Kabir

Kabir (1440— (1440—1518)

Kabir povesteşte:

„Dumnezeu este în noi şi totuşi alergăm în căutarea Lui. Unii Îl caută în cărţile sfinte, devenind plini de cunoaştere inutilă, alţii în locurile sfinte, adorând lucruri moarte. Pr iveşte în tine: trupul tău este templul Lui, El te-a te-a ales deja, ŞiŞi-a făcut sălaş în tine. Nenumărate vieţi LL-ai căutat aiurea fără săsă-L găseşti şi în tot acest timp El era în tine, aşteptând răbdător.” Fiinţă liberă Fiinţă liberă Fiinţă liberă, cerul e acoperit şi sese -ntunecă, Revin dinspre norii musonului, Pică stropi de ploaie. Hai sus, învăţatule, îngrijeşteîngrijeşte-ţi gospodăria, Apa se va duce curând. FăFă-ţi araci din văzul şi auzul lăuntric Seamănă bobul de grâu al Sinelui Nu lăsa raza îndoielii să se strecoarestrecoare-năuntru Seamănă bobul de Naam [sunetul launtric]. Patru paznici în fiecare în cele patru direcţii Să nu lase cerul la bob Du roada la conacul Stăpânului Cedând toată truda muncii.  Împreună, cei cinci prieteni prieteni pregătesc prânzul Muni şi Gyani urmează să fie mâncaţi. Ascultă căutătorule, căutătorule, spune Kabir, Seamănă bobul de Naam.

Ascunsă dincolo de cer

* Ascunsă dincolo de cer “Ascunsă dincolo de cer e Ţinta La dreapta e Soarele, Luna-i la stânga Bisectoarea trebuie să fie ascunsă Corpul e arcul, vizualizarea e Coarda Sunetul nesunat este Săgeata – dreaptă şi gata de zbor Săgeata-i slobozită, lăsând în urmă Corpul-instrument E solul Adevăratului Guru.  În ciuda săgeţii trase, nu rămâne urmă de rană pe corp. Numai cei loviţi o trăiesc. Spune Kabir: Ascultă, sârguitorule ucenic, Cei care o trăiesc o cunosc.”

* Cu mintea cufundată Cu mintea cufundată în iubire, de ce-aş vorbi? Odată diamantul bine înnodat, de ce să desfac iarăşi nodul? Talerele goale la iniţiere sunt pline, de ce aş măsura din nou? Judecata, bând fără măsură, s-a îmbătat, Lebăda ajunsă-n lac are nevoie să rătăcească prin bălţi şi iazuri? Spune Kabir: Ascultaţi, oameni buni, am realizat Dumnezeul lăuntric – Precum uleiul conţinut în sămânţă.

Cauţi să dai de mine? Cauţi să dai de mine? - “Cauţi să dai de Mine? Sunt pe locul de lângă tine, Umărul Meu îl atinge pe-al tău. N-ai să găseşti nici în stûpa, nici în templul hindus, Nici în sinagogă, nici în catedrală: Nici în slujbă, nici în kirtan, nici în picioarele  Încolăcite în jurul gâtului, nici în post. Când Mă cauţi cu adevărat, Mă vei zări dintr-o dată –

Mă vei găsi în cea mai măruntă măsură de timp. Kabir zice: Ucenice, spune-mi, ce e Dumnezeu? El e suflarea dinlăuntrul suflării. I-am zis făpturii voitoare din mine: Ce e râul acesta pe care vrei să-l treci? Nu-s călători pe calea râului şi nu e nici o cale. Vezi tu pe cineva mişcându-se pe malul acela, Sau făcându-şi cuib? Nu există nici un râu, nici luntre, nici luntraş Nu există nici funie de tras, nici cine s-o tragă. Nu există pământ, nici cer, nici timp, nu există Nici mal, nici vad! Şi nu există nici corp, nici minte! Crezi tu că există vreun loc care să facă sufletul mai puţin însetat?  În marea absenţă nu vei găsi nimic. Fii deci puternic şi intră în propriu-şi trup, Acolo ai loc tare pe care poţi pune piciorul. Gândeşte-te bine! Nu pleca hoinărind aiurea! Kabir zice: Azvârle-ţi doar toate cele gândite despre lucruri închipuite, Şi rămâi statornic în ceea ce eşti (sahaj).”

