Jonathan Kellerman - Obsesie & Obsesii Letale
April 24, 2017 | Author: bal52miti | Category: N/A
Short Description
Politiste...
Description
JONATHAN KELLERMAN Obsesie * Obsesii letale Obsesie ……………………………… 2 Obsesii letale .……………………... 473
2
JONATHAN KELLERMAN
Obsesie Un caz cu Alex Delawar Traducere din limba engleză de Smaranda Nistor V.1.O
virtual-project.eu
PARALELA 45 3
Pentru Faye
CAPITOLUL 1 PATTY BIGELOW DETESTA surprizele și se străduia din toate puterile să le evite. Dar Cel de Sus avea alte gânduri. Noțiunea lui Patty despre Dumnezeu oscila între un Moș Crăciun hohotitor și un Odin Ochi-de-Foc azvârlind fulgere în stânga și-n dreapta. În orice caz, un tip cu barbă albă care-și are culcușul printre norii din cer. Împărțind bunătăți sau dând de-a dura cu planetele, după cum îi venea cheful. Dacă n-ar fi avut încotro, Patty s-ar fi declarat agnostică. Dar când viața o ia razna, de ce să nu fie și ea ca toată lumea și să dea vina pe o forță superioară? În noaptea când a surprins-o Lydia, Patty ajunsese acasă de vreo două ceasuri și încerca să-și tragă sufletul după o zi grea în secția de urgențe a spitalului. Muindu-și dispoziția cu o bere, pe urmă încă una, iar în final, văzând că metoda nuși face efectul, capitulând în fața Imboldului. Mai întâi, s-a apucat să deretice prin apartament, făcând tot felul de chestii de care nu era nevoie. În final s-a trezit că freacă murdăria întărită de pe blatul din bucătărie cu o periuță de dinți; periuța a curățat-o cu o perie de sârmă, iar peria a spălat-o sub jet de apă fierbinte și-a pigulit-o cu vârfurile degetelor, până a rămas curată. Încă încordată, a lăsat la urmă partea cea mai bună: aranjatul încălțărilor – ștergând de praf cu o piele de căprioară absolut fiecare pereche de pantofi, de adidași și de sandale, sortându-le și resortându-le după culoare, verificând ca toate să fie așezate cu vârful înainte și exact în același unghi. Când să se apuce de bluze și pulovere… a sunat cineva la ușă. Unu și douăzeci dimineața la Hollywood, cine naiba să-ți 4
vină-n vizită la ora asta?! Patty s-a simțit iritată, pe urmă i s-a făcut teamă. De ce no fi cumpărat pistolul ăla?… A luat un cuțit de bucătărie și sa dus la ușă, având grijă să se uite prin vizor. Afară nu se vedea decât cerul întunecat, și nici țipenie de om. Ba nu, mai era ceva. Când și-a dat seama ce făcuse Lydia, a rămas stană de piatră, prea buimăcită ca să-i mai treacă prin cap să dea vina pe cineva. Lydia Bigelow Nardulli Soames Biefenbach era sora mai mică a lui Patty, dar care își înțesase cei treizeci și cinci de ani de viață cu mult mai multe experiențe decât ar fi fost pe gustul lui Patty. Ani întregi petrecuți oriunde altundeva decât s-ar fi cuvenit pentru o fată cuminte: întâi renunțase la școală, ca să se țină coadă prin turnee după băieții din vreo trupă muzicală sau alta, pe urmă fusese chelneriță la bar, apoi pipiță de motocicliști călare pe Harley. Las Vegas, Miami, San Antonio, Fresno, Mexic, New Mexico, Wyoming, Montana. N-avea timp de trimis cărți poștale sau să-și sune sora mai mare – Liddie își amintea de Patty doar când avea nevoie de bani. Lydia se grăbea întotdeauna să-i atragă atenția că arestările alea nu erau mare scofală, nimic care să-i apară în cazierul penal. Asta, ca răspuns la tăcerea lui Patty, când sora ei o suna cu taxă inversă de la postul de poliție din vreun fund de țară, ca să se lingușească pentru banii de cauțiune. Întotdeauna îi dăduse banii înapoi, recunoștea Patty. Cinste ei. Și întotdeauna după același program: șase luni mai târziu, nicio zi în plus sau în minus. Liddie putea să fie și eficientă, când voia – dar nu și în materie de bărbați. Înainte, între și după cele trei mariaje stupide pe care le făcuse, defilaseră la nesfârșit o sumă întreagă de neisprăviți cu piercinguri sau tatuaje până-n 5
cerul gurii, cu negreață sub unghii și priviri absente, pe care Liddie ținea morțiș să-i numească „iubiricii” ei. La halul în care-și făcuse de cap, te și minunai că nu s-a ales decât cu un singur copil. Cu trei ani în urmă, Lydia se căznise douăzeci și trei de ore în travaliu, de una singură, în nu știu ce spital de osteopatie de pe lângă Missoula. Tanya Marie, două kilograme patru sute. Liddie i-a trimis lui Patty o poză cu fetița abia venită pe lume, iar Patty a trimis bani. Majoritatea nou-născuților sunt roșii ca racul și seamănă a maimuțe, dar fetița asta era chiar drăguță. Doi ani mai târziu, Lydia și Tanya s-au înființat la ușa lui Patty, în trecere spre Alaska. Nici pomeneală de explicații: de ce se duceau tocmai la Juneau, dacă se întâlneau cu cineva acolo, dacă Liddie mai lua ceva sau se cumințise. Nicio aluzie la cine era tatăl fetiței. Patty se întrebase dacă Lydia măcar știe. Patty nu se-nnebunea după copii și i se pusese un nod în gât, când văzuse copilița care se ținea de mâna lui Liddie. Așteptându-se la o mică teroristă, date fiind circumstanțele. Dar nepoțica ei se dovedise a fi dulce și cuminte, de-a dreptul drăguță cu zulufii ei de păr blond aproape alb, niște ochi verzi cu priviri iscoditoare, care s-ar fi potrivit mai degrabă unei femei de vârstă mijlocie, și mânuțe fără astâmpăr. Vizita „în trecere” se lungise la o ședere de zece zile. Patty sfârșise prin a hotărî că Tanya e cu-adevărat o scumpete, și nu cine știe ce bătaie de cap, dacă nu puneai la socoteală duhoarea scutecelor murdare. Pe cât de brusc apăruse, Liddie anunțase că gata, trebuie să plece. Patty se simțise ușurată, dar și cumva dezamăgită. — Ai făcut treabă bună cu ea, Lid, chiar că-i o adevărată mică domnișoară. Stând rezemată în pragul ușii exterioare, uitându-se la Lydia cum trage fetița după ea de-o mână, iar în cealaltă bălăngăne o valiză ponosită. Un taxi galben oprise la 6
marginea trotuarului, scuipând fum gros din țeava de eșapament. Se auzea zgomot din josul bulevardului. Peste drum trecu în pas alene un vagabond. Lydia își scutură părul din ochi și zâmbi larg. Altădată splendid, ca al unei stele de cinema, surâsul ei se vedea acum insultat de doi dinți din față sparți. — O adevărată domnișoară? Adică în niciun caz ca mine, nu, Pats? — Of, mă lași?! Nu poți s-o iei și tu exact cum am spus-o? — Hei, sunt o japiță și mă mândresc cu asta! Zisese Lydia, scuturându-și pieptul și legănându-și șoldurile, râzând îndeajuns de tare încât să-l facă pe taximetrist să se întoarcă. Tanya n-avea decât doi ani, dar trebuie să-și fi dat seama că nu-i frumos ce face mami, fiindcă se strâmbase. Patty era sigură de asta. Patty voia s-o protejeze. — N-am vrut să spun nimic altceva decât că-i grozavă, poți s-o aduci oricând aici. Îi zâmbi Tanyei, dar fetița se uita spre trotuar. Liddie izbucnise în râs. — Chiar și cu scutecele alea puturoase? Moment în care puștoaica își mutase privirea undeva în zare. Patty se apropiase de ea și-i atinsese ușor cu mâna creștetul mititel. Tanya tresărise, gata să se retragă un pas, după care înțepenise pe loc. Patty se aplecase spre ea și-i spusese blând: — Ești o fetiță tare cuminte, o adevărată mică domnișoară. Tanya își împletise mânuțele în fața chipului și se căznise să afișeze un zâmbet mic și trist – cel mai trist pe care-l văzuse Patty vreodată. De parcă o voce interioară o dăscălea cum să se poarte manierat în relația mătușă-nepoată. Lydia spusese: — Nu te deranjează scutecele puturoase? Mișto, am să țin 7
minte chestia asta, Pats, în caz că se mai întâmplă vreodată să ajungem pe-aici. — Ce e la Juneau? — Zăpadă. Lydia răsese cu poftă, scuturându-și iar sânii, gata-gata să-i scape afară dintr-un tricouaș minuscul, roz-aprins și ultra-decoltat. Avea și tatuaje acum, mult prea multe. Părul îi arăta uscat și neîngrijit, în jurul ochilor i se desenau nenumărate riduri fine și picioarele ei lungi, de balerină, aveau deja carne flască și tremurătoare pe interiorul coapselor. Toate astea și dinții sparți din față erau semne clare că timpul trece nemilos de iute. Patty se întrebă ce se va întâmpla când toți nurii Lydiei se vor duce naibii. — Vezi să stai la căldurică, spusese Patty. — Îhî, nicio grijă, replicase Lydia. Am eu metodele mele să nu-mi fie frig. Apucând-o de încheietura mâinii pe fetiță și trăgând-o după ea spre mașină. Patty le urmase. Se-aplecase ca să ajungă cu privirea la nivelul ochilor puștoaicei, în timp ce Lydia îi dădea valiza taximetristului. — Mi-a făcut plăcere să te cunosc, micuță Tanya. Sunase stângaci. Ce știa ea despre cum trebuie să te porți cu copiii? Tanya își mușcase buza, strângând-o tare cu dinții. Și-acum poftim, treisprezece luni mai târziu, într-o noapte caldă de iunie, cu aerul de-afară duhnind a ceva ce Patty nu reușea să identifice, puștoaica era din nou la ușa ei, tot atât de mică și fragilă, îmbrăcată cu niște blugi ponosiți și-un tricou alb scămoșat, cu părul mai cârlionțat și mai degrabă gălbior decât alb. Mușcându-și buza și rozând-o exact la fel ca prima dată. Strângând în brațe o balenă de pluș căreia începuseră să i se destrame cusăturile. 8
De data aceasta, ridicase privirea și se uitase drept în sus spre Patty. Un Pontiac Firebird roșu, cu motorul duduind, era oprit exact pe locul unde așteptase taxiul data trecută. Un model șmecheros, ca-n filmele cu Batman: roți groase, panou deflector în față și un fel de gheare metalice în care se prindea capota. Care zvâcnea ritmic, ca o inimă intrată-n fibrilație. În timp ce Patty se apropia în grabă, Firebird-ul demară în trombă, cu claia de păr platinat a Lydiei abia vizibilă prin geamul fumuriu al portierei din dreapta. Patty avu impresia că sora ei îi făcuse un semn de la revedere, dar n-ar fi putut băga mâna-n foc. Fetița nu se mișcase de pe loc. Când Patty s-a întors lângă ea, Tanya a băgat mâna în buzunar și i-a întins un bilețel. Hârtie albă ieftină, cu antetul roșu al Hotelului Crazy Eight Motor din Holcomb, statul Nevada. Dedesubt, scrisul de mână al Lydiei, mult prea frumos pentru cineva care nici primul an de liceu nu-l terminase. Lydia nu-și dăduse niciodată osteneala să învețe caligrafie, sau orice altceva, în cei nouă ani de școală, dar tot ce făcea îi ieșea bine. Fetița începu să bâzâie încet. Patty o luă de mânuță – mititică, rece și moale – și citi bilețelul. Dragă soră mai mare, Tu singură ai zis că e o adevărată domnișoară. Poate că dacă stă cu tine chiar o să ajungă într-o zi. Sora ta mai mică.
9
CAPITOLUL 2 — NU „CINE-I CRIMINALUL?” spuse Milo. Ci „chiar a fost crimă?” — Crezi că-i o pierdere de vreme, am spus eu. — Tu nu? Am dat din umeri. Băurăm amândoi. — Vorbim despre o boală incurabilă, care probabil i-a afectat creierul, spuse el. Mă rog, asta-i doar o teorie de amator. Își trase paharul mai aproape, iscând înăuntru vălurele vâscoase cu bețișorul de amestecat. Eram la o bodegă din partea de vest a orașului, la vreo trei kilometri de centru, având în față două cotlete gigantice, câte un pogon de salată și pahare cu Martini reci ca gheața. Ora unu și jumătate, într-o după-amiază răcoroasă de miercuri, sărbătorind sfârșitul unui proces de crimă sexuală care durase o lună. Acuzata, o femeie pe care ambițiile artistice o mânaseră către un „parteneriat ucigaș”, surprinsese pe toată lumea pledând vinovată. Când Milo își târșâise picioarele afară din sala de judecată, l-am întrebat de ce renunțase femeia la luptă. — N-a dat nicio explicație. Probabil speră la eliberarea condiționată. — Ar fi posibil așa ceva? — Ai zice că nu, dar parcă poți să știi, când zeitgeistul se moaie pe zi ce trece… — Nu-i cam devreme pentru vorbe mari? am întrebat eu. — Etosul, ambianța socială, zi-i cum vrei. Eu vorbeam de ultimii câțiva ani, în care toată lumea numai cu asta a fost în gură, cum să eradicăm infracționalitatea. Pe urmă noi ne facem treaba prea bine și omul de pe stradă începe să se culce pe-o ureche. Cei de la Times tocmai ce-au publicat încă o serie de articole cu bătaie la coarda sensibilă, cum că o 10
condamnare pe viață pentru omor practic înseamnă viață, nu moarte, deci nu-i chiar atât de tragic. Dacă o mai ținem mult așa, ne-ntoarcem la frumoasele vremuri de altădată, când numai cine nu voia, nu ieșea condiționat din pușcărie. — Asta presupunând că oamenii citesc ziarul. El pufnise scârbit. Fusesem citat ca martor expert pentru acuzare, petrecusem patru săptămâni gata în orice moment să mă prezint, trei zile stând pe o banchetă de lemn de pe coridorul lung și cenușiu al secției penale din clădirea Tribunalului de pe strada Temple. La ora nouă și jumătate dimineața mă căzneam să rezolv un careu de cuvinte încrucișate, când Tanya Bigelow m-a sunat ca să-mi spună că mama ei a murit de cancer în urmă cu o lună și că vrea să facem o ședință de psihoterapie. Trecuseră ceva ani de când n-o mai văzusem pe ea sau pe mama ei. — Îmi pare sincer rău, Tanya. Pot să te văd chiar și astăzi. — Mulțumesc, domnule doctor Delaware, zise ea cu vocea gâtuită. — E ceva ce-ai vrea să-mi spui acum? — Nu chiar… Nu-i vorba de consiliere în urma decesului. Altceva, de fapt… sunt sigură că o să vi se pară ciudat. Am așteptat. Mi-a spus câte ceva. — Probabil credeți că încep să fiu obsedată. — Nicidecum, am spus eu, mințind în folosul terapiei. — Să știți că nu-s obsedată, domnule doctor. Mami n-ar fi… Scuzați-mă, dar trebuie să fug la școală. Mă puteți primi mai spre sfârșitul după-amiezii? — Ora cinci și jumătate îți convine? — Mulțumesc din suflet, domnule doctor. Mama va respectat întotdeauna. Milo reteză o ciozvârtă de carne din lungul osului și-o ridică în fața ochilor, s-o inspecteze. La lumina din local, fața 11
îi arăta ca o grămăjoară de pietriș. — Ție asta ți se pare carne calitatea întâi? — La gust e foarte bună, am spus eu. Probabil că n-ar fi trebuit să-ți pomenesc nimic de telefonul ei, din motive de confidențialitate. Dar dacă se dovedește că e ceva grav, știi bine că am să mă-ntorc la tine. Bucata de friptură dispăru printre buzele lui. Fălcile i se puseră în mișcare și ciupiturile de acnee de pe obraji i se transformară în virgulițe săltărețe. Își duse mâna liberă la fruntea plină de pete, ca să-mpingă înapoi o șuviță de păr negru. Între două înghițituri, spuse: — Păcat de Patty. — O cunoșteai? — Ne mai vedeam în camera de gardă, când treceam pe la Rick. Salut, ce faci, cum merge treaba, îți urez o zi bună, chestii de-astea. — Știai că e bolnavă? — Singurul mod în care-aș fi putut afla era dacă mi-ar fi spus Rick, dar avem o regulă nouă: după program, gata cu discuțiile despre serviciu. Când un caz nu e încă rezolvat, programul unui inspector de poliție nu se termină niciodată. Rick Silverman face ture prelungite la secția de urgențe a spitalului Cedars. Cei doi vorbesc tot timpul despre limite și reguli, dar planurile lor mor repede. — Deci n-ai idee dacă ea mai lucra cu Rick? am spus eu. — Același răspuns. Te gândești la o mărturisire, nu? Vreun „lucru îngrozitor” pe care să-l fi făcut. N-are logică, Alex. De ce ar vrea puștoaica să scormonească nu știu ce mizerii despre mama ei? Pentru că puștoaica înhață ceva și nu-i mai dă drumul. — Bună întrebare. — Când ai tratat-o? — Prima dată a fost acum doisprezece ani, când ea avea șapte. 12
— Doisprezece ani exact, nu aproximativ. — Unele cazuri le ții minte. — Caz greu? — Fata s-a descurcat foarte bine. — Super-psihologul marchează din nou. — Chestie de noroc. S-a uitat lung la mine. A mai mâncat niște cotlet. A pus furculița jos. — Asta nu-i carne superioară, doar cu maximă bunăvoință îi poți spune selecționată. Am plecat de la restaurant și el s-a întors în centru, pentru o întâlnire de rezolvat hârțogărie la biroul procurorului districtual. Eu am luat-o pe Sixth Street către capătul ei dinspre vest, la San Vicente, unde un stop pe lumina roșie mi-a dat răgazul necesar să sun la secția de urgențe a spitalului Cedars-Sinai. L-am cerut pe doctorul Richard Silverman și așteptam la telefon, când stopul s-a făcut verde. Am închis și am luat-o spre nord, către La Cinega, apoi am cotit-o la vest pe Gracie Allen, pătrunzând pe vastele domenii ale spitalului. Patty Bigelow, moartă la cincizeci și patru de ani. Întotdeauna păruse atât de zdravănă. După ce-am parcat în spațiul rezervat vizitatorilor, m-am dus pe jos spre intrarea în secția de urgențe, încercând să-mi amintesc când a fost ultima mea conversație cu Rick pe teme profesionale, după ce el mi le trimisese pe Patty și Tanya. Nicicând. Prietenul meu cel mai bun era un polițist homosexual, dar asta nu se traducea prin discuții frecvente între mine și bărbatul cu care trăia el. Pe parcursul unui an, se-ntâmpla de vreo cinci-șase ori să schimb câteva vorbe cu Rick, când el era cel care răspundea la telefonul din casa unde locuiau amândoi, întotdeauna pe un ton amical, niciunul dintre noi neținând neapărat să se lungească la palavre. Plus câteva 13
ieșiri la cină cu ocazii festive – Robin și cu mine râzând și închinând un pahar cu ei doi – și cam asta era tot. O dată ajuns în fața ușilor de sticlă glisante, mi-am tras cel mai performant mers de doctor arogant. Oricum mă îmbrăcasem la patru ace pentru tribunal: costum bleumarin la două rânduri, cămașă albă, cravată galbenă, pantofi strălucitori ca oglinda. Recepționista abia dacă și-a ridicat privirea. În zona secției de urgențe era liniște, doar câțiva pacienți bătrâni zăcând pe tărgi mobile, niciun strop de tensiune sau de tragedie în aer. Apropiindu-mă de sala de triaj, l-am zărit pe Rick venind spre mine, încadrat de doi medici stagiari. Toți trei purtau salopete chirurgicale stropite cu sânge, iar Rick avea pe deasupra un halat alb lung. Stagiarii aveau ecusoane. Rick nu, toată lumea știe cine este. Când m-a văzut, le-a spus celorlalți ceva care i-a făcut să plece. Oprindu-se în fața unei chiuvete, s-a spălat cu betadină, sa uscat, mi-a întins o mână. — Salut, Alex. Întotdeauna am grijă să nu apăs cu prea multă putere niște degete care suturează vase de sânge. Strânsoarea lui Rick era combinația uzuală de fermitate și precauție. Peste fața-i prelungă și slabă, o calotă de păr creț și încărunțit, tuns scurt. Mustăcioara perie mai păstra ceva fire castanii la mijloc, dar vârfurile se decoloraseră. Suficient de deștept încât să nu-și facă iluzii deșarte, continuă să se ducă la solar. Azi, luciul de bronz părea proaspăt – probabil preferase să se coacă la lampă, în locul mesei de prânz. Milo are între un metru nouăzeci și unu și un metru nouăzeci și patru, în funcție de felul în care starea de spirit îi afectează postura. Greutatea îi variază între o sută opt kilograme și mult prea mult. Rick măsoară un metru optzeci și șase fix, dar uneori pare să fie tot atât de înalt ca „Micuțul”, pentru că-și ține spatele drept și nu depășește niciodată 14
șaptezeci și șapte de kilograme. Astăzi, am observat la el un soi de gârboveală pe care n-o mai văzusem niciodată la el. — Ce vânt te-aduce? mă întrebă el. — Am trecut pe-aici să te văd. — Pe mine? Care-i treaba? — Patty Bigelow. — Patty, spuse el, aruncând o privire spre semnul care indica ieșirea. Mi-ar prinde bine o cafea. Ne-am turnat amândoi din cafetiera medicilor și ne-am dus într-o sală de consultație neocupată, care mirosea a spirt și a metan. Rick s-a așezat în scaunul doctorului, iar eu mi-am aburcat fundul pe masă. Observând că rola de hârtie de pe masă trebuia schimbată, îmi spuse să mă dau un pic la o parte și smulse bucata folosită. O făcu cocoloș, o aruncă la gunoi, se spălă iar pe mâini. — Deci Tanya te-a sunat până la urmă. Ultima oară când am văzut-o eu a fost la câteva zile după ce murise Patty. Avea nevoie de-un pic de ajutor ca să-i recupereze lucrurile, că se tot izbea de birocrația din spital, dar chiar și după ce am ajutat-o să rezolve problema, am avut impresia că mai voia să discutăm. Am întrebat-o dacă mai e ceva, dar ea a zis că nu. Pe urmă, la vreo săptămână de la chestia asta, mi-a telefonat și m-a întrebat dacă tu mai dai consultații la cabinet, sau dacă nu te mai ocupi decât de colaborarea cu poliția. I-am spus că, din câte am înțeles eu, îți găsești întotdeauna timp pentru foștii pacienți. Mi-a mulțumit frumos, dar eu am avut din nou senzația că are ceva pe suflet și nu îndrăznește să spună deschis. Ție nu ți-am pomenit nimic, în caz că s-ar fi răzgândit. Îmi pare bine că totuși te-a căutat. Biata fată… — Ce fel de cancer a făcut Patty? am întrebat eu. — La pancreas. Când a ajuns să fie diagnosticat, deja îi mâncase ficatul. Cu doar câteva săptămâni înainte, remarcasem că pare extenuată, dar Patty, la jumătate de 15
capacitate era oricum mai bună decât majoritatea celorlalți la turație maximă. Rick clipi des, apoi continuă: — Când am văzut-o cu icter, am insistat să-și facă un examen complet. Peste trei săptămâni, era moartă. — O, Doamne… — Criminalii de război naziști o duc până la nouăzeci de ani, iar ea moare, zise el, masându-și una dintre mâini cu cealaltă. Pe mine Patty întotdeauna mă făcea să mă gândesc la femeile coloniștilor din Vestul de altădată, energice și neînfricate, care vânau bizoni cot la cot cu bărbații, tăiau animalele, le jupuiau și le găteau, iar din ce rămânea nefolosit se descurcau să facă tot felul de obiecte utile. Se frecă la o pleoapă, apoi continuă: — Atâția ani lucrați împreună, și n-am putut face absolut nimic ca să schimb deznodământul. Am trimis-o la cel mai bun oncolog pe care-l cunosc și m-am îngrijit ca Joe Michelle, șeful secției noastre de anesteziști, să se ocupe personal de managementul durerii pentru Patty. — Ai petrecut mult timp cu ea spre sfârșit? — Nu atât demult pe cât ar fi trebuit, spuse el. Mă înființam în rezerva ei, stăteam nițel de povești, pe urmă ea mă dădea afară. Mă certam cu ea, ca să fiu sigur că vorbește serios. Vorbea serios. Se trase de mustață. — În toți anii ăștia cât mi-a fost asistentă principală pe secție, în afară de câte-o cafea băută împreună la bufet, noi n-am socializat niciodată, Alex. Atunci când am devenit șef, eram un dobitoc pe care nu-l interesa decât munca. În timp, personalul din subordine a reușit totuși să-mi arate că greșesc, așa că am devenit și eu mai atent la partea socială. Petreceri de ziua angajaților, o listă cu zilele de naștere ale tuturor, să am grijă că nu ducem lipsă de prăjituri și flori, mă rog, toate chestiile uzuale de ridicat moralul. Pe față i se întinse un zâmbet. 16
— Într-un an, Micuțul chiar a acceptat să facă pe Moș Crăciun. — Asta da, imagine de neuitat… — Ho, ho, ho, și hâm, hâm, hâm. Slavă Domnului că n-am avut copilași care să i se urce în poală. Unde vreau eu să ajung, Alex, este că Patty n-a venit la nicio petrecere de-a noastră. Întotdeauna se ducea direct acasă, după ce-și termina fișele. Când încercam s-o conving să stea, primeam același răspuns invariabil: „Ești un dulce, Richard, dar e nevoie de mine acasă”. — Responsabilități de mamă singură? — Bănuiesc că da. Tanya a fost unica persoană pe care Patty o suporta în camera ei de spital. Puștoaica pare tare drăgălașă. E la un colegiu pregătitor pentru medicină, mi-a zis că se gândește să se ducă spre psihiatrie sau neurologie. Probabil i-ai făcut o impresie bună. Se ridică, își întinse brațele în sus deasupra capului. Se așeză înapoi. — Alex, biata fată n-are nici douăzeci de ani împliniți și e singură pe lume. Întinse mâna după cafea, se uită lung în paharul gol, fără să bea. — Există vreun motiv anume pentru care ți-ai făcut timp să vii până aici? — Mă întrebam dacă e ceva în legătură cu Patty despre care ar trebui să știu și eu. — S-a îmbolnăvit, a murit, viața-i nedreaptă, spuse el. De ce oare am impresia că pe tine cu totul altceva te interesează? Am stat să mă gândesc cât de multe ar fi cazul să-i spun. Teoretic vorbind, putea fi considerat medicul care-o trimisese la specialist. Sau nu. — Dorința Tanyei de-a se întâlni cu mine n-are nicio legătură cu psihoterapia după deces, am spus. Ea vrea să discutăm despre „un lucru îngrozitor” pe care Patty i l-a mărturisit pe patul de suferință, înainte să moară. 17
Capul îi țâșni înainte. — Poftim?! — N-a vrut să-mi spună mai multe la telefon. Cum ți se pare? Are vreun sens pentru tine? — Mi se pare absolut ridicol! Din punct de vedere moral, Patty era cea mai integră persoană pe care-am cunoscut-o vreodată. Oamenii spun tot felul de lucruri, când se simt stresați. — S-ar putea asta să fie explicația. Stătu pe gânduri câteva clipe. — Poate că „lucrul îngrozitor” de care vorbea Patty era sentimentul de vinovăție că o părăsește pe Tanya. Sau poate pur și simplu aiura, la halul în care era de bolnavă. — Boala i-a afectat și funcțiile cognitive? — Nu m-ar mira, dar nu-i specialitatea mea. Mai bine să discuți cu oncologul ei, Tziporah Ganz. Pagerul începu să-i sune și el citi cu voce tare mesajul. — Paramedicii serviciului de ambulanța Beverly Hills... mi se aduce un infarct în câteva minute… trebuie să mă duc și să-ncerc să salvez pe cineva, Alex. M-a condus afară, însoțindu-mă dincolo de ușile de sticlă, iar eu i-am mulțumit pentru timpul acordat. — Măcar să-ți fi fost de folos cu ceva. Eu sunt convins că toată această melodramă se va sparge ca un balonaș de săpun. Cu mișcări circulare, își dezmorți umerii și adăugă: — Credeam că tu și Micuțul v-ați blocat la tribunal pentru tot restul secolului. — Cazul a fost închis azi-dimineață. Acuzata s-a declarat vinovată, spre surprinderea tuturor. Pagerul începu iar să-i piuie. — Poate-i chiar înălțimea Sa, dându-mi vestea cea bună… ba nu, sunt tot cei de la ambulanță… pacient bărbat, optzeci și șase de ani, puls sub nivelul mării… măcar a avut parte de-o viață de om până la capăt. 18
Își băgă pagerul la loc în buzunar. — Nu că ar mai face cineva asemenea judecăți de valoare, bineînțeles. — Bineînțeles. Ne-am strâns mâinile din nou. — Principalul „lucru îngrozitor” este dispariția lui Patty, spuse el. Sunt convins că până la urmă totul se va reduce la starea de stres a Tanyei. Iar tu ai s-o ajuți să facă față situației. Chiar când mă întorceam să plec, el a mai spus: — Patty a fost o asistentă formidabilă. Ar fi trebuit să vină măcar la câteva dintre petrecerile acelea.
19
CAPITOLUL 3 CASA MEA E AȘEZATĂ SUS, deasupra Bulevardului Beverly Glen, albă și cu contururi precise, ca o cicatrice palidă în vegetația verde a dealului. Uneori, în timp ce mă apropii, îmi pare un loc străin, croit după gustul cuiva cu sensibilități glaciale, înăuntru, casa e toată pereți înalți, ferestre largi, pardoseli din gresie, și mobilă cu tapițerie moale la atingere, care să mai îndulcească muchiile drepte. O tăcere asertivă pe care pot s-o suport, acum, fiindcă Robin sa întors. Săptămâna asta a fost plecată la o reuniune a lutierilor, în Healdsburg, ca să prezinte două ghitare și o mandolină. Dacă nu era procesul, poate că m-aș fi dus și eu cu ea. Suntem iarăși împreună după două despărțiri, și se pare că începe să ne iasă bine. Când încep să mă gândesc la viitor, îmi pun singur stop. Adică terapie comportamental-cognitivă, dacă vreți să ne duelăm în neologisme. În afară de haine, cărți și creioanele ei de desen, adusese cu ea și un pui de buldog francez, cafeniu, de nici zece săptămâni, și-mi acordase mie onoarea de a-i da un nume. Cățelușa – căci era o „ea” – nu mai putea de bucurie în prezența străinilor, așa că am botezat-o Blanche 1. Acum are șase luni, e un ghemotoc lenevos cu pielea numai crețuri, burtica moale și botul turtit, și-și petrece aproape toată ziua dormind. Predecesorul ei, un terrier vărgat și arțăgos pe nume Spike, murise în pace la o vârstă înaintată. Eu fusesem cel care-l salvase de la o soartă crudă și-l adusesem acasă, dar el o alesese pe Robin drept obiect al
Aluzie la personajul Blanche DuBois din piesa Un tramvai numit dorință a dramaturgului american Tennessee Williams (n.t.). 1
20
adorației lui. Blanche, deocamdată, nu făcea discriminare. Milo, când a văzut-o prima dată, a zis: — Despre animalul ăsta aproape că ai putea spune că e într-un fel simpatic. Blanche a scos un fel de mic mârâit drăgăstos, și-a frecat căpățâna turtită de glezna lui și-și răsfrânse buzele. — Chiar îmi zâmbește sau doar se pregătește să râgâie? — Zâmbește, am zis eu. Așa face ea. El îngenunche pe podea și se uită mai atent. Blanche îi linse mâna și se dădu mai aproape, așteptând să fie mângâiată. — E din aceeași rasă ca Spike? La care eu am răspuns: — Gândește-te la tine și la Robin. Niciun lătrat de întâmpinare când am trecut prin bucătărie și am intrat în spălătorie. Blanche moțăia în coșul ei, cu ușa deschisă. Salutul meu șoptit – „Bună ziua, drăguțo!” – a făcut-o să deschidă un singur ochi mare și cafeniu. Ciotul rahitic care le servește drept coadă buldogilor francezi începu să se agite frenetic, dar restul corpului îi rămase inert. — Hei, frumoasa din pădurea adormită! Își ridică și pleoapa cealaltă, căscă, își cântări cu grijă variantele. Într-un final, tropoti afară din coș și se scutură de ultimele rămășițe ale somnului. Am luat-o pe sus și am dus-o în bucătărie. Spike s-ar fi repezit imediat la ciozvârta de ficat pe care i-am oferit-o și-ar fi înfulecat-o din doi timpi și trei mișcări. Blanche mi-a dat voie să i-o țin în dreptul botului, în timp ce ea ronțăia delicat. Am cărat-o până în dormitor și am așezat-o pe un fotoliu. Oftă și-și reluă moțăiala. — Asta pentru că sunt un tip atât de fascinant. Am căutat în debara după fișa Tanyei Bigelow, am găsit-o pe fundul unui sertar și-am scanat-o rapid cu privirea. Tratamentul inițial la vârsta de șapte ani, cu o revenire după trei ani. 21
Nimic relevant în notițele mele. Nicio surpriză. La și douăzeci și cinci s-a auzit soneria. O fătucă blondă cu ten curat, într-o cămașă albă, sobră, și blugi frumos călcați, stătea în fața ușii de la intrare. — Arătați neschimbat, domnule doctor Delaware. Copilul subdezvoltat se metamorfozase într-o tânără femeie minionă. Mi-am scormonit creierii după frânturi de amintiri, am dibuit câteva: aceeași față triunghiulară, bărbia pătrată, ochii verzi-căprui. Buzele tremurătoare. M-am întrebat dacă aș fi recunoscut-o de pe stradă. — Tu te-ai schimbat ceva, am spus și i-am făcut semn să intre. — Sper din tot sufletul că da, îmi răspunse ea. Data trecută eram aproape-n scutece. Antropologii zic că oamenii blonzi sunt atrăgători fiindcă extrem de puțini copii cu părul cânepiu rămân așa în timp, deci blondul reprezintă tinerețea. Zulufii bătând în galben ai Tanyei deveniseră bucle de culoarea mierii. Își purta părul lung, adunat la spate într-un coc spre creștet, fixat cu agrafe în formă de bețișoare negre. Niciun fel de asemănare cu Patty. De ce-ar fi semănat cu ea? Am pornit-o împreună pe coridor. În timp ce ne apropiam de cabinetul meu, Blanche păși afară din dormitor. Se scutură, căscă, tropoti mărunt spre noi. Am luat-o în brațe din mers. — Asta este o diferență, spuse Tanya. Data trecută naveați în dotare alte animale vii decât peștii aceia senzaționali. — Și-acum sunt tot acolo. Întinse mâna să mângâie cățelul, se răzgândi. — O cheamă Blanche. A depășit cu mult stadiul de „prietenoasă”, e de-a dreptul gregară. Tanya întinse cu prudență un deget. — Bună, drăguțo. 22
Un fior cățelesc traversă ca pe-o gelatină trupușorul dolofan al lui Blanche. Nasul negru și umed adulmecă în direcția Tanyei. Buzele cărnoase se răsfrânseră în afară. — Antropomorfizez eu, domnule doctor, sau chiar zâmbește?! — Nu antropomorfizezi deloc. Zâmbește. — Ce drăguț! — Am s-o pun la loc în coșul ei, ca să putem începe. — O țineți într-un coș? Trebuie neapărat? — O face să se simtă mai în siguranță. Nu părea prea convinsă. — Gândește-te la un bebeluș pe care-l ții într-un pătuț cu gratii, în loc să-l lași să se rostogolească pe jos, am spus eu. — Bănuiesc că aveți dreptate, dar n-o goniți din cauza mea. Îmi plac foarte mult câinii. Întinse mâna și-o frecă pe Blanche pe cap. — Vrei s-o ții în brațe? — Ăăă… dacă pe ea n-o deranjează… Blanche se lăsă transferată fără să clipească măcar. Cineva ar trebui să-i studieze biochimia cerebrală și s-o vândă la pachet. — Ce călduță e… Hei, dulceață mică! Ce rasă e, mops? — Buldog francez. Dacă simți că e prea grea… — Nu vă faceți griji, sunt mai puternică decât par. Ne-am instalat comod în două fotolii așezate față în față. — Piele moale, confortabilă, spuse ea, trecându-și degetele peste suportul pentru brațe. La fel ca data trecută… Uitându-se în jos spre Blanche: — O țin cum trebuie? — O ții perfect. Aruncă o privire prin cameră. — Aici nu s-a schimbat nimic, dar restul casei e complet altfel. Altădată era mai mică. Și parcă era placată cu lemn pe dinafară, nu? La început credeam că am greșit adresa. 23
— Am refăcut toată casa în urmă cu câțiva ani. Un psihopat luase decizia în locul nostru, dând foc la tot ce aveam. — A ieșit o chestie foarte stilată, spuse Tanya. — Mulțumesc. — Deci, iată-mă. — Mă bucur să te revăd, Tanya. — Și eu la fel. Și uitându-se în jur: — Vă gândiți probabil că ar trebui să vorbesc despre moartea mamei mele. — Dacă vrei. — Nu vreau, de fapt, domnule doctor. Nu sunt în fază de negare, să știți, chiar a fost un coșmar oribil, niciodată n-am crezut că voi trece printr-o experiență atât de îngrozitoare. Dar îmi stăpânesc durerea așa cum ar fi de așteptat în mod normal… Dumneavoastră asta vi se pare că sună a negare? — Tu poți să apreciezi cel mai bine acest lucru, Tanya. — Păi, eu cred că fac față, de fapt. Nu-mi reprim sentimentele. Dimpotrivă, plâng. O, Doamne, plâng destul. În continuare mă trezesc dimineața cu sentimentul că urmează s-o văd, dar… Ochii i se umeziră. — N-a trecut prea mult timp, am spus eu. — Uneori, mi se pare că a fost ieri. Alteori, am senzația că a trecut o eternitate, de când s-a dus… Am bănuit că e bolnavă înaintea ei. — Nu se simțea bine? — Pur și simplu n-a fost în apele ei, timp de vreo două săptămâni. Același lucru pe care-l spusese și Rick. — Nu că asta ar fi oprit-o să facă ture duble la spital, să gătească și să aibă grijă de toate în casă, dar și-a pierdut pofta de mâncare și a început să slăbească. Când i-am atras atenția, mi-a zis să nu mă plâng, poate că în sfârșit ajungea 24
și ea să fie subțirică. Dar tocmai asta era problema! Mami nu reușea niciodată să piardă în greutate, oricât de mult s-ar fi străduit. Sunt studentă la premedical, știam destulă biochimie încât să mă întreb dacă nu cumva are diabet. Întro seară, când abia dacă se atinsese de mâncare, i-am atras atenția la ce se întâmplă. A zis că-i doar un semn de menopauză, nimic serios. Dar ea începuse să intre la menopauză cu doi ani în urmă, iar femeile de regulă se îngrașă, nu slăbesc. I-am semnalat chestia asta, dar ea nici n-a vrut să mă bage în seamă. Până la urmă, o săptămână mai târziu, a fost obligată să-și facă un control. — Obligată de ce? — Domnul doctor Silverman a observat că i s-au îngălbenit ochii și a insistat să se controleze. Dar chiar înainte de asta, înainte ca ea să fie de acord s-o vadă un doctor, i-au luat sânge pentru analize la urgențe. Când a văzut rezultatele, doctorul Silverman a băgat-o imediat la tomograf. Tumoarea se vedea exact în mijlocul pancreasului și avea metastaze la ficat, la stomac și la intestine. Starea ei s-a deteriorat rapid. Uneori mă întreb dacă nu cumva șocul de a ști a făcut-o să-și piardă orice dorință de-a lupta. Sau poate așa a fost cursul natural al bolii. Stătea cu spatele drept, fără să plângă. Mângâind-o alene pe Blanche. Cineva care n-o cunoștea ar fi putut crede că e detașată. — Cât timp a fost bolnavă? am întrebat eu. — Din ziua în care a fost diagnosticată, douăzeci și cinci de zile. Majoritatea le-a petrecut în spital, era prea slăbită ca să poată rezista acasă. La început, și-a dat toată silința să facă pe nărăvașa: se văita că tava de mâncare nu-i este luată suficient de prompt, bombănea că asistentele din echipele mobile nu pot face o treabă la fel de bună ca asistentele repartizate pe secții, fiindcă nu există continuitate în îngrijire. La fiecare schimb de tură, ținea morțiș să-și vadă fișa, să verifice de două ori dacă i se notaseră corect funcțiile 25
vitale. Bănuiesc că o făcea să se simtă stăpână pe situație. Mami a avut dintotdeauna chestia asta, să țină lucrurile sub control. V-a povestit vreodată despre copilăria ei? — Un pic. — Suficient cât să știți ce i s-a întâmplat în New Mexico? Am dat din cap că da. Mânuțe care se încleștează. — E un miracol cum de-a ieșit un om atât de bun din ea. — A fost o persoană extraordinară. — A fost o persoană incredibilă! Studiind o gravură de pe peretele din stânga: — În prima săptămână de spital, s-a purtat absolut tiranic. Pe urmă, se simțea mult prea rău ca să se mai certe, în cea mai mare parte a timpului dormea și citea gunoaiele alea cu cancanuri… așa le zicea ea revistelor despre celebrități. Atunci mi-am dat seama că e într-adevăr rău de tot. Își supse buzele, apoi continuă: — Us, People, Star, OK! Mereu le lua în derâdere când mă vedea venind cu ele, pentru un pic de lectură la sfârșit de săptămână. Nu sunt vreo fană înnebunită după vedete, dar îmi petrec cincisprezece ore pe săptămână lucrând cu jumătate de normă la biblioteca universității, ca să-mi plătesc taxele de studii pentru colegiul premedical, așa că nu văd de ce nu m-aș bucura, printre picături, de-un pic de plăcere vinovată. Mamei mele îi plăcea teribil să mă ia peste picior pe chestia asta. Ideea ei despre distracție consta în cărți despre investiții, pagina financiară a ziarelor și revistele ei medicale. În sinea ei, era o intelectuală. Oamenii aveau tendința s-o subestimeze. — O gravă eroare de judecată, am spus eu. Ea o dezmierdă iar pe Blanche. — Adevărat, dar impresia pe care o dădea, de „fată simplă de la țară”, putea uneori să fie în dezavantajul ei. Mi-a spus că, înainte să-l cunoască pe domnul doctor Silverman, niciodată n-a obținut de la șefii ei ceea ce merita pe drept. El 26
a apreciat-o, a avut grijă să fie promovată corect… în fine, cred că vă puteți da seama că mă ocup conștient să fac față pierderii suferite. Nu-mi reprim sentimentele. Dimpotrivă, mă forțez să-mi amintesc tot ce pot. Ca atunci când ți-a intrat o așchie în carne și trebuie să scobești adânc. Am încuviințat din cap. — Uneori, spuse ea, mă apucă spaima, plâng până nu mai pot și sunt mult prea obosită ca să mai simt ceva. Noaptea e cel mai rău. Visez non-stop. Ceea ce e normal, nu? — Vise în care apare și ea? — E mai mult decât atât. Stă acolo. Îmi vorbește. Îi văd buzele cum se mișcă, aud sunete, dar nu-i deslușesc vorbele, e teribil de frustrant… Uneori îi simt mirosul! La fel cum mirosea ea întotdeauna după tura de noapte, a pastă de dinți și a pudră de talc, exact ca în realitate… Pe urmă mă trezesc și văd că nu e acolo și am un sentiment covârșitor de dezamăgire. Dar știu că-i normal. Am citit mai multe cărți despre durerea prin pierdere. Îmi recită vreo șase titluri. Pe patru le știam. Două erau bune. — Le-am găsit pe Internet, le-am ales pe cele care aveau cele mai bune reacții din partea cititorilor. — Știu, trebuie pur și simplu să trec prin toate astea. Dar lucrul pentru care am realmente nevoie de ajutor… și vă rog să mă iertați, dar nici măcar nu-s convinsă că sunteți persoana potrivită cu care să discut despre asta… Obrajii i se îmbujorară ușor. — Mă gândeam să discut cu domnul doctor Silverman… Am venit la dumneavoastră fiindcă mami vă respecta foarte mult. Și eu la fel, bineînțeles. Dumneavoastră m-ați ajutat… Își strânse iarăși buzele. Pocnindu-și unghia de la degetul mare cu unghia celuilalt. Apoi surâzând în direcția mea: — N-aveți voie să vă supărați pe mine, nu-i așa? — Ce motiv aș avea să mă supăr? — Dacă n-am fost în totalitate sinceră… OK, haideți să vă 27
spun de-a dreptul. Adevăratul motiv pentru care mă aflu aici este pentru că dumneavoastră lucrați cu polițistul acela: persoana specială din viața doctorului Silverman. M-aș fi dus direct la domnul Silverman, dar nu pot spune că l-aș cunoaște chiar atât de bine, pe când dumneavoastră ați fost terapeutul meu, deci pot să vă spun orice. — Nu-i așa? zise ea, respirând adânc. — Vrei să te pun în legătură cu inspectorul Sturgis. — Dacă dumneavoastră credeți că mă poate ajuta. — Cu ce? — Să facă investigații, spuse ea. Să afle ce s-a întâmplat, exact. — Acel lucru îngrozitor pe care ți l-a mărturisit mama ta. — N-a fost atât o mărturisire, cât… Se simțea o voință nestrămutată în vocea ei, domnule doctor! Voință și hotărâre. Exact așa cum devenea mama, atunci când apărea o problemă care trebuia rezolvată. Credeți că vorbesc prostii, că ea era prea bolnavă ca să-și dea seama ce spune, creierul nui mai funcționa ca lumea. Dar chiar așa bolnavă cum era, se vedea clar că vrea ca eu să mă concentrez. — La lucrul acela îngrozitor. Clipi des: — Mă ustură ochii. Aveți un șervețel, vă rog? Ștergându-și pleoapele, expiră lung aerul din piept. Buzele lăsate în jos ale lui Blanche tremurară în timp ce Tanya își coborî privirea spre ea. — Mi se pare mie, sau m-a imitat?! — Gândește-te că-i empatie. — Uau! Cățelușa perfectă pentru un psiholog. Un surâs neașteptat. — Când o să-și ia și ea licența în psihologie? — Încearcă tu s-o convingi, am spus eu. Ea vrea să fie avocată. După ce se opri din râs, Tanya spuse: — Ce-a fost asta? Ușurare prin amuzament? 28
— Gândește-te că-i un fel de pauză de respirație. — Da, bine… deci pot să vă spun exact ce s-a întâmplat? Nu pentru asta mă plătește lumea? Am spus: — Te ascult.
