încredere în mine? ANNA : - Sigur că am încredere. PAUL: - Bine. Asta e important pentru mine. Dacă noi doi am... fără ca Robert să ştie... ANNA : - Fără să ştie Robert?! PAUL: - Da, fără să ştie Robert. (se aşează mai aproape de Anna) ANNA : - Eu văd lucrurile un pic altfel. De fapt nu văd de loc lucrurile în felul ăsta! Noi doi? Fără să ştie Robert? Îmi pare rău, dar pentru mine asta nu-i nimic. (linişte) PAUL: - Bine. Atunci mă duc şi îi spun...

19

ANNA : - Ce? Nu, stop! Ce vrei să-i spui?! PAUL: - Mda, că pentru o perioadă poate să se mute la mine. În hoceagul meu. Până puneţi la punct lucrurile între voi. Asta era ideea, sau? ANNA : - Da, asta era ideea. (Paul vrea să iasă) Paul! PAUL: - Da? ANNA : - Sigur n-are Robert pe alta? PAUL: - Aş fi ştiut aşa ceva. ANNA : - Bine. (pauză) Paul. Şi nici nu-şi caută pe alta, sau...? PAUL: - Crede-mă. Robert nu caută pe nimeni! Tenis de masă Robert şi Paul în locuinţa lui Paul. Joacă tenis de masă. PAUL: - Ce vrei de fapt? ROBERT: - S-o caut. PAUL: - S-o cauţi! ROBERT: - Da. Nu neapărat pe ea. Mai degrabă să caut ceva. Cauza acestor... spune-le cum vrei... Închipuiri fanteziste, coşmaruri... PAUL: - Ascultă! Cu toţii visăm rău din cînd în cînd. De curând am visat o tâmpenie, ceva cu broaşte cântătoare, sau aşa ceva.... Dar asta nu înseamnă că acum o să merg la vânătoare de broaşte. ROBERT: - Nu mă înţelegi! Asta nu a fost ceva normal! Orice altceva decât ceva normal! PAUL: - Nici broaştele cântătoare nu-s normale... ROBERT: - De ce-ţi mai povestesc eu toate astea... PAUL: - Vrei să te asculte cineva? Eu te ascult. Dar asta nu înseamnă de loc că trebuie să fie de aceiaşi părere cu tine. ROBERT: - Nu mă interesează părerea ta, am nevoie numai de ajutorul tău. PAUL: - Hei, o clipă! Ştiu ce-ţi umblă prin cap! Ai nevoie de mine ca să te duc acolo, unde ai găsit-o... (Robert aprobă din cap) Petnru că tu asta... pe fata asta... sau ce mai e... o vezi! ROBERT: - În ultimul timp tot mai des! PAUL: - Şi Moarta îţi vorbeşte? Robert, asta-i simptomul tipic al unei schizofrenii! ROBERT: - Asta-i părerea unui fost student la ştiinţe economice! PAUL: - Pentru asta nu trebuie să fii student la psihologie ca pui diagnosticul ăsta, prietene! ROBERT: - Până de curând nu m-am jucat de-a nebunia, sau? Mă simt cât se poate de bine! PAUL: - Dacă ai fi, atunci nu ai fi gata să-ţi mărturiseşti singur. Că eşti nebun, vreau să spun! Asta-i situaţia: nimeni nu ştie, când şi de ce apare aşa ceva. ROBERT: - Crezi că am înnebunit?

20 PAUL: - Înţeleg în orice caz de ce te-a pus la uşă Anna. Nimeni nu rezistă cu tine în a halul în care eşti prea mult timp. ROBERT: - Deci mă consideri nebun! (pauză) PAUL: - Pentru mine e clar că nu ţi-e uşor. Dar o să-ţi revii. Anna ţine mult prea mult la tine. ROBERT: - Paul... PAUL: - Nu oricine a descoprit odată un cadavru. ROBERT: - Răspunde-mi! (pauză) PAUL: - Nu, nu te cred nebun. Eşti numai stressat. Probabil ai parte de prea mult stress... (pauză) ROBERT: - Ai avut vreodată senzaţia că toate simţurile tale te înşală. Că există câteodată întâlnire care-ţi schimbă soarta, care schimbă totul? PAUL: - Cu morţi? ROBERT: - Posibil. PAUL: - Aşa ca întâlnirile misterioase de gradul trei? ROBERT: - Nu-i deloc vorba de aşa ceva! PAUL: - Bine (pauză) ROBERT: - Atunci, ce-i? Care-i părerea ta? PAUL: - Ai nevoie de puţină odihnă. Relaxare. Ia-ţi-o pe Anna şi plecaţi undeva. O scurtă excursie, egal încotro. Principalul este să-ţi alunge gândurile astea. ROBERT: - O scurtă excursie! Fără Anna - noi doi! PAUL: - Asta nu-i de loc ce vreau să spun! Nu te conduc acolo cu maşina! ROBERT: - Eu n-am maşină! PAUL: - Asta nu face decât să-ţi înrăutăţească situaţia! ROBERT: - A luat şi asta în consideraţie! PAUL: - Şi ce-ţi închipui că vei realiza? ROBERT: - Pur şi simplu trebuie, ok? (pauză) Îţi fac o propunere. Dacă câştig următorul joc, mă conduci acolo! Dacă câştigi tu, nu o să mai amintesc niciodată treaba asta! PAUL: - N-ai nici o şansă în faţa mea! ROBERT: - Atunci nu ai nimic de pierdut! Ne-am înţeles? PAUL: - Şi după asta chestiunea rămâne închisă definitiv? ROBERT: - Jur! PAUL: - Atunci servesc pentru pariu? Cazuri nerezolvate de crimă 2 POLIŢISTUL: - Există cazuri care te mişcă. Destine care nu te mai lasă în pace. Anumite fărădelegi nu ar trebui să rămână nepedepsite. Chiar dacă fapta a fost săvârşită cu cinci ani în urmă. Ca în cazul fetei de optsprezeceani, Charlotte Meinrad. A vrut numai să iasă din casă, să petreacă o seară plăcută. Şi asta i-a pecetluit soarta. A fost o fată veselă, care din