Nu-i decât apă Nu-i decât apă “Nu-i decât apă în iazurile sfinte. Ştiu pentru că am înotat în ele. Toţi zeii sculptaţi în lemn şi în fildeş Nu pot scoate un cuvânt Ştiu, fiindcă i-am strigat. Sfintele scripturi nu sunt decât cuvinte. M-am uitat între coperţile lor într-o zi. Kabir nu vorbeşte decât despre lucruri Pe care le-a trăit. Dacă nu ai trăit un lucru, Nu este adevărat.” * Doamne, eu ţes pânza

Doamne, eu ţes pânza Numelui Tău Munca zadarnică De a ţese pentru lume A ajuns la capăt Am atins Strălucitoarea stare de beatitudine – Liber de spaimă, liber de durere Sunt ţesătorul Numelui Tău, Doamne Eu ţes şi culeg rodul legăturii mele lăuntrice cu Tine. Sunt ţesătorul Numelui Tău.

Ţes pânza Numelui Tău “Ard lămpi în fiecare casă, orbule! Şi tu nu le poţi vedea  Într-o bună zi ţi se vor deschide ochii deodată, şi ai să vezi: Şi cătuşele morţii îţi vor cădea de la încheieturi. Nu e nimic de spus sau de auzit, nu e nimic de făcut. Cel care e în viaţă, dar mort, e cel care nu va mai muri nicicând. Pentru că trăieşte în singurătate, yoghinul spune că sălaşul lui e departe. Domnul tău este aproape: dar tu te caţeri în palmier să-L cauţi. Brahmanul trece din casă în casă şi iniţiază oamenii întru credinţă: Vai! Adevărata fântână a vieţii e lângă tine, iar tu ai ridicat un bolovan La care te închini. Kabir spune: "N-am să pot spune niciodată ce dulce e Domnul meu. Yoga, şiragurile de mătănii, virtutea şi viciul – toate astea nu sunt nimic pentru El."

Ţes pânza Numelui Tău * “Când în sfârşit ai ajuns la oceanul fericirii, nu te întoarce însetat. Trezeşte-te, omule, smintitule! Căci moartea te pândeşte Ai aici, dinaintea ta, apă curată: bea-o cu fiecare răsuflare. Nu porni în urmărirea mirajului cu piciorul, ci însetează de nectar;

Dhruva, Prahlad şi Shukadeva au băut din el, şi de-asemenea Ramdas l-a gustat: Sfinţii sunt beţi de iubire, setea lor e de iubire. Kabir spune: "Ascultă-mă, frăţioare! Cuibul spaimei este fărâmat. Nici măcar o clipă n-ai stat faţă în faţă cu lumea: Tu îţi teşi propria robie din minciuni, vorbele tale sunt pline de amăgire: Cu povara de dorinţe pe care o porţi pe cap, cum să fii uşor?" Kabir spune: "Păstrează în tine adevărul, detaşarea şi iubirea." * "Spre ce ţărm vrei să treci, inima mea? Nu se află călător înaintea ta, nu există cale: Unde e mişcarea, unde e repaosul, pe ţărmul acela? Nu există apă, nici barcă, nici barcagiu nu există, Nici un alt om care s-o tragă, Pământ, cer, timp, orice: nimic nu este locul Care va linişti setea sufletului? Nu vei găsi nimic în acea pustietate. Fii puternic şi intră-ţi în propriul trup: acolo calci ferm. Ia bine seama, o, inima mea! Nu te duce în altă parte! Kabir spune: "Dă la o parte toate închipuirile şi rămâi statornic  În ceea ce eşti (sahaja)." * “Nu sunt nici în rând cu lumea nici în afara ei, Nu trăiesc după bunul plac, Nu sunt nici vorbitor nici ascultător, nici slujitor, Nici stăpân nu sunt, nici legat, nici liber, Nu sunt nici desprins, nici prins. Nu sunt departe de nimic, nu sunt aproape de nimic. Nu voi merge nici în iad, nici în rai. Eu săvârşesc toate faptele; totuşi sunt în afara tuturor faptelor. Puţini îmi pricep înţeleseul: cel care îl poate înţelege, Acela stă nemişcat. Kabir nu caută nici Să întemeieze, nici să distrugă.”

