Karl Popper Si Societatea Deschisa

Cotoşman Mihaela Studii Anglo-americane Anul I

Karl Raimund Popper şi societatea deschisă

Karl Popper este în general considerat ca fiind unul dintre cei mai mari filosofi ai secolului 20. El a fost, de asemenea, un filozof social şi politic de statura considerabila, un auto-declarat "critic-raţionalist", un oponent dedicat tuturor formelor de scepticism, convenţionalism, şi relativism în ştiinţă şi în viaţa omului, în general, un apărător fervent al "societatii deschise", şi un critic implacabil al totalitarismului în toate formele sale. Karl Popper s-a născut în Viena la 28 iulie 1902, într-o familie de evrei convertită la protestantism, fiu al unui avocat, cu preocupări de filozofie şi cultură clasică, care a transmis fiului său interesul pentru fenomenele sociale şi politice. După absolvirea gimnaziului, se înscrie în 1918 la Universitatea din Viena, unde studiază matematica şi fizica, apoi obţine şi titlul de Doctor în Filozofie (1928). Îl interesesează Teoria relativităţii, respinge însă marxismul şi psihanaliza, considerându-le lipsite de fundament ştiinţific. Din aceste confruntări cu temele cel mai mult dezbătute în acel timp se cristalizează preocupările care vor forma centrul activităţii sale ulterioare, anume metodologia critică a ştiinţei. Devine un susţinător consecvent al raţionalismului critic şi adversar hotărât al neopozitivismului cunoscut si ca empirism logic dominant în mişcarea filozofică cunoscută sub numele de

1

"Wiener Kreis" (Cercul vienez), ai cărui principali reprezentanti erau Moritz Schlick si Rudolph Carnap. În 1937, sub ameninţarea infiltrării nazismului care avea să ducă la anexarea (Anschluß) Austriei de către Germania, Popper se stabileşte în Noua Zeelandă, unde rămâne până în 1945 ca profesor la Canterbury University din Christchurch. În 1946 se întoarce în Europa şi, până la obţinerea titlului de emeritus (în 1969), Popper predă în calitate de profesor de logică şi de metodologia ştiinţei la School of Economics din Londra, care devine un renumit centru internaţional de cercetări în domeniul teoriei ştiinţelor. În anii şaizeci, împreună cu Hans Albert, a fost principalul combatant în disputa cu pozitivsmul reprezentat de "Şcoala din Frankfurt" (Frankfurter Schule). În 1965, Karl Popper a fost înnobilat ("Knight of the British Empire"), devenind "Sir". A primit titlul de "doctor honoris causa" de la mai multe universităţi din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi Noua Zeelandă. Popper a încetat din viaţă la 17 septembrie 1994 în Londra. Una dintre cele mai remarcabile caracteristici ale gândirii lui Popper este domeniul de aplicare al influenţei sale intelectuale. În lumea modernă şi tehnologizată de astăzi, oamenii de ştiinţă sunt rareori constienti de munca depusa de filosofi; este aproape fara precedent atitudinea pe care acestia au avut-o in cazul lui Popper, accea de a admite semnificativul impact benefic pe care lucrările sale l-au avut asupra muncii lor. Dar, in pofida faptului că el a scris cu desavârşită claritate despre aspectele cele mai tehnice, domeniul de aplicare al muncii lui Popper este de aşa natura incât a devenit o obişnuinţă ca oamenii de ştiinţă să aibă tendinţa de a se ocupa cu elementele epistemologice, ştiinţifice şi sociale ale gândirii sale în mod disparat, fără a ţine cont de legătura dintre ele, astfel încât unitatea fundamentală a viziunii sale filosofice a fost în mare măsură disipata.

2

O serie de caracteristici biografice pot fi identificate ca având o influenţă deosebită asupra gândirii lui Popper. În primul rând, apropierea sa de marxism din perioada adolescentei l-a familiarizat cu viziunea acestuia asupra ecomomiei, razboiului de clasa si istoriei. În al doilea rând, el a fost îngrozit de eşecul partidelor democratice in ceea ce priveste stoparea valului de dezvoltare a fascismului în Austria sa natală în anii 1920 şi 1930. Marxismul a acţionat coform fundamentulului ideologic pe care a fost constituit si anume implozia capitalismului şi victoria finală revoluţionara a comunismului. Acesta a fost un factor care a dus la Anschluss-ul mult temut, anexarea Austriei de către Reich-ul german, a carui anticipare l-a fortat pe Popper sa traiasca in exil. "Mizeria istoricismului (1944) şi “Societatea deschisa şi duşmanii săi” ( 1945), cele mai pline de zel şi strălucitoare opere sociale, reprezinta o apărare puternică a liberalismului democratic ca filozofie socială şi politică, şi o critică devastatoare a principalelor presupoziţii filosofice care stau la baza tuturor formelor de totalitarism. În al treilea rând, Popper a fost profund impresionat de diferenţele dintre pretins "ştiinţificele" teorii ale lui Freud şi Adler şi revoluţia realizata de către teoria relativităţii a lui Einstein în fizică, în primele două decenii ale acestui secol. În lucrarea sa principală "Logik der Forschung" ("Logica cercetării", 1934, Viena), Karl Popper dezvoltă “Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării ştiinţifice. În contrast cu reprezentanţii "Cercului vienez", Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru

3

infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită "falsă"). În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea ei. Teoriile, care în mod sistematic nu admit nicio contradicţie, respingând probele evidente constatate empiric, sunt pseudoştiinţifice şi capătă astfel - datorită unor interese de grup, fanatismului sau nepăsării un caracter ideologic. Sunt denunţate astfel autosigilarea sistemelor neştiinţifice care caută să fie neinfirmabile experimental: psihanaliza lui Freud, istoricismul lui Marx, psihologia individuală a lui Adler şi astrologia. Criteriul de demarcaţie dintre ştiinţă şi pseudo–ştiinţă este cel al falsificabilităţii. Popper introduce pentru aceasta conceptele de "conţinut empiric" (clasa falsificatorilor potenţiali) şi "conţinut logic" (mulţimea de consecinţe). Gradul de informaţie pe care ni–l oferă o teorie este direct proporţional cu conţinutul ei empiric. Astfel că o teorie ne spune mai multe dacă ea interzice cât mai multe fenomene. Ea trebuie să împartă clasa tuturor enunţurilor de bază (enunţuri–test) în două clase nevide: clasa celor cu care este în contradicţie, pe care le interzice (clasa falsificatorilor potenţiali ai teoriei) şi clasa enunţurilor pe care teoria le permite. Însă o teorie face aserţiuni numai despre falsificatorii ei potenţiali (legile naturii sunt interdicţii), despre enunţurile pe care le permite nici nu spune că sunt adevărate. Interzicand cât mai multe fenomene, teoria devine una puţin probabilă. În ştiinţă nu sunt relevante enunţurile adevărate, dar banale ci sunt căutate acele enunţuri care aduc noul, care revoluţionează modul nostru de a gândi. Noi năzuim la sporirea cunoştinţelor noastre, vrem enunţuri cu un conţinut informaţional ridicat deci formulăm enunţuri care au o probabilitate scăzută. Cu cât ceva devine mai probabil, cu atât este mai lipsit de conţinut şi neinteresant. Astfel, pentru a progresa trebuie să