21 cauza firii ei deschise intra repede in contact cu alţi oameni. Aşa s-a întâmplat şi pe 16 aprilie, acum cinci ani. Poliţia se adresează acum d-voastră: Aşa cum ştim Charlotte Meinrad a petrecut ultima seară a vieţii ei în clubul Kornkreis. Cine a văzut-o acolo şi poate să ne ajute mai departe? Cu cine a vorbit ea acolo? A părăsit localul singură sau însoţită de cineva? Informaţiile se pot da întotdeauna la numărul aici adăugat, sau la orice post de poliţie. Sunt dependenţi de ajutorul d-voastră. Nu uitaţi: Omorul nu se prescrie! 3 Robert şi Paul Paul şi Robert intră noaptea într-o casă. Se aude sunetul strident al unei alarme PAUL: - La naiba! ROBERT: - Ce-i asta? PAUL: - Alarma.. (Robert deschide lumina) ROBERT: - Închide-o! PAUL: - Nu găsesc şaltărul! ROBERT: - Paul... (brusc sunetul amuţeşte) PAUL: - A trecut o vreme de când nu am mai fost pe aici... Părinţii mei au făcut unele renovări, a fost cu puţin după... ROBERT: - Totul e limpede. (pauză) PAUL: - De ce să plecăm acum în miez de noapte. Puteam cel puţin să aşteptăm până mâine în zori. ROBERT: - Asta-i şi în interesul tău. Cu cât o găsesc mai repede, cu atât mai repede ne putem întoarce înapoi. PAUL: - Nici până în clipa asta nu am înţeles de loc de ce am plecat... (pauză. Robert se uită pe fereastră) ROBERT: - E de mult timp pusă la vânzare, casa? PAUL: - De când m-am mutat, sunt deja patru ani. De fapt un loc drăguţ. (pauză) ROBERT: - Am uitat cât de aproape e. PAUL: - De asta nu pot părinţii mei să vândă casa.. ROBERT: - Trebuie să ies... PAUL: - Mai judecă odată! Pe întuneric nu are nici un rost, Robert! (pauză) ROBERT: - O crima ca asta se topeşte în peisaj! PAUL: - Se poate.. Şi, nu ai simţit şi altă dată dorinţa de a reveni aici? ROBERT: - Nu, de ce... PAUL: - Ce-i cu Anna? ROBERT: - Ce să fie cu Anna? PAUL: - I-ai povestit? Încotro mergi? ROBERT: - Nu.

22

PAUL: - Ar fi trebuit să-i spui. ROBERT: - Atunci ar fi trebuit s-o mint.. PAUL: - Ar fi trebuit s-o minţi? ROBERT: - I-am spus că mergem la pescuit. PAUL: - Asta-i bună... La pescuit de fantome. Ai luat cu tine momeala corectă? ROBERT: - Foarte nostim... PAUL: - Pescuit! (pauză) Nu-mi arde de asta acum. (pauză) Vreau să spun că... ROBERT: - Ce? Ce vrei să spui?! PAUL: - Vreau să spun că pe o fată ca Anna nu ar trebui s-o minţi, Robert. Nu te porţi cu ea, aşa... ROBERT: - Nu am vrut s-o neliniştesc, asta-i tot. Mai ales... ce-ai vrut să spui cu " o fată ca Anna"? PAUL: - Asta înseamnă că ai avut o baftă chioară, prietene, şi nu ştii s-o preţuieşti. ROBERT: - Îţi place de Anna? PAUL: - E o femeie excepţională... şi este prietena ta! Nu sunt un porc.. asta ştii şi tu! ROBERT: - Nu la asta m-am referit! (pauză) O iubesc. Ştiu, ceea ce simt pentru ea. (pauză) PAUL: - După cinci ani mai pot apărea nişte neînţelegeri. E firesc. Se poate întâmpla, să alergi după cine ştie ce vedenii, de dragul unei mici schimbari... ROBERT: -... de dragul unei mici schimbari.. Te referi la mine?. PAUL: - Ia-ţi mai mult timp pentru Anna. Ieşiti! Sau nu ieşiţi la început, rămâneţi la început o săptămână în pat. Asta face minuni! ROBERT: - Şi unde să... PAUL: - Ce?! ROBERT: - Nimic... PAUL: - Nu, spune liniştiti. De unde ştiu toate astea? De ce fac acum pe consultantul legăturilor în criză? ROBERT: - Sorry, dar de când s-a terminat ultima ta legătură?! PAUL: - Mă distrez. Mai mult nu vreau. ROBERT: -E totul la fel de superficial! PAUL: - Ai grijă de tine?! ROBERT: - Nu vreau să-ţi ţin nici o predică... PAUL: - Las-o baltă! (pauză) Crezi că mi-ar fi greu să ţin lângă mine o femeie? Cu venitul meu? Cu poziţia mea? ROBERT: - Nu povesteşti niciodată nimic. PAUL: - Nici nu e nimic deosebit de povestit. Lucruri obişnuite. ROBERT: - Obişnuite? PAUL: - Cu femeile! Nu vreau nimic complicat.. Tu îmi dai suficientă bătaie de cap!

