Julia Quinn - Logodnica Ducelui

gfcsi

AM

|

|

/* /

B

imoBNicm * DUCEHJI ‘

L'D U C E A ^ Â t U T GREŞ AROGANTUL ŞÎSEME' DE Â SE ÎNDRĂGOSTI DE PROP

Am elin W illoughby om logodită diiUnUh cu ducele de Wyiulhnm. Aven donr şase I u tii»lud ti fost semnul conlrnctiil de logodnă şi de uium I n io aşteptat. Şi n aşteptai,,. en Thomas ( n u m ii măreţul duce, să se hotărască odată să o in dt .nţle Numai eă Arnnlin şi-n dnl seama că ducele iui

s

gîndea niciodată In en. Era foarte adevărat. I homus prefera să nihă o logodnică doar en să se pună la adăpost de peţitoare. Aven să se eăsăloreaseă peste mi llm p eu Am elia, atunci cînd hotăra el... Lumea lui este însă dată peste cap odnlă eu apariţia unui vâr demult pierdut, care ar li pulul să fie adevăratul duce de Windham. Iar dacă I hnitins nu este duce, atunci nici nu mai este logodii eu Amelia. Numai că arogantul şi semeţul duce a făcut între tim p greşeala de a se îndrăgosti tic propria logodnică...

w w w .m lron.ro MAGAZIN VIRTUAL LEI: 24,00

Capitolul 1

Faptul că Amelia Willoughby nu se măritase încă era de-a dreptul o crimă. Cel puţin asta susţinea mama ei. Amelia - sau mai corect lady Amelia - era cea de-a doua fiică a contelui de Crowland, aşa că se putea mîndri cu o impecabilă linie de sînge. Putea fi considerată chiar frumuşică, dacă îţi plăceau fetele împlinite, ca un trandafir en­ glezesc. Şi, din fericire pentru Amelia, genul acesta de frumuseţe părea să fie la vrem ea aceea pe placul înaltei societăţi. Părul îi era de un blond potolit, ochii de un griverzui iar tenul curat, lipsit de pistrui. Asta dacă nu uita să se ferească de soare. Era, după cum o catalogase chiar mama ei, de o inteligenţă acceptabilă, ştia să cînte la pian şi să picteze acuarele. Şi - iar aici mama ei punea un accent deose­ bit pe cuvinte - avea toţi dinţii în gură. Mai mult decît atît, dinţii mai sus-pomeniţi erau perfect drepţi, lucru care nu se putea spune despre Jacinda Lennox, care făcuse partida sezonului în 1818, căsătorindu-se cu marchizul de Beresford ( dar nu înainte de a-i refuza pe doi viconţi şi pe un conte, după cum nu ostenea să repete mama Jacindei Lennox).

6

JULIA QUINN

Toate acestea păleau însă în faţa celui mai important şi mai copleşitor aspect al vieţii Ameliei. Şi anume lunga ei logodnă cu ducele de Wyndham. Dacă Amelia nu i-ar fi fost promisă încă din leagăn lui Thomas Cavendish (care la vremea aceea părea să fie moştenitorul titlului de duce şi abia dacă învăţase să meargă) probabil că nu ar fi rămas nem ăritată pînă la neatrăgătoarea vîrstă de douăzeci şi unu de ani. îşi petrecuse unul dintre sezoane în Lincolnshire, pentru că nimeni nu considerase necesar să o ducă la Londra, apoi pe următorul în capitală, pentru că logod­ nicul surorii ei mai mari (şi el promis încă din leagăn) avusese neşansa să se îm bolnăvească de friguri la vîrsta de doisprezece ani, lăsîndu-şi familia fără moştenitor şi pe Elizabeth Willoughby fără soţ. Toată lumea era convinsă că Elizabeth se va logodi din zi în zi, oricum pînă la sfîrşitul celui de-al doilea sezon. Amelia era în continuare logodită cu ducele, dar au luat-o totuşi şi pe ea la Londra, pentru că ar fi fost stînjenitor să fie lăsată la ţară. Ameliei îi plăcea la oraş. îi făcea plăcere să converseze, să danseze, iar după numai cinci minute de discuţii cu mama ei aflai că Amelia ar fi avut pe puţin şase pretendenţi deodată, dacă nu i-ar fi fost promisă cuiva. Ceea ce însem na că Jacinda Lennox ar fi fost şi acum Jacinda Lennox, şi nu marchiza de Beresford. Şi, mai important, lady Crowland şi fiicele ei ar fi avut un rang mai înalt decît fetişcana aceea nesuferită. Dar viaţa nu era întotdeauna dreaptă - aşa cum repeta adesea tatăl Ameliei. De fapt, era rareori aşa.

LOGODNICA DUCELUI

7

Era de ajuns să te uiţi în jur, pentru numele lui Dumnezeu! Avea cinci fiice. Cinci! Şi, după cum îi repeta adesea soţiei sale, graţie m anevrelor sale iscusite una din cele cinci era deja aranjată, aşa că trebuiau să-şi facă griji numai pentru restul de patru. Considera că era cazul să nu se mai plîngă de încetineala cu care bietul duce de Wyndham se îndrepta spre altar. Lordul Crowland preţuia mai presus de toate pacea şi liniştea, lucru la care ar fi trebuit să se gîndească atunci cînd o luase de soţie pe Anthea Grantham, pe numele ei de atunci. Nimeni nu se gîndea că ducele de Wyndham nu va onora promisiunea făcută Ameliei şi familiei sale. Din contră. Era un lucru binecunoscut: ducele de Wyndham era un om de cuvînt, iar dacă spusese că se va căsători cu Amelia Willoughby, atunci aşa avea să o facă, Dumnezeu îi era m artor. Numai că voia să facă acest pas atunci cînd îi convenea lui. Ceea ce nu însem na că momentul coincidea cu cel în care i-ar fi convenit şi ei. Sau, mai degrabă, mamei ei. Şi uite aşa, Amelia s-a întors în Lincolnshire. Şi o chema în continuare Amelia Willoughby. — Nu mă deranjează cîtuşi de puţin, a declarat ea atunci cînd Grace Eversleigh a adus subiectul în discuţie, la primul bal din Lincolnshire. în afară că era cea mai bună prietenă a lui Elizabeth, sora Ameliei, era şi dom nişoara de companie a bătrînei ducese de Wyndham, deci mult mai apropiată de promisul soţ al Ameliei decît aceasta.

8

JULIA QUINN

— Oh, nu am vrut să insinuez aşa ceva, a asigurat­ ei imediat Grace. — A vrut doar să spună, a intervenit Elizabeth privind-o cu subînţeles pe Amelia, că Alteţa sa plănuieşte să mai rămînă cel puţin şase luni la Belgrave. După care chiar tu ai spus că... —Ştiu foarte bine ce am spus, i-a retezat-o Amelia, simţind cum obrajii îi luau foc. Nu era pe de-a întregul adevărat. Nu ar fi fost în stare să-şi repete discursul cuvînt cu cuvînt, dar dacă ar fi încercat ar fi sunat cam aşa: Ar f i drăguţ, cu siguranţă, d ar nunta lui Elizabeth este p rog ram ată pentru luna viitoare şi nu cred să se fin alizeze ceva pînă atunci şi, indiferent de ce spun unii şi alţii, nu m ă g ră b esc deloc să m ă m ărit cu el. După care mai spusese ceva, după care adăugase; abia dacă îl cunosc. Etc, etc... Şi mă numesc încă Amelia Willoughby. Şi nu m ă deranjează cîtuşi de puţin. Nu era deloc genul de monolog pe care să-ţi doreşti să ţi-1 repeţi în minte. A urmat un moment stînjenitor, după care Grace şi-a dres glasul şi a spus: — Spunea că va fi aici în seara aceasta. —Adevărat? Amelia a privit-o în ochi pe Grace. Grace a încuviinţat: —L-am văzut la cină. Mai degrabă, l-am văzut cînd am coborît să iau cina. Nu a mîncat cu noi. Cred că este certat cu bunica lui, a adăugat. Se ceartă desul de des. Amelia a strîns din buze. Nu de mînie. Nici măcar de iritare. Ci mai degrabă în semn de resemnare.

LOGODNICA DUCELUI

9

— Bănuiesc că îl bate la cap în ceea ce mă priveşte, a spus. Grace nu părea dornică să-i răspundă, dar a spus, într-un final: — Ei bine, da. Era de aşteptat. Se ştia că bătrîna ducesă îşi dorea ca această căsătorie să aibă loc, chiar mai mult decît mama Ameliei. Era de asem enea binecunoscut că ducele era iritat de prelegerile bunicii şi probabil că acceptase să vină la bal doar ca să fie lăsat în pace. Se ştia deopotrivă că ducele nu făcea prea uşor promisiuni. Amelia era convinsă că îşi va face întradevăr apariţia la bal. Ceea ce însemna că lucrurile vor decurge aşa: ducele va sosi, toată lumea va fi cu ochii aţintiţi pe el, apoi pe ea, el se va apropia, vor discuta stîngaci cîteva minute, o va invita la dans, ea va accepta, după care, dansul odată sfîrşit, îi va săruta mîna şi va pleca. Probabil la altă femeie. Una cu totul diferită de ea. Genul de femeie cu care nu te căsătoreşti. Nu era un subiect care să o preocupe pe Amelia, dar asta nu însem na că nu se gîndise deloc la asta. Chiar aşa, o femeie se poate aştepta ca un bărbat să-i fie fidel înainte de căsătorie? Era o discuţie pe care o avusese de nenumărate ori cu surorile ei iar răspunsul fusese de fiecare dată acelaşi, la fel de deprimant: nu. Nu atunci cînd domnul în chestiune îţi este promis încă din copilărie. Nu este drept să te aştepţi ca el să nu participe la distracţii alături de prietenii lui doar

10

JULIA QUINN

pentru că tatăl lui a sem nat un contract cu vreo douăzeci de ani în urmă. Lucrurile se schimbau doar după ce se stabilea data căsătoriei, totuşi. Mai bine zis, după ce familia Willoughby reuşea să-l determine pe Wyndham să stabilească data. — Nu pari prea nerăbdătoare să-l vezi, a spus Elizabeth. Amelia a oftat. — Nici nu sînt. Adevărul este că mă distrez mai bine atunci cînd el nu este prezent. — Ei, nu-i chiar atît de rău, a spus Grace. Să ştii că e de-a dreptul dulce atunci cînd ajungi să-l cunoşti. — Dulce? a repetat Amelia, neîncrezătoare. îl văzuse zîmbind, dar nu mai mult de două ori într-o conversaţie. Cine, Wyndham? — Poate că am exagerat puţin, a recunoscut Grace. Dar va fi un soţ bun, nu încape îndoială. Poate fi chiar amuzant, atunci cînd vrea. Amelia şi Elizabeth o preiveau atît de uimite încît Grace a izbucnit în rîs şi a adăugat: — Nu mint! ju r că nu mint! Chiar are simţul umorului! Amelia ştia că Grace avea intenţii bune, dar cuvintele ei nu aveau darul să o liniştească. Nu pentru că ar fi fost geloasă. Era convinsă de un lucru: nu era îndrăgostită de Wyndham. Cum ar fi putut să fie? Abia dacă schim baseră cîteva cuvinte. Şi totuşi, o deranja faptul că Grace Eversleigh ajunsese să-l cunoască atît de bine.

LOGODNICA DUCELUI

11

Şi nu-i putea spune nimic lui Elizabeth, deşi ea era confidenta ei în toate. Elizabeth şi Grace erau bune prietene încă din ziua în care se cunoscuseră, pe cînd aveau doar şase ani. Elizabeth i-ar fi spus că era o prostuţă. Sau i-ar fi aruncat una din privirile ei, pe care o dorea a fi plină de înţelegere dar era mai degrabă compătimitoare. Amelia părea să primească puţin cam prea multe astfel de priviri, în ultimele zile. De obicei atunci cînd era adus în discuţie subiectul „căsătorie”. Dacă i-ar fi plăcut să rişte la jocuri de noroc (lucru pe care mai mult ca sigur l-ar fi făcut, dacă i s-ar fi dat şansa să încerce), ar fi pus pariu că va primi asemenea priviri de la jum ătate din tinerele din înalta societate, cel puţin. Şi de la toate mamele acestora. — Aceasta va fi misiunea noastră pentru toamna aceasta, a anunţat brusc Grace, cu ochii strălucind. Amelia şi Wyndham se vor cunoaşte în sfîrşit. — Grace, nu, te rog... Amelia roşise. Dumnezeule, cît era de umilitor! Să fie un p ro iect —Va trebui să ajungeţi să vă cunoaşteţi, cîndva, a spus Elizabeth. — Nu neapărat, a venit răspunsul Ameliei. Cîte încăperi sînt la Belgrave? Două sute? — Şaptezeci şi trei, a murmurat Grace. — Ar putea să treacă săptămîni pînă să-l văd, a răspuns Amelia. Ani. — Nu te prosti, i-a spus sora ei. Ce-ar fi să vii mîine cu mine la Belgrave? Avem şi un motiv: să-i înapoiem bătrînei doamne cărţile împrumutate de mama.

12

JULIA QUINN

Grace s-a întors surprinsă spre Elizabeth. — Mama ta împrumută cărţi de la bătrîna doamnă? — Da, i-a răspuns Elizabeth, după care a adăugat repede: la cererea mea. Amelia a ridicat sprîncenele, mirată. — Mama nu este o mare cititoare. — N-aveam cum să împrumut pianul, i-a răspuns Elizabeth. După părerea Ameliei, mama lor nu era nici o mare muziciană, dar nu avea rost să o spună cu glas tare, mai ales că discuţia se termina brusc aici. Sosise el. Chiar dacă ar fi stat cu spatele spre uşă, Amelia ar fi ştiut cu precizie momentul în care Thomas Cavendish intrase în încăpere. La naiba, doar mai trăise aceste momente! Acum urmau şuşotelile. Care durau cam cinci secunde, atunci cînd un duce îşi făcea apariţia. Şi nu mai mult de trei secunde, pentru ceilalţi. După care Elizabeth o împungea între coaste, de parcă ar mai fi avut nevoie să o avertizeze cineva. Iar acum - asta în cazul în care totul nu se petrecea doar în capul ei - masele se dădeau la o parte, ca Marea Roşie, iar ducele păşea mîndru şi hotărît, cu umerii drepţi, ajungea aproape, aproape... — Lady Amelia. Ea s-a întors. — Alteţa Voastră. A zîmbit timid, aşa cum cerea eticheta.

LOGODNICA DUCELUI

13

I-a luat mîna şi i-a sărutat-o. — Arăţi foarte bine în seara aceasta. I-o spunea de fiecare dată. Amelia i-a mulţumit în şoaptă, apoi a aşteptat răbdătoare ca el să-i complimenteze sora. După care s-a întors spre Grace: — Văd că ai scăpat din ghearele bunicii, pentru o seară. — Da, a oftat bucuroasă Grace. Nu este minunat? El a zîmbit iar Amelia a rem arcat că nu era acelaşi zîm bet neutru pe care i-1 adresa şi ei. Era un zîmbet prietenesc, şi-a dat seama. — Eşti cu adevărat o sfîntă, dom nişoară Eversleigh, i-a spus el. Amelia s-a uitat la duce, apoi la Grace şi s-a întrebat: la ce se gîndea oare? Nu era ca şi cum Grace ar fi avut de ales. Dacă o considera cu adevărat o sfîntă, ar fi trebuit să-i stabilească o dotă şi să-i găsească un soţ şi nu să o lase să-şi petreacă toată viaţa servind-o pe bunica lui. Bineînţeles că nu i-a spus asta. Pentru că nimeni nu spunea astfel de lucruri unui duce. — Grace ne spunea că vei petrece cîteva luni la ţară, a spus Elizabeth. Amelia ar fi vrut să-i dea un şut. Cu alte cuvinte, dacă avea timp să rămînă la ţară însem na că are timp şi să se însoare cu sora ei, în sfîrşit. Ochii lui au avutîntr-adevăr o undă vagă de ironie cînd i-a răspuns:

14

JULIA QUINN

— Aşa este. — Eu voi fi foarte ocupată, cel puţin pînă în noiembrie, a izbucnit Amelia, dorindu-şi ca el să ştie că nu-şi petrecea zilele lîngă fereastră, cu lucrul de mînă în poală, aşteptîndu-1 să sosească. — Adevărat? a spus el. Ea şi-a îndreptat umerii. -D a . Ochii lui, de o nuanţă anume de albastru, s-au îngustat puţin. De amuzament, nu de furie, ceea ce era chiar mai rău. îşi rîdea de ea. Amelia nu înţelegea de ce-i luase atît de mult să-si * dea seama de asta. în toti * aceşti ani în care crezuse că el o ignora... Oh, Dumnezeule m are! — Lady Amelia, a spus el înclinîndu-se puţin. îmi acorzi onoarea unui dans? Elizabeth şi Grace s-au întors zîmbind spre ea. Mai jucase această scenă în faţa lor, nu o dată. Ştiau cu toţii cum aveau să decurgă lucrurile. în special Amelia. — Nu, i-a răspuns fără să se fi gîndit prea mult. El a clipit. -N u ? — Nu, mulţumesc. I-a zîmbit, pentru că nu voia să fie considerată nepoliticoasă. El părea uluit. — Nu doreşti să dansezi? — Nu. în seara aceasta nu. Amelia le-a aruncat o privire pe furiş lui Elizabeth şi lui Grace. Păreau de-a dreptul înspăimîntate.

LOGODNICA DUCELUI

15

Iar Amelia se simţea m inunat Se simţea ea însăşi, lucru pe care nu avea voie să1 facă în prezenţa lui. Sau înainte de prezenţa lui. Sau după. Totul se învîrtea doar în jurul lui, întotdeauna. Wyndham în sus, Wyndham în jos... şi cît de norocoasă era să se mărite cu cel mai frumos duce din ţinut fără să fie nevoie să ridice un deget măcar. Iar dacă încercase să spună ceva, se alesese doar cu priviri pline de reproş, ba chiar cu cuvintele „copilă nerecu­ noscătoare". Pe acestea le rostise mama Jacindei Lennox, cu trei săptămîni înainte ca Jacinda să fi fost asaltată de cereri în căsătorie. Aşa că, în general, Amelia îşi ţinea gura şi făcea ce trebuia. Dar acum... Nu erau la Londra, mama ei nu era de faţă iar ea se săturase să fie ţinută în lesă. Ar fi putut să-şi găsească pe altcineva, pînă acum. Ar fi putut să se distreze. Sau să sărute un bărbat. Nu, asta nu. Nu era idioată, punea mare preţ pe reputaţia ei. Dar şi-ar fi putut imagina asta, lucru pe care nu-1 mai făcuse niciodată. I-a zîmbit viitorului ei soţ şi a spus: — Dar tu ar trebui să dansezi, dacă doreşti. Sînt multe dom nişoare aici care s-ar bucura să-ţi fie partenere. — Dar eu vreau să dansez cu tine, a mîrîit el. — Poate altă dată, a spus Amelia. I-a aruncat un surîs larg. Pa!

16

JULIA QUINN

Şi s-a îndepărtat. S-a îndepărtat. îi venea să fugă, mai degrabă. Ceea ce a şi făcut, de îndată ce a ajuns după colţ, departe de ochii celorlalţi.

Thomas Cavendish se considera un bărbat rezonabil, mai ales datorită faptului că poziţia lui în societate, ca al şaptelea duce de Wyndham, l-ar fi putut îndreptăţi să ceară lucruri absurde. Ar fi putut să se îmbrace extravagant, în roz, din cap pînă în picioare, să susţină că pămîntul este triunghiular, iar înalta societate i-ar fi făcut în continuare temenele şi s-ar fi agăţat de fiecare cuvînt al lui. Tatăl lui, cel de-al şaselea duce de Wyndham, nu se îm brăcase nici în roz, nici nu susţinuse că pămîntul este în formă de triunghi, dar fusese cu siguranţă un bărbat nerezonabil. Acesta era motivul pentru care Thomas se mîndrea cu tem peram entul lui, cu fermitatea cuvîntului dat şi cu o altă trăsătură pe care nu o arătase multora: abilitatea de a trata cu umor cele mai absurde situaţii. Iar aceasta era cu siguranţă o situaţie absurdă. Vestea că lady Amelia îi întorsese spatele s-a răspîndit cu viteza luminii. Toate capetele s-au întors spre el, iar Thomas a realizat, abia atunci, că linia de dem arcaţie între amuzament şi furie era la fel de subţire ca lama unui cutit. *

*

LOGODNICA DUCELUI

17

Şi de două ori mai ascuţită. Lady Elizabeth îl privea cu ochi mari, îngrozită, de parcă se aştepta ca el să se transform e într-un căpcăun şi să sfîşie pe cineva. Iar Grace - o vulpiţă dată naibii - arăta de parcă era pe punctul de a izbuni în hohote. — Să nu faci asta! a avertizat-o el. Ea s-a străduit să-l asculte, iar Thomas s-a întors spre lady Elizabeth şi a întrebat-o: — Să mă duc după ea? Ea îl privea fără să scoată un cuvînt. — După sora ta, a adăugat el. Tot nimic. Dumnezeule, cine se ocupa de educaţia tinerelor, în ziua de azi? — Lady Amelia, a continuat el. Logodnica mea. Cea care m-a refuzat atît de direct. — N-aş spune-o chiar direct, a reuşit în sfîrşit Elizabeth să-i vorbească. A privit-o lung, după care s-a întors spre Grace. Doar de la ea se putea aştepta la onestitate deplină, înţelesese asta cu mult timp în urmă. — Să mă duc după ea? — Oh, da, i-a răspuns Grace, iar ochii îi străluceau provocator. A ridicat o sprinceană, întrebîndu-se încotro se îndreptase oare. Nu avea cum să plece. Uşile din faţă dădeau direct în strada principală din Stamford - nu era potrivit pentru o femeie neînsoţită. în spate era o mică grădină. Thomas nu avusese ocazia să o

18

JULIA QUINN

inspecteze cu ochii lui, dar auzise că acolo avuseseră loc, de-a lungul timpului, multe cereri în căsătorie. Nu avea motive de îngrijorare, chiar dacă ar fi fost surprins singur cu lady Amelia Willoughby. Doar erau ca şi logodiţi formal, nu-i aşa? Oricum nu mai putea amîna mult nunta. îi inform ase pe părinţii ei că va aştepta pînă ce ea va împlini douăzeci şi unu de ani. Şi avea să-i împlinească foarte curînd, probabil. Asta dacă nu-i împlinise deja. — Opţiunile mele sînt urm ătoarele, a murmurat el: mă duc după frumoasa mea logodnică, o aduc înapoi şi dansăm, şi astfel le demonstrez tuturor că o am la degetul meu mic. Grace îl privea amuzată, dar Elizabeth pălise vizibil. — Dar atunci ar părea că-mi pasă, a continuat el. — Şi nu este aşa? l-a întrebat Grace. A stat puţin pe gînduri. Mîndria îi era atinsă, era adevărat, dar era mai mult amuzat. — Nu prea, a răspuns, după care a adăugat, dînduşi seama că-i vorbea surorii ei: scuze. Ea a dat din cap, aproape imperceptibil. — Pe de altă parte, a continuat el, aş putea să rămîn aici, pur şi simplu. Să nu fac o scenă. — Cred că scena a avut deja loc, a murmurat Grace, privindu-1 pieziş. El i-a întors privirea. — Ai mare noroc că eşti singura în compania căreia bunica e uşor de suportat.

LOGODNICA DUCELUI

19

Grace s-a întors spre Elizabeth: — Se pare că sînt de neînlocuit. — Deşi mă tentează adesea acest gînd, a adăugat Thomas. Ştiau amîndoi că nu era adevărat. Thomas s-ar fi aruncat la picioarele ei, dacă ar fi fost necesar, doar să nu cumva să plece de la ei. Din fericire, Grace nu dădea nici un semn că ar fi vrut să facă asta. Dacă ar fi făcut-o, însă, Thomas nu ar fi ezitat nici o clipă. Ba chiar i-ar fi triplat salariul. Pentru că fiecare minut petrecut de Grace în compania bunicii însemna un minut mai puţin pentru el. Iar aşa ceva era de nepreţuit. Lucrurile stăteau însă diferit în ceea ce o privea pe logodnica lui. — Cred că e mai bine să nu-i răpesc momentul de triumf, a decis el. Nu simţea nevoia să-şi demonstreze autoritatea - chiar, era oare pusă la îndoială? — şi nici nu voia ca persoanele din jurul lor să-şi imagineze că era îndrăgostit de ea. Pentru că el nu punea deloc preţ pe aşa ceva. — Eşti foarte generos, trebuie să recunosc, i-a spus Grace, continuînd să zîmbească. El a ridicat din umeri. —Aşa sînt eu. Generos. Elizabeth făcuse ochii mari, dar nu a scos nici un cuvînt. O femeie care rămînea mereu fără replică. Poate că ar fi trebuit să se însoare cu ea. *

20

JULIA QUINN

— Să înţelegem că pled? l-a întrebat Grace. — încercaţi să scăpaţi de mine? — în nici un caz. Prezenţa ta ne încîntă de fiecare dată, doar ştii asta. I-ar fi dat un răspuns pe măsură, dar înainte să facă asta a zărit un cap - mai bine zis, o parte dintr-un cap - care se ivea de după draperia care despărţea sala de bal de un coridor lateral. Era lady Amelia. Nu plecase prea departe, după cum se vedea. —Am venit să dansez, a declarat el. — Urăşti dansul, a spus Grace. — Nu este adevărat. Urăsc să mi se ceară să dansez. Este cu totul altceva. — Mă pot duce după sora mea, a spus repede Elizabeth. — Nu este nevoie. Nici ei nu-i place să fie obligată să danseze. Grace îmi va fi parteneră. — Eu? Grace părea surprinsă. Thomas le-a făcut un semn muzicanţilor. Aceştia şi-au reluat imediat instrumentele. — Da, tu, i-a răspuns el. Doar nu-ţi imaginezi că aş dansa cu altcineva? — Cu Elizabeth, de exemplu, i-a spus ea în timp ce se îndreptau spre centrul încăperii. — Glumeşti, cu siguranţă, a murmurat el. Paloarea lui Elizabeth Willoughby este la fel de pronunţată ca în clipa în care sora ei s-a întors pe călcîie şi a ieşit. Dansul ar epuiza-o complet.

LOGODNICA DUCELUI

21

Şi apoi, Elizabeth nu-i era de folos acum. A ridicat ochii spre Amelia. Spre surprinderea lui, ea nu s-a ascuns imediat în spatele draperiei. El i-a zîmbit. Fugar. După care — şi abia acum s-a simţit răzbunat - a scos un sunet surprins. S-a ascuns mai apoi în spatele draperiei, dar scopul fusese atins. Ea avea să urm ărească dansul. Fiecare pas al lui.

Capitolul 2

Amelia ştia ce încerca el să facă. îi era perfect clar. Era conştientă că afurisitul de el încerca să o m a­ nipuleze şi totuşi asta făcea: se ascundea după draperie şi-l privea dansînd cu Grace. Era un dansator excelent. Asta o ştia prea bine şi ea. Dansase de multe ori cu ea - cadril, vals, în timpul celor două sezoane la Londra. Dansuri din obligaţie, fiecare dintre ele. Şi totuşi, uneori - doar uneori - îi făcuse plăcere. Amelia nu era imună la părerile altora. Era un senti­ m ent minunat să-i dai mîna celui mai rîvnit burlac din Londra, mai ales cînd acesta îţi era promis, era doar al tău. Faţă de ceilalţi bărbaţi, totul la el era mai mare, mai bun. Era bogat! Avea titlu nobiliar! Toate fetele se îndrăgosteau de el! Amelia era convinsă că Thomas Cavendish ar fi fost partida deceniului şi dacă ar fi fost cocoşat sau ar fi avut două nasuri. Ducii necăsătoriţi nu se găseau pe toate drumurile şi era bine ştiut că familia Wyndham deţinea suficiente pămînturi şi bani încît să poată rivaliza cu orice nobil european. Numai că nu avea deloc cocoaşă iar nasul - pentru că din fericire avea doar unul! - era drept, rafinat,

LOGODNICA DUCELUI

23

perfect proporţionat cu trăsăturile. Avea părul întu­ necat, des, ochii de un albastru fascinant şi o dantură perfectă. Obiectiv vorbind, nu-1 puteai descrie să fie altfel decît un bărbat frumos. Amelia nu se lăsa însă orbită de farmecul lui. în ciuda faptului că erau logodiţi, se considera un judecător obiectiv. Şi probabil că aşa şi era, pentru că se simţea capabilă să-i vadă şi lipsurile şi chiar să le ridiculizeze. în plus, le revizuia o dată la cîteva luni, ca să fie sigură. Amelia se mîndrea cu acurateţea ei în orice. Era, după părerea ei, o virtute din nefericire subapreciată. Numai că el era foarte greu de categorisit. Cum să definească ea, de exemplu, aura care părea să-l înconjoare, de parcă era... mai mult decît restul lumii. Ducii nu arătau de obicei aşa. Erau înalţi şi firavi sau din contră, rotunzi ca un balon, cu glas subţire şi lipsiţi de intelect, pe cînd el... ei bine, ea îi văzuse o dată mîinile. Obişnuia să poarte mănuşi atunci cînd se întîlneau, dar într-o ocazie, nu-şi mai amintea care, şi le dăduse jos iar ea se trezise fascinată de mîinile lui. De mîinile lui, pentru numele lui Dumnezeu! Răm ăsese pironită locului, fără cuvinte — şi probabil cu gura deschisă. Dar nu se putuse abţine să nu se gîndească la faptul că acele mîini făcuseră lucruri. Reparaseră un gard. Mînuiseră o lopată. Dacă s-ar fi născut cu cinci sute de ani mai de­ vreme, ar fi fost cu siguranţă un cavaler de temut, care mînuia cu iscusinţă sabia în luptă (asta cînd nu-şi purta domniţa în braţe, spre asfinţit).

24

JULIA QUINN

Şi da, era conştientă că ea îi analizase amănunţit personalitatea - lucru pe care el nu îl făcuse. Dar chiar şi aşa, nu ştia prea multe despre el. Avea titlu nobiliar, era bogat, era frumos - dar toate astea nu-i spuneau mare lucru. Nu i se părea deloc n ere­ zonabil să-şi dorească să ştie mai multe despre el. Şi îşi mai dorea ceva, cu adevărat, deşi nu-şi putea explica foarte bine de ce: ca el să ştie mai multe despre ea. Sau, mai bine zis, ca el să-şi dorească să ştie mai multe despre ea. Să cerceteze. Să pună întrebări. Să asculte cu adevărat răs­ punsurile, nu să se mulţumească doar să dea din cap. Amelia ţinea socoteala foarte exact: de cînd se cunoscuseră, logodnicul ei îi pusese fix opt întrebări, în şapte rînduri o întrebase dacă seara era pe placul ei. Iar a opta oară fusese ceva legat de vreme. Nu se aştepta ca el să o iubească - nu era chiar atît de naivă. Dar se aştepta ca un bărbat de o anume inteligenţă să-şi dorească să ştie cîte ceva despre femeia cu care plănuia să se căsătorească. Nu şi Thomas Adolphus Horatio Cavendish, stimabilul duce de Wyndham, conte de Kesteven, Stowe şi Stamford, baron Grenville de Staine, plus multe alte titluri onorifice pe care, din fericire, nu fusese obligată să le memoreze. Lui nu părea să-i pese că logodnica lui adora căpşunile dar avea intoleranţă la mazăre. Că ea nu cîntase niciodată în public sau că era foarte talentată la pictat acuarele.

LOGODNICA DUCELUI

25

Nu ştia că ea îsi dorise dintotdeauna să viziteze Amsterdamul. Nu ştia că ea ura momentele cînd mama ei spunea că era de o inteligenţă acceptabilă. Nu ştia că ei avea să-i lipsească pînă la disperare Elizabeth, după ce aceasta urma să se căsătorescă cu contele de Rothsey care locuia la celălat capăt al ţării, la patru zile depărtare. Şi nu ştia că, dacă i-ar fi pus o simplă întrebare, dacă i-ar fi cerut cu adevărat opinia în legătură cu altceva decît vremea de afară, părerea ei despre el sar fi schimbat radical. Dar asta ar fi însem nat ca el să ţină cu adevărat la opinia ei, ceea ce nu era adevărat, mai mult ca sigur. De fapt, lipsa lui de interes în privinţa judecăţii ei era singurul lucru important pe care îl ştia despre el. Sau poate... S-a uitat mai atentă pe după draperia roşie din catifea pe care o folosea drept paravan. Ştia foarte bine că el era perfect conştient de prezenţa ei. I-a privit chipul. A privit felul în care se uita la Grace. Felul în care îi zîmbea lui Grace. Felul în care... Dumnezeule mare, ridea? Nu-1 mai auzise niciodată rîzînd. Era şocată, uluită. Se părea că nu ştiuse ceva foarte important legat de logodnicul ei. Era îndrăgostit de Grace Eversleigh. Oh, minunat! *

»

26

JULIA QUINN

La balul din seara aceea nu se dansa vals. Acesta era considerat „prea rapid" de doamnele care organizau aceste evenimente, o dată la trei luni, la Lincolnshire Dance and Assembly. Thomas era de părere că era mare păcat. Nu-1 interesa latura ispiti­ toare a dansului - nu valsase niciodată cu o femeie cu intenţia de a o seduce. Dar valsul îi dădea şansa să aibă o conversaţie cu partenera. Lucru care ar fi fost mult mai uşor decît să strecoare cîte un cuvînt sau o propoziţie scurtă, cînd şi cînd, în timpul dansului destul de ritmat de acum. — încerci să o faci geloasă? l-a întrebat Grace zîmbindu-i de o manieră care ar fi putut fi luată drept flirt dacă el nu ar fi cunoscut-o atît de bine. — Nu fii absurdă. Ea era deja la braţul unui alt domn. Thomas s-a îmbufnat şi a aşteptat ca ea să revină lîngă el. — Nu fii absurdă, a repetat. Grace a înclinat uşor capul. — N-ai mai dansat pînă acum cu mine. De data aceasta el a aşteptat momentul potrivit ca să-i răspundă. —Am mai avut vreodată şansa să dansez cu tine? Grace s-a dat un pas înapoi şi a făcut o plecăciune, aşa cum cerea dansul, dar Thomas şi-a dat seama că era de acord. Participau doar rareori împreună la evenimente. Deşi Grace o însoţea pe bunica lui atunci cînd aceasta venea la Londra, nu ieşea decît foarte rar seara. Iar atunci cînd o făcea, stătea deoparte, alături de celelalte doamne de companie.

LOGODNICA DUCELUI

27

S-au dus spre capătul şirului de dansatori iar el ia luat mîna pentru olevette. Au pornit apoi spre centrul încăperii, domnii în dreapta, doamnele în stînga. — Eşti furios, a spus Grace. — Deloc. — Orgoliul ţi-a fost rănit. — Doar pentru o clipă, atunci, a recunoscut el. — Şi acum? El nu i-a răspuns. Nu era obligat să o facă. Ajunseseră din nou la capătul şirului şi-şi ocupaseră locurile, de o parte şi de alta. Dar cînd s-au întîlnit, doar pentru o clipă, Grace i-a spus: — Nu mi-ai răspuns la întrebare. Au făcut cîţiva paşi înapoi, apoi s-au apropiat din nou iar el i-a şoptit: — îmi place să am controlul. Ea părea pe punctul să izbucnească în rîs. Cînd a avut din nou ocazia, a întrebat-o: — Eşti chiar atît de surprinsă? A făcut o reverenţă, ea a făcut o piruetă, iar cînd privirile li s-au întîlnit, ea i-a răspuns: — Nu mă mai surprinzi deloc. Thomas a rîs şi la următoarea piruetă i-a şoptit: — Nici nu încerc. Iar Grace a ridicat privirea spre tavan.

Grace era fată bună, cu adevărat. Thomas bănuia că bunica lui nu căutase mai mult decît o făptură care

28

JULIA QUINN

să ştie să spună „da, doamnă” şi „bineînţeles, doamnă” atunci cînd îşi angajase o însoţitoare, dar se pare că făcuse o alegere inspirată. în plus, Grace provenea din acelaşi district, rămăsese orfană cu cîţiva ani în urmă, cînd părinţii ei se îm bolnăviseră de friguri. Tatăl ei fusese un gentleman de ţară, foarte agreat de cunos­ cuţi. La fel şi soţia lui. Drept rezultat, Grace cunoştea bine familiile din preajma locului, era chiar prietenă cu majoritatea. Ceea ce constituia un avantaj. Cel puţin aşa presupunea Thomas. Mare parte din timp, el se străduia să stea departe de bunica lui. Melodia se apropia de sfîrşit, aşa că a aruncat o privire spre draperia roşie. Fie logodnica lui plecase, fie devenise mai pricepută în a se ascunde. — Ar trebui să te porţi mai frumos cu ea, i-a spus Grace în timp ce se lăsa condusă în afara ringului de dans. — Ea mi-a întors spatele, i-a ream intit el. Grace a ridicat din umeri. — Ar trebui să te porţi mai frumos cu ea, i-a repetat. A făcut o reverenţă şi s-a îndepărtat, lăsîndu1 singur. Lui Thomas nu-i plăcea deloc postura în care se afla. Era un bărbat logodit, iar logodnica lui era binecunoscută de toţi cei prezenţi. Asta ar f i trebuit să însemne că toţi cei care îşi vedeau fiicele, surorile sau nepoatele ducese îl vor lăsa în pace. Din păcate, nu era complet la adăpost în faţa vecinilor. Nici o mamă care se respecta nu se putea înfrîna să nu se gîndească la faptul că ceva putea să se întîmple, că ducele va rupe logodna şi va trebui să-şi găsească o altă mireasă.

LOGODNICA DUCELUI

29

Cel puţin, aşa i se spusese. Numai că pe el nu-1 interesau deloc astfel de manevre. Chiar şi cei fără vreo soră nem ăritată sau vreo fiică sau nepoată, aveau totuşi să-i ceară vreo favoare. Era al naibii de obositor. Ar fi dat orice în schimbul unei singure zi în care lumea să nu-i spună numai ce credea că şi-ar dori el să audă. Acesta era motivul pentru care, atunci cînd Grace l-a lăsat singur, s-a îndreptat imediat spre uşă. 0 uşă, mai exact. Nu mai conta care. Trebuia doar să iasă. Douăzeci de secunde mai tîrziu, el inspira aerul proaspăt al nopţii. Ar fi vrut să plece acasă. îşi dorise să petreacă o seară liniştită, dar planurile îi fuseseră date peste cap de bunica, cea care îl luase pe sus la bal. 0 vizită la Stamford era tot ce-i trebuia. Acolo era Celeste, o văduvă discretă şi foarte inteligentă. Aranjamentul le convenea de minune amîndurora. El îi ducea daruri - lucruri care îi erau de folos, suplimentînd modestul venit lăsat de soţul ei. în schimb, ea îi oferea companie, fără să se aştepte la fidelitate. Thomas s-a uitat în jur. Un copac, o fîntînă în miniatură pentru păsări şi o tufă de trandafiri proaspăt tunsă... se părea că nu nim erise uşa care dădea spre stradă. Era în grădină. S-a încruntat şi a privit peste umăr. Nu era foarte sigur că putea ajunge în stradă fără să fie nevoit să mai treacă prin sala de bal — şi putea să ju re că auzea deja şuşotindu-se

30

JULIA QUINN

cuvinte precum fiică, trebuie, să le fa cem cunoştinţă... dar trebuia să încerce, totuşi, pentru numele lui Dumnezeu! A dat ocol fîntînii cu intenţia de a trece de colţul clădirii, dar cînd să depăşească tufa de trandafiri a sesizat o mişcare, cu colţul ochiului. Nu avusese de gînd să se uite. Ştia foarte bine că nu era cazul să se uite. Asta ducea numai la necazuri. Nu exista nimic mai neplăcut decît să dai ochii cu un el - dar mai în tot­ deauna era o ea - care n-ar fi trebuit să se afle acolo. Dar s-a uitat, bineînţeles, pentru că aşa era m enit să decurgă seara lui. S-a uitat, deci. Iar în clipa următoare şi-a dorit să n-o fi făcut. —Alteţă. Era lady Amelia. Evident, se afla acolo unde n-ar fi trebuit. A privit-o lung, încercînd să se hotărască cum s-o abordeze. — Era înăbuşitor înăuntru, a spus ea, ridicîndu-se. Stătuse pînă atunci pe o bancă din piatră, iar rochia ei - ei bine, ca să spună adevărul, nici nu-şi amintea ce culoare avea rochia ei, iar acum, în bătaia lunii, chiar nu mai era sigur deloc. Părea să se confunde cu îm prejurim ile - acesta era motivul pentru care nu o văzuse de la început, probabil. Acum nu mai conta, însă. Conta doar faptul că era singură, afară. Şi îi era promisă lui.

LOGODNICA DUCELUI

31

Ceea ce nu era deloc bine. Ieşirea Ameliei din încăpere ar fi fost mult mai grandioasă dacă ar fi putut pleca de tot de acolo. Dar trebuia să ţină cont şi de sora ei. Şi de cealaltă soră. Şi de mama ei. Şi de tatăl ei. Care ar fi fost mai mult decît bucuros să o urmeze imediat, era convinsă de asta. Lucrurile nu stăteau însă la fel cu celelalte trei Willoughby, care păreau să se distreze de minune. Aşa că Amelia s-a refugiat într-un colţ al grădinii, aşteptînd ca familia ei să se sature de atîta distracţie. Nu mai era nimeni în jur, pentru că scopul celorlalţi era să vadă şi să fie văzuţi. A găsit o bancă şi s-a aşezat. Nu era deloc răcoare, cerul era plin de stele, aşa că avea la ce să privească. Deşi această ocupaţie nu părea că-i va lua mai mult de cîteva minute, dat fiind uriaşul ei talent în a descoperi constelaţii. A găsit imediat Carul Mare, apoi pe cel mic - sau cel puţin ce credea ea că ar fi fost Carul Mic. A mai descoperit trei grupuri de stele care semănau cu nişte urşi, apoi un altul care aducea cu o clopotniţă. Şi-a schimbat poziţia, să privească mai spre nord. Acolo, cu puţină imaginaţie,părea că un grup de stele semăna cu o oală de noapte cu o formă mai ciudată. Nu a apucat să se uite prea bine pentru că a auzit un sunet. Mai era cineva în grădină. Şi se îndrepta spre ea.

32

JULIA QUINN

Preţ de cîteva clipe, avusese regatul ei. Acasă nu era niciodată singură. Şi nici aici, după cîte se părea. A rămas nem işcată, aşteptînd ca intrusul să se îndepărteze, dar... Nu era posibil. Ba era, bineînţeles. Stimabilul ei logodnic. în toată splendoarea lui. Ce căuta acolo, oare? Cînd părăsise sala de bal, îl lăsase dansînd cu Grace. Chiar dacă dansul se term inase, obiceiul era să-şi conducă partenera la marginea ringului şi să mai poarte o conversaţie absolut searbădă, cîteva minute. După care ar fi fost acostat de nenumăraţi membri ai înaltei societăţi din Lincolnshire, toţi nutrind speranţa că logodna se va rupe (nu-i doreau nici un rău viitoarei m irese, cu siguranţă, dar poate că Amelia avea să se îndrăgos­ tească de altcineva, de exemplu, şi să fugă cu acel cineva la Gretna). Şi totuşi, se părea că alteţa sa reuşise să le scape din gheare cu o viteză-record iar acum se strecura la rîndul său în grădina din spatele casei. Păşea drept şi semeţ, arăta la fel de nesuferit de mîndru ca întotdeauna. Dar chiar şi aşa, era evident că se furişa. Amelia a ridicat o sprinceană, mirată. Ar fi putut să pună rămăşag că va alege uşa care dădea spre stradă, în încercarea de a scăpa. Era, clar, cea mai lipsită de noroc fată din Lincolnshire. Pentru că el a ales fix acel mom ent să întoarcă privirea spre ea.

LOGODNICA DUCELUI

33

— Alteţa Voastră, a spus Amelia. Nu avea sens să pretindă că nu-1 văzuse. El nu a scos nici un cuvînt, lucru lipsit de politeţe din punctul ei de vedere. Nu era însă cazul ca si ea să renunţe la bunele maniere, asa că s-a ridicat şi i-a dat o explicaţie: — Era înăbuşitor înăuntru. Ceea ce era perfect adevărat. Deşi nu acesta era motivul pentru care ieşise. El nu a spus nici de această dată nimic, doar a privit-o cu un aer superior. Era dificil să-ţi păstrezi stăpînirea de sine cînd erai privit astfel. Probabil că asta era ideea. Ar fi vrut să-şi mute greutatea de pe un picior pe celălalt. Sau să strîngă pumnii. Sau să scrîşnească din dinţi. A refuzat însă să-i dea satisfacţie (asta presupunînd că el ar fi observat), aşa că a rămas nemişcată, cu un zîmbet senin întipărit pe chip. — Eşti singură, a spus el. — Sînt. — Afară. Amelia a clipit şi i-a aşteptat următoarele cuvinte. — Eşti singură. Ea a privit spre stînga, apoi spre dreapta, după care i-a răspuns: — Acum nu mai sînt. A privit-o cu mai multă asprime, dacă acest lucru mai era posibil. — Bănuiesc că eşti conştientă de riscurile la care îţi supui reputaţia.

34

JULIA QUINN

De data aceasta, ea chiar a scrîsnit din dinţi. Foarte scurt. — Nu mă aşteptam să fiu găsită, i-a răspuns. Lui nu i-a plăcut răspunsul. Era evident. — Nu sîntem la Londra, a continuat ea. Pot sta singură pe o bancă, în afara sălii de bal, fără să fiu în pericolul de a-mi pierde poziţia în societate. Dumnezeule? Nu cumva el era acum cel care scrîşnea din dinţi? — Şi totuşi, a spus el, o asem enea purtare este nepotrivită pentru o viitoare ducesă. — Pentru viitoarea ta ducesă. — Exact. Ameliei i s-a strîns stomacul, dar nu putea să-şi dea seama dacă era amuzată sau îngrozită.. Wyndham părea furios, mai rece decît de obicei. Deşi nu se temea de el — era un gentleman, n-ar fi lovit niciodată o femeie - era conştientă că-i putea transform a viaţa într-un şir nesfîrşit de nefericiri. De cînd îl cunoscuse, im presia ei despre acest bărbat (pe atunci doar un băiat) era că deţinea mereu controlul. Şi că viaţa ei trebuia să se învîrtă după a lui, fără comentarii. El vorbea, ea asculta. El cerea ceva, ea sărea imediat. El intra în încăpere, ea zîmbea încîntată. Şi, mai presus de toate, era bucuroasă pentru orice şansă care i se oferea. Era o fată norocoasă. I se dădea ocazia să încuviinţeze tot ce spunea el, nu-i aşa?

LOGODNICA DUCELUI

35

Numai că — şi asta era de fapt cea mai mare ofensă - el i se adresa foarte rar. Nu-i cerea nimic, aproape niciodată - ce ar fi putut să ceară de la ea? Iar ea renunţase să mai zîmbească atunci cînd el intra în cameră pentru că nu se uita niciodată spre ea. Poate că era conştient de prezenţa ei, dar nu întotdeauna. Numai că acum... I-a oferit un zîm bet larg şi i-a privit chipul, prefăcîndu-se că nu vedea săgeţile de gheaţă pe care le aruncau ochii lui. Şi de data aceasta a observat-o. Şi s-a schim bat brusc, inexplicabil. Pur şi simplu. Ceva în el s-a înmuiat, buzele i s-au arcuit şi a privit-o ca pe o comoară nepreţuită care îi fusese aruncată în braţe de un zeu mărinimos. Era de ajuns pentru ca o tînără lady să se simtă

extrem de stînjenită. — Te-am neglijat, a spus el. Ea a clipit. — Poftim? I-a luat mîna şi i-a dus-o la buze. — Te-am neglijat, i-a spus din nou iar vocea i s-a topit în noapte. N-ar fi trebuit. Buzele Ameliei s-au întredeschis. Ar fi trebuit să facă ceva cu mîna (să o retragă, de exemplu, ar fi fost o alegere bună) dar a rămas nem işcată, ca o toantă, cu gura căscată, întrebîndu-se de ce el...

36

JULIA QUINN

Oare de ce? — Aş putea dansa acum cu tine? i-a şoptit el. Ea îl privea cu ochi mari. Ce avea de gînd? — Nu este o întrebare chiar atît de dificilă, i-a spus el zîmbind, strîngînd-o uşurel de mînă şi dîndu-se mai aproape. Da... sau nu. Ea şi-a ţinut răsuflarea. — Da... a spus el şi şi-a lipit palma deschisă de spatele ei. Şi-a apropiat buzele de urechea ei, fără să o atingă, dar suficient de aproape ca să-i simtă respiraţia fierbinte, ca un sărut. Da este mai mereu cel mai potrivit răspuns. Uşor... au început să danseze. — Şi întotdeauna atunci cînd eşti cu mine. Dorea să o seducă. îşi dădea seama de asta, dar nu ştia dacă să fie încîntată sau nedumerită. Nu-şi dădea seama de ce - el nu păruse niciodată să fi avut vreo înclinaţie spre ea. 0 făcea deliberat, însă. îşi folosea toate armele din arsenal - sau cel puţin toate armele care îi erau permise într-o grădină publică. Şi îi reuşea. Era convinsă de scopurile lui machiavelice - doar nu devenise irezistibilă peste noapte - dar totuşi pielea i se înfiorase şi ori de cîte ori respira (nu suficient de des, oricum) trupul ei părea să fie mai uşor, să plutească. Poate că nu ştia prea multe despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei dar un lucru îl ştia sigur... îşi rîdea de ea.

LOGODNICA DUCELUI

37

Creierul îi funcţiona încă, deşi nu se putea abţine să nu-1 privească cu ochi umezi, de viţică îndrăgostită şi să-şi dorească să o strîngă mai tare în braţe. Ar fi vrut să se lipească de el. Să se cufunde în el. Scosese oare vreun cuvînt m ăcar de cînd el îi luase mîna într-a lui? — N-am observat pînă acum ce ochi frumoşi ai, ia spus în şoaptă. Ea ar fi vrut să-i spună că asta se întîmplase pentru că nu se obosise niciodată să se uite cu atenţie, dar în schimb i-a zîmbit ca o prostuţă şi a ridicat capul spre el. Poate că se gîndea să o sărute şi poate că... poate... nu, cu siguranţă, avea să-i dea voie să o facă. Iar el chiar a făcut-o. Buzele lui le-au atins pe ale ei în ceea ce s-a dorit a fi cel mai tandru, respectuos şi romantic prim sărut din istorie. Era aşa cum visase că va fi un sărut. Dulce, blînd, trimiţîndu-i valuri de căldură în trup. Nu s-a putut abţine şi a oftat. —Atît de dulce, a murmurat el. Amelia l-a cuprins după gît. A zîmbit văzînd-o cît era de dornică şi şi-a coborît mîinile spre fesele ei, pe care le-a cuprins absolut scandalos. Ea a scos un ţipăt slab şi s-a zbătut puţin iar el a sporit strînsoarea. Ritmul respiraţiei i s-a schimbat. La fel şi sărutul.

Capitolul 3

Sărutînd-o, intenţionase bineînţeles să o aibă la degetul lui mic. Dar a fost o surpriză foarte plăcută. Lady Amelia era de-a dreptul delicioasă, cu un fund apetisant. Mintea îi rătăcea deja departe, se vedea strecurîndu-şi mîna între picioarele ei, iar degetul mijlociu ar fi... Dumnezeule, chiar era cazul să stabilească data căsătoriei cu fetişcana asta. Şi-a adîncit sărutul şi a tras-o mai aproape, savurînd abia şoptitul ei sunet de uimire. Apropierea ei îi făcea plăcere, era toată numai curbe şi muşchi fermi. îi plăcea să călărească - auzise asta de la cineva, dar nu mai ştia de la cine. — Eşti frumoasă, i-a spus, întrebîndu-se dacă obişnuia să călărească precum bărbaţii. Nu era însă momentul — şi nici locul, cu siguranţă - să dea frîu liber imaginaţiei. încrezător că a potolit0 pe mica rebelă, s-a dat un pas înapoi, dar degetele iau mai zăbovit cîteva clipe pe obrazul ei. Aproape că i-a zîmbit. Ea continua să aibă o expresie uimită, ca şi cum nu ar fi înţeles prea bine ce 1 se întîmplase. — Să te conduc înăuntru? întrebat-o.

LOGODNICA DUCELUI

39

Ea a clătinat din cap. Şi-a dres glasul. într-un final, a spus: — Nu voiai să pleci? — Nu te pot lăsa aici. — Mă pot întoarce şi singură. Probabil că o privise neîncrezător, pentru că s-a sim ţit datoare să adauge: — Mă poţi urmări cu privirea pînă intru, dacă doreşti. — Nu vrei să fii văzută cu mine? a murmurat el. în curînd îţi voi deveni soţ. —Adevărat? S-a trezit întrebîndu-se unde dispăruse brusc făptura pasională. Pentru că ea îl privea acum cu ochi limpezi, pătrunzători. — îmi pui cuvîntul la îndoială? — Nu aş face niciodată asta. S-a îndepărtat puţin de el, dar nu era un semn că se retrăgea. Ci mai degrabă un semnal. Că nu se mai afla sub vraja lui. — Ce ai vrut să spui, atunci? Ea s-a întors şi i-a zîmbit. — Bineînţeles că vei fi soţul meu. La partea cu „în curînd” am însă dubii. A privit-o lung înainte să-i răspundă. — Nu am discutat niciodată deschis, noi doi. -N u . Era mai inteligentă decît fusese lăsat să creadă. Ceea ce era un lucru bun, şi-a spus el. Destul de enervant, uneori, dar era cu siguranţă un avantaj.

40

JULIA QUINN

— Cîţi ani ai? a întrebat-o. Ea a făcut ochii mari. — Nu ştii? La naiba! Femeile se legau mereu de amănunte dintr-astea. — Nu, i-a răspuns. Nu ştiu. —Am douăzeci si unu. A făcut o reverenţă, ironică. Am cam mult. — Oh, te rog! — Mama e disperată deja. A privit-o atent. —Ai cam mult tupeu. Ea s-a gîndit puţin, ba chiar insulta a părut să-i facă plăcere: -D a . —Ar trebui să te sărut din nou, i-a spus el, ridicînd arogant o sprinceană. Nu era într-atît de sofisticată încît să aibă un răspuns pregătit, lucru care l-a mulţumit. S-a aplecat spre ea, cu un zîmbet încrezut. — Cînd te sărut, devii tăcută. Ea a scos un sunet, jignită. — Eşti tăcută şi atunci cînd te insult, a tachinat-o, E ciudat, dar nu mi se pare la fel de plăcut. — Eşti un nesuferit, a spus ea printre dinţi. — Şi totuşi, iată-le, a oftat el. Cuvintele. Rostite de buzele tale. — Plec, a spus ea hotărîtă. S-a întors pe călcîie dar el a fost mai rapid şi a prins-o de braţ. Unui privitor din

LOGODNICA DUCELUI

41

afară, scena i s-ar fi părut curtenitoare, dar mîna lui a zăbovit pe a ei ceva mai mult, acoperind-o. Era ţintuită locului. — Te însoţesc, i-a spus zîmbind. I-a aruncat o privire insolentă dar nu a comentat. El a bătut-o uşurel pe mînă, lăsînd-o pe ea să aleagă dacă gestul i se părea liniştitor sau condescendent. — Mergem? a şoptit. Şi s-au întors amîndoi în sală. Balul era pe sfîrşite. Muzicanţii lăsaseră instrumentele deoparte iar mulţimea se rărise. Nu le vedea nicăieri pe bunica sau pe Grace. Părinţii Ameliei erau în celălalt capăt al sălii, discutau cu un gentilom din partea locului. Aşa că şi-a continuat drumul alături de ea, hotărît, salutîndu-i cu o m işcare a capului pe cei pe lîngă care treceau, dar fără să se oprească. Viitoarea sa mireasă i-a şoptit. Foarte încet, doar pentru urechile lui: — Nu te-ai săturat să vezi că întreg universul se opreşte în loc atunci cînd tu intri într-o încăpere? A încremenit în loc. S-a uitat la ea. îl privea cu ochi mari - erau verzi, nu observase pînă atunci - dar fără urmă de sarcasm. întrebarea era sinceră, rostită fără resentim ente, din pură curiozitate. Nu obişnuia să îm părtăşească cu nimeni cele mai profunde gînduri ale sale, dar în clipa aceea se simţea obosit. Aşa că a clătinat din cap şi i-a răspuns: — Ba da. în fiecare zi, ceas de ceas.

42

JULIA QUINN

Multe ore mai tîrziu, Thomas urca treptele spre dormitorul lui din Belgrave Castle. Era ostenit. Şi prost dispus. Poate nu chiar prost dispus, dar nici prea bine. Petrecuse mare parte din seară rememorînd discuţia cu lady Amelia, iar asta îl iritase. Pentru că nu-i mai acordase pînă atunci atîta timp. în loc să vină direct acasă după bal, aşa cum intenţionase la început, se îndreptase spre casa lui Celeste. Odată ajuns acolo, însă, nu sim ţise deloc imboldul să-i bată la uşă. Pentru că şi cu ea ar fi trebuit să stea tot de vorbă. Pentru că acesta era genul de relaţie între ei: Celeste nu era nici actriţă de cabaret, nici cîntăreaţă de operă. Era o văduvă cumsecade pe care trebuia să o trateze ca atare. Să facă conversaţie, să schim be amabilităţi, indiferent dacă avea sau nu chef. Aşa că a rămas în trăsură, în faţa casei ei, mai bine de zece minute. într-un final, s-a decis să plece. Se simţea ridicol. A traversat oraşul şi s-a oprit la un han unde nu-1 cunoştea nimeni şi a cerut ceva de băut. S-a simţit bine acolo, aşa, singur. S-a bucurat de pace şi de singurătate, nimeni nu i-a cerut vreo favoare şi nici nu i-a făcut vreun compliment gratuit. A stat cu paharul în faţă mai bine de o oră, nefăcînd altceva decît să-i privească pe cei din jur. Dîndu-şi seama că se făcuse foarte tîrziu, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre casă. A căscat. Patul lui era extrem de confortabil şi avea de gînd să profite din plin. Chiar pînă spre prînz.

LOGODNICA DUCELUI

43

în casă domnea liniştea. Servitorii m erseseră demult la culcare, la fel şi bunica lui, din cîte se părea. Slavă Domnului! O iubea, cel mai probabil. Era doar o chestie teoretică, pentru că de un lucru era sigur: nu o plăcea. De fapt, pe ea nu o plăcea nimeni. îi datora o oarecare loialitate. Dăduse naştere unui fiu care se căsătorise cu o femeie care la rîndul ei îl avusese pe el. îi datora existenţa, dacă nu şi altceva. în afară de asta, însă, nu vedea nici un motiv pentru care să-i fi purtat afecţiune. Augusta Elizabeth Candida Debenham Cavendish nu era, în term eni politicoşi, o persoană agreabilă. Auzise de la cei care o cunoşteau de mult timp că nu fusese niciodată prea prietenoasă, dar nici fo a r te neprietenoasă. Asta se întîmpla însă înainte ca el să se fi născut, înainte să-i moară doi din cei trei fii, urmaţi de soţul ei, răpus la rîndul lui de friguri. Tatăl lui Thomas nu se aşteptase să devină duce, pentru că avea doi fraţi mai mari, perfect sănătoşi. Numai că soarta e adesea neprevăzută. Thomas a căscat, fără să se obosească să ducă mîna Ia gură şi a străbătut holul care ducea la scara principală. Spre marea lui surprindere, acolo era... — Grace? Ea a scos un sunet surprins şi s-a împiedicat chiar la ultima treaptă. A prins-o cu un gest reflex iar ea şia recăpătat repede echilibrul. —Alteţă, a spus. Părea foarte obosită.

44

JULIA QUINN

El a făcut un pas înapoi şi a privit-o curios. Renunţaseră demult la etichetă, la titluri, atunci cînd se aflau acasă. Se număra, de altfel, printre puţinele persoane care îi spuneau pe numele mic. — De ce eşti trează la ora asta? a întrebat-o. Este trecut de două. — De trei, de fapt, a oftat ea. Thomas a privit-o cîteva clipe, încercînd să-şi dea seama de ce bunica lui avusese nevoie de compania ei pînă atît de tîrziu. îi era aproape frică să-şi imagineze. Cine ştie care era motivul. — Grace? a şoptit cu blîndeţe. Biata fată arăta ca şi cum ar fi fost complet epuizată. Ea a clipit des şi a clătinat uşor din cap. — Te rog să mă scuzi. Ai spus ceva? — De ce bîntui prin casă? — Bunica ta nu se simte bine. A adăugat imediat: ai ajuns cam tîrziu acasă. —Am avut treburi în Stamford, i-a răspuns el sec. 0 considera pe Grace o bună prietenă, dar era o lady pînă în măduva oaselor şi nu ar fi vrut să o insulte aducînd-o pe Celeste în discuţie. în plus, era destul de supărat pe sine însuşi, din pricina nehotărîrii lui. De ce naiba m ersese pînă în Stamford pentru ca mai apoi şă se întoarcă pe călcîie? Grace şi-a dres glasul. — Am avut o seară... palpitantă. A continuat, aproape împotriva voinţei ei: am fost atacate de tîlhari. — Dumnezeule! a exclamat el, privind-o mai de îndeaproape. Eşti bine? Bunica e bine?

LOGODNICA DUCELUI

45

— Nu am păţit nimic, l-a asigurat ea. Numai vizitiul a încasat o lovitură puternică la cap şi are un cucui cît toate zilele. Mi-am permis să-i dau trei zile libere, să se pună pe picioare. — Bineînţeles, i-a spus el, dar în sinea lui se învinovăţea. Nu ar fi trebuit să le lase să călătorească singure. Ar fi trebuit să-şi dea seama că ele se vor întoarce la o oră foarte tîrzie. Oare familia Willoughby era bine? Era puţin probabil ca şi trăsura lor să fi fost atacată - călătoreau în direcţie opusă. Chiar şi aşa, nu era deloc liniştit. Te rog să primeşti scuzele mele, i-a spus el. Ar fi trebuit să insist să fiţi însoţite de mai mulţi servitori. — Nu fii prostuţ, i-a răspuns Grace. Nu este vina ta. Cine ar fi... A clătinat din cap. Suntem tefere. Doar asta contează. — Ce v-au luat? a întrebat-o. — Nu foarte multe, a spus Grace, dar din tonul ei Thomas a înţeles că încerca să minimalizeze situaţia. Mie, doar nişte nimicuri. Dar eu nu sînt prea înstărită. — Bunica trebuie să fie furibundă. — Este destul de tulburată, a recunoscut Grace. El s-a străduit din răsputeri să nu izbucnească în rîs. Reuşea să înţeleagă, printre rînduri, ce încerca ea să-i spună. — Purta smaraldele, nu-i aşa? E al naibii de ataşată de ele. — Smaraldele le-a salvat, i-a răspuns Grace. Le-a ascuns printre pernele banchetei.

46

JULIA QUINN

El era impresionat. — Chiar aşa? — Eu le-am ascuns, mai bine zis. Mi le-a aruncat înainte ca trăsura să se oprească. Thomas a zîmbit. După o tăcere stînjenitoare de cîteva clipe, a spus: — Tot nu mi-ai spus de ce eşti trează la o oră atît de tîrzie. Ar fi trebuit să te odihneşti. Ea a părut să stea în cumpănă. într-un final, a recunoscut: — Bunica ta ne-a cerut ceva mai neobişnuit. — Toate cerinţele ei sînt ciudate, i-a răspuns el pe loc. — Nu şi aceasta... ei bine... A oftat. Crezi că ai putea să mă ajuţi să dau jos de pe perete un tablou din galerie? Nu se aştepta la aşa ceva. — Un tablou... a repetat el. Ea a dat din cap. — Din galerie. Ea a dat din nou din cap. A încercat să-şi imagineze... dar a renunţat. — Bănuiesc că nu ţi-a cerut unul de dimensiuni modeste. Să fie oare vorba de cel cu vasul cu fructe? -N u . Dumnezeule, bunica lui înnebunise de tot. Ceea ce nu era tocmai un lucru rău. Poate că ar fi fost bine să o interneze într-un azil. Şi nimeni nu ar fi protestat, după părerea lui. *

LOGODNICA DUCELUI

47

— Vrea portretul unchiului tău. — Unchiului meu? Care dintre ei? —Al lui John. Thomas a dat din cap, gîndindu-se de ce mai în trebase oare. Nu-şi cunoscuse unchiul - John Cavendish murise cu un an înainte de a se naşte el. Dar în Belgrave Castle memoria lui dăinuia şi acum. Fusese preferatul mamei lui, toată lumea ştia asta. Pe el îl iubise cel mai mult dintre toţi fiii ei. —A fost favoritul ei, a murmurat. Grace l-a privit întrebător. — Dar tu nu l-ai cunoscut. — Nu, bineînţeles că nu, i-a răspuns el. A murit înainte de a mă naşte eu. Dar tata mi-a vorbit de el. Adesea. Şi niciodată cu afecţiune. Chiar şi aşa, ar fi fost frumos din partea lui să o ajute pe Grace să dea tabloul jos de pe perete. Biata de ea nu ar fi reuşit singură. A clătinat din cap: — Este vorba de portretul acela în mărime naturală? — Mă tem că da. Dumnezeule! Ce idei avea şi bătrîna! Nu. Nu va face asta. A privit-o pe Grace în ochi. — Nu, i-a spus. Nu-i voi aduce tabloul în cameră în noaptea asta. Dacă îl vrea cu tot dinadinsul, n-are decît să-i ceară asta unui servitor, dimineaţă. — Te asigur că nici eu nu-mi doresc altceva decît să mă duc la culcare în clipa aceasta, dar e mai uşor dacă-i fac pe plac.