4

avem teorii cât mai informative (enunţuri mai puţin probabile) şi cât mai sever testabile. Ajungem la conceptul de ştiinţă eroică în care progresul se face numai atunci când sunt idei îndrăzneţe care au un grad înalt de falsificabilitate. Noul este întotdeauna improbabil. Teoriile trebuie să facă predicţii riscante (cât mai exacte şi cu privire la fenomene necunoscute), să aibă un înalt nivel de generalitate, să explice o mare varietate de fapte, să aibă un conţinut bogat deci, să aibă consecinţe importante. Ştiinţa eroică se bazează pe un fel de ’’intuiţie creatoare’’ bergsoniană, chiar şi Einstein vorbeşte despre ’’căutarea acelor legi de cel mai înalt nivel de generalitate… din care poate fi obţinută, prin pură deducţie, o imagine asupra lumii. La aceste legi nu duce nici un drum logic ci, numai o intuiţie bazată pe ceva de tipul unei contopiri cu obiectele experienţei” . Astfel Popper ne face un portret romantic al ’’geniului ştiinţific’’: intuiţie deosebită, fantezie creatoare, independenţă în gândire şi atitudine critică necruţătoare. Modelul inductiv, pe care îl consideră de propagandă baconiană, este înlocuit cu modelul ipotetico–deductiv. Aceasta pentru că noi nu pornim de la observaţii pure (considerate astăzi un mit epistemologic), ci întotdeauna avem anumite ipoteze pe care le lansăm în exterior. Nu avem o observaţie, ci o facem. Noi avem zilnic anumite aşteptări cu privire la mediul înconjurător, de care ne dăm seama abia cand ele ne sunt înşelate deci, realitatea ne răspunde cu un feed–back negativ, care determină reconfigurarea aşteptărilor noastre. Observaţiile joacă un rol important în procesul de modificare a dispoziþiilor de a reacţiona, dispoziţiile de a recţiona trebuie să fie prezente mai întâi, pentru a putea să fie modificate. Popper foloseşte, pentru a explicita această opţiune, metafora găleţii şi a reflectorului: în viziunea spiritului– găleată, mintea noastră este asemenea unui container cu deschideri în care percepţiile şi cunoaşterea se acumulează (Bacon vorbeşte despre percepţii ca despre "struguri " care trebuie adunaţi şi din care, dacă îi presăm, iese "vinul pur al cunoasterii"). În

5

opoziţie cu această viziune este cea care vede omul ca un reflector care luminează întunericul din jurul său. Popper combate toate sursele care se erijează în autorităţi: percepţiile, raţiunea, etc. Există o mulţime de surse ale afirmaţiilor noastre, însă nici una nu are autoritate. De aceea întrebarea: "care este sursa afirmaţiilor tale?" este greşit pusă. Ea caută dictatură şi se aseamănă cu întrebarea lui Platon: cine trebuie să conducă? Astfel că Popper o înlocuieşte cu întrebarea: cum putem evita eroarea? Iar noi nu trebuie să ne întrebăm cine trebuie să conducă ci, mai degrabă, cum ar trebui condus un stat. Cele mai importante surse ale cunoaşterii noastre sunt: tradiţia şi cunoaşterea apriori. Prin critică, noi modificăm cunoaşterea care ne–a parvenit până în momentul de faţă. Teoria lui Popper poate fi rezumată de fraza: aceasta nu este o lume a confirmării adevărurilor ci una a infirmării erorilor. Noi înţelegem doar dacă eliminăm eroarea. Popper reactualizează teoria “celei mai bune lumi de pană acum” - persiflată la vremea ei de Voltaire în Candide. El critică Şcoala de la Frankfurt (Theodor Adorno, Max Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse, Jürgen Habermas) pentru că introduc un pesimism ideologic care corupe tineretul. Societatea de astăzi este considerată de Popper cea mai bună de pană acum, însă aceasta nu înseamnă că ea nu poate fi îmbunătăţită. Popper extinde acest punct de vedere în opera sa de filozofie socială, "The Open Society and Its Enemies" ("Societatea deschisă şi duşmanii ei", 1945), în care apără democraţia împotriva oricărei forme de totalitarism, combătând atât concepţia lui Platon asupra societăţii cât şi materialismul istoric al lui Karl Marx. Progresul ştiinţific este favorizat numai de acele societăţi în care sunt garantate libertatea gândirii şi libera confruntare a ideilor. Acestea sunt societăţile deschise, în contrast cu cele închise, în care domneşte autoritarismul politic pe baze ideologice contrare raţionalismului critic. Pe această linie, Popper critică ceea ce el numeşte "Istoricism"

6

("The Poverty of Historicism", "Mizeria Istoricismului", 1957), concepţie după care evoluţia istorică a umanităţii ar fi predeterminată pe baza unor reguli intrinsece. Se recunoaşte aici doctrina lui Marx asupra socialismului ştiinţific, care părăseşte terenul unei analize formulate de el însuşi, pentru a se face profetul unei societăţi viitoare, legitimând regimurile autoritare. Popper consideră democraţia pluralistică, cu toate imperfecţiunile sale, ca formă de organizaţie statală care are drept scop garantarea libertăţii individuale şi a progresului relaţiilor interumane. Ea permite corectarea treptată a imperfecţiunilor prin reformele sociale. Rămâne însă totdeauna pericolul absolutizării unor principii, în contradicţie cu raţionalismul critic. Critica este considerată de filosoful austriac drept singurul mod de a progresa, iar limbajul este atât de important, tocmai pentru că face posibilă critica. Filosoful teoretizează un mod în care critica ar trebui să fie făcută. Fiecare trebuie să îşi critice propria teorie, să o pună la cele mai severe teste. Un savant onest trebuie să zică: "s–ar putea ca tu să ai dreptate". Însă mulţi (Kaufmann, Singer,etc.) îl acuză pe Popper că nu a aplicat normele sale şi la critica lui împotriva lui Hegel, Heidegger, Jaspers din Societatea deschisă şi duşmanii ei. Karl Popper a dezvoltat concepţia epistemologică de ce poartă denumirea de raţionalism critic, concepţie care exprimă convingerea că raţiunea, în problema cunoaşterii empirice, nu poate avea o funcţiune riguros demonstrativă, ci una de atitudine critică. Raţiunea nu legitimează adevărul unei teorii, ea este implicată în critica teoriei însăşi şi are astfel sarcina de a individualiza eventualele erori ascunse în cuprinsul teoriei respective. Dacă aserţiunile de bază nu vin în contradicţie cu experienţa, sau dacă tentativa raţiunii de a falsifica coordonatele expuse nu are un rezultat pozitiv, înseamnă că teoria este adevărată, cel puţin în mod provizoriu, ţinând seama de faptul că afirmaţiile considerate în prezent adevărate pot fi în viitor anulate, prin acumularea de noi cunoştinţe empirice. Popper ilustrează astfel propria sa