29
Capitolul 4 ÎN A DOUA SĂPTĂMÂNĂ, totul s-a concentrat pe durere, spuse ea. Adică toată lumea se ocupa de asta, mai puțin mami. — Preocuparea ei fiind… — Să rezolve chestii. Cum spunea ea: să pună lucrurile la rând. La început, eu m-am supărat. Aș fi vrut să am grijă de ea și să-i spun cât de mult o iubesc, dar când am început să fac asta, ea m-a întrerupt. „Hai să vorbim despre viitorul tău.” Abia reușea să vorbească, încet, și suflând greu, iar eu nu mă puteam gândi decât că va fi un viitor fără ea. — Poate că voia să-și distragă atenția de la durere. Mușchii din jurul ochilor ei tremurară scurt. — Doctorul Michelle, anestezistul, îi pusese o perfuzie permanentă cu morfină. Ideea era să-i asigure un flux constant de anestezic, astfel încât ea să nu sufere decât un minimum de disconfort posibil. În majoritatea timpului, mama închidea perfuzia. L-am auzit din întâmplare pe doctorul Michelle spunându-i unei asistente că precis suferă îngrozitor, dar el n-are ce-i face. Țineți minte cât de cumplit de încăpățânată putea să fie? — Avea opinii foarte categorice. — Să pună lucrurile în ordine. Ea dicta și eu trebuia să iau notițe, așa de multe amănunte erau. Parcă eram la școală. — Ce fel de amănunte? — Financiare. Siguranța financiară era un lucru foarte important pentru ea. Mi-a spus că îmi deschisese un fond de investiții sub tutelă, când aveam patru ani. Credea că eu nam habar, dar o auzisem de destule ori discutând cu brokerul ei la telefon. M-am prefăcut uimită. Mai erau și două asigurări de viață, la care mă trecuse pe mine unic beneficiar. Era mândră că-și plătise în întregime ratele la casă și că n-avea datorii, deci cu salariul meu și cu investițiile 30
ei, voi putea să plătesc impozitele pe proprietate și toate facturile curente. M-a pus să-mi vând mașina – practic mi-a spus și cât ar trebui să iau pe ea – și mi-a zis s-o păstrez pe-a ei, pentru că era mai nouă, deci va costa mai puțin, în timp, ca s-o întrețin. Mi-a spus exact, până la ultimul dolar, cam cât de mult aș putea să cheltuiesc pe lună, și să încerc să mă descurc cu mai puțin, dacă se poate, dar cu condiția ca întotdeauna să fiu bine îmbrăcată, fiindcă aparențele contează. Pe urmă mai erau și toate numerele de telefon utile: brokerul, avocatul, contabilul, instalatorul, electricianul. Deja luase legătura cu toți, știau că urmează să-i caut. De-acum trebuia să-mi iau existența în propriile mâini, și ea se aștepta ca eu să fiu suficient de matură încât să fac față. Când a ajuns la partea despre cum să-i vând hainele la un talcioc de duminică sau pe „ebay”, eu am început să plâng și am implorat-o să se oprească. — Și te-a ascultat? am întrebat eu. — Lacrimile au funcționat întotdeauna la mami. Chestie de care am profitat din plin, când eram mică. — Trebuie să te fi copleșit, toată acea discuție despre viitorul tău. — O ținea langa cu impozitele pe proprietate, în timp ce singurul lucru la care mă puteam gândi eu era: „Nu peste multă vreme, ea nici măcar n-o să mai existe.” O făcea să se simtă încă puternică, domnule doctor, dar n-a fost deloc ușor. A trebuit să recit ca un papagal tot ce-mi spusese, de parcă eram la un concurs de cine știe câștigă. — Conștiința faptului că tu înțelegi situația a fost o ușurare pentru ea. — Sper. Nu-mi doresc decât să fi putut petrece un pic mai mult timp împreună… asta-i o dorință egoistă, știu, important este să te concentrezi pe persoana care suferă, nu? Chestia asta suna ca un citat dintr-o carte. — Desigur. Își trecu un braț peste piept, prizându-și umărul cu mâna, 31
ținând-o pe cealaltă peste Blanche. Cățelușa începu să-i lingă mâna. Tanya începu să plângă. Desfăcându-și cocul, își eliberă coama de păr blond, o scutură cu putere, apoi o strânse iar la spate și înfipse agrafele-bețișoare la loc. — Bine, spuse ea, am să trec direct la subiect. Era vineri seară. Am ajuns la spital mai târziu decât de obicei, pentru că aveam laborator de chimie organică a doua zi și o mulțime de chestii de studiat. Mami părea atât de slăbită, încât nici nu-mi venea să cred, cât se schimbase față de dimineață. Avea ochii închiși, pielea îi căpătase o paloare cenușiuverzuie, și mâinile îi arătau ca niște vreascuri uscate. În jurul ei pe pat erau împrăștiate toate revistele alea de cancanuri, ziceai că mai are puțin și-o să fie înghițită de-o mare de hârtie. Am început să le adun. Ea a deschis ochii și a murmurat ceva, dar n-am înțeles ce spune, așa că mi-am apropiat urechea de gura ei. Sucind și răsucind o agrafă-bețișor. — În primul moment, nu-i puteam auzi nici măcar răsuflarea, și m-am tras înapoi, panicată. Dar ea se uita direct în sus, la mine, perfect conștientă, cu ochii strălucind. Vă amintiți ce ochi avea? Cât de întunecați și de ageri erau? Exact așa erau și atunci, domnule doctor… Cu privirea concentrată, uitându-se în sus la mine, și mișca din buze, dar avea gura atât de uscată, încât nu putea scoate niciun sunet. Am udat un prosop, ea și-a țuguiat buzele, eu m-am aplecat spre ea și mi-a atins obrazul cu ele. Pe urmă a reușit, nu știu cum, să-și împingă mai sus capul, ca să fie mai aproape, așa că și eu m-am aplecat mai mult spre ea. Mi-a pus o mână pe după gât și a apăsat. Îi simțeam tubul de la perfuzie gâdilându-mă în spatele urechii. Tanya își feri privirea. — Trebuie să mă ridic și să mă plimb puțin. Punând-o pe Blanche jos pe podea, se sculă în picioare. Blanche tropoti mărunt spre mine și mi se instală în poală. 32
Tanya traversă încăperea de două ori, apoi se întoarse spre fotoliul ei, dar rămase în picioare. O șuviță de păr i se desprinse din legătura de la spate, căzându-i peste unul din ochi. Pieptul i se ridică într-un suspin. — Avea răsuflarea rece ca gheața. A început iar să vorbească, rostind cu greu cuvintele. Prima dată a spus: „Am făcut un mare rău”. Apoi a repetat. I-am spus că ea n-ar putea niciodată să facă vreun lucru rău. A scos un sâsâit atât de puternic, încât m-a durut timpanul, a zis: „Un lucru îngrozitor, scumpo”, și am simțit cum îi tremură mușchii feței. Trăgându-se cu degetele de colțul ochilor, dându-le drumul, inspirând adânc aer în piept. — Asta e partea de care nu v-am pomenit nimic la telefon. A spus: „L-am omorât. Era prea aproape. Să știi asta. Să știi”. Nici acum nu reușesc să-mi dau seama ce-a vrut să spună. Nu exista niciun bărbat în viața ei personală, deci nu putea să se refere la cineva apropiat în sensul de „iubit”. Singura alternativă care-mi vine mie în cap este sensul literal. Adică se referea la cineva care să locuiască în apropiere de noi. Miam stors creierii, încercând să-mi amintesc dacă vreun vecin de-al nostru a murit într-un mod mai ciudat, dar nu-mi vine în minte nimeni. Chiar înainte să ajung la dumneavoastră prima dată, noi două locuiam în Hollywood, și-mi amintesc că mereu auzeam sirene și din când în când ne mai trezeam cu câte-un bețiv care ne bătea la ușă, dar asta-i tot. Oricum n-aș putea crede niciodată că ar fi putut să facă rău cuiva în mod deliberat. Se așeză la loc în fotoliu. — Nu știi ce să crezi, am spus eu. — Dumneavoastră credeți că-i aiureală fără cap și fără coadă. Și eu am crezut la fel. Am rezistat tentației de-a căuta o explicație. Dar nu mi-o pot scoate din cap. Nu din cauza pornirilor mele. Ci pentru că mama voia ca eu să aflu adevărul. Asta a vrut să spună, când a zis: „Să știi asta.” Era important pentru ea ca eu să înțeleg, pentru că toată săptămâna aceea se ocupase să-mi pună la rând viitorul, iar 33
chestia asta făcea parte din el. N-am spus nimic. — Poate că este o nebunie. Dar măcar atâta lucru pot să fac și eu, să verific. De-aia mă gândeam că poate inspectorul Sturgis ar fi dispus să dea o căutare prin baza de date o poliției, pentru locurile unde am stat noi, și să vadă dacă s-a întâmplat ceva prin apropiere… Fără să afle nimic deosebit, și atunci am putea pune punct. Ce ți-e și cu copiii erei cibernetice. I-am spus: — Sistemul computerizat al Departamentului de Poliție Los Angeles e cam primitiv, dar o să încerc. Înainte de-a ajunge însă acolo, cred că ar trebui să te gândești dacă… — Dacă sunt pregătită să aflu ceva oribil. Răspunsul este nu, nu prea, dar nu cred că mami chiar a ucis pe cineva. Ar fi total absurd. După părerea mea, în cel mai rău caz s-a trezit implicată în vreun soi de accident de care s-a considerat vinovată și voia să se asigure că nu se va răsfrânge în viitor asupra mea. Ceva gen pretenții de despăgubire. Voia să se asigure că sunt pregătită. Se îndreptă de spate, începu să se joace cu părul, apucă o șuviță lungă și deasă, folosind-o ca să-și acopere ochii, o lăsă să cadă. Am întrebat-o: — După ce ți-a spus toate astea, tu ce i-ai răspuns? — Nimic, pentru că adormise. De parcă-și descărcase sufletul de-o povară și acum putea în sfârșit să se odihnească. Pentru prima dată de când se internase în spital, părea împăcată cu sine. Am stat lângă ea o vreme. Asistenta a venit, i-a verificat funcțiile vitale, a dat iarăși drumul la perfuzia cu morfină și mi-a zis că o să doarmă timp de cel puțin șase ore, deci pot să plec și să revin mai târziu. M-am mai învârtit puțin pe-acolo, dar în final am plecat acasă, fiindcă aveam de învățat pentru un test. Una dintre mâini apucă strâns rezemătoarea fotoliului. — Telefonul a sunat la trei dimineața. Mama murise în somn. 34
— Îmi pare rău, Tanya. — Au zis că nu s-a chinuit. Mi-ar plăcea să cred că a murit în pace pentru că a putut să spună ce-avea pe suflet, atunci, ultima dată. Simt nevoia să-i cinstesc amintirea ducând lucrurile până la capăt. De când a murit, îmi tot repet în cap vorbele ei, în fiecare zi. „Lucru îngrozitor.” „L-am omorât, era prea aproape.” Uneori îmi sună ridicol, ca o scenă din alea stupide cum se făceau în filmele de altădată: cineva spune „ucigașul este…”, după care cade brusc și închide ochii! Dar știu sigur că mama nu și-ar fi consumat tot timpul și energia care-i mai rămăseseră, dacă n-ar fi fost important. Veți discuta cu inspectorul Sturgis? — Bineînțeles. — Poate că dacă-i spuneți cum era mami, n-o să-și închipuie că sunt nebună de legat. Îmi pare așa de bine că am venit la dumneavoastră! Sunteți cel mai în măsură să înțelegeți de ce era mai mult decât cea mai bună mamă din lume. Nu m-a purtat în pântecul ei, și când Lydia m-a lăsat baltă, i-ar fi fost ușor să se scape și ea de mine, și să-și trăiască liniștită viața mai departe. În loc de asta, ea mi-a dat mie o viață. — Dar și tu ai dat un sens nou vieții ei. — Sper. — Se vedea de la o poștă cât de mândră era de tine, Tanya. — Nu se poate pune semnul egal, domnule doctor. Fără ea, eu n-aș fi fost nimic. Aruncă o privire pe ceasul de la mână. — Mai avem timp, am spus eu. — Cam asta a fost tot despre ce voiam să vorbesc. Se ridică iar în picioare. Scoase din poșetă un plic alb, lung, pe care-l adusese pentru mine. P.L. Bigelow scris cu litere în relief pe partea din spate și o adresă de pe Canfield Avenue. Înăuntru era o foaie de hârtie împăturită perfect în trei. Listă cu litere de tipar, centrată. Alte patru adrese, fiecare însoțită de explicațiile Tanyei, scrise de mână: 35
Cherokee Avenue, Hollywood. Am stat acolo patru ani, de când aveam trei ani și până am împlinit șapte. Hudson Avenue, Hancock Park. Doi ani, de când aveam șapte și până pe la nouă ani sau cam așa ceva. Fourth Street, districtul Wilshire. Un an, între nouă și zece ani. Culver Boulevard, Culver City. Doi ani, de la vârsta de zece ani și până la doisprezece, după care am cumpărat duplexul. Construise coordonatele de timp pe baza propriei vârste. Jucându-se de-a adulta, dar agățându-se în continuare de viziunea despre lume centrată pe sine însuși a unei adolescente. I-am spus: — Poate că a fost relativ recent ceea ce s-a întâmplat. Prefăcându-mă că sunt convins. — La Canfield? Nu, a fost numai liniște și pace acolo. Și eram destul de mare atunci când ne-am mutat, mi-aș fi dat seama, dacă s-ar fi întâmplat ceva prin vecini. Apropo, renunț la orice fel de pretenții de confidențialitate, deci sunteți liber să-i spuneți inspectorului Sturgis orice doriți. Poftim, am pus în scris chestia asta. Din poșetă își făcu apariția încă o foaie de hârtie îndoită, cu muchiile tăioase ca lama. Declarație de renunțare la confidențialitate, scrisă de mână, în exprimarea bombastică a diletantului care vrea să imite jargonul avocățesc. Pe urmă un cec, pe suma cu reducere de onorariu încasată de mine de la mama ei în urmă cu zece ani. Douăzeci la sută din cât încasez astăzi. — E bine așa? — Absolut. O luă spre ușă. — Mulțumesc frumos, domnule doctor Delaware. — Mama ta ți-a pomenit vreodată de vreun caz de malpraxis, la spital? 36
— Nu. De ce? — Secția de urgențe este o unitate medicală cu risc ridicat. Dacă un pacient de care se îngrijea ea a murit și ea s-a simțit răspunzătoare? — E cu totul exclus ca ea să fi greșit în asemenea hal cu cineva, încât să-i provoace moartea. Știa mai multă medicină decât unii dintre doctori. — Procesele nu se bazează întotdeauna pe adevăr, am spus eu. Într-o situație de spitalizare, avocații se reped uneori la oricine a clipit în direcția pacientului. Ea se rezemă de ușă. — Malpraxis. Doamne Dumnezeule, cum de nu mi-a dat prin cap?! Poate că există deja un proces pus în mișcare, pe sume exorbitante, și ea s-a temut că se va găsi cineva să-mi confiște banii din fondul de studii. Sau casa. Voia să-mi spună mai multe, dar nu mai avea suficientă energie… sunteți genial, domnule doctor Delaware! — N-a fost decât o sugestie… — Dar una genială! Parcimonie științifică, parcă așa-i zice, nu? Caută explicația cea mai simplă. Nu pot crede că nu mam gândit și eu la asta. — Ai avut destule pe cap în ultima vreme. Am să-l sun chiar acum pe domnul Silverman. Am telefonat la secția de urgențe. Rick era în operație. — O să mă sune el înapoi. Dacă există vreo informație pentru tine, îți promit că am să-ți dau de știre imediat. — Vă mulțumesc foarte mult, domnule doctor… Să nu mio luați în nume de rău, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar putem fi siguri că domnul Silverman ne va spune adevărul? Poate că avocații lui l-au avertizat să nu discute… Ah, pardon, scuze, asta-i o tâmpenie, încep să fiu paranoică. — Tot mai vrei să-l pun în temă pe inspectorul Sturgis? — Doar dacă domnul Silverman spune că n-a existat nicio acuzație de malpraxis în ce-o privește pe mama, deși am impresia că dumneavoastră deja v-ați făcut o idee. Mama 37
spunea mereu că sunteți genial. Cu zece ani în urmă, tratamentul pe care i-l aplicasem fusese oricum altfel decât genial. Am zâmbit și am condus-o până la mașină. Înainte ca ea să urce la volan, am întrebat-o: — După ce rezolvăm chestia asta, n-ai vrea să mai vii la vreo două ședințe de terapie? — Ca să facem ce? — Aș vrea să aflu mai multe despre condițiile tale de viață și pe cine te poți baza pentru sprijin. — Condițiile mele de viață nu s-au schimbat. Creditul pentru duplex a fost achitat în întregime, iar chiriașii din apartamentul de la parter sunt un cuplu de oameni tineri foarte drăguți, Friedman îi cheamă. Chiria lor acoperă cheltuielile curente de întreținere plus reparații neprevăzute. Acum sunt în Israel, pe perioada concediului sabatic al domnului Friedman, dar mi-au plătit în avans chiria pe un an și au de gând să se întoarcă. Asigurarea și investițiile făcute de mami îmi vor ajunge să trăiesc până ce-mi termin studiile universitare. Dacă ajung la o facultate privată de medicină, s-ar putea să fie nevoie să fac ceva împrumuturi. Dar medicii câștigă bine, am să le dau înapoi. Colegii de școală mă susțin, suntem un grup de amici, toți la colegiul premedical, și ne înțelegem foarte bine, sunt niște prieteni adevărați. — Sună bine, dar m-aș simți mai confortabil, totuși, dacă ai fi de acord să nu refuzi ideea de-a mai veni să discutăm. — Am să vin, domnule doctor, promit. Doar să termin întâi cu examenele. Zâmbi, apoi continuă: — Nu vă faceți griji, n-am niciuna din vechile mele probleme. Apreciez că vă gândiți la mine și-mi vreți binele. Mama spunea mereu că pentru dumneavoastră e mai mult decât o simplă datorie profesională. Mi-a spus că ar trebui să fiu atentă și să vă urmăresc cum procedați, ca să învăț ce 38
înseamnă grija față de pacienți. — Câți ani aveai când ți-a spus asta? — A fost… chiar înainte să vin a doua oară la dumneavoastră, tocmai ne mutasem în Culver City… deci aveam vreo zece ani. — La zece ani știai deja că vrei să faci medicina? — Dintotdeauna mi-am dorit să fiu doctoriță. Apoi adăugă: — Credeți în Viața de Apoi? — E un concept care-ți alină suferința. — Cu alte cuvinte, nu credeți în el? — Depinde în ce zi m-ai prins. Prin cap îmi trecură cu viteza fulgerului imagini despre părinții mei. Tata, cu nasul lui roșu, în raiul bețivanilor. Existau oare proceduri celeste stabilite pentru comportamentul imprevizibil? Poate că mama putea în sfârșit să fie și ea fericită, instalată confortabil în copia paradisiacă a unui club de bridge. — Măcar sunteți sincer, spuse ea. Cred că și la mine e la fel. În general gândesc lucrurile în termenii logicii științifice, vreau să văd datele concrete. Dar în ultima vreme, constat că am început să cred în lumea spiritului, pentru că așa o simt alături de mine. Nu tot timpul, doar câteodată, când sunt singură. Fac una, alta, și dintr-odată îi simt prezența. S-ar putea să nu fie decât nevoia mea emoțională, dar ziua în care chestia asta nu se mai întâmplă s-ar putea să fie și ziua în care am să vin la dumneavoastră pentru niște terapie adevărată.
39
CAPITOLUL 5 RICK SPUSE: — Nu, nimic de felul ăsta, acum sau în trecut. De fapt, avem o perioadă fastă, e liniște și pace dinspre șacali. Iar când le miroase a stârv și-ncep să se adune, de obicei nu se leagă de asistente. N-au niciun stimulent financiar. — Patty lucra și în alte părți? — De când sunt eu șeful ei, nu. Dacă voia un ban în plus, făcea ture duble. — Unde a lucrat înainte să vină la Cedars? — La Kaiser Sunset, dar n-a stat acolo decât un an. Poți să renunți la varianta cu malpraxisul, Alex. — Bine, mersi frumos. — Ce face Tanya? — Ținând cont de împrejurări, destul de bine. — Bine. Trebuie să fug. Mulțumesc că ai acceptat s-o vezi. Scurt și la obiect. Chirurgical. Exact ca atunci când o trimisese la mine prima dată. „Știu că nu prea faci multă psihoterapie, Alex, dar în cazul de față pare să fie vorba mai mult de-o consultație.” „Cine-i persoana care are nevoie de consultație?” „Cea mai bună asistentă medicală cu care am lucrat vreodată, Patty Bigelow. Acum câțiva ani, soră-sa i-a lăsat un copil pe cap și-a plecat la dracu-n praznic. Pe urmă a murit într-un accident de motocicletă și Patty a adoptat-o pe fetiță, care acum are șapte ani. Vrea să-ți pună câteva întrebări, în materie de atitudine a părintelui față de copil. Poți s-o primești?” „Sigur.” „Îți rămân recunoscător…” „Mai e ceva ce-ar trebui să știu?” „Despre ce?” „Despre Patty, despre fetiță.” 40
„N-am văzut-o decât în trecere pe cea mică. O dulceață. Patty e genul super-organizat. Poate chiar prea organizată, pentru un copil.” „O perfecționistă.” „Ai putea spune și așa. Se potrivește la fix, în secția mea de urgențe. Nu i-a fost deloc ușor să admită că are o problemă. Nici nu știu de ce m-a ales tocmai pe mine, ca să-mi spună.” „Are încredere în tine.” „Posibil… Am să-i dau numărul tău de telefon, acum trebuie să fug.” O oră mai târziu, Patty Bigelow mă sunase. — Bună ziua, domnule doctor. N-o să mă lungesc la telefon, fiindcă timpul dumitale costă bani și mie nu-mi place să profit de alții. Când ai o fereastră liberă? — Aș putea să te primesc astăzi la șase. — Nț, sunt de serviciu până la șapte, iar Tanya iese de la grădiniță la opt, deci astă-seară stau acasă. Mâine am zi liberă. — La zece dimineața îți convine? — Super, mulțam frumos. S-o aduc și pe Tanya? — Nu, hai să discutăm întâi numai noi doi. — Chiar speram să spui asta. Cât mă costă onorariul dumitale? I-am spus cât, adăugând că pe ea am s-o taxez numai jumătate. — Asta-i cu mult sub media pieței, a spus ea. Doctorul Silverman m-a asigurat că dumneata nu ești sub medie. Ne-am ciorovăit o vreme. Am avut câștig de cauză. Patty spusese: — De obicei, eu nu cedez, domnule doctor Delaware. S-ar putea să fii exact persoana potrivită pentru Tanya. În dimineața următoare, la ora nouă și patruzeci și două de minute, eram pe verandă, când un monovolum albastru trăsese pe dreapta în fața casei. Zgomotul motorului se 41
oprise, dar din mașină nu coborâse nimeni. La volan era o femeie cu păr castaniu, tuns scurt, uitânduse într-un carnet de cecuri. Când m-a văzut că mă apropii, la pus deoparte. — Doamna Bigelow? Prin fereastra coborâtă a portierei a ieșit o mână. Cu degetele lipite, cu unghiile tăiate scurt. — Patty. Am ajuns prea devreme, și n-am vrut să te deranjez. — Niciun deranj, poftim înăuntru. S-a dat jos din mașină, ținând în mână o servietă neagră. — Fișele medicale ale Tanyei. Ai un copiator? — Am, dar hai să vorbim mai întâi. — Cum vrei dumneata. A urcat scările la un pas în fața mea. Îi apreciam vârsta cam pe la patruzeci de ani. Scundă, cu ochii aproape negri și fața rotundă, purtând un pulover cu gât înalt, bleumarin, peste niște blugi cu croială clasică, comodă, și adidași albi imaculați. Hainele nu făceau nicio încercare să subțieze un trup plin și îndesat. Părul castaniu vrâstat cu alb era tuns scurt, într-un anti-stil cam tot atât de frivol ca o cheie franceză. Față nefardată, dar cu tenul curat, pielea trandafirie lucind de sănătate și neridată. Mirosea a șampon. Când am ajuns la scările spre verandă, ea a spus: — E chiar frumos pe-aici. — Este. Ne-am îndreptat spre biroul meu fără să mai facem conversație. La jumătatea drumului, ea s-a oprit să îndrepte un tablou de pe perete, cu vârful degetului. Dându-se ușor într-o parte, ca și cum s-ar fi ferit să nu fie văzută. Însă eu am observat, iar ea a zâmbit. — Scuze. — N-ai de ce să te scuzi, primesc orice mână de ajutor mi se oferă. — Ai grijă ce anume ceri, domnule doctor. 42
Și-a trecut rapid privirea peste diplomele mele înrămate și s-a așezat pe-o margine de scaun. — Mai văd vreo două atârnate șui. — Zonă seismică, am spus eu. Pământul își tot schimbă poziția. — Să știi că ai dreptate, stăm cu toții pe-un castron de piftie. N-ai încercat cu ceară de modelat? Pui un strop la mijloc, în partea de jos a ramei, pe dinăuntru, și dacă ai nevoie s-o dai jos de-acolo, poți să dezlipești ceara fără să lași urme pe perete. — Mulțumesc pentru sfat. Potrivind servieta în așa fel încât parte de sus să vină perpendicular pe un picior al scaunului, spuse: — Îmi dai voie? Ridicându-se înainte ca eu să am timp să-i răspund. Când reproducerile de pe perete atârnau drept, s-a întors să se așeze pe scaun și și-a încrucișat brațele în poală. O boare de roșeață piersicie îi desena doi bănuți pe umerii obrajilor. Pomeți înalți, unica trăsătură accentuată pe fața ei lată și netedă. — Scuze, din nou, dar pe bune mă scoate din minți. Să vorbesc despre Tanya sau despre mine? — De ce nu despre amândouă? — Vreo preferință în privința ordinii? — Povestește-mi cum îți vine, am spus. — Bine. În foarte puține vorbe, uite care-i povestea mea, ca s-o poți înțelege mai bine pe Tanya. Sora mea și cu mine am crescut la o fermă din apropiere de Galisteo, statul New Mexico. Ambii noștri părinți erau niște bețivi. Mama era bucătăreasa de la fermă, se pricepea să facă de mâncare, dar n-o interesau îndatoririle de mamă. Tatăl meu era administratorul și, când se îmbăta ca un porc, venea în camera noastră și ne făcea tot felul de chestii oribile, mie și surorii mele… Nu-i nevoie să intru în amănunte, nu-i așa? — Doar dacă vrei. 43
— Nu vreau. Ne-a afectat în mod diferit, pe mine și pe sora mea. Ea a început să-și facă de cap, umbla după bărbați, bea de stingea și lua absolut orice fel de drog pe care putea să pună mâna. Nu mai e, s-a dus, a pierit într-un accident de motocicletă. Respirase adânc, precipitat. — Eu m-am transformat într-o culme a cumințeniei. Noi două n-am fost nicicând foarte apropiate. După cum s-a dovedit în timp, bărbații nu mă interesează absolut deloc. La nicio oră. Și nici femeile, în caz că ești curios. — Întotdeauna sunt curios, dar nu mi-a trecut prin cap chestia asta. — Zău? Unii sunt de părere că arăt ca o lesbiană bărbătoasă. N-am comentat. — Plus că, din moment ce Richard, adică domnul doctor Silverman a fost cel care m-a trimis la dumneata, și având în vedere felul cum oamenii se pripesc să tragă concluzii, mi sar fi părut cumva de înțeles să mă crezi lesbiană. — Mă străduiesc din toate puterile să nu trag concluzii pripite. — Nu m-ar deranja să fiu lesbiană, dar nu sunt. Nu mă interesează absolut deloc partea de la brâu în jos a nici unei persoane. Dacă vrei neapărat o etichetă, ce-ai zice de „asexuală”? Conform cărților dumitale de psihologie, chestia asta mă face să fiu nebună? — Nicidecum. Încă un zâmbet numai de jumătate. — Probabil ai spus-o doar așa, fiindcă vrei să stabilești chestia aia, cum îi zice, parcă raport de comunicare. — Nu te interesează sexul. E dreptul tău. Până aici nu miai spus nimic care să denote nebunie. — Societatea consideră că e o ciudățenie. — Atunci n-o să lăsăm Societatea să intre în cabinetul meu. Zâmbise. 44
— Să trecem mai departe. Sora mea, Lydia, căreia toți îi spuneau Liddie, nu-și putea ține picioarele apropiate. Cel de Sus probabil ne-a înșelat la cântar. Noi eram două, și el ne-a dat un singur instinct sexual… — Ție îți venea rândul lunea, iar ei marțea, dar ea s-a lăcomit? Începu să râdă. — Simțul umorului e important în branșa dumitale. — Și într-a dumitale. — Știi câte ceva despre munca mea? — Domnul doctor Silverman mi-a spus că ești cea mai bună asistentă cu care a lucrat vreodată. — Omul ăsta exagerează, spuse ea, dar ochii îi scânteiară. Mă rog, poate-i doar o mică exagerare, fiindcă așa, pe loc, numi vine nici mie în minte cineva care să fie mai bun ca mine. Aseară ne-a venit un pacient, grădinar de meserie, își prinsese amândouă mâinile în angrenajul unei mașini de tuns iarba. Zob și le-a făcut. Prea multă empatie, și te trezești că nu mai scapi de deprimare… Dacă tot veni vorba de chestii nasoale, surorii mele i s-au întâmplat o mulțime, dar niciuna pe care să n-o fi meritat. A murit călare pe-un motor Harley, în drum spre o mare reuniune de motocicliști din Dakota de Sud. Nu purta cască, la fel ca și imbecilul care conducea. A luat o curbă prea strâns și-au zburat amândoi de pe șosea. — Îmi pare rău pentru tine. Strânsese din ochi. — Am plâns nițel, dar… știu că o să ți se pară cinic din partea mea, însă la felul cum trăia Liddie, mare minune că nu s-a întâmplat mai devreme. Mă rog, ideea în toată povestea asta e că voiam să-ți explic cum am ajuns s-o am pe Tanya. Mama ei biologică este Liddie, dar într-o zi, când fetița n-avea decât trei ani, Liddie a hotărât că n-o mai vrea, și mi-a lăsat-o în pragul casei. Literalmente: într-o noapte am auzit soneria de la ușă, m-am dus să văd cine e și-am dat peste 45
Tanya, strângând în brațe o jucărie de pluș, o balenă-ucigașă suvenir din Alaska. Liddie era într-o mașină sport, de fițe, oprită la marginea trotuarului, dar când m-am dus să vorbesc cu ea, a demarat în trombă. Chestia asta s-a întâmplat în urmă cu patru ani și pe urmă n-am primit nicio veste de la ea, nici măcar de accidentul ei mortal n-am aflat decât după mai mult de un an, fiindcă Liddie avea acte de identitate false, iar polițiștilor de la circulație le-a luat ceva timp ca să afle cine era. — Cum a reacționat Tanya? — A plâns vreo câteva zile, pe urmă s-a oprit. Mă mai întreba din când în când despre Liddie, dar n-a fost ceva cronic. Eu îi răspundeam de fiecare dată că mami o iubește foarte mult și că a lăsat-o la mine pentru că eu pot să am mai bine grijă de ea. Am cumpărat o carte despre cum să le explici copiilor ce înseamnă moartea, am folosit porțiunile care aveau sens pentru ea și le-am aruncat pe cele care nu se potriveau. Una peste alta, Tanya a părut să accepte destul de bine situația. A pus întrebările normale. După care și-a văzut de treaba ei. Am continuat să-i spun mereu că mami a ei a iubit-o și că o va iubi întotdeauna. Cam după ce i-o spusesem de vreun milion de ori, Tanya s-a uitat într-o zi lung la mine și a zis: „Tu ești mami. Tu mă iubești”. A doua zi am demarat procedurile de adopție. Clipind des și ferindu-și privirea într-o parte: — Te ajută cu ceva, ce ți-am spus până aici? — E perfect, am spus eu. — Poate ai să descoperi ceva ce mie mi-a scăpat, dar pe cuvânt că părea să facă față situației fără probleme. E o fetiță foarte isteață, învățătoarea ei spune că-i depășește cu o jumătate de an pe ceilalți copii din grupa ei de la școală. Are așa, un aer de om mare, ceea ce sună logic, nu?, ținând cont de anii pe care i-a petrecut hălăduind încoace și-ncolo cu Liddie. Și influența mea, poate. Nu mă pricep la copii, habar n-am cum trebuie să te porți cu ei ca la carte. Așa că o tratez 46
de ca și cum ar înțelege tot. — Din câte se pare, metoda ta funcționează. — Și-atunci cum de-am ajuns în fața dumitale? S-a uitat în jos spre picioarele-i încălțate în adidași, le-a strâns unul lângă celălalt. Le-a depărtat la distanță de-o talpă. — Probabil ai remarcat că sunt cam ciudată la capitolul ordine. Nu suport să văd lucrurile deranjate de la locul lor, totul trebuie să fie în perfectă ordine, fără surprize. Poate-i din cauza a ceea ce mi-a făcut tatăl meu, dar cui îi pasă de ce, ideea e că așa sunt eu acum, și mie îmi convine. În felul ăsta îmi organizez mai bine viața, și când ești ocupat până peste cap, crede-mă că te ajută foarte mult. — Lucrurile rămân previzibile. — Exact. Poftim, de exemplu felul cum îmi atârn hainele în dulap. Totul grupat pe culori, croială, lungimea mânecilor. Bluzele într-o parte, pe urmă blugii, uniformele de spital, etcetera. De ce să mai pierd timpul căutând după ele dimineața? De vreo câteva ori, când lucram într-o tură care începea foarte devreme și era încă întuneric când mă sculam, am avut pene de curent. Imaginează-ți toată casa în întuneric complet, negru ca smoala. N-aveam însă nicio problemă să mă îmbrac, fiindcă știam exact, la milimetru, unde este agățat fiecare lucru. — E metoda potrivită pentru tine. — Absolut! Acum însă încep să mă gândesc că poate-ar fi trebuit să țin o parte din toate astea numai pentru mine, să nu-i fi spus și Tanyei. — A început și ea să facă la fel? — Dintotdeauna a fost foarte ordonată, mai ales pentru un copil, ceea ce pe mine nu m-a deranjat deloc. Facem curățenie împreună în casă, și chiar ne distrăm cu ocazia asta. În ultima vreme, însă, începe să fie mai mult decât atât. Și-a făcut un fel de mici ritualuri, nu vrea să se culce decât după ce verifică sub pat, la început de cinci ori, pe urmă de zece, iar acum a ajuns la douăzeci și cinci, dacă nu și mai 47
mult. Pe deasupra, mai trebuie și să-și netezească bine cearșaful și să-i dea un pupic, se duce la baie de cinci ori una după alta, și se spală pe mâini până se termină săpunul. Am intrat o dată peste ea și am găsit-o lustruind robinetele. — De când durează toată povestea asta? — A început cam imediat după ce a împlinit cinci ani. — Deci acum doi ani. — Cam așa. Mai mult sau mai puțin. Dar n-a fost cine știe ce, până de foarte curând. — Vreo schimbare recentă? — Ne-am mutat în alt loc… am reușit să subînchiriez o casă în Hancock Park. Nicio problemă, din punctul ăsta de vedere. Tanya se simte foarte bine acolo, cu excepția ritualurilor de care spuneam. — Ritualurile ei încep întotdeauna înainte de ora la care se duce la culcare? — Atunci e perioada de maxim, dar văd că se manifestă și în alte momente ale zilei, și începe să-i afecteze activitățile pentru școală. Nu că și-ar neglija temele… de fapt, e chiar pe dos. Își rupe tot ce-a făcut și se-apucă din nou, încă o dată și încă o dată, până când vin eu și-o opresc. De-o vreme, a început să fie de-a dreptul pretențioasă cu gustarea pe care io pun pentru școală. Dacă sandvișul nu-i tăiat exact pe diagonala potrivită, vrea să-i fac altul. Aplecându-se, a întins mâna și-a atins servieta. — Vrei să vezi ceva din fișele ei medicale? — A avut vreo boală neobișnuită sau vreun accident ieșit din comun? — Nu. — Atunci o să mă uit pe ele mai târziu. Ai vreo informație despre nașterea ei? — Niciuna. A trebuit să-i fac analize imunologice complete, ca să mă asigur că a fost vaccinată. Trebuie să recunosc, cinste lui Liddie, că s-a îngrijit s-o vaccineze. Se aplecă în față. 48
— Trebuie să înțelegi un lucru, doctore: înainte ca Liddie să mi-o lase în prag, eu o mai întâlnisem pe Tanya doar o singură dată, când n-avea decât doi ani. Ea și cu Liddie au stat la mine vreo două săptămâni, înainte să plece mai departe spre Juneau, în Alaska. Cum spuneam, nu mă pricep la copii și nu mă dau în vânt după ei. Dar până la urmă am ajuns să mă atașez de ea. Cuminte, liniștită, nu te călca pe nervi. La fel e și-acum. Nici că se putea să am noroc de-un copil mai bun decât ea. Doar că obiceiurile astea noi ale ei, despre care-ți spuneam, mă fac să mă întreb dacă nu cumva greșesc în felul cum mă port cu ea. Am mai citit și eu câte ceva despre tulburărilor obsesiv-compulsive la copii și cică s-ar putea să fie o chestie genetică, concentrația de serotonină de la nivelul creierului, și că se încearcă tot felul de medicamente în chip de tratament. — În ziua de azi, aproape toate sunt puse pe seama neurotransmițătorilor. — Nu recomanzi medicamentele, fiindcă ai rațiuni științifice? Sau nu-ți place ideea pentru că psihologii n-au voie să le folosească? — Medicamentele își au și ele rostul lor, deci dacă te interesează calea asta, aș fi mai mult decât bucuros să te trimit la un foarte bun psihiatru pentru copii. Eu am constatat că tulburările obsesiv-compulsive din copilărie răspund bine la tratamente nemedicamentoase. — Cum ar fi? — Terapia comportamental-cognitivă și alte tehnici de diminuare a anxietății. Uneori, simplul fapt că descoperi ce anume îl face pe copil să se simtă tensionat și să remediezi situația este de ajuns. — Tanya nu pare speriată, doctore. Doar foarte intens concentrată. — Tulburarea obsesiv-compulsivă își are rădăcinile în anxietate. Micile obiceiuri pe care Tanya și le-a creat își fac treaba, deci maschează tensiunea, dar tu mi-ai descris un 49
tipar care se extinde rapid. S-a gândit la ce-i spusesem. — S-ar putea… Știi, n-am vrut să te jignesc, cu remarca despre psihologi. — Nu m-am simțit jignit, am spus eu. Ești o clientă informată, care nu vrea decât ce-i mai bine pentru copilul ei. — Sunt o mamă care se simte prost pentru că copilul ei pare să-și piardă controlul. Și mă consider vinovată pentru că eu îmi doresc ca totul să fie previzibil și toată lumea să fie fericită. O pretenție cam tot atât de realistă ca pacea în lume. — Și eu țin să-i fac pe oameni să se simtă bine, doamnă Bigelow. Altfel, m-aș fi făcut avocat și-aș fi avut un onorariu mult mai mare. A râs. — Acum că ți-am aranjat eu tablourile, chiar că pari și dumneata un tip foarte bine organizat. Deci crezi că o poți ajuta pe Tanya doar stând de vorbă cu ea? — Metoda mea va fi să creez chestia aia, cum îi zice, raport de comunicare, să văd dacă o frământă ceva de care dumneata nu ai cunoștință, să aflu dacă ar vrea să se schimbe situația și s-o ajut să o schimbe. — Și dacă ea nu vrea să se schimbe? — În experiența mea de până acum, copiii nu se simt deloc fericiți când sunt încorsetați de toate aceste mici obiceiuri. Doar că pur și simplu nu văd cum ar putea să scape de ele. Ai discutat cu ea despre asta? — Am început s-o fac. Săptămâna trecută, mi se pare, când a ajuns să dea pupici perdelelor. Cred că mi-am pierdut răbdarea cu ea și i-am spus să nu se mai prostească. Mi-a aruncat o privire care m-a săgetat drept aici. Și-a atins cu mâna sânul stâng. — De parcă o jignisem până-n adâncul sufletului. Imediat m-am simțit ca un car de balegă și-a trebuit să ies din cameră, ca să respir adânc. Până am reușit eu să-mi strâng destul curaj ca să mă-ntorc și s-o rog să mă ierte, lumina era 50
stinsă și ea se culcase. Dar când m-am aplecat deasupra patului, ca s-o sărut de noapte bună, tot trupul îi era încordat și ținea strâns cuvertura… cu unghiile, îți dai seama? Mi-am zis în sinea mea, vai, Patty, ai înnebunit-o de tot pe copilă, gata, e cazul să ceri sfatul unui profesionist. Am discutat cu Richard, adică domnul doctor Silverman, și primul lucru care i-a ieșit pe gură a fost numele dumitale. A zis că ești cel mai bun. După ce te-am cunoscut și eu, pot să spune că mă simt mai bine. Nu te-apuci să emiți judecăți, ci asculți ce ți se spune. Iar diplomele alea nu sunt nici ele deloc de lepădat. Deci, când poți s-o vezi pe Tanya? — Am o fereastră peste vreo două zile, dar dacă e urgent, aș putea să-mi fac timp și diseară. — Nu, lasă, a spus ea. Cred că mai fac față două zile. Ai vreun sfat pentru mine, în afară de s-o las în pace și să mă abțin să mai spun vreo tâmpenie? — Explică-i Tanyei că o aduci la un doctor care nu face injecții și nu o s-o doară în niciun fel. Folosește cuvântul „psiholog” și spune-i că eu îi ajut pe copiii care sunt speriați sau îngrijorați de ceva, stând de vorbă cu ei, desenând, jucându-ne împreună. Spune-i că nu va fi obligată să facă nimic, dacă nu vrea. A desfăcut servieta, a dibuit un blocnotes, și-a luat notițe. — Cred că mi-am notat tot ce mi-ai spus… Mi se pare în ordine, mai puțin chestia cu jucatul. Tanyei nu-i plac jocurile, n-am putut-o convinge nici măcar să jucăm cărți. — Ce-i place să facă? — Cu desenatul merge, chiar se pricepe destul de bine la asta. Da, și îi place să decupeze… păpuși din hârtie, dac-o vezi cum mânuiește foarfecă, mai ceva ca o profesionistă! Cine știe, poate o să devină chirurg într-o zi. — Ca Rick. — Pe mine nu mă deranjează deloc. Bun, deci la ce oră, peste două zile? Am stabilit detaliile întâlnirii. Mi-a mulțumit frumos și mi51
a plătit cu bani gheață, zâmbind. — Sigur nu vrei decât jumătate? I-am zâmbit și eu, am făcut fotocopii după fișele medicale ale Tanyei și i-am dat înapoi originalele. Mai aveam cinci minute, dar ea a spus, ridicându-se în picioare: — Am acoperit tot ce era de discutat. Pe urmă: — Are efect doar să vorbești cu ea, chiar dacă-i o chestie genetică? — Posibil să existe o componentă genetică. Majoritatea pornirilor sunt o combinație între înnăscut și dobândit. Dar nu sunt programate genetic, ca grupele de sânge. — Oamenii pot să se schimbe. — Dacă n-ar face-o, eu aș rămâne fără pâine. În seara aceea, pe la cinci, m-a sunat pe mobil: — Doctore, dacă posibilitatea unei ședințe astă-seară e încă deschisă, aș vrea să profit de amabilitatea ta. Tanya a început să-și facă tema de casă, a rupt toate foile, le-a refăcut, după care s-a isterizat complet. A-nceput să plângă și să spună că ea nu e-n stare să facă nimic ca lumea. Și că mie mi-e rușine cu ea, fiindcă-i o fată rea, ca Liddie. În vecii vecilor nu mi-a ieșit așa ceva din gură, dar poate a ghicit, cumva… Acum s-a liniștit, dar nu-i un calm care să-mi placă. E mult prea tăcută, ei în general nu-i tace gura o clipă. Nu iam spus că am stabilit o întâlnire cu tine. Dacă zici că e-n regulă pentru astă-seară, am să-i explic pe drum, în mașină. — Haideți încoace, am spus. — Ești un sfânt! Și-a făcut apariția un ceas mai târziu, de mână cu o fetiță blondă. În mâna cealaltă avea un borcănel mic și alb. — Ceară de modelat, a spus. Dacă tot veneam încoace… Ea este Tanya Bigelow, fiica mea cea frumoasă și deșteaptă. Tanya, fă cunoștință cu domnul doctor Delaware. El o să te ajute.