Ţes pânza Numelui Tău * “Ceea ce vezi nu este; iar pentru ceea ce este nu ai cuvinte. Dacă nu vezi, nu crezi: ce ţi se spune, nu poţi primi. Cel care ştie să cearnă cunoaşte prin cuvânt, ignorantul Stă cel mai adesea cu gura căscată Unii contemplă ceea ce nu are formă, alţii meditează asupra formei: Dar înţeleptul ştie că Brahman este dincolo de amândouă. Acea frumuseţe a Lui nu se vede cu ochiul; acel vers al Lui Nu se aude cu urechea. Spune Kabir: "Cine a găsit şi iubirea şi renunţarea nu coboară Niciodată în moarte." * “Flamura ascunsă e-nfiptă în templul ceresc; Acolo coviltirul albastru împodobit cu luna şi  Încrustat cu nestemate strălucitoare stă întins. Acolo străluceşte lumina soarelui şi a lunii: Linişteşte-ţi mintea până la tăcere înaintea acelei splendori. Kabir spune: "Cel care a băut din nectarul acesta rătăceşte ca un nebun." * “Cine eşti şi de unde vii? Unde sălăşluieşte Supremul Spirit Cum Îşi desfăşoară El jocul în toate făpturile? Focul e în lemn; dar cine îl trezeşte dintr-o dată? Atunci se preface în scrum, şi unde s-a dus puterea focului? Adevăratul maestru învaţă că materia n-are nici hotar nici nesfârşire Kabir spune: "Brahman Îşi potriveşte limbajul la înţelegerea celui ce aude." * Există un copac ciudat care se înalţă fără rădăcini Şi leagă rod fără să înflorească; Nu are nici ramuri; nici frunze; e tot numai un lotus. Două păsări cântă acolo: una e Maestrul, cealaltă, învăţăcelul:

 Învăţăcelul alege roadele felurite-ale vieţii şi gustă din ele; Iar Maestrul îl priveşte cu bucurie. Ce spune Kabir este greu de înţeles: "Pasărea e dincolo de orice căutare, dar poate fi văzută în chip limpede. Cel ce nu are formă e-n sânul tuturor formelor. Eu cânt gloria formelor."

Ţes pânza Numelui Tău * Ce greu e să-l întâlneşti pe stăpânul meu! Pasărea ploii se tânguie însetată după ploaie: Aproape că moare de dorul ei, şi totuşi nu vrea Să bea altă apă decât ploaia. Ademenită de iubirea de muzică, căprioara iese Din crâng: ea moare pentru că a ascultat muzica, Şi totuşi nu dă îndărăt de frică. Soţia văduvită stă lângă trupul soţului ei defunct: Ei nu-i e frică de pârjol. Dă de-o parte orice frică pentru acest biet trup. * O, inimă! N-ai cunoscut toate tainele acestei cetăţi a iubirii:  În neştiinţă ai venit în neştiinţă te întorci. O, prietene, ce-ai făcut cu viaţa ta? Ţi-ai luat pe cap povară grea, Bolovani, şi cine să ţi-o uşureze? Prietenul tău stă pe malul celălalt, dar ţie nu-ţi trece nicicând Prin cap că te-i putea întâlni cu el. Luntrea e spartă iar tu şezi într-una pe mal; Şi te bat valurile, fără vreun rost. Kabir slujiorul te roagă să cugeţi: Există oare cineva care să îţi fie prieten până la sfârşit? Eşti sigur, n-ai nici un tovarăş: Vei suferi urmările propriilor tale fapte. * Inima mea! Să mergem în ţara unde locuieşte iubitul, Cel care mi-a răpit inima! Acolo iubirea îşi umple ulciorul din fântână, Deşi nu are frânghie cu care să scoată apa,

Acolo norii nu acoperă cerul, deşi cad ropote blânde de ploaie; O, tu, cel fără de trup! Nu sta în pragul casei; Du-te şi scaldă-te în ploia aceea! Acolo-i mereu lumina lunii şi niciodată nu e întuneric; Şi ce să vorbim de un singur soare? Ţara aceea e iluminată de razele a milioane de sori.