7

atitudine, care recunoaşte " că eu mă pot înşela, că tu s-ar putea să ai dreptate, că noi împreună am putea probabil să descoperim drumul spre adevăr". El exprimă un punct de vedere prudent optimist, considerând că toate cunoştinţele empirice sunt incerte, fără a nega existenţa unui adevăr absolut. Aceste concepţii sunt expuse în special în operele The Open Society and its Enemies ("Societatea deschisă şi inamicii ei", 1945), Conjectures and Refutations ("Prezumţii şi infirmări", 1963), In Search of a Better World ("În căutarea unei lumi mai bune", 1984). Raţionalismul critic îşi asumă sarcina de a găsi metoda cu care problemele ştiinţei sau ale societăţii pot fi investigate în mod nedogmatic, sistematic şi raţional. Pentru aceasta, caută o soluţie prin care - pe de o parte - se poate alege între absolutizarea ştiinţei (scientism) şi opinia, după care ştiinţa trebuie dezvoltată pe date pozitive (pozitivism), iar - pe de altă parte - între punctul de vedere, conform căruia adevărul depinde de unghiul din care este privit (relativism) şi opinia, după care adevărul este abandonat hazardului, în cazul imposibilităţii găsirii unor dovezi plauzibile (scepticism). Raţionalismul critic porneşte de la convingerea existenţei lumei reale, existenţă independentă de capacitatea umană de cunoaştere. Datorită imperfecţiunii mecanismului de percepţie, această capacitate este însă limitată, în asemenea măsură încât omul nu poate afirma cu certitudine definitivă, că experienţele şi opiniile sale corespund într-adevăr realităţii (teză întâlnită şi în realismul critic). El trebuie să admită, că fiecare din încercările sale de rezolvare a unei probleme poate fi principial falsă ("conceptul de failibilitate", în engleză: fallibilism, de la fallibility = posibilitatea de a se înşela). Acest fapt implică - pe de o parte - un permanent examen critic al convingerilor şi presupunerilor, iar - pe de alta - folosirea cu precădere a unor procedee metodice şi raţionale în rezolvarea problemelor realităţii (raţionalism

8

metodic). Raţionalismul critic, de exemplu, nu se întreabă cum poate fi dovedită valabilitatea unei teorii ştiinţifice, ci caută să descopere dacă teoria respectivă nu conţine erori şi ce anume trebuie întreprins în cazul descoperirii unei aserţiuni eronate. Până la Karl Popper, în problema cunoaşterii ştiinţifice se considera că, argumentarea unei teorii ar putea fi posibilă prin metoda inducţiei, adică prin generalizarea unui fapt, pornind de la obsrvaţii individuale. Raţionalismul critic neagă eficienţa inducţiei şi propune ca alternativă metoda "falsificării", ceea ce înseamnă, descoperirea unor exemple contrarii prin experimente şi observaţie. Punctul de vedere al raţionalismului critic în problemele politicii nu diferă de cel din cunoaşterea ştiinţifică. Se consideră că pe primul plan nu se situează metoda găsirii celei mai bune conduceri politice pentru realizarea unor condiţii ideale, mult mai importantă este obţinerea - când este cazul - a unor metode eficace pentru îndepărtarea cu mijloace lipsite de violenţă a unui conducător rău şi restabilirea unor condiţii social-politice normale. Şi în problemele morale, importantă nu este fundamentarea unor norme, ci mai de grabă ameliorarea regulilor existente şi eliminarea oricărei dogme. Raţionalismul critic propune o societate deschisă, pluralistică şi tolerantă, în care oamenii sunt liberi, cu un sens individual în problemele actualităţii şi ale viitorului, în care conflictele să fie rezolvate prin discuţii şi apel la raţiune. În consecinţă, se combate orice fel de punere sub tutelă de către o autoritate, se condamnă intoleranţa şi ideologiile, totalitarismul sub orice formă şi iraţionalismul. Intenţia obţinerii unor aserţiuni valabile cu ajutorul teoriilor duce în mod obligatoriu la necesitatea recunoaşterii realităţii. În lucrarea sa "Logik der Forschung" ("Logica cercetării", Viena 1934), Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării ştiinţifice. În contrast cu reprezentanţii "Cercului vienez", Popper respinge principiul

9

inducţiei, pentru că, de regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil (principiul "failibilităţii"). Se pot emite, cel mult, prezumţii sau ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită "falsă"). Falsificabilitatea reprezintă, în concepţia lui Popper, metoda de descoperire a adevărului fără a se recurge la inducţie sau la principiul regularităţii fenomenelor, întru cât teoriile empirice nu sunt decisive. Această metodă oferă în acelaşi timp o soluţie alternativă în problema demarcării ştiinţelor empirice de tezele metafizice. Scopul raţionalismului critic constă în acest caz, în furnizarea unui instrument raţional, sistematic şi obiectiv pentru verificarea teoriilor ştiinţifice, cu ajutorul criteriului falsicabilităţii. Afirmaţiile care nu sunt falsificabile, nu pot fi deci infirmate, nu aparţin ştiinţelor empirice, sunt metafizice. Este adevărat că, în anumite domenii, cum ar fi astronomia sau fizica nucleară, prin faptul că nu sunt posibile totdeauna experienţe adecvate, nu se pot face observaţii directe. Tot astfel, axiomele matematice nu sunt falsificabile. Infirmarea unei axiome nu este posibilă decât prin crearea unui alt sistem: axioma liniilor paralele îşi păstrează valabilitatea în geometria euclidiană, infirmarea ei a dus la dezvoltarea unei alte geometrii - geometria neeuclidiană neliniară -, fără de care nu ar fi fost posibilă enunţarea teoriei relativităţii. Aceasta nu a înseamnat însă falsificarea geometriei euclidiene. În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la formularea de noi ipoteze. Teoriile, care în mod sistematic nu