52
CAPITOLUL 6 MILO ATINSE UN COLȚ AL ZIARULUI pe care mi-l împinsese peste masă. — Mișto, nu? Ora zece dimineața, în North Hollywood. O zi fierbinte de vineri în vale, la patiseria Du-par de pe Ventura, la est de Laurel Canyon. Îi lăsasem Tanyei un mesaj că nu sunt probleme de malpraxis, spunându-i că voi lua legătura cu inspectorul Sturgis. O oră mai târziu, mă uitam la el cum împunge cu furculița în prima pagină din Los Angeles Times. Mediatizare cu sufletul la gură a înființării unui program de sănătate mentală în Tahiti, de către o fostă agentă de filme și un director de studio ieșit la pensie. Ea cu un doctorat luat pe bandă, el cu valiza de bani și amoruri bruște, care țin din mai până-n decembrie. Agenda de lucru era regresia într-o viață anterioară, un meniu chinezesc de joculețe pe bază de meditație, toată terapia pe care-o puteai înghiți în schimbul a două sute de mii de dolari pe cap de om, fără posibilități de returnare. Baza de clienți avută în vedere era „oameni aflați în vizorul public”. Am spus: — Ce să spun, știrea secolului. — Probabil vreun lingău de reporter care are și el un scenariu de promovat. — Ce vrei, cultivarea relațiilor personale. — Blestemul secolului. Rechini de la Hollywood care fac negoț cu sănătate mentală, ce idee! În caz că te tentează ambianța tropicală, ar trebui să te interesezi, poate fac angajări. Am început să râd și i-am împins ziarul înapoi. — Hei, spuse el, nu ești în boxa martorilor, dă-ți și tu cu părerea. — Sunt plătit ca să-mi dau cu părerea. 53
Mormăi ceva despre „dogmatism”. Am spus: — Poftim? Să ceri sfaturi despre viață de la oameni ca ăștia e ca și cum ai vrea să înveți să dansezi tango de la niște gorile! Băgăm în noi munți de clătite și beam o cafea suficient de tare încât să-mi trimită pulsul la mama naibii. La Milo, mâncarea facilitează tot procesul. Venisem cu mașina în Studio City pentru că el era de cealaltă parte a dealului încă de la miezul nopții, lămurind detaliile unei crime comise de mafia din Mar Vista, ale cărei tentacule ajunseseră să pătrundă până-n Van Nuys și Panorama City. Încă un caz important care în sfârșit se va încheia. Mai avea o singură întâlnire cu procurorul districtual, după care urma să intre într-o vacanță de două săptămâni. Rick avea agenda extrem de încărcată și nu putea să plece. Ghinionul lui Milo, norocul meu. Îmi făcusem deja planuri cu zilele lui libere. I-am povestit tot ce-mi spusese Tanya. El a spus: — La început era „un lucru îngrozitor”, acum vorbim de crimă? Alex, nu vreau să mă bag în detalii clinice, da: încearcă să fii brutal de sincer: fătuca asta-i stabilă mintal? — Nimic nu indică faptul că n-ar fi. — Adică nu ești sigur. — Are un comportament normal, am spus eu. Ținând cont de situație. — Mami i-a făcut de petrecanie unui vecin… dar, de fapt, nu i-a făcut. Ce anume vrea, exact? — Nu cred că știe nici ea prea bine. Mi-am zis că, dacă scormonim puțin și ne întoarcem cu mâna goală, o să am mai multă autoritate în fața ei ca să-i scot din cap chestia asta. Dacă nici măcar nu încerc, o pierd de pacientă. Din gură pare să se descurce foarte bine, cu gestionatul suferinței prin pierdere, dar mai are cale lungă până acolo. Dacă se 54
prăbușește, vreau să-i fiu prin preajmă, ca s-o prind. Milo începu să se joace cu marginea ziarului. — Din câte se pare, te simți un pic cam implicat în cazul ăsta. — Dacă e prea mare bătaie de cap pentru tine… — N-a fost un refuz. Încerc să contextualizez. Chiar și dacă aș vrea să spun nu, sunt un joc anumite probleme domestice. Rick vorbește despre Patty ca despre un fel de sfântă. „Ce bine că ești liber, ca să-l poți ajuta pe Alex.” — Hai să punem toată povestea la capitolul „spiritul timpului”. Aruncă pe masă banii, pe care eu i-am împins înapoi spre el. — Foarte bine, oricum plătești mai mult impozit decât mine. Deșurubându-și statura masivă dintre masă și banchetă. — Când începem? am spus. — Folosești pluralul simplu sau cel seniorial? — Tu deschizi calea, eu îți voi fi asistentul credincios. — A, da. Iar eu vreau să-ți vând un sejur de terapie cu regresie într-o viață anterioară. L-am condus spre mașina lui fără însemne, în timp ce el studia lista cu adrese, pe care a copiat-o în carnețelul lui. — S-a cam mutat de colo, colo, din câte văd… deci teoria puștoaicei e că mami încerca s-o apere de nu știu ce răzbunare? — Nici măcar teorie nu e, am spus eu. Încerca să pună în discuție posibilitățile. — Ia și de la mine una: mami nu mai era în toate mințile și aiura. — Tanya nu e pregătită să vadă lucrurile așa. — L-am întrebat pe Rick cum stă treaba cu afectarea funcțiilor cerebrale. N-a vrut să-și asume niciun fel de opinie categorică… voi, doctorii ăștia, sunteți toți o apă și-un pământ. OK, hai să ne organizăm din start, ca să nu 55
trebuiască s-o luăm de la capăt. Tu stai de vorbă cu oncoloaga lui Patty și vezi dacă poți stabili ceva detalii medicale concrete. Eu mă bag pe la biroul de taxe fiscale pe proprietate, să văd unde-a stat Patty până s-o ia pe Tanya la ea. Născută și crescută-n California? — New Mexico. — Unde anume? — Pe lângă Galisteo. — Dacă lucrul ăsta îngrozitor s-a petrecut în afara granițelor statului, noroc bun. Pufni și adăugă: — Na, că am început și eu. De ca și cum chiar s-ar fi întâmplat ceva. — Îți mulțumesc că vrei să mă ajuți… — Recunoștința ta o s-o pun la dosar, la capitolul „chestii de exploatat la momentul oportun”. Încă un lucru pe care poți să-l faci e să te joci nițel pe calculator, să vezi dacă Patty apare pe undeva prin ciberspațiu. Să bagi adresele alea patru. Orice altceva îți trece prin minte. — Baza de date a poliției nu s-a îmbunătățit deloc? — Ultimele câteva dăți când am încercat s-o accesez, am reușit să dau drumul la calculator fără să sară nicio siguranță. — Dată fiind o adresă, poți să selectezi crimele petrecute pe străzile din vecinătate? — Bineînțeles, eu și cu Bill Gates exact de asta ne-am ocupat alaltăieri. Fii serios. E o harababură întreagă. Cazurile mai recente au fost introduse, adevărat, dar pe majoritatea le găsești numai în cutii de carton puse la arhivă. Ideea departamentului nostru despre depistarea tiparelor infracționale în timp se rezumă la tabla cu pioneze, iar tabla e alta în fiecare an. Poate avem noroc și chestia s-a întâmplat recent. „Era aproape”, care va să zică? Ceea ce poate să însemne pe aceeași stradă, dar în alt cartier, peste o stradă la stânga sau la dreapta, o jumătate de kilometru în susul unei 56
fundături, faci stânga, și arunci cu sare peste umăr. Din punctul nostru de vedere, Alex, la fel de bine putea să se refere la alt sens decât cel geografic. Aproape, adică o persoană apropiată, un prieten. — Tanya spunea că n-avea niciun fel de relații cu bărbații. — Nici cu femeile? Un triunghi bisexual se poate termina urât de tot, a fost un caz acum câțiva ani în Florida, o tipă șia pus iubita să-l împuște-n burtă pe bărbatu-su, pentru banii de asigurare. — Patty mi-a spus că ea e asexuală. — Ai întrebat-o despre sexualitatea ei? — A adus vorba, în discuția noastră preliminară. — Discuția preliminară era despre problemele fetiței, deci ce treabă avea viața sexuală a lu’ mami? N-aveam răspuns la întrebarea asta. — Care era contextul, Alex? — Să-mi explice că ea nu este lesbiană. Dar nu de o manieră defensivă. Mai degrabă așa, în treacăt, asta sunt și ia-mă ca atare. Pe urmă m-a întrebat dacă o consider anormală. — Aha, deci se temea să nu fie considerată homosexuală. Ceea ce înseamnă că probabil chiar era. Ceea ce înseamnă că s-ar putea să fi făcut niște chestii de care Tanya nu știa. — Bănuiesc că e posibil. — Cei care au secrete împart pe bucăți, cu mare grijă, ceea ce vor ei să știe ceilalți, nu-i așa? Dacă ne-apucăm să săpăm în viața femeii ăsteia, Tanya s-ar putea să afle lucruri pe care n-ar vrea să le știe. Crezi că e pregătită psihic pentru așa ceva? — Dacă se apucă singură să facă săpături, s-ar putea să fie și mai rău. — Ar face chestia asta? — E o tânără femeie foarte hotărâtă. — Obsesivă? Rick zicea că Patty avea niște tendințe în direcția asta. Puștoaica a început s-o imite și ăsta a și fost motivul pentru care ai tratat-o? 57
M-am uitat lung la el. — Bravo, Sigmund. — De-atâția ani de când mă-mbib cu înțelepciunea ta, ceva tot trebuia să rămână. Deschise portiera mașinii. — Pregătește-te pentru o întreagă lume nouă de demaraje ratate și fundături. — Optimismul tău mă emoționează până la lacrimi. — Optimismul e refuzul realității din partea nătărăilor fără pic de experiență de viață. — Și pesimismul ce e? am spus. — Religie fără Dumnezeu. Urcă la volan și învârti cheia în contact. — Mi-a venit o idee, am spus eu. Ce-ar fi să-l contactezi pe Isaac Gomez? Începuse să compileze niște baze de date bunicele… — Micul geniu al Petrei?… Mda, s-ar putea să aibă un pic de timp liber. Hollywoodul a rezistat tot anul ăsta fără măcar un singur omor. Dacă situația se menține la fel de liniștită, gura lumii zice că or să-l facă pe Stu Bishop comandantadjunct. — Cu ce-și mai omoară Petra timpul? — Bănuiala mea ar fi că dezgroapă morții din cazurile clasate. — Prima adresă la care Patty și Tanya au stat împreună era în Hollywood. Pe-atunci erau omoruri din belșug. Poate că Petra o să vrea să afle de povestea asta. — Un caz vechi, nerezolvat, de care întâmplarea face ca tocmai ea să se ocupe? Ar fi prea frumos, asta vezi numai în filme. Sigur, sun-o. Stai de vorbă și cu doctorul Gomez, dacă Petra n-are nimic împotrivă. — Da, șefu’, să trăiți. — Îmi place atitudinea ta. Ține-o tot așa, băiete, și chiar sar putea să te avansez. Am luat-o la sud prin Laurel Canyon spre oraș, folosindu58
mă de stopul de la Crescent Heights cu Sunset Boulevard ca să sun la Poliția Hollywood și s-o cer pe inspectoarea Connor. — Nu e în sediu, îmi răspunse funcționara civilă. — Isaac Gomez mai lucrează acolo? — Cine? — Doctorandul, am spus eu. Făcea muncă de cercetare pentru… — Nu-i trecut pe listă, spuse funcționara. — Îmi puteți face legătura cu căsuța vocală a inspectoarei Connor? — Nu funcționează. — Mai aveți vreun număr de telefon la care aș putea s-o caut? — Nu. Am luat-o spre est. La intersecția dintre Sunset Boulevard și Fuller, un grup de turiști cu fețe de nordici au riscat o traversare sprintată, mai-mai să fie pulverizați de un Chevrolet Suburban. Europeni naivi, care-și închipuie că Los Angelesul e un oraș real, în care e legal să mergi pe jos. Îl și auzeam pe Milo râzând. Apropiindu-mă de La Brea, caracatița imobiliară își continua invazia pe orizontală: hipermarketuri pătrățoase din beton, mini-malluri cu un singur nivel și restaurante ale lanțurilor naționale, înaintând tiptil printre clădiri care o dată adăposteau moteluri unde se închiriau camere cu ora. Unele lucruri nu se schimbă niciodată: prostituate de ambele sexe cunoscute, plus câteva al căror sex rămânea incert, continuau să facă vesel trotuarul. Trebuie că privirea mea le-a părut cercetătoare, fiindcă vreo două mi-au făcut cu mâna. Luând-o spre nord spre Hollywood Boulevard și cotind o dată la dreapta, am trecut pe lângă Teatrul Chinezesc și Sala Kodak, capcane pentru turiști așteptându-și porția supraabundentă de clienți, și mai departe spre Cherokee Avenue. Imediat dincolo de aglomerația grăbită a 59
bulevardului se vedeau câteva cluburi cu lacăt la ușă, meschine și triste, în felul acela în care apar localurile de noapte la lumina zilei. Grămezi de gunoi erau clădite la marginea trotuarului împestrițat cu găinaț de porumbel. Puțin mai departe la nord, cvartalul fusese cât de cât reabilitat, cu blocuri de apartamente relativ curate, promițând Securitate, înghesuite între clădiri dărăpănate de dinainte de război care nu ofereau nicio iluzie de siguranță. Prima adresă de pe lista Tanyei corespundea cu o clădire dintre cele vechi. O casă cu trei niveluri, cu tencuială de culoarea cărămidei, la mică distanță de mers pe jos față de Franklin Pointe. Fațadă banală, iarbă sfrijită de căldură, straturi cu floare de piatră udate în exces, căznindu-se să respire. Arătând la fel de obosite ca boschetarul carempingea spre nicăieri un cărucior de supermarket. O fracțiune de secundă, privirea-i cu luciri paranoide o prinse pe-a mea, scutură din cap de ca și cum eu aș fi fost fără speranță și-și văzu de drum. O ușă cu geam mat tăia în două fața clădirii cărămizii, dar două apartamente de la parter aveau intrarea prin stradă. Tanya își amintea cum le ciocăneau bețivii la ușă, deci aș fi pariat liniștit că e unul dintre ele. M-am dat jos din mașină și am încercat clanța ușii cu geam. Rece și neplăcut de scorțoasă la atingere, dar neîncuiată. Înăuntru, un coridor pe toată lățimea clădirii, acoperit cu mochetă din poliester cenușiu, mirosea a igrasie și a dezodorizant de cameră cu aromă de portocale. Douăzeci și trei de cutii poștale imediat în spatele ușii. Uși vopsite în vinețiu se aliniau în spațiul întunecos. O grămadă de oameni de întrebat, dacă ajungeam vreodată până acolo. O ușă se deschise la capătul îndepărtat al coridorului și un bărbat scoase capul afară, scărpinându-se la subsuoară. Cam șaizeci de ani, păr cărunt plutindu-i în jurul capului ca puful de păpădie, formând un fel de aură în lumina 60
plăpândă. Slăbănog, dar cu burta țuguiată, purtând o jachetă de satin albastru imprimată cu numele echipei Dodgers, peste pantalonii de pijama în dungi. Se mai scărpină o dată. Își puse în mișcare fălcile, lăsânduși capul în jos. — Da? — Tocmai plecam, am spus. Rămase pe loc, uitându-se după mine până m-am ținut de cuvânt. Drumul spre sud pe Highland Avenue m-a purtat vreo trei kilometri printre laboratoare de film, centre de copiat casete și discuri audio, depozite de costume, magazine cu recuzită. Toți acei oameni cărora nimeni nu le va mulțumi în seara Oscarurilor. Între Merlose și Beverly, câteva blocuri de apartamente vechi păstrau încă vestigii de eleganță a anilor 1920. Restul nici măcar nu încercau. Cotind-o la un moment dat pe Beverly, am ajuns în extrema sudică a terenurilor Wilshire Country Club și apoi în districtul Hancock Park. Hudson Avenue este una dintre cele mai elegante străzi ale districtului și a doua adresă de pe lista Tanyei corespundea unei clădiri impozante din cărămidă, cu acoperiș țuguiat din țiglă în mai multe ape, în stil Tudor clasic, ridicându-se maiestuos în capătul de sus al unui gazon în pantă tuns mărunt, ca un teren de golf. Urne din bronz înalte de un metru și jumătate flancau intrarea principală, adăpostind arbori de lămâie înțesați cu fructe. Uși duble din lemn sub o arcadă din piatră de calcar, sculptate exuberant. Prin filigranul porții din fier forjat negru se putea vedea o alee de acces lungă, pavată cu piatră. Un Mercedes alb decapotabil stătea cuminte în spatele unui Bentley Flying Spur verde, construit manual în anii 1950. Aici se mutaseră Patty și Tanya, chiar înainte să vină prima oară la mine. În chirie. Proprietarii acestei case nu păreau să aibă nevoie de venit suplimentar. Patty era sigură 61
că mutatul nu fusese un motiv de stres pentru Tanya. Contrastul izbitor, ca o palmă în față, cu clădirea mohorâtă de pe Cherokee Avenue, m-a făcut acum s-o cred pe cuvânt, dar și să mă întreb care-or fi fost detaliile tranziției. Am stat acolo și m-am bucurat de priveliște. Nimeni n-a ieșit din vilă sau din vreo vecină de-a sa tot atât de impunătoare. În afară de două veverițe vivace dintr-un sicomor, nicio mișcare. În Los Angeles, luxul înseamnă să te prefaci că planeta nu mai e locuită de nimeni, în afară de tine. Am format numărul oncoloagei lui Patty, Tziporah Ganz, și i-am lăsat un mesaj în căsuța vocală. Una dintre veverițe țopăi până la lămâiul din stânga intrării, apucă de-un fruct zemos și trase. Înainte să-și poată duce șterpeleala până la capăt, una dintre uși se deschise șiși făcu apariția o menajeră măruntă și brunetă, într-o uniformă roz, mânuind o mătură. Animăluțul o înfruntă o secundă, apoi își băgă mințile-n cap. Menajera se întoarse să intre înapoi în casă, și mă observă. Se uită lung la mine. Încă o primire ostilă. Am plecat de acolo. Adresa numărul trei era la mică distanță cu mașina: Fourth Street, din La Jolla. Tanya revenise la mine la cabinet exact după ce se mutaseră de acolo în Culver City. Casa s-a dovedit a fi un duplex în stil neo-colonial spaniol, pe o stradă liniștită, cu copaci umbroși și clădiri armonios potrivite între ele. Unica trăsătură distinctivă a casei în care locuiseră cele două Bigelow era curticica betonată, în locul uneia cu iarbă. Singurul autovehicul vizibil era un Austin Mini grena cu numere personalizate: PLOTGRL. Un loc pentru clasa mijlocie bine chivernisită și respectabilă, dar pe-o cu totul altă planetă, comparativ cu Hudson Avenue. Poate că Patty își dorise mai mult spațiu decât își putea permite într-o vilă cu chirie. 62
Ultima mea oprire a fost la patruzeci de minute de condus prin trafic dens, pe o porțiune jegoasă din Culver Boulevard, imediat la vest de Sepulveda și podul rutier spre autostrada 405. Un lot de teren cu șase căsuțe cât cutia de chibrituri, identice, din panouri de lemn pe schelet de aluminiu și acoperiș plat, bitumat, aranjate în cerc în jurul rămășițelor sfărâmate ale unui havuz din ipsos. Doi preșcolari cu pielea închisă la culoare se jucau în praf, nesupravegheați de nimeni. Complex de bungalouri clasic pentru L.A. Refugiul clasic al tranzienților, scăpătaților, aproape ruinaților. Aceste bungalouri erau doar un pic mai mari decât niște colibe. Proprietarul le neglijase până la punctul în care vopseaua se scorojise de tot, acoperitoarea din tablă de pe perimetrul acoperișului se ridicase în sus, iar fundațiile o porniseră la vale. Mașinile treceau vâjâind. Întâlnirile de gradul trei dintre osii și gropile din asfalt adăugau un ritm sincopat de conga concertului motorizat. Posibil să fi arătat mai curățel, pe vremea când Patty locuise aici, dar această zonă a orașului nu fusese niciodată una căutată. Urcând pe scara ierarhiei rezidențiale, ca să coboare apoi până aici. Patty dădea impresia cuiva bine înfipt pe picioare și cu o situație solidă. Tiparul ei de evoluție în materie de locuit arăta oricum altfel decât solid. Poate că totul se reducea la dorința de economie. Să pună bani deoparte pentru un avans la propria locuință. În doi ani, reușise performanța, punând mâna pe-un duplex lângă Beverlywood – dintr-un salariu de asistentă medicală. Chiar și așa, însă, nu se poate să nu fi existat variante mai bune decât s-o aducă pe Tanya într-un „cartier dubios”. Pe urmă m-a izbit o altă posibilitate. Mutatul ăsta aiurea îl vedeai de obicei la cartoforii înrăiți și la cei ale căror obiceiuri ba le secau de tot finanțele, ba le împingeau mult în sus. 63
Patty ajunsese, cu un salariu de asistentă, să dețină o casă în Westside, un fond de investiții și două polițe de asigurare pentru Tanya. Impresionant. Remarcabil, de fapt. Poate că fusese o foarte abilă jucătoare la bursă. Sau dobândise o sursă suplimentară de venit. O asistentă de spital cu prea mulți bani te duce automat cu gândul la o supoziție evidentă: dacă fura medicamente, pe care le revindea? Imaginea unei traficante de droguri pe ascuns nu se potrivea deloc cu ceea ce știam eu despre Patty, dar cât de bine o cunoșteam, în fond? Da, bine, dar dacă a avut într-adevăr o viață infracțională secretă, de ce să tulbure apele cu o mărturisire pe patul de moarte, riscând ca Tanya să afle acest lucru? Oamenii care au secrete împart atent pe bucățele ceea ce vor ei ca tu să știi. Până când apare ceva care să le spulbere inhibițiile. Să fi fost afirmația lui Patty rezultatul agoniei în care intrase mintea ei tulburată de boală? O ultimă zvâcnire, alimentată de suferință, a conștiinței care se voia eliberată printr-o confesiune? Am stat acolo în mașină și-am rumegat ideea. Imposibil, era mult prea josnică. Pur și simplu nu stătea în picioare. Din câte se pare, te simți un pic cam implicat în cazul ăsta. — Ei, și? am zis în direcția nimănui. Un tip musculos, cu o căciulă tricotată pe cap trasă până la sprâncene, se strecură pe lângă mine, ducând de lesă un pitbull alb cu nasul rozaliu. Câinele se opri, dădu roată înapoi și-și turti nasul de fereastra portierei mele din dreapta, desenând un boboc trandafiriu pulsatil. Soi canin străin de ideea de zâmbet. Un mârâit surd făcu fereastra să vibreze. Încăciulatul se holba și el. Destule saluturi cordiale pentru o zi. M-am îndepărtat cu mașina de trotuar suficient de lent încât câinele să nu-și piardă echilibrul. 64
Nu mi-a mulțumit nimeni.
65
CAPITOLUL 7 ÎNTÂLNIREA CU PITBULLUL m-a făcut s-o apreciez pe Blanche. De îndată ce-am ajuns acasă, am luat-o în grădină la plimbare, având grijă ca nestăvilita-i curiozitate să n-o facă să aterizeze în iazul cu pești. Un mesaj în căsuța vocală: de la doctorița Tziporah Ganz. Am sunat-o, i-am spus că sunt psihoterapeutul Tanyei Bigelow și că am câteva întrebări despre starea psihică a lui Patty în ultimele ei zile de viață. — Tanya are probleme de natură psihologică? O voce plăcută, cu un ușor accent străin – Europa Centrală. — Nu, am spus eu. Doar greutățile normale de adaptare, e o situație dificilă pentru ea. — Tragică. De ce o preocupă pe Tanya posibilitatea demenței? — Nu pe ea o preocupă, ci pe mine. Patty i-a lăsat cu limbă de moarte să se ocupe de o mulțime de detalii, care s-ar putea dovedi prea greu de dus pentru ea. Mă întrebam dacă ar fi cazul ca dorințele imperative ale lui Patty să fie luate literal. — Detalii? Nu prea înțeleg. — Instrucțiuni după moarte, despre care Patty credea că-i vor fi de folos Tanyei. Tanya e studentă la zi, are și o slujbă cu normă parțială, și se confruntă cu situația de-a locui singură. I-a fost devotată mamei ei și, în acest moment, personalitatea nu-i permite să se abată de la dorințele lui Patty. Nici n-aș încerca, de fapt, s-o conving să facă altfel. Dar caut o cale de ieșire, în caz că nu mai face față problemelor. — Persoana muribundă are o ultimă izbucnire de voință, în încercarea de-a controla lucrurile, spuse ea. Am văzut acest lucru. Iar Patty chiar avea o fire exigentă. Din păcate, nu-ți 66
pot da un răspuns precis despre starea ei mentală. În termeni strict tehnici, nu exista nicio rațiune clinică pentru ca boala să-i afecteze gândirea: nu avea leziuni cerebrale, nu se depistase nicio neuropatie evidentă. Dar orice boală gravă și efectele ei – deshidratare, icter, dezechilibru electrolitic – pot să influențeze cogniția, iar Patty era foarte, foarte bolnavă. Dacă vrei să-i spui Tanyei că Patty nu mai gândea limpede, nu te voi contrazice. Totuși, nu m-aș simți confortabil, să mă citezi drept sursă primară a informației. — Înțeleg. — Doctore Delaware, nu vreau să-ți dau lecții în specialitatea dumitale, dar, în experiența mea de până acum, cei care rămân în urma unui pacient decedat nu vor să renunțe la responsabilitățile lor, chiar și atunci când sunt împovărătoare. — Și în experiența mea la fel, am spus eu. Din ce punct de vedere era Patty exigentă? — A încercat să țină sub control absolut toate aspectele spitalizării ei. Nu că i-aș găsi de vină. — Au fost probleme de respectare a tratamentului? — Nu, pentru că n-a existat niciun tratament. Decizia i-a aparținut. — Dumneata ai fost de acord? — Întotdeauna e greu să stai și să te uiți neputincios cum moare un om, dar, foarte sincer vorbind, n-o puteam ajuta cu aproape nimic. Scopul a devenit acela de-a face ca ultimele ei zile să fie cât mai ușor de suportat cu putință. Chiar și în aceste condiții, ea a optat pentru mai puțin. — Nevrând să dea drumul perfuziei cu morfină, în ciuda tuturor eforturilor din partea anestezistului. — Anestezistul este soțul meu, spuse ea. Evident că nu pot fi obiectivă aici, dar cred că nu există specialist mai bun decât Joseph. Da, așa este, Patty i s-a opus. Dar în continuare nu o judec. Era vorba de o femeie relativ tânără, care a aflat pe neașteptate că urmează să moară. 67
— Ți-a vorbit vreodată despre asta? — Foarte rar și de o manieră detașată. De ca și cum ar fi descris situația unui pacient. Probabil simțea nevoia să depersonalizeze o situație îngrozitoare. Tanya chiar e în regulă? Mi s-a părut matură pentru vârsta ei, dar uneori și asta poate fi o problemă. — Stau cu ochii pe ea. Ar mai fi vreun lucru pe care să mil poți spune? — Despre Patty? Ce zici de asta: anul trecut, fratele meu a avut un accident de mașină destul de urât și a ajuns la urgență. El e dentist și se temea de efectul de compresie al rănii de la o mână. Patty era de serviciu în seara când Gil a fost dus la spital și a avut grijă de el. Gil a fost suficient de impresionat de ea încât să scrie o scrisoare de apreciere către administrația spitalului. Mi-a povestit cât de bine și-a păstrat calmul sub tensiune: avea sânge rece, nu-i scăpa nimic. Atunci când mi-a fost trimisă ca pacientă, mi-am adus aminte numele ei și mi-a părut extraordinar de rău. Aș vrea să fi putut face mai mult pentru ea. — I-ai dat ceea ce-i trebuia. — Frumos din partea dumitale că o spui, zise ea, cu un chicotit nervos. Îți urez succes cu Tanya. Petra răspunse la telefonul ei mobil. — Inspector Connor. Am pus-o la curent. Spuse: — Unde anume, exact, pe Cherokee Avenue, locuia femeia asta? I-am dat adresa. — Cred c-o știu. Zugrăvită pe-afară în siena arsă, cam slinoasă? — Da, aia-i clădirea. — Am făcut descinderi prin apropiere, dar n-am avut nicio arestare chiar în clădirea cu pricina. Pe vremea aia, Cherokee era un cartier rău famat. Conform tuturor babalâcilor care 68
nu se mai satură să-mi povestească cum era „pe vremea lor”. Nu chiar locul cel mai potrivit să crești o fetiță. — Nu avea în plan să facă o fetiță. I-am explicat cum s-a întâmplat de-a ajuns Tanya să stea cu Patty. — Buna samariteană. Bașca asistentă medicală. Nu prea pare tipul de criminală. — Mă îndoiesc că ar fi. — Mărturisire pe patul de moarte, zici? Ne-nnebunim după de-astea. Îmi pare rău, Alex, dar nimic din ce-am văzut eu prin cazurile nerezolvate nu se potrivește cu situația ta. În mare parte, ce-am făcut eu a fost să dreg pe unde-au dat-o alții în bară. Citești și tu cărți polițiste, toată lumea știe cine-i criminalul, dar careva dintre anchetatori s-a lenevit prea tare ori nu-s suficiente probe ca să-l dovedești pe asasin. În fine, o să mai arunc o privire prin cutia cu maimuțe. — Mulțumesc. — Un caz de „chiar a fost crimă”, zici? Lui Milo i-a venit ideea așa, de unul singur? Nu l-a ajutat nimeni? — Chiar în timp ce noi vorbim, el depune cererea pentru drepturi de autor. — Te cred! Își asumă tot meritul și niciun pic de vină… Încă una din specialitățile lui. — Vorbe, numai gura-i de el, am spus eu. Isaac mai lucrează cu tine? — Isaac? A, baza de date. Nu, băiețașul genial nu se mai ține coadă după mine. Și-a terminat cercetarea pentru teza de doctorat în biostatistică, iar în august a început facultatea de medicină. — O să fie de două ori doctor, am spus eu. Câți ani ziceai că are, zece? — Abia ce-a împlinit douăzeci și trei, leneșul. Întrebarea evidentă care se pune este cum de n-am și eu un exemplar din CD-ul cu programul lui. Răspunsul este că mi l-a oferit, dar la câte castane a încasat poliția pe tema violării secretului datelor personale, a trebuit mai întâi să depună o 69
cerere oficială către administrația din Parker Center. — L-au pus să facă cerere, ca să-și doneze propriile date?! — În triplu exemplar. După care barosanii din poliție și-au arătat recunoștința ignorându-l timp de luni de zile, pasându-și între ei formularele prin variate comitete și comiții, apoi trimițându-le la Relațiile cu Comunitatea, la biroul juridic, la oamenii de serviciu, la șoferii de pe dubițele de aprovizionare… Nici până-n ziua de azi n-avem un răspuns. Dacă șefii mari nu-s dispuși să-și miște dosurile de hipopotami, foarte posibil să dau singură, accidental, de-un exemplar personal. Mi se pare culmea tâmpeniei: eu îmi rup unghiile scormonind printr-un munte de dosare, iar Isaac a adunat decenii de date pe un singur disc. Nu că ai fi auzit vreodată de povestea asta. — Ce să aud? am spus eu. — Mulțumesc, dom’ șef. — Ce fel de castane încasează poliția pe tema secretului datelor personale? — Mario Fortuno. — Detectivul particular al vedetelor de cinema. Când a fost asta, acum trei ani? — Trei și jumătate, când au pus mâna pe el cu acuzația de deținere ilegală de explozibil, dar problema cea mai mare e că a ascultat telefoanele unor oameni, și din câte-mi ajunge mie la urechi, s-ar părea că urmările de la scandalul ăla sunt abia la început. — Ce legătură au înregistrările ilegale de telefoane cu statisticile criminalistice ale lui Isaac? — Fortuno a primit acces la datele personale ale unor oameni, pe care i-a urmărit și i-a hărțuit, și a lansat niște amenințări deloc subtile la adresa unor cetățeni particulari care-i supăraseră pe baștanii lui de clienți. Una din metodele prin care și-a obținut informațiile – și, încă o dată, nu de la mine știi! – a fost mituind pe unii și alții de la registrul auto, de la compania de telefonie, din diverse bănci. Și din poliție. — Vai de capul nostru, am spus eu. 70
— Vai de noi, într-adevăr. Dacă Fortuno deschide vreodată pliscul, există destui granguri de la Hollywood și avocați de drept penal cu nume mari, care s-ar putea trezi ei înșiși în postura de acuzați. — Deocamdată însă respectă codul tăcerii? — La început a ieșit la rampă cu replici gen omerta, gagiul se dă în vânt după scenarii mafiote. Dar am auzit că mai are de făcut șase ani dintr-o sentință de nouă, și viața în închisoare nu i s-a părut deloc distractivă. Indiferent de ce se va întâmpla, sau nu, când șefimea din poliție aude sintagma „disc de calculator”, se scapă toți în pantaloni. — Există vreun motiv legal care să mă oprească pe mine, în calitate de cetățean particular preocupat, să stau de vorbă cu domnul de două ori doctor Gomez, care acum este și el un cetățean particular preocupat? — Uau, iată o întrebare interesantă. Poftim numărul lui de telefon. — Mulțam, Petra. Mi-a făcut plăcere să discut cu tine. — Și mie la fel. Cred că azi mă iau și mă duc spre casă mai devreme, ca să-mi scot tot praful ăsta de arhivă din păr. Isaac Gomez a răspuns la numărul de telefon al apartamentului ocupat de părinții lui în districtul Union. — Salut, doctore Delaware! — Felicitări, domnule doctor Gomez. — Domnul doctor Gomez e un tătăiță cu păr alb și ochelari bifocali, spuse el. Deși, dacă o-ntrebi pe mama, ea crede că deja mi-am câștigat locul pe merit în lumea academică și e doar o chestiune de timp, până ne trezim cu comitetul Nobel ciocănindu-ne la ușă. — Bunătățile pe care le gătește maică-ta s-ar putea să fie factorul decisiv, când o să primești premiul Nobel, am spus eu. Te pregătești pentru facultatea de medicină? — Nu cred că ajungi niciodată să fii cu adevărat pregătit. M-am dus la câteva cursuri în semestrul trecut și după ceam terminat deja o altă facultate, mi s-a părut un regres, 71
toată lumea să stea într-o singură încăpere, și să n-ai pic de flexibilitate în curriculum. Există totuși un factor care s-ar putea să schimbe lucrurile în bine. Prietena mea e studentă acolo. — Încă o dată felicitări. — Da, mulțumesc, e super. Vorbeam despre Heather Salcido: o brunetă minionă, frumoasă de pică, pe care Isaac o salvase de un ucigaș. O bază de plecare la fel de bună ca oricare alta, pentru o idilă. — A urmat deja cursurile de premedicală, când învăța pentru diploma de asistentă medicală calificată. Am convinso să-și dea examenele de admitere la medicină. A luat punctaj mare, a făcut cerere, au primit-o. Încă mai are emoții, dar eu sunt sigur că va fi printre cei mai buni studenți. Amândoi sperăm că, întâlnindu-ne în fiecare zi, procesul de adaptare va fi mai ușor pentru ea. Deci de ce mai sunat? I-am spus. Mi-a răspuns: — Nicio problemă, să-ți fac și ție o copie după discurile mele, că sunt două. Dar sunt criptate și total inaccesibile, dacă n-ai deloc experiență în materie de decodificare. — Ultima dată a fost când am lucrat cu indienii navajo la descifrarea transmisiilor secrete ale naziștilor. — Ha, ha. Ce-ar fi să-mi dai mie adresele exacte de pe lista pe care o ai și să verific eu dacă apare vreo potrivire directă? Dacă nu se potrivește nimic din prima, o să programez o funcție care scoate locusuri în rețea concentrică progresivă, în cadrul căreia putem să ajustăm după raza de acoperire. Ai în minte vreun criteriu geografic? Aproape. Am spus: — Încă nu. — OK, atunci vom adopta o metodologie empirică. Deplasăm în stânga și-n dreapta jos rețeaua, ca pe-un năvod, și analizăm ce tipare rezultă de-aici. Aș putea să fac chestia 72
asta în vreo două zile, e bine? — Ar fi nemaipomenit, Isaac. Nici nu știu cum să-ți mulțumesc. — Există totuși o complicație. Heather și cu mine facem o călătorie în Asia, ultima vacanță înainte să intrăm iar în colimator. Din clipa în care am ajuns acolo, nu mai sunt accesibil, pentru că Myanmarul – care era pe vremuri Birmania – face parte din itinerarul nostru și s-a mai întâmplat ca autoritățile de-acolo să confiște calculatoarele sau să refuze pătrunderea în țară a turiștilor care aveau computere cu ei. — Poate că ție o să-ți prindă bine, am spus eu. — Cum așa? — Păi, vacanță pură, fără bătăi de cap. — Așa zice și Heather, dar pentru mine calculatorul nu-i deloc o bătaie de cap. Când mă gândesc să plec la drum fără un computer, e ca și cum mi-aș lăsa acasă o mână sau un picior. Mă rog, va fi interesant de văzut cum mă adaptez. Vorbind despre sine ca despre un subiect de studiu. M-am gândit la detașarea lui Patty. La pereții despărțitori pe care ni-i ridicăm toți. L-am auzit spunând: — Între timp, dă-mi numele străzilor și am să mă joc nițel, să văd ce iese. Două ore de joacă pe propriul meu calculator n-au produs niciun cuvânt sau imagine care să aibă legătură cu Patty Bigelow, nicio infracțiune înregistrată la vreuna dintre cele patru adrese. Mi-am făcut un sandviș cu cașcaval la grillul electric, pe care l-am împărțit cu Blanche. Când m-a văzut turnând cafea, a deschis gura și-a început să saliveze. Un deget muiat în cafea și pus pe limba ei a făcut-o să se dea repede înapoi, să scuture din cap și să scuipe. — Bine că știți toți să criticați, am spus eu. OK, data 73
viitoare am să fac espresso. Am format numărul de mobil al lui Robin, dar n-am obținut decât vocea ei înregistrată pe căsuța vocală. După ceam mai meditat puțin la opțiunile lui Patty în materie de locuit, am încercat la Tanya. — Niciun risc de malpraxis, spuse ea. Domnul doctor Silverman e sigur? — Da. — Bine… Ați reușit să mai aflați ceva? — Inspectorul Sturgis se pregătește să facă niște investigații preliminare. — Minunat, spuse ea, pe un ton plat. — E totul în ordine la tine, Tanya? — Sunt un pic cam obosită. — Când o să te simți mai plină de energie, aș vrea să mai discutăm, noi amândoi. — Sigur. Într-un final… — Nu mă refer la terapie. Aș vrea să aflu mai multe despre toate locurile în care ați locuit, tu și mama ta. Pentru baza de pornire. — A, da? Bineînțeles, n-am nimic împotrivă. Trebuie să pun niște lucruri în ordine, pe urmă să mă întorc în campus, pentru grupa de studiu. La școala de vară se presupune că atmosfera e mai destinsă, dar profii noștri nu par să realizeze acest lucru. Plus că, de când cu sistemul trimestrelor, abia îți rămâne timp să cumperi suporturile de curs, până la examenele parțiale… Am putea să ne vedem ceva mai târziu, pe la nouă și jumătate? Nu, scuzați-mă, n-am vrut să spun asta, n-aș vrea să credeți că profit de bunăvoința dumneavoastră. — Nu trebuie neapărat să fie astă-seară, Tanya. — Detest să las lucrurile să se-adune, domnule doctor. Dacă dumneavoastră ați avea timp, mi-aș face și eu, dar bineînțeles că nu așa se pune problema. Dumneavoastră sunteți ocupat seara… 74
— La nouă și jumătate e foarte bine. — Sunteți sigur? — Categoric. — Haideți să zicem la zece fără un sfert, pentru mai multă siguranță. Pot veni eu la dumneavoastră la cabinet, sau puteți veni dumneavoastră la mine acasă. Poate vreți să vedeți ce fel de cămin a reușit să facă mama. — Chiar aș vrea. — Perfect! Eu o să fac niște cafea.
