L Blaga- Prozatorul. Romanul Luntrea Lui Caron (Studiu)

LUCIAN BLAGA – PROZATORUL. ROMANUL „LUNTREA LUI CARON” Lucian Blaga consideră că „destinul omului este creaţia. Poetul nu este atât un mânuitor cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie.” Astfel scriitorul creează o istorie proprie ce abundă în mituri şi eresuri, în filosofie şi spirit naţional. Blaga crede că există o realitate mai adâncă decât limbajul, aceasta fiind o mitologie a logosului. Mythosul şi logosul se îmbină în spiritul operei blagiene determinând cele două caracteristici ale operei sale, poeticul şi filosoficul, ca laturi intrinseci ale discursului, să îşi găsească un „echivalent hermeneutic cât se poate de comprehensiv.” Această sensibilitate aproape metafizică se naşte la Blaga din mister, din adânc. Romanul „Luntrea lui Caron” rămâne inedit în cea mai mare parte, datorită împrejurărilor istorice, timp de aproape o jumătate de veac. începând din primavara lui 1989 manuscrisul este integral transcris în vederea publicării, până la prima ediție completă în volum aparând însă doar fragmentar,în „Revista de istorie și teorie literară", nr. l-2/1989, cu titlul „Luntrea lui Caron” (titlu propus de redacția revistei și acceptat de către Dorii Blaga, legatara operei bla-giene), titlu ce a fost păstrat ulterior și pentru ediția în volum.”Luntrea lui Caron” este o lucrare de sertar, ce exprimă drama intelectualului și a noului regim. Opera reprezintă confesiunea unui narator homodiegetic, Axente Creangă – un alter-ego al scriitorului. Ca modalităti narative, folosirea persoanei întîi, fluxul confesiv, inserarea experientei personale în text permit conexiuni cu valoroasa tradiție interbelică. Prozatorul misterului cosmic, în care metafizicul se dublează cu un poet însufleţit de aceeaşi tehnică de vizionar în stare de extaz lucid şi în căutarea unor adevăruri superioare ordinii logice, a unor adevăruri de echivalenţă capabile de a contura incognoscibilul printr-o reţea de mituri ce-i dezvăluie, dacă nu substanţa, măcar configuraţia. Aflându-ne între cele două spaţii: real şi poetic Lucian Blaga simte mereu nevoia realului, iar metaforele cele mai abstracte caută cu sete o bază palpabilă, istoriceşte determinată în spaţiu şi timp. Este o lungă confesiune a unui spirit superior confruntat cu o istorie potrivnică. Personajul-narator, Axente Creangă, trece prin evenimente cum ar fi : activitatea diplomatică dinainte de război, eliminarea de la catedră și repartizarea într-un modest post de bibliotecar, campaniile de presă asupra caracterului mistic și metafizic al creaţiei sale etc. Tablourile de exceptie, a căror diversitate înglobează sublimul și fantasmaticul, grotescul și diafanul sînt: paginile de descriere a traversării tării de către armata „eliberatoare” sovietice; portretele impecabile (Alexe Păcurariu, Marga Muresan, strania pictorită Alina Stere); aspectele memorialistice (experienta candidaturii la premiul Nobel ori aceea diplomatică din Portugalia); 1