10

admit nicio contradicţie, respingând probele evidente constatate empiric, sunt pseudoştiinţifice şi capătă astfel - datorită unor interese de grup, partinice, fanatismului sau nepăsării - un caracter ideologic, dogmatic (Exemplu: teoria marxistleninistă). Cu fiecarea falsificare rezultă o modificare a teoriilor existente sau enunţarea unor noi teorii, valabile atât timp cât nu dovedesc trăsături false. Fiecare nouă teorie este permanent "pusă la probă". Progresul cunoaşterii este cu atât mai mare, cu cât o teorie este mai îndrăzneaţă, întru cât astfel este pasibilă de o nouă falsificabilitate, ceea ce implică necesitatea altor experimente, furnizoare de noi cunoştinţe. În cadrul acestui proces se obţine un nivel tot mai înalt al cunoaşterii. În caz contrar, noua teorie n-ar conţine o cantitate mai mare de informaţie faţă de cea precedentă, în loc de progres al cunoaşteri, ar rezulta o situaţie tautologică. În timp ce progresul cunoştinţelor furnizează teorii care clarifică fapte reale, înţelegerea rezultă din reconstrucţia istorică a problemei, pentru care a fost enunţată teoria respectivă. Scopul înţelegerii este, prin urmare, emiterea unei noi teorii, care descrie o problemă ce necesită o soluţie. Descoperirea unei soluţii reprezintă ea însăşi o încercare de rezolvare a unei alte probleme, care - la rândul ei - devine accesibilă capacităţii de înţelegere. Prin aceasta, Popper ia poziţie împotriva metodei hermeneutice a psihologizării, lipsită de obiectivitate, întrucât totul este redus la motive individuale, şi - în acelaşi timp - împotriva istorismului, care încearcă să explice fenomenele prin necesitatea istorică şi, în consecinţă, poate duce la dogmatism. Progresul cunoştinţelor şi înţelegerea dezvoltării teoriilor alcătuiesc împreună o teorie a cunoaşterii, care admite că nu este posibilă o perspectivă globală a problemelor. În consecinţă, fiecare ipoteză precum şi verificarea oricărei teorii ştiinţifice sunt motivate de un interes, care derivă din încercarea soluţionării unei

11

probleme. Alegerea faptelor de observat şi studiat depinde în mare măsură de interesul cercetătorului, care îşi selecţionează metodele şi instrumentele corespunzătoare realizării acestui interes. Faptele care nu se situează în focarul observaţiei sale, pot fi cu uşurinţă neglijate. Cu toate acestea, Popper admite posibilitatea unei cunoaşteri obiective, datorită faptului că rezultatele cercetării sunt verificabile şi reproductibile. Lumea materială şi lumea cunoaşterii obiective, mediate de conştiinţa umană, reprezintă împreună o realitate obiectivă. Raţionalismul critic preconizează o societate deschisă. Numai în societatea care nu este legată de dogme sau reguli de viaţă rigide, sunt posibile reforme şi o alegere liberă între alternative. Popper respinge în mod critic teoria statului a lui Platon din Politeia, precum şi dialectica socială a lui Hegel şi Marx, întrucât au caracter dogmatic şi nu admit nicio critică. Afirmaţiile marxismului asupra viitorului (de ex.: prezicerea unei societăţi comuniste fără clase) sunt încărcate de dogme, nu corespund realităţii istorice şi au în consecinţă un caracter pseudoştiinţific. Teoria conform căreia mersul istoriei ar fi determinat de legi proprii independente de intervenţiile oamenilor, mers care poate fi însă prevăzut de un mare gânditor în posesia cunoaşterii acestor legi, este supusă istorismului şi are un caracter teleologic. Teleologia este în istoria societăţii tot atât de falsă, ca şi ambiţia cunoaşterii unui adevăr absolut în ştiinţele naturii. Definirea unui ideal social, către care tinde evoluţia istoriei, are drept consecinţă ideologică obligativitatea oricăror mijloace pentru ajungerea la acest ideal. Conducerea oamenilor cu forţa în direcţia acestui scop, oricât de bun ar fi el, nu poate avea loc decât prin abuz de putere şi intoleranţă. Rezultatul este un regim totalitar, indiferent de culoarea politică, nazist sau stalinist. Singura alternativă raţională o reprezintă societatea deschisă, în care democraţia este insituţionalizată. Democraţia nu trebuie însă înţeleasă în sensul literal simplist ca "putere a poporului", ci ca o instituţie, în care este posibilă controlul conducătorilor,

12

respectiv al guvernelor, care pot fi cu uşurinţă schimbate - în condiţii date - fără recurgere la forţă. Karl Popper defineşte “societatea deschisă” ca pe una in care conducătorii politici pot fi daţi jos fără vărsare de sânge, în opoziţie cu o societate închisă în care este nevoie de o revoluţie sângeroasă sau o lovitură de stat pentru a schimba conducătorii. Democraţiile sunt exemple de “societate deschisă”, în timp ce dictaturile totalitare şi monarhiile autocrate exemple de “societate închisă”. Popper apără democraţia împotriva oricărei forme de totalitarism, combătând atât concepţia lui Platon asupra societăţii cât şi materialismul istoric al lui Karl Marx. Pentru Popper, orice acţiune umană înseamnă rezolvare de probleme. Popper ne oferă aici o mare lecţie de gândire filosofică: el ne atrage atenţia asupra importanţei cruciale a distincţiei dintre probleme bine puse şi probleme prost puse. Cartea lui Karl Popper despre societatea deschisă a fost scrisă cu mult înainte de prăbuşirea dictaturilor comuniste. Aceste dictaturi nu numai că păreau extrem de solide, dar chiar s-au extins după ce Popper a formulat principalele sale idei cu privire la societatea deschisă. Dictaturile comuniste promovau o versiune modernizată a conducerii de către filosofi a societăţii. Ele erau guvernate în numele unei ştiinţe a construirii unei societăţi noi, mai bune. Văzută ca un apel pentru o societate deschisa şi pentru instituţiile democratice, lucrarea a fost considerată relevantă în special în timpul erei Războiului Rece. “O societate deschisa si dusmanii ei” este prezentată în mare parte ca o carte de critică. Popper pune accent pe starea către care societatea ar trebui să aspire, şi anume un fundament democratic la orice formă de guvern, dar argumentul este în mare parte încadrat într-o contestare a sistemelor populare. Cartea este împărţită în două părţi. Prima parte este o critică devastatoare si extrem de incisivă la adresa filosofiei şi ideologiei lui Platon. Cea de-a doua parte face

13

critica filosofiei lui Marx, deşi Popper îşi înmoaie critica punând o mare parte din ceea ce a scris Marx pe seama contextului vremurilor, adevarata ţintă a criticii sale din această secţiune, omul a cărui muncă este considerată cu mult mai dăunătoare, este Hegel. Popper porneşte în demersul său cu o idee foarte clară a ceea ce este de dorit: este vremea pentru o “societate deschisă”, aceea care “eliberează puterea critică a omului” şi “în care indivizii sunt confruntaţi cu deciziile personale”, un mare pas înainte faţă de “societatea tribală sau închisă”. Dar menţinerea societăţii deschise în acest fel nu este o sarcină uşoară, totalitarismul pândeşte la orice colţ, unii susţinând chiar că este inevitabil. Popper nu acceptă acest fapt sub nicio formă susţinând că democratia este cea mai bună solutie si poate triumfa. O parte importantă a argumentaţei sale este şi împotriva istorismului, idea că, la fel ca legile ştiinţifice există legi ale istoriei cu valoare predictivă, care ne permit să privim înainte şi, mai important decât atât, să planificăm. Popper contrazice această idee, ea nu a funcţionat şi nici nu va funcţiona , ci ne va conduce pe un drum periculos. În secţiunea cărţii care îl vizează pe Platon, Popper face tot posibilul pentru a-i desfiinţa concepţia. Acesta consideră că ideile lui Platon privind guvernarea sunt scandaloase şi prosteşti; raportându-se la argumentele rasiste ale lui Platon şi la susţinerea acestuia a ideii de pruncucidere, Popper consideră că “ progrmul politic al lui Platon, departe de a fi din punct de vedere moral superior totaliarismului, este fundamental identic cu acesta”. Popper susţine că Platon este în mod constant interpretat greşit, viziunile sale fiind idealizate astfel încât să nu pară atât de rele: “ Vedem aici că laton recunoaşte un singur standard suprem, interesul statului. Tot ceea ce promovează el este bun şi virtuos şi chiar tot ceea ce el amentinţă este rău şi nedrept. Acşiunile are îl servesc