75
CAPITOLUL 8 LA NOUĂ ȘI DOUĂZECI, în timp ce-o instalam în coșul ei pe Blanche, a sunat telefonul fix. O voce binevenită spuse: — Te iubesc. — Și eu te iubesc. Ce faci, te distrezi? — Vin acasă cu o zi mai devreme. Prelegerile au fost bune, dar încep să mă simt ca la școală. Am vândut replica F5, un tip care-avea o firmă pe Internet nu s-a lăsat până n-a luat-o, a tot crescut prețul de ofertă. Robin avusese nevoie de un an ca să facă rost de lemnul din inimă de arțar maturat și de bucățelele de molid pentru mandolina elaborat cizelată, se muncise alte douăsprezece luni s-o fasoneze, s-o netezească și să-i dea forma finală, iar la Healdsburg se dusese cu obiectul finisat doar ca să-l expună. — Trebuie să fi fost un preț bun, nu? am spus eu. — Douăzeci și una de mii. — Uau! Felicitări! — M-a durut inima să mă despart de ea, dar orice femeie își are prețul ei. Bănuiesc… Mă gândeam să plec duminică dimineață devreme și să ajung acasă spre seară. Cam ce program ai tu? — Flexibil. — Blondina ta a pătruns deja pe teritoriul meu, sau încă nu? — Blondina roade biscuiți pentru câini și doarme toată ziua. — Pe astea care tac și fac, întotdeauna e bine să le ții sub observație… Am plecat cu mașina spre casa Tanyei, și pe drum mi-am amintit de prima noastră întâlnire. O fetiță blondă și slăbuță, îmbrăcată cu rochiță, șosete până la gleznă și sandale de lac. Stând cu spatele lipit de 76
peretele încăperii care-mi servește drept sală de așteptare, de parcă zona covorului ar fi fost o apă adâncă, fără fund. Când ieșisem din camera-cabinet, Patty îi atinsese ușor obrazul Tanyei. Fetița încuviințase din cap grav – o mișcare atât de scurtă, încât ai fi zis că e un tic nervos. Degețelele delicate ca niște bețișoare de sidef apucaseră mâna zdravănă a mamei ei. Un picioruș lucios începuse să bată ritmic în podea. Celălalt rămânea plantat pe malul imaginar. M-am aplecat până la nivelul privirii fetiței. — Mă bucur să te cunosc, Tanya. Un răspuns murmurat. N-am reușit să disting decât „pe tine”. Patty spusese: — Tanya și-a ales singură cu ce să se îmbrace. Îi place să poarte haine frumoase, are mult bun-gust. — Foarte drăguț, Tanya. Tanya respirase pe gură; am simțit un iz de hamburger și ceapă. Spusesem: — Hai să mergem în camera de acolo. Poate să vină și mami, dacă vrei. Patty spusese: — Sau nu trebuie să vin. O îmbrățișase pe fetiță și făcuse un pas în lături. Tanya nu s-a mișcat. — Te aștept aici, scumpo. N-o să te doară deloc, îți superpromit! Tanya ridicase privirea spre ea. Trăsese adânc aer în piept, încuviințase iar din cap, cu același aer posac, și o pornise înainte. Se uitase atent la toată recuzita de pe masa cu jucării. Căsuța de păpuși în care vedeai totul dintr-o parte, figurinele cu toți membrii familiei, creioanele de desen, creioanele colorate și markerele, teancul de hârtii. Contact vizual prelungit cu hârtia. 77
— Îți place să desenezi? Dăduse din cap. — Dacă ai chef să desenezi acum, e în regulă, poți s-o faci. Luase de pe masă un creion și desenase încet un cerc cu conturul tremurat. Dăduse capul pe spate, încruntată. — Are cocoloașe. — Nu-i bine cu cocoloașe? Ochii de-un verde pal mă studiaseră atent. Pusese creionul jos. — Am venit aici ca să scap de obiceiurile mele. — Mami ți-a spus asta? — A spus că dacă vreau, ar trebui să-ți spun. — Care obiceiuri te supără cel mai tare, Tanya? — Mami ți le-a spus pe toate. — Așa este. Dar aș vrea să știu ce crezi tu. Privire nedumerită. — Sunt obiceiurile tale, am spus eu. Tu ești stăpână peste ele, tu decizi asupra lor. — Nu vreau să fiu stăpână. — Ești gata să dai drumul obiceiurilor tale. Un mormăit nedeslușit. — Ce-ai zis, Tanya? — Sunt rele. — Rele, adică te sperie? Scuturase din cap. — Mă fac să fiu ocupată. Creionul era la trei centimetri distanță de locul unde se aflase inițial și Tanya îl împinsese înapoi. Îl aranjase cu vârful înainte, apoi aranjase ascuțitoarea. Le rearanjase și încercase, fără succes, să netezească un colț îndoit în sus al hârtiei. — Cercul ăla cu cocoloașe, am spus eu, ar putea fi începutul feței cuiva. — Pot să-l arunc la coș? — Sigur 78
Împăturind și reîmpăturind foaia de hârtie pe lungime, o rupsese fără grabă pe traiectoria îndoiturii. Repetase același proces cu amândouă jumătățile. — Unde pot să le-arunc, vă rog? Îi arătasem cu mâna coșul de hârtii. Lăsase bucățile de hârtie să cadă înăuntru, una câte una, uitându-se la ele cum plutesc, apoi revenise la masă. — Deci vrei să scapi de obiceiurile tale. Dăduse din cap că da. — Tu și mami ați căzut de acord în privința asta. — Îhî. — Tu și mami sunteți o echipă. Chestia asta a părut s-o nedumerească. — Tu și cu mami sunteți de acord aproape tot timpul. — Noi ne iubim. — Când iubești, înseamnă că ești de acord. — Îhî. Desenase o pereche de cercuri, unul de două ori în diametru cât celălalt. Mijise ochii, se aplecase mai tare asupra hârtie și adăugase ochi, nas, gură, schițate grosier. — Iar are umflături, decretase ea. Încă un drum la coșul de gunoi. — Chiar că nu-ți place cu cocoloașe, am spus eu. — Vreau să fie cum trebuie. Alegând o a treia bucată de hârtie, lăsase creionul jos și făcu cercuri cu vârful degetului. Se uitase în sus, spre tavan. Bătuse darabana în masă cu degetele de la o mână, apoi cu degetele de la cealaltă. — Ce fel de lucruri faceți tu și cu mami împreună? Luase iar creionul. Îl învârtise în mână. — A fost o mamă când eu eram mică de tot. Era prea slabă din fire și mami voia să aibă grijă de mine… era sora lui mami. — Cealaltă mamă. — O chema Lydia. A murit într-un accident. Mami și cu mine suntem triste, când ne gândim la ea. 79
— Vă gândiți de multe ori la ea? Împingând ușor la o parte teancul de hârtii, alesese o figurină feminină și o pusese în sufrageria căsuței de păpuși. — Mai avem și un pește. — Acasă? — În bucătărie. — Într-un acvariu? — Îhî, da-i zice bol. — Un peștișor auriu? — Îhî, da’ peștișorii aurii fac prea multă mizerie, a zis nenea. — Cine e nenea? — De la magazinul de pești. Nenea Stan Park. — Ce fel de pește ți-a vândut nenea Park? — Un peștișor guppy. 2 Mic de tot. — Și cum îl cheamă? — Noi am crezut că e fată, da’ are coada colorată. — Deci e băiat. — I-am schimbat numele. — Dintr-un nume de fată într-unul de băiat? — Îl chema Charlotte, acum îl cheamă Charlie. — Ce părere are Charlie că acum e băiat, în loc de fată? — E un peștișor. Nu gândește. — Nu se gândește niciodată la nimic? Cum ar fi: „Mă întreb când are Tanya de gând să-mi schimbe apa”? — Are creierul prea mic pentru cuvinte. — Deci nu face altceva decât să înoate încoace și-ncolo, fără nicio grijă, am spus eu. Tăcere. Specie de pești vivipari la care femelele sunt de culoare cenușie cu puncte negre, iar masculii au coada în culori foarte vii. Rezistenți, nepretențioși, ușor de încrucișat și foarte jucăuși, guppy constituie o specie foarte populară printre amatorii de acvaristică (n.t.). 2
80
— Tu îți faci griji? — Peștii au și stomac, a spus ea. Mâncarea intră și iese, deci nu trebuie să-i hrănești prea mult. — Știi o mulțime de lucruri despre pești. — Am citit o carte. Mânuțele o luaseră pe nesimțite spre teancul de hârtii, potriviseră colțurile. — Am și eu câțiva pești. — Tot guppy? — Nu, ai mei se numesc koi3. Un fel de peștișori aurii uriași, dar fiecare de altă culoare. O uitătură neîncrezătoare. — Unde? — Afară, într-un iaz. Vrei să-i vezi? — Dacă mă lasă mami. Ieșisem afară și mersesem la mașină. Patty ridicase privirea din ziarul pe care-l citea. — Mami, are niște peștișori uriași, spusese Tanya, cu brațele desfăcute larg. — Nu, zău? — Afară, într-un iaz uriaș. — Ne ducem să le dăm de mâncare, am spus eu. Vrei să vii și tu? — Hmm, făcu Patty. Nu, am să vă las pe voi doi, să vă cunoașteți mai bine.
Sau „crapi ornamentali”, specii de crapi japonezi domesticiți și încrucișați artificial, până la obținerea unor specimene variat colorate. Nu se păstrează în acvariu, ci în bazine și iazuri amenajate în aer liber (n.t.). 3
81
CAPITOLUL 9 LA INTERSECȚIA DINTRE BEVERLY ȘI PICO, când mai aveam aproape un kilometru până acasă la Tanya, mi-a sunat mobilul. Serviciul de mesaje ale companiei de telefonie. — Flora sunt, domnule doctor. A sunat inspectorul Sturgis. Zicea că iese puțin, dar că puteți încerca să-l prindeți peste vreo două ore. — A spus despre ce e vorba? — Nu, domnule doctor. A fost doar el însuși, ca de obicei. — Adică? — Ei, știți dumneavoastră. Cum e el întotdeauna, plin de bancuri. Mi-a spus că la vocea pe care-o am, ar trebui să lucrez la radio, să vând bungalouri cu vedere la plajă în Munții Stâncoși din Colorado. — Chiar ai o voce foarte plăcută, Flora. — Da, pe vremuri, spuse ea. Ce bine-ar fi să mă pot lăsa de fumat. Pare un tip interesant, chiar simpatic. E drăguț? — Depinde din ce perspectivă te uiți. Canfield Avenue era o stradă îngustă, întunecată și tăcută, dar nu avea nimic care să-ți inspire ceva chiar și numai vag amenințător. Și de ce-ar fi avut. Alunecasem fără voie într-o stare de spirit care mă făcea să cred că totul e real. Țintește cu mine către o enigmă și apasă pe trăgaci! Cu ani în urmă, fusesem psihoterapeutul perfect pentru Patty și Tanya. Ele nu aflaseră niciodată adevăratul motiv, și nici nu-l vor afla vreodată. Alexander este foarte inteligent, dar pare să simtă nevoia de perfecțiune absolută, ceea ce poate duce la o stare de agitație în clasă. Rareori mi se întâmplă să-i aplic unui copil eticheta de conștiincios peste măsură, dar aici cred că este realmente cazul. 82
Alexander trebuie să înțeleagă că nu toată lumea care este în clasa a treia învață la fel de repede ca el și că se pot admite și greșeli. Alexander se descurcă bine în ultima clasă de gimnaziu, dar trebuie să se străduiască să arate mai multă stăpânire de sine, atunci când proiectele de la clasă nu se desfășoară conform planificării. Alex este un elev eminent, mai ales la materiile exacte, dar nu pare să adere la noțiunea activității de grup. Să sperăm că la liceu va învăța cum să se accepte pe sine în calitate de membru al unei echipe… Ani de-a rândul, profesori bine-intenționați, au plecat de la ședințele cu părinții mei perfect convinși că sfaturile lor vor fi benefice pentru mine. Este atât de exigent cu sine însuși, doamnă și domnule Delaware! Tata răspunzând cu surâsul lui jovial, dând de înțeles că e perfect în temă. Mama lângă el, docilă și tăcută, părând o adevărată doamnă în rochia curată și unica ei pereche de pantofi cu toc. De unde să fi știut profesorii aceia că, atunci când tata nu era într-o dispoziție jovială, imperfecțiunea putea avea ca rezultat niște crize de furie cu nimic mai previzibile decât mușcătura unui șarpe?! Că orice neajuns însemna o curea de muncitor vânjos biciuind un spate îngust de copil, cu urmele de lovituri și vânătăile de-a doua zi ascunse sub cămăși, pulovere și tăcere. Profesorilor n-avea cum să le treacă prin cap că, atunci când prea multe discuții umpleau casa, mama era clar că se va încuia în camera ei zile de-a rândul. Lăsându-l pe tata 83
proscris, clocotind de furie, duhnind a bere și rom, clătinându-se prin celelalte patru încăperi ale casei în căutarea cuiva pe care să dea vina. Sora mea, Em, cu care nu mai vorbisem de ani de zile, adulmeca imediat amenințarea ce plutea prin aer și se făcea nevăzută – o adevărată artistă în a da bir cu fugiții. O consideram egoistă, pentru că regulile o făceau să fie în siguranță: nu dai într-o fată, cel puțin nu cu cureaua. Băieții erau altă poveste… Destul cu nostalgia, ești prea sentimental, și doar știi că autocompătimirea e un aperitiv penibil. Plus că lăsasem toate acestea în urmă, prin bunăvoința psihoterapiei de formare, necesară pentru programul meu doctoral. Un pic de noroc: repartizarea aleatorie în grija unei femei cumsecade și cu multă minte. Cele șase luni obligatorii se întinseseră pe durata unui an, apoi doi. Apoi trei. Schimbările pe care le observasem la mine însumi îmi întăriseră opțiunea profesională: dacă știi exact ce faci, povestea asta cu psihoterapia chiar dă rezultate. În ultimul meu an de facultate, exploziile astrale cognitive și corecțiile compulsive dispăruseră. De asemenea, spusesem adio și ritualurilor, vizibile sau nu. Moartea credinței cvasi-religioase că simetria este totul. Ceea ce nu însemna, însă, că unele vestigii nu-și mai ițeau capul când și când. Un acces ocazional de insomnie, junghiurile neașteptate de inexplicabilă tensiune. Preocupare care nu ducea nicăieri. Terapia m-a învățat să accept toate acestea ca pe-o dovadă a apartenenței mele la specia umană, și atunci când povesteam la telefon cu părinții mei, reușeam să închid în final fără semilune sângerii lăsate de unghii în podul palmei. Cel mai bun tonic era să mă îngrijesc de alți oameni. Pornisem la drum cu speranța că niciunul din părinții care 84
pășeau la mine în cabinet nu va vedea în mine altceva decât omul amabil, calm și înțelegător în mâinile căruia ei veneau să-și încredințeze psihicul copiilor lor. Mai mulți ani de succes mă făceau să cred că am reușit s-o scot la capăt. Îmi mai îngăduiam uneori și să mă abat nițel. Ca atunci când o lăsasem pe Patty Bigelow să-și materializeze sugestia cu ceara de modelat. Pentru că asta ținea de ordinea din casă, nu-i nimic rău în a avea un pic de geometrie, corect? Credința în mine a pacienților mă ținea treaz noaptea, străduindu-mă să concep planuri de tratament. Credința în mine a lui Patty Bigelow rămăsese neclintită în timp, dar eu nu eram chiar foarte sigur că o meritasem. Acum, ea era moartă și copilul ei se baza pe mine și eu făceam o vizită profesională la domiciliul ei. Un pic cam implicat. Duplexul era o clădire în stil neo-colonial spaniol, nu cu mult deosebită de cea din Fourth Street. Zugrăveală în tonuri pale piersicii, ogive înalte și înguste cu vitralii decorate cu sturzi în zbor, gazon neted în locul unui spațiu betonat pentru parcare; un singur mesteacăn tânăr, cu scoarță albicioasă, fix în mijloc. Tăblița sistemului de alarmă a unei companii de securitate bătută în cuie, la stânga. Luminile aprinse la etaj. Scările sclipeau alb sub lumina neoanelor de mare putere. Tanya a deschis ușa înainte ca eu să fi urcat toate scările. Părul desfăcut din coc îi acoperea umerii ca un șal. Arăta extenuată. — Slavă Domnului că n-am întârziat, spuse ea. — Sesiune grea de studiu? — Grea, dar a fost totul bine. Vă rog, poftiți înăuntru. Camera de zi avea parchet din stejar, tavan arcuit, zugrăveală roz-pal. În fața șemineului, dale de gresie crem pictate cu flori de nufăr. O canapea tapițată cu stofă liliachie 85
stătea în fața ferestrei cu geamuri transparente, acoperite de perdele, și a două fotolii pereche. Între ele, o măsuță de cafea din lemn deschis la culoare, cu picioare aurite în stil rococo. Patty zisese că e o fire bărbătoasă, dar uite că alesese un decor de-a dreptul delicat. Deasupra canapelei, pe perete, o duzină de fotografii, înrămate identic în imitație de lemn de plută. Biografia în imagini a Tanyei, de când abia învățase să meargă în picioare și până la adolescență. Modificările previzibile de tunsoare, îmbrăcăminte și machiaj, pe măsură ce drăcoaica mică se transforma în fetișcana frumușică, dar în stilul adoptat nu se vedea niciun semn de rebeliune adolescentină. Patty nu-și făcea apariția decât în ultima fotografie: Tanya în robă sângerie și tocă de absolvent, mama ei într-un sacou bleumarin și bluză albă pe gât, ținând spre teleobiectiv o diplomă și strălucind de încântare. Tanya spuse: — Uite una pe care abia acum am găsit-o. Arătând cu mâna spre poza stingheră așezată pe măsuța de cafea. Portretul în ramă neagră al unei femei cu fața lătăreață, într-o uniformă albă. Privirea ridicată în sus a lui Patty era solemnă, atât de căutată încât devenea aproape comică. Mi-am și imaginat un pozar de doi lei, clincănind fără rost din butoane și repetând papagalicește instrucțiuni. Gândește-te la noua ta carieră, dragă… bărbia mai sus… mai sus! Și mai sus!… Atât, stai așa. Gata, cine urmează la rând? — Are o privire atât de plină de speranță, spuse Tanya. Vă rog, faceți-vă comod, eu mă duc să aduc cafeaua. Se întoarse cu o tavă din plastic negru, serigrafiat să arate ca lemnul lăcuit. Cinci biscuiți Oreo dubli, cu cremă la mijloc, puși unul peste altul pe o farfurie, arătând ca un turnuleț în miniatură. Între două căni purtând sigla universității de stat din Los Angeles, un castronel 86
dreptunghiular cu pliculețe de zahăr, de îndulcitor și de lapte praf fără grăsime, îndesate strâns, ca niște broșuri. — Lapte și zahăr? — Fără, pentru mine. M-am așezat pe unul dintre fotolii și ea a ales canapeaua. — Nu cunosc pe nimeni care să bea cafeaua neîndulcită și fără lapte. Prietenii mei o consideră un fel de desert. — Frappe mocca-java cu lapte de soia și extra ciocolată? Se căzni să afișeze un surâs obosit, deschise trei pliculețe de zahăr, le turnă în propria cană. — Biscuiți? — Nu, mulțumesc. — În general, eu beau ceai, dar cafeaua e bună pentru serile în care am de învățat. Se trase mai în față spre marginea canapelei. — Sigur nu vreți un biscuit? — Absolut sigur. — Eu cred că am să iau unul. Peste tot auzi cum că-s mai buni dacă-i desfaci, dar multor oameni le place efectul de sandviș, printre care și mie. Vorbind repede. Ronțăind repede. — Deci, spuse ea. — Am trecut cu mașina pe la toate adresele de pe lista ta. Destul de amestecate. — Adică vila față de toate celelalte apartamente? spuse ea. De fapt, noi n-am ocupat decât o cameră în vila aceea. Țin minte cum mă gândeam cât e de ciudat, o casă atât de mare, de-a dreptul uriașă, dar noi aveam mai puțin spațiu decât în fostul apartament. Mi-era frică să nu mă trezesc noaptea că mă rostogolesc peste mama, în somn. — S-a întâmplat vreodată? — Nu. Uneori mă ținea în brațe. Așa mă simțeam în siguranță. Puse jos biscuitul, apoi adăugă: — Alteori sforăia. 87
Ochii i se umeziră. — Proprietarii ne lăsau să folosim piscina, atunci când mami avea timp liber, iar grădina era superbă, cu o mulțime de copaci mari și umbroși. Dibuiam locuri unde să mă pot ascunde, mă prefăceam că sunt pe undeva prin pădure. — A cui era casa? — A familiei Bedard, spuse ea. Singurul care locuia acolo era bunicul: colonelul Bedard. Rudele lui veneau pe-acolo din când în când, dar locuiau foarte departe. Voiau ca mama să aibă grijă de el pe timpul nopții, după ce infirmiera de zi pleca acasă. — Un bătrân, am spus eu. — Foarte bătrân. Cocârjat de spate, extrem de slab. Cu pieliță pe ochi… probabil la origine avusese ochii albaștri, dar cu timpul deveniseră de-un cenușiu lăptos. Chel ca-n palmă, nu-i mai rămăsese fir de păr în cap. În casă exista o bibliotecă imensă și acolo-și petrecea toată ziua. Țin minte că mirosea a hârtie. Nu era un miros puternic, doar un vag iz de stătut, cum se întâmplă cu mulți bătrâni. — Se purta frumos cu tine? — Nu prea vorbea și nici nu făcea mare lucru, doar stătea în bibliotecă, cu o pătură peste genunchi și o carte în mână. Fața îi era cam țeapănă, cred că avusese mai demult un atac cerebral, deci când încerca să zâmbească, nu prea se vedea mare lucru. La început mi-era frică de el, dar mami mi-a spus că este un om bun. — S-a mutat acolo ca să câștige mai mulți bani? — Așa cred eu. Cum spuneam, domnule doctor, pentru ea era foarte importantă siguranța financiară. Chiar și în timpul ei liber. — Citea cărți pe teme financiare. — Vreți să le vedeți? Un dormitor de la capătul holului fusese transformat întrun birou fără zorzoane. O masă de lucru și rafturi suedeze pe care ți le montezi singur, un scaun rotativ negru, corpuri cu 88
sertare albe, un calculator de pupitru și o imprimantă. — M-am uitat prin hârtiile ei, numai chestii despre bani. Arătă cu mâna spre rafturile înțesate cu numere vechi din Forbes, Barron’s, Money. O colecție întreagă de ghiduri pentru investiții, începând cu strategie bine judecată și terminând cu improbabilă negustorie. Pe raftul cel mai de jos stătea un vraf de reviste subțiri, cu hârtie lucioasă. Coperta exemplarului de deasupra avea la mijloc poza de foarte aproape a feței unei actrițe care-și pierduse soțul în favoarea altei actrițe. Privire chinuită. Coafură și machiaj perfecte. — Revistele de cancanuri, spuse Tanya. Cei de la spital leau pus în cutia cu efectele ei personale. A fost o mare bătaie de cap să le recuperez. Nu știu ce formular pe care nu-l completasem. Vedeam cutia în fața ochilor, era chiar acolo, în spatele tejghelei de la recepție, dar femeia care se ocupa de problemă s-a purtat chiar oribil, zicea că trebuie să mă duc în altă parte după formulare, și acolo deja terminaseră programul. Când eu am început să plâng, ea a luat telefonul și-a sunat nu știu ce prietenă și-au pălăvrăgit fără grijă, de parcă eu nici nu existam. I-am dat mesaj pe pager domnului doctor Silverman, iar el s-a dus pus și simplu după tejghea și-a luat cutia. La fund am găsit banderola lui mami, ochelarii ei de citit și hainele pe care le purta când o internaseră, plus chestia asta. Deschise un sertar de la birou și scoase afară o brățară din plastic ruptă. — Mergem înapoi să ne terminăm cafeaua? Două înghițituri mai târziu, am spus: — Deci când locuiați pe Hudson Avenue, ea avea două slujbe. — Da, dar nu era prea complicat să aibă grijă de colonel, că se culca seara la șase și noi oricum ne sculam dimineața devreme, așa că mami avea suficient timp să mă ducă pe 89
mine la școală cu mașina și pe urmă să meargă la spitalul Cedars. — Cum a găsit slujba? — Habar n-am… poate a văzut un anunț la avizierul spitalului. Nu discuta niciodată cu mine genul ăsta de amănunte, pur și simplu m-a anunțat într-o zi că ne mutăm într-o casă mare și frumoasă dintr-un cartier select. — Și tu ce părere ai avut despre chestia asta? — Eram obișnuită cu mutatul. De pe vremea când eram cu Lydia. Și nu se putea spune că aș fi avut nenumărați prieteni în Cherokee. — Pe vremea aceea, Hollywoodul putea fi un cartier periculos. — Pe noi nu ne-a afectat. — Doar când vă băteau bețivii la ușă. — Nici asta nu se întâmpla prea des. Mami a avut grijă să ia măsuri. — Ce fel de măsuri? — Striga la ei prin ușă să-și vadă de drum, iar dacă nu se potoleau, îi amenința că sună la poliție. Nu țin mine să-i fi chemat efectiv vreodată pe polițiști, deci amenințarea ei trebuie să fi avut efect. — Tu erai speriată? — Credeți că despre asta s-ar putea să fie vorba? Unul din bețivani a devenit periculos și ea fost obligată să-i facă ceva? — Orice e posibil, dar e mult prea devreme pentru teorii. De ce v-ați mutat din vilă? — Colonelul Bedard a murit. Într-o dimineață, mami s-a dus în camera lui de la etaj, să-i dea medicamentele, și el era mort. — Ți-a părut rău să pleci dintr-un loc atât de frumos? — Nu prea, camera noastră era mult prea mică. Se întinse după cana de cafea, apoi continuă: — Mama îl simpatiza pe colonel, dar rudele lui nu-i plăceau deloc. În cele câteva dăți când au venit pe-acolo, am auzit-o spunând: „Uite-i și pe ăștia.” Îl vizitau rareori, din 90
păcate. În noaptea următoare după ce el a murit, eu nu puteam să dorm și am găsit-o pe mami în bucătărie, stând cu menajera. O chema… Cecilia – oare cum de mi-am amintit chestia asta? În fine, mami și Cecilia stăteau pur și simplu acolo, uitându-se în gol. Mami m-a luat și m-a dus înapoi în pat, a început să-mi spună că banii sunt foarte importanți pentru securitate, dar nu trebuie niciodată să treacă înaintea aprecierii. Am crezut că se referă la mine, așa că i-am spus cât demult o apreciez. Ea a început să râdă, m-a sărutat cu foc și mi-a spus: „Nu de tine era vorba, iubito. Tu ești mult mai deșteaptă decât o mulțime de așa-ziși oameni mari”. — Rudele nu-l apreciau pe colonel. — Asta m-am gândit eu că a vrut să spună. — Nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun, cât ați locuit în vila aceea? — Doar moartea colonelului, spuse ea. Deși bănuiesc că nu se poate numi un eveniment ieșit din comun, la cât era de bătrân. Ronțăi gânditoare marginea biscuitului Oreo. — OK, am spus eu, hai să trecem mai departe, la locuința din Fourth Street. — Era un duplex, nu chiar atât de mare ca ăsta de-acum, dar cu mult mai mult spațiu decât ocupasem noi vreodată. Aveam din nou propria mea cameră, cu un dulap splendid, puteam să intru în el ca într-o debara. Vecinii de deasupra erau o familie de asiatici, foarte liniștiți. — Ați stat acolo mai puțin de un an. — Mami a zis că era prea scump. — Prima oară când ați venit voi două la mine, a fost imediat după ce vă mutaserăți în Hudson Avenue. A doua oară a fost imediat după ce vă mutaserăți din Fourth Street în Culver City. — Vă gândiți că poate eram stresată din cauza mutatului? — Ai fost stresată? — Sinceră să fiu, nu cred. Am spus ceva, pe-atunci, despre ce anume mă supără? 91
— Nu. — Probabil că sunt o persoană destul de introvertită. — Ți-ai revenit la normal foarte repede. — Din punctul de vedere al unui psiholog, e un lucru acceptabil? Schimbarea comportamentului, fără să fi mers în profunzime? — Tu ești cea mai în măsură să hotărăști ce anume e în regulă pentru tine. Zâmbi. — Mereu spuneți chestia asta. Îmi mai turnă o cană de cafea și șterse picăturile care săriseră peste buza cănii. — Deci locuința din Fourth Street era prea costisitoare, am spus eu. — Chiria era mult prea mare. Mami voia să adune bani pentru un avans la propria noastră casă, ca să poată face un credit. Aruncă o privire spre fotografia mamei ei, apoi își coborî ochii spre podea. — Culver Boulevard era încă un cartier dubios, am spus eu. — Nu era chiar atât de rău. Am rămas la aceeași școală, mi-am păstrat vechii prieteni. — Școala St. Thomas. Deși nu ești catolică. — Ați ținut minte? — Mamei tale i s-a părut că este important să-mi spună. — Ce, că nu eram catolice? — Că nu i-a mințit pe cei de la școală, n-a pretins că ești catolică, doar ca să te primească. — Așa era mama, spuse ea zâmbind. A fost perfect sinceră cu preotul, i-a spus că dacă el mă poate convinge să trec la catolicism, pe ea n-o deranjează cu nimic, dar să nu-și facă prea mari speranțe. — Cum vedea ea relația cu religia? — Omul trebuie să trăiască frumos și să fie tolerant… 92
Domnule doctor, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar chiar am o groază de învățat. Ar mai fi ceva ce credeți că vă pot spune? — Cred că pentru moment am acoperit destul de multe. — Vă mulțumesc din suflet că ați venit, m-a făcut să mă simt… E aproape ca și cum ați fi putut s-o vizitați pe ea. Dar să știți că insist să luați biscuiții ăștia – stați așa, să vă aduc o punguță! A rămas în pragul ușii de la intrare cât timp am coborât scările. Înainte să închidă ușa, mi-a făcut cu mâna. Canfield Avenue era și mai întunecos, cu contururi abia schițate în lumina anemică a felinarelor așezate la mică distanță unele de celelalte. În timp ce mă apropiam de Cadillacul Seville pe care-l conduc, ceva de sus de la etaj mi-a atras privirea. O mișcare de du-te-vino, în spatele draperiilor de la fereastra dreptunghiulară a Tanyei. O siluetă pășind încolo și-ncoace. Dispărând pentru o clipă, apoi reapărând și schimbând direcția. Circuitul s-a repetat. Am așteptat până la a douăzecea trecere, înainte să demarez.
93
CAPITOLUL 10 AM ÎMBUCAT UN OREO, în timp ce-i telefonam lui Milo. S-a răstit în receptor: — Da? — Te-am trezit? — A, tu erai… Nț, trezitul presupune să fi și dormit. În picioare și limpede ca izvorul – sunt în concediu, ai uitat? — Felicitări. — Vorbești cumva cu gura plină? Am înghițit. — Acum, nu. — O gustărică de la magazinul de delicatese? — Un biscuit. — Lapte aveți? Amicul meu de la compania de telefoane a găsit evidența facturilor vechi ale lui Patty. În Cherokee a fost prima ei adresă la Los Angeles. Conform unor veterani cu care a vorbit Petra, zona în cauză era pe-atunci un fief cunoscut al traficanților de droguri. Curioasă alegere, pentru o asistentă medicală drăguță și respectabilă, nu? Și-a mai stat și șase ani acolo. Momentul ideal pentru a da drumul la suspiciunile mele privind traficul de medicamente, dar m-am abținut. — Rick zice că avea un spirit de economie care friza zgârcenia, așa că poate chiria mică a atras-o acolo, spuse Milo. Totuși, să crești o fetiță într-o zonă dubioasă a Hollywoodului mie nu mi se pare deloc varianta optimă. — Nici prin cap nu-i trecea că va trebui să crească o fetiță. — Și asta-i adevărat… N-am avut timp să mă uit după vreun caz de omor încă nerezolvat prin apropierea locurilor unde-a stat, în afară de Hancock Park. Singurul lucru care sa petrecut acolo a fost pe June Street, la distanță de o stradă spre vest și două spre sud. Victima era un negustor de diamante pe nume Wilfred Hong, trei tipi mascați înarmați cu 94
pistoale au intrat peste el la ora trei dimineața, după ce dezactivaseră sistemul de alarmă, l-au împușcat în clipa când s-a ridicat din pat, fără niciun avertisment, dar măcar au cruțat-o pe doamna Hong, și pe cei doi copii care dormeau în camerele alăturate. După ce-au obligat-o pe femeie să deschidă seiful, au legat-o fedeleș și s-au făcut nevăzuți, cu tot cu pietre prețioase și bani. Umblă vorba că Hong le datora multor clienți și bani, și diamante. Pute-a treabă aranjată de cineva dinăuntru, care-a angajat niște profesioniști, deci afară de cazul în care Patty făcea parte din vreo bandă serioasă de hoți de elită din domeniu, nu merită să ne pierdem vremea cu asta. În eventualitatea că ar exista ceva care să merite. Vreo idee nouă despre imaginea mai de ansamblu? — Nu prea. Isaac zicea că o să ruleze niște aplicații, să facă niște calcule. — Mai ceva ca perchezițiile de mână din vechile romane polițiste. Știi ce mă gândeam, Alex? Înainte să mai consumăm timp cu supozițiile, hai să vizităm fiecare adresă în parte, să vedem dacă putem depista vreun vecin care s-o fi cunoscut pe Patty. Dacă nimeni nu-și amintește nimic care să semene măcar de departe a asasinat, eu zic că avem tot dreptul să punem armele jos, iar tu să găsești un mod de a-i da vestea Tanyei. — OK, am spus. Când? — Vino să mă iei de-acasă mâine dimineață, de exemplu pe la zece. Pune pe tine ceva țoale colorate, adu niște ingrediente să facem piña colada, și nu uita atitudinea sărbătorească. — Sărbătorim ceva? — Sunt în concediu, ai uitat? Sau așa zic ei. — Care „ei”? — Zeii iluziilor deșarte. Căsuța cu linii armonioase pe care o împart Milo și Rick se află pe o stradă din zona de vest a Hollywoodului, în umbra 95
mătăhăloasă a clădirii verzi-albastre care adăpostește Centrul pentru Design. Liniștită în timpul săptămânii, somnoros de tăcută sâmbăta și duminica. Arbuștii rezistenți la secetă pe care Rick îi plantase în timpul unui an fără precipitații făceau față cu parțial succes unui an mult mai umed. Apropiindu-mă, l-am văzut pe Milo îngenuncheat, rupând cu mâna rămurelele uscate. S-a ridicat repede în picioare, de parcă l-aș fi surprins făcând ceva rușinos, și-a netezit cu palma umflătura pe care pistolul i-o desena prin sacou, și-a pornit în pas elastic spre mașină. Sacoul era o chestie maronie și bleagă, aproape semănând a stofă. Purta o cămașă galbenă din material neșifonabil, cu gulerul ridicat la colțuri. Pantaloni de-un cenușiu murdar, încrețiți peste mocasinii cafenii. — Asta-i ținuta de concediu? am spus, pornind mașina. — După definiție, asta e o zi de muncă. După câteva zeci de metri: — Fără plată, aș putea adăuga. — Fac eu cinste cu prânzul. — Atunci mergem la un restaurant scump. După ce am luat colțul dinspre Hollywood Boulevard pe Cherokee Avenue, Milo a început să scruteze locul cu ochii mijiți. Când am oprit în fața clădirii de culoare cărămizie, a spus: — Categoric o magherniță. Ai idee care era apartamentul ei? — Unul dintre cele două din față. — Exact ce n-aș alege eu, din rațiuni de siguranță… OK, hai să deranjăm pe cineva. Ciocăniturile la ambele uși din partea din față a clădirii au fost întâmpinate cu tăcere. În timp ce Milo împingea ușa cu geam de sticlă de la intrarea principală, am spus: — Când am trecut eu pe-aici, a ieșit un tip mai bătrâior și mi-a aruncat niște priviri oarecum teritoriale. S-ar putea să 96
fie destul de vechi pe-aici. — Priviri teritoriale? — Ca un câine fioros, de parcă voia să mă vadă plecat o dată. — Arată-mi ușa lui. Prin panourile maronii ale ușii de lemn se strecura zvon de muzică. Janis Joplin, oferindu-și o bucățică din inima ei. Milo ciocăni tare. Muzica se opri și la ușă se prezentă tipul pe care-l văzusem eu ieri, ținând într-o mână o cutie de suc Mountain Dew și un baton de ciocolată Kit Kat în cealaltă. Din creștetul chel și țuguiat îi răsăreau fire rare de păr cărunt. Fața lungă ca de cal îi era toată numai crețuri și riduri. Nicidecum tranziția lină a naturii – pârloaga îmbătrânirii premature. Mi-am revizuit estimarea la cincizeci și ceva de ani. Purta o bluză de pijama albastru-deschis, pe sub aceeași jachetă cu Dodgers. Satinul albastru era pătat de grăsime și mâncat de molii, cu zone unde înălbitorul îl decolorase până la un roz vinețiu. Picioarele goale se terminau în unghii galbene și rupte. Acolo unde nu era acoperită de peri nerași, pielea îi răsărea palidă și descuamată. Ochii de-un căprui tern se chinuiau să rămână deschiși. Încăperea din spatele lui era de culoarea gălbenușului sleit, înțesată cu ambalaje unsuroase de mâncare, cutii de pizza, pahare de plastic goale și haine murdare. Un val de aer cald și fetid a răbufnit pe coridor. Insigna lui Milo n-a contribuit cu nimic la a-i stimula interesul. Rezemându-se de tocul ușii, tipul trase o dușcă din cutia de suc, nedând niciun semn că și-ar fi amintit de mine. — Domnule, facem cercetări în legătură cu o persoană care a locuit aici cu chirie, în urmă cu câțiva ani. Nimic. — Domnule, mă auziți? — Hă? 97
— Ne întrebam dacă ați cunoscut-o. Nas smârcâit, pe care și-l șterse cu mâneca jachetei. — Pe cine? — O femeie pe nume Patricia Bigelow. Tăcere. — Domnule, m-ați auzit? — Da’ ce-a făcut? Voce hârâită. Vorbe pronunțate greu. — De ce credeți că ar fi făcut ceva? — Doar n-ați venit aici… fiindcă… vă place cum gătesc. — Sunteți bucătar, deci? Tipul mușcă din batonul de ciocolată. Interiorul gurii conținea mai multe găuri decât dinți. Deși era o zi călduroasă, el se îmbrăcase ca de toamnă. Nevoie imperioasă de dulce, dantură putredă. Nici nu mai era nevoie să-și suflece mânecile; știam că nu vom fi invitați înăuntru. — Deci vă aduceți aminte de Patty Bigelow, spuse Milo. Niciun răspuns. — Așa este? — Hă? — E moartă. Ochii căprui clipiră. — Păcat. — Ce ne puteți spune despre ea? Pauză de zece secunde, apoi o mișcare prelungă, lentă, laborioasă, cu capul înclinat spre stânga și spre dreapta, în timp ce bătrânul drogat împingea cu genunchiul în ușă. Milo își puse pălmoiul lui zdravăn pe clanță. — Hei! — Cât de bine ați cunoscut-o pe doamna Bigelow? Ceva se schimbă în ochii căprui. Un alt soi de prudență. — N-am cunoscut-o. — Ați locuit aici în aceeași perioadă ca și ea. — La fel și alți oameni. 98
— A mai rămas vreunul pe-aici? — Mă-ndoiesc. — Oamenii vin și pleacă. Tăcere. — De cât timp locuiți aici, domnule? — Douăj’ de ani. Privind în jos spre genunchi. — Tre’ să merg la budă. Încă o tentativă, mai mult în dorul lelii, să închidă ușa. Milo ținu bine de clanță și tipul începu să se bâțâie și să clipească des. — Hai, dom’le, că mă scapă… — Amice, eu lucrez la omucideri, așa că mă doare-n cot ce fel de licoare magică bagi în tine ca să stai în picioare. Tipul închise ochii. Se clătină ușor într-o parte. Părea că ațipește. Milo îl bătu pe umăr. — Poți să mă crezi pe cuvânt, amice, nu discut cu nimeni de la narcotice. Ochii se deschiseră iar, aruncându-ne o privire inocentă: Cine, eu? — Sunt curat. — Iar eu sunt Condoleezza Rice. Spune-ne doar ce-ți amintești despre Patty Bigelow și dispărem pe vecie din viața ta. — Nu-mi amintesc nimic. Am așteptat. — Avea un copil… bine? — Ce ții minte despre copil? — Avea… o fată. — Cu cine se mai vedea Patty? — N-am idee. — Avea prieteni? — Habar n-am. — Femeie cumsecade? Ridică din umeri. — Nu vă vizitați, nu ieșeați la o cafea împreună? 99
— Niciodată. — Niciodată? — Nu era genul meu. — Adică? Se mai uită o dată la genunchi. — Nu era genul meu. — Cât a locuit ea aici, s-a întâmplat vreodată ceva nasol prin jurul clădirii? — Poftim? — Omor, viol, tâlhărie și-așa mai departe, spuse Milo. S-a întâmplat vreo chestie din asta cât a locuit Patty Bigelow aici? — Nu. — Cum vă numiți, domnule? Ezitare. — Jordan. — Numele mic sau cel de familie? — Les Jordan. — Les de la Leslie? — Lester. — Mai aveți și-un al doilea prenume? — Marlon. — Ca pe Brando. Les Jordan își mută greutatea pe celălalt picior. — Tre’ să mă piș. Judecând după pata care i se lățea pe pantaloni între picioare, era ceva adevăr în anunțul lui publicitar. Se uită lung la ea. Fără stânjeneală, doar resemnare. Pleoapele îi fluturară. — V-am spus eu… — Vă urăm o zi bună, zise Milo și se întoarse cu spatele. Ușa se trânti în urma lui. Majoritatea celorlalți chiriași nu erau acasă. Puținii pe care i-am găsit erau prea tineri ca să fie relevanți. Înapoi în mașină, Milo îi telefonă inspectorului Sean 100
Binchy și-l rugă să verifice cazierul unui anume Lester Marlon Jordan. În timp ce așteptam, am spus: — Sean s-a întors la Omucideri? — Nț, continuă să-și piardă vremea cu jafuri armate și alte tâmpenii de felul ăsta. Dar flăcăul mi-e recunoscător pentru tutelă, deci mi se pune la dispoziție când îl rog… Da, Sean, stai nițel să-mi iau un pix. După ce închisese telefonul, a spus: — Fermecătorul domn Jordan a acumulat multiple arestări. Posesie de heroină – ah, ce șoc! – și tulburarea ordinii publice. Cinci condamnări cu suspendare, trei cu executare, toate adunate dau câteva mici sejururi la arestul direcției de cercetări penale. — Asta-nseamnă să-ți alegi avocatul potrivit, am spus eu. — Sau e plevușcă, prea mărunt ca să ocupe spațiu în pușcărie. O fi creștinește să-ți iubești vecinii, dar ai fi crezut că Patty se va arăta ceva mai pretențioasă. — Poate există un motiv pentru chestia asta. — Cum ar fi? Am tras adânc aer în piept, apoi mi-am descărcat suspiciunile privind traficul de medicamente halucinogene. — Asistentă respectabilă care face negoț cu medicamente furate din spital? spuse Milo. Rick o consideră aproape o sfântă, iar eu aveam impresia că și tu ești de-aceeași părere. — Chiar sunt. Pur și simplu m-am gândit că e bine să pomenesc și de varianta asta. — Trafic de droguri. Mda, pe Jordan l-a cam apucat bâțâiala, când am insistat să aflu dac-o cunoștea… Știi ce mi se pare interesant? Uite la Patty, după toate aparențele un cetățean perfect onorabil și cinstit, locuind într-o magherniță de cea mai joasă speță, iar din clipa în care a plecat de-aici, la fel a făcut peste tot, niciunde n-a stat mai mult de câțiva ani. Dar un drogat jegos ca Lester Jordan se descurcă să rămână la aceeași adresă timp de douăzeci de ani. 101
— Poate că proprietarul clădirii îi e rudă. — Sau are o sursă sigură de venit care până acum a scăpat de ochiul vigilent al legii. — În cazier are doar posesie de droguri, dar el face și trafic, am spus eu. — A reușit s-ajungă până aici fără să dea ortul popii, Alex. La chestia asta te-ajută mult, să ai un pic de control asupra mărfii. În clădire se mută o asistentă medicală cumsecade și onorabilă, îți poți imagina că i-au sclipit ochii. — De dragul Tanyei, sper să rămână o simplă teorie. — Tanya a fost cea care s-a apucat să se joace de-a Pandora. — Asta nu înseamnă că e pregătită pentru ce-o să zboare afară din cutie. Amândoi am rămas tăcuți o vreme. Apoi Milo spuse: — Ce-o fi apucat-o pe Patty să-și dea drumul la gură în fața fetei, asta-mi depășește mie puterea de înțelegere. Pe de altă parte, poate că realmente era pură și nevinovată, și noi suntem de vină, că batem câmpii cu grație. N-ar fi prima oară când ne-apucăm să urzim niște teorii de toată spaima, în timpul nostru liber. Am spus: — Unele dintre ele s-au dovedit întemeiate. — Tu te auzi ce spui? Eu credeam că important e să gândești pozitiv. Indiferent ce naiba o fi vrând să-nsemne asta. Mi-am ținut gura. — Mai ai vreo nestemată de înțelepciune pentru împrejurarea de față? — Nț. — Spre Fourth Street, deci. Umbra cu bănuți de soare a copacilor bătrâni făcea clădirea să arate mai frumoasă decât în lumina crudă a zilei. Același Mini Cooper era parcat pe petecul betonat. PLOTGRL. 102