23 (pauză) Crezi că eşti singurul care s-a uitat la Anna? ROBERT: - Ce? PAUL: - În seara în care când v-aţi cunoscut.. ce crezi tu, că...? (Robert se uită lung la Paul) Nu te uita aşa la mine! Am renunţat din cauza ta! (pauză) ROBERT: - Nici nu te-ai uitat atunci la Anna. Din cauza mea? PAUL: - Sigur. ROBERT: - De unde şi până unde ştii că ar fi avut vreun interes pentru tine? (pauză) PAUL: - Hai să nu mai vorbim despre asta. (pauză) Fapt este că m-am gândit la tine. Aşa cum fac mereu. ROBERT: - Mereu?! PAUL: - Da, mereu! Altfel ce rost avea aşa în mijlocul nopţii să te conduc aici? Mă simt răspunzător pentru tine. ROBERT: - Nu poate fi numai asta! (Paul se uită întrebător la el) Hai, fii cinstit! Dacă ai fi vrut ai fi putut să câştigi cu uşurinţă partida de tenis. PAUL: - Ai jucat ca şi cum ar fi fost pe viaţă şi pe moarte! ROBERT: - M-ai lăsat să câştig! Ai vrut să vii cu mine! PAUL: - Poate, pentru că am ştiut că aşa sau altfel tot ai fi plecat. Şi dacă ai fi făcut tot drumul pe bicicleta ta veche... nu, aşa-i mai bine, să vin şi să am un pic grijă de tine. ROBERT: - Nu eşti de loc curios? PAUL: - La lanul cu secară? ROBERT: - Nu, despre ce s-a întâmplat atuci... PAUL: - Ce să se întâmple? (pauză) ROBERT: - Mi-am imaginat de multe ori, cum ar fi fost să fie, ca în locul meu să fi găsit tu fata. PAUL: - Ce tot vorbeşti acolo... ROBERT: - Nu a lipsit mult ca tu să trebuiască să duci pachetul în locul meu... PAUL: - În ziua ai mi-am luat liber. ROBERT: - Şi dacă nu? PAUL: - Ar fi fost mai bine pentru tine! ROBERT: - Atunci ai fi avut tu acum problemele mele! PAUL: - Psihic pot să trag mai multe decât tine. Probabil aş fi uitat totul de mult. ROBERT: - Aşa ceva nu-i iese nimănui niciodată din cap. Nu pe de-a-ntregul! PAUL: - Robert, te cunosc. Şi înainte de asta erai un pic instabil... Nu abia după aia... Şi pe urmă ceva nu se potriveşte... ROBERT: - În povestea mea? PAUL: - Îmi ascunzi ceva.. Nu mi-ai spus niciodată tot adevărul despre ce s-a întâmplat în ziua aceea. ROBERT: - Şi de ce ar trebui să te mint?

24 PAUL: - Tu trebuie să-mi spui! (Paul se uită la Robert câteva momente bune. Apoi lumina se stinge) La naiba! ROBERT (se repede la fereastră): - E cineva pe câmp! PAUL: - Nu văd pe nimeni! ROBERT: - A fost cineva! A fost ea! PAUL: - Mă duc să schimb siguranţele. Nu te mişti de aici, ai auzit? (Robert iese în fugă) Robert! Ai înnebunit? Eu nu ies afară! Pe câmp Robert şi Charlotte. Lumina pâlpâie ROBERT: - Ce vrei? (pauză) Ce vrei de la mine? CHARLOTTE: - Tu ai venit la mine. Pentru a doua oară. ROBERT: - Nu am avut nici o alegere. CHARLOTTE: - Bine. Atunci suntem doi. Sau îţi închipui că aş fi de bună voie în... starea asta? ROBERT: - Ascultă, îmi pare rău, că eşti moartă. Nici împrejurările morţii tale... Dar au fost şi înaintea ta, şi vor mai şi după tine, oameni care vor avea aceiaşi soartă. CHARLOTTE: - Da, asta a fost destinul meu, formidabil! La un destin ca ăsta vor să ajungă toţi, nu-i aşa? Aveam 18 ani! Aveam viaţa în faţă, chiar dacă nu voi afla niciodată ce fel de viaţă. Şi chiar dacă nu ar fi fost asta, nu m-aş fi putut niciodată împăca cu gândul unui sfârşit atât de brutal, abrubt şi nemilos. La naiba! Îmi pare rău, dar nu cred în nici un destin! ROBERT: - Nu am vrut să fiu fără tact... CHARLOTTE: - Nu, nu ai vrut să fii fără tact. Este atât de important pentru tine ca cei din jurul tău să nu te creadă nepoliticos, aşa-i? ROBERT: - Tu ai făcut asta? CHARLOTTE: - Ce? ROBERT: - Cu lumina... sincer vorbind, mă face un pic nervos. Nu prea mă amuză chestiile astea cu fantome! CHARLOTTE: - Cum vrei... (lumina încetează să pâlpâie) E mai bine? ROBERT: - Da, mulţumesc. Ţi-aş rămâne recunoscător dacă m-ai lămuri: ce are de a face cazul tău tragic cu mine? CHARLOTTE: - Tu mă vei ajuta! ROBERT: - Cu ce? CHARLOTTE: - Vreau să mă răzbun. ROBERT: - Pentru aşa ceva nu prea sunt cel potrivit! De ce nu angajezi pe cineva? Sunt destui amatori, care sunt dispuşi să facă un job ca ăsta... CHARLOTTE: - Ştii că nu merge! Nimeni nu mă poate vedea. În afară de tine! ROBERT: - O tâmpenie! Şi ce-i cu Anna atunci? Şi ea te-a văzut la fel de bine! CHARLOTTE: - A văzut... o fată. Poate. Dar nu-i acelaşi lucru. Percepţia joacă fiecăruia

