K. K. Platonov - Psihologia Distractiva v.0.1

Această carte nu este un manual de psihologie şi nici măcar o simplă expunere de popularizare a unor adevăruri cunoscute de mult timp. Autorul, un psiholog cu renume, a înmănuncheat în volumul de faţă un mare număr de probleme care interesează tineretul şi, prin povestiri scurte, atractive şi accesibile, a dat răspunsuri de pe poziţiile cunoştinţelor ştiinţifice contemporane. într-adevăr, pe cine nu interesează astăzi asemenea probleme, ca: Cum va trebui să fie omul viitoarei societăţi comuniste? Cum se poate dezvolta voinţa, memoria, cum poate cineva deveni atent? Ce este conştiinţa, datoria şi

dragostea din punctul de vedere al psihologiei? Poate fi gîndul transmis la distanţă? Ce sînt visele? Furnica sau cîinele au oare conştiinţă? şi multe altele. în lucrare sînt descrise experimente psihologice dintre cele mai simple, accesibile oricărui cititor, experimente care ajută la o mai bună înţelegere a legităţilor psihicului ce se manifestă în munca şi în viaţa noastră de toate zilele. Cartea se adresează celor mai largi cercuri de cititori. V. GRIBKO

K . K . P L AT O N OV

PSIHOLOGIE DISTRACTIVĂ EDITURA TINERETULUI

în romîneşte de NICOLAE GUMA Coperta de D. IONESCU

Conştiinţa este .. . din capul locului un produs social şi rămîne un produs social atîta timp cit există în genere oameni. M a r x . . . Conştiinţa şi gîndirea noastră, oricît de mult ar părea că se situează deasupra simţurilor noastre, sînt produsul unui organ material, fizic, produsul creierului. Engels . . . Rămîne de cercetat în ce mod se face legătura între materia aparent neînzestrată cu nici un fel de sensibilitate şi o materie care, compusă din aceiaşi atomi (sau electroni), posedă totodată, clar exprimată, facultatea de a simţi. Materialismul, punînd în termeni precişi această problemă, nesoluţionată încă, creează un imbold pentru soluţionarea ei, pentru noi cercetări experimentale. L e in i n

P e mulţi dintre dumneavoastră, dragi cititori, vă cunosc demult.

Dumneavoastră sîn- teţi aceia oare aţi participat activ la disputele în probleme ca:Trăsăturile personalităţii omului nou, Conştiinţă şi datorie, Eu şi timpul, Codul moral al constructorilor comunismului, desf ăşurate nu numai în cluburi, ci şi în paginile revistelor şi ziarelor. Dumneavoastră sînteţi aceia care, în săli de conferinţe ori în convorbiri restrânse, în timpul plimbărilor sau al excursiilor, în scrisori trimise din regiunile pământurilor nedesţelenite sau de pe şantierele comsomoliste, mi-aţi pus întrebări cu privire la natura psihicului. Cu acest prilej, adeseori ieşea la iveală că un fenomen care vi se părea o enigmă a conştiinţei fusese explicat de mult de psihologie, iar ceea ce socoteaţi că este de la sine înţeles rămîne deocamdată nelămurit. în răspunsurile mele am vrut să vă arăt că tainele psihicului nostru sînt pe deplin accesibile cunoaşterii ştiinţifice, că numărul lor scade mereu şi că posibilităţile de aplicare practică a psihologiei teoretice devin tot mai largi. Şi nu numai că am susţinut în toate chipurile năzuinţele interlocutorilor mei de a nu rămîne în urma vremurilor şi de a-şi cultiva calităţile de om nou, dar împreună cu ei m-am gîndit

neîncetat cum trebuie să realizăm acest lucru, cum să transpunem în viaţă mai bine şi mai repede prevederile cuprinse în hotărârile celui de-al XXII-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Totuşi, nu totdeauna reuşeam să vă satisfac setea de cunoaştere. Şi atunci m-am hotărât să scriu o carte despre psihologia vieţii de toate zilele, despre acele însuşiri ale conştiinţei, care se manifestă la fiecare pas, despre particularităţile psihice, ale omului nou, constructor al comunismului -— o carte în care utilitatea informaţiilor să se îmbine cu o expunere atrăgătoare. In afară de manualele de fizică, geometrie, mineralogie, astronomie, zoologie, există cărţi intitulate: Fizică distractivă, Geometrie distractivă, Mineralogie distractivă, Astronomie distractivă, Zoologie distractivă. Atunci de oe nu s-ar putea expune şi unele probleme de psihologie într-un limbaj mai 'atrăgător decît cel f olosit în manuale ?

In această carte n-am născocit nid o problemă nouă, n-am inclus în ea decît problemele care mi-arte din superstiţii se explică prin apercepţia credincioşilor, de felul lui Vanea, formată din vreme de clerici. într-o fabulă de Ivan Andreevici Krîlov, percepţia cîntecului privighetorii este, de asemenea, determinată de apercepţia corespunzătoare a măgarului: Cînd isprăvi, măgarul somnoros, Clătinînd din cap în sus şi-n jos, Spuse: — Nimic de zis. Oricine Să te asculte poate şi pe tine, Dar ce păcat că nu cunoşti măcar Cocoşul nostru, de pe bălegar! în meşteşugul tău, mai mărunţel, Ai fi-nvăţat ceva şi de la el.

O descriere a percepţiilor lui Don Quijotte, deformate de apercepţia lui, a fost dată de Cervantes. HALUCINAŢIA — Aseară am avut o halucinaţie şi m-am speriat aşa de tare, incit n-am închis ochii aproape toată noaptea — mi-a spus o bolnavă. Intrînd în cameră, am văzut la lumina lunii un om. M-am întrebat mirată: cine să fie? Cînd m-am apropiat, am văzut că era halatul meu atîrnat în perete, iar deasupra lui o pălărie. Atunci am intrat la grijă, mi-am zis — din moment ce am halucinaţii, înseamnă că sînt grav bolnavă. De fapt, nu avea de ce să se sperie. Aceasta nu era halucinaţie, ci o iluzie, adică o percepţie eronată, denaturată a unui obiect sau a unui fenomen real. într-adevăr, în cazul de faţă halatul şi pălăria au părut a fi un om. Halucinaţia este cu totul altceva. Ea este o stare bolnăvicioasă sau, cum se zice, un simptom psihopatologic. Eminentul psihiatru rus Viktor Hrisan- fovici Kandinski, autorul primului studiu, devenit clasic, asupra acestui fenomen, l-a definit în anul 1880 în felul următor: „Halucinaţia este o imagine senzorială, care nu depinde în mod nemijlocit de impresiile exterioare şi totuşi are pentru bolnav un caracter de realitate obiectivă41.

în timpul halucinaţiei omul nu percepe nimic Aceasta este o urmă a unor percepţii anterioare, o reprezentare bolnăvicioasă care apare în conştiinţă. Halucinaţia este un vis în stare de veghe. Omului i se pare că vede şi aude ceea ce nu există, el poate simţi un miros care nu există, mai mult — să simtă o atingere. De obicei, stă cu ochii închişi, dar continuă să vadă, iar dacă îşi astupă urechile, continuă să audă. Uneori bolnavii îşi desenează halucinaţiile. în creaţia unor pictori care sufereau de maladii psihice s-au intercalat în mod ciudat şi unele halucinaţii. Totuşi, dacă la oamenii cu adevărat talentaţi, chiar şi desenarea halucinaţiilor poate deveni operă de artă, aceasta nu-i îndreptăţeşte pe pictorii ab- stracţionişti să dea formă de halucinaţie oricărei opere de artă. NOAPTEA PE BICICLETĂ — Cînd merg cu bicicleta pe întuneric, fără far. mi se pare că drumul de alături e mai bun decît cel pe care merg, aşa că mereu îmi vine s-o iau pe acolo. Oare aşa se întîmplă şi altora sau numai mie? m-a întrebat interlocutorul meu cu care mă întorceam în amurg de la o plimbare. — Nu, nu numai dumitale, aşa i se pare fiecăruia, deşi poate nu chiar toată lumea a observat acest lucru. Şi pe mine mă deruta faptul acesta în tinereţe, pînă cînd nu rr.r.-ami dat seama despre ce este vorba. Dacă vrei să ştii care-i cauza, atunci ascultă: Aparatul vizual pentru timpul zilei este format din terminaţiile nervoase ale retinei, aşanumitele conuri, în număr de vreo şapte milioane în fiecare ochi. Cele mai numeroase sînt în aşazisa „pată

.galbenă11. Atunci cînd privim 'un obiect sau, să zicem, drumul pe care mergem cu bicicleta, fără voia noastră ne concentrăm privirea în aşa fel, incit imaginea a ceea ce privim cade pe aceste pete galbene. Conurile servesc şi ca organ de vedere a culorilor. Cînd luminozitatea este mai mică decît 0,01 lucşi, în locul conurilor încep să lucreze alte terminaţii nervoase — bastonaşele. In condiţiile unei luminozităţi de la 0,01 lucşi, asemănătoare aproximativ cu aceea din vremea cînd luna este acoperită de nori străvezii, pînă la 33 lucşi, luminozitatea din zilele posomorite, cînd cerul este acoperit de nori groşi, funcţionează şi conurile şi bastonaşele. Luminozitatea drumului în timpul unei nopţi cu lună este cam de 0,25 lucşi, iar în timpul unei nopţi fără lună, cu cerul înstelat, cam de 0,003 lucşi. In retină sînt mai multe bastonaşe decît conuri, cam 130 de milioane. Ele se găsesc aşezate mai aproape de marginile retinei, cele mai multe la o distanţă de douăsprezece grade de pata galbenă. De aici rezultă că în amurg se vede intr-adevăr mai bine nu partea drumului la care te uiţi, ci cu douăsprezece grade mai într-o parte. De aceea drumul pare mai bun pe acolo. Bastonaşele nu dau senzaţia de lumină, şi pe înserate toate culorile pălesc. Iată de ce se spune că „Noaptea toate pisicile sînt negre“. — înseamnă, deci, că atunci cînd mergi cu bicicleta prin întuneric, este mai bine să nu te uiţi drept la drum, ci sub un unghi de douăsprezece grade? m-a întrebat tovarăşul meu de plimbare. — Nu mă încumet să susţin aşa ceva, i-am răspuns eu. De obicei, cînd ne uităm la un lucru, ne concentrăm atenţia asupra lui. Obiectul, a cărui imagine cade pe pata galbenă a retinei este perceput ca figură, iar tot ce-i împrejur ca fond. încearcă să urmăreşti cu atenţie secundarul unui ceas, fixîndu-ţi în acelaşi timp privirea asupra cifrei 12. Vei vedea că nu-i tocmai uşor şi că, fără să vrei, îţi vei arunca privirea asupra secundarului. L-am sfătuit pe interlocutorul meu să facă aşa cum făceam şi eu cînd cunoşteam deja bine psihologia. Pe întuneric, trebuie mereu să scrutezi calea, mişcîndu-ţi privirea în limita unui unghi de vreo 15 grade de ambele părţi ale drumului. Cînd biciclistul stă normal în şa, ochii săi se află cam la un metru şi jumătate de pămînt, aşa că, privind la doi- trei metri înainte, cel mai bine este să păstrezi în cîmpul vizual o fîşie lată cam de 130—180 centimetri. în felul acesta se va folosi vederea periferică de noapte, iar iluzia despre care a fost vorba nu se va mai forma. — Despre conuri şi baston aşe am învăţat şi noi la şcoală, dar nu-mi pot aduce aminte care din ele este organul vederii de zi şi care este organul vederii de noapte — zise însoţitorul meu. — Te sfătuiesc să ţii minte acest lucru astfel: noaptea e mai uşor să mergi cu bastonul, iar cu oonurile se lucrează ziua în laborator. DE DOUĂ SUTE DE MII DE ORI MAI BINE Toată lumea ştie că dacă intri de la o lumină puternică într-o cameră întunecoasă, în primele clipe nu poţi distirige nici un obiect, dar după cîtva timp începi să vezi din ce în ce mai bine. Dar ştiţi oare că procesul de acomodare a analizatorului vizual cu întunericul, aşa-numita adaptare la

întuneric, nu are loc în mod uniform, ci aproximativ aşa cum se arată în desen, şi că el continuă ore întregi şi chiar zile întregi? După o oră sensibilitatea ochilor poate fi de două sute de mii de ori mai mare. De aceea radiologii, aviatorii care zboară noaptea, cercetaşii şi în general toţi aceia care trebuie să lucreze la întuneric îşi feresc ochii de o lumină bruscă. Vederea de noapte devine mai bună dacă purtăm în prealabil ochelari roşii sau dacă stăm cîtva timp într-o cameră cu lumină roşie. Lipsa vitaminei A din alimente slăbeşte considerabil vederea de noapte, ducînd uneori la o boală, cunoscută sub numele de „orbul găinilor”. Vitamina A se găseşte în cantităţi

apreciabile în untura de peşte, în ficat, morcovi, varză, unt şi în lapte.

Adaptarea poate nu numai să intensifice, dar să şi slăbească sensibilitatea analizatorului. Astfel, chiar dacă folosim parfumurile cele mai puternice, după puţin timp nu le vom mai simţi mirosul şi ne vom parfuma din nou, stîrnind uneori zîmbetu! celor din jur, care nu s-au adaptat încă cu mirosul prea tare al parfumului nostru. MINA VEDE LUMINA Un om stă cu mîna introdusă într-un aparat de forma unei lădi- ţe. Din cînd în cînd, la intervale diferite, prin- tr-un orificiu cade asupra mîinii un fascicul de raze de culoare verde. S-au luat toate măsurile (cu ajutorul unor filtre) ca acestea să nu fie o rază calorică şi ca să I se excludă orice excitant secundar ce amu tea acţiona în acelaşi timp cu lumina (sunete, vibraţii etc). Omul nu-şi vede mina şi nici razele care cad pe ea. Va simţi el lumina cu palma? Fireşte că nu. Lucrul acesta e clar pentru toată lumea. însă ştiinţa are nevoie de verificarea şi de confirmarea chiar şi a unor fenomene în afară de orice discuţie. Cunoscutul psiholog sovietic Aleksei Nikolaevici Leontiev a verificat acest lucru cu ajutorul unui dispozitiv special, asemănător celui descris mai sus, şi s-a convins eă intr-adevăr omul nu

poate simţi lumina cu palma. Pentru o mai precisă documentare, el a încercat să elaboreze un reflex condiţionat la acţiunea luminii asupra palmei. îndată după luminarea mîinii, ceea ce subiecţii nu ştiau, li s-a trecut un scurt curent electric, de intensitate mică printr-un deget, care era aşezat pe un întrerupător. Dar, chiar şi după 350—400 de astfel de asocieri nici un subiect nu şi-a retras degetul în momentul luminării palmei. Reflexul condiţionat nu se forma. Aceste experimente au dovedit o dată mai mult că omul nu percepe lumina cu mîna. Dar este oare posibil ca un om să înveţe să simtă lumina cu palma, cu alte cuvinte — să se creeze un nou organ de simţ? — Bineînţeles că nu-i posibil! vă veţi grăbi să-mi ■ răspundeţi. Nici Leontiev n-a putut da un răspuns afirmativ. Totuşi, bazîndu-se pe considerente teoretice cu privire la originea psihicului, el a presupus că acest luciu s-ar putea realiza. Pentru aceasta trebuie create condiţiile experimentale care contribuie la dezvoltarea organelor de simţ la animale. în ştiinţă drumul de la ipoteză la confirmare trece prin experiment, iar Leontiev şi-a confirmat ipoteza în mod experimental. Pentru a învăţa pe om să simtă raza de lumină cu palma, era necesar doar să se schimbe condiţiile în care se desfăşura experimentul, ca formă — foarte puţin, dar ca fond — în mod esenţial. în acest scop a fost de ajuns să se spună subiecţilor care participau la experiment că înaintea fiecărui şoc electric va acţiona ceva asupra palmei. Deşi nu li s-a spus ce anume va acţiona, acum ei nu mai aşteptau pur şi simplu mica neplăcere provocată de uşorul şoc electric, ci căutau să-l prevină. Cînd li se părea că ceva semnaliza şocul apropiat al curentului, ei ridicau degetul de pe întrerupător. Doar şi la animale, senzaţiile apar numai pe baza unor asemenea excitaţii care orientează organismul în mediul înconjurător, îndeplinind astfel funcţia de semnalizare. După vreo 30—40 de exerciţii, executate de data aceasta în mod activ — toţi subiecţii au început să simtă cu palma, aproape fără greş, lumina şi, ca răspuns la acţiunea ei, să ridice degetul de pe întrerupător. Era o senzaţie nouă, puţin diferenţiată şi greu de exprimat prin cuvinte: „Parcă m-ar atinge o pasăre cu aripa“, „Parcă-i o adiere de vînt“ — aşa încercau să o caracterizeze cei ce fuseseră expuşi experimentului. Mîna simţea lumina, destul de slab însă, dar o simţea. Or, acesta este numai începutul cercetărilor într-un domeniu cu totul nou al psihologiei. El confirmă încă o dată un adevăr cunoscut de mult timp, şi anume că posibilităţile ştiinţei sînt nelimitate. DALTONISMUL Fizicianul englez John Dalton, cel care a descoperit legea presiunii amestecului de gaze, a descris în anul 1794 o particularitate a vederii sale: nu distingea culoarea roşie de cea verde. Această particularitate înnăscută a omului poartă de atunci numele de daltonism. Numărul daltoniştilor bărbaţi este mai ridicat de- cît cel al femeilor (procentul acestora din urmă fiind de 0,5% faţă de 4% la bărbaţi). Daltonismul este incurabil, dar el constituie o piedică numai pentru cei a căror îndeletnicire este legată de distingerea culorilor, la şoferi, mecanici de locomotivă, aviatori, pictori, zugravi. Adeseori omul nu ştie că este daltonist, pînă cînd nu apare în faţa unei comisii pentru a obţine dreptul de a-şi exercita specialitatea. Daltonistul este obişnuit să distingă steagul roşu şi iarba verde, după nuanţă, însă când medicul oculist îi arată -anumite tăbliţe colorate, el nu poate desluşi cifrele scrise pe ele, clar vizibile pentru un om care distinge normal culorile. OARE LUMEA ESTE AS A CUM O PERCEPEM NOI? — Ce este desenat aici? am întrebat eu pe tinerii mei prieteni, larătîndu-le de aproape un desen luat, împreună eu altele, din albumul Cum ne în- şală ochiul, întocmit în anul 1924 de Iakov Isidoro- vici Perelman. Desenul reprezenta, mărită de zece

ori, o porţiune de si- miligravură .•— amprenta unui clişeu tipografic. Toţi au fost de părere că desenul înfăţişa. doar puncte şi pete. Dar după ce le-am propus să privească desenul de departe, ei au văzut o parte dintr-un chip de femeie cu un ochi. Urmăream să arăt cît de mult se schimbă percepţia — nu în sens figurat ca în apercepţie, ci în sensul propriu al cuvîntului — în funcţie de distanţa de la care este privit obiectul. — Dar dacă punctul de unde privim şi microscopul modifică percepţia, dacă un daltonist vede lumea altfel deoît mine, dacă iluzia îmi deformează şi mie percepţia, s-ar putea ca lumea să fie intr-adevăr cu totul altfel, iar senzaţiile noastre să nu fie decît nişte simboluri ale acelei lumi necunoscute nouă, pe oare de fapt o percep numai poeţii — spuse gânditoare una din fete. — Ei poftim, acum ne-am băgat şi în poezie! a exclamat o altă fată. — De-ar fi numai în poezie, încă n-ar fi o nenorocire — am observat eu Asemenea obiecţii ar fi cu multă plăcere adoptate de idealiştii agnostici burghezi, oare consideră că lumea este incognoscibilă. Mulţi gânditori cu renume s-au împotmolit în această mlaştină idealistă. Helrrholtz, cu toată uriaşa lui importanţă în ştiinţele naturii, a scris în lucrarea sa Optica fiziologică aproape acelaşi lucru: ,,Njam desemnat senzaţiile decît oa simboluri ale fenomenelor exterioare, contestând orice analogie a lor cu lucrurile reprezentate de ele“. Lenin a spulberat această „teorie a simbolurilor11 arătînd esenţa ei idealistă şi totala ei inconsistenţă, întocmai oa şi Bngels, Lenin considera că senzaţiile simt nişte copii, reprezentări, imagini mai mult sau mai puţin exacte ale lumii reale, şi nu simboluri şi nici hieroglife, cum erau socotite uneori, în mod eronat. Lenin arată că reprezentarea nu se poate compara niciodată întru totul cu mcdeluil. Insă fotografia şi microfotografia unei furnici, oricît s-ar deosebi una de alta, nu sînt totuşi simboluri ale furnicii, ci reprezentări ale ei. în afară de aceasta, trebuie să ţinem minte că percepţiile noastre nu constituie decît prima treaptă a cunoaşterii, aprofundată de gîndire şi verificată de practică. CUM IŞI REPREZINTĂ EI LUMEA Cei ce pot să vadă stele, lună, soare, Cei ce pot s-audă, se întreabă ades: — Fără văz, cunoaşte ea frumosul oare? Cum, fără s-audă, sunete-a cules!? Dar eu simt mirosul, simt şi rouă rece, Dulce-al frunzei freamăt degetele-mi prind. Şi deşi e beznă, prin grădini pot trece Gata pentru visuri şi-al iubirii jind. De nu-i pot cunoaşte-a ochilor sclipire, De nu-i aud glasul viu, mîngîietor, însă şoapte mute, pline de simţire Cu o mină iute eu ie prind din zbor,

Suflet, simţ şi cuget, cit de dragi mi-s toate, Cum mi-i drag cuvîntul cald, prietenesc, Cum mi-i drag parfumul florii delicate, Fiorul strîngerii de mină gingaş îl iubesc. Inima-mi aude. cugetul meu vede, Lumea eu o învălui intr-un liber vis... Ştiu ce-i frumuseţea, cei ce văd, pot crede. Razei luminoase îi zîmbesc deschis. N-am auz, vedere, dar într-un răsuflet Capăt bogăţia simţurilor vii... Cald elanul simplu mi-i supus în suflet Ţes dintr-însul vieţii rare broderii, Cînd culori şi sunete vă încîntă-n bine, Să nu-mi spuneţi cît sînteţi de fericiţi! Cu gînd blînd vă-ntindeţi mîna către mine, Ca să simt c-alături aţi vroi să-mi fiţi.

Aceste versuri sînt scrise de Olga Ivanovna Sko- rohodova1, candidat în ştiinţe pedagogice, oarbă şi surdo-mută din naştere. Deşi ea percepe viaţa altfel decît noi, totuşi şi-o închipuie în acelaşi fel. Aceasta se vede nu numai din versurile citate mai sus, ci şi i Versurile acestea au apărut şi în cartea „Cum percep lumea exterioară“ de O. I. S k o r o h o d o v a , Ed. de Stat Pedagogie şi Psihologie, Bucureşti, 1950. Aici le prezentăm într-o traducere îmbunătăţită. Nota red. rom.

din admirabila ei carte intitulată Cum percep lumea exterioară. Iată acum un fragment din cartea autobiografică a altei oarbe surdo-mută, americana Helen Keller. „Un sentiment de izolare mă cuprinde uneori, ca o ceaţă pătrunzătoare şi rece, cînd stau singură şi aştept în faţa uşii zăvorite ce dă spre viaţă. Dincolo de această uşă e lumină, muzică şi desfătarea convieţuirii frăţeşti ou ceilalţi oameni: acolo însă eu nu pot pătrunde. Destinul mut, neînduplecat, îmi închide drumul. . . Numai Biblia îmi dă adîncul sentiment liniştitor că ceea ce se vede este ^trecător, iar ceea ce nu se vede e veşnic'1. Educate în condiţii sociale diferite, Olga Ivanovna Skorohodova şi Helen Keller au învăţat destul de bine să-şi reprezinte lumea fizică din jurul lor, au învăţat să îndrăgească literatura, poezia şi muzica. Insă în afară de aceasta, ele au perceput şi şi-au însuşit exact şi concepţiile despre lume ale societăţii în care au fost crescute şi ale cărei reprezentante sînt.

A

T

E

N

Ţ

I

EXPERIENŢA CU CEASUL ŞI CARTEA

A

Dacă în camera dumneavoastră există un ceas de masă sau de perete, de obicei nu-i auziţi tictacul, acest zgomot uniform scapă atenţiei. încercaţi, cînd citiţi o carte, să puneţi pe masă, alături de carte, un ceas şi distribuiţi-vă atenţia voluntară în aşa fel incit să ascultaţi tic-tacul ceasului şi în acelaşi timp să vă continuaţi lectura. Un timp. totul va merge bine, dar în curînd fie că veţi întrerupe cititul pentru a asculta tic-tacul ceasului, fie că atraşi de lectură, veţi „uita" de ceas. Am pus între ghilimele auvîntul „uita", deoarece aici nu este vorba de memorie, ci de atenţie. Atenţia este reliefarea de către conştiinţă a unor obiecte percepute sau amintite făcîndu-se abstracţie de rest; este orientarea conştiinţei spre un anumit obiect. în atenţie se manifestă selectivitatea conştiinţei. Lucrul asupra căruia se concentrează atenţia devine „obiect", iar toate celelalte — „fcnd". „Atunci cînd sîntem adînciţi în gânduri sau sîntem absorbiţi de o treabă oarecare, noi nu vedem şi inu auzim ce se petrece în jurul nostru — adică are loc o inducţie vădit negativă", aşa caracteriza Pavlov mecanismul fiziologic de distragere a atenţiei, pe care noi l-am reprodus în experimentul eu citirea cărţii concomitent cu ascultarea ceasului. în legătură cu acest experiment să ne aducem aminte de ceea oe spunea Ivan Petroviei Pavlov. Dacă cutia dumneavoastră craniană ar fi transparentă, s-ar fi putut urmări în timpul experimentului cum focarul de excitabilitate optimă trece cînd în centrii care determină citirea cărţii, cînd în centrii care determină ascultarea ceasului. FUNCŢIILE ATENŢIEI „Este numai ochi şi urechi“, se spune despre un om oare ascultă, citeşte sau priveşte ceva cu încordare. Atenţia se manifestă în mimică, în pantomimică şi în conduita omului. în cunoscutul tablou al lui Nikolai Petroviei Bog- danov-Belski, Calculul oral, gîndirea elevilor care stau în picioare este concentrată asupra textului scris pe tablă. învăţătorul ascultă cu atenţie ce-i spune un elev la ureche. Aceasta este atenţia orientată spre exterior, însă cei doi băieţi din primul plan al tabloului se gîndesc ou încordare, socotesc în gînd, concentrîn- du-şi atenţia orientată spre interior. în tabloul Vînă- tori în timpul popasului Vasile Grigorievici Perov a redat minunat interesul cu care un tînăr vînător ascultă pe un altul, mai cu experienţă. Dacă atenţia nu s-ar manifesta în exterior, le-ar veni foarte greu pictorilor să picteze tablouri, iar actorilor să interpreteze rolurile. Manifestarea exterioară a atenţiei are o explicaţie fiziologică. Cred că vă aduceţi aminte — vam vorbit despre asta — că celulele nervoase din aşa-numita formaţie retieulată, oare se găseşte în adîncul creierului în jurul glandelor, îndeplinesc funcţiile atenţiei. Un căţel moţăie liniştit. Tonusul scoarţei lui cerebrale este scăzut. Dar ajunge să şuieraţi, şi el îşi va duli urechile, va da din coadă, gata să sară în picioare. Despre această reacţie se poate spune aşa: —

Şuieratul i-a atras atenţia!

Dar se poate spune şi altfel: — Şuieratul, prin formaţia reticulată a animalului, pe baza mecanismului reflexului de orientare, a ridicat tonusul scoarţei cerebrale şi a adus-o, o dată cu întregul organism, în stare de a percepe şi informaţii ulterioare şi de a reacţiona la ele. în felul acesta la un semnal ‘de alarmă pompierii, echipajul unui vas sau ‘al unei unităţi militare sînt totdeauna gata pentru a executa noi ordine. VOLUMUL ATENŢIEI

Propuneţi cuiva următoarea ternă: — Am să-ţi arăt timp de o secundă un desen pe care sînt scrise cîteva cifre. Priveşte ou atenţie cifrele, iar după ce voi lua desenul, adună-le şi sale suma pe un bileţel. Apoi timp de o secundă, cit număraţi în gînd, „umu“, arătaţi-i partea de sus a desenului de la pagina 163, acoperind restul cu o foaie de hîrtie. După ce suma va fi fost scrisă şi însemnarea predată dumneavoastră, cereţi să vi se răspundă în ce figură geometrică era cuprinsă fiecare cifră. Rar se va găsi cineva să ţină minte aceste figuri. Cei mai mulţi vor spune, pe bună dreptate: „N-am fost atent“, „N-am observat". Iar cîte unul, cunoscător în ale psihologiei, va răspunde: „Volumul atenţiei mele n-a fost suficient pentru a cuprinde în acelaşi timp şi cifrele şi figurile". Acest experiment pune în evidenţă nu numai volumul atenţiei, prin termenul respectiv înţelegîn- du-se numărul maxim de obiecte nereunite în grupe, pe oare un om le poate percepe concomitent şi clar în legătură cu rezolvarea unei singure probleme. Un rol important îl joacă aici şi selectivitatea percepţiei, determinată în cazul de faţă de condiţiile date prin temă. Dacă la indicaţiile de mai sus veţi

adăuga: „Totodată, ţineţi minte în ee figură geometrică este desenată fiecare cifră“ — atenţia va fi organizată altfel, însă şi acum s-ar putea ca volumul ei să nu fie suficient pentru a putea rezolva pe deplin problema dată.

Volumul atenţiei se mai poate afla cu ajutorul pătratelor din acelaşi desen. în acest scop, pregătiţi de mai înainte o bucată de carton, ceva mai mare decît cartea deschisă, şi tăiaţi în ea o „ferestruică” prin care să se poată arăta, rînd pe rîtnd, fiecare pătrat, în ‘aşa fel ca restul cărţii să fie acoperit cu cartonul. Rezervaţi pentru fiecare „subiect” cîte nouă pătrate goale. Efectuaţi în prealabil cîteva exerciţii pentru a putea, cit mai repede şi mai ales cit mai uniform, să deschideţi „ferestruica” şi s-o acoperiţi din nou cu palma. Apoi arătaţi fiecărui participant la experiment, rînd pe rînd, toate pătratele, cerîn- du-i, mai întîi, să observe cît mai bine ce figuri sînt în pătrate şi unde sînt aşezate şi, în al doilea rînd, după fiecare expunere, să aşeze aceste semne intr-un pătrat gol. Astfel se va vedea care dintre participanţi a stabilit numărul cel mai mare de figuri dintr-un pătrat. De obicei se pot observa între patru şi şase figuri. Volumul atenţiei poate fi apreciat şi cu ajutorul desenului de la pagina 165. JOCURILE INDIENILOR In triburile de vînători, pentru care dezvoltarea atenţiei are o importanţă vitală, sînt foarte răspîn- dite jocurile de felul acesta: doi sau mai mulţi concurenţi observă intr-un interval scurt de timp un obiect oarecare şi apoi povestesc pe rînd unui arbitru ce au văzut, căutînd să enumere cît mai multe amănunte. Am relatat aceasta unor tineri pe care i-am cunoscut la sosirea mea la o casă de odihnă. Chiar de la primele noastre plimbări, ei au început să se pasioneze după acest joc. Ne împărţeam în două grupe, fiecare alegîn- du-şi un loc într-una din poieni. în faţa fiecărei grupe se înşirau pe o basma mare sau pe o broboadă vreo douăsprezece obiecte, pe care apoi le acope-

ream. De obicei, acestea erau creioane, piepteni, bri~ cege, butoni, pietricele, flori, bucăţi de hîrtie, mărgele. Se aşezau în aşa fel, ca să poată fi văzute bine. Un arbitru verifica cele două grămezi. După aceea participanţii dintr-o grupă se apropiau pe rînd de locul unde se instalase cealaltă grupă. Arbitrul descoperea grămada de obiecte atîta timp cît număra „unu-doi“ şi o acoperea din nou. Cel venit trebuia să enumere obiectele văzute, dînd cît mai multe amănunte despre fiecare, despre mărime, culoare etc. în sfîrşit, cele două grămezi erau descoperite şi se stabilea în comun jucătorul şi grupa care au cîştigat. în zilele ploioase, jocul se desfăşura într-una din încăperi. Uneori îl variam, înşirînd pietre de domino şi apoi enumerîndu-le. în timpul plimbărilor prin oraş, trecînd repede prin faţa vitrinelor, ne străduiam să observăm şi apoi să descriem un număr cît mai mare de obiecte. Acest joc a fost practicat cu deosebită pasiune, mai ales după ce le-am povestit tinerilor că psihologul englez William Carpenter, despre care am mai vorbit, a descris cazul unui prestidigitator, care apărea în rolul ,,atotvăzătorului“ şi care-şi dezvoltase spiritul de observaţie în asemenea măsură încît, trecînd prin faţa unei vitrine, putea să observe, şi după aceea să descrie, pînă la patruzeci de obiecte diferite.

După o lună am constatat influenţa pozitivă a exerciţiilor noastre, deşi nu la toţi în egală măsură. CÎTE TREBURI SE POT FACE IN ACELAŞI TIMP Se spune că Napoleon putea efectua şapte treburi deodată. E greu de verificat dacă a fost chiar aşa. însă în anul 1887, psihologul francez Polant a demonstrat că poate să citească în faţa unor ascultători o poezie şi în acelaşi timp să scrie alta. El putea să declame versuri şi totodată să facă în scris înmulţiri complicate. Acesta este un fapt autentic. Instructorul unei şcoli de aviaţie cînd învaţă pe un elev să zboare trebuie să-şi distribuie atenţia între mai multe operaţii: determinarea distanţei pînă la pămînt, evitarea înclinărilor şi coborîrii, menţinerea direcţiei, aprecierea după auz a modului cum funcţionează motorul. Dacă instructorul execută un zbor împreună cu elevul, pe lingă aceasta el trebuie să aprecieze şi calitatea execuţiei fiecărui element al zborului de către elevul respectiv. Distribuirea atenţiei are loc atunci cînd se execută concomitent două sau mai multe acţiuni. „Nu este oare acesta un fapt obişnuit că, preocupaţi în special de o anumită activitate, de o anumită idee, putem executa simultan o altă acţiune obişnuită pentru noi, adică să lucrăm cu acele părţi ale emisferelor care se află într-o anumită măsură inhibate, conform mecanismului inhibiţiei externe, fiindcă punctul din emisferă, legat de acţiunea noastră principală, se află atunci într-o stare de excitaţie puternică?" scria Ivan Petrovici Pavlov, brodind un model psihologic pe canavaua fiziologică. ADUNARE CU COMUTARE Scrieţi două numere, unul sub altul. De exemplu, 4 şi 2, după cum se arată mai jos. Adunaţile, unităţile sumei scrieţi-le alături sus, iar numărul de sus treceţi-1 în partea de jos. Acum adunaţi aceste două numere. Pregătiţi-vă perechea următoare şi continuaţi în acelaşi fel: 460662246066 Aceasta va fi prima variantă a problemei. A doua variantă constă în a scrie suma unităţilor jos, şi a treia — în a trece numărul de jos sus. 4

2 6 8

4 2

2

6 8 4

2 6

Dacă, ceea ce se întîmplă rar, obţineţi cifre oare se repetă mereu, adăugaţi o unitate la una dintre ele. După ce aţi efectuat cîteva exerciţii, rugaţi pe cineva ca la interval de o jumătate de minut să vă comande: „primul”, „al doilea“, ,,primul“, „al doi- lea“ şi aşa mai departe. Cînd auziţi comanda, trageţi o linie verticală şi treceţi la varianta a doua, căutând să îndepliniţi sarcina cît mai precis şi cît mai repede. Verificând cele scrise, vă veţi putea convinge că greşelile se vor produce în special după ce aţi trecut de la o variantă la cealaltă. Încercînd acest experiment cu diferite persoane, veţi constata că rezultatele diferă de la om la om; ele depind de mobilitatea proceselor nervoase, mobilitate care determină gradul capacităţii de comutare a atenţiei. Un om obosit execută mai anevoie o problemă ca cea de mai sus. Comutarea atenţiei este o restructurare a atenţiei, trecerea ei de la un obiect la altul în funcţie de schimbarea condiţiilor şi a scopului activităţii.

PERSEVERAŢIA Spre sfîrşitul orelor de consultaţie la policlinică, cînd eram foarte obosit, băgăm de seamă că, în timp ce puneam întrebări şi examinam, un bolnav, nu puteam să scap de gîndul la bolnavul precedent. Jeluirile lor şi simptomele bolilor se amestecau în mintea mea, fapt care îmi îngreuia nespus de miult munca. încercaţi dimineaţa, cînd sînteţi odihniţi, să desenaţi repede mici triunghiuri, cînd cu vîrful în sus, cînd cu vîrful în jos, ori să scrieţi litera Z, cînd aşa cum arată ea în mod obişnuit, cînd aşa cum arată ea reflectată în oglindă. Exerciţiul acesta nu vă va cere un efort prea mare. Efectuaţi însă exerciţiul seara, cînd sînteţi foarte obosiţi şi veţi vedea că începe să apară repetarea inoportună a aceleiaşi figuri: este aşa-numita perseveraţi e, fenomen ce trebuie pus în legătură cu dificultatea de comutare a atenţiei. Mecanismul fiziologic, atît al perseveraţiilor cît şi al dificultăţilor comutării atenţiei, îl constituie încetinirea înlocuirii proceselor de excitaţie şi de inhibiţie din scoarţa cerebrală sau, vorbind în limbaj fiziologic ■—• inerţia proceselor nervoase. OSCILAŢIILE ATENŢIEI Slăbirea stabilităţii atenţiei poate fi de lungă durată sau vremelnică. Oscilaţii sau fluctuaţii ale atenţiei se observă la toţi oamenii, fără excepţie. Încordîndu-vă atenţia priviţi timp de cîteva minute la una din imaginile duble de la pagina 145. încercaţi mai întîi să desluşiţi de cîteva ori, rînd pe rînd, aceste două figuri, iar după aceea numai una dintre ele. Veţi vedea că nu veţi reuşi, din cauza oscilaţiilor atenţiei. De fiecare dată, cînd în conştiinţa dumneavoastră se va „furişa“ cealaltă figură, bateţi cu degetul în masă, rugind pe cineva să noteze, urmărind cronometrul, secundele cînd veţi bate. In felul acesta veţi putea obţine măsurarea oscilaţiilor atenţiei dumneavoastră. Efectuînd acest experiment cu alte persoane şi cu alte desene duble, veţi constata că atenţia nu oscilează totdeauna la fel şi nu la toată lumea deopotrivă. Dacă ţineţi ceasul nemişcat, după ce aţi găsit pragul auditiv (am arătat mai înainte cum se face aceasta), tic-tacul aci va dispărea, aci se va ivi din nou, tot ca urmare a oscilaţiei atenţiei. Acelaşi fenomen a putut fi observat şi la posturile de apărare antiaeriană în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, cînd un avion zbura la înălţimea ,,de prag“ pentru cel oare-1 observa. Tot aşa apare sau dispare uneori o ciocîrlie, cînd planează în înălţimi pe cerul senin. CONFUZIA încercaţi să urmăriţi cît mai rapid cu privirea (nu cu creionul sau cu degetul) fiecare din liniile desenului de la pag. 171. Apoi scrieţi în pătrăţelul respectiv, în partea dreaptă a desenului, acolo unde se termină fiecare din liniile urmărite, numărul ei. Verificîndu-vă cu un beţişor (nici de data aceasta cu degetul sau cu creionul, pentru a nu murdări cartea) s-ar putea să descoperiţi unele greşeli. Acestea se vor datora insuficientei stabilităţi a atenţiei la întretăierea liniilor urmărite. Stabilitatea atenţiei înseamnă menţinerea îndelungată a atenţiei asupra aceluiaşi obiect, rezistenţa ei la oboseală şi la distragere.

ATENŢIA DISPERSATĂ ŞI OBSESIA — Am un elev extraordinar de vioi şi impresionabil. Se suceşte necontenit în timpul lecţiei, se uită cînd la dreapta, cînd la stingă şi nu ascultă explicaţiile mele. I-am spus: „Cît eşti de neatent!" Aceleaşi cuvinte le-am adresat şi altui şcolar, care căzuse pe gînduri (îşi amintise, se vede, de o carte interesantă, şi nici el nu asculta explicaţiile mele). Totuşi, neatenţia celor doi băieţi are un caracter foarte diferit. Ce-i de făcut? m-a întrebat o tînără învăţătoare. Ea a observat pe drept cuvînt că există două feluri de distragere a atenţiei, în oarecare măsură, diametral opuse una alteia. Prima este atenţia instabilă, dispersată, şi se caracterizează prin comutarea uşoară, involuntară a atenţiei puţin intense şi instabile orientate în afară. Ea este proprie în special copiilor. Al doilea fel de distragere se datoreşte unei obsesii. Ea se caracterizează prin comutarea anevoioasă a unei atenţii foarte intense şi stabile, orientate mai ales spre interior. Nenumăratele anecdote despre savanţi preocupaţi de gîndurile lor ilustrează tocmai acest fel de distragere a atenţiei. Se povesteşte că academicianul Ivan Alekseevici Kablukov, înainte de a se urca în tramvai, îşi scotea întotdeauna galoşii. Insă ambele feluri de atenţie pot apărea nu numai la copii şi la academicieni, ci şi la oricare dintre noi. Care dintre cele două feluri de atenţie este mai negativă?

Totul depinde de faptul la dne şi în ce condiţii se manifestă. La şoferi, vatmani, mecanici de locomotivă, aviatori — obsesia poate fi cauza nu numai a unor acţiuni greşite, ci chiar a unor accidente. Bar, într-o serie de cazuri, o astfel de atenţie poate fi şi folositoare. Atunci nu se mai numeşte obsesie. Iată un exemplu. Newton voia să fiarbă un ou. Scoţîndu-şi ceasul, el notă începutul fierberii. Dar după cîtva timp observă că ţine în mînă oul, iar ceasul... fierbe. In schimb, cînd savantul a fost întrebat cum a izbutit să descopere legea gravitaţiei, el a răspuns: — Numai datorită faptului că m-am gîndit neîncetat la această problemă. Marele biolog francez Georges Cuvier (1769—1832), bazîndu-se pe aceste cuvinte ale lui Newton, a definit noţiunea de „geniu" ca o atenţie stăruitoare. ATENŢIA PROFESIONALĂ „In afară de efortul organelor oare lucrează se cere pentru toată durata muncii o voinţă îndreptată asupra scopului — voinţă care se manifestă sub formă de atenţie — şi anume cu atît mai mult, cu cît munca îl captivează mai puţin pe muncitor prin conţinutul ei propriu şi prin modul în care ea se efectuează, deci cu cît ea îi produce mai puţină plăcere ca un joc al propriilor sale puteri fizice şi intelectuale”, scria Rari Marx. Fiecare profesiune cere un anumit fel de atenţie. Atenţia ceasornicarului este totdeauna concentrată. Insă şi mai concentrată este atenţia ofiţerului de cart, cînd urmăreşte pe ecranul radarului un vas modem care navighează priit ceaţă. Atenţia mecanicilor de locomotivă, a şoferilor, aviatorilor, miliţienilor, a dirijorilor este distributivă şi repede comutabilă. Pe tabloul de comandă din faţa ofiţerului, de cart de pe spărgătorul de gheaţă atomic „Lenin“ se află peste două sute cincizeci de aparate şi semnalizatoare. Ofiţerul trebuie nu numai să-şi comute necontenit atenţia de la un aparat la altul, ci să o şi distribuie larg. Atenţia medicului în timpul consultării unui bolnav sau aceea a pedagogului cere comutări nu atît de dese, în schimb mult mai profunde. Automatizarea producţiei socialiste face să crească rolul profesiunilor bazate pe atenţie, unde lucrul principal este observarea atentă a indicaţiilor aparatelor de control. ATENŢIA EDUCATĂ DIN PUNCT DE VEDERE MORAL Trebuie să spunem „noroc“ cînd cineva strănută? Cred că această chestiune nu poate fi rezolvată în mod general. Cîteodată nu-i nici un rău dacă prin- tr-un „noroc“ spus în glumă încurajăm pe o fată care nu se simte la largul ei în societatea unor oameni pe care abia i-a cunoscut. Altădată însă, tactul cere să nu dăm atenţie celui care strănută. Nu cred că e nevoie să dăm atenţie celor care strănută şi să menţinem o tradiţie apărută pe timpuri cînd oamenii prizau tabac şi-şi ofereau unul altuia tabachera; dar nici nu este cazul să luptăm împotriva acestei tradiţii, care nu pricinuieşte nimănui vreun rău. însă nepriceperea de a-ţi stăpîni atenţia poate aduce şi necazuri. Un om a fost călcat de o maşină. în cîteva zeci de secunde s-a şi format în jurul lui un cerc compact de gură-cască, care nu-i pot da nici un ajutor şi nu numai că supără pe accidentat prin curiozitatea lor, dar îl împiedică pe medic să pătrundă pînă la el. Medicul, fiind tînăr, e emoţionat, mulţimea îl încurcă, totuşi el îşi dă toate silinţele să nu ia în seamă pe cei din jurul său, pentru a-şi putea face cît mai bine datoria. De atenţia lui depinde adeseori viaţa victimei. Dar se poate întîmpla şi aşa: un om a ofensat pe un altul. Ofensa este gravă şi supărarea ofensatului îndreptăţită. Toată atenţia lui este concentrată asupra ofensei. Nu-i trece prin minte că are şi el, poate, partea lui de vină. De douăzeci de ori, de o sută de ori îşi reaminteşte ofensa şi mereu găseşte noi dovezi că a avut dreptate. încetul cu încetul el vede în prieten un duşman. Astfel, din cauza unei asemenea nepriceperi de a ne stăpîni atenţia, din lipsa dorinţei de a o comuta la timp asupra altor gînduri, un om care mai înainte ne era drag ne devine nesuferit. Dacă cel ofensat s-ar pricepe să-şi stăpînească atenţia şi s-o abată în mod voluntar spre alte gînduri, s-ar putea ca peste

cîtva timp să vadă cu alţi ochi cele petrecute, şi prietenul să rămînă prieten, cine i-a fost drag să continue să-i fie drag. A-ţi stăpîni atenţia înseamnă a te pricepe nu numai s-o îndrepţi spre ceea ce trebuie, ci şi să n-o îndrepţi spre ceea ce nu trebuie. Spre ceea ce trebuie sau nu trebuie, cui? Nouă? Da, uneori nouă, dar de cele mai multe ori şi nouă, şi altora. Totuşi, numai în acest din urmă caz se poate spune că atenţia este educată din punct de vedere moral. CUM SA DEVENIM ATENŢI ■— Am aflat unele lucruri noi despre diferitele aspecte şi fenomene ale atenţiei, dar n-am aflat încă lucrul cel mai important pentru mine şi, desigur, pentru mulţi alţii. Nu ne-aţi spus ce trebuie să facem pentru a deveni atenţi. Aşa ar putea spune un cititor, văzînd că ne apropiem de sfîrşitul capitolului. Dar cum pot eu, fără a cunoaşte ocupaţia cititorului, să-i dau sfaturi asupra felului cum să-şi dezvolte atenţia? Răspunsul la această întrebare l-am rezervat intr-adevăr pentru sfîrşitul capitolului. Fireşte, altfel trebuie să-şi dezvolte atenţia un tînăr muzicant, decît un tînăr şofer sau desenator. Insă există reguli comune pentru mulţi, dacă nu pentru toţi. In afară de aceasta, priceperea de a fi atent este necesară în toate felurile de activitate. Intr-adevăr, doar şi muzicantul se poate găsi în situaţia de a-şi conduce automobilul, iar şoferul de a face schiţele invenţiilor sale, sau de a cînta la vioară. Atenţia educată din punct de vedere moral este necesară tuturora. Cultivarea deprinderii de a lucra cu atenţie în cele mai variate condiţii este adevărata cale de educare a atenţiei. Trebuie să ne deprindem să ne îndreptăm atenţia în mod voluntar şi cu un scop bine determinat asupra unui anumit obiect, nelăsîndu-ne distraşi de excitanţi străini. Dezvoltarea stabilităţii atenţiei la om este în strînsă legătură cu dezvoltarea calităţilor lui volitive; de aceea trebuie să ne disciplinăm, obiş- nuindu-ne să fim stăpîni pe acţiunile noastre chiar şi în lucrurile mărunte. De mare folos sînt exerciţiile sistematice în executarea concomitentă a diferitelor operaţii. Lucrul acesta trebuie făcut în aşa fel, incit percepţia generală a fiecărui obiect să se păstreze destul de bine şi, în acelaşi timp, din ansamblul de însuşiri să 9e desprindă principalul, asupra căruia urmează să se concentreze toată atenţia. Cum se poate dezvolta volumul atenţiei am arătat în paragraful despre jocurile indienilor. Exersarea comutării atenţiei trebuie să se efectueze pe trei căi: exersarea comutării rapide a atenţiei de la un obiect la altul; exersarea a ceea ce se numeşte în mod plastic elaborarea „itinerariului percepţiei 11; exersarea deprinderii de a selecta obiectele importante dintre cele secundare. Dar cel mai bun mijloc de a deveni atent este de a nu-ţi îngădui niciodată să efectuezi o muncă în mod neatent.