Tanya îmi spusese că la etaj stăteau niște asiatici, așa că ne-am îndreptat spre parterul casei. Ne-a răspuns o brunetă zveltă, cu părul strâns în coadă la spate, spre treizeci de ani. Avea un creion îndesat după una din urechi. Un pulovăr flocos, roz, îi atârna peste colanții negri. Nas pistruiat, ochi de ambră, bărbie ascuțită. Curbe dulci modelau conturul puloverului. Insigna lui Milo o făcu să chicotească. — Polițiști? Ce chestie, tocmai ce-am început să scriu scenariul la un serial cu polițiști! Nu vreți să fiți consilierii mei de specialitate? — Ce serial? — Un episod-pilot. Cârligul principal e o anchetatoare, care-a surzit din cauza unui accident cu împușcături. Nu-i poate auzi pe bandiți când se apropie, deci trebuie să-și dezvolte la maximum celelalte simțuri. Supracompensare, știi? Devine maestră în limbajul semnelor și chestia asta se dovedește crucială în prinderea unui ucigaș în serie. — Sună interesant, spuse Milo. — Ba sună nașpa, în momentul de față, fiindcă eu cel mai bine mă pricep să scriu comedie. Dar agentul meu zice că nu cumpără nimeni. Să sperăm că, atunci când termin eu cu Hear No Evil, n-o să mai fie chiar atât de nașpa, dar nici chiar atât de inteligent încât să-i sperie pe ăia de la televiziunile în rețea. Întinse mâna, ni le scutură energic pe-ale noastre, pe rând. — Lisa Bergman mă cheamă. Ce vânt vă aduce pe-aici, băieți, tocmai într-un weekend? Milo îi zâmbi. — Niște verificări de rutină. Ești prea tânără ca să ne poți ajuta. — Sunt mai bătrână decât par, dar cu chestia asta m-ai făcut fericită. Puteți măcar să-mi spuneți ce se întâmplă? Fără nume, fără date, doar firul principal al poveștii? Sunt veșnic în căutare de material util. 103
— Firul principal, am spus eu, e că facem cercetări în legătură cu o femeie care a locuit aici în urmă cu vreo nouă, zece ani. — Nouă, zece ani, spuse Lisa Bergman. Eram în primul an de colegiu la Reed. — Poftim! — Și ziceți că s-a întâmplat ceva aici? — Cineva care ne interesează a locuit aici. Cine sunt vecinii tăi de deasupra? — Patru studenți la drept, toți mai tineri decât mine. Ce-a făcut această persoană care vă interesează? — E decedată, spuse Milo. — Decedată adică ucisă? — Moarte naturală, dar trebuie să clarificăm niște detalii în legătură cu viața ei. — Cum așa? — Chestiuni financiare. Nimic suficient de suculent încât să apară la TV. — Ești sigur? — Ție ți se pare că instrumentele de debit și obligațiunile municipale neimpozabile sună a cârlig pentru telespectatori? — Bleah, se strâmbă Lisa Bergman, scoțându-și creionul de după ureche și apăsându-i vârful pe buza de jos, unde acesta lăsă o mică gropiță temporară. Ar trebui să vă duceți și să vorbiți cu Mary Whitbread. Ea e proprietăreasa. — Unde o putem găsi? Ieșind pe verandă, ne arătă cu mâna. — Stă la cinci clădiri mai jos de-aici, aia zugrăvită în verde, la parter. Probabil o s-o găsiți acasă. — Nu-i place să iasă deloc din casă? — A, nu, mai iese la cumpărături, dar în majoritatea timpului își face veacul pe-aici. Strâmbătură cu nasul încrețit. — Băgăreață? — Între noi fie vorba, trece pe-aici mult mai des decât ar fi nevoie, de fapt, spuse Lisa Bergman. Cică să se asigure că 104
proprietatea ei este bine întreținută, dar în realitate vrea doar să pălăvrăgească, îți face un cap mare, când te prinde! Am făcut o dată greșeala s-o invit înăuntru la cafea. Un ceas mai târziu, nu se mișcase din loc, și toate ideile mele pentru scrisul din ziua aia se duseseră naibii. Râse, apoi adăugă: — De fapt, poate a fost mai bine așa. Milo îi mulțumi pentru amabilitate și îi ură succes cu scenariul. Ea răspunse: — Să te audă Cel de Sus. Dacă povestea asta pe care-am copt-o n-are succes, va trebui să mă întorc la ce făceam înainte: organizator de evenimente. Duplexul lui Mary Whitbread era zugrăvit în verde-închis, cu brâuri ornamentale vopsite verde-albăstrui, cu un gazon impecabil în față și bucurându-se de umbra un sicomor cu trunchiul splendid de contorsionat. Verandă placată cu gresie, proaspăt măturată, flori frumoase, în ghivece pe măsură. Deschiderea ușii negre lăcuite fu precedată de un foarte voios: — O clipă! Judecând după descrierea Lisei Bergman, mă așteptam la vreo șoricică ștearsă, drapată într-un capot de casă. Mary Whitbread era o femeie cam la cincizeci de ani, bronzată, cu o siluetă îngrijită, un coif de păr blond și imenși ochi albaștri sub sprâncenele pensate ca două virgulițe. Bluza de mătase albă avea un imprimeu cu verigi aurii, trâmbițe și orhidee roșii – Versace sau căznindu-se să fie – și îndesată strâns în pantalonii de crep bleumarin, croiți pe măsură. Talie fină, șolduri ferme, sâni ascuțiți. Sandalele roșii cu toc înalt și ascuțit dădeau la iveală unghii lăcuite cu sidef. Oja de pe unghiile de la mână era în aceeași nuanță cu roșul sandalelor. — Dacă ați venit pentru apartamentul liber, îmi pare rău, 105
s-a închiriat, cei de la agenție au uitat să-l scoată de pe listă. — Ce ghinion, zise Milo, după care îi flutură în fața ochilor insigna. — Poliția? Vai de mine… Mijind ochii atent la noi. — Acum, dacă mă uit mai bine, e clar că nu sunteți… potențiali clienți. — Chiar așa. Mary Whitbread păși afară pe verandă și zâmbi. — Ce vreau să spun e că, dacă văd doi bărbați care vin împreună să închirieze ceva, presupun că sunt… mă rog, cred că m-ați înțeles. Ceea ce nu înseamnă că aș avea ceva împotrivă. De fapt, îi prefer, dintre toți chiriașii mei. Atât de meticuloși, și se pricep atât de bine să potrivească proporțiile! Își netezi părul cu palma. Sticlindu-și dinții spre noi. — Deci cu ce-i pot fi de ajutor poliției? — Facem cercetări în legătură cu o fostă chiriașă. — Cineva dintre chiriașii mei a intrat în bucluc? Cine? — N-a intrat nimeni în bucluc, doamnă Whitbread… — Poți să-mi spui Mary. Mai făcu un pas înainte, apropiindu-se la câțiva centimetri de Milo. — Nimeni n-are necazuri, Mary. Una dintre fostele tale chiriașe a decedat și există unele investigații colaterale care se fac în chestiuni de natură financiară. — Chestii financiare? Infracțiuni comise de manageri? spuse ea. Ca la Enron? Și la Worldcom? — Ei, nu chiar atât de monumentale, îi răspunse Milo. Îmi pare rău, dar nu pot să intru în detalii. Mary Whitbread se bosumflă. — Răutăciosule! Acum chiar că m-ai făcut curioasă. Aplecându-se înainte, suficient de aproape pentru un sărut. Milo se retrase doi pași. Mary Whitbread nu întârzie să ocupe spațiul eliberat de Milo. — Gata, inspectore, am mușcat nada. Cine-i persoana 106
misterioasă? — Patricia Bigelow. Genele false tremurară. — Patty? A murit Patty? Vai, ce tragic. Cum Dumnezeu s-a întâmplat? — Cancer. — Cancer, repetă ea. Îngrozitor de tragic. Nici măcar nu fuma. — Deci ți-o amintești. — Sunt o persoană care se atașează de oameni. Chiriașii mei stau ani de zile, adeseori devenim prieteni. — Patty Bigelow n-a stat mult. — Nu… cred că nu… cancer? Nu putea să fie chiar atât de bătrână. Se încruntă, apoi continuă: — Fetița pe care-o avea… Tamara? Să-și piardă mama… ziceai că Patty s-a băgat într-o schemă de spălat bani? Milo își trecu un deget peste buze. — Scuze, doar că mie oamenii mi se par infinit de fascinanți. Am lucrat și eu pe vremuri în cinematografie, eram agent de casting, și asta da, lecție de psihologie aplicată! Dar munca dumitale, din care vezi partea întunecată, chiar că trebuie să fie infinit de fascinantă. — Infinit. Ce ne poți spune despre Patty Bigelow? — Păi, își plătea chiria la timp, avea grijă să nu se distrugă nimic în casă. Eu categoric n-am avut niciun fel de probleme cu ea. — Dar alții au avut? Din nou gimnastică cu genele. — Asta nu puteam s-o știu eu. Tot ce-am spus e că noi două ne-nțelegeam de minune. Ați fost la apartamentul pe care l-a ocupat? — Chiriașa de-acolo ne-a trimis aici. — Lisa, spuse Mary Whitbread. Frumușică fată. Tatăl ei îi plătește chiria. Avocat de divorțuri din Beverly Hills, de ani de zile îi finanțează aventurile Lisei. Luna asta a pleznit-o să 107
scrie scenarii. — Cine stătea deasupra lui Patty? am întrebat eu. — Un cuplu de oameni tineri din… Indonezia, parcă. Sau Malaiezia? Mă rog, pe-acolo. Aveau nume olandeze, deși erau orientali… Henry, parcă… Nu, Hendrik. Hendrik și Astrid Van Dreesen. El studia pentru un doctorat în ceva, o chestie științifică, iar ea era… ceva agentă de vânzări… el se ocupa de electronică, din câte-mi amintesc. Nici pe departe atât de meticuloși cu ordinea, pe cât ți s-ar fi părut normal. Că doar erau orientali, nu? Întotdeauna presupunem că trebuie să fie curați și ordonați, nu? Mă rog, la modul general vorbind, chiriași buni. Au stat patru ani, după care s-au întors înapoi de pe unde veniseră. — În timpul cât doamna Bigelow a locuit aici, s-a întâmplat vreodată ceva ieșit din comun prin zonă? — Ieșit din comun? Adică vreo escrocherie gen înșelătorie sau spălare de bani? — Orice lucru de care-ți poți aminti, spuse Milo. — Ieșit din comun… hmm… știi, noi n-avem aici genul de probleme pe care le întâlnești într-un cartier mai sărac, îmi amintesc că a fost un jaf pe stradă, o biată bătrânică pe carea atacat-o un mexican ca să-i smulgă poșeta… era valet de parcare la un restaurant din Wilshire… dar asta a fost după ce Patty plecase. Au fost vreo câteva spargeri, dar poliția i-a prins pe făptași. Țistui de câteva ori, apoi continuă: — Cancer la plămâni a avut? În formularul pentru chirie scrisese că nu fumează. Și nici n-am văzut vreodată ceva care să dovedească contrariul. — N-a stat aici nici măcar un an, am spus eu. De ce s-a mutat? — Chiria îi depășea posibilitățile financiare, spuse madam Whitbread. Iar când și-a dat copilul la școala parohială, chiar că a devenit o povară, deși nu prea-nțeleg ce nevoie ar fi avut. — Nu te omori după școlile parohiale? 108
— N-ai văzut ce fac preoții ăia?! În fiecare zi vezi în ziar altă nenorocire. Dar dacă asta și-a dorit Patty… Când mi-a spus că are dificultăți, am simțit că vrea să-i reduc chiria, dar, bineînțeles, nici nu se punea problema. — Bineînțeles. — În domeniul imobiliar, dragă inspectore, dacă vrei să ai chiriași de calitate, trebuie să fii corect, dar ferm. Apartamentul ocupat de Patty era în stare perfectă, cu grămezi de detalii originale, din anii douăzeci. N-a rămas liber prea mult timp. Un cuplu de homosexuali, de fapt, care a stat acolo cinci ani, și singurul motiv pentru care au plecat a fost că și-au cumpărat o casă sus, pe coline. Se încruntă iar. — Unde s-a mutat Patty? Pe mine nu m-a contactat nimeni, ca să-mi ceară referințe. — În Culver City, spuse Milo. — Vai, spuse madam Whitbread. Un pic cam jos, aș zice. Privirea i se mută către un punct din spatele lui Milo, peste umăr. Un Hummer negru oprise la marginea trotuarului. Madam Whitbread făcu cuiva cu mâna. Mă atinse pe braț: — O, uite că a venit fiul meu… Mai e ceva, dragă inspectare? — Nu, doamnă. — Păi, atunci, mi-a făcut plăcere să vorbim, îmi dădu un ghiont delicat, iar lui Milo îi zâmbi. — Dacă, la un moment dat, aveți permisiunea să le dați și civililor ceva amănunte picante, vă rog să nu mă uitați! — Negreșit, spuse Milo. Mulțumesc pentru amabilitate. Țăcănind pe lângă noi din tocurile roșii, dădu fuga spre Hummer și ciocăni în geamul portierei din dreapta. Geamul fusese colorat în negru. La fel și grilajul și barele de protecție. În timp ce noi ne pregăteam să demarăm, portiera din dreptul șoferului se deschise și un negru tânăr, uriaș, purtând un trening arămiu și adidași asortați, păși afară. 109
Douăzeci și ceva de ani, ras în cap, mustăcioară subțire pe vârful buzei de sus și cioc. — Fiul ei? spuse Milo. Ah, ce-mi place orașul ăsta! — Mereu plin de surprize, am spus eu. — Ațipești nițel și te trezești că stai pe altă stradă. Mary Whitbread ne făcu cu mâna. Colosul negru o imită, dar fără tragere de inimă.
110
CAPITOLUL 11 — ASTA-I CU TOTUL ALTCEVA, spuse Milo. Stăteam amândoi lângă havuzul mort din mijlocul grupului de bungalouri, pe Culver Boulevard. Bazinul era crăpat, încrustat cu insecte moarte, împestrițat cu împroșcături vag organice. Un camion de jucărie stricat zăcea răsturnat pe marginea lui. În clipa când pășisem în interiorul curții, copiii care se jucau în țărână se împrăștiaseră ca potârnichile. Niciunul dintre bungalouri n-avea sonerie la ușă. Ciocăniturile lui Milo produseseră uitături nedumerite, negații murmurate în spaniolă. Din ce putusem noi vedea prin crăpătura ușii, interiorul era întunecos și golaș. O uniformitate stătută și posacă, răcnind a precaritate. — Pot încerca să aflu cine era proprietarul, pe vremea aceea, dar n-o să ne ducă niciunde, spuse Milo, atingând marginea havuzului cu vârful mocasinului. Patty nu i-a cerut lui Mary Vorbăreața niciun fel de referințe, fiindcă n-avea nevoie, pentru o asemenea șandrama. Am spus: — Poate că tocmai asta era ideea. — Ce vrei să spui? — S-a mutat ca să-și piardă urma. — Nu banii au fost motivul? Să se fi speriat de ceva ce-a pățit din cauza comerțului ilicit? Nu știu, Alex. Dacă fugea de ceva, de ce-ar fi rămas în același oraș, de ce și-ar fi păstrat aceeași slujbă? — Mă gândeam la un sentiment de vinovăție, nu de frică, am spus eu. Fugea de ea însăși. — Presupusul „lucru îngrozitor”? — Un pas în jos pe scara condițiilor de locuit se poate să i se fi părut un fel de gest de căință. — Se pedepsea pe sine însăși? spuse Milo. Fără să-i pese 111
că o pedepsea și pe Tanya, în același timp? — Tanya zicea că ei nu i-a păsat. — Tanya pare genul de copil care ar spune chestia asta. — Chiar se străduiește să nu se vaite, am spus eu. Dar copiii se adaptează repede. Lucrul cel mai important era relația dintre ea și mama ei. — Iar acum a rămas singură. Ne-am dus spre mașină. Am spus: — Poate că mutatul aici chiar a fost un mijloc de-a economisi bani. — Nevinovată până la proba contrarie? Sigur, de ce nu? Acum, că ne-am consumat inutila lecție de geografie aplicată, ce urmează? — Poate-ar trebui să restrângem puțin aria geografică. Dacă s-ar fi întâmplat realmente ceva pe Fourth Street, Mary Vorbăreața și-ar fi amintit precis, deci hai să lăsăm deoparte zona aia, pentru moment. — Mai puțin dacă Mary Vorbăreața nu voia cumva ca prețiosul ei cartier să nu se vadă mânjit cu povești de violență. — Părerea mea e că și în cazul ăsta, tot nu s-ar fi putut abține să nu comenteze pe seama unei crime. De acord că asasinatul de pe June Street e puțin probabil să fie relevant, în plus singurul lucru neobișnuit care s-a întâmplat efectiv la vilă – dacă poți să-i spui așa – este moartea colonelului Bedard cât timp se afla în grija lui Patty. — Ce vezi neobișnuit aici? Era bătrân. Milo își frecă fața cu palmele, de parcă s-ar fi spălat fără apă. — Ce e? am spus eu. — Dacă vrei să-mi pun imaginația la treabă, pot s-o fac fără probleme. — Dă-i bătaie. — Un bătrân aflat în suferință, o asistentă plină de compasiune… Poate s-a gândit că-i face un bine, dacă-l ajută să scape mai repede. 112
— Eutanasie? — Ți-am spus că apelez la imaginație. — Dacă Patty ar fi avut vreo tendință spre a se juca de-a Dumnezeu, nu crezi că Rick și-ar fi dat seama? — La secția de urgențe a unui spital e altceva, Alex. Oamenii vin acolo ca să fie salvați. Dar să te uiți la un biet bătrân stors de puteri, cum se topește pe picioare? Chestia asta te poate atinge rău la coarda sensibilă… chiar și atunci când ești un cetățean onest, care vrea să respecte legea. Nimic premeditat, Patty nu era o criminală. Un impuls de moment, pe care apoi a ajuns să-l regrete. Pe urmă s-a îmbolnăvit grav, a retrăit aceeași situație, și a luat-o gura pe dinainte în fața Tanyei. Poate că gândul la propria ei moarte a făcut-o să devină obsedată de felul cum grăbise ea procesul pentru altcineva. Sau toată povestea asta cu confesiunea pe patul de moarte nu-i decât o minciună gogonată, deci tu ar trebui să te concentrezi pe cum s-o ajuți pe Tanya să facă față existenței de una singură, iar eu ar trebui să-mi petrec cele două săptămâni de concediu uitându-mă la televizor. — La polițiste surde? — Sfinte Dumnezeule, spuse el. Nu, ideea mea despre nirvana e să mă uit la judecătoarea Judy 4, toate episoadele înregistrate pe o lună, să-mi fac niște mâncare mexicană la microunde și să mă scot din priză. — Adevăr și dreptate, am spus eu. — Tăntălăi care stau ca proștii să se răstească cineva la ei. Dacă aș fi hetero, aș încerca să ies cu femeia aia. Am izbucnit în râs. Mi-am aruncat privirea prin geamul Serialul Judge Judy, de tip „realitate regizată”, demarat în 1996 cu episoade de 20 de minute, în care fosta judecătoare de dreptul familiei, Judy Sheindlin, arbitrează litigii minore de natură civilă. Atitudinea tipică a judecătoarei Judy este una foarte fermă, tratându-i fără menajamente pe împricinați (n.t.) 4
113
portierei. Niciunul dintre copii nu se întorsese lângă fosta fântână arteziană. — Întâi o faci pe Patty traficantă de droguri, acum e ucigașă din compasiune. — Cu gura ei a mărturisit că a omorât pe cineva, Alex. — Asta da. — Hai să-ți spun ceva. N-are niciun rost să urmărim firul cu moartea colonelului Bedard. Indiferent ce s-a întâmplat, pe certificatul lui de deces scrie moarte naturală. Își înclină capul spre curtea cu bungalouri. — În ce privește paradisul ăla de colo, nu se poate să nu fi existat o mulțime de omoruri și alte infracțiuni, pe vremea când stătea și ea aici, așa că stai să vedem dacă Isaac găsește ceva. Nu că aș fi mai convins astăzi decât eram ieri, că s-ar fi întâmplat ceva. Dar dacă nu despre eutanasie a fost vorba, următoarea mea opțiune ar fi că trebuie să aibă legătură cu piața drogurilor de pe Cherokee Avenue. Mai ales după ce lam cunoscut pe Lester Jordan. Lasă-mă să mai adulmec nițel lucrurile, să-i mai fac o vizită de curtoazie lui Jordan. Căscă, își întinse mădularele, închise ochii. — Destul pe ziua de azi. Dă-i bice. — Ți-e dor de televizor? Ochii i se deschiseră brusc. — Mai încet, frățioare! Faci cinste cu un prânz scump, ai uitat? — Sigur, am spus eu. După care putem să-i mai facem o vizită lui Jordan. — Ba nu, e prea curând. O să mă duc eu singur, mâine. — Ce vrei să fac eu? Lăsă jos geamul portierei și inspiră smogul de afară. — Vezi și tu, la inspirație. Văzând și făcând. Adică un mod mai drăguț de-a spune că n-am nici cea mai vagă idee. Am ajuns acasă pe la trei, cu burta plină de mâncare thailandeză, am dus-o pe Blanche la o plimbare cățelească în jurul grădinii, i-am schimbat apa din bol, am întrebat-o ce-a mai făcut de azi-dimineață, am ascultat-o atent, și-am 114
transportat-o cu tot cu castronul de mâncare în cabinetul meu. Ea a mâncat, în timp ce eu am luat iar la frunzărit dosarul Tanyei. Începând cu începutul. Melodia repetată la nesfârșit, ca un disc stricat, a compulsivității obsesive este alimentată de anxietate. Zgomotul poate fi oprit cu ajutorul inhibitorilor selectivi ai recaptării serotoninei – medicamente care sporesc fluxul de serotonină către creier. Dar nu se știe mare lucru despre modul în care medicația psihoactivă îi afectează pe copii pe termen lung, iar atunci când pacientul nu-și mai ia pastilele, discul stricat începe să hârâie din nou. Terapia cognitiv-comportamentală durează mai mult și necesită participarea activă a pacientului, dar nu are efecte secundare și îl învață deprinderi de autocontrol care pot să reziste în timp. În momentul când Tanya a venit prima oară la mine, reușisem să tratez cu succes zeci de copii cu tulburare obsesiv-compulsivă, folosind o gamă variată de metodologii cognitiv-comportamentale. Încerc să mă uit la fiecare pacient care vine ca la un caz complet nou și diferit, dar, după ce ai lucrat în branșă niște ani, ideile preconcepute devin inevitabile, așa că, atunci când apăruse Tanya, aveam deja un plan în minte: 1. Să-i câștig încrederea. 2. Să depistez sâmburele anxios. 3. La momentul potrivit, să folosesc întreruperea gândurilor, expunerea ghidată, desensibilizarea sau toate combinate, pentru a înlocui tensiunea cu relaxarea. La a patra ședință, raportul de comunicare părea să se fi stabilit și eu mă simțeam pregătit să trecem la treabă. Tanya a intrat în cabinetul meu, s-a așezat la măsuța de joacă și a spus: 115
— Au dispărut. — Cine? — Obiceiurile mele. — Au dispărut, am zis eu. — Nu le mai fac. — Asta-i grozav, Tanya! Ridicase din umeri. — Cum ai reușit? — Ai spus că sunt speriată, așa că, atunci când începeam să mă sperii, am gonit sentimentele pe care le aveam când îmi făceam obiceiurile. — Le-ai gonit? — Am spus: „Gata, nu mai fi proastă”, și mi-am băgat înăuntru alte sentimente. Arătând cu mâna spre tâmplă. Vreți să vă punem la pachet diploma de psihologie clinică sau o mâncați aici? — Ce alte sentimente ți-ai mai băgat în cap? — Să mă duc la plimbare cu mami. Să mergem la Disneyland. — Îți place la Disneyland? — La Lumea Celor Mici e plictiseală, spusese ea. Îmi plac Ceșcuțele Rotitoare. Învârtind o mână. — Îmi place ceșcuța roz. — Ceșcuțele Rotitoare sunt un loc unde te-ai mai dat cu mami. — Ba nu, a spus ea, părând jignită. Nu ne dăm. Mami amețește, când se învârte. Doar ne uităm. — Dar ți-ar plăcea să te dai. — Pot să-mi închipui că mă dau. Învârtindu-și ambele mâini, acum. Repede și sacadat, ca un șofer de autobuz agitat. — Te prefaci că te învârti. — Repede, a spus ea. — Și asta face ca sentimentele speriate să dispară. 116
Îndoiala îi umbrise ochii verde-spălăcit. — Tu ai spus că obiceiurile înseamnă că sunt speriată. — Ai perfectă dreptate, Tanya. Ai făcut o treabă extraordinară, bravo! — N-am făcut tot, spusese ea. — Te-a ajutat cineva? Scuturase din cap cu emfază. — N-am făcut tot de prima dată. — Ai făcut măcar o parte. Își întorsese privirea într-o parte. — M-am uitat sub pat. Un pic. M-am spălat pe mâini de câteva ori. A doua oară nu m-am uitat sub pat și m-am spălat pe mâini numai o dată. Ca să fiu curată, mami zice că trebuie să dau cu apă și săpun înainte să merg la culcare, și să mă spăl pe dinți. — Mi se pare o idee foarte bună. — Să te speli o singură dată e o idee bună, spusese ea. De mai multe ori, e o prostie. — Mami a zis că e o prostie? — Nu! Eu îmi spun mie. Luase de pe masă un creion, îl răsucise în mână, împunsese cu el în căsuța de păpuși. — Sunt foarte plăcut impresionat, Tanya. Serios. Niciun răspuns. — Probabil că ești mândră de tine. — Mă obosea că aveam obiceiuri, spusese ea, pe un ton plin de ifos. — Iar acum poți să le stăpânești. — Când încep să mă sperii, spun așa: „Ești doar agitată, nai nevoie de obiceiurile alea.” Am spus: — Perfect! Știi că ai putea să fii și tu doctoriță? Și-a făcut de lucru cu păpușile. Căznindu-se din greu să afișeze o figură imobilă. Renunțase și cedase în fața unui surâs mai puternic decât ea. — Mami zice că nimeni nu-i perfect, dar eu mă apropii. 117
— Mami e cea mai în măsură să știe. Chicotise. — Ăăă… pot să desenez? A doua oară, trei ani mai târziu, mă așteptasem la demoralizarea pe care-o produce revenirea simptomelor, și fusesem surprins s-o văd intrând în cabinetul meu cu spatele drept și pășind studiat, ca o mică barză. În continuare mărunțică pentru vârsta ei, se îmbrăca în haine de copil mai mare – pantaloni cu dungă, cămașă albă sub un pulover bleumarin cu decolteu în V, pantofi maro imaculați. Avea părul pieptănat pe spate și drept. Primele semne de maturitate începuseră să-i întărească trăsăturile feței. Scosese din discuție, cu o singură privire, măsuța cu jucării care-i ocupase atenția la vârsta de șapte ani. Se instalase într-unul din fotoliile îmbrăcate în piele, își încrucișase picioarele și spusese: — Ca să vezi, iar sunt aici. — Mă bucur să te revăd, Tanya. — Îmi pare rău, spusese ea. Am făcut-o iar. — Ți-au revenit obiceiurile? — Nu! Adică, vreau să spun că au dispărut. — Te-ai vindecat din nou singură. — Mami a zis că trebuie totuși să vin la dumneavoastră. — Nu ai de ce să-ți pară rău, atunci. — Am vrut să vin acum câteva săptămâni, dar aveam prea multe teste de dat, așa că… — Între timp, te-ai ocupat să-ți rezolvi singură problema. — Nu vreau să vă fac să pierdeți timpul degeaba. Și banii lui mami. Dar mami voia totuși să vin încoace. Vrea să fie sigură că e totul în regulă cu mine. — Tu simți că e în regulă? — Îhî. — Atunci probabil că așa și este, spusesem eu. Drace, ai rezolvat-o încă și mai repede decât prima dată! Sunt 118
impresionat. — Prima dată dumneavoastră ați rezolvat-o, de fapt. Mi-ați explicat că făceam toate acele lucruri fiindcă eram speriată. Acum înțeleg. Se îndreptase și mai tare de spate. — Nu știu de ce am început iarăși. Măcar de data asta n-a mai fost chiar atât de rău. Am început să mă spăl și să-mi fac curățenie în dulap de multe ori, dar n-am făcut nicio verificare. — Erai speriată de ceva? — Nu prea. — Mama ta mi-a spus că v-ați mutat. — Îmi place unde ne-am mutat. — Uneori, chiar și o schimbare în bine poate să sperie pe cineva. Se gândise câteva clipe la asta. — Îmi place acolo. — Cum merge școala? am spus eu. — Destul de ușor. Plicticos. Am răcit rău de tot, chiar înainte să înceapă iar obiceiurile mele. Mami se gândea că poate sunt obosită, și de-aia. — Se mai întâmplă uneori și așa. — Trebuie să fiu atentă de fiecare dată când răcesc? — Nu, am spus eu. Dar de fiecare dată când apare ceva care chiar te supără foarte tare, cel mai bine e să exersezi cu relaxarea… mai folosești Disneylandul ca loc preferat? — Fiți serios! Ar fi infantil. — Ai un alt loc favorit? Își ferise privirea într-o parte. — Doar îmi spun singură să fiu relaxată. — Deci la școală e ușor. — Sunt unele materii unde trebuie să muncesc, ca să iau calificative maxime. — E important să iei calificative maxime. — Bineînțeles! — Te simți obligată să iei note mari? 119
— Față de mami? — Față de oricine. — Ea zice să-mi dau toată silința, atât. Dar… Am așteptat. — Uneori, spusese ea, e greu să înveți, când sunt niște chestii atât de plicticoase, dar eu mă oblig singură. Nu-mi place să scriu compuneri și nu pot să sufăr educația civică! La fizică și la chimie și la matematică e ca lumea, că totul are sens. Vreau să mă fac doctoriță. E bine să-i ajuți pe oameni. — Asta face mama ta. — Mami zice că doctorii or să fie întotdeauna cei care dau ordine, nu asistentele. Mie nu-mi place să cer nimic de la alții. Pauză lungă. — Cred că mami e un pic cam agitată, în ultima vreme. — De ce? — Nu mi-a spus. — Ai întrebat-o? Un surâs abia schițat. — Ce e așa de amuzant, Tanya? — Nici prin cap nu mi-ar trece s-o întreb. — De ce nu? — Ar spune că n-are nimic și s-ar apuca să mă întrebe ea pe mine dacă am ceva. — Nu vrei să-și facă griji pentru tine. — Are destule pe cap. O expresie de om mare. M-am întrebat cât timp o fi petrecând cu copiii de vârsta ei. — De unde ți-ai dat seama că e agitată, Tanya? — N-are astâmpăr… tot aranjează tablourile pe pereți. Uneori, are o figură îngrijorată. Schimbându-și poziția pe fotoliu, parcă vag incomodată. — Eu sunt bine, să știți, nu cred că e nevoie să mai vin la dumneavoastră. — Dacă tot ești aici, poate vrei să mai discutăm una, alta… — Ca de exemplu ce? 120
— De exemplu, faptul că mami e agitată, modul în care te afectează asta pe tine. — Vă rog, să nu-i spuneți că v-am spus! — Îți dau cuvântul meu. Se aplică aceeași regulă pe care am stabilit-o prima dată. — N-o să spuneți nimic, decât dacă vreau eu să spuneți. Mami începe după ce eu m-am dus la culcare, crede că dorm și n-o aud. — Chestia cu aranjatul tablourilor? — Șterge pe jos cu mopul, deși podeaua e curată. Scoate cutiile de pe rafturile din bucătărie și pe urmă le pune la loc. O aud când deschide ușile și le închide, și când mută scaunele, fiindcă uneori se târșesc de podea. Face toate astea noaptea, pentru că nu vrea ca eu să știu. Poate îi e teamă să nu mă molipsesc și eu. — Ca de-o răceală. — E posibil așa ceva? — Obiceiurile nu sunt cauzate de microbi, dar atunci când stăm cu alți oameni, uneori avem tendința să-i imităm. Își mușcase buza. — Ar trebui să încerc s-o ajut pe mami cu obiceiurile ei? — Ce crezi că ți-ar spune, dacă te-ai oferi s-o ajuți? Un zâmbet larg. — „N-am nimic, scumpo, sunt OK.” Dar eu tot aș vrea s-o ajut. — Cred că lucrul cel mai bun pe care-l poți face pentru ea este să te porți în continuare la fel ca până acum. Să te ocupi cu atenție de problemele pe care le poți rezolva singură, dar și să ceri ajutor, atunci când nu reușești. Avusese nevoie de ceva timp, ca să digere spusele mele. — Dacă se întâmplă din nou, am să mă întorc la dumneavoastră. — Întotdeauna îmi face plăcere să stau de vorbă cu tine. Nu mă deranjează să mă suni nici când lucrurile merg bine. — Pe cuvânt? Bine. Poate am să vă sun. Ceea ce n-a făcut niciodată. 121
În ziua următoare îmi telefonase Patty. — Nu știu ce faci dumneata, dar e un miracol! Vine s-o vezi și pe urmă totul e-n perfectă regulă cu ea. — A ajuns să se înțeleagă foarte bine pe ea însăși, am spus eu. — Sunt convinsă de asta, dar în mod evident dumneata îndrumi cum s-o facă. Îți mulțumesc din suflet, doctore! O adevărată ușurare, să știe omul că poate conta pe dumneata. — Ar mai fi ceva cu care să te pot ajuta? — Nu, nu prea. Nu văd nimic care să fie o problemă. — Mutarea s-a încheiat cu bine? — Totul e în perfectă regulă, doctore. Mulțumesc frumos. La revedere!
122
CAPITOLUL 12 AM PUS DEOPARTE FIȘA, întrebându-mă dacă există vreo legătură între simptomele din copilărie ale Tanyei și acel „lucru îngrozitor” care-i ocupase lui Patty ultimele ore de viață. Sau Milo avea dreptate și totul se rezuma la o ultimă izbucnire de gândire obsesivă, în mintea unei femei a cărei întreagă existență fusese dominată de ordine, iar acum se confrunta cu dezordinea supremă? Vizita inițială a Tanyei avusese loc la puțin timp după mutarea lor în vila Bedard. Mult înainte de moartea colonelului, dar poate că Tanya intuise ceva din starea de încordare a lui Patty, în privința îngrijirii pe care trebuia să io acorde bătrânului. L-am omorât. Milo scosese din burtă ipoteza cu uciderea din compasiune, fără să se bazeze pe nimic concret, dar instinctele lui de polițist erau bune. Așa să fi fost? Patty, o femeie decentă și cumsecade, se trezise luptând din greu cu remușcările, după un gest impulsiv și nimicitor de iremediabil? De unde știam eu că Patty fusese o femeie cumsecade? Pentru că așa zicea toată lumea. Pentru că și eu voiam să cred că așa era. — Raționament constrâns, am spus cu voce tare. Blanche ridică privirea, flutură din gene. Se tolăni la loc, reluându-și probabil soiul de vis canin în care se legăna. Am mai rumegat nițel ideea, dându-mi seama că simptomele Tanyei debutaseră cu doi ani înainte ca Patty s-o aducă la mine. Când încă mai locuiau în Cherokee. Al doilea episod fusese după mutarea din Fourth Street în Culver City. Deci încordarea Tanyei avusese legătură cu tranziția și absolut niciun fel de legătură cu vreun act criminal. 123
Blanche ridică iar capul. — Trebuie să ieși mai mult la aer, Blondie. Hai să dăm o tură. Zona Hudson Avenue într-o zi de sâmbătă era glorios de impunătoare, profund neclintită. Acoperișul din țiglă al vilei era argintat de lumina dupăamiezii. Gazonul arăta ca un marțipan verde; semi-grinzile din lemn care decorau fațada păreau din ciocolată. Dacă nu băgai în seamă lămâile căzute pe jos, împrăștiate la intrare, totul era fără cusur. Cele două mașini de lux, Mercedesul și Bentley-ul de epocă, erau exact în același loc în care le văzusem și ieri. Mașinile – întreg cartierul – duhneau de la o poștă a familii înstărite nu de ieri, de-alaltăieri, dar n-aveam niciun motiv să cred că rudele colonelului Bedard păstraseră casa. Mi-am cuibărit-o în brațe pe Blanche și m-am apropiat de ușile duble. Soneria începu să cânte ceva din Debussy sau peacolo. Niște pași grăbiți fură urmați de un clinchet în spatele vizorului și una dintre uși se deschise, dând-o la iveală pe menajera pe care-o văzusem izgonind veverițele. Spre cincizeci de ani, scundă și îndesată, piele de culoarea ceaiului tare, păr negru împletit în cozi lucioase. Ochi negri bănuitori. Uniforma era imaculată, tivită cu dantelă albă. Picioarele trase în ciorapi cu dungă erau arcuite de parcă ar fi strâns la mijloc un violoncel. În mână ținea strâns o bucată de piele de căprioară, pătată cu lac de mobilă. Blanche susură din gât și-și făcu numărul cu buzele răsfrânte a zâmbet. Expresia de pe fața menajerei se îndulci brusc și eu îi arătai legitimația de consultant pe lângă Poliția Los Angeles. Practic e un ecuson tras în plastic, de multă vreme expirat și cu totul inutil, dar pe ea a impresionat-o suficient, încât să-și rețină cu greu un țâțâit dezaprobator. Tanya îmi pomenise numele menajerei care lucrase 124
împreună cu Patty… Cecilia. Femeia din fața mea era de ajuns de bătrână, încât să fi putut să fie pe-aici în urmă cu doisprezece ani. — Tu ești Cecilia? — Nu. — Proprietarii sunt acasă? — Nu. — Domnul și doamna Bedard? — Nu acasă. Blanche începu să gâfâie. — Dar tot aici locuiesc? — Ce fel câine? — Buldog francez. — Scump? — Își merită banii. Se încruntă. — Îl ții minte pe colonelul Bedard? am spus eu. Niciun răspuns. — Bătrânul care… — Eu nu lucrezi pentru el. — Dar l-ai cunoscut. — Cecilia lucrezi pentru el. — O cunoști pe Cecilia? Niciun răspuns. I-am fluturat prin față ecusonul. — Sora mea, spuse ea. — Unde pot s-o găsesc pe sora ta? Pauză mai lungă. — Nu vreau să-i fac necazuri, doar să-i pun câteva întrebări. — Zacapa. — Unde-i asta? — Guatemala. Blanche mai scoase un susurat. — Câine drăguț, spuse femeia. Zici că maimuță. Când făcu un pas înapoi ca să închidă ușa, se auzi o voce de bărbat: 125
— Cine-i acolo, America? Înainte ca ea să aibă timp să răspundă, un bărbat tânăr deschise larg cea de-a doua ușă, dând la iveală un hol în piatră și marmură suficient de spațios, încât să poți face patinaj. Nișe în perete adăposteau busturile unor bărbați morți demult. Peretele din fund era dominat de portretul unei sosii de-a lui George Washington, cu perucă albă. La dreapta tabloului, un pasaj de trecere era înveselit de niște uși din sticlă prin care se vedea priveliștea imperială a unei grădini întinse. — Salut, spuse tânărul. De statură mijlocie, douăzeci și ceva de ani, păr negru cârlionțat, ochi căprui nehotărâți. Paloarea celui care-și petrece mult timp în casă, trăsături frumoase, dar cu aerul bântuit al unui idol adolescentin, îndulcit de urme ale rotunjimilor copilăriei. Ușor adus de umeri. Purta un tricou albastru șifonat, cu mânecile suflecate până la coate, pantaloni largi oliv, cu mii de buzunare, teniși galbeni cu șireturile desfăcute. Degetele pătate cu urme de pix. Ceasul Timex de la încheietura stângă apucase și vremuri mai bune. Milo l-ar fi privit cu ochi aprobatori. — Poliția, spuse America, hazardându-se să-i mai atingă o dată fruntea lui Blanche. Tânărul se uită la ea, amuzat. — Mișto câine. Poliția? În legătură cu ce? — Nu sunt polițist, dar colaborez cu poliția în cadrul unei anchete legate de o femeie care a locuit aici în urmă cu vreo zece ani. — Colaborați în ce fel? I-am arătat ecusonul. — Doctor? În ce domeniu? — Psihologie. — Excelent, spuse el. Dacă totul merge bine, o să am și eu un titlu de ăsta. Nu în psihologie, în fizică. În urmă cu zece ani? Un caz dintre acelea vechi și nerezolvate? Faceți profiluri psihologice? 126
— Nimic spectaculos. E o anchetă financiară. — În legătură cu cineva care a lucrat aici… Vă referiți la Cecilia? Tata nu s-a-ngrijit să-i scoată număr de asigurări sociale? America se încordă. — Nu de Cecilia e vorba, am spus eu, ci de o femeie pe nume Patricia Bigelow. Dar ne-ar fi de ajutor, dacă Cecilia șiar aminti de ea. El se uită spre America. Ea spuse: — Eu spus lui Cecilia în Guatemala. — Mi-o amintesc pe Patty, spuse el. Asistenta medicală care avea grijă de bunicul meu. Întinzându-mi o mână moale și cu stropi de cerneală. — Kyle Bedard. Ce-a făcut? — A murit, dar nu e vorba de un omor. Nu pot să intru în amănunte. — Strict secret și confidențial, spuse el. Sună interesant. Vreți să intrați? America spuse: — Domnu’ Kyle, tata dumneavoastră zice… Kyle Bedard o întrerupse: — Nu-ți face probleme, e în regulă. Menajera mă lăsă să intru și se îndepărtă, frământând în mâini pielea de căprioară. Toată piatra aia dinăuntru cobora temperatura de afară cu vreo câteva grade. M-am uitat mai de aproape la tabloul colonial și Kyle Bedard începu să chicotească. — Părinții mei l-au plătit de zece ori cât face, la o licitație Sotherby’s, fiindcă nu știu ce consultant de artă i-a convins că era o piesă valoroasă dintr-o moștenire de familie. Eu pun pariu că a fost vreun escroc care-a făcut câteva zeci de exemplare, pentru parveniții epocii victoriene. O ușă din lemn de nuc, la stânga, având deasupra un fronton de piatră, se deschidea într-o încăpere înțesată de dulapuri cu cărți. Decorul era tipic pentru „biblioteca unui bogătaș”: tapițerie din piele cât să măcelărești o turmă 127
întreagă de animale, draperii din catifea albastră cu ciucuri aurii, suspendate de-o vergea de alamă cu motive în relief, care țineau afară lumina zilei și se revărsau pe parchetul cu încrustații din alamă, un covor persan gros, de Saruk, în bleu și bej, acoperind cea mai mare parte a lemnului. Un birou masiv, dublu, din lemn sculptat, cu un set din bronz Tiffany. O veioză în formă de libelulă împrăștia lumină de culoarea coniacului. Fotolii din piele cu tapițeria lăsată în jos, acolo unde zăboviseră prea mult fundurile ocupanților. Câteva tablouri cu scene de vânătoare, strategic plasate, completau imaginea. Camera pe care o descrisese Tanya, cu bătrânul stând în scaunul lui de invalid, citind, moțăind. Dar își făcuseră nedorita apariție elemente discordante: un fotoliu-pernă de-un verde-electric așezat în mijlocul covorului, vrafuri de manuale, caiete și hârtii, trei cutii goale de pui la rotisor, o cutie în care fusese pizza, pungi cu chipsuri de variate culori și arome, cutii de suc, cutii de bere, șervețele mototolite, o ploaie de firimituri. Pe fotoliul-pernă odihnea un laptop subțire argintiu, scânteind raze fantomatice de lumină, în timp ce pe ecran un Albert Einstein cu ochi de insectă se metamorfoză în bosumflatul Jim Morrison, apoi în fețele comicilor din Trio Stooges, angrenați într-un vioi schimb de băgat degetele-n ochi, și iarăși un Albie Einstein. Un ipod pus la încărcat sorbea curent printr-un cablu obosit. Biblioteca bogătașului face cunoștință cu camera de cămin studențească. Încăperea mirosea ca o cameră de cămin. Kyle Bedard spuse: — Lucrez la niște calcule, iar singurătatea mă ajută. — Cine mai locuiește aici? — Nimeni. Tata-i pe undeva prin Europa, iar mama stă în Deer Valley și la Los Gatos. — Calcule pentru teza de doctorat? 128
— Un șir infinit. — Unde faci cursurile? — La UCLA. Mi-am luat licența la Princeton și mă gândeam să rămân acolo, în Est. Dar mi-am dat seama că mă cam săturasem de lapoviță și ger, și de oameni care-și închipuie că sunt britanici. — Ce domeniu al fizicii ți-ai ales? — Laserele ca sursă alternativă de energie. Dacă profesorii din comisie îmi acceptă dizertația, marea mea dorință e să-mi trag o bursă post-doctorală, ca să lucrez cu un geniu care face cercetare de ultima oră la Laboratorul „Lawrence Livermore”. Ar fi mișto să fac și eu parte din ceva care-o să aducă schimbări milenare. — Te apropii de final? — Am toate datele, iar partea de expunere ar trebui să fie gata până la anul. Dar dumneavoastră ați trecut deja prin asta, știți că nu există nicio garanție. Vii la examenul oral, careva dintre membrii comisiei vrea neapărat să te termine, și ești terminat. Ar trebui să-mi exersez talentele de pupincurist, dar mă distrage munca la teză. — Aceeași atitudine am avut-o și eu, am spus. Până la coadă a mers totul bine. — Psihologie, deci? Clinică? Am dat din cap că da. — Mersi pentru mostra de terapie în materie de întărire a încrederii… Haideți, nu vreți să stați jos? Dând laptopul la o parte, se trânti în fotoliul-pernă. Am întors un fotoliu cu fața spre el și mi-am așezat-o pe Blanche în poală. — Iată un câine care-ar putea provoca alergii: cu el se petrece o chestie specifică numai primatelor, spuse băiatul. Ce fel de câine este, un buldog în miniatură? — Buldog francez.