14

sunt morale, acţiunile care îl pun în pericol sunt imorale. Cu alte cuvinte, codul moral al lui Platon este strict uitilitar; este un cod al utilitarianismului colectivist sau politic. Criteriul moralităţii este reprezentat de interesul statului. Moralitatea nu este alceva decât igienă politică. Popper face un caz convingător din a pune individul înainte de stat. În speţă, el argumentează că sistemul democratic este singurul acceptabil, ţinând cont de posibilele eşecuri din cadrul acestuia , dar insistând asupra faptului că este singurul system capabil să corecteze aceste eşecuri: “Democraţia oferă cadrul instituţional pentru reforma instituţiilor politice. Acesta face posibila reforma instituţiilor fără a folosi violenţa, şi astfel utilizarea raţiunii în proiectarea de noi instituţii şi de adaptare a celor vechi. Este destul de greşit să dăm vina pe democraţie pentru deficienţele politice ale unui stat democratic. Noi ar trebui să dăm vina mai degrabă pe noi înşine, adică pe cetăţenii statului democratic. Într-un stat nedemocratic, singura modalitate de a realiza reforme rezonabile este prin răsturnarea violentă a guvernului, şi introducerea unui cadru democratic.” În volumul II al acestei cărţi Karl Popper analizează faptele care au dus la revoluţia socială şi totodată sfârşitul capitalismului combătând idelile lui Karl Marx. Popper susţine că raţionamentul lui Marx aduce în prim plan o idee de capitalism care vizează acumularea bogăţiei burgeziei concomitent cu accentuarea sărăciei clasei muncitoare. Această supoziţie duce la două concluzii. Prima concluzie este acea că profeţia urmează să dispară pe cand burghezia şi proletariatul să crească.Teoria lui Marx face plauzibilă ideea dispariţiei unei clase de mijloc şi anume capitaliştii mărunţi iar cei răpuşi pot ajunge salariaţi. Această mişcare înseamnă acumularea a tot mai mult capital în mâini tot mai puţine. Marx susţine că proletariatul se recrutează din toate clasele populaţiei şi că mulţi proletari provin din populaţia ţărănească. Cu toate acestea, Karl Popper rămâne

15

la ideea că proletarul lui Marx este muncitorul industrial şi capitalismul unul industrial. Analiza lui Marx arată că pentru burghezie este important să provoace dezbinare între salaraţi acest lucru înfaptuindu-se pe două căi. Una dintre ele este crearea unei noi clase de mijloc, unui grup privilegiat de societate şi cealaltă cale folosirea păturii celei mai de jos, numită de Marx ”lumpen-proletariat”, aici intrând infractorii dispuşi să se vândă duşmanului de clasă. Una din premisele analizate de Popper este aceea că sărăcia nu poate fi eliminată înainte de câştigarea victoriei în revoluţia socială. Muncitorii ce opun rezistenţa vor fi mereu înfrânţi în încercările lor de a-şi îmbunătăţi soarta. În opoziţie cu Marx , Popper a constatat posibilitatea dezvoltării unei structuri de clase: 1.burghezia, 2.marii proprietari funciari, 3.alţi proprietari funciari, 4.muncitori rurali, 5.o noua clasa de mijloc, 6.muncitori industriali, 7.lumpenproletariat. Cea de-a doua concluzie priveşte revoluţia socială. Marx vede revoluţia socială ca fiind un concept istoric: ”revoluţia proletariatului” care face trecerea de la capitalism la socialism. Marx consideră că revoluţia socială nu implică neapărat un razboi civil între cele două clase dar că totuşi şansele evitării războiului nu sunt prea mari. Marxismul insistă pe faptul că viaţa socială este violenta, iar războiul de clasă face victime în fiecare zi. În această lucrare K.R.Popper analizează dificultăţile cu care se confruntă civilizaţia contemporană, care aspiră spre umanism şi raţionalitate, spre egalitate şi libertate. Această civilizaţie se află, după cum considera filosoful, la vârsta copilăriei şi continua sa creasca in ciuda faptului ca a fost de atatea ori tradata de liderii intelectuali ai omenirii. Aceasta civilizatie nu si-a revenit inca pe deplin din socul nasterii sale, al tranzitiei de la ˝societatea inchisa˝ sau tribala supusa unor forte magice la ˝societatea deschisa˝ care elibereaza potentele creatoare ale omului. Socul tranzitiei

16

este unul din factoriicare au facut posibila nasterea acelor miscari reactionare ce au incercat si inca mai incearca sa naruie civilizatia. Filosoful isi propune prin aceasta lucrare sa contribuie la intelegerea totalitarismului precum si la intelegerea insemnatatii pe care o are lupta impotriva acestuia. De asemenea analizeaza principiile reconstructiei sociale democratice care incearca sa inlature unele din obstacolele ce stau in calea abordarii rationale a problemelor. Aceasta o face prin critica filosofiilor sociale care sunt raspunzatoare de atitudinea potrivnica fata de reforma democratica. Printre aceste filosofii se afla istoricismul. Popper afirma ca ˝Societatea deschisa si dusmanii ei ˝ reprezinta un fel de introducere critica in filosofia societatii si a politicii, pentru ca istoricismul este o filosofie sociala, politica si morala (imorala) care a exercitat o puternica influenta asupra societatii de la inceputurile civilizatiei noastre pana in prezent. Este imposibil sa comentezi istoria fara a discuta in acelasi timp problemele fundamentale ale societatii, ale politicii si ale moralei. In alegerea problematicii, preferinta personala exista intr-o masura mai mare decat in cazul unui tratat stiintific. Deoarece o stiinta nu este doar un corp de fapte, ci ea este o colectie dependenta de interesul celui ce a cules respectivele fapte, adica un punct de vedere determinat de o teorie stiintifica. O scoala de filosofi ai metodei stiintifice au ajuns la concluzia ca stiinta totdeauna rationeaza circular si ca ˝ne aflam in situatia cainelui ce alearga ca sa apuce propria sa coada˝ cum afirma Eddington, deoarece nu putem scoate din experienta noastra factuala decat ceea ce am pus noi insine in ea sub forma teoriilor noastre. Acest rationament deoarece in general este perfect adevarat, nu este valid, desi in general este adevarat ca nu selectam decat fapte care au relevanta fata de o teorie preconceputa, si nu este adevarat ca selectam numai fapte care confirma teoria. Metoda stiintei consta in cautarea de fapte care ar putea sa