GîNDIREA CE ESTE UN MILION?

—

Cît de înstelat este astă-seară cerul! spune Lena. Se văd, desigur, vreun milion de stele!

— Ba nu, cu ochiul liber nu se pot vedea pe cer decît circa două mrii cinci sute de stele, ripostează Ghera, căruia îi place precizia matematică. Şi totuşi se pot vedea un milion de stele. Pe foaia desfăcută a ziarului sînt aproximativ cincizeci de mii de litere. Întinzînd într-o cameră douăzeci de ziare, vom putea cuprinde dintr-o privire aproximativ un milion de litere pe o suprafaţă de aproape zece metri pătraţi. Acesta este un mod intuitiv de a privi lucrurile, dar nu profund, care nu dezvăluie esenţa milionului; noţiunea de milion ca o mie de mii sau ca IO 6 este mult mai complexă. Iată un exemplu care dovedeşte că gîndirea este mai bogată decît percepţia şi reprezentarea. „Reprezentarea nu poate cuprinde mişcarea în totalitatea ei; ea nu cuprinde, de exemplu, mişcarea cu viteza de 300 000 km pe secundă, pe cînd gîndirea o cuprinde şi trebuie s-o cuprindă11, sscria Vladimir Ilici Lenin în Caiete filozofice. în psihologie gîndirea este definită ca o activitate psihică orientată spre cunoaşterea generalizată şi mijlocită a realităţii obiective, pe calea descoperirii relaţiilor existente între obiectele şi fenomenele pe care le cunoaştem. NEMIJLOCIT ŞI MIJLOCIT „Dumneavoastră folosiţi uneori cuvîntul„mijlocit", un cuvînt greu de înţeles. îl întîlnim şi în definiţia gîndirii. Ce înseamnă acest cuvînt? N-ar putea fi înlocuit cu un altul, mai simplu? “ — îmi scria cineva într-un bileţel, pe care l-am primit în timpul unei conferinţe despre gîndire. Răspunsul l-am început cu un exemplu. Statura omului poate fi măsurată în mod nemijlocit cu ajutorul unei rigle gradate, însă Thales^ a rezolvat cu şase veacuri înainte de era noastră problema măsurării indirecte a înălţimii unei piramide. La ora cînd lungimea umbrei sale era egală cu înălţimea sa, el a măsurat lungimea umbrei piramidei. Deci Thales a măsurat înălţimea piramidei nu nemijlocit, ci mijlocit, incluzînd în raţionament calcule matematice: din moment ce lungimea umbrei mele este egală cu înălţimea mea, înseamnă că şi lungimea umbrei piramidei este acum egală cu înălţimea ei. . „ Mijlocire, în sensul larg al acestei noţiuni, înseamnă generalizarea prin gîndire a informaţiilor din lumea înconjurătoare pe care le primim cu ajutorul senzaţiilor şi care sînt rezultatul acţiunii obiectelor si fenomenelor asupra organelor noastre de simţ. De aceea, percepţia asigură cunoaşterea nemijlocită a lumii, iar gîndirea — cunoaşterea mijlocită a ceea ce nu poate fi cunoscut în mod nemijlocit. Cuvîntul „mijlocit11 nu poate fi înlocuit cu un altul. CE ESTE UN PAHAR? Luaţi un pahar şi priviţi-1. O mulţime de senzaţii diferite se generalizează în conştiinţa noastră în momentul perceperii lui. După ce aţi pus paharul pe masă, închideţi ochii şi evocaţi imaginea lui în conştiinţă cu cit mai multe amănunte: formă, mărime, greutate, grosimea pereţilor, temperatură, netezime şi aşa mai departe. Va fi o reprezentare mai mult sau mai puţin completă şi limpede despre pahar. Iată însă ce a spus Lenin, punînd în evidenţă diversitatea noţiunii de „pahar ;‘-' „Paharul este, indiscutabil, şi un cilindru de sticlă, şi un instrument de băut. Dar paharul nu are numai aceste două proprietăţi sau calităţi, sau laturi, ci un număr infinit de alte proprietăţi sau calităţi, laturi, relaţii şi „mijlociri” cu tot restul lumii. Paharul este un obiect greu, care poate fi un instrument pentiu aruncat. Paharul poate servi ca presse-pa- piers, ca adăpost pentru un fluture prins, paharul poate fi de preţ ca obiect cu încrustări sau desene aitistice, absolut independent de faptul dacă este bun sau nu pentru băut, dacă este făcut din sticlă, dacă are o formă cilindrică sau nu perfect cilindrică etc., etc. Mai departe. Dacă acum am nevoie de pahar ca instrument de băut, nu este de loc important pentru mine să ştiu dacă forma lui este perfect cilindrică sau dacă este intr-adevăr făcut din sticlă; în schimb, este important să nu aibă vreo crăpătură la fund, este important ca, folosind acest pahar, să nu-mi tai buzele etc. Dacă nu am nevoie de pahar pentru băut, ci pentru o

întrebuinţare la care poate servi orice cilindru de sticlă, atunci mă pot servi şi de un pahar cu o crăpătură la fund sau chiar complet. fără fund etc. Logica formală, la care ne limităm în şcoli (şi trebuie să ne limităm — cu corectări — în clasele inferioare ale şcolilor), ia definiţii formale, conducîn- du-se după ceea ce este cel mai obişnuit sau ceea ce sare cel mai adesea în ochi, şi se limitează la aceasta. Dacă în acest caz luăm două sau mai multe definiţii diferite şi le îmbinăm cu totul la întîmplare (şi cilindru de sticlă, şi instrument pentru băut), obţinem o definiţie eclectică, prin care se arată diferite laturi ale obiectului şi atît. Logica dialectică cere ca să mergem mai departe.. Pentru a cunoaşte intr-adevăr un obiect, trebuie să cuprindem, să studiem toate laturile sale, toate legăturile şi „mijlocirile". Noi nu vom realiza niciodată pe deplin acest lucru, dar cerinţa multilateralităţii ne fereşte de greşeli şi de anchilozare .. Noţiunea se defineşte ca o formă a gîndirii în care se reflectă proprietăţile generale şi, în acelaşi timp, esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. UNUL DIN PATRU E DE PRISOS Rezolvaţi singuri şi daţi şi altora să rezolve problema din desenul de la pag. 181. Dacă va rezulta o deosebire de păreri, lămuriţi pe ce bază consideră fiecare dintre dumneavoastră că un anumit obiect este de prisos. Aceasta este o problemă de generalizare. Generalizarea este una dintre formele fundamentale ale gîndirii. Ea constă în reliefarea pe plan mintal a ceea ce este comun în obiecte sau fenomene, în unirea lor mintală după acest criteriu. Deosebirile de păreri în ceea ce priveşte obiectul de prisos se pot datora faptului că unii generalizează obiectele după asociaţii întâmplătoare, nu după criteriul esenţial. Despre asociaţii vom vorbi mai tîrziu. Atunci veţi găsi şi rezolvarea corectă a acestei probleme. Lipsa priceperii de a desprinde criteriul general, esenţial constituie un mare defect al gîndirii. Este clar pentru oricine că nu se poate spune: „Mergeau doi studenţi şi ceasul, unul la universitate, celălalt cu palton, iar ultimul pe aparatul de radio", deoarece euvîntul „a merge" nu poate fi în cazul de faţă un criteriu de generalizare. Din păcate, unii vorbesc şi cugetă şi astăzi cam în felul acesta.

EVRIKA!

|

Se spune că Arhimede, în timp ce făcea baie, a observat că greutatea corpului său devine mai mică cînd este cufundat în apă. Atunci şi-a dat el seama cum trebuie să rezolve problema care i se încredinţase: să afle dacă giuvaergiul căruia i se ceruse să facă o coroană de aur nu a sustras o parte din aur, înloouindu-il cu argint. Arhimede a sărit din baie şi a început să alerge gol prin Siracuza, strigînd: „Evrika!“, ceea ce pe greceşte înseamnă „am găsit“. Aşa a fost descoperită „legea lui Arhimede “. în schema de mai jos sînt redate etapele acţiunii mintale în soluţionarea unei problemie.

Cine n-a trecut prin asemenea momente emoţionante, cînd, după ce a bîjbîit ca prin întuneric, pe neaşteptate — într-adevăr pe neaşteptate — îi apare în conştiinţă ca o rază de lumină singura rezolvare corectă, o dată cu sentimentul plăcut al încrederii în sine, al victoriei! Acţiunea mintală prin care se ajunge la un scop conştient, elementar, imposibil de descompus mai departe, poate fi reprezentată intuitiv prin schema prezentată. CUVINTE ÎNCRUCIŞATE — îmi plac foarte mult cuvintele încrucişate — îmi mărturisea un elev. Am observat că, în timp ce le dezleg, unele cuvinte îmi vin în minte ca de la sine; altele apar imul după altul, uneori chiar cu grămada. Se întâmplă însă şi altfel: îmi vine în minte un cuvînt care nu se potriveşte şi, oricît m-aş strădui, nu găsesc altul. E grozav de neplăcut cînd simţi un gol în cap sau ţi se învârteşte în minte mereu acelaşi cuvînt, deşi nu este cel potrivit. Observaţia băiatului era justă. Iată cărui fapt se datoreşte această stare. în primele două cazuri se manifestă perspicacitatea bazată pe un fond destul de bogat de cunoştinţe şi legată de o mare mobilitate a proceselor nervoase, în ultimul, avem de-a face cu o îngustime a gîndirii. De obicei, aceasta se produce din două cauze: în primul rînd, din lipsa cunoştinţelor necesare, iar în al doilea, ca în ultimul caz despre care vorbea elevul, datorită inerţiei proceselor nervoase, apariţiei perseveraţiei. Gîndul care apare nu este inhibat, dimpotrivă, el inhibă pe altele, împiedicînd să fie verificate. Amatorului de cuvinte încrucişate i-a scăpat însă un alt fenomen care are loc atunci cînd se caută cuvîntul necesar. Mă refer la gîndirea necritică. In acest caz, primul cuvînt care vine în minte este luat drept bun, fără nici o verificare. Se mai pot observa şi diferite grade de rapiditate sau de încetineală a gîndirii, supleţe şi adîncime. Sfătuiesc pe cititor ca, atunci cînd va dezlega cuvinte încrucişate, să încerce să verifice asupra sa toate aceste aspecte şi particularităţi ale gîndirii, care se manifestă, de altfel, în procesul de rezolvare a oricăror probleme mintale. PRIN ASOCIAŢIE în psihologie cuvîntul „asociaţie" — ceea ce pe latineşte înseamnă „unire" — are sensul de legătură între reprezentări, în virtutea căreia unele dintre ele, odată apărute în conştiinţă, provoacă apariţia altora.

Propun să efectuaţi următorul experiment, în care unul dintre participanţi să fie experimentator, iar celălalt — subiect de observat. Experimentatorul pronunţă un cuvînt oarecare şi pune în funcţiune un cronometru. Asemenea cuvinte-excitanţi pot fi pregătite de mai înainte şi scrise în coloană pe o foaie de hîrtie, bineînţeles, fără a fi cunoscute de subiect, de pildă: zi, masă, rîu, ochi, stejar, rublă, rază, carte, grădină, cuţit. Subiectul trebuie să spună cît mai repede primul cuvînt care îi vine în minte, legat în mod logic de cel pronunţat; îndată ce el începe să vorbească, experimentatorul opreşte cronometrai şi notează „cuvîntul — reacţie”. Dacă se adună cît mai multe asemenea însemnări, se poate constata că timpul de asociaţie este în medie de o secundă şi jumătate. După conţinut, se pot deosebi trei feluri de asociaţii, clasificare propusă de Aristotel. Asociaţii prin contiguitate, cînd o reprezentare provoacă în ’ conştiinţă o alta, datorită coincidenţei lor temporare sau spaţiale în trecut: zăpadă — iarnă, ploaie — vînt, scaun — masă. Asociaţii prin asemănare, care se produc după criterii exterioare, de suprafaţă: lac — mare, balenă — peşte, avion — pasăre. Insă ele apar şi pe baza unor criterii esenţiale, ca, de pildă: brici — cuţit — foarfece (obiecte tăioase); servietă — portmo- neu — geamantan (obiecte recipiente); ferăstrău — topor — sfredel (instrumente de dulgherie); măr — pară — prună (fructe); nasture — cataramă — copcă (obiecte de încheiat); trompetă — com — flaut (instrumente muzicale de suflat); ceas — balanţă — termometru (instrumente de măsurat). Aceste exemple constituie răspunsul la problema pusă de desenul de la pagina 181. Asociaţiile pot fi şi prin contrast: alb — negru, bun — rău, socialism ■— capitalism, luminos — întunecos. Acest experiment poate fi efectuat întrucîtva şi altfel. După un cuvânt rostit de experimentator, subiectul trebuie să spună cît mai repede, într-un minut, un număr de cuvinte nelegate în fraze. Rezultatul va dovedi că numărul de cuvinte care se pot rosti într-un minut diferă mult de la om la om şi aceasta nu numai datorită rapidităţii vorbirii, ci şi pauzelor dintre cuvinte. Este interesant de văzut ce se obţine cînd aceste cuvinte sînt grupate pe categorii de asociaţii. Să nu credeţi însă că enumerarea unui şir de cuvinte după criteriul contiguităţii este o dovadă că subiectul, care a înţeles că „aşa este mai uşor“, este dotat cu perspicacitate; aceasta provine mai degrabă din cauza sărăciei asociaţiilor lui. Asociaţiile prin asemănare şi contrast sînt mai complexe decît cele prin contiguitate. De acestea din urmă ţin şi obişnuitele sintagme, iar în poezie — rimele „răsuflate". Asociaţiile prin asemănare joacă un rol important în procesul de învăţare şi în aşa-numita memorare asociativă, precum şi în poezie. Vă aduceţi aminte cuvintele lui Aleksei Konstantinovici Tolstoi: Iubirea mea, întinsă ca marea cea cu valuri, Nu poate fi cuprinsă într-ale vieţii maluri.

ANIMALELE VORBITOARE O dată cu obişnuita noastră „escapadă în natură11 care se prelungise, am poposit peste noapte la un pădurar ospitalier. Acesta avea un graur, care pronunţa destul de desluşit numele stăpînului său, ceea ce ne-a făcut să începem o discuţie despre animalele vorbitoare. Cu acest prilej, însoţitorii mei şi-au amintit de corbul din Colţul lui Durov, care la întrebarea: „Cum te cheamă?” — răspundea: „Voronuşa11. De asemenea, şi-au adus aminte de convorbirile noastre despre metodele de a dresa animale, de înţeleptul Hans —• calul cu „nemaiîntîlnite aptitudini matematice11 •— şi de nevoia de a vorbi a animalelor care trăiesc laolaltă cu omul. La rîndul meu, le-am povestit despre cimpanzeul Johnny pe care îl studia zoopsihologa Nadejda Nikolaevna Ladîghina-Kots. Aceasta a putut stabili că Johnny pronunţă douăzeci de sunete deosebite, fiecare din ele exprimînd un anumit sentiment sau o anumită dorinţă a lui.

Bineînţeles, vorbirea este atributul exclusiv al omului, le-am spus eu. Animalele nu vorbesc, scot numai sunete care exprimă dispoziţia lor sau imită sunetele vorbirii omeneşti. Papagalul imită deopotrivă de bine pe om, pe cîine, pisică, păsări, precum şi scîrţîitul uşii. „In lumea animală în curs de evoluţie, în faza om s-a produs un adaos extraordinar la mecanismele aotivităţii nervoase. Pentru animal, realitatea este semnalizată aproape exclusiv- prin excitaţii şi urmele acestora din emisferele cerebrale, care vin direct în celulele speciale ale receptorilor vizuali, auditivi şi ai altora din organism. La noi aceasta există sub formă de senzaţii, imagini şi percepţii, venind din mediul nostru înconjurător, atît din cel natural, cît şi din cel social, cu excepţia cuvîntului auzit sau văzut. Acesta este primul sistem de semnalizare a realităţii pe care îl posedăm atît noi, cît şi animalele. Cuvîntul a fost acela oare a constituit al doilea sistem de semnalizare a realităţii, propriu nouă, fiind un semnal al primelor semnale. Pe de o parte, numeroasele excitaţii determinate de cuvînt ne-au îndepărtat de realitate şi de aceea noi trebuie să ţinem continuu minte acest lucru, pentru a nu denatura raporturile noastre faţă de realitate. Pe de alta parte, cuvîntul a fost acela care ne-a făcut oameni, fapt despre care este desigur inutil să vorbim aici în amănunt. Totuşi, nu încape îndoială că legile fundamentale, stabilite în activitatea primului sistem de semnalizare, trebuie să conducă de asemenea şi cel de-al doilea sistem, pentru că este vorba de activitatea aceluiaşi ţesut nervos. “ Aşa scria Ivam Petrovi-ci Pavlov în 'articolul său Rejlexul condiţionat, dezvăluind deosebirea dintre psihicul animalelor şi cel al omului, precum şi esenţa fiziologică a gîndirii şi vorbirii umane. ŞTIU, DAR NU POT SĂ REDAU PRIN CUVINTE Şcolarii au o vorbă: „Sînt ca un cîine deştept, ştiu şi înţeleg totul, dar nu pot să redau prin cuvinte". Ba cîte un elev se supără pe profesor pentru că i-a pus o notă rea, ferm convins că ştie lecţia, dar nu ştie s-o spună. Desigur, un astfel de elev nu are dreptate. Cînd omul ştie, poate să redea prin cuvinte ceea ce ştie, iar dacă nu poate, înseamnă că nu ştie. De fapt, în mintea lui sînt doar „fragmente de idei”, amintiri confuze despre ceea ce a auzit sau a citit cîndva, însoţite uneori de iluzia că ştie. MĂ PRICEP SA SPUN, DAR NU ŞTIU în tinereţe am cunoscut un om căruia îi plăcea grozav să rostească fel de fel de cuvinte „savante", deşi nu le cunoştea sensul. în special îi plăcea cu- vîntul „progres". îl folosea cam aşa: — Progresul este o eczebiţie constantă, tendinţa inovatorilor seculari, melioraţia existentă a individului social. Iată cum se explică noţiunea „progresul" într-o carte foarte savantă, pe care am citit-o — adăuga el de obicei. învăţase chiar şi pe papagalul său să înşire aceste vorbe fără noimă. Trebuie să mărturisesc că şi eu am memorat, din păcate, această „definiţie" a progresului. Dar nici el, nici eu, nici papagalul nu ştiam ce este progresul şi nici ce înseamnă fiecare din aceşti termeni, care, chipurile, îl explicau. Acelaşi lucru se poate spune şi despre „numărătoarea” copiilor, pe care eu şi prietenii mei o foloseam în copilărie în jocul „de-a v-aţi ascunselea". Cred că multora dintre cititori nu le sînt cu totul necunoscute „icuvinte" ca: una, duna, res, cvanter, cvinter, jes.. . Pentru noi ele erau o înşirare de sunete fără sens, dar amuzante. Şi numai cînd am început să învăţ latina, am aflat că acestea nu sînt altceva decît cuvinte latineşti foarte pocite: unus, duo, tres, quattuor, quinque, sex, care însemnau: unu, doi, trei, patru, cinci, şase. Şi totuşi adeseori adulţii îşi manifestă bucuria cînd îi aud pe copii rostind cuvinte „savante“, fără să se întrebe însă dacă aceştia le înţeleg sau nu. VOCABULARUL „CANIBALEI“ ELLOCIKA

Vocabularul activ, adică numărul de cuvinte pe care le foloseşte omul în vorbirea sa, este totdeauna mai mic decît volumul său de cuvinte. Cunoscutul lexicograf Vladimir Dai a înregistrat, în veacul trecut, cam două sute de mii de cuvinte ruseşti. Astăzi s-au identificat aproximativ o jumătate de milion, iar în cartoteca secţiei lexicale a Institutului de lingvistică sînt înregistrate aproape şapte milioane de sensuri diferite ale cuvintelor. Iată însă cum au descris Ilf şi Petrov, în cartea lor Douăsprezece scaune, vocabularul activ al EIlo- cikăi Şciukina: „După calculele cercetătorilor, vocabularul lui Wil- liam Shakespeare cuprinde douăsprezece mii de cuvinte.- Vocabularul negrilor din tribul de canibali „Mumibo-Iumibo“ este alcătuit din trei sute de cuvinte. Ellocika Şciukina se descurca foarte uşor cu treizeci. Iată cuvintele, frazele şi interjecţiile alese de ea cu deosebită exigenţă din marea, bogata şi viguroasa limbă rusă: 1. Eşti un necioplit! 2. Ho-ho! (care poate exprima în funcţie de împrejurări: ironie, uimiire, entuziasm, ură, bucurie, dispreţ sau satisfacţie). 3. Faimos! 4. Plicticos (se potriveşte la orice. De pildă: „A venit plicticosul Petea”, ,,E o vreme plicticoasă", „O întîmplare plicticoasă", ,,Un cotoi plicticos" etc.). 5. Vax. 6. Catastrofă (catastrofal. De pildă, despre o în- trlnire cu o bună cunoştinţă: „Catastrofală întîl- nire“). 7.

June (pentru toţi bărbaţii cunoscuţi, indiferent de vîrstă şi poziţie socială).

8. Nu mă învăţa tu să trăiesc. 9. Ca pe un ţînc („L-am bătut ca pe un ţînc" — la joc de cărţi. „L-am repezit ca pe un ţînc” —- după cît se pare, în discuţiile cu chiriaşul principal). 10. F-F! (rostit ef-ef şi însemnînd şi fain, şi o frumuseţe, şi formidabil, după cum era spus: cu un f, cu ff sau cu fff la urmă). 11. Grăsuţ şi drăguţ (pentru caracterizarea obiectelor însufleţite şi neînsufleţite). 12. Să luăm o birjă (se spune soţului). 13. Să luăm un taxi (se spune cunoştinţelor de sex masculin). 14. Ţi-e spatele bălţat (glumă). 15. Ei, nu zău! 16. Ulea (sufix alintător pentru orice nume. De pildă: Mişulea, Zinulea). 17. Oho! (exprimă ironie, uimire, entuziasm, ură, bucurie, dispreţ şi satisfacţie). Celelalte cuvinte, extrem de puţine, serveau ca verigă de legătură între Ellocika şi vînzătorii din magazinele universale".

Cu cît este mai bogat vocabularul activ al omului, cu atît e mai bogată şi gîndirea lui. In acest sens, copiii cu care adulţii vorbesc puţin se dezvoltă mai încet. Cînd staţi de vorbă cu un cunoscut sau cînd ascultaţi o conferinţă fiţi atenţi la vocabularul activ al vorbitorului. Fireşte, n-o să izbutiţi să-l precizaţi în. cifre, cum se procedează în zilele noastre, de pildă, cu vocabularul lui Puşkin, însă nu e greu să vă faceţi o părere generală despre bogăţia sau sărăcia lui, ceea ce este foarte interesant. MOWGLY A EXISTAT? Chipul omului crescut de un animal, dar care nu şi-a pierdut totuşi însuşirile omeneşti, a solicitat totdeauna imaginaţia. După legendă, Romulus şi Re- mus, întemeietorii Romei, au fost hrăniţi de o lupoaică. Chipul minunat, plin de poezie, al lui Mow- giy, omul-lup, creat de 1 scriitorul englez Rudyard Kipling, a cucerit simpatia a milioane de cititori. De asemenea, milioane de oameni au citit romanul senzaţional, sau au văzut filmele despre Tarzan, omul crescut de o maimuţă. Filozoful francez Etienne Condillac a descris în anul 1754 cazul unui băiat lituanian care a trăit printre urşi. Cînd a fost găsit de oameni, băiatul nu dădea nici un semn de intelect, nu ştia să vorbească şi mergea în patru labe. A trebuit să treacă destul de mult timp pînă cînd s-a deprins să vorbească şi să înţeleagă vorbirea omenească. Cu toate acestea, s-a constatat că nu-şi putea aminti nimic despre viaţa pe care o dusese înainte printre animale. De altfel, cazuri de copii crescuţi de animale au fost identificate, pe vremuri, în Belgia, Ungaria, Germania, Olanda, Irlanda şi în Franţa. în total s-au identificat peste treizeci de asemenea cazuri. Toţi aceşti copii emiteau sunete nearticulate, nu puteau merge în două picioare, aveau o mare agilitate şi putere musculară, alergau repede, se căţărau şi săreau cu uşurinţă. Vederea, auzul şi mirosul le erau bine dezvoltate. Foarte puţini dintre ei au învăţat să vorbească, chiar după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. în anul 1920, doctorul Sing din India a descoperit într-o vizuină de lupi două fetiţe care trăiau împreună cu puii de lup. Una părea să aibă şapte-opt ani, iar cealaltă vreo, doi ani. Cea mai mică a murit după puţin timp, iar cea mai mare, căreia i s-a dat numele de Kamala, a mai trăit aproape zece ani. în tot acest timp doctorul Sing a notat cu de-amănuntul, intr-un jurnal, observa— ţiile sale asupra ei. Ka- mala mergea în patru labe, sprijinindu-se în palme şi genunchi, iar când fugea se sprijinea în palmei şi tălpi. Ea bea lipăind cu limba, iar carnea o mînca numai de pe jos, n-o apuca cu mîna. Dacă cineva se apropia de ea în timp ce mînca, mîrîia. în timpul nopţii, urla.

Fata vedea foarte bine în întuneric, se temea de lumina puternică, de foc şi de apă şi nu se lăsa să fie spălată. Ziua dormea stînd pe călcîie, într-un colţ, cu faţa la perete. Nu suferea hainele, le smulgea de pe ea şi chiar cînd era frig dădea la o parte pătura. După doi ani, Kama- la a învăţat să stea în picioare, dar şi atunci nu destul de sigur; după şase ani a învăţat să meargă, dar alerga ca şi mai înainte în patru labe. în patru ani ea a învăţat numai şase cuvinte, iar după şapte ani — patruzeci şi cinci. La această vîrstă a început să-i placă societatea oamenilor, a prins teamă de întuneric şi s-a deprins să mănînce cu mîinile şi să bea din pahar. La vîrsta de şaptesprezece ani dezvoltarea ei intelectuală era ca aceea a unui copil de patru ani. Kamala ţinea foarte mult la fetiţa găsită împreună cu ea, iar cînd aceasta a murit, n-a mîncat şi n-a băut nimic timp de două zile. In anul 1825 era cunoscut în Germania cazul Gas- par Hauser, care, încă de pe cînd era copil, fusese zidit într-o pivniţă, unde a trăit mulţi ani, hrănin- du-se cu ceea ce i se arunca. Din punct de vedere fizic, el era mult mai slab dezvoltat decît oamenii normali şi chiar decît copiii crescuţi de animale, dar nu se deosebea aproape cu nimic de aceştia din urmă, în ceea ce priveşte dezvoltarea psihică. Toate aceste cazuri dovedesc că dezvoltarea fizică şi psihică a omului nu se desfăşoară la fel. Oriunde ar creşte un copil, la timpul potrivit îi răsar şi apoi îi cad dinţii de lapte; fetiţei îi cresc codiţele, iar băiatul îşi schimbă vocea. Dar însuşirile psihice ale omului nu se pot dezvolta în acelaşi fel. Fără a se include într-un colectiv, în viaţa socială, omul, ca personalitate, nu se poate dezvolta şi rămîne animal. Rezultă de aici că dezvoltarea psihică a omului este determinată de influenţele sociale. Deci, trebuie să folosim aceste influenţe în direcţia necesară. SCRIERILE

Omul citeşte scrisul, acesta permiţîndu-i să transmită la distanţă sau să păstreze mult timp ideile. Scrisul se mai numeşte şi limbaj fixat. Semnele scrisului exprimă diferite elemente ale limbajului. Totuşi omul poate citi nu numai scrierile. Cel mai bine s-a studiat citirea scrisului sonor, în care fiecare simbol scris reprezintă un sunet al limbajului. Iată însă că cu ajutorul alfabetului Morse gîndurile pot fi nu numai înregistrate pe hîrtie, dar şi transmise la distanţă cu ajutorul semnalelor sonore sau luminoase. In cea mai veche formă de scriere, scrierea pictografică, desenată („pictus“ înseamnă în latineşte „desenat”), imaginea unui anumit obiect, eveniment, sau acţiune se nota prin- tr-un desen convenţional.

Scrierea hieroglifică a fost la început pictografică şi apoi a devenit treptat ideografică (,,idee“gînd). Cu ajutorul ideogramelor, şi nu al literelor, printr-un singur semn scris se reprezenta un cuvînt întreg sau o noţiune. Aduceţi-vă aminte de hieroglifele chinezeşti şi egiptene. Aşa-numitele cifre arabe (de fapt indiene) aparţin scrierii ideografioe. Cifrele romane au şi ele la bază scrierea picto- grafică.

Citirea notelor muzicale este înrudită cu citirea scrierii sonore; citirea unei schiţe, a unui plan, a unei hărţi topografice, a amprentelor — toate acestea sînt înrudite cu citirea scrisului pictografic. Indicaţiile diferitelor aparate de control se citesc ca o scriere ideografică. CUZDRA GLOCA Cunoscutul lingvist sovietic Lev Vladimirovici Şcerba a dat studenţilor să analizeze, la lecţia de deschidere a cursului de lingvistică, înţelesul următoarei fraze; „O cuzdră glocă a budlănit ştecos un bocru şi va cudrăci bocrişorul“. Gîndiţi-vă bine la această frază şi veţi fi de acord cu studenţii care, efectuîndu-i analiza gramaticală, au ajuns la concluzia că sensul frazei este aproxi-

mativ următorul: cineva de genul femenin a făcut ceva, printr-un singur gest, unei fiinţe de genul masculin şi a început să-şi facă de cap, pe îndelete, cu puiul acesteia. Un pictor a reuşit chiar să reprezinte prin- tr-o ilustraţie această frază. Un alt pictor, cu mai puţină fantezie, ar putea trata sensul ei cam aşa: o tigroaieă a sfâşiat un bivol şi mănîncă pe puiul acestuia. Dar, după cum scrie pe bună dreptate Lev Vasilievici Uspenski. un discipol al profesorului Şcerba, în remarcabila sa lucrare Cuvînt despre cuvinte, nimeni, desigur, nu va desena un elefant care a spa»t un butoi şi rostogoleşte un butoiaş. Şcerba compara cuvintele cu cifrele din matematică, iar gramatica cu legile algebrice. De aceea, fraza citată alcătuită de el din cuvinte născocite, ce-i drept după regulile gramaticii ruse, poaite fi interpretată în fel şi chip, dar totuşi limitat. OCHIUL CARE PIPĂIE Staţi deoparte şi priviţi la ochii unui om care citeşte o carte. Veţi vedea că ei nu alunecă uniform pe rânduri: uneori se opresc, alteori înaintează în salturi. Mişcarea privirii în timpul cititului durează în general 0,03—-0,01 secunde. Această mişcare de „pipăire11 a ochiului poate fi notată exact, prin diferite mijloace, nu numai dnd este vorba de citirea unei cărţi, dar şi cînd se examinează un obiect oarecare. La pagina 196 sînt prezentate înregistrări făcute de Alfred Lukeanovici Iar- bus, care a elaborat în acest scop o metodă foarte precisă. Şi eu am reuşit, împreună cu colaboratorii mei, să înregistrez în câteva rânduri mişcarea ochilor chiar şi ai unui aviator oare urmărea în timpul zborului indicaţiile tabloului de comandă. Notarea mişcării ochilor în timpul citirii unei cărţi permite să se afle multe lucruri interesante. S-a constatat -că, în timp ce priveşte un cuvînt, omul cuprinde cu vederea periferică şi cîteva din cele ce urmează, ceea ce-i permite să sesizeze repede sensul textului pe care-1 citeşte şi să-şi dea seama de construcţia gramaticală a întregii fraze. Aviatorul poate, de -asemenea, să „citească1* destul de exact indicaţiile aparatelor, dacă le cuprinde şi cu vederea periferică. Cînd citim proză, ne fixăm privirea în medie, cam de şapte ori pe un rînd şi aproximativ o dată şi jumătate ne întoarcem privirea înapoi la rândul citit. Deşi într-o poezie rândurile sînt mai scurte, numărul mişcărilor ochilor şi ai întoarcerilor înapoi aproape că se dublează la citirea versurilor, datorită faptului că, de obicei, conţinutul lor trebuie citit cu mai multă atenţie.

încercaţi să citiţi ce este scris mai jos şi numai după aceea continuaţi lectura mai departe.

Cînd un cititor cu experienţă parcurge repede cu ochii rîndurile unui text tipărit, sîntem oare îndreptăţiţi să conchidem că toate părţile literelor şi cuvintelor sînt de egală importanţă, sau că unele din ele lasă în conştiinţa cititorului o urmă mai puternică decît altele? Fără îndoială, cei mai mulţi dintre cititori vor înclina să afirme că toate elementele caracterelor percepute de ei au cam aceeaşi importanţă. Există însă un experiment care dovedeşte că lucrurile nu stau aşa. De obicei, se cere mai mult timp pentru a citi cuvinte cînd se văd numai părţile de jos ale literelor din care sînt formate, decît atunci cînd se văd numai jumătăţile lor de sus. Jumătăţile de sus ale literelor produc o impresie mai puternică, adică poartă în sine o semnificaţie mai mare decît jumătăţile lor de jos. De fapt părţile esenţiale ale cuvintelor sînt începuturile şi sfîrşiturile lor, la rîndul lor, începuturile sînt purtătoare ale unei semnificaţii mai mari decît sfîrşiturile. Totuşi este mult mai anevoios a citi fie prima, fie ultima parte a cuvintelor decît jumătatea lor de sus sau cea de jos, şi cititorului îi va trebui, fără îndoială, mai mult timp ca să citească oricare din aceste din urmă alineate, decît primele două. Cititorii pricepuţi şi cu experienţă pot parcurge o listă, formată din dncized de cuvinte aşezate în coloane verticale, aproximativ în cindsprezece secunde şi jumătate. De asemenea, ei pot citi cincizeci de cuvinte, formate din dte patru litere fiecare, în şaptesprezece secunde, iar cindzeci de cuvinte a cîte opt litere fiecare, cam în nouăsprezece secunde şi jumătate. Asta înseamnă că nu este nevoie să se citească toate literele şi fiecare cuvînt în întregime. Ulimele patiţu alineate sînt date ca exemplu la pag. 199.

DERMOLEXIA Rugaţi pe cineva să vă deseneze pe palmă sau pe frunte, cu un beţişor subţire, sau cu un chibrit, o literă oarecare, în timp ce staţi cu ochii închişi. Veţi putea recunoaşte foarte uşor ce literă s-a scris, însă o literă desenată în acelaşi fel pe spinare sau pe pântece, o veţi recunoaşte mai greu. Dermolexia (de la cuvintele greceşti „dermos“ = = piele şi „lexis“ = cuvînt, exprimare) este unul dintre mijloacele de comunicare utilizate de surdomuţi. Dermologia confirmă faptul că cel de-al doilea sistem de semnalizare al omului este legat nu numai de analizatorii vizual şi auditiv, d şi de alţi analizatori. GlNDUL SCRIE Dacă studierea asociaţiei este însoţită de înregistrarea nemijlocită a răspunsurilor subiectului supus experimentului se pot observa fenomene interesante. Cu ajutorul unei capsule pneumatice, fixate la partea superioară a gîtului, se pot înregistra mişcările laringelui, iar cu ajutorul unor electrozi — curenţii care se formează în limbă şi în laringe la cele mai neînsemnate mişcări. Uneori durata asociaţiei se dovedeşte a fi foarte mare, totuşi încă înainte de răspunsul subiectului se înregistrează neclar cuvîntul la care el s-a gîndit, dar pe care nu l-a rostit încă. Mişcările muşchilor limbii şi laringelui pot fi înregistrate şi în momentul dnd omul rezolvă în gînd anumite probleme, sau caută să-şi amintească ceva. Dar aceasta nu reuşeşte totdeauna. Chiar dnd vorbim, noi nu rostim totdeauna toate cuvintele şi nid

nu alcătuim frazele după regulile gramaticii, ci adeseori simplificăm, comprimăm limbajul nostru; iar limbajul interior este, de obicei, şi mai comprimat. TONE DE MINEREU VERBAL Poezia, ea şi radiul se extrage Un gram într-o muncă de un an. Pe-al ei mal Risipeşte, pentru un singur cuvînt ce atrage, Tone, mii de minereu verbal.

Aceste versuri ale lui Mai akovski redau cu o uimitoare precizie munca pe care o depun maeştrii cu- vîntului nu numai în poezie, ci şi în orice domeniu legat de exprimarea în scris. Priviţi ciorna versurilor lui Puşkin: „Mi-aţi scris scrisoarea, dumneavoastră.

Să nu negaţi. Eu v-am citit Mărturisirile curate Ale dragostei nevinovate..."

în care poetul căuta cuvintele care să exprime cit mai bine această idee: Efuziunile unui suflet sincer, Efuziunile unui suflet curat, Simţămîntul încrezător al sufletului, Simţămintele încrezătoare din scrisoare, Simţămintele încrezătoare ale cuvîntului, Simţămîntul încrezător al dragostei.

Lev Tolstoi a transcris de mai bine de zece ori unele capitole ale romanelor sale. Aşa lucrau asupra cuvîntului genialii maeştri. Bine ar fi dacă şi voi, dragii mei cititori, aţi da dovadă de aceeaşi exigenţă faţă de limbă, atunci cînd trebuie să vă exprimaţi gînduriile în scris. GHICITUL Priviţi la pata de cerneală de pe desen sau, şi mai bine, faceţi singuri asemenea pete. Pentru aceasta, îndoiţi o foaie de hîrtie albă, picuraţi cerneală la locul îndoiturii, stringeţi hîrtia în două şi apăsaţi cu degetul pe locurile unde se adună cerneala, pentru a o întinde cît mai mult. După ce veţi fi consumat cîteva foi de hîrtie, veţi izbuti să faceţi pete minunate. Nu uitaţi însă, cînd faceţi acest lucru să întindeţi mai întîi pe masă un ziar. Spuneţi, ce gînduri trezesc ele în mintea voastră? întrebaţi acelaşi lucru şi pe rudele şi pe prietenii voştri. Cu cît fantezia celui ce priveşte este mai bogată, cu atît mai multe lucruri va vedea el în asemenea pete. în acelaşi fel ghiceau şi bunicile noastre: turnau ceară topită în apă şi apoi examinînd diferitele în- tortocheri ale umbrelor ei pe perete, „vedeau" troici

purtând miri, cununi de mireasă, moartea cu coasa, în mină, sicrie şi fel de fel de alte drăcovenii. De fapt, ele vedeau fie ceea ce doreau, fie, dimpotrivă, ceea ce se temeau mai mult să vadă. INSPIRAŢIE Să uit de lume-ntreagă; în dulce acalmie Mă toropeşte unda unor prelungi visări: în mine se trezeşte un duh de poezie Şi pieptul se-nfioară de lirice chemări, Tresare şi răsună şi, ca-ntr-un vis, mă-mbie! Şi iată liber, ager, ca valul unei mări. Vin roiuri nevăzute de musafiri din stele. Vechi cunoştinţe, roade ale visării mele. în creier, gînduri repezi îşi-nalţă simfonia; Uşoare rime-aleargă în întîmpinarea lor. Cer degetele pana, iar pana vrea hîrtia. O clipă, apoi versul se-nvolbură sonor.

Nimeni n-a vorbit mai bine decât Puşkin despre' esenţa psihologică a creaţiei şi inspiraţiei. Inspiraţia este avântul forţelor şi aptitudinilor omului în procesul creaţiei, caracterizată prin luciditatea conştiinţei şi legată de manifestarea unui torent de gînduri şi imagini, de rapiditatea şi productivitatea înaltă a gândirii. „Inspiraţia apare de obicei în procesul unei munci dîrze, încordate. Greşit se consideră inspiraţia drept un imbold în muncă. Este de presupus că ea apare în procesul unei munci izbutite, ca o consecinţă a ei“, spunea pe drept cuvînt Gorki. Dar nici Puşkin nu spune că inspiraţia ia sfîrşit cînd primele variante ale ideilor sînt aşternute pe hîrtie. Nicidecum! Munca ulterioară de perfecţionare poate decurge cu un avînt mereu crescând. Totuşi inspiraţia nu poate fi despărţită de necesitatea de a crea. „Acela oare are suflet de cornpo-

zitor compune pentru că nu poate să nu compună", a spus Mozart. Inspiraţia este legată şi de fantezie. „Greşit se crede că numai un poet are nevoie de ea. E o prejudecată prostească! Chiar şi în matematici e nevoie de ea, chiar şi descoperirea calculului diferenţial şi integral n-ar fi fost posibil fără fantezie. Fantezia este o calitate foarte preţioasă..." scria V. I. Lenin. Fantezia sau imaginaţia este un proces psihic, care constă în crearea unei imagini noi pe baza prelucrării percepţiilor anterioare. Oricît de originale ar fi imaginile fanteziei, ele grupează totdeauna elemente cunoscute de mai înainte. Cînd rostim cuvântul „căsuţă" îl asociem cu imaginea: căsuţa cu acoperişul de turtă dulce; „sfinxul" — cu un leu înaripat cu cap de femeie; „centaurul" — cu un cal cu tors de bărbat. Nici un pictor n-ar putea crea ceva, dacă nu s-ar sprijini pe fantezie. Ea îl ajută să-şi reprezinte ceea ce nu poate fi perceput în mod nemijlocit. „Electronul este mai mic decît un fir de praf aproximativ de atîtea ori, de câte ori firul de praf este mai mic — decît... ce credeţi? decît globul pămîn- tesc", scria Iakob Isidorovici Perelman. închipuiţi-vă un cub de diamant 'ale cărui faţete sînt egale cu lăţimea Gangelui. O dată la fiecare o mie de ani vine un corb şi îşi şterge ciocul de acest bloc de diamant. Treptat, blocul de diamant se toceşte. Răstimpul în care ciocul corbului va toci tot blocul în aşa fel încît să nu mai rămînă din el nici o fărîmă nu reprezintă decît o clipă din veşnicie. CUVINTE DĂUNĂTOARE ŞI CUVINTE TĂMĂDUITOARE Pentru a defini „cuvîntul" să vedem ce spune marele savant Ivan Petrovici Pavlov, care a elaborat bazele fiziologice ale psihologiei. El spunea: „Cuvîntul reprezintă desigur pentru om un excitant condiţionat tot atît de real ca şi toate celelalte excitante comune cu cele de la animale. In acelaşi timp însă cuvîntul este mult mai atotcuprinzător decît toate celelalte, neputînd fi comparat nici cantitativ, nici calitativ, cu

excitanţii condiţionaţi ai animalelor. Toată viaţa trăită anterior de omul adult, face oa cuvîntul să fie legat de toate excitaţiile externe, şi interne, care vin la emisferele cerebrale, le semnalizează pe toate, le înlocuieşte pe toate şi de aceea el poate determina toate acţiunile sau reacţiile organismului, care sînt condiţionate de aceste excitaţii." Bine spune zicala: „Cu vorba poţi să omori un om“; iată de oe trebuie să folosim cuvântul cu mare grijă. Cu cît este mai mare încrederea auditorilor în cuvântul vorbitorului, cu atât este mai vie nuanţa emoţională a cuvintelor percepute de ei şi cu atât mai puternică este acţiunea lor. Medicul se bucură de încrederea bolnavului, pedagogul de aceea a elevului, şi din această cauză ei trebuie să-şi aleagă cuvintele cu deosebită grijă. Din nefericire, se întâlnesc, deşi rar, cazuri de aşa- numită iatrogenie (de la cuvintele greceşti „medic“ şi „a naşte“) — îmbolnăviri provocate de cuvîntul imprudent al medicului. Se cunoaşte următoarea întâmplare. Un tînăr medic, viind să liniştească pe o bătrînă bolnavă, i-a spus: —

Să ştii, mătuşico, că noi doi vom muri în aceeaşi zi.