48

JULIA QUINN

— în nici un caz, i-a răspuns Thomas. Dumnezeule, bunica îi terorizase destul pe toţi. S-a întors şi a pornit în sus pe trepte, cu intenţia să-i spună vreo două chestii care să o usture, dar pe la mijlocul distanţei şia dat seama că era singur. Ce se întîmpla cu femeile din Lincolnshire în seara aceea? — Grace! a strigat. Pentru că ea nu şi-a făcut imediat apariţia lîngă scară, a coborît cîteva trepte şi a strigat cu mai multă putere: — Grace! — Sînt aici, i-a răspuns ea, făcîndu-şi apariţia de după colţ. Doamne Dumnezeule, chiar ai de gînd să trezeşti toată casa? El nu a luat-o în seamă. — Nu-mi spune că aveai de gînd să cari singură tabloul. — Dacă nu o fac, va suna clopoţelul toată noaptea. El a făcut ochii mici. — Numai uită-te la mine. Grace a părut alarmată. — La ce să mă uit? — Cum îi smulg cordonul clopoţelului, a spus el, urcînd şi mai hotărît restul de trepte. — Să-i smulgi... Thomas! El nu s-a oprit. 0 auzea gîfîind în urma lui, pentru că urca cîte două trepte odată. Thomas s-a oprit şi s-a întors. Zîmbea, pentru că situaţia i se părea de-a dreptul amuzantă. — Sînt stăpînul acestei case, i-a spus. Pot să fac ce vreau.

LOGODNICA DUCELUI

49

A străbătut cu paşi apăsaţi covorul moale şi a intrat în cam era bunicii, a cărei uşă fusese lăsată deschisă. — Ce crezi că faci? a spus în timp ce se apropia de pat. Dar bunica arăta... chiar rău. Ochii îi erau lipsiţi de obişnuita asprime şi nu mai semăna deloc cu o vrăjitoare. Nu era Augusta Ca­ vendish pe care o ştia el — şi pe care nu se putea spune că ar fi iubit-o. — Dumnezeule! a exclamat. Te simţi bine? — Unde este dom nişoara Eversleigh? a în trebat bunica, căutînd-o frenetic cu privirea prin încăpere. — Sînt aici, i-a răspuns Grace şi s-a apropiat de patul ei. — L-ai adus? Unde este tabloul? Vreau să-mi văd fiul. — Este foarte tîrziu, doamnă, a încercat să-i explice Grace. S-a aplecat deasupra patului, a privit-o în ochi şi a repetat, de data aceasta mai apăsat: doamnă. — Poţi ruga un servitor să ţi-1 aducă, dimineaţă, ia spus Thomas întrebîndu-se ce lucruri nespuse tocmai se întîm plaseră între cele două femei. Era aproape sigur că Grace nu era confidenta bunicii şi nici invers. Şi-a dres glasul. Nu o pot lăsa pe domnişoara Eversleigh să se chinuiască cu tabloul, cu atît mai mult cu cît sîntem în puterea nopţii. — Am nevoie de tablou, Thomas, a spus bătrîna, fără obişnuita răceală în glas. Vocea îi suna diferit, avea o slăbiciune enervantă. După care a adăugat: te rog.

50

JULIA QUINN

El a închis ochii. Bunica lui nu ruga niciodată, pe nimeni. — Mîine, i-a spus el. Chiar la prima oră, dacă aşa doreşti. — Dar... — Nu, a întrerupt-o el. îmi pare rău că aţi fost atacate în seara aceasta şi voi face tot ce este necesar - raţional vorbind - să ţi se asigure tot confortul. Dar asta nu înseam nă că poţi să ceri orice îţi trece prin minte, la orice oră. M-ai înţeles? Ea a strîns din buze iar ochii şi-au recăpătat as­ primea obişnuită, doar pentru o secundă. Lui Thomas i-a mai venit inima la loc. Nu-i plăcea prea mult atitudinea semeaţă a bunicii, dar lucrurile intrau pe un făgaş normal, pentru că ea se comporta aşa cum era de aşteptat. L-a privit furioasă. El i-a întors privirea. — Du-te la culcare, Grace, a spus el fără să se răsucească spre ea. Au urmat cîteva secunde de tăcere, apoi a auzit-o pe Grace îndepărtîndu-se. — Nu ai nici un drept să-i dai ordine în felul acesta, a şuierat bunica printre dinţi. — Nu, tu nu ai nici un drept. — Este domnişoara mea de companie. — Dar nu este sclava ta. Mîna bunicii a tremurat. — Nu înţelegi. N-ai putea înţelege niciodată.

LOGODNICA DUCELUI

51

— Lucru pentru care sînt profund recunoscător, a ripostat el. îşi petrecuse jum ătate din viaţă încercînd să-i facă pe plac acestei femei — şi cealaltă jum ătate evitînd-o. Ea nu-1 plăcuse niciodată. îşi amintea suficient din copilăria lui ca să ştie prea bine asta. Acum nu-1 mai deranja. în ţelesese cu mult timp în urmă că ea nu plăcea pe nimeni. Se părea că totuşi ţinuse cîndva la cineva. Din spusele tatălui său, Augusta Cavendish îl adorase pe John, fiul său mijlociu. Deplînsese mereu faptul că nu fusese el primul născut şi deci moştenitorul titlului, iar cînd tatăl lui Thomas îi luase locul, pe neaşteptate, îi spusese verde în faţă că era doar un palid înlocuitor şi-atît. John ar fi fost un duce mult mai bun, iar dacă nu el atunci Charles, întîiul născut, cel care m erita de drept titlul. După moartea celor doi, Reginald, al treilea născut, răm ăsese cu o mamă plină de amărăciune şi o soţie pe care nu o plăcea şi pe care nu o respecta. Sim ţise dintotdeauna că fusese obligat să se căsătorească cu cineva sub rangul lui pentru că nimeni nu se aştepta ca el să m oştenească titlul. Aşa că nu vedea nici un motiv pentru care să nu-şi spună părerile, tare şi răspicat. Din aceste motive, Reginald şi mama sa păreau să se dispreţuiască reciproc, în ciuda faptului că semănau enorm. Niciunul dintre ei nu plăcea pe nimeni, în special pe Thomas, m oştenitor sau nu al titlului de duce.

52

JULIA QUINN

— Din păcate nu ne putem alege rudele, a murmurat Thomas. Bunica l-a privit cu asprime. Nu vorbise suficient de tare ca să-l audă, dar din tonul lui îşi dăduse perfect seama. — Lasă-mă singură, i-a spus ea. — Ce aţi păţit mai devreme? Ceva nu se lega. Poate că fusese atacată de tîlhari, poate chiar fusese am eninţată cu arma. Dar bunica lui nu era tocmai o floare fragilă. Ar fi fost în stare să scuipe venin şi de pe patul de moarte. Nu se îndoia deloc de asta. Ochii i-au strălucit răzbunători dar si-a tinut limba. Şi-a îndreptat spatele, a încleştat fălcile şi a spus, într-un final: — Pleacă. El a ridicat din umeri. Nu avea de ce să joace rolul nepotului îndatoritor dacă ea nu dorea asta. Se considera chiar absolvit de orice astfel de îndatorire. — Am înţeles că ai salvat smaraldele, i-a spus în timp ce se îndrepta spre uşă. — Bineînţeles! a spus ea ţîfnoasă. El a zîmbit. Pentru că ea nu putea să-l vadă. — Nu trebuia să faci asta, i-a spus întorcîndu-se cu faţa spre ea. Să i le arunci în poală dom nişoarei Eversleigh. Ea nu l-a învrednicit cu vreun răspuns. Nici nu se aşteptase la asta. Augusta Cavendish nu ar fi pus niciodată viaţa unei însoţitoare mai presus de sm a­ raldele ei. >

*

LOGODNICA DUCELUI

53

— Noapte bună, bunică dragă, i-a strigat Thomas în timp ce ieşea pe coridor. A vîrît mai apoi capul din nou pe uşă: ţi-aş mai cere şi să te faci nevăzută, dar tu insişti mereu cum că n-ai fi vrăjitoare. — Eşti un nepot denaturat, a şuierat bunica. Thomas a ridicat din umeri, hotărît să-i lase ei ultimul cuvînt. Avusese o seară dificilă. Şi era foarte obosită. în plus, lui nu-i păsa deloc.

Capitolul 4

Cel mai tare o irita faptul că nu rămăsese acasă să citească, şi-a spus Amelia în timp ce-şi bea ceaiul (care se răcise deja, bineînţeles). Sau ar fi putut merge la plimbare, călare pe iapa ei. Sau şi-ar fi cufundat picioarele în apa unui lac, sau ar fi învăţat să joace şah, sau le-ar fi supravegheat pe servitoarele care lustruiau argintăria. Cînd-colo, era aici. în unul din cele douăsprezece saloane din Belgrave Castle, sorbind din ceaiul rece şi întrebîndu-se dacă ar fi fost o lipsă de politeţe să mănînce ultimul biscuit. Şi tresărea ori de cîte ori auzea zgomote de paşi pe coridor. — Dumnezeule mare, Grace! Nu e de mirare că eşti atît de tulburată! tocmai exclama Elizabeth. —Hmm? Amelia a revenit cu picioarele pe pămînt. Părea să fi ratat ceva foarte interesant în timp ce-şi făcea planuri cum să-l evite pe logodnicul ei. Care, la urma urmei, putea să fie - sau nu - îndrăgostit de Grace. Şi care o sărutase pe ea. Ciudat comportament, într-adevăr. Faţă de am bele doamne.

LOGODNICA DUCELUI

55

Amelia a privit-o pe Grace mai îndeaproape, insistînd pe ochii albaştri şi pe părul întunecat. Era chiar frumoasă, şi-a dat ea seama. Faptul nu ar fi trebuit să o surprindă, doar o cunoştea dintotdeauna pe Grace. înainte de a deveni domnişoara de companie a bătrînei doamne fusese fiica un gentilom din partea locului. Mai era şi acum fiică de gentilom, şi-a spus Amelia, chiar dacă acesta murise, lăsînd-o fără avere sau protecţie. Chiar dacă părinţii celor două nu fuse­ seră prea apropiaţi, locuiau aproape iar fetele se ve­ deau destul de des. Cam o dată pe săptămînă, ba chiar de două ori, dacă punea la socoteală şi duminicile, la biserică. Adevărul era că Amelia nu se gîndise niciodată la înfăţişarea lui Grace. Nu pentru că nu i-ar fi păsat sau pentru că ar fi considerat-o inferioară ei. Chiar... de ce? Grace fusese pur şi simplu mereu acolo. 0 parte a lumii ei pe care se putea baza oricînd. Cea mai bună prietenă a lui Elizabeth, rămasă orfană în mod tragic şi luată de bătrîna ducesă sub aripa ei. Amelia şi-a cîntărit cuvintele. „Luată sub aripa ducesei” era totuşi un eufemism. Adevărul era că Grace muncea din greu pentru a se întreţine. Poate că nu muncea fizic, dar timpul petrecut cu bătrîna era epuizant. După cum aflase şi Amelia, direct de la sursă.

56

JULIA QUINN

—Aproape că mi-am revenit, a spus Grace. Mă tem că nu m-am odihnit prea bine. — Ce s-a întîmplat? a întrebat Amelia, hotărînd că nu mai avea sens să pretindă că fusese atentă la conversaţie. Elizabeth i-a dat un ghiont. — Grace şi bătrîna doamnă au fost atacate de tîlhari! —Adevărat? Grace a încuviinţat. —Azi-noapte. în drum spre casă, de la bal. Devenea de-a dreptul interesant. — Şi v-au luat ceva? Părea o întrebare pertinentă. Cel puţin aşa i s-a părut Ameliei. — Cum poţi fi atît de liniştită? a întrebat Elizabeth. Au am eninţat-o cu arma! S-a întors spre Grace: nu-i aşa? —Aşa este. Amelia a căzut pe gînduri. Nu din cauza armei, ci mai degrabă pentru că povestea nu-i inspira oroare. Poate că era o persoană rece. — Te-ai speriat înfiorător? a întrebat-o Elizabeth. Eu m-aş fi îngrozit, cu siguranţă. Şi aş fi leşinat. — Ei bine, eu n-aş fi leşinat, a spus Amelia. — Bineînţeles că tu nu, i-a răspuns Elizabeth iritată. Nici măcar n-ai clipit cînd Grace ne-a povestit totul.. — Pare de-a dreptul incitant. Amelia a privit-o pe Grace cu mare interes. Aşa a fost?

LOGODNICA DUCELUI

57

Iar Grace - Dumnezeule mare! - a roşit. Amelia s-a aplecat spre ea, cu buzele fremătînd. Roşeaţa din obrajii ei putea însem na o mulţime de lucruri. Unul, cu siguranţă: că va avea parte de o bîrfă savuroasă. — Era frumos, să înţeleg? Elizabeth o privea de parcă ar fi înnebunit. — Cine? — Tîlharul, cine? Grace a bîlbîit ceva şi s-a prefăcut că soarbe din ceai. — Deci era, a tras Amelia concluzia. Dacă Wyndham era îndrăgostit de Grace... ei bine, m ăcar sentimentul nu era reciproc. — Purta mască, a reuşit Grace să-i răspundă. — Dar chiar şi aşa ţi-ai putut da seama că era frumos, a insistat Amelia. -N u ! — Şi avea un accent teribil de romantic. Era francez? Italian? Gîndindu-se la poeziile lui Byron pe care le citise recent, a adăugat: spaniol? — Ai înnebunit, a spus Elizabeth. — Nu avea accent, a spus Grace. Deşi, dacă mă gîndesc bine.. — Scoţian, poate? Irlandez? — Nu am putut să-mi dau seama. Amelia s-a sprijinit de spătar, cu un oftat mulţumit. — Un tîlhar de drumul mare! Ce romantic!

58

JULIA QUINN

— Amelia Willoughby! a m ustrat-o sora ei. Lui Grace i-a fost pusă viaţa în pericol iar ţie ţi se pare romantic? Ar fi trebuit să-i dea un răspuns scurt şi inteligent - pentru că sora ta este persoana cea mai indicată cu care poţi fi scurt şi inteligent- numai că în clipa aceea a auzit un zgomot venind dinspre hol. — Bătrîna doamnă? a şoptit Elizabeth, cu o grimasă. Era atît de plăcut cînd aceasta nu cobora să ia ceaiul cu ele! — Nu cred, i-a răspuns Grace. încă mai dormea cînd am coborît eu. A fost... destul de afectată. — Este de înţeles, a spus Elizabeth. După care şi-a amintit: au reuşit să-i fure smaraldele? Grace a clătinat din cap. — Le-am ascuns. Sub pernele banchetei. — Ce inteligent! a spus Elizabeth aprobator. Amelia, nu eşti şi tu de părere că... Nmai că Amelia nu o mai asculta. Paşii care se auzeau pe hol erau mult prea hotărîţi ca să-i aparţină unei doamne în vîrstă. în secunda următoare, Wyndham a trecut prin faţa uşii deschise. Conversaţia s-a oprit. Elizabeth s-a uitat spre Grace iar Grace s-a uitat spre Amelia. Iar Amelia a rămas privind spre tocul gol al uşii. Cîteva clipe mai tîrziu, Elizabeth a spus, întorcîndu-se spre sora ei: — Cred că nici nu şi-a dat seama că sîntem aici. — Nu-mi pasă, a declarat Amelia. Dar nu era com plet adevărat. — Mă întreb unde s-a dus, a şoptit Grace.

LOGODNICA DUCELUI

59

Ca un trio de idioate - după părerea Ameliei - au rămas nem işcate, cu capetele întoarse spre uşă. Imediat s-a auzit un mormăit, urmat de o lovitură. — La naiba! l-au auzit pe duce. Elizabeth făcuse ochii mari. Amelia era încîntată de ieşirea lui. Era de acord cu orice îi arăta că el nu deţinea complet controlul asupra oricărei situaţii. — Aveţi grijă! l-au auzit spunînd. Un tablou imens a trecut prin dreptul uşii. Cei doi servitori se străduiau din răsputeri să-l ţină în poziţie perpendiculară. Era o privelişte destul de ciudată. Era de fapt un portret - în mărime naturală, de aici şi greutatea cu care era ţinut în echilibru — şi înfăţişa un bărbat destul de frumos, cu un aer nobil, mîndru, care îşi sprijinea un picior de o stîncă. Numai că pozase cumva aplecat la patruzeci şi cinci de grade, ceea ce-i mai atenua din nobleţe şi trufie, după părerea Ameliei. — Cine este? a întrebat în clipa în care tabloul a dispărut din faţa ochilor. — Fiul mijlociu al doamnei, i-a răspuns Grace cu un aer distrat. A murit acum douăzeci şi nouă de ani. Ameliei i s-a părut ciudat că Grace ştia cu atîta exactitate data morţii lui. — Şi de ce schimbă locul portretului? — Doamna vrea ca tabloul să stea sus. Amelia ar fi întrebat de ce, dar cine să o mai înţeleagă pe bătrînă? în plus, chiar în clipa aceea, Wyndham a trecut din nou prin faţa uşii. Cele trei l-au privit în tăcere. Ca într-un film în reluare, el s-a dat un pas înapoi şi a privit înăuntrul

60

JULIA QUINN

salonului. Era impecabil îm brăcat, ca de obicei: cu o cămaşă apretată, albă ca neaua şi o vestă din brocart de un minunat albastru profund. — Doamnelor, a spus. Toate trei au făcut imediat cîte o reverenţă. El a dat scurt din cap. — Mă scuzaţi. Şi a dispărut. — Ei bine, a spus Elizabeth. Se părea că niciuna dintre ele nu ştia cum să umple tăcerea. Amelia a clipit des, încercînd să-şi formeze o părere despre cele care tocmai se întîmplaseră. Nu se considera o expertă în eticheta sărutului, nici în comportamentul de după acesta, dar totuşi, după cele petrecute cu o seară înainte, se aştepta la ceva mai mult decît un simplu „mă scuzaţi". — Poate că ar trebui să mergem, a spus Elizabeth. — Nu se poate! Doamna doreşte să o vadă pe Amelia. Amelia a pufnit. — îmi pare rău, a spus Grace, iar Amelia a înţeles exact ce voia să spună. Bătrînei doamne îi făcea plăcere să o desfiinţeze pe Amelia, de fiecare dată. Dacă nu îi critica postura, avea ceva de zis legat de expresia ei. Sau de noul pistrui care îi apăruse pe nas. Iar dacă nu era vorba de pistruiul care îi apăruse pe nas, era vorba de cel care urma să-i apară. Chiar dacă Amelia era înăuntru, com plet ferită de lumină, bătrîna ştia că nu-şi va lega cum trebuie boneta atunci cînd va ieşi pe stradă, în soare. Ştia o mulţime de alte lucruri înfricoşătoare despre ea — şi complet neadevărate.

LOGODNICA DUCELUI

61

Vei purta în pîn tec viitorul duce de Wyndham! îi repetase de nenumărate ori. Im perfecţiunea nu p oate f i acceptată! Amelia deja vedea cu ochii minţii cum va decurge restul zilei. A oftat. — Mănînc eu ultimul biscuite, a anunţat şi s-a aşezat din nou pe fotoliu. Celelalte două au dat din cap, înţelegătoare, şi şiau reluat la rîndul lor locurile. — Să mai cer să ni se aducă? a întrebat Grace. Amelia a clătinat cu hotărîre din cap. După care Wyndham s-a întors. Amelia a mormăit ceva în barbă, pentru că trebuia iar să se ridice şi bineînţeles că era cu gura plină şi bineînţeles că el nu i s-a adresat ei, aşa că se agita degeaba. Ce bărbat lipsit de consideraţie! — Aproape că l-am scăpat din mîini sus, pe scară, îi spunea el lui Grace. Era cît pe ce să-l izbim de ba­ lustradă. — Dumnezeule! a murmurat Grace. —Ar fi fost ca un pumnal înfipt în inimă, a spus el cu un zîmbet crud. Merita să-i văd expresia. Grace a dat să se ridice în picioare: — Să înţeleg că bunica ta s-a dat jos din pat? — Doar cît să supravegheze operaţia, i-a spus el. Eşti în siguranţă, pentru moment. Grace părea uşurată. Amelia nu o putea în ­ vinovăţi. Ducele s-a uitat spre farfuria cîndva plină, pe care erau acum doar firimituri, apoi s-a întors din nou spre Grace.

62

JULIA QUINN

— Nu pot să cred că a avut tupeul să-ţi ceară să i-1 aduci azi-noapte. Sau, a adăugat el cu ceva mai multă blîndeţe, că şi-a închipuit că vei reuşi de una singură. Grace s-a întors spre invitatele ei şi le-a explicat: — Doamna m-a rugat să-i duc eu tabloul în cameră, azi-noapte. — Dar este uriaş! a exclamat Elizabeth. Amelia nu a scos nici un cuvînt. Era impresionată de felul în care Grace îşi alegea cuvintele. Toată lumea ştia că bătrîna doamnă nu ruga niciodată pe nimeni, nimic. — Fiul mijlociu a fost întotdeauna preferatul ei, a spus ducele pe un ton amar. Apoi, ca şi cum abia atunci o observase pe femeia care urma să-i devină soţie, a spus: lady Amelia. —Alteţă, i-a răspuns ea îndatoritoare. Se îndoia profund că el o auzise. Pentru că vorbea deja din nou cu Grace: —îmi dai o mînă de ajutor dacă hotărăsc să o încui în cameră? Amelia a făcut ochii mari. Părea mai degrabă un ordin, nu o întrebare. Devenea interesant. — Thom... a început Grace, dar şi-a dres imediat glasul şi s-a corectat. Alteţă. Va trebui să ai răbdare azi cu ea. Este foarte tulburată. Amelia şi-a înghiţit cu greu amărăciunea. Cum de nu ştiuse că Grace i se adresa pe numele mic? Erau prieteni, bineînţeles. Locuiau în aceeaşi casă - imensă,

LOGODNICA DUCELUI

63

da, plină de servitori, dar Grace lua cina cu bătrîna deci şi cu el, foarte adesea. în cinci ani avuseseră, mai mult ca sigur, nenumărate conversaţii. Amelia ştiuse toate astea. Şi nu-i păsase. Nicio­ dată. Nu-i păsase nici că Grace îi spunea Thom as în timp ce ea nu se gîndise niciodată la el aşa. Dar cum de nu ştiuse. Oare ar fi trebuit să ştie? Şi de ce o deranja atît de mult abia acum? I-a privit profilul cu mai mare atenţie. încă mai discuta cu Grace iar expresia lui - ei bine, cu ea nu avusese niciodată o asem enea expresie. Acea fa­ m iliaritate în privire, acea căldură a experienţelor trăite în comun... Oh, Doamne! Oare o sărutase? 0 sărutase pe Grace? S-a ţinut de braţul fotoliului. Nu era posibil! Ea nu ar fi fost de acord! Grace nu era la fel de bună prietenă cu ea, aşa cum era cu Elizabeth, dar chiar şi aşa nu ar fi comis o asemenea trădare. Nu-i stătea în fire, pur şi simplu. Chiar dacă îşi imagina că era îndrăgostită de el, chiar dacă îşi făcea iluzii că un flirt ar putea duce la căsătorie, nu putea fi atît de prost-crescută sau de lipsită de loialitate încît... — Amelia? Amelia a clipit, încercînd să se concentreze pe chipul surorii sale. — Nu te simţi bine? — Ba da, perfect. Nu voia ca toată lumea să se uita acum la ea, pentru că era sigură că pălise îngrozitor.

64

JULIA QUINN

Şi, bineînţeles, au fixat-o cu toţii cu privirea. Elizabeth nu se lăsa însă cu una, cu două. I-a acoperit fruntea cu palma şi a şoptit: — Nu ai temperatură. — Bineînţeles, i-a răspuns Amelia, dîndu-i mîna la o parte. Am stat prea mult în picioare. —Ai stat doar aşezată, a spus Elizabeth. Amelia s-a ridicat. — Cred că am nevoie de aer. Elizabeth s-a ridicat la rîndul ei. — Credeam că vrei să stai jos. — Pot să stau şi afară, a mormăit Amelia, simţind acelaşi impuls din copilărie: să-i dea surorii ei un pumn în braţ. Vă rog să mă scuzaţi, a murmurat şi a străbătut camera, chiar dacă asta însemna să treacă pe lîngă Grace şi Wyndham. El se ridicase deja, ca un adevărat gentleman. A plecat uşor capul cînd ea a ajuns în faţa lui. în clipa aceea - Dumnezeule, nimic nu putea fi mai umilitor! - a văzut-o cu coada ochiului pe Grace dîndu-i lui Thomas un ghiont între coaste. A urmat un moment stînjenitor, de linişte, în care el s-a uitat cu ochi mari la Grace [Amelia ajunsese deja la uşă). După care a spus, pe un ton politicos: — Dă-mi voie să te însoţesc. Amelia s-a oprit în prag. S-a întors, fără grabă: — Mulţumesc, dar nu este nevoie. A citit pe chipul lui că şi-ar fi dorit să profite de portiţa de ieşire pe care i-o oferise, dar probabil că

LOGODNICA DUCELUI

65

sentimentul de vinovăţie a fost mai puternic, aşa că a spus sec: — Bineînţeles că este. în secunda următoare, o lua de braţ şi ieşeau împreună. Acum ea ar fi trebuit să-i adreseze cel mai ferm ecător zîmbet al ei şi să-i spună:

C îtde norocoasă sînt să-ţi fiu m ireasă! Dacă nu asta, atunci: Doreşti să fa cem conversaţie? Sau măcar: Ţi s-a strîm bat cravata. Dar nu a spus nimic, bineînţeles. Pentru că el era duce, ea îi fusese promisă lui şi, cu o seară înainte... 0 sărutase. Ce ciudat! Cum un sărut schimbase tot. Amelia i-a aruncat o privire pe furiş. El se uita înainte, iar linia bărbiei inspira hotărîre. La Grace nu se uitase aşa. A înghiţit în sec. S-a abţinut să facă vreun zgomot, pentru că el ar fi întors capul şi ar fi privit-o în felul acela - pătrunzător, glacial. După care ar fi întrebat-o ce s-a întîmplat, fără să-i pese de fapt de răspuns, iar ea s-ar fi sim ţit şi mai rău iar apoi... Ei, şi ce? De ce i-ar fi păsat? De ce? El s-a oprit şi a ridicat din nou privirea. Peste umărul ei, spre castel. Spre Grace.

66

JULIA QUINN

Ameliei i se făcea rău. De data aceasta nu a reuşit să-şi înăbuşe un oftat. Se părea că-i păsa, şi încă mult. La naiba cu toate! Era o zi spectaculoasă, şi-a dat seama Thomas, uimit. Cerul albastru era presărat cu nori albi, iarba era înfiorată de adieri uşoare de vînt. în zare se vedea un pîlc de copaci, iar în spatele acestora culmi blînde se pierdeau spre coastă. Marea era la mai bine de trei kilometri depărtare, dar în zile precum aceasta, cînd vîntul bătea dinspre est, aerul purta un iz sărat. în jur era doar natură, aşa cum o lăsase Dumnezeu - sau mai bine zis aşa cum o croiseră saxonii, cu cîteva secole în urmă. Era minunată. Şi minunat de sălbatică. Dacă stăteai cu spatele la castel, puteai uita de existenţa civilizaţiei. Aveai chiar senzaţia că, dacă vei continua să înaintezi, vei... dispărea. Se gîndise şi la această variantă. Era foarte tentantă. Ar fi lăsat în spate dreptul dobîndit prin naştere. Un castel imens, impunător, nu foarte prietenos, dacă1 priveai din afară. Thomas s-a gîndit la bunica lui. Belgrave nu era îndeosebi de prietenos nici în interior. Dar era al lui si-1 iubea, deşi aducea cu el o mulţime de obligaţii. Aici se afla sufletul lui. Nu ar fi putut pleca niciodată.

LOGODNICA DUCELUI

67

Pe de altă parte, însă, mai avea şi alte obligaţii, mai presante. Iar cea mai presantă dintre toate se afla chiar lîngă el. Se simţea obosit. A dat ochii peste cap. La naiba, probabil că ar fi trebuit să-i dea mai multă atenţiei Ameliei cînd intrase în salon. Şi probabil că ar fi trebuit să i se adreseze ei mai întîi şi mai apoi lui Grace. Era convins de asta, de fapt, dar întîmplarea cu tabloul i se păruse atît de amuzantă că trebuise să o povestească cuiva. Şi nu era prea sigur că lady Amelia ar fi înţeles. Şi totuşi, o sărutase cu o seară înainte. Se simţise îndreptăţit să o facă, dar ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă fineţe, totuşi. — Sper că drumul de întoarcere acasă s-a desfăşurat fără incidente, a spus el, hotărînd că era un subiect de deschidere a unei conversaţii la fel de bun ca oricare. A continuat să fixeze cu privirea copacii. — Nu am fost atacate de tîlhari, i-a confirmat ea. A privit-o, încercînd să-i desluşească tonul. Sim ţise o undă de ironie, dar fata îi rămînea imperturbabilă. Ea i-a surprins privirea şi a murmurat: — îţi mulţumesc pentru că-ţi faci griji. Nu s-a putut abţine să nu se întrebe dacă nu cumva îşi rîdea de el. — Ce vreme frumoasă avem azi, a spus el, simţind nevoia să schimbe subiectul. — Da, este foarte plăcut.

68

JULIA QUINN

— Te simţi mai bine? — Da, mult mai bine. Simţeam că nu am aer acolo, înăuntru, a adăugat ea. — Da, a încuviinţat el. E spaţiul destul de strîmt. Era o cameră în care încăpeau lejer patruzeci de persoane. — Din cauza companiei, mai degrabă. El a zîmbit. — Nu ştiam că relaţiile sînt atît de tensionate între tine şi sora ta. Ea continua să contemple copacii din depărtare, dar a tresărit vizibil auzindu-i cuvintele. — Nu mă refeream la sora mea. — Sînt conştient de asta, a murmurat el. Ea a roşit. Thomas nu ştia care era motivul: era furioasă sau doar stînjenită? Ambele, mai mult ca sigur. — De ce eşti aici? l-a întrebat. El a făcut o pauză înainte de a răspunde. —Aici locuiesc. — Cu mine. De data aceasta îi vorbise printre dinţi. — Dacă nu mă înşel, urmează să-mi devii soţie. Ea s-a oprit, s-a întors şi l-a privit în ochi: — Nu mă placi. Nu părea deloc tristă din această cauză. Lucru care i s-a părut curios. — Nu este adevărat, i-a răspuns. Şi aşa şi era. Există o mare diferenţă între a nu place pe cineva şi a1 dispreţui. — Nu mă placi, a insistat ea. j

LOGODNICA DUCELUI

69

— De ce crezi asta? — Ce-ar trebui să cred? I-a aruncat o privire jignită. —Aseară cred că ţi-am dovedit contrarul. Ea nu a spus nimic, dar era concentrată, tensio­ nată. Aproape că a auzit-o numărînd pînă la zece înainte să-i răspundă: — Sînt doar o datorie de care trebuie să te achiţi. — Adevărat, a încuviinţat el. Dar poate fi una plăcută. Expresia i se schimba rapid. El nu avea nici cea mai mică idee la ce se gîndea; cel care spune că poate citi gîndurile unei femei este fie prost, fie un mare min­ cinos. Dar îi făcea plăcere să o urmărească, să o vadă cum încerca să găsească cea mai bună metodă de a-1 aborda. — Te gîndeşti vreodată la mine? l-a întrebat întrun final. Era o întrebare tipic femeiască. A sim ţit că le ia apărarea tuturor bărbaţilor din lume cînd i-a răspuns, prompt: — Mă gîndesc la tine chiar în clipa aceasta. —Ştii ce vreau să spun. S-a gîndit să o mintă. Era cel mai indicat lucru. Dar descoperise de curînd că făptura cu care urma să se căsătorească era mult mai inteligentă decît lăsase să pară. Platitudinile nu ar fi funcţionat în cazul ei. Aşa că i-a spus adevărul: -N u .

70

JULIA QUINN

A clipit o dată. Şi încă o dată. De mai multe ori, mai apoi. Nu se aşteptase la acest răspuns, era evident. — Nu? a repetat ea într-un final. — Ar trebui să o iei ca pe un compliment. Pentru că nu te-am minţit. Şi asta pentru că am o părere bună despre tine. — Dacă ai avea o părere atît de bună nu ar mai trebui să-ţi pun o asemenea întrebare. începea să-şi piardă răbdarea. Era acolo, nu? O însoţea peste cîmpuri, cînd, sincer, şi-ar fi dorit să... Un gînd i-a trecut prin minte. Adevărul era că avea o mulţime de lucruri de făcut, dar nu-şi dorea deloc să se apuce de treabă. Mai degrabă îşi dorea să le fi făcut cineva în locul lui. Al naibii de tare. Chiar se considera singura lui responsabilitate? Chiar credea că el avea timp să lenevească, să-i compună poeme unei femei pe care nu el şi-o alesese drept soţie? îi fusese hărăzită, pentru numele lui Dumnezeu! încă din leagăn. S-a întors şi a fixat-o cu ochi pătrunzători. — Să auzim, lady Amelia. Ce aşteptări ai de la mine? Ea a părut uluită de întrebare. A bîlbîit ceva, nişte cuvinte pe care nici ea nu le-a înţeles, probabil. Dumnezeule mare, chiar nu avea timp de aşa ceva. Nu dormise mai deloc cu o noapte în urmă, bunica fusese mai nesuferită decît de obicei iar acum viitoarea lui mireasă, cu care abia dacă schim base cîteva cuvinte

LOGODNICA DUCELUI

71

despre vreme, se purta de parcă el ar fi avut vreo obligaţie faţă de ea. In afară de a să căsători cu ea, bineînţeles. Ceea ce avea de gînd să facă. Dar nu în după-amiaza aceea, la naiba! Şi-a dus mîna la frunte. începea să-l doară capul. — Eşti bine? l-a întrebat Amelia. — Da, sînt, s-a răstit el. — Cum eram eu mai devreme, în salon, a auzit-o şoptind. Era prea mult, deja. A ridicat privirea, ţintuind-o: — Să te sărut din nou? Ea nu a scos nici un cuvînt. Doar a făcut ochii mari. Şi-a coborît privirea pe buzele ei şi i-a şoptit: — Poate că aşa am începe să ne vedem cu alţi ochi, şi eu şi tu. Ea nu a spus nimic nici de data aceasta. Aşa că el a decis să o ia drept „da”.

Capitolul 5

— Nu! a strigat Amelia şi s-a dat un pas înapoi. Dacă nu ar fi fost atît de tulburată de brusca lui pornire am oroasă ar fi savurat uimirea lui, cînd s-a aplecat înainte iar buzele lui nu au găsit nimic. — Eşti sigură? a întrebat de îndată ce şi-a recăpătat echilibrul. — Nici măcar nu-ţi doreşti să mă săruţi, i-a spus ea dîndu-se cu încă un pas înapoi. El începuse să pară periculos. — Asta cam aşa este, i-a răspuns iar ochii i-au strălucit. Nici nu te plac, de altfel. A simţit că inima i se oprea în loc. — Nu? a repetat. —Acestea au fost cuvintele tale, i-a reamintit el. A sim ţit cum roşea - aşa îi trebuia. îi arunca în faţă propriile cuvinte. — Nu vreau să mă săruţi, s-a bîlbîit ea din nou. — Nu? a întrebat-o el. Nu ştia cum, dar erau acum foarte aproape unul de celălalt. — Nu, a repetat ea, încercînd să rămînă fermă pe poziţie. Nu vreau, pentru că... pentru că... Se gîndea frenetic la un motiv, dar nu putea să-şi păstreze calmul şi raţiunea într-un asemenea moment.

LOGODNICA DUCELUI

73

Totul a devenit brusc mult mai clar. — Nu, a repetat ea. Pentru că nici tu nu vrei. El a îngheţat, dar numai preţ de o clipă. — Crezi că nu-mi doresc să te sărut? — Ştiu asta, i-a răspuns ea, iar acela a fost cel mai curajos mom ent din întreaga ei viaţă. Pentru că în acele clipe el era mai mult ca oricînd întruchiparea unui duce. Era fioros. Mîndru. Furios, foarte probabil. Şi extraordinar de frumos. Adevărul era că-şi dorea mult să-l sărute. Dar nu şi dacă el nu dorea asta. — Cred că gîndeşti prea mult, i-a spus el într-un sfîrşit. Nu a găsit răspunsul potrivit. Dar a mărit distanţa dintre ei. Lucru pe care el l-a rem ediat imediat. — Chiar îmi doresc foarte mult să te sărut, i-a spus făcînd un pas înainte. De fapt, cred că este singurul lucru pe care vreau să-l fac în clipa asta. — Nu este adevărat. Doar crezi asta. El a rîs, lucru pe care ea l-ar fi găsit insultător dacă nu ar fi fost atît de preocupată să-şi păstreze echilibrul —şi mîndria. — Pentru că îţi imaginezi că astfel mă poţi con­ trola, i-a spus, atentă să nu calce în vreo movilă de cîrtiţă pe cînd se dădea înapoi. Crezi că, dacă mă seduci, mă vei transforma într-o prostănacă lipsită de coloană vertebrală care nu face altceva decît să suspine după tine.

74

JULIA QUINN

Părea pe punctul de a rîde iar, dar de data aceasta nu de ea, ci cu ea. — Chiar crezi asta? a întrebat-o zîmbind. —Asta crezi tu. Sînt convinsă. Colţul stîng al gurii s-a ridicat puţin. Era fermecător. Cu aerul unui băieţandru. Complet diferit de bărbatul pe care îl cunoscuse ea. — Cred că ai dreptate, i-a spus el. Amelia era cît pe ce să rămînă cu gura căscată. —Adevărat? — Da. Eşti mult mai inteligentă decît laşi să se bănuiască. Să fi fost oare un compliment? — Dar, a adăugat el, asta nu schimbă cu nimic esenţa momentului. Care era...? El a ridicat din umeri. — O să te sărut, totuşi. Inima a început să-i bată cu putere iar picioarele, trădătoare, au prins rădăcini. —Chestia este, a spus el blînd, luînd-o de mînă, că, deşi ai dreptate şi mi-ar face plăcere să te transform în - care era expresia aceea fermecătoare? - o prostănacă lipsită de coloană vertebrală, care să-mi încuviinţeze fiecare cuvînt, eu continui să cred într-un adevăr extrem de evident. Buzele ei s-au întredeschis. — Tot vreau să te sărut. A tras-o mai aproape de el.

LOGODNICA DUCELUI

75

— Foarte mult. Ar fi vrut să-l întrebe de ce. Dar nu a făcut asta, pentru că răspunsul lui i-ar fi topit şi ultima fărîmă de hotărîre. Dar ar fi vrut să... Dumnezeule, nici nu mai ştia ce-ar fi vrut. Ceva. Orice. Orice i-ar fi putut aminti că încă mai avea creier. — Numeşte-1 noroc, dacă vrei, i-a şoptit el. Dar vreau să te sărut, iar gîndul îmi face plăcere. I-a dus mîna la buze. Ţie nu? Ea a dat din cap. Ar fi vrut, dar nu putea să-l mintă. Ochii lui păreau să se fi întunecat. — Mă bucur că sîntem de acord, a murmurat. I-a atins bărbia, ridicîndu-i faţa spre el. Gura lui a găsit-o pe a ei, mai întîi cu blîndeţe, apoi punînd stăpînire pe răsuflarea ei, pe voinţa ei, pe gîndurile ei... Era cu totul diferit. Oricare i-ar fi fost intenţiile, sărutul acesta nu semăna deloc cu cel de dinainte. Iar ea nu i s-a putut opune. Nu avusese de gînd să o sărute. Se trezise forţat să o însoţească la plim bare, pe deal, într-un loc de unde casa nu se mai zărea. După care ea îi ţinuse un discurs destul de dezlînat, iar el, inexplicabil, fusese de acord. I se păruse nespus de atrăgătoare acolo, stînd în bătaia vîntului şi încercînd să-şi aranjeze coafura răvăşită în timp ce-1 privea mustrător. Poate nu chiar mustrător, dar cu siguranţă îşi menţinuse poziţia şi îşi

76

JULIA QUINN

apărase părerile aşa cum nu o mai făcuse nimeni în faţa lui. Poate doar Grace, dar doar atunci cînd nu mai era nimeni de faţă. Abia în clipele acelea îi observase rozul pielii, pistruii delicioşi şi ochii, nici verzi, nici căprui. Şi strălucind de o inteligenţă abia ţinută în frîu. Şi buzele. Da, pe acestea le văzuse chiar bine. Pline şi moi, tremurînd uşor, aproape imperceptibil. Numai că el le observase tremurul. Pentru că nu se mai putuse uita în altă parte. Cum de nu văzuse nimic din toate astea pînă atunci? Doar fusese acolo, parte din viaţa lui, încă din copilărie. Iar apoi - Dumnezeu ştia din ce motiv - îşi dorise să o sărute. Nu să o controleze, nu să o supună (deşi şi asta i-ar fi făcut plăcere). Doar să o sărute. Să o cunoască. Să o simtă în braţele lui, să afle ce făcea ca ea să fie... ea. Şi, poate, să afle cine era ea. Cinci minute mai tîrziu, uitase tot - în cazul în care aflase ceva. Pentru că atunci cînd începuse să o sărute, să o sărute cu adevărat, aşa cum orice bărbat visează să sărute o femeie, creierul lui parcă încetase să mai funcţioneze. Nu-şi putea imagina de ce o dorea dintr-o dată cu atîta intensitate. Poate pentru că ea era a lui iar el ştia asta. Probabil că toţi bărbaţii aveau astfel de porniri primitive. Sau pentru că-i făcea plăcere să o vadă

LOGODNICA DUCELUI

77

răm asă fără replică, chiar dacă nici el nu era prea departe. Oricare ar fi fost motivul, momentul în care buzele lui le întredeschiseseră pe ale ei iar limba i se furişase înăuntru, să o guste, lumea din jurul lor a părut să se rotească şi apoi să dispară. Şi tot ce i-a rămas a fost ea. Mîinile lui i-au găsit umerii, apoi spatele, apoi fesele. A strîns-o mai aproape şi a scos un geam ăt înfundat cînd a sim ţit cum trupul ei se mula pe al lui. Era o nebunie, de-a dreptul. Erau pe un cîmp, în plin soare. Iar el ar fi vrut să o facă a lui chiar acolo. Chiar atunci. Să-i ridice fustele şi să se rostogolească cu ea, pînă ce culcau iarba la pămînt. Şi apoi să o facă din nou. A sărutat-o cu toată energia înnebunitoare care îi străbătea venele, iar mîinile i s-au îndreptat instinctiv spre haine, căutînd nasturi, capse, orice s-ar fi putut desface pentru ca să-i poată simţi pielea, căldura. Abia după ce i-a desfăcut primii doi nasturi de la spate şi-a recăpătat parte din stăpînirea de sine. Nu şi-a dat seama ce anume îl făcuse să redevină aproape raţional - poate geamătul ei, înfundat şi total nepotrivit pentru o virgină inocentă. Mai probabil, motivul fusese reacţia lui la acest sunet. A încercat să o îndepărteze, şovăielnic şi hotărît deopotrivă. Şi-a ţinut răsuflarea, după care a respirat adînc, dar nimic din toate astea nu i-au liniştit bătăile nebuneşti ale inimii. Cuvintele „îmi pare rău" îi stăteau pe limbă. Ar fi vrut să le

78

JULIA QUINN

rostească, sincer, pentru că asta făcea un gentleman. Dar cînd a ridicat ochii spre ea şi a văzut-o, cu buzele întredeschise şi umede, cu ochi mari, uimiţi şi ceva mai verzi decît înainte, a uitat acele cuvinte şi a spus altele, care nu trecuseră cu siguranţă prin filtrul creierului: — Ei bine, a fost... surprinzător. Ea a clipit. — Destul de plăcut, a adăugat el, cumva uşurat că vocea îi era mai calmă decît se simţea de fapt. — Nu am mai fost sărutată niciodată, a spus ea. El a zîmbit. — Te-am sărutat eu aseară. — Nu aşa, a şoptit ea. Trupul lui, pe cale de a se linişti, se aprindea iar. — Ei bine, a spus ea, bănuiesc că acum chiar va trebui să te căsătoreşti cu mine. Cuvintele acestea, spuse într-un alt context, de o altă femeie... la naiba, după un oricare alt sărut, l-ar fi iritat imediat. Dar ceva din tonul Ameliei şi totul de pe chipul ei au dus la o reacţie opusă din partea lui. A rîs. — Ce este atît de amuzant? a întrebat ea. — Nu am nici cea mai mică idee, i-a răspuns el cu sinceritate. Amelia şi-a dus mîna la ceafă şi după expresia ei Thomas a înţeles că realizase abia acum că avea nasturii desfăcuţi. A dat să-i închidă singură iar el a privit-o amuzat, dar după mai bine de zece secunde de încercări zadarnice i s-a făcut milă de ea şi i-a dat cu blîndeţe degetele deoparte.

LOGODNICA DUCELUI

79

— Dă-mi voie, i-a murmurat. De parcă ar fi avut de ales. Mîinile lui se mişcau cu încetinitorul, deşi fiecare frîntură raţională a creierului său îi spunea să termine repede ce avea de făcu t Era însă vrăjit de porţiunea de piele dezgolită de culoarea piersicii, care părea să se înfîoare sub răsuflarea lui fierbinte. S-a aplecat. Nu se putea înfrîna. A sărutat-o. Iar ea a gemut din nou, uşor. — Ar fi mai bine să ne întoarcem , i-a spus ferm, dîndu-se un pas înapoi. Abia atunci şi-a dat seama că nu-i încheiase şi ultimul nasture. A înjurat printre dinţi, pentru că nu putea fi deloc o idee bună să o atingă din nou, dar nu o putea trim ite înapoi în casă aşa. — Gata, i-a spus. Ea s-a întors şi l-a privit cu ochi inocenţi, făcîndu-1 să se simtă ca un corupător de inocente. Ciudat, dar asta nu l-a deranjat. I-a întins braţul. — Te conduc? Ea a încuviinţat şi în clipa aceea el a sim ţit o dorinţă intensă... Să ştie ce gîndea ea. Era de-a dreptul amuzant. Lui nu-i mai păsase niciodată de ce credeau alţii. Nu a întrebat-o, însă. Pentru că el nu făcea astfel de lucruri. Şi la ce i-ar fi trebuit? Urmau să se căsătorească, nu? Ce mai conta la ce se gîndea fiecare dintre ei?

80

JULIA QUINN

Amelia nu ar fi crezut că era posibil ca obrajii săţi rămînă îm bujoraţi o oră întreagă. Se părea însă că era, de vreme ce atunci cînd s-a întîlnit cu bătrîna pe coridor, la cel puţin şaizeci de minute de la întîmplare, aceasta i-a aruncat doar o privire şi aproape că s-a învineţit de furie. A rămas îm pietrită în mijlocul holului, pe cînd bătrîna exclama, cu vocea în crescendo: — Ai naibii, ai naibii pistrui! Amelia a clipit. Bătrîna avea mereu ceva de spus la adresa pistruilor ei (care nu erau chiar atît de mulţi, totuşi) dar era pentru prima oară că o auzea folosind asemenea cuvinte. — Nu mi-au apărut pistrui noi, a mormăit, întrebîndu-se cum de reuşise Wyndham să scape de acolo. Se strecurase imediat ce ajunseseră înăuntru, lăsînd-o pradă sigură în faţa bătrînei, care iubea soarele la fel de mult ca un liliac. Bătrîna a ripostat: — Ce-ai spus? Amelia nu-i mai răspunsese pînă atunci, aşa că reacţia nu a surprins-o. — Nu mi-au mai apărut pistrui noi. M-am uitat în oglindă şi i-am numărat. Era o minciună, bineînţeles, dar se simţea mîndră de asta. Bătrîna a strîns din buze. Semăna acum cu un peşte. A fixat-o cu privirea pe Amelia mai bine de zece

LOGODNICA DUCELUI

81

secunde, cu intenţia să o facă să se simtă stînjenită, după care a tunat: — Domnişoară Eversleigh! Grace şi-a făcut imediat apariţia. Bătrîna nu a părut să o observe. Şi-a continuat tirada: — Chiar nu-i pasă nimănui de numele nostru? De sîngele nostru? Dumnezeule din ceruri, sînt singura de pe acestă lume care să înţeleagă importanţa... semnificaţia... Amelia o privea oripilată. Bătrîna părea pe punctul de a izbucni în plîns. Numai că era incapabilă de lacrimi. Era sigură de asta. Grace a făcut un pas înainte şi a luat-o pe după umeri.. — A fost o zi dificilă, doamnă. — Nu a fost dificilă! a ripostat bătrîna. A fost oricum, dar dificilă nu! — Doamnă, a spus din nou Grace, uimind-o pe Amelia cu calmul ei — Lasă-mă în pace! a strigat bătrîna. Trebuie să am grijă de o dinastiei Tu nu însemni nimic! Nimic! Grace s-a dat un pas înapoi. Amelia nu şi-a dat seama din expresia ei dacă era pe punctul de a izbucni în lacrimi sau era doar furioasă. — Grace? a spus cu grijă. Nu vroia să o întrebe nimic, simţise doar nevoia să spună ceva. Grace a clătinat din cap, de parcă-i spunea „nu pune întrebări", lăsînd-o pe Amelia să se întrebe ce se

82

JULIA QUINN

petrecuse în casa aceea cu o noapte în urmă. Pentru că nici unul nu se purta normal. Nici Grace, nici bătrîna, nici măcar Thomas. — Le vom conduce acasă pe lady Amelia şi pe sora ei, a poruncit bătrîna. Doamnişoară Eversleigh, ai grijă să fie pregătită trăsura. Grace a părut surprinsă, dar era deja obişnuită cu accesele de furie ale bătrînei, aşa că s-a grăbit să coboare la grajduri. — Elizabeth! a spus disperată Amelia, văzînd-o pe sora ei în pragul uşii. Se pregătea să se furişeze afară şi să o lase singură cu bătrîna. Amelia a prins-o de cot şi i-a spus printre dinţi: — Soră dragă... — Ceaiul meu, a spus Elizabeth cu glas slab, facînd semn spre salon. — S-a răcit deja, i-a răspuns ferm. Ame. Elizabeth a încercat să-i zîmbească bătrînei, dar nu a reuşit decît o grimasă. — Sarah, a spus aceasta. Elizabeth nu s-a obosit să o corecteze. — Sau Jane. Cum ziceai că te cheamă? — Elizabeth, i-a răspuns ea. Bătrîna doamnă a m ijit ochii, de parcă nu ar fi crezut-o. —Văd că ai însoţit-o din nou pe sora ta. — Ea m-a însoţit pe mine, i-a răspuns Elizabeth. Era probabil cea mai îndrăzneaţă frază pe care o rostise în faţa bătrînei.

LOGODNICA DUCELUI

83

— Ce vrea să însem ne asta? — Păi... am adus înapoi cărţile îm prum utate de mama mea, s-a bîlbîit Elizabeth. — Prostii! Mama voastră nu citeşte, şi o ştim cu toţii. Este un pretext transparent să o trimită p e ea — şi a făcut semn spre Amelia - la noi. Amelia era uimită. Crezuse întotdeauna că bătrîna chiar o dorea acolo. Nu pentru că ar fi plăcuto, dar pentru că vroia ca ea să se mărite cu nepotul său. Şi să-i poarte m oştenitorii în pîntece. — Este un pretext acceptabil, a mormăit bătrîna. Dar nu pare să funcţioneze. Unde este nepotul meu? — Nu ştiu, Alteţă, i-a răspuns Amelia. Era adevărat. Nu-i spusese încotro se îndrepta atunci cînd se despărţiseră, ceva mai devreme. Probabil că nu considerase necesar să-i dea axplicaţii. — Fată proastă! Nu am timp de asta! Chiar nu înţelege nimeni ce însemnă datoria? Moştenitorii mei mor pe capete, iar tu — ş i a împuns-o pe Amelia în umăr - nu eşti în stare să-ţi ridici fustele şi să... —Altetă! a exclamat Amelia. Bătrîna a închis imediat gura, lăsînd-o pe Amelia să credă că înţelesese că m ersese prea departe. —Amelia? a spus Elizabeth, apropiindu-se. Ea a clipit. De cîteva ori. — Vreau să merg acasă. Elizabeth a dat din cap, liniştitor. Cele două surori au ieşit pe uşă. Grace îi dădea instrucţiuni vizitiului, aşa că au aşteptat pe alee. Era j

84

JULIA QUINN

destul de răcoare, dar Ameliei nici că-i păsa. Nu s-ar fi întors nici în ruptul capului în casă. — Eu nu mai vin niciodată aici, i-a spus lui Elizabeth, încrucişîndu-şi braţele la piept. Dacă Wyndham vroia să o mai vadă, n-avea decît să vină la ele acasă. — Nici eu, a spus Elizabeth privind tem ătoare peste umăr. Grace s-a apropiat. Au luat-o fiecare de cîte un braţ iar Elizabeth a întrebat-o: — Mi s-a părut mie sau bătrîna e într-o dispoziţie şi mai proastă decît de obicei? — Mult mai proastă, a completat Amelia. Grace a oftat, părînd să-şi caute cuvintele. într-un final, a spus doar: — Este... complicat. Nu au găsit nimic de spus drept răspuns. Amelia a privit-o curioasă pe Grace, care se prefăcea că-şi aranja panglicile bonetei. în clipa următoare... Grace a îngheţat. Au rămas nemişcate, toate trei. După care Amelia şi Elizabeth i-au urmărit privirea lui Grace. La capătul aleii se afla un bărbat. Era prea departe ca să-i vadă chipul. îşi dădeau doar seama că era brunet şi că stătea foarte bine în sa. Un călăreţ înnăscut. Momentul a părut suspendat în timp. Fără să fi părut că ar fi avut un motiv anume, el şi-a îndemnat calul şi s-a îndepărtat. Amelia a dat să o întrebe pe Grace cine era, dar înainte să apuce să scoată vreun cuvînt, bătrîna a ieşit din casă şi a strigat: *

j

LOGODNICA DUCELUI

85

—în trăsură toată lumea! Cum Amelia voia să evite orice dialog cu ea, a decis să-i urmeze porunca şi să-şi ţină gura. Cîteva clipe mai tîrziu, erau toate instalate în trăsura familiei Crowland, Grace şi Elizabeth cu spatele iar Amelia alături de bătrîna doamnă. Se forţa să nu întoarcă deloc capul, concentrîndu-se pe un punct din spatele urechii lui Grace. Dacă reuşea să rămînă aşa pentru următoarea jumătate de oră, poate scăpa fără să facă deloc conversaţie cu bătrîna. — Cine era acel bărbat? a întrebat Elizabeth. Nici un răspuns. Amelia şi-a întors privirea spre Grace. Era chiar foarte interesant. Se prefăcea că nu auzise întrebarea lui Elizabeth dar se vedea că era preocupată, îngrijorată chiar. — Grace? a repetat Elizabeth. Cine era? — Nimeni, i-a răspuns imediat Grace. Sîntem gata de plecare? —îl cunoşti, deci? a întrebat Elizabeth iar Ameliei îi venea să o strîngă de gît. Bineînţeles că Grace îl cunoştea. Era limpede ca lumina zilei. — Nu-1 cunosc, i-a răspuns Grace. — Despre ce tot vorbiţi? a intervenit bătrîna, iritată. — La capătul aleii era un bărbat, i-a explicat Elizabeth. Amelia vroia cu disperare să-i facă semn, dar nu avea cum. Era prea departe, nu avea cum să ajungă pînă la ea. — Cine era? a întrebat bătrîna.

86

JULIA QUINN

— Nu ştiu i-a răspuns Grace. Nu i-am văzut chipul. Ceea ce nu era tocmai o minciună. Fusese mult prea departe ca să-şi dea seama. Dar Amelia ar fi fost în stare să parieze pe toată dota ei că Grace ştia exact despre cine era vorba. — Cine era? a tunat bătrîna, glasul puternic ridicîndu-se deasupra zgomotului făcut de roţile trăsurii. — Nu ştiu a repetat Grace, dar vocea o trăda. Bătrîna s-a întors spre Amelia. Ochii îi erau la fel de tăioşi ca şi vocea. — Tu l-ai văzut? Amelia a surprins privirea lui Grace. îi transmitea ceva. A înghiţit în sec. — Nu am văzut pe nimeni, doamnă. Bătrîna a pufnit dispreţuitor şi şi-a îndreptat toată furia spre Grace. — El era? Amelia şi-a ţinut răsuflarea. Despre cine vorbeau? Grace a clătinat din cap. — Nu ştiu, s-a bîlbîit. Nu mi-am dat seama. —Opreşte trăsura! a urlat femeia, dînd-o la o parte pe Grace ca să poată bate în peretele care le separa de vizitiu. Opreşte îţi spun! Trăsura s-a oprit brusc iar Amelia a aterizat la picioarele lui Grace. A încercat să se ridice, dar bătrîna trecuse deja în cealaltă parte a trăsurii şi o apucase pe Grace de bărbie:

LOGODNICA DUCELUI

87

— îţi mai dau o şansă, domnişoară Eversleigh! a şuierat ea. El a fost? Amelia nici nu mai respira. La început, Grace nu s-a clintit. Apoi a încuviinţat cu o mişcare a capului. în clipa aceea, bătrîna a părut să înnebunească. Cînd s-a aşezat la locul ei, pe banchetă, Amelia a scăpat ca prin urechile acului să nu fie decapitată de bastonul bătrînei. — întoarce trăsura! striga bătrîna. Acum! în mai puţin de un minut, făceau deja cale întoarsă spre Belgrave. Trăsura s-a oprit în faţa conacului iar Amelia a asistat cu uimire cum bătrîna o tîra pe Grace afară din trăsură. Şi ea şi Elizabeth s-au ridicat să vadă mai bine. — Grace şchiopăta cumva? a întrebat Elizabeth. — Nu... voia de fapt să spună „nu ştiu”, dar bătrîna i-a trîntit uşa în nas. — Ce s-a întîmplat de fapt? a întrebat Elizabeth în timp ce trăsura întorcea din nou, să le ducă acasă. — Nu am idee, i-a şoptit Amelia. S-a întors şi s-a mai uitat o dată la Belgrave Castle, care devenea tot mai mic, în depărtare. Nici cea mai mică idee.

Capitolul 6

Ceva mai tîrziu, în aceeaşi zi, Thomas era aşezat la birou şi se gîndea la posteriorul logodnicii lui (deşi se prefăcea că studiază nişte contracte pe care i le dăduse secretarul său). Era o modalitate plăcută de aşi petrece timpul şi ar fi continuat la fel pînă la cină dacă nu ar fi auzit un scandal imens venind dinspre holul de la intrare. — Nu doreşti să-mi afli numele? a auzit vocea necunoscută a unui bărbat. Thomas a lăsat pana jos dar nu a dat semne că sar ridica de la birou. Nu avea nici un chef să cerceteze şi cum în momentele următoare nu s-a mai auzit nimic, a decis să-şi reia lectura contractelor. Abia dacă a apucat să înmoaie pana în tuş că a auzit foarte clar vocea bunicii: — Lasă-mi însoţitoarea în pace! La auzul acestor cuvinte, Thomas s-a ridicat în picioare. Nu-1 interesa în mod deosebit dacă bunica păţea ceva, dar lucrurile stăteau diferit cînd venea vorba de Grace. A ieşit pe coridor şi s-a uitat spre uşa de la intrare. Dumnezeule mare, ce mai punea acum la cale bunica? Stătea în pragul salonului, la cîţiva paşi depărtare de Grace, care părea mai nefericită şi mai

LOGODNICA DUCELUI

89

îngrozită ca niciodată. Iar lîngă Grace se afla un bărbat pe care el nu-1 mai văzuse niciodată. Şi pe ale cărui mîini se părea că bunica i le ţinea la spate. Thomas a gemut. Femeia aceasta era o adevărată ameninţare. A înaintat, dorind să-I elibereze pe bărbat, să-i ceară scuze şi să-i ofere nişte bani, dar cînd s-a apropiat l-a auzit pe netrebnic şoptindu-i lui Grace: — S-ar putea să te sărut pe gură. — Ce naiba se petrece aici? a întrebat Thomas. Sa apropiat şi mai mult. Bărbatul acesta te necăjeşte, Grace? Ea a clătinat din cap, dar pe chip i se citea altceva. Care semăna cu panica. — Nu, nu, i-a răspuns ea. Dar... Thomas s-a întors spre străin. Nu-i plăcea felul în care îl privise Grace. — Cine eşti? — Cine eşti tu? a venit răspunsul celuilalt, însoţit de o grimasă dispreţuitoare. — Sînt Wyndham, i-a răspuns Thomas, pregătit să pună capăt acestei scene. Te afli în casa mea. Expresia intrusului s-a schimbat. Doar pentru o clipă, apoi a redevenit insolent. Era înalt, aproape de aceeaşi înălţim e cu Thomas. Şi de vîrstă apropiată. Thomas nu l-a plăcut încă de la început. — în acest caz, ar fi mai bine să mă prezint, a spus transform îndu-se brusc. Sunt Jack Audley. Am făcut

90

JULIA QUINN

parte din arm ata Majestăţii Sale, iar acum străbat drumuri prăfuite. Thomas a deschis gura să-i spună ce credea despre răspunsul lui, dar bunica i-a luat-o înainte. — Cine este familia Audley? a întrebat furioasă. Nu eşti în nici un caz un Audley. Se vede pe chipul tău. Nasul, bărbia, toate trăsăturile cu excepţia ochilor, care nu au culoarea care trebuie. Thomas s-a întors spre ea. Nu mai înţelegea nimic. Despre ce putea fi vorba de data aceasta? — Nu au culoarea care trebuie? a repetat bărbatul. Chiar aşa? S-a întors spre Grace cu o expresie inocentă: mi s-a spus mereu că femeilor le plac ochii verzi. Am fost cumva indus în eroare? — Eşti un Cavendish, a strigat bătrîna. Eşti un Cavendish şi doresc să aflu de ce nu am fost informată de existenţa ta. Un Cavendish? Thomas s-a holbat la străin, apoi la bunica, apoi din nou la străin: — Ce naiba se petrece aici? Nu a primit nici un răspuns, aşa că s-a întors spre singura persoană în care avea încredere: — Grace? Ea şi-a ferit privirea. — Poate că ar fi mai bine să discutăm între patru ochi, Alteţă. — Şi pe noi să ne lăsaţi deoparte? a spus Audley, rîzînd dispreţuitor. După toate cele prin care am trecut...

LOGODNICA DUCELUI

91

Thomas şi-a privit bunica. — Este vărul tău, i-a spus aceasta. Nu se putea să fi auzit corect. S-a uitat la Grace, iar ea a adăugat: — El este tîlharul de aseară. în timp ce Thomas se străduia să digere toate inform aţiile, insolentul s-a întors pentru ca toată lumea să-i vadă mîinile legate la spate şi a spus: — Nu din voia mea, vă asigur. — Doamna a avut im presia că te recunoaşte, aseară, a spus Grace. — Am ştiut, nu a fost o impresie, a răbufnit bătrîna. A făcut semn spre tîlhar. Uitaţi-vă la el! Bărbatul s-a uitat spre Thomas şi a spus, părînd destul de uimit: — Purtam mască! Thomas a dus mîna la frunte. începea să-l doară capul. Abia atunci a înţeles. Portretul. La naiba! despre asta fusese deci vorba, la ora trei dimineaţa! De aceea încercase Grace să coboare de pe perete portretul unchiului său şi să... — Cecil! a strigat. Servitorul şi-a făcut imediat apariţia. — Portretul, a spus scurt Thomas. Cel al unchiului meu. Servitorul era uluit: — Cel pe care tocmai l-am urcat... — Da. în salon. Cum Cecil nu se mişca suficient de rapid, Thomas a strigat la el: acum!

92

JULIA QUINN

A simţit o mînă atingîndu-i cu blîndeţe braţul. Era Grace, care încerca să-l liniştească. — Te rog, lasă-mă să-ţi explic. — Ştiai? a întrebat-o el. — Da, i-a răspuns ea, dar... Nu-i venea să creadă. Grace. Singura persoană de la care aştepta deplină onestitate. — De aseară? a încercat el să limpezească lucrurile, amintindu-şi cît de mult preţuise acea seară. Viaţa lui ducea o lipsă acută de prietenii pure, adevărate. Acel moment, pe scară, aşa bizar cum fusese, i se păruse a fi unul dintre ele. Aşa se explica, şi-a spus, sentimentul de vinovăţie de pe chipul ei. — Ştiai încă de aseară? — Da, Thomas, dar... — De ajuns! a răbufnit el. în salon! Toată lumea! Grace a mai încercat să-i spună ceva, dar a ignorat-o. Audley, blestematul lui de văr, părea fericit ca un cintezoi. Iar bunica - ei bine, cine putea să ştie la ce se gîndea în clipa aceea? Arăta de parcă ar fi fost chinuită de dispepsie - dar de fapt aşa arăta mai mereu. Acum, însă, îl privea pe Audley cu o intensitate înspăimîntătoare. De cealaltă parte, Audley nu părea să-i observe privirea. Era prea ocupat să-i facă ochi dulci lui Grace. Care părea foarte nefericită. Ei bine, aşa şi trebuia! Thomas a înjurat printre dinţi şi a închis cu zgomot uşa în urma lui, după ce toţi ceilalţi intraseră deja. Audley a ridicat mîinile şi a înclinat uşor capul.