17

infirme teoria, aceasta numindu-se testarea unei teorii pentru a vedea daca nu descoperim un neajuns in ea. Nu putem spune ca poate exista o teorie sau o ipoteza care sa fie in acest sens o ipoteza de lucru si sa ramana neschimbata. Pentru ca nici o teorie nu este definitiva si fiecare teorie ne ajuta sa selectam si sa ordonam anumite fapte. Pana aici pozitia istoriei este analoaga celei a stiintelor naturii, de exemplu a fizicii. Daca comparam insa rolul pe careil joaca ˝ un punct de vedere ˝ in istorie cu cel pe care il joaca ˝un punct de vedere ˝ in fizica vom constata o mare deosebire, si anume in fizica ˝punctul de vedere se prezinta ca o teorie fizica pe care o putem testa cautand fapte noi, iar in istorie problema este mult mai complicata. Rolul teoriei intr-o stiinta a naturii, cum este in fizica, este de a indeplini sarcini interconexate care ajuta la unificare stiintei, la explicare si predictia de evenimente. A da o explicatie cauzala unui anumit eveniment inseamna a deriva deductiv un enunt( prognoza) ce descrie acel eveniment folosind drept premise ale deductiei anumite legi universale alaturi de anumite propozitii singulare sau specifice, in calitate de conditii initiale. Intr-un exemplu se aplica mai multe ipoteze : 1.

ipoteza cu caracter de lege universala a naturii ;

2.

enunturi specifice ( conditiile initiale) privitoare la evenimentul particula in

chestiune. O anliza a explicatiei cauzale a unor evenimente conduce la urmatoarele idei: 1. nu putem vorbi niciodata de cauza si efect intr-un mod absolut, un eveniment fiind cauza altuia, care este efectul sau numai relativ la o lege universala sau alta; 2. folosirea unei teorii in scopul prezicerii unui eveniment specific nu este decat un alt aspect al folosirii ei pentru explicarea unui asemenea eveniment. Testarea unei

18

teorii se realizeaza comparand evenimentele prezise cu cele efectiv observate ceea ce conduce la ideea ca teoriile pot fi testate. In stiintelor teoretice sau generalizatoare (fizica, biologia, sociologia) ne intereseaza cu precadere legile sau ipotezele universale, adica validitatea acestora. Daca vrem sa stim ca sunt adevarate si cum nu ne putem asigura in mod direct de adevarul lor adoptam metoda eliminarii celor false. Stiintele generalizatoare pure si aplicate sunt preocupare de testarea de ipoteze universale si de predictia unor evenimente specifice, dar si de a explica un eveniment specific sau particular. Stiintele istorice sunt manifesta un interes pentru evenimente specifice precum si pentru explicarea acestora. Pe istorici ii intereseaza evenimentul particular si nu legile istorice universale. Generalizarea se inscrie pe o alta directie de interese, net diferite de interesul pentru evenimente specifice si pentru explicarea lor cauzala cu care se ocupa istoria. Interpretarile generale nu pot fi confirmate prin concordanta lor cu toate documentele disponibile specifice pentru ca nu trebuie sa uitam de circularitatea lor si nici de faptul ca vor exista intotdeauna un numar de alte interpretari care concorda cu aceleasi documente. Nu putem spune ca poate exista o istorie a ˝trecutului asa cum a fost in fapt ˝, dar pot exista numai interpretari istorice dintre care nici una nu este definitiva. Fiecare generatie are dreptul de a-si fauri o istorie proprie, aceasta fiind chiar si o obligatie. Interpretarea istoricista poate fi comparata cu un proiector indreptat spre noi insine, din cauza caruia ne este greu sau imposibil sa vedem in jur, actiunile fiind paralizate. Sensul acestei metafore este ca istoricismul ca noi suntem cei ce selectam si ordonam faptele istoriei. Istoricismul crede ca ˝istoria insasi sau istoria omenirii˝ ne determina prin legile ei inerente pe noi, problemele noastre, viitorul nostru si chiar punctul nostru de vedere.

19

Popper considera ca interpretarea istorica trebuie sa raspunda unei nevoi ce se naste din problemele si decizile practice cu care ne confruntam. El arata ca istoricismul crede in dorinta noastra de interpretare istorica si ca prin contemplarea istoriei putem sa descoperim taina sau esenta destinului omenirii. Istoricismul isi propune sa descifreze calea pe care omenirea este sortita sa mearga si totodata urmareste sa descopere cheia istorie sau sensul istoriei. Apare urmatoarea problema cheie : ˝ Exista un sens al istoriei ?˝ La aceasta intrebare Popper raspunde : ˝ istoria nu are un sens˝. Istoria in sensul min care majoritatea oamenilor vorbesc de ea pur si simplu nu exista. Nu exista o istorie a omenirii, exista numai un numar indefinit de istorii care vizeaza diferite aspecte ale vietii umane. Unul dintre acetea este istoria puterii politice, care este ridicata la rangul de istorie a lumii. Aceasta istorie a luptelor pentru putere Popper o numeste istoria crimei internatioanale si a asasinatelor in masa. Multi istorici ai scris sub supravegherea imparatilor, a generalilor si a dictatorilor. Din punctul de vedere al dogmei crestine, Dumnezeu se dezvaluie in istorie, istoria are un sens; sensul ei este telul lui Dumnezeu. Referitor la aceasta viziune Popper o considera ˝curata idolatrie si superstitie˝, el arata ca in spatele acestui istoricism teist se afla versiunea hegelianacare priveste istoria politica, ca pe o scena sau ca pe un fel de lunga piesa shakesperiana, ai carei eroi sunt marile personalitati istorice. Popper nu neaga faptul ca aspiratiile occidentale umanitarismul, libertatea, egaliatea le datoram influentei crestinismului. El considera ca singura atitudine ratioanala si crestineasca fata de istoria libertatii este ca noi insine suntem raspunzatori de ea in acelasi sens in care suntem raspunzatori de propriile noastre vieti si ca doar constiinta noastra poate sa ne judece si nu succesul nostru lumesc. Macmurray implica cultul succesului si ideea ca dreptatea va vi de partea celor umili pentru ca vor vi in tabara invingatoare. Aceasta traduce marxismul, teoria