După câtva timp, bătrâna s-a dus din nou la policlinică şi, aflând că medicul respectiv a murit subit, a rămas adânc impresionată. —

Dar eu cum de mai trăiesc? Şi a căzut moartă pe loc.

Sînt unii medici care au obiceiul să întrebe pe bolnav. „Dar aici nu te doare?" şi să apese mai cu putere locul respectiv. Durerea resimţită se fixează şi începe într-adevăr să-l chinuiască pe bolnav, deşi înainte n-o simţea şi nici nu exista vreun motiv ca să se ivească. în practica pedagogică se cunosc cazuri de ceea ce se numeşte didactogenie (de la cuvintele greceşti „pedagog" şi „a naşte"). Am urmărit un caz cînd un elev aviator care zbura totdeauna cu mult curaj, a început pe neaşteptate să manifeste o teamă de neînvins faţă de „viile", ceea ce înainte nu i se întâmpla. S-a constatat că aceasta se datora unei notiţe pe care instructorul său o lăsase la plecarea sa în delegaţie, în care spunea „sper să ne vedem curînd, dar fii atent la vrile". Despre hipnoză am vorbit mai înainte şi ştiţi deci că prin puterea cuvîntului se poate nu numai provoca. ci şi vindeca o boală. Vindecară prin cuvînt — logoterapia — este o ramură a psihoterapiei, prin care se înţelege tratarea bolnavilor prin influenţare psihică. Psihoterapia este folosită, bineînţeles, în asociere cu alte metode de tratament — cu medicamente şi fizioterapie, iar la nevoie, şi cu intervenţie chirurgicală. Se cunosc cazuri eînd bolnavi care au fost trataţi ani de-a rîndul, fără rezultat, s-au vindecat foarte repede după aplicarea psihoterapiei. Cazuri de vindecare subită s-au cunoscut în toate timpurile şi la toate popoarele, dar în trecut explicaţia lor era căutată în puterea miraculoasă a unor „leacuri sfinte" sau a „icoanelor făcătoare de minuni". Vindecarea se datora de fapt cuvîntului preoţilor, care se pricepeau să-l folosească, precum şi credinţei bolnavului în posibilitatea „minunilor". CUM A AFLAT? S-au întâlnit doi oameni, prieteni din copilărie şi între ei a avut loc următorul dialog: — A trecut o veşnicie de eînd nu te-am mai văzut şi n-am mai auzit nimic despre tine!... — Dar, ştii că am o fetiţă? — Şi cum o cheamă? —• Ca şi pe maică-sa. — Şi câţi ani are Lenocika?

Gîndiţi-vă şi voi, şi după ce veţi citi şi altora această povestire, cereţi-le să vă spună cum a aflat interlocutorul că fetiţa se numeşte Lenocika, deşi persoanele care stăteau de vorbă nu se văzuseră din copilărie şi nu aflaseră nimic una despre alta. Şi pentru ca să nu citiţi cu vederea periferică răspunsul la această întrebare, înainte de a vă gîndi la ea, l-am consemnat la sfîrşitul uneia din povestirile care urmează. TRECEREA PESTE RlU Doi oameni s-au apropiat de un rîu. De unul din malurile singuratice era legată o barcă, în care nu încăpea decît un singur om. Amândoi au trecut râul cu această barcă şi şi-au continuat drumul. Cum au putut face aceasta? RUTINA GINDIRII întrebaţi pe cineva: „Poţi să-mi numeşti două luni consecutive cu câte 31 de zile?“ Mai toţi cei întrebaţi vor răspunde: „Iulie şi august11. Foarte rar va numi cineva şi celelalte două luni: decembrie şi ianuarie! Gîndiţi-vâ şi voi şi cereţi şi altora să se gîn- dească la următoarele probleme: cum putem uni prin

trei linii drepte cele patru vîrfuri ale unui pătrat, întorcîndu-ne la punctul de plecare, fără să ridicăm creionul de pe hîrtie; de asemenea, cum se pot uni nouă puncte aşezate pe trei rînduri la egală distanţă unele de altele prin patru linii drepte, tot fără a ridica creionul; cum se pot construi din şase chibrituri patru triunghiuri echilaterale, cu laturile egale cu

lungimea unui chibrit? Pentru rezolvarea tuturor acestor probleme şi a multor altora asemănătoare cu care ne întâlnim în viaţa de toate zilele trebuie să ştim să ne debarasăm de rutina gîndirii, să privim problema dintr-un punct de vedere nou, nu după şablon. Toţi sîntem obişnuiţi să începem enumerarea lunilor anului cu ianuarie şi s-o sfîrşim cu decembrie. A doua variantă a răspunsului la prima întrebare — decembrie si ianuarie — o vor da mai ales elevii şi cadrele didactice, pentru care anul începe cu luna septembrie. Pentru a dezlega problema cu călăreţii din desen, trebuie să renunţăm la ideea că cei doi cai sînt indivizibili, că trebuie să aşezăm călăreţii chiar pe aceşti cai, şi nu pe alţii. Caii pe oare pot fi aşezaţi călăreţii vor avea picioarele dinainte ale unuia dintre caii desenaţi, iar picioarele dinapoi ale celuilalt. Acelaşi principiu trebuie să ne călăuzească şi în rezolvarea problemei referitoare la vîrfurile pătratului şi la cele 9 puncte. Aici trebuie să renunţăm la limitarea acţiunilor de către punctele date, să ieşim din limitele lor, aşa cum se arată în desenul nostru. Cît priveşte triunghiurile din chibrituri, ele nu trebuie construite în- tr-un singur plan, ci în spaţiu, sub forma unei piramide. Tot pentru acelaşi motiv, mulţi nu vor ghici din- tr-o dată că mama Lenocikăi din povestirea de mai sus este una dintre cele două persoane prietene din copilărie. Fraza „s-au întîlnit doi oameni, prieteni din copilărie", înţeleasă după şablon, îţi sugerează ideea a doi bărbaţi, pentru că cuvintele „om“ şi „prieten" sînt de genul masculin. Problema cu barca prezintă greutăţi de rezolvare deoarece prima frază este înţeleasă tot după şablon. Intr-adevăr, ne vine mai uşor să ne închipuim că ei s-au apropiat împreună de barcă,

decît aşa cum a fost în realitate: fiecare a venit din direcţie opusă, au traversat riul pe rînd şi şi-au continuat drumul. CUM NU TREBUIE SA DISCUTĂM Se discută despre rolul inducţiei î n . . . Adică, deocamdată, nu ne interesează în ce anume. Interesează numai faptul că nişte oameni discutau fără să se înţeleagă unul pe altul, după cum am putut observa, aşa că i-am sfătuit să definească mai întîi noţiunea de „inducţie". — în psihologie, prin inducţie se înţelege procesul trecerii gîndirii de la judecăţi singulare, particulare, la generalizare, care exprimă o judecată mai cuprinzătoare, spuse un tînăr pedagog. \

____ Iar eu vorbesc despre înţelesul fiziologic al inducţiei în activitatea nervoasă superioară, adică despre interacţiunea proceselor de excitaţie şi inhibiţie în scoarţa cerebrală. Dacă în jurul porţiunii de excitaţie concentrată se creează o zonă de inhibiţie, aceasta este o inducţie negativă; iar cînd în jurul porţiunii de inhibiţie concentrată se creează o zonă de excitaţie, aceasta este o inducţie pozitivă. In felul acesta înţelegea inducţia Ivan Petrovici Pavlov, spuse cu aprindere un student în medicină. — In electrotehnică, prin inducţie — mai exact prin inducţie electromagnetică — se înţelege apariţia într-un circuit care intersectează un cîmp magnetic variabil a unei forţe electromotoare, forţă descoperită de Faraday. La aceasta mă refeream, declară un inginer electrician.

Şi dîndu-şi seama că fiecare vorbea despre inducţie de pe po iţia specialităţii sale, toţi trei izbucniră în rîs. Definiţiile adoptate pentru diferitele domenii ale ştiinţelor — psihologie, fiziologie, tehnică — erau date corect. Dar, dificultatea consta în faptul că fiecare dintre participanţii la discuţie considera în mod greşit că adversarul înţelegea prin cuvîntul „induc- ţie“ acelaşi lucru ca şi dînsul. O asemenea discuţie, de fapt fără obiect, nu poate „duce la adevăr" dar, din păcate, se discută destul de des în felul acesta. X spune cîteva fraze, poate fără să-şi exprime destul de clar ideea, iar interlocutorul său Y îl înţelege în felul său. Iată deci trei idei care ar fi trebuit să fie identice, dar de fapt s-au dovedit a fi diferite. Să presupunem acum că nici Y în răspunsul său nu şi-a formulat desluşit ideea şi că X, după cum e firesc, nu-1 înţelege cum trebuie. Iată de-acum şase idei, din care numai două sînt de acord: aceea pe care a înţeles-o Y şi ideea pe care voia s-o exprime. Iar dacă la discuţie va lua parte şi Z, atunci din douăsprezece idei vor putea fi puse de acord numai două perechi. Vă închipuiţi ce haos va ieşi de aici! Sterilitatea unei asemenea discuţii a fost înţeleasă încă de mult de filozofii indieni, care au introdus următoarea regulă în modul de a purta o discuţie. Fiecare din interlocutori trebuie să exprime mai: întîi ideea adversarului şi numai după ce a primit confirmarea că a înţeles-o just, o poate combate. Interlocutorul lui trebuie să repete esenţa acestor obiecţii şi, după ce a primit confirmarea că ele au fost înţelese just, poate aduce obiecţii contrare. De această regulă este foarte bine să ne folosim dacă nu totdeauna, măcar cîteodată şi în mod obligatoriu atunci când se iveşte bănuiala că cei ce discută înţeleg în mod diferit aceleaşi noţiuni. Discuţia trebuie dusă nu în legătură cu cuvintele,. ci cu conţinutul noţiunilor exprimate de ele. SCEPTICII ŞI PESIMIŞTII — Cînd la disputa „Eu şi timpul", cu care s-a deschis clubul de discuţii al ziarului Komsomolskaia Pravda, un glas din sală l-a caracterizat pe Zahar Lipşiţ drept sceptic, el s-a simţit jignit şi această jignire a fost împărtăşită aproape de toţi cei prezenţi. Totuşi, caracterul critic al gîndirii este o calitate de cea mai mare importanţă şi este foarte bine ca acesta să devină o

însuşire a personalităţii, o trăsătură de caracter. Sceptici se numeau unii filozofi greci din antichitate, pe care Karl Marx îi preţuia foarte mult, tocmai pentru spiritul critic al raţionamentelor lor. Denumirea acestei şcoli filozofice provenea de la un verb grecesc, al cărui sens propriu este „a privi în jurul său“, iar la figurat — „a chibzui", „a se îndoi”. Este foarte bine cînd cineva chibzuieşte şi totodată se îndoieşte! Komsomolskaia Pravda din 5 aprilie 1961 şi volumul 39 al Marii Enciclopedii Sovietice, pe care le ţinea în mînă vecinul meu de apartament, confirmau în mod convingător că el însuşi era dintre cei care ..chibzuiese şi se îndoiesc". — Dacă citind enciclopedia, tu nu te-ai fi mărginit la primul aliniat, i-am spus eu, ai fi aflat că în secolul al XVIII-lea scepticismul în filozofie a devenit agnosticism reacţionar, care susţinea că ştiinţa n-ar fi în stare să perceapă adevărata esenţă a lucrurilor. Scepticismul, în structura gîndirii, înseamnă precumpănirea îndoielilor asupra chibzuielii şi a controlului critic. De aceasta ai dat dovadă în parte şi tu, prin faptul că ai început să citeşti enciclopedia în problema care te interesează, fără s-o sfîrşeşti. Scepticismul, ca trăsătură a personalităţii, este însoţit de obicei de pesimism — neîncredere în viitor, stare de spirit dominată de deprimare, deznădejde, înclinaţie de a vedea totul în culori sumbre. Scepticismul şi pesimismul sînt generate de lipsa de perspectivă şi de aceea sânt proprii concepţiei despre lume a claselor reacţionare, care şi-au trăit traiul. Tocmai lipsa de perspectivă constituie tragedia eroilor lui Remarque. Concepţia comunistă despre lume este plină de optimism, deoarece se întemeiază pe cunoaşterea dezvoltării obiective a societăţii, pe convingerea că: Veselă-i viaţa ce ducem acum, Dar mîine va fi şi mai veselă!

Formula optimismului este: „Orice ar fi, totul trebuie să se termine cu bine!“ Totuşi, optimismul poate deveni „birocratic" şi să ia forma hidoasă a poleirii realităţii. Iar scepticismul, în înţelesul cel mai bun al acestui cuvînt, acel scepticism căruia unii îi adaugă calificativul „sănătos", trebuind, de fapt, să-i spună „activ", constituie o foarte importantă calitate a gîndirii şi a personalităţii — spiritul critic. Marx lăuda pe vechii sceptici, pentru că nu credeau nimic fără dovadă, pentru că analizau totul şi cereau ca totul să fie demonstrat. Totuşi, chiar şi această calitate a gîndirii, indispensabilă în cercetarea ştiinţifică sau în munca anchetatorului, de pildă, poate deveni o trăsătură negativă a personalităţii dacă începe să determine relaţiile cu oamenii. Neîncrederea în oameni se transformă uşor în suspiciune, iar suspiciunea este soră bună cu pesimismul. Poţi să te înşeli în privinţa unui om. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să pierzi încrederea în oameni! CHIBZUIREA COLECTIVA Prin aceste cuvinte a caracterizat Ivan Petrovici Pavlov convorbirile sale cu colaboratorii, intrate în ştiinţă sub numele de „miercurile pavloviene". O zicală populară spune „O minte e bună, două — şi mai bune“. Dar a chibzui ceva în colectiv înseamnă oare a însuma pur şi simplu părerile câtorva oameni? Nicidecum. Din punct de vedere psihologic, problema este mult mai complexă. „Colectivul este posibil numai cu condiţia să unească oamenii în cadrul unor activităţi întradevăr folositoare societăţii", spunea Anton Semionovici Ma- karenko. Studierea colectivă a unei probleme oarecare, de pildă într-o brigadă, influenţează pozitiv gândirea fiecărui participant, deoarece:

se întăreşte reciproc năzuinţa către scopul propus, năzuinţa de a lupta pentru rezolvarea sarcinii comune, asupra căreia chibzuieşte colectivul; se iveşte posibilitatea de a o examina în mod multilateral şi totodată autocritic; ca urmare a schimbului de păreri, se îmbogăţesc cunoştinţele şi experienţa fiecărui participant; se manifestă şi mai intens iniţiativa îndrăzneaţă; ia naştere sentimentul de întrecere şi ajutor reciproc; rezolvarea colectivă a unei probleme stimulează ridicarea altor probleme. Dar nici asta nu e totul. La drept vorbind, cînd un om chibzuieşte în minte „de douăzeci de ori" aceeaşi problemă, adeseori gîndui lui nu face dedt să urmeze de tot atîtea ori aceeaşi cale; deci porţiunile din creier în activitate şi legăturile respective rămîn mereu aceleaşi. Cînd însă un om îşi exprimă cu glas tare gîndurile, le aude şi el însuşi, ceea ce atrage în acţiune noi porţiuni ale creierului şi provoacă noi asociaţii. Nu în zadar se spune: a explicat o dată, a •explicat de două ori şi în sfîrşit a înţeles şi el! UN PROCEDEU REUŞIT Participanţii la o consfătuire nu se puteau înţelege cu nici un chip. Fiecare aducea obiecţii la cele spuse de ceilalţi şi stăruia asupra propunerii sale pe •care o argumenta într-un anumit fel. Se vorbea pătimaş, dar problema nu se limpezea. Atunci, cel ce prezida consfătuirea, un prieten al meu, bun cunoscător în ale psihologiei şi mare amator de experimente, propuse să se facă o pauză şi să se aerisească încăperea. Cînd pauza luă sfîrşit şi toţi se întoarseră la locurile lor, el spuse: — Să mai ascultăm o dată propunerile făcute, cu argumentările aduse şi obiecţiile ridicate. Ş i . . . puse în funcţiune un magnetofon, cu ajutorul căruia înregistrase mai înainte toate cuvîntările participanţilor, fără ca aceştia să ştie. Merita să vezi mutrele oratorilor în timp ce-şi ascultau cuvîntările şi replicile, oare mai înainte li se păruseră atît de lămurite şi de elocvente! — Ei, acum să continuăm discuţia, propuse preşedintele schimbînd benzile magnetofonului şi dîndu-i drumul în mod oarecum ostentativ. Formulările mai bine gîndite şi mai clar exprimate îngăduiră să se găsească o rezolvare justă a problemei, rezolvare cu care toţi au fost de acord. Interesant este faptul că, de atunci, consfătuirile care aveau loc în biroul prietenului meu se desfăşurau în mod mult mai productiv, deoarece participanţii, te- mîndu-se că magnetofonul ar putea fi pus în funcţiune, căutau să-şi expună ideile în mod concis, bine gîndit, cu simţul răspunderii. CURIOZITATEA SAU SETEA DE A CUNOAŞTE?' Cîndva, eram convins că ştiinţa s-a născut din curiozitate. Mai tîrziu însă, maturizîndu-mă, am înţeles că la baza ştiinţei stă necesitatea omului de a cunoaşte. Cunoscând un fenomen oarecare, el îl pune în slujba sa şi-l poate stăpîni. Rădăcinile biologice ale acestei neoesităţi se af'lă în reflexul de orientare, propriu, în oarecare măsură, şi animalelor. După cum, am mai spus, I. P. Pavlov a denumit în mod plastic acest reflex „Ce este?“ La animale, el este foarte util din punct de vedere biologic, le apără de primejdii.

încercaţi să fluieraţi şi căţelul care moţăie la picioarele voastre, lipsit încă de experienţă, va ciuli numaidecât urechile. Reflexul „Ce este?“ e un reflex necondiţionat. Pe baza lui se formează, atît la oameni cît şi la animale, un mare număr de reflexe condiţionate de orientare. Tot el stă şi la baza atenţiei involuntare, a curiozităţii şi a setei de a cunoaşte. Atît curiozitatea cît şi setea de a cunoaşte sânt manifestări ale necesităţii omului de a şti, aceasta, constituind latura lor comună. însă năzuinţa de a cunoaşte este, în cazul curiozităţii, lipsită de orientare, ea constituind un scop în sine: a privi pentru a vedea, a afla pentru a şti. De aceea, curiozitatea nu aduce folos omului, nu-i îmbogăţeşte cunoştinţele. Curiozitatea satisfăcută atinge năzuinţa de a cunoaşte. Setea de a cunoaşte este însă totdeauna orientată spre un scop bine determinat. Năzuind să-şi satisfacă setea de a cunoaşte, omul îşi dă seama pentru ce vrea să cunoască un anumit lucru. De aceea, setea de a cunoaşte îmbogăţeşte experienţa omului, iar faptul de a fi înţeles un lucru îi deschide perspectiva de a cunoaşte şi în viitor. Dar şi setea de a cunoaşte poate avea felurite aspecte. De pildă, ce credeţi că o îndeamnă pe mahalagioaica, care umblă veşnic cu vorbe şi cu bîrfeli, să tragă cu urechea la ce vorbesc vecinii, curiozitatea sau setea de a cunoaşte? Fireşte, setea de a cunoaşte. Ea trage cu urechea, ca să poată otrăvi cu bîrfelile ei viaţa vecinilor şi să-şi întărească renu- mele de persoană „bine informată”. Aşadar, nu setea de a cunoaşte propriu-zisă, ci scopurile în slujba cărora ea este pusă îi determină valoarea. Nu setea de a cunoaşte s-a născut din curiozitate, ci, dimpotrivă, curiozitatea este setea de a cunoaşte care şi-a pierdut scopul. Cu alte cuvinte — curiozitatea este setea de a cunoaşte lipsită de scop. Şi din moment ce lucrurile stau aşa, nu este prea greu ca dintr-un om curios să facem un om dornic de a cunoaşte. Trebuie numai să-l ajutăm ca manifestările hidoase ale curiozităţii sale să capete scopuri demne de năzuinţa de a cunoaşte. Aceasta nu înseamnă însă că setea de a cunoaşte trebuie ruptă de curiozitate. Un om curios este în orice caz preferabil unuia care nu se interesează de nimic, mai ales dacă este tînăr. Dacă v-aţi uitat aici cînd a fost vorba să căutaţi „al patrulea de prisos” şi să rezolvaţi desenele de la pagina 181, înseamnă că de fapt curiozitatea este una din trăsăturile caracterului nostru. ILUZIA PE CARE AUTORUL N-O DOREŞTE S-ar putea ca unii dintre cei care vor citi această carte să capete iluzia nu numai că au înţeles tot ce a scris autorul ei, dar şi că se pot lăuda că s-au familiarizat cu psihologia. Psihologia distractivă nu are menirea de a înlocui manualele de psihologie, după care se studiază această ştiinţă, însă este legitim ca asimilarea unui şir de noţiuni izolate să dea iluzia că sînt cunoscute toate problemele. Această iluzie este frecventă la oamenii care au o imaginaţie bogată, dar sînt superficiali în fond. Omul lipsit de cultură nu-şi dă seama de întinderea ignoranţei sale, tocmai pentru că nu cunoaşte limitele pe care le-ar putea atinge, dacă ar studia temeinic ştiinţa. O asemenea iluzie constituie baza psihologică a diletantismului, a substituirii sistemului de noţiuni prin cunoştinţe fragmentare. Volumul cunoştinţelor acumulate de omenire este atât de mare, încît nici un om nu le poate cuprinde pe toate. Pe de altă parte, nu este de loc bine ca omul să se specializeze numai într-o singură direcţie, deoarece ajunge astfel unilateral. Kozma Prutkov îi asemuia pe oamenii de acest fel cu un abces la o măsea. Kliment Arkadievici Timireazev a arătat demult că se poate evita atît diletantismul dt şi cultura unilaterală. El spunea că trebuie să ştim despre toate dte puţin, dar totul despre anumite lucruri.. CINE ESTE MAI INTELIGENT?

Multe poveşti a creat înţelepciunea populară despre Ivanuşku-duracika 1 care pînă la urmă se dovedea a fi mai isteţ decît fraţii săi, oameni practici, dar mărginiţi. Inteligenţa este capacitatea omului de a gîndi şi de a-şi pune de acord acţiunile cu realitatea. însuşirile gîndirii pot fi pozitive şi negative. Cele pozitive sînt: spiritul critic, supleţea, lărgimea, adîn- cimea şi rapiditatea gîndirii. Gîndirea activă şi cea critică determină spiritul de iniţiativă. Spiritul de i Personaj asemănător lui Păcală din povestirile noastre populare — Nota trad.

.iniţiativă, unit cu rapiditatea şi lărgimea gîndirii formează perspicacitatea, iar perspicacitatea, însoţită de o anumită calitate a memoriei, şi anume de promptitudine, constituie ceea ce numim ingeniozitate. Basmele populare atribuie totdeauna eroilor pozitivi perspicacitate şi ingeniozitate. însuşirile negative ale gîndirii sînt: inconsistenţa, şablonismul, îngustimea, superficialitatea, încetineala. Inteligenţa este acea calitate a personalităţii în care se manifestă particularităţile pozitive ale gîndirii ce-i sînt proprii. Unii oameni trăiesc mai mult prin inteligenţă, alţii prin sentimente. Cum este mai bine? — Depinde, pentru cine şi cînd. In ştiinţă nu poţi obţine realizări numai cu sentimentul. Acolo este nevoie de raţionament, uneori chiar de scepticism'. în artă însă este nevoie de sentiment. Totuşi, fără „emoţii umane" n-a existat niciodată, nu există şi nici nu poate exista căutarea adevărului de către om — spunea Lenin. Pasiunea pentru muncă este unul din cele mai importante atribute nu numai ale pictorului, ale gânditorului, ci, în general, ale fiecărui om în parte. Iar raţionamentul, atât de necesar în ştiinţă şi tehnică, în relaţiile cu oamenii se poate transforma uşor în calcul interesat, care poate fi folositor pentru un lucrător din domeniul economic, însă ca principiu moral a fost şi rămîne respingător. O uriaşă importanţă prezintă experienţa omului, atît în domeniul unde lucrează şi unde este nevoit să-şi folosească inteligenţa şi perspicacitatea, cit şi în domeniile învecinate care îi pot fi utile. Un om care se dovedeşte a fi inteligent pentru un anumit domeniu poate fi foarte redus pentru un altul. Marele pedagog şi psiholog Konstantin Dmitrievici Uşinski spunea că inteligenţa înseamnă „un sistem de cunoştinţe bine organizate". Vladimir Ilici Lenin arăta că inteligent nu este omul care nu face greşeli. Asemenea oameni nici nu există şi nici nu pot exista. Inteligent este acela care nu face greşeli prea grave şi se pricepe să le îndrepte cu uşurinţă şi fără zăbavă.

M

E

M

O

R

I

A

EUL — Ce înseamnă Eul? Cum se face că eu ştiu că eu sînt aceeaşi persoană cu acela oare, la vîrsta de trei ani, stătea la ţară şi alerga la gîrlă să dea de mîncare raţelor, care a fost bolnav de tuse convulsivă, care intr-un rind schiind s-a dus de-a rostogolul de pe un deal, care mai tîrziu a mers la şcoală, a devenit pionier, apoi comsomolist?. . . Iar acumi îmi aduc aminte de toate acestea. Oare ce este acest Eu al meu, atît de diferit şi totuşi unul şi acelaşi? Această întrebare a frămîntat omenirea de multe mii de ani. Neputînd să-i găsească un răspuns, oamenii au născocit sufletul nemuritor, socotindu-1 Eul lor, care sălăşluia vremelnic în corpul muritor. Corpul creştea, se schimba, îmbâtrinea, murea, dar Eul rămînea neschimbat. El putea să părăsească trupul şi să zboare în timpul somnului, putea chiar să se mute în alte corpuri de oameni sau de animale. In modul cum se pune întrebarea este cuprins şi răspunsul corespunzător. De fapt, cel care a pus-o a enumerat ceea ce şi-a adus aminte despre el. Ar fi putut povesti mult mai multe, însă nu este în stare să facă aceasta la nesfîrşit, nici măcar un timp mai îndelungat. Memoriile pe care le editează în mai multe volume conţin nu numai ceea ce autorul şi-a adus aminte despre el, dar şi

ceea ce a cules din diferite izvoare nemijlocite, cu toate că în limba franceză cuvântul „memoire“ înseamnă memorie. încercaţi să treziţi în memoria voastră reprezentări, imagini, care vi s-au întipărit în minte nemijlocit încă din perioada primei copilării. Veţi vedea că nu sînt chiar aşa de multe. Totuşi, veţi putea povesti despre voi mult mai multe lucruri, deoarece o bună parte dintre acestea le ştiţi din spusele altora. Adeseori este greu de stabilit dacă lucrurile s-au petrecut într-adevăr aşa sau vi s-a întipărit în minte ceea ce aţi auzit de la alţii. In urma unei comoţii cerebrale omul poate uita limba maternă şi chiar trecutul său. Un astfel de bolnav cu amnezie retrogradă spune: „Eu îmi dau seama că sînt viu, dar nu ştiu cine sînt“. Eul său nu mai este identic cu cel al oamenilor sănătoşi. Eul omului este continuitatea conştiinţei sale la baza căreia stă memoria. Iar memoria este reflectarea de către conştiinţă, pe calea memorării, reproducerii şi recunoaşterii, a ceea ce a fost în experienţa trecută a omului, reflectare care are la bază formarea în scoarţa cerebrală a unor legături temporare destul de stabile. Grecii antici credeau că Mnemozina, zeiţa memoriei, era mama celor două muze ale ştiinţei şi artelor. Marele dramaturg grec Eschyl (care a trăit între anii 525—456 î.e.n.) a pus în gura eroului său Pro- meteu următoarele cuvinte: Le-am dat ştiinţa foarte-naltă a cifrelor Şi folosirea literelor; în sfîrşit Le-am dat memoria, ce-i mama muzelor...

Memoria păstrează nu numai ceea ce percepe omul, ci şi ceea ce gîndeşte. De aceea, Eul omului reflectă totdeauna timpul în care trăieşte, de obicei rămînînd puţin în urmă, dar uneori luînd-o şi mult înainte. DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Felida, o tînără franţuzoaică, avea o fire bolnăvicioasă, închisă, melancolică, timidă. îşi pierdea adeseori cunoştinţa pentru cîteva minute, iar dnd îşi revenea era un alt om: veselă, vioaie, cochetă, chiar uşuratică. Dar după un timp oarecare îşi pierdea din nou cunoştinţa şi redevenea cum era de obicei. Se părea că fata trăia două vieţi diferite: în fiecare dintre ele îşi amintea tot ce era în legătură cu starea respectivă, uitînd ce i se întîmplase în cealaltă stare. Dîndu-şi seama în starea a doua că e pe punctul de a deveni mamă, nu se putea dumiri eu nici un chip în prima stare ce este cu ea. Cunoscîndu-şi boala, Felida izbuti, treptat, să se adapteze din ce în ce mai bine la ea şi chiar s-o mascheze cu îndemânare. Astfel, o dată ea a trecut de la o stare la alta în timp ce se întorcea de la o înmormântare în aceeaşi trăsură cu alte femei care nu ştiau de boala ei. Neînţelegînd de ce este în doliu şi despre pe răposată vorbesc femeile cu care mergea, Felidei i-a venit în minte să pună cîteva întrebări ajutătoare, reuşind astfel să iasă din încurcătură. La sfîrşitul secolului trecut şi la începutul secolului nostru, psihiatrii au descris mai mult de douăzeci de asemenea cazuri de dedublare a personalităţii: un băiat trăia şase personalităţi diferite. Aceste cazuri de îmbolnăvire a memoriei confirmă legătura Eului nostru ou memoria. Odinioară asemenea bolnavi cădeau jertfă superstiţiilor şi piereau repede. A FOST SAU N-A FOST? — Mă pregăteam pentru examene şi eram foarte obosit, cînd am simţit deodată că conştiinţa mea se găseşte într-o stare oarecum ciudată •— mi se adresă un student. De atunci, fie că stau, învăţ, vorbesc sau ascult o prelegere, pe neaşteptate am impresia că toate acestea s-au mai petrecut o dată, întocmai ca şi acum. Ştiu bine că n-am mai auzit niciodată prelegerea respectivă, mai mult, că am păşit pentru îintîia oară pragul amfiteatrului. îmi repet de cîteva ori lucrul acesta, totuşi impresia că toate acestea s-au mai petrecut cândva nu mă părăseşte. Spuneţi-mi, vă rog, este ceva grav?

L-am liniştit. Psihiatrii cunosc bine acest simptom de tulburare a recunoaşterii; el se manifestă de obicei în cazuri de surmenaj şi poartă numele de „deja vu“, ceea ce pe franţuzeşte înseamnă „deja văzut". Acest fenomen a fost adeseori izvorul unor superstiţii. Omul evlavios credea că, deşi n-a luat parte cu trupul la cutare sau cutare eveniment din trecut, totuşi sufletul lui a fost acolo şi a văzut şi a simţit totul. O astfel de stare se produce atunci cînd îţi aminteşte doar ceea ce ai trăit cu adevărat în trecut, însă fiind obosit nu-ţi dai seama de această stare şi ţi se pare că totul s-a mai întîmplat. Cel mai bun mijloc de a scăpa de asemenea senzaţii este o odihnă bună. L-A RECUNOSCUT —

Nu mă recunoaşteţi?

—

Iertaţi-mă, nu vă recunosc. Dar unde v-am mai întâlnit?

—

Nu vă aduceţi aminte, în oraşul cutare, în anul cutare!

—

A! Dumneavoastră sînteţi...

Un asemenea dialog poate fi auzit destul de des. Recunoaşterea este identificarea a ceea ce este perceput în momentul de faţă cu ceea ce a fost perceput anterior. Ea poate fi de diferite grade, de la impresia vagă că în momentul respectiv cunoşti obiectul perceput, pînă la convingerea deplină a identităţii. Ca şi în cazul dialogului de mai sus, întrebările ajutătoare uşurează recunoaşterea.

Daţi unuia dintre colegii voştri să privească timp de zece secunde desenul de pe această pagină, în timp ce acoperiţi pagina următoare. Apoi acoperiţi prima pagină, arătaţi-i desenul de pe pagina 226 şi cereţi-i să recunoască figurile^ care sînţ reprezentate şi în desenul precedent. Dacă repetaţi acest experiment cu acelaşi om, numărul figuiiloi recunoscute va fi mai mare. Aceasta se explică nu numai prin percepţia repetată a desenului, ceea ce ajută la o mai bună memorare, ci şi printr-o mai bună înţelegere a problemei şi o dorinţă mai mare de a o rezolva. De obicei, noi înregistrăm mai temeinic în minte imaginea obiectului despre care ştim că ni se va cere să-l recunoaştem. Uneori însă recunoaşterea ne poate înşela, creîn- du-ne iluzia cunoaşterii. Recunoşti ceva, chiar ţi se paie că vezi paragraful respectiv din manual ,,pe pagina din stînga, sus“, şi-ţi zid c& cunoşti problema. Cunoaşterea însă nu este acelaşi lucru cu recunoaşterea.

__

.

Experimente asupra recunoaşterii se pot face şi altfel, verificîndu-se totodată şi memoria vizuală. regatiţi câteva foi cu pătrăţele, de mărimea rîfese- nului de la pagina 226, şi desenaţi din memorie tot ce aţi reţinut in minte după ce aţi privit acest desen Apoi mai prmţi-1 o dată,

desenaţi din nou si repetaţi operaţia pma cînd veţi reţine în minte toate figurile dm desen. Numărul figurilor pe care le-aţi memorat prima oara va caracteriza volumul memoriei voastre vizuale, iar numărul repetărilor până la memorarea completă — rapiditatea ei. După dteva ore sau, şi mai bine, a doua zi, desenaţi^ din nou figurile pe care le-aţi memorat. Căutaţi sa le recunoaşteţi după desen. Comparind precizia memoram eu precizia recunoaşterii, vă veţi

putea convinge că aceasta din urmă este mai mare. Iar dacă veţi repeta încercarea de a reproduce şi de a recunoaşte figurile memorate după un timp mai îndelungat, vă veţi convinge că durabilitatea memoriei este mai mare la recunoaştere decît la reproducere. Volumul, rapiditatea, precizia şi durabilitatea — acestea sînt însuşirile principale ale memoriei, cele care îi caracterizează productivitatea. CĂMARA MEMORIEI Se povesteşte că un om, voind să-şi completeze cultura, a început să înveţe la rînd articolele din Enciclopedie. Dar n-a izbutit să ajungă decît pînă la . cuvîntul „absurd". Totuşi, chiar dacă ar fi continuat s-o studieze, nu s-ar fi ales cu mare lucru, pentru că Enciclopedia este un îndreptar, iar la baza culturii stă sistemul cunoştinţelor acumulate. Cea mai importantă dintre însuşirile de care depinde productivitatea memoriei este promptitudinea ei, priceperea de a alege repede din volumul informaţiilor memorate ceea ce este necesar la momentul oportun. Există oameni care ştiu multe, dar al căror volum de cunoştinţe zace în memorie ca un balast. Cînd au nevoie să-şi amintească ceva, nu le vine în minte ceea ce trebuie, iar informaţiile de care nu au nevoie, le apar în memorie de la sine. Altora însă, chiar cu un volum de informaţii mai mic, toate cunoştinţele ie stau „la îndemînă" şi memoria lor reproduce totdeauna tocmai ceea ce le trebuie. Vă voi da un sfat folositor. Nu trebuie să înveţi mai întîi ceva de mîntuială şi abia după aceea să încerci să-ţi dezvolţi promptitudinea memoriei. Trebuie să ştiţi că promptitudinea

-memoriei se formează în procesul memorării, care, în mod obligatoriu, trebuie să fie logică şi în cursul căreia se stabilesc chiar de la început legături între ceea ce se memorează şi împrejurările în care aceste informaţii pot fi de folos. Dacă citim un roman istoric şi comparăm evenimentele descrise în el eu ceea ce este scris într-un manual de istorie, ne pregătim memoria în vederea reproducerii celor citite, atunci cînd va fi vorba despre faptul istoric respectiv. _ în procesul memorării, materialul trebuie mereu sistematizat. în această privinţă, o mare importanţă prezintă capacitatea de a găsi asemănări şi deosebiri între lucruri. „Memoria este cămara minţii, o cămară cu foarte multe rafturi şi de aceea totul’ trebuie pus în bună rînduială chiar de la început" — sfătuia Suvorov. Napoleon susţinea că toate informaţiile şi cunoştinţele pe care le posedă sînt rînduite în capul său ca în sertarele unui scrin, astfel încît este sufi- . cient să deschidă un anumit sertar pentru a scoate informaţiile de care are nevoie. în procesul acumulării cunoştinţelor, sistematizarea contribuie cel mai mult la dezvoltarea promptitudinii memoriei. Cînd memorăm ceva, trebuie să ne dăm seama de scopul şi de împrejurările în care diversele cunoştinţe ne-ar putea fi da, folos. IN CE CONSTĂ DEOSEBIREA? Priviţi timp de un minut desenul de pe pagina 229 şi căutaţi să memoraţi cît mai amănunţit ceea ce reprezintă_ el. Apoi, priviţi desenul următor şi notaţi pe o foaie de hîrtie: într-o coloană — ce lipseşte din al doilea desen în comparaţie cu primul,

Iar în altă coloană — ce este în plus. în timp ce pliviţi unul dintre desene, aooperiţi-1 pe celălalt. După aceea, comparaţi-le şi controlaţi ce n-aţi reţinut cînd aţi privit primul desen. Efectuînd acest experiment cu prietenii voştri, veţi putea constata deosebirile în ceea ce priveşte memoria lor vizuală. Rezultatele experimentului vor oglindi, în afară de memoria vizuală, spiritul de observaţie şi atenţia cu care sînt privite ambele desene, mai ales primul.’ De asemenea, vor oglindi şi apercepţia, despre cafe .am vorbit mai înainte. Memoria vizuală poate fi verificată variindu-se „jocurile indienilor' 1, despre care am vorbit mai înainte. Pentru aceasta, grupul de obiecte trebuie prezentat nu o secundă, ci mai mult, de exemplu, un minut, pentru ca subiectul să aibă timp să examineze toate obiectele şi să încerce să le memoreze cit mai bine. întrebări asupra celor memorate se pot pune după cîteva minute sau după un interval de

timp mai mare, controlîndu-se astfel nu numai me- c\ ^ uitarea. Repetarea acestei variante a J culm contribuie la dezvoltarea memoriei vizuale. AVEŢI O MEMORIE BUNĂ? Citiţi cu atenţie, dar numai o singură dată. şi căutaţi sa memoraţi următoarele numere: 64 93 57 68 46 37 39 52 74 49 ScrieţWe pe cele pe care le-aţi memorat, pe cît posibil in aceeaşi ordine. Totalitatea numerelor memorate va caracteriza vo umul memoriei voastre vizuale mecanice, iar totalitatea numerelor memorate în ordinea cuvenită va indica precizia ei. Dacă cineva v-ar citi cu glas tare un asemenea şir de numere, compuse din două dfre, aţi putea să vă apreciaţi memoria auditivă mecanică şi, comparînd rezultatele, să stabiliţi care din tipurile de memorie predomină la dumneavoastră — cea vizuală sau cea auditivă — bineînţeles, dacă nu intervine ceva care să facă ca aceste rezultate să fie întâmplătoare. Citind sau ascultând un text oarecare şi notând apoi pe hîrtie ceea ce s-a memorat, se poate stabili precizia nu numai a memoriei mecanice, ci şi a celei logice. Iată două texte deopotrivă de grele, compuse special de mine, care permit studiul memoriei unuia şi aceluiaşi om în două împrejurări, de pildă cînd este obosit şi atunci cînd este odihnit. 28 de colhoznici din colhozul „Calea lui Octombrie", care a depăşit planul pe primul trimestru al acestui an cu 153% la lapte şi 112% la unt, au fost premiaţi. 8 dintre ei au primit concedii gratuite la casa de odihnă „Lumina", iar ceilalţi — daruri de preţ. Premiul care i-a fost acordat colhoznicului Kunea a constat dintr-o excursie pe Volga, pe care a şi făcut-o luna aceasta. In şedinţa de ieri, Sovietul oraşului Zarecinîi a adoptat planul de construcţii pe cel de al IV-lea trimestru al anului curent. S-a hotărît să se termine construcţia a opt creşe, cinci şcoli şi două spitale. Preşedintele sovietului orăşenesc, tovarăşul Smirnov, a propus ca unul din spitale să poarte numele doctorului Nadei, ucis în mod barbar de hitlerişti în anul 1942. Propunerea a fost adoptată. Dar să nu căutaţi să vă apreciaţi memoria după rezultatele unui singur experiment. în primul rînd, calitatea memoriei se stabileşte după variatele ei aspecte, iar în al doilea rînd, s-ar putea să aveţi o memorie mecanică bună şi una logică slabă, sau invers. Pe lingă aceasta, memoria voastră poate fi în mod vremelnic slăbită de oboseală, de starea sănătăţii sau chiar de o proastă dispoziţie. în sfîrşit, o memorie slabă poate fi dezvoltată şi, dacă nu chiar mîine, după un timp oarecare să devină bună. VREŢI SA VĂ DEPRINDEŢI

SA MEMORAŢI ClT MAI TEMEINIC? în timpul unei plimbări ne-a impresionat pe toţi un peisaj deosebit de frumos. —- Ce privelişte incintătoare! a exclamat unul dintre însoţitorii mei. Ce n-aş da să mi-o pot întipări cit mai bine în minte! De obicei, te uiţi cu nesaţ la o privelişte, dar ajunge să închizi ochii pentru ca în memorie să-ţi apară o imagine ştearsă, difuză şi incompletă a celor văzute cu câteva clipe mai înainte. într-adevăr, când încerci să reconstitui ceva în minte, reprezentarea este totdeauna mai palidă şi mai puţin completă decât percepţia. Dar dacă vrei să memorezi mai temeinic o privelişte, procedează în felul următor: după ce ai privit cu atenţie peisajul închide şi deschide ochii de câteva ori la rînd, făcînd în acest timp comparaţie între ceea ce vezi şi ceea ce îţi reprezinţi. Vei constata că de fiecare dată reprezentarea va deveni tot mai clară, tot mai deplină şi mai distinctă. Să presupunem că ai descoperit ceva nou în ceea ce ai văzut deja. Legînd aceste noi informaţii cu urmele reprezentării, îţi vei putea îmbogăţi imaginea. Uneori ţi se va părea chiar că ai văzut ceea ce ai observat abia mai târziu. Un tablou, un monument, o construcţie arhitecturală şi aşa mai departe, pe care le analizăm singuri, se memorează de obicei mult mai slab decît atunci când le privim, ascultând explicaţiile unui ghid priceput. FĂRĂ A CUNOAŞTE LIMBA Este cunoscut un fapt petrecut mai demult, tind o femeie fără ştiinţă de carte, îmbolnăvinduse şi aflîn- •du-se în delir, a început să recite cu precizie fragmente lungi din cărţi în limbile greacă şi ebraică, limbi pe care nu le cunoştea. Cînd şi-a revenit, bolnava n-a putut să dea nici o lămurire. Mai tîrziu s-a constatat că în trecut ea fusese femeie de serviciu la un pastor, care avea obiceiul să citească cu glas tare anumite pasaje din cărţile lui preferate în limbile greacă şi ebraică. Unele fragmente se întipăriseră involuntar în memoria femeii, care în mod tot involuntar le-a reprodus în timpul delirului. Acest caz rar dovedeşte posibilitatea unor întîm- plări asemănătoare, mai puţin spectaculoase, şi ajută la o mai bună înţelegere a naturii memoriei. CITATE ŞI CITATOMANIE Iată o convorbire care a avut loc într-o zi într-un amfiteatru al universităţii. Am întrebat pe un student: —

Ai memorat, aşa cum ne înţelesesem, propoziţia pe care am citit-o la lecţia trecută?

— Desigur că ara memorat-o, mi-a răspuns cu convingere studentul. Dumneavoastră aţi spus: „Alaltăieri a coborît aici un avion“.