25 câte o farsă. Numai ţie nu. ROBERT: - Şi de ce sunt eu singurul? CHARLOTTE: - Pentru că pe tine încă te mai urmăreşte. Amintirea acelei zile în care mai găsit. Pentru încă te mai frămânţi. ROBERT: - Nu are nici un sens. CHARLOTTE: - Nu?! ROBERT: - În ziua aceea te putea găsi oricine! CHARLOTTE: - Se poate.. dar nimeni nu s-ar fi purtat atât de nepotrivit ca tine! ROBERT: - ... s-ar fi purtat nepotrivit...? CHARLOTTE: - Eşti mai laş decât mi-am închipuit! ROBERT: - Ce ce-am făcut anume? CHARLOTTE: - Asta ştii tu foarte bine.. (pauză) Înlăturarea probelor de la locul faptei.. îţi spune ceva chestia asta? (pauză) ROBERT: - Nu.. CHARLOTTE: - Nu vrei să vezi adevărul în faţă... Dar tu m-ai înşelat pe mine şi Dreptatea mea! ROBERT: - Asta-i o minciună! CHARLOTTE: - Morţii nu mint! ROBERT: - Nu eşti decât o vedenie! CHARLOTTE: - Şi ce dacă! Bricheta din buzunarul tău e reală! (Robert bagă mâna în buzunar şi scoate un strigăt) Ai grijă! ROBERT: - S-a aprins! CHARLOTTE: - Nu din cauza mea! ROBERT: - M-am ars! CHARLOTTE: - Cine poartă la el ani de zile o brichetă, pe care a găsit-o pe un câmp, mereu la îndemână? ROBERT: - Există mii de asemenea produse. CHARLOTTE: - Şi de asta ai ţinut-o la tine?! ROBERT: - Nu ar fi fost suficient ca indiciu. Poliţia nu ar fi avut nimic la mâna cu chestia asta.... CHARLOTTE: - Dar ţie ţi-ar fi fost de ajuns. ROBERT: - Putea să fie o coincidenţă. CHARLOTTE: - O coincidenţă! Sau o predestinare, ca tocmai tu să dai peste ea! ROBERT: - Mă gândeam că tu nu crezi în destin... CHARLOTTE: - Dar în aşa ceva cu atât mai mult.... ROBERT: - Bricheta asta nu dovedeşte nimic! E pur şi simplu o blestemată de brichetă, nimic mai mult! CHARLOTTE: - Şi de ce îţi face ea viaţa iad?

26 ROBERT: - N-o face! CHARLOTTE: - Adevărat? Şi ai devenit prin terapie stăpân pe coşmarurile tale? Sau nu cumva încerci să-şi schimbi expresia feţei cu disperare de câte ori te uiţi la prietena ta? ROBERT: - Las-o pe Anna în pace! CHARLOTTE: - Îţi închipui din când în când că ea ar fi zăcut acolo pe câmp? Şi încă ce bine poţi să-ţi închipui asta! Nici măcar nu era aşa de puţin probabil, sau? ROBERT: - De ce îmi faci asta? Nu sunt un om rău. CHARLOTTE: - Asta poate nu, Robert, dar năpasta ţi-ai luat-o singur asupra ta. Sau crezi că a lua vina altora asupra ta e ceva nobil şi deosebit? Eşti prins de mirosul nelegiurii. Nu poţi să scapi aşa iute de el. Trebuie să dai socoteală. ROBERT: - Uită-te la mine, nu mă pot ajuta nici pe mine singur... CHARLOTTE: - Eşti un vierme, un nimic! ROBERT: - Asta ştiu şi singur... CHARLOTTE: - Dar să nu-ţi închipui că te poţi salva aşa uşor fiindu-ţi milă de tine. Până şi un vierme trebuie să fie conştient de ceea ce are de dus la bun sfârşit... Eşti pregătit pentru asta? (pauză) Eşti pregătit? ROBERT: - Ce-ar trebui să fac? CHARLOTTE: - Nu cer prea mult. Ce ai provocat singur, trebuie să răscumperi singur. ROBERT: - Nu pot să predau pur şi simplu bricheta poliţiei. CHARLOTTE: - Pentru aşa ceva e deja prea târziu. ROBERT: - Atunci? CHARLOTTE: - Acelaşi lucru pe care el mi l-a făcut mie! ROBERT: - Aşa ceva nu sunt în stare! CHARLOTTE: - Nu am spus că trebuie să-l violezi. Mă interesează numai consecinţa finală. ROBERT: - Să-l omor? Asta înseamnă pentru tine dreptate? CHARLOTTE: - Cum... asta las la alegerea ta... ROBERT: - Nu-i o alternativă... CHARLOTTE: - Nu există nici o altă alternativă! ROBERT: - De ce trebuie să fac tocmai eu asta? Ce însemni tu pentru mine la urma urmelor? CHARLOTTE: - Se pare că mai mult decât vrei să accepţi... ROBERT: - Asta nu-i problema mea! CHARLOTTE: - N-o să reuşeşti să te convingi singur de asta! ROBERT: - Nu-i drept! CHARLOTTE: - Copilării! În viaţă nu există drept sau nedrept! A fost cumva moartea mea ceva drept? Este drept ca tu acum să suferi din cauza asta? Tu ai de ales să refaci echilibrul la loc. (pauză) te văd clar lângă mine, cum te-ai aplecat deasupra corpului meu fără viaţă. Îmi amintesc că a trebuit să clipeşti pentru că te-a orbit ceva, un corp metalic în iarbă. Ridici bricheta şi treptat îţi este clar că trebuie să iei o hotărâre, şi că foarte probabil