129
— Adică, buldogul libertății 5? Am început să râd. El a zâmbit. — Deci o ții minte pe Patty Bigelow? — Îmi amintesc cine era. Bunicul meu trăia pe-atunci și părinții mei erau încă împreună. Noi locuiam departe, în Atherton, nu veneam prea des să-l vedem. Mie întotdeauna mi-a plăcut aici… în camera asta, adică, îmi plăcea cum miroseau cărțile. Camera în care părinților mei nici prin cap nu le-ar fi trecut să intre. Doamne ferește, să nu se lipească vreo carte de ei! Așa că puteam și eu să am parte de puțină liniște și pace. Are bunicul niște lucruri nemaipomenite în bibliotecă, unele ediții cu adevărat foarte rare. Arăta cu mâna spre rafturi. Apoi întrebă: — Cum a murit Patty? — Cancer. — Nasol. Ce fel de anchetă financiară a declanșat moartea ei și de ce? — Tot ce pot să-ți spun este că moartea ei a ridicat niște întrebări și poliția vrea să stea de vorbă cu toți cei pentru care a lucrat. — Și v-au trimis pe dumneavoastră să discutați cu nebunii? Am zâmbit. Băiatul se scărpină în cap. — Vreți să spuneți că Patty a înșelat pe cineva cu bani? Asta în mod sigur s-ar potrivi cu prejudecățile maică-mii. În original „Freedom Bulldog”, aluzie la o inițiativă a doi membri ai Partidului Republican de a schimba adjectivul „french” (francez) din anumite sintagme englezești, ca răspuns la opoziția Franței față de invadarea Irakului în 2003. Bufetele anumitor instituții guvernamentale și parlamentare americane au adoptat propunerea, schimbând, spre exemplu, numele „cartofilor prăjiți” (french fries) în „freedom fries” (n.t.). 5
130
— Nu, nu este suspectată de nimic. — Strict secret și confidențial? Cred că știu cum vine treaba. Dacă reușesc până la urmă să pun mâna pe bursa aia de la Livermore, oricum va trebui să-mi cos gura. Își îndoi genunchii și fotoliul-pernă de sub el scârțâi. — Cancer, deci? Din câte țin eu minte, nu era chiar așa de bătrână… Aș zice cincizeci, cincizeci și ceva, nu? — Cincizeci și patru. — Ceea ce înseamnă mult prea tânără, spuse el. O treime din decese sunt din cauza cancerului. Un fapt pe care mama ține să mi-l reamintească non-stop, fiindcă face confuzie între lasere și radiații și e convinsă că o să-mi prăjesc creierii… Patty avea o fată, mai mică decât mine, vreo șapte opt ani avea. De fiecare dată când veneam în vizită, ea fugea și se ascundea, și mie mi se părea că-i filează o lampă. O dată, când mă plictiseam de moarte, am luat-o la întâmplare prin grădină. Am văzut-o stând ascunsă în tufe, numărând frunze, sau ce naiba făcea ea acolo, și vorbind singură. Mi-a fost milă de ea, părea așa de singură, dar m-am gândit că se sperie rău dacă îi apar în față pe neașteptate, așa că am lăsat-o în pace. Probabil că nu-i deloc ușor să-ți pierzi mama. Scârț, scârț. — Ciudat, ce amănunte ajungi să ții minte… — Nu-ți mai amintești nimic altceva despre Patricia Bigelow? — Hai să vedem, spuse el. Părea să aibă grijă așa cum se cuvine de bunicul meu, iar spre final chiar că nu prea te mai puteai înțelege cu el. Tata a apreciat-o foarte mult. — Și mama ta nu? l-am întrebat. — Mama are un simț exagerat al clasei sociale. — Înșelăciunea se potrivește cu ideile ei preconcepute. — După părerea ei, clasele de jos este invitabil să fure, iar prin clasă de jos se înțelege orice persoană care nu-i cel puțin la fel de bogată ca ea. Când eram copil, le punea pe menajere să-și deschidă gențile ca să le inspecteze, de fiecare dată când 131
ieșeau din casă. Are o fire suspicioasă. Noi doi ne vedem destul de rar. Un surâs abia schițat. — Familia noastră nu-i chiar modelul de manual al unității sociale omogene. Cu vârful piciorului împinse într-o cutie de pizza. — Ar trebui să deretic nițel în camera asta, dar probabil că n-am s-o fac. Când o să vină tata acasă și-o să-și iasă din pepeni, scuza mea va fi că am avut prea mult de lucru. Adevăratul motiv pentru lipsa mea de conformare va fi dorința de a-l scoate din sărite pe tata. Infantil, nu? Își dădu capul pe spate și se frecă cu degetul la ochi. — Arșș, mă freacă o lentilă de contact… Așa, acum e mai bine. — Când se întoarce tatăl tău? am întrebat. — Peste o săptămână, zece zile, o lună. În principiu vorbind, atunci când are el chef. Nu lucrează nimic. Trăiește de pe urma investițiilor făcute de bunicul. Ceea ce mie mi se pare cam ca-n cărțile lui Edith Wharton. Chiar dacă n-ai nevoie să muncești, de ce să nu faci totuși ceva util? Planul era ca eu să-mi iau o slujbă simbolică la vreo firmă de brokeraj, să mă-nsor cu o fată bogată și insipidă, să zămislesc moștenitorul sau moștenitorii insipizi de rigoare, să mă retrag devreme într-o existență de indolență calculată. Chestia cu fizica realmente o scoate pe mama din minți. „Asta-i muncă de slujbaș, pe care n-o fac decât evreii și chinezii.” E convinsă că progenitura mea o să fie un monstru cu două capete. — Dorința de studiu ca revoltă, am spus eu. — Aș fi putut să fiu un infractor periculos, un netrebnic de drogat sau să mă înscriu în Partidul Ecologist, dar mi s-a părut mai subversiv să-mi dezvolt o etică a muncii… Deci ce altceva îmi mai amintesc despre Patty Bigelow?… Atentă la bunicul, se mișca repede – în sensul că se deplasa rapid. Asta categoric mi-a rămas în memorie. Tot timpul dând fuga de 132
colo-colo, asigurându-se că bunicului nu-i lipsește nimic. Poate că nu era decât de ochii tatălui meu, ca să-l impresioneze. Caz în care a calculat greșit. După mintea tatei, să consumi mai multă energie decât strictul necesar e un viciu. Și-l durea în cot de bunicul. Se detestau reciproc. — Disensiuni între tată și fiu? — O, Doamne! În comparație cu relația lor, eu și tata suntem prieteni la cataramă. În ce privește motivul, nu s-a obosit nimeni să mă facă părtaș la toate micile secrete murdare de familie. Bunicul a fost un om care aprecia valoarea muncii. A reușit în viață prin forțe proprii, a intrat în armată în 1939, dar nu ca ofițer de carieră, absolvent de West Point, ci ca simplu maistru militar în Texas, și-a ajuns locotenent-colonel care proiecta sisteme de comunicații pentru forțele americane din Europa. După ce-a trecut în rezervă, a intrat în televiziune, a făcut componente optice, pe urmă electronice. A inventat rezistori, pile de alimentare electrică și instrumente de măsură – oscilatoare, chestii de genul ăsta. A înregistrat pe numele lui o grămadă de patente și-a câștigat destui bani, încât mama și tata să se convingă singuri că facem parte din aristocrația veche americană, sosită în Lumea Nouă cu vasul „Mayflower”. Cu degetul mare de la picior împinse o cutie de pui cu sigla KFC. — Nu știu de ce vă spun toate astea. Poate-i chestia aia pe care dumneavoastră, psihologii, o numiți caracteristică solicitantă – tu vrei să vorbesc, și eu vorbesc. — Un termen destul de ezoteric. — Am făcut un curs de psihologie, când eram la facultate. Mi s-a părut interesant, dar aveam nevoie de ceva mai puțin nebulos. Mă rog, cam asta-i tot ce-mi amintesc despre doamna Bigelow. — Cum a ajuns ea să lucreze aici? — Eram doar un puști, de unde vreți să știu? — Mie mi se pare că erai un puști foarte ager, atent la ce 133
se-ntâmplă în jurul tău. — Ei, nu chiar, spuse el. De fapt, mai tot timpul eram în lumea mea. La fel ca fetița lui Patty, pitită printre tufe. Zău, trebuie să mă întorc la calculele mele. Consumul de petrol al lumii depinde capital de ele. Dacă-mi lăsați numărul de telefon, data viitoare când vorbesc cu tata o să-i spun să vă sune. — Mulțumesc. Am pus-o pe Blanche jos și m-am ridicat. Ea tropoti direct spre el. Chicotind, el o scărpină pe ceafă. Ea îi zâmbi. — Foarte tare cățelușă. Categoric poate să rămână aici. — Toată lumea îmi face oferta asta. — Asta-i charisma, spuse băiatul. Din câte știu eu despre bunicul, și el avea cu ghiotura. — Un om care-a reușit prin forțe proprii. — Un ideal foarte înălțător. Eu unul m-aș mulțumi cu orice fel de realizare.
134
CAPITOLUL 13 ISAAC GOMEZ ÎMI TRIMISESE UN E-MAIL. Dragă doctore D., Acestea sunt cazurile deschise de omor cu victime bărbați, pe care le-am putut găsi pentru perioadele de timp specificate de tine, în ordine cronologică. Am folosit un criteriu geografic cu raza de o jumătate de kilometru. Nu s-a găsit niciun caz chiar pe străzile specificate. Evident, în ce privește cazurile închise, ar apărea o frecvență mult mai mare. 1. Locația Cherokee Avenue: A. Rigoberto Alfredo Martinez, 19 ani, rană de glonț la cap B. Leland William Armbruster, 43 de ani, rană de glonț în piept C. Gerardo Escobedo, 22 de ani, multiple răni de cuțit în piept D. Christopher Blanding Stimple, 20 de ani, răni de glonț la cap și tor ace 2. Locația Hudson Avenue: A. Wilfred Charles Hong, 43 de ani, multiple răni de glonț la cap și torace 3. Locația Fourth Street: nu există cazuri de omor deschise 4. Locația Culver Boulevard: A. D’Meetri Antoine Stover, 34 de ani, rană de glonț la torace B. Thomas Anthony Beltran, 20 de ani, răni de glonț la cap și tor ace C. Cesar Octavio Cruz, 21 de ani, răni de glonț la cap (Beltran și Cruz au fost uciși în cursul aceluiași incident) Numai bine și succes îți urez, Isaac I-am trimis mesajul mai departe lui Milo, mi-am făcut de lucru cu niște hârtii de rezolvat în următoarele două ceasuri, 135
n-am primit niciun telefon. Poate chiar se scosese din priză, cum spunea, intrase în modul de concediu. Lucru pe care-ar trebui probabil să-l fac și eu. Nu mai pun mâna pe nimic în acest sfârșit de săptămână. Dar dimineața de duminică m-a găsit devreme în picioare, cercetând ciberspațiul în căutarea asasinatelor găsite de Isaac. Uciderea lui Hong, cu făptași în continuare neidentificați, era menționată pe site-ul unui negustor de diamante. Amănunte sângeroase și avertismente pentru colegii de breaslă, dar niciun lucru nou. Niciunul dintre cazurile din Hollywood nu apărea pe undeva, dar dublul asasinat avându-i ca victime pe Cesar Cruz și Thomas Beltran beneficia de o notă în arhiva ziarului Los Angeles Times. Cruz și Beltran făcuseră parte din banda Westside Venice Boyzz, cu niște caziere cât o zi de post, iar asasinarea lor fusese categorisită drept „posibilă răzbunare din partea unei bande interlope”. I-am scos de pe listă, la fel ca pe Hong. Am clincănit din mouse până spre prânz, încercând abordări diferite în privința cazurilor rămase, începând cu cele din zona Cherokee Avenue. Pentru trei dintre ele n-am găsit nimic, dar pentru moartea lui Christopher Blanding Stimple am descoperit un ferpar în rubrica de decese a ziarului The Philadelphia Inquirer. Stimple, născut la Philadelphia și fost sportiv de performanță în liceu, fusese elogiat într-un ferpar scurt, cu plată. Moartea lui fusese descrisă ca „accidentală, în timp ce Chris făcea o vizită în California.” Familia încercând să aseptizeze detaliile unei morți prin împușcare? N-ar fi avut niciun motiv să facă asta, într-un caz de asasinat, dar oamenilor le poate fi rușine, când e vorba de o sinucidere. Poate că procurorul închisese cazul, considerând că victima își luase singură viața, dar concluzia respectivă se rătăcise pe drumul spre arhiva Departamentului de Poliție. În orice caz, n-o puteam vedea pe 136
Patty Bigelow zburându-i creierii cu pușca unui tânăr de douăzeci de ani, așa că l-am scos și pe Stimple de pe listă. La ora patru după-amiaza am ieșit să mă pedepsesc cu o alergare, am făcut un duș, am pus de cafea, am adunat prin casă. La șase și jumătate, mașina de teren a lui Robin a oprit în fața casei. Ea a sărit afară și m-a îmbrățișat strâns. — De ce trebuie noi să ne mai și despărțim? Obraji umezi. Lacrimile nu apăreau prea des în repertoriul lui Robin. Am încercat să-i șterg fața, să o sărut. Ea m-a strâns și mai tare. Făcusem rezervare pentru cină la Hotelul Bel-Air. Robin spuse: — Îmi place la nebunie acolo, dar te-ai simți dezamăgit, dacă am rămâne totuși acasă? — Zdrobit și făcut praf. Am anulat rezervarea și-am comandat mâncare chinezească de la un local din Westwood Village. În timp ce despacheta, Robin spuse: — Unde-i Blondie? — Doarme. — Fată deșteaptă. A făcut o baie, și-a uscat părul cu prosopul, a pus un pic de fard și a apărut îmbrăcată într-o cămășuță albă fără mâneci – atât și nimic altceva. Ne sărutam în bucătărie, când a sosit mâncarea. I-am dat un bacșiș consistent comisionarului și-am lăsat mâncarea să se răcească. Pe la nouă, stăteam amândoi lângă iazul din grădină, aruncându-le crapilor koi bucățele de rulou cu ou și tăiței. — Peștii ăștia sunt japonezi, spuse Robin. Dar e clar că le place mâncarea chinezească. — Diversitatea și-a pus amprenta peste tot. — Ha, ha… Ce bine e… Făcu o strâmbătură, frecându-și gâtul într-o parte. 137
— Un junghi? — Mi-a înțepenit de la atâta condus. Un surâs cu subînțeles. — Plus ultima poziție. — Și pentru mine a fost nouă, am spus eu. Creativă. — Cine nu riscă, nu câștigă. M-am ridicat și i-am făcut masaj la umeri. — Ah, ce bine e… un pic mai jos… mai jos – perfect! Am mai învățat ceva în weekend-ul ăsta. Toată povestea asta cu conferințele devine învechită. — Prea seamănă cu ce făceam la școală. — Nu doar prelegerile, spuse ea. Și ambianța socială… Cine câți bani face, cine cu cine se culcă. — Tu ai făcut bani serioși cu F5, am spus eu. — O sumă frumușică, pentru o fată care-și câștigă pâinea cu sudoarea frunții, dar un mizilic pentru afaceristul ăla. Își roti capul. — Și nițel mai jos… așaaa!… Cine știe, poate-o să învețe chiar să și cânte la ea. — Nu era în stare să scoată nicio notă? — Nici măcar una falsă. După ce mi-a scris cecul, voia să mergem la cină. Să discutăm despre rădăcinile istorice ale artei lutierilor. — Bună replică de agățat. — Nu suficient de bună. Am rămas în camera mea și m-am uitat la filme. Zâmbet ghiduș. — Intriga nu era cine știe ce, dar pozițiile erau interesante. — Am observat. — Puiule, încă n-ai văzut nimic. O oră mai târziu: — Ah, ce bine e acasă! — Alex, spuse ea, eu am fost cea plecată, nu tu. — Mă rog. 138
CAPITOLUL 14 MILO M-A SUNAT LUNI, imediat după ora patru. — Toate cazurile din Culver City au fost reglări de conturi între bandele locale. Poliția e destul de sigură cine-a tras în Cruz, Beltran și Stover, dar n-a putut face pe nimeni să vorbească. Trecând mai departe pe listă, ajungem la Wilfred Hong. Părerea unanimă e că văduva a fost amestecată. Bandiții au legat-o, dar nu foarte tare. La o lună după înmormântare, femeia a vândut casa și s-a mutat cu copiii în Hong Kong. — Poate era speriată. — Nu chiar atât de speriată, încât să nu-și ia un nou iubit. Ghici cu ce se ocupă respectivul! — Vinde pietre prețioase. — Bingo! mai departe, ajungem în Hollywood. Gerardo Escobedo și Rigoberto Martinez sunt amândoi în frigiderul cu cazuri vechi nerezolvate în care cotrobăie Petra. Escobedo î și spunea Marilyn, purta perucă și machiaj asortat. La nouăsprezece ani, se prostitua deja de trei ani și cică s-ar fi urcat în mașina oricui. A fost înjunghiat în altă parte, probabil prin vreun parc, judecând după frunze și rămurele, și azvârlit pe-o alee de lângă Selma. Mucho exces de violență, toată lumea consideră că a fost vorba de-un client pe care l-a apucat amocul. Martinez muncea ca grădinar, într-o echipă cu alții, în Lawndale, și avea la activ două amenzi pentru că fusese surprins cu prostituate. O huidumă de peste o sută de kilograme. Din clipa în care ajungea într-o cameră cu o prostituată, încerca s-o intimideze ca să nu plătească tariful întreg. Probabil a enervat vreun pește care nu știa de glumă. Christopher Stimple avea și el cazier – patru escrocherii. A fost găsit într-o cameră închiriată, cu o pușcă lângă el, posibilă sinucidere, dar cum nimeni nu-l văzuse vreodată cu o armă de foc, iar poziția puștii nu era suficient de relevantă, 139
procurorul a decis că e vorba de o cauză a morții nedeterminată. — I-am găsit necrologul pe Internet, am spus eu. Vedetă de fotbal în liceu, iar familia a spus că a murit în mod accidental. — Le-a fost mai ușor așa. În orice caz, eu n-o văd pe Patty împușcând un puștan fără minte. Ceea ce mă aduce la Leland William Armbruster. Bărbat alb, dependent de heroină, infractor cu pușcărie la activ și, în general, un gunoi obișnuit de pe bulevard. Porecla lui de stradă era Cinzeacă. Avea patruzeci și trei de ani, când cineva i-a înfipt în piept trei gloanțe de calibrul 22. De ce nu mă surprinde să aflu că unul dintre amicii lui cunoscuți de poliție era Lester Marlon Jordan? — Interesant, am spus eu. — S-ar putea dovedi în final chiar fascinant. Cadavrul lui Armbruster a fost găsit pe Las Palmas, la o stradă spre vest de apartamentul lui Patty și la trei străzi spre nord. — Jordan a fost unul dintre suspecți? — Nț, doar unul dintre numele care apăreau la dosar. Polițistul care-a anchetat cazul a murit acum câțiva ani, dar și-a făcut treaba temeinic. I-a interogat pe Jordan și pe alți câțiva din cercul social al lui Cinzeacă. Imaginea foarte clară a fost că, atunci când Cinzeacă nu-și lua doza, avea o personalitate foarte abrazivă. Un informator a zis despre vocea lui că suna ca „ghearele de mâță zgâriind un geam”. Un altul a opinat că, după părerea lui Cinzeacă, heroina ar trebui să fie distribuită prin ordin judecătoresc, ca modulator psihoactiv pentru calmarea stării de spirit. O altă mică informație interesantă este că, atunci când tipul nu-și putea face rost de marfă, lua orice. Inclusiv vin fortificat, ceea ce-l făcea să devină o fiară. — Bețivii care-i băteau în ușă lui Patty, am spus eu. Tanya zicea că, de obicei, era suficient să urle Patty la ei ca să-i gonească. — Dar poate că au fost unii mai insistenți, pe care-a 140
trebuit să-i convingă altfel? — După Tanya, n-a fost niciodată nevoie să ia măsuri în forță. — După Tanya, zise Milo. O fetiță care dormea în camera din spate. Alex, și dacă ar fi încercat să afle ce se petrece, Pattty i-ar fi spus să fie fetiță cuminte și să se ducă înapoi la culcare. Poate că Cinzeacă și Patty s-au angrenat într-o altercație verbală care s-a terminat urât. Poftim, taman când mă gândeam că nici pe dracu’ să aflăm ceva, uite că pare tipul ăsta, Armbruster! Faptul că era amic cu Jordan explică de ce pe ăsta l-a apucat dârdâiala, când am pomenit de Patty. Și l-ar plasa în clădire. Poate vreodată când își vizita amicul, Armbruster a zărit-o pe Patty și i-au venit niște idei. S-a întors noaptea târziu, a bubuit în ușă. Patty a strigat la el să-și vadă de drum, dar pe el îl ardea la lingurică și considera că trebuie să i se satisfacă dorințele. Când Patty iese afară, el stă la pândă, așteptând-o, și, cum se spune prin cărți, urmează confruntarea. — Ar fi bine de știut dacă Patty avea vreo armă înregistrată pe numele ei. — Sau neînregistrată. Dacă voia realmente să se poată apăra pe stradă, era nevoită să calce legea. Știi cum stă treaba cu permisele de portarmă. — Vedetele de cinema, milionarii și prietenii șerifului. — În niciun caz o simplă asistentă medicală fără bani la teșcherea. Femeia asta a crescut la țară, Alex, la o fermă. Abuzată de tatăl ei, și-a făcut singură drum în viață, și a ținut morțiș să nu depindă absolut de nimeni. Rick zice că lui îi inspira imaginea unei coloniste din Vestul de altădată. O și văd armând o pușcă. Un pistol de calibrul 22 nici nu-i chiar atât de mare, încape într-o poșetă. Armbruster o atacă, dar ea e pregătită. S-ar putea chiar să se fi simțit satisfăcută, la început. Tăcu. N-avea niciun rost să mai elaboreze. În Vietnam ucisese câțiva oameni, plus alți câțiva în timp 141
ce-și făcea meseria de polițist. Eu nu pusesem capăt decât unei singure vieți. În legitimă apărare, nicio îndoială despre necesitatea gestului. Dar câteodată putea să te roadă. Gândul la copiii pe care psihopatul meu nu-i va zămisli niciodată. — Poartă povara după ea în toți acești ani, continuă Milo. Pe urmă se îmbolnăvește, inhibițiile ei dispar, și se scapă să-i spună Tanyei. Vezi tu vreun detaliu care să nu se potrivească? — Deocamdată nu. — Leland William Armbruster, spuse el, savurând sonoritatea numelui. Lasă-mă să mai fac niște cercetări suplimentare și, dacă nu apare nimic contradictoriu, eu zic să ne oprim la nea Cinzeacă, drept mortul pe care-l căutăm, și să-i spunem Tanyei că mami a acționat în deplină legitimitate de cauză. — Poate că a fost mai mult decât legitimă apărare, am spus eu. Tot dând târcoale clădirii unde locuia Tanya, Armbruster trebuie s-o fi zărit pe Tanya. Dată fiind istoria personală a lui Patty și devotamentul ei de mamă, ar fi fost foarte vigilentă în privința amenințărilor la adresa copilului ei. — Cinzeacă în chip de pedofil grețos? Sigur, varianta astami place și mai tare. La naiba, și dacă nu-i adevărat, putem s-o prezentăm noi în felul ăsta pentru Tanya, ca să-i mai dăm un motiv să nu-și condamne mama… Aha, îmi place ideea, chiar aș lua-o de nevastă. Happy-end mare cât ecranul, ne îmbrățișăm fericiți și ieșim toți la o pizza. Am sunat-o pe Tanya la șase. Ea mi-a telefonat înapoi la opt. — Îmi pare rău că a durat atâta, domnule doctor. — Înveți? — Ce altceva? — Ce mai faci? — Destul de bine. A apărut ceva nou? — Am o întrebare pentru tine. Știi cumva dacă mama ta a 142
avut vreodată armă? — A avut, și eu am păstrat-o. De ce, ați aflat ceva despre un atac cu armă de foc pe lângă zona unde-am locuit noi? — Au apărut tot felul de lucruri, dar nimic dramatic, deocamdată. Inspectorul Sturgis se gândea că, dacă Patty avea o armă, ar fi util să bifăm și chestiunea asta. Ce fel de armă este? — Un pistol semiautomat Smith and Wesson, calibrul 22, din metalul acela de culoare închisă – albăstrui – și patul placat cu lemn. — S-ar părea că l-ai mânuit și tu. — Mami m-a dus la poligon, ca să învăț cum se trage cu arma, când aveam vreo paisprezece. Ea învățase în copilărie și s-a gândit că-i o deprindere pe care e bine s-o am și eu. Eram bună la asta, dar nu mi-a plăcut. Un loc undeva prin Vale6, unde mișunau tot felul de tipi în haine de camuflaj. Iam spus că n-aș vrea să continui, iar ea a zis că bine, dar, din moment ce n-am de gând să devin expertă în mânuirea ei, va ține separat gloanțele de armă, din rațiuni de siguranță. Vreți să spuneți că inspectorul Sturgis chiar dorește s-o analizeze? — Dacă tu n-ai nimic împotrivă. — Bineînțeles că nu, spuse ea. Știu că n-a rănit niciodată pe nimeni efectiv. Oricum… — Ți-am recitit fișa și, a doua oară când ai venit la mine, mi-ai spus că Patty era agitată. — Chiar așa am spus? N-am pomenit și vreun motiv? — Nu, dar mi-ai povestit că se apuca să facă ordine seara târziu, când credea că tu dormi. Tocmai ce vă mutaserăți din Fourth Street, deci eu m-am gândit la un eventual stres provocat de schimbarea produsă. Dar și tu, și ea mi-ați spus că era bine unde vă mutaserăți. San Fernando Valley, una dintre cele mai cunoscute zone ale orașului Los Angeles (n.t.). 6
143
— Sincer, nu-mi amintesc nimic, domnule doctor. Științele minții sunt ambigue, nu-i așa? Parcă-l auzeam pe Kyle Bedard. — Pot să fie. — Mă gândeam că poate aș putea să-mi aleg ca specialitate psihiatria, dar acum mă întreb dacă am capacitatea să fac față la un asemenea grad de ambiguitate. — Mai ai încă destul, până să fie nevoie să te decizi, am spus eu. — Probabil. Dar timpul trece mai repede, pe măsură ce îmbătrânești.
144
CAPITOLUL 15 ÎN AFARĂ DE CAZUL CÂND EȘTI CHIRURG specializat în transplanturi de cord, așteptând să ți se aducă o inimă, nu intri cu telefonul mobil sau cu pagerul în sala de restaurant a Hotelului Bel-Air. Robin și cu mine hotărâsem că astă-seară ar merge numai bine un pic de răsfăț cu sclipici. Obținusem o rezervare de ultim moment, ajunsesem la zece fără un sfert. Ea purta o rochie roșie mulată, fără mâneci, cu șiragul de perle negre pe care i-l cumpărasem acum un car de ani. Buclele-i de aramă erau pieptănate lejer și date cu un smac lucitor care mirosea bine. Eu purtam un costum negru, cămașă albă și cravată roșie, imaginându-mi că astfel dau destul de bine impresia cuiva căruia-i pasă de țoale. Mâncarea a fost sublimă, vinurile minunat aromate, iar când am plecat, pe la unsprezece și jumătate, mă simțeam tânăr și ferice. Eram în dormitor, gata să ne băgăm sub cuvertură, când a sunat telefonul. — Te-am trezit? spuse Milo. — Asta ar presupune să mai și dorm. — Nu te-aș fi sâcâit, dar viața tocmai ce-a devenit cam complicată. Bulevardul Hollywood după miezul nopții înseamnă trotuare pline de gunoaie, o ceață nocturnă care transforma neoanele în pete unsuroase, retragerea de pe teren a turiștilor și ieșirea din vizuină a spiridușilor răi, liliecilor și strigoilor. Cluburile oblonite pe durata zilei atrăgeau cârduri de puștani cu priviri goale și prădătorii care le dădeau târcoale. Paznici plini de adrenalină, căutând scandal. Alți bipezi nocturni, care depășeau posibilitățile de clasificare, mișunau pe margini. Ajunsesem pe la mijlocul străzii Cherokee, când barierele poliției din Los Angeles și polițiștii în uniformă însărcinați cu 145
paza lor m-au oprit. Numele lui Milo mi-a atras o privire lungă și un semn din cap, apoi o conversație șoptită prin stație. — Parcați mașina la marginea trotuarului și mergeți pe jos mai departe. Am dat zor spre clădirea cărămizie. Petra numise culoarea „siena arsă”. Ochi de artist. Întunericul transformase zugrăveala într-un maroniu tern. Polițistul în uniformă din fața ușilor cu geam mi-a făcut loc să intru. Milo era deja acolo, lângă o ușă deschisă, stând de vorbă cu o femeie slăbănoagă, roșcovană, de ajuns de curajoasă, încât să-și poarte părul tuns cu chică. Insignă de legist pe rever. Leticia Mopp. Dar Milo mi-a prezentat-o, oricum. — Încântată de cunoștință, spuse ea și se întoarse iar spre el. Rigiditate instalată și consumată. Mai vrei să arunci o privire înainte să-l împachetăm? — De ce nu? spuse Milo. Dintotdeauna am fost un sentimental. Leticia Mopp se lipi de perete să ne facă loc și traversarăm o groapă de gunoi toxic care servea drept cameră de zi. Puținele suprafețe curate purtau polenul prafului de luat amprente. Petra Connor stătea la intrarea într-o sală de baie cenușie și strâmtă, în fundul holului. Subțire ca o trestie, cu pielea albă și ochii întunecați, purta veșnicul ei taior negru cu sacou și pantalon. Părul de-aceeași culoare cu costumul era tuns sobru, îmbrăcându-i capul într-o cască lucioasă. Cu ea mai era un inspector din Hollywood, pe care nu-l cunoșteam, încă și mai tânăr decât ea. Ea spuse:. — Salut, Alex. S-ar părea că totul se-ntâlnește în același punct, până la urmă. El este Raul Biro. Biro era un tip îndesat, cu umeri largi, într-un costum bej, cămașă maronie și cravată galbenă. Îmi zâmbi și eu dădui din cap. 146
Petra spuse: — Mi-ar plăcea să stăm la palavre, băieți, dar noi ne-am cam făcut treaba aici, pentru moment. Vorbim mâine, Milo? — Poți să fii convinsă. — Primul caz nou, în treisprezece luni, spuse ea. Credeam că mi-e dor de nițică acțiune, dar acum nu mai sunt așa de sigură. Pe Raul nu-l deranjează, nu? Biro spuse: — Tre’ să capăt experiență. Cei doi plecară și Milo îmi făcu semn să intru în baie. Lester Jordan stătea tolănit pe vasul de wc, îmbrăcat cu un halat din prosop turcoaz care-i atârna desfăcut peste trupul scheletic, de-o paloare cadaverică. Capul îi căzuse în piept. Reverul halatului îi ascundea gâtul. Un garou improvizat dintr-un tub de cauciuc, în jurul brațului stâng, scotea în relief niște vene încolăcite ca un furtun de stropit. O seringă sclipea argintiu pe dala de gresie murdară de lângă piciorul lui drept. Nu un instrument improvizat cu ce mai ai prin casă: asta era o seringă medicală de unică folosință, nou nouță, strălucitoare și goală. Pe bazinul din spatele vasului de toaletă zăcea trusa drogatului: lingură, brichetă, foiță de aluminiu și o punguță de plastic goală. — După atâta amar de ani își găsește să ia supradoză? am spus eu. Milo își trase mănușile de latex. Cu grijă, aproape tandru, îl apucă pe Jordan de bărbie și-i ridică puțin capul. În jurul gâtului lui Jordan era alt garou. Un șnur alb, împletit, strâns cu atâta putere, încât aproape nu se mai vedea din carnea rece și moartă. Înnodat de trei ori la spate, culoarea confundându-se cu paloarea lui Jordan. Ochii erau pe jumătate deschiși, uscați, la fel de vii ca doi nasturi de cămașă. Limba îi atârna afară din gură, înnegrită și moale, ca o vânătă japoneză. Milo lăsă capul să cadă la loc, cu aceeași blândețe. — Am venit aici pe la zece și jumătate, ca să vorbesc cu el 147
despre Leland Armbruster, și-am dat peste mașini cu girofar, bariere, tot circul. În apartamentul lui, Petra, formând un număr pe telefonul ei mobil. Moment în care mie îmi țârâie telefonul. Pe mine mă suna. Zice: „Te-ai teleportat, Scotty?” — Karma, am spus eu. — Pe cine-oi fi supărat în vreo viață anterioară?! — Când a fost omorât Jordan? — Estimarea e între opt și cincisprezece ore. Nimeni n-a văzut vreun vizitator, ceea ce se potrivește cu ambientul. O fereastră din partea de nord a clădirii era deschisă și se văd niște urme vagi în noroi, dar nu se poate distinge dacă-s de încălțăminte. Jordan a fost găsit fiindcă își lăsase muzica dată tare… cum era și când am fost noi pe-aici. Vecinii de alături zic că asta era damblaua lui, ei îl reclamau tot timpul, dar pe proprietar îl durea undeva. De regulă, venea careva și izbea cu pumnii în ușa lui Jordan suficient de mult timp ca să-l facă până la urmă să înceteze. De data aceasta, însă, metoda n-a mai funcționat și-n final au chemat poliția. — Cine sunt vecinii de alături? — Două fete, spuse el. Dansatoare la teatrul de estradă Pantages. Se uită lung la cadavrul lui Jordan. — Polițiștii din patrulă vin după o jumătate de oră, bat în ușă, niciun răspuns. Se duc în spate, văd fereastra deschisă, cheamă întăriri. Slavă Domnului că au avut destulă minte să nu pună mâna pe nimic, poate ne alegem și noi cu ceva probe materiale. Doi angajați de la morgă sosiră cu o brancardă pliată. Neam strecurat afară din baie, am ieșit din clădire și ne-am dus spre mașina lui Milo. În seara asta nu era cu rabla de serviciu; luase Porschele 928, alb, al lui Rick. Am spus: — Jordan reușește să supraviețuiască până la o vârstă înaintată, pentru un drogat. Îl vizităm noi, ca să discutăm despre Patty, și după două zile, e mort. 148
— Stil de viață cu risc ridicat, orice se poate întâmpla, dar te face să ridici din sprâncene. Își însoți aserțiunea cu o demonstrație practică din propriile sprâncene subțiri și zbârlite. — Nimeni care să fie cât de cât dubios nu știa că am vorbit cu Jordan… doar scenarista aia, Bergman, și coțofana de Mary Whitbread. — Eu m-am dus sâmbătă în Hudson și am vorbit cu nepotul colonelului Bedard, dar n-am pomenit nicio clipă numele lui Jordan. — Ți s-a părut un tip dubios? — Nici pe departe. I-am făcut rezumatul impresiei mele despre Kyle Bedard. El spuse: — Dar dacă are legătură cu Patty, înseamnă că Jordan însuși a spus cuiva că am fost pe-acolo, drept care i s-a pus definitiv lacăt la gură. — Dacă își dorește cineva chiar atât demult ca trecutul să rămână îngropat, atunci s-ar putea ca Tanya să fie în pericol. — Dacă Patty nu s-ar fi apucat să dezgroape toată tărășenia, noi n-am fi ajuns să discutăm cu Jordan, și-atunci poate că n-ar fi existat niciun pericol. — Poate că Patty știa că va ieși ceva la iveală, indiferent dacă ea vorbea sau nu. În orice caz, eu trec să văd dacă-i totul în regulă acasă la Tanya. — Foarte bine, spuse el. Eu mă duc să mă culc, ca să fiu proaspăt și briliant pentru provocările care ne-așteaptă mâine. Dar când am învârtit cheia în contact, am auzit Porschele mârâind în spatele meu. Mi-am scos capul pe geamul portierei și Milo a venit în paralel cu mine. — Ce naiba, spuse el, hai să-i tragem un convoi. Să nu te pună dracu’ să faci vreun banc… Pe Canfield Avenue la ora unu și jumătate dimineața era liniște și pace. Milo și cu mine ne parcarăm și ieșirăm din 149
mașini. El aruncă o privire spre tăblița companiei de securitate. — Un început foarte bun. Mă duc să văd și în spate, să mă asigur că totul e în regulă. — Tanya are un pistol. — Nu mai spune. I-am povestit despre arma calibrul 22 a lui Patty. El spuse: — Același calibru ca gloanțele din Cinzeacă Armbruster. Scoase o lanternă subțire din buzunar. — Dacă mă împușcă puștoaica, îți las moștenire penarul meu de detectiv. Se întoarse după vreo trei minute și-mi făcut semn cu degetele mari ridicate că totul e OK. — Nu pare să fie nimic suspect, are un bec de securitate deasupra ușii din spate și zăbrele la toate ferestrele de la parter. Mai pune la socoteală și sistemul de alarmă, și pot săi dau certificat de siguranță. Hai să mergem acasă. Mâine am să discut pe-ndelete cu Petra. — Ne întrebam cum de-a reușit Jordan să rămână în apartamentul ăla atâta timp, am spus eu. Acum aflăm că proprietarul n-a reacționat niciodată la reclamațiile împotriva gălăgiei pe care o făcea cu muzica lui, chiar dacă asta îi făcea pe alți chiriași să plece. — Avea relații, spuse el. Ceva rude, probabil, cum ai zis chiar tu. — Aș vrea să știu pe numele cui e clădirea și dacă tot același proprietar era și când a locuit Patty acolo. — Petra a obținut numele proprietarului de la fetele dansatoare, stai așa. Scoase afară carnețelul, aprinse lanterna, răsfoi câteva pagini. — Firma se numește Deer Valley Properties, din statul Utah, dar de administrare se ocupă alta, din Los Angeles. — Mama lui Kyle Bedard stă în Deer Valley. 150
Milo se încruntă, întunecate. — Măi să fie…
uitându-se
fix
în
lungul
străzii
În dimineața următoare, pe la zece, stăteam amândoi în fața ușii de la intrare a vilei din Hudson Avenue, ascultând acordurile melodioase ale soneriei. În urmă cu o oră, Milo discutase cu cei de la firma care administra clădirea din Cherokee, verificând că Lester Jordan era fratele doamnei Iona Bedard. Jordan apărea pe statele lor de plată ca „inspector detașat intern”, dar însărcinările lui erau ambigue și cecul săptămânal de trei sute de dolari venea dinspre Deer Valley. — Firma acceptă situația ca să poată păstra clădirea pe lista celor administrate, spusese Milo, aruncându-și ochii spre cele două mașini din curte, Bentley-ul și Mercedesul. Cum își câștigă existența oamenii ăștia? — S-au născut direct în Clubul Sămânței Norocoase. Femeia pe nume America deschise una din ușile duble. I-am zâmbit. Ea și-a apucat mai strâns coada măturii. — Kyle e acasă? — Nu. — Ai idee pe unde ar putea…? — Școală. Mulțumirile mele fură retezate scurt de fâsâitul lemnului solid de nuc alunecând la loc. Milo spuse: — Ah, căldura și ospitalitatea căminului de-acasă. Clădirea facultății de fizică din cadrul Universității Los Angeles este un ansamblu al anilor 1960 din sticlă, cărămidă albă și mozaicuri murale care înfățișează clipe astrale în fuziune. Dincolo de o fântână arteziană inversată, în care apa curgea ca o cascadă pe ghizdurile bazinului rotund din centrul celui exterior, se ridică sumbră clădirea facultății de psihologie, unde-mi luasem eu carnetul de sindicat. Nicicând 151
nu acordasem prea multă atenție chestiilor mai puțin ambigue care se petreceau la câțiva metri depărtare. Milo și cu mine venisem pregătiți să dăm piept cu cerbicia secretarelor de departament, dar Kyle Bedard era chiar în fața ochilor noștri, așezat pe marginea fântânii arteziene, îmbucând dintr-un sandvici și bând suc de portocale dintr-o cutie de carton. Discutând, între înghițituri, cu o tânără femeie. Era mică, blondă, cu alură de liceană, în roz și oliv. Kyle purta un tricou gri, blugi largi și adidași antebelici. Dăduse lentilele de contact pe o pereche de ochelari cu ramă neagră. În timp ce ne apropiam, l-am văzut potrivindu-și ochelarii, ca și cum ar fi încercat să-i refocalizeze. Fata se întoarse. — Hei, Tanya, am spus eu.