Ţes pânza Numelui Tău Ţes pânza Numelui Tău * Femeia despărţită de iubitul ei deapănă la roata de tors Cetatea trupului se ridică în frumuseţea ei; Şi înlăuntrul ei a fost zidit palatul minţii. Roata iubirii se roteşte în cer iar jilţu-i făcut din nestematele cunoaşterii: Ce fire subţire ţese femeia şi le subţiază cu iubirea şi veneraţia ei! Kabir spune: "Eu ţes ghirlanda zilei şi a nopţii. Când iubitul meu vine şi mă atinge cu picioarele sale, Am să-i dăruiesc lacrimile mele." * Sub marea umbrelă a Regelui meu strălucesc Milioane de sori şi lune şi stele! El este Mintea din mintea mea: El este Ochiul din ochiul meu. Ah, de-ar fi una mintea şi ochiul meu! De-ar putea iubirea mea să-l atingă pe iubit! De s-ar putea răcori arşiţa-nvăpăiată a inimii mele! Kabir spune: "Când uneşti iubirea cu Iubitul, atunci ai desăvârşirea iubirii." * La cine să merg să aflu despre iubitul meu? Kabir spune: "Aşa cum nu poţi afla nicicând pădurea Dacă ignori copacul, tot astfel El nu poate fi găsit Niciodată în abstracţiuni." * Am învăţat limba sanscrită, aşa că oamenii  Îmi spun că-s înţelept: Dar ce folos din asta, când plutesc în voia soartei, Ars de sete, pârjolit de arşiţa dorinţei?

Degeaba porţi pe cap povara aceasta de mândrie Şi deşertăciune. Kabir spune: "Pune-o jos în colb şi ieşi degrabă  În întâmpinarea Iubitului. Spune-i pur şi simplu: Doamne." * Există vreun înţelept care să asculte muzica Aceea solemnă ce se înalţă în văzduh? Căci El, sursa a toată muzica, împlineşte toate Vasele şi rămâne El însuşi în deplinătate. Cel care e trup e mereu însetat, fiindcă urmăreş-te Ceea ce e în parte: Dar totdeauna acolo susură adânc şi tot mai adânc sunetul "El este acesta – acesta este El" Topind dragostea şi renunţarea într-una. Kabir spune: "O, frate! Aceea e Lumea Dintâi." „This union with the guru, O Kabir, Sets me free; like salt mingled With flour, I am no more I!

Now I have no caste, no creed, I am no more what I am!

O dear brother! By what name would you call me?

I do not quote from the scriptures; I simply see what I see.

When the bride is one with her lover,

who cares about the wedding party?

I am not a Hindu, Nor a Muslim am I! I am this body, a play Of five elements; a drama Of the spirit dancing With joy and sorrow

A drop Melting into the sea, Everyone can see. But the sea Absorped In a drop -A rare one can follow!

I am looking at you, You at him, Kabir asks, how to solve This puzzle -You, he, and I?

Dying, dying, the world Is dying only. But lo! None knows how to die In such a way That he dies never again.

Man, here is your worth: Your meat is of no use! Your bones cannot be sold For making ornaments, And your skin cannot be played On an instrument!”

“Where there is neither sea nor rains, Nor sun nor shade; Where there is neither creation Nor dissolution; Where prevails neither life nor death, Nor pain nor pleasure; Beyond the states of Sunn and trance; Beyond words, O friend, Is that unique state of Sahaj. It can be neither weighed Nor exhausted, Is neither heavy nor light;

It has no upper regions Nor lower ones; It knows not the dawn of day Nor the gloom of night; Where there is neither wind Nor water nor fire, There abides the perfect Master. It is inaccessible, It is, and it will ever be; Attain it through the Master’s grace. Sayeth Kabir: I surrender myself  At the feet of my Master, I remain absorbed In his true company.”

„I am in all All that is, is I The different forms in existence Are my myriad manifestations, Yet I am apart from all. Call me Kabir, Call me Ramrai [God the Emperor], It is one and the same. I am not a child, I am not old,

And the glow of youth Never can touch me. I go not at anyone’s bidding Nor come at anyone’s command. In my state of Sahaj I am in the verdure of bliss Call me Kabir, Call me Ramrai, It is one and the same. My covering is a single sheet And people sneer at me: My weaver’s calling inspires no respect; My dress is tattered, Patched at ten places — Yet beyond the three attributes Beyond the region of the ‘fruit’ *the law of karma+ I dwell in the realm of bliss; Thus have I acquired the name Ramrai. I see the entire world, The world cannot see me; Such is the unique statethat Kabir has attained. Call me Kabir, Call me Ramrai, aIt is one and the same.”