LOGODNICA DUCELUI

93

— Crezi că ai putea să...? — Pentru numele lui Dumnezeu! a m urm urat Thomas. A luat un deschizător de scrisori de pe cea mai apropiată măsuţă, l-a prins pe Audley de mîini şi, cu o mişcare furioasă, i-a tăiat legăturile. — Thomas, a spus Grace aşezîndu-se în faţa lui şi aproape implorîndu-1 din priviri. Ar trebui să mă laşi să-ţi vorbesc cîteva clipe înainte de a... —înainte de ce? a strigat Thomas. înainte de a afla că a mai apărut încă un alt văr de mult pierdut, dorit sau nu de Coroană? — Nu ştiu dacă este vorba de Coroană în cazul meu, a spus Audley. Dar cu siguranţă e vorba de cîţiva m agistraţi. Şi de un vicar sau doi. S-a întors spre bătrînă. Tîlhăria la drumul m are nu e considerată o ocupaţie prea onorabilă. — Thomas... Tulburată, Grace a aruncat o privire spre bătrînă, care făcuse ochii mari. Domnule, s-a corectat ea. Trebuie să ştii ceva. — Adevărat, a răspuns el tăios. Ca de exemplu, care îmi sînt prietenii şi confidenţii adevăraţi. Grace a pălit, de parcă prim ise o lovitură, dar Thomas nu s-a lăsat deloc im presionat. Avusese tot timpul din lume să-l pună la curent, cu o noapte în urmă. Nu ar fi trebuit să facă fată acestei situaţii complet nepregătit. — îţi sugerez să i te adresezi cu mai mult respect domnişoarei Eversleigh, i-a spus Audley. Thomas a împietrit. Cine naiba se credea? *

j

94

JULIA QUINN

— Te rog să mă scuzi. Audley a plecat uşor capul într-o parte şi a părut să-şi treacă limba peste dinţi înainte de a răspunde: — Nu eşti obişnuit să vorbeşti ca un bărbat adevărat, nu-i aşa? Ceva necunoscut a pus stăpînire pe Thomas. Ceva negru, plin de furie, cu muchii ascuţite şi dinţi fierbinţi, într-o fracţiune de secundă era la gîtul lui Audley. S-au prăbuşit amîndoi cu zgomot, rostogolindu-se pe covor şi oprindu-se în picioarele unei mese. Cu mare satis­ facţie, Thomas s-a trezit deasupra noului său verişor, cu o mînă în gîtul acestuia iar cu cealaltă transformată parcă într-o armă mortală. — Opriţi-vă! a strigat Grace dar Thomas nici nu a sim ţit cînd ea l-a prins de braţ. A fost împinsă cît-colo iar pumnul lui a aterizat în bărbia lui Audley. Numai că acesta era un oponent de temut. în toţi aceşti ani învăţase să se bată murdar, a înţeles prea tîrziu Thomas. Cu o mişcare abilă, el i-a tras un cap în bărbie lui Thomas, ameţindu-1 pentru cîteva clipe, suficiente ca poziţiile să se inverseze. — Să... nu... mă... mai... loveşti... niciodată! a strigat Audley, marcînd fiecare cuvînt cu o nouă lovitură. Thomas a reuşit să-şi elibereze cotul şi i l-a înfipt lui Audley în stomac, fiind răsplătit cu un geam ăt înfundat. — Opriţi-vă! Amîndoi! Grace a reuşit să se interpună între ei. Probabil că doar aşa putea opri bătaia. Thomas abia dacă a avut timp să se oprească cu pumnul în aer ca să nu o pocnească în faţă. *

*

*

LOGODNICA DUCELUI

95

— Ar trebui să vă fie ruşine, le-a spus ea. Thomas ar fi încuviinţat, dar încă nu putea vorbi pentru că respira greu. Abia atunci a înţeles că de fapt ea i se adresa numai lui şi a sim ţit pe dată nevoia să o facă să se simtă stînjenită, ca să-şi plătească poliţa. — Poate că ai vrea să te dai jos de pe... S-a uitat spre mijlocul său, acolo unde stătea ea acum. — Oh! a tresărit Grace şi a sărit ca arsă. Nu a dat însă drumul braţului lui Audley, aşa că a reuşit în sfîrşit să-i descleşteze. Pe de altă parte, Audley părea încîntat să fie atît de aproape de ea. — îmi oblojeşti rănile, te rog? a întrebat-o încercînd să semene cu un căţeluş bătut. — Nu ai nici un fel de răni, i-a răspuns ea tăios, după care s-a uitat spre Thomas, care se ridicase deja. Şi nici tu. Thomas şi-a frecat bărbia, gîndindu-se că pînă pe în serat aveau să-i dovedească contrariul. în clipa aceea, bunica a decis că sosise timpul să intervină - ei da, ea era chiar persoana cea mai potrivită pentru a da lecţii de bună purtare. Nu a fost deloc surprinzător că primele cuvinte au fost: — Cere-ţi imediat scuze! Este oaspete în casa noastră! ~ î n casa mea. Bătrîna s-a schimbat la faţă. Era singurul avantaj pe care îl avea asupra ei. Locuind acolo, era la discreţia lui.

96

JULIA QUINN

— Este vărul tău primar, i-a spus ea. Dat fiind că nu avem atît de multe rude apropiate, aş fî crezut că te vei arăta nerăbdător să-l reprim eşti în familie. Poate că lucrurile chiar ar fi stat aşa, şi-a spus Thomas privindu-1 circumspect pe Audley. Numai că îi displăcuse de la prima vedere, detestase zîmbetul lui încrezut, insolenţa atent studiată. îi ştia prea bine pe cei de teapa lui. Audley nu ştia ce însemnau datoria şi responsabilităţile — şi mai avea tupeul să intre trium fător în acea casă şi să critice? Mai mult decît atît, cine îi putea garanta că Audley era cu adevărat vărul lui? Thomas a strîns din pumni, încercînd să se calmeze. — Poate cineva să-mi explice, a spus abia stăpînindu-şi furia din glas, cum de a ajuns acest bărbat în salonul meu? Prima reacţie: tăcere. Fiecare aştepta de la celălalt să spună ceva. într-un final, Audley a ridicat din umeri şi a arătat spre bătrînă: — Ea m-a răpit. Thomas s-a întors încet spre bunica lui: — L-ai răpit, a repetat. Nu pentru că ar fi fost greu de crezut, ci dimpotrivă. —Aşa este, a recunoscut ea. Şi aş face-o din nou. Thomas s-a uitat spre Grace. — Este adevărat, a confirmat şi ea. După care - la naiba! - s-a întors spre Audley şi i-a spus: îmi pare rău. — Scuzele sînt acceptate, a spus el cu o eleganţă demnă de orice salon.

LOGODNICA DUCELUI

97

Probabil că pe chipul lui Thomas se citea dezgustul, pentru că, atunci cînd l-a privit, Grace a adăugat: —Ea l-a răpit pe el! Thomas a dat ochii peste cap. Nu mai avea chef să discute despre asta. — Şi m-a obligat să iau parte, a murmurat Grace. — L-am recunoscut, aseară, a spus răspicat bătrîna. — în întuneric? — Chiar şi la adăpostul măştii, i-a răspuns ea cu mîndrie. Este bucăţică ruptă din tatăl lui. Vocea, rîsul, toate îmi amintesc de el. Acum se explicau toate, bineînţeles. Portretul, starea ei de cu o noapte în urmă. Thomas a respirat adînc şi a închis ochii, încercînd să dea dovadă de compasiune. — Bunico, a spus, ceea ce însem na deja foarte mult, pentru că de obicei i se adresa cu tu - înţeleg că încă îţi mai jeleşti fiul... — Pe unchiul tău, l-a corectat ea. Deşi lui îi era greu să se gîndească astfel la el, de vreme ce nu-1 cunoscuse. — Dar au trecut treizeci de ani de la moartea lui. — Douăzeci şi nouă, l-a corectat ea. Thomas şi-a întors privirea spre Grace. Nici el nu ştia de ce: căuta ajutor? înţelegere? Ea i-a zîmbit ca şi cum şi-ar fi cerut scuze dar a rămas tăcută. S-a întors din nou spre bunica lui:

98

JULIA QUINN

—A trecut mult timp. Amintirile se estompează. — Nu şi ale mele, i-a răspuns ea. Şi în nici un caz cele legate de John. Pe tatăl tău l-aş uita oricînd, pe deplin... — Aici sîntem de acord, a întrerupt-o Thomas. Cecil! a strigat din nou, strîngînd şi mai tare pumnii, ca să nu fie tentat să sugrume pe cineva. Unde e bleste­ matul de tablou? Trecuse mult timp de cînd îl trimisese pe servitor să-l aducă. Era o treabă cît se putea de simplă. Doar bunica nu avusese timp să-l atîrne deja pe peretele din camera ei. — Da, domnule! a auzit o voce venind dinspre hol şi pentru a doua oară în acea după-amiază, tabloul s-a clătinat periculos atunci cînd doi servitori au încercat să dea colţul. — Lăsaţi-1 oriunde, le-a spus Thomas. Cei doi au găsit un loc liber şi au aşezat portretul pe podea, sprijinit de perete. Pentru a doua oară în aceeaşi zi, Thomas s-a trezit privind lung chipul răposatului său unchi John. Numai că de data aceasta lucrurile stăteau complet diferit. De cîte ori nu trecuse pe lîngă el, fără să se obosească să-l studieze cu atenţie? Şi de ce ar fi făcut-o? Nu-1 cunoscuse, nu avusese nici un motiv să caute trăsături familiare. Dar acum... Grace a fost prima care a exclamat: — Dumnezeule! Thomas îl privea şocat pe Audley. Era leit portretul.

LOGODNICA DUCELUI

99

—înţeleg că acum sînteţi cu toţii de acord cu mine, a spus bunica. — Cine eşti? a şoptit Thomas, holbîndu-se la cel care nu putea fi altul decît vărul său primar. — Numele meu, a ezitat acesta, neputînd să-şi ia ochii de la portret... Numele meu com plet este John Augustus Cavendish-Audley. — Cine erau părinţii tăi? a murm urat Thomas. Cum nu a prim it nici un răspuns, a vorbit ceva mai tare: cine a fost tatăl tău? Audley a întors capul, ca ars. — Cine naiba crezi că a fost? Lumea lui Thomas se prăbuşea în jurul lui. Fiecare clipă, fiecare amintire, fiecare respiraţie care îl făcuse să creadă că ştia cine era - toate acestea dispăreau, lăsîndu-1 singur, descoperit, sărac. — Părinţii tăi, a spus cu vocea tremurînd. Au fost căsătoriţi? — Ce încerci să insinuezi? a m îrîit Audley. — Te rog, a spus Grace aşezîndu-se din nou între ei. Nu ştie. L-a privit pe Thomas iar acesta a ştiut ce încerca să-i spună. Audley nu ştia dacă era sau nu fiu legitim. Grace i-a cerut scuze din priviri. Pentru că trebuia să lim pezească lucrurile. Nu puteau ţine acest lucru secret, indiferent de consecinţe. A spus: — Cineva ar trebui să-i explice domnului Audley... — Cavendish, a corectat-o imediat bătrîna.

100

JULIA QUINN

— Domnului Cavendish-Audley, a continuat Grace cu diplomaţie. Cineva trebuie să-i spună că... că... Se uita disperată de la unul la altul, iar într-un final s-a oprit asupra chipului uimit al lui Audley: tatăl tău bărbatul din tablou - dacă este cu adevărat tatăl tău... a fost fratele m ai mare. Nimeni nu a scos vreun cuvînt. Grace şi-a dres glasul: — Deci... dacă părinţii tăi au fost căsătoriţi legal... — Au fost, a spus imediat Audley. — Da, bineînţeles. Adică nu... Adică... — Ceea ce vrea ea să spună, a intervenit Thomas, care ajunsese la capătul puterilor, este că, dacă eşti fiul legitim al lui John Cavendish, atunci tu eşti ducele de Wyndham. După care a aşteptat. Nici el nu ştia exact ce anume. — Nu, a spus într-un final Audley, aşezîndu-se pe cel mai apropiat scaun. Nu. —Vei rămîne aici, a spus bătrîna, pînă ce lucrurile vor fi lămurite complet. — Nu, a repetat Audley, cu mai multă convingere. Nu rămîn. — Ba da, i-a răspuns ea. Altfel te voi da pe mîna autorităţilor, pentru că eşti un hoţ. — N-ai face una ca asta! a răbufnit Grace. S-a întors spre bărbatul în chestiune: nu ar face niciodată aşa ceva. Mai ales acum, cînd crede că eşti nepotul ei.

LOGODNICA DUCELUI

101

— Taci! s-a răstit la ea bătrîna. Nu ştiu ce îţi închipui tu că faci, domnişoară Eversleigh, dar nu faci parte din familie şi deci nu ai ce căuta în această încăpere, cu noi. Thomas a făcut un pas înainte, gata să intervină, dar Audley i-a luat-o înainte şi s-a ridicat, cu spatele drept şi privirea dură. Pentru prima oară, Thomas l-a crezut: chiar fusese în armată. Pentru că a arătat exact ca un ofiţer atunci cînd a dat ordin: — Să nu-i mai vorbeşti niciodată aşa! Bătrîna a ezitat, uimită că i se vorbea de o asemenea manieră. — Sînt bunica ta, i-a răspuns într-un tîrziu. Audley s-a uitat în ochii ei: — Asta rămîne de văzut. — Poftim? a izbucnit Thomas, care nu se mai putea stăpîni. Audley l-a privit cu răceală. — Vrei să spui că tu nu crezi că ai fi fiul lui John Cavendish? Bărbatul a ridicat din umeri, aducînd din nou cu vagabondul de la început. — Sincer să fiu, nu cred că-mi doresc să fac parte din clubul vostru atît de fermecător. — Nu ai de ales, i-a răspuns bătrîna. Audley a privit-o pieziş: —Atît de iubitoare! De atentă! O adevărată bunică din poveşti.

102

JULIA QUINN

Grace a scos un sunet înfundat - sunetul pe care Thomas l-ar fi scos la rîndul lui, într-o altă împrejurare. Ba nu - ar fi rîs de-a dreptul. Nu şi acum. Nu cînd un potenţial uzurpator se afla în mijlocul salonului său. — Alteţă, a spus timid Grace, dar el nu avea chef să o asculte. Nu voia să audă nimic: nici părerile celorlalţi, nici sugestiile, nimic. Dumnezeule, se uitau cu toţii la el, aşteptau să ia o decizie, ca şi cum el ar fi condus ostilităţile. Hai, că asta era bună! Nici m ăcar nu mai ştia cine era. Un nimeni, din cîte se părea. în nici un caz nu era capul familiei. — Wyndham, a început bunica. — Taci! a repezit-o el. A strîns din dinţi, atent să nu dea vreun semn de slăbiciune. Ce naiba trebuia să facă în continuare? S-a întors spre Audley - ar fi trebuit, totuşi, să se gîndească la el ca la un Cavendish. Sau, Doamne-fereşte, ca la un Wyndham: ar trebui să rămîi. Dumnezeule, nu-i venea să creadă că spusese asta. Va trebui să lămurim situaţia. Audley nu i-a răspuns pe loc, iar cînd a făcut-o, vocea îi era la fel de epuizată cum se simţea şi Thomas: —Ar putea cineva să-mi explice...? A făcut o pauză şi şi-a apăsat tîmplele cu degetele. Thomas îl înţelegea prea bine. Şi pe el îl durea îngrozitor capul. Să-mi explice arborele genealogic? a term inat într-un final întrebarea.

LOGODNICA DUCELUI

103

— Am avut trei fii, i-a răspuns printre dinţi bătrîna. Pe Charles, cel mai mare, pe John, mijlociul şi pe Reginald. Tatăl tău a plecat în Irlanda imediat după căsătoria lui Reginald. Şi-a ţuguiat buzele a dezgust şi a arătat spre Thomas: cu mama Iui. — Era fiică de negustor, a spus Thomas. La naiba, doar nu era un secret! Tatăl ei era proprietar de fabrici. Multe fabrici. Ce ironie! Acum sînt toate ale noastre. Bătrîna nu a părut să-i dea deloc atenţie. îl privea doar pe Audley. —în iulie 1790, am primit vestea morţii lui. Un an mai tîrziu, soţul meu şi fiul meu cel mare au murit de friguri. Eu am scăpat ca prin minune. Fiul nostru cel mic nu locuia la Belgrave, aşa că a scăpat. Charles nu era căsătorit şi nu aflasem că John ar fi avut vreun urmaş. Drept pentru care Reginald a devenit duce. A făcut o scurtă pauză, după care a adăugat: nimeni nu se aştepta la asta. Toată lumea s-a întors spre Thomas. Minunat! Nu a spus nimic. Bătrîna nu merita un răspuns din partea lui. — Rămîn, a spus într-un sfîrşit Audley. Chiar dacă avea un ton resemnat, ca şi cum nu ar fi avut de ales, Thomas nu s-a lăsat păcălit. Era un tîlhar, pentru numele lui Dumnezeu! Un hoţ căruia i se oferea şansa legală de a pune mîna pe cel mai înalt titlul nobiliar din ţinut. Ca să nu mai vorbim de averile care îl însoţeau. — Foarte bine, a spus bătrîna, împreunîndu-şi mîinile. Acum va trebui să... — Mai întîi, a întrerupt-o Audley, va trebui să mă întorc la han, să-mi iau lucrurile. S-a uitat în jur, prin

104

JULIA QUINN

salon, ca şi cum i-ar fi ironizat opulenţa: cît ar fi ele de sărăcăcioase. — Prostii! a spus bătrîna privind la hainele lui. O să-ţi înlocuim întreaga garderobă. Cu lucruri de calitate, dacă mi-e permis să adaug. — Nu ţi-am cerut permisiunea, i-a răspuns cu răceală Audley. — Şi totuşi... —în plus, va trebui să le explic situaţia asociaţilor mei. Thomas a dat să intervină. Nu-1 putea lăsa pe Audley să răspîndească zvonuri peste tot. într-o săptămînă veştile s-ar fi răspîndit în toată Anglia. Nici nu mai conta dacă erau sau nu adevărate. Nimeni nu-1 va mai judeca la fel. Toată lumea va şuşoti pe la spatele lui. Poate că nu era adevăratul duce. A revendicat altcineva titlul, n-ai auzit? Sprijinit chiar de propria bunică. Un coşmar în toată regula. — Nu voi spune în nici un caz adevărul, a adăugat Audley privind în direcţia lui. Thomas se simţea nelalocul lui. Nu crezuse că putea fi într-atît de uşor de citit. Mai ales de către bărbatul acela. — Să nu dispari, i-a spus bătrîna. Te asigur că vei regreta. — Nu e cazul să ne facem griji, a dat glas Thomas la ceea ce ştiau deja cu toţii. Cine ar dispărea atunci cînd ar putea pune mîna pe un ducat? Audley nu părea deloc amuzat. Iar lui Thomas nici că-i păsa. — Te însoţesc, i-a spus Thomas. Trebuia să-l cunoască mai bine. Să-l vadă cum se purta atunci cînd

LOGODNICA DUCELUI

105

nu avea prin preajmă o femeie pe care să încerce să o vrăjească. Audley i-a zîmbit ironic şi a ridicat o sprinceană - Dumnezeule, era de-a dreptul înspăim întător! exact aşa cum făcea bătrîna. — Să-mi fac griji pentru siguranţa mea? a şoptit. Thomas s-a străduit din toate puterile să nu răspundă. Nu era cazul să sară din nou la bătaie. Dar insulta era grea. Toată viaţa lui pusese mai presus de orice numele de Wyndham. Titlul, m oştenirea, pămînturile, toate avuseseră prioritate în faţa lui Thomas Cavendish, un gentleman născut în Lincolnshire, care iubea muzica dar ura opera, care prefera să călărească în loc să călătorească cu trăsura, chiar şi pe vreme rea, care adora căpşunile, mai ales servite cu cremă de vanilie, care terminase Cambridge-ul ca şef de promo­ ţie şi care ar fi putut recita toate sonetele lui Shakespeare dar nu o făcuse niciodată. Acum nu mai conta că găsea satisfacţie în munca manuală sau că nu tolera ineficienţa. Şi nimănui nu-i păsa că nu-i plăcuse niciodată vinul de Porto. Sau că a priza tutun i se părea un obicei idiot. Nu, cînd trebuise să ia o decizie - indiferent care - nimic din toate astea nu mai contase. Era un Wyndham. Foarte simplu. Şi, aparent, complicat deopotrivă. Pentru că loialitatea faţă de nume şi m oştenirea sa era de la sine înţeleasă. Făcea întotdeauna doar ce trebuia, ce se cădea. Pentru că el era ducele de Wyndham. Iar acum »

106

JULIA QUINN

era posibil să fie nevoit să-i încredinţeze numele lui unui străin. Asta însemna că era liber? Că putea face orice dorea, fără să ţină seama de consecinţe? Că putea să jefuiască trăsuri şi să necinstească virgine? Să facă tot ce făceau şi bărbaţii lipsiţi de scrupule? Nu era posibil. Ar fi fost prea mult. Audley s-a întors apoi spre Grace, i-a zîmbit şi a spus: — Sînt o am eninţare la adresa identităţii lui. Orice om rezonabil ar avea dubii în ceea ce priveşte siguranţa sa. — Te înşeli, i-a spus Grace lui Audley, iar pe Thomas l-a alinat fervoarea din tonul ei. îl judeci greşit. Ducele... S-a oprit pentru un moment, dar şi-a în­ dreptat umerii şi a continuat: este cel mai onorabil om din cîţi am cunoscut. Nu ar permite să păţeşti vreun rău atunci cînd sînteţi împreună. — Te asigur, a spus şi Thomas privindu-şi cu răceală vărul, că nu voi fi violent. Chiar dacă aş avea asemenea porniri. Grace s-a întors spre el, furioasă: —Ce lucru îngrozitor ai spus! După care a adăugat în şoaptă, ca doar el să o audă: şi asta după ce ţi-am luat apărarea. —A fost sincer, a spus Audley. Cei doi s-au privit în ochi. Ajunseseră la un arm istiţiu tacit. Urmau să meargă împreună la han. Fără întrebări, fără să-şi dea cu părerea... chiar fără săşi vorbească, dacă nu era neapărat necesar. Lucru care-i convenea de minune lui Thomas.

Capitolul 7

— Ţi s-a înnegrit ochiul. A fost primul lucru pe care l-a spus Audley, la vreo oră după plecarea lor. — Iar tu ai obrazul vînăt. Erau aproape de hanul la care trăsese Audley aşa că îşi îndemnaseră caii la pas. Audley călărea unul din caii de la grajdurile Belgrave. Şi era un călăreţ înnăscut - nu s-a putut Thomas abţine să nu constate. Audley şi-a dus mîna la obraz. L-a bătut uşor, cu trei degete. — Nu am nimic, a spus. în nici un caz nu arată ca ochiul tău. Thomas l-a privit superior. De unde ştia asta? Obrazul arăta chiar foarte rău. Audley a adăugat: — în trecut, am fost împuşcat în braţ şi înjunghiat în picior. Tu? Thomas nu a scos nici un cuvînt. A strîns doar din dinţi. — Nu am nimic, a repetat Audley şi a privit în depărtare, spre curba care se zărea. Erau aproape de hanul poştei. Thomas cunoştea bine zona. La naiba, era proprietarul a jum ătate din tinut! *

108

JULIA QUINN

Sau crezuse că era proprietar. Pentru cît timp, încă? Poate că nu el era adevăratul duce de Wyndham. Dacă se dovedea că era doar un Cavendish oarecare? Unul dintre nenumăraţii veri? Ţinutul era plin de astfel de rude, verişori de gradul doi sau trei. Era o întrebare interesantă. „Interesant” era cuvîntul potrivit, ca să nu cumva să izbucnească întrun rîs isteric. Dacă nu era duce de Wyndham, atunci cine naiba era el? Avea vreo proprietate? Vreo bucată de pămînt pe care să o considere a lui? Mai era încă logodit cu Amelia? Dumnezeule mare! S-a uitat peste umăr la Audley, care privea orizontul liniştit, netulburat. Şi ea avea să fie tot a lui? Pămînturi, titlu, pînă la ultimul penny—şi ce să vezi? Hai să discutăm şi despre logodnică, dacă tot a venit vorba! judecînd după reacţia lui Grace, Amelia avea să se îndrăgostească în doi timpi şi trei mişcări, la prima vedere. A pufnit, exasperat. Lucrurile erau din ce în ce mai sumbre. — Eu îmi iau o halbă, a spus. — Bere? Audley părea surprins, de parcă nu s-ar fi aşteptat ca ducele de Wyndham să bea ceva atît de plebeu. — Cît timp tu faci ce ai de făcut. L-a privit cu coada ochiului. Sper că nu te aştepţi să te ajut să-ţi împachetezi lenjeria.

LOGODNICA DUCELUI

109

— Doar dacă ai un fetiş pentru indispensabilii altor bărbaţi, i-a răspuns Audley. Departe de mine să doresc să-ţi răpesc vreo plăcere. — Să nu mă faci să te lovesc din nou, i-a spus Thomas, căutîndu-i privirea. — Ai pierde. — Ai muri. — Nu de mîna ta, a mormăit Audley. — Ce-ai spus? — Tu eşti ducele, încă, a ridicat Audley din umeri. Thomas a strîns cu putere hăţurile. Ştia exact ce voia Audley să spună, dar sim ţea nevoia să audă cuvintele din gura lui. — Vrei să spui că... Audley s-a întors. Părea liniştit, stăpîn pe el, lucru care l-a înfuriat pe Thomas. Pentru că Audley era - sau cel puţin părea - acum exact cum era el de obicei. Nu şi acum. Inima îi bătea cu putere, palmele îl mîncau, lumea părea să se învîrtă cu el. Nu era el. El nu-şi pierdea niciodată cumpătul. Aproape că-i era team ă să închidă ochii. Pentru că, atunci cînd îi va deschide, s-ar putea ca cerul să fie verde iar caii să-i vorbească în franceză. Audley a adăugat, după cîteva momente: — Eşti duce de Wyndham. Legea este de partea ta, întotdeauna. Thomas chiar ar fi vrut să-l pocnească. Au ajuns la han. I-a dat hăţurile unui rîndaş care le-a alergat în întîmpinare. Era Bobby, îl cunoştea de

110

JULIA QUINN

mulţi ani. Părinţii lui erau arendaşi, oameni oneşti, muncitori, care insistau să le aducă un coş cu prăjituri de fiecare Crăciun, deşi familia Cavendish nu ducea lipsă niciodată de nimic. —Alteţa Voastră, a spus Bobby, respirînd greu din cauza efortului. — Să ai grijă de ei, bine? Thomas a făcut un semn şi spre calul lui Audley iar băiatul i-a luat im ediat hăţurile. — Cel mai bine, Alteţă. — Nu i-aş încredinţa altcuiva. Thomas i-a aruncat o monedă. Ne întoarcem peste... o oră? S-a uitat spre Audley. — Nici măcar. S-a întors spre băiat şi l-a privit în ochi, lucru care l-a surprins pe Thomas: nu erai aici ieri. — Nu, domnule, i-a răspuns Bobby. Lucrez doar cinci zile pe săptămînă. Thomas era cel care avea grijă ca hangiul să prim ească o sumă de bani, lună de lună, pentru ca servitorii mai tineri să aibă o zi liberă în plus. Doar el şi hangiul ştiau despre asta. —Ai văzut-o pe Lucy? — Lucy? Thomas asculta cu interes. Armăsarul acela castrat, negru? —Ai un arm ăsar castrat pe nume Lucy? a întrebat Thomas. — Este o poveste mai lungă, i-a răspuns Audley lui Thomas. — E o frumuseţe! a spus Bobby, cu ochi rotunzi de admiraţie. Thomas era amuzat. Bobby fusese

LOGODNICA DUCELUI

111

dintotdeauna pasionat de cai, iar Thomas se gîndise să-l angajeze cîndva să se ocupe de grajdurile de la Belgrave. — Ţin mult la el, a spus Audley. Mi-a salvat viaţa de cîteva ori. — Adevărat? Bobby făcuse ochii mari. — Adevărat. Napoleon nu are nici o şansă în faţa unor arm ăsari britanici ca acesta. S-a uitat spre grajd. E bine? — L-am adăpat chiar eu. Şi l-am periat. în timp ce Audley se ocupa de aranjam ente pentru ca armăsarul său cu nume ridicol să fie pregătit de drum, Thomas s-a îndreptat spre salon. Poate că îl dispreţuia ceva mai puţin pe Audley acum - cel care arată atîta respect pentru calul său trebuie respectat la rîndul său - dar chiar şi aşa, o halbă de bere nu avea cum să-i strice într-o zi ca aceea. îl cunoştea bine pe hangiu. Harry Gladdish copilărise la Belgrave, tatăl lui fusese ajutorul celui care se ocupase de grajduri. Tatăl lui Thomas îl considerase un tovarăş potrivit de joacă pentru fiul lui — şi, din cauza diferenţei de rang, nu era cazul să se pună vredată problema cine era şeful. — Mai bine un fiu de argat decît unul de negustor, obişnuia să spună adesea tatăl său. De obicei în faţa mamei sale, care era fiică de negustor. Şi totuşi, Harry şi Thomas se certau frecvent pe „postul” de şef. Şi aşa deveniseră şi buni prieteni. Cu

112

JULIA QUINN

anii, drumurile lor se despărţiseră - tatăl lui Thomas îi perm isese lui Harry să ia parte la lecţiile de acasă, împreună cu acesta, dar nu se arătase dispus să-i plătească educaţia pe mai departe. Thomas studiase apoi la Cambridge şi la Eton, după care locuise un timp la Londra. Harry rămăsese în Lincolnshire şi preluase hanul tatălui său, cumpărat cînd soţia acestuia primise o m oştenire neaşteptată. Chiar dacă acum erau mai mult ca niciodată conştienţi de deosebirile de rang, prietenia din copilărie se dovedise durabilă. — Harry, a spus Thomas şi s-a aşezat pe un scaun, la bar. —Alteţa Voastră, a spus Harry, zîmbind ironic, aşa cum făcea de fiecare dată cînd i se adresa cu titlul nobiliar. Ce bine arată ochiul! i-a spus în treacăt. Mi-a plăcut întotdeauna nuanţa aceasta vineţie. Are un aer regal. Thomas ar fi vrut să-i dea un răspuns pe măsură dar nu şi-a bătut prea mult capul. — 0 halbă? l-a întrebat Harry. — Din cea mai bună bere. Harry i-a turnat berea şi a aşezat halba pe bar. —Arăţi ca naiba, i-a spus direct. Bunica? Harry o ştia prea bine pe bunica lui. — Printre altele, i-a răspuns vag Thomas. — Logodnica? Thomas a clipit. Nu se gîndise mai deloc la Amelia în după-amiaza aceea, lucru remarcabil, ţinînd cont că aproape că o tăvălise prin iarbă cu doar şase ore în urmă.

LOGODNICA DUCELUI

113

— Ai logodnică, i-a am intit Harry. Cam atît de înaltă... A făcut un semn prin aer. Era ceva mai înaltă de atît, şi-a spus Thomas, absent. — E blondă, deloc plinuţă, dar... — Destul! a răbufnit Thomas. Harry a zîmbit. — înseamnă că are legătură cu logodnica ta. Thomas a luat o înghiţitură de bere, hotărît să-l lase să creadă asta. — E complicat, a spus într-un final. Harry s-a sprijinit de bar şi a clătinat din cap, înţelegător: — întotdeauna este. Numai că Harry se căsătorise la nouăsprezece ani cu prima lui iubită iar acum avea şase copii care mişunau prin casa din spatele hanului, aşa că Thomas nu era prea convins că era cel mai potrivit pentru a da sfaturi în dragoste. — Chiar ieri, am avut un client care... a început Harry. Thomas urma să aibă parte de o poveste tristă de iubire... Şi-a băut berea şi l-a ascultat, fără să-i dea prea mare atenţie. Cînd a luat ultima înghiţitură şi-a dat seama că nicicînd în întreaga lui viaţă nu mai fusese atît de recunoscător pentru că cineva sporovăise fără încetare. Atunci şi-a făcut apariţia domnul Audley.

114

JULIA QUINN

Thomas se uita la halba goală, întrebîndu-se dacă să mai comande una. Pe care să o dea imediat pe gît. Ei da, asta era o idee foarte bună. — Bună seara, domnule! i-a strigat Harry. Ce-ţi face capul? Thomas a ridicat privirea. Harry îl cunoştea, deci? — Mult mai bine, i-a răspuns Audley. — I-am dat azi-dim ineaţă din mixtura mea specială, i-a explicat Harry lui Thomas. Şi-a întors privirea din nou spre Audley. Funcţionează întotdeau­ na. întreab-o pe Alteţa Sa. — O foloseşte chiar şi el? a întrebat Audley. Thomas l-a privit tăios. Harry nu i-a răspuns. Surprinsese schimbul de priviri dintre ei. — Vă cunoaşteţi? — Mai mult sau mai puţin, i-a răspuns Thomas. — Mai puţin, mai degrabă, a adăugat Audley. Harry l-a privit pe Thomas. Ochii li s-au întîlnit o secundă, încărcaţi de sute de întrebări dar şi liniştindu-1 totodată. Dacă va avea nevoie de el, Harry va fi mereu acolo. — Trebuie să mergem, a spus Thomas împingînd scaunul înalt, de bar. S-a întors spre Harry şi l-a salutat cu o mişcare a capului. — Sînteţi împreună? a întrebat Harry surprins. — Este un prieten mai vechi, a spus Thomas. A mormăit, mai degrabă. Harry nu l-a în treb at unde se cunoscuseră. Ştia întotdeauna ce întrebări să pună şi ce nu. *

j

LOGODNICA DUCELUI

115

S-a întors spre Audley: — Nu ai pomenit că l-ai cunoaşte pe duce. Audley a ridicat din umeri. — Nu m-ai întrebat. Harry a părut să-i cîntărească cuvintele. S-a întors apoi spre Thomas. — Drum bun, domnilor! Thomas a plecat capul în semn de răspuns, apoi s-a îndreptat spre uşă, lăsîndu-1 pe Audley să-l urmeze. — Eşti prieten cu hangiul, a spus Audley de îndată ce au ieşit din han. Thomas s-a întors şi i-a zîmbit larg, fals: — Sînt un tip prietenos. A fost ultimul lucru pe care şi l-au mai spus tot drumul. Cînd mai aveau numai cîteva minute pînă la Belgrave, Audley a spus: — Avem nevoie de o poveste. Thomas l-a privit întrebător. — Bănuiesc că nu vrei să se ştie că sînt vărul tău fiul fratelui mai mare al tatălui tău, mai exact - pînă ce nu vei avea dovezi. — Adevărat, i-a răspuns Thomas. Părea deranjat, dar era numai pentru că nu-i venise lui această idee, mai devreme. Privirea pe care i-o arunca acum Audley era de-a dreptul enervantă. Iar zîmbetul lui era mai degrabă un rictus. — Să spunem că sîntem prieteni vechi, atunci? — De la universitate?

116

JULIA QUINN

— Păi... nu. Boxezi? -N u . — Scrimă? — Ca un maestru. — Eu, acceptabil, i-a răspuns ridicînd din umeri. — Perfect. Asta va fi povestea noastră. Ne-am antrenat împreună. Cu ani în urmă. Thomas continua să privească numai înainte. Belgrave se zărea în depărtare. — Să-mi spui dacă mai doreşti să te antrenezi. — Ai echipament? — Orice ţi-ai putea dori. Audley a privit la rîndul lui Belgrave, care părea un căpcăun uriaş în bătaia ultimelor raze de soare. — Şi tot ce nu ţi-ai dori, îmi imaginez. Thomas nu a scos nici un cuvînt. A descălecat şi ia întins hăţurile unui servitor care aştepta. S-a îndreptat spre casă cu paşi mari, nerăbdător să-l lase în urmă pe cel pe care îl însoţise. Şi să uite de el, dacă era posibil. Ce frumoasă era viaţa lui, cu douăsprezece ore în urmă! Chiar şi cu opt, de fapt. Cînd tocmai se despărţea de Amelia. Da. Aceasta era graniţa între vechea lui viaţă şi viaţa lui cea nouă. După Amelia, înainte de Audley. Puterile unui duce, indiferent cît ar fi fost de mari, nu aveau să dea timpul înapoi.

LOGODNICA DUCELUI

117

Nu avea cum să fie altul, însă. Era tot bărbatul sofisticat, stăpîn pe sine. Aşa că le-a dat servitorilor cîteva instrucţiuni scurte în ceea ce-1 privea pe Audley şi a intrat în salon, acolo unde îl aşteptau bunica şi Grace. — Wyndham, a spus scurt bătrîna. El a plecat uşor capul. — L-am instalat pe domnul Audley în dormitorul albastru. — Excelentă alegere, i-a răspuns bunica. Repet, însă: nu-i mai spune Audley în prezenţa mea. Nu-i cunosc pe aceşti Audley şi nici nu-mi doresc. — Nu cred să-şi dorească nici ei. Cuvintele fuseseră rostite de însuşi Audley, care intrase fără zgomot în salon. Thomas s-a uitat spre bunica lui. Ea a ridicat o sprinceană, ca şi cum ar fi vrut să-şi marcheze propria măreţie. *

— Mary Audley a fost sora răposatei mele mame, a spus Audley. Ea şi soţul ei, William Audley, m-au luat la ei din ziua în care m-am născut. M-au crescut ca pe copilul lor şi, Ia cererea mea, mi-au dat numele lor. La care nu am de gînd să renunţ. Thomas nu se putea abţine să savureze scena. Audley s-a întors spre Grace, a făcut o plecăciune şi a spus: — Poţi să mi te adresezi cu „domnul Audley”, dacă vrei, domnişoară Eversleigh.

118

JULIA QUINN

Grace a făcut o reverenţă scurtă, după care s-a uitat la Thomas. Pentru ce? îi cerea cumva perm i­ siunea? — Nu te poate concedia pentru că îi spui omului pe nume, i-a răspuns Thomas. Dumnezeule m are, devenea plictisitor! Iar dacă o va face, totuşi, îţi voi oferi o rentă viageră iar pe ea o voi trimite departe, pe cea mai îndepărtată dintre proprietăţi. — Sună tentant, a murmurat Audley. Cît de departe înseamnă asta? Thomas aproape că a zîmbit. Oricît ar fi fost de enervant, Audley avea şi el momentele lui. — Am auzit că în insulele Hebride e plăcut în perioada aceasta a anului. — Eşti dezgustător, i-a şuierat bunica. — De ce o ţin oare lîngă mine? s-a întrebat Thomas cu glas tare, după care s-a apropiat de bufet să-şi toarne ceva de băut. Grace a fost cea care i-a răspuns. Aşa făcea întotdeauna cînd se simţea datoare să-i ia apărarea bătrînei: — Pentru că este bunica ta. —Ah, da. Sîntem rude de sînge, a oftat Thomas. Se spune că ar fi mai gros ca apa. Mare păcat. S-a uitat spre Audley: o să afli curînd. Audley a ridicat din umeri. Sau poate nu. Poate că Thomas doar îşi imaginase asta. Trebuia să scape de acolo, să se îndepărteze de aceşti trei oameni, de tot ce însemnau numele Wyndham sau Cavendish sau

LOGODNICA DUCELUI

119

Belgrave. Sau de toate celelalte cincisprezece titluri de nobleţe care erau lipite de numele lui. S-a întors şi a privit-o pe bunică în ochi: — Misiunea mea se încheie aici. L-am adus acasă pe fiul rătăcitor şi totul e în regulă pe lume. Nu în lumea mea, nu s-a putut abţine să adauge. Dar in lumea cuiva, sigur. — Nici într-a mea, i-a spus Audley, zîmbind leneş, în caz că te-ar interesa. Thomas i-a susţinut privirea. — Nu mă interesează. Audley i-a zîmbit obraznic iar Grace, draga de ea, a părut gata să sară din nou să-i despartă în caz că săreau la bătaie. A dat paharul peste cap dintr-o singură înghiţitură. — Ies puţin. — Unde te duci? l-a întrebat bătrîna doamnă. Thomas s-a oprit în prag. — Nu m-am hotărît încă. Nici nu mai conta. Oriunde. Numai acolo nu.

Capitolul 8

— Nu e Wyndham acolo? Amelia a clipit. Şi-a dus mîna la frunte, să se apere de soare (pentru că boneta nu părea să-i fie de vreun folos în dimineaţa aceea) şi s-a uitat peste drum. — El pare să fie, nu? Milly, sora ei mai mică, care o însoţise la plimbare prin Stamford, s-a aplecat puţin, să vadă mai bine. — Cred că el este. Ce încîntată va fi mama! Amelia a privit speriată peste umăr. Mama, care intrase într-un magazin, o bătuse toată dimineaţa la cap, ca o ciocănitoare. „Cioc, cioc, cioc, Amelia, să faci asta. Cioc, cioc, cioc, Amelia, să nu faci asta, Pune-ţi boneta pe cap, să nu faci pistrui. Aşează-te elegant, altfel ducele nu se va căsători niciodată cu tine." Cioc, cioc, cioc, cioc, cioc. Amelia nu înţelegea care era legătura între postura ei la masă, acasă, la micul dejun, cu indecizia logodnicului ei, care nu fixa o dată pentru nunta lor. De altfel, nu fusese niciodată capabilă să înţeleagă cum de mama lor ştia imediat care din cele cinci fiice ale sale mîncase provizia de marţipan sau dăduse drum cîinilor înăuntru, din greşeală. Sau (şi aici fusese vina ei, trebuia să recunoască) răsturnase oala de noapte. Pe rochia preferată a mamei sale.

LOGODNICA DUCELUI

121

Amelia a clipit des. A privit de cealaltă parte a străzii, la bărbatul pe care i-1 arătase Milly. Nu putea fi Wyndham. Era adevărat, bărbatul semăna mult cu logodnicul ei, numai că... ce term en să folosească? Era cam răvăşit. Iar răvăşit era un cuvînt foarte blînd. — E beat? a întrebat-o Milly. — Nu poate fi Wyndham, i-a răspuns Amelia, sigură pe ea. Pentru că nu-1 văzuse niciodată pe Wyndham clătinîndu-se pe picioare. — Eu chiar cred că... — Nu este el. Dar nu era foarte sigură. Milly a tăcut cîteva clipe, apoi a spus: —Ar trebui să-i spunem mamei. — Nu ar trebui să-i spunem nimic mamei, i-a spus Amelia, întorcîndu-se spre ea. —Au! Amy, mă doare! Amelia i-a eliberat braţul din strînsoare. — Ascultă-mă cu atenţie, Milly. Nu-i spui nimic mamei. Nici un cuvînt. Ai înţeles? Milly făcuse ochii mari. —Şi tu crezi că este Wyndham, deci. Amelia a înghiţit în sec. Nu ştia ce să facă. Părea să fie într-adevăr ducele, iar dacă era aşa, însemna că era de datoria ei să-l ajute. Sau să-l ascundă. Era aproape sigură că el ar fi preferat a doua variantă. —Amelia? a şoptit Milly. Amelia a ignorat-o. Trebuia să se gîndească.

122

JULIA QUINN

— Ce ai de gînd să faci? — Taci! a şoptit Amelia, furioasă. Nu avea prea mult timp la dispoziţie. Mama trebuia să iasă din magazin din clipă-n clipă şi atunci... Dumnezeule, nici nu voia să-şi imagineze scena. Chiar în clipa aceea, bărbatul de pe celălalt trotuar s-a întors şi s-a uitat la ea. A clipit des, de parcă încerca să-şi amintească cine era. S-a împiedicat, s-a îndreptat, apoi s-a împiedicat din nou şi într-un final s-a sprijinit de un zid, căscînd şi frecîndu-se la ochi. — Milly, a spus Amelia încet. Nu-1 părăsea din ochi pe Wyndham - acum era convinsă că el era. Ştii să minţi? Ochii fetei au strălucit. — Fără să clipesc. — Spune-i mamei că m-am întîlnit cu Grace Eversleigh. — Cu prietena lui Elizabeth? — Este şi prietena mea. — Da, dar este mai mult a lui Elizabeth... — Nu contează a cui prietenă este, i-a retezat-o Amelia. Spune-i doar că m-am întîlnit cu Grace şi că ea m-a invitat la Belgrave Castle. Milly a clipit de cîteva ori. Semăna cu o bufniţă, şia spus Amelia. După care Milly i-a răspuns: — La ora aceasta? Atît de dimineaţă? — Milly! — Vreau doar ca povestea să fie credibilă.

LOGODNICA DUCELUI

123

— înţeleg. Da, chiar dacă este dimineaţă. Era cam devreme pentru o vizită de curtoazie, dar Amelia nu vedea altă ieşire. Nu va trebui să dai nici un fel de explicaţii. Mama va comenta puţin, dar atîta tot. — Ai de gînd să mă laşi aici, în stradă? — Nu ţi se întîmplă nimic. — Ştiu asta, a ripostat Milly. Dar mamei nu-i va conveni. Blestem ăţie! Milly avea dreptate. Ieşiseră să-şi cumpere ceva dulce şi trebuiau să se întoarcă împreună. Milly avea şaptesprezece ani şi era perfect capabilă să ajungă şi singură la magazin, dar mama le spunea mereu că fetele cuviincioase nu mergeau nicăieri neînsotite. Amelia a privit rapid peste umăr. Soarele se reflecta în vitrina magazinului, aşa că-i era greu să vadă ce se petrecea înăuntru. — Cred că este tot în spate, a spus Milly. Am auzito spunînd că doreşte să probeze trei rochii. Ceea ce însemna cam opt rochii, dar nu se putea baza pe asta. Amelia şi-a făcut rapid un plan. S-a întors spre Milly. — Spune-i că Grace a trebuit să plece deîndată şi de aceea nu am mai apucat să intru în magazin şi să o informez de schimbarea de program. Spune-i că Grace nu a avut de ales. 0 aştepta doamna. — Doamna, a repetat Milly, ca un ecou. 0 ştiau cu toţii pe doamna. j

124

JULIA QUINN

— Mama nu se va supăra. Ba chiar va fi încîntată, sînt convinsă. Mereu încearcă să găsească un motiv să mă trim ită la Belgrave. Haide, du-te! A înghiontit-o uşurel pe Milly. Nu, nu te duce! Nu încă! Milly o privea nedumerită. —Aşteaptă o clipă. Să-l scot din raza ei vizuală. — Să ieşi tu din raza ei vizuală, a spus Milly. Amelia s-a abţinut cu greu să nu o scuture bine pe sora ei. I-a aruncat o privire dură: — Eşti în stare să faci asta? Milly părea ofensată. — Bineînţeles. — Bine. Amelia a dat scurt din cap. Mulţumesc. A făcut un pas, apoi a spus: să nu te uiţi. —Acum chiar îmi ceri prea mult, i-a răspuns Milly. Amelia şi-a dat seama că nu avea rost să insiste. Dacă situaţia ar fi stat invers, nici ea nu ar fi fost în stare să-şi ferească privirea. — Bine. Doar să nu spui nimic. Nimănui. — Nici măcar lui Elizabeth? — Nimănui. Milly a încuviinţat. Amelia ştia că putea avea încredere în ea. Elizabeth nu era în stare să-şi ţină gura, dar Milly (dacă era motivată corespunzător) era mută ca un peşte. Şi cum Amelia era singura care ştia precis cum de întreaga colecţie de ţigări de foi a lordului Crowland dispăruse, pentru că un ceainic cu apă clocotită se răsturnase nu se ştia cum peste ele... Ei bine, să spunem că Miilly avea motive să-şi ţină gura.

LOGODNICA DUCELUI

125

Amelia a mai aruncat o ultimă privire spre sora ei, după care a trecut strada, cu grijă să nu nim erească într-una din bălţile formate după ploaia de cu o seară înainte. S-a apropiat de Wyndham - sperînd, cumva, ca totuşi să nu fie el — şi a rostit: —Alteţă? El a ridicat privirea. A clipit. Şi-a înclinat capul după care s-a strîmbat, de parcă nu ar fi fost o mişcare înţeleaptă. — Mireasa mea, a rostit. Şi aproape că a dărîmat-o cu mirosul respiraţiei. Amelia şi-a revenit rapid. L-a prins de braţ şi l-a ţinut strîns. — Ce cauţi aici? i-a şoptit. S-a uitat disperată în jur. Străzile nu erau foarte aglomerate Ia ora aceea, dar se puteau întîlni cu oricine. Dumnezeule mare, ce-ai păţit la ochi? Era vînăt tot, de la baza nasului pînă spre tîmplă. Nu mai văzuse o asem enea vînătaie. Arăta chiar mai rău decît atunci cînd o lovise din greşeală pe Elizabeth cu bîta de cricket. El şi-a atins locul dureros, părînd că se gîndeşte serios la întrebare. Şi-a înclinat uşor capul: — Eşti mireasa mea, nu-i aşa? — Nu încă, a şoptit Amelia. 0 privea concentrat, aproape straniu. — Eu cred că încă mai eşti. — Wyndham, a spus ea, încercînd să-l determine să tacă.

126

JULIA QUINN

— Thomas, a corectat-o el. Ea aproape că a izbucnit în rîs. Era chiar momentul potrivit să-i permită să-i spună pe numele mic. —Thomas, a repetat ea. Ce cauţi aici? Cum el nu ia răspuns, a adăugat: în halul acesta? El o privea mirat. — Eşti beat, i-a şoptit ea furioasă. — Nu, i-a răspuns el. Beat am fost aseară. Acum sînt indispus. — De ce? —Am nevoie de un motiv? -T u ... — Bineînţeles că am un motiv. Nu ţin neapărat să ţi-1 împărtăşesc, dar un motiv am. — Trebuie să te duc acasă, a hotărît ea. — Acasă. A dat din cap, filozofic. Ce cuvînt interesant! în timp ce el bălmăjea prostii, Amelia s-a uitat în sus şi în jos, căutînd ceva — orice — i-ar fi indicat cu ce ajunsese acolo. —Alteţă... — Thomas, a corectat-o el. — Cum ai ajuns aici? l-a în treb at încet. Unde îţi este trăsura? El s-a gîndit puţin. — Nu prea ştiu. — Dumnezeule! a murmurat ea. — Există? a gîngăvit el. Cu adevărat?

LOGODNICA DUCELUI

127

Ea a oftat. — Chiar eşti beat. El s-a uitat lung la ea, iar în secunda în care ea a dat să deschidă gura şi să-i spună că trebuiau să găsească imediat trăsura, a vorbit: — E posibil să fiu puţin beat. Şi-a dres glasul. încă. — Wyndham, a spus ea, sînt sigură că... — Thomas. — Thomas. A strîns din dinţi. Sînt sigură că îţi aminteşti cum ai ajuns aici. A urmat din nou o lungă tăcere, urmată de: — Cu un cal. Minunat! Exact ce le lipsea! — Şi cu o trăsură! a adăugat el, rîzînd de propriai glumă. Ei nu-i venea să creadă. Cine era acest bărbat? — Unde este trăsura? s-a răstit la el. — Pe aici, pe undeva, i-a răspuns făcînd un semn vag în spate. Amelia s-a întors pe călcîie. „Pe aici" era un term en foarte vag. Poate după colţ, poate pe strada următoare. Sau, dată fiind starea lui, orice stradă din Lincolnshire. — Ai putea fi mai exact? l-a întrebat. A aşteptat puţin, apoi a adăugat: poţi să mă conduci într-acolo? El s-a aplecat spre ea, vesel nevoie mare. — Aş putea... — Trebuie. — Parcă ai fi bunica.

128

JULIA QUINN

Ea l-a prins de bărbie şi i-a ridicat capul să-l privească în ochi: — Să nu mai spui niciodată aşa ceva. El a clipit de cîteva ori şi a spus: — îmi place de tine aşa, şefă. I-a dat drumul ca arsă. — Ce păcat, a spus el atingînd locul unde fusese mîna ei. S-a îndepărtat de zid, s-a îndreptat şi s-a clătinat doar o singură dată înainte de a-şi recăpăta pe deplin echilibrul: mergem? Amelia a încuviinţat. Ar fi vrut să-l urmeze, dar el s-a întors zîmbind şi a întrebat-o: — Nu vrei să mă iei de braţ? — Pentru numele lui Dumnezeu! a murmurat ea. Şi-a strecurat braţul pe sub braţul lui şi au străbătut împreună strada principală, ajungînd pe o alee dosnică. El stabilea direcţia, dar ea îl ajuta să-şi menţină echilibrul, aşa că înaintau foarte greu. El s-a împiedicat de cîteva ori, deşi îşi măsura atent paşii şi chiar se oprea cînd şi cînd înainte să pună piciorul pe pietrele din pavaj. într-un final, după ce au mai traversat două străzi au ajuns într-o piaţetă aproape goală. “ Credeam că am lăsat-o aici, a spus Wyndham alungindu-şi gîtul. — Uite acolo, i-a spus Amelia, arătînd cu degetul gest nepotrivit pentru o lady. în colţul cel mai îndepărtat. Este trăsura ta? El a m ijit ochii.

LOGODNICA DUCELUI

129

—Aşa se pare. A tras adînc aer în piept şi l-a ajutat să străbată piaţeta, spre trăsura care aştepta. —Crezi, i-a şoptit la ureche, că ai putea face în aşa fel încît să nu-şi dea seama că eşti băut? El i-a zîmbit superior, lucru destul de nepotrivit pentru cineva care avea nevoie de susţinere ca să stea în picioare. — Jack vizitiul! a strigat, autoritar. Amelia era impresionată, împotriva voinţei sale. — Jack vizitiul? a repetat. Pe toţi îi chema Jack? — I-am rebotezat pe toţi Jack, i-a spus Thomas Mă gîndeam chiar să fac acelaşi lucru şi cu slujnicile de la spălătorie. Abia s-a abţinut să nu-I pună mîna pe frunte, să verifice dacă nu cumva avea febră. Vizitiul, care trăgea un pui de somn, a sărit ca ars: — La Belgrave, a spus Wyndham sigur pe el, întinzîndu-I Ameliei braţul să o ajute să urce. Nu arăta deloc ca unul care să fi băut trei sticle de gin, dar cu siguranţă nu i-ar fi prins rău deloc dacă s-ar fi putut sprijini de ea. — Nu ai de ales, Amelia, i-a spus pe un ton cald, zîmbindu-i şăgalnic. Pentru o clipă, vocea lui a sunat la fel: mereu stăpîn pe situaţie, mereu cu un uşor avantaj în orice conversaţie. I-a luat mîna într-a lui iar ea a sim ţit... doar pentru o clipă...

130

JULIA QUINN

A strîns-o uşor de mînă. Un gest fugar, deloc imoral sau păcătos. Dar foarte intim, vorbindu-i de amintiri comune şi de întîlniri viitoare. După care a dispărut. Pur şi simplu. Ea stătea aşezată pe bancheta trăsurii iar el era alături, întins cît era de mare, aşa cum ştia ea că ar fi făcut orice bărbat care băuse peste măsură. S-a uitat cu subînţeles la locul din faţa ei. Or fi fost ei logodiţi, dar asta nu însemna că putea sta pe aceeaşi banchetă cu ea. Nu atunci cînd erau doar ei doi într-o trăsură închisă. — Să nu mă pui să călătoresc cu spatele, i-a spus el clătinînd din cap. Nu după ce... — Nu e nevoie să continui. S-a mutat degrabă în faţa lui. — Nu era cazul să pleci de lîngă mine. Avea expresia unui căţeluş rănit, dar ochii îi străluceau ştrengăreşte. — A fost un gest instinctiv. L-a privit suspicioasă. Avea aceeaşi paloare pe care o observa adesea la sora ei mai mică. Aceasta avea un stom ac extrem de sensibil. Wyndham arăta exact ca şi Lydia, după ce vărsa. Cît ai băut? El a ridicat din umeri, hotărît să nu o mai tachineze: — Nu pe cît de mult ar fi trebuit. — Este... ceva ce faci adesea? l-a întrebat ea precaută. El nu i-a răspuns imediat. Apoi a rostit:

LOGODNICA DUCELUI

131

-N u . Ea a dat încetişor din cap. —Aşa credeam şi eu. — Doar în situaţii excepţionale. Istorice. L-a privit cu atenţie cîteva clipe, permiţîndu-şi luxul de a-1 studia în voie, fără să trebuiască să se gîndească la ce-ar fi crezut el. Arăta obosit. Epuizat, ba chiar mai mult decît atît. Părea... pîrjolit pe dinăuntru. — Nu dorm, i-a spus el fără să deschidă ochii. — Discutabil. — întotdeauna eşti atît de sarcastică? Ea nu i-a răspuns pe loc. -D a . El a deschis un singur ochi. —Adevărat? -N u . — Doar cîteodată? A zîmbit. — Cîteodată. Sau chiar mai des, cînd sînt cu surorile mele. — Bine. A închis din nou ochii. Nu suport femeile lipsite de simţul umorului. Ea s-a gîndit cîtva timp la cuvintele lui. într-un final, l-a întrebat: — Crezi că simţul umorului şi sarcasmul sînt unul şi acelaşi lucru? El nu i-a dat nici un răspuns, făcînd-o să regrete întrebarea. N-ar fi trebuit să-i pună o astfel de problemă complicată unui bărbat care duhnea a alcool.

132

JULIA QUINN

S-a întors şi a privit pe fereastră. Lăsaseră Stamfordul în urma lor şi se îndreptau spre nord, pe Lincoln Road. Acelaşi drum pe care îl făcuseră Grace şi bătrîna doamnă în noaptea în care fuseseră atacate de tîlhari, şi-a dat ea seama. Probabil că se întîmplase ceva mai departe de oraş. Dacă ar fi vrut să atace o trăsură, tîlharii ar fi ales un loc mai ferit. în plus, şi-a spus ea, lungindu-şi gîtul să vadă mai bine, pe acolo nu erau deloc ascunzători. Un tîlhar nu avea nevoie de un loc în care să stea şi să aştepte? -N u . Speriată, s-a uitat la Wyndham. Oare gîndise cu voce tare? — Nu cred că umorul şi sarcasmul se pot substitui între ele. Continua să ţină ochii închişi. —Abia acum îmi răspunzi la întrebare? El a ridicat din umeri. — A trebuit să mă gîndesc. — Oh. S-a întors la loc, pregătită să-şi reia visarea cu ochii deschişi. — A fost o întrebare complicată, a continuat el. S-a întors spre el. Deschisese ochii şi o privea atent. Părea ceva mai lucid decît cu cîteva minute mai devreme. Nu avea aerul unui profesor de la Oxford, dar părea capabil să poarte o discuţie obişnuită. — Depinde, a continuat el. De subiectul sarcasmului. Şi de ton. — Bineînţeles, a spus ea, deşi nu era foarte sigură că el chiar ştia ce spunea.

LOGODNICA DUCELUI

133

— M ajoritatea cunoscuţilor mei folosesc sarcasmul ca pe o insultă. Aşa că nu, nu-1 consider acelaşi lucru cu umorul. A privit-o întrebător, iar Amelia a înţeles că aştepta să audă şi părerea ei. Lucru care o mira. îi mai ceruse oare opinia vreodată? în legătură cu orice subiect? — Sînt de acord, i-a răspuns. El a zîmbit. Slab, de parcă un zîmbet mai larg i-ar fi produs greaţă. — Aşa şi credeam. A făcut o pauză de o clipă. A propos, îţi mulţumesc. — Cu plăcere. A continuat să-i zîmbească, puţin ambiguu de data aceasta. — A trecut ceva vreme de cînd nu m-a mai salvat cineva. — Nici nu ai avut nevoie să fii salvat, îmi imaginez. S-a sprijinit de spătar, cu un sentim ent straniu de mulţumire. îl crezuse atunci cînd îi spusese că nu obişnuia să bea. Şi era mulţumită pentru asta. Nu avusese prea mult de-a face cu bărbaţi băuţi, dar ce văzuse - mai ales la baluri, atunci cînd părinţii o lăsaseră să rămînă pînă tîrziu - nu o im presionase deloc plăcut. Era totuşi bucuroasă că-1 văzuse aşa. El era mereu stăpîn pe situaţie, mereu încrezător şi de netulburat. Nu numai pentru că era ducele de Wyndham, printre cei mai de seamă bărbaţi din Anglia. Pur şi simplu aşa era el - manierat şi autoritar, inteligent şi indiferent.

134

JULIA QUINN

Stătea într-un colţ al încăperii, supraveghea masele iar oamenii erau dornici să-i predea comanda. Voiau ca el să ia decizii în locul lor, să le spună ce să facă. John Donne se înşelase. Doar acum, doar de data aceasta. Existau bărbaţi-insule. Ducele de Wyndham era unul dintre aceştia. Dintotdeauna, de cînd si-1 amintea ea. Doar că acum avusese nevoie de ea. Doar o dată. Avusese nevoie de ea. Era tulburător. Cel mai bun lucru era că nici nu-şi dăduse seama de asta. Nu i-o ceruse. Ea îl văzuse, judecase situaţia şi acţionase. Ea luase deciziile. Ea preluase controlul. Şi îi plăcuse. Iar el îi spusese că-i plăcea cînd ea făcea pe şefa. Ar fi fost în stare să-l îmbrăţişeze pentru asta. — De ce zîmbeşti? a întrebat-o el. Pari foarte mulţumită. — E ceva ce n-ai putea înţelege, i-a spus ea fără urmă de amărăciune. — Eşti nedreaptă, i-a spus el, deloc acuzator. — A vrut să fie un compliment, i-a răpuns ea, ştiind că el n-ar fi putut înţelege nici asta. A ridicat o sprinceană. —Va trebui să te cred pe cuvînt, atunci. — Nu aş minţi niciodată, cînd e vorba de un compliment, a spus ea. Nu le fac prea uşor. Asta ar trebui să însemne ceva, nu crezi?

LOGODNICA DUCELUI

135

— Chiar dacă cel în cauză nu-i pătrunde înţelesul? Ea a zîmbit. — Chiar şi atunci. El i-a întors zîmbetul, în care se citea mult umor şi poate chiar o undă de afecţiune. Pentru prima oară în viaţă, Amelia Willoughby şi-a spus că măritişul cu ducele de Wyndham ar putea să fie ceva mai presus de datorie, de poziţie socială. S-ar putea dovedi o sarcină chiar plăcută.

C a p ito lu l 9

Fusese probabil un lucru bun că încă mai era sub influenţa băuturii cînd Amelia dăduse cu ochii de el, şi-a spus Thomas. Pentru că nu-i păsase, pentru că uitase de bun-sim ţ şi nu fusese copleşit de jenă. Iar acum, cînd excesul de cu o noapte în urmă avea drept ecou o durere surdă în tîmple, se putea gîndi la un singur lucru: că ea văzuse ce era mai rău şi totuşi nu fugise cît o ţineau picioarele. Păruse chiar mulţumită să călătorească alături de el, în trăsură şi să-l studieze, să-l iscodească cu blîndeţe. Ar fi zîmbit la gîndul acesta dacă o hurducătură violentă nu i-ar fi zdruncinat creierul, lovindu-i-1 de cutia craniană - dacă acest lucru era posibil. Nu era prea priceput la anatomie, dar aşa se simţea acum, de parcă o nicovală venită pe geam îl lovise direct în tîmpla stîngă. Tîmpla dreaptă îi zvîcnea şi ea la fel, probabil din simpatie. A gemut înfundat şi s-a strîns cu putere de nas, de parcă acea durere ar fi putut să o alunge pe cealaltă. Amelia nu a spus nimic, întărindu-i astfel lui Thomas convingerea că era o femeie extraordinară.

LOGODNICA DUCELUI

137

Stătea, pur şi simplu, cu o figură placidă, deşi el arăta ca naiba, gata-gata în orice clipă să-i verse în poală. A tras adînc aer în piept şi a deschis ochii, continuînd să se strîngă de nas, fără efect însă. — Capul? a întrebat Amelia. — Doare ca naiba. — Nu poţi lua nimic? Laudanum, poate? — Dumnezeule, nu! îl cuprindea leşinul doar la gîndul acesta. Mi-ar pune capac. — Ceai? Cafea? — Nu. Aş avea nevoie de... Un Gladdish Baddish. Cum de nu se gîndise mai devreme la asta? Era un nume ridicol, dar era singurul care putea să aibă efect. Fusese perfectat de Harry Gladdish în vara în care împliniseră optsprezece ani. în acel an, tatăl lui Thomas hotărîse să-şi petreacă vara la Londra, lăsîndu-l de capul lui, la Belgrave. El şi Harry se dezlănţuiseră. Nimic nu era prea deşănţat pentru ei. Deşi la vremea aceea se văzuseră drept cei mai mari desfrînaţi, acum, cînd se uita la tinerii care îşi făceau de cap prin Londra, privea vara cu pricina cu destul amuzament. Prin comparaţie, el şi Harry fuseseră doi mieluşei nevinovaţi. Chiar şi aşa, însă, băuseră prea mult şi prea des, iar un Gladdish Baddish adm inistrat dimineaţa, ţinîndu-se de nas, îi salvase aproape de fiecare dată. Sau cel puţin le redase capacitatea de a merge aproape drept, măcar pînă la paturile lor.

138

JULIA QUINN

S-a uitat spre Amelia. — îţi mai pot răpi o jum ătate de oră? Ea a făcut un gest în jur: — Chiar şi întreaga zi, se pare. Era destul de jenant. — înţeleg, a spus el dregîndu-şi vocea. îmi pare rău. Sper că nu ai fost nevoită să renunţi la chestiuni importante. — Trebuia să ajung la modistă şi la cizmar. S-a prefăcut bosumflată, dar de fapt a zîmbit: la iarnă nu voi avea bonete şi nici botinele potrivite. Asta este. El a ridicat un deget. — Doar o clipă. S-a întins şi a tras doi pumni în peretele care-1 despărţea de vizitiu. Trăsura s-a oprit imediat. în mod normal, ar fi sărit cît ai clipi şi i-ar fi dat noile indicaţii vizitiului, dar de data aceasta trebuia să facă mişcări cît mai line. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit amîndoi acum era ca el să verse acolo, în trăsură. După ce i-a spus ce avea de spus şi au pornit din nou la drum, Thomas s-a aşezat din nou cît mai comod pe banchetă. Se simţea mai bine doar la gîndul la Baddish. Harry se va întreba, mai mult ca sigur, de ce băuse — şi mai ales de ce băuse în altă parte - dar nu-i va pune nici o întrebare. Cel puţin nu în ziua aceea. — Unde mergem? a întrebat Amelia. — La „Iepurele fericit". Se abăteau din drum, dar nu prea mult. — La han?