Nu mi-am putut stăpâni un zîmbet şi am replicat: — îmi închipuiam eu că nu vei memora chiar ad literam ceea ce am spus, dar nici nu mă aşteptam să aud cu totul alte cuvinte. Eu ţi-am cerut să memorezi propoziţia: „Acum două zile a aterizat în acest loc un aeroplan'1. Dumneata ţi-ai format o anumită imagine după înţeles şi ţi-ai întipărit-o întocmai în memorie. Dar din cuvintele pe care le-am spus eu,, n-ai putut memora nici unul, le-ai înlocuit pe toate prin sinonime. Acum judecaţi singuri — m-am adresat eu celor din sală — propoziţia a fost bine sau rău memorată? — Bine, fără îndoială, a răspuns unul dintre studenţi. Dumneavoastră nu i-aţi spus că trebuie şă memoreze cuvînt cu cuvînt, iar înţelesul a fost redat perfect. — Dacă şi eu aş începe să recit versurile şi rolurile tot atît de „perfect", aş fi, desigur, dată afară din cercul dramatic — a obiectat o fată. Amândoi aveau dreptate. Fără îndoială că versurile, ca şi rolurile, trebuie învăţate cuvînt cu cuvînt sau, cum se spune în psihologie, pe de rost. în ştiinţă şi în procesul de învăţămînt, însă, este mai importantă memorarea după sens, deoarece aceasta este mai temeinică şi mai eficientă. învăţarea pe de rost, cuvînt cu cuvînt, fără judecată (fără întrerupere) înseamnă de fapt toceală, iar înlocuirea propriilor noastre idei prin citarea ad literam a ideilor expuse de alţii, poartă numele de citatomanie. Memorării după sens i se mai spune memorare logică şi ea este' rezultatul unui proces psihic complex. Etapele acestui proces sînt prezentate în mod schematic în desenul din pagina 234, dar de fapt în viaţa de toate zilele unele dintre ele coincid în timp.' Fireşte, nu orice reproducere a unui citat înseamnă citatomanie. Deseori nu ne mulţumim să traspunem înţelesul, ci redăm cuvînt cu cuvînt nu numai versurile, ci şi unele idei exprimate de întemeietorii marxism-leninismului, de oameni de stat şi de militanţi pe tărîm obştesc, de clasici ai ştiinţei, literaturii şi artei. Aşa procedez şi eu în această carte. Nu încape nici o îndoială că este mai interesant şi mai de folos pentru voi să citiţi şi uneori chiar să recitiţi ideile lor precise, clar formulate, decît să urmăriţi expunerea acestor idei în tălmăcirea mea, tălmăcire în care s-ar putea să fi scăpat unele subtilităţi şi nuanţe. Aceste idei originale le veţi memora, desigur, în primul rînd după sens, şi memorîndu-le astfel veţi fi mai, aproape de original, decît dacă le-aţi citi după expunerea mea. CÎND ESTE DE FOLOS UITAREA în desenul următor se arată cît timp şi în ce volum poate omul reţine în memorie materialul însuşit. După o zi se uită 25% din ceea oe s-a memorat. Această curbă a fost întocmită în anul 1885 de către psihologul german Hermann Ebbinghaus, în procesul memorării şi reproducerii mecanice a unui material

care n-a fost înţeles. Productivitatea memorării după sens este de aproximativ douăzeci şi cinci de ori mai mare decît productivitatea memorării mecanice. Materialul memorat după sens se păstrează cu mult mai mult timp, deşi se uită şi el mai devreme sau mai târziu, dacă nu este împrospătat din când în cînd. Dar, ar fi greşit să se creadă că memorarea este totdeauna folositoare. Uneori ne rămîn în minte o mulţime de nimicuri absolut inutile, care pînă la urmă ne-ar putea încărca fără rost memoria, dacă nu le-am uita repede. Uitarea ne scapă de amintiri neplăcute şi, ceea ce este şi mai important, ne ajută să ne debarasăm de amănunte, să păstrăm în minte noţiunile şi concluziile, principale, generalizate. Noi putem înţelege şi reproduce prin cuvintele noastre ceea ce citim tocmai pentru că nu sîntem în stare să memorăm totul pe de rost. Am avut prilejul să cunosc un om care nu uita nimic. Se afla într-un spital de neuropsihiatrie. Acest bolnav era copleşit de amintiri şi nu putea să formuleze nici un gînd propriu. El reproducea cuvînt cu cuvînt articole lungi din ziare, care i se citiseră cu cîteva zile mai înainte şi pe care nu le înţelegea şi în acelaşi timp nu era în stare să redea cu vorbele lui nici cea mai simplă povestire pentru copii. MINTE CA UN MARTOR OCULAR Să admitem că mai mulţi oameni au fost martori la o întîmplare, poate chiar una foarte simplă. Cereţi fiecăruia în parte să descrie această întîmplare şi veţi înţelege atunci cât de grea este munca anchetatorului care are de audiat martori; în acelaşi timp vă veţi convinge de adevărul zicalei pe care am folosit-o aici ca titlu. Cu di o întîmplare produce mai multe emoţii, cu cît trece mai mult timp de dnd ea s-a petrecut, cu atît mai flagrante vor fi deosebirile dintre declaraţiile martorilor. Cauzele acestui fenomen constau în selectivitatea percepţiei, în apercepţie, precum şi în selectivitatea memoriei şi a uitării, procese pe care cititorul le cunoaşte din cele expuse mai înainte. POVESTIRI VÎNĂTOREŞTI Cînd apreciem amintirile martorilor oculari şi ale celor ce au luat parte la evenimente bogate în emoţii, nu trebuie să uităm şi un alt factor. Pentru aceasta- însă voi apela la Lev Nikolaevici Tolstoi: „ .. . ll rugă pe Rostov (Boris Drubeţkoi — K. P.) să le povestească ceva despre locul şi împrejurările în care fusese rănit. Lui Rostov îi făcea plăcere să povestească şi el îşi depănă istorisirea cu însufleţire cresdndă pe măsură ce înainta în desfăşurarea ei. Povesti bătălia de la Schongraben, întocmai aşa cum povestesc de obicei despre lupte cei care au luat parte la ele, adică aşa cum le-ar fi plăcut lor să fie, aşa cum au auzit de pe la alţi povestitori sau aşa cum e mai frumos de povestit, dar în nici un caz aşa cum s-a întîmplat, cu adevărat. Rostov era un om drept şi sincer şi pentru nimic în lume n-ar fi spus cu tot dinadinsul un neadevăr. îşi începuse

povestirea ou gândul să le înşire toate, tocmai aşa cum. se petrecuseră, dar fără să vrea şi pe nesimţite trecuse pragul neadevărului Fragmentul din Război şi pace, pe care l-aţi citit acum, se referă întru totul şi la esenţa psihologică a multora dintre aşa-numitele „povestiri vînătoreşti". Uneori această tendinţă de a povesti, redînd ceea ce ai vrea să fie realitate (fabulaţie) este simptomul unei evoluţii patologice a personalităţii, expresia unei stări bolnăvicioase. Lăsîndu-se condus numai de dorinţa de a fi în centrul atenţiei, un astfel de povestitor născoceşte despre el şi despre mediul înconjurător povestiri fantastice, fără a ţine seama de adevăr. Să ne aducem aminte de celebrul Tartarin din Tarascon sau chiar de baronul Miinchausen. Totuşi un om de felul acestora nu trebuie confundat cu un mincinos, deoarece, spre deosebire de acesta, el e sincer în născocirile sale. CE FRUMOS A FOST! Intr-o zi am pornit ou un grup să facem o plimbare pe mare într-o barcă cu motor. Ne depărtasem de ţărm, cind — nenorocire! s-a defectat motorul, aşa că a trebuit să trecem la vâsle. Colac peste pupăză, s-a pornit şi o ploaie care ne-a murat pînă la piele. îngheţaserăm de frig şi începuserăm să fim nervoşi, ba unii s-au luat chiar la harţă. Intr-un cuvânt o plimbare ide pomină. De atunci trecuse o bună bucată de timp. Dar cu cîtă plăcere, ce haz făceam cînd ne aduceam aminte de această plimbare plină de ghinioane. Aici este vorba de legea biologică atît de oportună a uitării, una din formele selectivităţii memoriei. Ceea ce e rău, neplăcut, se uită mai repede şi mai deplin decît ceea ee este frumos, plăcut. Omul poate memora ceea ce a perceput datorită memoriei vizuale şi auditive, mişcările — datorită memoriei motorii, ideile — datorită celei logice, însă el poate memora şi sentimentele sale: pentru aceasta, există memoria afectivă. Cînd cu aducerile aminte Străbaţi al vieţii drum amar De mult uitate simţăminte învie-n sufletul tău iar. Aceleaşi suferinţi şi gînduri, Nelinişti vechi, cu stins ecou Te cheamă ca-n atîtea rînduri Să verşi o lacrimă din nou ...

Aceste cuvinte, care aparţin cunoscutului revoluţionar democrat şi poet de la mijlocul veacului trecut, Nikolai Platonovici Ogariov, au fost luate de Herzen ca epigraf pentru prima parte a cărţii sale Fapte şi cugetări. — Din moment ce sînteţi în stare să păliţi sau să vă roşiţi numai la amintirea celor întîmplate, din moment ce vă temeţi să vă gîndiţi la o nenorocire trăită chiar demult, înseamnă că aveţi memoria sentimentelor sau memorie afectivă — spunea Konstan- tin Sergheeviei Stanislavski. Dar, după cum am arătat, întîmplările plăcute nu se memorează la fel ca cele neplăcute. Dacă femeile ar ţine minte toate neplăcerile sarcinii şi ale naşterii mai mult decît bucuriile maternităţii, puţine dintre ele ar dori să mai aibă un al doilea copil, şi astfel neamul omenesc s-ar fi stins demult. Dacă oamenii ar ţine minte mai ales ceea ce este neplăcut, n-ar aştepta de la viaţă decît neplăceri şi ar fi nişte pesimişti înveteraţi; or, prin firea sa, omul este optimist. Totuşi, această lege are şi un aspect negativ. Cei din generaţia vîrstnică sînt sinceri cînd îi dojenesc pe tineri spunînd: noi nu eram aşa, noi eram mai cumsecade. Uneori acesta este un adevăr, dar de cele mai multe ori aici se manifestă aceeaşi lege a selectivităţii memoriei ca şi în versurile:

Bunicii au trăit cu toţii Mai abitir decît nepoţii...

LA BĂTRÎNEŢE, DESPRE COPILĂRIE De data aceasta prietenii mei erau preocupaţi de problema următoare: din ce cauză bătrînii uită ce-a fost ieri, însă ţin foarte bine minte tot ceea ce a fost în copilărie? într-adevăr, ceea ce s-a memorat în copilărie se păstrează mai temeinic în memorie, de aceea la o ■vîrstă înaintată impresiile trecutului îndepărtat sînt de obicei mai vii decât amintirile legate de întâmplările recente. A memora în mod mecanic ceva nou la bătrîneţe nu este o treabă uşoară. De asemenea, este mai greu să înveţi limbi străine la o vîrstă mai înaintată decît în copilărie şi în tinereţe. Acest lucru trebuie să dea de gîndit fiecăruia dintre voi. Se cunoaşte următorul caz: într-un spital din New York trăgea să moară un bolnav. Copilăria şi-o petrecuse în Italia, ţara sa natală, tinereţea în Franţa, apoi a trăit miult timp în America. Ce s-a constatat? La începutul bolii, pacientul vorbea englezeşte; cînd starea lui s-a înrăutăţit, el a uitat limba engleză şi se înţelegea cu cei din jur în franţuzeşte. Iar în ziua morţii a vorbit numai în italiană. Slăbirea memoriei la bătrîneţe nu este în mod obligatoriu inevitabilă. Cei care se îndeletnicesc cu o muncă intelectuală au memoria bine exersată şi, din această cauză, şi-o păstrează adeseori intactă până la adânci bătrîneţe. Drept exemplu p>ot servi marele număr nu numai de oameni de ştiinţă, ci şi de artişti, p>oeţi, povestitori. PISICA E DE VINĂ — O pisică neagră mi-a tăiat calea, mai bine mă întorceam din drum. Ştiu că-i o prostie şi totuşi asta nu-mi place şi mă indispune totdeauna. Cînd mergeam la şcoală ori de cîte ori îmi tăia calea o pisică neagră luam note rele. Ba, într-un rînd, am căzut chiar la un examen... Desigur, vă vine să rîdeţi, tovarăşe profesor?! Interlocutoarea mea era şi emoţionată, şi ruşinată. Nu, nu-mi venea de loc să rid. Doar eu sînt medic, iar medicii nu rid de pacienţi, ci caută să-i vin* dece. Iar superstiţia este şi ea un fel de boală socială, uneori neînsemnată, aşa ca cea a interlocutoarei mele; alteori însă e o boală înspăimîntătoare, de pe urma căreia a pierit multă lume. Cauza credinţei în semne constă în selectivitatea memoriei. Nu încape îndoială că pe timpul cînd mergeam la şcoală şi noi primeam note rele, chiar dacă nu ne tăia calea vreo pisică, dar mai des se întîmpla să întîlnim pisici şi totuşi să venim acasă cu note bune. Această împrejurare nu ne reţinea însă atenţia, pe cînd, dacă o pisică ne tăia calea şi in acelaşi timp primeam o notă rea, întîmplarea nu mai era uitată. Dar aici nu este vorba numai de selectivitatea memoriei. Cînd întîlneşte o pisică, omul superstiţios îşi pierde încrederea în posibilităţile sale. De aceea şi şcolarul răspunde mai prost decît ar putea, uitînd pînă şi ceea ce ştia mai înainte; iar apoi aruncă toată vina pe întîlnirea cu pisica. Originea superstiţiilor a fost just înţeleasă de filozoful materialist englez Francis Bacon, care arăta în anul 1620 că, dacă nouă ne place să credem în ceva, ne străduim să convingem şi pe alţii de acelaşi lucru, cu toate că deseori şi gradul de importanţă, şi numărul argumentelor în sprijinul afirmaţiei contrare şînt mult mai substanţiale; noi însă fie că nu le acordăm atenţie, fie că le ignorăm în mod conştient, închidem ochii asupra lor, stăruind cu îndărătnicie în prejudecata dăunătoare şi apărînd cu străşnicie părerea aleasă de noi în mod arbitrar. De aici rezultă, după cum observa Bacon pe bună dreptate, că atît în numeroasele superstiţii, cit şi în tălmăcirea viselor, a semnelor şi aşa mai departe, oamenii, care găsesc plăcere în asemenea nimicuri, reţin în minte numai ceea ce vine în sprijinul credinţei lor, şi nu iau în seamă sau ignorează faptele care le contrazic, faptele care pot fi mult mai numeroase.

Cu mult timp înainte de Bacon, Cicero (106— 43 î.e.n.) a descris cazul unui om care, după ce i s-au arătat într-un templu chipurile celor ce scăpaseră din naufragii „numai datorită faptului că aduseseră jertfe zeilor", fiind întrebat dacă acum este convins de puterea zeilor, a răspuns: — Dar unde sînt chipurile acelora care au murit, deşi ei au adus jertfe zeilor? MEMORIE FENOMENALA Genialul fizician şi matematician Leonard Euler avea o extraordinară memorie a cifrelor. De pildă, el ţinea minte primele şase puteri ale tuturor numerelor pînă la o sută. In anul 1812, atenţia savanţilor a fost atrasă de un băiat de opt ani, Zira Kolbern. El putea să ridice în minte numerele pînă la puterea a şaisprezecea şi să extragă rădăcinile lor. Cînd a fost întrebat cîte minute sînt în patruzeci şi opt de ani, a răspuns imediat 25 228 800. Mai mult, după aceea el a indicat foarte exact şi numărul secundelor. „Am adus acasă, în capul meu, în memorie, tot fondul tabloului Petru I şi Aleksei: cu căminul, cornişele, cu cele patru tablouri din şcoala olandeză, cu scaunele, pardoseala şi iluminatul ei; am fost o singură dată în această cameră şi dinadins numai o singură dată, ca să nu-mi alterez impresia cu care am plecat" — scria Nicolai Nikolaevici Ghe despre tabloul său, în care a reprezentat din memorie, cu o mare precizie, o cameră a unuia din palatele de la Peterhof. Se cunosc numeroase exemple de memorie muzicală fenomenală. Mili Alekseevici Balakirev, ascul- tînd la un concert una din operele simfonice ale lui Ceaikovski a reprodus-o cu exactitate în faţa autorului după doi ani. Este interesantă următoarea întîmplare din viaţa creatoare a lui Serghei Vasilievici Rahmaninov, care caracterizează memoria lui muzicală. într-o zi, profesorul său, Serghei Ivanovici Taneev, aştepta vizita compozitorului Aleksandr Konstantinovici Glazunov, care urma să-i cînte noua sa simfonie, abia compusă şi încă necunoscută nimănui. înainte de sosirea lui Glazunov, Taneev, căruia îi plăcea să facă glume, ascunse în dormitorul său pe Rahmaninov, pe atunci încă student la conservator. După ce Glazunov îşi termină de cîntat compoziţia, Taneev îl introduse pe Rahmaninov. Tînărul se aşeză la pian şi repetă în întregime simfonia. Glazunov rămase uimit. Cum e cu putinţă ca un student la conservator să cunoască o operă, a cărei partitură n-o arătase încă nimănui? MNEMONICA La o serată a artiştilor amatori, unul din participanţi a obţinut un mare succes. Iată în ce consta numărul său: el a propus tuturor celor de faţă să spună pe rînd, dar nu prea repede, cîte un cuvînt oarecare şi să ţină minte, sau chiar să-şi noteze numărul de ordine ce a revenit fiecăruia cînd a rostit cuvîntul respectiv. Patruzeci şi opt de persoane au rostit patruzeci şi opt de cuvinte. Apoi le-a cerut să repete cuvîntul spus, dar în altă ordine, la întîmplare şi a precizat fiecăruia, fără greşeală, numărul de ordine cu care îl rostise întâia oară. După aceasta a propus ca fiecare, tot într-o ordine întîmplătoare, să-şi spimă numărul respectiv, iar el rostea cuvîntul corespunzător. (A făcut, ce-i drept, o singură greşeală.) Secretul memoriei sale era simplu. Încă din copilărie, omul acesta învăţase cincizeci de cuvinte, şi pentru fiecare memorase ci te un număr asociat: scau- nul-1, rnasa-2, strada-3, şi aşa mai departe, pînă la cincizeci. Cînd cineva îi spunea un cuvînt, el îl lega imediat prin asociaţie într-o propoziţie cu acel cuvînt al cărui număr trebuia să-l ţină minte. Prima persoană i-a spus cuvîntul „pian“; el a făcut imediat legătura: „Pentru a cînta la pian, trebuie să stai pe scaun". A treia i-a spus „pantaloni". E foarte limpede: „Fără pantaloni nu poţi ieşi pe stradă". Cînd după aceea s-a rostit cuvîntul „pian", nu i-a fost greu să-şi amintească de cuvîntul „scaun", legat în propoziţie cu „pian", iar că „scaunul" corespunde numărului 1, el o ştia bine şi încă demult. In acelaşi fel şina amintit de cuvîntul respectiv cînd i s-a indicat numai numărul.

Astfel, cînd i s-a spus „trei", el ştiind că numărului 3 îi corespunde „stradă", şi-a amintit uşor şi de cuvîntul „pantaloni". Acesta este un exemplu de aplicare a ceea ce se numeşte mnemonica, adică a unor procedee speciale, artificiale de memorare prin folosirea memoriei asociative. Amintesc că Mnemozina era, la greci, zeiţa memoriei. Iată alte câteva exemple de mnemonică, în afară de cele prezentate. Cu ajutorul mnemonicii, numărul TC (pi) poate fi scris pînă la zecimala a zecea după numărul literelor din propoziţia nu tocmai corectă, dar uşor de memorat: „Aşa e uşor a scrie renumitul şi utilul număr din manual". Ordinea culorilor principale din spectrul solar ne-o amintim uşor cu ajutorul literelor care încep cuvintele din frază:

Se cunosc o serie de procedee mnemonice folosite* pentru a ţine minte anii de naştere ai clasicilor literaturii ruse: Puşkin s-a născut cu un an înainte de* începutul secolului al XlX-lea, Gogol era cu zece ani mai tînăr decît Puşkin, iar Lermontov — cu cinci ani mai tînăr ca Gogol: el s-a născut în anul 1814 şi a murit în anul 1841 (14—41). Turgheniev s-a. născut în anul 1818 (18— 18). Mnemonica nu dezvoltă memoria, dar vine uneori în ajutorul memorării logice. Totuşi, memoria asociativă poate juca şi feste omului, aşa cum arată. Anton Pavlovici Cehov în povestirea sa Un nume care vine de la cal. Mă îndoiesc că cei care cunosc această povestire îşi vor mai aduce aminte, citind, aceste rânduri, că e vorba de numele Ovăzov. HIPNOPEDIA Pe catedră se află numărul de duminică al ziarului; Komsomolskaia Pravda, cu cîteva paragrafe subliniate cu creionul roşu: „ . .. în paginile revistelor de popularizare din occident a apărut recent un nou termen — hipnopedia. Astfel este numită metoda care permite să se folosească în mod oarecum activ acea treime a vieţii pe care omul şi-o petrece dormind. Această metodă a fost folosită pentru prima oară în anul 1922 de un profesor de radiofonie de la şcoala navală din Statele Unite ale Americii. Ofiţerilor-elevi li se preda codul telegrafic în timpul somnului. Codul le era transmis, prin căşti telefonice. Anul trecut acest experiment a fost repetat cu succes în Franţa, la baza de antrenament de vară Carpiquet, de data aceasta cu ajutorul magnetofonului ... Se cunoaşte cazul cînd o artistă franceză, cu ajutorul hipnopediei, a învăţat limba italiană în trei săptămîni. In Franţa s-au şi pus în vînzare magnetofoane speciale pentru învăţatul în timpul s o m n u l u i .

.

j

înainte de a-mi începe cursul pentru studenţii de la Facultatea de psihologie a Universităţii din Moscova, a trebuit să lămuresc- această problemă. Hipnopedia (adică învăţatul în timpul somnului) este teoreticeşte posibilă. Dar deocamdată ea este senzaţia zilei în presa burgheză şi o reclamă a unei firme de magnetofoane. în calea folosirii practice a acestei metode stau multe obstacole. Deşi s-ar putea admite că „aplicarea hipnopediei nu produce oboseală", totuşi din punct de vedere fiziologic este indiscutabil că e -cu neputinţă să nu determine oboseala celulelor scoarţei

cerebrale aflate în activitate. A nu simţi oboseala nu înseamnă a nu fi obosit. Această latură a problemei trebuie bine studiată, înainte ca hipnopedia să-şi găsească o aplicare practică. Importanţa biologică a somnului, ca mijloc de odihnă, este prea mare ca să se renunţe la el cu uşurinţă. în afară de aceasta, reacţia la asemenea „şopotiri" va fi strict individuală. Unii, tot aşteptînd-o, nu vor putea adormi. Alţii vor dormi atît de adînc, încât nu vor auzi nimic din ceea ce li se transmite. Dar împotriva hipnopediei se mai pot ridica obiecţii de natură psihologică. De fapt hipnopedia poate determina numai memorarea mecanică, înlocuind toceala. Memorarea logică, care asigură promptitudinea memoriei şi includerea celor memorate în sistemul cunoştinţelor însuşite, cere din partea celui ce memorează o stare de activitate. Acesta este motivul pentru care încercările cunoscute de aplicare a hipnopediei au avut ca obiect învăţarea codurilor, a cuvintelor străine şi a altor materiale de acest fel, care se memorează de fapt în mod mecanic. Fireşte, nu înseamnă că problema nu merită un studiu special în procesul căruia se vor face, fără îndoială, noi descoperiri. Victor Hugo a spus: „A respinge un fenomen, întorcîndu-i spatele zîmbind, înseamnă a contribui la falimentul adevărului". CUM NE PUTEM PERFECŢIONA MEMORIA Toţi ar vrea să-şi perfecţioneze memoria, dar nu oricine ştie ce trebuie să facă în acest scop. Prima şi cea mai importantă regulă în această privinţă este: pentru a-ţi dezvolta memoria, trebuie s-o dezvolţi necontenit. Aceasta nu este o tautologie* ceva de felul lui „a înainta înainte 11. Mulţi vor mai întîi să-şi perfecţioneze memoria şi abia după aceea să înceapă s-o „pună în aplicare11. Trudă zadarnică. Numai efectuând mereu exerciţii, încărcînd şi folosind memoria, memorînd mereu, reproducând cele’ memorate şi iar memorînd — numai aşa se poate perfecţiona memoria. Pe lîngă aceasta, sînt şi cîteva reguli, pe care le-aş putea numi secundare, utile numai dacă se îndeplineşte cea principală. Repetarea este una dintre condiţiile esenţiale ale memorării trainice. Ideea aceasta este oglindită în vechiul adagio: „Repetarea este mama învăţăturii 11. Totuşi, experimentele speciale au demonstrat că nu totdeauna repetarea duce la rezultate pozitive, ci numai atunci când este conştientă şi orientată spre un scop bine determinat. în timpul repetării, materialul trebuie privit de fiecare dată dintr-un punct de vedere oarecum diferit, legînd faptele dinainte cunoscute de cele noi, altfel el plictiseşte repede şi pierde orice interes. Repetarea mecanică, după cum am mai spus, înseamnă toceală puţin productivă. Cînd învăţăm trebuie să avem în vedere şi faptul că pentru unii timpul cel mai productiv pentru această îndeletnicire este seara, iar pentru alţii dimineaţa. Rezultatul cel mai slab îl dă învăţatul în timpul zilei, între alte ocupaţii. Cel mai potrivit este să memorăm spre seară şi să repetăm a doua zi dimineaţa. La început materialul trebuie învăţat cît se poate de încet, pentru a uşura înţelegerea lui şi totodată pentru a da posibilitatea să se formeze legăturile necesare, iar apoi — mai repede. Dacă avem de memoTat un material format din părţi nelegate între ele şi ■destul de vast ca volum, lucrul cel mai bun este să-l împărţim în grupe mici, mai mult sau mai puţin închegate după un criteriu oarecare. De pildă, pentru a învăţa mai repede patruzeci de denumiri, le împărţim în patru-cinci grupe, cît mai omogene posibil, i la nevoie, grupate chiar şi după litera iniţială. Ceea ce este unit printr-o idee oarecare, într-un tot tematic, se memorează mai repede. De aceea, dnd învăţăm versuri sau cuvintele unui cîntec, nu trebuie să tocim fiecare rînd separat.

în sfîrşit, se pot indica şi alte posibilităţi de consolidare a memoriei ca de pildă: un regim de zi şi de muncă corect, priceperea de a ţine la curent, în mod ■sistematic, carneţelul cu note. Intradevăr, carneţelul de note este a doua memorie a omului instruit. Să nu uităm un lucru. Tot ce contribuie la îmbunătăţirea sănătăţii şi a bunei dispoziţii măreşte şi productivitatea memoriei.

A

F

E

C

T

I

V

I

T

A

T

E

A

FIECĂRUIA DUPĂ NEVOI Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a adoptat un nou Program, cel de-al treilea Program al partidului. Fiind programul construirii societăţii comuniste, pe steagul lui este înscris: De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi. Se înţelege de la sine că nevoile sau trebuinţele omului din societatea comunistă nu vor fi aceleaşi cu cele ale oamenilor din orînduirile sociale' anterioare. Orice trebuinţă a omului, în anumite condiţii indispensabile vieţii, se exprimă în cerinţele lui de a crea aceste condiţii şi este trăită ca un sentiment de necesitate. Tendinţa spre satisfacerea trebuinţei poate fi uneori mai puţin conştientă şi aceasta noi o numim înclinaţie; alteori, tendinţa poate fi conştientă şi orientată spre un scop bine determinat, şi atunci ea se numeşte dorinţă. Trebuinţele biologice elementare ale omului sînt determinate de activitatea organismului său. Trebuinţele mai complexe ■— cele materiale — sînt determinate de două instincte fundamentale: cel de conservare şi cel de perpetuare a speciei. Omul trebuie să-şi potolească foamea, să aibă îmbrăcăminte, locuinţă; el trebuie să aibă copii şi are datoria să-i crească. Totuşi, nu la toţi oamenii şi nu în toate- timpurile aceste trebuinţe au fost aceleaşi. „Foamea: rămîne foame, totuşi, foamea care se astâmpără cu came fiartă, cu ajutorul furculiţei şi cuţitului, este alta decît aceea care te face să înghiţi came crudă" — spunea Marx. Proprietatea asupra mijloacelor de producţie a generat trebuinţa spiritului de proprietate comună; necesitatea acumulării, la rindul său, a dat naştere la avariţie, la poftă de acaparare, la opoziţia dintre interesele personale şi cele obşteşti, la lăcomie, invidie, pe scurt, la toate trăsăturile reunite în noţiunea de „psihologia bazată pe proprietatea privată". Dar chiar din zorii civilizaţiei umane au apărut la oameni şi alte trebuinţe, mult mai înalte, trebuinţe spirituale; de cunoaştere, de creaţie, de frumos. Chiar la omul primitiv a apărut trebuinţa de a vorbi, de a fi în relaţii cu alţi semeni, devenită cu timpul ajutor reciproc; trebuinţa de a-şi explica şi apoi de a-şi reprezenta lumea înconjurătoare; de a se împodobi pe sine şi obiectele de uz casnic; trebuinţa muzicii. în societatea împărţită în clase antagoniste trebuinţele spirituale ale celor exploataţi erau înăbuşite de lupta lor pentru existenţă, iar la exploatatori dobândeau adeseori aspecte monstruoase. Cînd la Moscova s-au pus în circulaţie primele tramvaie, se întâmpla uneori ca vreun negustor să cumpere bilete pentru tot tramvaiul, numai ca să meargă singur! „Mijloacele îi permiteau" să-şi satisfacă această dorinţă. De altfel, pînă în zilele noastre mai persistă în conştiinţa unor oameni psihologia proprietăţii private, formată de veacuri; „chiar dacă e rău, dar e al meu". După ce va satisface pe deplin principalele trebuinţe materiale ale oamenilor, comunismul va duce la desfiinţarea deplină a trebuinţelor pervertite, care constituie o rămăşiţă a trecutului în conştiinţa oamenilor, şi va contribui la dezvoltarea impetuoasă a trebuinţelor spirituale, ştiinţifice, etioe, estetice. Dar principala trebuinţă a omului în societatea comunistă este munca. „Munca pentru binele societăţii este datoria sfîntă a fiecărui om“. „în societatea comunistă, omul nu poate să nu muncească. Nici conştiinţa lui, nici opinia publică nu-i vor permite aceasta. Munca după capacităţi va deveni o deprindere, prima necesitate vitală a tuturor membrilor societăţii". Aşa stă scris în Programul P.C.U.S. Şi aşa va fii

FRUCTUL OPRIT E MAI DULCE Cei ce aşteptau vaporul căutau să-şi omoare plictisitoarea lipsă de activitate, la care erau forţaţi, citind Regulile pentru pasageri înrămate şi agăţate pe perete. — Nu mi-aş fi închipuit vreodată că i-ar putea face cuiva plăcere să stea pe debarcader numai în cămaşă şi indispensabili. Dar după ce am citit că lucrul acesta este interzis, mi-a venit pofta să încerc şi eu — spuse cineva, ca să facă haz. Dar poate că n-o spusese în glumă, ci într-adevăr manifesta această dorinţă. Doar şi Puşkin scrie în Evgheni Oneghin Ah, oameni! Semănaţi în veci Cu străbunica voastră Evă: Nu vă atrage ce vi-e dat, Vă-mbie-un şarpe neîncetat Spre pomul tainic plin de sevă: Opritul fruct mereu îl vreţi, Nu-i raiul-rai de nu-1 aveţi.

în multe legende şi povestiri populare se oglindeşte ideea că fructul oprit e mai dulce. în mitologia greacă se povesteşte că o fată, Pandora, a primit de la Zeus o cutie în care erau închise toate nenorocirile omeneşti. Ca mai toate fetele, Pandora era foarte curioasă şi nu a putut rezista dorinţei de a arunca o ■privire în cutie, cu atît mai mult cu cît lucrul acesta :îi fusese categoric interzis. Ea a ridicat puţin capacul şi a dat drumul în lume tuturor nenorocirilor. Tot • din dorinţa nestăpînită de a încălca interdicţia au pierit şi toate soţiile lui Barbă Albastră din basmul lui Perrauilt. Dar, nu numai în basme, ci şi în viaţa de toate i zilele este de-ajuns să spui unui om „nu se poate“ — pentru a trezi în el dorinţa de a face ceea ce i s-a 1 interzis. Sînt convins că mulţi dintre cititorii mei vor citi aceste rînduri imediat după prefaţa cărţii şi [ vor face aceasta tocmai pentru că am scris acolo, şi încă cu litere mari: „Povestirea de la pagina 252 să n-o citiţi acum". Cauzele pentru care fructul oprit este mai dulce nu au aceeaşi însemnătate în toate împrejurările. Năzuinţa de a • cunoaşte, dorinţa de a afla ceea ce e necunoscut, care s-ar putea nici măcar să nu ne fi reţinut atenţia dacă n-ar fi fost la mijloc o interdicţie este proprie fiecărui om în parte şi omenirii în general. La drept vorbind interdicţia nu numai că atrage neapărat atenţia, dar o şi orientează asupra „fructului oprit". Pe lingă aceasta, însăşi interdicţia, dacă nu este explicată face să se nască fel de fel de presupuneri, bănuieli, precum şi dorinţa legitimă de a afla din ce cauză nu e voie să se facă un anumit lucru. Adeseori părinţii spun: „nu se poate" fără a da nici o explicaţie, limitîndu-se la interdicţie. Neîncrederea în seriozitatea motivelor interdicţiei pune la îndoială justeţea ei şi naşte dorinţa de a o încălca. Cine ar dori să mănînce mere dintr-un pom de care ar atîrna înştiinţarea: „Este oprit a se mînca mere, pentru că sînt stropite cu o substanţă otrăvitoare". Dar gîndul: „Tata fumează, iar pe mine nu mă lasă" dă naştere la dorinţa de a gusta din fructul oprit. Un rol esenţial îl joacă aici imitaţia sau sentimentul invidiei. — Eşti prea mic ca să pui ţigara în gură! Acest -argument nu face decît să intensifice sentimentul de invidie pe care îl încearcă copiii faţă de adulţi şi să îndemne la fumatul în ascuns. Plină de învăţăminte este povestea cartofului, adus din America în Franţa, unde multă vreme nu s-a putut bucura de aprecierea necesară. Feţele bisericeşti îl numeau „mărul diavolului", medicii credeau că este vătămător pentru sănătate, iar agronomii susţineau că va secătui pământul.

Cunoscutul agronom francez Antoine Parmentier, care, fiind prizonier în Germania, se hrănise cu cartofi, la întoarcerea în Franţa şi-a propus să-l împă- mîntenească şi în patria sa, dar mult timp n^a putut convinge pe nimeni. Atunci a recurs la un vicleşug, în anul 1787, el obţine de la rege autorizaţie de a semăna cu cartofi un teren cunoscut pentru sterilitatea lui. La rugămintea sa, ogorul era păzit de un detaşament de soldaţi din garda regală, în uniformă de paradă. Numai ziua însă, noaptea se ridica garda. Atunci, atraşi de fructul oprit, oamenii începură să dezgroape cartofi noaptea şi să-i semene în grădinile lor. Era tocmai ceea ce dorise Parmentier. COMUN, DAR NU IDENTIC Exprimarea sentimentelor şi a emoţiilor atît la om cît şi la animale are multe părţi comune. Lucrul acesta a fost arătat încă de Darwin, din lucrările căruia am luat ilustraţiile din pag. 254. Foarte asemănătoare sînt şi modificările biochimice din organism, de pildă creşterea cantităţii de zahăr în sînge, provocată de emoţiile puternice. „Cine ar putea deosebi în reflexele necondiţionate cele mai complexe (instinctele) ceea ce este fiziologic somatic de ceea ce este psihic, adică de trăirea puternicelor emoţii de

foame, atracţie sexuală, mînie şi aşa mai departe ?“ — spunea I. P. Pavlov. însă originea comună nu înseamnă identitate, şi conţinutul psihic al emoţiei de frică a unei pisici nu poate fi identic cu acela al unui om. FEDUL, DE CE STAI BOSUMFLAT? Privind la desenul de la pag. 255, luat tot din lucrările lui Darwin, ne putem convinge că „buzele drăguţ bosumflate'* ale unei fete frumoase arată rudenia ei cu cimpanzeul. Dar, pentru a-i linişti pe admiratorii frumoasei, mai repet o dată: rudenie nu înseamnă identitate. EXPRESIA FEŢEI

L. N. Tolstoi a descris 85 de nuanţe ale expresiei ochilor şi 97 de nuanţe ale zâmbetului, ee caracterizează starea emoţională a omului. „Sprâncenele şi gura se schimbă ân mod diferit după cauzele plânsului” —- spunea Leo- nardq da Vinci. După cum se poate vedea din desenul efectuat de psihologul sovietic Pavel Maksimovici Iakob- son, expresia feţei omului depinde ân esenţă de diferitele combinaţii ale poziţiei buzelor, sprâncenelor şl ochilor. Ea depinde in parte şi de strălucirea pe care lacrimile o dau ochilor, de oongestiona- rea vaselor conjunctivei oculare şi de mărimea pupilei. O- chii priviţi prin orificiile unei măşti, işi pierd expresivitatea. CUM L-AM ÎNCURCAT PE MESSING Exprimarea involuntară a stării emoţionale în mimică şi pantomimică este folosită de Wolf Messing în şedinţele sale de „citire a gîndurilor", despre care am vorbit mai înainte. Am reuşit să dovedesc acest lucru în practică. în condiţiile şedinţei, tema, pe care cineva din public o scrie pe hîrtie, trebuie verificată de toţi membrii juriului, aflaţi pe estradă. Observînd că în timpul şedinţei Messing priveşte mereu la membrii juriului, rugîndu-i „să se gîndeaseă mai intens la temă“, eu am luat tema pregătită de un tovarăş şi am procedat în aşa fel ca să fiu ales în juriu. Acolo m-am înţeles cu vecinii mei, şi, deşi nici unul dintre noi, inclusiv eu, nu citisem tema, am spus celorlalţi membri ai juriului că am

verificat-o şi că este foarte interesantă. Messing a apucat de mină pe unul dintre tovarăşii mei şi şedinţa a început. De data aceasta Messing greşea mereu şi se tot uita la juriu, rugind pe membrii lui să se gîndeaseă mai bine la ceea ce trebuie să facă. Ori, ei nu aveau la ce să se gîndeaseă, deoarece nu cunoşteau tema, aşa că se uitau descumpăniţi unul la altul. Atunci a intervenit asistenta lui Messing, care şi-a dat seama că nu toţi membrii juriului cunosc tema şi mi-a cerut s-o dau tuturor s-o citească în prezenţa ei. După aceea lucrurile s-au desfăşurat mult mai bine. Messing băgase de seamă, de altfel ca şi mine, că atunci dnd el greşea, o oetăţeancă impresionabilă din juriu clătina fără să vrea din cap, iar dnd era pe calea cea bună, faţa ei strălucea pur şi simplu de mulţumire. Iată de ce se invită în juriu, sub pretext să nu fie vreo înşelătorie, zece-douăsprezeoe persoane din public, printre care se găsesc totdeauna dteva deosebit de impresionabile. EMOŢIA ŞI POZA Despre un actor slab se spune: e numai poză, n-are pic de emoţie. Un asemenea actor nu se pricepe să coordoneze cuvintele rolului cu poza (pantomimica), cu expresia feţei (mimica) şi cu intonaţia vorbirii. Pe scenă, artiştii talentaţi plîng cu lacrimi adevărate şi trăiesc adine emoţiile eroilor lor. Se citează cazul unui actor, care jucînd rolul lui Othelo era să o sugrume pe Desdemona, dacă nu sar fi lăsat la timp cortina. Dependenţa emoţiilor şi a sentimentelor de mimică şi pantomimică a fost înţeleasă încă de Shakespeare. Iată un monolog din tragedia Henric al V-lea. Dar cînd îţi urlă în auz războiul, Te fă asemeni tigrului turbat. Fă-ţi trupul coardă, toamă-ţi foc în sînge, Mînia să-ţi ascundă blînda-ţi fire, Fioros să-ţi fie ochiul în orbită ... Deci umflă-ţi nările şi-arată-ţi colţii, Răsuflul ţine-ţi-1, şi ia-ţi avîntul Din răsputeri: pe e i . . .

Legătura dintre o emoţie şi manifestarea ei este atît de strânsă îneît psihologul american James şi psihologul danez Lange au lansat, la sfîrşitul secolului trecut, o teorie a cărei esenţă se reduce la paradoxul: noi nu rîdem pentru că ne vine să rîdem, ci ne vine să rîdem pentru că rîdem. Ei spuneau: strîngeţi pumnii, îndeştaţi-vă dinţii, încruntaţi fruntea, într-un cuvînt — prin toată mimica şi pantomimica voastră exprimaţi mînia şi veţi începe să simţiţi mînia; începeţi să rîdeţi ^— şi vă va veni să rîdeţi; încercaţi de dimineaţă să mergeţi tîrşindu-vă picioarele, cu braţele atîrnate în jos, cu spinarea încovoiată, cu o expresie tristă pe faţă — şi după un timp oarecare veţi avea într-adevăr o dispoziţie proastă. Deşi, în ansamblu, teoria lui James şi Lange este greşită, deoarece izvorul stărilor emoţionale este lu-

mea exterioară şi nu poza şi mimica, există totuşi o legătură reflexcondiţionată între poză şi emoţie. Am avut prilejul să asist la experimente care dovedeau acest lucru în modj convingător. După ce o artistă a fost adormită prin hipnoză, mîinilor ei li s-au dat diferite poziţii expresive şi, drept urmare, şi poza şi faţa ei au dobîndit expresia corespunzătoare (aşa cum se vede în ilustraţiile de la pag. 258). După trezire, actriţa spunea că avusese visuri, în care trăise sentimentele pe care le exteriorizase în somn. „JUDECATA ZEILOR“ Popoarele au găsit felurite mijloace de a demasca pe omul care nu avea conştiinţa curată. Povestea hoţului oare a dus mîna la căciulă cînd judecătorul cel înţelept a strigat: „Cel cu musca pe căciulă e hoţul!" se întîlneşte, în diferite variante, în folclorul multor popoare. în trecut, la un trib indian, exista următorul obicei: celui bănuit de furt i se spuneau cîteva cuvinte, printre care erau şi unele legate direct de cauza în cercetare: „am furat bani", „pungă", numele păgubaşului, suma de bani şi aşa mai departe. Bănuitul trebuia să răspundă repede cu primul cuvînit care îi venea în minte şi, în acelaşi timp, să lovească foarte uşor într-un gong, atît de uşor, încît sunetul să fie auzit numai de judecător, nu şi de cei care asistau şi stăteau ceva mai

departe. Dacă omul era într-ade- văr vinovat, atunci cînd răspundea la cuvîntul care-i suscita emoţii lovea fără să vrea mai tare, iar lumea auzea cum gongul acuza pe hoţ. Şi la chinezi era un obicei asemănător. In timpul judecăţii, cel învinuit de furt ţinea în gură un pumn de orez. Dacă, după ce a ascultat acuzaţia, scuipa orezul în stare uscată, era declarat vinovat. Acest obicei are uin substrat psihologic. Frica nu numai că este simţită de om, dar provoacă un şir de modificări în organism, în special face să scadă salivaţi 3 — ..se usucă gura“; hoţului, care se teme să nu fie descoperit, i se usucă gura şi orezul rămîne uscat. Asemenea „judecăţi ale zeilor”, puteau fi eficiente numai în cazul unor acuzaţi adânc încredinţaţi de justeţea lor. Dacă un om se teme că va fi condamnat pe nedrept, ca urmare a unei judecăţi greşite, orezul va rămîne, de asemenea, uscat. •

CUI li PLACE MUZICA Un prieten de-al meu spunea că un spectacol de operă este cel mai costisitor zgomot. Bineînţeles, puţini sînt de această părere. Totuşi, nu tuturor le place opera şi în general muzica, iar dacă le place, nu orice muzică şi nu în aceeaşi măsură. Reacţia emoţională la muzică are două laturi: re- flexnecondiţionată şi reflexcondiţionată. Cea dintîi este determinată de legile acusticii şi de fiziologia aparatului auditiv. Unele sunete sînt percepute ca nearmonioase, senzaţiile provocate de ele fiind neplăcute: este ceea ce se numeşte disonanţă. Alte îmbinări de sunete sînt armonioase. încercaţi să cântaţi sau rugaţi pe altcineva să cînte la pian cele două îmbinări de sunete din ilustraţia de la pag. 261 şi vă veţi convinge că una dintre ele este neplăcută pentru auz, iar cealaltă plăcută. Influenţa reflexcondiţionată a muzicii este determinată de educaţia muzicală diferită. De pildă, orice om are preferinţă pentru un anumit gen de melodii, de care sînt legate anumite amintiri plăcute. Cunoscând condiţiile în care a fost creată o operă muzicală şi felul cum a fost înţeleasă de compozitor, noi o I

percepem mai deplin, mai adine şi cu mai mult interes. Cu alte cuvinte, noi ne deprindem să percepem muzica în procesul educaţiei muzicale... „abia muzica trezeşte simţul muzical al omului11 — spunea Marx. Prietenul meu, care s-a exprimat cu atîta lipsă de respect faţă de operă, n-avea, pur şi simplu, eduoaţie muzicală. Un rol important însă în reacţia emoţională pozitivă a omului faţă de muzică îl poate juca şi un surogat de educaţie muzicală — imitaţia. „Discul ăsta nou le place tuturor prietenelor mele şi eu ţin seama de părerea lor. Şi într-adevăr e un deliciu!“ — aşa vorbesc, ba chiar şi simt toţi aceia la care moda ţine locul gustului propriu. PICTURA ABSTRACŢIONISTĂ

— De ce i-o fi spus catedrală? — se întreba o vizitatoare a unei expoziţii americane de la Moscova, privind un tablou de Jackson Pollak, exponent al picturii abstracţioniste. — Seamănă mai curînd cu un tapet vesel sau cu o stambă.