„Prietene, va trece oceanul Numai cel ce-alunga egoul din mintea sa.

Frate, unii spun ca sunt invatati, Altii spun ca au renuntat la toate, Unii spun ca si-au supus simturile Dar boala ego-ului ii chinuie inca.

Prietene, va trece oceanul Numai cel ce-alunga egoul din mintea sa.

Frate, unii spun ca sunt yoghini, Altii spun ca au dobandit beatitudinea interiora Dar „eu” si „al meu”, „tu” si ‚al tau” Nu le-au alungat din mintea lor Ce sansa mai au de a supravietui Cand sunt loviti de o asemenea boala?

Prietene va trece oceanul Numai cel ce alunga ego-ul din mintea sa.

Unii spun ca dau cu generozitate pomana, Altii spun ca fac cu vigoare penitente Dar ei nu cunosc Adevarul, Ei nu realizeaza Ham(eu sunt spiritul)

Ei toti vor fi inghititi de Maya(iluzie)

Prietene, va trece oceanul Numai cel ce-alunga egoul din mintea sa.

Unii spun ca sunt specialisti in multe practici, Altii spun ca duc o viata pura A adevaratului Sine Toate pretentiile lor sunt desarte

Prietene, va trece oceanul Numai cel ce-alunga egoul din mintea sa.

Unii spun ca au practicat toate formele de cucernicie, Altii spun ca au facut toate posturile rituale Dar nodul ego-ului lor este nedesfacut; Ei doar au ingramadit, pe capul lor, mai multe datorii.

Prietene, va trece oceanul Numai cel ce-alunga egoul din mintea sa .”

MIERCURI, 2 IUNIE 2010 Ramana Maharshi - Disciplina Mentală

Discipolul: Cum pot să-mi disciplinez mintea? Maestrul: Nici o minte nu trebuie disciplinată dacă realizezi Sinele. Sinele strălucește atunci când mentalul dispare. Indiferent dacă mintea unui realizat este activă sau nu, doar Sinele există (cu adevărat) pentru el, căci mintea, corpul și lumea nu sunt despărțite de Sine. Ar putea oare toate acestea să fie altceva decât Sinele? Atunci când ești conștient de aceasta, când ai înțeles acest adevăr, pentru ce ți-ai mai face griji din pricina acestor umbre zadarnice? Cum ar mai putea ele să afecteze Sinele? Discipolul: Dar dacă mentalul nu este decât o umbră, cum vom putea cunoaște Sinele? Maestrul: Sinele este însăși Inima ce strălucește prin propria ei lumină. Iluminarea vine din Inimă și se  îndreaptă spre creier, sediul mentalului. Noi privim lumea cu mintea, deci prin lumina reflectată a Sinelui. Lumea este percepută printr-un act al minții. Atunci când mintea este iluminată, ea este conștientă de lume; dar atunci când mintea este în întuneric, nu este conștientă de nimic. Dacă îți  îndrepți mintea spre interior, către izvorul iluminării, cunoașterea obiectivă încetează și în Inima va străluci numai Sinele. Luna strălucește pentru că reflectă lumina soarelui. Atunci când soarele asfințește, luna ne ajută să distingem obiectele, datorită luminii pe care o reflectă. Dar atunci când soarele răsare din nou, nimeni nu mai are nevoie de lună, al cărei disc se vede totuși pe cer. Mintea și Inima nu se pot compara. Mintea ne este de folos datorită luminii pe care o reflectă. O folosim pentru a vedea obiectele. Când o întoarcem spre interior, ea se cufunda în Izvorul iluminării, care strălucește prin el însuși. Atunci mintea este ca luna în timpul zilei. Când este întuneric, ai nevoie de o lampă ca să faci lumină. Dar atunci când soarele a răsărit, orice lampă devine inutilă, căci obiectele sunt vizibile. Pentru a vedea soarele nu ai nevoie de nici o lampă, ajunge numai să-ți îndrepți privirea spre astrul luminos al zilei. Tot astfel, pentru a vedea obiectele, ai nevoie de lumina pe care o reflecta mintea. Pentru a vedea însă Inima, este de ajuns ca toată atenția să se îndrepte către ea. Atunci mintea nu mai contează, și Inima va străluci în toată splendoarea, prin propria ei lumină. Discipolul: După ce am părăsit ashramul, în octombrie, m-am simțit învăluit, timp de vreo zece zile, de această pace care domnește în jurul Dumneavoastră. în fiecare clipă, chiar și în timpul celei mai intense activități cotidiene, simțeam în adâncul meu această pace în sânul unității; era ceva asemănător cu dedublarea conștiinței, care apare atunci când moțăi în timpul unei conferințe plicticoase. Apoi totul dispărea și mă întorceam la obișnuitele fleacuri stupide. Munca nu ne lasă suficient timp pentru meditație. Ajunge oare să mă gândesc neîncetat că "Eu sunt" în timp ce muncesc? Maestrul: (după un scurt moment de tăcere): Dacă îți întărești spiritul, această pace va continua fără  încetare. Durata ei este proporțională cu forța mentală dobândită printr-o practică asidua. O minte astfel "îmbăiată" ajunge repede în stare să urmeze cursul râului. în acest caz, indiferent dacă te afli sau nu în activitate, râul nu va fi nici deviat, nici întrerupt. Nu munca este adevăratul obstacol, ci ideea că tu ești cel care o face.