27 nu ai decât câteva minute la dispoziţie pentru asta. Şi cu toate că nu ştiu ce gânduri îţi umblau prin minte în acele clipe, totul se reflectă foarte clar pe faţa ta, că te afli înlăuntrul tău în faţa unui încercări care te rupe în două. Hotărârea pe care în cele din urmă o iei e falsă. Dar îţi dau astăzi şansa să o îndrepţi. ROBERT: - De ce mai ai încă încredere în mine? După tot ce am făcut? CHARLOTTE: - Nu am altă alternativă... ROBERT: - Nici eu... CHARLOTTE: - Acum ne înţelegem. Prieteni Cam o oră mai târziu, din nou în casa pustie. Robert stă întins la pământ, cu buzele pline de sânge. Charlotte stă ghemuită pe vine sub masă. ROBERT: - Ce s-a întâmplat? PAUL: - Din nou printre cei vii? ROBERT: - Cum am ajuns aici? PAUL: - Spune mai bine, că nu mai ştii de nimic. CHARLOTTE: - El te-a doborât. PAUL: - Ţi s-a rupt filmul? CHARLOTTE: - Direct peste faţă. ROBERT: - Văd negru în faţa ochilor... PAUL: - Aşa şi arâţi. Nu mai durează mult. Bea o bere. (îi aruncă o doză de bere) ROBERT: - Lasă-mă! Îmi vine să vărs... PAUL: - E pentru buze, prostule. Răceşte. (pauză) Eu am să beau una. S-ar putea pentru tine să fie ultima... ROBERT: - Mă ameninţi? PAUL: - Unde ţi-e mintea... Pur şi simplu îţi ofer o bere... nu vreau să te înfricoşez de nici un fel. CHARLOTTE: - Asta-i adevărata lui faţă. ROBERT: - Poţi să-ţi bagi bere în fund! PAUL: - Sigur că ai dreptul să fii supărat pe mine. Dar încearcă să mă înţelegi puţin şi pe mine. Practic am acţionat în legitimă apărare. ROBERT: - Legitimă apărare? PAUL: - Nu prea ţii la tăvăleală puştiule. Crede-mă, nu am făcut-o cu plăcere! CHARLOTTE: - S-a delectat! PAUL: - Ce puteam să fac? Brusc ai înnebunit, Robert dragă. Câteva bujii din cap s-au ars. ROBERT: - Du-te dracului! PAUL: - Hei, ai reuşit să-mi aplici câteva lovituri. M-ai lovit cu pumnul în stomac! Ai dat cu putere, nemernicule! Te-am cărat în spate până aici. Puteam să te las şi afară. Nu trebuie să-mi mulţumeşti.

28 CHARLOTTE: - Trebuie să recunoască! Aici şi acum trebuie să spună ce a făcut cu mine. ROBERT: - Atunci cu fata, tu ai fost! (pauză) Ştii despre cine vorbesc! (strigă) Cu tine vorbesc! PAUL: - Am sunat-o pe Anna. ROBERT: - Ai sunat-o... PAUL: - I-am spus să-şi ia de aici cât mai iute prietenul nătâng, mai înainte ca să fie rănit mai grav. ROBERT: - Vine Anna aici? PAUL: - Crezi cumva că râd de tine? ROBERT: - Nu ar fi trebuit să faci una ca asta. PAUL: - De fapt trebuia să te trimit direct la nebuni, după felul în care te-ai purtat... E deja pe drum. CHARLOTTE: - Atunci nu rămâne prea mult timp, Robert. ROBERT: - De ce a trebuit s-o amesteci în asta? Asta e o chestie între mine şi tine. PAUL: - Să ştii că încetul cu încetul îmi pierd răbdarea cu tine?! Ai înnebunit de-a binelea, Robert, eşti posedat de nu mai ştiu ce idee trăsnită. ROBERT: - Trebuie să ducem până la sfârşti chestia, Paul! PAUL: - Ce s-a întâmplat cu tine? Asta nu ţi-a venit aşa dintr-o dată pe tărtăcuţă! Mai bine uită repede tot, da? ROBERT: - Uite aici, ţi-o înnapoiez cu mulţumirile de rigoare. (pauză, Robert îi aruncă lui Paul bricheta. Lui Paul îi vie să zâmbească ) Ce-i aşa de ciudat! PAUL: - Credeam că n-o să mai mi-o dai niciodată înapoi. ROBERT: - Ştiai că e la mine? PAUL: - Da. ROBERT: - De cinci ani? (pauză) PAUL: - Bine, ce vrei să auzi? Am făcut o greşeală. ROBERT: - Asta numeşti tu greşeală? PAUL: - O greşeală uriaşă. A fost şi alcoolul la mijloc. ROBERT: - Nu poţi să vorbeşti serios... PAUL: - Am făcut-o lată. CHARLOTTE: - Ce-a făcut? ROBERT: - Paul, ai violat o fată tânără şi i-ai aruncat viaţa la gunoi! Asta înseamnă mult mai mult decât a o face lată! PAUL: - Am călcat şi eu odată pe delături, o singură dată! CHARLOTTE: - Ai călcat pe delături? E din ce în ce mai bine. ROBERT: - Paul, tu ai omorât o fată! PAUL: - Ştiu! (pauză) ROBERT: - Şi te-ai mai gândit la ea de atunci?

29 PAUL: - Ei... desigur! Sigur că m-am mai gândit. Şi m-am rugat, să pot să răscumpăr răul pe care l-am făcut, dar asta nu-i decât o idee habotnică. CHARLOTTE: - Numele meu.. întreabă-l de numele meu. ROBERT: - Cum o chema? PAUL: - Pentru Dumnezeu, au trecut de atunci cinci ani... ROBERT: - Asta nu are nici o importanţă. CHARLOTTE: - Nici măcar numele! PAUL: - Nu mi-l mai amintesc, ok? A trebuit să încerc să uit, înţelegi, altfel aş fi înnebunit. ROBERT: - Ţi-a fost milă de ea?! PAUL: - Sigur că mi-a fost... îmi mai este încă... ROBERT: - Dar nu destul! M-am referit la o astfel de milă peste care cineva nu mai poate să treacă, din cauza căreia cineva nu mai poate gândi cu claritate. Încât să-ţi fie imposibil să mai fii vreodată liniştit. PAUL: - Crezi că ar ceea ce trebuie? ROBERT: - Nici pe departe! Dar ar fi un început. PAUL: - Asta-i metoda ta să te comporţi în lume, nu a mea. Nu pot să mă chinui singur, dacă nu găsesc că e necesar. ROBERT: - Metoda mea?! PAUL: - Asta nu te face nici pe tine un om mai bun. Faptul că arâţi mereu lumii conştiinţa ta vinovată. Iei pe spinarea ta, durerea întregii lumi, pentru nimic şi pentru nimeni. Ce ţi-a adus asta? Eşti un rebut emoţional. ROBERT: - Tocmai tu spui asta?! Ai ucis pe cineva şi nu simţi nimic... PAUL: - În schimb tu eşti prizonierul chestiei astea, de ajuns pentru amândoi. Suntem două extreme, nici una mai bună decât cealaltă. ROBERT: - Eşti la o extremă, Paul? Îţi promit să te fac azi să-ţi pară foarte rău pentru asta! O să sângerezi! PAUL: - Hai să terminăm! Drept cine te crezi, la urma urmelor? Un fel de înger al răzbunării? Braţul Domnului? Răspunzi de tot rahatul ăla de turmă a Erniilor? ROBERT: - Posibil. PAUL: - Hai că vreau s-o văd şi pe asta! CHARLOTTE: - Cui spui tu asta! ROBERT: - Ştii cât de mult pot să însemne cinci ani? Cinci ani plini de reproşuri şi învinuiri adresate ţie însuţi? Îi simt ca pe o mică eternitate. PAUL: - Nu pot acum să mă ocup şi cu salvarea sufletului tău. Fiecare îşi este pentru sine "aproapele"! ROBERT: - O să ajung mult mai aproape decât ţi-este ţie comod... îţi dau cuvântul... PAUL: - Ce fel de calităţi răsar acum în tine? Apaticul Robert, e dintr-o dată atât de energic? ROBERT: - Un rahat ştii tu despre mine!