Ea observase unul dintre aspectele psihologice ale picturii abstracţioniste. „Elementele fizice ale formelor, culorilor, liniilor, materialului devin mijloace de exprimare individuale, independente, adresîndu-se nemijlocit simţurilor şi numai prin simţuri raţiunii, întocmai ca semeţele şi muzica" — aşa era caracterizată această latură a picturii abstracţioniste în prospectul editat pentru acea expoziţie americană. De fapt, omenirea a rezolvat această problemă demult în aşa-numita artă ornamentală, de care ţine, între altele, şi desenarea tapetelor şi a stambei. Un desen armonios încîntă într-adevăr ochii, după cum o melodie încîntă auzul. Ornamentul ne îmbogăţeşte fantezia şi, prin asociaţie, poate evoca imagini care nu sînt direct reprezentate în el. Cînd alegeţi tapete în culori primăvăratice, pline de viaţă, în locul celor posomorite care au plăcut constructorilor, desigur că nu vă va trece prin minte să susţineţi că ele reprezintă primăvara. Altcuiva ele îi pot aminti copilăria. Totuşi, n-ar fi rău dacă s-ar da nume şi tapetelor, aşa cum se obişnuieşte pentru parfumuri, pudre şi creme. Principiul reflectat în proverbul ucrainean: „fie şi mai rău, numai să fie altceva", adică goana după senzaţional, care totdeauna ucide adevărata artă, este al doilea aspect psihologic al abstracţionismului. Numai goana după senzaţional face pe „pictorul" ab- stracţionist să pună în ramă un fragment de ornament, care, uneori, încântă ochii, şi să-i dea o denumire pompoasă ce trezeşte nedumerirea privitorului. Numai moda face pe oamenii lipsiţi de inteligenţă să se extazieze în faţa „operelor" unei maimuţe, care mîzgăleşte o pînză cu diferite culori, sau ale unui măgar, „pictate" cu coada. Dar partea cea mai interesantă rezidă în faptul că însuşi acest

principiu îi sileşte pe meşterii zugravi reacţionari să se asemene cu animalele care nu înţeleg ce desenează. DIALOG DESPRE FRUMOS — Eu sînt om de ştiinţă — îmi spunea, într-o zi, un laborant — de frumos n-au decît să se ocupe oamenii de artă, eu nu mă pricep la aşa ceva. — care

Că nu te pricepi de loc în artă, nu-i un merit al dumitale —- am obiectat eu. Gemîşevski,

socotea că dezvoltarea gîndirii la om nu distruge sentimentul estetic, considera că nu e just ca ştiinţa să fie opusă artei. Sentimentul frumosului a apărut în istoria omenirii ca produs al dezvoltării societăţii şi se manifestă la fiecare om în procesul educaţiei lui estetice, inseparabilă de dezvoltarea generală. —

Totuşi gusturile nu se discută — se încăpăţînă interlocutorul meu.

— Cred că înţelegi greşit acest dicton. Acelaşi Cernîşevski ne-a demonstrat în mod convingător că normele frumosului variază într-adevăr la reprezentanţii diferitelor clase, dar în sinul aceleiaşi clase ele sînt destul de unitare. După gusturile lor, toţi ţăranii înţeleg prin frumos un obraz rumen, proaspăt, un trup bine legat, adică rezultatul unei munci fizice neîncetate, desfăşurate în condiţiile prielnice ale naturii. Gustul lor se deosebeşte de al acelora care au creat idealul frumoasei mondene, firave şi languroase, cu mîini mici şi delicate, de o paloare bolnăvicioasă, urmări ale unui trai în lux şi în trândăvie. în clasa privilegiată din vechea Chină, erau socotite frumoase femeile cu picioarele diforme şi cu unghii lungi de câţiva centimetri, dovadă că nu aveau nevoie să meargă şi, mai ales, să muncească. — Dar atunci ce este frumosul? Cum să ne deprindem să-l deosebim? a început să cedeze interlocutorul meu. — Fii atent la cele ce am să-ţi spun. Frumosul este viaţa. Frumoasă este acea făptură în care noi vedem viaţa aşa cum ar trebui să fie ea după concepţiile noastre. Frumos este acel obiect care exprimă sau ne aminteşte viaţa. Aşa spunea Cernîşevski. Gorki se referea la un alt aspect al frumosului: prin frumos, noi înţelegem acea îmbinare a diferitelor materiale, precum şi a sunetelor, culorilor şi cuvintelor, care imprimă creaţiei omului-maestru acea formă care acţionează asupra sentimentelor şi raţiunii întocmai ea o forţă care suscită la oameni uimirea, mîndria şi bucuria în faţa capacităţii lor de a crea. Gîndeşte-te adînc la aceste cuvinte. Iar în ceea ce priveşte deprinderea de a percepe frumosul, cu alte cuvinte — de a-ţi educa simţul estetic, simţul desfătării în faţa frumosului, pentru aceasta trebuie să percepi frumosul şi să-l apreciezi, comparîndu-1 cu normele frumosului, luate din experienţa progresistă a omenirii. Totuşi eu n-am reuşit să-l învăţ pe laborantul meu să prindă dragoste pentru frumos. L-a învăţat însă o fată, cu care îl întâlneam adesea la expoziţii şi la concerte. SONATA „APASSIONATA“ Gorki povestea că Lenin, ascultînd o dată sonata lui Beethoven, a spus: — Nu cunosc ceva mai bun decât „Apassionata", aş fi în stare s-o ascult în fiecare zi. O muzică minunată, supraomenească. întotdeauna mă gîndesc cu o mîndrie, poate, naivă: iată ce minuni pot face oamenii! Şi pentru că veni vorba, ştii oare, cititorule, ce înseamnă termenul muzical „apassionato"? în limba italiană el înseamnă „cu pasiune, cu mult sentiment". BUCURIA VICTORIEI Doi cerbi, întordndu-şi coamele, se luptă pentru o cerboaică, care stă mai la o parte. învingătorul pleacă cu ea ca să întemeieze o familie. Atribuind animalelor sentimentele sale, omul din trecutul îndepărtat îşi închipuia că şi acestea simt bucuria victoriei.

în realitate, cerbul care şi-a învins adversarul nu încearcă nici o stare emoţională, în afară de potolirea mâniei care îl stăpînise în timpul luptei. Albina nu simte nici o bucurie că a reuşit să facă un fagure. Omul, încă din timpul cînd a făcut, în dezvoltarea sa, primul pas care l-a depărtat de maimuţă, a început să se opună naturii, să năzuiască a o supune. Tot, sau aproape tot ce a reuşit el să facă în această direcţie era în legătură cu satisfacerea vreunei trebuinţe, şi reuşita îi stîmea un sentiment de satisfacţie, de bucurie: fie că a omori t o fiară, fie că s-a priceput să-şi ridice o colibă, fie că a izbutit să aprindă primul foc. Aşa se forma şi se diferenţia sentimentul de bucurie stîrnit de victoria asupra forţelor care se opuneau omului. Acest sentiment îi ridica moralul, îi inspira încredere, îl înaripa în lupta împotriva greutăţilor, îi uşura neplăcerile vremelnice. Rănile învingătorilor se vindecă mai repede decît cele ale învinşilor, spunea, pe bună dreptate Larrey, chirurgul lui Napoleon. Ideologia societăţii împărţite în clase antagoniste a făcut posibilă formarea sentimentului de triumf, manifestat cu prilejul victoriei unui om asupra altuia în războaie, în toate variatele forme ale întrecerilor. Totuşi, sentimentul de bucurie, pe oare i l-a produs supunerea naturii, omul l-a trăit incomparabil mai des şi mai intens decît pe acela pe oare i l-a suscitat victoria lui asupra altui om. Intr-adevăr, cît de puternice şi de umane au fost reacţiile emoţionale exteriorizate prin exclamaţia lui Arhimede „Evrika!“, decît strigătul „Ucide-1“, prin care romanii îşi manifestau sentimentele la vederea unui gladiator învins! Individualismul societăţii împărţite în clase antagoniste l-a obligat pe om să se opună nu numai naturii, ci şi altor oameni. De aceea, la omul societăţii presocialiste sentimentul cel mai puternic era bucuria suscitată de victoria personală. Acest sentiment este caracteristic pentru eroii lui Jack London şi pentru el însuşi, şi este bine exprimat în cartea sa autobiografică intitulată Călătorie pe „Snark“: -«Dar, mai presus de orice, eu doresc realizări personale cît mai variate — aceasta, bineînţeles, nu pentru ea să mă aplaude lumea, ci pur şi simplu pentru mine, pentru propria mea mulţumire. Este vechiul sentiment de satisfacţie: „Eu am făcut aceasta! EU! Cu propriile mele mâini!“» Acelaşi sentiment îl făcea şi pe Puşkin să exclame cu bucurie: „Bravo, Puşkin“, ori de cîte ori îi reuşea o muncă de creaţie. Bucuria victoriei nu este posibilă fără pasiunea pentru acţiunea întreprinsă. Aceste sentimente sînt înrudite atît prin origine, cît şi prin conţinutul trăirii lor. Sentimentul „bucuria victoriei", este un sentiment pozitiv. El se va menţine, fără îndoială, şi la omul care va trăi în comunism. Dar şi omul din’ societatea socialistă, atunci când încearcă sentimentul de bucurie a victoriei, înlocuieşte din ce în ce mai des cu- vîntul EU prin NOI. RlSUL Se întîmplă adeseori ca un om să povestească vreo snoavă şi să se prăpădească de rîs în timp ce ascultătorii nu găsesc nimic de rîs. Concepţiile diferite despre lume, interesele deosebite, nivelul diferit de cultură determină şi un sentiment diferit al comicului. Omului cult nu-i vine să rîdă când vede o pisică fugind înnebunită de spaimă cu o tinichea legată de coadă, unora însă lucrul acesta li se pare comic. Englezii au un proverb: „Să nu te însori cu o fată care nu râde de ceea ce ţi se pare ţie de rîs“. Rîsiul — manifestare a sentimentului comicului — are multe nuanţe şi poate fi provocat de nenumărate cauze. Aristotel considera că sentimentul comicului este determinat fie de o greşeală, fie de o diformitate, care nu produce suferinţă sau pagubă, într-un ou- vînt, este ceva diform şi hidos, dar care nu stîrneşte suferinţă.

Umorul ascunde sub formă de glumă o atitudine serioasă faţă de un obiect, iar ironia ascunde gluma spusă într-o formă serioasă. Şi umorul şi ironia au un caracter acuzator, demascator, dar lipsit de răutatea proprie batjocurii şi de sentimentul de amărăciune propriu sarcasmului. Dispoziţia de rîs durează uneori destul de mult- Rîsul izbucneşte adeseori din lucruri de nimic, dar poate ajunge şi pînă la proporţiile unui afect1 în hohot homeric — care îşi atrage denumirea de la autorul Iliadei şi Odiseei şi înseamnă ceva uriaş, de mărime şi forţe neobişnuite, ca şi eroii lui Homer. Diferitele nuanţe de rîs sînt admirabil redate de Ilia Efimovici Repin în tabloul Zaporojenii. Nu pot să reproduc aici textul scrisorii pe care o compun zaporojenii, din cauza „caracterului specific”, ca să spun aşa, al expresiilor. Totuşi, puteţi fi siguri că zaporojenii au scris-o în tonuri vii, corespunzătoare tabloului. Sînt convins că şi Ilia Efimovici a citit această scrisoare, dar nici el, nici eu, citind-o, n-am rîs cu atîta poftă cum au rîs zaporojenii. Forţa sentimentului comicului şi rîsul însuşi, ca manifestare a lui, depind de ce anume se percepe, în ce condiţii şi de către cine. Priviţi-1 pe pisar2 şi pe cazacul din dreapta, precum şi celelalte feţe şi chipuri: cît de diferit reacţionează ei la scrisoare! Iuri Mihailovici Neprinţev, în tabloul său Odihnă după luptă şi mai cunoscut sub numele de Vasili Tiorkin, a zugrăvit în chip magistral reacţiile individuale la umorul povestitorului, diferitele manifestări nu numai ale rîsului, ci şi ale zîmbetului ironic. Să amintim, în sfîrşit, încă un aspect al rîsului — Afect — trăire emoţională deosebit de puternică, violentă, explozivă şi cu o durată relativ scurtă: groaza, furia, entuziasmul, disperarea. (Nota red. rom.). 1

2

Pisar — copist, furier. (Nota red. rom.).

celebrul umor gogolian pe care însuşi autorul l-a caracterizat ca rîsul care adînceşte toate câte ar fi trecut _ altfel nebăgate în seamă „ ... cînd în aceleaşi împrejurări un suflet adînc iubitor ar fi vărsat lacrimi cereşti". FUGE DE-I SC APĂR A CĂLCllELE Garun fugea mai iute decît o căprioară, Sau iepurele sprinten ce fuge de vultur...

a scris Lermontov. A- ceasta este însă o stare a conştiinţei, comună omului şi animalelor — frica năprasnică, cînd, după cum se spune, „fuge de-i scapără călcâiele". La animale a- cest reflex de apărare pasivă, cum l-a numit Pavlov, are un sens biologic şi de aceea este consolidat prin selecţia naturală. La om el este însă cum ar fi apendicele: o moştenire neplăcută. Să efectuăm un experiment simplu cu un grup de copii care stau îngrămădiţi pe debarcaderul pentru bărci. Să ne apropiem de ei pe neobservate şi să strigăm tare: „Ce faceţi aici, ştrengarilor?" Veţi vedea cum le scapără călcîiele fugind, cu inima cât un purice, înainte ca să-şi dea seama că de fapt n-au făcut nimic rău. Strigătul i-a speriat şi le-a tulburat conştiinţa. Tot aşa un motan uriaş se caţără în copac de frica unui biet căţeluş. Dar nu toţi copiii au luat-o la fugă. Unul dintre ei s-a aşezat jos şi a început să plîngă. După cum se spune în mod plastic şi pe bună dreptate „i s-au muiat picioarele de frică", iar înainte de aceasta, pentru cîteva clipe „îngheţase de frică". Aceasta este forma astenică a reflexului de apărare pasivă. Un alt băieţaş a reacţionat ou totul altfel la strigătul meu: s-a încruntat, şi-a strîns pumnii şi s-a îndreptat spre mine ca să-mi explice situaţia, cu toate că şi lui îi era frică. Acesta este un exemplu de reflex de apărare activă, care face ca pisoiul să-şi încovoaie spinarea şi să-şi zbârlească coada, gata să se lupte cu o namilă de dulău. ESTE O „BEŢIE" IN RĂZBOI

„Din pricina vuietului îngrozitor a alarmei şi a nevoii de a fi atent şi activ, Tuşin nu resimţea nici măcar cea mai neînsemnată senzaţie de frică, şi gîn- dul că ar fi putut fi ucis sau rănit de moarte nu-i intra de loc în cap. Dimpotrivă, se înveselea din ce în ce mai mult. I se părea că trecuse foarte multă vreme — cam o zi şi o noapte — din clipa cînd dăduse ochii cu inamicul şi trăsese prima lovitură, şi că peticul acesta de pămînt, pe care-şi stabilise bateria, îi era la fel de demult cunoscut ca şi locurile pe unde copilărise... Pe sine se închipuia ca pe un bărbat puternic, de statură ciclopeană, care azvîrlea cu amîndouă mîinile ghiulele asupra francezilor ...“ Aşa descrie Lev Nicolaevici Tolstoi în Război şi pace o reacţie la pericol, oarecum mai deosebită, observată de el. Dar şi înainte de Tolstoi o relatase Puşkin. Intr-adevăr, el face să vorbească despre această reacţie pe cel ce prezidează ospăţul în timpul ciumei : Este-o beţie în război, Ca şi-n abisul de sub noi, Şi cînd oceanul, ca nebunul Talazu-şi urlă către lumi Şi-n tot ce spulberă simunul Şi-n răsuflarea cruntei Ciumi! Tot ce aduce-al morţii somn, Păstrează-n inimi un îndemn De-o ne-nţeleasă desfătare — Zălog spre-al nemuririi cer! Ferice e acela care Dezleagă acest adine mister.

Kant împărţea reacţiile emoţionale în stenice (,,stena“ pe greceşte înseamnă „putere"), care fac să crească activitatea vitală a organismului şi astenice, care o slăbesc. Frica, după cum am văzut în figură, se poate manifesta şi în formă stenică, şi în formă astenică. însă reacţia la frică, descrisă de Puşkin şi de Tolstoi, nu este o frică stenică, la fel cu aceea care face pe Garun al lui Lermontov să fugă mai iute ca o căprioară, ci este un sentiment aparte, propriu numai omului, un sentiment de bucurie, de beţie a pericolului, sentimentul însufleţirii războinice. „Niciodată aviatorul sovietic nu se dă în lături de la luptă şi, cu cit primejdia este mai aproape, cu atît inima lui este mai plină de ură, cu atît mai chibzuite îi sînt mişcările, cu atît mai năvalnice îi sînt reflexele. Acesta este extazul luptei — un sentiment plin de încordare şi de calcul“ — scria Alek- sei Tolstoi. DEŞI NU PREZINTĂ PRIMEJDIE, TOTUŞI IŢI PROVOACĂ FRICĂ întindeţi pe podea o saltea, puneţi pe ea o pernă sau chiar două, una lîngă alta, aşezaţi-vă în genunchi pe saltea, ţinînd mîinile la spate, daţi capul puţin înapoi şi încercaţi să cădeţi cu faţa pe pernă, fără a întinde mîinile înainte. Unii nu vor putea să execute acest exerciţiu din pricina fricii. La alţii însă, senzaţia de frică va fi foarte slabă, aproape imperceptibilă. Pentru a intensifica reacţia emoţională a acestora din urmă, experimentul trebuie complicat puţin cerîndu-li-se să cadă înainte, fără a îndoi genunchii şi fără a întinde mîinile, însă nu stînd în genunchi, ci în picioare. Mecanismul fiziologic al sentimentului încercat va fi reflexul de apărare pasivă. Din punct de vedere psihologic acesta va fi o frică instinctivă. Cînd mergeţi pe o bîrnă sau săriţi de pe un mal rîpos, ştiţi bine că vă puteţi lovi, încît frica voastră este determinată de gîndul pe deplin logic al primejdiei, fie ea oricît de mică. însă cînd cădeţi pe o saltea moale, pe o pernă sau chiar pe un teanc de perne, vă daţi seama că nu vă puteţi, lovi. Totuşi vă este frică, vă este frică împotriva logicii. Aceste experimente demonstrează că frica are două aspecte. Uneori ea apare ca rezultat ai gândirii, al conştiinţei pericolului; alteori — independent de raţiune şi chiar în ciuda ei. Se ştie, de pildă, că paraşutiştii cu experienţă trec prin emoţii mai mari la săritura din tumul de lansare, absolut lipsită de pericol, decît la săritura din avion. Aceasta se explică prin faptul că

apropierea pământului, la care trebuie să se uite, face ca percepţia înălţimii să fie mai concretă. De aici şi teama de a sări, cu toate că judecata le spune că nu-i nici o primejdie. Dacă s-ar putea să privim prin cutia craniană şi dacă, pe lingă aceasta, procesele oare se petrec în creier ar putea fi înregistrate pe un film încetinitor, am observa, în primul caz, focarul luminos al excitaţiei, apărînd mai întâi în scoarţa cerebrală, apoi răs- pîndindu-se în subcortex. în al doilea caz, el ar apărea mai întîi în subcortex şi am vedea cum se întinde pata întunecoasă a inhibiţiei pe scoarţa cerebrală, după legea inducţiei negative. Aceste două feluri de reacţii emoţionale pot să apară nu numai cînd omul este cuprins de frică. ÎNCORDAREA ESTE PACOSTEA ÎNVĂŢĂRII Vasea nu ştia să înoate şi Pavlik s-a apucat să-l înveţe. Şi iată că abilul voleibalist şi biciclist a început să semene cu o marionetă de lemn. Nu numai în^ apă, ei şi pe mal; cînd se apropia de apă, mişcările lui deveneau necoordonate, stângace, Vasea manifesta încordare — această pacoste a însuşirii unor noi forme de activitate. încordarea este un fenomen specific primelor etape ale învăţării. Ea atrage după sine sentimentul de neîncredere, mai ales ia ucenici, la elevii din şcolile ■de aviaţie, la şoferii începători, la tinerii pedagogi, artişti şi aşa, mai departe. „Nu vă puteţi închipui cît rău îi fac procesului creator convulsia musculară şi crispările fizice... Cînd crisparea se iveşte în picioare, actorul umblă ca un paralitic; cînd crisparea e în mîini, ele înţepenesc, se transformă în beţe şi se ridică ca nişte bariere de cale ferată. Aceleaşi crispări, cu toate urmările lor, se petrec în şira spinării, pe gît, pe umeri. Ele urîţesc de fiecare dată artistul şi-l împiedică să joace. Dar mai rău decît oricând e atunci cînd crisparea se stabileşte pe faţă şi o schimonoseşte, o paralizează sau îi împietreşte mimica11 — scria Konstantin Sergheevici Stanislavski despre această stare ce ia naştere la actori. Vasea voia şi el să scape de încordare, numai că nu reuşea. Dimpotrivă, încordarea îi sporea. Atunci m-am hotărît să-i dau un sfat, care poate fi de folos şi cititorilor. —- Totul vine din faptul — i-am spus eu cu tărie — că tu n-ai încredere în forţele tale, că ţi-e frică să nu te îneci. Intră în apă pînă la piept. Ţine-ţi respiraţia, cufundă-te şi încearcă să scoţi o pietricică de pe fund. Băiatul încercă de mai multe ori să se oufunde, dar apa îl scotea la suprafaţă. Astfel, s-a convins în mod practic că omul se poate menţine pe apă şi că se îneacă numai de frică, din cauză că începe să înghită apă. De atunci Vasea a încetat să se mai teamă de apă, a căpătat încredere în forţele sale şi încordarea i-a dispărut. In scurt timp el a ajuns să înoate bine. PLICTISEALA Pierdusem trenul şi pînă te sosirea celui următor trebuia să aşteptăm trei ore. Oui nu i s-a întîmpflat aşa ceva şi cine nu ştie cît de plictisitoare este aşteptarea. La început, ne-am plictisit şi noi, dar plictiseala a trecut repede, îndată ce unul dintre ai noştri a întrebat: ce este plictiseala? — Hai să observăm pe pasagerii din gară -— propuse cineva. Toţi primirăm bucuroşi şi începurăm să ne împărtăşim părerile. Iată o mamă cu mulţi copii, de care se ocupă cu grijă; pe unul îl înfaşă, altuia îi şterge nasul, urmăreşte cu o privire îngrijorată pe alţi doi, oare nu-şi mai,'găsesc astâmpăr — aleargă, dispar şi iar apar. Cred că nu se plictiseşte, deşi aşteaptă şi ea trenul cu nerăbdare. Copiii ei cei mai mari sînt aşa de preocupaţi de tot ce-i înconjoară, încît nici vorbă nu poate fi de plictiseală. Intr-un colţ s-a cuibărit o fată cu o carte în mină. Poate e un manual de şcoală, poate un roman — cine ştie? Totuşi se vede că citeşte cu multă atenţie; deci nici ea nu se plictiseşte. Nu se plictisesc nici cei doi tineri care joacă o partidă de şah. Acum să aruncăm o privire spre tînăra pereche, care nu se mai satură uitîmdu-se unul la altul: ei ar dori, fără îndoială, ca pînă la trenul care-i va despărţi să fie o veşnicie. Mai poate fi vorba de plictiseală!

In schimb, tînărul de colo, a cărui privire lipsită de expresie este aţintită într-un punct, se plictiseşte desigur. Iată-1 că s-a mişcat puţin şi a început să citească... indicatorul eu preţurile biletelor. Curînd însă a rămas din nou ou privirea aţintită într-un punct şi a început să caşte. Alături de el şade o femeie tî- nără. Ea priveşte distrată împrejur şi nu dă nici o atenţie fiicei sale, o fetiţă de şase-şapte ani, care seîneeşte într-una: — Mamă, trenul vine curînd? Ma-a-amă, tre-e-nul vi-i-ne cu-rînd? Cîteşitrei se plictisesc. Aşadar, ce este plictiseala? Să ne închipuim iarăşi că avem posibilitatea să ■urmărim ce se petrece în creierul acestor oameni. La cei care mu se plictisesc, am vedea cipn ard viu focarele de excitaţie, oare determină neurodinamica lor cortieală. La mamă şi la întreprinzătorii ei copii focarul de excitaţie s-ar mişca pe scoarţă mai repede oa la ceilalţi, însă la toţi scoarţa cerebrală s-ar găsi în stare activă. Dar, la cei care se plictisesc, am! vedea cum se întinde pe scoarţă pata întunecată a inhibiţiei. La fetiţa care scânceşte s-ar vedea focarul slab luminat, licărind abia-abia când îşi adresează tărăgănat întrebarea anostă. Cuibărit comod, un moşneag doarme iepureşte, somnul oamenilor bătrâni. O femeie în salopetă, cu chipul obosit, moţăie de asemenea; se vede că îi este tare somn, dar nu poate adormi din cauza poziţiei incomode în care se află. Starea neurodinamicii lor cortioale este la fel cu cea descrisă mai sus, însă ei nu se plictisesc, ci pur şi simplu le este somn. De altfel fiecare dintre noi» cînd adormim seara, nu ne plictisim. Sentimentul de plictiseală apare atunci cînd scoarţa cerebrală odihnită nu este stimulată de excitanţi din lumea exterioară, însă există totuşi un focar în scoarţă care determină aşteptarea a ceva. Tocmai acest focar deosebeşte neurodinamica eorticală a celui ce se plictiseşte de' a aceluia care vrea pur şi simplu să doarmă. Plictiseala este intr-o anumită măsură înrudită eu aşteptarea. Ea este totdeauna legată de dorinţa de a schimba condiţiile şi de a dobîndi posibilitatea unei ocupaţii. De aceea, cei grav bolnavi nu cunosc de obicei starea de plictiseală, care, în schimb, este foarte caracteristică pentru convalescenţi. Cu cit mai bogată este lumea interioară a omului, cu atît îi este mai puţin propriu sentimentul de plictiseală, deoarece unui asemenea om îi vine mai uşor să-şi ocupe cu vreo activitate oarecare timpul de inactivitate silită. NAŞTEREA PRIETENIEI în lumea fiinţelor vii se duce o luptă înverşunată pentru existenţă. Una dintre formele ei este întrajutorarea. Utilitatea întrajutorării este confirmată

de faptul eă ea s-ai consolidat în cele mai variate instincte. întrajutorarea este caracteristică mai ales animalelor care trăiesc în grupuri. Dar ea se întâlneşte şi sub formă de simbioză -— ■ convieţuirea spre folosul comun a unor organisme de specii diferite — precum şi între specii îndepărtate.

Pe scoica în care trăieşte pagurul se fixează o actinie. Ea îl apără pe pagur «u ajutorul tentaculelor şi-l hrăneşte cu resturile hranei sale, iar pagurul transportă actinia din loc în loc. Cînd turma de maimuţe antropoide a început să evolueze spre forma colectivului uman, instinctul de întrajutorare a început să se transforme treptat în sentiment de prietenie. Acest sentiment, care uneşte doi sau mai mulţi indivizi, uneori chiar foarte mulţi, ia naştere din scopurile şi interesele comune, se manifestă în năzuinţa lor de a se ajuta reciproc şi este trăit ca o atracţie a unuia spre celălalt. Comunitatea concepţiilor despre lume, adică a felului de a privi viaţa, precum şi a felului de a simţi lumea, adică a sentimentelor generate de condiţiile de viaţă, întăreşte prietenia. Prietenia dobândeşte un conţinut mai bogat datorită memoriei afective, care reproduce sentimentele trăite în comun. Şi, după cum am spus mai înainte,, sentimentul plăcut se păstrează în memorie mai mult timp si se reproduce mai intens decît cel neplăcut. învăţatul în comun, munca în colectiv, excursiile, jocurile sportive fac să se nască prietenia între tineri. Fiecare ştie cit de trainică este prietenia legată pe cîmpul de luptă, a cărei amintire nu se stinge niciodată. Cînd ne întîlnim eu un prieten după o despărţire îndelungată, atitudinea noastră faţă de el este legată de evocarea sentimentelor cu care era înfrumuseţată (activitatea comună. Aduceţi-vă aminte de cel mai bun prieten din copilărie şi reconstituiţi în minte scopurile urmărite şi acţiunile concrete care au contribuit la închegarea prieteniei voastre, precum şi faptele în care s-a făcut ea simţită. Vâ veţi încredinţa că tot ce-am vorbit aici i se aplică întocmai. Chiar şi în clipa aceasta, gîndindu-vă la prietenii voştri, reînviaţi în minte nu numai sentimentele ce le-aţi nutrit pentru ei, dar şi pe acelea pe care le-aţi încercat şi le-aţi trăit împreună. CUM A AFLAT AVICENNA CE BOALĂ ARE PRINŢUL Celebrul medic, filozof, matematician şi poet tad- jic, Abu-Ali-Ibn-Sina, cunoscut mai ales sub numele de Avicenna, născut în apropiere de Buhara în anul 980, a fost chemat la curtea şahului să doftoricească pe tînărui prinţ. Acesta se topea văzînd cu ochii, îşi pierduse somnul şi pofta de mîneare, şi ajunsese apatic la tot ce se petrecea în jurul său. Avicenna înţelese că tînărui era îndrăgostit fără speranţe. Atunci îl luă de mînă, aşa fel ca să-i simtă pulsul, şi pomi cu el pe străzile oraşului. Ori de câte ori treceau pe lîngă o anumită casă cu aspect sărăcăcios, inima prinţului bătea mai cu putere. Avicenna aduse pe şah în faţa acestei case şi-i spuse: — Aici sălăşluieşte pricina bolii fiului tău. Dacă vrei să se vindece, cunună-i! Iată ce scria Avicenna, cam prin anul 1020, în vestita sa carte Canonul ştiinţei medicale. „Iubirea este o boală de felul halucinaţiei, asemănătoare cu melancolia... Determinarea obiectului iubirii este unul din mijloacele vindecării. Aceasta se realizează astfel: ţinem mina pe pulsul pacientului şi rostim mai multe nume, repetîndu-le de cîteva ori. Dacă pulsul se accelerează şi începe să bată cu intermitenţe, atunci, repetînd şi verificând această operaţie,- vom afla numele iubitei. în acelaşi fel numim străzi, case, meserii, diferite forme de muncă, familii şi oraşe, legînd pe fiecare din ele de numele iubitei şi urmărind necontenit puîlsul; dacă acesta îşi schimbă bătăile la repetarea vreunuia din astfel de indici, putem culege din ele informaţii despre iubită: numele ei, podoabele, rangul respectiv, ocupaţiile şi astfel aflăm cine este. Eu am încercat acest procedeu şi am reuşit să capăt datele necesare care m-au ajutat să stabilesc identitatea iubitei. Apoi, dacă nu găsim alt leac, decît apropierea dintre îndrăgostiţi şi dacă aceasta este îngăduită de credinţă şi de lege s-o înfăptuim".

Pulsul este un mod foarţe sensibil de exprimare a stărilor afective ale omului. Nu zadarnic, acum mai bine de două mii de ani, medicul şi naturalistul grec Hippocrate putea distinge aproape şaizeci de nuanţe deosebite de puls. Profesorul lui Ivan Petro- vici Pavlov, fiziologul Ilia Fiodorovici Tion, spunea în glumă, dar ou mult temei, că un bogătaş pe patul de moarte ar putea, eu ajutorul unui cardiograf, să afle cu precizie cât de sinceră este durerea moştenitorilor. Înregistrîndu-se pulsul unui aviator în timpul zborului (lucru posibil astăzi cu ajutorul televiziunii), se poate uneori stabili ce element al zborului îi vine mai greu de executat aviatorului sau căruia dintre aviatori îi vine mai greu să execute un anumit element ai zborului. înregistrarea continuă a pulsului lui Iuri Gagarin în timpul primului zbor cosmic a arătat în mod obiectiv cît de mare este stăpî- nirea lui de sine. CE ESTE IUBIREA? Despre iubire s-a scris, fără îndoială atît cit au scris în general prozatorii şi poeţii în toată istoria omenirii. De aceea, nu este cazul să vorbim aici despre conţinutul sentimentului iubirii, despre influenţa ei asupra omenirii. Am să mă ocup numai despre esenţa psihologică a iubirii. Iubirea este un sentiment. Omul simte iubirea ca pe o atitudine faţă de cineva sau ceva, adică faţă de obiectul iubirii sale. La unul şi acelaşi om, acest sentiment variază după obiect. Omul nu iubeşte în acelaşi fel o păpuşă sau un pisoi, pe fratele său şi pe bunica sa, pe fiul şi pe nepotul său, oraşul său natal şi patria sa. în mod intenţionat am reunit în grupe diferitele obiecte ale iubirii, pentru a arăta că şi în interiorul fiecărui grup iubirea omului este diferită. Vă aşteptaţi, desigur, să vă povestesc despre iubirea pentru un prieten, despre iubirea dintre Romeo şi Julieta, dintre Arma Karenina şi Vronski. Dar să vedem mai întîi dacă sentimentul omului în toate cazurile cînd spune: „Te iubesc!“, are ceva comun. Comun în acest sentiment este dorinţa de a avea mereu alături de tine obiectul iubirii, teama de a-1 pierde. Şi posibilitatea de a compara intensitatea acestui sentiment faţă de diferitele obiecte ale iubirii este comună. De obicei, fiecare ştie ce iubeşte mai mult şi ce iubeşte mai puţin, deşi nu totdeauna îşi dă seama de aceasta chiar de la început. Toate obiectele iubirii pot fi împărţite în două categorii. în prima categorie intră acelea în care sentimentul se stinge de îndată ce se manifestă. Cel ce iubeşte apare numai ca un consumator de plăcere, preocupat în special de sine însuşi. în a doua categorie intră acele obiecte faţă de care la cel ce iubeşte predomină nu atît dorinţa de a primi ceva de la obiectul iubirii, cît aceea de a-i da totul, chiar dacă ceea ce dă este în detrimentul său, constituind astfel un sacrificiu. în unele limbi cuvîntul „a iubi" se referă numai la această a doua categorie. Un ucrainean nu va spune: „Eu iubesc muzica“. Şi este de presupus că aşa e corect. Şi în limba rusă există anumite nuanţe în cuvintele derivate din cuvîntul „iubire". „Este tot atît de ridicol a spune: el este iubitorul ei ca şi: el este iubitul ştiinţelor şi artelor" — scria Denis Ivanovici Fonvizin în lucrarea sa Cu privire la vocabularul rus. Cuvîntul „iubire", nu trebuie bagatelizat sau folosit eu -uşurinţă. însă iubirea de care este vorba se deosebeşte de sentimentul cu acelaşi nume pentru alte obiecte ale ei, prin aceea că îşi întinde rădăcinile pînă în adîncu- rile vieţii de pe păxnînt — pînă la instinctul de perpetuare a speciei. Acest instinct este propriu atît omului, cît şi animalelor, după cum le este comun şi sentimentul foamei şi al setei. Dar eu am amintit mai înainte că foamea potolită cu ajutorul cuţitului şi furculiţei este alta decît foamea care îl silea pe om să înghită came crudă. Formele iubirii sînt şi mai variate. „Iubirea de azi între sexe se deosebeşte în mod esenţial de simpla atracţie sexuală, acel eros al anticilor — spunea Engels. în primul rînd, ea presupune existenţa unui sentiment reciproc de

dragoste la fiinţa iubită; în privinţa aceasta, femeia este egală cu bărbatul, pe cînd în erosul antic de multe ori femeia nici nu era întrebată. în ai doilea rînd, iubirea între sexe are un grad de intensitate şi o durată care face ca neposedarea sau despărţirea să apară celor două părţi ca o mare nenorocire, dacă nu chiar ca suprema nenorocire; pentru a-şi putea aparţine unul altuia, ele se expun oricărui risc, punîndu-şi chiar viaţa în primejdie... Şi, în sfîrşit, apare un nou criteriu moral pentru aprecierea relaţiilor sexuale: nu se pune numai întrebarea dacă ele sînt conjugale sau extraconjugale, ci şi dacă au izvorît din iubire reciprocă sau nu". Totuşi există oare „iubire de la prima privire?" Desigur că există. Iubirea se poate naşte din prietenie, dar şi dintr-o pasiune care apare chiar la începutul cunoştinţei şi care se consolidează apoi prin prietenie. Şi una şi alta sînt fireşti, însă atunci cînd iubirea s-a dezvoltat ca rezultat al unei simpatii îndelungate şi s-a putut verifica în timp, este mai greu să încerci deziluzii; de cele mai multe ori o asemenea iubire este trainică. Dacă însă pasiunea de la prima vedere nu este consolidată printr-o prietenie ulterioară, ea se poate risipi ea fumul, fără a se transforma în iubire. Iubirea, ca şi prietenia, se intensifică şi se consolidează sub influenţa obişnuinţei. Tocmai de aceea raporturile corecte şi normale din familie consolidează şi întăresc iubirea, pentru că o transformă în obişnuinţă. Sentimentul reflexnecondiţionat este întărit de cel reflexcondiţionat, iar iubirea omului, ca şi toate stările lui afective, ca şi toată activitatea sa, este puternică nu prin componentele reflexnecondi- ţionate, ci prin cele reflexcondiţionate. în sentimentul adine şi bogat în expresii al iubirii se îmbină în mod armonios toate aspectele ei, şi în aceasta constă principala ei esenţă psihologică. Com- parînd cele spuse cu diferitele „povestiri de dragoste” pe care le cunoaşteţi din literatură sau din viaţă, vă veţi putea lămuri singuri şi mai bine în această problemă.

V

O

I

N

Ţ

A

„NU VREAU“ ŞI „TREBUIE“ „Voinţa nu este un agent obscur, care comandă numai, mişcările. El este latura activă a raţiunii şi a simţului moral...“ — spunea Secenov. Procesele volitive simt caracterizate printr-un efort specific, orientat spre învingerea obstacolelor care stau în calea ce duce spre atingerea unui scop propus în mod conştient. întreaga activitate a omului este voluntară. Prin aceasta ea se deosebeşte de comportarea animalelor. Depărtarea scopurilor, importanţa lor socială, năzuinţa puternică spre atingerea lor, perseverenţa, hotărîrea — iată ce determină înaltele calităţi ale voinţei. Este o vorbă: cei ce au o voinţă puternică trec înot marea vieţii, iar cei lipsiţi de voinţă se îneacă în ea. Cel mai simplu proces volitiv este acţiunea voluntară prin care se atinge un scop elementar. Etapele lui pot fi reprezentate prin schema din ilustraţia de pe pagina următoare. Lupta motivelor este de cele mai multe ori lupta dintre „nu vreau" şi „trebuie". Repetaţi experimentul cu căderea pe pernă despre care am vorbit mai înainte, pentru a provoca pe cale artificială o reacţie emoţională. Vom vedea în el, şi tot atît de limpede, lupta motivelor, lupta dintre „nu vreau să cad“ şi „trebuie să cad“. Unora le trebuie mai mult timp pentru a se hotărî să cadă, dînd astfel dovadă de

nehotărîre. La un moment dat s-ar părea că sânt gata să cadă, dar revin din nou la poziţia iniţială. Nehotărîrea poate fi observată nu numai în învingerea sentimentului de frică şi nu numai în lupta dintre „nu vreau“ şi „trebuie", ci şi în ciocnirea dintre diferitele variante de „vreau". Un om se apropie de chioşcul cu răcoritoare şi se tot gîndeşte: să iau un pahar de sifon simplu sau cu sirop? Despre un astfel de om se spune că „nici el nu ştie ce vrea". Monologul lui Hamiet din care primele cuvinte au ajuns proverbiale, arată lupta dintre motivele care stau de cealaltă parte a unei complexe game de motive ale activităţii umane: A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea. Mai nobil e să-nduri în cuget, oare, Săgeţi şi praştii ale-ursitei rele, Sau apucînd o armă tu să curmi al Restriştilor noian? Să mori, să dormi...

Uneori, pentru a-şi satisface un „vreau“ omul poate, după cum se spune „să mute şi munţii din loc“. Dar pentru un ,,doresc“ îi este lene adesea să mişte şi un deget. „Doresc“ este totdeauna lipsit de voinţă, ca şi capriciul, adică vrerea nejustificată în mod obiectiv. Ea poate da loc încăpăţînării, dar niciodată nu dă naştere perseverenţei. MĂGARUL LUI BURIDAN Buridan avea un măgar. înainte de a pleca de acasă, Buridan i-a pus în iesle, atît în dreapta cît şi în stingă stănoagelor, o cantitate suficientă de fîn. Cum însă finul din amîndouă grămezile era la fel, măgarul nu s-a putut hotărî din oare să mănînce şi a murit de foame. Această istorioară născocită este atribuită filozofului francez Buridan, care a trăit în secolul al XlV-lea. Totuşi, ea era cunoscută încă de Aristotel (384—322 î.e.n.) şi de Dante (1265—1321). Povestea despre ......................................prietenul cel sur Care între două sarcini de fîn Moare totuşi de foame...

cum scria Dante, era citată pentru a demonstra existenţa „liberului arbitru la măgari“, care, într-o situaţie analogă, totuşi, nu mor. Celebrul matematician german Leibniz (1646—1716), care a dovedit lipsa liberului arbitru la măgarul lui Buridan (sau, cu alte cuvinte, determinismul comportării lui provocate de condiţiile exterioare), scria că „un plan vertical, care ar împărţi măgarul 'de-a lungul trupului în două părţi, nu poate să împartă în acelaşi timp şi universul în două jumătăţi absolut identice. în felul acesta, în măgar, şi în afara lui ar fi totdeauna multe lucruri care, rămînînd neobservate de noi, l-ar face să se întoarcă mai curând într-o parte decît în cealaltă". Comportarea animalelor este determinată în fond de instincte. Activitatea omului este determinată, în mod mult mai complex, de influenţa mediului asupra lui. Libertatea voinţei nu mai este o „enigmă universală", cum era pentru oamenii care rezolvau în mod metazific probleme ca: .dacă omul are suflet divin, înzestrat cu o voinţă liberă; dacă omul este iresponsabil de faptele sale şi se aseamănă cu măgarul lui Buridan. Psihologia contemporană, în lumina materialismului dialectic, concepe libertatea voinţei ca o necesitate înţeleasă (conştientă). Libertatea absolută a voinţei constă nu în independenţa imaginară a omului faţă de legile naturii, ci în cunoaşterea lor şi deci în posibilitatea de a le folosi în mod planificat în scopuri bine determinate. Libertatea voinţei nu înseamnă altceva decît capacitatea de a lua hotărîri în condiţiile cunoaşterii scopului. ŞABLONUL Pe scenă apăru o fată şi după ce invită pe unul dintre spectatori să-i fie partener, scrise ceva pe im petic de hîrtie, pe care îl împături cu grijă şi apoi se adresă celor din sală: — Am să vă demonstrez îndată cum se pot transmite gîndurile la distanţă. Luaţi acest bileţel în mînă — zise ea partenerului — şi strîngeţi-1 în pumn cât mai tare. Acum număraţi repede din trei în trei. în acelaşi timp, continuînd să număraţi, fiţi atent la ceea ce vă întreb şi răspundeţi-mi cît mai repede la întrebări. Un, doi — începem. Numiţi-mi o pasăre domestică oarecare. .. Număraţi mai departe. Acum numiţi-mi repede un fruct oarecare ... Acum — o parte a feţei şi un poet rus . .. Ajunge. Citiţi ce-am scris eu în bileţelul pe care îl strângeţi cu atîta putere în pumn. Partenerul citi: — Găină, măr, nas, Puşkin.

Spre mirarea tuturor spectatorilor, erau tocmai cuvintele pe care subiectul le rostise cu puţin înainte. Repetaţi acest experiment eu cei ce nu-1 cunosc şi veţi vedea că foarte rar veţi primi alte răspunsuri. Bineînţeles, aici nu este vorba de „transmiterea gândurilor la distanţă”, ci de felul în care toate fenomenele naturii şi toate activităţile omeneşti sînt determinate, adică condiţionate, de experienţa acumulată, de mediul care a acţionat mai înainte asupra creierului nostru. începând de la vîrsta cea mai fragedă, ni se formează, în mod deosebit de temeinic, anumite legături condiţionate, asociaţii elementare, în cele mai multe cazuri ele sînt aceleaşi la toţi. Iată pentru ce, când auziţi „Pasăre domestică” — vă gîndiţi în primul rînd, prin asociaţie la găină, cînd auziţi de „fructe” vă gîndiţi la măr şi aşa mai departe. Experimentul despre care v-am vorbit aici este interesant pentru o mai bună înţelegere a ceea ce se numeşte „voinţă liberă”. Doar fiecare din cei oare participau la experiment era liber să numească orice pasăre domestică, hai să zicem bibilica, totuşi răspunsul subiectului era determinat de faptul că în conştiinţa sa noţiunea de pasăre domestică s-a legat mai mult de găină decît de oricare altă pasăre. Distragerea atenţiei prin numărarea repede şi strângerea cu putere a pumnului a contribuit la manifestarea legăturilor celor mai puternice, nu a altora, întîmplătoare sau născocite înadins cu intenţia de a fi original. Să relevăm în treacăt că adevărata literatură nu admite întru totul asociaţiile obişnuite. Imaginile şablon, cum ar fi „mare de smarald”, sau „cîntă ca o privighetoare", rimele de felul ,,iubire-fericire“, „poză-roză“ — sînt apanajul scriitorilor lipsiţi de talent sau, cel puţin, de experienţă. Pentru a găsi o imagine vie, originală, este necesară priceperea omului de a vedea lumea în felul său. Fiecare cuvînt trebuie prelucrat cu multă migală, pentru ca imaginea ce o reprezintă să fie sugerată cititorului. Să ne amintim de felul magistral în care Puşkin, în Ev- gheni Oneghin, a prezentat cititorului o rimă şablon, o rimă banală: Şi uite-i ger deasupra firii, Pe şes e-argint scăpărător............................................. (Te-aştepţi la rima trandafirii; Ei, naţi-o, scumpe cititor!)

RĂSPUNSUL SUGERAT întrebaţi pe cineva: — Cum se numeşte funia formată din mai multe şuviţe de fire împletite între ele? — Cablu — vi se va răspunde. — Dar cum se numeşte lista cu numele muncitorilor care pleacă în concediu în luna iulie? —

Tabel.

—

Dar pe Cain cine l-a omorît?

Sau o altă problemă: cu ce este egală greutatea unei cărămizi, dacă ea cântăreşte un kilogram şi încă atîta cît cîntăreşte o jumătate de cărămidă? La întrebarea „Cine l-a omorît pe Cain?“ am intercalat dinadins şi o altă problemă pentru ca verificarea s-o faceţi asupra voastră înşivă — aproape toţi vor răspunde: „Abel“, deşi toată lumea ştie că, după legenda biblică, Abel a fost omorît de Cain. Acest răspuns va fi sugerat de terminaţiile stereo- tipe ale răspunsurilor precedente. în ceea ce priveşte problema referitoare la cărămidă, cei mai mulţi vor răspunde: „un kilogram şi jumătate1* şi nu două kilograme cit cîntăreşte în realitate, răspunsul fiind sugerat de coincidenţa cuvintelor „cîntăreşte un kilogram*1, şi „cântăreşte o. jumătate".