Discipolul: Trebuie să facem meditații special ca să ne întărim mintea? Maestrul: Nu, dacă păstrați mereu în minte ideea ca nu este vorba de munca voastră personală. La  început trebuie să faceți eforturi ca să fiți conștienți de aceasta tot timpul, dar mai târziu devine un lucru firesc și continuu. Atunci munca se va face de la sine și pacea lăuntrică își va păstra întreaga puritate. Meditația este adevărata voastră natură. Acum o numiți meditație pentru că sunteți distrați de alte gânduri. Dar atunci când acestea sunt eliminate, rămâneți singuri - adică în starea de meditație, eliberați de orice gând. Iar ceea ce încercați să dobândiți prin eliminarea gândurilor este adevărata voastră natură. Această înlăturare a gândurilor parazite, voi o numiți meditație. Dar atunci când practica ajunge să se așeze pe baze solide, adevărata natură se manifestă în toată splendoarea, și descoperim că aceasta este adevărata meditație. Discipolul: Cu cât încercăm mai mult să medităm, cu atât mai puternice devin gândurile parazite! Maestrul: Da, tot felul de gânduri apar în timpul meditației. Este un lucru firesc, pentru că tot ce este ascuns în voi iese atunci la lumină. Dacă toate acestea n-ar fi aduse la suprafață, cum am mai putea să le distrugem? Gândurile apar oarecum spontan, pentru ca, în cele din urmă, să dispară, întărind astfel mentalul. Discipolul: Există momente în care persoanele și lucrurile capătă o formă vagă, transparentă, ca într-un vis. Nu ne mai dăm seama că ele vin din afară; suntem conștienți în mod pasiv de existența lor, fără să le mai raportăm la noi înșine. Atunci spiritul se scaldă într-o pace profundă. Oare în astfel de momente suntem pregătiți să ne cufundăm în Sine? Sau o astfel de stare e nesănătoasă, provenind dintr-un fel de auto hipnoză? E bine să o întreținem datorită păcii temporare pe care o aduce? Maestrul: Există în noi o stare de conștiință asociată unei liniști lăuntrice; este exact starea în care trebuie să ajungem. Dar faptul de a pune întrebări cu privire la aceasta fără a fi înțeles că e vorba despre Sine, arată că starea experimentată nu e stabilă, ci întâmplătoare. Verbul "a se cufunda" se potrivește atunci când este vorba despre tendințe extrovertite. Mentalul trebuie dirijat și introvertit, în așa fel încât să se cufunde la o adâncime mai mare decât cea a aparențelor exterioare. Dar atunci când pacea domnește ca o regină, fără să umbrească totuși conștiința, mai e oare nevoie să ne cufundăm? Atât timp cât nu întelegem că e vorba despre Sine, efortul pentru a ajunge în această stare se poate într-adevăr numi o "Scufundare". În acest sens putem folosi verbul "a se cufunda" în loc de "a realiza". În această lumină întrebarea pe care ați pus-o nu-și mai are rostul. Discipolul: Mintea mea continuă să aibă o preferință pentru copii, poate din cauză că forma unui copil este adeseori folosită pentru a personifica Idealul. Cum să fac să depășesc această preferință? Maestrul: Fixează-te asupra Sinelui. De ce să te mai gândești la copii și la reacțiile tale față de ei? Discipolul: Mi se pare că a treia mea vizită la Tiruvannamalai mi-a intensificat simțul egoismului și m-a