20

morala istoricista a lui Marx in limbajul unei prishologii a naturii umane si al profetiei religioase. Critica facuta de Kirkegaard lui Hegel, ofera un sprijin puternic ideii ca istoricismul este incompatibil cu crestinismul. Desi Kierkegaard nu s-a eliberat niciodata pana la capat de traditia hegeliana in care fusese educat. Popper desi sustine ca istoria nu are sens, dar facand aceasta afirmatie, el nu vrea sa spuna ca trebuie sa contemplam inmarmuriti istoria puterii polotici si sa o privim ca pe un spectacol sangeros. El sustine ca putem interpreta istoria puterii politice din punctul de vedere al luptei noastre pentru societatea deschisa, pentru domnia ratiunii, pentru dreptate, libertate, egalitate si pentru prevenirea nelegiuirilor internationale. Desi istoria nu are scopuri sau sens, noi ii putem impune aceste scopuri ale noastre si ii putem conferi un sens. Oamenii sunt cei care introduc scop si sens in natura si in istorie. Desi oamenii nu sunt egali putem decide sa luptam pentru drepturi egale. Istoriei putem sa-i conferim drept scop si sens lupta noastra pentru societatea deschisa si impotriva dusmanilor ei. Asemeni jocurilor de noroc, istoricismul s-a nascut din disperarea noastra in ce priveste rationalitatea si responsabilitatea actiunilor noastre, istoricismul este o speranta degradata, o credinta degradata, incompatibil cu orice religie care predica importanta constiintei morale, deoarece aceasta va trebui sa puna accentul pe responsabilitatea noastra suprema pentru actiunile noastre si pentru repecursiunile lor asupra mersului istoriei. Istoria poate fi facuta aparand si consolidand acele institutii democratice de care depinde libertatea si cu ea progresul. Istoria trebuie justificata ca un lucrul de care ea are mare nevoie. In conceptia lui Popper predictiile sunt posibile doar pentru sisteme ˝bine izolate, stationare si recurente˝, ceea ce nu este si nu poate fi cazul cu societatea

21

umana unde printre factorii de capetenie care determina dezvoltarea se numara propriile noastre decizii de a reactiona intr-un fel sau altul la situatia in care ne gasim. Astfel de exemplu tehnologia care a ajuns sa exercite o influenta atat de puternica asupra societatii contemporane, nu poate fi prezisa nici macar in principiu cu un secol in urma. Popper considera ca optiunea si responsabilitatea raman inevitabil ale indivizilor, nu putem avea niciodata suficiente temeiuri pentru a spune : ˝societatea nu poate sa evolueze decata in cuate mod indiferent daca membrii ei o vor sau nu˝. Pentru Popper in chestiuni practice ca si in cele teoretice nu putem fi niciodata siguri ca detinem raspunsurile corecte. Ceea ce il face sa pledeze pentru o cat mia mare libertate de a critica si experimenta, democratia fiind in viziunea sa un sistem, unde conducatorii ale caror solutii la problemele societatii nu se mai dovedesc a fi cele mai promitatoare, pot fi inlocuiti pe cale non violenta. Pentru el problema cruciala nu este cine trebuie sa detina puterea, ci in ce mod poate fi impiedicat abuzul de putere practicat in interesul unei dogme sociale sau politice, ori pentru avantaje personale. Popper a insistat si asupra concordantei dintre ˝logica liberala a stiintei˝ care accepta concurenta tuturor teoriilor pentru ca acestea sa fie supuse probei controlului empiric si ˝societatile liberale sau deschise˝ in raport cu ˝societatile inchise˝(societatile comuniste) bazandu-se pe explicatii totalizatoare si de nerespins asupra lumii. Reflectia epistemologica da nastere in acest caz unei etici a adevarului propriu societatilor democratice. K. Popper propune omenirii un mod de viata activ, pentru a da un sens istoriei : ˝ In loc sa pozam drept profeti, trebuie sa devenim ziditori ai destinului nostru. Trebuie sa invatam sa facem lucrurile cat mai bine cu putinta si sa ne descoperim greselile, iar cand ne vom fi lepadat de ideea ca istoria puterii va fi judecatorul nostru,

22

cand vom fi incetat sa ne intrebam cu ingrijorare daca istoria ne va da sau nu dreptate, atunci poate ca vom izbuti intr-o buna zi sa aducem puterea sub controlul nostru…˝ Karl Popper despre democraţie Dintr-o altă perspectivă, cea filosofică, Karl Popper a formulat şi el un argument în favoarea superiorităţii democraţiei ca instituţie. Spre deosebire de Olson, în a cărui viziune joacă un rol atât de mare presupoziţiile referitoare la raţionalitatea acţiunii umane şi la capacitatea cârmuirilor de a furniza bunuri publice, la Popper un rol asemănător îl joacă ideea că orice acţiune umană înseamnă rezolvare de probleme. Cartea lui Karl Popper despre societatea deschisă a fost scrisă cu mult înainte de prăbuşirea dictaturilor comuniste. Aceste dictaturi nu numai că păreau extrem de solide, dar chiar s-au extins după ce Popper a formulat principalele sale idei cu privire la societatea deschisă.Dictaturile comuniste promovau o versiune modernizată a conducerii de către filosofi a societăţii. Ele erau guvernate în numele unei ştiinţe a construirii unei societăţi noi, mai bune. Karl Popper, care a adus contribuţii majore la dezvoltarea filosofiei ştiinţei, a criticat cu incisivitate pretenţiile intelectuale ale unei asemenea dictaturi. În primul rând, dacă dictatura ar proceda în chip ştiinţific, ea ar trebui să facă experimente. Or, arată Popper, a face experimente cu societăţi întregi este absolut inacceptabil. Mai mult decât atât, incompatibilitatea dintre ştiinţă şi dictatură, în perspectivă popperiană, este chiar mai profundă. Rezolvarea în chip ştiinţific a unei probleme presupune posibilitatea de a formula ipoteze alternative şi de a le critica în mod liber.Ştiinţa mai presupune şi posibilitatea de a înlocui teoriile care nu rezistă criticii.A face însă aşa ceva în cazul unei dictaturi ar fi un nonsens. Dictaturile comuniste nu erau bazate pe ştiinţă infailibilă pentru că o asemenea ştiinţă nu există în principiu, după Karl Popper. În cel mai bun caz, se bazau pe o

23

teorie, una dintre multiplele teorii posibile despre societate. Pretenţia de a fi totuna cu ştiinţa nu avea însă nici un temei.Popper a risipit, ca să spunem aşa, miturile moderne prin care bandiţii încercau să-şi legitimeze actele. Nu mai pretindeau că sunt fiii Soarelui sau desemnaţi de către Divinitate, ci încercau să se folosească de imensul prestigiu al ştiinţei în epoca modernă. Din perspectivă instituţională, această destrămare de mituri nu înseamnă însă că am dus argumentul până la capăt. Dacă ne uităm din nou peste discuţia lui Olson despre bandiţi hoinari şi sedentari, vedem că justificările în care aceştia îşi învăluie acţiunile nu joacă nici un rol în explicarea structurilor instituţionale. La Popper, există o achiziţie în plan instituţional în măsura în care atenţia ne este îndreptată către un sistem cu reguli care permit examinarea unor căi alternative de soluţionare a problemelor. A fost făcut deci un pas către justificarea democraţiei. Din punct de vedere popperian, democraţia este sistemul adecvat pentru a cântări soluţiile alternative ale problemelor care se pun în procesul guvernării. Deliberarea joacă un rol cheie în această perspectivă asupra democraţiei. După cum am arătat, pentru Popper, orice acţiune umană înseamnă rezolvare de probleme. Ce probleme poate rezolva deliberarea democratică? Cum trebuie puse aceste probleme? Popper ne oferă aici o mare lecţie de gândire filosofică: el ne atrage atenţia asupra importanţei cruciale a distincţiei dintre probleme bine puse şi probleme prost puse. Vom ilustra această distincţie cu ajutorul unui exemplu faimos oferit de Karl Popper. Probabil că, dacă am face un sondaj de opinie, şi am întreba oamenii obişnuiţi care este scopul alegerii preşedintelui ţării aceştia ar opta pentru un răspuns de genul ''punerea în fruntea ţării a celui mai bun'', ''alegerea celui mai drept om în fruntea ţării''. Popper ne arată de ce nu atât răspunsul, cât presupoziţiile întrebării sunt eronate. Presupoziţiile acestea sunt reprezentate de ideea că în fruntea ţării trebuie să se afle un conducător capabil şi drept. Este normal ca, atunci când pui aşa problema, să dai peste