30 PAUL: - Ştiu că eşti un biet ratat, asta îmi ajunge... Acum vrei să te joci de-a eroul? Nu ai avut nici măcar curajul să-mi spui ceva despre brichetă. ROBERT: - Nu am vrut să-l dau pe cel mai bun prieten al meu pe mâna judecăţii. CHARLOTTE: - Robert, asta nu are nici un rost... PAUL: - Cel mai bun prieten? Loialitatea ta faţă de mine izvorăşte numai din laşitate! Nu poţi să te compari cu mine, ştii foarte bine asta. Te-aş fi folosit, şi când aş fi terminat cu tine, aş fi folosit-o şi pe prietena ta... ROBERT: - Nu mai mă poţi speria cu aşa ceva! PAUL: - Şi acum? Ce vrei să faci acum? Du-te la poliţie! Povesteşte-le ălor tot ce ştii! Chiar îţi închipui că or să te creadă fie şi pentru o fracţiune de secundă? Şi chiar dacă ar face-o, ce se va întâmpla cu tine? Îţi spun un singur cuvânt: complicitate! ROBERT: - Nu eu sunt acela care a săvârşit fărădelegea.... PAUL: - Da, asta regreţi tu, nu-i aşa? Ai fi vrut bine mersi să te foloseşti şi tu de ea, sau? Nu te-ai excitat, cât ai stat peste corpul ei gol? Nu ai gâfâit şi din cauza asta ai uitat de timp? Nu a fost aşa? ROBERT: - Nu, nebunule! CHARLOTTE: - Omoară-l! PAUL: - Poate că eu sunt un împuţit de violator, dar tu nu eşti decât un bastard de necrofil respingător. ROBERT: - Nu sunt aşa ceva! PAUL: - Şi pe deasupra nici măcar nu eşti în stare să te exciţi, sau nu-i aşa Robert? În ultimul timp nu ţi s-a mai sculat de loc. (pauză) Mica ta prietenă trebuia să se lase satisfăcută de mine, pentru că bunul Robert nu-i dă suficient! (pauză) ROBERT: - Astea sunt toate, minciuni! Toate sunt nişte porcării! PAUL: - Adevărat? Oare la cine fuge Anna mereu de fiecare dacă când tu baţi din nou câmpii? ROBERT: - Nu cred nici un cuvânt din ce spui! PAUL: - În seara în care am întâlnit-o pe Anna şi tu mi-ai suflat-o, am fost debusolat... Şi ardeam de gelozie. I-am zâmbit micuţei ăleia şi cânt tipa a vrut să mă lase baltă ca un sac nefolositor, atunci chiar că mi-am ieşit din fire! Am violat-o, da... Şi în timpul ăsta mi-am închipuit că este Anna a ta! Ştii care e ironia? Că până la urmă tot am pus mâna pe Anna. Te-ai adâncit în lumea viselor tale şi biata, Anna rămasă singură, a găsit la mine alinare! Şi asta nu numai de câteva ori, ci mereu şi mereu! (Robert se repede peste Paul, dar acesta îl împinge la podea) Vezi că poţi să devii cu adevărat furios. (pauză) Nu am nici un pistol, sau ceva asemănător, trebuie să mă scuzi... dar pot să mă folosesc de un cuţit. (scotoceşte într-un sertar şi scoate la iveală un cuţit de bucătărie şi i-l dă lui Robert) Vroiai să mă vezi sângerând.. arată-mi cât de mult! (Paul se pune în faţa lui Robert şi aşteaptă, strigă) Hai, arată-mi! (stau unul în faţa altuia ca prinşi în rădăcini, o mică veşnicie. Cineva sună la uşă. Amândoi se rup din nemişcare. Robert lasă să-i cadă cuţitul şi Paul deschide uşa) ANNA: - Ce se întâmplă aici? Ce-i cu cuţitul acela? (Robert şi Paul întorc spatele Annei) Hei, răspundeţi-mi! CHARLOTTE: - N-a putut să facă nimic. E pur şi simplu incapabil să faca una ca asta. Ar