făcut să meditez mai greu. E întâmplător sau ar fi mai bine să evit astfel de locuri pe viitor? Maestrul: E imaginar. Acest loc, sau indiferent care altul, se află în tine însuți. Trebuie să pui capăt unor astfel de scorneli; căci locurile, să-ți fie clar, n-au nimic de-a face cu activitățile spirituale. Asta e valabil și pentru mediul tău înconjurător. Tu nu te afli în el ca urmare a unei alegeri personale. El apare în mod natural și îți este impus într-o oarecare măsură. Trebuie să te ridici deasupra, fără să te lași prins în capcana lui. (Un băiat de opt ani și jumătate vine și se așează în camera unde se întâlneau discipolii pe la ora cinci seara, pe când Bhagavan era plecat pe Munte. Cât timp a lipsit el, băiețelul a vorbit despre Yoga și despre Vedanta într-o tamilă pură, simplu și literar, cu numeroase citate din învățăturile Sfinților și din Scripturile Sacre. Atunci când Sri Bhagavan, care lipsise vreo tr ei sferturi de oră, s-a întors, o liniște deplină domnea în încăpere. Copilul a rămas douazeci de minute în prezența lui Sri Bhagavan fără a scoate o vorbă, dar și fără a-și mai lua privirea de la el. Apoi au început să-i curgă lacrimi din ochi. Le-a șters cu mâna și a plecat la puțin timp după aceea, spunând că mai are încă de așteptat Realizarea Sinelui). Discipolul: Acest copil este extraordinar! Cum se explică aceasta? Maestrul: Caracteristicile ultimei sale vieți sunt foarte marcante la el. Dar oricât de puternică ar fi amprenta lor, ele nu se pot manifesta decât când mintea este calmă și împăcată. Toată lumea știe că atunci când te străduiești să-ți trezești memoria, te confrunți deseori cu un eșec, în timp ce alte ori ești pur și simplu străfulgerat de amintiri dacă mintea rămâne liniștită. Discipolul: Cum putem face ca mintea rebelă să devină calmă și liniștită? Maestrul: Întoarceți-vă la izvorul ei ca s-o faceți să dispară, sau practicați o renunțare totală ca s-o  înfrângeți total. Acest sacrificiu este echivalentul Cunoașterii Sinelui. Ambele căi implică în mod necesar propria voastră disciplinare. Ego-ul nu se supune decât atunci când recunoaște prezența Puterii Supreme. Discipolul: Cum aș putea să scap din Samsara, ce pare a fi adevărata cauză a agitației noastre mentale? Renunțarea nu este oare un mijloc eficient pentru a obține liniștea spiritului? Maestrul: Samsara nu există decât în mintea voastră. Ați auzit vreodată ca lumea să strige: "Iată-mă, sunt eu, lumea!"? Dac-ar fi așa i-am simți neîncetat prezența, chiar și în timpul somnului. Dar cum ea nu există de fapt în timp ce dormim, înseamnă că nu e permanentă. Iar ceea ce nu e statornic n-ar putea avea nici un fel de substanță. Întrucât lumea n-are nici un fel de realitate în afara Sinelui, acestuia îi e ușor să o supună. Doar Sinele e permanent. Renunțarea constă în a nu confunda Sinele cu non-Sinele.  Îndată ce ignoranța care face ca acestea să pară identice este distrusă, non-Eul încetează de a mai exista. Abia atunci apare adevărata renunțare. Discipolul: Putem munci în lume în mod detașat chiar și în absența unei astfel de renunțări?

Maestrul: Numai un Atma-Jnani poate fi un bun Karma-Yoghin. Discipolul: Bhagavan condamnă filosofia Dvaita? Maestrul: Dvaita presupune confuzia între Sine și non-Sine. Advaita înseamnă non-identificarea acestora.