LOGODNICA DUCELUI

139

— Exact. Acolo o să-mi revin complet. — La „Iepurele fericit"? Părea sceptică. — Ai încredere în mine. — Spuse bărbatul duhnind a gin, a zîmbi ea, clătinînd din cap. El a privit-o superior, ca un veritabil Wyndham. — N-am băut gin. Dumnezeule, era mai presus de aşa ceva! Ea a zîmbit. — îmi pare foarte rău. Ce-ai băut, atunci? Era aproape convins că acesta nu era genul de conversaţie pe care îl poţi avea cu logodnica ta, dar aceasta era oricum o întîlnire neobişnuită. — Bere blondă. Ai băut vreodată? — Bineînţeles că nu. — Nţ, nţ... Ce blasfemie! — Nu e deloc blasfemie! a ripostat ea. Ci un simplu fapt. Cine mi-ar fi servit mie bere? Avea dreptate. — Aşa este. Dar n-a fost gin, să ştii. Ea a dat ochii peste cap, el era cît pe ce să izbucnească în rîs. Erau ca un cuplu căsătorit de mulţi ani. Nu că ar fi avut prea mare experienţă în ceea ce privea viaţa de cuplu. Asistase doar la insulte (din partea tatălui său) şi la acceptare (din partea mamei), dar Grace îi povestise că părinţii ei îşi fuseseră foarte devotaţi unul celuilalt, iar din ce văzuse la lordul şi la lady Crowland, părinţii Ameliei - şi ei păreau să se înţeleagă destul de bine. Cel puţin, niciunul dintre ei nu părea m istuit de dorinţa de a-1 vedea m ort pe celălalt.

140

JULIA QUINN

— Părinţii tăi se înţeleg bine? a întrebat-o, destul de brusc. Ea a clipit de cîteva ori, evident surprinsă de schimbarea de subiect: — Părinţii mei? — Se plac? — Da, cred că da. A făcut o pauză şi s-a încruntat puţin, concentrată. Nu fac foarte multe împreună. Nu au prea multe interese comune. Dar cred că simt o oarecare afecţiune unul pentru celălalt. Nu m-am prea gîndit la asta, să fiu sinceră. Nu era tocmai descrierea unei mari pasiuni, dar era total diferită de experienţa proprie, aşa că Thomas era intrigat. Probabil că interesul i se citea pe chip, pentru că ea a continuat: — Se înţeleg bine, cred. Dacă nu ar fi fost aşa, probabil că m-aş fi gîndit mult mai mult la asta, nu-i aşa? El s-a gîndit la nesfârşitele ore pe care şi le irosise gîndindu-se la proprii părinţi şi a dat din cap. Deşi inocentă, avea un simţ al observaţiei ieşit din comun. — Mama poate fi puţin cam cicălitoare, a continuat ea. Ei bine, chiar ceva mai mult. Dar tata nu pare deranjat. Ştie că se poartă astfel pentru că doreşte săşi vadă toate fetele aranjate, la casele lor. Aceasta este şi dorinţa lui, de altfel. Numai că nu vrea să fie implicat, să cunoască detaliile. Thomas s-a trezit încuviinţînd. Probabil că fiicele îţi dau mare bătaie de cap.

LOGODNICA DUCELUI

141

— O ascultă preţ de cîteva minute, a continuat Amelia, pentru că ştie că-i place să aibă auditoriu, dar de cele mai multe ori doar clatină din cap şi pleacă. Cred că e cel mai fericit afară, cu ogarii lui. — Ogarii? —Are douăzeci şi cinci. — Dumnezeule! Ea a făcut o grimasă. —Tot încercăm să-l convingem că e cam mult, dar susţine că un bărbat cu cinci fete m erită să aibă de cinci ori mai mulţi cîini. El a încercat să-şi şteargă imaginea din minte. — Te rog, spune-mi că niciunul nu face parte din zestrea ta. — Ar fi bine să verifici, i-a răspuns ea, privindu-1 ştrengăreşte. Eu una nu am văzut hîrtiile de logodnă. El i-a susţinut privirea cîteva momente, apoi a spus: — înţeleg că nu. Pentru că expresia ei nu s-a schimbat, a adăugat: sper. Ea a izbucnit în rîs. — Nu s-ar despărţi de niciunul. De mine cred că ar fi chiar bucuros să scape, dar de ei... niciodată. A adăugat, apoi: părinţii tăi se înţelegeau bine? Thomas s-a înnegurat. Brusc, a început să-i zvîcnească din nou capul. -N u . Ea l-a privit compătimitoare şi i-a spus: — îmi pare rău.

142

JULIA QUINN

— Nu trebuie să-ţi fie, i-a spus cu răceală. A fost demult, acum sînt morţi amîndoi şi nu mai este nimic de făcut. — Dar... S-a oprit, iar în ochi i se citea tristeţe. Lasă. El nu avusese de gînd să-i spună nimic. Nu discutase niciodată cu nimeni despre părinţii lui, nici m ăcar cu Harry. Numai că Amelia stătea lîngă el, tăcută, cu o expresie înţelegătoare, chiar dacă... ei bine, ea nu avea cum să înţeleagă, dat fiind că provenea dintr-o familie plicticoasă, tradiţionalistă. Dar era ceva în privirea ei, ceva cald şi blînd, de parcă l-ar fi cunoscut deja, de parcă l-ar fi ştiut dintotdeauna iar acum aştepta ca şi el să ajungă să o cunoască. — Tata o ura pe mama. Cuvintele i-au ţîşnit de pe buze înainte să-şi dea seama. Ea a făcut ochii mari dar nu a spus nimic. — Ura tot ce reprezenta ea. Era fiică de negustor, ştii. Ea a dat din cap. Bineînţeles că ştia. Toată lumea ştia. Nimănui nu părea să-i mai pese acum, dar toată lumea ştia că ultima ducesă nu prevenise dintr-o familie cu titlu nobiliar. Titlu. Ei, asta da ironie! Tatăl lui îşi petrecuse întreaga viaţă proslăvind altarul propriei aristocraţii iar acum era foarte posibil să nu fi fost duce. Nu şi dacă părinţii lui Audley avuseseră suficientă minte să se căsătorească legal. — Wyndham? a spus ea încet. A întors capul spre ea, cu o m işcare bruscă. Probabil căzuse pe gînduri.

LOGODNICA DUCELUI

143

— Thomas, i-a reamintit. Ea a roşit puţin. Nu de stînjeneală, şi-a dat ea seama. Ci de încîntare. Gîndul i-a făcut plăcere, i-a adus o senzaţie de căldură în trup, pînă în cotlonul în care se adăpostea inima, amorţită de atîţia amar de ani. — Thomas, a şoptit ea. A fost suficient să-l facă să-şi dorească să-i spună mai multe. — S-a căsătorit cu ea înainte să obţină titlul, i-a explicat. La momentul acela, era doar al treilea fiu ca vîrstă. — Unul dintre fraţii lui s-a înecat, nu-i aşa? Ah, da, mult-iubitul John, care era posibil să fi avut un fiu ilegitim. — Cel de-al doilea fiu, nu-i aşa? a întrebat abia şoptit Amelia. Thomas a încuviinţat. Era tot ce putea face. Nu avea de gînd să-i spună ce se întîm plase nu cu mult timp în urmă. Era o nebunie, pentru numele lui Dumnezeu! Cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore în urmă o săruta în grădină şi-şi spunea că venise vremea ca ea să devină ducesă, iar acum el nici măcar nu ştia cine era. — Da, era favoritul bunicii, a continuat cu greu Thomas. Corabia lui s-a scufundat în marea Irlandei. Un an mai tîrziu, bătrînul duce şi moştenitorul lui au m urit de friguri, la o săptămînă unul de altul, aşa că tata s-a trezit moştenitorul titlului. — Trebuie să fi fost o surpriză, a murmurat ea.

144

JULIA QUINN

— într-adevăr. Nimeni n -a r fi crezut că el va fi duce. Avusese trei opţiuni: să intre în armată, să devină preot sau să se căsătorească cu o moştenitoare bogată. Thomas a rîs amar. Nu cred că alegerea lui a mirat pe cineva. în ceea ce o privea pe m am a - ei bine, aici vine partea amuzantă. Chiar şi familia ei a fost dezamăgită, în plus... Ea s-a dat puţin înapoi. Obrajii i se coloraseră uşor din cauza surprizei. — Chiar dacă prin căsătorie intra în familia Wyndham? — Erau nespus de bogaţi, i-a explicat Thomas. Tatăl ei avea fabrici în toată zona de nord. Ea era singurul lor copil. Cred că au fost convinşi că-i vor putea cumpăra un titlu. La vrem ea aceea, tata nu avea niciunul. Şi nici mari speranţe că-1 va moşteni. — Ce s-a întîmplat? El a ridicat din umeri. — N-am idee. Mama era destul de drăguţă. Şi, cu siguranţă, suficient de bogată. Dar nu a avut pretendenţi. Aşa că a trebuit să se mulţum ească cu tata. — Care, la rîndul lui, a trebuit să se mulţumească cu ea, a spus Amelia. Thomas a dat din cap cu amărăciune. — Nu a plăcut-o nici cînd s-a căsătorit cu ea, dar cînd fraţii lui mai mari au murit iar el a devenit duce a urît-o de-a dreptul. Şi nu s-a obosit deloc să ascundă asta. Nici de fată cu mine, nici de fată cu alţii.

LOGODNICA DUCELUI

145

— Ea simţea la fel? — Nu ştiu, i-a răspuns Thomas şi şi-a dat seama abia atunci cît de ciudat era: nu-şi pusese niciodată această întrebare. Nu a ripostat niciodată, dacă asta ai vrut să ştii. O revedea pe mama lui cu ochii minţii chipul mereu obosit şi trist, ochii palizi care ascundeau o perpetuă epuizare. Pur şi simplu... a acceptat. îi asculta insultele, nu riposta, se îndepărta doar. Nu, nu, s-a corectat el. Nu se întîmpla aşa. Nu pleca niciodată. Aştepta întotdeauna ca el să plece. Nu s-ar fi gîndit niciodată să părăsească o încăpere înaintea lui. Nu ar fi îndrăznit să o facă. — Ce anume îi plăcea? a întrebat cu blîndeţe Amelia. — îi plăcea grădina, şi-a amintit Thomas. Iar cînd ploua privea lung pe fereastră. Nu avea prea multe prietene. De fapt... Era pe punctul de a spune că nu-şi amintea să o fi văzut vreodată zîmbind, dar o amintire i-a revenit în minte. Avea şapte, poate opt ani. îi culesese un bucheţel de flori. Tatăl lui fusese furios. Florile făceau parte din grădina elaborat concepută şi nu trebuiau culese. Dar mama lui zîmbise. Chiar acolo, de faţă cu tatăl lui. Chipul i se luminase şi îi zîmbise. Ce ciudat! Nu se gîndise deloc la asta, în toţi aceşti ani. — Zîmbea foarte rar, a spus încet. Aproape deloc. Murise atunci cînd el avea douăzeci de ani, cu o săptăm înă înaintea soţului ei. Fuseseră răpuşi de

146

JULIA QUINN

aceeaşi boală de plămîni. Fusese o moarte violentă, îngrozitoare, trupurile li se zvîrcoleau de accese de tuse, în ochii extenuaţi se citea durerea. Doctorul, care nu era nici de departe un m aestru în a-şi alege cuvintele, îi spusese că se înecaseră cu propriile fluide. Lui Thomas i se păruse o ironie că părinţii lui, care îşi petrecuseră vieţile evitîndu-se unul pe celălalt, aproape că muriseră împreună. Ultimul lucru pe care îl făcuse tatăl lui fusese să o învinovăţească tot pe ea: — Ea mi-a făcut asta. — Şi iată de ce sîntem acum aici, noi doi, i-a spus Ameliei, zîmbindu-i ironic. împreună. — Poftim? El a ridicat din umeri. Nimic din toate astea nu mai contau acum. — Mama ta trebuia să se căsătorească cu Charles Cavendish, nu ştiai? Ea a clătinat din cap. — A murit cu patru luni înainte de căsătorie, a spus el încet, lipsit de orice emoţie, de parcă ar fi citit un articol dintr-un ziar. Tata a sim ţit mereu că mama ta ar fi trebuit să-i fie soţie. Amelia era surprinsă. — Tatăl tău a iubit-o pe mama mea? Thomas a rîs amar. —Tata nu iubea pe nimeni. Dar familia ta era la fel de veche şi de nobilă ca a lui. — Chiar mai veche, i-a răspuns Amelia zîmbind. Dar nu la fel de nobilă.

LOGODNICA DUCELUI

147

— Dacă tata ar fi ştiut că va deveni duce nu s-ar fi căsătorit nici în ruptul capului cu mama. S-a uitat la ea, cu o expresie de nepătruns. S-ar fi căsătorit cu mama ta. Amelia a dat să spună ceva, dar el a continuat: — De aceea s-a grăbit atît să aranjeze logodna dintre noi doi. —Ar fi trebuit să fie Elizabeth în locul meu, a spus Amelia. Numai că tata a vrut ca fiica lui cea mai mare să se căsătorească cu fiul celui mai bun prieten al lui. Acesta a murit, însă, aşa că Elizabeth a trebuit să plece la Londra, să-şi găsească un soţ. — Tata era hotărît să unească familiile noastre, chiar şi pentru urm ătoarea generaţie, a rîs sarcastic Thomas. Doar ca să repare într-un fel nefericita intruziune a mamei în linia lor de sînge. — Nu fii prostuţ, i-a spus Amelia, deşi avea sentimentul că spunea adevărul. Inima o durea, însă, pentru băiatul care crescuse într-o casă atît de nefericită. — 0 spunea destul de des, a continuat Thomas. Că trebuie să mă însor cu o fată cu sînge nobil şi să mă asigur că şi fiii mei vor face la fel. Că aveau să treacă generaţii pînă ce sîngele nostru va redeveni albastru, aşa cum a fost. A zîmbit cu amărăciune: tu, draga mea, urma să fii salvarea noastră. Chiar dacă aveai doar şase luni pe atunci. Amelia şi-a ferit privirea. Nu era deci de mirare că nu fusese deloc nerăbdător să stabilească data

148

JULIA QUINN

căsătoriei. Cine ar fi vrut să se în so are cu ea, în aceste condiţii? — Nu te întrista, i-a spus el atingîndu-i obrazul. Nu este vina ta. — Nici a ta, i-a răspuns ea, rezistînd tentaţiei să-şi frece nasul de palma lui deschisă. — Nu, nu este, a şoptit el. S-a aplecat spre ea, iar ea s-a aplecat spre el... pentru că nu putea să nu se aplece. El i-a atins buzele cu buzele lui. Ea s-a înfiorat. Si a oftat. Si l-ar fi sărutat cu adevărat dacă o hîrtoapă nu i-ar fi aruncat pe fiecare pe bancheta lui. Amelia a pufnit, nemulţumită. Altădată va trebui să fie mai atentă, să aterizeze chiar lîngă el, pe bancheta lui. Ce drăguţ ar fi fost! Şi nimeni nu ar fi putut să o învinovăţească pentru că se afla întro postură scandaloasă. Thomas, pe de altă parte, era verde la faţă. Arăta îngrozitor. — Te simţi bine? l-a întrebat ea, avînd grijă să nu stea chiar faţă în faţă cu el. El a bolborosit ceva, dar nu l-a înţeles. — Poftim? — Te-aş săruta din nou, dar nu cred că ţi-ar face mare plăcere. Sunt aproape sigur, de fapt. In timp ce ea se gîndea la un răspuns, el a adăugat: — Următorul nostru sărut... A urmat un moment de linişte, urmat de un geamăt şi de o nouă smucitură. Şi-a dres glasul. Următorul sărut îl vei ţine minte, Amelia. E o promisiune. j

j

LOGODNICA DUCELUI

149

Era sigură că vorbise serios, pentru că numai tonalitatea glasului a înfiorat-o. Şi-a încrucişat braţele la piept şi a privit pe fereastră. Observase că încetiniseră. într-adevăr, trăsura a intrat într-o curte aflată în faţa hanului. „Iepurele fericit” data din epoca Tudorilor, faţada îi era bine întreţinută, îmbiindu-şi clienţii, şi la fiecare fereastră erau flori roşii şi galbene. Sus, era agăţată o firmă dreptunghiulară care înfăţişa un iepure dinţos, îm brăcat în costumaţie elisabetană, cu guler plisat. Ameliei i s-a părut de-a dreptul ferm ecător şi a dat să spună ceva, dar Thomas deschidea deja uşa trăsurii. — N-ar trebui să aştepţi să oprească complet? l-a întrebat cu blîndeţe. A rămas cu mîna pe mînerul uşii şi nu a mai spus nimic pînă ce trăsura nu s-a oprit de tot. — Nu durează mult, a spus fără să o privească. — Cred că o să vin cu tine, i-a răspuns ea. El a înlemnit. A întors încet capul spre ea. — Nu ai prefera să rămîi în trăsură? E mai confortabil. îi atîtase si mai tare curiozitatea. —Aş vrea să mă dezmorţesc, i-a răspuns zîmbind. El a privit-o lung. Era cu siguranţă uimit. t

*

j

— Foarte bine. Părea resem nat, aşa cum ea nu crezuse că-1 va auzi vreodată. Obţinea întotdeauna tot ce dorea. De ce să fi sunat resemnat?

150

JULIA QUINN

A sărit din trăsură, atent să nu se zdruncine prea tare, apoi i-a întins mîna să o ajute. Ea a acceptat cu delicateţe ajutorul, a coborît, şi-a netezit fustele şi s-a apropiat de intrare. Nu mai fusese niciodată la „Iepurele fericit". Trecuse pe lîngă el, bineînţeles, de zeci de ori. Era aşezat chiar pe drumul principal iar ea îşi petrecuse acolo, în ţinut, mare parte din viaţă, cu excepţia celor două sezoane la Londra. Dar nu călcase niciodată înăuntru. Era un han unde călătorii schimbau caii, folosit deci de cei care treceau prin Lincolnshire. în plus, mama ei nu ar fi pus niciodată piciorul acolo. Existau doar trei hanuri în care accepta să intre, în drum spre Londra, iar acesta nu se număra printre ele. — Vii des aici? l-a întrebat Amelia, luîndu-1 de braţul pe care i-1 oferise. Era un sentim ent plăcut, să meargă la braţul logodnicului, şi nu ca o obligaţie de care el simţea că trebuia să se achite. Erau aproape ca un cuplu căsătorit de curînd care ieşise la plimbare. — îl consider pe hangiu prietenul meu, i-a răspuns. S-a întors spre el: — Adevărat? Pînă în ziua aceea, pentru ea, el fusese Ducele. Sus, pe un piedestal, prea sus ca să discute cu bieţii muritori. — îţi este chiar atît de greu să-ţi imaginezi că aş putea avea şi prieteni de rang inferior mie? a întrebato el.

LOGODNICA DUCELUI

151

— Bineînţeles că nu, i-a răspuns ea. Nu-i putea spune adevărul. De fapt, îi era greu să-şi imagineze că ar fi avut orice fel de prieteni. Văzuse cum îl tratau oamenii. Fie se ploconeau în faţa lui, fie îi cerşeau favorurile. Sau pur şi simplu stăteau lîngă el, prea intimidaţi ca să susţină o conversaţie. Nu se mai gîndise pînă acum la asta. Probabil că se simţea foarte singur. Au intrat în han şi, deşi se forţa să ţină privirea înainte, aşa cum ar fi fost politicos, Amelia nu se putea abţine să nu privească în jur, să înregistreze tot. Nu înţelegea de ce mama ei nu privea locul cu ochi buni. Părea destul de respectabil. Era un miros greu, întradevăr, de plăcinte cu carne şi scorţişoară şi încă ceva, dulce şi uşor picant, pe care nu-1 putea recunoaşte. Au intrat în ceea ce era probabil încăperea unde se afla barul şi au fost imediat întîmpinaţi de stăpînul hanului, care a strigat: — Wyndham! Două zile la rînd? Cărui fapt îi datorez o asemenea plăcere? — Mai taci, Gladdish, a m orm ăit Thomas şi a condus-o pe Amelia la bar. Părea destul de nesigur cînd s-a aşezat pe unul dintre scaunele înalte. — Ai băut, i-a spus hangiul, rîzînd ironic. Dar nu aici, cu mine. Sînt de-a dreptul ofensat. — Am nevoie de un Baddish, i-a spus Thomas. Oare ce voia să spună? s-a întrebat Amelia. — Nu ne-ai făcut prezentările, a spus hangiul.

152

JULIA QUINN

Amelia a zîmbit. Nu mai auzise pe nimeni adresîndu-i-se astfel. Poate doar pe Grace... cîteodată. Dar nici ea nu-i vorbea aşa. Nu ar fi îndrăznit. — Harry Gladdish, a spus Thomas, părînd iritat că trebuia să facă ce îi spunea altcineva. Ţi-o prezint pe lady Amelia Willoughby, fiica contelui de Crowland. — Şi logodnica ta, a murmurat Gladdish. — Mă bucur să vă cunosc, i-a spus Amelia, întinzîndu-i mîna. El s-a aplecat şi i-a sărutat-o. —Aşteptam de mult să te cunosc, lady Amelia. Chpul ei s-a luminat. —Adevărat? —încă de cînd... Chiar aşa, Wyndham, de cînd ştim noi doi că eşti logodit? Thomas şi-a încrucişat braţele, cu un aer plictisit. — Eu unul ştiu de cînd aveam şapte ani. Gladdish i-a zîmbit ştrengăreşte Ameliei. —înseamnă că şi eu tot de la şapte ani ştiu. Sîntem de-o seamă. — Vă ştiţi de mult timp, să înţeleg? l-a întrebat Amelia. — Dintotdeauna, i-a confrmat Gladdish. — De cînd aveam trei ani, l-a corectat Thomas. Şia frecat tîmplele. Un Baddish, dacă eşti amabil. — Tatăl meu era ajutorul celui care se ocupa de grajduri, la Belgrave, a continuat Gladdish, fără să-l ia în seamă pe Thomas. El ne-a învăţat pe amîndoi să călărim. Eu eram mai bun.

LOGODNICA DUCELUI

153

— Nu este adevărat. Gladdish s-a aplecat spre ea: — în toate. — Nu uita că eşti însurat, i-a retezat-o Thomas. — Eşti căsătorit? a spus Amelia. Încîntător! va trebui să veniţi în vizită la Belgrave, după ce ne căsătorim . Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Nu se gîndise niciodată pînă atnci la viaţa ei de femeie m ăritată ca la o certitudine. Nici acum nu-i venea să creadă cum de avusese atîta îndrăzneală să o spună. — Cu mare plăcere, i-a răspuns Gladdish, privindu-1 ciudat pe Thomas. Amelia s-a gîndit că, probabil, nu fuseseră niciodată invitaţi acolo. — Un Baddish, Harry, a mîrîit Thomas. Acum. — E beat, ştii, i-a spus Gladdish Ameliei. — Nu mai este, i-a răspuns ea. Dar a fost. Destul de beat. S-a întors radioasă spre Thomas: îmi place prietenul tău. — Harry, dacă în următoarele treizeci de secunde nu văd un Baddish aici, pe tejghea, ju r că rad locul acesta de pe faţa pămîntului. — Ce abuz de putere! a clătinat din cap Gladdish. Sper să ai o bună influenţă asupra lui, lady Amelia. — Mă voi strădui, i-a spus Amelia, pe un ton supus. — Este tot ce putem face pentru el, a spus Gladdish, ducîndu-şi mîna la inimă. — Parcă ai fi vicarul nostru, i-a spus Amelia. —Adevărat? Ce compliment! Tot încerc să vorbesc ca unul. îl enervează rău pe Wyndham şi de aceea mă străduiesc atît.

154

JULIA QUINN

Thomas a întins mîna şi l-a apucat de guler cu o putere nebănuită pentru un bărbat turmentat. — Harry... — Thomas, Thomas, Thomas, a spus Gladdish iar Amelia a izbucnit în rîs. Era o scenă rem arcabilă: logodnicul ei era dojenit de un hangiu. Ce putea fi mai minunat? — Nimănui nu-i plac beţivii. Sînt atît de morocănoşi! a continuat Gladdish. Poftim. Pentru binele nostru, al tuturor. I-a aşezat un pahar în faţă. Amelia s-a aplecat să-i inspecteze conţinutul. Lichidul era gălbui, cu nişte chestii maronii şi roşii înăuntru. Şi mirosea îngrozitor. — Dumnezeule! a spus ridicînd privirea spre Thomas. Doar nu ai de gînd să bei aşa ceva? El a luat paharul, l-a dus la buze şi l-a dat pe gît dintr-o singură înghiţitură. Amelia s-a strîmbat. — Pfff, a gemut. îi venea rău de la stom ac doar privindu-1. Thomas s-a cutremurat şi a încleştat fălcile. După care a icnit şi a expirat. Amelia s-a dat înapoi. Sărutul promis... în nici un caz azi. —Are gustul bun pe care ţi-1 aminteai, nu-i aşa? 1a întrebat Gladdish. Thomas i-a aruncat o privire ucigaşă. — Chiar mai bun.

LOGODNICA DUCELUI

155

Gladdish a izbucnit în rîs. Thomas a început să rîdă şi el, iar Amelia îi privea nedumerită pe amîndoi. Nu era prima oară cînd îşi dorea să fi avut fraţi. Nu iar fi prins deloc rău puţină practică, chiar şi numai ca să-i înţeleagă acum pe cei doi. — O să-ţi revii imediat, i-a spus Gladdish. Thomas a dat din cap. — De aceea am şi venit aici. — Ai mai băut aşa ceva? a întrebat Amelia, încercînd să nu strîmbe din nas. Gladdish a fost cel care i-a răspuns: — Dacă ai şti de cîte ori! — Harry! l-a avertizat Thomas. — Eram tineri şi proşti, a spus Harry, ridicînd braţele în aer. Pe cuvînt, nu i-am mai pregătit aşa ceva de ani buni. Amelia era fericită să audă asta. Nu şi-ar fi dorit să se trezească m ăritată cu un beţiv. Şi totuşi, nu se putea abţine să nu se întrebe ce anume îl făcuse să depăşească limita. — Ieri i-am preparat un Baddish şi prietenului tău, a spus în treacăt Gladdish. — Prietenul meu, a repetat Thomas. Amelia nu fusese foarte atentă, dar tonul lui a făcut-o să-l privească mai atent. Părea plictisit... şi periculos, decă era posibilă o asemenea combinaţie. — Ştii care, a spus Gladdish. Cel cu care erai ieri. — Ai pe cineva în vizită? a întrebat Amelia. Cine este?

156

JULIA QUINN

“ Nimeni, i-a răspuns Thomas fără să o privească. E doar o cunoştinţă de la Londra. Cu care obişnuiam să mă antrenez. — Se descurcă minunat cu sabia, a spus Gladdish, făcînd un semn spre Thomas. Mă învingea de fiecare dată. Mă doare să recunosc, dar acesta este adevărul. — Ai luat şi tu lecţii de scrimă, alături de el? a întrebat Amelia. Ce frumos! — Am învăţat împreună, i-a răspuns Gladdish zîmbindu-i larg. — A fost singurul gest cu adevărat generos făcut de tata, a confirmat Thomas. Dar nu a fost generos pînă la capăt, bineînţeles. Eu am plecat la Eton iar Harry a rămas aici. “ Numai că Wyndham nu a scăpat atît de uşor de mine, a spus Harry. S-a apleca spre Amelia şi a spus: oricine are nevoie de cineva care să-i ştie toate secretele. Ea a făcut ochii mari. — Tu i le ştii? — Toate secretele? Bineînţeles! Amelia s-a întors spre Thomas. Acesta nu l-a contrazis. Aşa că s-a întors din nou spre Harry. “ Deci este adevărat! “ Nu m-ai crezut de prima dată? “ Am vrut doar să verific, a spus ea. “ Ce să spun? Tu va trebui să te măriţi cu el. Eu unul îi voi suporta compania cel mult o dată pe

LOGODNICA DUCELUI

157

săptămînă. Gladdish s-a întors spre Thomas şi i-a luat paharul gol din faţă. Mai vrei unul? — Unul a fost suficient, mulţumesc. — Ţi-a revenit culoarea în obraji, a spus Amelia, uimită. Nu mai eşti atît de verde. — E mai degrabă galben, a intervenit Gladdish. Cu excepţia vînătăii de sub ochi. îi dă un aer... regal. Thomas a luat-o de braţ pe Amelia. — Noi plecăm, Harry. —Atît de repede? Amelia abia a reuşit să-i facă semn cu mîna răm asă liberă, pentru că Thomas aproape că o tîra afară: — Mi-a făcut plăcere să te cunosc! — Eşti binevenită oricînd, lady Amelia. — Vai, mulţumesc, eu.. Dar Thomas reuşise deja să o scoată din încăpere. —E foarte dulce, a spus ea, încercînd să ţină pasul cu el. — Dulce, a repetat Thomas, clătinînd din cap. Cred că i-ar face plăcere să audă asta. A cîrm it-o după o baltă, dar nu suficient de mult, aşa că Amelia a trebuit să facă o săritură ca să-şi protejeze botinele. Vizitiul îi aştepta cu uşa deschisă. Thomas a ajutat-o pe Amelia să urce, dar nu apucase nici să se aşeze cînd l-a auzit spunînd: — La Burges Park! — Nu! a exclamat ea, scoţînd capul pe fereastră. Nu se poate! Dumnezeule mare, ce dezastru!

Capitolul 10

Thomas a privit-o ceva mai mult decît ar fi fost necesar, după care i-a făcut semn vizitiului să se îndepărteze, să-i lase singuri. Amelia era deja pe jum ătate afară din trăsură, aşa că a întrebat-o: — De ce nu? —Ca să păstrezi aparenţele, a spus ea, aşteptînduse ca el să înţeleagă. I-am spus lui Milly... — Milly? — Sora mea. A făcut ochii mari, aşa cum fac de obicei femeile cînd se sim t frustrate din cauză că interlocutorul (de obicei bărbat) nu le citeşte pe loc gîndurile. îţi aminteşti că am o soră? — îmi amintesc că ai cîteva, i-a răspuns el sec. — Da, dar numai Milly era cu mine de dimineaţă, cînd te-am văzut. Thomas a înjurat în barbă. — M-a văzut sora ta. — Doar una din ele, l-a consolat ea. Şi, din fericire pentru tine, este singura în stare să păstreze un secret. Poate că era ceva amuzant în cuvintele ei, dar el nu a sesizat asta. — Continuă, i-a spus. Iar ea a făcut întocmai. Cu multă însufleţire.

LOGODNICA DUCELUI

159

— Trebuia să-i ofer mamei un motiv pentru care să o fi abandonat pe Milly în mijlocul străzii, aşa că am rugat-o pe Milly să-i spună că m-am întîlnit cu Grace, care făcea nişte comisioane pentru bunica ta. Şi că ea m-a invitat la Belgrave, dar dacă voiam să merg trebuia să mă decid pe loc, pentru că bătrîna doamnă îi poruncise să se întoarcă de îndată. Thomas a clipit des, încercînd să ţină pasul cu ea. — Trebuia să am un motiv plauzibil ca să plec imediat, fără să mai intru în magazin să o anunţ. Pentru că - a adăugat ea, începînd să-şi piardă răbdarea, dacă aş fi intrat după mama, ea ar fi insistat să iasă să o salute. Şi, sincer, nu ştiu cum ai fi putut să treci drept Grace Eversleigh. El a aşteptat-o să termine, după care a murmurat: — Din nou sarcasm, Amelia? — Atunci cînd conversaţia o cere, i-a răspuns ea, ridicînd sfidător o sprinceană. El a privit-o, încercînd să nu se arate amuzat. Cînd venea vorba de aroganţă, ea nu avea cum să cîştige în faţa lui. Niciodată. într-adevăr, după cinci secunde în care şi-au înfruntat privirile, ea a tras adînc aer în piept şi şi-a reluat tirada: — înţelegi acum de ce nu mă pot întoarce atît de repede la Burges? N-aş fi avut suficient timp să ajung la Belgrave, să vizitez pe cine ar fi trebuit să vizitez şi să mă întorc şi acasă. — Pe mine, i-a răspuns el.

160

JULIA QUINN

— Te vizitez eu la Belgrave? — Vii mereu în vizită. — Şi te văd cam zece minute, poate cincisprezece, dacă eşti într-o dispoziţie generoasă. O privea mirat. — Erai mult mai amabilă cu mine cînd credeai că sînt beat. — Chiar erai beat. — Nu mai contează. A aplecat capul şi şi-a apăsat tîmplele. — Te doare capul? l-a întrebat ea. A ridicat privirea spre ea. — Faci aşa — şi i-a imitat gestul - ori de cîte ori te necăjeşte durerea de cap. — Mă necăjesc destule, i-a răspuns scurt. Ea a părut atît de jignită încît s-a grăbit să adauge: nu mă refeream la tine. Amelia a întredeschis buzele dar nu a spus nimic. Nici el nu a scos nici un cuvînt şi a mai trecut un minut pînă cînd ea a spus, alegîndu-şi cuvintele cu grijă: — Cred că ar trebui să pornim. Spre Belgrave, a adăugat ea, cînd privirea lui a întîlnit-o pe a ei. Sînt sigură că te-ai gîndit la acelaşi lucru cu mine: că am putea să ne plimbăm cu trăsura, pur şi simplu, o oră sau două, apoi să mă conduci acasă. Era adevărat. Asta însemna să se aleagă praful de reputaţia ei, în cazul în care erau descoperiţi, dar aceasta era acum ultima dintre problemele lui.

LOGODNICA DUCELUI

161

— Numai că nu o cunoşti pe mama, a adăugat ea. Nu aşa cum o cunosc eu. Va trim ite cu siguranţă pe cineva la Belgrave. Sau va veni chiar ea, sub un pretext sau altul. Ca să mai împrumute cîteva cărţi de la bunica ta, de exemplu. Iar dacă vine şi nu mă găseşte acolo va fi un dezastru. El ar fi rîs, dar nu a făcut-o. Din simplul motiv că ea s-ar fi sim ţit insultată iar un gentleman nu făcea anumite lucruri, chiar dacă lumea se prăbuşea în jurul lui. Dar zău aşa, după evenimentele de ieri - noul lui văr, posibila pierdere a titlului nobiliar, a conacului şi averii, pînă la ultima haină de pe el - consecinţele unui picnic ilicit i se păreau lipsite de însem nătate. Ce se putea întîmpla? îi vedea cineva şi erau obligaţi să se căsătorească? Doar erau logodiţi deja. Mai erau logodiţi, adică? Nu mai ştia. — Ştiu că nu ar face decît să grăbească o cerem onie plănuită cu mulţi ani în urmă, dar - aici vocea i-a tremurat, făcîndu-1 să se simtă vinovat - tu nu-ţi doreşti asta. Nu încă. Nu ai făcut un secret din asta. — Nu este adevărat, s-a grăbit el să o contrazică. Şi chiar nu era. Deşi fusese. Şi o ştiau amîndoi prea bine. Dar privind-o acum, cu părul blond strălucind în lumina dimineţii şi cu ochii ei care nu mai păreau căprui, ci mai degrabă verzi - ei bine, nu mai ştia de ce amînase atît.

162

JULIA QUINN

— Eu nu vreau asta, a spus ea, abia şoptit. Nu aşa, ceva încropit în grabă. Deja toată lumea e convinsă că nu vrei cu adevărat să te căsătoreşti cu mine. Ar fi vrut să o contrazică, să-i spună că se purta prosteşte, că-şi imagina anumite lucruri care pur şi simplu nu erau adevărate. Dar nu putea face asta. Nu se purtase urît cu ea, dar nici frumos. S-a trezit privindu-i chipul de parcă nu ar mai fi făcut-o niciodată pînă atunci, cu adevărat. Era frumoasă. Din toate punctele de vedere. Şi ar fi putut să-i fie deja soţie. Lumea de azi era însă complet diferită de cea de ieri, iar el nu ştia dacă mai avea vreun drept asupra Ameliei. Şi ultimul lucru pe care şi-l dorea acum era să o ducă la Belgrave, pentru numele lui Dumnezeu! Cum ar fi fost? Ar fi putut să-i facă cunoştinţă cu Jack tîlharul! îşi imagina deja discuţia: —Amelia, ţi-l prezint p e vărul meu. — Vărul tău? —Exact. El a r putea f i ducele. —El? Atunci tu cine eşti? —Excelentă întrebare. Plus alte întrebări la fel de interesante care vor urma. Cum ar fi, de exemplu, logodna lor. Mai era sau nu valabilă? Dumnezeule! Simţea că i se învîrtea capul de atîtea gînduri, şi nu era un lucru bun. Mai ales după o noapte de beţie. I-ar fi fost foarte uşor să insiste să nu meargă la Belgrave. Era obişnuit să ia numai el toate deciziile, să

LOGODNICA DUCELUI

163

fie ascultat de toţi. Să nu ţină seama de dorinţele ei nu ar fi fost ceva neobişnuit. Dar nu putea face asta. Nu azi. Poate că mama ei nu va veni să o verifice. Poate că nimeni nu va şti dacă fusese sau nu unde spusese. Dar Amelia va şti. Va şti că l-a privit în ochi, că i-a spus de ce trebuia să meargă la Belgrave şi că el a fost întratît de hain încît să nu ţină seama de sentim entele ei. Iar el va şti că o rănise. — Foarte bine, a spus deodată. Vom merge la Belgrave. Doar nu era o căsuţă oarecare. Cu siguranţă că va putea să-l evite pe Audley. Probabil că era încă în pat, oricum. Nu părea genul care să se trezească devreme. I-a spus vizitiului să-i ducă acasă şi s-a urcat în trăsură, lîngă Amelia. — Nu-mi imaginez că aştepţi cu nerăbdare să-i ţii companie bunicii, i-a spus el. — Nu în mod deosebit. — Preferă încăperile din partea din faţă a casei. Iar dacă Audley se trezise, probabil că acum avea să fie si el to t acolo, încercînd să estim eze valoarea colecţiei de tablouri sem nate Canaletto, în aripa de nord. Aşa că s-a întors spre Amelia: — Vom intra prin spate. Ea a încuviinţat. Se înteleseseră. > j

Cînd au ajuns la Belgrave, vizitiul s-a îndreptat direct spre grajduri, cel mai probabil la indicaţiile

164

JULIA QUINN

ducelui, s-a gîndit Amelia. Nu au trecut deloc prin faţa conacului. Dacă bătrîna doamnă era într-adevăr în tr­ una din cam erele de la faţadă, aşa cum spusese Wyndham, însem na că puteau petrece cîteva ore în linişte. — Nu cred că am mai văzut pînă acum partea aceasta de conac, a spus Amelia în timp ce intrau. Aproape că se sim ţea ca o hoaţă, pentru că se furişa înăuntru. Acolo, în spate, era multă linişte. Puteai auzi chiar şi zgomotul făcut de paşi. — Vin rareori aici, a spus Thomas. — Nu prea înţeleg de ce. S-a uitat în jurul ei. Intraseră pe un hol lung, cu multe camere de o parte şi de cealaltă. Cea din dreptul ei părea să fie un fel de birou, cu un perete plin cu cărţi legate în piele. E foarte frumos aici, Şi e linişte şi pace. Probabil că aici pătrunde şi soarele dimineţii. — Faci parte dintre cei care se trezesc la răsărit, lady Amelia? Părea atît de formal! Probabil din cauză că erau la Belgrave, unde totul era formal. S-a întrebat dacă oamenilor le era greu să vorbească deschis acolo, cu atîtea splendori în jur. Burges Park avea şi el măreţia lui, dar avea în plus o căldură care la Belgrave lipsea. Poate că avea această senzaţie doar pentru că ştia Burges prea bine. Acolo crescuse, rîsese, se alergase cu surorile ei şi-şi necăjise mama. Burges era un cămin. Belgrave aducea mai degrabă cu un muzeu.

LOGODNICA DUCELUI

165

Cît de curajoasă trebuia să fie Grace! Să se trezească acolo, în fiecare dimineaţă! — Lady Amelia, a auzit vocea lui Thomas. — Da, i-a răspuns deîndată, aducîndu-şi aminte că îi pusese o întrebare. Mă tem că fac parte dintre aceia. Nu pot dormi pe lumină. Mai ales verile mi se par dificile. — Iar iernile uşoare? Părea amuzat. — Deloc. Sunt chiar mai rele. Atunci dorm mult prea mult. Cred că ar fi trebuit să trăiesc Ia ecuator, acolo unde zilele sînt egale cu nopţile, mereu. O privea plin de curiozitate. — Ţi-a plăcut să studiezi geografia? — Da. A intrat în birou şi şi-a trecut visătoare degetele peste cărţi. îi plăcea cum cotoarele acestora ieşeau în relief sub atingerea ei. Mai bine zis, mi-ar plăcea. Nu ştiu prea multe. Guvernanta noastră nu a considerat geografia importantă. Şi nici părinţii noştri, din cîte se pare. — Adevărat? Părea interesat cu adevărat, lucru care a surprinso. Deşi erau acum ceva mai apropiaţi, el era în continuare... el. Nu se aştepta ca pe el să-l preocupe gîndurile sau dorinţele ei. — Dansul, a spus ea, răspunzîndu-i la întrebarea pe care nu i-o pusese. Pictura, pianul, matem atica doar atît cît să poţi socoti cît îi datorezi modistei pe o ţinută completă El a zîmbit.

166

JULIA QUINN

— Şi? Sînt mari sumele? L-a privit cu cochetărie, peste umăr: — îngrozitor! Te-aş aduce la falim ent dacă am găzdui mai mult de două baluri mascate pe an. Expresia lui s-a schimbat, pentru o clipă. I-a făcut semn spre cîteva poliţe aflate în cealaltă parte a camerei: —Acolo sînt atlasele, dacă doreşti să le vezi. Ea i-a zîmbit, puţin surprinsă de gestul lui. Plăcut impresionată, a traversat încăperea: — Parcă nu veneai prea des în această parte de casă. El i-a zîmbit. — Am venit suficient încît să ştiu unde găsesc un atlas. Amelia a luat la întîmplare un atlas din bibliotecă. Pe copertă era scris: Hărţile lumii. Cotorul a scos un sunet cînd a deschis cartea. Pe prima pagină era trecută data: 1796. S-a întrebat cînd fusese deschisă acea carte ultima oară. — Grace este pasionată de atlase, a spus ea. Gîndul venise parcă de nicăieri. —Adevărat? I-a auzit paşii. Se apropia de ea. — Da. îmi amintesc că mi-a spus-o, la un moment dat. Sau poate că ştiu de la Elizabeth. Au fost dintotdeauna bune prietene. A mai dat o pagină, cu multă grijă. Cartea nu era extrem de delicată, dar ceva îi inspira grijă, atenţie. A privit în jos, la harta pătrată

LOGODNICA DUCELUI

167

care se întindea pe două pagini, cu titlul: Proiecţia M ercator a lumii noastre, în anul Domnului 1791. A atins harta cu vîrful degetelor, trecînd peste Asia şi apoi mai jos, spre Africa. — Cît este de mare! a şoptit, parcă vorbindu-şi singură. — Lumea? a întrebat-o el. — Da, a murmurat. Ajuns lîngă ea, Thomas a găsit pe hartă Anglia. — Şi uite cît sîntem noi de mici. — Pare ciudat, nu crezi? a spus ea, încercînd să nu bage de seamă că el era în tr-atît de aproape încît îi sim ţea căldura trupului. Mă minunez mereu cît de departe este Londra, şi totuşi aici - a făcut semn spre hartă - nu e aproape nimic. — Nici chiar aşa. A m ăsurat distanţa cu degetul mic. Aproape jumătate de deget, pe puţin. Amelia a zîmbit. Spre carte, nu spre el, pentru căi era mai uşor aşa. — Lumea măsurată cu degetul. Ar fi un studiu interesant. El a rîs. — Probabil că la universitate, chiar acum, se studiază asta. L-a privit, ceea ce a fost probabil o greşeală, pentru că a simţit că rămînea fără aer. A fost totuşi în stare să spună, pe un ton destul de controlat: — Profesorii sînt chiar atît de excentrici? — Cei cu degete lungi, da.

168

JULIA QUINN

Ea a rîs şi el a rîs la rîndul lui, iar ea şi-a dat seama că nici unul dintre ei nu se mai uita la hartă. Se uita la ochii lui, cu un sentim ent straniu de detaşare, ca şi cum ar fi privit o operă de artă. îi plăceau ochii lui. îi plăcea să-i privească. Cum de nu observase pînă atunci că ochiul drept avea o dungă pe iris? Crezuse că erau albaştri, nu de o nuanţă pală, nici limpede, nici măcar azurii, ci întunecaţi, cu o tentă de gri. Acum vedea însă foarte clar că într-unul avea o linie maronie, care pleca din pupilă şi cobora, înclinat. S-a întrebat din nou cum de nu văzuse asta pînă acum. Poate pentru că nu îl privise niciodată de atît de aproape. Poate că el nu-i perm isese să se apropie întratît, pentru un timp suficient de lung, ca să observe. Cu o voce visătoare, aşa cum ar fi sunat vocea ei, dacă ar fi îndrăznit să vorbească în clipa aceea, el a şoptit: —Acum, ochii tăi par aproape negri. Amelia a revenit brusc cu picioarele pe pămînt. Şi a spus: — Iar tu ai o dungă. îi venea să o ia la fugă, afară din cameră. Ce prostie spusese! El şi-a dus imediat mîna la obrazul lovit: — 0 dungă? —în ochi, a limpezit ea lucrurile, pentru că nu mai avea cum să-şi retragă cuvintele. Măcar să fie înţeleasă exact. A făcut un gest prin aer, cu mîna dreaptă.

LOGODNICA DUCELUI

169

—Ah, da. Ciudat, nu ţi se pare? Nu, nu i se părea ciudat. Chiar deloc. — Nimeni n-a mai observat asta pînă acum, a adăugat el. E probabil mai bine. Am şi eu mica mea imperfecţiune. Vîna oare complimente? A strîns din buze, forţîndu-se să nu zîmbească. — îmi place, a spus ea. îmi place tot ce te face să te îndepărtezi de perfecţiune. Expresia lui era acum mai caldă. — Chiar aşa? Ea a dat din cap, apoi şi-a ferit privirea. îi era mai uşor să fie curajoasă şi deschisă cu el atunci cînd era furios. Mult mai uşor decît atunci cînd îi zîmbea. — înseam nă că vei găsi multe lucruri care să-ţi placă la mine, i-a spus mult prea apropiat de urechea ei ca să se mai simtă confortabil. De îndată ce mă vei cunoaşte mai bine. Ea s-a prefăcut că studia harta. — Vrei să spui că nu eşti perfect? — Ei, nu aş merge chiar într-acolo, a glumit el. Ea a înghiţit în sec. Era mult prea aproape. Probabil că nu realizase asta, pentru că vocea îi era controlată, şi respiraţia la fel. — De ce-ai spus că ochii mei sînt negri? l-a întrebat, fără să ridice privirea din atlas. — Nu am spus asta. Am spus că păreau negri. Era încîntată. Se mîndrise mereu cu ochii ei. Erau cea mai frumoasă trăsătură a ei. Unică, de-a dreptul.

170

JULIA QUINN

Toate surorile aveau aceeaşi culoare de păr şi acelaşi ten, dar ea era singura cu ochi atît de interesanţi. — De dimineaţă mi s-au părut verzi, a continuat el. Să fi fost din cauza băuturii, poate? Dacă mai beam un pahar probabil că vedeam şi fluturi ieşindu-ţi prin urechi. Ea s-a întors spre el, indignată: — Băutura nu are nici o legătură. Ochii mei sînt de culoarea alunei. Mai mult verzi decît căprui, de fapt, a adăugat cu voce joasă. El a zîmbit: — Ca să vezi, Amelia! Ţi-am descoperit oare un punct sensibil? Aşa era, dar nu avea de gînd să recunoască. — Sînt de culoarea alunei, a repetat. Este o trăsătură de familie. — Eu mă minunam doar de felul în care îşi schimbă culoarea, să ştii. — Oh. îi făcuse un compliment, cu multă gentileţe, îţi mulţumesc. S-a întors la harta aşezată în siguranţă, pe masa dinaintea ei. Uite cît este de mare Groenlanda! a spus, doar pentru că fusese primul lucru pe care îl văzuse. — Nu e chiar atît de mare, a spus el. Harta aceasta distorsionează dimensiunile. —Adevărat? — Nu ai ştiut asta? Tonul lui nu avea nimic insultător. Nu era nici măcar condescendent, dar chiar şi aşa, ea s-a simţit ca

LOGODNICA DUCELUI

171

o prostuţă. Părea genul de lucru pe care ar fi trebuit să-l ştie. Şi, cu siguranţă, era genul de lucru pe care /a r fi plăcut să-l ştie. — Aşa se întîmplă cînd desfăşori un obiect sferic pe o suprafaţă plană, i-a explicat el. încearcă să-ţi imaginezi că îmbraci o sferă cu această hartă. Ai avea multă hîrtie strîngîndu-se la poli. Sau invers: încearcă să-ţi imaginezi că desfaci suprafaţa unei sfere şi o întinzi pe ceva plat. Nu ai obţine un dreptunghi complet. Ea a dat din cap, gînditoare. — Deci părţile de sus şi de jos sînt întinse. Mai bine zis, zona de nord şi cea de sud. — Exact. Vezi cum Groenlanda pare aproape de aceeaşi mărime cu Africa? în realitate, este cam a zecea parte din ea. Amelia a ridicat ochii spre el. — Nimic nu este ceea ce pare, nu-i aşa? El a tăcut suficient de mult timp ca Amelia să se întrebe dacă încă mai vorbeau despre hărţi. După care a spus, cu chipul lipsit de orice emoţie: -N u . Amelia a clătinat din cap şi s-a întors la harta ei. — Ciudat. I s-a părut că-1 aude spunînd „nici nu ai idee". L-a privit curioasă, vrînd să-l întrebe la ce se referea, dar el era deja concentrat pe atlas. — Proiecţiile acestea au şi ele avantajele lor, a spus el, părînd dornic să schim be subiectul. Este

172

JULIA QUINN

adevărat că nu reflectă cu fidelitate dimensiunile, dar localizarea este foarte apropiată de adevăr, aşa că le sînt foarte utile marinarilor. Nu era foarte convinsă că înţelegea pe deplin cei spunea el, dar îi făcea plăcere să-l asculte vorbind pe tem e atît de academice. Şi adora faptul că el nu abandonase subiectul, pe motiv că o lady nu putea fi interesată de aşa ceva. L-a privit şi i-a zîmbit. — Pari să ştii destule despre toate astea. A ridicat din umeri, modest: — Mă interesează, pur şi simplu. Ea şi-a muşcat buza, unul din obiceiurile pe care mama ei le detesta. Dar nu putea să se abţină. Aşa făcea de fiecare dată cînd încerca să se decidă ce să spună. Sau dacă să spună sau nu. — Se numeşte într-un fel, nu-i aşa? l-a întrebat. Vroia să ştie, ca să poată căuta acasă, în enciclopedia tatălui său. Dar ura faptul că părea atît de ignorantă în faţa lui. Şi-a amintit toate acele dăţi cînd fusese nevoită să zîm bească politicos atunci cînd mama spunea despre ea că era isteaţă [dar nu prea mult). — Crearea unei hărţi? Ea a dat din cap. — Se numeşte cartografie. Vine din grecescul chartis, adică hartă şigraphein, a scrie. — Ar fi trebuit să ştiu asta, a murmurat ea. Poate nu chiar denumirea în greacă, dar măcar cuvîntul. Oare părinţii mei au crezut că nu vom avea niciodată nevoie de o hartă?

LOGODNICA DUCELUI

173

— Probabil şi-au imaginat că le vor desluşi alţii pentru voi, i-a spus cu blîndeţe Thomas. L-a privit cu uimire. — Eşti de acord, să înţeleg? Şi tu crezi că am avut parte de educaţia potrivită? îi pusese o întrebare îngrozitoare. Şi-l pusese pe el într-o postură delicată. Dar nu se putuse abţine. — Cred, i-a răspuns el vorbind rar şi convingător, că ar fi trebuit să ţi se dea o şansă, dacă te-ai arătat dornică să afli mai multe. Acela a fost momentul. Nu şi-a dat seama pe loc de fapt, avea să-şi dea seama abia cîteva săptămîni mai tîrziu, cînd şi-a permis ei însăşi să o facă. Dar acela a fost momentul în care s-a îndrăgostit de el.

Capitolul 11

0 oră mai tîrziu, după ce scosese din bibliotecă paisprezece atlase şi-i explicase Ameliei diferenţele dintre o proiecţie Mercator, una sinusoidală şi una conică, Thomas a instalat-o într-unul din saloanele din faţă şi i-a spus valetului să o anunţe pe domnişoara Eversleigh că venise să o vadă. Grace trebuia să fie pusă la curent cu întîmplările dimineţii, nu aveau cum să scape de asta. Iar dacă o minciună nu putea să se apropie foarte mult de adevăr, atunci Thomas era de părere că adevărul trebuia să se apropie cît de mult de minciună. Asta însem na că Amelia trebuia neapărat să o viziteze pe Grace şi, mai important, ca Grace să susţină în faţa oricui că fusese într-adevăr la cumpărături în Stamford, de dimineaţă, şi că o invitase pe Amelia la Belgrave. Trebuia să vorbească el primul cu Grace, fără ştiinţa Ameliei, aşa că s-a aşezat în pragul salonului cel mai apropiat de scară, să o intercepteze înainte de a ajunge Ia destinaţie. Cinci minute mai tîrziu a auzit zgomot de paşi. Erau cu siguranţă paşi de femeie. S-a apropiat de uşă. Era într-adevăr Grace. Cînd a ajuns în dreptul lui, a întins mîna şi a tras-o înăuntru.

LOGODNICA DUCELUI

175

— Thomas! a exclam at ea, după clipa iniţială de soc. A făcut ochii mari, fiindcă el arăta foarte răvăşit. Ce-ai păţit? El a dus degetul la buze şi a închis uşa în urma lor. —Te aşteptai să fie altcineva? a întrebat-o, pentru că îi păruse mai degrabă uimită să vadă cine fusese, nu ce anume. — Nu, bineînţeles că nu, i-a răspuns ea repede. Dar se îm bujorase uşor. S-a uitat în jur, probabil să vadă dacă erau singuri. Ce s-a întîmplat? — Trebuia să vorbim înainte să te vezi cu lady Amelia. — Ai aflat deci că este aici? — Eu am adus-o, a spus el. Grace a tăcut, surprinsă. S-a uitat la ceasul de pe poliţa şemineului. Era înainte de amiază. — Este o poveste lungă, a continuat el. Ca să scurtăm, Amelia îţi va spune că ai fost de dimineaţă la Stamford şi că ai invitat-o aici, la Belgrave. — Thomas, există un mare număr de persoane care ştiu prea bine că eu nu am fost azi în Stamford. — Da, dar mama ei nu se numără printre ele. — Păi... Thomas... a început Grace, care nu părea să-şi mai găsească cuvintele. Trebuie să-ţi spun că, deşi ai amînat atît, lady Crowland va fi încîntată să afle că... — Oh, pentru numele lui Dumnezeu, nu s-a întîmplat nimic! a spus el, aproape aşteptîndu-se ca ea să-i strige: corupător al inocenţei!

176

JULIA QUINN

A strîns din dinţi, pentru că ar fi fost prima oară cînd trebuia să dea explicaţii cuiva: — M-a ajutat cînd eram ... pentru că nu mă prea ţineam pe picioare. — Foarte drăguţ din partea ei, a spus Grace. Thomas a privit-o atent. Părea pe punctul să izbucnească în rîs. Grace şi-a dres glasul. — Te-ai gîndit să... te aranjezi puţin? — Nu, a ripostat el. îmi place să arăt aşa, şleampăt. Ascultă-mă, te rog. Amelia îţi va repeta ce ţi-am spus eu, dar e foarte im portant să nu-i pom eneşti nimic despre Audley. A scrîşnit din dinţi cînd i-a rostit numele, pentru că nu-şi putea reprima repulsia. — Nu aş face niciodată asta. Nu este de căderea mea. — Bine. Ştia că putea să aibă încredere în ea. — Dar va dori să ştie de ce erai... care a fost motivul... — Nu-1 ştii, i-a spus ferm. Spune-i doar atît. De ce să creadă că ai şti mai multe? — Ştie că te consider prietenul meu, i-a răspuns Grace. în plus, eu locuiesc aici. Servitorii află întotdeauna totul. Iar ea ştie asta. — Tu nu eşti servitoare, a murmurat el. — Ba sînt, şi o ştii prea bine. Şi-a ţuguiat buzele, amuzată. Singura diferenţă este că mi se perm ite să port rochii frumoase şi să conversez ocazional cu

LOGODNICA DUCELUI

177

oaspeţii. Dar fii convins că sînt la curent cu toate bîrfele din această casă. Dumnezeule, ce se petrecea acolo? Oare vreuna din faptele lui răm ăsese un secret? Una, măcar? Thomas a întors capul şi a tras o înjurătură. A tras apoi adînc aer în piept, s-a răsucit şi i-a spus: — Fă-o pentru mine, Grace. Spune-i că nu ştii motivul. Amelia va afla curînd totul, dar nu voia să se întîmple azi. Era prea obosit ca să mai dea explicaţii, prea epuizat de şocul pe care îl încasase nu demult şi, mai presus de toate... Era pentru prima oară în viaţă cînd se bucura că ea era logodnica lui. Cine-1 putea învinovăţi că dorea să prelungească această bucurie, măcar pentru cîteva zile? — Bineînţeles, i-a răspuns

Grace fără să-l

privească. Apoi, pentru că educaţia îi cerea să se uite în ochii interlocutorului, i-a căutat privirea şi a adăugat: ai cuvîntul meu. El a dat din cap. —Amelia te aşteaptă. — Da, bineînţeles. S-a grăbit spre uşă, apoi s-a oprit şi s-a întors: — O să fii bine? Ce întrebare. — Nu, nu-mi răspunde, a murmurat ea şi a ieşit.

178

JULIA QUINN

Amelia aştepta răbdătoare în salonul argintiu, încercînd să nu bată din picior. Şi-a dat însă seama că bătea darabana cu degetele, ceea ce era un obicei şi mai urît (din cîte îi spusese mama ei], aşa că s-a controlat. Dar a reînceput aproape imediat să bată din picior. A răsuflat adînc, hotărînd că nu-i păsa. Nu avea cine să o vadă, oricum, aşa că bătutul din picior nu putea fi un obicei prost atunci cînd erai singur. Spre deosebire de rosul unghiilor, de exemplu. Atunci chiar rămîneai cu nişte mîini urîte, pe care să ţi le vadă oricine. încercase să-i explice asta lui Milly, care putea rămîne ca o stană de piatră chiar şi şase ore, dar îşi rodea unghiile de ani buni. Milly îi m ărturisise că nu vedea nici o diferenţă. Din motive egoiste, bineînţeles. Amelia şi-a privit unghiile. Nu păreau prea curate, cum erau de obicei. Probabil pentru că-1 tîrîse pe Wyndham după ea, prin Stamford. Dumnezeu ştia prin ce locuri murdare fusese. Probabil că acum era sus, să se spele. Nu-1 văzuse niciodată atît de neîngrijit. Probabil că nici nu mai fusese, în viata lui... Era el, oare? Trecea cineva prin faţa uşii. A tresărit. — Thomas? Tu eşti? Bărbatul s-a oprit, s-a întors, iar Amelia şi-a dat seama că era altcineva. Era cam de aceeaşi înălţime cu Thomas, aveau părul asem ănător ca nunaţă, dar nu-1 mai văzuse niciodată. Era sigură de asta. Acum vedea

LOGODNICA DUCELUI

179

mai bine: părul era totuşi ceva mai închis decît al lui Thomas. Şi avea o vînătaie pe obraz. Ce interesant! — Scuze, s-a grăbit să spună. Era însă curioasă, aşa că s-a apropiat de uşă. El nu-şi mai putea continua drumul fără să dea dovadă de impoliteţe. —îmi pare rău că te dezamăgesc, i-a spus bărbatul zîmbindu-i larg. Flirta cu ea. Ameliei i-a făcut plăcere, chiar şi fără voia ei. S-a întrebat dacă el ştia cine era. Probabil că nu. Cine ar fi îndrăznit să flirteze cu logodnica ducelui de Wyndham în propria-i casă? — A fost greşeala mea. Eram acolo, în spate. A făcut un semn spre locul unde stătuse. Semănai cu ducele, cînd ai trecut. într-adevăr, cei doi păşeau la fel. Ce ciudat! Amelia nu ştiuse că-1 putea recunoaşte pe Thomas după m ers pînă în clipa în care îl văzuse pe celălalt bărbat. El a făcut o plecăciune. — Căpitan Jack Audley. La dispoziţia ta, doamnă. Ea a făcut o reverenţă. — Lady Amelia Willoughby. — Logodnica lui Wyndham. — îl cunoşti? Bineînţeles că-1 cunoşti. Doar te afli în casa lui. Şi-a am intit de discuţia de la han. Oh, tu trebuie să fii partenerul lui de antrenament. Căpitanul Audley a făcut un pas în faţă. — Ţi-a pomenit de mine? — Nu mi-a spus prea multe, a recunoscut ea, încercînd să nu fixeze cu privirea vînătaia de pe

180

JULIA QUINN

obrazul lui. Nu putea fi o coincidenţă faptul că şi el şi Thomas purtau urmele unei încăierări. — E vorba de asta? a spus căpitanul Audley. Părea destul de stînjenit cînd a dus mîna la obraz. Arată mult mai rău decît este de fapt. încerca să găsească cel mai potrivit mod să-l întrebe, cînd el a adăugat, foarte liniştit, de parcă ar fi vrut doar să facă conversaţie: — Ce culoare este astăzi, lady Amelia? — Obrazul tău? Felul lui direct de a-i vorbi a surprins-o. — Da. Vînătăile arată tot mai rău cu timpul, nu ai observat? Ieri era de un purpuriu aproape regal, cu puţin albastru pe margini. Nu m-am mai uitat în oglindă în ultimele ore. A întors capul, ca ea să-l vadă mai bine. Tot atît de atrăgătoare este? Amelia îl privea uimită. Nu ştia ce să spună. Nu mai întîlnise pe nimeni atît de volubil. Probabil că era un talent al lui. — Păi... nu, i-a răspuns într-un final. Nu avea nici un sens să-l mintă, doar era la jum ătate de metru de oglindă. Nu aş numi-o atrăgătoare. El a rîs. — Nu-ţi alegi deloc cuvintele, nu-i aşa? —Mă tem că tonurile de purpuriu de care erai atît de mîndru s-au cam înverzit. A zîmbit, mulţumită de analiza făcută. El s-a aplecat spre ea, zîmbindu-i şăgalnic: — Se asortează cu ochii?

LOGODNICA DUCELUI

181

— Nu, i-a răspuns ea, descoperind că era complet imună la farm ecele lui. Era într-adevăr ferm ecător, probabil că femeile îi cădeau la picioare la orice pas. Pentru că pe dedesubt este tot purpuriu. — Iar în combinaţie cu verde este... — Ceva îngrozitor. El a rîs din nou. — Eşti fermecătoare, lady Amelia. Dar sînt sigur că logodnicul tău îţi spune asta ori de cîte ori are ocazia. Nu ştia ce anume să-i răspundă. Cu siguranţă, nu o făcuse cu orice ocazie. Dar ziua de azi fusese diferită. Fusese mai bună. — îl aştepţi aici? a întrebat-o căpitanul. — Nu, eu tocmai... S-a oprit chiar înainte de a spune că de-abia se despărţise de el. Am venit să o văd pe domnişoara Eversleigh. I-a surprins un licăr în privire, aşa că l-a întrebat: — Ai cunoscut-o pe domnişoara Eversleigh? — Da. Este foarte drăguţă. — Da, a răspuns Amelia. Toată lumea era de aceeaşi părere, nu-i aşa? S-a abţinut să nu se încrunte şi a adăugat: toată lumea o admiră. — Sînteţi cunoştinţe? a întrebat-o căpitanul. — Da. Adică nu. Suntem mai mult decît atît, am vrut să spun. Ne ştim din copilărie. Este prietenă cu sora mea cea mare. — Şi cu tine, bineînţeles.

182

JULIA QUINN

— Bineînţeles, a încuviinţat ea. Nu putea spune altceva. Doar nu era vina ei că Thomas o aprecia atît de mult. Şi domnul de faţă, din cîte se părea. Dar este mai bună prietenă cu sora mea. Sînt de aceeaşi vîrstă. — Unul dintre dezavantajele de a fi fratele mai mic, a murmurat el înţelegător. Amelia l-a privit curioasă. — împărtăşim aceeaşi experienţă? — Deloc, i-a zîmbit el. Eu am fost fratele cel mare. 0 poziţie privilegiată, cred. Pentru că aş fi fost profund nefericit dacă nu aş fi deţinut controlul. Amelia îl înţelegea prea bine. Şi ea se gîndise adesea că era o altă persoană cînd era cu Elizabeth, faţă de cînd era cu Milly. — Eu sînt a doua din cinci, a spus ea. Aşa că ştiu ce spui. — Cinci! Părea impresionat. Numai fete? Amelia era surprinsă. — De unde ai ştiut? — N-am avut nici cea mai mică idee, i-a răspuns el. Numai că era o imagine absolut ferm ecătoare. Ar fi fost păcat să fie murdărită de prezenţa unui băiat. Dumnezeule, era complet lipsit de scrupule! — îţi alegi întotdeauna cuvintele cu atîta pricepere, căpitane Audley? El i-a aruncat un zîmbet cuceritor. — Mă străduiesc. —Amelia! S-au întors amîndoi. Grace intrase în cameră.