31 fi trebuit să îmi închipui... ROBERT: - Nu sunt încă pregătit... ANNA: - Robert, ce vorbe sunt astea? Tu sângerezi... PAUL: - A înnebunit de tot. Anna, are nevoie de tratament. Urgent. ANNA: - Robert spune-miş ceva! PAUL: - Fii atentă Anna. În starea în care e, nu poţi să ştii la ce să te aştepţi de la el. Are nevoie de îngrijire calificată... ROBERT: - Fata e cu mine... ANNA: - Fata.. fata cea moartă?! PAUL: - Ţi-am spus doar! CHARLOTTE: - Trebuie să termini ce ai început! Nu-i încă prea târziu! ANNA: - Nu se poate vorbi cu el! PAUL: - Mai bine te-ai ţine deoparte, e violent! ANNA: - L-ai lovit? PAUL: - Da, în legitimă apărare. ANNA: - Legitimă apărare! Ce-i aia legitimă apărare?! (Anna merge la Robert şi îl mângâie tandru pe obraz, fără ca Robert să reacţioneze în vreun fel) Eşti fierbinte! ROBERT: - Anna... Unde-i haina mea? ANNA: - Paul? PAUL: - Sus pe pat, a pus-o acolo... CHARLOTTE: - Robert... ROBERT: - Anna, vrei să mi-o aduci, dacă te rog? ANNA: - Bineînţeles. CHARLOTTE: - Ce mai e şi asta? Nu poţi s-o iei din loc aşa dintr-o dată! (Anna iese în timp de Paul se uită la handy-ul lui) PAUL: - Un singur cuvânt şi te trimit la nebuni! Ţi-o jur! Apoi Paul se întoarce şi începe să-şi adune lucrurile. Robert merge la uşă fără să se grăbească şi o închide. Apoi îl doboară pe Paul în câteva lovituri şi îl leagă cu şnurul de la perdele. PAUL: - Robert, ai înnebunit? Ce vrei? ROBERT: - Să vorbim numai... PAUL: - Dar putem s-o facem şi altfel! Termină cu asta! Anna e aici! (strigă) Anna! ROBERT: - Vrei o bere? (aruncă în Paul cu doze) Ah, care va să zică nu prea ştii să le prinzi. PAUL: - Termină cu asta! Anna! (Anna bate în uşă) ANNA: - De ce v-aţi închis? Robert? Asta nu mai e nostim, deschide imediat! PAUL: - Anna, Robert m-a legat cobză... ANNA: - De ce ar trebui să facă una ca asta? Robert!

32

ROBERT: - Zici să-l omor acum? PAUL: - Robert, te implor să nu faci vreo prostie! CHARLOTTE: - Dacă eşti gata... ROBERT: - Cred că da... PAUL: - Aude voci, Anna! Cred că aude cine ştie ce voce! ROBERT: - Ştii doar cu cine vorbesc, nu-i aşa Paul? ANNA: - Scumpi, lasă-mă afară de aici! Lasă-mă afară şi discutăm despre tot! PAUL: - Chiar dacă mă omori tot nu o s-o poţi învia la loc! CHARLOTTE: - Tremură... PAUL: - Sunt prietenul tău Robert! CHARLOTTE: - Se milogeşte pentru viaţa lui! PAUL: - Doar nu vrei să devii un ucigaş... CHARLOTTE: - Gudură-te javră! ROBERT: - Atunci fă-mi o propunere? Ce ar trebui să fac după părerea ta? Să te predau poliţiei? PAUL: - Da. Am să mărturisesc, îţi jur că am să mărturisesc... ROBERT: - Că ai violat şi sugrumat fata aceea? PAUL: - Cu toate amănuntele! ANNA: - Dar bine Paul, asta nu-i adevărat! PAUL: - E adevărat Anna! E adevărat... CHARLOTTE: - Cred că acum face pe el! ROBERT: - Vorbeşti serios? PAUL: - Da, sigur. Da! (pauză) Charlotte! ROBERT: - Poftim? PAUL: - Numele ei, numele ei era Charlotte! (linişte) ROBERT: - Ia te uită! CHARLOTTE: - Robert, lasă-mă lângă el! (pauză) Vreau să văd ce se citeşte pe faţa lui. PAUL: - Numele ei era Charlotte. Charlotte Meinrad. (pauză) Am crezut că pot să uit. Să dau la fund. Dar într-un fel sau altul iese mereu la suprafaţă. Iese şi atunic mă rog. Mă rog, că să nu mă apuce nebunia. Asta-i cel mai rău. Ştii, o conştiinţă cu un asemenea ghimpe, care nu poate fi scos în nici un fel. Zgârie până la sânge. Iarăşi şi iarăşi. Ca nu cumva să se vindece. Câteodată mă rog să mă apuce nebunia. Ca să se termine odată cu zgâriatul ăsta. ROBERT: - Ce? Vrei să-ţi baţi joc de mine?! Crezi că o să mi se facă milă de tine, sau ce? Crezi că merge cu fiţe din astea la mine? PAUL: - Robert... ROBERT: - Uită. PAUL: - Sunt un ratat.

33

ROBERT: - N-o să ai parte de milă de la mine! (îl loveşte pe Paul peste faţă) PAUL (şopteşte) : - Nu vreau asta. Vreau... ROBERT: - Ce? PAUL(şopteşte): - Vreau... ROBERT: - Ce? Ce vrei? Ce vrei, tu nemernicule. PAUL(şopteşte): - Vreau să mărturisesc! CHARLOTTE (îngenunchează lângă Paul): - Aşa care va să zică arâţi, atunci când eşti sub mine. (către Robert) Uită-te la el. Nu merită să-ţi murdăreşti mâinile cu el. Dezleagăl. ROBERT: - Vrei să-l dezleg? PAUL: - Te rog Robert! CHARLOTTE: - Cred că m-ai înţeles! PAUL: - Robert, legăturile... CHARLOTTE: - Dezleagă-l! PAUL: - Desfă legăturile! (pauză) CHARLOTTE (tare): - Legăturile! ROBERT: - Cu cât te zbaţi mai mult ca să te eliberezi, cu atât se strânge mai tare şnurul. PAUL: - Asta nu mai nici o joacă! Vrei să merg la poliţie. Bine, merg la poliţie, chiar acum, în clipa asta, dacă vrei. ROBERT: - N-o să mai fie nevoie... ANNA: - Robert, lasă-mă afară! Nu mă auzi? PAUL: - Robert, las-o pe Anna să intre, ok? Deschide uşa! ROBERT: - Încă nu... CHARLOTTE: - Cred că acum l-ai înspământat suficient... ROBERT: - Încă nu... PAUL: - Ceea ce am spus înainte... voi mărturisi. CHARLOTTE: - Du-l la poliţie. O să mărutrisească. ROBERT: - Ce spui? CHARLOTTE: - Sarcina ta a luat sfârşit. Poate să trăiască. PAUL: - Ajută-mă cu legăturile. ROBERT: - Sunt prea strânse că să le mai pot dezlega. PAUL: - Atunci taie-le pur şi simplu, taie odată blestematele de legături. ROBERT: - Trebuie să termin cu zbătutul ăsta. PAUL: - Taie-le odată! (Robert ia cuţitul îl pune pe şnur, şi îl răneşte pe Paul la braţ. Paul strigă din cauza durerii) ROBERT: - Stai liniştit, ţi-am mai spus! ANNA: - Robert! Robert! Ce se întâmplă acolo, pentru Dumnezeu?