IMITAŢIA Rugaţi pe cineva să spună repede trei nume de familie care încep cu litera „a": Aleksandrov, An- dreev, Anisimov. Dacă veţi spune chiar aşa, aproape totdeauna cel care va răspunde va începe cu Aleksandrov. Dacă-i veţi propune să numească trei feluri de fructe, de pildă: măr, pară, prună — fructele vor fi numite începînd cu mărul. în timp ce staţi de vorbă cu cineva, îndrepfcaţi-vă cravata în aşa fel, ca interlocutorul vostru să observe gestul. Cei mai mulţi îşi vor îndrepta şi ei cravatele, în mod involuntar. Se ştie că este de-ajuns ca cineva să tuşească în liniştea unei săli de concert, pentru ca un val de tuse să pornească prin sală. S-a observat încă demult că elevii, uneori fără să-şi dea seama, împrumută de la profesorii lor favoriţi ţinuta şi vorba, unele gesturi, expresii şi chiar intonaţia vorbirii. Toate aceste exemple îşi găsesc explicaţia în spiritul de imitaţie, mai bine zis în imitaţia involuntară. Rădăcinile ei merg departe în trecut. La animale aceasta este una din manifestările instinctului de grup în lupta lor pentru existenţă. La om imitaţia poate fi şi voluntară şi totodată foarte utilă Doar şi năzuinţa spre un ideal este tot o formă a imitaţiei voluntare.

o HOTARÎRE JUSTA Mă aflam pe un aerodrom alături de comandantul unui regiment de aviaţie, cînd pilotul de vânătoare N., care nici nu apucase bine să decoleze, îşi întrerupse deodată zborul, făcu o întoarcere bruscă şi opri avionul ceva mai la o parte de pistă. Cînd ne-am apropiat, pilotul tocmai ieşise din avion. Palid la faţă, el duse la cască mîna tremurătoare şi raportă: — Tovarăşe colonel! Mi-am întrerupt zborul, deoarece un iepure mi-a tăiat calea. îmi dau seama că-i o prostie, totuşi e un semn rău. Vă rog să-mi permiteţi să zbor din nou. Eram curios să văd cum va proceda colonelul. Nu era cazul să încurajeze superstiţia şi să contramandeze zborul. Dar nici nu era bine să-l trimită într-o misiune de luptă (aceasta se petrecea în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei): era limpede că voinţa pilotului fusese tulburată, că omul se descumpănise. Aceasta ar fi însemnat nu numai a-1 sorti la o înfrângere sigură, dar totodată şi a întări credinţa în superstiţie, a da şi altora motiv să creadă în semne: „aţi văzut? N. a fost doborît după ce un iepure i-a tăiat calea". Comandantul regimentului stătu cîteva clipe pe gînduri, făcînd, după cum s-a văzut mai tîrziu, acelaşi raţionament ca şi mine, şi găsi repede soluţia cea justă. Măsurîndu-1 cu o privire plină de dispreţ, el îi ordonă: — Zborul se contramandează! Nu meriţi această onoare! Drept pedeapsă, vei face corvoadă, timp de cinci zile, la bucătărie să cureţi cartofi, de altceva mai bun nu eşti vrednic. Acolo vei avea destul răgaz să te gîndeşti la semnele rele. Aviatorul N. a ieşit din război cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice. Cuvintele „îmi dau seama că este o prostie" arată că în fapta aviatorului s-a vădit mai mult superstiţia decât prejudecata. Deşi noţiunile acestea sînt, de obicei, strâns legate în manifestările lor, din punct de vedere psihologic ele sînt diferite. In prejudecată precumpăneşte o gîndire falsă, greşită, iar în superstiţie — o stare afectivă. Ignoranţa, arăta V. I. Lenin, este mai puţin depărtată de adevăr de- cît prejudecata. Uneori însă e mai greu de luptat împotriva superstiţiei decît împotriva prejudecăţii. PERSEVERENT SAU ÎNCĂPĂŢÎNAT? Pe Aleksei Meresiev îl cunoaşte toată lumea şi le este drag tuturor, pentru perseverenţa cu care a luptat în vederea atingerii scopului pe oare şi l-a propus, deşi a întîmpinat tot felul de greutăţi, de obstacole.

Dar şi încăpăţînatul de Keraban, turcul dintr-un roman al lui Jules Verne, a ocolit Marea Neagră, învingînd o sumedenie de obstacole, numai şi numai pentru a nu plăti o bagatelă de taxă vamală la trecerea prin Bosfor. De altfel şi eroii lui Gogol, Ivan Ivanovici şi Ivan Nikiforovici, după ce s-au certat n-au precupeţit nici un efort, atît erau de porniţi să-şi joace feste unul altuia. Literatura ne oferă numeroase exemple de încăpăţînaţi. Incăpăţînarea este perseverenţa lipsită de sens şi de raţiune. Scopul pentru care încăpăţînatul învinge obstacole, uneori cu adevărat mari, nu-i justifică acţiunile. De altfel pe el scopul îl interesează prea puţin, principalul este să-şi facă cheful, în ciuda tuturor argumentelor şi circumstanţelor care probează absurditatea de netăgăduit a comportării luii Dar lucrul cel mai important este că la baza conduitei omului încăpăţînat stă motivul, adeseori foarte bine mascat: „aşa vreau eu“. Incăpăţînarea, ca trăsătură de caracter, este determinată uneori de o inerţie a proceselor nervoase, inerentă unor oameni. Dar mai des ea este rezultatul unei educaţii greşite, al deprinderii de a face ce pofteşti. Pe un om încăpăţînat nu este prea greu să-l faci să devină perseverent. Pentru aceasta trebuie ajutat să-şi găsească un scop util, demn de eforturile sale. DIFERITE FORME DE CURAJ îndrăzneala, vitejia, bravura, curajul, bărbăţia — sînt calităţi înalte ale omului. Paginile glorioasei istorii a Comsomolului leninist sînt pline de asemenea cuvinte. Nu totdeauna este uşor să se delimiteze strict manifestările acestor însuşiri. în literatură şi în viaţa de toate zilele ele se confundă adeseori. Să încercăm să ne lămurim. Toată lumea ştie că un om curajos este nu numai acela care, deşi se află într-o situaţie primejdioasă, nu încearcă sentimentul fricii, ci şi acela care, cu toate că e stăpînit de teamă, acţionează aşa cum trebuie. Pe de altă parte, nimeni nu va spune despre un om că este îndrăzneţ dacă, fără să-şi dea seama de primejdie, se aruncă în ea orbeşte, din prostie. Există trei forme de curaj, diferite una de alta. „Om îndrăzneţ este acela care ştie că are în faţa lui o primejdie, şi totuşi o înfruntă", a spus istoricul grec Xenofon, care a trăit între anii 430—355 înaintea erei noastre. Vitejia este legată de trăirea unei stări afective, de excitaţie războinică, de beţia primejdiei. Omului viteaz îi place primejdia. îndrăzneală şi vitejie poate dovedi cineva de ha- tîrul oricărui scop, chiar şi cînd e vorba de interese personale. Printre gangsterii americani, cel puţin în filme, putem vedea mulţi oameni îndrăzneţi şi viteji. Insă brav poate fi numai omul oare atinge un scop recunoscut ca util pentru societate. Sentimentul datoriei face ca la omul brav frica să dispară. Cît priveşte bărbăţia, aici se afirmă diferite laturi ale personalităţii, dintre care unele pot fi precumpănitoare în anumite împrejurări. Acţiunile de bărbăţie se datoresc nu numai bravurii, îndrăznelii sau vitejiei, ci şi concepţiei omului despre lume, înaltei lui conştiinţe politice şi ideologice, sînt determinate de principialitatea sa, de încrederea în dreptatea cauzei sale, de răbdarea, iniţiativa şi ingeniozitatea sa, de hotărîrea, disciplina, stăpînirea de sine, de tăria voinţei (ca rezistenţă la puterea unei singure lovituri), de dîrzenia voinţei (ca rezistenţă la forţa unei serii de lovituri succesive). Bărbăţia este totdeauna activă şi se afirmă în activitate. Bărbăţia omului sovietic se întemeiază pe înţelegerea conştientă a datoriei şi a răspunderii sale faţă de popor şi faţă de patrie, pe concepţia comunistă despre lume, despre care s-a vorbit cu atîta competenţă la Congresul al XXII-lea al P.C.U.S. CAUZĂ COMUNA Muncitorii americani care au colaborat, în anul 1932, la punerea în funcţiune a uzinei de automobile de la Gorki, nu puteau să înţeleagă cum de poate fierarul Cempalov, care lucra la forjarea unui arbore cotit, nu numai să împărtăşească cele mai bune procedee folosite de el şi

celorlalţi fierari ou care era în întrecere, dar să se şi bucure de succesele lor sau să fie mîhnit cînd aceştia sufereau eşecuri. — E anormal pur şi simplu să te bucuri că ai fost învins, că te-ai dovedit inferior altuia — îmi argumenta unul dintre ei, şi în vocea lui răsuna nu numai mirarea, ci şi sentimentul neprefăcut al propriei sale superiorităţi. Un altul, catolic, evlavios, un om harnic şi bun la inimă, încerca să-l înţeleagă pe Cempalov: — Cred că Cempalov e pur şi simplu un bun creştin care, sacrificîndu-şi propriile interese, trăieşte numai pentru alţii. Şi unul şi altul erau reprezentanţi tipici ai trecutului, reprezentanţii unei omeniri care trăia în condiţiile unor adinei contradicţii între ceea ce este personal şi ceea ce este obştesc. Unii — şi aceştia erau cei mai mulţi — trăiau pentru ei. Ceilalţi — minoritatea protestatară — trăiau în detrimentul lor, pentru alţii. Viaţa pentru sine însuşi dădea naştere la invidie sau automulţumire; viaţa pentru alţii ducea la pieire. Societatea împărţită în clase antagoniste nu oferea posibilitatea de a trăi pentru cauza comună şi de a uni în această năzuinţă viaţa şi pentru alţii şi pentru sine. Această posibilitate a fost creată numai de socialism, care a şi dat viaţă întrecerii socialiste. Dar conştiinţa omului rămîne în urmă faţă de existenţa lui socială. De aceea, problema de a se dezrădăcina din conştiinţa tineretului rămăşiţele capitalismului este tot atit de importantă. Invidia, care încă nu se transformase în întrecere, nu era o rămăşiţă pentru muncitorii americani veniţi la uzina de automobile din Gorki, numai pentru cîştig, ea corespundea condiţiilor sociale în care ei au fost educaţi. Insă pentru tînărul muncitor sovietic, sentimentul de invidie pentru succesele aceluia cu care se găseşte în întrecere este o rămăşiţă a trecutului. Dacă invidia apare la un om sovietic, înseamnă că voinţa lui are ca scop nu interesele cauzei comune, ci interesele sale personale, opuse acestei cauze. Aceasta dovedeşte că voinţa sa nu poate fi considerată ca educată din punct de vedere moral. Exemplul Valentinei Gaganova şi al unui mare număr de adepţi ai ei constituie o mărturie concretă că voinţa lor este educată la un înalt nivel moral. FORŢA IDEII Tînărul roman Mucius a căzut prizonier pe cînd încerca să omoare pe regele etrusc Porsenna, care asedia Roma în anul 508 înaintea erei noastre. Turbat de mînie, regele porunci să se pregătească rugul, pentru a-1 supune pe tînăr la torturi şi a afla astfel care sînt complicii săi. Mucius păşi mîndru spre rug şi îşi puse mina dreaptă în foc. Continuînd să vorbească cu regele, el ţinu mîna în foc pînă cînd se carboniză. Uimit de fapta tînărului roman, care dovedea puterea de voinţă a neamului său, Porsenna dădu drumul prizonierului şi renunţă la asedierea Romei. Imaginea lui Mucius, poreclit Scevola (stîn- gaciul) a intrat în literatura universală ca un exemplu de voinţă care învinge totul. Istoria U.R.S.S. cunoaşte numeroase fapte de eroism pline de abnegaţie. Să ne aducem aminte de Ivan Susanin, de Zoia Kosmodemianskaia, de eroii Tinerei Gărzi. Cînd călăii hitlerişti din închisoarea fascistă au început să-l schingiuiască în bătăi pe Vanea Zemnuhov, acesta şi-a jurat să nu scoată nici un geamăt. Ulia Gromova a spus chiar de la început fasciştilor: „Puteţi sămi faceţi tot ce vreţi, dar n-o să scoateţi nici o vorbă de la mine". Şi unul şi altul şi-au ţinut cuvîntul. Dar cîţi eroi au fost imortalizaţi de maeştrii artei în chipuri care simbolizează bărbăţia poporului rus. Bărbăţia aceasta şi-a găsit expresie nu numai în apărarea patriei, ci şi în faptele eroice de pe ogoarele muncii: pe şantierele comsomoliste ş.a.m.d. Nu putem şti dacă Mucius Scevola şi-a învins durerea sau pur şi simplu n-a simţit-o. Din punct de vedere fiziologic, este posibil ca focarul de excitaţie care ţinea de cel de-al doilea sistem de semnalizare, legat de gîndurile despre măreţia patriei, exprimate cu voce tare, să fi fost atît de puternic, incit potrivit legii inducţiei negative să fi inhibat focarul care provoca durerea.

Priviţi la feţele oamenilor sculptaţi cu atîta măiestrie de Feodor Dmitrievici Fiveiski. Cel ce stă în partea dreaptă a grupului este istovit de durere, dar nu se dă bătut. însă pe chipul celui din mijloc se citeşte atîta ură pentru duşman, ochii lui exprimă atîta dispreţ, incit s-ar putea crede că el nu simte durerea. Se ştie că Walter Scott şi-a dictat operele în timp ce suferea de o boală neînchipuit de chinuitoare. Numai făcînd mari eforturi de voinţă reuşea să vorbească. Iar de îndată ce era cuprins de pasiunea unor dialoguri deosebit de însufleţite, el sărea din pat şi, alergînd prin cameră, se transpunea cu totul în rolul eroilor săi, uitînd de durere. în felul acesta a scris el jumătate din Logodnica din Lamermoor, toată Legenda lui Montrose şi aproape tot Ivanhoe. Am citat acest exemplu, deoarece, cu toată deosebirea de conţinut a sentimentelor, acest caz este înrudit prin mecanismele neurodinamice cu cele precedente şi ne ajută să le înţelegem mai bine. Un anumit focar de excitaţie din scoarţa cerebrală permite omului nu numai să învingă durerea, dar chiar să n-o simtă. *

ŞI-A INTIRZIAT MOARTEA Un bombardier se îndrepta spre terenul de aterizare, dar nu după toate regulile. După ce se izbi cu putere de pămînt, el continuă să mai meargă pe aerodrom şi, în sfîrşit, înclinîndu-se pe o aripă, se opri cu motoarele stinse. Toţi ne repezirăm spre avion. Nici unul dintre membrii echipajului nu dădeau semne de viaţă. Scăldat în sînge, pilotul şedea cu mina încleştată pe volan, iar picioarele apăsau cu putere pe frînă. Se vedea limpede că, printr-o ultimă sforţare a mîinii stingi rănite, el lovise decuplatorul aprinderii, pentru a opri motorul, înlăturînd astfel un eventual incendiu în caz de aterizare nereuşită. Faţa sa încremenise într-o expresie de supremă încordare, atenţie şi efort de voinţă. Transportat la postul de prim-ajutor, pilotul îşi veni în simţire după vreo douăzeci de minute. Fără a-şi schimba expresia feţei, el rosti cu dinţii încleştaţi: —

Misiunea a fost îndeplinită . .. Ce-i cu echipajul? Avionul e intact?

Şi din nou îşi pierdu cunoştinţa. Mai trecu ca o jumătate de oră şi pilotul îşi veni -din nou în simţire. In clipa următoare îl auzirăm repetînd cu precizia unei înregistrări pe bandă de magnetofon: —

Misiunea a fost îndeplinită . . . Ce-i cu echipajul? Avionul e intact?

Auzind că echipajul este în viaţă (de fapt, ofiţerul cu navigaţia şi mitraliorul fuseseră ucişi) şi că avionul e nevătămat, pilotul îngăimă mulţumit: —

In regulă! Faţa lui se destinse, dar deodată se schimonosi de durere şi începu să geamă şi

să se agite.

Deşi grav rănit, el a izbutit să conducă avionul spre aerodrom. Gîndul la oameni, la aparat era atît de puternic, încît focarul de excitaţie din scoarţa cerebrală legat de acest gînd inhibase durerea, împiedicând pierderea deplină a cunoştinţei în timpul zborului. Drept rezultat, aparatul fusese salvat. Mai mult, acest focar de excitaţie era atât de puternic, încît nu s-a putut stinge nici mai tîrziu, la postul de prim-ajutor, după ce pilotul şi-a pierdut de două ori cunoştinţa. El s-a stins numai în urma cuvintelor liniştitoare ce i s-au spus, după oare porţiunile inhibate mai înainte s-au eliberat, lăsînd astfel să apară durerile şi excitaţia motrice, provocate de rănile grave. Acesta nu este unicul caz cînd efortul de voinţă a amînat pierderea cunoştinţei şi chiar moartea. Se cunoaşte cazul unui aviator care şi-a „întîrziat“ moartea pînă la aterizarea avionului, după care a murit imediat. în secolul al V-lea î.e.n. un ostaş grec a parcurs în goană cei patruzeci şi doi de kilometri dintre satul Maraton şi Atena şi, după ce a comunicat vestea victoriei grecilor asupra perşilor, a căzut mort, în amintirea lui s-a dat în atletica uşoară, cursei de alergări pe distanţă lungă — 42 kilometri şi 195 metri, numele de „Maraton". în timpul unei lupte, în faţa lui Napoleon s-a oprit din goana calului un agent de legătură. Pe cînd îi dădea răvaşul, călăreţul se clătină în şa. —

Eşti rănit? îl întrebă Napoleon.

—

Nu, sînt ucis! răspunse ostaşul, prăbuşindu-se mort de pe cal.

„ORDON SĂ VA GlNDIŢl LA VIAŢĂ! “

— Poplavski şi Fedotov nu se mai ridicau de jos, îşi cruţau puterile — povestea Anatoli Kriucikovski. Şi pentru prima oară după patruzeci şi ceva de zile inima unuia dintre oei patru ostaşi a tresărit. Poate că nici nu tresărise, ci omul şi-a zis că sosise ceasul să deschidă vorba şi despre aceasta. — Cum o să murim, fraţilor? întrebă el liniştit.

— Foarte simplu — sparse tăcerea Vanea Fedo- tov — cel care o să simtă că-şi pierde puterile, că moare, să ne dea de veste, iar noi ne-om tîrî pînă la el, l-om îmbrăţişa şi l-om săruta. Acela care o să moară ultimul, să scrie ou miniu pe peretele cabinei numele noastre, ziua în care am murit. Apoi... un ultim salut patriei şi cîte o plecăciune mamelor noastre. Atunci a intervenit caporalul Ziganşin; şi iată ce le-a spus: — Ia să faceţi bine să nu mînjiţi peretele cabinei! Nu vă dau voie nici măcar să vă treacă prin minte aşa ceva... Mai avem trei perechi de cizme. Ne ajung pentru toată luna martie, iar în martie cu siguranţă au să ne găsească. Caporalul le-a ordonat să se gîndeasc'ă la viaţă, iar soldaţii, care nu uitaseră nici o clipă că sînt ostaşi şi care au declarat mai tîrziu cu simplitate firească: „aşa sîntem noi educaţi" nu puteau să nu îndeplinească ordinul comandantului şlepului cu motor „T36“. Disciplina este o deprindere a voinţei, care se întemeiază pe concepţia despre lume şi devine o trăsătură de caracter. în raportul său din 7 martie 1960, comandantul portavionului american „Kirsarge" scria între altele: „Ei au declarat că au petrecut pe ocean aproape cincizeci de zile. Aceasta pare neverosimil, însă părul lor, ochii injectaţi şi însîngeraţi, precum şi hainele ferfeniţite le confirmă declaraţiile. Medicul de bord Frederik Backveet a constatat că erau pe jumătate morţi de inaniţie, totuşi, lucru surprinzător, bine dispuşi. Deşi erau în pragul morţii, sleiţi oomplet de puteri, schimbau totuşi glume între ei“. FAPTĂ EROICA „ ... Aceeaşi acţiune poate constitui şi îndeplinirea unei datorii şi o faptă eroică, după împrejurări. Şi dacă între ele se poate trage o linie, aceasta va fi foarte subţire." Cuvintele acestea au fost rostite de Sivkova, secretara organizaţiei de Comsomol din colhozul ,,Dimitrov“. Iulius Fucik spunea: „Erou este omul care într-un moment hotărâtor face ceea ce trebuie să se facă în interesul societăţii omeneşti". Se mai cunoaşte o definiţie: „Se numeşte erou persoana care a dat dovadă de una din formele de curaj (vitejie, îndrăzneală, bravură, stăpînire de sine, răbdare etc.) înfăptuită la un asemenea nivel, încît fapta eroică respectivă să merite a fi transmisă posterităţii drept pildă şi îndemn". Aşa scria în anul 1911 Şumkov, primul psiholog rus care a studiat în mod special această problemă. Esenţa psihologică a faptei eroice a fost caracterizată în mod strălucit de către Leolea Kolesova, fostă instructoare de pionieri la o şcoală din Moscova, pe vremea cînd încă nu avea titlul de Erou al Uniunii Sovietice (titlul acesta i-a fost acordat mult mai tîr- ziu, posf-mortem), dar pe care îl merita cu prisosinţă încă de pe atunci. Lucrurile s-au petrecut într-o seară ploioasă, în toamna anului 1941. Cîteva fete, care urmau să fie paraşutate a doua zi în spatele frontului inamic, şedeau la gura sobei şi vorbeau despre fapte eroice. — Visul meu este să am o moarte frumoasă, spuse una dintre ele •— pentru ca mai tîrziu să se scrie despre mine o carte, oare să îndemne şi pe alţii să-mi urmeze exemplul. De aceea am şi venit aici Visez la o moarte eroică. — Iar visul meu este ca hitleriştii s-o şteargă cît mai repede de aid — zise Leolea. S-ar putea să murim, dar oui i-ar folosi asta? Lor le-ar folosi să murim înainte de vreme, indiferent dacă murim frumos sau nu. Ori noi vrem ca ei să piară sau să se care de aici. Merită să mori numai atunci cînd trebuie să-ţi dai viaţa pentru oauza comună. Numai atunci vom fi gata să murim ca nişte oameni adevăraţi. —Dar despre asta vorbeam şi eu — răspunse fata oare visa la o faptă eroică.

— Nu, tu nu vorbeai despre asta. Tu visezi glorie. Iar eu nu vreau glorie. Eu vreau ca ei să se care de aici. Mîine ne vom urca în avion, dar nu pentru a muri frumos în spatele frontului, ci pentru a îndeplini sarcina pe care am primit-o. Să ţii mint acest lucru! EDUCAŢIA VOINŢEI «... Prinsoarea e încheiată — prinsoarea că n-am să ţip şi n-am să-mi trag mîna atunci cînd el (Ro- maşka — nota trad.) îmi va cresta degetul cu briceagul. Asta-i încercarea voinţei. Potrivit „regulilor pentru educarea voinţei", trebuie să învăţ „a nu exterioriza sentimentele". Am repetat aceste reguli seară de seară şi acum, în sfîrşit, am prilejul cel mai nimerit să mă verific pe mine însumi... — Taie! îi spun eu lui Romaşka. Şi ticălosul, fără să se piardă cu firea, îmi crestează degetul. Nu ţip, dar trag mîna înapoi fără să vreau şi pierd prinsoarea». Aşa povesteşte Sanea (unul din eroii romanului Doi căpitani de Veniamin Kaverin), încercarea sa de a-şi întări voinţa. Şi alţi tineri caută să-şi „întărească voinţa" prin asemenea procedee, ba uneori şi mai absurde, periculoase chiar, cum ar fi încercarea de a merge pe cornişa unui zid sau săriturile de la fereastra etajului al doilea. Voinţa poate şi trebuie să fie întărită, dezvoltîn- du-ne perseverenţa de a năzui să atingem scopul propus, un scop raţional, fără a ţine seama de dificultăţi, oricare ar fi ele. Atunci exercitarea voinţei va aduce folos. Cu privire la aceasta, Sanea spune, şi pe bună dreptate, mai departe: «în schimb, acum m-am deprins să „planific de dimineaţă tot ceea oe am de făcut peste zi“ şi am păstrat această deprindere pentru tot restul vieţii. Cit priveşte regula cea mai însemnată — „să ai necontenit în minte ţelul vieţii tale“ — nu era nevoie s-o repet prea des, întrucît eu ştiam lămurit, chiar şi în anii aceia, ce ţel am în viaţă... Mă uit la ceas. E aproape şapte. Trebuie să mă scol. Mi-am făgăduit să mă scol dimineaţa, înainte de a suna clopoţelul. Dau fuga în vîrful picioarelor la spălător şi fac gimnastica în faţa ferestrei deschise. E frig. Fulgi albi se rotesc prin văzduh, intră pe fereastră, mi se aştern pe umeri şi se topesc. Mă spăl cu apă rece pînă la mijloc şi gata, la carte! .. .»■ Tot ce făcea Sanea, năzuind spre scopul propus, îi întărea voinţa. Tocmai pentru această perseverenţă în atingerea scopului fixat place atât de mult tineretului cartea Doi căpitani. „A lupta şi a căuta, a descoperi şi a nu te da bătut. “

P S 1 H O M O T E I C I T A T E A DESCOPERIREA LUI SECENOV „Cînd copilul rîde la vederea unei jucării, cînd Garibaldi zâmbeşte dureros atunci cînd este izgonit pentru că şi-a iubit prea mult patria, cînd tînăra fată se înfioară gîndindu-se pentru prima dată la dragoste, cînd Newton descoperă legi universale şi le scrie pe hîrtie, pretutindeni faptul este, în ultimă analiză, o mişcare musculară" — scria Ivan Mihailo- vici Secenov în primele pagini ale remarcabilei sale lucrări, pe care o intitulase iniţial încercare de a reduce modul de apariţie a fenomenelor psihice la baze fiziologice. Totuşi, cenzura a găsit că acest titlu este incomod şi a cerut un altul. în anul 1863 cartea a apărut sub titlul Reflexele creierului. Această schimbare n-a micşorat uriaşa ei influenţă asupra spiritelor contemporanilor şi sub această denumire a intrat pentru totdeauna în istoria ştiinţei mondiale. Cartea a fost scrisă de Secenov sub forma unui lung articol, la cererea revistei Sovremennik, revistă întemeiată de Puşkin şi care în vremea aceea era organul democraţiei înaintate, revoluţionare. Autorul îşi încheia lucrarea, conehizînd cele expuse prin următoarea afirmaţie: „Nu cred că se mai poate afirma că fără o excitaţie senzitivă exterioară e posibilă, măcar un moment, activitatea psihică şi expresia ei, care este mişcarea musculară". Ceea ce nimeni n-a putut contesta. MIŞCĂRILE EFECTUATE IN TIMPUL MUNCII „ ... Mişcările musculare complexe sînt, într-ade- văr, greu de analizat în ceea ce priveşte structura şi funcţia muşchilor respectivi, cu atît mai mult cu cit participarea şi condiţiile de funcţionare a muşchilor se schimbă deseori chiar în cursul mişcării. însă în studiul mişcării musculare active nu este important doar acest aspect, ci direcţia mişcării, forţa ei (adică presiunea sau tracţiunea produsă de mişcare), durata (lungimea drumului parcurs) şi viteza, aspecte care permit determinarea experimentală.“ Acest pasaj este

luat din lucrarea lui Secenov Studiu asupra mişcărilor active ale omului, apărută în anul 1901.

Principala cale de ridicare a productivităţii muncii în ţările socialismului este înlocuirea muncii manuale prin munca mecanizată şi automatizată, cu ajutorul maşinilor. Totuşi, problema raţionalizării mişcărilor efectuate în timpul muncii, ridicată de Secenov, nu-şi va pierde niciodată însemnătatea. Această problemă are importanţă şi în practicarea sportului, de altfel chiar şi în viaţa de toate zilele. Asemenea mişcări sînt caracterizate, de obicei, prin diferite atribute: corecte, neexacte, disproporţionate şi aşa mai departe. Toate aceste caracteristici sînt redate în tabelul din pagina precedentă. Urmăriţi mişcările unui om care lucrează. Prezentul tabel vă va ajuta să apreciaţi just mişcările executate de alţii, cît şi de voi înşivă. CELE MAI RAPIDE ŞI CELE MAI LENTE MIŞCĂRI Luaţi o foaie de hîrtie şi, cu ajutorul unui creion nu prea ascuţit, încercaţi să faceţi cît mai multe puncte timp de treizeci de secunde. Pentru ca punctele să nu se suprapună şi să poată fi numărate, precum şi pentru a nu complica mişcarea, rugaţi pe cineva să mişte uşor foaia de hîrtie. Ţineţi seama de faptul că pianiştii buni, cînd execută un tril, pot lovi cu degetele în clape de unsprezece ori pe secundă. Aceasta e cea mai rapidă mişcare executată în timpul unei activităţi. încercaţi să faceţi un număr cît mai mare de aplecări ale corpului, ca şi oînd aţi legăna ceva, sau aţi împinge cu umărul, sau aţi tăia lemne. Nu cred că veţi reuşi să faceţi douăzeci şi cinci de aplecări în cincisprezece secunde. Aceasta este cea mai lentă dintre mişcările efectuate în timpul muncii pe care

omul se străduieşte să le execute cit mai repede. Dar, in mod conştient, omul îşi poate încetini considerabil mişcările, de pildă cînd încearcă să prindă cu precizie un post la aparatul de radio. De regulă, noi ne apreciem mişcările din ochi, însă putem calcula viteza lor medie măsurîndu-le amplitudinea în centimetri, înmulţind-o cu numărul mişcărilor efectuate şi împărţind produsul la numărul secundelor. Mişcările executate în timpul muncii pot fi studiate prin metode precise, în speţă cu ajutorul cinematografierii accelerate. PRECIZIE UIMITOARE Un om a scris o misivă lungă pe un bob de orez. Ce precizie în mişcări trebuie să fi avut! Sculptura în fildeş cere nu numai atenţie şi voinţă, ci şi o excepţională pricepere de a-ţi stăpîni mina. Celebrul lăcătuş Hvorov din satul Pavlovo izbutea să meşterească douăzeci şi patru de lacăte din- tr-un zolotnic (4,3 grame); unele piese ale acestor lacăte erau de mărimea unei gămălii de ac. Acest exemplu este citat de Vladimir Ilici Lenin în cartea sa Dezvoltarea capitalismului în Rusia. Priviţi ilustraţia de la pag. 308, care reprezintă prototipul unei secerători din lemn de cimişir autopropulsate, executată cu un cuţit obişnuit de inginerul Dmitri Anatolievici Handros. Ea este formată din 1 477 piese de lemn. Minusculul lanţ Gali, care uneşte motorul cu minusculul mecanism al seceră- torii este compus din 146 de piese, iar diametrul lanţului este de 0,08

milimetri. Diametrul sîrmei arcului de lemn este aproximativ de 0,1 milimetri. Comanda direcţiei, aparatul tăietor, lanţul Gali, manşonul de ambreiaj, toate funcţionează cu adevărat. Aparatul tăietor poate fi pus atît în poziţie de lucru, cît şi în

poziţie de mers. Toate acestea sînt întocmai ca la o secerătoare autentică. In cutia cu piese de schimb se găsesc chei pentru piuliţe şi un cleşte patent... Acest meşter iscusit a construit şi un prototip de elicopter, cam de aceeaşi mărime. Intr-adevăr, mai există şi astăzi în Rusia urmaşi de-ai lui Levşa, despre care Leskov a scris că a potcovit cîndva la Tuia un purice. MILIOANE DE MIŞCĂRI Există maşini-unelte la care muncitorul are de executat numai cîteva mişcări, pe care le repetă necontenit: ia o piesă, o pune pe suport, apasă pe pîrghia de punere- în funcţiune, dă la o parte piesa fabricată şi repetă din nou aceleaşi mişcări. Şi aşa de mii de ori în cursul zilei de lucru. La culegerea bumbacului, omul curăţă cu mîna capsula plantei. în acest scop el efectuează cu degetele aproape cincizeci de micrpmişcări, adică aproape trei milioane într-o zi de lucru. Iată pentru ce mecanizarea muncii de recoltare a bumbacului, ca şi a tuturor lucrărilor care cer un mare volum de muncă este o sarcină foarte importantă, înscrisă de altfel în Programul adoptat de către Congresul al XXII-lea al P.C.U.S. NIVELARE PERSONALĂ

în anul 1795, Mackellin, directorul observatorului din Greenwich, a concediat pe tînărul astronom Campbell, pentru că a notat cu o întîrziere de o jumătate de secundă trecerea unei stele deasupra meri-

dianului. Greşeala în calculul lui Campbell fusese stabilită de Mackellin, comparând datele acestuia cu ale sale proprii, pe care, fireşte, le socotea absolut exacte. După treizeci de ani astronomul german Bessel l-a reabilitat pe Campbell, demonstrând că toţi astronomii, inclusiv Mackellin şi chiar el însuşi, notează greşit timpul şi că fiecare astronom are un timp mediu de eroare (iată că aici se potriveşte cu adevărat zicala: mai bine mai tîrziu decît niciodată!). De atunci, acest timp mediu a fost inclus în calculele astronomice sub forma unui coeficient, care a primit numele de „nivelare personală11. De la această întîmplare s-a admis a se considera că începe istoria privind studierea vitezei reacţiei motrice simple. Totuşi, nivelarea personală nu este viteza reacţiei simple, ci precizia reacţiei la un obiect în mişcare. De fapt un astronom poate nu numai să intîrzie, ci să se şi grăbească a nota momentul în care firul de pe obiectiv pare că taie astrul în două părţi egale. Reacţia motorie simplă — numită uneori pe scurt „reacţie psihică“ — este răspunsul cel mai rapid cu putinţă, printr-o mişcare simplă şi dinainte cunoscută, la un semnal cunoscut, care apare brusc. Timpul reacţiei simple, adică timpul care trece din momentul apariţiei semnalului până în momentul începerii răspunsului motor, a fost măsurat pentru prima oară în anul 1850 de către Helmholtz. Acest timp depinde de analizatorul asupra căruia acţionează semnalul, de intensitatea semnalului şi de starea fiziologică şi psihică a omului. în mod obişnuit, el este egal cu 100—200 milisecunde la lumină, cu 140—150 milisecunde la sunet, şi cu 100—150 la o excitaţie electroepidermică. Metodele neurofiziologice au permis împărţirea -acestui timp într-o serie de diviziuni, aşa cum se vede în desenul de la pag. 311. VITEZA REACŢIEI

Timpul reacţiei simple variază de la om la om, iar la aceeaşi persoană — în funcţie de faptul dacă este odihnită sau obosită. Timpul mediu de reacţie propriu unui om poartă numele de „viteza reacţiei". Că variaţiile acestei viteze diferă de la om la om, ne putem convinge printr-un experiment foarte simplu. Ca „utilaj" vom folosi o perie de frecat podeaua obişnuită, cu coada lungă. Din motive igienice, înainte de experiment peria trebuie spălată bine, iar ■coada să fie perfect şlefuită, pentru ca să nu intre aşchii în degete. Odată asigurate aceste condiţii, trageţi cu creionul pe coada periei câteva diviziuni la un interval de un centimetru, ultima fiind la 15 centimetri de pene. La experiment participă două persoane, experimentatorul şi subiectul, care pot alterna rolurile. Experimentatorul, urcat pe un scaun, apucă peria cu două degete de vîrful cozii. Subiectul ţine mina la nivelul diviziunii de jos, îndoind degetele în semicerc, fără să atingă coada periei. Cînd experimentatorul spune: „Atenţie!" şi la cîteva secunde după aceasta îşi desface degetele, subiectul trebuie să apuce cît mai repede peria în timp ce aceasta cade. Experimentul se repetă de cincisprezece ori şi de fiecare dată se notează numărul diviziunii pînă la care a izbutit să cadă coada periei. Primele cinci notări nu se iau în consideraţie, socotindu-se că acest timp a fost folosit pentru familiarizarea cu condiţiile experimentului, apoi se face media aritmetică a celorlalte zece. Rezultatele se pot compara cu acelea obţinute de alţi subiecţi. Dacă efectuăm acest experiment şi cu mîna dreaptă şi cu mîna stingă ne vom putea convinge că timpul de reacţie pentru mîna dreaptă este mai mic decît cel pentru mîna stingă. Efectuaţi experimentul înainte şi după o plimbare lungă şi veţi constata că oboseala face să crească timpul reacţiei. Antrenîndu-ne timp de cîteva zile,, vom constata că antrenamentul contribuie la creşterea vitezei reacţiei. In sfîrşit, studiind viteza reacţiei la cei ce joacă volei, pingpong şi la cei ce nu practică nici un sport, ne vom putea convinge, nu prin vorbe, ci în fapt, că sportul accelerează reacţia. DE-A FRIPTA Jocul „de-a fripta", atît de răspîndit, are mai multe variante. în prima, un jucător pune mîna pe masă şi caută s-o retragă cînd celălalt jucător vrea să i-o lovească pe neaşteptate. în a doua variantă, jucătorul îşi pune mina dreaptă peste cea stingă a jucătorului care loveşte. în sfîrşit, în a treia variantă, cea mai complicată, ambele mîini se pun peste palmele întoarse în sus ale celui ce loveşte. Acesta, retrăgîndu-şi repede mîinile, trebuie să lovească pe deasupra mîinile celuilalt jucător. Dacă acesta reuşeşte să-şi retragă mîinile, schimbă rolul cu cel ce loveşte. în acest joc sînt în întrecere viteza mişcării şi a reacţiei celor doi jucători. Dacă partenerii nu-l transformă într-un joc pătimaş, jocul este folositor, căci dezvoltă şi psihomotricitatea şi voinţa. LA RĂSPlNTIE Ieşind dintr-o stradă laterală şi ajungînd la o intersecţie de străzi, şoferul observă deodată aprinzîn- du-se în semnalul luminos lumina galbenă. El îşi concentrează atenţia, fiindcă nu ştie ce va urma să facă. Dacă se va aprinde lumina roşie, va trebui să decupleze ambreiajul şi să frîneze; iar dacă se va aprinde lumina verde va trebui să accelereze motorul. Trebuie să reacţioneze rapid, deoarece la intersecţii nu este permis să întîrzii. Oricît de repede ar reacţiona şoferul, perioada de latenţă (mascată, care nu se manifestă în exterior) a reacţiei lui va fi mai mare decât în cazul unei reacţii simple. în cazul de faţă reacţia şoferului este dintre cele mai complexe şi 'anume reacţia de alegere, în care răspunsul motor se schimbă în funcţie de cele cîteva semnificaţii cunoscute mai dinainte ale semnalelor percepute. Timpul reacţiei de alegere oscilează între cîteva zecimi de secundă şi cîteva secunde. A REUŞIT

... Bombele au fost aruncate, misiunea îndeplinită! Dar în clipa cînd urma să se depărteze de pod, a apărut pe neaşteptate turnul uriaş al unui castel de apă, pe care nu-1 observase mai înainte; a apărut chiar în faţa botului avionului... în clipa următoare, avionul lui Molodcii a trecut ca un meteor pe deasupra castelului de apă. Cum de a fost cu putinţă aşa ceva? ... Şi totuşi a fost cu putinţă. A fost cu putinţă, fiindcă Molodcii a izbutit să execute singura manevră posibilă (manşa spre el) exact în singura clipă disponibilă pentru aceasta. — Am executat această manevră — povesteşte Molodcii, mirat şi el de ceea ce făcuse — înainte de a chibzui că aşa trebuie să fac. Această întîmplare din viaţa lui Aleksandr Igna- tievici Molodcii, de două ori Erou al Uniunii Sovietice, arată ce importanţă are rapiditatea reacţiei în condiţiile deficitului de timp. Totuşi, activitatea obişnuită a aviatorului, a şoferului şi a oricărui om care practică o profesiune de conducere se bazează nu pe schema unei serii de reacţii simple sau chiar complexe, d pe schema aşa- numitei coordonări senzomotorii. OBSERVIND UN MACARAGIU Intr-o secţie a uzinei funcţionează un pod rulant. Cu ajutorul unei manete, macaragiul face ca încărcătura atîrnată de drlig să se ridice sau să coboare, cu alta mişcă macaraua de-a curmezişul secţiei şi, în sfîrşit, cu a treia manetă face ca întregul pod să înainteze de-a lungul unei axe. Cu alte cuvinte, el poate transporta încărcătura pe cele trei axe. Un macaragiu lipsit de experienţă deplasează încărcătura rînd pe rînd pe fiecare axă, lucrînd cînd cu o manetă, cînd cu alta. încărcătura se mişcă parcă în salturi, urmînd o linie frîntă: porneşte, apoi se opreşte, iar porneşte, dar acum în altă direcţie.. Activitatea macaragiului în cazul de faţă constă dintr-un lanţ de reacţii separate. Pe cînd un macaragiu cu experienţă transportă încărcătura după curba cea miai economică, mişcînd-o în mod uniformi şi concomitent pe trei planuri. El foloseşte tot timpul manetele de conducere ale macaralei: în felul acesta lucrul merge şi mai repede şi mai ferit de accidente, deoarece încărcătura se mişcă fără smucituri. în acest caz activitatea macaragiului se desfăşoară după schema coordonării senzomotorii, în care percepţia şi mişcarea se îmbină ca într-o spirală: percepţia semnalizează necesitatea de a preciza mişcarea, iar mişcarea, pe măsură ce este efectuată, schimbă tabloul perceput. După aceeaşi schemă se desfăşoară şi mişcările şoferului cînd manevrează volanul, şi ale aviatorului cînd conduce avionul. Cînd mergi pe bicicletă, nu te gîndeştî cu câte grade şi încotro trebuie să întorci ghidonul; mişcarea ghidonului se îmbină şi ea într-o spirală cu perceperea direcţiei mişcării noastre. Ca să folosim limbajul ciberneticii, în cazul coordonării senzomotorii mişcările de muncă ale omului se efectuează fără întrerupere, precizîndu-se tot timpul prin semnalele conexiunii inverse, care sînt de fapt percepţiile rezultatelor mişcărilor executate. Fiziologii dau acestor semnale numele de corecţii senzoriale. COORDONĂRI DIFICILE încercaţi ca în timp ce „scrieţi" cu mina dreaptă pe perete majuscula D, cu piciorul sting să descrieţi pe podea un cerc. Credeţi că e uşor? Este nevoie de un antrenament destul de îndelungat pentru a putea executa bine această mişcare combinată. Cu cît coordonarea, adică armonizarea câtorva mişcări concomitente, răspunde mai mult unei trebuinţe biologice, cu atît poate fi realizată mai uşor şi mai precis. Cu cît coordonarea vine mai mult în contradicţie cu armonizările biologice stabilite, cu atît este mai dificilă.

Cînd mergem, noi ne mişcăm braţele puţin pieziş, în tactul mersului, repetînd coordonarea alergatului strămoşilor noştri patrupezi; nouă nu ne vine greu să facem aceste mişcări. Pe cînd unui copil de patru ani îi este anevoie să se deprindă a bate din palme în mod ritmic şi succesiv în t'mpul jocurilor. încercaţi să rotiţi mîinile în faţa voastră într-o singură direcţie, spre voi sau dinspre voi, la început în faze care să coincidă (aşa fel oa ambele mîini să fie concomitent sus sau jos), iar apoi — cu un decalaj de o jumătate de cerc (aşa fel ca o mînă să fie sus cînd cealaltă este jos). Şi într-un fel şi în altul e foarte uşor. Dar nu oric'ne va reuşi să rotească în acelaşi timp mîinile în sensuri diferite — una spre sine, iar alta dinspre sine. Din punct de vedere biologic, această coordonare na fost niciodată necesară, deci ea trebuie învăţată ca un lucru nou. Este destul de lesne să înveţi să te baţi ou o mînă peste pîntece, iar cu cealaltă să te mîngîi pe cap, sau cu o mînă să scrii pe tablă un trei, iar cu cealaltă un opt. însă lucrul acesta e foarte greu de făcut dacă se schimbă mîinile. SCRISUL Fie că scriem cu creionul pe o foaie de hîrtie aşezată orizontal, f'e că scriem cu creta pe o tablă aşezată vertical, sau cu un beţişor pe nisip, scrisul nostru nu se schimbă aproape de loc. Puţini sînt aceia care pot să-şi prefacă scrisul. Dar chiar şi atunci un expert, comparînd scrisul obişnuit cu cel prefăcut.

va găsi destule elemente comtune şi-l va identifica pe cel ce a scris, ceea ce se practică de obicei cînd e vorba să se descopere făptaşii unor crime.

Nikolai Aleksandro- vici Bernstein, mare specialist în studierea psihomotricită- ţii, a propus unui om să scrie, fără vreun antrenament prealabil, acelaşi cuvînt prin zece mijloace diferite. După cura se vede la pag. 318 în toate aceste cazuri scrisul nu s-a schimbat prea mult. (Diviziunile gradate din ilustraţie sînt egale cu cinci centimetri.) Repetaţi acest experiment fie şi în parte şi veţi constata că scrisul nu se schimbă prea mult. Oamenii care, în urma unui accident şi-au pierdut mîna dreaptă sau ambele mîini, învaţă să scrie cu mîna stângă, cu piciorul sau chiar cu d'nţii şi după scurt timp îşi recapătă scrisul de mai înainte. DOUĂ CRAVATE Luaţi două cravate identice şi rugaţi pe cineva să-şi înnoade la gît una din ele, privindu-se în oglindă, iar după aceea să v-o înnoade pe cealaltă dumneavoastră, exact în acelaşi fel.