152
CAPITOLUL 16 MILO ÎL PRINSE PE KYLE de-un cot și-l trase mai încolo, cam la jumătatea bazinului fântânii. Tanya își apăsă o mână de obraz și se uită lung, cu gura căscată. Eu m-am așezat lângă ea. — Ce se întâmplă, domnule doctor Delaware? — Acela este locotenentul Sturgis. Trebuie să discute cu Kyle. — Despre ce? — Cum l-ai cunoscut, Tanya? Mâna de pe fața ei apăsă și mai tare, lăsând mici urme albe. Fata se răsuci spre mine. — El… dumneavoastră sunteți pe cale să-mi spuneți ceva oribil despre el? Încă nu. — Nu. Cum… — M-a contactat prin serviciul Facebook, pe Internet, am luat prânzul împreună ieri și am decis s-o facem din nou astăzi. N-a fost vorba de-un străin care să-mi dea târcoale, domnule doctor! Mi-a spus că un psiholog de la poliție a fost pe la el pe-acasă, ca să-i pună întrebări despre mama, și chestia asta i-a reamintit de vremurile când noi eram copii și el venea în vizită la vilă. I-am spus că vă cunosc și că și eu îl mai țin minte de când eram copii. Totdeauna citea o carte. Pare să fie un om de treabă și e extraordinar de deștept. — Sunt convins că este, am spus eu. — E vreo problemă? — Nu cu Kyle. — Atunci de ce ați venit aici? — Un tip care locuia în clădirea din Cherokee a fost omorât ieri. Clădirea îi aparține mamei lui Kyle. A obținut-o în urma partajului de la divorț, dar pe vremea când ai locuit tu acolo, proprietarul era colonelul Bedard. 153
— Deci totul… are legătură? — Este posibil ca mama ta să fi primit slujba de la vilă pentru că a recomandat-o cineva din Cherokee. — Cine-ar face una ca asta? — Asta încercăm și noi să aflăm. Tanya întinse mâna către o cutie de iaurt pe jumătate goală și o strânse cu degetele. — Tot nu înțeleg de ce vreți să vorbiți cu Kyle. Pe-atunci era doar un țânc. — Bărbatul care a fost ucis se numește Lester Jordan. Îți sună cunoscut? Clătină din cap. — Locuia și el tot acolo, în perioada când ați fost și voi. Într-un apartament de la parter, pe partea stângă a coridorului, în fund. — N-am auzit niciodată de el, domnule doctor. Mami nu mă lăsa niciodată să intru singură în clădirea aceea. Cine l-a ucis? — Încă nu știm. — Credeți că Kyle știe? — Lester Jordan era fratele mamei lui Kyle. — Și-acum e… Doamne, Dumnezeule, credeți că e din cauza a ceea ce am declanșat eu! — Nu, Tanya, nu există nicio probă în acest sens. — Dar dumneavoastră credeți că ar fi posibil, spuse ea, apucându-și cu mâna o șuviță de păr și răsucind-o. Sfinte Dumnezeule, am ținut neapărat să aflu, iar acum omul acela este mort! — Tu n-ai nicio vină, am spus eu. Zero responsabilitate. — E oribil… — Tanya, Lester Jordan a fost un heroinoman care avea un mod de viață extrem de riscant și e un miracol că a supraviețuit atâta timp. Dacă nu cumva el și mama ta au avut vreun soi de relație, atunci când ea încă mai trăia, navem niciun motiv să credem că există vreo legătură între moartea lui și mama ta. 154
— Bineînțeles că nu exista nicio relație între ei, ce motiv ar fi avut ea să-și piardă vremea cu un asemenea om? — Nu trebuie neapărat să fie o relație socială, am spus eu. Cineva dependent de droguri poate avea nevoie de îngrijire medicală, din când în când. — Credeți că l-a ajutat când lua supradoze? — Sau să scape de dependența lui. Sau să i-o alimenteze. — N-am văzut și n-am auzit nimic de felul ăsta, spuse ea. Dar eram prea mică. — Chiar dacă mama ta l-a ajutat într-adevăr pe Jordan, asta nu înseamnă că trebuie neapărat să aibă vreo legătură cu moartea lui. Individul avea un cazier cât casa. Și amici dubioși. Locotenentul Sturgis verifică acum trecutul lui Jordan. Trebuie să discute cu părinții lui Kyle, dar amândoi sunt plecați din oraș. Kyle era cea mai bună sursă de informații la îndemână. Lăsându-și șuvița de păr în pace, începu să se joace cu cutia de iaurt. — Pur și simplu nu mi-o pot imagina pe mama cunoscând un asemenea om. Cea mai mare preocupare a ei era să mă ferească pe mine de influențe proaste. — Dar bețivanii care vă băteau la ușă? am spus eu. Se prea poate să fi fost un dependent de droguri în faza de retragere depresivă. — Posibil. N-am văzut-o niciodată să deschidă ușa. Asta era și ideea, să țină afară toată acea lume urâtă. — Cartier nesigur, am spus eu. Dar a rămas acolo timp de șase ani. — Ce vreți să spuneți? — Poate că a stat atât demult pentru că putea să câștige bani în plus, având grijă de Lester Jordan. Când colonelul Bedard a avut nevoie de o asistentă medicală, familia lui și-a amintit cât de eficientă fusese cu Jordan și a rugat-o să se mute la vilă. 155
— Niciodată nu mi-a spus așa ceva. — Ce motiv avea să-ți spună? Erai o fetiță de șapte ani. Un zgomot surd ne atrase atenția. Mâna lui Milo, aterizând pe umărul lui Kyle Bedard. Băiatul făcu o grimasă, își încrucișă privirea cu Tanya. Ea se uită undeva în zare pe lângă el, iar el se răsuci iar spre Milo. Milo mai zise ceva, schiță în direcția lui Kyle un semisalut milităresc și un rânjet larg. Kyle mai făcu o tentativă să-i prindă privirea Tanyei, apoi o luă spre clădirea facultății de fizică. Pipăindu-și ochelarii și trăgându-și pantalonii mai sus, păși înăuntru. Tanya spuse: — Și-a lăsat mâncarea aici. — Probabil că i-a dispărut apetitul, spuse Milo. O labă de urs întinsă în față. — Milo Sturgis mă cheamă. — Tanya. El se așeză alături de ea. — Scuze că v-am întrerupt. — Domnule locotenent, eu n-am auzit niciodată de individul acela, Jordan. — Nici nu mă așteptam să fi auzit, Tanya. — Unchiul lui Kyle, spuse ea. Cum a primit Kyle vestea? — E un pic zguduit, spuse Milo. — Dumneavoastră credeți că s-a întâmplat din cauza mea? Milo își aruncă privirea pe mozaicurile murale. Siluete prometeice ținând în mâini eprubete, mânuind șublere, uitându-se la jerbe de scântei. — Ar fi un salt cuantic, Tanya. Stilul de viață al lui Jordan era ceea ce noi numim foarte riscant. — Domnul doctor Delaware mi-a spus același lucru, dar cum puteți fi siguri că nu are legătură? — Nu putem, și tocmai de-aia suntem aici. I-ai spus domnului Delaware că, după părerea ta, mama ta a pomenit 156
de „lucrul îngrozitor” pentru că voia să te protejeze. — A fost mai mult un sentiment, decât un gând rațional, domnule locotenent. Am simțit acest lucru. — Nimic din ce ți-a spus ea efectiv nu te-a condus la o asemenea concluzie? — Nu, doar îndârjirea cu care a spus-o. De parcă era cu adevărat important ca eu să aflu. Obișnuia să spună „Cine știe, are putere”. Pur și simplu am avut senzația că era încă un exemplu: mă îndruma într-o anumită direcție. De-aceea lam contactat pe domnul doctor Delaware. Își coborî privirea, apoi adăugă: — Pentru ca el să mă îndrume spre dumneavoastră. Milo se scărpină la nas. Un porumbel vâjâi prin jerba de apă a fântânii. Bău, făcu un duș, își scutură penele ca să se usuce, își luă iar zborul. — Ești suficient de atentă la problema securității personale? — Sunt în pericol, domnule locotenent? — Încă nu sunt pregătit să te bag în programul de protecție a martorilor, dar aș vrea să fii foarte atentă. — În legătură cu ce? — Chestiile elementare. Încuie-ți ușile și ferestrele, dă drumul la alarmă când ajungi acasă, uită-te în jur când te dai jos din mașină, nu sta de vorbă cu oameni străini. Chestii pe care oricum ar trebui să le faci. — Le și fac, spuse ea. Un trio de porumbei plonja vertiginos în fântână. — Kyle se pune la „oamenii străini”? întrebă Tanya. — Nu, cred că deja a promovat la cunoscuți… Tanya, nu pot să-ți dau acum un manual de instrucțiuni. Nicio problemă, dacă petreci timp cu el undeva într-un loc public, cu lume în jur. De fapt, ar putea fi o chestie pozitivă, dacă în timp ce stai cu el de povești, afli ceva util. — Vreți să-l spionez? — Uneori afli lucruri în cursul unei conversații. 157
— Ca de exemplu? — Poate Kyle își va aminti ceva despre unchiul lui care ne va ajuta pe noi să rezolvăm acest caz. — A spus Kyle că el și unchiul lui erau apropiați? întrebă Tanya. — A spus că ei doi n-au mai luat legătura de câțiva ani, zise Milo, apoi continuă, zâmbind: Tanya, eu pun pariu că moartea lui a avut ca factori principali faptul că era dependent de droguri și infractor dovedit. Dar domnul doctor Delaware îmi spune că ești o persoană matură și inteligentă, și aceeași impresie mi-ai făcut-o și mie. Deci vreau să fiu sincer cu tine. În momentul de față, nu putem exclude nicio variantă. Ea stătu să se gândească. — Mi se pare logic… îmi dau seama de ce Kyle n-ar vrea să aibă de-a face cu un asemenea om. Berea-i cel mai tare lucru de care se atinge. — De unde știi? am întrebat eu. Ea roși. — Discutam… despre sisteme de valori. Probabil vi se pare un subiect de tocilari. Milo spuse: — Tanya, dacă mai multă lume ar acorda atenție valorilor umane, eu aș avea mult mai mult timp liber. — Discutați despre valori și ați ajuns la droguri? am spus eu. — De fapt, eu am adus vorba. Am pomenit de faptul că mă gândesc să devin psihiatru, și că mă interesează foarte mult teoria revoluției biologice. Kyle a zis că el are un văr care ia medicamente pentru tot felul de probleme de comportament, iar din câte-a văzut el, nu era prea convins că era metoda cea mai bună. Am sfârșit prin a vorbi despre unde poți să tragi linie între tratamentul benefic și crearea dependenței de medicamente. Asta discutam, când ați apărut amândoi. Pleznindu-și genunchii cu palmele. — Poate că tocmai din cauza problemelor pe care le avea 158
unchiul lui, s-a arătat Kyle rezervat în privința medicamentelor. — S-ar putea, am spus eu. — Dacă nu e cazul să mă mai văd cu el, vă rog să-mi spuneți! Milo spuse: — Fii cu băgare de seamă și ai încredere în propriul instinct. Privirea ei se mută spre intrarea în clădirea facultății de fizică. — Înăuntrul Clădirii Bergson se poate considera un loc public? — Deocamdată, da. Ea se ridică în picioare, începu să adune mâncarea și s-o pună într-o pungă. Milo spuse: — Ai găsit arma mamei tale? Ea se opri. — Trebuie să învăț cum s-o folosesc? — Aș vrea să mi-o dai mie pentru câteva zile, să fac niște teste. — Credeți că a fost folosită pentru a face un lucru criminal? — Sunt convins că nu, dar hai să verificăm. Știi unde este? Ea încuviință din cap. — Să v-o aduc la birou? — Ce-ar fi să trec eu pe la tine și să o iau? Când ajungi acasă? — Astăzi? — Mai devreme e mai bine decât mai târziu. — Stați să văd… pe la cinci, cinci și jumătate. Șase, ca să fim mai siguri, dacă mă hotărăsc să mai stau puțin și să învăț, după ce termin cu serviciul. Se uită la ceasul de la mână. — Trebuie să ajung la bibliotecă, îmi începe tura. — Du-te, și ne vedem la șase, spuse el. Mi-a făcut plăcere 159
să te cunosc. — Și mie la fel, spuse ea. Și vă mulțumesc frumos că faceți timp să mă ajutați. Vă rămân recunoscătoare, cuvânt. De data aceasta întinse ea mâna. Îi scutură lăboanța Milo, apoi mă îmbrățișă în fugă. — Știu că am complicat niște lucruri… dar mă simt siguranță, cu dumneavoastră de partea mea. Salutați-l domnul doctor Silverman din partea mea. Mami îl adora! După ce se îndepărtase, Milo a spus: — Și tu o minți? — Te cred. — Bun băiat.
160
vă pe lui în pe
CAPITOLUL 17 — UN LUCRU TOT A FOST ADEVĂRAT, spuse Milo în timp ce ne îndepărtam de campus. N-o pot proteja nonstop, trebuie să se uite singură în stânga și-n dreapta, și să-și pună capul la contribuție. Crezi că a recepționat mesajul? — Probabil, am spus eu. Cum altfel, când vine din partea cuiva atât de serios și sobru ca tine. Ce-ai aflat de la Kyle? — Unchiul Lester era persona non grata, nimeni din familie n-avea prea multe contacte cu el. Ultima dată când își amintește Kyle să-l fi văzut a fost după ce părinții lui au divorțat, la puțin timp după moartea bătrânului colonel. Mama și tatăl lui trăiau separat de ceva timp, iar Kyle a însoțit-o pe madam Bedard, venind cu avionul de la Atherton, ca să-și ia niște obiecte de artă pe care ea le considera ale ei. În timp ce ea cotrobăia, Jordan a trecut pe-acolo și Kyle a fost cel care-a răspuns la ușă. Jordan a încercat să facă conversație, mami a văzut cine era și i-a spus lui Kyle să intre în casă. — Kyle are vreo idee ce l-a determinat pe Jordan să treacă pe-acolo? — Nț. Dar, ținând cont că Jordan era heroinoman și ea era cea care-i suporta cheltuielile, pun pariu că venise s-o mai stoarcă de niște bani. Tu ce minciuni i-ai spus Tanyei? — I-am sugerat că Patty se poate să-l fi ajutat pe Jordan cu dependența lui de droguri, dar n-am pomenit nimic de eventualitatea ca ea să-i fi întreținut obiceiul. — Cu atâta marfă de cea mai bună calitate la îndemână și un drogat dintr-o familie bogată. Mda, se potrivește destul de bine, nu? Am spus: — Patty a stat acolo șase ani, plătită de rude ca să țină oaia neagră a familiei cât mai departe de viețile lor. Bătrânul s-a îmbolnăvit, iar nevoile lui au trecut înaintea celor pe care 161
le avea Jordan. Când colonelul a murit, ea a trebuit să plece. — Au mutat-o de colo-colo ca pe-o piesă de șah. — Mama lui Kyle are idei foarte categorice despre rânduiala claselor sociale. I-am povestit despre inspecția zilnică a genților menajerelor. Milo spuse: — Sărmana parvenită. Totuși, dacă am nimerit-o și Patty într-adevăr le-a fost de ajutor cu Jordan, de ce să n-o trimită înapoi în casa din Cherokee, după ce a murit bătrânul? — Jordan era ruda doamnei Bedard. Mi se pare normal ca domnul să nu fi fost încântat de ideea de a-l mai lăsa să stea pe gratis. După ce s-a despărțit de nevastă, gata cu pomenile. — Du-te învârtindu-te, cu cocalarul de frate-tu cu tot, spuse Milo. Care din întâmplare era amic la toartă cu Cinzeacă Leland Armbruster, care tot din întâmplare a fost împușcat cu un pistol calibrul 22, pe vremea când Patty locuia la doar câteva străzi de locul crimei și, ce întâmplare!, avea o armă calibrul 22. Alex, tocmai ce i-am pus în brațe Tanyei o grămadă de rahat care s-o susțină emoțional. Avea perfectă dreptate să facă legătura. Jordan supraviețuiește douăzeci de ani drogându-se, pe urmă venim noi să discutăm cu el despre Patty, și din senin moare, așezat pe budă. Dacă analiza balistică arată că din pistolul lui Patty au provenit gloanțele găsite în Armbruster, situația se complică la maximum. Genul de complicații care ar putea conduce la eliminarea martorilor. — Jordan a văzut-o pe Patty împușcându-l pe Armbruster? Cine s-ar simți amenințat de chestia asta? — Vreau să spun că Jordan știa ceva despre crima aia, ceva pentru care merită să ucizi. Telefonul mobil începu să-i miaune ceva care semăna a cântec hawaian. — Sturgis… salut, ce faci… chiar așa? Un zâmbet larg lățindu-i-se pe față. — Ah, mă faci să-mi recapăt încrederea în tehnologie. 162
Sigur, hai s-o facem, cam într-o jumătate de oră? Vine și doctorul nostru, cine știe, poate ne lovește vreo inspirație profundă de tip intrapsihic… Închise, continuând să rânjească. Am întrebat: — Sean? — Petra. Buda lui Jordan a fost curățată de orice urmă, la fel și pervazul interior al ferestrei deschise. Dar cei de la laboratorul de criminalistică au găsit o amprentă palmară parțială, pe marginea din exterior a ferestrei. Palmarele sunt în sfârșit catalogate în baza de date AFIS 7, și-au găsit o corespondență. Un băiețaș zurbagiu, ridicat anul trecut pentru ultraj cu violență. Nu-i așa că-i frumos, când băieții răi nu se-nvață minte? Stăteam cu Petra într-o sală de interogatoriu goală din clădirea Poliției Hollywood. Raul Biro se dusese să stea din nou de vorbă cu vecinii lui Lester Jordan din clădirea de pe Cherokee Avenue. Încăperea n-avea ferestre, înăuntru era înăbușitor de cald și mirosea a hamamelis. Petra își scosese jacheta neagră. Dedesubt purta o bluză gri de mătase, fără mâneci. Brațele îi erau albe, netede și musculoase, lacul de pe unghii, un maro închis care se apropia de negru. Ruj de aceeași culoare, dar cu o jumătate de nuanță mai deschis. Împinse peste masă un formular de arestare. Prinse cu agrafă în partea de sus, fotografii de identificare din față și profil. — Domnilor, spuse ea, faceți cunoștință cu Robert Bertram Fisk. Poza lui Fisk venea să susțină cu tărie virtuțile stereotipurilor: figură asimetrică și osoasă, căpățână rasă, ochi mici și apropiați, lipsiți de simțire și întunecatSistemul Automatizat de Identificare a Amprentelor Digitale (Automated Fingerprint Identification System - AFIS) (n.t.). 7
163
amenințători. Gura meschină îi era și mai mult redusă de o mustață neagră groasă, tăiată în unghi drept la extremități și coborând spre bărbie ca un ghidon de bicicletă. Mutră clasică de infractor. Gâtul vânjos de taur, acoperit cu tatuaje și substanțial mai gros decât fălcile lui Fisk, venea deja să facă exces de stereotip. Dar eram la Los Angeles, nu?, unde subtilitatea poate fi un mod de-a ajunge rapid la obscuritate. Milo spuse: — Glumești. Eu l-aș lua drept asistent social cu inimă de aur. Își împinse degetul în josul paginii, la datele personale. Bărbat de rasă caucaziană, douăzeci și opt de ani, un metru șaptezeci, șaizeci și patru de kilograme. O galerie ambulantă de grafică pe epidermă. — Cam mititel tipul, spuse Milo. — Ceea ce nu l-a împiedicat să se pună cu o huidumă… Victima ultrajului avea un metru optzeci și cinci și peste o sută de kilograme. S-a întâmplat anul trecut, într-un club din centru. Fisk era angajat ca gardă de corp, s-a luat la harță cu un pachet de mușchi plătit cu ora, pe nume Bassett Bowland. Petra își încleștă degetele. — Fisk a ieșit la înaintare cu câteva mișcări de arte marțiale, pe urmă a băgat una cu o singură mână, l-a prins pe Bowland de mărul lui Adam și-a început să strângă. Aproape că-l sugrumase, când cei din jur i-au despărțit. Bowland a supraviețuit, dar s-a ales cu leziuni permanente la corzile vocale. — Fisk a făcut chestia asta anul trecut și-acum e liber? — Apărarea a pledat ultraj cu violență și l-a scos cu pedeapsa minimă. Cele două săptămâni petrecute de Fisk în arest, așteptând să fie pus sub acuzare, au reprezentat toată perioada de încarcerare. Conform datelor de la dosar, Bowland n-a vrut să coopereze, iar martorii au dispărut. — I-a convins cineva să dispară? 164
— Nu m-ar mira, dar principalul obstacol a fost Bowland. Umilit de faptul că un gagiu jumătate cât el l-a snopit în bătaie, a refuzat categoric să vorbească. — Fisk are pretenari? — Nu e afiliat la nicio bandă, n-a fost implicat alături de complici în acte criminale, spuse Petra. Pare să fie mai degrabă genul care lucrează pe cont propriu, bântuie prin cluburi, uneori se suie pe scenă și-și închipuie că dansează. I-am studiat figura încruntată. — Pariez că nu multă lume-i dă calificative proaste. Petra începu să râdă. — Singurul lucru pe care vi-l mai pot spune despre el e că s-a bătut în meciuri de-alea cu mâinile goale, pentru tipi duri: sălbatici vârâți într-o cușcă de sârmă, cu testosteronul duduindu-le în vine și cuprinși de amok. — Nu-ți plac sporturile de competiție? întrebă Milo. Petra scoase limba. — Aveam cinci frați, deci a trebuit să mă prefac că-mi plac. Acum am crescut, sunt pe picioarele mele, deci pot să recunosc că mi se par o tâmpenie. Am spus: — Fisk n-are nevoie de armă, ca să pună la pământ o matahală, dar pe Jordan îl gâtuie cu un șnur. — Poate că n-a vrut să lase vreo urmă pe pielea lui Jordan. Sau i s-a spus să folosească un garou. — Asasinat la comandă, spuse Milo. — Fisk n-a făcut-o pentru droguri. N-are cazier la narcotice, ba dimpotrivă, iar în sertarul de la noptieră din dormitorul lui Jordan era heroină de vreo mie de parai. Dar bani nu s-au găsit, deci poate asta îl interesa. Milo prinse între degete un colț al raportului de reținere. — Cum adică „ba dimpotrivă”? — Fisk pare să fie un obsedat de viața sănătoasă. Irwin Gold, inspectorul de la departamentul central care s-a ocupat de caz, a pus pe listă trei săli de forță pe care le frecventa Fisk și-a notat că făcea arte marțiale, yoga, meditație. Ne-am 165
dus să-l ridicăm azi-dimineață la trei. Din păcate, Fisk nu mai locuiește de șase luni la ultima lui adresă cunoscută. S-a cărăbănit curând după ce-a ieșit din arest, fără să lase nicio adresă. — Și ofițerul de supraveghere? — N-a fost eliberare condiționată, a ieșit cu pedeapsa consumată. — Ai zice că tipul a parcat ilegal, nu că a sugrumat pe cineva. — Fisk n-avea niciun fel de antecedente și, dată fiind talia lui Bassett Bowland, bănuiesc că se putea invoca legitima apărare. — Fără antecedente, spuse Milo. Un tip atât de agresiv reușește să rămână curat timp de douăzeci și opt de ani?! — Sau scapă fără să fie prins, am spus eu. Petra schiță câteva mișcări de box. — Poate că și-a canalizat conștient agresivitatea. — Canalizează cât canalizează, după care brusc îl strânge de gât pe Bowland, iar un an mai târziu, devine asasin, spuse Milo. Am spus: — Poate n-a fost nevoie decât de-o întâlnire cu persoana potrivită. Cineva care voia să rezolve o problemă și era dispus să plătească. Petra încuviință din cap. — Îmi place ideea. — Judecând după felul cum a murit Jordan, stând acolo, fără să se zbată, ai zice că ori era dus pe plaiurile nirvanei, ori nu s-a alarmat să-l vadă pe Fisk. Milo spuse: — Adică Fisk se strecoară înăuntru pe fereastră și Jordan nu se alarmează?! — Poate că altcineva i-a dat drumul lui Fisk înăuntru. — Angajatorul, spuse Petra. Poate furnizorul lui Jordan. El îi aduce marfă lui Jordan, Jordan își bagă-n venă și iese din realitatea imediată. Nu-i mare lucru, să se ducă în dormitor, 166
să crape geamul. Fisk așteaptă lângă zidul clădirii, se suie și intră în apartament, se strecoară în spatele lui Jordan și-i pune garoul. Timp de câteva clipe n-a mai vorbit nimeni. Milo spuse: — Cui îi păzea Fisk hoitul? — În notițele lui Gold scrie că așa se prezenta el însuși, ca gardă de corp. Iar Gold s-a pensionat, acum bântuie pe undeva prin Asia de Sud-Est. Bănuiesc că tre’ să ne-apucăm să luăm la rând săli de forță și cabinete de yoga, ce plictiseală… — Nici sporturile individuale nu-ți plac? — Roboțeii ăia trași în spandex, care aleargă repede spre nicăieri, niște idioți care-și închipuie că ei n-or să moară niciodată? Mă lași? — Aș fi zis că-ți place să alergi, puștoaico. — De ce, pentru că nu-s grasă? Moștenire genetică, domnul meu. Ar trebui să-i vezi pe frații mei, toți ca niște scânduri. Mai puțin Bruce, care a început să se dezvolte nițel și pe orizontală, dar pretinde că-i o dovadă de individualism creator. Milo se bătu pe burtă. — Unii au noroc la genetică. — Ereditate și anxietate, spuse Petra. Când ești prea încordat ca să-ți mai ardă de mâncare, contează. — Te simți încordată din cauza lui Fisk? — Mi-ar plăcea să-l văd în scaunul ăla. Trase raportul înapoi spre ea și-l vârî într-un dosar subțire, albastru. — Acum e rândul vostru să-mi arătați și să-mi povestiți, băieți. Care-i treaba cu victima mea și cu asistenta voastră? Prefer varianta lungă, nu cea prescurtată. Când noi am terminat, ea a spus: — Cineva se simte rău amenințat fiindcă răscoliți voi 167
trecutul? Ceva legat de familia Bedard? — Bogătanii îi plătesc pe alții ca să le spele rufele murdare, spuse Milo. Petra își trecu un deget peste conturul uneia dintre sprâncenele netede și negre. — Poate că încadrarea mult prea blândă a delictului lui Fisk a avut și alte cauze decât stânjeneala lui Bowland în a depune mărturie. — Plătit ca să-și țină gură, spuse Milo. — Dacă soții Bedard sunt în spatele poveștii ăsteia, atunci tocmai ce-au pus pe cineva să le omoare o rudă. — O rudă de-a doamnei Bedard, am spus eu. Ea și soțiorul sunt divorțați demult. — Ceea ce înseamnă că în spate ar putea fi doar soțiorul, puse Petra. Dar clădirea e în proprietatea doamnei. De unde să știe fostul ei soț că voi ați fost acolo ca să discutați cu Jordan? Și dacă domnul i-a făcut vânt doamnei de ceva vreme, de ce i-ar mai păsa? Tăcere. Milo spuse: — Poate că suntem total pe lângă subiect. Jordan nu dădea pe-afară de farmec personal. Un guguștiuc ca ăsta putea să calce pe bătături multă lume. — Pe de altă parte, spuse Petra, una e să calci pe bătături, și cu totul alta să devii ținta unui asasin plătit. Se întoarse spre mine: — Ce mă sâcâie pe mine e că, ținând cont de istoria de drogat a lui Jordan, ar fi fost perfect simplu să înscenezi o spargere care a luat-o razna. Sertare deschise, lucrurile din casă vraiște. Când colo, Fisk face curățenie lună, cu excepția unei amprente palmare pe pervaz, lasă heroină de-o mie de parai printre izmenele lui Jordan. Și-l lasă pe Jordan să zacă acolo cu un șnur în jurul gâtului, cu muzica dată la maximum. Asigurându-se că Jordan va fi descoperit. Ăsta a fost un omor cu mesaj. Se încruntă. 168
— Apropo, șnurul e de mercerie, se pune la perdele. Zero posibilități de identificare pentru criminaliști. Deschizând dosarul albastru, trase afară o fotografie de la scena crimei, o studie puțin și ne-o împinse peste masă. Lester Jordan, prăvălit pe toaletă. Văzusem cu ochii mei realitatea, dar din anumite puncte de vedere, poza era mai brutală. — Dat fiind iepurașul lui Fisk, spuse ea, mă gândesc că ar fi bine să discutăm cu cineva care i-a văzut partea întunecată. — Domnul acela prea stânjenit ca să vorbească, spuse Milo. — Pentru el am o adresă curentă, undeva în North Hollywood. L-am sunat la numărul de-acasă. Mi-a răspuns o voce de bărbat, cam gâjâită, și am închis. Ce ziceți, mergem să-l supunem pe domnul Bowland unei umilințe în plus? Milo spuse: — Nu mi-ar strica un pic de recreere. Petra spuse: — Nici mie, cât timp nu trebuie să ne-mbrăcăm în trening.
169
CAPITOLUL 18 BASSETT BOWLAND LOCUIA într-un complex de apartamente cu două etaje, zugrăvit în alb, de pe Laurel Canyon, imediat la sud de Saticoy. Aflat mult spre nord, Laurel Canyon nu prea mai este un canion înfrunzit și involuează la stadiul de amestec zgomotos și poluat de spații comerciale cu chirie redusă și locuințe pe măsură. Bucățelele de mică din tencuială făceau clădirea să semene cu o ladă frigorifică îmbrăcată în polistiren. O tăbliță de la intrare anunța că apartamentele pot fi închiriate cu luna. Un Chevrolet Camaro maro, model vechi de zece ani, corespundea cu numărul de înmatriculare al lui Bowland din registrul auto. Garsoniera lui era la ultimul etaj, imediat lângă scară. Petra apăsă pe sonerie. Bâzâitul produs abia dacă se distingea de zgomotul traficului de afară. Tocmai când voia să mai încerce o dată, ușa se deschise și spațiul se umplu cu carne. Un frigider cu mâini și picioare grohăi: — Hă? — Basset Bowland? — Mmh. — Sunt inspectoarea Connor. Acesta este locotenentul Sturgis și domnul Alex Delaware. Bowland își frecă gâtlejul și-și strâmbă gura într-un soi de zâmbet. Obrajii buhăiți, cât niște portocale, aproape că nu mai lăsau să i se vadă ochii. Mai degrabă grape-fruit roz, decât portocale: nuanța pielii lui era „arsură solară permanentă”. Părul lins și fără viață, oxigenat, îi atârna pe umeri. Trăsăturile porcine păreau să aparțină cuiva mult mai mic de statură. Purta un tricou negru imprimat cu „System of a Down”, pantaloni scurți roșii cu tivul destrămat și era desculț. 170
Nu mult mai în vârstă decât Kyle Bedard, dar cocârjat ca un om bătrân. — Putem să intrăm? Bowland tuși, fără a se deranja să-și acopere gura. Replica lui hârâită, „Cred că da”, se pierdu în hărmălaia traficului din stradă. Apartamentul era combinația uzuală pentru un tip singuratic, fără prieteni, între mobilă ieftină și televizor cu ecran lat. Televizorul era pus pe mut. Canalul ESPN Classic, fotbaliștii de la L.A. Rams luând-o pe coajă de la cei din Dallas. Nici nu mai știu de când Los Angelesul n-a mai izbucnit în urale pentru vreo echipă proprie. Bowland aruncă o privire la scor, căscă și se trânti pe canapeaua din scai negru. Pe tejgheaua din plastic albastru a chicinetei stătea o cutie dublă de lapte cu capacul desfăcut. De mânerul unui dulap de bucătărie atârna o uniformă imensă, verde-oliv. Buzunare militare, epoleți. Petra spuse: — Am vrea să discutăm cu tine despre Robert Fisk. Ochișorii de porc se lărgiră brusc. — Pen’ ce? Chiar și cu ușa închisă, atenuând zgomotul de afară, vocii lui îi lipsea volumul. — E suspect într-un caz de crimă și facem cercetări în trecutul lui. — Stârpitura. Cui i-a mai luat maul de data asta? Chinuindu-se cu greu să scuipe fiecare vorbă, nereușind să-i iasă decât niște șoapte vâscoase. — Un tip din Hollywood, spuse Petra. Fisk e smardoi, se bate în lupte ilegale? — Jigodia dracului, spuse Bowland. Un labagiu nenorocit de căcat. Pumnul cât o lubeniță izbi în palma cât o mănușă de baseball. Brațele și pieptul lui Bowland se cutremurară. — Voi doi de ce v-ați bătut? De la ce v-ați luat? — De la nimic. 171
— Nimic? — El a sărit pe mine. — Povestește-ne. Bowland inspiră aer pe nas, îl expiră pe gură. — Eram la muncă. Bodyguard la club. — La Clubul Rattlesnake, spuse Petra. — Așa-i ziceau în săptămâna aia. Încă o pauză pentru respirație. Bowland își atinse partea din față a gâtului. — Tot mă mai doare. Nenorocitul dracului. Spuneți-mi unde e, și nu mai trebuie să vă pierdeți vremea. Ridicând un pumn strâns. Ochișorii speriați reducându-i parada de lăudăroșenie la nivelul „jalnic”. — Nu te condamn pentru ce simți, spuse Petra, așezânduse lângă el. El își țuguie buzele și-și scobi un obraz cu vârful limbii. Fiecare dintre cele două coapse ale lui era la fel de lată ca trupul Petrei. — Deci erai la muncă, la Clubul Rattlesnake, și pe urmă ce s-a întâmplat? — Nenorocitul vine, cu alți nenorociți, n-avem nicio problemă. Pe urmă jigodia crede că poa’ să se suie pe scenă și să danseze cu formația. Io-i spun că nexam, el râde și se dă jos de pe scenă, de parcă ar fi înțeles. Bowland oftă. — Îl iau de braț să-l duc de-acolo, el începe să dea din gură. Da’ nu făcea urât, cică știa că n-am nimic cu el, că asta mi-e treaba, cunoaște, că a fost și el branșă, băi frate. Zic, tu ai fost în branșă? Păi tu ești din desene animate, băi frate, mă-nțelegi? — Fisk e un tip mărunțel, Bassett… pot să-ți zic Bassett? — Bass. La fel ca berea. Bowland își frecă degetul mare de arătător și continuă: — Faci o dată așa, și dispare, stârpitura dracului. — Deci cooperează cu tine, chiar se preface prietenos. 172
— Ne ducem mai departe, io-l trag spre bar, ia-ți ceva de băut, băi frate, relaxează-te, el cică nu bea, n-are taine cu abureala. Și-mi întinde mâna, așa. Arătă cu mâinile căuș. — Io vreau să nu iasă cu scandal, așa că-i întind mâna, mă-nțelegi? În loc să dea mâna, el mă apucă ici. La încheietura mâinii. — Nu mai simt nimic în braț, parcă-i mort, el îmi trage-un șut în genunchi și pe urmă mă apucă strâns. — De gât, spuse Petra. — Ca-ntr-un nenorocit de clește, spuse Bowland. Io-l pocnesc la căpățână, el îmi arde cu bocancul. Mângâindu-și un genunchi. — Mi-o fi dislocat în mă-sa osu’, nu știu, că am căzut pe burtă, da’ el tot mă strângea. Mi-au zis după aia că s-a suit cu picioarele pe spatele meu, da’ nu mi-a rupt nimic, că am carne, mă-nțelegi. Efortul de-a hârâi vorbele afară din gâtlej îl epuizase. Gâfâind, se lăsă greu pe spate, suficient cât să miște din loc canapeaua. — Atac prin surprindere, spuse Petra. — Numai așa putea să mă ia, spuse Bowland. Asta-i toată povestea. Acum tre’ să mă culc. — Muncești din greu? Răspunsul lui a fost căscat. — Ce serviciu ai, Bass? — Agent de securitate. — Unde? — Un centru de amanet din Van Nuys. Niște arăboi. Tre’ să port chestia aia, s-o dau la curățat pe banii mei. — Cu cine-a venit Fisk în seara aceea la club? — Niște jigodii ca el. O să și-o ia, nicio grijă. Un zâmbet leneș, în timp ce-și încorda degetul pe-un trăgaci imaginar. — Te înțelegem perfect, Bass, dar noi suntem cu legea și 173
ordinea, așa că ai grijă. — Nu vorbeam serios, spuse Bowland. Cel de Sus o să i-o plătească. — Ești credincios? Bowland băgă mâna sub tricou și trase afară un mic crucifix din aur. — Toți plătesc. — Fisk n-a plătit, pentru că tu n-ai vrut să depui mărturie. Bowland nu răspunse. — Dacă mie mi-ar face cineva ce ți-a el făcut ție, eu aș vrea să-l văd după gratii. La închisoare, nu-n arest! Bowland îi cântări din ochi silueta subțire. — Ăla care ți-ar face ție așa ceva ar merita pedeapsa cu moartea. — Spre deosebire de tine? — Eu mă descurc singur. — Sunt convinsă că te descurci, dar totuși… — Ce? zise Bowland. Să mă duc la tribunal și să bocesc și toată lumea să râdă de mine, Bass e o fetiță, îi cheamă pe gabori ca să-i facă treaba? Închise ochii. Petra spuse: — Ce altceva ne mai poți spune despre Fisk? — Nimic. — Îl mai văzuseși vreodată înainte de seara aceea? — De câteva ori. — Întotdeauna însoțit de aceleași persoane? — Aha. — Ce-ar fi să ne dai și niște nume? — Unul era Rosie, spuse Bowland. Ălălalt era Blazer. — Rosie era „prietena” lui? — Un negru care mai face pe DJ-ul. — La Rattlesnake? — Nu. — Unde? — Habar n-am. 174
— De unde știi că face pe DJ-ul? — El mi-a zis. — Când? — Înainte. — Înainte de faza cu Fisk. — Aha. — Tu și cu Rosie stăteați de vorbă. — Eram lângă scenă și el zicea că formația e OK, da’ că el mixează de zece ori mai tare ca ei, de unul singur. — Ai avut vreodată probleme cu el? Semn din cap că nu. — Își vede de treabă. — Care e numele lui de familie? — Habar n-am. — Dar al lui Blazer? — Unu’ mărunțel, îl cheamă ceva cu Pain. — Blazer Pain? — Ceva în genul ăsta, spuse Bowland. — Alb sau negru? — Alb. Se crede o celebritate. — Voia în salonul pentru VIP-uri? — N-au d-astea la Rattlesnake. Cretinul face pe grozavul. — Cum adică? — Se fâțâie pe-acolo de parcă așteaptă să-l recunoască lumea. — Blazer Pain, repetă Petra. — Ceva la modul ăsta. — Robert Fisk venea de obicei cu ăștia doi. — Cred că da. — Nu știi sigur? — Mereu era plin de lume. — Dar tu stăteai la ușă, vedeai cine intră. Bowland clătină din cap. — Mai stăteam și lângă scenă. — În seara când te-a atacat Fisk, unde-ți aveai postul? — Lângă scenă. 175
— Deci nu știi dacă Fisk a venit cu Rosie și cu Blazer. — I-am văzut înăuntru. Rosie era cu Blazer, p-ormă Blazer pleacă și Rosie stă lângă scenă. Fisk parcă îl păzea pe Blazer, pe urmă vine înapoi și zice că el vrea să danseze. — Îl păzea pe Blazer? Adică cum? — Păi ținea aproape, nu se dădea de lângă idiotul ăla, și tot se făcea la alții, știi tu. Își îngustă privirea și-și întoarse brusc capul de la stânga la dreapta. — Fisk era garda de corp a lui Blazer? Bowland ridică din umeri. — Blazer avea nevoie de bodyguard? — Poate așa-și închipuie el. — Ai idee de vreun motiv care l-ar determina să-și angajeze un bodyguard? — Întrebați-l pe el. — Ce voiam să spun, adăugă Petra, e dacă se ocupă de chestii ilegale. — Întrebați-l pe el. — Unde-l putem găsi? Bowland râse. — Probabil la Orășelul Copiilor. Căscând din nou. — Tre’ să mă culc. — De ce ești așa de obosit? întrebă Petra. N-am auzit de vreo prăvălie de amanet care să aibă ture de noapte. — Tre’ să fiu acolo la ora opt dimineața. — Până la cât? — Unu, spuse Bowland. — Asta-i slujbă cu jumătate de normă, spuse ea. — Da’ o simți cât pe una cu normă întreagă. Să stai acolo și să te uiți la căcaturile idioate pe care le cumpără arăbeții ăia. Petra se ridică în picioare. — Bass, ăsta a fost unicul motiv pentru care n-ai vrut să depui mărturie, ca să nu zică lumea că ești un papă-lapte? 176
— Îhî. — Niciun alt motiv? — Ca de exemplu care? — Nu te-a plătit nimeni ca să stai în banca ta? — Dacă mă plătea cineva, mai stăteam acum ca boul, să mă uit la căcaturile tâmpite pe care le cumpără niște arăbeți? Lăsându-se pe spate, își odihni mâinile pe un munte de pântec și-și fixă privirea în tavan. Pe când am ajuns noi la ușa, deja se prefăcea că sforăie. Sonor, teatral. La un volum mai ridicat decât reușise să producă vorbind. Afară, lângă Honda Accord pe care o conducea, Petra spuse: — Rosie și Blazer Pain. S-ar putea să-i aibă pe o listă de pseudonime cei de la Crimă Organizată. — Rosie e disc-jockey, Robert Fisk se crede mare dansator, iar Blazer are viziuni de celebritate. „Pain” s-ar putea să fie un nume de scenă. — Sau vreo găselniță sado-maso8. — Lumea cluburilor, spuse Milo. Știi cu ce rimează asta. Poate că Jordan va sfârși prin a fi doar o simplă crimă între drogați. Încă una. Petra spuse: — Întâi săli de forță, acum cluburi. Mișto. Măcar nu trebuie să mă duc la Rattlesnake. Am verificat și s-a închis la vreo trei luni după ce Fisk l-a atacat pe Bowland. Majoritatea speluncilor de felul ăsta apar și dispar peste noapte. N-o să fie deloc simplu. Eu am spus: — Sunt vreo câteva chiar pe Cherokee, exact cum ieși din bulevard. La mică distanță de bârlogul lui Jordan, o parcurgi
8
Pain, durere, în limba engleză (n.t.). 177
mergând pe jos. — Ceea ce înseamnă că lui Jordan i-ar fi fost ușor să se ducă pe-acolo și să vândă sau să cumpere, spuse ea. Problema e că știu deja locurile alea: El Bandito și Baila Baila. Sunt calate pe reggaeton, și au clientelă exclusiv latino, albii și negrii n-au nicio șansă să pătrundă înăuntru. Se uită pe ceasul de la mână. — Mai e un pic de timp, până să iasă jivinele de noapte, poate că Eric și cu mine apucăm să mâncăm ceva. Voi ceaveți în program, băieți? — Nimic foarte complicat, spuse Milo. Tre’ să recuperăm o armă. — Posibila armă folosită la uciderea lui Cinzeacă Armbruster, spuse ea. Nici acum n-am reușit să dau de gloanțele scoase din pieptul lui. Cei de la medicină legală susțin că-s la ei, nu le-au pierdut, dar știi și tu cum e, după atâția ani… — Nu s-au găsit și tuburile? — Nț, ori ucigașul a făcut curat după el, ori a fost un revolver. — Arma lui Patty este un pistol semiautomat, am spus eu. — Patty era genul de persoană care să facă curat? Am dat din cap că da. — Mda, spuse Petra, probabil n-are nicio importanță, găsești în lume grămezi de pistoale calibrul 22. Între timp, eu o să-l caut pe Robert Fisk. Își încrucișă degetele. Milo spuse: — Nu ne-ar strica la nici unii puțin noroc.