LOGODNICA DUCELUI

183

— Domnule Audley, a adăugat, surprinsă. — Credeam că eşti căpitanul Audley, a spus Amelia, cumva nedumerită. — Sînt, a spus el ridicînd din umeri, dar depinde de dispoziţia pe care o am. S-a întors spre Grace şi a făcut o plecăciune: ce plăcere să te revăd atît de curînd, domnişoară Eversleigh! Grace a făcut la rîndul ei o reverenţă. — Nu ştiam că eşti aici. — Nici nu ai fi avut cum, i-a răspuns politicos Audley. Tocmai mă îndreptam spre grădină, să fac o plimbare fortifiantă, cînd am fost interceptat de lady Amelia. —Am crezut că era Wyndham, i-a spus Amelia lui Grace. Nu ţi se pare ciudat? — Ba da, i-a răspuns Grace. Ameliei i s-a părut că vocea lui Grace suna destul de straniu, dar avea probabil ceva pe gît, care o deranja. Ar fi fost o nepoliteţe să pomenească despre asta, aşa că a continuat: nu eram foarte atentă, acesta este probabil motivul. L-am văzut doar cu colţul ochiului, cînd a trecut prin dreptul uşii. Audley s-a întors spre Grace. — Şi astfel se explică totul, nu-i aşa? — Da, se explică, a rep etat Grace. A privit peste umăr. — Aştepţi pe cineva, dom nişoară Eversleigh? a întrebat-o el.

184

JULIA QUINN

— Nu. Mă întrebam dacă Alteţa Sa nu ni se va alătura, de vreme ce logodnica lui este aici. Amelia a înghiţit în sec, bucuroasă că niciunul dintre cei doi nu se uita la ea. Grace nu ştia că ea îşi petrecuse întreaga dimineaţă cu Thomas. Sau că se presupunea că ar fi fost la cumpărături, la Stamford. Şi nici nu avea cum să afle, şi-a spus cuprinsă de iritare, pentru că domnul Audley nu dădea semne că şi-ar vedea de drum. Nu spusese că dorea să facă o plimbare? — S-a întors, deci? a întrebat Audley. Nu ştiam. — Aşa mi s-a spus, i-a răspuns Grace. Nu l-am văzut. — Lipseşte de ceva vreme, a spus Audley. Amelia a încercat să-i atragă atenţia lui Grace, dar fără folos. Thomas nu a fi vrut ca lumea să afle că băuse prea mult cu o noapte în urmă. — Cred că ar trebui să merg să-l anunţ, a spus Grace. — Dar abia ce-ai venit! a protestat Audley. — E mai puţin important... — Putem suna, a spus ferm Audley şi a traversat încăperea, pînă la clopoţel. Gata, s-a făcut. Trăsese cu putere de cordon. Amelia s-a uitat spre Grace, care părea uşor alarmată. Şi-a întors apoi privirea spre Audley, care era întruchiparea calmului. Niciunul dintre ei nu a scos vreo vorbă. Nici nu păreau să-şi dea seama că mai era cineva cu ei în cameră.

LOGODNICA DUCELUI

185

Oare ce se petrecea acolo? Amelia s-a uitat din nou la Grace, pe care o cunoştea bine, dar aceasta se pregătea deja să se aşeze pe o sofa. — Cred că voi lua loc, a murmurat ea. — Şi eu, a spus Amelia. Putea avea astfel şansa să schimbe cîteva cuvinte cu Grace. S-a aşezat chiar lîngă ea. Mai trebuia doar ca Audley să se retragă sau să privească în altă parte. Orice, doar să nu le mai urmărească cu ochii aceia de felină aflată la pîndă. — Ce tablou frumos alcătuiţi! a spus el. Iar eu nu am acuarelele la mine! — Pictezi, domnule Audley? l-a întrebat Amelia. Aşa fusese educată: să facă o conversaţie, politicoasă, atunci cînd situaţia o cerea. Nu avea ce face. Unele obiceiuri îi intraseră deja în sînge. — Nu, din nefericire. Dar mă gîndeam să iau cîteva lecţii. Este o ocupaţia demnă de un gentleman, nu găsiţi? — Oh, da, i-a răspuns ea, deşi în gînd îşi spunea că ar fi fost mai bine dacă ar fi început de la o vîrstă mai fragedă. S-a uitat spre Grace, aşteptînd-o să spună şi ea ceva. — Domnul Audley este un mare iubitor de artă, a spus aceasta. Audley a zîmbit enigmatic. Amelia nu mai înţelegea din nou nimic. — înseam nă că-ţi face plăcere să locuieşti la Belgrave Castle, i s-a adresat.

186

JULIA QUINN

— Abia aştept să fac turul colecţiilor, i-a răspuns el. Domnişoara Eversleigh a fost de acord să mi le prezinte. — Foarte amabil din partea ta, Grace, a spus Amelia, încercînd să nu-şi trădeze surprinderea. Nu că ar fi avut ceva cu Audley - cu excepţia faptului că nu părea deloc dornic să părăsească salonul atunci cînd ar fi vrut ea. Dar Grace era însoţitoarea bătrînei doamne şi i se părea ciudat ca tocmai ei să i se ceară să-i prezinte colecţia prietenului lui Thomas. Grace a bolborosit ceva drept răspuns. — Avem de gînd să evităm cupidonii, a adăugat Audley. — Cupidonii? a repetat Amelia, ca un ecou. Dumnezeule mare, cum sărea de le un subiect la altul! El a ridicat din umeri. —Am descoperit că nu-mi plac în mod special. Cum să nu-i placă cuiva cupidonii? — Văd că nu eşti de acord cu mine, lady Amelia, a continuat Audley. Ea a observat însă că se uitase spre Grace înainte de a vorbi. — Ce să nu-ţi placă la ei? l-a întrebat Amelia. Nu avusese de gînd să se lase antrenată într-o discuţie atît de ridicolă, dar nu reuşise. El s-a aşezat pe un braţ al sofalei din faţa lor. — Nu-i găseşti periculoşi? a întrebat-o. — Sînt doar nişte copii dolofani. — Purtînd arme mortale, i-a ream intit el.

LOGODNICA DUCELUI

187

—Acelea nu sînt săgeţi adevărate. Audley s-a întors spre Grace. Făcea din nou asta. — Ce părere ai, domnişoară Eversleigh? — Nu mă prea gîndesc la cupidoni, i-a răspuns ea. — Şi totuşi am discutat de două ori despre ei, noi doi. — Pentru că i-ai adus tu în discuţie. Amelia a tresărit, surprinsă. Nu o auzise niciodată pe Grace vorbind pe tonul acesta. — Camera mea e practic asaltată de ei, a spus Audley. Amelia s-a întors spre Grace. —Ai fost în camera lui? — Nu cu el, a răbufnit Grace. Dar am văzut-o, bineînţeles. Nimeni nu a mai scos vreo vorbă. într-un final, Grace a murmurat: — Scuze. — Domnule Audley, a spus Amelia, hotărînd că venise clipa să preia controlul situaţiei. Era o zi hotărîtoare pentru ea. Se descurcase cu Thomas, sigur îi putea ţine în frîu şi pe ei doi, dacă era nevoie. — Lady Amelia, i-a răspuns el politicos. — Nu-i aşa că nu te superi dacă dăm ocol camerei, eu şi domnişoara Eversleigh? — Bineînţeles că nu, i-a răspuns el imediat, deşi era un gest lipsit de politeţe. — îţi mulţumesc pentru înţelegere, i-a spus Amelia. S-au ridicat amîndouă în picioare, ajutîndu-se

188

JULIA QUINN

reciproc. Simt nevoia să mă dezm orţesc puţin şi mă tem că nu aş putea ţine pasul cu un domn. Nu-i venea să creadă că recurgea la aşa ceva. Şi totuşi, planul a părut să funcţioneze. Doamnul Audley nu a mai spus nimic iar ea s-a refugiat cu Grace în dreptul unei ferestre. — Trebuie să-ţi vorbesc, i-a şoptit. Grace a dat din cap. — Azi-dimineaţă, a continuat Amelia privind suspicioasă în jur, să vadă dacă el le urmărea (ceea ce şi făcea), Wyndham a avut nevoie de ajutorul meu. Aşa că am fost nevoită să-i spun mamei că m-am întîlnit cu tine şi că m-ai invitat la Belgrave. Grace a dat din nou din cap, privind drept înainte, apoi spre uşă, dar deloc spre ea. — Nu cred să vină vorba despre asta, dar dacă o vezi pe mama, te rog să nu-i spui altceva. — Bineînţeles că nu, i-a răspuns imediat Grace. Ai cuvîntul meu. Nu se aşteptase ca Grace să o refuze, dar a surprins-o cît de uşor fusese. Crezuse că va trebui să-i dea mai multe explicaţii. Grace nu o întrebase nici măcar de ce avusese Wyndham nevoie de ajutor. Chiar nu era deloc curioasă? Doar Wyndham nu era genul care să aibă nevoie de ceva, vreodată. Au tăcut cînd au trecut pe lîngă domnul Audley, care părea amuzat de spectacolul care se desfăşura în faţa lui: — Domnişoară Eversleigh, a murmurat. Lady Amelia.

LOGODNICA DUCELUI

189

— Domnule Audley, a spus Amelia. — Domnule Audley, a spus şi Grace. Au continuat plim barea prin salon, reluînd conversaţia atunci cînd au ajuns suficient de departe de urechile lui. — Sper să nu te pun într-o situaţie delicată, i-a şoptit lui Grace. Ea a tăcut. Amelia era conştientă că-i cerea foarte mult. Au auzit zgomot de paşi venind de pe coridor. Grace s-a întors im ediat spre uşă. Era însă doar un servitor care trecea cu un cufăr pe umăr. Un cufăr gol, probabil, după uşurinţa cu care îl purta. — Te rog să mă scuzi, i-a spus Grace. Ce spuneai? Amelia a vrut să repete, dar a spus în schimb: — Nimic. Nu o mai văzuse niciodată pe Grace atît de tulburată. Au continuat să dea ocol camerei, alegînd cel mai lung traseu posibil. Cînd au ajuns în dreptul uşii au auzit din nou zgomot de paşi. — Scuză-mă, te rog, a spus Grace. S-a dus grăbită spre uşă, a deschis-o, s-a uitat afară, după care s-a întors. Nu era ducele, a spus. Amelia s-a uitat prin uşa deschisă. Alţi doi servitori treceau, unul cu un cufăr, celălalt cu o cutie de pălării. — Pleacă cineva? a întrebat Amelia. — Nu, i-a răspuns Grace. Sau poate că da, dar eu nu ştiu nimic despre asta.

190

JULIA QUINN

Vocea îi suna nefiresc, aşa că Amelia a întrebat-o: — Te simţi bine, Grace? Ea a întors capul spre ea, dar nu suficient de mult ca să o poată privi în ochi. — Eu nu... adică da, sînt bine. Amelia s-a uitat spre Audley. Acesta a făcut cu mîna. S-a întors din nou spre Grace, care era roşie ca focul. A fost un motiv suficient să se întoarcă din nou, brusc, spre Audley. Acesta se uita la Grace. Cele două doamne erau braţ la braţ, dar nu era deloc greu să-ţi dai seama cui era adresat acel gest. O ştia şi Grace, la fel de bine. Şi-a ţinut răsuflarea, întreg trupul i s-a încordat. Amelia îi simţea tensiunea în braţ. — Grace, a întrebat cît mai şoptit, eşti îndrăgostită de domnul Audley? -N u ! Obrajii lui Grace, care abia începuseră să-şi recapete culoarea normală, au redevenit roşii ca focul. Refuzul a fost rostit atît de tare că Audley le-a privit curios şi amuzat deopotrivă. Grace a zîmbit slab, a dat din cap şi a spus, furioasă: — L-am cunoscut abia ieri. Nu, cu o zi înainte. Nu­ mi mai amintesc foarte bine. — Ai făcut cunoştinţă cu cîţiva bărbaţi fascinanţi în ultimele zile, nu-i aşa? Grace s-a întors brusc spre ea. — Ce vrei să spui?

LOGODNICA DUCELUI

191

— Domnul Audley, a necăjit-o Amelia. Tîlharul cu accent italian... — Amelia! — Oh, aşa este, părea de fapt scoţian. Sau irlandez. Nu erai prea sigură. Amelia s-a uitat spre Audley şi abia atunci a realizat că şi acesta avea un accent ciudat. De unde este domnul Audley? — Nu ştiu, a spus Grace, cam nervoasă, după părerea Ameliei. — Domnule Audley! a strigat Amelia. El a ridicat imediat capul. — Şi eu şi Grace ne întrebam de unde eşti. Ai un accent care nu-mi este deloc familiar. — Din Irlanda, lady Amelia. Ceva mai la nord de Dublin. — Irlanda! Cît de departe eşti de casă! El a zîmbit, doar. Cele două doamne ajunseseră în dreptul sofalei pe care stătuseră ceva mai devreme. Amelia şi-a desprins braţul de cel al lui Grace şi s-a aşezat. — îţi place Lincolnshire, domnule Audley? — îl găsesc extrem de surprinzător. — Surprinzător? Amelia s-a uitat spre Grace, încercînd să-şi dea seam a dacă răspunsul lui i se păruse şi ei la fel de curios, dar Grace stătea acum în pragul uşii şi privea afară. — Vizita mea aici nu este deloc aşa cum m-aş fi aşteptat.

192

JULIA QUINN

— Adevărat? Şi la ce te aşteptai? Te asigur că sîntem foarte civilizaţi, deşi trăim într-un colţişor din Anglia. — Sînt convins de asta, a spus el. Sînteţi chiar mai mult decît mi-aş fi putut dori, de fapt. — Ce vrea să însemne asta, domnule Audley? El i-a zîmbit enigmatic dar nu a mai spus nimic. — Oh, a auzit-o pe Grace exclamînd, apoi: vă rog să mă scuzaţi. Şi a ieşit în grabă. Amelia şi Audley s-au uitat unul la altul, apoi au întors la unison privirile spre uşă.

Capitolul 12

în afară de Harry Gladdish, Grimsby, valetul personal, era singurul care îl cunoştea foarte bine pe Thomas. îi fusese alături din ziua în care el plecase la universitate. Spre deosebire de m ajoritatea valeţilor, Grimsby avea o constituţie foarte puternică. (Deşi nu ai fi zis asta, cînd te uitai la el. Era de fapt destul de subţire, cu o paloare care îi dădea mereu motive de îngrijorare menajerei, care insista ca el să mănînce mai multă carne de vită.) Cînd Thomas se întorsese după ce galopase prin ploaie, ud pînă la piele şi plin de noroi, Grimsby se interesase mai întîi de cal. Cînd Thomas şi-a petrecut întreaga zi pe cîmp, muncind cot la cot cu arendaşii şi se întorsese acasă plin de funingine, pe haine, pe faţă şi sub unghii, Grimsby îl întrebase dacă prefera ca baia să fie călduţă sau fierbinte Dar cînd Thomas a intrat clătinîndu-se în camera lui, încă duhnind a alcool (al cărui miros el nici nu-1 mai simţea), fără cravată şi cu un ochi vînăt, Grimsby a scăpat peria de haine din mînă. Era, probabil, singurul semn de alarmă pe care îl afişase vreodată.

194

JULIA QUINN

— Ochiul dumneavoastră, a spus. Ah, da. Nu se mai văzuse cu Grimsby dinainte de încăierarea cu preţiosul lui verişor. A zîmbit: — Poate găsim o vestă care să se asorteze. — Nu cred să aveţi vreuna de această culoare, domnule. — Adevărat? Thomas s-a apropiat de lavoar. Grimsby avea mereu grijă ca acesta să fie plin cu apă. Nu mai era caldă, de-acum, dar el nu era în măsură să se plîngă. S-a stropit pe faţă, s-a şters cu prosopul, apoi a repetat întregul proces. După o scurtă privire în oglindă şi-a dat seama că nu redresase mare lucru din înfăţişarea sa. —Va trebui să luăm măsuri în acest sens, Grimsby, i-a spus Thomas frecîndu-se cu nădejde pe frunte. I-a zîmbit ironic valetului. Crezi că poţi memora exact nuanţa, pentru cînd vom ijierge din nou la Londra? — îmi daţi voie să vă sugerez, domnule, să nu vă mai m altrataţi astfel chipul? I-a întins un alt prosop, deşi Thomas nu i-1 ceruse. Astfel nu vom mai fi nevoiţi să ţinem cont de această nuanţă pentru garderoba dumneavoastră viitoare. I-a mai dat o bucată de săpun. — Foarte elegant spus, a murmurat Thomas. Aproape că nici nu a sunat ca o dojană. Grimsby a zîmbit, modest. — Mă străduiesc, alteţă. I-a întins un alt prosop. Dumnezeule mare, probabil era mult mai murdar decît îşi închipuise. — Să sun să vă fie pregătită baia?

LOGODNICA DUCELUI

195

în trebarea era pur retorică. Grimsby o făcuse deja, înainte să-l întrebe. Thomas s-a dezbrăcat de hainele pe care Grimsby le-a ridicat de pe podea cu un cleşte. I-a întins un halat, pe care Thomas l-a tras pe el, după care s-a urcat în pat. Se gîndea foarte serios să amîne baia în favoarea unui somn bun, cînd a auzit o bătaie în uşă. — Ce rapizi au fost! a spus Grimsby, traversînd încăperea. — Alteta sa are un vizitator, s-a auzit vocea lui Penrith, bătrînul lor valet. Thomas nu s-a sinchisit să deschidă ochii. Nu sar fi ridicat din pat pentru nimeni, în clipa aceea. — Ducele nu primeşte vizitatori la această oră, a răspuns Grimsby. Trebuia să-i mărească salariul cu prima ocazie, şia spus în gînd Thomas. — Este logodnica dumnealui, a spus valetul. Thomas s-a ridicat imediat. Ce naiba

se

întîm plase? Se presupunea că Amelia venise acolo pentru Grace. Aşa plănuiseră. Cele două femei aveau să stea de vorbă vreo oră, apoi îşi va face el apariţia, în felul obişnuit, şi nimeni nu avea să ştie că Amelia era acolo încă de dimineaţă. Ce anume nu funcţionase în tot acel plan? — Alteţă, a spus Grimsby privindu-1 cum încerca să coboare din pat. Doar nu vă gîndiţi să o primiţi aşa pe lady Amelia.

196

JULIA QUINN

— Aveam de gînd să mă îmbrac, Grimsby, i-a răspuns sec Thomas. — Da, bineînţeles, dar... Grimsby nu şi-a mai term inat fraza, doar a strîm bat din nas, lucru care nu putea să însemne decît: cam puţi, domnule. Nu avea ce face. Nu o putea lăsa singură pe Amelia, dacă lucrurile nu decurseseră aşa cum plănuiseră ei. în urm ătoarele zece minute, Grimsby a făcut adevărate miracole. Cînd a ieşit din camera lui, Thomas semăna mult cu cel obişnuit. ( Ar mai fi avut nevoie doar să se bărbierească, dar asta era situaţia.) Părul nu-i mai semăna cu un cuib de păsări şi, în ciuda vînătăii, ochii nu-i mai erau injectaţi iar el nu mai părea epuizat. Un pic de praf de dinţi şi era gata. Pe de altă parte, Grimsby părea să fie cel care avea acum nevoie să se întindă în pat, pentru o vreme. Thomas a coborît cu intenţia de a se duce direct în salon, dar a văzut-o pe Grace care stătea chiar la intrarea în hol, gesticulînd pe muteşte, cu uri deget dus la gură. — Ce s-a întîmplat, Grace? a întrebat pe cînd se apropia. Penrith mi-a spus că Amelia doreşte să mă vadă. Nu s-a oprit, presupunînd că ea îl va însoţi. Numai că Grace l-a prins de braţ, forţîndu-1 să se oprească. —Aşteaptă, Thomas!

LOGODNICA DUCELUI

197

S-a întors şi a privit-o întrebător. — Este vorba despre domnul Audley, a spus ea, trăgîndu-1 mai departe de uşă. Este în salon. Thomas s-a uitat mai întîi spre salon, apoi înapoi la Grace, întrebîndu-se ce legătură avea asta cu faptul că fusese chemat să-şi vadă logodnica. — Cu Amelia, a şoptit Grace. El a înjurat. Nu s-a putut abţine, deşi era o doamnă de faţă. — De ce? — Nu ştiu, i-a răspuns Grace. Era în pragul uşii atunci cînd am ajuns eu. Amelia mi-a spus că l-a văzut trecînd şi a crezut că erai tu. Era prea de tot. Mai şi semănau, doar proveneau din aceeaşi familie. Ce drăguţ! — Ce i-a spus? a întrebat într-un tîrziu Thomas. — Nu ştiu. N-am fost acolo. Iar mai apoi nu am avut cum să o întreb, pentru că era şi el prezent. — Nu, bineînţeles că nu. Şi-a dus mîna la tîmplă. Trebuia să se gîndească. Era un dezastru, ce mai încoace şi încolo. — Sînt aproape sigură că nu i-a dezvăluit adevărata lui identitate. Thomas a privit-o cu duritate. — Nu este vina mea, Thomas, a ripostat furioasă Grace. — Nu am spus că ar fi. A pufnit iritat şi s-a îndreptat hotărît spre salon. Audley era o pacoste. în toti anii în care ea lucrase acolo, el si Grace nu

198

JULIA QUINN

avuseseră un astfel de schimb de cuvinte. Şi numai Dumnezeu ştia ce-i spusese el deja Ameliei. Din momentul în care Grace a ieşit din încăpere, nici Amelia şi nici Audley nu au mai scos vreun cuvînt. Ca şi cum ar fi ajuns la o înţelegere nerostită. De fapt, amîndoi încercau să audă ce se vorbea pe coridor. Doar dacă Audley avea auzul mult mai bun ca al ei ar fi desluşit ceva. în schimb, ea nu auzea nimic. Probabil că Grace îl oprise pe Thomas în capătul opus al coridorului. Grace fusese extrem de agitată în după-amiaza aceea, lucru care i se părea foarte straniu Ameliei. înţelegea prea bine că îi ceruse ceva foarte important, mai ales că Grace era mai degrabă prietenă cu sora ei decît cu ea, dar totuşi asta nu-i justifica purtarea. Amelia s-a aplecat puţin, încercînd să audă mai bine. Ceva se întîmpla la Belgrave şi o irita faptul că părea să fie singura care nu ştia ce anume. — N-o să-i poţi auzi, i-a spus Audley. l-a aruncat o privire plină de reproş. — Nu te preface că nu încercai. Uite, eu unul recunosc. — Foarte bine. Nu mai avea rost să se prefacă, şi-a spus Amelia. Despre ce crezi că discută? Audley a ridicat din umeri. — Greu de spus. Nu aş îndrăzni niciodată să afirm că înţeleg ce este în mintea unei femei. Cu atît mai mult în cea a stimabilei noastre gazde.

LOGODNICA DUCELUI

199

— Nu-1 placi pe duce? Tonul lui aşa dădea de înţeles. — Nu am spus asta. Ea a strîns din buze, forţîndu-se să nu spună că nici nu a r f i f o s t nevoie. Nu ar fi cîştigat nimic dacă îl provoca, cel puţin nu atunci. Aşa că l-a întrebat, în schimb: cîttim p plănuieşti să rămîi la Belgrave? — Eşti nerăbdătoare să scapi de mine, lady Amelia? — Bineînţeles că nu. Ceea ce era mai mult sau mai puţin adevărat. Nu avea nimic cu el, în ciuda faptului că se dovedise destul de inoportun în acea dupăamiază. Am văzut servitorii cărînd cufere. Am crezut că sînt ale tale. — Cred că sînt ale bătrînei doamne, i-a răspuns el. — Pleacă undeva? Amelia ştia că nu era frumos să fii curioasă, dar chiar nu se putea preface că n-o interesa deloc. — în Irlanda, i-a răspuns el. înainte să apuce să îl întrebe mai multe, Thomas şi-a făcut apariţia în prag. Semăna acum mult mai mult cu Thomas cel dintotdeauna. —Amelia, a spus păşind spre ea. —Alteţă, i-a răspuns ea. — Cît mă bucur să te văd! înţeleg că l-ai cunoscut pe oaspetele nostru. — Da, i-a răspuns ea. Este o companie foarte amuzantă.

200

JULIA QUINN

Thomas s-a uitat spre celălalt domn. Nu cu prea multă afecţiune, a observat Amelia. — Da, destul. A urmat o tăcere grea. într-un tîrziu, Amelia a spus: — Am venit să o văd pe Grace. — Da, bineînţeles, a murmurat Thomas. Doar era planul pe care îl puseseră amîndoi la cale. — Numai că am găsit-o eu mai întîi, a spus Audley. Thomas i-a aruncat o privire ucigaşă, dar Audley nu s-a arătat prea impresionat. — Eu l-am găsit pe el, de fapt, a spus ea. L-am zărit pe hol. Am crezut că erai tu. — Ce ciudat, nu găseşti? a spus Audley, întorcînduse apoi spre Amelia. Nu semănăm deloc. Amelia s-a uitat la Thomas. — Nu, a spus şi el. Nu semănăm deloc. — Dumneata ce crezi, domnişoară Eversleigh? a întrebat Audley. Amelia s-a întors spre uşă. Nu-şi dăduse seama că Grace se întorsese în salon. Audley a sărit în picioare, fără să-şi ia ochii de la Grace. — Eu şi ducele avem cumva trăsături comune? La început, Grace a părut să nu ştie ce să răspundă. —Mă tem că nu vă cunosc într-atît de bine încît să pot judeca asta, a răspuns într-un final.

LOGODNICA DUCELUI

201

Audley a zîmbit iar Amelia a avut senzaţia că îm părtăşiseră un moment al cărui înţeles ei îi scăpa. — Bine spus, domnişoară Eversleigh, i-a răspuns ea. Dar pe duce îl cunoşti destul de bine, nu-i aşa? — Lucrez de cinci ani pentru bunica lui, a spus Grace pe un ton formal. în acest răstimp am avut privilegiul să-i cunosc întrucîtva caracterul. —îmi dai voie să te însoţesc acasă, lady Amelia? a intervenit Thomas. — Bineînţeles, a spus Amelia, aşteptînd cu nerăb­ dare să facă acel drum împreună. Nu se aşteptase să-i ţină companie. Era o schim bare de planuri absolut încîntătoare. —Atît de curînd? a spus Audley. — Familia mea mă aşteaptă, i-a răspuns Amelia. — Plecăm imediat, atunci, a spus Thomas şi i-a oferit braţul. Amelia l-a acceptat şi s-a ridicat. — Alteţă! S-au întors cu toţii spre Grace, care răm ăsese în pragul uşii. Părea destul de agitată. Am putea schimba două cuvinte înainte de plecare? Te rog? Thomas s-a executat şi a urmat-o pe Grace pe hol. încă puteau fi văzuţi din salon, dar ar fi fost dificil aproape imposibil, de fapt - ca ceilalţi doi să îi audă. — Oare ce au de discutat? a spus Audley, iar din tonul lui ea a înţeles că el ştia exact ce discutau, că ştia că ea nu avea nici cea mai vagă idee despre asta, dar că întrebarea lui o va irita peste măsură. — Nu am de unde să ştiu, i-a răspuns ea.

202

JULIA QUINN

— Nici eu. Tonul îi era indiferent, ca de obicei. După care au auzit: — Irlanda? Era Thomas, care ridicase tonul, deşi nu-i stătea în obicei. Amelia ar fi vrut să ştie ce a spus în continuare, dar Thomas a luat-o pe Grace de braţ şi sau tras într-o parte, complet ascunşi vederii. Şi imposibil de auzit, se părea. —Avem acum şi răspunsul, a murmurat Audley. — Nu poate fi supărat din cauză că bunica lui pleacă în Irlanda, a spus Amelia. Mai degrabă ar da o petrecere, să sărbătorească. — Eu cred mai degrabă că domnişoara Eversleigh l-a informat că bunica doreşte ca el să o însoţească. — în Irlanda? Amelia s-a dat un pas înapoi, surprinsă. Cred că te înşeli. El a ridicat din umeri. — Poate. Sînt nou-venit în această casă. — Nu-mi imaginez de ce bătrîna ar dori să meargă în Irlanda - nu că eu una nu mi-aş dori să-ţi vizitez frumoasa ţară - a adăugat ea, amintindu-şi că el se născuse acolo. Nu-i prea stă în fire să facă asta. Am auzit-o de nenumărate ori vorbind denigrator la adresa ţinutului Northumberland sau a Scoţiei. A făcut o pauză, încercînd să şi-o imagineze suportînd vicisitudinile unei lungi călătorii. Irlanda mi se pare cam prea îndepărtată. El a plecat capul cu graţie. — Serios, nu văd sensul pentru care ar dori ca »

*

LOGODNICA DUCELUI

203

Wyndham să o însoţească. Nu petrec prea mult timp unul în compania celuilalt. — Foarte politicos spus, lady Amelia. îşi doreşte oare cineva compania vreunuia dintre ei, mă întreb? Ea a făcut ochii mari, surprinsă. Era o declaraţie cît se putea de clară: nu-1 plăcea deloc pe Thomas. Şi o spunea răspicat, chiar în casa acestuia. Era o mare impoliteţe. Dar îi şi stîrnea curiozitatea. Chiar în acea clipă, Thomas s-a întors în salon. — Amelia, i-a spus destul de sec, mă tem că nu te mai pot însoţi spre casă. îmi cer scuze. — Nu este nici o problem ă i-a răspuns Amelia, aruncînd o privire spre Audley, fără să ştie prea bine de ce făcea asta. —Voi face tot ce-mi stă în putinţă să călătoreşti cît mai confortabil. Doreşti să-ţi alegi o carte din bibliotecă? — Poţi citi în trăsură? a întrebat-o Audley. — Tu nu? a venit răspunsul ei. — Pot. Pot face orice într-o trăsură. Sau cu o trăsură, a adăugat cu un zîmbet ciudat. Thomas a luat-o de braţ cu o ferm itate care a surprins-o. A tras-o în picioare, lîngă el. —Trebuie să plec. Mi-a făcut plăcere să te cunosc, domnule Audley, a spus Amelia. — Da, aşa se pare. Că trebuie să pleci. — Să mergem, Amelia, a spus Thomas, deschizînd drumul.

204

JULIA QUINN

— S-a întâmplat ceva? l-a întrebat ea de îndată ce au ajuns pe hol. A căutat-o din priviri pe Grace , dar aceasta dispăruse. — Bineînţeles că nu, i-a răspuns el. Trebuie doar să mă ocup de anumite chestiuni foarte presante. Amelia ar fi vrut să-l întrebe de călătoria în Irlanda dar a ales să nu o facă. Nu ştia prea bine de ce, nu fusese o decizie luată în mod conştient. Mai degrabă un presentiment. Nu vroia să-l supere şi mai mult. în plus, probabil că nici nu i-ar fi răspuns onest dacă l-ar fi întrebat. Nu ar fi minţit-o, pentru că aşa ceva nu-i stătea în caracter. Dar ar fi evitat întrebarea, ar fi spus ceva vag şi condescendent şi ar fi şters astfel toate amintirile plăcute din dimineaţa aceea. — Pot lua cu mine un atlas? a întrebat ea. Drumul spre casă dura mai puţin de o oră, dar îi făcuse mare plăcere să privească hărţile. Era un lucru pe care îl făcuseră împreună, cu capetele aplecate deasupra cărţilor, cu frunţile aproape atingîndu-li-se. Conturul unui continent, culoarea albastră a oceanelor din paginile atlasului - toate acestea îi vor aminti mereu de el. în timp ce mergea spre casă, cu trăsura poticnindu-se cînd şi cînd în cîte un şanţ, a dat paginile pînă ce a găsit Irlanda. îi plăcea forma acesteia, cu ţărmuri netede spre est şi părînd să-şi întindă braţele spre oceanul Atlantic, în vest. îl va întreba pe Thomas de călătorie atunci cînd îl va revedea. Sigur nu va părăsi ţara fără să-i spună. A

LOGODNICA DUCELUI

205

închis ochii şi şi-a imaginat chipul lui - fără ochiul vînăt, bineînţeles. Intraseră într-un nou capitol al relaţiei lor. Era sigură de asta. Tot nu ştia care era motivul pentru care băuse el cu o seară în urmă, dar şi-a spus că nici nu-i păsa. Conta doar că asta îl adusese spre ea. Şi că ea se trezise, azi. După ani în care fusese practic o somnambulă, ea se trezise.

Capitolul 13

Patru zile m ai tîrziu După şocul iniţial, Thomas şi-a dat seama că bunica lui avusese dreptate într-o privinţă. 0 călătorie în Irlanda era singura soluţie la dilema lor. Adevărul trebuia să iasă la iveală, nu conta cît de neplăcut ar fi fost. Poate că Audley ar fi fost dispus să renunţe la pretenţiile la titlu (deşi Thomas se îndoia că bunica va fi de acord ca aşa ceva să se întîmple]. Dar Thomas ştia că nu-şi va găsi liniştea pînă nu va afla cine era el cu adevărat. Şi nici nu se gîndea să continue să-şi asume poziţia socială care ar fi putut foarte bine să aparţină altcuiva. Fusese oare întreaga lui viaţă o minciună? Nu fusese niciodată duce de Wyndham, m oştenitorul titlului? însem na — şi asta i se părea cel mai amuzant dintre toate - că nici tatăl lui nu fusese duce, nici măcar o zi. Era cît pe ce să-şi dorească să mai fi trăit tatăl lui, doar ca să-i poată vedea reacţia. Thomas s-a întrebat dacă vor fi nevoiţi să-i schimbe inscripţia de pe piatra funerară. Probabil că da.

LOGODNICA DUCELUI

207

A intrat într-unul din saloanele mici din partea din faţă a casei şi şi-a turnat ceva de băut. Mai mult ca sigur îi va face plăcere să privească cum titlul nobiliar era şters de pe piatra funerară. Uite că avea totuşi un motiv de amuzament, pînă la urmă. S-a apropiat de fereastră şi a privit afară. Venea aici destul de des, ori de cîte ori dorea să fie singur. Sar fi putut duce în biroul său, bineînţeles, dar acolo era înconjurat de registre şi corespondenţă - obiecte care îi aminteau de treburi neterm inate. Aici putea să se gîndească, pur şi simplu. Nu-1 mai displăcea la fel de mult pe vărul său, probabil. în cele patru zile care trecuseră de cînd îl găsise în salon, cu Amelia, conversaţia lor nu fusese lipsită de politeţe - dar fusese în continuare foarte neserios. Ştia că Audley fusese cîndva ofiţer de armată, drept pentru care ar fi trebuit să fie ordonat şi cumpătat, dar Thomas încă mai avea dubii în ceea ce privea abilităţile lui de a se achita de sarcinile unui duce. Avea să înţeleagă oare că traiul de zi cu zi şi chiar vieţile a sute de oameni depindeau de el? Cunoştea istoria familiei? Moştenirea? Avea acea legătură nescrisă cu pămînturile, cu pietrele, cu sîngele căzut acolo, de generaţii? Wyndham era mult mai mult decît un titlu, era... Era... Thomas s-a aşezat în fotoliul său preferat şi a închis ochii, tulburat.

208

JULIA QUINN

Era el. El era Wyndham şi nu ştia ce ar fi putut fi altceva, dacă acest titlu îi va fi luat. Şi aşa va fi. Era tot mai sigur de asta, cu fiecare zi care trecea. Audley nu era prost. Nu avea să-i ducă tocmai pînă în Irlanda dacă acolo nu-i aştepta dovada legitimităţii lui. Audley ştia, mai mult ca sigur, că ar fi putut obţine bani şi privilegii şi dacă mama lui fusese o tîrfă într-un port cu care tatăl lui avusese de-a face doar o noapte. Bunica lor era într-atît de încîntată de ideea că fiul ei preferat avusese un fiu că i-ar fi oferit bani cîţi să nu poată cheltui într-o viaţă. Audley ar fi avut traiul asigurat, şi deloc complicat, dacă era fiu ilegitim. Ceea ce însem na că nu era. Undeva în Irlanda exista o biserică cu dovada căsătoriei dintre lordul John Cavendish şi domnişoara Louise Galbraith. Şi, atunci cînd o vor găsi, Thomas va fi tot Thomas Cavendish, un gentlem an din Lincolnshire, nepotul unui duce, dar atît. Nimic mai mult. Ce va face atunci? Cum îşi va umple zilele? Cine va fi el? S-a uitat lung la pahar. îl terminase de ceva vreme. Fusese, probabil, al treilea. Ce-ar fi spus Amelia? I-ar fi zis, oare, să nu exagereze cu băutura? Nici nu obişnuia să bea în mod normal. Dar viaţa lui fusese departe de a fi normală, în ultimele zile. Poate că acesta îi va fi noul obicei. Poate că aşa îşi va umple zilele - căutînd uitarea. Va turna în el suficient coniac încît să uite că nu mai ştia cine era, ce îi aparţinea, cum trebuia să se poarte.

LOGODNICA DUCELUI

209

Ori, şi-a spus cu tristeţe, cum se vor purta ceilalţi cu el. Va fi amuzant să-i vadă bîlbîindu-se, neştiind ce să spună. Cum ar fi să apară neanunţat la balul din Lincolnshire, sau la balurile care se dădeau la Londra? Mai răm înea Amelia. Bănuia că va renunţa la înţelegere. Sau cel puţin el va insista ca ea să facă asta, de vreme ce un gentleman nu putea iniţia dizolvarea unui contract de logodnă. Mai mult ca sigur că n-o să1 mai vrea. Şi nici familia ei, cu certitudine. Amelia fusese educată pentru a deveni ducesă de Wyndham, aşa cum şi el ştiuse că va fi cîndva duce. Nu mai putea fi ducesă, pentru că el avea mari dubii că Audley ar dori să se căsătorească cu ea. Dar în ţinut mai existau moştenitori cu titluri nobiliare şi cel puţin jumătate din ei nu erau căsătoriţi. Amelia merita mai mult decît un om de rînd, fără avere şi fără aptitudini deosebite. Alte aptitudini în afară de a deţine vaste proprietăţi şi un castel. Amelia. A închis ochii. îi vedea chipul, curiozitatea din ochii de culoarea alunei, pistruii de pe nas. Ar fi vrut să o sărute, dar nu realizase asta cînd se despărţiseră. Aşa că răm ăsese treaz, în pat, gîndindu-se la ea, întrebîndu-se dacă nu cumva o vroia acum pentru că ştia că nu mai putea fi a lui. Se imagina dîndu-i jos rochia, adorînd-o cu degetele, cu buzele, cucerindu-i pielea, numărîndu-i pistruii ascunşi sub haine. Amelia.

210

JULIA QUINN

Şi-a mai turnat un pahar, în onoarea ei. I se părea un gest foarte potrivit, de vreme ce băutura fusese cea care îi apropiase, ultima oară. Coniacul era de calitate, puternic şi aromat, una din ultimele sticle pe care apucase să le cumpere înainte să devină ilegal să le aduci din Franţa. A .ridicat paharul. Ea merita un toast cu cea mai fină băutură. Şi poate încă unul, şi-a spus după ce a golit paharul. Cu siguranţă, Amelia merita două pahare de coniac. Cînd să-l toarne, însă, a auzit voci pe hol. Era Grace. Părea fericită. Fericire. Ce lucru complicat! Thomas nu-şi putea nici m ăcar imagina o astfel de em oţie simplă, fără oprelişti. Cît despre cealaltă voce - i-a luat doar o secundă să o recunoască. Era Audley, care părea să încerce să o seducă. La naiba! Grace îl plăcea. Observase asta în ultimele zile. Roşea în prezenţa lui, rîdea la glumele lui. Avea dreptul să se îndrăgostească de cine dorea, dar, pentru Dumnezeu, Audley? Era cea mai cruntă dintre trădări. Nu s-a putut abţine. S-a apropiat de uşa întredeschisă. Putea astfel să audă tot, fără să fie văzut — Poţi să-mi spui Jack, i-a zis Audley. Thomas l-ar fi strîns de gît. — Nu cred. Din tonul ei, Thomas şi-a dat seama că zîmbea, ca şi cum nu credea neapărat ce spunea. — Nu spun nimănui. — Mmm... nu.

LOGODNICA DUCELUI

211

—Ai făcut-o, odată. —Aceea a fost o greşeală, a flirtat Grace. Thomas a făcut un pas în afară. Pur şi simplu nu mai putea suporta. — Este adevărat. Grace a tresărit, speriată. — De unde naiba a apărut? a murmurat Audley. — Ce conversaţie agreabilă! a m îrîit Thomas. Una din nenumărate altele, presupun. — Trăgeai cu urechea? l-a întrebat Audley. Ce ruşinos! Thomas era hotărît să-l ignore. Fie făcea asta, fie îl strîngea de gît. Lucru pe care nu ştia cum să-l explice mai tîrziu autorităţilor. —Alteţă, a început Grace, eu... Pentru numele lui Dumnezeu, dacă îi putea spune Jack lui Audley, putea să i se adreseze şi lui pe numele mic. — Sînt Thomas, îţi am inteşti? Mi-ai spus aşa de nenumărate ori. A sim ţit că-1 cuprinde rem uşcarea cînd i-a văzut expresia nefericită, dar a uitat repede cînd l-a auzit pe Audley, vorbindu-i pe tonul obişnuit, nesincer: — Aşa să fie? a întrebat, uitîndu-se la Grace. în acest caz, insist să-mi spui Jack. S-a întors spre Thomas şi a ridicat din umeri. Aşa ar fi drept. Thomas nu s-a clintit. Ceva urît creştea în el, furios şi negru. Era ca un nod în stomac, o arsură în piept. Şi le sim ţea de fiecare dată cînd îl auzea sau îl

212

JULIA QUINN

vedea pe Audley, încercînd să fie amuzant, zîmbind nonşalant, de parcă nimic nu ar fi contat. Audley s-a întors spre Grace: — Iar eu îţi voi spune Grace. — în nici un caz, a ripostat Thomas. Audley a ridicat o sprinceană dar nu a dat vreun alt semn că l-ar lua în seamă. — întotdeauna ia deciziile în locul tău? — Este casa mea! a spus Thomas. La naiba, nu avea de gînd să accepte să fie ignorat. — Nu pentru mult timp, probabil, a murmurat Audley. Era primul comentariu pe care îl făcea pe acest subiect, iar lui Thomas i s-a părut amuzant, fără vreun motiv anume. S-a uitat cînd la Grace, cînd la Audley şi a înţeles, brusc, cît era acesta de disperat să ajungă în patul ei. —Vroiam doar să ştii, a spus cu acelaşi ton pe care îl folosea Audley, ba chiar şi zîmbind ca el - că pe ea no obţii odată cu casa aceasta. Audley a încrem enit. Lovitură directă, şi-a spus Thomas. Minunat. — Ce vrei să spui cu asta? a întrebat Audley. Thomas a ridicat din umeri. — Ştii prea bine. — Thomas, a spus Grace, încercînd să intervină între ei. — Ne-am întors deci la Thomas? în clipa aceea, Audley s-a întors spre Grace şi a spus nonşalant:

LOGODNICA DUCELUI

213

— Cred că te place, domnişoară Eversleigh. — Nu fii ridicol, i-a răspuns Grace Iar Thomas s-a gîndit: de ce nu? De ce nu o plăcea pe Grace? Ar fi fost mult mai puţin complicat decît cu Amelia. Oricum, avea de gînd să-l lase pe Audley să creadă asta. Pentru că îl amuza teribil. Aşa că a încrucişat braţele şi l-a fixat cu privirea. Audley a zîmbit, acceptînd provocarea din priviri. — N-aş vrea să-ţi răpesc vreuna din responsabilităţi. — Aha, acum sînt responsabilităţile mele? — Da, cît timp casa este a ta. — Nu este vorba doar de o casă, Audley. — Crezi că nu ştiu asta? Ochii i-au strălucit, era o lumină cu totul nouă, diferită. Era frică, şi-a dat seama Thomas. Pe Audley îl îngrozea ideea că va obţine titlul. Aşa şi trebuia, la naiba! Pentru prima dată, Thomas l-a privit cu o undă de respect. Dacă îi era teamă... însem na, cel puţin, că nu era chiar un prost iremediabil. — Vă rog să mă scuzaţi, a spus Thomas, care simţea că picioarele nu-1 mai susţineau. Din cauza coniacului, dar şi al scenei de dinainte. S-a întors pe călcîie si a intrat în salon, trîntind usa în urma lui. l-ar fi auzit în continuare dacă ar fi vorbit, dar era sigur că nu vor fi într-atît de nesăbuiţi încît să rămînă acolo. Vor merge în altă parte, să rîdă şi să flirteze. Audley va

214

JULIA QUINN

încerca să o sărute pe Grace şi poate că ea îi va da voie. Şi vor fi fericiţi, chiar şi pentru o zi. Thomas s-a aşezat în fotoliu, s-a uitat pe fereastră şi s-a întrebat de ce oare nu putea plînge.

Cîteva ore mai tîrziu, Thomas stătea la birou, cu intenţia de a mai rezolva din treburi. De fapt, dorea să fie singur. Nu-i făcea prea mare plăcere să se afle în compania altora, în ultima vreme. Mai ales cînd „alţii" erau bunica lui, noul său văr si Grace. Pe birou erau deschise cîteva registre, cu lungi coloane de cifre scrise îngrijit, cu tuş. Belgrave avea un intendent care se ocupa de asta, bineînţeles, dar lui Thomas îi plăcea să ţină şi el socotelile, separat. I se părea că avea o altă privire de ansamblu atunci cînd scria cifrele cu mîna lui. încercase să renunţe la acest obicei cu cîţiva ani în urmă, pentru că i se păruse inutil să înregistreze totul de două ori, dar se sim ţise de parcă nu mai vedea pădurea din cauza copacilor. Şi un duce trebuia să vadă pădurea. Wyndham era o imensă responsabilitate. Aveau proprietăţi în toată Anglia. Oare Audley va ţine cont de asta? Se va achita de îndatoriri sau va da putere de decizie unor intendenţi şi unor secretari, aşa cum făceau mulţi dintre con­ temporanii lui? De obicei, cu rezultate dezastruoase. Oare putea să-ţi pese de o m oştenire atît de importantă ca Wyndham dacă nu te năşteai cu ea? Thomas o preţuia, dar el avusese întreaga viaţă la

LOGODNICA DUCELUI

215

dispoziţie să-şi iubească şi să-şi cunoască pămînturile. Audley era venit de o săptămînă. Cum să înţeleagă toate implicaţiile? Sau poate că avea asta în sînge? Pusese piciorul în Belgrave şi-şi spusese: aha, deci aceasta este casa mea. Puţin probabil. Thomas şi-a dus mîna la tîmple. Era îngrijorat. Totul se putea duce de rîpă. Nu imediat - administrase prea bine moşiile ca să se întîmple chiar atunci. Dar, cu timpul, Audley putea distruge totul, chiar şi fără intenţie. — Nu va mai fi problema mea, a spus cu voce tare. El nu va mai fi duce. La naiba, probabil că nici nu va mai locui în Lincolnshire. Oare era ceva trecut în testam entul tatălui său, o dispensă? Aveau parcă o căsuţă lîngă Leeds. Nu voia să rămînă aici, să-l vadă pe Audley asumîndu-şi rolul care fusese al lui. Se va muta acolo şi cu asta basta! A luat o înghiţitură de coniac. Sticla era pe sfîrşite, lucru care îl mulţumea. Nu fusese uşor de obţinut şi nu vroia să o lase altcuiva. După ce a băut, a sim ţit şi o altă nevoie, aşa că s-a ridicat în picioare. în birou exista o oală de noapte, într-un colţ, dar instalase de curînd în acea aripă a casei tot ce era mai nou în domeniul toaletelor. Al naibii să fie dacă nu o să profite de ele înainte să fie expediat la Leeds! Aşa că a ieşit pe coridor. Era tîrziu, în casă domnea liniştea. Şi-a făcut nevoile, admirînd îndelung minunile tehnicii moderne, după care s-a îndreptat spre birou, acolo unde avea de gînd să-şi petreacă noaptea - sau cel puţin cîteva ore, pînă termina sticla. în drum, a auzit zgomote. S-a oprit şi a privit pe uşa întredeschisă a salonului roz. în colţul cel mai

216

JULIA QUINN

îndepărtat era Grace, care căuta de zor ceva prin sertarele mesei de scris. Ar fi trebuit să-şi ceară scuze, şi-a spus. Se purtase îngrozitor ceva mai devreme. îi legau ani mulţi de prietenie şi nu putea lăsa lucrurile aşa. I-a rostit numele din prag iar ea a ridicat privirea, speriată. — Thomas, a spus, nu ştiam că mai eşti treaz. — Nu este chiar atît de tîrziu. Grace i-a zîmbit. — Nu, bănuiesc că nu. Doamna este în pat, dar nu a adormit. — Treburile tale nu se sfîrsesc niciodată, asa-i? a întrebat-o, intrînd în salon. — Nu, a oftat ea resemnată şi a ridicat din umeri. 0 văzuse făcînd asta de nenum ărate ori. Chiar nu înţelegea cum de o suporta pe bunica lui. El era nevoit, dar ea? Probabil că şi ea era nevoită să o facă. Slujbele pentru o tînără educată, de familie bună dar fără avere nu se găseau chiar pe toate drumurile. — Am rămas fără hîrtie de scris, i-a explicat ea. — Pentru corespondenţă? — Da, a bunicii tale, a spus ea. Eu nu am cu cine să corespondez. Probabil că atunci cînd Elizabeth Willoughby se va mărita şi va pleca... A făcut o pauză, gînditoare. îmi va lipsi. — Da, a rostit el cu voce joasă, amintindu-şi ce-i povestise Amelia. Sînteţi prietene bune, nu-i aşa?

LOGODNICA DUCELUI

217

Ea a încuviinţat. — Uite-o! A scos la iveală un teanc de hîrtii, apoi a ridicat privirea spre el. Trebuie să merg să-i transcriu scrisorile bunicii tale. — Nu şi le scrie singură? a întrebat-o el, surprins. — Ea aşa crede. Numai că are un scris îngrozitor. Nimeni nu l-ar putea descifra. Chiar şi mie îmi este foarte greu. Cam jumătate din ce scriu improvizez. El a zîmbit. Grace era o fată atît de bună! S-a întrebat cum de nu se căsătorise. Oare bărbaţii erau intimidaţi de poziţia ei la Belgrave? Probabil. Era şi vina lui, mai mult ca sigur. Fusese atît de disperat să o ţină acolo, ca însoţitoare a bunicii, că nu-i stabilise o dotă cît de mică. Aşa că ea nu avusese cum să-şi găsească un soţ şi să-şi părăsească postul. — Trebuie să-mi cer scuze, Grace, i-a spus apropiindu-se de ea. — Pentru mai devreme? Nu fii prostuţ. Eşti într-o situaţie îngrozitoare şi nimeni nu te-ar putea învinovăţi pentru... — Pentru multe lucruri, a spus el, nelăsînd-o să continue. Ar fi trebuit să-i ofere şansa să-şi găsească un soţ. Să fi plecat înainte ca Audley să-şi facă apariţia. — Te rog, i-a spus ea zîmbind trist. Nu văd vreun motiv pentru care să trebuiască să-ţi ceri scuze, dar ţi le accept, dacă asta vrei. —îţi mulţumesc, a spus el. Ar fi trebuit să se simtă mai bine, dar nu era aşa. După care a adăugat: peste două zile plecăm spre Liverpool.

218

JULIA QUINN

— îmi imaginez că ai multe de făcut pînă atunci. S-a gîndit puţin. Nu prea avea. îşi petrecuse ultimele patru zile convins că nu va mai avea nimic la întoarcere, aşa că muncise ca un nebun să pună totul la punct. Să nu poată spune nimeni că-1 sabotase pe noul duce. Acum term inase cu totul. Mai avea doar să se ocupe de un transport de cereale şi să-i supravegheze pe servitorii care îi făceau bagajele, dar în afară de asta... Zilele lui în calitate de duce se încheiaseră. — Mai nimic, i-a spus lui Grace, incapabil să-şi ascundă amărăciunea din glas. — Oh. Părea surprinsă. Nu atît de răspunsul lui, cît mai degrabă pentru că-1 rostise cu voce tare. Trebuie să fie o schimbare plăcută. El s-a aplecat puţin spre ea. îşi dădea seama că ea era tot mai neliniştită şi, pentru că băuse ceva, s-a gîndit să se distreze puţin. — Exersez, înţelegi tu? Ea a înghiţit în sec. — Exersezi? — Să fiu şi eu un gentleman relaxat, cu mult timp liber. Poate că ar trebui să iau exemplu de la Audley al tău. — Nu este al meu, i-a răspuns ea imediat. — Nu are nici un motiv să-şi facă griji, a continuat el, ignorîndu-i răspunsul. Am lăsat totul în perfectă ordine. Fiecare contract este înregistrat, toate

LOGODNICA DUCELUI

219

socotelile sînt încheiate. Dacă se va duce totul de rîpă va numai şi numai vina lui. — încetează, Thomas, a spus ea. Nu vorbi aşa. Nu ştim dacă el este într-adevăr duce. — Nu ştim? Dumnezeule, pe cine încerca să păcălească? Haide, Grace, ştim prea bine ce vom descoperi acolo, în Irlanda.. — Nu ştim, a insistat ea, dar nu părea foarte convinsă. Atunci a înţeles. A mai făcut un pas spre ea. — îl iubeşti? Ea a îngheţat. — îl iubeşti? a repetat el. începea să-şi piardă răbdarea. Pe Audley? — Ştiu despre cine este vorba, a răspuns ea. — îmi imaginam, a rîs el amar. După care şi-a zis: erau condamnaţi. Amîndoi. El o pierduse pe Amelia iar Grace se îndrăgostise de Audley, tocmai de el dintre toţi bărbaţii de pe lume. Poate că Thomas s-ar fi căsătorit cu o fată cu statutul ei social, dar Audley nu ar fi făcut niciodată asta. Cînd va deveni duce va fi nevoit să se căsătorească cu o fată cu faţă de cal, dar de acelaşi rang cu el. Noul duce trebuia neapărat să facă o căsătorie strălucită, să dovedească astfel societăţii că era demn de titlul său. în plus, Audley era un neghiob iresponsabil. Nu o merita pe Grace. — De cînd eşti aici? a întrebat-o, încercînd să găsească răspunsul prin ceaţa care i se lăsase pe creier.

220

JULIA QUINN

— La Belgrave? De cinci ani. — Şi în tot acest timp noi doi nu am... A clătinat din cap. Mă întreb de ce. — Thomas. îl privea bănuitoare. Ce vrei să spui? — Al naibii să fiu dacă ştiu. A rîs cu amărăciune. Ce se va alege de noi, Grace? Suntem condamnaţi, ştii. Amîndoi. — Nu înţeleg ce vrei să spui. Nu-i venea să creadă că ea avea tupeul să se prefacă. Totul era limpede ca lacrima. — Haide, Grace, eşti mult prea inteligentă, zău. Ea a privit spre uşă. —Ar trebui să plec. Dar el îi blocase deja calea. — Thomas, eu... Atunci el si-a zis: de ce nu? Amelia era ca si pierdută, iar Grace - Grace cea bună, pe care se putea baza în orice clipă - era chiar acolo. Era drăguţă, aşa i se păruse mereu. Ar fi putut nimeri mult mai rău. I-a luat chipul între mîini şi a sărutat-o. Era un gest făcut din disperare, nu din dorinţă. A continuat să o sărute, în speranţa că se va transform a în altceva. Dacă se străduia mai tare, pentru mai mult timp... ceva avea să se întîmple între ei iar el va reuşi să uite. — încetează! l-a împins ea. De ce faci asta? — Nu ştiu, a spus ridicînd din umeri a neputinţă. Şi era adevărat. Eu sînt aici, tu eşti aici... — Plec. Dar el continua să o ţină strîns de braţ. Trebuia să-i dea drumul. Ştia că ar fi trebuit să o facă, *

*

LOGODNICA DUCELUI

221

dar nu a reuşit. Poate că nu era femeia potrivită pentru el... dar cu siguranţă nu era nici nepotrivită. Poate că trebuia să încerce, totuşi. — Ah, Grace, a spus el. Eu nu mai sînt un Wyndham. 0 ştim foarte bine amîndoi. A întins mîna spre ea. Se simţea de parcă ar fi acceptat în sfîrşit inevitabilul. Ea îl privea curioasă. — Thomas? Şi atunci - nu ştia de unde veniseră acele cuvinte, dar le-a rostit: — Te căsătoreşti cu mine cînd se termină totul? — Poftim? Părea îngrozită. Ai înnebunit? El nu a abandonat, însă. — Ce spui, Gracie? I-a ridicat uşor bărbia, să o privească în ochi. Ea nu a spus da - dar nu a spus nici nu. Ştia că se gîndea la Audley în clipa aceea, dar nu i-a păsat. Era ultima lui speranţă, ultima şansă să nu-şi piardă minţile. S-a aplecat să o sărute din nou, să-i absoarbă frumuseţea. Părul des, întunecat, ochii aceia minunaţi, albaştri. Inima lui ar fi trebuit să bată nebuneşte. Dacă o ţinea strîns lipită de trupul lui, oare acesta se va încorda de dorinţă? Nu a lipit-o însă de el. Nu voia să facă asta. I se părea greşit, un gest murdar. Aşa că, atunci cînd ea a întors capul şi a şoptit „nu pot" el nu a încercat să o oprească. Şi-a sprijinit bărbia de capul ei şi a ţinut-o în braţe ca pe o soră.

222

JULIA QUINN

A şoptit: — Ştiu. — Alteţă? Thomas a ridicat privirea din registrele de pe birou, întrebîndu-se cît timp i se vor mai adresa cu acel titlu. Valetul stătea în prag, aşteptînd ca el să dea un semn că-1 auzise. — A sosit lordul Crowland, domnule, a spus Penrith. Este însoţit de lady Amelia. — La ora aceasta? A clipit şi s-a uitat spre ceasul care lipsea de pe poliţa şemineului, în mod inexplicabil. — Este nouă şi jum ătate, domnule, l-a inform at Penrith. Iar ceasul este la reparat. Thomas şi-a dus mîna la tîmple. Resimţea efectele sticlei de coniac de cu o noapte în urmă. — Sînt în salonul roz, domnule. Acolo unde se purtase atît de grosolan cu Grace, cu doar cîteva ore mai devreme. Drăguţ! A aşteptat să plece Penrith, după care a închis ochii, chinuit. Dumnezeule mare, o sărutase pe Grace! O luase în braţe pe biata fată şi o sărutase. Ce naiba fusese în capul lui? Şi totuşi... nu regreta deloc. în clipa aceea păruse o idee bună. Dacă tot nu o mai putea avea pe Amelia... Amelia. Numele ei l-a readus cu picioarele pe pămînt. Amelia era acolo. Nu putea să o lase să aştepte.

LOGODNICA DUCELUI

223

S-a ridicat în picioare. Venise împreună cu tatăl ei. Nu era deloc un semn bun. Thomas se înţelesese mereu bine cu lordul Crowland, dar nu găsea nici un motiv pentru care el să-l fi vizitat atît de devreme. De fapt, nici nu-şi mai amintea cînd îl vizitase ultima oară. Dumnezeule, spera să nu-şi fi adus şi cîinii de vînătoare. îl durea prea tare capul. Salonul roz nu era prea departe. Cînd a intrat a văzut-o imediat pe Amelia, şezînd dreaptă pe un scaun şi părînd că-şi dorea să fi fost oriunde în altă parte. Ia zîmbit, dar a fost mai degrabă o grimasă, iar Thomas s-a întrebat dacă se simţea bine. — Lady Amelia, a spus el, deşi eticheta îi cerea să1 salute mai întîi pe tatăl ei. Ea s-a ridicat şi a făcut o reverenţă. — Alteţă. — S-a întîm plat ceva? a în treb at el privind-o în ochi. Erau din nou verzi, puţin căprui pe margini. Dar nu părea să fie totul în regulă cu ea. De cînd o cunoştea atît de bine încît să rem arce aceste subtilităţi? — Sînt bine, Alteţă. Nu i-a plăcut tonul ei, umil, cuviincios. O voia înapoi pe vechea Amelia, cea cu care răsfoise atlasele prăfuite, cu ochii strălucind pentru că aflase atîtea lucruri noi. Cea care rîsese cu Harry Gladdish - pe seama lui! Ce ciudat! Nu se gîndise niciodată că ar preţui simţul umorului la cea care îi va fii soţie, dar acesta era

224

JULIA QUINN

adevărul. Nu voia să fie pus pe un piedestal. Nu de către ea. — Eşti sigură? a întrebat-o el, tot mai îngrijorat. Eşti cam palidă. — Trebuie să-i mulţumesc bunicii tale. Nu m-am mai despărţit de bonetă. Şi-au zîmbit iar Thomas s-a întors spre tatăl ei. — Lord Crowland. Cu ce vă pot fi de ajutor? Lordul Crowland nu şi-a pierdut vremea cu amabilităţi. Nici măcar nu a catadicsit să-l salute. — Mi-am pierdut răbdarea cu tine, Wyndham. Thomas s-a întors spre Amelia, aşteptînd o explicaţie. Dar ea nu se uita la el. — Mă tem că nu înţeleg. —Amelia mi-a spus că pleci în Irlanda. Amelia ştia că va pleca în Irlanda. Thomas era surprins. Era o noutate. ' — Te-am auzit discutînd cu Grace, i-a spus ea. Părea foarte nefericită. îmi pare rău. Nu ar fi trebuit săi spun. N-am crezut că se va înfuria atît de tare. —Am aşteptat destul, a continuat Crowland. Fata mea te aşteaptă de ani buni iar acum, cînd credeam că te-ai hotărît în sfîrşit să stabileşti data nunţii, aud că pleci din ţară! —Am de gînd să mă întorc. Crowland era roşu la faţă. Poate că era mai bine să-şi măsoare cuvintele. — Care îţi sînt intenţiile, domnule?

LOGODNICA DUCELUI

225

Thomas a respirat adînc, lung, încercînd să-şi păstreze calmul. — Intenţiile mele, a repetat el. Pînă la ce punct trebuia să fie politicos, să facă numai ce trebuia? Cînd era de ajuns? S-a gîndit la evenimentele din ultimele zile. Se descurcase destul de bine, una peste alta. Nu omorîse pe nimeni, deşi fusese tentat de cîteva ori să o facă. Intenţiile mele, a spus din nou. — Faţă de fiica mea. îi era de ajuns, pentru numele lui Dumnezeu! I-a aruncat o privire de gheaţă lordului Crowland. — Nu mai am nici o intenţie. în legătură cu nimic. Amelia făcuse ochii mari. Ar fi trebuit să-i pară rău, dar el nu mai simţea nimic. în ultima săptămînă fusese provocat, bătut, ironizat. Era pe punctul de a răbufni. încă o împunsătură şi avea să... — Lady Amelia, a auzit o voce. Nu ştiam că ne onorezi cu prezenţa ta încîntătoare. Audley. Bineînţeles. Trebuia să fie şi el prezent. A izbucnit în rîs. Crowland îl privea dezgustat. — Ăăă... tată, s-a grăbit să spună Amelia, dă-mi voie să ţi-1 prezint pe domnul Audley. Este oaspete aici, la Belgrave. Ne-am cunoscut acum două zile, cînd am vizitat-o pe Grace. — Chiar, unde este Grace? s-a întrebat Thomas cu voce tare. Doar erau cu toţii de faţă. Ar fi fost păcat ca tocmai ea să lipsească. — Era pe coridor, i-a răspuns Audley privindu-1 curios. Tocmai treceam pe acolo şi...

226

JULIA QUINN

— Sînt sigur de asta, i-a retezat-o Thomas. S-a întors înapoi spre lordul Crowland. Aşa, deci. Voiaţi sămi aflaţi intenţiile. — Poate că nu este cel mai bun moment, a spus Amelia, plină de nervozitate. Thomas a simţit o undă de remuşcare. Se temea că el o va respinge, pe cînd adevărul era cu totul altul. Mai rău. — Nu, a continuat el, cîntărindu-şi fiecare silabă. Ar putea fi singurul mom ent pe care-1 mai avem la dispoziţie. De ce mai făcea un secret din situaţia lui? Ce ar fi avut de cîştigat? De ce să nu spună lucrurilor pe nume? Grace şi-a făcut şi ea apariţia: — M-ai chemat, domnule? Thomas a ridicat o sprinceană, surprins. S-a uitat de jur-împrejur. - . — Chiar atît de tare am vorbit? — Te-a auzit un valet... Vocea i s-a stins şi a făcut un semn spre hol, acolo unde servitorul încă mai trăgea cu urechea, cel mai probabil. — Te rog să intri, domnişoară Eversleigh, a spus întinzînd mîna spre ea. Cred că ar trebui să asişti şi tu la această farsă. Grace s-a încruntat dar a intrat totuşi, alegîndu-şi un loc lîngă fereastră. Cît mai departe posibil de ceilalţi. — Cer să mi se spună ce se petrece, a spus Crowland.

LOGODNICA DUCELUI

227

— Bineînţeles, a spus Thomas. Ce nepoliticos din partea mea! Unde-mi sînt manierele? Aici, la Belgrave, am avut parte de o săptămînă cu totul excepţională. Care poate depăşi orice imaginaţie. — Ce vrei să spui? a întrebat Crowland. Thomas l-a privit cu francheţe. — Da, cred că ar trebui să aflaţi cu totii. Bărbatul de colo — şi a făcut un semn spre Audley - este vărul meu. Ar putea fi chiar ducele. Continuînd să-l pri­ vească pe Crowland, a ridicat insolent din umeri şi a adăugat: nu sîntem siguri de asta.