Apoi aşezaţi-vă unul lingă altul şi priviţi-vă în oglindă: veţi constata amîndoi că respectivele cravate nu sînt înnodate la fel, ci nodul uneia din ele va fi reflectarea în oglindă a nodului celeilalte. Cel care a înnodat-o nici n-a băgat de seamă că mişcările pe care le executa ca să vă lege cravata erau cu totul diferite de acelea pe care le făcea cînd şi-a înnodat-o sieşi, privindu-se în ogl'ndă. Semnalele vizuale sînt mai puternice decît cele kinestezice şi tocmai ele determină coordonarea senzomotorie. ECHILIBRUL Dacă ştiţi să mergeţi foarte bine pe bicicletă — subliniez, foarte bine — căutaţi un loc întins, plan şi liber şi încercaţi să mergeţi cu ochii închişi. Cîndva eu am făcut o asemenea încercare pe nişte limanuri uscate din vestul Crimeii. Ei bine, nici în avion şi nici chiar pe un planor nu încerci cu atîta intensitate senzaţia că zbori, ca în acest caz. Numai în vis „am zburat“ mai bine. Faptul de a putea merge pe bicicletă cu ochii închişi se explică prin aceea că, chiar şi în condiţiile mersului obişnuit pe bicicletă, coordonarea senzomotorie se realizează nu numai cu ajutorul analizatorului vizual, ci şi cu ajutorul analizatorului vesti- bular şi kinestezic. Tocmai datorită acestui gen de coordonare senzomotorie, deosebit de subtilă, se explică acea nease-

muită agilitate în care este neîntrecut artistul de circ Oleg Popov. Pe o sîrmă el se simte tot atît de liniştit şi în largul lui cum ne simţim noi în pat. Pe bună dreptate un pictor l-a reprezentat, în glumă, aşa cum îl vedemi în ilustraţia de mai sus. Pe Popov, şi în genere pe ecbilibriştii pe sîrmă, pe jongleri şi pe gimnaşti îi ajută mai mult analizatorii vestibular şi kinestezic, decît cel vizual. Bineînţeles, uşurinţa ou care se efectuează asemenea exerciţii este rezultatul unui antrenament îndelungat şi perseverent. ÎN STARE DE IMPONDERABILITATE „ ... De altfel nici noi nu ne atingem de podea şi luăm orice poziţie şi direcţie: stăm în picioare şi pe podea, şi pe plafon, şi pe perete; stăm perpendicular şi oblic; ai zice că înotăm înăuntrul rachetei, ca peştele în apă, dar fără nici un efort, fără a ne atinge de ceva; nici un obiect nu presează asupra altuia, dacă nu-1 apeşi. Un obiect, căruia îi dai uşor drumul din mînă, nu cade, iar dacă îl îmbrînceşti, se mişcă drept şi uniform, pînă and se loveşte de perete sau de vreun alt obiect, pentru a se pune din nou în mişcare, de data aceasta cu o viteză mai redusă, în acelaşi timp el se învîrteşte ca un titirez. Este greu, de 'asemenea, să-ţi îmbrînceşti şi trupul, fără a -1 face să se învârtească. Ne simţim bine, uşori, ca pe o pernă foarte moale, însă sîngele ni se cam urcă la cap: pentru sanguini, faptul acesta ar prezenta o primejdie pentru sănătate ... De jur împrejur este o linişte odihnitoare, plăcută . ..

în rachetă nu există, de fapt, „sus“ şi „jos“ deoarece nu există greutate relativă, iar corpul lăsat fără sprijin nu este atras spre nici unul din pereţii rachetei; totuşi senzaţiile subiective de „sus“ şi ,,jos“ ră- mîn. Noi simţim susul şi josul, numai că locul lor se •schimbă o dată cu schimbarea direcţiei corpului nostim în spaţiu. în partea unde ne este capul, noi vedem susul, iar unde ne sînt picioarele — josul. Astfel, dacă ne întoaroem eu capul spre planeta noastră, ea ne apare în înălţime, 'dar dacă ne întoarcem spre ea cu picioarele, o vedem cufundată în beznă, deoarece ni se pare că e undeva jos. Tabloul este măreţ şi la început înfricoşător, dar după un timp te obişnuieşti cu e l . . . “ Aceste reprezentări ale lui Konstantin Eduardovici Ţiolkovski datează din anul 1 9 1 1 . Ele se întemeiau numai pe deducţii. Acum însă Iuri Alekseevici Ga- garin, primul om din lume care s-a aflat mai mult timp în stare de imponderabilitate, a declarat că prevederile teoretice ale lui Ţiolkovski au fost confirmate în practică. — După plasarea pe orbită, cînd racheta purtătoare s-a desprins, a apărut imponderabilitatea — a declarat Gagarin. La început, senzaţia era oarecum neobişnuită — deşi încercasem şi mai înainte, în timpul antrenamentului, efectul imponderabilităţii, ,ce-i drept, un timp mai scurt — curând însă m-am obişnuit cu această stare, m-am adaptat şi am continuat să-mi îndeplinesc programul. Aceasta a demonstrat încă o dată că pentru acţiunile motrice semnalele vizuale sînt mai importante decît cele kinesitezice. Gherman Titov, care a efectuat la 6 şi 7 august 3 961 un zbor cosmic de 25 de ore, efectuând mai mult de 17 ocoluri în jurul Pământului, a confirmat acest fapt. La început i se părea că zboară cu picioarele în sus, dar după puţin timp această senzaţie a dispărut. — Orice se poate face în timpul zborului — a spus el — se poate scrie, citi şi, desigur, s-ar putea şi desena. Maiorul Titov a fost primul om oare a dormit în stare de imponderabilitate. Dar cum de au putut Iuri Alekseevici şi Gherman Stepanovici să mănînce, să înghită în stare de imponderabilitate? Doar aceste acţiuni n-au nici o legătură cu vederea? Da, intr-adevăr. Insă în actul înghiţirii, forţa gravitaţiei nu joacă un rol esenţial. De fapt şi pe Pămînt noi putem să mâncăm şi să bem Stând fie în picioare, fie culcaţi, fie pe spate sau aşezaţi pe o parte. Ce-i drept, şi pe Pămînt trebuie să ne deprindem cu aceasta, altfel ne putem îneca.

P E

R S

O

N A

L I

T A

T E

A

FLORILE ŞI OAMENII Socialismul va înlocui capitalismul, aşa cum dimineaţa înlocuieşte noaptea. Şi după cum dimineaţa se transformă în zi, tot aşa şi socialismul se va transforma în comunism. Şi după cum razele soarelui, din faptul zorilor, fac să se deschidă florile, tot aşa şi noua societate comunistă va face posibilă perfecţionarea multilaterală a personalităţii. Toate acestea sînt legi obiective ale naturii şi ale societăţii, iar comparaţiile de mai sus, atît de des folosite, sînt nu numai poetice, ei şi adevărate. Totuşi, ultima comparaţie este unilaterală. Florile care se deschid nu pot grăbi venirea zilei, dar omul nou, prin munca sa şi prin influenţa pe care o exercită asupra altor oameni, poate face să se apropie comunismul. Florile nu pot deveni mai frumoase decît sînt, dar omul doreşte şi poate face acest lucru cu el însuşi. Cînd sînt prea dese, florile se înăbuşă una pe alta, dar omul, în colectiv, contribuie ca şi ceilalţi să devină mai frumoşi şi mai buni. Omul — spunea Anton Semionovici Makarenko — poate şi trebuie să „proiecteze personalitatea", atît pe a sa, cât şi pe a altora. „EI, DA-I DRUMUL! “ Cum va trebui să fie primul om care va zbura în Cosmos? Aceasta era întrebarea pe care şi-o punea toată lumea. Că trebuie să fie perfect sănătos şi foarte bine antrenat, era limpede. Dar ca personalitate, cum trebuie să fie? Mulţi şi-l închipuiau ca pe un supraom. Acum toată lumea cunoaşte pe acest aviator plin de voie bună, stăpînire de sine şi modestie, cetăţean de rînd al Uniunii Sovietice, om ca toţi oamenii: aşa este primul cosmonaut, care a înscris în istoria lumii numele său şi data de 12 aprilie 1961. Care dintre voi n-ar vrea să fie lă fel cu Iuri Ga- garin? Cine n-ar vrea să aibă un asemenea prieten? Şi de fapt el a arătat calea pe care, urmînd-o, oricine poate ajunge la fel ca el. Iată această oale: a avea un scop clar, a cunoaşte perfect posibilităţile proprii, a avea o pregătire temeinică şi, drept consecinţă, o încredere calmă în victoria finală. Acesta este motivul pentru care prima călătorie cosmică a omului a putut începe cu vorbele: ,,Ei, dă-i drumul!" SCOP UL VIEŢII Multe lucruri interesau pe tinerii şi curioşii mei interlocutori, multe probleme se ridicau în faţa lor. Iată însă ceva semnificativ: nici unul dintre aceşti tineri, toţi născuţi după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, într-o ţară care construieşte cu succes comunismul, nu m-a întrebat despre scopul vieţii. Fiind comsomolişti, educaţi de partidul comunist, ei ştiau, încă de pe cînd erau pionieri, că scopul vieţii lor este construirea unei noi societăţi, traducerea în viaţă a idealurilor pentru care au luptat bunicii şi părinţii lor. Mie însă mi s-a întâmplat uneori să readuc pe tapet această problemă, care a chinuit timp de milenii cele mai luminate minţi ale timpurilor. Omenirea cunoaşte patru răspunsuri la întrebarea „pentru ce trăim?11 Primul răspuns a fost preluat de om de la strămoşii săi sub forma instinctelor de conservare şi de perpetuare a speciei. Ideologia fascismului, cu propaganda sa în favoarea unui rasism nestăvilit, înar- mîndu-se cu cuvinte bombastice despre „supraom 11, încearcă să întoarcă lumea înapoi, la bârlogul omului- fiară. „Tumul de fildeş11, în care „omul ales11 ar fi vrut să se retragă din lume, este tot un bîrlog, modernizat numai. „Cuibuşorul11 clădit după teza mic- burgheză — „casa mea este cetatea mea11 — este de asemenea un bîrlog.

De ce n-am spune-o pe şleau — vechile refrene ale acestei ideologii, străine omului sovietic, se strecoară din cînd în cînd în mediul nostru. Bine a spus poetul Serghei Orlov în versurile sale: Frigiderul, Precum un aisberg de casă, De bucate plin, S-a tras Mai aproape, Lingă masă; Licărind televizorul într-un colţ, atent, veghea, Portierele, ca steaguri S-au lăsat pîn-la podea. Eu n-am spart veselă-n casă, Eu n-am spart-o nici în joc! Uşi eu n-am trintit la casă, Uşi eu n-am trintit de loc! Şi pe urma-mi la portiţă, Chiar stăpînul a strigat, Ceea ce cîndva-n tranşee, Amîndoi noi am visat.

Aceasta este acea „psihologie de proprietar particular 11, pentru a cărei stîrpire definitivă Partidul Comunist al Uniunii Sovietice duce o luptă hotărîtă. Al doilea răspuns a fost dat de creştinism, care afirmă că viaţa pămîntească este numai o pregătire pentru cea care urmează după moarte. Cu cit mai rău este aici, pe pămînt, cu atât mai taine va fi „dincolo". De aici decurge şi scopul principal: răbdare în toate şi iertare a toate. Tocmai pentru acest răspuns dat de religie la întrebarea — care-i scopul vieţii, Marx a numit religia „opiu pentru popor". Al treilea răspuns îl dădeau şi-l dau şi astăzi cei care se ridică împotriva primelor două, dar nu-1 cunosc pe al patrulea, singurul adevărat. Mai concludent şi mai logic a fost formulat al treilea răspuns de Shakespeare: Ce-i viaţa noastră? E o sărmană umbră, Un vagabond actor ce doar o clipă Pe scenă stînd o face pe grozavul; Poveste înşirată de-un nebun, De furie şi gălăgie plină, Poveste de orice tîlc lipsită.

Al patrulea răspuns l-au dat, într-o formă sau alta, acei care şi-au închinat viaţa cauzei poporului. Cel mai just dintre toate a fost cel dat de Karl Marx, al cărui nume îl şi poartă învăţătura care arată omenirii scopul existenţei, iar fiecărui om progresist — scopul vieţii. Marele Lenin, aplicând marxismul la practica mişcării muncitoreşti, a creat un partid de tip deosebit şi un stat în care oamenii au desfiinţat contradicţiile dintre interesele personale şi cele obşteşti. Ei trăiesc pentru a construi comunismul. Un al cincilea răspuns nu există. OARE A M FĂCUT TOTUL ? Tinerii prieteni, în tovărăşia cărora m-arn odihnit în vara cînd am terminat de scris această carte, exemplificau prin comportarea lor faptul că sarcinile concrete de viaţă ale tineretului nostru sînt foarte

diferite unele de altele, cu toată unitatea scopurilor comune. Sînt diferite şi interesele, şi înclinaţiile, şi năzuinţele — cu alte cuvinte — însăşi orientarea personalităţii lor este diferită. Ghera, care era student la politehnică şi lucra în acelaşi timp într-o uzină, era pasionat pentru tehnică, îl interesa matematica şi se hotărîse să devină constructor. Petea era student la medicină şi idealul lui era Pirogov. Lena era filolog şi muziciană pasionată. Lumea ei era arta. Instruotoarea de pionieri, Masa, urma cursurile serale ale unui institut pedagogie şi nu vorbea decît de Makarenko. Sveta şi Ser- ghei erau elevi. Şi dacă Sveta încă din clasa I era membră a cercului tinerilor naturalişti şi nu avea nici o îndoială asupra drumului ei viitor — oriunde, numai în mijlocul animalelor, în schimb Serghei încă nu-şi alesese calea vieţii. — Fiecare dintre voi a realizat până acum ceva, pe cînd eu încă n-am făcut nimic deosebit — spunea el cu mâhnire. Intr-adevăr, Serghei încă nu se orientase. „A-ţi găsi un drum în viaţă înseamnă a-ţi trasa calea pe care o vei urma, a-ţi forma caracterul, concepţiile, a-ţi găsi vocaţia" — spunea Mihail Ivanovici Kalinin la consfătuirea elevilor din clasele a VUI-a, a IX-a şi a X-a ale şcolilor din raionul Bauman din Moscova. Dar, partea proastă era nu atît faptul că Serghei nu realizase încă nimic în viaţă, ci faptul că nu ştia ce nu făcuse încă. Orice muncă ar înfăptui un om, o dată efectuată, ea rămîne în urmă, ori un om este preţuit nu numai pentru faptele sale anterioare, dar şi pentru ceea ce este în stare să facă, pentru ceea ce năzuieşte să facă. L-am sfătuit pe Serghei — şi ou acest prilej vă sfătuiesc şi pe voi, dragii mei cititori, să vă gândiţi mai des şi mai adînc la întrebarea: — viaţă?

Ce n-am făcut încă din ceea ce aş fi putut să fac astăzi, în lumea aceasta, şi în general în

CODUL MORAL AL CONSTRUCT ORULUI CO MUNISMU LUI „Partidul consideră că cod ul m oral al cons truc tor ului com unism ului cuprinde principii morale ca: — devotament faţă de cauza comunismului, dragoste faţă de patria socialistă, faţă de ţările socialismului; — muncă conştiincioasă pentru binele societăţii: cine nu munceşte nu mănâncă; — grija fiecăruia pentru păstrarea şi sporirea patrimoniului obştesc; — înalta conştiinţă a datoriei obşteşti, intoleranţă faţă de orice încălcare a intereselor obşteşti; — colectivism şi întrajutorare tovărăşească: fiecare pentru toţi, toţi pentru unul; — relaţii umane şi respect reciproc între oameni: fiecare om să fie pentru semenul său prieten, tovarăş şi frate; — cinste şi sinceritate, puritate morală, simplitate şi modestie în viaţa obştească şi personală; — respect reciproc în familie, grijă pentru educarea copiilor; — intransigenţă faţă de nedreptate, trândăvie, necinste, carierism, cupiditate; —• prietenie şi frăţie între toate popoarele U.R.S.S., intoleranţă faţă de ura naţională şi de rasă; — intransigenţă faţă de duşmanii comunismului, ai cauzei păcii şi libertăţii popoarelor; — solidaritate frăţească cu oamenii muncii din toate ţările, cu toate popoarele.' 1 Aşa glăsuieşte Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, adoptat la Congresul al XXII-lea. Comparînd prevederile acestui cod cu faptele omului sovietic se poate aprecia latura

morală a personalităţii lui. Bineînţeles, fiecare membru al Comsomo- lului leninist este dator nu numai să cunoască, dar să şi transpună în viaţă acest cod. O 1NTÎMP LARE lNTR- O ŞCO ALA DE SPIONA J Un stat oarecare pregătea într-o şcoală specială spioni, pentru a fi infiltraţi în ţările care construiesc socialismul. Conducătorii şcolii hotăriră să introducă în program studiul amănunţit al. . . marxism-leninis- mului. Ei socoteau că, în felul acesta, spionilor le va veni mai uşor nu numai să se camufleze, dar şi să provoace diversiuni ideologice în ţările socialiste respective. însă organizatorii acestui plan au scăpat din vedere unele legi ale psihologiei omului. Să stăm de vorbă despre aceste legi. Cînd spunem „om“ înţelegem nu numai organismul său, ci şi personalitatea sa. Iar personalitatea oricărui om este determinată de patru laturi strîns interdependente. Iată aceste laturi: —

calităţile morale, care constituie latura socială a personalităţii;

:

— temperamentul, care este baza biologică a personalităţii;

— particularităţile individuale ale proceselor psihice: ale senzaţiei, percepţiei, atenţiei, psihomotrici- tăţii, gîndirii, memoriei, stărilor afective, voinţei; —

gradul de pregătire, adică -cunoştinţele şi deprinderile dobîndite de acest om.

Calităţile morale ale omului sînt cele mai importante trăsături ale personalităţii lui; ele le domină pe celelalte şi determină faptele lui. Aceste calităţi depind în mare măsură de concepţia despre lume, prin care se înţelege sistemul de păreri şi reprezentări ale omului asupra lumii înconjurătoare, asupra fenomenelor naturii şi societăţii. Concepţia despre lume a omului se formează pe baza cunoştinţelor lui. Dar calităţile morale ale personalităţii sînt determinate atît de concepţia despre lume, cît şi de cerinţele morale. O cerinţă conştientă determină dorinţa. O dorinţă activă, inclusă în actul de voinţă, devine năzuinţă. Iar năzuinţa, întemeiată pe concep- ţi a despre lume şi pe raţionamentul justeţei ei, devine convingere. în felul acesta, cunoştinţele dobândite, devenind convingeri, în care se sintetizează concepţia despre lume şi sentimentele morale, pot schimba în mod radical fizionomia morală a omului şi, prin urmare, şi faptele lui. Iată ce-au scăpat din vedere conducătorii şcolii de spionaj. Unii dintre elevi, însuşindu-şi temeinic teoria marxist-leninistă şi văzînd că această teorie se traduce eu perseverenţă şi succes în viaţa ţărilor socialiste, nu numai că au dobîndit cunoştinţele corespunzătoare cu privire la o serie de adevăruri, dar şi-au schimbat şi convingerile. Şi, îneredinţîndu-se de justeţea ideilor marxism-leninismului, ei n-au mai putut rămâne duşmanii lui. ASPECTE DIFERITE Ultimul compartiment al unui vagon de metro a fost luat ou asalt ide un grup numeros de tineri zgomotoşi. îmbulzindu-se lingă uşă şi pe coridor, se înţelege că ei împiedicau intrarea şi ieşirea pasagerilor cu copii şi a invalizilor, cărora le este rezervat acest compartiment. Erau mulţi şi fiecare avea motivele sale de a se comporta cu atâta lipsă de bună cuviinţă, manifes- tîndu-şi astfel particularităţile personalităţii. Pe bună dreptate se spune: „Cîţi oameni, atâtea personalităţi" — iar uneori şi mai concis, mai plastic: „Personalitatea e unică". Unii dintre aceşti băieţi şi fete ştiau foarte bine că încalcă regulile de conduită în tren, dar nu vedeau nimic rău în aceasta. Ba o parte dintre ei chiar se mîndreau, nedîndu-şi seama, se vede, că purtarea lor este necorespunzătoare. Alţii, datorită temperamentului lor şi discuţiilor înflăcărate, nici nu observaseră unde au intrat. Mai erau şi unii care vădeau o totală lipsă de voinţă: se luaseră după ceilalţi, imi- tîndu-i. In sfîrşit, cîţiva dintre ei pur şi simplu nu cunoşteau aceste reguli, crezînd în mod sincer că inscripţia de pe geam se referă numai la cazul cînd acest compartiment este primul, în direcţia de mers a trenului.

Astfel, după cum într-o picătură de apă se reflectă un ocean, tot aşa şi în această mică scenă din viaţa de toate zilele se reflectă marea diversitate a personalităţilor umane şi aspectele fundamentale ale fiecărei personalităţi. O GREŞEALA ÎNDREPTATĂ Medicul grec Hippocrate, oare a trăit între anii 460—377 înaintea erei noastre, explica deosebirea dintre temperamentele oamenilor prin predominarea în organism, a uneia din umori: —

la sanguini — sîngele, care este secretat de inimă;

—- la flegmatici — flegma, oare este secretată de creier; —- la colerici — bila galbenă, care este secretată de ficat; —

la melancolici — bila neagră, care este secretată de splină.

Denumirile temperamentelor corespundeau numirilor greceşti ale acestor umori: sangvis, flegma, cole şi melania cole, iar însuşi cuvîntul ,,temperament“ înseamnă pe latineşte amestec corect. Ivan Petro viei Pavlov a stabilit legătura dintre temperament şi tipul de sistem nervos, determinat de raportul dintre forţa, mobilitatea şi echilibrul proceselor de excitaţie şi inhibiţie în scoarţa cerebrală. „Sîntem cu totul îndreptăţiţi să transpunem şi la om tipurile de sistem nervos constatate (şi atît de exact caracterizate) la cîine. Evident că aceste tipuri sînt ceea ce la oameni numim temperamente. Temperamentul este caracteristica cea mai generală a fiecărui om în parte, caracteristica cea mai fundamentală a sistemului său nervos şi ea îşi imprimă pecetea asupra întregii activităţi a fiecărui individ" — spunea el. La acelaşi om, în condiţii deosebite, se pot manifesta trăsături proprii diferitelor temperamente, Avîrid în vedere încetineala cu care un elev îşi efectuează temele pentru acasă sau cum o ajută pe mama sa s-ar putea crede că este un flegmatic. Văzîndu-L însă pe stadion cînd* echipa, al cărei suporter este, marchează un gol, ne zicem că este coleric. în clasă

pare a fi un sanguin, iar cînd este scos la tablă îl putem lua drept melancolic. Totuşi, dacă în aceleaşi condiţii vom urmări elevi cu temperamente diferite, conduita lor va fi şi mai variată. Temperamentul se vădeşte în mod pregnant în fizionomia generală a personalităţii, dar el nu determină în nici un fel semnificaţia socială a omului. Krîlov şi Kutuzov erau flegmatici, Petru cel

Mare, Puşkin, Suvorov şi Pavlov — colerici, Herzen, Ler- montov şi Napoleon — sanguini, Gogol şi Ceaikov- ski — melancolici. Deştept sau prost, cinstit sau necinstit, bun sau rău, talentat sau lipsit de talent poate fi omul cu ori şi ce temperament. într-un timp, se considera că reprezentanţii tipului de sistem nervos slab sînt inferiori din punct de vedere social. Acum cîţiva ani, într-o şcoală din Moscova, s-a stabilit că unul din elevii care era studiat în mod special avea un sistem nervos slab. Cu toate acestea, el a absolvit şcoala cu medalia de aur. S-au găsit totuşi oameni care au pus la îndoială corecta aplicare a metodicii în determinarea tipului de sistem nervos sau, în caz contrar, temeinicia motivelor ce au îndreptăţit acordarea medaliei. Dar, o verificare minuţioasă, a demonstrat că medalia a fost decernată pe drept şi că medaliatul aparţinea într-adevăr tipului de sistem nervos slab. Acest caz a dat prilejul cunoscutului psiholog Bo- ris Mihailovici Teplov să demaşte mitul cu privire la inferioritatea socială a oamenilor cu sistem nervos slab care, deşi obosesc mai repede, sînt în schimb mai receptivi la lumea înconjurătoare şi reacţionează cu mai multă sensibilitate la manifestările acesteia. Totuşi, persoanele cu sistem nervos slab nu pot într-adevăr să lucreze ca aviatori sau ca muncitori pe schele. Sînt însă multe, chiar foarte multe alte profesiuni corespunzătoare pentru ei. IN BAROCA MERĂ Barocamera este un cazan de oţel, din care aerul poate fi evacuat cu ajutorul unor pompe speciale, în barocameră sînt examinaţi şi antrenaţi alpiniştii care se pregătesc pentru ascensiuni, precum şi aviatorii înaintea zborurilor la mare înălţime. Am avut prilejul să observ doi aviatori supuşi verificării în barocameră. Unul dintre ei era un om liniştit, ponderat, cu mişcări precise şi reţinute; înainte de a răspunde la o întrebare, avea obiceiul de a sta puţin pe gînduri. Celălalt părea diametral opus primului. Sprinten, vioi, nu putea să stea locului nici o clipă: glumea, punea întrebări asupra amănuntelor verificării şi tot el încerca să găsească răspunsuri la întrebările puse. Primul era un flegmatic tipic, al doilea — un coleric. Iată însă că în condiţiile rarefierii aerului, corespunzătoare altitudinii de 5 000—5 500 metri, s-a produs o schimbare surprinzătoare. Flegmaticul s-a înviorat, a început să povestească nu ştiu ce anecdotă tovarăşului său care nu-1 asculta de loc, rîdea singur de cele ce povestea, apoi ceru cu insistenţă să fie ridicat mai repede la 8 000 de metri, deoarece „totul merge cit se poate de bine.“ Mişcările lui au devenit violente. Totuşi, la examinarea experimentală psihologică a judecăţii şi memoriei, el s-a dovedit a fi mereu distrat, nu putea reda înţelesul materialului citit, deşi îl memora mecanic destul de bine. Celălalt a început curînd să dea semne de indispoziţie, devenind fără vlagă, tăcut. Nu răspundea la întrebări dintr-o dată, iar cînd scria, repeta des unul şi acelaşi cuvînt. Din ceea ce citea reţinea numai unele fragmente întîmplătoare şi în cele din urmă a renunţat cu totul la orice experiment psihologic, zicînd că-i este somn. Cu toate acestea, particularităţile personalităţii, în ansamblul ei, precum şi trăsăturile esenţiale ale caracterului s-au păstrat la amîndoi aviatorii. Oricît de mari au fost transformările pe care le-au încercat in barocameră psihicul şi comportarea lor (dependente de temperament), aviatorii n-au devenit, bineînţeles, mai puţin cinstiţi sau mai avari ea mai înainte şi nici nu şi-au schimbat idealurile. CARACTERUL ŞI SOARTA Ernst Thălmann, conducător al proletariatului german, spunea odată tovarăşilor săi: „Pe orice cale ai merge în viitor, premisele comportării tale sînt în caracterul tău . .. Istoria omului este caracterul său“. Insă nu este mai puţin adevărat că şi caracterul omului se formează în activitatea lui, în „calea“ pe care merge.

Un înţeles asemănător are zicala chinezească: —

De semeni o faptă — culegi o deprindere;

—

De semeni o deprindere — culegi caracter;

—

De semeni caracter — culegi soartă.

Iată cum defineşte ştiinţa aceste noţiuni. Fapta este o acţiune sau un ansamblu de acţiuni, al căror înţeles social este cunoscut de cel ce le .săvîrşeşte. Deprin derea este acea acţiune a cărei îndeplinire a devenit o necesitate. Ca racterul este totalitatea celor mai stabile trăsături psihice ale personalităţii, care se manifestă în acţiunile şi faptele omului. însă noţiunea de „soartă“ a fost născocită de oamenii slabi de înger, pentru a-şi justifica faptele negative, deprinderile urîte şi caracterul pervertit, pentru a arunca vina în spinarea altuia. Pe bună dreptate spune un proverb: „Fiecare om îşi făureşte singur soarta". AVEŢI CONŞTIINŢĂ? Intr-o zi mi s-a întâmplat să aud următorul dialog: — Dumneata n-ai conştiinţă! —- Dar parcă dumneata ai? Nici eu n-am, nici dumneata, nimeni n-are! Numai poeţii vorbesc despre conştiinţă, şi nu toţi, doar aceia care cred în dumnezeu. Cel care răspunsese în felul acesta greşea întru totul. Este de presupus că şi pe el l-a chinuit conştiinţa de nenumărate ori, poate că era tulburată chiar şi în momentul cînd dădea acest răspuns. Conştiinţa este felul în care omul îşi apreciază faptele. Mustrarea de conştiinţă este sentimentul răspunderii morale a omului pentru faptele sale faţă de societate, rezultat din compararea acestor fapte cu normele etice. Etica marxistă, adică ştiinţa despre morală, consideră că aceste norme depind de orânduirea economică a societăţii. în consecinţă, ele nu sînt aceleaşi în diferite epoci şi la diferite clase sociale. Moşierul nu avea mustrări de conştiinţă cînd dădea o fată de ţăran în schimbul unui prepelicar. Nici pe d’Artagnan şi pe cei trei muşchetari nu-i mustra conştiinţa cînd omorau în duel soldaţii din gardă, numai pentru a-şi apăra onoarea uniformei. Negustorul oare vindea cu lipsă la cîntar nu era torturat de conştiinţă. Nu avea mustrări de conştiinţă nici „răufăcătorul" din nuvela cu acelaşi nume a lui Anton Pavlovici Cehov, cînd deşuruba o piuliţă de la şina de cale ferată pentru a-i ţine loc de plumb la undiţă. „ .. . De cîţi ani deşurubează tot satul piuliţe, şi ferit-a sfîntul să se fi întîmplat ceva. .. Dacă-aş fi scos o şină, sau să zicem aş fi pus o bîrnă de-a curmezişul liniei, ei, atunci poate că s-ar fi răsturnat trenul, dar aşa .. . Ptiu! O piuliţă!" Şi Cehov îşi încheie povestirea cu vorbele răufăcătorului : „ . .. Trebuie judecat cu pricepere, nu aşa pe degeaba. Poate să pună să te bată cu nuiele, da să ştii că ai pentru ce, că-i pe bună dreptate Omul trăieşte în societate. Din copilărie el învaţă să cunoască normele morale ale acestei societăţi. Acestea devin o parte a concepţiei lui despre lume, devin convingeri ale lui. Atîta timp cit copilul „nu ştie ce e bine şi ce e rău“, el nu are conştiinţă. Dar este posibil ca şi un adult să nu-şi dea seama că în anumite împrejurări încalcă normele de conduită socială, cel puţin în ceea ce priveşte unele din faptele sale. In alte cazuri, cunoaşterea acestor norme poate fi superficială, poate să nu se fi transformat încă în convingere. Despre asemenea oameni se spune că nu sînt educaţi din punct de vedere moral.

Se înţelege că un om, cunoscând normele morale ale societăţii în care trăieşte, poate să nu fie de acord cu ele şi să se ridice împotriva lor. Reprezentanţii acestei societăţi îl vor socoti desigur lipsit de conştiinţă, însă numai istoria va hotărî dacă el a avut sau n-a avut dreptate. Aşa a fost cazul, de pildă, cu Cernîşevski, cînd a scris Ce-i de f ăcut? Lipsit de conştiinţă, în înţelesul strict al acestui cuvînt, este omul care cunoaşte normele morale ale societăţii şi le consideră drepte, dar... numai pentru alţii, nu şi pentru sine. Tocmai la asemenea oameni se referă Mihail Evgrafoviei Saltîkov-Scedrin în povestirea S-a pier du t o conştiinţă . însă dacă omul este educat în aşa fel, încît şi-a format o convingere fermă despre necesitatea normelor de conduită, precum şi deprinderea de' a-şi compara comportarea potrivit cu aceste nome, atunci ou sau fără voia lui, cînd le va încălca, va încerca, pe lîngă mustrări de conştiinţă, şi sentimentul de regret şi de ruşine. Regretul este dorinţa pe care o manifestă omul de a nu fi săvârşit o anumită faptă. Ruşinea este nemulţumirea pe care o resimte el cînd a comis o faptă potrivnică normelor etice. Regretul este totdeauna legat de înţelegerea importanţei şi urmărilor faptei, adică de un proces de gîndire. Ruşinea, prin mecanismele sale, este o emoţie eu caracter reflex condiţionat. Ea poate fi întemeiată, însă oamenii timizi se ruşinează uneori de cîte ceva fără un motiv plauzibil. Cîteodată omului îi este ruşine chiar la gîndul că ar putea săvârşi o faptă imorală. TREBUINŢA DE A MUNCI S-ar părea că un muncitor bătrîn, care a ieşit la pensie, trebuie să se bucure de o binemeritată odihnă, dar de fapt el continuă să ia parte la consfătuirile de producţie, vine în secţie ca să ajute cu sfatul său pe muncitorii tineri. în U.R.S.S. fenomenul acesta nu este o manifestare sporadică, ci una de masă, care se explică psihologiceşte prin trebuinţa de a munci, tipică pentru oamenii care construiesc comunismul. Această trebuinţă poate fi atât de mare, încît dacă e satisfăcută menţine multă vreme pe omul care slăbeşte din punct de vedere fizic, iar imposibilitatea de a o satisface duce nu numai la un grabnic ramolisment, ci adeseori şi la o moarte prematură. Dar ar fi greşit să se creadă că trebuinţa de a munci este proprie numai omului bătrîn, obişnuit o viaţă întreagă cu munca. Această trebuinţă poate (e cazul să adăugăm „şi trebuie") să se formeze şi să se manifeste în copilărie şi în adolescenţă. Trebuinţa de a munci este o trăsătură caracteristică personalităţii omului. Ea determină specificul muncii lui: o muncă creatoare, grea, dar nu peste posibilităţi, şi dusă negreşit, cum se spune, pînă la victoria finală. Vă gîndiţi poate că am uitat să adaug în fraza precedentă cuvântul „interesantă". însă o muncă creatoare, grea dar care nu întrece posibilităţile omului. şi dusă negreşit pînă la victoria finală, va fi neapărat şi interesantă. încercaţi să verificaţi acest lucru şi vă veţi convinge că aşa este. Ml H NI RE PREMATURĂ — Dacă pînă la şaisprezece ani n-am dat dovadă de nici un talent, înseamnă că din mine n-o să iasă nimic bun — zicea Serioja oftând. El nu avea dreptate, deşi este adevărat că adeseori aptitudinile remarcabile pentru muzică, pictură şi literatură se manifestă încă din fragedă copilărie. Mozart la virata de patru ani eînta la clavecin, la cinci ani compunea, la opt a creat cea dintîi sonată şi simfonie, iar la unsprezece ani a scris cea dintîi operă. Cu ajutorul unor lighene înşirate prin odaie, la şapte-opt ani, Glinka imita sunetele] clopotelor. Rimski-Korsakov avea numai doi ani cînd a dat dovadă de ureche şi memorie muzicală.

La vîrsta de trei ani, Repin decupa din hîrtie căluţi, iar la şase ani a început să deseneze în culori. Serov la trei ani modela, iar la şase ani desena după natură şi cunoştea perspectiva. Surikov a început de asemenea să deseneze din copilărie şi, după cum declară chiar el, încă de pe atunci se uita cu atenţie la oameni, să vadă: cum sânt aşezaţi ochii, cum se reliefează trăsăturile feţei. Puşkin compunea versuri pe cînd nu avea decît şapte-opt ani. Numărul acestor exemple ar putea fi considerabil mărit. Insă numărul copiilor care au uimit lumea eu talentele lor, aşa-numiţii „copii minune", dar oare mai tîrziu s-au dovedit a fi spirite sterile, este incomparabil mai mare. Pe de altă parte, se cunosc numeroase cazuri cînd unii oameni au lăsat urme adinei în istoria culturii şi ştiinţei, deşi talentul lor nu s-a manifestat chiar de la început, ba la unii s-a observat chiar foarte- tîrziu. Astfel, la Vrubel, talentul său s-a vădit cîncL avea douăzeci şi şapte de ani, iar la Aksakov şi mai. tîrziu, la cincizeci de ani. Plin de învăţăminte este şi cazul lui Ceaikovski. El nu avea un auz desăvîrşit şi se plîngea chiar de- proasta sa -memorie muzicală, cînta la pian destul de bine, dar nu excepţional, deşi învăţase să cînte încă din copilărie. Ceaikovski a început să compună abia după ce a terminat facultatea de drept. Şi cu toate- acestea a devenit un compozitor celebru. Aşadar, la şaisprezece ani şi chiar mult mai tîrziu omul nu are nici un temei să spună: „N-o să iasă nimic bun din mine“. Cel mult ar putea declara: „Deocamdată n-a ieşit nimic bun din mine“. Totuşi, cu cât omul îşi descoperă mai devreme aptitudinile, adică felul de activitate care îi place mai mult, către oare se simte atras şi în care va lucra, cu pasiune şi cu rezultate pozitive, cu atât este m-ai bine. Dar pentru aceasta nu este de ajuns să aibă cunoştinţe despre diferite profesiuni, ci trebuie să se şi cunoască pe sine însuşi, aptitudinile sale pentru aceste profesiuni. Aceasta este de fapt latura psihologică a alegerii libere a profesiunii, specifică oamenilor care trăiesc*, în condiţiile societăţii socialiste. TALENT SAU GENIU? La expoziţii, la concerte sau la spectacole, între-» tinerii amatori de artă se ivesc adeseori discuţii aprinse pe tema: cutare pictor, muzician sau dramaturg este -un geniu sau numai un talent? Dar ce este talentul? învăţaţii spun că este cea. mai fericită îmbinare de aptitudini pentru un anumit fel de activitate, îmbinare care dă posibilitatea de a o efectua în mod creator. Un om cu talent este capabil să creeze ceva nou. Un muzicant înzestrat cîntă bine, dar unul talentat face ceva mai mult: interpretează în felul său. Caracteristica omului eu talent este o imaginaţie creatoare foarte dezvoltată. Cînd privim un tablou, chiar foarte bine pictat, dar oare prin tema sa şi prin modul de execuţie ne aminteşte multe alte tablouri, ca şi cînd ar fi o copie a lor, nu avem nici un ternei să vorbim de talentul i pictorului care l-a pictat; repet încă o dată, l-a pictat şi nimic mai mult, pentru că el n-a creat o operă originală prin care să aducă o contribuţie nouă la arta picturii. Totuşi, istoria artelor cunoaşte copişti de mare talent. Talentul se poate afirma şi în imitaţie şi în parodie. La Ermitaj şi la Galeriile Tretiakov lucrează numeroşi restauratori înzestraţi. Fireşte, nimeni nu ■va spune că munca lor este „şablon" sau „clişeu" numai pentru motivul că ei reproduc cu o precizie şi cu o artă extraordinară ceea ce a fost pictat de alţii. Aceasta este o activitate de un gen cu totul deosebit. Iar talentul se poate afirma în orice domeniu. Încercînd să demonstraţi că un anumit compozitor sau pictor preferat este genial, adeseori vă veţi manifesta entuziasmul, lipsit însă de obiectivitate. ' Desigur, omul de geniu este o personalitate excepţional înzestrată. Dar aceasta încă nu este de ajuns. Creaţia unui om genial are pentru societate o importanţă istorică şi neapărat pozitivă. De aceea, deosebirea dintre geniu şi

talent constă nu atîta în gradul •de înzestrare a personalităţii, cît în faptul că ea creează o epocă în domeniul activităţii sale. Genialitatea se exprimă în priceperea de a contribui cu maximum de eficienţă la rezolvarea problemelor actuale ale dezvoltării societăţii. Ţinînd seama de aceste criterii, vă va veni lesne, desigur, să găsiţi o soluţie justă în discuţiile aprinse, care se explică de obicei prin arbitrariul aprecierilor. CUM SĂ NE DEZVOLT AM APTITUDINILE Toată lumea este preocupată de această problemă, la care se pot da atâtea răspunsuri concrete câte feluri de aptitudini sânt. Intr-adevăr, aptitudinea înseamnă priceperea de a face ceva, priceperea într-un anumit domeniu de activitate. Un om cu foarte puţine aptitudini pentru muzică poate fi un constructor sau un horticultor foarte capabil şi invers, bineînţeles. După definiţia ştiinţifică, aptitudinile sînt o îmbinare a unor calităţi, destul de stabile, deşi variabile ale personalităţii omului, care asigură însuşirea unei îndeletniciri oarecare şi desăvîrşirea ei. Cu toată varietatea mijloacelor de dezvoltare a aptitudinilor concrete, există şi o serie de reguli generale. Cea dinţii este orientarea către un scop. Evident, în primul rînd, trebuie să se stabilească care dintre aptitudini şi în ce direcţie trebuie dezvoltată. Toate particularităţile psihice ale personalităţii, deci şi toate aptitudinile sale, se dezvoltă numai în procesul activităţii pentru care sînt necesare. Tocmai la aceasta se referă proverbul: „Cine vrea să înveţe a înota, trebuie să intre în apă“. Greşesc profund toţi aceia care cred că se poate întări voinţa fără a îndeplini acţiuni volitive, că se poate îmbunătăţi memoria fără. a memora ceva, că se poate dezvolta curajul fără a avea de-a face cu riscuri sau primejdii,, mulţumin- du-se doar să vorbească despre importanţa lor. Cu cît omul este mai conştient de importanţa acţiunilor sale, cu atît mai bine se formează, în procesul executării lor, aptitudinile corespunzătoare. Memorarea unui material a cărui utilitate nu se cunoaşte, nu dezvoltă memoria. Calităţile personalităţii se perfecţionează dacă omul rezolvă cutare sau cutare sarcină practică „...fie ea cît de mică, cît de simplă“ — sublinia Vladimir Ilici Lenin, vorbind comsomoliştilor. Caracterul conştient al acţiunilor pe care le execută omul este de obicei legat de năzuinţa lui activă. «de a-şi îndeplini cit mai bine sarcinile şi aceasta pentru că este conştient de însemnătatea scopului lor final. De aceea, memoria nu se va dezvolta fără o verificare a rezultatelor memorării. Aceasta se referă şi la dezvoltarea aptitudinii de a aprecia distanţa din ochi, a spiritului de observaţie şi a altor însu« .şiri, deşi nu toate pot fi verificate şi apreciate cu egală uşurinţă. Particularităţile psihice ale omului se formează în modul cel mai rodnic nu intr-un singur domeniu de activitate, ci în mai multe, în condiţiile unei permanente complexităţi a sarcinilor. Sarcinile simple, ■uşoare nu dezvoltă aptitudinile. Sarcinile trebuie să fie totdeauna pe măsura posibilităţilor. Ele pot fi dificile, dar nu în aşa fel incit să ducă la pierderea ■încrederii în posibilităţile proprii, deci la dezorientare şi la încordare. Un factor important în dezvoltarea aptitudinilor j ■este repetarea, aplicarea sistematică a mijloacelor ■care le formează. Repetiţia este nu numai mama învăţăturii, ei şi mama educaţiei. însă factorul cel :mai important este dorinţa omului de a-şi perfecţiona aptitudinile şi perseverenţa în atingerea acestui :SCOp.

BILEŢEL UL NEEXPEDIAT Tînărul cu care miergeam odată intr-un autobuz âmi atrăsese atenţia încă de la conferinţă.

Primisem o însărcinare pe linie de partid — ve- ■ rificarea aotivităţii unui club — şi m-am gîndit că, participînd la conferinţa la care urma să se vorbească despre educaţia comunistă, voi avea cel mai ibun prilej de a cunoaşte tineretul. Lectorul folosise cu pricepere şi în mod interesam, lucrările teoretice în problemele educaţiei, legîndu-le de materialele din uzina pe lingă care funcţiona clubul. La sfârşitul conferinţei, tînărul — tovarăşul meu de drum — scrisese cu grijă un bileţel pe care încercase în cîteva rânduri să-l transmită lectorului, dar de fiecare dată îl băga din nou în buzunar. N-are nici un rost să vă povestesc cum am făcut cunoştinţă cu el şi cum am reuşit să intru în posesia bileţelului care-mi stîrnise interesul. Iată ce era scris în el: „Tovarăşe lector! Nimerind intr-un grup de băieţi răi, am ajuns hoţ. într-o zi, intrând la club ca să mă încălzesc, am nimerit la o conferinţă a dumneavoastră despre omul sovietic. Drept urmare, m-am apucat şi am citit toate cărţile scrise de Krupskaia, Kalinin şi Makarenko, la care vaţi referit dumneavoastră în cursul conferinţei. M-am gîndit mult la cele citite şi în cele din. urmă am ajuns, în general, la următoarele concluzii nu chiar ştiinţifice, ci după. capul meu: 1) Cu cît oamenii trăiesc mai rău şi mai greu, cu atît au — cu voia sau fără voia lor — o conduită mai urîtă, adică alta de cum ar trebui să fie. 2) înainte vreme societatea era aşa fel orânduită., încât şi oamenii buni erau adeseori siliţi să aibă comportări -urâte. 3) Astăzi toţi oamenii sovietici pot avea o conduită corectă, deşi uneori lucrul acesta este destul de greu. Şi este greu fie pentru că doreşti mai mult decît se cuvine, fie pentru că un om rău îţi pune- piedici, iar ceilalţi nu bagă de seamă aceasta. 4) în sfîrşit, ultima -concluzie, cea mai importantă: cu cît oamenii răi vor dispărea mai repede dintre noi, cu atît oamenii cei buni vor lucra mai cu nădejde şi vor av-e-a o conduită mai cinstită unii faţă. de alţii, cu atît şi viaţa noastră va fi -atunci mai uşoară. Prin urmare, trebuie să fie cineva din cale-afară ■de prost ca să nu-şi dea silinţa să devină mai de treabă. Prin urmare, trebuie să fie cineva un nemernic, pentru a-şi face greutăţi lui însuşi şi altora, dintr-un interes meschin. Vă rog să citiţi bileţelul meu cu glas tare şi să-mi spuneţi dacă înţeleg în mod just ce este educaţia comunistă". Am răspuns noului meu prieten că „în general" înţelege just problema. Dar l-am dojenit pentru faptul că nu a avut curajul să dea lectorului un bileţel atât de interesant.