24

răspunsurile amintite. Presupoziţiile acestea sunt însă greşite pentru că nu ţin cont de situaţia în care procesul alegerii conduce la desemnarea unui om rău în fruntea ţării. Care ar fi atunci modul corect de a pune întrebarea cu privire la conducătorii ţării? Trebuie să ţinem cont de posibilitatea ca alegerea făcută să fie una eronată. De aceea problema este nu cea de a desemna pe cel mai bun în frunte, ci de a-l împiedica pe cel rău să facă prea mult rău atunci când ajunge la putere. Pentru a da o formă practică acestei întrebări trebuie să modelăm în mod adecvat instituţiile. Regulile jocului trebuie să limiteze puterea pe care o deţin conducătorii. De asemenea, trebuie să-i împiedice să rămână permanent la putere. Trebuie lăsată deschisă posibilitatea de a-i înlocui. Cu o formulă succintă, putem spune că Popper argumentează în favoarea unei democraţii deliberative limitate. Democraţia aceasta este deliberativă pentru că este accentuată importanţa dezbaterii soluţiilor alternative. Este limitată pentru că nu se poate delibera în orice problemă. Nu se poate organiza, de pildă, alegerea unui dictator sau a unui tiran. Instituţiile joacă un rol cheie în caracterizarea dată democraţiei de către Popper. Chiar dacă el insistă asupra centralităţii trecerii în mod paşnic a puterii dintr-o mână într-alta, nu trebuie să ne scape rolul pe care-l joacă instituţionalizarea limitelor puterii. Am putea interpreta viziunea lui Popper asupra democraţiei şi într-alt mod. Putem spune că Popper insistă asupra contribuţiei instituţiilor democratice la articularea relaţiilor din cadrul elitelor conducătoare. În loc să se elimine fizic unii pe alţii sau să se arunce periodic unii pe alţii în închisoare, regulile jocului îi forţează să cedeze paşnic puterea, să o exercite în chip limitat şi să accepte examinarea publică şi a altor soluţii decât cele preconizate de cei aflaţi la putere

25

Din perspectiva lui Popper, aşa cum teoriile noastre trebuie să fie deschise la critică, instituţiile unei societăţi trebuie să fie deschise la schimbarea rezultată din deciziile libere şi responsabile ale indivizilor. Societatea deschisă despre care vorbeşte Popper se află sub semnul unor valori pe care le putem găsi în istoria Europei din Grecia antică până în ziua de azi. Popper i-a şocat pe foarte mulţi prin ideea că valorile societăţii deschise nu au fost şi valorile unor mari intelectuali europeni, începând cu Platon şi Aristotel şi terminând cu Hegel şi Marx. Cu alte cuvinte, ar exista o tensiune între valorile societăţii deschise europene şi o tradiţie intelectuală a Europei. În mod uzual, dacă au o problemă, oamenii sunt de părerea că ''trebuie consultat un expert''. Platon surprinde foarte bine această mentalitate când spune că atenienii, dacă au o problemă legată de construcţii consultă un arhitect, dacă este vorba despre nave consultă un constructor de nave. Este iritat însă de faptul că atunci când este vorba despre chestiunile politice fiecare ia cuvântul şi cetăţenilor nu le trăzneşte prin cap să consulte un expert. Nu experţii şi autorităţile decid dacă o teorie este acceptabilă sau nu. Selecţia teoriilor se face în baza testelor. Experţii nu au nici un avantaj de principiu faţă de oricine altcineva. Procesul de selecţie a teoriilor ca atare este deschis într-un sens foarte radical: oricine poate inventa o teorie şi oricine poate să propună teste care, eventual, să o doboare. Dacă extindem şi la cazul politicii metoda critică popperiană, concluzia este aceeaşi: nu există loc pentru experţi şi autorităţi. Popper este astfel pe o poziţie diametral opusă oricui preconizează ca o societate să fie condusă de înţelepţi sau de experţi. Din punctul acesta de vedere Platon şi Popper contrastează în mod radical. Prin analogie cu argumentul de mai sus putem construi unul pentru selecţia oamenilor potriviţi să atingă un anumit scop. Gândirea obişnuită ne oferă un principiu pe care lam putea generaliza sub forma ''oamenii potriviţi la locul potrivit''. Ca şi în cazul

26

experţilor, acest principiu nu rezistă din perspectivă popperiană. Nu există ''oameni potriviţi'' pentru o treabă sau alta. Un grup sau altul poate încerca să atingă un obiectiv. Reuşita sau nereuşita este decisă de teste. Firmele ar fi un exemplu ideal din acest punct de vedere. Ele pot reuşi sau nu să supravieţuiască pe o piaţă. Singurul criteriu este însă capacitatea lor de a-şi vinde produsele. Mai mult decât atât, Popper este un modern, în sensul că respinge ideea unui scop al societăţii. Nu ar exista nici o noimă în selectarea unui grup pentru a atinge ''scopurile'' unei societăţi. Epurarea etnică, înlăturarea duşmanilor poporului, a capitaliştilor, deschiaburirea sau alungarea celor de altă religie au drept scop eliminarea celor nepotriviţi pentru a atinge ''idealuri naţionale'' sau ''sociale''. Principiul subiacent este cel al selectării celor care pot atinge ''scopurile înalte'' de natură naţională sau socială. Contrastul dintre aceste acţiuni şi valorile societăţii deschise este cât se poate de limpede. Dacă ne uităm însă la contrastul dintre viziunea lui Leo Strauss şi cea a lui Karl Popper, vedem diferenţe ce ţin mai degrabă de subtilităţi. Categoric, cei doi îi văd pe Platon şi Aristotel într-o lumină foarte diferită. Chiar dacă amândoi resping ideile lui Marx, o fac din raţiuni care nu sunt similare. Pe de altă parte, regimul mixt susţinut de Strauss, cu echilibrul său dintre înţelepciune şi consimţământ, este şi el cât se poate de departe de epurări etnice sau sociale. Contrastul dintre Strauss şi Popper nu are nimic maniheist în el. Am putea mai degrabă afirma, metaforic vorbind, că el ne permite o viziune stereoscopică asupra instituţiilor. Noi oamenii putem vedea în spaţiu şi pentru că ochii noştri produc imagini uşor diferite. Mintea noastră exploatează diferenţele dintre imagini pentru a descoperi felul în care obiectele sunt dispuse în spaţiu.

27

28