Capitolul 14

Dumnezeule m are! Amelia se uita cu ochi mari cînd la Thomas, cînd la Audley, apoi din nou la Thomas şi... Toată lumea se uita acum la ea. De ce oare? 0 spusese oare cu glas tare? — Călătoria în Irlanda... spunea tatăl ei. — Este pentru a-i stabili legitimitatea, i-a răspuns Thomas. Vom fi destul de mulţi. Merge pînă şi bunica cu noi. Amelia se uita la el oripilată. Nu era el însuşi. Nu putea fi adevărat. Se înţîmplase ceva. Ceva rău. A închis ochii. Strîns. Vă rog, să-m i spună cineva că nu este adevărat. A auzit în schimb vocea implacabilă a tatălui ei: — Vă însoţim. A deschis imediat ochii. — Tată? — Nu te amesteca, Amelia, a spus el. Nici măcar nu a privit-o cînd i-a vorbit. — Dar... — Vă asigur, a intervenit Thomas, care nu se uita nici el la ea, că ne vom lămuri cît vom putea de repede şi vă vom anunţa imediat.

LOGODNICA DUCELUI

229

— Este în joc viitorul fiicei mele, i-a răspuns cu ardoare tatăl ei. Voi fi şi eu acolo, să examinez hîrtiile. Vocea lui Thomas era ca de gheaţă. — Credeţi că am încerca să vă ascundem adevărul? Amelia a făcut un pas înainte. Chiar nu ţinea nimeni cont şi de ea? 0 credeau invizibilă? Lipsită de importanţă în tot acest tablou oribil? — Vreau doar să apăr drepturile fiicei mele. — Tată, te rog. Amelia a pus mîna pe braţul lui. Trebuia să o asculte şi pe ea cineva. Un moment, te rog. — Ţi-am spus să nu te amesteci! a tunat tatăl ei şi şi-a tras cu putere braţul. Amelia nu se aşteptase la aşa ceva, aşa că s-a împiedicat cînd să facă pasul înapoi şi s-a lovit de o măsuţă. Thomas a fost imediat lîngă ea. I-a luat mîna şi a ajutat-o să se ridice. — Cere-i scuze fiicei tale, a spus ameninţător. Tatăl ei părea uluit. — Ce naiba vrei să spui? — Cere-i scuze! a strigat Thomas. — Alteţă, a spus Amelia, te rog să nu-1 judeci prea aspru pe tatăl meu. Este o situaţie excepţională. — Nimeni nu ştie asta mai bine decît mine, i-a răspuns Thomas fără să-şi dezlipească privirea de pe chipul lui Crowland. Cere-i iertare Ameliei, a repetat. Sau pun să fii condus afară de pe domeniu. Amelia şi-a ţinut răsuflarea. Cu toţii îşi ţineau acum răsuflarea, se părea, probabil cu excepţia lui

230

JULIA QUINN

Thomas, care arăta ca un vechi războinic. —îmi pare rău, a spus tatăl ei, clipind uşor confuz. Amelia... s-a întors spre ea şi a privit-o — ştii că eu... — Ştiu, i-a răspuns ea. Era suficient. Ştia ce fel de om era tatăl ei, care îi era comportamentul obişnuit. — Cine este bărbatul acesta? a întrebat Crowland, arătînd spre Audley. — Este fiul fratelui mai mare al tatălui meu. — Charles? Amelia nu-şi revenea din uimire. Bărbatul cu care ar fi trebuit să se căsătorească mama ei? — John. Cel care murise pe mare. Favoritul bătrînei. — Sînteţi siguri de asta? a întrebat tatăl ei. Era palid, părea destul de zdruncinat. Thomas s-a mulţumit să ridice din umeri. — Puteţi să vă uitaţi.la portret. — Dar numele lui... — M-am numit Cavendish, la naştere, a spus Audley. Am fost trimis la şcoală sub numele CavendishAudley. Puteţi verifica registrele, dacă doriţi. —Aici? a întrebat Crowland. — Am învăţat în Enniskillen. Am venit în Anglia abia după serviciul militar. Tatăl ei a dat aprobator din cap. îşi dorise întotdeauna să facă parte din armată, şi-a amintit ea. Nu ar fi avut cum, bineînţeles. Intrase în posesia titlului pe cînd avea şaptesprezece ani şi nu lăsa în urma sa nici un moştenitor de sex masculin. Aşa a fost să fie -

LOGODNICA DUCELUI

231

să aibă cinci fete. Amelia se întreba dacă nu-şi dorea cîteodată să fi intrat în armată. Soarta titlului său ar fi fost aceeaşi, oricum. — Sîntem rude de sînge, a spus încet Thomas. Rămîne doar să vedem dacă şi din punct de vedere legal. — Este un dezastru, a murmurat tatăl ei şi s-a apropiat de fereastră, să privească afară. L-au urmărit cu toţii cu privirea. Unde altundeva să se uite, oricum? —Am semnat contractul de bună credinţă, a rostit el, privind în depărtare. Cu douăzeci de ani în urmă, am semnat un contract. Amelia făcuse ochii mari. Nu-1 mai auzise niciodată pe tatăl ei vorbind aşa. Glasul îi era tensionat, ca o coardă care tremura, aşteptînd să pleznească. El s-a întors brusc: • —înţelegi? a întrebat. S-au întrebat cu toţii la cine ţipa, pînă cînd privirea lui s-a oprit la Thomas. Tatăl tău a venit cu propunerea iar eu am acceptat, convins că erai m oştenitorul de drept al titlului de duce. Ea avea să fie ducesă. Ducesă! Crezi că mi-aş fi încredinţat de bunăvoie fata dacă aş fi ştiut că nu eşti altceva decît... decît... Chipul lui Crowland se înroşise şi se urîţise. încerca să-şi dea seama ce va fi Thomas dacă pretenţiile lui Audley se dovedeau justificate. Amelia a simţit că i se făcea rău. Pentru ea. Pentru Thomas. — îmi poţi spune „domnul Cavendish", dacă vrei, i-a răspuns Thomas pe un ton nefiresc de calm. îţi va fi de ajutor să te obişnuieşti cu ideea, cred.

232

JULIA QUINN

Crowland nu terminase însă ce avea de spus: — Nu voi permite ca fiica mea să fie astfel înşelată. Dacă se va dovedi că nu eşti adevăratul duce de Wyndham, voi considera că logodna este anulată. Nu! ar fi vrut să strige Amelia. Nu putea anula logodna, pur şi simplu. Nu-i putea face asta. S-a uitat îngrozită spre Thomas. Va spune ceva, cu siguranţă, va spune că s-a întîmplat ceva între ei. Că nu mai erau doi străini. Că o plăcea. Că ţinea la ea. Că avea de gînd să lupte pentru ea. Dar nu s-a întîmplat asta Inima i s-a frînt. Zdrobită de o greutate ca de plumb. Se părea că el nu va scoate nici un cuvînt. Cînd privirea i s-a limpezit, cîteva clipe mai tîrziu, l-a văzut dînd din cap. Şi l-a auzit spunînd: — Cum doriţi. - . Cum doriţi, a repetat ea ca un ecou. Nu a auzit-o nimeni, însă. Fusese doar o şoaptă. 0 şoaptă îngrozită a unei femei pe care nimeni nu părea să o bage în seamă. Nu se uitau la ea. Niciunul. Nici măcar Grace. Tatăl ei s-a întors spre Audley şi a arătat cu degetul spre el: — Dacă lucrurile stau aşa, dacă tu eşti adevăratul duce de Wyndham, tu te vei căsători cu ea. Mai tîrziu în aceeaşi noapte, ca şi în multe alte nopţi din multe alte săptămîni, Amelia a retrăit în

LOGODNICA DUCELUI

233

minte acel moment. L-a văzut pe tatăl ei întorcîndu-se, arătînd cu degetul, l-a văzut buzele mişcîndu-se. L-a auzit rostind acele cuvinte. A văzut şocul întipărit pe feţele tuturor. Şi oroarea din ochii lui Audley. Ori de cîte ori făcea asta, spunea ceva diferit. Ceva inteligent sau măcar tăios. Sau furios, sau plin de duh. Dar spunea ceva. în realitate, nu deschisese gura. Nu scosese un cuvînt. Propriul ei tată încerca să o vîre pe gîtul unui bărbat pe care nici nu-1 cunoştea, în faţa atîtor oameni pe care îi cunoştea, iar ea... Ea nu a spus nimic. Nici măcar nu a oftat. Faţa îi împietrise, ca a unui gargui hidos, prins în cursa unei suferinţe eterne. Bărbia îi căzuse, buzele îi îngheţaseră, era ca o mască oribilă. Nu a scos nici un sunet măcar. Tatăl ei era probabil mîndru de ea. Femeile din familia lui nu făceau istericale. Şi domnul Audley părea foarte afectat, dar şi-a revenit destul de repede, chiar dacă prim ele lui cuvinte au fost: — Oh. Şi apoi: nu. Amelia era convinsă că i se va face rău. — Oh, ba da, a spus tatăl ei. Cunoştea tonul acesta am eninţător. Nu-1 folosea prea des, dar nimeni nu îndrăznea să-l contrazică în acele momente. Te vei căsători cu ea chiar de-ar fi să te mîn de la spate cu puşca pînă la altar.

234

JULIA QUINN

—Tată, a reuşit ea să vorbească. Nu poţi face asta. El nu a luat-o în seamă. Ba chiar a mai făcut un pas spre Audley, furios: — Fiica mea este logodită cu ducele de Wyndham, a spus printre dinţi. Şi se va căsători cu ducele de Wyndham. — Nu sînt eu acela. — Nu încă, a replicat Crowland. Şi poate că nici nu vei fi vreodată. Dar eu voi fi prezent atunci cînd adevărul va ieşi la iveală. Şi mă voi asigura că ea se mărită cu cine trebuie. — Este nebunie curată! a exclamat Audley. Amelia era cît pe ce să izbucnească în rîs văzîndu-1 cît era de îngrozit. Era un spectacol care merita privit: un bărbat panicat complet la gîndul că va trebui să se însoare cu ea. Parcă ar fi fost ciumată. — Nici măcar nu o cunosc! a spus Audley. —Asta nu este o problemă, i-a răspuns Crowland. — Eşti nebun! a strigat Audley. Nu am de gînd să mă căsătoresc cu ea! Amelia şi-a acoperit faţa cu palmele. A respirat prelung. Se clătina. Nu vroia să plîngă. Orice s-ar fi întîmplat, nu trebuia să plîngă. — Scuzele mele, a mormăit Audley spre ea. Nu e nimic personal. Amelia a reuşit cu greu să dea din cap. Pe ea de ce nu o întreba nimeni nimic? Chiar nu părea în stare săşi spună părerea?

LOGODNICA DUCELUI

235

I se părea că-i privea pe toţi de undeva de departe. Şi că ei nu ar fi auzit-o. Ar fi putut să strige, nimeni nu ar fi auzit-o. S-a uitat la Thomas. Se uita drept înainte, împietrit ca şi ea. S-a uitat la Grace. Sigur Grace îi va veni în ajutor. Era şi ea femeie. Ştia cum te simţi atunci cînd viaţa îţi este dată complet peste cap. S-a uitat apoi din nou la Audley, care încă mai căuta argumente în încercarea de a nu rămîne cu ea pe cap: — Eu nu am fost de acord cu asta. Nu am semnat nici un contract. — Nici el, i-a răspuns Crowland arătînd spre Thomas. Tatăl lui a semnat. — în numele lui, aproape că a ţipat Audley. Tatăl ei nici nu a clipit. — Aici te înşeli, domnule Audley. în contract nu este specificat nici un nume. Fiica mea, Amelia Honoria Rose se va mărita cu cel de-al şaptelea duce de Wyndham. — Adevărat? De această dată Thomas fusese cel care vorbise. — Nu te-ai uitat la contract? l-a întrebat Audley. — Nu, i-a răspuns Thomas. Nu mi s-a părut necesar, niciodată. — Dumnezeule mare, a spus Audley. Am nimerit între nişte idioţi. Amelia nu a văzut nici un motiv să-l contrazică.

236

JULIA QUINN

Audley s-a uitat în ochii tatălui ei: — Domnule, a rostit răspicat, nu mă voi căsători cu fiica ta. — Oh, ba da! în clipa aceea, Amelia a ştiut că inima i-a fost zdrobită. Pentru că acele cuvinte nu fuseseră rostite de tatăl ei. Ci de Thomas. — Ce-ai spus? a întrebat Audley. Thomas a străbătut încăperea şi s-a oprit abia cînd aproape că a dat nas în nas cu Audley. — Femeia aceasta şi-a petrecut întreaga viaţă pregătindu-se să devină ducesă de Wyndham. Nu voi permite să ducă o altfel de viaţă, ai înţeles? Nu, ar fi vrut ea să-i poată răspunde. Nu. Nu vroia să fie ducesă, nu-i păsa de asta. îl vroia numai pe el. Pe Thomas. Pe bărbatul pe care nu1 cunoscuse, în întreaga ei viaţă. Pînă atunci. Pînă cînd stătuse alături de ea. Priviseră împreună o hartă al cărei înţeles ea nu-1 pătrundea şii explicase de ce Africa era mai mare decît Groenlanda. Pînă cînd îi spusese că-i plăcea cînd era autoritară. Pînă cînd o făcuse să simtă că ea conta. Că gîndurile şi părerile ai aveau valoare. 0 făcuse să se simtă întreagă. Iar acum, tot el spunea că ea trebuia să se căsătorească cu altcineva. Iar ea nu ştia cum să-l

LOGODNICA DUCELUI

237

oprească. Dacă deschidea gura şi-i spunea ce-şi dorea ea iar el o respingea iar... Dar Thomas nu o întrebase pe ea dacă înţelesese. Ci pe Audley. Iar Audley i-a răspuns: -N u . Amelia a tras aer în piept şi s-a uitat spre tavan, încercînd să nu-i ia în seamă pe cei doi bărbaţi care se certau, fiecare dintre ei refuzînd să o ia de nevastă. — Nu, nu înţeleg, a continuat Audley, provocîndu1 cu tonul său, aproape insultîndu-1. îmi pare rău. A coborît din nou privirea. îi era greu să nu se uite la ei. Ca atunci cînd avea loc un accident de trăsură, numai că de data aceasta era viaţa ei în joc. Thomas l-ar fi ucis din priviri pe Audley. A dat glas gîndurilor sale: — Cred că o să te omor. —Thomas! Strigătul i-a ţîşnit printre buze înainte să apuce să gîndească. S-a repezit spre el şi l-a prins de braţ, trăgîndu-1 înapoi. — îmi poţi fura viaţa, a spus el printre dinţi şi smucindu-se ca un animal rănit. îmi poţi fura şi numele, dar nu şi pe al ei. Martor mi-e Dumnezeu! Deci asta era. Credea că făcea ce era corect. Ar fi vrut să plîngă de frustrare. Nu se răzgîndise. Numai căşi petrecuse întreaga viaţă făcînd numai ce era corect. Niciodată pentru el. Totdeauna pentru numele de Wyndham. Iar acum era convins că făcea asta pentru ea. — Dar are nume, i-a răspuns Audley. Este o Willoughby, Şi este fiică de conte, pentru numele lui Dumnezeu! Va găsi pe altcineva.

238

JULIA QUINN

— Dacă tu eşti ducele de Wyndham, i-a spus Thomas furios, va trebui să-ţi onorezi obligaţiile. — Dacă sînt ducele de Wyndham înseamnă că nu­ mi spui tu ce trebuie să fac. — Amelia, a spus Thomas cu un calm care a înfiorat-o. Dă-mi drumul, te rog. Ea şi-a sporit strînsoarea. — Nu cred că este o idee bună. Tatăl ei a ales acel moment pentru a interveni. în sfîrşit! — Domnilor... este doar o discuţie ipotetică. Poate că ar fi mai bine să aşteptăm ca... — Oricum n-aş fi al şaptelea duce, a murmurat Audley. Tatăl părea iritat de întrerupere. — Poftim? — N-aş fi. Audley s-a uitat spre Thomas. Nu-i aşa? Tatăl tău a fost cel de-al şaselea duce. dar dacă eu sînt duce, înseam nă că el nu a fost. A adăugat, sporind confuzia: ar mai fi fost? dacă sînt eu? — Ce naiba tot spui acolo? a întrebat tatăl Ameliei. — Tatăl tău a murit înaintea propriului său tată, ia spus Thomas lui Audley. Dacă părinţii tăi au fost căsătoriţi, atunci tu ai fi m oştenit titlul, eliminîndu-1 complet pe tatăl meu de la succesiune. — Ceea ce înseamnă că aş fi al şaselea duce. — Exact, a spus Thomas. — înseam nă că nu mai trebuie să onorez contractul, a spus răspicat Audley. Nici un tribunal din

LOGODNICA DUCELUI

239

ţinut nu m-ar putea obliga. Şi nici dacă aş fi al şaptelea duce, probabil. — Nu era vorba despre lege aici, i-a răspuns încet Thomas. Ci despre propria conştiinţă. Amelia a înghiţit în sec. îl recunoştea întru totul, era Thomas cel integru, cel drept. Cum să i te împotriveşti unui asemenea bărbat? Buzele au început să-i trem ure şi a privit spre uşă, numărînd de cîţi paşi ar fi avut nevoie ca să iasă de acolo. Audley stătea înţepat în scaun. Cînd a vorbit, cuvintele i-au fost la fel de rigide: — Nu am cerut eu asta. Thomas a clătinat din cap. — Nici eu. Amelia s-a tras înapoi, săgetată de o durere în piept. Nu, nu ceruse nimic din toate astea. Nu ceruse titlul, nici pămînturile, nici responsabilităţile. Şi nu o ceruse nici pe ea. 0 ştia prea bine, bineînţeles. Ştiuse dintotdeauna că nu o alesese el, dar nu crezuse că o va durea atît de mult să-l audă spunînd asta. Ea era doar una dintre poverile care îl apăsau, o povară pe care fusese nevoit să o poarte încă de la naştere. Cu privilegiile vin şi responsabilităţile. Cît de adevărat! A încercat să facă un pas înapoi, să se îndepărteze cît de mult de centrul încăperii. Să nu o vadă nimeni. Nu aşa, cînd lacrimile ameninţau să i se rostogolească pe obraji, cînd mîinile îi tremurau.

240

JULIA QUINN

Trebuia să plece de acolo, să dispară şi... Atunci a simţit. O mînă pe mina ei. A privit în jos, la cele două mîini înlănţuite. Apoi a ridicat ochii, deşi ştia prea bine că era Grace. Nu a scos nici un cuvînt. Nu se putea încrede în vocea ei. Dar cînd ochii li s-au întîlnit a ştiut că cealaltă femeie îi citise în inimă. I-a strîns cu putere mîna. Niciodată nu mai avusese atît de multă nevoie de un prieten ca în clipele acelea. Grace a strîns-o la rîndul ei de mînă. Şi pentru prima oară în după-amiaza aceea, Amelia nu s-a mai simţit complet singură.

Capitolul 15

Patru zile m ai tîrziu, p e m are Era o traversare neobişnuit de lină, sau cel puţin asta i-a spus căpitanul lui Thomas, la asfinţit. Thomas era recunoscător pentru asta, pentru că nu-i fusese aproape deloc rău în ciuda valurilor destul de înalte ale mării Irlandei. Dacă vîntul ar fi fost ceva mai puternic, mica lor corabie ar fi fost aruncată în sus şi în jos iar stomacul lui ar fi protestat, cu siguranţă. în cel mai neplăcut mod. Descoperise că-i era mai bine pe punte. Jos, aerul era greu, spaţiul era strimt. Acolo, sus, se putea bucura de aerul sărat, de felul în care acesta îi biciuia uşurel pielea. Putea să respire. Ceva mai încolo, pe punte, l-a văzut pe Jack. Privea pierdut în larg. Nu avea cum să nu se gîndească la tatăl lui, care îşi găsise acolo moartea. Ceva mai aproape de ţărm, presupunea Thomas, de vreme ce mama lui reuşise să scape cu viaţă. Cum era oare să nu-ţi cunoşti tatăl? Thomas îşi spusese adesea că ar fi preferat să nu-1 cunoască pe-al lui, dar din cîte i se povestise, John Cavendish fusese un tip mult mai plăcut decît fratele lui mai mic, Reginald.

242

JULIA QUINN

S-a întrebat cum ar fi fost viaţa lui Jack dacă acea furtună nu ar fi avut loc. Ar fi crescut la Belgrave, cu siguranţă. Iar Irlanda ar fi rămas doar un loc familiar, doar acolo se născuse mama lui. Ar fi mers în vizită, cînd şi cînd, dar nu i-ar fi fost casă. Ar fi urmat Eton, asa cum făceau toti băieţii din familia Cavendish, după care ar fi mers la Cambridge, iar numele lui ar fi fost adăugat pe lunga listă de pe peretele bibliotecii, donată de famila lor cu sute de ani în urmă, pe vremea cînd ducii erau doar conţi iar biserica era catolică, încă. Nu ar fi contat ce anume ar fi studiat, sau dacă ar fi studiat cu adevărat ceva. Ar fi absolvit oricum. Pentru că ar fi fost m oştenitorul titlului Wyndham. Probabil că nu l-ar fi exm atriculat indiferent ce ar fi făcut - iar dacă nu era complet agramat era suficient. Ar fi urm at un sezon la Londra, aşa cum se întîmplase şi cu Thomas. Jack s-ar fi distrat de minune acolo, şi-a spus Thomas cu amărăciune. Un tînăr necăsătorit, spiritual, m oştenitor al unui titlu de duce - ce putea fi mai atrăgător pentru tinerele dom nişoare? în arm ată nu i s-ar fi permis să se înroleze. Şi nici nu ar fi ajuns să tîlhărească trăsuri pe Lincoln Road, asta era sigur. Cît de mult conta o furtună! în ceea ce-1 privea pe el, chiar nu avea nici cea mai mică idee cum ar fi arătat viaţa lui. Ar fi locuit undeva în nord, departe, cel mai probabil într-o casă pusă la dispoziţie de bunicul lui din partea mamei. Oare tatăl

LOGODNICA DUCELUI

243

lui ar fi fost cooptat la conducerea afacerilor? Ar fi condus o fabrică? Greu de imaginat că ar fi existat o ocupaţie pe care Reginald Cavendish să o fi detestat mai mult. Ce s-ar fi ales de viaţa lui dacă nu ar fi fost singurul fiu al ducelui? Cîtă libertate ar fi avut! Viaţa lui fusese trasată în cele mai mici detalii, încă de la naştere. Lua zeci de decizii, în fiecare zi, dar cele importante - cele care contau cu adevărat pentru viaţa lui - fuseseră luate de alţii. Probabil că tot răul fusese spre bine. îi plăcuse la Eton şi la Cambridge şi, deşi ar fi vrut să-şi apere patria aşa cum o făcuse Jack - ei bine, se părea că arm ata Majestăţii sale se descurcase foarte bine şi fără el. în ceea ce o privea pe Amelia... A închis ochii pentru o clipă, lăsînd ca tangajul corăbiei să se joace cu echilibrul lui. Amelia s-ar fi dovedit o alegere excelentă. Se simţea ca un idiot pentru că amînase atît de mult să o cunoască. Toate acele decizii pe care nu îi fusese permis să le ia... Oare s-ar fi descurcat mai bine pe cont propriu? Probabil că nu. Le-a privit cu coada ochiului pe Amelia şi pe Grace, care stăteau pe o banchetă din lemn. împărţeau cabina cu bătrîna, şi pentru că aceasta se baricadase înăuntru, ele aleseseră să rămînă afară. Lordul Crowland primise cealaltă cabină disponibilă. El şi Jack dormeau sub punte, alături de echipaj.

244

JULIA QUINN

Amelia nu părea să-i observe privirea. Soarele iar fi intrat probabil în ochi, dacă se uita spre el. îşi dăduse jos boneta şi o ţinea cu o mînă, panglicile lungi fluturînd în vînt. Şi zîmbea. îi lipsise asta, şi-a dat el seama. Nu o văzuse deloc zîmbind cît durase călătoria spre Liverpool. Probabil nici n-ar fi avut motiv. Niciunul nu avea motiv, de fapt. Chiar şi Jack, care avea atît de multe de cîştigat, devenea tot mai neliniştit pe măsură ce se apropiau de pământul irlandez. Avea proprii demoni care-1 aşteptau la ţărm, bănuia Thomas. Trebuia să existe un motiv pentru care nu se întorsese niciodată acolo. S-a întors să privească spre vest. Liverpool-ul dispăruse demult dincolo de orizont. De jur-îm prejur era doar apă unduindu-se, ca un caleidoscop în nuanţe de verde, gri şi albastru. I se părea straniu că o viaţă întreagă de studiat hărţile nu-1 pregătise pentru o asemenea întindere de ape. Atît de multă apă! Greu de imaginat. Era cea mai lungă călătorie pe mare din viaţa lui. Nu fusese niciodată pe continent. Nici tatăl lui nu văzuse Europa. Cînd să plece la studii izbucnise războiul, aşa că învăţase în Anglia. Iar armata ieşea din discuţie - ducilor nu li se permitea să-şi rişte viaţa pe pămînt străin, indiferent cît de curajoşi sau de patrioţi ar fi fost. Lumea lui se măsura într-un număr de kilometri depărtare de Belgrave. Nu se îndepărtase niciodată

LOGODNICA DUCELUI

245

prea mult de acest punct. Brusc, s-a simţit limitat. Atît de limitat! Cînd s-a întors, a văzut că Amelia răm ăsese singură. Privea în zare, cu mîna pavăză la ochi. Thomas s-a uitat în jur, dar nu era nimeni în preajmă. Erau doar el, Amelia şi un băiat care făcea de zor noduri marinăreşti într-un capăt de punte. Nu-şi vorbiseră din după-amiaza aceea de la Belgrave. Nu, nu era adevărat. Era aproape sigur că schim baseră cîteva „scuză-mă” şi poate un „bună dimineaţa" sau două. Dar o văzuse. 0 privise de la distanţă. Şi de aproape, cînd ea nu era atentă. Ce-1 surprinsese cel mai tare - pentru că nu se aşteptase la asta - era cît de dureros era pentru el să o privească doar. Să o ştie atît de nefericită. Să ştie că el era motivul, cel puţin în parte. Ce altceva ar fi putut face? Să se ridice şi să spună: Păi... cred că sînt dispus să m ă căsătoresc cu ea, deşi viitorul meu este incert? Oh, da, ar fi urmat cu siguranţă un ropot de aplauze furtunoase. Trebuia să facă doar ce era bine. Ce era drept. Amelia ar fi înţeles. Era o fată inteligentă. Nu realizase el săptămîna trecută că era mult mai inteligentă decît ar fi crezut? Şi era şi o fire practică. Capabilă să ducă lucrurile la bun sfirşit. Iar el admira asta la ea. Era convins că înţelesese că era în interesul ei să se căsătorească cu ducele de Wyndham, indiferent

246

JULIA QUINN

cine ar fi fost acesta. Acest lucru fusese plănuit demult. Şi pentru ea dar şi pentru ducat. Că doar nu-1 iubea. Cineva a scos un strigăt - părea să fie căpitanul iar băiatul a lăsat frînghia din mînă şi a coborît sub punte, lăsîndu-i singuri. Thomas a aşteptat cîteva clipe, să-i dea ocazia să plece în cazul în care nu dorea să stea de vorbă cu el. Dar ea nu s-a clintit, aşa că s-a apropiat şi s-a înclinat reverenţios atunci cînd a ajuns în faţa ei — Lady Amelia. A ridicat privirea spre el, după care a coborît-o imediat. —Alteţă. — Pot să mă aşez? — Bineînţeles. S-a tras cît mai departe posibil, la un capăt al banchetei. Grace a trebuit să coboare. — Bunica? Amelia a dat din cap; —A vrut ca Grace să-i facă vînt cu evantaiul. Thomas nu-şi imagina cum ar fi putut aerul închis de sub punte să fie mai respirabil doar pentru că era vînturat puţin, dar probabil că nu pentru asta o chem ase bunica lui. Trebuia să se plîngă cuiva. Sau despre cineva. — Ar fi trebuit să o însoţesc, a continuat Amelia. Aşa ar fi fost frumos din partea mea, dar... A oftat şi a clătinat din cap. Pur şi simplu nu am putut. Thomas a aşteptat cîteva clipe. Poate mai dorea să spună ceva. Ea nu a făcut-o, aşa că nu mai avea nici o scuză: trebuia să rupă tăcerea, să spună ceva.

LOGODNICA DUCELUI

247

— Am venit să-mi cer scuze, i-a spus. îşi găsea greu cuvintele, pentru că nu era obişnuit să-şi ceară iertare. Nu era obişnuit să se comporte de o manieră care să fi necesitat scuze. Ea s-a întors şi l-a privit în ochi: — Pentru ce? Ce întrebare! Nu se aşteptase ca ea să-l încurajeze să spună mai multe. — Pentru cele întîmplate la Belgrave, a adăugat el, sperînd să nu fie nevoit să intre în detalii. Nu am avut în intenţie să te mîhnesc. Ea se uita de-a lungul punţii. A văzut-o înghiţind greu, gestul avînd ceva melancolic în el. Era gînditoare, dar nu visătoare, nostalgică. Părea resemnată. Iar el se ura pentru că îi făcuse asta. — îmi... îmi pare rău, i-a spus. Cred că te-am făcut să te simţi ca şi cum nu ai fi dorită. Nu aceasta a fost intenţie mea. Ea continua să privească în gol. 0 vedea din profil, cum îşi ţuguiase buzele, cum clipea. Nu ar fi crezut vreodată că genele unei femei pot avea ceva atît de fascinant, dar ale ei erau... Încîntătoare. Ea era încîntătoare. Acesta era cuvîntul care o descria perfect. Frumos era un term en mai îndrăzneţ, uluitor... şi singuratic. Încîntător, pe de altă parte... încîntător însemna căldură, romantism. Amelia era încîntătoare.

248

JULIA QUINN

— începe să se întunece, a schimbat ea subiectul. Era felul ei de a-i accepta scuzele, a înţeles el. Şi trebuia să respecte acest lucru. Trebuia să-şi ţină gura, să nu mai scoată vreun cuvînt, pentru că era evident că ea asta îşi dorea. Nu putea face asta, însă. El, care nu considerase niciodată necesar să se explice în faţa cuiva, simţea acum o uriaşă nevoie să-i vorbească, să dea explicaţii. Trebuia să ştie, trebuia să simtă pînă în adîncul sufletului că ea înţelegea. Că el nu dorise să renunţe la ea. Că nu-i spusese să se mărite cu Jack Audley pentru că asta vroia. Ci pentru că... — Locul tău este lîngă ducele de Wyndham, i-a spus. Aşa cum era şi în vremea în care credeam că eu sînt duce de Wyndham. — încă mai eşti, i-a spus ea încet, continuînd să privească înainte. — Nu. Aproape că zîmbea. Nu avea însă idee de ce. Ştim amîndoi că nu este adevărat. — Eu nu ştiu nimic sigur, i-a răspuns, întorcînduse în sfîrşit spre el. Ochii îi străluceau. Chiar ai de gînd să renunţi la dreptul tău prin naştere pentru un tablou? Ai putea probabil să găseşti cel puţin cinci oameni într-o tavernă din Londra care să sem ene cu cei din portretele de le Belgrave. Este o asemănare. Nimic mai mult. — Jack Audley este vărul meu, a spus el. Nu mai rostise niciodată aceste cuvinte. S-a simţit straniu de

LOGODNICA DUCELUI

249

uşurat după aceea. Trebuie doar să aflăm dacă a fost fiu legitim. — Nu va fi uşor. — Din contră. Există înscrisuri ale bisericii... martori... vom găsi suficiente dovezi. Şi-a îndreptat privirea spre locul pe care îl fixase ea şi a înţeles de ce păruse atît de fascinată. Soarele era suficient de jos ca să-l poată privi iar cerul căpătase cele mai uimitoare nuanţe de roz şi portocaliu. Ar fi putut să-l privească o veşnicie. Şi o parte din el chiar îşi dorea asta. — Nu credeam că eşti genul de bărbat care să renunţe uşor, i-a spus ea. — Nu renunţ. Doar sînt aici, nu? Dar trebuie să-mi fac planuri. Viitorul meu nu este cel pe care-1 credeam. A văzut-o cu coada ochiului că se pregătea să-l contrazică, aşa că a adăugat: probabil. Ea a strîns din dinţi, dar după cîteva clipe a spus: — îmi place marea. Şi lui, şi-a dat seama atunci. — Nu ai rău de mare? — Deloc. Tu? — Puţin, a recunoscut el, făcînd-o să zîmbească. El i-a surprins privirea. îţi place să mă vezi indispus, nui aşa? Ea a tăcut. Era stînjenită. îi plăcea asta. — Da, a recunoscut ea. Poate că „indispus” nu este cuvîntul potrivit, dar...

250

JULIA QUINN

— Slab şi neajutorat? i-a sugerat el. — Da! a răspuns ea cu atît de mult entuziasm, încît a roşit imediat. Şi asta îi plăcea. Să o vadă îmbujorîndu-se. îi stătea bine. — Nu te-am cunoscut cu adevărat în vrem ea în care erai mîndru şi sigur pe tine, s-a grăbit ea să adauge. I-ar fi fost atît de uşor să se prefacă, de parcă nu ar fi înţeles-o, să-i spună că se cunoşteau dintotdeauna. Bineînţeles că nu era adevărat. îsi cunoşteau numele, îm părtăşeau acelaşi destin, dar atît. Iar Thomas ajunsese în sfîrşit să înţeleagă că nu era mare lucru. Nu era suficient. — Sînt mai abordabil cînd sînt băut? a încercat el să glumească. — Sau cînd ai rău de mare, i-a răspuns ea cu blîndeţe. El a rîs. - Am noroc de vreme bună. Mi s-a spus că marea nu este nici pe departe prea îngăduitoare. Căpitanul mi-a povestit că traversarea de la Liverpool la Dublin este adesea chiar mai dificilă decît călătoria din Indiile de Vest pînă în Anglia. Ochii ei s-au luminat, plini de interes. — Nu se poate! Thomas a ridicat din umeri. — Nu fac decît să repet ce mi s-a spus. Ea s-a gîndit cîteva clipe, după care a spus:

LOGODNICA DUCELUI

251

— Ştii că nu am mai fost niciodată atît de departe de casă? S-a aplecat spre ea. — Nici eu. — Adevărat? Era surprinsă. — Unde să mă fi dus? A privit-o amuzat cum se gîndea la cuvintele lui. Pe chip i-au trecut mai multe expresii, iar într-un final a spus: — îţi place atît de mult geografia! Credeam că ai călătorit des. —Aş fi vrut să fac asta. A privit asfinţitul. Soarele dispărea mult prea rapid. Dar am avut prea multe responsabilităţi acasă. — Vei călători dacă...? S-a oprit. El nu trebuia să-i privească chipul ca să ştie ce vroise să spună. — Dacă nu sînt eu ducele? a treminat fraza în locul ei. Amelia a dat din cap. — Bănuiesc. A ridicat din umeri. Nu prea ştiu unde. Ea s-a întors brusc spre el. — Mi-am dorit întotdeauna să merg la Amsterdam. —Adevărat? Părea surprins. Intrigat, chiar. De ce? — Să văd toate acele tablouri flamande, cred. Şi canalele. — Majoritatea oamenilor merg la Veneţia dacă vor să se plimbe pe canale.

252

JULIA QUINN

Ştia asta, bineînţeles. Probabil că acesta era unul dintre motivele pentru care nu-şi dorise să ajungă acolo. — Eu vreau să văd Amsterdamul. — Sper să ţi se îndeplinească dorinţa i-a spus el. După care a adăugat: orice om ar trebui să-şi împlinească un vis, măcar unul. Amelia s-a întors spre el. Thomas o privea cu blîndeţe. Aproape că i-a frînt inima - ce mai rămăsese din ea, în orice caz. Aşa că şi-a ferit privirea. Iar fi fost prea greu, dacă n-o făcea. — Grace a coborît, a spus. — Da, mi-ai spus asta. — Oh. Ce stînjenitor! Da, bineînţeles. Evantaiul. Cum el nu a scos nici un cuvînt, a adăugat: mai era vorba şi de supă, parcă. — Supă, a repetat el clătinînd din cap. — Nu am înţeles prea bine mesajul, a recunoscut Amelia. — lată o responsabilitate de care mă lipsesc cu mare plăcere, a spus el. S-a apropiat şi mai mult de ea şi i-a şoptit conspirativ: crezi că Audley va avea tupeul să scape de ea? — Tu nu ai făcut-o. A ridicat braţele în aer. — Este bunica mea. — Şi a lui. — Da, dar el nu o cunoaşte ca mine. Norocosul! Iam sugerat deja să o trimită în Insulele Hebride.

LOGODNICA DUCELUI

253

—încetează! — Vorbesc serios, a insistat el. I-am spus lui Audley că intenţionam să cumpăr o proprietate acolo, să o abandonez. De data aceasta ea a izbucnit în rîs. — Nu ar trebui să vorbim aşa despre ea. — Nu înţeleg de ce toată lumea crede că sub aparenţa severă a bătrînelor doamne se ascunde o inimă de aur. Amelia îl privea amuzată. — A mea nu este aşa. — Nu, nu este, i-a răspuns ea, încercînd să nu mai zîmbească. S-au privit unul pe celălalt şi au izbucnit în rîs. — Este îngrozitoare, a spus Thomas. — Nu mă place, a spus şi Amelia. — Nu place pe nimeni. — Cred că pe Grace o place, totuşi.. — Nu. Doar o desconsideră mai puţin decît pe toţi ceilalţi. Nici măcar pe Audley nu-1 place, chiar dacă se luptă atît de mult să-l ajute să obţină titlul. — Nu-1 place pe domnul Audley? — Iar el o detestă. Ea a clătinat din cap şi a privit din nou asfinţitul. — Ce încurcătură! Thomas s-a ridicat iar ea s-a uitat în sus. Silueta lui îi ocupa tot cîmpul vizual — Am fi putut fi prieteni, s-a auzit spunîndu-i. —Am fi putut?

254

JULIA QUINN

— Am putea, s-a corectat ea zîmbind. Dar am fi putut fi, dacă nu... dacă noi... — Dacă toate lucrurile ar fi stat altfel? ~ Da. Nu. Nu chiar toate. Doar unele. începea să se simtă mai uşoară. Fericită, chiar. Şi nu avea nici cea mai mică idee de ce. Poate dacă ne-am fi cunoscut la Londra. — Şi nu am fi fost promişi unul altuia? Ea a dat din cap. — Iar tu nu ai fi fost duce. El a ridicat o sprinceană. — Ducii mă intimidează, i-a explicat ea. Mi-ar fi fost mult mai uşor dacă nu ai fi fost duce. — Şi dacă mama ta nu ar fi fost logodită cu unchiul meu, a adăugat el. — Dacă abia ne-am fi cunoscut. — Fără vreo legătură între noi. — Niciuna. I-a zîmbit: — Dacă te-aş fi rem arcat într-o sală de bal? — Oh, nu, nu aşa, a clătinat ea din cap. Nu înţelegea deloc. Ea nu vorbea de iubire. Nici nu s-ar fi putut gîndi la asta. Ci la prietenie... era cu totul altceva. 0 întîm plare banală. Să te fi aşezat lîngă mine, pe o bancă. —Aşa, ca asta? — Poate în parc. — Sau într-o grădină, a şoptit el.

LOGODNICA DUCELUI

255

— Şi te-aş fi în treb at ce crezi despre proiecţiile Mercator. — Iar eu ţi-aş fi răspuns că sînt utile pentru navigaţie dar că distorsionează mult suprafeţele, a rîs ea. — Iar eu mi-aş fi spus: ce drăguţ! 0 femeie care nuşi ascunde inteligenţa! — Iar eu aş fi spus: ce drăguţ! Un bărbat care îmi apreciază inteligenţa! El a zîmbit. — Chiar am fi fost prieteni. — Da. A închis ochii. Doar pentru o clipă. Da, am fi fost. El a tăcut o clipă, apoi i-a luat mîna şi i-a sărutato.

— Vei fi o ducesă extraordinară, i-a spus încet. Ea a încercat să-i zîmbească, dar i se pusese un nod în gît. După care a rostit încet, dar nu suficient de încet ca ea să nu-1 audă: — Singurul meu regret este că nu vei fi ducesa mea.

Capitolul 16

Ziua urm ătoare, Ia Queen’s Arms, în Dublin — Crezi, i-a murmurat Thomas la ureche Ameliei, că există şi nave de pasageri care să plece din portul Dublin direct spre insulele Hebride? Ea a rîs pe înfundate, după care i-a aruncat o privire m ustrătoare care l-a amuzat peste măsură. Stăteau cu toţii în salonul hanului Queen's Arms, acolo unde secretarul lui Thomas le rezervase camerele. De acolo urmau să plece spre Butlersbridge, cătunul din ţinutul Cavan unde copilărise Jack Audley. Acostaseră la sfîrşitul după-amie^ii, dar pînă să le fie descărcate cuferele şi să ajungă în oraş se înnoptase deja. Thomas era obosit şi înfometat, şi era mai mult ca sigur că şi ceilalţi erau la fel. Bunica, pe de altă parte, nici nu vroia să audă. — Nu este tîrziu! a insistat, vocea ei stridentă umplînd întreaga încăpere. Trecuseră deja trei minute de cînd ţipa încontinuu. Probabil că tot cartierul ştia de-acum că ea trebuia să ajungă în seara aceea la Butlersbridge, şi-a spus Thomas. — Este trecut de şapte, doamnă, i-a spus cu blîndeţe Grace. Sîntem cu toţii obosiţi şi înfometaţi, iar drumurile sînt întunecate şi ne sînt necunoscute.

LOGODNICA DUCELUI

257

— Nu şi lui, a ripostat bătrîna, arătînd spre Jack. — Şi eu sînt obosit şi mi-e foame, i-a răspuns Jack. Şi, graţie ţie, nu mai călătoresc noaptea, la lumina lunii. Thomas şi-a reprim at un zîmbet. Ar putea ajunge chiar să-l simpatizeze pe vărul lui. — Nu vrei să lămurim lucrurile, odată pentru totdeauna? l-a întrebat bătrîna. — Nu prea, i-a răspuns Jack. în nici un caz la fel de mult cum îmi doresc o felie de plăcintă şi o halbă cu bere. — Chiar aşa! a murm urat Thomas, dar numai Amelia l-a auzit. Poate părea ciudat, dar pe măsură ce se apropiau de destinaţie, era tot mai bine dispus. Ar fi crezut că va fi tot mai chinuit din cauză că era pe punctul de a pierde totul. Chiar şi numele. Din contră, era aproape vesel. Veselie. Ce chestie dată naibii! îşi petrecuse întreaga dimineaţă pe punte, cu Amelia, povestind şi rîzînd în hohote. îi fusese de ajuns să uite chiar şi de răul de mare. Slavă Domnului, şi-a spus, pentru toate favorurile. Cu o seară înainte îi fusese greu să-şi păstreze în stomac cele trei înghiţituri de mîncare de la cină. S-a întrebat dacă liniştea sufletească de acum se datora faptului că deja acceptase ideea. Jack era adevăratul duce. Odată ce încetase să se îm po­ trivească, nu-şi mai dorise decît să se term ine odată totul. Pentru că aşteptarea era cea mai grea dintre toate.

258

JULIA QUINN

îşi lăsase toate afacerile în ordine. Făcuse tot ce fusese posibil pentru o tranziţie lină, trebuia doar să se term ine odată. Apoi putea face orice dorea, fără să mai fie legat în vreun fel de Belgrave. Căzuse pe gînduri şi a observat destul de tîrziu că Jack dispăruse. Probabil plecase în căutarea feliei de plăcintă cu carne. — Cred că are dreptate, a murmurat. Cina este o idee infinit mai bună decît o noapte pe drumuri. Bunica a întors capul spre el, ca arsă. — Nu încerc să amîn inevitabilul, a adăugat Thomas. Dar chiar şi ducilor-care-nu-vor-mai-fi-multtimp-duci li se face foame. Lordul Crowland a rîs cu poftă: —Are dreptate, Augusta, a spus jovial şi s-a dus la bar. — Voi lua cina în camera mea, i-a anunţat bătrîna doamnă. îţi perm it să mă însoţeşti, domnişoară Eversleigh. Grace a oftat şi a dat să o urmeze. — Nu, a spus Thomas. — Nu? a repetat bătrîna. Thomas şi-a permis să zîmbească. Chiar trebuia să lase totul în ordine. — Grace va cina cu noi, i-a spus bunicii. în salon. — Este însoţitoarea mea, a şuierat bătrîna. Cît de mare plăcere îi făcea asta! Mai mare decît şi-ar fi imaginat.

LOGODNICA DUCELUI

259

— Nu mai este. I-a zîmbit lui Grace, care-1 privea de parcă se temea că-şi pierduse minţile. Pentru că sînt încă duce, voi lua cîteva decizii de ultimă oră. — Ce naiba tot spui acolo? a întrebat bătrîna. El a ignorat-o. — Grace, a spus, eşti eliberată oficial de toate îndatoririle faţă de bunica mea. La întoarcere vei primi o căsuţă, care va fi trecută pe numele tău, împreună cu bani suficienţi ca să-ţi ajungă tot restul vieţii. —Ai înnebunit? a strigat bătrîna. Grace îl privea şocată. —Ar fi trebuit să fac asta cu mult timp în urmă, a continuat el. Numai că am fost prea egoist. Nu suportam gîndul să locuiesc sub acelaşi acoperiş cu ea - a făcut un semn spre bunica lui - fără să te am pe tine drept tampon. — Nu ştiu ce să spun, a şoptit Grace. El a ridicat din umeri, cu modestie. — în mod normal ţi-aş spune că un „mulţumesc” ar fi de ajuns. Dar cum eu sînt cel care trebuie să-ţi m ulţum esc ţie, cred că mai potrivit ar fi un „eşti un prinţ între prinţi”. Grace i-a zîmbit slab şi a şoptit: — Eşti un prinţ între prinţi. — îm i face mereu plăcere să aud asta, a spus Thomas. Acum te rog să ne însoţeşti la masă. Grace s-a întors spre bătrînă, care spumega de furie.

260

JULIA QUINN

—Tîrfuliţă lacomă! a şuierat printre dinţi. Crezi că nu ştiu cine-mi eşti? Crezi că te voi mai primi vreodată în casa mea? Thomas se pregătea să intervină dar şi-a dat seam a că Grace putea trata situaţia cu mai mult aplomb decît el. Calmă şi impasibilă, ea a spus: — Tocmai vroiam să vă spun că mă ofer să vă ţin companie tot restul călătoriei, considerînd că vă datorez un preaviz, din politeţe, dar m-am răzgîndit. S-a întors spre Amelia: pot dormi cu tine în seara aceasta? — Bineînţeles, i-a răspuns pe loc Amelia. A luat-o de braţ. Să mergem la masă. Ce ieşire spectaculoasă! şi-a spus Thomas pe cînd le urma, chiar dacă nu-i vedea chipul bunicii. Şi-o putea imagina, însă. Roşie, transfigurată, scoţînd flăcări pe nări. O climă mai rece.i-ar fi făcut bine. Foarte serios. Trebuia să discute despre asta cu noul duce, cît de curînd. — A fost minunat! a spus Amelia de îndată de au intrat în salon. Dumnezeule, Grace, cît trebuie să fii de încîntată! Grace părea pierdută. — Nici nu ştiu ce să spun. — Nu trebuie să spui nimic, a răspuns Thomas. Bucură-te de cină. —Aşa voi face. S-a întors spre Amelia, zîmbitoare: cred că va fi cea mai bună plăcintă cu carne din cîte am mîncat vreodată.

LOGODNICA DUCELUI

261

După care a izbucnit în rîs. Au rîs cu toţii. Au luat cina, toti trei, si au rîs, si au rîs si au rîs. înainte să adoarmă, deşi îl durea burta de atîta rîs, Thomas şi-a spus că nu petrecuse nicicînd o seară atît de plăcută.

Amelia s-a distrat şi ea de minune la cină. Atît de mult, că tensiunea din dimineaţa următoare a lovit-o ca o palmă. Crezuse că s-a trezit devreme; Grace dormea dusă cînd s-a furişat afară din cam eră să ia micul dejun. Cînd a intrat în salon, tatăl ei era deja acolo, la fel şi bătrîna. Nu avea cum să se furişeze afară, pentru că o văzuseră amîndoi. în plus, era lihnită de foame. Trebuia să suporte încă o prelegere de-a tatălui ei (acestea se tot îndesiseră în ultima vreme) şi veninul bătrînei (îm proşcat la fel de frecvent, şi el), dar în schimb avea să primească ce mirosea atît de îmbietor, de pe bufet. Erau ouă, probabil. A zîmbit. încă mai era capabilă să se amuze. — Bună dimineaţa Amelia, a spus tatăl ei cînd ea s-a aşezat, cu farfuria în faţă. A plecat capul, politicoasă. —Tată. S-a uitat apoi spre bătrîna doamnă. Alteţă. Bătrîna a ţuguiat buzele şi a scos un sunet, dar nu a dat nici un alt semn că ar lua-o în seamă. — Ai dormit bine? a întrebat-o tatăl ei.

262

JULIA QUINN

— Foarte bine, mulţumesc. Deşi nu era pe deplin adevărat. îm părţise patul cu Grace, iar ea se fîţîise toată noaptea. — Plecăm într-o jumătate de oră, a spus bătrîna. Amelia apucase să bage o înghiţitură de ou în gură şi, cît timp a mestecat, a aruncat o privire spre cadrul uşii, care rămînea gol. — Nu cred că vor fi gata şi ceilalţi. Grace încă... — Nu mă interesează. — Nu putem pleca fără cei doi duci, a spus lordul Crowland. — Ţi se pare că eşti nostim? l-a întrebat bătrîna. Crowland a ridicat din umeri. — Cum altfel să le spun? Amelia era amuzată. — Uneori mă întreb de ce mă străduiesc atît să-ţi facilitez intrarea în. familia mea, i-a spus bătrîna, privind-o cu asprime. Amelia a înghiţit în sec, dorindu-şi să fi avut un răspuns potrivit şi să fi fost suficient de curajoasă încît să-l şi rostească. Nu i-a venit însă nimic în minte, cel puţin nu ceva inteligent şi tăios, aşa cum ar fi vrut. Aşa că şi-a ţinut gura şi a fixat cu privirea un punct de pe peretele aflat în spatele bătrînei, deasupra umărului ei. — Nu are rost să discutăm în aceşti term eni, Augusta, a intervenit lordul Crowland. Se număra printre puţinii care îi spuneau astfel, nelăsîndu-se deloc intimidat de privirile ucigaşe pe care i le arunca

LOGODNICA DUCELUI

263

ea, de fiecare dată. Altul în locul meu ar putea-o lua drept o insultă. Din fericire, momentul stînjenitor a fost întrerupt de apariţia lui Thomas. — Bună dimineaţa, a spus şi a luat loc la masă. Nu a părut deloc m irat de faptul că niciunul nu-i răspunsese. Amelia presupunea că tatăl ei era preocupat să o pună pe bătrîna doamnă la locul ei, iar aceasta - ei bine, ea nu răspundea aproape niciodată la salut. în ceea ce o privea pe ea, ar fi vrut să spună ceva. Prezenţa lui nu o mai intimida, ca în trecut. Dar cînd a ridicat ochii spre el - se aşezase chiar în faţa ei — şi... Nu era intimidată, asta nu. Numai că uitase să respire. Ochii lui erau atît de albaştri. Cu excepţia dungii, bineînţeles. Iubea dunga aceea. — Lady Amelia, a spus el. Ea a dat din cap şi a reuşit să spună doar: — Duce... „Alteţă" era deja un cuvînt cu prea multe litere. — Eu plec, a decretat bătrîna. Scaunul a scîrţîit îngrozitor pe podea cînd s-a ridicat. A rămas pe loc cîteva clipe, ca şi cum ar fi aşteptat vreun comentariu din partea lor. Cum nimeni nu a spus nimic (chiar aşa, s-a întrebat Amelia, chiar credea că va încerca cineva să o oprească?), a adăugat: pornim în treizeci de minute, l-a aruncat o privire tăioasă. Tu vei călători cu mine în trăsură. j

264

JULIA QUINN

Amelia nu înţelegea de ce se sim ţise nevoită să precizeze asta. Doar călătoriseră în aceeaşi trăsură cînd străbătuseră Anglia. Cu ce ar fi fost Irlanda diferită? A sim ţit însă cum stomacul i se răscula şi a oftat adînc. — Cred că am rău de mare, a spus. Tatăl ei s-a uitat ciudat, după care s-a ridicat săşi umple din nou farfuria. Dar Thomas i-a zîmbit. Mai mult din priviri, dar chiar şi aşa, a sim ţit o legătură între ei, suficientă pentru a risipi groaza care i se instala încet-încet în suflet. — Rău de mare pe uscat? a întrebat-o în şoaptă. “ Am probleme cu stomacul. — E dat peste cap? — Da, a spus ea. — Ce ciudat! a spus el, îndesîndu-şi în gură o felie de şuncă. A înghiţit-o, după care a continuat: bunica e capabilă de multe. 0 bănuiesc chiar că s-ar descurca şi cu ciuma, tifosul sau plaga. Dar răul de mare... A chicotit. Aproape că sînt impresionat. Amelia a oftat şi a privit în farfurie. Era la fel de apetisantă ca una cu viermi. A împins-o cît-colo. — Ştii cam cît durează drumul pînă la Butlersbridge? — Aproape întreaga zi, i-a răspuns el. Mai ales dacă ne şi oprim să mîncăm. Amelia s-a uitat spre uşa pe care ieşise bătrîna. — Nu va vrea. Thomas a ridicat din umeri.

LOGODNICA DUCELUI

265

— Nu va avea de ales. Tatăl ei s-a întors la masă, cu farfuria plină cu vîrf. —Cînd vei fi ducesă, i-a spus, primul lucru pe care ar trebui să-l faci ar fi să o dai afară din casă. Cînd va f i ducesă. Amelia a înghiţit în sec, stînjenită. Cît de îngrozitor i se părea! Propriul ei tată se bucura. Nu-i păsa cu care dintre cei doi se mărita, atîta vreme cît devenea soţie de duce. 5-a uitat spre Thomas. Acesta era ocupat cu mîncarea. Nu şi-a luat privirea de la el. A aşteptat, şi iar a aşteptat... pînă cînd, într-un final, el şi-a dat seama că era privit şi a ridicat capul. A ridicat din umeri, gest pe care ea nu a ştiut cum să-l interpreteze. Dar se simţea şi mai rău, acum. Domnul Audley a fost următorul care a coborît la masă, urmat de Grace, zece minute mai tîrziu. Părea să fi alergat pînă acolo, era roşie în obraji şi respira greu. — Nu-ţi place m încarea? a întrebat-o Grace pe Amelia, uitîndu-se la farfuria ei aproape neatinsă şi aşezîndu-se pe locul lăsat liber de bătrînă. — Nu mi-e foame, i-a răspuns Amelia. Stomacul îi forfotea. Era o mare diferenţă între foame şi poftă de mîncare, o înţelegea abia acum. Grace a privit-o întrebător, după care a început să mănînce. Nu a apucat să ia mai mult de trei înghiţituri că soţia hangiului şi-a făcut apariţia în prag. Părea destul de agitată. — Alteţă, a spus, frîngîndu-şi mîinile. Este deja în trăsură.

266

JULIA QUINN

— Şi-i chinuie pe oamenii tăi, nu-i aşa? Hangiţa a încuviinţat, necăjită. — Grace nu a term inat de mîncat, a spus Audley. — Nu vreau să întîrziaţi din cauza mea, a spus Grace. Sunt sătulă deja. Eu... A tuşit. Părea îngrozitor de stînjenită, iar Amelia a avut sentim entul că se întîm plase ceva care ei îi scăpa. — Mi-am pus oricum prea mult, a adăugat Grace arătînd spre farfuria ei, pe jumătate plină. — Eşti sigură? a întrebat-o Thomas. Ea a dat din cap, dar Amelia a văzut-o cu coada ochiului cum a mai luat cîteva înghiţituri, pe nerăsuflate, în timp ce ceilalţi se ridicau în picioare. Bărbaţii au luat-o înainte să-şi pregătească arm ăsarii iar Amelia a aşteptat ca Grace să mai mănînce ceva. - • — Ţi-e chiar atît de foame? a întrebat-o acum, că răm ăseseră singure — Lihnită, i-a răspuns Grace. S-a şters la gură cu şervetul şi a urmat-o pe Amelia afară. Dar nu am vrut să o supăr pe doamna. Amelia s-a întors spre ea, întrebătoare. — Şi mai mult, a adăugat Grace, deşi ştiau amîndouă că bătrînei nu-i trebuia prea mult să-şi iasă din fire. Cînd au ajuns la trăsură, ea tocmai bombănea, nemulţumită. De data aceasta se părea că nu era suficient de fierbinte cărămida care îi fusese pusă la picioare, în trăsură.

LOGODNICA DUCELUI

267

O cărămidă fierbinte? s-a întrebat Amelia. Nu era o zi prea caldă, dar nici într-atît de frig nu era. Se vor coace, toate, în trăsură. — Pare în formă azi, a murmurat Grace. —Amelia! a tunat bătrîna. Amelia a luat-o pe Grace de mînă. Şi a ţinut-o strîns. Nu mai fusese niciodată într-atît de recunoscătoare pentru prezenţa unei alte persoane. Gîndul că va petrece o zi întreagă în aceeaşi trăsură cu bătrîna, fără să o aibă pe Grace drept tampon... Nu putea suporta aşa ceva. — Lady Amelia, a repetat bătrîna, nu m-ai auzit cînd te-am strigat? — îmi cer scuze, Alteţă, a spus Amelia. A făcut un pas înainte, trăgînd-o după ea pe Grace. Nu am auzit. Bătrîna a mijit ochii. Ştia cînd era minţită. Dar avea cu siguranţă alte lucruri de care să se ocupe: a făcut un semn spre Grace şi a spus: —Ea poate călători lîngă vizitiu. Grace a dat să plece dar Amelia a tras-o înapoi. — Nu, i-a răspuns ea bătrînei. -N u ? — Doresc să-mi ţină companie. — Eu nu. Amelia s-a gîndit la toate acele dăţi în care se minunase de cît de reţinut era Thomas, de felul în care punea oamenii la punct doar cu o privire. A inspirat adînc şi a încercat ă o privească aşa cum făcea el.

268

JULIA QUINN

— Oh, pentru Dumnezeu! a spus bătrîna, după ce Amelia a fixat-o preţ de cîteva secunde. Ia-o şi pe ea înăuntru. Dar să nu te aştepţi să fac conversaţie. — Nici n-as visa la asta, a murmurat Amelia si a urcat în trăsură, urmată de Grace.

Din nefericire pentru Amelia, şi pentru Grace, şi pentru lordul Crowland, care a hotărît să urce în trăsură atunci cînd s-au oprit să adape caii, bătrîna a dorit să facă totuşi conversaţie, pînă la urmă. Pentru Amelia, cuvîntul „conversaţie” implica două părţi, iar acest lucru nu era posibil în interiorul acelei trăsuri. Au existat doar directive şi de două ori mai multe reproşuri. Tatăl Ameliei a rezistat doar treizeci de minute, după care a bătut în perete şi a cerut să fie lăsat să coboare. Trădătorul, şi-a spus Amelia. Plănuise pentru ea, încă de Ia naştere, să locuiască în casa bătrînei, iar el nu putea sta cu ea mai mult de treizeci de minute? El a avut o încercare timidă de a-şi cere scuze, la masa de prînz - nu pentru că o forţa să se mărite cu cineva împotriva voinţei ei, ci doar pentru că părăsise trăsura ceva mai devreme. Ea le-ar fi acceptat, plină de înţelegere, dacă acele cuvinte nu ar fi fost urmate de o predică legată de viitorul ei şi de deciziile pe care trebuiau să le ia în consecinţă. Singurul respiro a venit după prînz, cînd şi »

LOGODNICA DUCELUI

269

bătrîna şi Grace au aţipit. Amelia privea pe fereastră, la peisajele Irlandei care se întindau în faţa ei, ascultînd zgomotul potcoavelor. Şi se gîndea cum de se ajunsese aici, oare? Nu se considera o visătoare, dar lotuşi - cum era posibil ca viaţa ei să se schimbe, aproape peste noapte? Cu numai o săptămînă în urmă era lady Amelia Willoughby, logodnica ducelui de Wyndham. Iar acum era... Dumnezeule mare, era aproape comic. Ea era în continuare lady Amelia Willoughby, logodnica ducelui de Wyndham. Dar nimic nu mai era la fel. Era îndrăgostită. De bărbatul care părea a fi nepotrivit. Oare el o iubea? Nu putea spune. 0 plăcea, de asta era sigură. 0 admira. Dar o iubea oare? Nu. Bărbaţii ca Thomas nu se îndrăgosteau atît de repede. Şi dacă o făceau - dacă - nu ar fi fost vorba de cineva ca ea, pe care să o fi cunoscut dintotdeauna. Thomas putea să se îndrăgostească peste noapte doar de o frumoasă străină. Pe care să o fi zărit în celălalt capăt al unei săli de bal iar în clipa următoare să fi ştiut că trebuiau să împartă acelaşi destin. Doar dacă era vorba de pasiune. Doar aşa se putea îndrăgosti Thomas. Dacă se îndrăgostea. Alături de ea, Grace a început să se foiască. Amelia a privit-o. I se părea fascinant să vadă cum se trezea cineva. într-un final, Grace a deschis ochii iar Amelia i-a spus în şoaptă:

270

JULIA QUINN

—Ai adormit. A dus un deget la buze, facînd semn spre bătrîna doamnă. Grace şi-a înăbuşit un căscat şi a întrebat-o: — Cît crezi că mai avem pînă la destinaţie? — Nu ştiu. O oră, poate. Sau două? Amelia a oftat şi s-a sprijinit de spătar, cu ochii închişi. Era obosită. Erau cu toţii obosiţi, dar prefera să fie egoistă şi să se concentreze doar pe propria-i oboseală. Poate că reuşea să aţipească. Cum de unii oameni puteau dormi în trăsură pe cînd alţii — şi în special ea - puteau dormi doar în pat? Nu era drept deloc... — Ce vei face? Era glasul lui Grace. Amelia ar fi vrut să o ignore, dar nu putea. Oricum nu mai conta, de vreme ce răspunsul ei nu avea cum să o mulţumească. A deschis ochii. Grace arăta de parcă regreta că o întrebase. — Nu ştiu, i-a spus Amelia. A închis din nou ochii. Ii plăcea să călătorească cu ochii închişi. Simţea mai bine ritmul roţilor, iar zgomotul acela o liniştea. în m ajoritatea cazurilor, oricum. Nu şi azi. Nu şi acum, cînd era pe drumul care o ducea într-un sat necunoscut din Irlanda, acolo unde un registru dintro biserică îi va hotărî soarta. Nu şi azi, după ce tatăl ei îi ţinuse o adevărată prelegere tot timpul cît durase prînzul şi o făcuse să se simtă ca un copil recalcitrant. — Ştii care este partea cea mai amuzantă? a întrebat Amelia. -N u .

LOGODNICA DUCELUI

271

—îmi tot spun că nu este drept. Că ar fi trebuit să am posibilitatea să aleg. Că nu ar trebui să fiu tratată ca un obiect. După care mă gîndesc: cu ce schimbă asta lucrurile? I-am fost promisă unui Wyndham cu mulţi ani în urmă. Şi nu m-am plîns niciodată. A spus toate astea cu ochii întredeschişi. îi venea mai uşor aşa. — Erai doar un copil, a spus Grace. — Am avut ani întregi la dispoziţie să mă împotrivesc. —Amelia. — Nu pot învinui pe nimeni. Sînt singura vinovată. — Nu este adevărat. A deschis într-un final ochii. — 0 spui doar aşa. — Nu este adevărat. Spun adevărul, să ştii. Nu este vina ta. Nu este vina nimănui, de fapt. Aş fi vrut să fie. Ar fi fost mult mai uşor. — Dacă aş fi avut pe cine să dau vina? -D a . Amelia i-a şoptit: — Nu vreau să mă m ărit cu el. — Cu Thomas? Thomas? Unde naiba îi era capul? Nu, a spus Amelia. Cu Audley. Grace răm ăsese cu gura căscată. — Adevărat? — Pari şocată. — Nu, bineînţeles că nu, s-a repliat imediat Grace.

272

JULIA QUINN

Numai că este atît de frumos! Amelia a ridicat din umeri. — Bănuiesc. Nu ţi se pare un pic p rea fermecător? -N u . Amelia a privit-o pe Grace cu mai multă curiozitate. Fusese mult mai defensivă decît s-ar fi aşteptat ea. — Grace Eversleigh, a spus coborînd tonul şi uitîndu-se cu coada ochiului spre bătrînă, îl placi cumva pe domnul Audley? A fost mai mult decît evident că îl plăcea, pentru că Grace s-a bîlbîit, fără să spună ceva coerent. Amelia era amuzată peste măsură. — Deci este adevărat. — Nu contează, a murmurat Grace. — Ba contează, i-a răspuns Amelia. El te place? Nu­ mi răspunde: citesc pe chipul tău că te place. Ei bine, în cazul acesta sigur nu mă voi mărita cu el. — Nu trebuie să-l refuzi din pricina mea, i-a spus Grace. — Cum adică? — Eu nu mă pot mărita cu el, dacă e duce. Ameliei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Cum îndrăznea să renunţe la iubire? — De ce nu? — Dacă el este ducele, va trebui să se căsătorească cu o persoană potrivită. A privit-o în ochi. Cu cineva de rangul tău.