A

C

T

I

V

I

T

A

T

E

A

iNTlMPLAREA CU PĂPUŞILE Cunoscuta etnografă Margaret Meed a descoperit, nu de mult, pe una din insulele Oceanului Pacific, un trib indigen, care trăia cu totul izolat de restul lumii. Felul de viaţă 'al acestui trib s-a dovedit a fi cit se poate de original: de pildă, nici copiii, nici adulţii nu ştiau ce simt păpuşile. Păpuşile aduse de etnografă şi împărţite copiilor au interesat în egală măsură pe fetiţe şi pe băieţi. Ei au început să se joace cu ele aşa cum se joacă toţi copiii din lume: le dădăceau, le îmbrăcau, le culcau, le pedepseau cînd nu erau ascultătoare. Era normal să se creadă că, în ceea ce priveşte fetele, era vorba de instinctul biologic al maternităţii, iar în ceea ce priveşte băieţii, că s-au pasionat vremelnic de jocul cu păpuşile din spirit de imitaţie. Intr-adevăr, la o bună parte dintre aceşti copii dragostea pentru păpuşi a fost trecătoare şi curînd ei au încetat să se miai joace cu ele. în schimb, la ceilalţi, interesul pentru păpuşi nu numai că n-a dispărut, dar chiar a crescut, şi ei născoceau mereu alte jocuri. însă ceea ce părea anormal era că fetele s-au plictisit repede de păpuşi, în timp ce băieţii au continuat să se joace cu ele. Originalitatea felului de viaţă al acestor insulari consta, între altele, în faptul că, după obiceiul locului, îngrijirea copiilor şi educaţia lor erau lăsate în special pe seama bărbaţilor, care erau mai liberi, pentru că femeile erau mereu ocupate cu căutarea şi pregătirea hranei. în cazul citat s-a manifestat o legitate generală, ce-i drept, nu totdeauna destul de evidentă, şi anume: condiţiile sociale determină interesele, sentimentele şi activitatea omului mai mult decî-t particularităţile lui biologice. MOTIVE DIFERITE «Tata, mama şi mătuşa Nadia nu -sânt acasă... Aş- teptîndu-i să se întoarcă, Grişa, Ani-a, Alioşa, Sonia •şi Andrei, băiatul bucătăresei, stau în sufragerie în jurul mesei şi joacă loto... Copiii joacă pe bani. Miza: o copeică... Copiii joacă pătimaş. Cel mai ahtiat, după cum i se şi vede pe faţă, e Grişa... Nu joacă decât pe bani. Ehei, de cî-nd ar dormi el dacă n-ar fi copeicile din farfurioară!... Teama că ar putea să nu cîştige, invidia şi calculele de -care e plin capul lui tuns chilug, nu-i îngăduie să stea liniştit şi să chibzuiască... Sora lui, Ania, o fetiţă de vreo opt ani... se teme şi ea ca nu cumva să cîştige ceilalţi... N-o interesează banii. Pentru ea, cîştigul e o chestie de amor propriu. Sonia, cealaltă soră... joacă loto de dragul jocului... Oricine ar -câştiga, e-a rîde în hohote, bate din palme şi se bucură. Alioşa... la el nu e vorba nici de lăcomie, nici de amor propriu. Dacă nu-1 alungă de la masă şi nu1 trimit la culcare, se mulţumeşte eu atât... Nu s-a aşezat la joc atît de dragul jocului, cât de al neînţeie- gerilor inevitabile în -asemenea împrejurare. îi face nespusă plăcere să-i vadă pe ceilalţi luîmdu-se la ceartă şi încăierîndu-se... Celui de al cincilea tovarăş de joc, Andrei... nu-i pasă nici -de câştig şi nici de succesul celorlalţi, deo-a- rece e adîncit pe de-a întregul în aritmetica jocului, în filozofia lui lipsită de complicaţii: „doamne, ce de-a mai cifre sînt pe lumea asta! Cum de nu se încurcă?..."» Aceste fragmente din povestirea lui Cehov C opiii arată cum una şi aceeaşi activitate poate fi determinată de diferite motive.

Noi am vorbit de mai multe ori despre importanţa motivelor în activitatea omului. Dar n-am dat încă o definiţie acceptată de ştiinţă. Motivul este ceea ce îî mobilizează pe om în activitate. Motivele pot fi diferite: necesităţi, interese, năzuinţe, sentimente şi idei. Este de foarte mare importanţă să te pricepi, să-ţi dai seama ce vrea să facă şi ce face un om. Dar şi mai important este să te pricepi să-ţi dai seama ce motive îl îndeamnă să procedeze aşa. Iar lucrul cel mai important este de a educa pe om în aşa fel, încît motivele activităţii lui să corespundă moralei comuniste. L A UZINĂ ŞI L A TIR Controlorul unei uzine de puşti sportive de calibru mic îşi petrece toată ziua de lucru controlînd dacă nu sînt rebuturi şi dacă puştile se armează bine. Această sarcină constituie, principala sa activitate. Activitatea este interacţiunea dintre om şi mediu, în procesul căreia el caută să atingă un anumit scop, propus în mod conştient. Sportivul începător, cînd învaţă să armeze puşca, repetă, de obicei, în şoaptă: „Unu — întorc la stingă, doi — trag spre mine, trei —• împing înainte, patru —- întorc la dreapta". Pentru el armarea puştii este tot o activitate, care include patru scopuri conştiente, distincte, despre care şi vorbeşte. Au fost patru scopuri, deci patru acţiuni.

Acţiunea este un element psihologic al activităţii, în procesul căreia se atinge un scop conştient, concret, care nu se poate descompune în altele mai simple. Iată însă că în cazul unui trăgător experimentat, cînd acesta trage focuri izolate, armarea este o operaţie în care cele patru acţiuni, care mai înainte erau independente, se contopesc în una singură, mai complexă. Dar cînd scopul este de a trage cit mai repede şi mai precis toate cartuşele, armarea nu mai este o acţiune, ci numai un mijloc, un procedeu de a executa o acţiune şi mai complexă, care acum a devenit tragere rapidă. Bine sau rău, fiecare se va pricepe să armeze puşca chiar de la început, dacă i se explică. însă atunci cînd omul vrea să înveţe să tragă, el repetă aceste mişcări de mai multe ori în procesul exersării şi al perfecţionării. în cazul acesta armarea devine o deprindere.

Deprinderea este o acţiune care se formează şi îşi modifică structura psihologică în procesul exerciţiului. Ou cît antrenamentul este mai îndelungat şi mai perseverent, cu atît acţiunea devine mai automatizată. Iată, eu, de pildă, n-am mai tras demult cu puşca şi la mine deprinderea aceasta, din cauza îndelungatei întreruperi, a slăbit desigur, adică s-a dezautomatizat. Analiza pe care am efectuat-o în exemplul cu armarea unei puşti de calibru mic este valabilă pentru toate deprinderile, atît pentru cele motorii, ca tragerea cu puşca, mersul pe bicicletă, munca la ma- şinile-unelte, cât şi pentru cele senzoriale (cum este, de pildă, aprecierea distanţei din ochi) şi pentru cele intelectuale (cum este cititul). SCRISUL C U A JUTORU L OG LINZII Aşezaţi-vă în faţa oglinzii şi, ţiinînd un carton în aşa fel încît să nu vedeţi mîna dreaptă şi foaia de hîrtie, încercaţi să scrieţi şi să desenaţi privind în oglindă.

La început schiţaţi figuri simple, apoi încercaţi să desenaţi şi să scrieţi. Veţi observa că mişcările executate spre voi şi dinspre voi, precum şi cele de la dreapta spre stînga şi invers sînt mai uşor de executat decît cele oblice, deoarece acestea cer o coordonare mai complexă, lucru despre care am vorbit mai înainte. In primele etape ale experimentului, toate mişcările voastre vor cere nu numai atenţie voluntară, ci şi gândire. Mai mult, veţi fi nevoiţi desigur să staţi de vorbă cu voi înşivă, nu numai în gînd, ci şi cu voce tare. Pe măsură ce vă veţi exersa, deprinderea scrisului cu ajutorul oglinzi se va automatiza şi după un timp oarecare, mai scurt decît vi se părea la început, veţi scrie cu uşurinţă privind în oglindă. M AESTRUL ŞI U CENIC UL Cînd eram tînăr, un iscusit vînător pe care noi îl poreclisem „profesorul", m-a învăţat să trag cu puşca. Era un adevărat maestru în această îndeletnicire şi prefera să meargă la vânătoare nu cu puşca cu alice, ci cu o armă automată de calibru mic. Cu ea dobora din zbor nu numai raţe sălbatice, ci şi sitari. I se întâmpla şi lui să dea greş — fără asta nu se poate, fireşte — dar în orice caz mult mai rai’ decît mie, care trăgeam cu o puşcă de vînătoare, cu alice. Am mai vorbit despre deprinderi care permit celui ce este maestru în îndeletnicirea sa să efectueze acţiuni absolut imposibile pentru alţii. Amintiţi-vă de Oleg Popov, care îşi schimba hainele

stând culcat pe o sîrmă. Unui maestru adevărat îi este proprie nu numai automatizarea desăvîrşită a deprinderilor, ci şi o desăvîrşită plasticitate a lor. Un maestru adevărat este acela care poate să lucreze cu cuţitul ca şi cu ferăstrăul, şi cu ferăstrăul ca şi cu cuţitul, spunea Benvenuto Cellini, celebrul sculptor, bijutier şi scriitor italian din epoca Renaşterii. însă şi Cellini a început prin a fi ucenic, cu toate că şi-a întrecut dascălul. MIŞCĂRI IDENTICE — ACŢIUNI DIFERITE — Vă rog să omorîţi ţinţarul de pe obrazul meu sting, eu am mîinile murdare, se rugă Serioja, care meşterea ceva la bicicletă. Mulţumesc — adăugă el, după ce Maşa îi îndeplini rugămintea. Cei din jur n-au băgat de seamă această întâmplare, pînă nu le-am atras eu atenţia. Maşa, care era pedagog, n-ar fi primit mulţumiri de la elevul ei sau de la directorul şcolii dacă, su- părîndu-se şi uitând de toate regulile pedagogice, şi-ar fi permis o mişcare cu aceeaşi traiectorie, viteză şi putere spre a lovi obrazul unui elev neascultător. Mişcarea ei ar fi fost observată de toţi şi nimeni n-ar fi găsit-o justificată. Dacă însă Maşa, pe o alee din parc, cu aceeaşi mişcare ar fi pălmuit pe un tînăr obraznic, toţi am fi aprobat gestul ei. Să admitem că în toate aceste trei cazuri, mişcările fetei ar fi fost matematiceşte absolut identice, dar în schimb acţiunile ei ar fi fost cu totul diferite. ACŢIUNI IDENTICE — MIŞCĂRI DIFERITE Tot atunci l-am rugat pe Serioja să traverseze pe bicicletă podeţul lingă care stăteam cu toţii, mer- gînd pe una din scîndurile lui înguste, iar celorlalţi le-am spus să observe dacă el va executa bine această mişcare. După cîteva minute l-am rugat să repete mişcarea. — Ei, spuneţi-mi acum dacă a doua oară Serioja a trecut podeţul la fel ca şi întâia oară? inam întrebat pe cei ce priviseră. Părerea generală a fost că Serghei traversase podeţul absolut la fel în ambele cazuri. însă nici Serioja, nici ceilalţi n-au observat că la prima trecere el ţinea ghidonul de capete, ca de obicei, iar a doua oară îl ţinea de mijloc, cu mîinile întoarse. Pe lîngă aceasta, prima dată trecuse pe podeţ cînd pedala dreaptă era în sus, iar a doua oară cînd cea stingă era în sus. Prima dată a stat în şa drept, iar a doua oară aplecat asupra gh'donului. Prin urmare, el executase acţiuni identice prin mişcări foarte diferite. Aceasta se poate observa în fiecare zi în orice activitate şi confirmă faptul că mişcările omului nu trebuie identificate cu acţiunile lui, cum se făcea uneori în trecut. Acţiunea se înfăptuieşte numai prin mişcare; mişcarea realizează acţiunea. STRUCT URA ACŢIUNII Pensionarii sanatoriului pe lîngă care treceam jucau popice. Acest joc pasionează totdeauna nu numai pe cei care participă la el, indiferent de vîrstă, dar şi pe privitori. Aşa se explică faptul că Ivan Petro- vici Pavlov, chiar şi la bătrîneţe, era pasionat după popice. Ne-arn oprit şi noi ca să „chibiţăm”. Jucătorul care dădea loviturile cele mai precise şi mai frumoase era un tânăr înalt şi bine făcut. Admirîndu-i jocul, n-am observat de la început un lucru oarecum ciudat: cel ce aşeza popicele, înainte de a se da repede la o parte, bătea din palme deasupra lor.

Abia mai târziu am aflat că cel mai bun jucător din echipă era orb. în cazul de faţă şi scopul acţiunii şi mişcările puteau fi identice atît la jucătorul cel orb, cit şi la cei văzători. Numai percepţiile de care se foloseau erau diferite: orbul se folosea de cea auditivă, ceilalţi jucători — de cea vizuală. Prin urmare, structura psihologică a acestor acţiuni era totuşi diferită. Structura psihologică a acţiunii constă în scop şi motive, în trăirea intereselor şi greutăţilor în procesul executării ei, într-o anumită organizare a atenţiei, în diferite manifestări ale percepţiei, memoriei, gîndirii, psihomotricităţii şi, în general, în toate celelalte laturi ale psihicului în interacţiunea lor care determină calitatea executării unei anumite acţiuni. AUTOM ATIZAREA UTILĂ ŞI AUT OMATIS MUL DĂUNĂTOR Expresia „a dezvolta deprinderile pînâ la auto- matism“ este larg răspîndită, totuşi nu-i corectă. Dacă am face aşa, ar fi foarte rău. însă, din fericire, lucrul acesta nici nu este posibil: oricît de perfect ar fi automatizată o deprindere, desfăşurarea ei rămîne sub controlul conştiinţei. Prin automatism se înţeleg acele acte ale conduitei omului, care se săvîrşesc fără participarea conştiinţei şi voinţei sale. Exemplul cel mai tipic de automatism este conduita celor ce suferă de somnambulism (pe latineşte „somnus“ — somn, „am- bulare“ — a umbla), boală care în trecut era considerată în mod eronat ca fiind determinată de influenţa lunii; de aceea i se mai zicea şi lunatism. Timp de cîteva minute, uneori chiar ore întregi, somnambulul execută în mod automat acţiuni obişnuite şi în aparenţă cu un scop bine determinat, care totuşi nu sînt provocate nici de condiţiile în care se găseşte, nici de scopurile pe care şi le propune în mod conştient. El iese din casă, uneori după ce se îmbracă, alteori dezbrăcat, şi umblă pe cornişe înguste eu o uşurinţă de care nu 'ar fi capabil un om conştient de pericolul în care se află. Tot în mod inconştient, somnambulul este în stare să facă, după toate regulile, focul în sobă cu cărţile preferate luate din biblioteca sa. După mecanismele lui, som- nambulismul poate fi numit, în mod cît se poate de plastic, vis de mişcare. „...Fata se dă jos din pat şi se urcă la mansardă... Deschide una din ferestrele care dau spre acoperiş, iese pe fereastră şi începe să se plimbe pe marginea acoperişului... Apoi intră pe o altă fereastră şi coboară pe scară... Calcă fără zgomot, mişcările ei sânt automate, braţele îi atârnă de-a lungul trupului puţin înclinat; ea ţine capul drept şi nemişcat, părul îi este despletit, ochii larg deschişi. Seamănă leit cu o arătare fantastică" — aşa descrie o somnambulă Ilia Ilici Mecinikov în cartea sa Stud ii despre optim ism . Exemple de automatisme la oamenii sănătoşi sînt aşa-numitele expresii-parazite: „ca să zic aşa", „aţi înţeles cum vine?“, „una şi cu una fac două" şi altele. Există şi automatisme de mişcare. Am cunoscut un profesor care, atunci cînd era adîncit în gânduri, scotea fără să vrea vîrful limbii. El ştia că lumea rîde de acest obicei al lui, totuşi continua să scoată limba, fără să-şi dea seama, bineînţeles. Se pot înşira şi alte exemple de automatism, însă nu se poate da nici un exemplu de automatism similar care să fie folositor omului. OARE ORICE REPETIŢIE ESTE MAM A ÎNVĂŢĂT URII? Luaţi un caiet de şcoală cu pătrăţele. închideţi ochii sau, şi mai bine, legaţi-vă la ochi, şi, ţinînd ,mîna suspendată, trageţi o linie de o lungime oarecare, bunăoară de zece pătrăţele. Repetaţi acest

experiment de mai multe ori. Puneţi apoi pe cineva să vă controleze şi dacă veţi reuşi să desenaţi o linie de aceeaşi lungime, de cinci ori la rînd (ca să nu fie o întâmplare), să proclame succesul vostru. Pentru a vă convinge că nu este o întîmplare şi că într-adevăr v-aţi deprins să trageţi o linie de o lungime dată, faceţi o întrerupere de cîteva minute şi apoi trageţi încă trei linii la fel. Dacă veţi reuşi să faceţi aceasta, vă rog să-mi comunicaţi şi mie. Cazul va merita să fie popularizat într-o revistă de psihologie. Insă eu nu cred că voi primi de la cineva o asemenea veste. Deprinderea nu se poate elabora, dacă rezultatul acţiunii de executat este necunoscut şi nimeni nu va găsi mijlocul de a o dezvolta, chiar dacă se va înarma cu hîrtie şi cu răbdare pentru multe mii de încercări, chiar douăzeci de mii, să zicem, cum s-a întîmplaf odată. Acum schimbaţi condiţiile experimentului. De fiecare dată, după ce veţi fi desenat cu ochii închişi o linie, priviţi-o, apreciaţi greşeala făcută şi repetaţi încercarea, străduindu-vă să introduceţi corectarea corespunzătoare. Vor trebui numai cîteva zeci de repetări pentru a vă forma această deprindere. Dar chiar dacă n-o să deschideţi ochii, deprinderea aceasta se va forma, ce-i drept, ceva mai greu, cu condiţia ea controlorul să vă comunice după fiecare linie trasă mărimea greşelii făcute: două pătrăţele prea mult, un pătrăţel prea puţin şi aşa mai departe. DEGETELE ISTEŢE în romanul său Bătălie în marş, Galina Nikolaeva descrie cu multă subtilitate psihologică cea mai importantă etapă a automatizării deprinderilor motorii — trecerea la lucru fără controlul vizual permanent. Reamintim acest pasaj: «Vera se întoarse de la club după miezul nopţii. Deschise încetişor uşa, ca să n-o trezească pe prietena ei, dar rămase în prag înmărmurită de spaimă. Daşa stătea în mijlocul odăii, roşie, asudată şi cu ochii abia mijiţi printre genele aproape lipite. Pe masa din faţa ei se afla sertarul gol al noptierei. Alături se vedea o farfurie plină cu hrişcă şi, mai încolo, nişte ace de păr. Fără să-şi deschidă mai larg ochii, Daşa răsturna în sertar ba hrişcă, ba acele, schiţînd cu mîinile amîndouă mişcări foarte iuţi, dea dreptul nebuneşti. Toate acestea, cu ochii abia mijiţi. Şi râdea în surdină. „A căpiat! se gîndi înfricoşată Vera. Săraca de ea. a căpiat din pricina miezurilor! “ — Daşenka! ... o chemă şoptit, pe un ton jalnic, pentru ca în di pa următoare să gîndească: „Doamne, nici nu m-aude! Cine ştie cum o fi trebuind să te porţi cu nebunii ăştia!" Daşunia, drăguţa mea! Daşa deschise în sfîrşit ochii, izbucni de-a binelea în rîs şi sări de gîtul Verei. — o parte.

Ce făceai acolo, Daşenka? o întrebă Vera, încă stăpânită de teamă şi dîndu-se binişor într-

— Miezuri! învăţam să fac miezuri! Fără să mă uit. Ca Igoreva! Verunia, să ştii că am să reuşesc! Daşa o sili să se aşeze şi începu ou sufletul la gură să-i povestească descoperirea pe care o făcuse în ziua aceea. — De atîtea ori m-am uitat la ea, dar n-a fost chip să pricep nimic. Dar azi m-am hotărît: nu plec, pînă nu-i dibuiesc secretul! Şi dacă o fi să nu-1 dibui, înseamnă că nu mai am ce căuta în uzină. Şi i-am descoperit secretul. Secretul ăl mai mare! Ea se încrede în mîinile ei, pe cînd eu nici nu le luam în seamă! Eu nu mă-:ncredeam decîf în och'i mei! Luam modelul şi mă uitam la el. Grija mea era să văd unde aşez fiecare lucru. Dar degetele, isteţele, ştiu şi singure să facă treaba asta! în loc să le las în voia lor, eu îmi pierdeam vremea să le păzesc — şi, cînd colo, ia te uită la ele. Şi Daşa îşi mişcă repede degetele pe sub ochii Verei: Lasă-le numai în voia lor!... Dimineaţa, Daşa se duse la lucru cu o jumătate de oră înainte de începerea schimbului... aşeză toate uneltele la locul lor, le mai cuprinse o dată cu privirea şi îşi spuse: „Gata! începem!"

îşi scutură umerii şi-şi miji uşor ochii, a nepăsare, ca Liuda Igoreva. Uşor, fără efort, jucîndu-se parcă, luă un pumn de amestec şi-l aruncă fără să se uite, apoi căută intr-acolo doar o clipă: totul era la locul lui! Ieşise bine! Luă armătura şi-şi miji din nou ochii, de astă dată nu ca s-o imite pe Liuda, ci pentru ca ochii să nu stingherească degetele. Introduse armătura şi căută din nou intr-acolo cu o privire fugară — şi de astă dată era bine. Prinse curaj. Degetele lucrau de parcă ar fi zburat. Se încurcă de câteva ori. De două ori fu nevoită să pună din nou armătura. Dar toate acestea nu însemnau nimic pe lingă sentimentul de descătuşare ce-o stăpânea încă din cl'pa în care căpătase încredere în degetele ei, pe lingă bucuria ce i-o prilejuia astăzi munca. „Ia- cătă, va să zică, cine mi-s eu! Şi cînd te gîndeşti că nici n-aveam habar de cîte sînt în stare!. INVOLUNTAR „In timp ce fugeam din maşina noastră spre adăpost, unul dintre tovarăşi, om în toată firea, zărind un avion german ce zbura destul de jos, smulse deodată o grenadă de mînă de la brîu şi fu gata-gata s-o arunce... Am fost siliţi să-,1 ţinem de braţ. Se pregătea să zvîrle grenada în av :on. Omul îşi reveni dintr-o dată şi izbucni în rîs laolaltă cu noi“ — scrie Aleksei Feodorovici Feodorov în cartea sa Obkomul ilegal în acţiune. Acesta este un exemplu de acţiune impulsivă, adică de acţiune care se desfăşoară fără controlul conştiinţei, fără cunoaşterea procedeelor şi posibilităţilor de a atinge scopul. Este o conduită cu totul aparte, foarte simplificată în ceea ce priveşte structura sa psihologică, de obicei cu un viu colorit emoţional, în care se împletesc uneori în mod foarte ciudat acte instinctive cu ,,crîmpeie“ de acţiuni conştiente, modificate în chip original. Acţiunile impulsive sînt totdeauna manifestări ale pierderii controlului volitiv asupra acţiunilor noastre şi împotriva lor trebuie să luptăm. TRAVERSIND STRADA Cînd traversaţi o stradă cu sens unic, priviţi la stînga, în direcţia de unde se circulă şi, ajungînd la mijlocul ei, simţiţi nevoia să priviţi şi la dreapta, deşi ştiţi bine că din direcţia aceea nu va veni nici un vehicul. Dacă nu simţiţi această nevoie, înseamnă că deşi cunoaşteţi toate regulile de circulaţie respectarea lor nu a devenit încă pentru dumneavoastră o deprindere. Deprinderile pozitive profesionale şi cele din viaţa de toate zilele uşurează foarte mult traiul şi munca. Deprinderile consolidează şi prietenia şi dragostea. Insă, din păcate, oamenii au nu numai deprinderi pozitive, ci şi deprinderi negative, împotriva cărora trebuie să luptăm. De altfel, nici nu este cu putinţă să facem totul numai în virtutea deprinderii, care adeseori frînează căutările şi creaţia. Nu se poate „trăi în virtutea deprinderii", deoarece, după cum spune proverbul rus: „A trăi o viaţă nu înseamnă a traversa un cîmp“. Şi cu atît mai mult o stradă. ACŢIUNI IMAGINARE Luptătorul Harlampiev, maestru emerit al sportului, s-a îmbolnăvit înaintea unei competiţii şi a fost reţinut destul de mult timp în pat. Totuşi, el n-a renunţat la competiţie, ba chiar spre uimirea generală s-a prezentat într-o formă atît de bună, încît a cîştigat titlul de campion al Moscovei. Cum se explică aceasta? Explicaţia stă în faptul că sportivul, în timp ce zăcea în pat, se antrena cu stăruinţă, luptînd... în gînd. Probabil că în asemenea condiţii, el şLa reprezentat mai clar şi mai amănunţit toate procedeele şi mişcările, atît ale adversarului, cît şi ale sale proprii. Pianistul Isaak Mihnovski, pe când era student la conservator, nu avea pian şi a pregătit pentru examen Anotimpurile de Ceaikovski, învăţînd această lucrare în reprezentare. Un elev al meu, aviatorul Vladimir Iacovlevici Dî~ merski, care nu mai zburase multă vreme, şi-a refăcut deprinderea de a zbura, pierdută din cauza întreruperii îndelungate, efectuând sistematic

zboruri în imaginaţie. Activiştilor aeroclubului nici nu le venea să creadă că el nu mai zburase de atît de mult timp. Sfatul meu este ca, nu numai sportivii, ci şi toţi aceia oare vor să-şi restabilească deprinderile motorii sau să prevină pierderea lor din cauza unei îndelungate întreruperi a exerciţiilor, să ţină seama de exemplele citate mai sus. MllNILE ŞI CAPUL „Procesul dezvoltării social-culturale a oamenilor evoluează în mod normal numai atunci cînd mîinile învaţă capul, apoi capul, care a prins mai multă minte, învaţă mîinile, iar mîinile, devenite mai pricepute, contribuie din nou, acum cu şi mai multă vigoare, la dezvoltarea creierului" — spunea Gorki. Cu alte cuvinte, omul găseşte cea mai mare mulţumire în îmbinarea muncii fizice cu cea intelectuală. Tocmai despre aceasta vorbea şi Pavlov în scrisoarea sa adresată meşterilor cărbunelui din Bazinul Doneţului, cu prilejul congresului acestora, care a avut loc în anul 1936. 31.12.1935.

Dragi minieri! Am iubit toată viaţa mea şi continui să iubesc munca intelectuală şi cea fizică; poate chiar mai mult pe cea de a doua. Mă simţeam extrem de satisfăcut atunci cînd introduceam o inovaţie reuşită în munca fizică, adică îmbinam mintea cu braţele. Voi aţi nimerit pe acelaşi drum. Din suflet vă doresc să mergeţi înainte pe acest drum, singurul care poate să asigure fericirea omului! Vă trimit salutul meu sincer,

academician Ivan Pavlov

Societatea împărţită în clase antagoniste a creat nu numai deosebirea, dar şi opoziţia dintre munca fizică şi cea intelectuală, făcînd din aceasta din urmă un apanaj al clasei stăpînitoare. Socialismul a înlăturat această opoziţie, făcînd ca orice muncă să fie creatoare. Conducerea automobilului va fi şi în comunism o muncă fizică, iar scrierea de versuri una intelectuală. Dai- şi în zilele noastre şoferul scrie versuri, iar poetul conduce maşina. în comunism nu vor exista oameni care să se ocupe numai cu munca fizică sau numai cu cea intelectuala. Dar chiar şi în prezent, la noi numai cine nu vrea nu îmbină corect munca intelectuală cu cea fizică şi, în treacăt fie zis, o faoe în dauna lui. OBOSEALA ESTE VĂTĂMĂTOARE? Oare în comunism oamenii vor obosi? Se înţelege. Oboseala este un proces fiziologic firesc de scădere vremelnică a capacităţii de muncă a organismului sau a unui organ oarecare şi apare ca rezultat al activităţii. Oboseala este o reacţie normală şi folositoare la orice fel de activitate. Pe cînd surmenajul este un fenomen psihologic, o stare provocată de oboseală. Intensitatea surmenajului corespunde de obicei gradului de oboseală. Insă atunci cînd munca este atrăgătoare, interesantă, este posibil ca omul să nu simtă oboseala. Dimpotrivă, un om bolnav se poate simţi obosit chiar şi fără a avea motive. Dacă omul nu se oboseşte, el nu numai că nu-şi sporeşte rezistenţa, strîns legată de calităţile sale volitive, dar în organismul său pot apărea diferite fenomene negative. La una din casele de odihnă, la o masă vecină stătea un grăsan, care se tot plîngea de insomnie şi de lipsă de poftă de mîncare. Dar, mai bine de două săptămâni el nu se obosea, toată ziua şedea în fotoliu şi răsfoia colecţia revistei Krokodil. Nu ştiu dacă se îmbolnăvise din cauza trîndăviei sau trîndăvea din cauza bolii. Dar eram convins că dacă nu va face eforturi fizioe ca să se obosească, nu

se va vindeca. Pe noi, nimeni nu ne trimitea cu de-a sila la plimbare. Ne plimbam şi oboseam pentru că necesitatea de a se obosi este proprie omului sănătos. Cu cit omul este mai sănătos şi mai tînăr, cu atît mai mare este această necesitate. In t:mpul plimbărilor noi ne aşezăm să ne odihnim, deoarece orice om obosit simte nevoia să se odihnească. Societatea împărţită în clase antagoniste a privat omenirea de raportul normal dintre oboseală şi odihnă şi numai socialismul a dat muncitorilor dreptul la odihnă. Insă ceea ce va lipsi în comunism va fi surmenajul, mai mult sau mai puţin accentuat. Chiar de pe acum manifestările de surmenaj sînt cazuri rare. Surmenajul, sau oboseala accentuată, apare atunci cînd se încalcă raportul corect dintre oboseală şi odihnă, cînd odihna nu înlătură oboseala. Oboseala acumulată în cursul zilei trebuie să dispară peste noapte; dacă totuşi la sfîrşitul săptămînii mai persistă unele rămăşiţe, ele trebuie să dispară în ziua destinată odihnei. în ţările socialiste, ziua şi săptămânile de muncă vor fi mai scurte. Organizarea justă a muncii şi odih-

nei în cursul săptămânii va permite ca ziua de odihnă şi concediul să fie folosite, de regulă, nu pentru înlăturarea surmenajului, ci pentru prevenirea lui, pentru întărirea sănătăţii şi pentru dezvoltarea fizică şi psihică a oamenilor muncii. FENOMENUL SECENOV

Cu ajutorul unui aparat numit ergo- graf se poate înregistra munca efectuată la ridicarea unei greutăţi cu degetul sau cu mîna. In anul 1901, Secenov a efec-

tuat un experiment prin care a obţinut rezultate paradoxale. „După ce-am supus de două ori mina dreaptă la oboseală, am comparat rezultatele a două influenţe: a odihnei simple, şi a odihnei de aceeaşi durată, dar legată de munca celeilalte m î i n i . . . Uimirea mea a fost şi mai mare cînd am constatat că munca mîinii drepte obosite a devenit mult mai eficientă după munca mîinii stingi decît după prima perioadă de odihnă"; în felul acesta a descris Secenov acest experiment, care a intrat în ştiinţă sub numele „Fenomenul Secenov" şi a fost pus la baza învăţăturii despre odihna activă. ODIHNA Cea mai bună odihnă este somnul. însă el trebuie să fie completat cu alte forme de odihnă. Oboseala poate să fie fizică, intelectuală sau afectivă.

Diferitele feluri de oboseală cer diferite forme de odihnă. Totuşi, schimbarea activităţii, destinderea afectivă, într-o formă sau alta, sînt necesare în cazul oricărui fel de oboseală. MAŞINA ŞI OMUL — Ce frumoase aparate are „Volga11, mai frumoase decît „Pobeda“! exclamă cu încântare o fată în taxi. — Frumoase, dar nepractice — o contrazice şoferul. Aparatele acestea trebuie citite, nu admirate. De pildă, de ce am în faţa ochilor un ceas aşa de mare? Pe cînd cifrele roşii de pe vitezometru care marchează sutele de metri nu se văd mai de loc. Constructorii ar trebui să se gîndească la uşurarea muncii şoferului, nu la frumuseţe! Nici vorbă că avea dreptate. Până în ultimul timp, în construcţia de maşini, industriale în special, nu se lua aproape de loc în seamă nevoia de confort a omului. Totdeauna muncitorul trebuia să se adapteze maşinii. în aoeasta se vădeau şi tradiţiile producţiei capitaliste, şi părţile slabe ale industriei constructoare de maşini, şi pasivitatea psihologiei muncii ca ramură a psihologiei. în condiţiile societăţii socialiste această situaţie este absolut inadmisibilă şi asemenea cazuri sînt de neiertat. Nu-i mult timp de cînd, punîndu-se problema proiectării unui nou avion, de pildă, se încingeau neapărat discuţii: unul încerca să demonstreze că avionul trebuie înzestrat ou cutare aparate, altul cu cutare aparate.

Astăzi, această problemă este rezolvată de psihologia inginerească, o ramură în plină dezvoltare a psihologiei. Se cercetează, bunăoară, viteza şi precizia citirii diferitelor variante de aparate propuse sau identificarea prin pipăit a mânerelor pârghiilor de conducere, se obţin mărimi medii şi astfel experimentul rezolvă orice controversă. OMUL ŞI MAŞINA „Disputa dintre fizicieni şi poeţi" continua şi în grupul nostru aflat în concediu. Luînd în rîs pasiunea lui Ghera pentru cibernetică, Lena declamă: închipuirea îmi zugrăveşte uneori, cu lumină, O uriaşă electronică maşină: Wolfram şi nichel, bronz, sticlă şi de toate. Din ea poetul temele îşi scoate: „Primăvară", „Dragoste", „Apus pe Volga", „Gelozie"... Se conectează contactele şi răsună-n tărie Un vuiet gros ca de bondar, Şi îndată pe hîrtie apar Singurele vorbe cu putinţă. Iar poetul, într-o salopetă largă, veghează,

In răstimpuri bornele înşurubează. Şi cu un aer grav, cu o cîrpă moale şterge uşor Metalul,-şi aşa destul de strălucitor, Pentru ca' în aceeaşi seară, în cercul confraţilor, stînd iară, Să spună Sorbind din spuma unei halbe groase, dornic: — Astăzi eu am lucrat spornic! Intr-un schimb singur, am predat 40 000 rînduri-poeme! Precum se vede nu-i prea departe această vreme, Dacă şi astăzi avem poeţi de duzină, Pe care îi poţi asemui cu electronica maşină, Incit fără de voie rămîi perplex de-aşa minuni... Totuşi, îmi spun umil, că pînă şi atunci, în acel Mîine al electronicului proton. Se vor găsi originali care cu rîvnă şi zvon, Vor descoperi la anticarii rebegiţi şi rupţi în coate, Stihuri străvechi şi primitiv lucrate.

— Iată, scepticii de soiul ăsta frânează dezvoltarea ştiinţei — se aprinse Ghera. Cum nu puteţi înţelege că dacă în trecut maşinile erau o prelungire a mîi- nilor şi a organelor noastre de simţ, astăzi maşinile cibernetice electronice sînt o prelungire a creierului nostru! O maşină electronică poate calcula de mii de ori mai repede decît creierul omenesc! Încă de pe timpul romanilor se spunea: „A greşi este omenesc1'. Dar creierul electronic nu greşeşte. Viteza de reacţie a omului este de o mie de ori mai mică decît a robotului. Matematicianul englez Shanks a avut nevoie aproape de 15 ani de muncă pentru a calcula numărul n pînă la a 707-a zecimală, iar o maşină electronică l-a calculat în mai puţin de 24 de ore pînă la a 2 048-a zecimală. Memoria electronică, cu toate calităţile ei, inclusiv promptitudinea, este incomparabil mai productivă decît memoria omului. Ea nu uită niciodată nimic. Robotul poate fi construit în aşa fel, încît să efectueze concomitent şi deopotrivă de bine orioîte acţiuni am dori, pe cînd capacitatea omului de a-şi distribui atenţia este foarte limitată.

în această dispută ambele părţi aveau dreptate. Avantajele enumerate mai sus ale aparatelor electronice de calcul, în comparaţie cu creierul omenesc, sînt evidente. Robotul poate efectua mai bine decît omul acele operaţii, a căror reuşită este condiţionată de viteză, putere, rezistenţă la oboseală, capacitatea de a rezista influenţelor exterioare nefavorabile omului, de calcule fie chiar după cea mai complicată formulă şi de executarea concomitentă a cîtorva acţiuni diferite. în sprijinul ciberneticii trebuie să aducem încă două argumente. Teza fundamentală a ciberneticii — că oriunde s-ar desfăşura procesele de conducere, într-un mecanism sau în organism, şi că oricît de diferite ar fi ele sînt totdeauna supuse unor legi generale — este incontestabil justă. Prototipurile ciberneticii contribuie la o mai bună înţelegere a muncii creierului omenesc. Metoda modelării a îmbogăţit totdeauna ştiinţa. Al doilea argument este adesea uitat: cibernetica este o ştiinţă tînără. După cum se ştie, se consideră că anul ei de naştere este 1948. De aceea nu trebuie

să-i măsurăm posibilităţile numai după nivelul ei actual. Dar şi versurile lui Vladimir Lifşiţ, declamate de Lena, cuprind un adevăr. Totul nu stă în faptul că, în cea mai complexă maşină de calculat, numărul de elemente-lămpi este aproximativ de IO4—IO6, în timp ce numărul elementelor din creierul omului, adică de celule nervoase, este mai mare de IO10 şi că sensibilitatea analizatorilor este superioară sensibilităţii aparatelor existente. Creierul omului este în- tr-adevăr „cel mai f'n şi mai perfecţionat aparat care există pe pămînt", spunea Pavlov. însă aceste deosebiri dintre creierul omenesc şi maşina electro nică, precum şi dintre dimensiunile lor, pu sînt în fond decît cantitative. Mult mai importantă este deosebirea calitativă. Tehnica electronică are de străbătut o cale lungă pînă cînd va construi o albină electronică şi-i va modela toate instinctele. Este posibil ca tehnica să străbată această oale. însă între creierul omenesc şi maşină există deosebiri calitative, care nu vor putea fi niciodată înlăturate. După cum fizicianul poate spune ou certitudine că nimeni nu va putea construi vreodată un perpetuum mobile, după cum matematicianul poate spune că nimeni nu va putea rezolva vreodată cvadratura cercului cu ajutorul riglei şi compasului, tot aşa şi psihologul poate spune că nici o maşină construită de om nu va depăşi niciodată hotarul care separă albina de arhitect. Iar acest hotar este capacitatea dobîndită de materia cenuşie a creierului omenesc în procesul întregii evoluţii anterioare a materiei — capacitatea conştiinţei, ca forma cea mai înaltă de reflectare a lumii reale, capacitatea de a emite idei şi sentimente, capacitatea inspiraţiei şi creaţiei, care asigură din ce în ce mai mult stăpînirea naturii de către om.

Omul a mărit demult, ou ajutorul maşinilor, puterea mîinilor şi a muşchilor săi şi agerimea organelor de simţ. Şi tot demult maşinile l-au ajutat să şi gîndeasică; de fapt maşinile electronice de calcul nu fac altceva decît să efectueze mult mai repede şi mai multilateral ceea ce omul făcea altădată cu ajutorul abacului şi aritmometrului. Creând maşini din ce în ce mai complexe, omul va trece pe seama lor tot oeea ce vor putea efectua. Cu atît mai mult omul — şi numai omul — va avea posibilitatea de a gândi, simţi, crea şi cuteza. IN ERA MARELUI CERC Multora trei puncte le permit mai bine decât două să întrevadă prelungirea liniei care le uneşte. Direcţia liniei de dezvoltare a psihicului omenesc se vădeşte comparând oamenii din lumea capitalistă cu cei din lumea socialistă. Al treilea punct — trăsăturile profilului psihic al omului zilei de

mâine, al zilei comuniste — le vedem de pe acum limpede în chipul Valentinei Gaganova, Eroină a Muncii Socialiste şi a numeroşilor ei adepţi, în chipul oamenilor din brigăzi, secţii şi întreprinderi de muncă comunistă. Aceste trăsături slnt relevate de codul moral al constructorului comunismului. „în perioada trecerii la comunism cresc posibilităţile de educare a omului nou, în care se îmbină în mod armonios bogăţia spirituală, puritatea morală şi perfecţiunea fizică“ — stă înscris în Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, adoptat la Congresul al XXII-lea. înalta ideologie, principialitatea, efortul constant orientat spre un scop, spiritul de iniţiativă, optimismul, spiritul autocritic, colectivismul, spiritul de disciplină şi năzuinţa neînfrînată de a merge mereu înainte — toate aceste trăsături se vor dezvolta în adâncime şi în lărgime la constructorii comunismului* vor deveni trăsături tipice ale personalităţii omului nou. Dar să prelungim linia dincolo de aceste trei puncte. Să încercăm a privi în sufletul omului dintr-un viitor mult mai îndepărtat, al omului pentru care noi, cei de astăzi, ne vom găsi undeva pe la mijlocul drumului dintre el şi contemporanii lui Homer. Aici ne va veni în ajutor legea nestrămutată a dezvoltării psihicului — existenţa determină conştiinţa. Şi dacă vom fi de acord că existenţa omului, de care este vorba, va fi aproximativ aşa cum a descris-o Ivan Antonovici Efremov în Nebuloasa Andromeda, nu ne va fi prea greu să ne imaginăm conştiinţa acestui om — a omului din era Marelui Cerc, care a stabilit legătura cu alţi locuitori ai cosmosului, înzestraţi şi ei cu conştiinţă. Belşugul economic şi urmările lui — condiţii igienice excelente, educaţie corectă — nu vor putea să nu influenţeze în mod favorabil, chiar din primele zile de viaţă, atît sănătatea fizică şi neuropsihică, cit şi temperamentul omului. Precumpănitor va fi tipul de sistem nervos puternic, mobil, echilibrat. învăţătura, continuată în tot cursul vieţii şi legată cu munca, va urmări nu memorarea unor cunoştinţe izolate (lucrul acesta va trece neapărat pe seama maşinilor cu memorie electronică), ci mijloacele de a opera ou faptele deja cunoscute şi de a găsi altele noi. îmbinarea armonioasă şi alternarea diferitelor forme de muncă fizică şi intelectuală va duce în mod inevitabil la dezvoltarea multilaterală a aptitudinilor şi talentelor oamenilor, şi prin urmare, la accentuarea deosebirilor lor individuale. Oamenii vor semăna unul cu altul şi mai puţin decât aoum. Dar aceasta nu înseamnă nicidecum că unii vor fi „mai perfecţi", iar „alţii mai puţin perfecţi", ceea ce nu-i greu să ne închipuim. Imaginaţi-vă o societate alcătuită din toţi oamenii mari pe care-i cunoaşteţi — savanţi, inventatori, scriitori, agronomi, muncitori, pictori, pedagogi şi aşa mai departe. S-ar putea spune oare că Miciurin şi Glinka sânt mai perfecţi sau mai puţin perfecţi decît Repin, Mendeleev, Makarenko sau Kulibin? Dar şi mai substanţial se va schimba lumea trebuinţelor şi intereselor omului. De fapt, pînă la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie dezvoltarea omului în Rusia s-a desfăşurat într-o societate cu clase antagoniste, sub semnul împilării şi al războaielor. Pe cînd omul care va include în Marele Cerc pe locuitorii Nebuloasei Andromeda va fi fost precedat de o serie de generaţii crescute în condiţiile favorabile ale comunismului. Ritmul de dezvoltare a conştiinţei omului, ca şi ritmul de dezvoltare a ştiinţei, tehnicii şi economiei se va accelera continuu. Intrucît conştiinţa rămâne totdeauna în urma existenţei în continuă schimbare (cel puţin în era omenirii despre care vorbim), în conştiinţa omului — membru al societăţii care a construit demult comunismul, vor trebui să se manifeste uneori nu numai unele rămăşiţe ale capitalismului, ceea ce se

va întîmpla desigur foarte rar, dar şi ale socialismului. Se poate presupune că rămăşiţa cea mai tipică va fi aprecierea sa proprie şi a altora după calitatea muncii efectuate. „Fiecăruia după muncă" — această lozincă, scrisă pe steagul socialismului, va pieri mai întîi în economia comunismului şi abia mai tîrziu în conştiinţa omului. De aceea, cîndva va deveni o rămăşiţă şi sentimentul întrecerii, atît de progresist în socialism, legat de aprecierea omului după rezultatele muncii sale. în comunism, sentimentul întrecerii va rămîne forţa motrice de dezvoltare a conştiinţei, dar el va lua forme mult mai complexe, al căror prototip se vede în prezent în întrecerile dintre colectivele de artişti amatori, în competiţiile sportive. Oamenii se vor întrece în a arăta cît de activ îşi dezvoltă diferitele aptitudini, precum şi frumuseţea fizionomiei lor spirituale. Fiecare se va strădui să devină mai bun, nu pentru el însuşi, ci pentru ceilalţi. Sentimentul întrecerii va fi asemănător aceluia pe care astăzi îl trăieşte uneori profesorul întrecut de elevul său. Omul comunismului se va bucura în toate cazurile cînd va fi întrecut, deoarece bucuria simţită la victoria elevului său va deveni şi ea o rămăşiţă. Sentimentul „al meu“ se va păstra cel mai «mult, poate chiar pentru totdeauna, dar numai la mamă pentru copilul său. Insă atitudinea diferită faţă de copilul propriu şi al altuia, rezultată din acest sentiment, va dispărea, deoarece chiar şi acum el este o rămăşiţă a feudalismului. Iar reacţiile afective ale mamei copiilor care vor zbura în alte galaxii vor fi mai subtile, mai diferenţiate, ca şi toate sentimentele omului din viitor. Înlăturînd deosebirile dintre munca intelectuală şi cea fizică, omul va şti să lichideze şi opoziţia dintre sentiment şi raţiune.