tribulațiile sentimentale, cu pendularea eroului între cele două tipuri de femeie, carnală si uraniană; analiza lucidă a dramaticului moment istoric („procesul de transformare a omului în rob” și găsirea acelor solutii de salvare sufletească în fața catastrofei istorice); reînvierea lumii de la Căpâlna, de la „supremele izvoare” ale Grădiștei ori a clar-obscurului din casa brodnicilor; capacitatea profetică de a se întrezări evoluția și soarta națiunii în apocalipsul istoric. Acțiunea, urmărind toate detaliile unei vieți într-o epoca de răscruce, debutează profetic sub semnul bombardamentelor din primavara lui 1944 („începutul primăverii coincidea cu începutul unui haos, ce se revărsa peste meleagurile țării"), urmate la scurt timp de invazia, aparținînd parcă unor alte ere, a forțelor rusești. Retras cu familia în paradisul anistoric, protector, al unui sat de munte, poetul și esteticianul Axente Creangă petrece ultimele clipe de relativă liniște ale epocii alături de „geamănul" său spiritual, filosoful Leonte Pătrascu, lucrând la piesa sa și trăind începutul timid al unei iubiri de „vară indiană" cu Ana Rareș, o botanistă aflată și ea în refugiu cu soțul său. Istoria se grăbea însă ca niciodată să nimicească complet o lume pentru a ridica pe ruinele ei o anti-lume. Nașterea acesteia vegheată de negre ursitoare - teroarea, crima, violentă, prostia, nebunia, arbitrariul, mizeria materială și morala - este evenimentul central în funcție de care își determina destinele eroii carții. Epurat de la universitate, desființat ca filosof de noul regim, înțelegând mai bine ca toți zodia cernită în care intrase istoria, Leonte Pătrascu se aruncă, simbolic, în Râpile Roșii. Geamănul este conștiința lucidă a istoriei, el încearcă să descopere prin cugetare, să descopere un sens „noilor” evenimente. Faptul că „și-a pierdut destinul” trebuie interpretat în conotațiile sale cele mai ample, prin prisma rosturilor sale de cugetător. Sinuciderea sa, cale etică a supremului protest și definitivă reîntoarcere la matca originilor, îi încoroneaza astfel sistemul întru fapta, răscumpărându-i în posteritate destinul. Eliminat și el de la catedra și angajat ca simplu bibliotecar, cu toate resorturile creatoare și existențiale sfărâmate de menghina istorici, refuzând totuși exilul, dar și orice colaborare cu noii antioameni, împotmolit într-o relație ispititoare, însă amăgitoare și sterilă, cu Octavia Olteanu (relație încheiata tragic, într-o autentică noapte valpurgică valahă, prin sinuciderea femeii), ajuns așadar la extrema inferioară a existenței sale, Axente reușeste totuși să depășească acest moment de răspantie grație făpturii de lumină a Anei. Aceasta, ca un adevarat izvor, al vieții, izbutește să descătuseze în el noi glasuri poetice, mai adânci și mai mature decât cele ofilite sub arșita vremurilor, o nouă sete de viața și o noua libertate lăuntrică. Finalul cărții îi reunește pe cei doi, oarecum simetric începutului, la Grădiștea, pe terasele proaspăt dezgropate ale Sarmizegetusei, într-o în sfârsit împlinită comuniune sufletească, transfigurată liric într-o 2

adevărată „nunta în cer”. E o înaltare interioară, supremă ieșire din istovirea istoriei spre libertate și creatie, sub acelasi semn protector al străvechilor obârșii. Personajele, foarte numeroase și conturate (chiar și cele episodice) cu o reală artă portretistică ce se întinde de la pasta balzaciana la tusa expresionistă și de la idealizare la pamflet coroziv, se dovedesc a fi și ele mai curând niște tablouri după natura. Acea autenticitate a vieții, dificila chiar și pentru marii artiști, provine în general mai puțin din invenție și mai mult din însăși calitatea prototipurilor furnizate de o biografie bogată în întâlniri umane deosebite. Ca atare, majoritatea personajelor, deși memorabile, sunt mai slab motivate epic și îndeamna, adesea, prin chiar transparenta lăsată lor de autor, mai degraba spre o lectură în cheie biografica, chiar dacă destinele lor capătă, sub incidenta istoriei pe care o parcurg, și anumite semnificații suplimentare. Cu toate acestea, îndeosebi cele patru personaje principale, care articulează esențialul cărtii, izbutesc să treacă dincolo de biografic, ancorând definitiv în domeniul inventiei creatoare de lumi. Ele se distribuie în două perechi, fiecare ilustrând, prin două ipostaze diferite, dar complementare, un model ideal, masculin și feminin, de umanitate. Astfel, Axente Creangă, personajul-narator în constiinta căruia se resfrânge lumea înfățișata în roman e o existența creatoare prin excelență. Îi concentreaza majoritatea datelor biografiei lui Blaga, întruchipând mai cu seama dimensiunea poetica, artistica a acestuia. Alter-ego-ul său („geamanul") filosoful Leonte Pătrascu ipostaza cealalt fațetă majoră a lui Blaga. Mai puțin convingator epic, dar necesar, el susține cu discreție, din fundal, părtitura teoretic-ideatică și morala a cărții. Axente rotunjeste întru exemplaritate vasta personalitate blagiana, a carei substanta de o extraordinara bogatie sustine fara efort originalul clivaj fictional. Dincolo de drama personală, naratorul devine, pe parcursul multor pagini, un commentator al evenimentelor sociale și politice. Descoperim în Lucian Blaga un analist lucid al realității, având o mare capacitate de a discerne sensul evenimentelor și de a atinge semnificații generale, pornind de la satul concret. Luntrea lui Caron apare totusi, din perspectiva mitului pe care îl orchestreaza -mitul unui destin - într-o alta lumina, mai favorabila. Defectele mitului (creatie reinnoita de fiecare generatie) nu sunt niciodata definitive; de aceea, posibila desavarsire a mitului blagian construit cu aceasta ocazie nu poate veni decât din partea generațiilor viitoare, în masura în care acestea îl vor mai percepe ca exemplar, într-un asemenea caz, în contextul viziunii propuse de aceasta carte, imperfecțiunile nu ar mai constitui obstacole pentru cititor, ci mai curând fertile provocări. În lucrare mai există un mit –Mitul Graviștei, ce reprezintă temelia vechii Daciei, dorința de a recupera marile origini ale spiritului.

3