LOGODNICA DUCELUI

273

— Nu fii prostuţă. Nu e ca şi cum ai fi crescut întrii n orfelinat. —Va fi deja un mare scandal. Nu trebuie să adauge la asta şi o căsătorie de senzaţie. — Căsătoria cu o actriţă ar fi una de senzaţie. în ceea ce te priveşte pe tine, bîrfele ar dura cel mult o săptămînă. A aşteptat ca Grace să spună ceva, dar ea era roşie ca focul şi... foarte tristă. Amelia nu putea suporta aşa ceva. S-a gîndit la Grace, care era îndrăgostită de Audley, apoi s-a gîndit la ea, care trebuia să se ridice la înălţimea aşteptărilor altora. Nu voia să fie aşa. Nu voia să fie această persoană. — Nu ştiu ce este în mintea lui Audley, nu-i cunosc intenţiile, a spus Amelia, dar dacă el este gata să rişte totul pentru dragoste, atunci şi tu ar trebui să faci la fel. I-a strîns mîna cu putere şi i-a zîmbit. Fii curajoasă, Grace. După care a şoptit: — Şi eu voi fi la fel.

Capitolul 17

Călătoria la Butlersbridge s-a desfăşurat exact aşa cum anticipase Thomas. A mers călare alături de Jack şi de lordul Crowland, ca să se poată bucura de vremea bună. Nu şi-au spus prea multe, pentru că nu reuşeau prea des să fie toţi trei în linie. Din cînd în cînd, unul din ei grăbea pasul sau rămînea în urmă, unul din cai îi depăşea pe ceilalţi. Dar altfel au schimbat doar cîteva replici politicoase. Cînd şi cînd, unul dintre ei făcea un comentariu despre vreme. Lordul Crowland părea interesat de păsările din partea locului. Thomas încerca să se bucure de peisaj. Totul era foarte verde, mult mai verde decît Lincolnshire. S-a în trebat cît de mult ploua acolo într-un an. Dacă precipitaţiile erau mai abundente aici, însemna că şi recoltele erau mai mari? Sau asta însemna că...? Stop. Agricultură, creşterea animalelor... toate astea erau acum istorie. Nu mai deţinea pămînturi, nu avea nici un animal cu excepţia calului său - sau poate nici pe el. Nu avea nimic. Şi pe nimeni.

LOGODNICA DUCELUI

275

Amelia... Chipul ei i-a apărut în minte, nechemat şi totuşi binevenit. Era mult mai mult decît anticipase el. Nu o iubea - nu avea cum să o iubească, nu acum. Dar cumva... îi lipsea. Lucru ridicol de altfel, pentru că ea era în trăsură, la numai cîţiva metri de el. Şi o văzuse la prînz. Şi luaseră şi micul dejun împreună. Nu avea motive să-i fie dor de ea. Şi totuşi acesta era adevărul. îi lipsea rîsul ei, felul în care părea să se distreze la cinele formale. îi lipsea căldura ochilor ei, felul în care arătau ei în lumina dimineţii. Dacă ar fi putut să-i vadă în fiecare dimineaţă! Acest lucru nu era posibil. Şi totuşi îi lipsea. S-a uitat peste umăr, spre trăsură, parcă surprins să vadă că arăta exact aşa cum era de aşteptat, fără ca flăcări roşii să iasă pe geamuri. Pentru că bunica fusese în mare formă în dupăamiaza aceea. Ei bine, iată un lucru de care nu-i va fi dor atunci cînd nu va mai fi duce. Bătrîna ducesă de Wyndham fusese mai mult decît o povară pe umerii lui, fusese o adevărată Medusa, al cărei unic scop în viaţă părea să fie să-i amărască lui zilele. Bunica nu era însă singura povară de care era bucuros să scape. Ci şi de nesfîrşita hîrţogărie. Asta nui va lipsi, cu siguranţă. Şi lipsa libertăţii. Toată lumea credea că el făcea doar ce vroia, că avea suficienţi bani şi putere să deţină controlul. El era însă legat de Belgrave. Sau fusese, de fapt.

276

JULIA QUINN

S-a gîndit la Amelia şi la visul ei de a vedea Amsterdamul. La naiba cu toate! Chiar de mîine se va putea duce la Amsterdam, dacă aşa vroia. Putea pleca direct din Dublin. Putea vizita Veneţia. Şi Indiile de Vest. Nimic nu-1 mai putea opri, nici... — Eşti fericit? — Eu? Thomas l-a privit surprins pe Audley şi abia atunci şi-a dat seama că fluiera. Fluiera. Nici nu-şi amintea cînd o mai făcuse ultima oară. — Cred că sînt. Este o zi foarte frumoasă, nu găseşti? — 0 zi frumoasă, a repetat Jack. — Niciunul dintre noi nu este obligat să meargă în aceeaşi trăsură cu cotoroanţa, a spus şi Crowland. Ar trebui să fim cu toţii fericiţi. După care a adăugat: scuze. „Cotoroanţa" era, la urma urmei, bunica celor doi tovarăşi ai săi de călătorie. — Din punctul meu de vedere scuzele nu-şi au rostul, a spus jovial Thomas. Sînt perfect de acord cu tine. — Va trebui să locuim în aceeaşi casă? a întrebat Jack. Thomas l-a privit şi i-a zîmbit ironic. Abia acum îşi dădea seama cît de mari îi erau responsabilităţile? — Nu uita de Insulele Hebride, omule. — Tu de ce nu ai trimis-o? l-a întrebat Jack.

LOGODNICA DUCELUI

277

— O voi face chiar mîine, crede-mă, dacă voi mai avea această putere. Iar dacă nu... Thomas a ridicat din umeri. Voi avea şi eu nevoie de o slujbă, nu-i aşa? Poate că voi fi un fel de cercetaş de-al tău. Şi-ţi voi căuta cel mai potrivit loc de pe insulă. Iar între timp mă voi distra de minune. — Pentru numele lui Dumnezeu! a exclamat Jack. Nu mai vorbi aşa. Thomas l-a privit curios dar nu a spus nimic. Nu ar fi fost prima oară cînd se întreba ce-i trecea oare prin cap vărului său. Jack avea un aer obosit, privea parcă în gol şi părea sătul de toate. Nu vroia să se întoarcă acasă. Nu, de fapt se tem ea să meargă acasă. A simţit ceva în piept. îl compătimea, probabil, pe cel pe care ar fi trebuit să-l dispreţuiască. Nu era însă nimic de spus. Sau de întrebat. Aşa că n-a făcut-o. Nu a mai scos nici un cuvînt cît a mai durat călătoria. Orele treceau, aerul era tot mai răcoros odată cu apropierea nopţii. Au trecut prin cîteva sate fermecătoare, apoi prin oraşul Cavan, ceva mai animat, după care au ajuns în Butlersbridge. Ar fi trebuit să fie o aşezare sinistră, şi-a spus Thomas. Umbrele ar fi trebuit să fie odioase, cu forme ciudate, să se audă sunete stranii de animale urlînd în noapte. Aici avea să fie lipsit de viaţa pe care o cunoştea. Nu i se părea drept ca locul să fie atît de pitoresc.

278

JULIA QUINN

Jack era la mică distanţă înaintea lui. A încetinit considerabil. Thomas l-a ajuns şi şi-a îndem nat la rîndul lui calul la pas, ca să meargă umăr la umăr. — Acesta este drumul? a întrebat. Jack a dat din cap. — Ajungem imediat. Este imediat după curbă. — Nu ştiu că venim, nu-i aşa? -N u . Jack şi-a îndemnat calul să pornească la galop dar Thomas a continuat să înainteze la pas, permiţîndu-i astfel lui Jack să o ia înainte. Pentru că există anumite lucruri pe care un bărbat trebuie să le facă singur. Ar fi putut, cel puţin, să o mai întîrzie pe bătrîna doamnă şi să-l lase pe Jack să-şi anunţe sosirea. A încetinit cît de mult a putut şi s-a pus în faţa trăsurii, pentru ca aceasta să fie la rîndul ei forţată să încetinească. L-a văzut pe Jack ajungînd la capătul unei alei, descălecînd, urcînd treptele de la intrare şi bătînd la uşă. Aceasta s-a deschis, lăsînd să se vadă o fantă de lumină, dar Thomas nu a putut auzi şi ce se spunea. Trăsura a tras în faţa intrării şi bătrîna a fost ajutată să coboare de unul dintre servitori. S-a năpustit spre casă, dar Thomas a descălecat rapid, a prins-o de braţ şi a tras-o înapoi. — Dă-mi drumul! s-a răstit ea, încercînd să-si elibereze braţul. — Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, i-a spus Thomas. Lasă-1 cîteva clipe singur cu rudele lui. — Noi sîntem rudele lui.

LOGODNICA DUCELUI

279

— Chiar nu ai pic de sensibilitate? — Sînt lucruri mai importante în joc decît... — Orice poate aştepta două minute. Orice. S-a încruntat. — Sînt convinsă că tu aşa crezi. De data aceasta, Thomas nu s-a mai sfiit să înjure de faţă cu ea. —Am venit pînă aici, da? M-am purtat civilizat cu el, ba chiar cu respect. Ţi-am ascultat nesfirşitele văicăreli. Am străbătut două ţări, am dormit sub puntea unui vas şi chiar - iar asta este pe departe cea mai gravă insultă - i-am cedat-o pe logodnica mea. Cred că am dovedit deja că sînt dispus să-i încredinţez tot ce a fost al meu. Dar nu voi renunţa şi la ultima urmă de decenţă care mi-a mai rămas, după o viaţă trăită sub acelaşi acoperiş cu tine. Le-a văzut cu coada ochiului pe Amelia şi pe Grace care îl priveau înmărmurite, cu gurile căscate. Bărbatul acesta, a spus printre dinţi, are dreptul la două nenorocite de minute cu familia lui. Bunica l-a privit lung, cu ochi de gheaţă, după care i-a spus: — Să nu mai blestem i de faţă cu mine. Thomas a fost atît de uluit de lipsa ei de reacţie în faţa cuvintelor sale încît i-a eliberat braţul. Ea s-a grăbit spre casă, a urcat treptele de la intrare şi l-a ajuns din urmă pe Jack, care o îmbrăţişa pe o femeie, mai mult ca sigur mătuşa lui. — Hmm, a spus bătrîna.

280

JULIA QUINN

Thomas a urmat-o, gata să intervină dacă era necesar. —Tu trebuie să fii mătuşa, i-a spus bătrîna femeii aflate în uşă. Doamna Audley o privea nedumerită. — Da, i-ar răspuns într-un final. Iar dumnea­ voastră sînteţi...? — Mătuşă Mary, a spus Audley, mă tem că va trebui să-ţi fac cunoştinţă cu ducesa de Wyndham. Doamna Audley a făcut imediat o reverenţă, după care s-a dat deoparte din uşă, să o lase să treacă. — Ducesa de Wyndham? a repetat. Dumnezeule, Jack, nu puteai să ne trimiţi vorbă? Jack i-a zîmbit trist. — E mai bine aşa, crede-mă. S-a întors spre Thomas. Şi ducele de Wyndham. Alteţă, v-o prezint pe mătuşa mea, doamna Audley. Thomas s-a înclinat. — Sînt onorat de cunoştinţă, doamnă Audley. Ea a bîlbîit ceva drept răspuns, evident descumpănită de acea vizită. Jack a term inat de făcut prezentările, după care doamna Audley l-a tras deoparte. A vorbit în şoaptă, dar nu suficient de încet, din cauza panicii, încît să nu fie auzită de Thomas. — Nu avem suficient spaţiu, Jack. Nimic nu este destul de grandios pentru... — Doamnă Audley, a spus Thomas, nu trebuie să vă faceţi atîtea griji. Este suficient dacă îi oferiţi cea mai

LOGODNICA DUCELUI

281

hună cameră bunicii mele. Aşa e mai bine pentru noi toţi, a adăugat el, încercînd să nu pară prea plictisit. — Bineînţeles, i-a răspuns doamna Audley. Vă rog, intraţi, e frig. Jack, trebuie să-ţi spun că... — Unde este biserica? a întrebat bătrîna. Thomas s-a abţinut din răsputeri. Nu putea nici măcar să aştepte pînă intrau? — Biserica? a întrebat doamna Audley, privind nedumerită spre Jack. La ora aceasta? — Nu am de gînd să mă rog, a spus bătrîna. Vreau să văd registrele. — Tot vicarul Beveridge oficiază acolo? a întrebat Jack. — Da, i-a răspuns mătuşa, dar sînt sigură că la ora asta este deja în pat. Este nouă şi jumătate, iar el este obişnuit să se trezească foarte devreme. Poate mîine dimineaţă ar fi... — Este o chestiune de importanţă capitală, a întrerupt-o bătrîna. Nu mi-ar păsa nici dacă ar fi trecut de miezul nopţii. Noi... — Mie îmi pasă, a intervenit Jack. N-o să-l tîrîţi pe bătrînul vicar jos din pat. Aţi aşteptat pînă acum, mai puteţi aştepta pînă mîine dimineaţă. Dacă ar fi putut, Thomas l-ar fi aplaudat. —Jack! l-a mustrat mătuşa. S-a întors spre bătrîna doamnă: nu l-am crescut aşa. — Nu, este adevărat, a spus el fără să îşi ia ochii de la bătrînă.

282

JULIA QUINN

— Eşti sora mamei lui, nu-i aşa? a întrebat-o aceasta pe doamna Audley. Ea a părut mirată de schim barea bruscă de subiect. -D a . —Ai fost prezentă la nunta ei? -N u . Jack s-a întors surprins spre ea.: — Nu ai fost? — Nu am putut merge. Eram în doliu. Nu ţi-am spus asta niciodată. Mi-a murit un copil la naştere. Trăsăturile i s-au îndulcit. De aceea m-am bucurat atît de mult să te am pe tine. — Vom merge mîine dimineaţă la biserică, a declarat bătrîna. La prima oră. Vom găsi actele şi vom termina o dată pentru totdeauna. —Actele? a întrebat doamna Audley. — Dovada căsătoriei, a m îrîit la ea bătrîna. Eşti tîmpită? Era deja prea mult. Thomas a întins mîna şi a tras-o spre el, ceea ce a fost în avantajul ei, pentru că Jack arăta de parcă ar fi vrut să o strîngă de gît. — Louise nu s-a căsătorit la biserica din Butlersbridge, a spus doamna Audley. Ci la Maguiresbridge. în ţinutul Fermanagh, acolo unde am copilărit. — Ce distanţă este pînă acolo? a întrebat bătrîna, prinzînd-o de braţ.

LOGODNICA DUCELUI

283

— Cam douăzeci de mile, Alteţă, i-a răspus doamna Audley, după care s-a întors spre nepotul ei: despre ce este vorba, Jack? De ce ai nevoie de actul de căsătorie al mamei tale? Jack a ezitat, şi-a dres glasul, apoi i-a răspuns: — Tatăl meu a fost fiul ei. Şi a făcut semn spre bătrînă. — Tatăl tău... a repetat doamna Audley. John Cavendish, adică? Thomas a făcut un pas înainte, pregătit să preia controlul unei situaţii care se deteriora rapid. — Pot să lămuresc eu lucrurile? Jack a dat din cap. — Te rog. — Doamnă Audley,a spus Thomas, dacă există dovada căsătoriei surorii tale, atunci nepotul tău este adevăratul duce de Wyndham. — Adevăratul duce de... Doamna Audley şi-a pus mîna la gură, şocată. Nu, nu este posibil. Mi-1 amintesc foarte bine pe domnul Cavendish. Era... A început săşi mişte mîinile prin aer, ca şi cum ar fi încercat să-l descrie prin gesturi. După cîteva încercări nereuşite, a spus: nu ne-ar fi ascuns acest lucru. — La vremea aceea nu era moştenitorul de drept, i-a spus Thomas. — Dumnezeule! Atunci, dacă Jack este duce... — Eu nu sînt, a term inat Thomas fraza. S-a uitat spre Amelia şi Grace, care priveau din prag întreaga

284

JULIA QUINN

scenă. Sînt convinsă că poţi înţelege cît sîntem de grăbiţi să lămurim totul. Doamna Audley nu a mai scos nici un cuvînt. Doar l-a privit, în stare de şoc. Thomas o înţelegea prea bine.

Amelia nu ştia prea bine cît era ceasul. Cu siguranţă era trecut de miezul nopţii. Ea şi Grace fuseseră conduse în camera lor cu cîteva ore în urmă şi, deşi trecuse ceva vreme de cînd se spălase pe faţă şi se schimbase în straiele de noapte, era tot trează. Un timp a stat nemişcată sub pături, prefăcînduse că respiraţia egală a lui Grace era un soi de melodie. După care m ersese la fereastră. Dacă tot nu putea dormi, măcar să aibă o privelişte în faţa ochilor, în locul tavanului. Era lună plină, iar asta făcea ca stelele să fie mai puţin strălucitoare. Amelia a oftat. Nu era foarte pricepută în a recunoaşte constelaţii. Destul de apatică, a localizat totuşi Carul Mare. Imediat, acesta a fost acoperit de un nor. — Era de aşteptat, a murmurat ea. Iar Grace a început să sforăie. Amelia şi-a lipit fruntea de geam. Mai făcea asta cînd era mică şi nu putea dormi: mergea la fereastră, număra stelele şi florile. Uneori cobora în grădină, pe crengile stejarului uriaş. Dar asta înainte ca tatăl ei să pună să fie tăiat.

LOGODNICA DUCELUI

285

Cît de distractiv fusese! Ar fi vrut din nou asta. Să se distreze. Să alunge gîndurile negre, temerile. Să iasă afară, să simtă adierea vîntului pe obraji. Să cînte doar pentru ea, să nu fie auzită de nimeni. Să-şi întindă picioarele, după orele lungi petrecute în trăsură. S-a îndepărtat de geam şi şi-a pus haina. A trecut în vîrful picioarelor pe lîngă Grace, care bălmăjea ceva în somn. (Din nefericire nu se înţelegea nimic. Altfel ar fi rămas şi ar fi ascultat.) în casă era linişte, lucru la care se aştepta, dată fiind ora. Avea destulă experienţă în a se furişa din casele în care toată lumea dormea, deşi acestea se limitau la farsele făcute surorilor ei. A păşit fără zgomot, respirînd egal, a deschis uşa din faţă şi s-a furişat în noapte. Aerul era rece şi umed, dar sentimentul era minunat. Şi-a strîns mai bine haina în jurul ei şi a străbătut pajiştea, spre copaci. Picioarele îi îngheţau - nu vroise să rişte să facă zgomot cu pantofii - dar nu-i păsa. N-avea decît să strănute mîine, dacă azi se bucura de libertate. Libertate. Rîzînd, a rupt-o la fugă. Thomas nu putea să doarmă. Nu-1 surprindea deloc asta. După ce se spălase de colbul de pe drum, se schimbase cu o cămaşă curată şi alţi pantaloni. Nu avea sens să-şi pună o cămaşă de noapte, în seara aceea.

286

JULIA QUINN

Fusese condus într-o odaie frumoasă, a doua ca mărime după cea a bunicii lui. Camera nu era foarte mare, mobila nu era nouă sau scumpă, dar totul era de cea mai bună calitate, atm osfera era caldă şl îm bietoare. Pe birou erau cîteva miniaturi, aşezate strategic într-un colţ, pentru ca acela care îşi scria corespondenţa să le poată privi. Alte miniaturi erau pe poliţa şemineului din salon, aliniate frumos. Ramele erau destul de uzate iar vopseaua puţin ştearsă din cauză că fuseseră ţinute în mînă şi adm irate de nenumărate ori. , Acele miniaturi - acei oameni - fuseseră iubiţi. Thomas a încercat să-şi imagineze ceva similar la Belgrave şi aproape că i-a venit să rîdă. Bineînţeles că membrii familiei Cavendish pozaseră pentru portrete, nu doar o dată. Dar tablourile erau atîrnate în galerii, ca nişte dovezi formale de grandoare şi avere. Nu le privise niciodată. De ce ar fi făcut-o? Nu-şi dorea să-l vadă pe niciunul, nu avea de ce să-şi amintească de ei. S-a apropiat de birou şi a ridicat unul dintre portretele minuscule. Semăna cu Jack, avea poate cam zece ani mai puţin. Şi zîmbea. Thomas s-a trezit că zîmbea la rîndul lui, deşi nu ştia din ce motiv. îi plăcea locul acela. Cloverhill, aşa se numea. Un nume drăguţ. Şi potrivit. Probabil că fusese un loc plăcut, în care să creşti. în care să devii bărbat.

LOGODNICA DUCELUI

287

A lăsat miniatura pe masă şi s-a apropiat de fereastră, sprijinindu-se cu am bele mîini de pervaz, lu a obosit. Şi neliniştit. 0 combinaţie otrăvitoare. Vroia să se term ine odată. Să meargă înainte, să afle - nu, să ştie cine era. Şi ( ine nu era. A rămas nem işcat cîteva minute, privind fix pajiştea. Nu era nimic de văzut acolo, nu în miez de noapte. Şi totuşi nu se îndura să plece. Şi atunci... A surprins o mişcare şi s-a dat şi mai aproape de geam. Era cineva afară. Amelia. Nu putea fi ea. Şi totuşi era, cu siguranţă. Nimeni altcineva nu mai avea culoarea aceea de păr. Ce Dumnezeu făcea acolo? Nu fugea, era mult prea înţeleaptă pentru asta — şi în plus nu avea bagaj. Nu, părea mai degrabă să fi ieşit la plimbare. La ora patru dimineaţa. Nu era deloc un gest raţional. — Scrîntită femeie! şi-a spus înşfăcînd un halat. La aruncat peste cămaşa subţire şi a ieşit din cameră. Aşa ar fi arătat viaţa lui, dacă s-ar fi căsătorit cu ea? Ar fi alergat după ea în miez de noapte? în mai puţin de un minut ieşise deja pe uşa care fusese în mod special lăsată întredeschisă, a observat el. A străbătut aleea şi pajiştea şi s-a uitat după ea. Nimic. Dispăruse.

288

JULIA QUINN

Pentru numele lui... chiar nu avea de gînd să o strige. Ar fi trezit toată casa. A mai înaintat cîţiva paşi. Unde naiba era? Nu avea cum să ajungă prea departe. Mai mult decît atît - nu vroia, mai mult ca sigur, să se ducă prea departe. Nu Amelia.

—Amelia? a şoptit cît de tare a îndrăznit. A zărit-o imediat ce s-a ridicat din iarbă. — Thomas? — Erai întinsă pe jo s ? Nu avea părul ridicat în coc, ci doar împletit într-o coadă simplă. Nu-şi amintea să o mai fi văzut vreodată aşa. Nu ar fi avut cînd. — Priveam stelele, i-a spus ea. El s-a uitat în sus. Nu ar fi avut cum să nu o facă, după un asemenea răspuns. — Aşteptam să treacă norii, i-a explicat ea. — De ce? — De ce? a repetat ea, privindu-1 de parcă el ar fi spus ceva de neînţeles. — Sîntem în puterea nopţii. — Da. ştiu. Şi-a strîns picioarele sub ea, s-a sprijinit în palme şi s-a ridicat. Dar este ultima mea sansă. — La ce? Ea a ridicat din umeri. — Nu ştiu. A dat să-i spună ceva, să o mustre pentru că era atît de nesăbuită. Dar chiar atunci ea i-a zîmbit. j

LOGODNICA DUCELUI

289

Era atît de frumoasă că a rămas ca trăsnit. —Amelia. Nu ştia de ce îi rostise numele. Nu avea ceva să-i spună. Dar ea era acolo, în faţa lui, iar el nu mai dorise niciodată o femeie - nu, nu mai dorise nimic - aşa cum o dorea pe ea. Acolo, pe o pajişte umedă, în mijlocul Irlandei, în puterea nopţii, o dorea pe ea. Complet. Nu-şi îngăduise să se gîndească la asta. 0 dorea renunţase de mult să se mai prefacă. Dar nu-şi permisese să viseze la asta, să vadă cu ochii minţii cum îi punea mîna pe umeri, cum lăsa rochia să-i alunece sub degetele lui lacome, dîndu-i la iveală... — Trebuie să te întorci în casă, i-a spus răguşit. Ea a respirat adînc. Oare ştia ce risca, rămînînd acolo, cu el? Avea nevoie de toată forţa - mai multă decît ar fi crezut că poseda - să rămînă pe loc, la doi paşi de ea. Aproape... atît de aproape şi totuşi fără să o poată atinge. —Vreau să stau afară, i-a spus ea. El i-a căutat privirea. A fost o greşeală, pentru că a citit în ea tot ce sim ţea ea - fiecare durere, fiecare nedreptate, fiecare nesiguranţă. Şi asta l-a durut. — Eram sus, a continuat ea. Dar în cam eră era înăbuşitor şi fierbinte. Nu era tocmai fierbinte, a încercat ea să-i explice, dar eu aşa simţeam. Era ciudat, dar el o înţelegea perfect.

290

JULIA QUINN

— M-am săturat să mă simt prinsă într-o cursă, ia spus cu tristeţe. întreaga mea viaţă mi s-a spus unde să merg, ce să spun, cu cine să vorbesc... — Cu cine să te căsătoreşti, a spus el cu blîndeţe. Ea a dat din cap. — Vroiam doar să mă simt liberă. Chiar şi numai pentru o oră... S-a uitat la mîna ei. I-ar fi fost atît de uşor să o ia într-a lui! Trebuia să facă doar un pas. Numai de atît era nevoie. Doar un pas şi ea ar fi fost în braţele lui. în loc de asta, îi spuse: — Trebuie să te întorci în casă. Pentru că asta trebuia să-i spună. Şi asta trebuia ea să facă. Nu o putea săruta. Nu atunci. Nu acolo. Pentru că nu era convins că se va putea opri. — Nu vreau să mă mărit cu el, a spus Amelia. Inima i s-a strîns. O ştia prea bine, ea fusese suficient de explicită. Şi totuşi... acum... acolo, în lumina lunii... îi era imposibil să spună acele cuvinte. Nu vreau să fii a Iui. Şi nu le-a rostit. Nu putea să spună asta. Pentru că a doua zi dimineaţă, cînd adevărul va ieşi la iveală iar Jack Audley va dovedi că era duce de Wyndham, iar el îi va fi spus acum, chiar acum vreau să fii a mea. Ea ar fi acceptat. îi citea asta în ochi. Poate chiar credea că îl iubea. Şi de ce nu ar fi fost aşa?

LOGODNICA DUCELUI

291

I se spusese dintotdeauna că trebuia să-l iubească, să-l asculte, să-i fie recunoscătoare pentru atenţii şi pentru norocul de a-i fi fost promisă cu atît de mulţi ani în urmă. Numai că nu-1 cunoştea cu adevărat. în clipa aceea nu era prea convins că se cunoştea pe el însuşi. Cum să-i ceară să rămînă cu el cînd nu avea nimic să-i ofere? Merita mai mult. — Amelia, a şoptit, pentru că trebuia să spună

ceva. Ea aştepta un răspuns de la el. A clătinat din nou din cap. — Nu vreau să fac asta. — Tatăl tău... a început el, dar glasul i s-a stins. —Vrea să fiu ducesă. — Vrea ce este mai bine pentru tine. — Nu are cum să ştie. — Tu nu ştii. Privirea pe care i-a aruncat-o aproape că l-a ucis. — Să nu spui asta. Spune-mi orice altceva, dar nu că nu ştiu. — Amelia... -N u . Un sunet îngrozitor. O singură silabă, care venise de undeva din adîncul ei. Iar el a simţit totul. Durerea ei, furia, frustrările - toate săpau în el adînc. — îm i pare rău, a spus el. Nu ştia ce altceva să-i spună.

292

JULIA QUINN

Şi chiar îi părea. Nu ştia prea sigur de ce. Dar durerea aceea din piept nu putea fi altceva decît tristeţe. Sau regret. Că ea nu era a lui. Că nu va fi niciodată a lui. Că nu putea spune la naiba cu toate! şi să o facă a lui, acolo, atunci. Şi, spre marea Iui surprindere, s-a dovedit că nu ducele de Wyndham era cel care făcea întotdeauna numai ce trebuia. Ci Thomas Cavendish.

Capitolul 18

Amelia îşi spusese nu o dată, cu ironie, în timpul călătoriei spre Cloverhill, că se îndrăgostise cam tîrziu de cartografie. Doar viaţa ei fusese trasată cu precizie de alţii, dintotdeauna. Chiar şi acum, cînd vechile planuri fuseseră date peste cap, i se pregătea o nouă hartă, tot de către alţii. De tatăl ei. De bătrîna doamnă. Chiar şi de Thomas. Toată lumea avea un cuvînt de spus în privinţa viitorului ei. Cu excepţia ei. Dar nu şi în noaptea aceea. — E tîrziu, a spus ea încet. El a făcut ochii mari iar ea a citit în ei surprindere. — Dar nu prea tîrziu, i-a şoptit. A ridicat privirea. Norii se risipiseră. Nu sim ţise adierea vîntului - nu sim ţise nimic, doar pe el. Iar el nici m ăcar nu o atinsese. Dar cerul se limpezise, cumva. Stelele străluceau. Era important. Nu ştia de ce, dar era. — Thomas, i-a şoptit iar inima a început să-i bată cu putere. Mai avea puţin şi-i ieşea din piept. — Thorn... — Nu, i-a spus el. Nu-mi rosti numele.

294

JULIA QUINN

De ce? Cuvintele îi stătuseră pe vîrful limbii, dar nu le rostise. Cumva, ştiuse că nu trebuia să facă asta. Nu vroia să audă răspunsul, oricare ar fi fost el. Nu acum, cînd o privea atît de intens. Şi de trist. — Nu este nimeni prin preajmă, a spus ea. Era adevărat. Toată lumea dormea. Poate dacă venea spre ea, dacă o săruta... L-ar fi sărutat şi ea. El a clătinat din cap. — Mereu e cîte cineva. Se înşela, însă. Era noapte. Dormeau cu toţii. Erau singuri iar ea vroia... vroia... — Sărută-mă. Ochii lui au strălucit şi pentru o clipă a părut să sufere. — Nu face asta, Amelia. — Te rog. I-a zîmbit. îmi eşti dator. — Eu... A părut surprins la început, apoi amuzat: îţi sînt dator? — Pentru cei douăzeci de ani de logodnă. îmi datorezi un sărut. El i-a zîmbit. — Pentru douăzeci de ani de logodnă aş zice că-ţi datorez mai multe săruturi. Ea şi-a umezit buzele. I se uscaseră din cauză că respira rapid. — Unul este de ajuns. — Nu, i-a spus el. Nu poate fi. Niciodată.

LOGODNICA DUCELUI

295

Ea a încetat să mai respire. O va face. O va săruta. Iar ea îi va răspunde la sărut. A făcut un pas înainte. — Nu, a spus el, dar glasul nu-i era deloc ferm. A întins mîna spre el, oprindu-se la doar cîţiva centimetri. —Amelia, nu, i-a spus răguşit. Oh, nu. Doar nu avea de gînd să o respingă. Nu-i va da voie. Doar nu-i va spune că era pentru binele ei, că el ştia cel mai bine... Era viaţa ei, era noaptea ei, iar el era bărbatul ei, Dumnezeu îi era martor. S-a aruncat în braţele lui. — Am... Poate că încercase să-i spună pe nume. Sau poate scosese doar un sunet, pentru că-1 luase prin surprindere. Nu ştia. Nici nu-i păsa. M ersese prea departe ca să-i mai pese de astfel de nimicuri. îi prinsese chipul în mîini şi îl săruta. Era nepricepută, cu siguranţă, dar îl săruta cu toată nebunia care o ardea pe dinăuntru. îl iubea. îl iubea. Poate că nu i-o spusese, poate că nu va avea niciodată şansa să i-o spună, dar îl iubea. Iar acum îl săruta. Pentru că asta face o femeie îndrăgostită. — Thomas, a spus ea. Pentru că simţea nevoia săi rostească numele. L-ar fi repetat, iar şi iar, dacă el o lăsa.

296

JULIA QUINN

— Amelia... I-a pus mîinile pe umeri, pregătit să o respingă. Nu-1 putea lăsa să facă asta. L-a cuprins în braţe şi şi-a lipit trupul de el. I-a trecut mîna prin păr şi l-a tras şi mai aproape, cu buzele apăsate pe buzele lui. — Thomas, a şoptit. Te rog... El nu s-a clintit. Stătea rigid, lipsit de orice reacţie, dar apoi... S-a înmuiat. A simţit o căldură în piept, de parcă reuşea în sfîrşit să respire. După care una din mîini i-a alunecat uşor, aproape tremurînd, pe spate. Ea a tresărit. Şi a gemut uşor. Şi l-a implorat: — Te rog. Dacă o respingea acum... Nu credea că va putea suporta. —Am nevoie de tine, i-a şoptit ea. El nu s-a mişcat. Drept pentru care, Amelia a crezut că totul era pierdut. în secunda următoare, el a explodat cu o energie plină de pasiune. A înlănţuit-o cu braţele cu o viteză uimitoare şi nu numai că o săruta... 0 devora. Iar ea vroia să-l lase să facă asta. — Oh, da, a oftat ea şi s-a cufundat şi mai adînc în el. Era tot ce-şi dorise. îl dorise pe el, da, dar mai presus de toate îşi dorise asta. Puterea, convingerea că totul pornise de la ea. Că ea îl sărutase p e el. Iar el o dorea. 0 dorea pe ea.

LOGODNICA DUCELUI

297

S-a înfiorat. Parcă se topea pe dinăuntru. Ar fi vrut să-l pună jos, pe iarbă, să-l încalece şi... Dumnezeule mare, ce se întîmpla cu ea? Oricine ar fi fost ea, cu cîteva ore în urmă - femeia aceea dispăruse, fusese înlocuită de o destrăbălată care nu-şi petrecuse douăzeci şi unu de ani din viaţă învăţînd să fie o lady. Cînd îl sărutase - nu, cînd se aruncase pe el, rugîndu-se disperată să nu o respingă - fusese copleşită de un val de emoţii. Fusese furioasă şi disperată şi tristă şi melancolică. Şi dorise, măcar o dată, să simtă că deţinea controlul. Acum, însă, emoţia dispăruse. Trupul era acum cel care dicta, alimentat de o nevoie pe care nu o mai încercase niciodată. Ceva tensionant, răscolitor. Undeva înăuntrul ei, în locuri despre care nu vorbise niciodată cu nimeni. Nici nu ştiuse de existenţa lor. Iar el, Thomas, făcea ca totul să fie şi mai rău. Şi mai bine. Nu, mai rău. — Te rog, l-a implorat ea, dorindu-şi ca el să ştie ce-i cerea. După care a gemut, pentru că el o făcea din nou să se simtă bine. Buzele lui erau pe gîtul ei, mîinile lui erau peste tot - în părul ei, pe spate, cuprinzîndu-i posteriorul. îl dorea mai aproape. îşi dorea mai mult. Să-i simtă căldura trupului, puterea. Pielea arzînd, lipită de a ei. Vroia să-şi arcuiască spatele, să-şi desfacă picioarele. Vroia să se mişte. în moduri pe care nu le crezuse posibile.

298

JULIA QUINN

A încercat să-şi dea jos haina, dar el a oprit-o: — 0 să-ţi fie frig. S-a chinuit să-şi elibereze braţul drept. — îmi poţi ţine tu de cald. El s-a tras puţin înapoi. Avea ochii duşi în fundul capului. —Amelia... în vocea lui era vechiul Thomas. Cel care făcea întotdeauna ce se cuvenea. — Nu te opri, l-a rugat ea. Nu în noaptea asta. I-a luat chipul în mîini şi a ţinut-o atît de aproape că nasurile erau cît pe ce să li se atingă. Ochii i-au căutat pe ai ei. Avea o privire goală, chinuită. — Nu vreau să fac asta, i-a spus cu glas nesigur. Dar trebuie. Ştiau amîndoi prea bine ce însemna asta. — Eu... nu pot... S-a'oprit şi s-a dat un pas înapoi. Nu pot face... ceva...care mîine... încerca să-şi aleagă cu grijă cuvintele. Dacă fac asta, Am elia...Şi-a trecut mîna prin păr, cu unghiile adînc în scalp. Trebuia să simtă durere. Avea nevoie de ea, acum. De ceva, orice, care să-l readucă cu picioarele pe pămînt. Să nu-1 lase să se piardă. — Nu pot să fac ceva care îţi va decide viitorul, a reuşit să-i spună. A ridicat ochii, sperînd că ea întorsese capul, dar n-a fost aşa. îl privea cu ochi mari, cu buzele întredeschise. îi vedea aburii respiraţiei, pierzîndu-se în întuneric.

LOGODNICA DUCELUI

299

Era o adevărată tortură. Trupul lui striga după ea. Mintea lui... Inima lui. Nu. Nu o iubea. Nu putea să o iubească. Nici un zeu, oricît de crud, nu-i putea face asta. A încercat să-şi dom olească respiraţia. Nu era uşor, mai ales că pivirea aluneca acum mai jos de gîtul ei... Şnurul cămăşii de noapte era puţin desfăcut. A înghiţit în sec. Văzuse mult mai mult din decolteul ei, în nenum ărate ocazii. Rochiile de seară erau îndrăzneţe. Şi totuşi nu-şi putea lua ochii de la şnurul acela subţire, de la funda pe jumătate desfăcută care îi atîrna peste unul din sîni. Dacă trăgea de el... Dacă întindea mîna şi îl prindea între degete, oare cămaşa s-ar fi deschis cu totul? I-ar fi alunecat de pe umeri? — Du-te în casă, i-a spus. Te rog. — Thorn... — Nu te pot lăsa singură aici, iar eu nu pot... nu pot... A respirat adînc. Dar asta nu a avut darul să-l liniştească. Ea nu s-a mişcat, însă. — Du-te înăuntru, Amelia. Dacă nu pentru tine, făo pentru mine. Nu mă lăsa să fie eu bruta care ţi-a distrus viaţa, cu o noapte înainte să... înainte de... Ea şi-a umezit buzele. Era un gest de nervozitate, dar sîngele i-a luat foc. »

300

JULIA QUINN

—Amelia, du-te. Probabil că i-a simţit disperarea din voce, pentru că s-a întors şi a plecat, lăsîndu-1 singur pe pajişte, blestemîndu-se în gînd. Ce neghiob! Un neghiob nobil, poate. Unul onest. Dar neghiob. Cîteva ore mai tîrziu, Thomas încă se mai învîrtea pe coridoarele din Cloverhill. Aşteptase aproape o oră afară, după plecarea Ameliei. îşi tot spunea că-i plăcea aerul răcoros al nopţii, care îi umplea plămînii şi-i înfiora pielea. îşi spunea că nu-i păsa că-i îngheţau picioarele în iarba udă. Erau nişte prostii, iar el ştia asta. Dar dacă nu-i dădea suficient timp Ameliei să ajungă în cameră - cea pe care, dintr-un mare noroc, o împărţea cu Grace - ar fi plecat după ea. Iar dacă o atingea din nou, dacă îi simţea m ăcar prezenţa înainte de sosirea dimineţii, atunci nu ar mai fi fost în stare să se oprească. Cîtă putere să aibă un bărbat? S-a întors în camera lui şi şi-a încălzit picioarele lîngă foc, după care, prea agitat să stea într-un loc, şia încălţat pantofii şi a coborît în linişte sările, căutînd ceva - orice - care să-i abată gîndurile, pînă dimineaţa. în casă domnea liniştea, bineînţeles. Nu se auzea nici măcar un servitor care să se fi apucat de treburile dimineţii. I s-a părut că aude totuşi ceva. Un zgomot înfundat, poate un scaun care era tîrît pe podea. S-a uitat mai atent şi a văzut o geană de lumină venind de dincolo de o uşă întredeschisă.

LOGODNICA DUCELUI

301

Curios, a aruncat o privire înăuntru. Jack era singur, era tras la faţă, arăta epuizat. Arăta - şi-a spus Thomas - aşa cum se simţea şi el. — Nu poţi dormi? l-a întrebat Thomas. Jack a ridicat privirea. Faţa i-a rămas complet lipsită de emoţie. -N u . — Nici eu, i-a spus Thomas şi a păşit înăuntru. Jack a ridicat în aer o sticlă de coniac. Era mai mult de trei sferturi plină, dovadă că el căuta alinare, nu uitare. — E foarte bun. Cred că unchiul îl păstra pentru ocazii speciale. A coborît privirea pe sticlă şi a adăugat: nu pentru aceasta, îmi imaginez. Lîngă fereastră erau aşezate nişte pahare, aşa că Thomas s-a apropiat şi a luat unul. I se părea foarte ciudat să se afle acolo, să bea coniac cu cel care, în doar cîteva ore, îi va fura totul, cu excepţia sufletului. S-a aşezat în faţa lui Jack şi a pus paharul pe măsuţa dintre cele două fotolii cu braţe arcuite. Jack a întins mîna şi i-a turnat o porţie generoasă. Thomas a luat paharul şi a băut. Coniacul era bun. Disecret şi dulce, exact genul de băutură de care avea nevoie acum, ca să se liniştească. A mai luat o înghiţitură, s-a sprijinit de spătar şi a privit pe geam. Din fericire, acesta nu dădea spre pajiştea unde o sărutase pe Amelia. — Se va lumina curînd, a spus.

302

JULIA QUINN

Jack s-a întors în aceeaşi direcţie şi a privit la rîndul lui pe fereastră. — S-a trezit cineva? a întrebat. — Nu am auzit nici o mişcare. Au rămas tăcuţi cîteva momente. Thomas îşi savura alene coniacul. Băuse mult prea mult în ultima vreme. Avusese o scuză bună, era adevărat - dar toti beţivii aveau cîte o scuză, nu? Dar nu-i plăcea bărbatul care devenea, încet-încet. Grace... Nu ar fi sărutat-o niciodată dacă nu ar fi fost băut. Avea să-şi piardă numele, rangul, tot ce avea, pînă la ultima proprietate. Nu era cazul să renunţe şi la demnitate şi la judecata dreaptă. L-a privit în tihnă pe Jack, cufundat în fotoliul său. Realiza abia acum că noul lui văr era un bărbat mai capabil decît crezuse el la început. Jack avea să-şi ia în serios responsabilităţile. Va face greşeli, dar greşeli făcuse şi el. Poate că ducatul nu va prospera şi nu se va extinde sub adim inistrarea lui Jack, dar nici nu se va alege praful de el. Era de ajuns. Trebuia să fie de ajuns. L-a privit pe Jack cum ridica sticla de coniac şi-şi mai turna un pahar. în clipa în care primii stropi au ajuns în pahar, a îndreptat sticla cu un gest abrupt. I-a căutat privirea lui Thomas şi l-a întrebat: — Te simţi vreodată ca şi cum ai fi expus într-o vitrină? Thomas ar fi vrut să rîdă, dar nici un muşchi nu i s-a mişcat pe faţă.

LOGODNICA DUCELUI

303

— Tot timpul. — Şi cum rezişti? S-a gîndit cîteva clipe la asta. — Aşa a fost de la început. Jack a închis ochii şi şi-a frecat fruntea. Ca şi cum ar fi încercat, şi-a spus Thomas, să alunge o amintire. — Ziua de azi va fi îngrozitoare, a spus Jack. Thomas a dat uşor din cap. Era o descriere apropiată de adevăr. — Un adevărat circ. — Exact. Au rămas acolo, fără să facă nimic. Au ridicat privirile exact în aceeaşi clipă. Ochii li s-au întîlnit, după care Thomas a întors capul şi s-a uitat pe geam. Afară. — Mergem? l-a întrebat Jack. — înainte ca ceilalţi... — Chiar acum. Thomas şi-a lăsat paharul pe jum ătate plin şi s-a ridicat. S-a uitat spre Jack şi, pentru prima oară, a sim ţit legătura de sînge dintre ei. — Arată-mi drumul. îi părea ciudat, dar în clipa în care au urcat în şa şi au pornit în galop, Thomas a sim ţit un imens sentim ent de uşurare. Nu vroia neapărat să renunţe la Wyndham. Pentru că era... El. Wyndham. Era el. Asta era el.

304

JULIA QUINN

Ce sentim ent minunat! Să se furişeze afară din casă, în semiîntuneric, să pornească la drum... Descoperea acum că el însem na mult mai mult decît un nume. Şi poate, cînd toate astea se vor sfîrşi, va fi tot el cel dintotdeauna.

Capitolul 19

Lui Thomas, drumul către Maguiresbridge i s-a părut deosebit de plăcut. Se aşteptase ca peisajele de ţară să fie extrem de pitoreşti, dar circumstanţele zilei nu promiteau nimic bun. în ceea ce-1 privea pe Jack, acesta nu părea prea dornic să facă conversaţie, dar din timp în timp îi mai spunea cîte ceva despre locurile pe lîngă care treceau. Lui Jack îi plăcuse să copilărească acolo, şi-a dat Thomas seama. Chiar mai mult decît atît. Mătuşa lui era o femeie drăguţă - nu exista un alt cuvînt care să o descrie mai bine. Probabil că-i fusese mai mult decît o mamă. Iar Cloverhill fusese un loc mult mai plăcut pentru un copil decît Belgrave. Ce ironie! Jack fusese privat de moştenirea lui şi totuşi Thomas simţea că el era cel care fusese înşelat. Nu pentru căar fi avut parte de o copilărie mai frumoasă dacă nu ar fi fost moştenitorul ducatului de Wyndham. Tatăl lui ar fi fost şi mai greu de suportat dacă ar fi locuit în nord, ca simplu ginere al unui proprietar de fabrici. Şi totuşi nu se putea abţine să nu se întrebe. Nu ce-ar fi fost, ci ce ar fi putut deveni. îşi făcuse un titlu de glorie în a nu-şi imita tatăl dar nu se gîndise nici o clipă ce fel de tată ar fi putut fi el, cîndva.

306

JULIA QUINN

Casa lui ar fi fost oare împodobită cu miniaturi ale căror rame să se fi uzat de cît de multe ori fuseseră luate în mîini şi privite? Asta presupunea, bineînţeles, să fi avut un cămin. Ceea ce nu era foarte sigur. în faţa ochilor le-a apărut un sat. Jack s-a oprit şi a privit în zare. Thomas s-a uitat curios la el. —Acesta este? l-a întrebat. Jack a dat din cap. Au pornit amîndoi mai departe. Pe cînd se apropiau de sat, Jack a privit în jur. Casele erau îngrijite, cu cele cîteva magazine care se înşirau ca mărgelele de-a lungul drumului pietruit. Nu se deosebea cu nimic de orice alt sătuc din insulele britanice. — Biserica este într-acolo, a spus Jack, facînd un semn cu capul. Thomas l-a urmat pe.ceea ce era, probabil, strada principală. Au ajuns la biserică, o clădire simplă, din piatră gri, cu ferestre înguste boltite. Părea foarte veche, iar el s-a gîndit că trebuia să fie un loc foarte frumos în care să te căsătoreşti. Nu părea să fie nimeni prin preajmă. — Nu văd pe nimeni, a spus. Jack s-a uitat spre clădirea ceva mai mică din stînga bisericii. — Registrul trebuie să fie în casa parohială. Thomas a dat din cap şi au descălecat amîndoi. Şiau legat caii de un stîlp şi s-au îndreptat spre casă. Au

LOGODNICA DUCELUI

307

bătut de cîteva ori şi într-un sfîrşit au auzit zgomot de paşi apropiindu-se. Uşa s-a deschis şi în prag şi-a făcut apariţia o femeie în vîrstă. Probabil m enajera, a presupus Thomas. — Bună ziua, doamnă, a spus Jack făcînd o plecăciune. Sunt Jack Audley. Iar el este... — Thomas Cavendish, a spus repede Thomas, ignorînd privirea lui surprinsă. I se părea nepotrivit să se prezinte cu titlul întreg în ultimile minute ale legitimităţii lui. Deşi părea gata să dea ochii peste cap, Jack s-a întors spre m enajeră şi a spus: — Am dori să vedem registrul parohial. Ea i-a privit un m om ent şi a făcut un semn cu capul. — Este în camera din spate, le-a spus. Acela este biroul vicarului. — Vicarul este prezent? a întrebat Jack. Thomas i-a dat un cot în coaste. Dumnezeule, avea nevoie de companie? Chiar dacă m enajerei i s-a părut ciudată cererea lor, nu a arătat acest lucru. — Nu avem vicar, pentru moment, a spus pe un ton plictisit. Postul este liber. S-a dus la canapea şi s-a aşezat, după care le-a spus peste umăr: am înţeles că va veni cineva, cît de curînd. Pînă atunci, însă, slujbele de duminică le ţine cineva care vine de la Enniskillen. A luat farfuria pe care avea cîteva felii de pîine prăjită şi le-a întors com plet spatele. Thomas i-a

308

JULIA QUINN

interpretat gestul ca pe o invitaţie să meargă în birou, aşa că a intrat, urmat la cîţiva paşi de Jack. Pe peretele din faţa şemineului erau cîteva rafturi, aşa că Thomas a început de acolo. Cîteva biblii, cărţi de rugăciuni, de poezii. — Ştii cum arată un registru parohial? a întrebat, încerca să-şi am intească dacă văzuse vreodată unul la biserica lor, lîngă Belgrave. Probabil că da, dar cu siguranţă că nu arăta cumva deosebit, altfel şi l-ar fi amintit. Jack nu i-a răspuns iar Thomas nu a mai insistat. Şi-a reluat inspectarea rafturilor. „Onestitatea morală şi bărbatul modern”. Nu, mulţumesc. „Istoria ţinutului Fermanagh”. Nici asta. Oricît de frumos ar fi fost ţinutul, îi cam ajunsese. „Istoria călătoriilor", de Jam es Cook. A zîmbit. Ameliei i-ar fi plăcut cartea aceasta. A închis ochii şi a respirat adînc, dîndu-şi o clipă de răgaz să se gîndească la ea. în cercase să nu facă asta. Toată dimineaţa încercase să se concentreze la peisaj, la calul său, la pata de noroi de pe cizma stîngă a lui Jack. Nu la Amelia. Cu siguranţă, nu la ochii ei, care nici nu semănau la culoare cu frunzele copacilor. Dar nici cu scoarţa de copac. Mai degrabă un am nestec dintre cele două culori. Şi nici la zîmbetul ei nu se gîndise. Sau la forma gurii ei, atunci cînd stătuse în faţa lui, cu o noapte în urmă, respirînd greu de dorinţă. Pentru el.

LOGODNICA DUCELUI

309

Şi el o dorea. Dumnezeule mare, cît de mult o dorea! Dar nu o iubea. Nu avea cum să o iubească. Era de neconceput. S-a reapucat de treabă şi mai înverşunat, scoţînd de pe raft fiecare carte pe a cărei cotor nu era scris nimic, ca să o deschidă şi să se uite înăuntru. într-un final a ajuns la un raft pe care erau doar registre. L-a tras pe primul iar inima i-a bătut cu mai multă putere cînd şi-a dat seama că acolo erau înregistrate naşterile. Decesele. Şi căsătoriile. Avea în faţă unul dintre registre. Datele nu erau însă cele pe care le căuta el. Părinţii lui Jack se căsătoriseră probabil pe la 1790, iar acestea erau mult prea recente. S-a uitat peste umăr la Jack, care stătea nemişcat lîngă foc, cu capul băgat între umeri. Părea împietrit. Atunci si-a dat Thomas seama că nu se miscase deloc în tot timpul în care el căutase registrele. De cînd intraseră. Thomas ar fi vrut să-i spună ceva. Să străbată încăperea şi să-l scuture, să-l readucă cu picioarele pe pămînt. Ce naiba nu-i mai convenea acum? Viaţa Iui va fi distrusă, înainte ca acea zi să se sfîrşească. EI îşi va pierde numele, căminul, averea. Logodnica. Cînd va părăsi aceastîă încăpere, Jack va fi unul dintre cei mai bogaţi şi mai puternici bărbaţi din lume. Pe de cealaltă parte, el nu va avea nimic. Doar prietenii, j

t

310

JULIA QUINN

dar nici aceştia nu erau prea numeroşi. Cunoştinţe avea foarte multe, dar prieteni... Pe Grace, pe Harry Gladdish... şi poate pe Amelia. îi era greu să creadă că va mai dori să-l vadă după tot ce se întîmplase între ei. I s-ar fi părut stînjenitor. Iar dacă sfirşea prin a se căsători cu Jack... I s-ar fi părut şi lui la fel de stînjenitor. A închis ochii, încercînd să se concentreze pe ce avea de făcut. El era cel care îi spusese Ameliei că trebuia să se căsătorească cu ducele de Wyndham, indiferent care ar fi fost acela. Nu avea de ce să se plîngă. Ea nu făcuse alteva decît să-i urmeze instrucţiunile. Thomas a pus registrul la locul lui şi a scos un altul, verificînd datele. Era ceva mai vechi decît primul, chiar de la sfîrşitul secolului optsprezece. A încercat cu un altul, apoi cu ăl patrulea. De data aceasta erau datele care îl interesau, scrise îngrijit, elegant. A înghiţit în sec şi s-a întors spre Jack: — Acesta trebuie să fie. Jack s-a întors. Avea o privire hăituită. Thomas a coborît ochii spre registru şi şi-a dat seam că mîinile îi tremurau. A respirat adînc. Crezuse că era pregătit pentru ce avea să se întîmple pe mai departe. Dar acum îi era frică. Şi-a adunat toate puterile şi a zîmbit slab. Dacă nu se comporta ca un bărbat, atunci ce mai rămînea din el? Avea încă demnitate. Şi suflet. Atît îi mai rămăsese.

LOGODNICA DUCELUI

311

A ridicat privirea spre Jack. L-a privit în ochi. -E i? — Fă-o tu, a spus Jack. — Nu vrei să ne uităm împreună? —Am încredere în tine. La urma-urmei, de ce n-ar fi avut? Doar nu putea modifica paginile acolo, în faţa lui. Dar chiar şi aşa, chiar dacă era înspăimîntat de rezultat, chiar nu vroia să vadă? Să citească cu ochii lui? Thomas nu şi-ar fi putut imagina cum ar fi fost să bată atît drum şi să nu întoarcă paginile cu mîna lui. — Nu, a spus Thomas. Nu fac asta fără tine. Jack a mai stat nemişcat cîteva clipe, după care sa apropiat de birou, înjurînd în barbă. — Eşti al naibii de nobil, i-a spus Jack printre dinţi. — Nu pentru mult timp, a murmurat Thomas. A pus registrul pe birou şi l-a deschis la prima pagină cu înregistrări. Cu Jack alături, a privit rîndurile scrise mic şi îngrijit de vicarul din Maguiresbridge, pe la 1786. A înghiţit cu greu. I se pusese un nod în gît. Trebuia însă să facă asta. Era datoria lui. Faţă de Wyndham. Nu fusese asta întreaga lui viaţă? O datorie faţă de Wyndham? A dat paginile pînă cînd a găsit anul pe care îl căuta. — Ştii în ce lună s-ar fi căsătorit părinţii tăi? l-a întrebat pe Jack. -N u .

312

JULIA QUINN

Nici nu mai conta, a decis Thomas. Era o parohie mică. Nu puteau fi prea multe căsătorii.

Patrick Colville şi Emily Kendrick, 20 m artie 1790 William Figleyşi M argaret Plowright, 22 m ai 1790 A urm ărit cu degetul pe pagină, pînă în josul ei. Ţinîndu-şi respiraţia, a dat pagina. Şi i-a văzut. John Augustus Cavendish şi Louise H enrietta Galbraith, căsătoriţi pe 12 iunie 1790, m artori Henry Wickham şi Philip Galbraith. Thomas a închis ochii. Se sfîrşise. Totul. Tot ce-1 definea, tot ce poseda... Dispăruseră. Ce-i mai rămăsese? A deschis ochii, şi-a privit mîinile. îi rămîneau trupul, sîngele, muşchii şi oasele. Era oare de ajuns? 0 pierduse şi pe Amelia. Se va mărita cu Jack sau cu un altul, de acelaşi rang. Va fi mireasa altcuiva. Gîndul îl durea, îl ardea. Nu-i venea să creadă cît de mult îl durea. — Cine este Philip? a şoptit privind registrul. Numele de Galbraith îl mai auzise. Era cel al mamei lui Jack. — Poftim? Thomas s-a uitat spre el. îşi ţinea capul între mîini.

LOGODNICA DUCELUI

313

— Philip Galbraith. A fost unul dintre martori. Jack a ridicat privirea. Apoi şi-a coborît-o. Spre registru. — Fratele mamei mele. — Mai trăieşte? Thomas nu ştia prea bine de ce întrebase. Dovada căsătoriei era chiar acolo, în mîinile lui. Şi nu avea de gînd să o conteste. — Nu ştiu. Ultima oară l-am văzut acum cinci ani. Thomas a înghiţit în sec şi a privit undeva în gol. îşi simţea trupul straniu, aproape imponderabil, de parcă sîngele i se subţiase, se transformase. Pielea îl furnica şi... — Rupe-o. S-a întors şocat spre Jack. Probabil nu auzise bine. — Ce-ai spus? — Rupe pagina. —Ai înnebunit? Jack a clătinat din cap. — Tu eşti ducele. Thomas s-a uitat la registru şi, în clipa aceea, şi-a acceptat cu tristeţe soarta, cu adevărat. — Nu, a spus încet. Nu sînt. — Nu. Jack l-a cuprins pe după umeri. în ochi i se citea panica. Tui eşti cel de care are nevoie Wyndham. De care au toţi nevoie. — Opreşte-te acum... — Ascultă-mă, l-a implorat Jack. Tu te-ai născut pentru acest rol, eşti crescut aşa. Eu voi distruge totul. Nu înţelegi? Nu pot face asta. Nu pot.

314

JULIA QUINN

Era speriat. Era un semn bun, şi-a spus Thomas. Doar un prost - sau un om extrem de superficial - ar fi văzut doar bogăţii şi prestigiu. Dacă Jack era îngrozit, însemna că era suficient de bărbat pentru rolul acela. Aşa că a clătinat din cap. I-a susţinut privirea. — Poate că am fost crescut pentru asta, dar titlul este al tău prin naştere. Iar eu nu pot lua ce este al tău. — Dar nu-1 vreau! a exclamat Jack. — Nu este vorba dacă să-l accepţi sau nu, i-a spus Thomas. Nu înţelegi? Nu este o posesiune. Acesta eşti tu. — Pentru numele lui Dumnezeu! a spus Jack. Mîinile îi tremurau. întreg trupul îi tremura. Ţi-1 dau ţie. Pe o tavă de argint. Tu rămîi duce, iar eu te las în pace. Plec chiar şi în insulele Hebride. Fac orice, numai rupe pagina aceea. — Dacă nu ţi-ai dorit titlul, de ce nu ai spus că părinţii tăi nu au fost căsătoriţi chiar atunci, la început? Ai fi putut spune nu. — Cînd am fost întrebat nu ştiam că aş putea fi eu moştenitorul titlului. Thomas s-a uitat din nou la registru. Era doar o carte - nu, doar o pagină dintr-o carte. Doar asta stătea între el şi tot ce-i era familiar, tot ce crezuse pînă atunci că era adevărat. Era tentant. Le simţea pe toate: dorinţă, lăcomie. Chiar şi teamă. 0 doză mare de teamă. Ar fi putut rupe pagina şi nimeni nu avea cum să afle. Nici m ăcar nu erau numerotate. Dacă o rupea

LOGODNICA DUCELUI

315

frumos, cu grijă, nimeni nu şi-ar fi dat seam a că existase vreodată. Viaţa lui ar fi revenit la normal. Se putea întoarce la Belgrave la fel cum plecase: cu aceeaşi avere, aceleaşi responsabilităţi şi obligaţii. Iar printre ele se număra şi Amelia. Care ar fi fost deja ducesă. Nu ar fi trebuit să tărăgăneze atît de mult lucrurile. Dacă rupea pagina aceea... — Ai auzit? a şoptit Jack. Thomas a ridicat capul şi a ascultat, îndreptînd instinctiv urechea spre ferastră. Zgomot de cai. — Au venit, a spus Thomas. Era acum sau niciodată. S-a uitat la registru. Şi iar s-a uitat. — Nu pot s-o fac, a şoptit. Apoi - totul s-a întîmplat foarte repede - Jack l-a împins, l-a dat deoparte, a apucat registrul şi... a rupt pagina. Thomas a încercat să-i smulgă foaia din mînă dar Jack a fost mai rapid şi s-a repezit spre şemineu. — Jack, nu! a strigat el, dar acesta a reuşit să o arunce în foc înainte ca Thomas să-l apuce de braţ. Thomas s-a dat un pas înapoi, oripilat de ce vedea. Întîi a luat foc mijlocul paginii, după care marginile au început să se încovoaie şi să se înnegrească, prefăcîndu-se în cenuşă.

316

JULIA QUINN

în scrum. — Dumnezeule din ceruri, a şoptit Thomas. Ce-ai făcut? Amelia crezuse că nu va mai folosi niciodată cuvintele „cea mai rea zi” şi „din viaţa mea” în aceeaşi frază. După scena din salonul de la Belgrave, cînd doi bărbaţi se îndemnau unul pe altul ca celălalt să o ia de soţie - ei bine, chiar era de crezut că o astfel de umilinţă o poţi trăi doar o dată în viaţă. Se părea însă că tatăl eu nu fusese informat de acest lucru. — Opreşte-te, papa, îl implora ea înfingîndu-şi la propriu călcîiele în pămînt, în timp ce acesta încerca să o împingă înăuntrul casei parohiale din Maguiresbridge. — Credeam că eşti-nerăbdătoare să obţii un răspuns, i-a spus el, pierzîndu-şi răbdarea. Dumnezeu mi-e martor că eu sînt. Fusese o dimineaţă îngrozitoare. Cînd des­ coperise că cei doi o porniseră spre biserică fără ea, bătrîna îşi ieşise din minţi, fără exagerare. îşi revenise însă cu o viteză ameţitoare (în mai puţin de un minut, din estim ările Ameliei). Furia i se transform ase în determ inare, iar Amelia o găsea astfel chiar mai periculasă. Cînd a aflat că Grace nu intenţiona să-i însoţească la Maguiresbridge, a prins-o de braţ şi i-a şoptit: — Să nu mă laşi singură cu ea!

____________________________ LOGODNICA DUCELUI

317

Grace a încercat să-i explice Ameliei că nu va fi singură, dar aceasta nici nu a vrut să audă şi a refuzat să plece fără ea. Şi cum lordul Crowland nu vroia să plece fără Amelia şi cum aveau nevoie de doamna Audley să-i îndrume spre biserică... Trăsura a fost al naibii de aglomerată. Amelia era înghesuită în spate, lîngă Grace şi doamna Audley, ceea ce n-ar fi fost chiar o problemă dacă nu ar fi stat chiar în faţa bătrînei, care o tot întreba pe biata doamnă Audley cît mai aveau de mers. Ceea ce însem na că doamna Audley trebuia să se întoarcă, să o împingă pe Grace, care o împingea pe Amelia, care era deja foarte tensionată şi temătoare. în clipa în care au ajuns, taăl ei a apucat-o de braţ şi i-a mai şuierat ceva la ureche despre taţi şi fiice şi despre regulile de comportament, urmate de trei fraze com plete despre m oştenirile dinastiilor, averile de familie şi responsabilităţile faţă de Coroană. Toate astea, la urechea ei, în mai puţin de un minut. Dacă nu le-ar fi auzit de atît de multe ori în trecut, nu ar fi înţeles nici un cuvînt. A încercat să-i spună că Jack şi Thomas aveau nevoie de intimitate, că nu trebuiau să fie nevoiţi să facă o descoperire atît de importantă de faţă cu martori. N-a mai ascultat-o nimeni, însă. Bătrîna o luiase deja înainte iar Amelia o auzea tunînd: — Unde este? Amelia s-a întors şi a dat cu ochii de Grace şi de doamna Audley, care îi urmau la cîţiva paşi, îngrozite.

318

JULIA QUINN

înainte să apuce să le spună ceva, tatăl ei a prins-o de braţ şi a forţat-o să treacă pragul casei, aproape împiedicîndu-se. 0 femeie stătea în mijlocul camerei, cu o ceaşcă de cafea în mînă. Avea o expresie uimită, alarm ată chiar. Era m enajera, probabil, şi-a spus Amelia. Nu a putut întreba nimic, însă, pentru că tatăl ei o trăgea după el, hotărît sî nu o lase pe bătrînă să ajungă la Thomas şi Jack cu mult înaintea lui. — Miscă-te, s-a răstit la ea. Amelia s-a sim tit cuprinsă de o panică stranie. Nu vroia să intre în camera din spate. — Tată, a încercat ea să spună, dar următorul cuvînt i s-a stins pe buze. Thomas. El era acolo, chiar în faţa ei. Stătea nemişcat, lipsit de orice expresie, cu privirea fixată pe un perete pe care nu era nimic: nici o fereastră, nici un tablou, nimic. Amelia şi-a înghiţit strigătul. îşi pierduse titlul. Nu mai trebuia să-i spună nimic. Nici măcar nu era nevoie să se uite spre ea. îşi dădea seama după chipul lui. — Cum aţi îndrăznit să plecaţi fără mine? a întrebat bătrîna doamnă. Unde este? Cer să mi se aducă imediat registrele. Nimeni nu a spus nimic. Thomas stătea nemişcat, ţeapăn şi mîndru, aşa cum stătuse dintotdeauna, duce fiind, în timp ce Jack - Dumnezeule mare! - părea să nu se simtă deloc bine. Era roşu la faţă şi respira greu. — Ce-aţi descoperit? aproape că a ţipat bătrîna.

LOGODNICA DUCELUI

319

Amelia s-a uitat la Thomas. El nu a scos nici un cuvînt. — El este Wyndham, a vorbit într-un sfîrşit Jack. Aşa cum trebuia să fie de la început. Amelia se ruga cu disperare ca expresia lui Thomas să o fi înşelat. Nu-i păsa de titlu, nici de bogăţii. îl vroia doar pe el, numai că el era al naibii de mîndru ca să accepte asta cît timp era doar Thomas Cavendish, un gentleman oarecare din Lincolnshire. Bătrîna s-a întors spre Thomas. — Este adevărat? Thomas nu a scos nici un cuvînt. Bătrîna a repetat întrebarea, apucîndu-1 pe Thomas de braţ cu o ferocitatea care a speriat-o pe Amelia. — Nu există nici o înregistrare a căsătoriei, a insistat Jack. Thomas nu a spus nimic. — Thomas este adevăratul duce, a repetat Jack, dar părea speriat. Disperat, chiar. De ce nu mă ascultaţi? De ce nu mă ascultă nimeni? Amelia şi-a ţinut răsuflarea. — Minte, a spus încet Thomas. Amelia a înghiţit în sec. Nu trebuia să plîngă, deşi aceasta era singura alternativă. — Nu, a izbucnit Jack. Vă spun eu... — Pentru numele lui Dumnezeu! a intervenit Thomas. Chiar crezi că nu va afla nimeni? Au existat martori la căsătorie. Nu poţi rescrie trecutul. S-a uitat spre foc. Şi nici nu-1 poţi arde.