34

CHARLOTTE: - Lasă asta, nu mai vreau, ţi-am spus! ROBERT: - Hopala, cred că am făcut o gafă... PAUL: - Eşti un porc... ROBERT: - Păi a fost prima încercare... CHARLOTTE: - Nu mă fă să mă simt nefericită... PAUL: - O să mi-o plăteşti! ROBERT: - Ai spus ceva de plată? PAUL: - La naiba... uită-te şi tu cât sânge! ROBERT: - Poate reuşesc acum! PAUL: - Ţinte departe de mine! ROBERT: - Paulică, Paulică, nu mai fii aşa de plângăcios. Charlotte nu s-a zbătut în halul ăsta, sau? (iar îl răneşte pe Paul de data asta mai rău. Anna bate disperată cu pumnii în uşă) CHARLOTTE: - Robert! ROBERT: - S-a aruncat direct în cuţitul meu, serios... CHARLOTTE: - Ai înnebunit de tot? ROBERT: - Ai uitat despre ce e vorba aici? CHARLOTTE: - E vorba de mine! ROBERT: - Dar nu şi de mila ta cea prefăcută! CHARLOTTE: - Termină, am zis! ROBERT: - Nu înţelegi? Nu sunt un nenorocit de ogar pe care poţi să-l fluieri să se întoarcă cînd vrei tu! PAUL: - La naiba, ăsta mă taie! Psihopatul ăsta vrea chiar să mă omoare! ROBERT: - Da, n-ai decât să strigi! Cu cât strigi mai mult cu atât mai bine, Paul! Să te înjunghii - asta îmi face plăcere, asta nu se poate decât o singură dată, nu-i aşa? (îl împunge încă odată, de data asta Paul cade pe jos) Nici nu poţi să-ţi închipui cât de nemaipomenit mă simt. PAUL(horcăie): - Îmi pare rău... ROBERT: - Nu te înţeleg. CHARLOTTE: - Cred că a spus că îi pare rău. ROBERT: - Dar asta e numai un lucru. CHARLOTTE: - Ai înnebunit cu totul. Asta a fost lucrul meu, răzbunarea mea! Noi nu suntem ca el! ROBERT: - Fac asta pentru tine! Îţi ofer pacea, pe care ţi-o doreai... CHARLOTTE: - Nu, asta-i nu-i nici o pace. Cu asta nu mă faci să simt nici o urmă de dreptate. (Paul se chirceşte pe podea şi geme încet) ROBERT: - Egal. Ca să dau înapoi e deja prea târziu. Unul trebuie să o facă la urma urmelor. (Robert se apleacă peste Paul şi îi dă lovitura decisivă. Charlotte se uită la cadavru)

35

CHARLOTTE: - Acum ai făcut-o. Ai făcut-o cu adevărat. ROBERT: - Un Mulţumesc ar fi absolut suficient... CHARLOTTE: - Asta-i mort de-a binelea... ROBERT: - Nu a fost ceea ce ai dorit de la bun început? CHARLOTTE: - Nu. ROBERT: - Deci îţi hotărârile din oră în oră... CHARLOTTE: - Nu aşa! Nu trebuia să moară aşa. A fost o moarte mizerabilă. Pur şi simplu nu a fost drept! ROBERT: - Copilo! Viaţa nu-i dreaptă! Şi-a primit pedeapsa! CHARLOTTE: - Ar fi trebuit să regrete. Cum mai vrei, mă rog, de acum încolo să mai regrete ceva? ROBERT: - Nu l-ai cunoscut. Paul nu era făcut ca să regrete. Nu a meritat nimic altceva. Nici o milă pentru violatori, nici o milă pentru ucigaşi, sau? CHARLOTTE: - Spui asta aşa de uşor?! Abia l-ai omorât! ROBERT: - Nu-mi purta mie de grijă, mă simt excelent! Şi pentru asta trebuie să-ţi mulţumesc ţie, Charlotte. Fără tine aş fi încă acea creatură dezgustătoare, fără coloană vertrebală. Un laş împuţit, care e strivit de povara răspunderilor. CHARLOTTE: - Cum poţi să te speli de prostia asta, aşa cu atâta linişte? Cu toate că ai o viaţă de om pe conştiinţă? ROBERT: - Fato, se pare că nu înţelegi nimic! Pentru prima oară după mult timp pot în sfârşit să respir. Nu există nimic înainte de mine şi nu va exista nimic după mine. Sunt pregătit pentru tot ceea ce urmează să se întâmple. (pauză) CHARLOTTE: - Care ţi se va întâmpla ţie? (pauză) ROBERT: - O grămadă de lucruri, Charlotte. O grămadă de lucruri. (scoate cuţitul din corpul lui Paul) Anna! (linişte) Mă auzi? (pauză. Anna nu răspunde) Număr până la trei şi deschd uşa. Unu... CHARLOTTE: - Nu... ROBERT: - Doi... CHARLOTTE: - Robert! ROBERT: - Trei... Heblu