320

JULIA QUINN

Amelia l-a privit şi atunci a înţeles. Ar fi putut să mintă. Ar fi putut să mintă. Dar nu o făcuse. Dacă ar fi minţit... —A rupt pagina din registru, a continuat Thomas cu glas straniu, detaşat. A aruncat-o în foc. S-au întors cu toţii deodată spre foc şi au privit ca vrăjiţi flăcările scînteind în şemineu. Nu era însă nimic de văzut acolo, nici m ăcar o urmă de hîrtie. Nici o dovadă a faptei lui Jack. Dacă Thomas ar fi minţit... N-ar fi ştiut nimeni. Ar fi putut păstra totul. Şi-ar fi păstrat titlul. Averea. Ar fi avut-o pe ea. — Totul este al tău acum, a spus Thomas întorcîndu-se spre Jack. După care a făcut o plecăciune, în faţa lui Jack, care părea înspăimîntat. Thomas s-a întors spre ceilalţi. — Eu sînt... Şi-a dres glasul, iar cînd a continuat, a spus cu mîndrie: sînt domnul Cavendish. Şi vă doresc tuturor o zi bună. Şi a plecat. A trecut pe lîngă ei toţi şi a ieşit. Nu s-a uitat la Amelia. în timp ce stătea acolo, în tăcere, Amelia şi-a dat seama: nu se uitase deloc la ea. Nici măcar o dată. Stătuse ţintuit locului, uitîndu-se fix la perete, apoi la Jack, la bunica lui, chiar şi la Grace. Dar nu se uitase nici măcar o dată la ea. Straniu, dar acest lucru a liniştit-o.

Capitolul 20

Thomas nu avea nici cea mai mică idee încotro se îndrepta. A străbătut cu paşi repezi casa parohială, trecînd pe lîngă m enajera care încerca să tragă cu urechea la ce se întîmpla dincolo. Cînd să coboare treptele de la intrare, în soarele puternic, irlandez, a rămas nem işcat cîteva clipe. A clipit, dezorientat. Un singur cînd îl anima... Să plece departe. Departe. Nu vroia să dea ochii cu bunica. Şi nici cu noul duce de Wyndham. Nu vroia ca Amelia să-l vadă. Aşa că a încălecat şi a pornit. S-a îndreptat spre Butlersbridge, pentru că era singurul loc familiar. A trecut de drumeagul care ducea spre Cloverhill - nu era pregătit să se întoarcă acolo, mai ales că ceilalţi aveau să ajungă şi ei destul de curînd. Aşa că şi-a continuat drumul pînă cînd a dat de un han, pe partea dreaptă. Părea destul de respectabil, aşa că a descălecat şi a intrat. Şi tot acolo l-a găsit Amelia, cinci ore mai tîrziu. —Te-am căutat, i-a spus ea pe un ton care se vroia vesel.

322

JULIA QUINN

Thomas a închis ochii o clipă şi şi-a frecţionat tîmplele înainte de a-i răspunde. — Şi m-ai găsit, se pare. Ea răm ăsese cu privirea aţintită pe carafa pe jumătate goală aşezată în faţa lui. — Nu sînt beat, dacă la asta te gîndeşti. — Nu te-aş condamna nici dacă ai fi. — Ce femeie îngăduitoare! S-a sprijinit leneş de spătar. Mare păcat că nu m-am însurat cu tine. Nu era beat, dar băuse suficient să devină răutăcios. Ea nu i-a răspuns. Ceea ce a fost mai bine. Poate că nu merita ca el să se poarte astfel, dar nu trebuia să uite că el dorise să rămînă singur. Ea era cea care îl urmărise pînă acolo, la hanul Derragarra. S-a aşezat pe scaunul din faţa lui şi l-a privit detaşată. Abia atunci el a întrebat-o: — Ce cauţi aici? — Ţi-am spus. Pe tine. EI a privit în jur. Erau într-o’ tavernă, pentru numele lui Dumnezeu! Plină cu bărbaţi care beau. —Ai venit neînsoţită? Ea a ridicat din umeri. — Mă îndoiesc că mi-a observat cineva lipsa. La Cloverhill lumea este destul de agitată. — îl serbează pe noul duce? a întrebat cu amărăciune. Ea a înclinat uşor capul, semn că-i sesizase sarcasmul.

LOGODNICA DUCELUI

323

— îi serbează apropiata căsătorie. El a privit-o întrebător. — Nu cu mine, s-a grăbit ea să adauge, ridicînd un braţ ca şi cum s-ar fi apărat. — Da, a murmurat el. Ar fi cam nepotrivit să o facă fără ca m ireasa să fie prezentă. A strîns din buze, semn că începea să-şi piardă răbdarea. S-a abţinut însă şi a adăugat: — Se căsătoreşte cu Grace. —Adevărat? A zîmbit. Ce bine! Este un lucru bun. — Par să se iubească foarte mult. A ridicat privirea spre ea. Avea părul prins lejer, cu cîteva şuviţe rebele aduse după ureche, iar gura ei... Ei bine, nu zîmbea, dar nici încruntată nu era. Luînd în calcul tot ce se întîmplase în ziua aceea, era remarcabil de senină şi de stăpînă pe ea. Şi, poate, chiar puţin fericită. Dacă nu pentru ea, atunci pentru jack şi Grace. — Cererea în căsătorie a fost foarte romantică, i-a spus ea. —Ai fost martoră? Ea a zîmbit. —Am fost cu toţii. — Şi bunica? — Oh, da. El a zîmbit, în ciuda hotărîrii de a rămîne supărat. — îmi pare rău că am ratat-o. — Şi mie îmi pare rău că ai ratat-o. în glasul ei era ceva... Cînd a ridicat privirea, a citit ceva în ochii ei. Ceva ce n-ar fi vrut să vadă. Ce n-ar fi

324

JULIA QUINN

vrut să ştie. Nu avea nevoie de milă sau de compătimiri - nimic din tot ce vedeai pe chipul unei femei, acea expresie îngrozitoare, puţin maternă, puţin tristă, ca şi cum ar fi vrut să-i rezolve problemele, să le alunge cu un sărut şi cu un „gata, a trecut...". Cerea oare prea mult? Doar cîteva momente de singurătate, să fie doar el şi nefericirea lui. Era singura care răm ăsese doar a lui. Nefericirea. Nu o mai împărţea cu nimeni. Da, eu sînt cel cunoscut în trecut drept ducele de Wyndham. Ce chestie interesantă de povestit la petreceri! — Cred că domnul Audley este speriat, a spus Amelia. — Aşa şi trebuie să fie. Ea a dat din cap, gînditoare. — Bănuiesc că da. Va avea multe de învăţat. Tu păreai mereu teribil de ocupat atunci cînd te vedeam, la Belgrave. A mai luat o înghiţitură de bere, nu pentru că ar fi vrut - era la a treia tranşă - dar poate că ea îl va lăsa în pace şi va pleca, dacă-1 vede hotărît să-şi bea minţile. I-ar fi fost mult mai uşor fără ea. Azi. Aici. El era Thomas Cavendish, un gentleman din Lincolonshire şi i-ar fi fost mult mai uşor fără ea. Ea nu a înţeles aluzia. Din contră, s-a aşezat şi mai confortabil pe scaun şi i-a spus: — Grace îl va ajuta, sînt sigură. Ştie foarte multe despre Belgrave.

LOGODNICA DUCELUI

325

— Este o femeie bună. — Da, este. Şi-a privit degetele care urmau leneş zgîrieturile şi adînciturile de pe masă, după care a ridicat din nou privirea. Nu am cunoscut-o prea bine pînă să facem această călătorie. I s-a părut straniu. — 0 ştii dintotdeauna. De-o viată. —Dar nu foarte bine, a limpezit ea lucrurile. A fost mereu prietena lui Elizabeth, nu a mea. — îmi imaginez că Grace nu ar fi de acord cu aceste cuvinte. Ea a ridicat o sprinceană, dispreţuitoare. — Se vede că nu ai fraţi. — Adică? — Este imposibil ca doi fraţi să fie la fel de buni prieteni cu cineva. De unul va fi întotdeauna mai apropiat decît de celălalt. — Ce complicat trebuie să fie! a spus el. Să fii prietenul surorilor Willoughby. — De cinci ori mai complicat decît să fie prieten cu tine. — Dar nu la fel de dificil. L-a privit cu răceală. —Aici sînt de aceeaşi părere. Fără vreun motiv, deşi ştia că se purta ca un măgar, el s-a aplecat şi i-a studiat mîinile. Ea şi le-a retras imediat. — Ce faci? — Verificam. Să văd dacă ai gheare. j

j

326

JULIA QUINN

Ea s-a ridicat. Imediat. — Nu eşti tu. A fost de ajuns ca să izbucnească în rîs. —Acum ai înţeles ? — Nu mă refeream la numele tău, a ripostat ea. — înseam nă că era vorba de atitudinea mea fermecătoare. Şi de aspectul meu. Ea a strîns din dinţi. — De obicei nu eşti atît de sarcastic. Dumnezeule! La ce se aştepta din partea lui? — Te rog, arată-mi puţină compasiune, lady Amelia. îmi este permis să plîng m ăcare cîteva ore pierderea a tot ce mi-a fost drag? Ea s-a aşezat la loc, dar nu părea să stea deloc confortabil. — Iartă-mă. A înghiţit cu greu şi a continuat: ar fi trebuit să fiu mai înţelegătoare. Şi-a frecat ochii şi fruntea. Cît era de obosit! Nu dormise deloc cu o noapte în urmă, iar singura oră cît stătuse în pat şi-o petrecuse dorind-o p e ea. Iar acum ea se purta aşa? — Nu este cazul să-ţi ceri scuze, i-a spus el, epuizat de toate întîmplările din ultima vreme. Ea a deschis gura să-i spună ceva dar a închis-o la loc. Probabil intenţionase să-şi ceară scuze pentru căşi ceruse scuze. El a mai luat o înghiţitură din pahar. Ea nu a înţeles nici de această dată aluzia. — Ce ai de gînd să faci? — în după-amiaza aceasta? a murmurat el, ştiind prea bine că nu asta vroise ea să spună. *

LOGODNICA DUCELUI

327

Ea i-a auncat o privire rănită. — Nu ştiu, a spus el iritat. Abia au trecut cîteva ore. — Da, dar te gîndeşti la asta de mai bine de o săptămînă. Acolo, pe vas, păreai aproape sigur că acesta va fi deznodămîntul, — Nu este acelaşi lucru. — Dar... — Pentru numele lui Dumnezeu, Amelia, chiar nu vrei să mă laşi în pace? Ea s-a tras înapoi ca arsă iar el şi-a regretat pe loc cuvintele. Dar nu suficient de mult ca să-şi ceară scuze. — Ar trebui să plec, a spus ea. El nu avea în nici un caz intenţia să o oprească. Doar pînă acum încercase să scape de ea, nu? Ea va ieşi pe uşă iar el se va bucura în sfîrşit de singurătate. Nu va mai fi nevoit să stea acolo şi să se străduiască din răsputeri să nu-i privească chipul. Sau gura. Sau locul acela de pe buze pe care şi-l atingea cu vîrful limbii ori de cîte ori era nervoasă. Dar cînd s-a ridicat în picioare, ceva înăuntrul lui nu i-a dat pace. Chestia aceea nesuferită numită curtoazie care refuzase să-l părăsească odată cu identitatea. La naiba! — Ai venit însoţită? a întrebat-o. — Nu era nevoie, i-a răspuns ea, vădit neim presionată de tonul lui. El s-a ridicat iar scaunul a scos un sunet prelung pe podea.

328

JULIA QUINN

—Te conduc eu. — Doar ţi-am spus că... A luat-o de braţ, mai dur decît intenţionase. — Eşti o femeie necăsătorită, singură pe pămînt străin. L-a privit oarecum neîncrezătoare. — Am venit călare, Thomas. Nu e ca şi cum aş rătăci pe străzi, singură. — Te conduc eu, a repetat el. — Te vei comporta civilizat? — Se pare că politeţea este tot ce mi-a rămas, i-a răspuns el sec. Altfel aş fi mai mult decît fericit să te las în plata Domnului. Pentru o clipă, ea a fost tentată să protesteze, dar bunul-simţ înnăscut a oprit-o. — Foarte bine, a spus nerăbdătoare. N-ai decît să mă însoţeşti pînă la capătul pajiştii, dacă aşa doreşti. — Să fie o provocare, lady Amelia? L-a privit cu ochi într-atît de trişti că aproape că l-a durut. — Cînd ai început să mi te adresezi din nou cu „lady"? S-a uitat lung la ea, după care i-a răspuns încet: — Cînd am încetat să mai fiu lord. Ea nu a spus nimic, dar se vedea că încerca să nu plîngă. — Să pornim, atunci, a spus. Şi-a smuls braţul din strînsoarea lui şi s-a îndreptat spre uşă. Atunci a observat el că nu mergea ca de obicei.

LOGODNICA DUCELUI

329

Părea încordată şi nu îşi ţinea braţele în poziţia obişnuită. Mîna ei nu mai făcea acele mişcări graţioase pe care le adora. E adevărat că nu-şi dăduse seama pînă atunci de asta. Că le adora. Nici măcar nu fusese conştient de ritmul paşilor ei pînă cînd nu văzuse că se schimbase ceva. Era al naibii de frustrant. Exact acum, cînd nu-şi dorea decît să-şi plîngă de milă, suferea pentru ea. — Amelia... a spus de îndată ce au ieşit din han. A spus-o pe un ton tăios, deşi nu intenţionase asta. Ea s-a oprit. Şi-a dus mîna la obraz, apoi şi-a coborît-o. Abia după aceea s-a întors spre el. — îmi pare rău, i-a spus el. Nu l-a chestionat de ce, dar întrebarea plutea prin aer. — Pentru că am fost atît de necioplit. Nu meritai asta. A ridicat privirea şi i-a întîlnit-o într-un final pe a lui. — Te-ai purtat mai bine decît ar fi făcut-o oricine altcineva, în situaţia dată. A reuşit cumva să-i zîmbească. — Dacă vei mai cunoaşte pe altcineva în aceeaşi situaţie, te rog să-i dai adresa mea. Ea a rîs încetişor. — îmi pare rău, a spus. — Nu ai de ce. Dacă m erită cineva să rîdă, aceea eşti tu.

330

JULIA QUINN

— Nu, a spus imediat. Nu, n-aş putea niciodată... — Nu asta am vrut să spun, i-a răspuns el repede, ca să nu o lase să insiste pe acel subiect. Şi viaţa ta a fost dată peste cap, ca şi a mea. A ajutat-o să urce în şa, încercînd să nu o ţină prea îndelung de talie. Sau să observe că ea mirosea a trandafiri. — Cloverhill nu este departe deloc, a spus ea deîndată ce au pornit la drum. El a dat din cap. — Ştiai asta, cu siguranţă. Doar ai trecut pe lîngă el, la întoarcerea din Maguiresbridge. El a dat din nou din cap. Şi ea a făcut la fel. Privea drept înainte, cu ochii aţintiţi pe drum. Era o bună călăreaţă, a observat el, cu o postură perfectă. Nu a întors deloc capul spre el, cît a durat drumul. Ori de cîte ori se uita spre ea, îi vedea doar profilul, într-un final au ajuns la drumeagul care ducea spre Cloverhill. — Pînă aici ai spus, a murmurat'el. — Vii şi tu? l-a întrebat. Tonul ei avea o notă de îngrijorare care i-a frînt inima. -N u . Ea a dat din cap. — înţeleg. Se îndoia de asta, dar nu vedea nici un motiv pentru care să i-o spună. — Te mai întorci aici? l-a întrebat ea. —Nu. Nu se mai gîndise pînă acum la asta, dar nu,

LOGODNICA DUCELUI

331

nu avea nici un chef să se întoarcă în aceeaşi formaţie în Anglia. Voi călători singur pînă la Belgrave, i-a spus. După asta, era greu de spus ce se va întîmpla. Va rămîne probabil vreo săptămînă, să-i arate ce şi cum lui Jack. îşi va strînge lucrurile. Cu siguranţă erau şi bunuri care să-i aparţină lui, nu ducatului. — La revedere, atunci, i-a spus ea şi i-a zîmbit timid. Zîmbetul acela a fost cel mai trist lucru din cîte văzuse el. — La revedere, Amelia. Ea a înclinat capul spre stînga, pregătindu-se săşi îndemne calul. —Aşteaptă! i-a strigat el. S-a întors în şa iar ochii îi străluceau, plini de speranţă. 0 şuviţă a fost luată de o pală de vînt. Şi-a dus-o după ureche, nerăbdătoare. — Trebuie să-ţi cer o favoare, i-a spus el. Era adevărat, dar nu explica de loc uşurarea pe care a simţit-o cînd ea a venit lîngă el. — Bineînţeles, i-a răspuns ea. — Trebuie să scriu o scurtă scrisoare. Ducelui. Şia dres glasul. Vrei să fii mesagera mea? — îi transm it cu plăcere orice mesaj. Nu trebuie să te mai osteneşti să... A făcut un gest. Să-i scrii, adică. — Dacă îi transmiţi verbal mesajul vor şti că ne-m văzut. Ea a dat să spună ceva dar nu a făcut-o. — Trebuie să ne gîndim la reputaţia ta.

332

JULIA QUINN

Ea a înghiţit în sec iar el a ştiut la ce se gîndea în clipa aceea. Nu fuseseră nevoiţi să se gîndească la reputaţia ei, pînă atunci. — Bineînţeles, i-a spus ea. — Vrei să ne vedem tot aici? La asfinţit? -N u . A clipit mirat. — Ai putea întîrzia iar eu nu vreau să stau în mijlocul drumului, să te aştept. — Nu voi întîrzia. — Ne vedem în foişor, mai bine. — Există şi un foişor? — Mi l-a arătat doamna Audley ceva mai devreme. I-a explicat cum să ajungă acolo, după care a adăugat: nu este departe de casă. Dar nu vei fi văzut, dacă de asta ţi-e teamă. — îţi mulţumesc.-Apreciez ajutorul tău. Ea a plecat iar el a aşteptat pînă ce a devenit doar un punct, în depărtare, l-a dispărut din vedere cînd a luat curba, dar a continuat să aştepte. într-un final, cînd inima i-a spus că Amelia ajunsese, coborîse din şa şi intrase în casă, s-a întors şi a plecat. Dar nu mai devreme.

Capitolul 21

în acea perioadă din an soarele asfinţea tîrziu, iar la ţară se obişnuia ca cina să fie servită devreme, aşa că a trecut ceva vreme de la cină pînă cînd Amelia s-a îndreptat spre foişor. Aşa cum se aşteptase, plecarea ei a trecut neobservată. Tatăl ei se retrăsese în camera lui imediat după cină. Era încă supărat pentru că Jack o ceruse în căsătorie pe Grace. Iar bătrîna nici nu se obosise să coboare. După cină, doamna Audley a invitat-o pe Amelia să i se alăture în salon, împreună cu Jack şi Grace, dar ea a refuzat-o. îşi petrecuse o oră înainte de cină în acelaşi loc şi cu aceeaşi companie, iar întreaga conversaţie constase în poveştile lui Jack despre aventurile sale din tinereţe. Care erau amuzante, fără îndoială. Dar probabil că erau şi mai amuzante pentru o persoană îndrăgostită - deci nu era cazul ei. Nimeni nu s-a arătat surprins cînd a spus că se simţea obosită şi că prefera să stea în pat şi să citească. A luat o carte din mica bibliotecă, a urcat la etaj, s-a întins în pat cîteva minute, pentru ca cearceafurile să se m ototolească puţin, după care s-a furişat afară. Dacă Grace urca în dormitor - lucru de care Amelia se îndoia profund, pentru că se agăţa de fiecare cuvînt al

334

JULIA QUINN

lui Jack - ar fi părut că ieşise doar puţin. Să-şi ia altă carte, de exemplu. Sau să caute ceva de mîncare. Nu exista nici un motiv pentru care cineva să creadă că ieşise să se întîlnească cu Thomas. Se întrebaseră cu toţii, bineînţeles, pe unde putea fi, dar era de înţeles că dorea să petreacă un timp singur. Soarele ajungea la linia orizontului cînd a pornit spre foişor, repetîndu-şi în gînd că întîlnirea lor nu însem na nimic, că-i făcea doar o favoare, că va lua scrisoarea de la el, o va lăsa pe măsuţa de la intrare şi va mima surpriza atunci cînd va fi descoperită de ceilalţi. Nu avea de gînd să se arunce din nou în braţele lui, ultima ei încercare îi adusese destulă umilinţă cît să-i ajungă o viaţă. Nici Thomas nu-i dăduse vreun semn că ar vrea să continue idila lor. Nu acum, cînd pierduse totul. Era atît de mîndrul-Probabil că asta venea după o viaţă în care fusese unul dintre cei douăzeci cei mai puternici oameni din Anglia. Şi dacă şi-ar fi deschis pieptul şi i-ar fi oferit inima ei, dacă l-ar fi spus că-1 va iubi pînă în ultima ei zi şi el tot ar fi refuzat să se căsătorească cu ea. Pentru binele ei. Asta era cel mai greu de suportat. Să-i spună că era pentru binele ei, că ea merita mai mult. Ca şi cum ea l-ar fi preţuit doar pentru titlu şi avere. Dacă asta s-ar fi întîm plat cu o lună în urmă, înainte să-şi fi vorbit, să se fi sărutat... Zău dacă i-ar fi păsat. Ar fi fost stînjenită, mai mult ca sigur, atunci cînd

LOGODNICA DUCELUI

335

ar fi mers din nou la Londra. Dar mulţi ar fi fost cei care ar fi spus că scăpase uşor pentru că nu se m ăritase cu el înainte de pierderea titlului. Era suficient de atrăgătoare şi de inteligentă [nu p rea inteligentă mulţumesc, mamă!) şi era fiică de conte. Nu ar fi rămas multă vreme nemăritată. Şi ar fi fost perfect acceptabil dacă nu s-ar fi îndrăgostit de el. De el. Nu de titlul lui, nu de averi. Ci de el. Dar el nu va înţelege niciodată asta. A străbătut cu paşi repezi pajiştea, cu braţele încrucişate la piept, apărîndu-se astfel de răcoarea serii. Ocolise puţin, ca să nu treacă prin faţa ferestrei de la salon. Devenise aproape expertă să se furişeze afară din casă, şi-a dat seama. Trebuia să fie ceva amuzant în asta. Sau măcar ironic. Sau poate chiar trist. Putea zări foişorul vopsit în alb, în depărtare. Mai avea doar un minut pînă... —Amelia. — Oh! a tresărit ea. Dumnezeule, Thomas, ce m-ai speriat! El i-a zîmbit pieziş. — Nu te aşteptai să mă vezi? — Nu aici. Foişorul era încă la m etri buni depărtare. — Scuzele mele. Te-am văzut şi mi s-a părut nepoliticos să nu-mi semnalez prezenţa.

336

JULIA QUINN

— înţeleg, numai că... Şi-a dus mîna la piept şi a respirat adînc. Inima îmi bate încă cu putere. A urmat un moment de tăcere. Apoi un altul. Şi încă unul. Era îngrozitor. Nu semăna deloc cu momentele de dinainte, cînd nu-1 cunoştea cu adevărat. Cînd el era duce iar ea era norocoasa lui logodnică. Şi nu aveau nimic să-şi spună. — Poftim. I-a întins o bucată de hîrtie împăturită şi sigilată cu ceară. împreună cu inelul său cu pecete. Am vrut să-l folosesc, dar mi-am dat seama că... S-a uitat la inelul cu blazonul Wyndham. Ar fi fost chiar ciudat. — Dureros de ciudat. A atins ceara cu vîrful degetelor, apoi a ridicat privirea şi a încercat să-i zîmbească. — Poate că ar trebui să-ţi fac unul cadou, de ziua ta. — Un alt inel? Dumnezeule, nu găsise exprimarea potrivită! — Nu, bineînţeles că nu. Şi-a dres glasul, stînjenită, şi a murmurat: ar fi prea mult. El a aşteptat cu capul înclinat spre înainte, semn că încă se mai întreba ce vroise ea să spună. —Un sigiliu. Pentru corespondenţă, i-a explicat ea. Erau doar patru cuvinte, dar sunaseră prosteşte, enervante chiar. Vei mai scrie scrisori, nu? Ce să gravez pe el? — Nu ştiu.

LOGODNICA DUCELUI

337

Ea s-a mai uitat o dată la inel, apoi l-a pus în buzunar, să stea în siguranţă. — Nu ai un motto? El a clătinat din cap. — Vrei un motto? — Vrei să-mi găseşti tu unul? Ea a chicotit. — N-ar trebui să mă tentezi. —Adică? — Adică, dacă mi-ai da suficient timp, aş găsi altceva mai inspirat decît Mors oerumnarum requies. S-a încruntat încercînd să traducă. — Moartea este izbăvirea tuturor beteşugurilor. El a izbucnit în rîs. — Este motto-ul familiei Willoughby. Din vremuri imemoriale. — Te rog să mă scuzi. — Pe de altă parte, dacă mă gîndesc bine, mai toate rudele mele au trăit pînă la adînci bătrîneţi. Infirmi, chinuiţi de artroză, gîfîind din cauza astmului, dar longevivi. — Nu uita de gută. — Cît de amabil eşti să-mi reaminteşti! A dat ochii peste cap, apoi l-a privit curioasă: care este motto-ul familiei Cavendish? —Sola nobilitus virtas. —Sola nobili... A renunţat. Latina mea este destul de aproximativă. — Virtutea este unica nobleţe.

338

JULIA QUINN

— Oh. Ce ironie! — Nu-i aşa? Ea nu a mai ştiut ce să spună, după asta. Nici el, din cîte se părea. I-a zîmbit stînjenită: — Ei bine... A făcut semn spre scrisoare. Voi avea grijă de ea. — îţi mulţumesc. — Atunci... la revedere. — La revedere. S-a întors să plece, dar s-a oprit. — Să înţeleg că nu mai vii deloc la Cloverhill? — Nu. N-aş fi o compamie prea plăcută. Ea a dat din cap şi a zîmbit trist. Venise timpul să plece, ştia asta prea bine. Ar fi făcut-o, ar fi pornit spre casă, sau cel puţin era hotărîtă să pornească, dar... — Totul este acolo, a spus el. — Poftim? - -— în scrisoare, i-a explicat el. Tot ce i-ar putea fi lui Jack de ajutor. — Bineînţeles. Sînt sigură Că ai fost foarte minuţios. — Minuţios în toate, a murmurat el. — Noul tău motto? Şi-a ţinut răsuflarea, încîntată că găsise un nou prilej de conversaţie. Nu vroia să-şi ia rămas-bun. Dacă pleca însemna că totul se sfîrşise, nui aşa? El i-a zîmbit politicos şi a plecat capul. — Voi aştepta cu nerăbdare cadoul tău. — înseam nă că ne vom revedea? La naiba! La

LOGODNICA DUCELUI

339

naiba, Ia naiba! Chiar nu vroise să sune astfel, ca o întrebare. Ci mai degrabă ca o afirmaţie, ceva sec şi sofisticat, cu siguranţă n erostit cu voce subţire, nesigură, plină de speranţă. — Sînt sigur de asta. Ea a dat din cap. El a dat din cap. Au rămas pe loc. Privindu-se. Şi apoi... Buzele ei au rostit... Nu-i venea nici ei să credă ce prostie făcuse... — Te iubesc! Oh, Dumnezeule! Oh Dumnezeule, oh Dumnezeule, oh Dumnezeule! De unde mai venise şi asta? Nu ar fi trebuit să spună aşa ceva. Şi nici să sune atît de disperat. Iar el n-ar fi trebuit să se uite aşa la ea, de parcă i-ar fi crescut coarne. Iar ea nu ar fi trebuit să tremure aşa, ba chiar ar fi trebuit să nu uite să respire... şi să nu plîngă... —Trebuie să plec! Şi a luat-o la fugă. Oh, Doamne! Scăpase scrisoarea. A ridicat-o şi s-a uitat la el. Mare greşeală! Pentru că acum vorbea din nou, de parcă nu se făcuse suficient de rîs: —îmi pare rău. N-ar fi trebuit să spun asta. Pur şi simplu n-ar fi trebuit. Pentru că eu... eu... Deschisese gura, dar avea un nod în gît. Chiar trebuie să plec! —Aşteaptă, Amelia. A prins-o de braţ. Ea a îngheţat. A închis ochii, ca în agonie.

340

JULIA QUINN

— Eu... — Nu ar fi trebuit să spun asta, a izbucnit ea. Trebuia neapărat să-l împiedice să spună ceva. Ştia cei va răspunde: că el nu o iubea. Şi nu ar fi putut suporta asta. — Amelia, eu... — Nu! a strigat ea. Nu spune nimic. Nu ai face decît să înrăutăţeşti lucrurile. îmi pare rău. Te-am pus întro postură foarte neplăcută şi... — Opreşte-te. I-a pus mîinile pe umeri, ferm şi totodată cald, făcînd-o să-şi dorească să-şi reazem e capul pe pieptul lui. Dar nu a făcut-o. —Amelia, a repetat el. Părea să-şi caute cuvintele. Ceea ce nu putea fi un semn bun. Dacă o iubea... dacă vroia ca ea să ştie acest lucru... nu ar fi ştiut ce trebuia să spună? * — A fost o zi complet neobişnuită, a spus el. Şi... şi-a dres glasul. S-au întîm plat multe şi nu m -ar surprinde deloc dacă ai crede că...' — Crezi că am ajuns la concluzia aceasta abia azi? — Eu nu... Nu mai suporta atîta condescendenţă. — Nu te-ai întrebat niciodată de ce m-am împotrivit atît măritişului cu Audley? — N-ai spus prea multe, de fapt. — Pentru că eram uluită! Ca lovită de trăsnet! Cum crezi că te-ai fi sim ţit tu dacă tatăl tău ţi-ar fi cerut brusc să te căsătoreşti cu o persoană pe care nu ai

LOGODNICA DUCELUI

341

văzut-o în viaţa ta, după care logodnicul tău, de care credeai că te leagă în sfîrşit o prietenie, să se întoarcă spre tine şi să-ţi ceară acelaşi lucru? — Era pentru binele tău, Amelia. — Nu! Nu era! L-a zgîlţîit cu putere, aproape ţipînd. Cum ar putea să fie spre binele meu să mă mărit cu un bărbat îndrăgostit de Grace Eversleigh? Nu miera suficient că mai trecusem o dată prin asta, cu tine? A urmat o linişte înfricoşătoare. Doar nu spusese asta! Zău aşa! Doar nu spusese asta! Thomas era mai mult decît surprins. — Credeai că sînt îndrăgostit de Grace? — Te cunoştea mult mai bine ca mine, cu siguranţă. — Nu la asta mă gîndeam. Ci la... adică... —Adică? — Nimic. Părea însă vinovat. De ceva. — Spune-mi. —Amelia... — Spune-mi! Probabil părea gata să-i sară la gît, pentru că el a spus repede: —Am cerut-o în căsătorie. —Poftim? — Nu a însem nat nimic. — Ai cerut pe cineva în căsătorie şi spui că nu a însem nat nimic? — Sună mai rău decît a fost de fapt. — Cînd s-a întîmplat?

342

JULIA QUINN

—înainte să pornim spre Irlanda, a recunoscut el. —înainte să... Rămăsese cu gura căscată. încă mai erai logodit cu mine. Nu poţi cere o femeie în căsătorie şi tu să fii logodit cu o alta. —Amelia... — Nu. A clătinat din cap. Nu dorea să-i asculte scuzele. Cum ai putut să faci aşa ceva? Tu ai făcut întotdeauna doar ce trebuia. întotdeauna. Chiar şi cînd nu era cazul, tu... — Nu credeam să mai fiu logodit mult timp cu tine, a intervenit el. l-am spus numai că, dacă Audley se dovedeşte a fi adevăratul duce, probabil va trebui să ne luăm tălpăşiţa şi... —Să vă luaţi tălpăşiţa? a repetat ea. — Nu am folosit exact cuvintele acestea, a mormăit el în barbă. — Oh, Dumnezeule! —Amelia... Ea a clipit. încă se mai străduia să înţeleagă. — Numai cu mine nu ai vru f să te căsătoreşti, a şoptit ea. — Ce tot spui acolo? Ea a ridicat privirea. Era în sfîrşit în stare să se uite la el. în ochii lui. Şi, de data aceasta, nu-i mai păsa că erau atît de albaştri. — Ai spus că nu te poţi căsători cu mine dacă pierzi titlul. Dar te-ai fi căsătorit cu ea? — Nu este acelaşi lucru, i-a spus el. Părea însă foarte stînjenit.

LOGODNICA DUCELUI

343

— Cum? în ce fel este diferit? — Tu meriţi mai mult. Ea a făcut ochii mari. — Cred că tocmai ai insultat-o pe Grace. — La naiba! a murmurat el, trecîndu-şi mîna prin păr. îmi răstălm ăceşti cuvintele. — Cred că te descurci foarte bine să le răstălm ăceşti şi singur. El a tras adînc aer în piept, încercînd în mod evident să se liniştească. —Ai aşteptat întreaga viaţă să te căsătoreşti cu un duce. — Ce contează? — Ce contează? Pentru o clipă a părut incapabil să mai spună ceva. Nu ai idee cum ar arăta viaţa ta fără cunoştinţe, fără bani! — Nu am nevoie de nimic din toate astea, a protestat ea. El a continuat de parcă nu o auzise: — Nu mai am nimic, Amelia. Nici bani, nici proprietăţi... — Te ai pe tine. El a pufnit dispreţuitor. — Nici eu nu mai ştiu cine sînt. — Eu ştiu, a şoptit ea. — Nu eşti deloc realistă. — Iar tu nu eşti drept. —Amelia, tu... — Nu! i-a retezat ea cuvintele, furioasă. Nu vreau să mai aud nimic! Nu pot să cred cît de profund mă poţi insulta.

344

JULIA QUINN

— Te insult? — Sînt o floare fragilă care nu poate suporta mici greutăţi în viaţă? — Nu vor fi deloc mici. — Grace, însă, ar putea. El nu i-a răspuns. — Ea ce-a spus? l-a întrebat printre dinţi. — Poftim? Ea a ridicat puţin tonul. — Grace ce ţi-a răspuns? El se uita mirat, de parcă atunci o vedea pentru prima oară. — Ai cerut-o în căsătorie, a spus ea. Care a fost răspunsul ei? — M-a refuzat, a spus el într-un final. — Ai sărutat-o? — Amelia... - • — Ai sărutat-o? — Ce mai contează? —Ai sărutat-o? — Da! a răbufnit el. Pentru numele lui Dumnezeu, da! Am sărutat-o dar nu a însem nat nimic. Nimic! Am încercat, te rog să mă crezi că am încercat să simt ceva. Dar nu a fost nici pe departe aşa. A luat-o în braţe iar buzele lui s-au lipit de ale ei atît de repede şi de apăsat încît nici nu a avut timp să respire. După care nimic nu a mai contat. Mîinile lui erau pe trupul ei, o lipeau de el. îi simţea bărbăţia întărită, dorea să-l atingă.

LOGODNICA DUCELUI

345

îl dorea pe el. S-a agăţat de hainele lui, dorindu-şi să-i simtă fierbinţeala pielii pe pielea ei. Buzele lui erau pe gîtul ei, mîna lui era deja sub fusta ei, urcînd tot mai sus pe picior. Ea gîfîia încetişor de dorinţă. Degetul lui mare era acum pe pulpele ei, apăsînd carnea moale, jucîndu-se. S-a agăţat de umerii lui, ca să nu-şi piardă echilibrul, oftîndu-i numele, rugîndu-se de el să-i ofere mai mult. Iar mîna lui a ajuns şi mai sus, între picioare, aproape, atît de aproape de... A atins-o. Ea s-a încordat iar el a tras-o instinctiv spre el, încercînd să o liniştească fără să contenească să o atingă. — Thomas, a gemut ea şi, înainte să-şi dea seama ce se întîmpla, el a întins-o pe jos, în iarbă. Şi o săruta şi o atingea, iar ea nu avea nici cea mai mică idee de ce ar fi trebuit să facă. Ştia doar că-şi dorea asta. îşi dorea ce făcea el. Şi chiar mai mult. Degetele lui continuau să o exploreze. Unul a alunecat înăuntrul ei, în cea mai păcătoasă mîngîiere dintre toate. S-a arcuit sub trupul lui, şocată de plăcerea pe care i-o oferea. Alunecase atît de uşor în ea! Oare trupul ei aşteptase asta? Se pregătise pentru acest moment, cînd el se va aşeza între coapsele ei şi o va atinge acolo? Respira mai rapid, mai greu, îl dorea şi mai aproape. Sîngele îi năvălea prin tot trupul şi nu putea

346

JULIA QUINN

face nimic altceva decît să se agate de el, să-l prindă de umeri, de spate, de fese... ar fi făcut orice, doar să-l simtă înăuntrul ei. Gura lui a ajuns pînă la linia decolteului. A prins între dinţi materialul subţire şi a tras de el, la început uşurel, apoi cu mai multă vigoare, dar acesta nu vroia să cedeze. Blestemînd printre dinţi, a ridicat mîna şi a făcut ca rochia să-i alunece de pe umăr. I-a eliberat unul din sîni şi i l-a acoperit aproape imediat cu gura. Un strigăt mut i-a scăpat printre buze. Nu ştia dacă să se tragă înapoi sau să se împingă înainte. întrun final nici nu a mai contat. Mîna lui - cea care îi oferise atîta plăcere —s-a lipit de spatele ei şi o atrăgea necontenit spre sexul lui. Iar cu cealaltă mînă i-a mîngîiat pielea sensibilă a braţului şi i l-a ridicat, pînă ce mîinile lor toate au ajuns deasupra capetelor lor. Degetele li s-au înlănţuit. Te iubesc, ar fi vrut să-i strige. Nu a făcut-o, însă. Nu a spus nimic, nu trebuia să o facă. Pentru că el s-ar fi oprit atuncî. Era sigură de asta. Dacă făcea ceva care să rupă vraja dintre ei, dacă îl readucea la realitate, el s-ar fi oprit. Iar ea nu ar fi suportat să se întîmple aşa ceva. I-a sim ţit mîinile cotrobăind frenetic între cele două trupuri, desfăcînd pantalonii. Şi l-a simţit. Tare şi fierbinte, încercînd să-şi facă loc, deşi ea nu era deloc convinsă că îi va plăcea şi apoi... S-a împins înainte cu un geamăt primitiv iar ea nu şi-a putut reprima un ţipăt de durere.

LOGODNICA DUCELUI

347

El a îngheţat pe loc. Si ea la fel. A ridicat capul şi s-a uitat la ea de parcă atunci o vedea pentru prima oară în viaţă. Se întîmpla exact lucrul de care se temuse cel mai tare. Era cuprins de regrete. — Dumnezeule, a şoptit el. Oh, Dumnezeule! Ce făcu se? Era o întrebare al naibii de stupidă pe care şi-o punea în cel mai nepotrivit moment. Exact cînd stătea deasupra Ameliei, în iarbă, pe un cîmp. Pe un cîmp. îi răpise virginitatea Ameliei fără să se gîndească cîtuşi de puţin la confortul ei. Avea rochia ridicată pînă în talie, frunze în păr şi - Doamne, Dumnezeule! - nici măcar nu apucase să-şi dea ghetele jos din picioare. — îmi pare atît de rău! i-a şoptit. Ea a clătinat din cap, dar din expresia ei nu şi-a dat seama ce gîndea. Trebuia să se însoare acum cu ea. Nu mai încăpea îndoială. 0 distrusese în cel mai josnic mod cu putinţă, îi şoptise oare numele? în tot răstimpul în care făcuse dragoste cu ea îi rostise numele m ăcar o dată? Mai ţinuse cont si de altceva în afară de dorinţele lui năvalnice? — îmi pare rău, a repetat el, dar cuvintele nu puteau fi de ajuns. A dat să se retragă, ca să o poată ajuta, să o poată alina. — Nu! a strigat ea, ţinîndu-1 strîns de umeri. Te rog. Nu pleca. *

348

JULIA QUINN

S-a uitat uimit la ea. Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Ştia prea bine că nu fusese tocmai un viol. Şi ea îşi dorise să se întîmple. Gemuse, îi şoptise numele, se agăţase de umerii lui. Dar acum îşi dorea să se term ine, mai mult ca sigur. Aştepta altceva, mai civilizat. Un pat. Şi postura de soţie. — Rămîi, i-a şoptit ea, mîngîindu-1 pe obraz. — Amelia, a spus, rugîndu-se în gînd ca ea să înţeleagă ceea ce nu-i putea spune în cuvinte. — Am făcut-o, i-a spus ea încet. Şi nu voi regreta niciodată. A încercat să spună ceva. A scos un sunet care a venit de dinăuntru, din adînc. — Şşt. I-a dus degetul la buze. Am făcut-o, a repetat. Dup care i-a zîmbit, ca o culminare a milioane de ani de experienţă feminină. Iar acum fă să fie bine. Pulsul lui s-a accelerat. Mîna ei îi alunecase pe picior şi ajunsese acum pe fesa lui. A gemut înfundat. Ea l-a strîns ceva mai tare. — Să fie minunat. Iar el a făcut întocmai. Prima dată, actul lui de iubire însemnase numai împingeri frenetice şi pasiune lipsită de raţiune. Acum, însă, era un bărbat care avea un scop. Fiacare sărut a fost o artă, fiecare atingere era menită să o aducă pe culmile plăcerii. Iar dacă ceva o făcea să geamă de plăcere, el o făcea din nou... şi din nou. I-a şoptit numele, iar şi iar, cu buzele lipite de pielea ei, de părul ei, sau atingîndu-i în joacă sînul.

LOGODNICA DUCELUI

349

Trebuia să fie bine pentru ea. Să fie minunat. Să o aducă pe culmile extazului iar ea să se cutremure de plăcere. Nimic pentru el. Pentru prima dată în ultimele săptămîni, nu mai era vorba despre el. Despre numele lui, despre cine era el, afară de un bărbat care să-i ofere pasiune. Era pentru ea. Amelia. Totul era pentru ea. Şi poate că aşa va fi pentru tot restul vieţii. Poate că era un lucru bun. Un lucru foarte bun. A privit-o. Nu mai văzuse nicicînd ceva atît de frumos. Nu se compara nici cu cel mai strălucitor diamant, nici cu cel mai spectaculos asfinţit. Nimic nu se putea compara cu chipul ei, în momentele acelea. Şi atunci a înţeles. 0 iubea. Fata aceea - nu, femeia aceea - pe care o ignorase la limita politeţii ani la rînd îi intrase cumva pe sub piele, îi furase inima. Brusc, nu mai înţelegea cum de se gîndise măcar că ea s-ar putea căsători cu Jack. Cum de crezuse că va putea trăi departe de ea. Sau că va trăi o zi măcar fără să fie sigur că ea îi va fi cîndva soţie. Că-i va purta în pîntec copiii. Că vor îm bătrîni împreună. — Thomas? Şoapta lui l-a readus la realitate. Şi-a dat seama că încetase să se mai mişte. Ea îl privea cu un amestec

350

JULIA QUINN

de curiozitate şi de dorinţă iar ochii ei... expresia ei... Nu avea nici o explicaţie. Era pur şi simplu fericit. Nici mulţumit, nici satisfăcut, nici amuzat. Fericit. — De ce zîm beşti? l-a întrebat ea, zîmbind la rîndul ei. — Te iubesc, i-a spus el. I-a citit uimirea pe chip şi s-a întrebat ce simţea în clipa aceea. Brusc, ea a părut să redevină serioasă: — Thomas... Trebuia neapărat ca ea să înţeleagă. — Nu spun asta pentru că mi-ai spus-o şi tu. Şi nu pentru că acum aş fi obligat să mă însor cu tine, ci pentru că... pentru că... Ea răm ăsese nemişcată sub trupul lui. într-un final, el i-a şoptit: — Pentru că este a’devărat. Ochii ei i s-au umplut de lacrimi. S-a aplecat să o sărute, să le alunge. Te iubesc, i-a şoptit el încă o dată. Dar, pentru prima oară în viaţă, nu voi face ce este corect. A făcut ochii mari, alarmată. — Ce vrei să spui? A sărutat-o pe obraz, pe ureche, pe bărbie. — Corect din partea mea ar fi, cred, să pun stop chiar acum acestei nebunii. Te-am compromis, este adevărat, dar totuşi a r trebui să-i cer tatălui tău permisiunea, înainte de a merge mai departe. — Cu asta ? s-a înecat ea.

LOGODNICA DUCELUI

351

El a continuat să o sărute, de data acesta pe celălalt obraz. — Nu aş putea fi atît de crud. Mă refeream la a-ţi face curte. Ea a deschis gura, a închis-o la loc, după care a schiţat ceva care aducea cu un zîmbet. —Ar fi însă o cruzime, a murmurat el. — Cruzime? a repetat ea. — Mmm. Să nu continuăm asta. S-a împins în ea. Doar puţin, dar de ajuns ca ea să scoată un ţipăt scurt, surprins. A sărutat-o pe gît, înteţind ritmul. — Să începem şi să nu terminăm... nu pare deloc corect, nu-i aşa? — Nu, i-a răspuns ea, cu respiraţia întretăiată. Aşa că el a continuat. A iubit-o cu trupul lui întocm ai cum o iubea cu inima. Iar cînd a sim ţit-o cutrem urîndu-se sub el, s-a eliberat la rîndul lui, explodînd înăuntrul ei cu o forţă care l-a lăsat vlăguit... şi desăvîrşit. Poate că nu era cel mai potrivit mod de a o seduce pe femeia pe care o iubea, dar era cu siguranţă foarte plăcut.

Capitolul 22

într-un sfîrşit, Thomas a făcut şi ce era corect. Sau aproape. Amelia se aşteptase ca el să se prezinte a doua zi în faţa tatălui ei şi să-i ceară mîna. în loc de asta, el i-a cerut înapoi scrisoarea şi inelul şi i-a spus că se vor revedea peste două săptămîni, în Anglia. Că o iubea. Mai mult decît îi putea spune în cuvinte. Dar trebuia să facă singur drumul de întoarcere. Amelia l-a înţeles. Aşa se face că, aproape trei săptămîni mai tîrziu, pe cînd stătea în salonul din Burges Park împreună cu mama ei, cu cele patru surori şi doi dintre cîinii tatălui ei, valetul şi-a făcut apariţia în prag şi a anunţat: — Doamnul Thomas Cavendish, doamnă. — Cine? a întrebat lady Crowland. — Este Wyndham! i-a şoptit Elizabeth. — Nu mai este Wyndham, l-a corectat Milly. Amelia nu a ridicat ochii din carte - un ghid de etichetă, îngrozitor, pe care mama lor îl găsise „foarte potrivit” pentru ele. — De ce-o fi venit? a întrebat lady Crowland. — Poate că este încă logodit cu Amelia, a sugerat Milly.

LOGODNICA DUCELUI

353

Mama s-a întors spre ea, oripilată. —Adică nu ştim cu siguranţă? — Nu cred, i-a răspuns Milly. Amelia îşi ţinea în continuare ochii în jos, în carte. —Amelia, a spus lady Crowland, care este situaţia cu logodna ta? Amelia a încercat să-i răspundă doar ridicînd din umeri, nepăsătoare, dar se părea că nu va fi de ajuns, aşa că a spus: — Nu sînt sigură. — Cum este posibil? a întrebat-o Milly. — N-am rupt-o. — Dar el? — Păi... Amelia a făcut o pauză. Nu ştia cui să-i adreseze răspunsul, dat fiind că întrebarea venise din cinci guri deodată. S-a decis totuşi să-i răspundă mamei, aşa că s-a întors spre ea şi i-a spus: nu. Nu formal. — Ce încurcătură! Lady Crowland şi-a dus mîna la cap, părînd brusc foarte afectată. Va trebui să rupi tu logodna, atunci. El nu o va face, pentru că este un gentleman. Dar sigur nu se mai aşteaptă ca tu se te mai măriţi acum cu el. Amelia si-a muscat buza. — Mai mult ca sigur că a venit ca să-ţi dea ocazia să o rupi cu el. Da, asta trebuie să fie. Lady Crowland s-a întors spre valet şi i-a spus: pofteşte-1 înăuntru, Granville. Iar voi... A făcut un gest spre celelalte fiice al ei, care erau îm prăştiate prin cameră. îl întîmpinaţi, schimbaţi cîteva cuvinte, apoi vă retrageţi discret. j

»

354

JULIA QUINN

— Un exod în masă poate fi discret? a întrebat Milly. Lady Crowland i-a aruncat o privire mustrătoare, după care s-a întors spre Amelia şi a exclamat: — Oh! Credeţi că tatăl vostru ar trebui să fie si el prezent? *

*

— Eu da, a spus Amelia, remarcabil de stăpînă pe ea. Sînt chiar convinsă. — Milly, a spus doamna Crowland. Du-te şi caută-

1. Milly rămăsese cu gura căscată. — Nu pot să plec chiar acum! Lady Crowland a oftat dramatic. — Pentru numele lui Dumnezeu! Şi s-a întors spre Elizabeth. — Oh, nu, a spus imediat Elizabeth. Nu vreau să ratez nimic. — Voi două, a spus lady Crowland, arătînd spre mezine. Duceţi-vă după tatăl vostru.. Şi să nu vă aud comentînd! Şi-a dus mîna la cap. Simt că mă ameninţă o migrenă. Cum fetele nu se mişcau suficient de repede, a adăugat: nu aveţi ce vedea aici! Wyndham... — Cavendish, a corectat-o Milly. Lady Crowland a dat ochii peste cap. — Cine a mai auzit aşa ceva? Un văr demult pierdut, culmea! Cu o agilitate remarcabilă, s-a întors spre cele două fete mai mici care se îmbulzeau pe uşă: repede!

LOGODNICA DUCELUI

355

Au plecat, nu înainte de a-1 îmbrînci pe Thomas, care tocmai intra. Ţinea în mînă un pachet plat, destul de mare, pe care l-a rezem at de perete, la indicaţia lady-ei Crowland. — Lady Crowland, a spus şi s-a înclinat adînc. Amelia a sim ţit o îm punsătură cu cotul, între coaste. Era Elizabeth. — Nu pare distrus, i-a şoptit Elizabeth. Nu a pierdut totul? — Poate nu chiar totul, a murmurat Amelia. Elizabeth nu a auzit-o însă. Era prea ocupată să nu se holbeze la el, ceea ce şi făcea, dealtfel. Thomas s-a întors spre cele trei surori Willoughby. — Lady Elizabeth, a spus politicos. Lady Amelia, lady Millicent. Au făcut fiecare cîte o reverenţă iar el a înclinat elegant capul în direcţie fiecăreia. Lady Crowland şi-a dres glasul. — Ce surpriză plăcută, dom... — Cavendish, a spus el. Au trecut deja cîteva săptămîni, aşa că m-am obişnuit cu numele acesta. — Care este, de altfel, numele tău, a pus Milly lucrurile la punct. — Millicent! a dojenit-o mama. — Nu, nu, a zîmbit Thomas. Are dreptate. Thomas Cavendish este numele pe care-1 port încă de la naştere. A urm at un mom ent de stînjeneală, după care lady Crowland l-a întrebat:

356

JULIA QUINN

— Eşti bine, sănătos? — Da, doamnă. Dumneavoastră? — Cît se poate. A oftat şi şi-a dus mîna la piept. Copiii te epuizează. — Sper să aflu şi eu asta pe propria-mi piele, cîndva, a spus Thomas. Lady Crowland a roşit şi s-a bîlbîit: — Orice om speră să fie binecuvîntat cu copii, nui aşa? — Nu-mi amintesc să te fi referit vreodată la mine ca la o binecuvîntare, a mormăit Milly. Amelia a ignorat-o. Era mult prea fericită doar uitîndu-se la Thomas din celălalt colţ al camerei. îi fusese dor de el, dar nu realizase cît de mult pînă nu-1 văzuse în sfîrşit. Iar acum îşi dorea să-l poată atinge. Şi să se cufunde în îm brăţişarea lui. Să-l sărute, să-l miroasă, să fie lîngă el. . A oftat. Cu zgomot, se părea, pentru că Milly i-a tras una. Şi toată lumea a întors capul spre ea. A zîmbit. Nu se putea abţine. Mama i-a aruncat o privire ciudată, după care s-a întors spre Thomas şi i-a spus: — Bănuiesc că doreşti să petreci cîteva clipe cu Amelia. ~ Mai presus de toate, i-a răspuns el, deşi aş mai vrea să... — Cavendish! Amelia a întors capul spre uşă. Sosise tatăl ei. — Lord Crowland, l-a salutat Thomas.

LOGODNICA DUCELUI

357

— Chiar mă întrebam cînd te întorci. Nu că te-aş fi condamnat că ne-ai abandonat acolo, în Irlanda. Bănuiesc că aveai multe de pus la punct. S-a uitat în jur de parcă atunci ar fi observat că toate femeile din familia Willoughby stăteau înţepate, în picioare. N-ar fi mai bine să mergem în biroul meu? Amelia se aştepta ca el să accepte. Thomas nu ar fi făcut niciodată o cerere formală în căsătorie fără să se fi asigurat că avea permisiunea tatălui ei. Sau fără să fi încercat măcar. Nu ştia ce-ar fi făcut Thomas dacă tatăl ei nu ar fi fost de acord, dar era încrezătoare că se vor căsători. Ar fi fost însă mult mai uşor dacă nimeni nu s-ar fi împotrivit. Thomas a luat-o însă prin surprindere. De fapt, ia luat pe toţi prin surprindere cînd a spus: — Nu este cazul să ne retragem într-o altă încăpere. Nu am nimic de spus între patru ochi. —Ador cînd cineva spune asta, a murmurat Milly. — Milly, a şoptit Elizabeth. — Nu mă poate auzi. — Ba da, a răspuns Thomas. Amelia şi-a dus mîna la gură, să-şl înăbuşe »îsul. — Aţi terminat? le-a întrebat lordul Crowland pe cele trei fiice mai mari. Ele nu au scos nici un cuvînt. — Foarte bine, a spus lordul Crowland, întorcînduse spre Thomas. Ce doreşti să-mi spui? — Pentru început aş vrea să anulăm formal contractul de logodnă.

358

JULIA QUINN

Elizabeth a oftat. Chiar şi Milly părea descum­ pănită de o asemenea declaraţie. Amelia continua să zîmbească. Nu avea idee ce punea el la cale dar avea deplină încredere în el. — Consideră-1 anulat, i-a răspuns lordul Crowland. Deşi eu îl consideram deja aşa. Thomas a înclinat uşor capul. — Este mai bine ca lucrurile să fie cît se poate de clare, nu sînteţi de acord? Lordul Crowland a clipit de cîteva ori, neştiind unde dorea să ajungă. — Aş vrea să mai lămurim un lucru, a spus Thomas. După care s-a întors. A privit-o pe Amelia în ochi. A străbătut încăperea. I-a luat mîinile într-ale lui. Nimic în ju r nu mai conta, erau doar el şi ea... şi fericirea. 0 fericire prea mare că să o poate ţine ascunsă înăuntrul ei. — Amelia, a spus el, fără ca ochii lui să o părăsească vreo clipă. Ea a încuviinţat, deşi el nu o întrebase nimic. Nici nu mai era nevoie. Trebuia doar să-i şoptească numele iar ea ar fi strigat: - D a ! Da! S-a lăsat într-un genunchi. — Amelia Willoughby, a spus ceva mai tare acum, vrei să-mi faci imensa onoare de a deveni soţia mea? Ea continua să aprobe din cap. Nu se putea opri.

LOGODNICA DUCELUI

359

—Te întreb p e tine. Pentru că de data aceasta este decizia ta. — Da, i-a răspuns ea. Apoi mai tare: da! Da! I-a strecurat un inel pe degetul care-i tremura. Nici nu observase că ţinuse un inel în mînă, atît de concerntrată fusese pe chipul lui. — Te iubesc, i-a spus el. Chiar acolo, de faţă cu toată lumea. —Şi eu te iubesc. Glasul i-a tremurat, dar cuvintele spuneau adevărul. El s-a ridicat, continuînd să o ţină de mînă. S-a întors spre tatăl ei: — Sper că ne veţi da binecuvîntarea. Vocea era lipsită de inflexiuni dar intenţia era clară: se vor căsători cu sau fără binecuvîntare. — Ai m ijloacele să o întreţii? l-a întrebat direct lordul Crowland. — Am încheiat o înţelegere cu noul duce. Nu va duce lipsă de nimic. — Nu ai titlu nobiliar, a spus lady Crowland, pe un ton blînd. Era mai mult un mod de a-i reaminti, de a se asigura că fiica ei se gîndise bine la toate. — Nici nu am nevoie, i-a răspuns Amelia. — Foarte bine, atunci, a conchis lordul Crowland. Părea mai mult decît dornic să iasă în aer liber, cu ogarii lui. Lucrurile sînt stabilite. După cîteva secunde, a adăugat: din nou. — Ar fi trebuit să mă căsătoresc mai demult cu tine, i-a spus Thomas Ameliei, sărutîndu-i mîna. — Nu, nu ar fi trebuit. Probabil că nu m-aş fi îndrăgostit de tine dacă erai soţul meu.

360

JULIA QUINN

—Ai putea să-mi explici cum vine asta? — Nu chiar, i-a răspuns ea veselă. — Era să uit, a spus el deodată. Ţi-am adus un cadou. Ea a zîmbit larg. Niciodată nu fusese în stare săşi ascundă bucuria atunci cînd i se făceau daruri. S-a dus în cealaltă parte a camerei, trecînd pe lîngă toată familia ei care încă mai privea cu neîncredere întreaga scenă. A ridicat pachetul mare, plat, pe care îl adusese cu el. — Aici, i-a spus aşezîndu-1 pe cea mai apropiată măsuţă. Amelia s-a grăbit să se apropie. La fel au făcut şi ceilalţi. — Ce este? l-a întrebat surîzînd. — Deschide-1, a îndemnat-o el. Cu grijă. E ceva delicat. Ea l-a ascultat şi a desfăcut cu grijă sfoara, apoi hîrtia de împachetat. — Ce este asta? a întrebat Milly! — îţi place? a întrebat-o Thomas. Amelia a dat din cap, copleşită. — La nebunie. — Ce este? a insistat Milly. Era o hartă. O hartă în formă de inimă. — Este o proiecţie cordiformă, a spus Thomas. A ridicat privirea spre el, încîntată. — Nu distorsionează deloc suprafeţele. Uite cît de mică este Groenlanda.

LOGODNICA DUCELUI

361

El a zîmbit. — Mărturisesc că am cumpărat-o pentru că este în formă de inimă. Ea s-a întors spre ceilalţi: — Nu este cel mai rom antic cadou din cîte aţi văzut vreodată? Se holbau cu toţii la ea de parcă s-ar fi temut căşi pierduse minţile. — 0 hartă, a spus într-un final lady Crowland. Foarte interesant, nu-i aşa? Elizabeth şi-a dres glasul. — Pot să văd inelul? Amelia a întins mîna, lăsîndu-şi surorile să scoată sunete de admiraţie la vederea diamantului. în tot acest răstimp, ea l-a privit pe noul ei - vechi - logodnic. — Acum ar fi momentul să fac un comentariu inteligent despre cum ai găsit tu harta spre inima mea? a întrebat-o el. — 0 poţi spune fără să mă faci să plîng? El s-a gîndit puţin. — Nu cred. — Atunci spune-o, oricum. El a făcut întocmai. Iar ea a plîns. — într-adevăr, este o căsătorie din dragoste, a declarat Milly. Au încuviinţat cu totii. Pentru că aşa era.

Epilog

Castelul Windsor Iulie 1823 —Am terminat? Regele se plictisise. Lui George IV nu-i plăcuseră niciodată întrevederile cu Lordul şambelan. Montrose nu-şi alegea niciodată un mom ent prielnic, în tot­ deauna părea să-l întoarcă din drum de la masă. — Mai este încă' ceva, m aiestate. Ducele de Montrose, care era Lord şambelan de doi ani deja, a răsfoit cu zgomot nişte hîrtii, apoi a ridicat privirea. Contele de Crowland a murit. George a clipit. — Mare păcat. —Avea cinci fiice. — Nici un fiu? — Nici unul. Din lipsă de m oştenitori, titlul vă revine, Maiestate. — S-a întîmplat de curînd? — Pe la începutul acestei luni.

LOGODNICA DUCELUI

363

— Aha. George a căscat. Ii vom lăsa văduvei su­ ficient timp să-l plîngă, apoi vom prelua proprietatea. —Atent ca întotdeauna, Maiestate. — Nu are rost să... Aşteaptă o clipă. S-a încruntat. Crowland, ai spus? Nu a fost implicat în afacerea aceea îngrozitoare cu Wyndham? — Fiica lui era logodită cu ducele. Cu primul, adică. Montrose şi-a dres glasul. Acum trebuie însă lămurită problema titlului de conte de Crowland, care a rămas liber. — Ce mai face Wyndham? — Păi... care dintre ei? George a rîs cu poftă. — Cel nou. Cel adevărat. Şi celălat, de fapt. Era băiat bun. L-am plăcut dintotdeauna. A cam dispărut, nu-i aşa? — Cred că abia s-a întors de la Amsterdam. — Ce Dumnezeu a căutat acolo? — Nu ştiu, Maiestate. — S-a căsătorit cu fiica lui Crowland, nu-i aşa? După toată încurcătura aceea cu titlul. -D a . — Ce fată ciudată! a spus George. Sînt sigur că putea nimeri mai bine. — Soţia mi-a spus că a fost o căsătorie din dragoste George a rîs. Greu mai găseai în zilele acelea vreun motiv de amuzament. Era chiar o poveste drăguţă.

364

JULIA QUINN

Montrose şi-a dres glasul. — Va trebui să luaţi o hotărîre în privinţa titlului de conte. Mai poate aştepta, cu siguranţă, dar... — Dă-i-1 lui Cavendish, a spus George şi a dat din mînă a lehamite. Montrose îl privea şocat. — Lui... — Lui Cavendish. Fostului Wyndham. îl merită, după ce a trecut prin atîtea. — Nu cred că soţia lui este cea mai mare dintre fiice. Un precedent de acest fel... George a rîs din nou. — Probabil că nici nu există un asem enea precedent. Vom aştepta şase luni, după care vom face transferul titlului. — Sînteţi sigur, Maiestate? — Mă mai amuz şi eu, James. Montrose a încuviinţat. Regele i se adresa rareori pe numele mic. — Vă va fi profund recunoscător, sînt sigur. — Nu este tocmai un ducat, a spus George. Dar totuşi...

Şapte luni m ai tîrziu, la reşedinţa fa m iliei Crowland, Londra — Nu cred că o să-ţi pot spune lord Crowland, a zis Amelia, sorbindu-şi ceaiul. M-aş simţi ca şi cum aş vorbi cu tata.

LOGODNICA DUCELUI

365

Thomas a clătinat din cap. Trecuse doar o lună de cînd fuseseră chemaţi la Windsor şi doar o săptămînă de cînd anunţul fusese făcut public. Abia dacă se obişnuise să nu se întoarcă ori de cîte ori auzea pronunţîndu-se numele „Wyndham”. Un valet şi-a făcut apariţia în salon, aducînd o tavă. — Ziarele, domnule, a spus el. — Este miercuri, nu-i aşa? a exclamat Amelia, apropiindu-se imediat de tavă. — Ai devenit dependentă de fiţuica aceea de scandal, a acuzat-o Thomas. — Nu mă pot abţine. îmi place la nebunie. Thomas a luat ziarul Times şi a căutat secţiunea de politică. Se putea întoarce acum în Camera Lorzilor, aşa că trebuia să fie la curent cu toate. — Oooh, a murmurat Amelia, cu nasul în ziarul ei. Thomas a ridicat privirea. — Ce este? Ea a făcut un semn. — Nimic interesant pentru tine. Oh! — Acum ce mai este? De data aceasta ea l-a ignorat complet. S-a întors la ziarul lui, dar nu a apucat să citească mai mult de trei fraze că a auzit-o chicotind. — Ce este? a în treb at iar. Ea a fluturat ziarul de scandal prin aer. — Sîntem aici! Sîntem şi noi aici!

366

JULIA QUINN

— Dă-mi să văd şi eu, a spus şi i l-a smuls din mînă. A coborît privirea şi a citit:

De la Wyndham la Cavendish şi ap oi Ia Crowland... A utoarea oferă un prem iu celui sau celei care îl va identifica în m od corect p e cel care s-a căsătorit cu fosta lady Am elia Willoughby. După cinci ani în care s-a învîrtit în lum ea celor fă r ă titlu nobiliar, noul conte ar f i putut să-l pună Ia în cercare ch iar şi p e domnul S hakespeare. Pentru că un gentlem an care a dobîndit un titlu, o m oşie şi treizeci de mii de lire p e an este cu siguranţă m ai atrăg ător d e c k un domn oarecare. Sîntem convinşi că noua lady Crowland este şi ea de acord cu noi. în ciuda unei lungi logodne cu cel care fu sese cîndva un Wyndham, e a s-a m ăritat cu acesta atunci cînd nu m ai avea nimic p e numele lui. Dacă aceasta nu este o poveste de dragoste, atunci au toarea îşi înghite condeiul... Ziarul de societate al lady-ei Whistledown, 4 feb ru arie 1824

SFÎRŞIT