178
CAPITOLUL 19 LA ȘASE ȘI UN SFERT OPREAM în fața duplexului Tanyei. Încă mai bine de-un ceas până la apusul soarelui, dar neoanele exterioare erau deja aprinse și draperiile trase la geam. Vizorul din ușa Tanyei era acoperit cu o mică trapă, înainte ca eu să fi bătut, se crăpă de-un centimetru. Un ochi verde spălăcit mă inspectă. — O clipă. Se auzi o yală descuindu-se, apoi încă una. Tanya era îmbrăcată cu o cămașă roz, închisă în nasturi până jos, peste o fustă kaki, și ținea în mână un platou cu biscuiți. Niște chestii mari și rotunde, parcă ieșite din mintea lui Dali, trase în ciocolată, cu glazura moale și scursă. — Tocmai ce le-am scos din cuptor. Milo luă unul, îl hăpăi din două înghițituri. — Îmi place stilul tău. — Ce-ați zice de niște cafea? Cât Tanya era plecată, el se mai servi cu un biscuit. — Joaca de-a adulții o face să se simtă stăpână pe situație. Unicul motiv pentru care mănânc chestiile astea e ca s-o susțin. — Asta a fost de la bun început și presupunerea mea. Milo dădu roată prin camera de zi, desfăcu draperiile, se uită în jos pe stradă, aruncă o privire circulară în jur. — Spațios. Pentru o fată mărunțică. Lăsând perdelele să cadă, se îndreptă spre măsuța de cafea și examină fotografia lui Patty de la absolvire. Tanya se întoarse cu un vas de cafea și o cutie din lemn. — Poftim. Milo se șterse pe mâini și luă cutia. Interiorul era din spumă de polistiren negru, decupat la mijloc în formă de 179
pistol, și adăpostind o armă micuță, albăstrie. Trase piedica, încărcătorul era gol. Îl lăsă să cadă într-o pungă de plastic și amușină arma. — Unsă. A folosit-o cineva recent? — Mama avea grijă de toate lucrurile ei, dar arma n-am mai văzut-o de ani de zile. El închise cutia, o vârî sub braț și se întinse după alt biscuit. Tanya spuse: — Chiar nu încercați s-o identificați cu cea folosită într-o crimă anume? Milo se uită la mine. Eu am spus: — Din arhivă a ieșit la iveală o crimă nesoluționată. Încă un dependent de droguri, care-l cunoștea pe Lester Jordan. A fost împușcat la câteva străzi distanță de apartamentul vostru din Cherokee, cu o armă de calibrul 22, pe vremea când voi locuiați acolo. Nu există absolut niciun motiv să credem că mama ta a avut vreo legătură cu chestia asta. Mult mai probabil, tipul în cauză și Jordan erau amestecați într-un război al traficanților. Dar hai să aflăm cu certitudine, ca să ne putem lua gândul și să fim împăcați. — Să-mi iau gândul?… Dar e pur și simplu… Doamne, e total aiurea! Milo spuse: — Nu trebuie să verific, dacă tu nu vrei. — Ba nu, spuse ea. Faceți-o, vă rog, vreau să știu. Vă rog. — Dacă tot suntem aici, numele de Robert Fisk îți spune ceva? — Nu. Cine este? — Un individ dezagreabil care și-a lăsat amprenta palmei pe pervazul ferestrei lui Lester Jordan. — L-ați prins? spuse ea. — Nu, îl căutăm. Identificarea lui ar trebui să grăbească lucrurile. — Robert Fisk, repetă ea. A omorât și alți oameni? 180
— Din câte știm noi, nu. — Sunt șanse mari să-l găsiți? — În mod sigur o să punem mâna pe el. Ea își întoarse capul. Milo spuse: — Toată povestea asta, ideea că mama ta a făcut ceva îngrozitor, probabil că te dă peste cap. Sunt convins că până la urmă n-o să fie nimic. Ea se uită undeva dincolo de el, fixând plăcile de faianță din fața șemineului. El spuse: — Tanya, simplul fapt că te-ai hotărât să spui adevărul a fost un act de foarte mare curaj. Dar, cum spuneam, dacă nu vrei să mergi mai departe, nu-i nicio supărare. — Nu v-ar deranja chestia asta? — Nici pe departe. Oficial, sunt în concediu. Dă-mi verde și mă duc să-mi iau tricourile și pantalonii scurți. Surâsul ei era cam forțat. — Uciderea lui Lester Jordan va face obiectul unei investigații complete din partea Poliției Hollywood, dar orice lucru care are legătură cu mama ta a fost și va rămâne neoficial. Tăcere. — Cum vrei tu, Tanya. — Nici nu mai știu ce… Se întoarse și ne privi pe amândoi în față. — Îmi pare așa de rău, credeam că pot face față la orice, orice lucru care-ar fi ieșit la iveală, dar acum, că a fost omorât… că au fost omorâți doi oameni… — Iată o realitate dură, dar nu văd niciun motiv s-o punem în legătură cu mama ta. Tanyei i se umplură ochii de lacrimi. El îi întinse un șervet, trăgând cu coada ochiului spre biscuiți. Ea spuse: — Dar dacă s-a întâmplat totuși ceva? — Din tot ce-am auzit eu despre mama ta, reiese că a fost 181
o femeie formidabilă. Probabilitatea ca ea să fie făcut ceva care ar putea fi considerat cât de cât criminal e al dra… E cum nu se poate mai scăzută. Tanya își șterse o lacrimă, își apropie podurile palmelor șiși lăsă brațele să cadă. — Atunci când mi-a spus, am avut sentimentul că motivul era ca să mă protejeze pe mine. Tare-aș vrea să știu măcar de ce anume! — Foarte posibil, de nimic, nu uita că era bolnavă, spuse Milo. Tăcere. — Acum suntem noi aici, ca să te protejăm. Ea lăsă privirea în jos. Am spus: — Tanya? — Aveam impresia despre mine că sunt o persoană care se descurcă singură… Scuze, ar trebui să vă mulțumesc. Mulțumesc din suflet. Nu vreți și dumneavoastră un biscuit? — Cum să nu. Ea îmi întinse tava, apoi i-o oferi lui Milo. El fu pe cale să refuze, apoi se răzgândi. Cel de-al treilea biscuit luă calea celor dinainte, dintr-o singură înghițitură. — Încă unul? întrebă Tanya. — Nu, mulțumesc, dar să știi că sunt delicioși. Pot să-ți pun o întrebare despre Kyle? Ea lăsă tava jos. — Ce anume? — Ai mai vorbit cu el, și dacă da, ți-a spus ceva despre unchiul lui? — Am stat foarte puțin de vorbă. Eu aveam cursuri și el trebuia să se întâlnească cu șeful comisiei doctorale. Mi-a spus că sincer nu prea poate să-i pară rău după Jordan, fiindcă abia dacă l-a cunoscut. Avea senzația că mama lui sar putea să fie foarte afectată, pentru că nu mai avea alți frați, decât pe el, dar nu era prea sigur, fiindcă n-o auzise niciodată vorbind despre Jordan. Am mai vorbit nițel despre 182
asta… am reluat subiectul cu frații… și pe urmă eu a trebuit să plec. — Ați reluat subiectul? am spus eu. — Despre asta discutasem când am luat prima oară prânzul împreună. Kyle e singur la părinți, la fel ca mine. Sunt anumite aspecte în situația asta care ne plăceau la amândoi, și altele care nu ne plăceau. Pentru mine, partea cea mai proastă a fost că n-aveam pe nimeni cu care să mă joc. Kyle simte că pentru el există riscul să devină egoist, deci face un efort ca să fie altruist: le dă de mâncare cerșetorilor, donează în fiecare an o parte din câștigurile fondului lui de investiții unor fundații caritabile. — Băiat bun, spuse Milo, hăpăind încă un biscuit. Delicioase, fursecurile tale. — Sunt din plic, de la magazin. — Hei, spuse el, asumă-ți tot meritul și niciun fel de vină! Surâsul ei era unul obosit. — Te descurci așa, de una singură aici? — Sunt în regulă, spuse ea, cerându-mi ajutorul din priviri. Am spus: — Tanya știe să ceară ajutor, atunci când are nevoie să fie ajutată. Milo spuse: — Fată deșteaptă. Dar dacă ai nevoie de ceva, nu trebuie decât să spui. — Mulțumesc frumos, domnule locotenent. Și în fața ușii, la plecare: — Sunteți un om bun, domnule locotenent Sturgis. Dedesubtul urechilor lui Milo pielea începu să se înroșească. Tanya spuse: — Pot în continuare să stau de vorbă cu Kyle? — Doar dacă nu-ți dă el vreun motiv să n-o mai faci, răspunse Milo. — Ca de exemplu ce? 183
— Păi dacă începe să se poarte aiurea. Te-a invitat în oraș? — Nu, nu, nimic de felul ăsta. Credeți într-adevăr că-l veți găsi curând pe individul acela, Fisk? — Toată lumea îl caută. Și, dacă tot ai pomenit de el, uite încă două nume: Rosie și Blazer Pain. — Cine sunt? — Doi tipi cu care-și pierdea Fisk vremea. — Blazer Pain? Sună mai degrabă a nume de formație, decât de persoană. — Robert Fisk se crede mare dansator, iar amicul lui, Rosie, face pe DJ-ul, deci poate că există o legătură muzicală. — Dansator? spuse ea. Dar a omorât pe cineva? Se scutură de un fior, apoi adăugă: — După ce-ai făcut un asemenea lucru, cum poți să mai trăiești cu tine însuți?! Milo întinse mâna spre clanță: — Îmi imaginez că trebuie să fie destul de greu. Lăsă cutia armei în portbagajul mașinii și se tolăni pe locul din dreapta mea. — Să abandonăm acum povestea asta cu Patty e ca și cum am încerca să băgăm pasta de dinți înapoi în tub. Care-i poziția oficială a psihiatriei în materie de falsitate și perfidie? — Polițiștii au voie să mintă. — Ce-mi place mie la tine e că dai răspunsuri directe. Am spus: — Ar fi lipsit de sens s-o alarmăm, deci n-am avut încotro. Ești convins că moartea lui Jordan are legătură cu Patty? — Nu, dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât înclin în direcția asta. Dacă arma corespunde, o să fie mai greu să-i turnăm gogoși puștoaicei. Deși bănuiesc că nu-i nevoie să afle, dacă nu dăm peste vreun pericol real la adresa ei. — Încearcă tu să-i ascunzi ceva, am zis eu. Și oricum, ce nu-i spunem noi, s-ar putea să afle de la Kyle. — Auzi la el, dă de mâncare cerșetorilor… tu îl crezi? 184
— Nu știu ce să zic. — Tanyei îi cam place de el, nu-i așa? Ca să vezi. — Nu ești de acord? — Tipul e un nătâng, cam nătărău de felul lui. Fata e prea drăguță pentru el. Am pornit mașina. Două străzi mai încolo: — Guguștiucul de Kyle ar face bine să fie pe cât de corect se pretinde. — Când ai de gând s-o lași mai moale în privința ei, să-i dai voie să vină mai târziu seara acasă și să se fardeze? Mă săgetă cu privirea. — Chiar ai voie să fii atât de neimplicat? — O parte din mine și-ar dori s-o ia pe fată acasă și s-o lase pe Robin să fie mămoasă cu ea. — Și cealaltă parte? — Cealaltă îmi reamintește cât de importante sunt limitele personale. — Probabil e reconfortant să ai din astea. Își încrucișă mâinile peste pântec și continuă: — Duplexul ăla e drăguț, dar situația pare cam ciudată, parcă-i o fetiță care se joacă într-o căsuță de păpuși. La vârsta ei, eu locuiam într-o cameră de cămin. O harababură totală, psihologic vorbind, dar măcar nu-mi vâjâiau urechile de la atâta liniște. Zici că se poate descurca, face față să stea acolo de una singură? — Sunt cu ochii-n patru. — O să discut din nou cu Kyle. Doar așa, ca să știe. — Ce să știe? — Că sunt un terț cointeresat. Robin era în salon, încolăcită pe canapea, răsfoind prin Chitarele acustice ale lui Gruhn și Carter. M-am așezat și am sărutat-o. — Cauți idei noi? 185
Ea lăsă cartea deoparte. — Ca să-mi dau seama de ce instrumentele vechi sună atât de bine. Eu am avut o zi bună, cum a fost a ta? I-am dat elementele de bază. — Blazer Pain, spuse ea. Ești sigur că nu te referi la Blaise De Paine? Repetând numele pe litere. — Îl cunoști? — Am auzit numele ăsta la niște ședințe de înregistrare, și nu într-un context amical. Tipul face „sampling”, adică aranjamente muzicale: taie fragmente digitale din cântecele altora și încropește mixuri pentru cluburi. Mai întâi, muzicienii au avut de furcă cu sintetizatoarele, acum altă belea… — Simplă hoție tehnologică. — Dar greu de dovedit. „Samplerul” folosește fragmente foarte scurte, care nu pot fi identificate cu atâta ușurință. Chiar dacă aranjamentul poate fi dovedit ca proveniență, cine spune că ai dreptul să-ți asumi proprietatea asupra unei combinații de tonuri? Și cum procedezi ca să calculezi ce drepturi de autor are fiecare? Indivizi de genul lui De Paine mișună peste tot, dar nu-i ia nimeni de guler, fiindcă ei sunt plevușcă, față de adevărații pirați. — Poate că vinde și alte produse, am spus eu. Nu ți-a ajuns la urechi nicio aluzie la droguri? — Nu, dar nu m-ar mira. Lumea cluburilor e plină de ecstasy, oxicodon, mă rog, care-o mai fi drogul la modă de săptămâna asta… — Retro-drogul. Lester Jordan era seringar, vasăzică un drogat demodat. — Eu n-aș zice că heroina a ajuns retro. Niciodată nu iese de tot din modă. — Blaise De Paine, am repetat eu. Exclus să scrie asta pe certificatul lui de naștere. — Eu n-aș băga mâna-n foc, dragul meu. Vrei să întreb pe unii, alții? 186
— Ar fi grozav. Robin se ridică în picioare. — Ei, nu chiar acum, am spus eu. — Nu există moment mai potrivit ca acum, spuse ea, aranjându-și părul și ridicând pumnul strâns. Fii atent aici, la detectiva lu’ pește! Termenul-cheie de căutare „Blaise De Paine” a adus pe ecran douăzeci și opt de rezultate, dintre care douăzeci și cinci erau spumegări furioase de pe-un site de chat numit Bittermusician.com. Celelalte trei erau liste cu participanți la petreceri de club pe care se afla și numele lui De Paine. Două inaugurări și premiera unui film independent de care n-auzisem în viața mea. Muzicienii care-și vărsau nervii pe Internet îl puseseră pe De Paine la grămadă cu „cabala uzuală a hoților digitali ordinari”, dar fără să-l nominalizeze singur. O căutare de imagini îmi dădu drept rezultat patru fotografii cam neclare ale unui tip tânăr și puțintel la trup, cu părul negru oxigenat la capete și pieptănat în creastă, și niște dinți de cal care-ți atrăgeau atenția de la un chip altfel greu de ținut minte. În fiecare poză, Blaise De Paine purta redingote cambrate, peste pieptul gol, și o grămadă de bijuterii din aur. Posibil să fi fost rimelat. Pozele de grup erau cu figuri destul de tinere, chiar adolescentine. Nici urmă de Robert Fisk cu căutătura lui fioroasă, sau de bărbați negri. Combinația Robert Fisk, Rosie și Blaise De Paine nu-mi aduse niciun rezultat. Imaginile erau încă pe ecran, când Robin intră în cabinetul meu. — Ăsta e? Pare cam tinerel, dar e și normal, asta-i o afacere cu puștani. Am mai dat niște telefoane și, din câte se pare, mixajele lui De Paine sunt mici găinării, probabil nicidecum sursa lui principală de venit, pentru că n-a mai fost văzut în ultima vreme prin cluburi și cineva crede că a auzit despre el cum că ar avea o casă de lux sus pe coline, 187
deasupra de Strip. Drogurile s-ar putea să fie cealaltă ocupație a lui. — Se îmbracă țipător, deci îi place să atragă atenția. Mă întreb de ce n-are și-un site pe Web. — Foarte ciudat. Toată lumea are site pe Web. — Tu n-ai. — Prefer să-mi păstrez intimitatea, iar clienții mei știu unde să mă găsească. — Exact, am spus eu. — A! spuse ea. Povestea asta cu săpăturile în trecut începe să devină interesantă, nu-i așa?
188
CAPITOLUL 20 ÎN DIMINEAȚA URMĂTOARE i-am făcut cunoștință lui Blanche cu o lesă de categorie ușoară. Douăzeci de minute de mișcare erau suficiente pentru ea: când am adus-o înapoi în casă, și-a vârât capul sub bărbia mea. Telefonul a sunat în timp ce-i schimbam apa din bol. Milo spuse: — Vestea proastă e că Robert Fisk n-a dat încă niciun semn, cealaltă veste proastă e că nimeni din diviziile de poliție n-a auzit de Blazer Pain sau de Rosie. — Asta pentru că-l cheamă Blaise De Paine. I-am dat toate detaliile. — Trișor muzical, am să-i transmit Petrei. Vestea proastă finală e că la magazia de probe au în continuare dificultăți în a localiza gloanțele folosite pe Leland Armbruster. În categoria teoretic pozitivă, Iona Bedard, recte mama lui Kyle, a venit în oraș ca să discute cu Petra despre frățiorul Lester. Stă la Beverly Hilton, suntem invitați să co-participăm, la ora zece. Dacă te interesează, ne-ntâlnim în față, la fără cinci. Pune ceva frumos pe tine. Conștiința de clasă și tot tacâmul. Holul de recepție al Hotelului Beverly Hilton era un amalgam sclipitor și vast de construcție originală a anilor ’50 și renovări postmoderne în tonuri de pământ. Turiști care așteptau să fie cazați. Directori cu priviri tăioase și trepăduși înfricoșați purtând ecusoane cu „Salut, eu sunt…”, dădeau zor spre întâlniri. Milo stătea pe marginea unui fotoliu ciocolatiu proiectat să suporte pe cineva slăbuț, bând cafea și uitându-se la oameni cu suspiciunea aceea care nu-l părăsește niciodată. „Pune ceva frumos pe tine” în varianta lui Milo consta dintr-un costum cu umeri vătuiți, într-o nuanță ușor mai deschisă decât culoarea fotoliului. Un soi de material 189
miraculos cu o textură aspră, care semăna a paie tocate. Cămașa era de-un galben stins, cravata de-un albastrupapagal. Fără mocasini, de data asta; niște pantofi maro de piele, lustruiți oglindă, cu șireturi, pe care eu unul nu-i mai văzusem niciodată. Am spus: — Ai trecut pe la lustragiu? — Pantofii ăștia-s mai bătrâni decât Tanya. Nu-i mai pot purta. Monturi. Își frecă umflătura buclucașă. Am spus: — Și totuși… — Să aperi, să servești și să suferi. Cine-a fost catolic o dată… O voce exclamă: — Hei, băieți! Petra Connor venea cu pas elastic în direcția noastră, purtând un taior cu pantalon ceva mai închis la culoare decât fotoliul și cărând după ea o poșetă mare, bej. — O, mamă, zise ea, uitându-se la Milo. Suntem gemenii din Țara Maro. — Cu excepția nonconformistului doctor, spuse Milo. Ea îmi atinse mâneca sacoului gri din bumbac. — Mersi, Alex, că ne-ai salvat de la sinucidere prin penibil. Mersi și pentru informația despre Blaise De Paine, dar dacă are o casă pe coline, se pare că nu reușim să dăm de ea, și nu există nicio mașină înregistrată pe acest nume. Nu-s convinsă că e cazul să pierdem prea mult timp cu el, cheia e Robert Fisk. Autopsia lui Lester Jordan au programat-o peste trei zile, dar ne-au sosit constatările inițiale. Cantități mari de halucinogene, plus vreo trei cocktailuri cu alcool, ceea ce nui o mare surpriză, am găsit o sticlă de gin aproape goală în frigiderul lui Jordan. Și acesta este cel mai lung discurs pe care l-am ținut de foarte multă vreme încoace. Am împărțit liftul cu o familie de suedezi, care se uitau 190
buimaci la noi. Apartamentul ocupat de Iona Bedard era în partea de sud a etajului șase. O femeie cu părul negru smuci ușa, spuse „N-ați întârziat”, ne întoarse spatele și se duse către un scaun balansoar. Rezemându-și picioarele de o pernă-taburet, își reluă țigara roz aprinsă lăsată într-o scrumieră. Salonul era mare, strălucitor și rece, cu o panoramă amplă și cenușie a districtului rezidențial Century City. Mobilat în aceeași formulă cromatică de nuanțe între bej și maro-închis ca holul mare de la recepție. Petra mormăi ca pentru ea: „Acum o să fiu invizibilă”, și închise ușa. Râmasem în picioare, în timp ce Iona Bedard pufăia și se uita pierdut la un cer ca de cretă. Pe o măsuță zăceau vrafuri de reviste de modă și broșuri lunare lucioase care-ți vârau sub nas jucărele scumpe. În vârf, o brichetă subțire din platină. La picioarele ei se afla o tavă cu o cană mare de ceai la gheață și un pahar gol. Iona Bedard nu ne-a invitat să luăm loc și noi am rămas pe picioarele noastre. Petra spuse: — Vă mulțumim că ați acceptat să ne vedem, doamnă. Madam Bedard supse o gură de fum, pe care-l lăsă să i se scurgă prin nări. Cincizeci și ceva de ani, înaltă și picioroasă, avea ochi mari, întunecați și subliniați cu tuș, în ton cu coafura de abanos bufantă. Jacheta cu model jacquard în negru și roz, și blugii gri, erau croiți pe un trup osos care răcnea a negarea realității în privința propriei persoane. Pielea trăda excesul de nicotină și de expunere la soare. Excepția fiind o frunte netedă și mătăsoasă. Care, alături de bizarul tremur paralitic de-a lungul conturului exterior al pleoapelor, striga tare: Botox. — Am să vă ajut, oameni buni, spuse ea. Dacă vreți să rezolvați cazul uciderii fratelui meu, uitați-vă bine și atent la fostul meu soț. Aveți pe ce să scrieți? Petra își scoase la vedere carnețelul. Iona Bedard spuse: 191
— Myron. Grant. Bedard. Cincizeci și șapte de ani, un metru optzeci, o sută opt kilograme, deși minte și pretinde că are mai puțin. Adresele lui sunt, și vă rog să scrieți: 752 Park Avenue, apartamentul 13A, New York 10021, Crookback Ranch, Aspen Valley, Colorado 81611, și un apartament la Londra pe care el îl numește „rezidențial” fiindcă-i place să-și dea aere. Nine Carlos Place, Mayfair, Wl, nu-mi amintesc prostia de cod poștal englezesc, dar ar trebui să fie ușor de găsit. Ați notat tot? — Da, doamnă, spuse Petra. De ce ar trebui să-l investigăm pe domnul Bedard? — Pentru că dintotdeauna l-a disprețuit pe Lester. — Conflict de personalitate? — Ură nejustificată, spuse madam Bedard, de parcă i-ar fi explicat unui retardat mintal. Lester nu era o fire puternică. Myron n-are pic de toleranță pentru slăbiciune. Petra își notă ceva în carnețel. — Ați putea fi mai precisă în ce privește un posibil motiv de crimă, doamnă? — Ura nu-i suficientă? — Domnul Bedard a avut vreun conflict recent cu domnul Lester? — Nu m-ar surprinde. — Dar nu aveți cunoștință de ceva concret… — Încerc să vă ajut, dragă. Dacă aș ști mai multe, v-aș spune. — Unde se află domnul Bedard acum? — N-am nici cea mai vagă idee. Milo spuse: — Fiul dumneavoastră zicea că-i în Europa. — Dacă așa a spus Kyle, atunci înseamnă că așa și este. La momentul la care a spus-o Kyle. — Adică? — Myron circulă mult. Localizați un cârd de târfe, și precis nici el nu-i prea departe. Petra spuse: 192
— Circulă între cele trei locuințe ale sale? — Și stațiuni de vacanță și iahturi închiriate și avioane private și orice altceva îi trăsnește prin cap la momentul respectiv. — Cui îi aparține casa din Hudson Avenue? Pleoapele Ionei Bedard coborâră. Fardul îi era de culoarea fumului și lucios. Își mută atenția spre Milo, apoi spre mine, de ca și cum Petra și-ar fi depășit timpul alocat pentru întrevedere. — Și acea monstruozitate este tot a lui Myron. Înapoi spre Petra: — N-am menționat-o pentru că am presupus că știați de ea. Și pentru că nu-l veți găsi niciodată acolo. Detestă Los Anhelesul. Se crede un glooobe-troootter. — Mai locuiește cineva acolo în afară de Kyle? — Kyle ar prefera un mic apartament mai potrivit pentru cineva de vârsta lui. Myron refuză să-i dea bani pentru asta. — Nu este o persoană generoasă. — Când vine vorba de dorințele lui, nu face economie. — Vreți să spuneți că domnul Bedard l-a ucis pe domnul Jordan și pe urmă a fugit în Europa? Suspinul cucoanei a fost unul prelung și teatral, plin de oboseală în fața lumii. — Oamenii ca Myron nu omoară cu mâna lor. — Deci vorbim despre un asasinat la comandă. — Eu îți arăt cum stau lucrurile, dragă. Concluziile le tragi singură. — Aveți idee pe cine ar angaja domnul Bedard pentru un asemenea lucru? — Nu mă întovărășesc cu oameni de această teapă. — Motivul domnului Bedard ar fi deci ranchiuna. — Myron îl disprețuia pe Lester. Pe toată durata mariajului nostru, Lester a fost o problemă pentru Myron. — În ce fel? — Faptul că eu îl ajutam pe Lester îl rodea pe Myron. Dar 193
ce mare lucru ceream? O simplă locuință pentru un membru al familiei care avusese parte de mult prea multă nenorocire, într-o viață de om. — Apartamentul din Cherokee, spuse Milo. Lester a locuit acolo pe gratis? Iona își flutură țigara. — Doar un apartament foarte mic, într-o clădire cu douăzeci de locuințe individuale. Ai fi zis că voiam să dau fără chirie palatul Taj Mahal. — Domnul Bedard a avut obiecții, dar în final a cedat. — Nu că Myron ar fi câștigat vreodată un ban prin munca lui. Ce motiv avea să obiecteze? Iar Lester muncea pentru ceea ce primea. Administra clădirea. — Domnul Bedard și-a moștenit averea, spuse Petra. — Familia mea n-a fost în niciun caz din clasa mijlocie, dragă, dar știam să apreciem valoarea muncii. Tatăl meu a fost un important consultant financiar pentru Merrill Lynch, iar mama mea, o frumusețe vestită în toată lumea și o pictoriță talentată, care niciodată nu ieșea afară în soare fără umbreluță. Cultura a fost o componentă enormă în educația mea. N-avea niciun motiv să zâmbească, dar a făcut-o. Mișcarea buzelor dădu naștere unei rețele de crețuri în diferite puncte întâmplătoare ale feței, de ca și cum capul îi era priponit de fire invizibile, mânuite de-un păpușar nevăzut. — Familia lui Myron deținea mijloacele cu care să dobândească valori culturale, dar îi lipsea motivația. Majoritatea obiectelor de calitate din casa socrului meu au fost cumpărate la sugestia mea. Am o diplomă în istoria artei de la Colegiul Weldon. Trebuie să recunosc, totuși, că bătrânul era dispus să asculte. În mod evident, nu era o trăsătură ereditară. Petra spuse: — Ne-ar fi de mare ajutor orice alt lucru pe care ni l-ați putea spune despre povestea domnului Jordan. — În ce sens, „povestea”? 194
— Ce fel de om era, cine erau prietenii lui, ce anume îl pasiona. Cum a ajuns să ia droguri. Iona Bedard îndoi țigara rozalie, se uită la fumul care se încolăcea în sus. Ridicându-și paharul, se uită spre recipientul cu ceai. Milo îi umplu paharul. Ea bău, își stinse țigara în scrumieră, scoase alta din pachet. Aruncă o privire spre bricheta din platină. Milo i-o aprinse. Trei fumuri mai târziu, ea spuse: — Boala lui Lester nu i-a afectat esența profundă. — Sunt convinsă că nu, spuse Petra. Dar ar fi totuși util să știm… — Povestea lui Lester este că a fost un tânăr perfect normal, care a avut nenorocul să crească în sânul unei familii unde normalitatea nu era suficientă. Tatăl meu a fost Bertram Jordan. Făcând o pauză, pentru ca informația să fie bine conștientizată. — Partener senior în cadrul biroului principal din San Francisco al firmei Merrill Lynch. Mama mea a fost o Dougherty. Fără ea, Palatul Artelor Frumoase n-ar fi fost nimic. Lester era mai mare decât mine. N-a fost un elev la fel de bun la școală, dar avea talent la muzică. Nu-și dorea decât să cânte la un instrument, dar în ochii părinților mei, acest lucru însemna o adevărată anatemă. Erau bine intenționați, dar dezaprobarea lor a fost o grea povară pentru Lester. — La ce instrument cânta? întrebă Petra. — Clarinet, saxofon, oboi. A cochetat și cu trompeta. — N-am găsit niciun instrument muzical în apartamentul lui. — Lester n-a mai cântat de ani de zile. Visurile lui s-au văzut sfărâmate. — Din cauza părinților? — Din cauza vieții, spuse Iona Bedard. Cineva cu o structură mai puternică ar fi suportat acest lucru, dar Lester 195
avea o fire de artist, iar celor sensibili și cu temperament artistic le lipsește adeseori puterea de rezistență. Mi-am amintit de atitudinea ursuză a lui Jordan. Poate că drogurile și trecerea timpului îl schimbaseră. Sau sora lui se amăgea singură. Ea spuse: — Lester a făcut o ultimă încercare disperată de a-l înfrunta pe tata. A renunțat la colegiu și a intrat într-o formație de jazz itinerantă. Atunci s-a ales cu proastele lui obiceiuri. Petra spuse: — Heroină. Madam Bedard îi aruncă o privire otrăvită: — Pare să-ți facă o deosebită plăcere să-mi reamintești. — Doar încerc să clarific datele, doamnă Bedard. La ce colegiu a studiat domnul Jordan? — San Francisco State. În timpul tulburărilor. Pe vremea acelui individ oriental, cu pălărie. — Poftim? spuse Petra. Madam Bedard se întoarse spre noi. — Era pe vremea voastră, instruiți-o. Am spus: — Samuel Hayakawa era rector la San Francisco State în anii șaizeci. A fost un campus intens politizat. Iona Bedard spuse: — Lester n-a participat niciodată la absurditățile acelea. Nici hippie n-a devenit. Exact invers, de fapt, nu-l interesa absolut deloc politica. — Nu voia decât să facă muzică, spuse Petra. — A fost un tânăr bine educat și perfect normal, care s-a înhăitat însă cu cine nu trebuie. Punându-și paharul pe teancul de reviste, madam Bedard tăie aerul cu muchia palmei. — Povestea se încheie aici. Petra spuse: — Cine îi erau prietenii din ultima vreme? 196
— Asta n-am de unde să știu. — Acum dumneavoastră sunteți proprietăreasa clădirii din Cherokee. — O firimitură pe care mi-au aruncat-o avocații lui Myron. Rareori merg acolo. A fost tot ce-am primit, în afară de niște acțiuni muribunde și casa din Atherton, pe care eu am insistat s-o cumpărăm, de la bun început, și pe care eu am decorat-o și amenajat-o, de la zero. Am spus: — Kyle a pomenit de o locuință în Deer Valley. — Cabana mea, spuse ea. Eu sunt cea care schiază, Myron abia dacă face față unui mușuroi de furnici, așa că la ce i-ar folosi o casă de vacanță la munte? Când pot să recuperez trupul lui Lester de pe unde l-oți fi ținând voi? — Vă voi da toate detaliile, doamnă, spuse Petra, dar întâi mai am câteva întrebări. Nu aveți cunoștință de nicio persoană cu care fratele dumneavoastră să fi avut legături recent? — Chiar trebuie să mă repet? se rățoi madam Bedard, se înecă cu fum, tuși hârâit, și-și acoperi prea târziu gura cu mâna. — Ca proprietăreasă a clădirii… — Nu sunt proprietăreasă decât pe hârtie, dragă. Mi se trimit lunar cecuri, pe care le studiez cu lupa, ca să mă asigur că firma de administrare pe care am angajat-o nu mă fură mai mult decât îi stă în obicei. — Cum se numește firma? — Delapidatorii SRL, chicoti ea, amuzată de propria-i glumă. Brass Management. Arthur I. Brass. Evrei. Când vine vorba de bani, cel mai bine e să-i ai de partea ta. Acum, dacă vreți să mă scu… — Lester a încercat vreodată să se dezbare de obiceiul lui? — De mai multe ori. — Cum? — Înscriindu-se în așa-zisele programe de dezintoxicare. — Cine a finanțat acest lucru? 197
— Eu. Încă un motiv de dispută cu Myron. Din punctul lui de vedere, Lester putea să și putrezească. — Acum ceva ani, doamnă, a existat o asistentă care locuia în clădirea din Cherokee… — Lesbiana, spuse Iona Bedard. Patricia nu mai știu cum. — Patricia Bigelow. — Exact. — Știți despre ea că este lesbiană. — Categoric așa arăta. Tunsă ca un bărbat. Nu că aș fi avut vreo idee preconcepută în ce-o privește. Și-a făcut datoria cu profesionalism, îi recunosc în întregime meritul. — În ce consta datoria ei? — Să aibă grijă de Lester. A fost ideea mea. În ziua când Myron i-a arătat apartamentul, eu îi făceam o vizită lui Lester și mi-a venit această idee inspirată. — Myron le arăta personal apartamentele posibililor chiriași? — Pe vremea aceea, da. La insistențele tatălui său, pufnind și bombănind nervos tot timpul. Când bătrânul a făcut primul atac cerebral, Myron a angajat o firmă de administrare. Nu pe Brass, ci pe niște armeni care l-au jefuit ca niște tâlhari. — Dar în ziua aceea, când doamna Bigelow căuta ceva de închiriat… — Myron și cu mine veneam de la o partidă de golf din Wilshire. Aveam o poftă nebună de-un prânz ușor, dar Myron a spus că trebuie să arate un apartament în Cherokee. Miam zis că, dacă tot mergem acolo, aș putea să-i fac o vizită lui Lester. A apărut Patricia. Pe urmă, Myron zicea că nu prea era sigur dacă-i cazul s-o accepte de chiriașă, fiindcă abia ce se mutase în oraș și nu avea mare lucru în materie de referințe de creditare sau bani gheață. Ceea ce nu înseamnă că el avea obiceiul să aleagă chiriași exemplari. Dar măcar aveau bani, din care mare parte Myron îi băga la el în buzunar, fără știrea bătrânului. Pe de altă parte, însă, era vorba de unul dintre apartamentele de la stradă, pentru care 198
găseai mai greu amatori. Plus că era asistentă medicală, deci de presupus că știa să fie ordonată. Pe urmă tot el a dat înapoi. Ăsta era Myron, incapabil să ia vreo decizie, dacă nu ținea direct de confortul lui personal. Eu am spus că o asistentă medicală ne-ar putea fi de un real folos. Gândindumă la Lester, imediat, pentru că Lester tocmai ce trecuse printr-o perioadă dificilă. — Supradoză? întrebă Petra. Iona se uită crunt la ea. — O persoană cumsecade n-ar fi ezitat să profite de posibilitatea de-a ajuta un membru al familiei. Dar orice lucru care aducea cât de cât a mână de ajutor pentru Lester îl scotea din fire pe Myron. — Doamna Bigelow s-a mutat totuși acolo, unde a și rămas câțiva ani. — Asta, draga mea, pentru că eu am exploatat firea meschină a lui Myron, semnalându-i faptul că spitalurile private și asistentele erau scumpe, iar noi puteam să contăm pe cineva care locuia în aceeași casă. — Un fel de troc, spuse Petra. — Inspirat, spuse madam Bedard. — În ce a constat îngrijirea acordată domnului Jordan? — Să se ducă din când în când și să vadă ce mai face, să se asigure că are de mâncare, cafea. Patricia era ea bărbătoasă, dar își făcea bine meseria. Au existat cel puțin trei momente în care Lester ar fi putut să se îmbolnăvească mult mai grav, dacă n-ar fi fost ea prin preajmă. — Cum l-a ajutat? — L-a readus în simțiri, l-a sprijinit să facă câțiva pași, nu știu, ce se face de obicei în asemenea situații. O dată a trebuit totuși să cheme ambulanța, dar când au sosit ei, Lester era deja pe picioarele lui și n-a mai trebuit să-l ducă la spital. Să nu-ți faci vreo idee greșită, dragă. N-a fost vorba numai de genul acela de probleme. Când Lester cădea la pat cu vreo gripă sau răceală, ea era acolo. — I-a făcut vreodată rost de droguri? întrebă Milo. 199
— Bineînțeles că nu. — Bineînțeles? spuse Petra. — Cu gura ei mi-a spus că detestă drogurile. La început, nici n-a vrut să accepte oferta noastră, din cauza naturii bolii lui Lester. Ceea ce mie mi s-a părut nițel cam arogant, ținând cont de problemele stilului ei de viață. — Ce anume a convins-o? — Scutirea de chirie și o mie de dolari pe lună bani gheață. Pe care sunt sigură că nu i-a declarat la fisc. De ce îmi puneți atâtea întrebări despre ea? — Ne tot lovim de numele ei, când ne interesăm de fratele dumneavoastră. — Nu văd de ce. Dar dacă vreți dovezi privind firea odioasă a lui Myron, n-aveți decât, duceți-vă și stați de vorbă cu ea. După atacul cerebral al bătrânului, Myron a declarat că prioritățile tatălui său le depășeau pe cele ale lui Lester și că Patricia se va muta în casa din Hudson. Mai trebuie să spun cât am fost de furioasă? Făcea o treabă excelentă cu Lester și el se obișnuise s-o aibă prin preajmă. Te-ai fi așteptat ca ea să se arate loială, dar a venit Myron, cu cei patruzeci de arginți ai lui. — I-a mărit onorariul? — O mie de dolari în plus pe lună și uzul gratuit al camerei de oaspeți. Dacă voi, cei din poliție, aveți legături cu cei de la fisc, iată un indiciu pe care l-ați putea folosi. Petra spuse: — Ați pomenit de faptul că domnul Bedard dădea apartamente cu chirie unor persoane dubioase care plăteau numerar. Aveți în vedere pe cineva anume? — Minorități, spuse madam Bedard. Oameni de genul ăsta. — Fratele dumneavoastră nu avea prieteni printre ceilalți chiriași? Madam Bedard își stinse cea de-a doua țigară și-și așeză paharul pe podea cu o atenție exagerată. — Voi chiar nu înțelegeți, nu-i așa? 200
— Ce să înțelegem, doamnă? — Lester era bolnav. Ceea ce nu-l făcea să fie ca ei. — Cum s-a descurcat după plecarea doamnei Bigelow? — Nu prea bine, spuse Iona Bedard. Myron a refuzat să mai plătească o asistentă medicală sau vreun tratament în plus. O dată, Lester a trebuit să fie dus la spitalul districtual, despre care înțeleg că este o cocină de porci! Myron s-a distrat de minune, scoțându-mi ochii cu „ți-am spus eu?” Nici nu pot să reproduc insultele lui la adresa lui Lester. — Lester a avut și ceva probleme cu legea. — Toate datorate bolii de care suferea. Iona Bedard scutură țigara de scrum în vecinătatea generală a scrumierei. Cea mai mare parte ateriză pe podea. — Curând după moartea bătrânului, mariajul meu a reușit să ajungă în punctul pe care ar fi trebuit să-l atingă cu mulți ani urmă. S-a dezintegrat. Circumstanțele m-au obligat să-l implor pe Myron să-l lase pe Lester să stea mai departe în clădirea din Cherokee, și nu sunt deloc obișnuită să mă rog de cineva. După divorț, am insistat să primesc clădirea, ceea ce s-a și întâmplat. Și asta a fost tot. Lester n-a reușit nicicând să-și învingă problema, dar nevoia lui de droguri a părut, totuși, să se mai atenueze puțin. — Se mai întâmplă și așa cu dependenții de droguri, dacă reușesc să supraviețuiască suficient, spuse Petra. De unde a provenit susținerea financiară a lui Lester? Iona Bedard își împunse pieptul cu degetul. Dădu din mână disprețuitor. — Hai, oameni buni, că v-am făcut eu toată treaba. Vouă nu vă mai rămâne altceva decât să-l găsiți pe ticălos. Nu ne-am mișcat din loc. — Vă rog, spuse madam Bedard, descurcându-se să facă rugămintea să sune ca un ordin. Petra spuse: — Numele de Robert Fisk are vreo semnificație pentru dumneavoastră? 201
— Era un Bobby Fisk în clasă cu mine, la școala privată Atherton. Medic aeronaut în marina militară. — Dar Rosie? — Fata cu ciocanul de nituit? 9 — Blaise De Paine? Iona Bedard își potrivi coafura cu palmele. Râse. Petra spuse: — Am spus ceva amuzant, doamnă? — Acesta, dragă domnișoară, nu este un nume adevărat. Hai, acum mergeți și faceți-vă datoria.
Rosie the Riveter, unul dintre simbolurile culturale ale Statelor Unite, reprezentându-le pe cele șase milioane de femei care au intrat în câmpul muncii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în multe cazuri pe posturi până atunci rezervate numai bărbaților, cum era și cel de nituitor (n.t.). 9
202
CAPITOLUL 21 LA COBORÂRE, AM FOST NUMAI NOI trei în lift. Petra își făcu vânt cu palma și izbucni în râs: — Ăla chiar că trebuie să fi fost un contract prenupțial de om calic! — Dacă vrăjitoria voodoo ar fi pe bune, nea Myron s-ar perpeli acum în frigare, spuse Milo. — Nu ne dă nicio dovadă că omul ar avea vreo legătură cu moartea lui Lester, dar pe baza spuselor ei, noi ar trebui să-l hăituim prin Europa. — Ura e un factor motivant fără pereche. — Sunt convinsă că și pe ea o adoră nespus. După cincisprezece minute, și eu ard de nerăbdare s-o strâng de gât. Și ce dacă? De zece ani de zile, Jordan a ieșit din viața lui. Am spus: — Spre deosebire de toate celelalte persoane „minoritare” și dubioase, care aveau același stil de viață ca Jordan, dar nici nu se comparau cu el. — Cine vorbea de negarea realității? spuse Petra. Există totuși un lucru în privința căruia avea dreptate. „De Paine” nu poate fi decât un pseudonim. Am traversat holul mare în tăcere. Milo și cu mine parcasem pe spațiul hotelului, dar Petra își lăsase Acura pe Walden Drive, dincolo de Wilshire, așa că am condus-o până acolo. Ea își descuie mașina și-și zvârli poșeta pe locul din dreapta. — Vreo idee la despărțire, băieți? — După părerea mea, ar trebui să ne ținem de chestiile elementare, spuse Milo. — Să ne concentrăm pe Fisk, orice altceva ne-ar distrage doar atenția. În ce-o privește pe iubita voastră doamnă 203
Bigelow, eu nu văd nicio legătură săritoare în ochi. Chiar dacă i-a pasat lui Jordan ceva narcotice subtilizate din spital, și asta e de domeniul trecutului. — S-ar părea că da, spuse Milo. — Ai îndoieli? — Singurul lucru care sare-n ochi e că azi discutăm cu Jordan despre Patty, și la puțin timp după asta, el dă ortul popii. — Singura legătură posibilă ar fi că el i-a dat cuiva ceva de înțeles despre un secret atât de mare și de al naibii de periculos, că a trebuit să fie redus la tăcere. Ca de exemplu ce? Niciunul dintre noi n-avea vreun răspuns la asta. — Oricum am da-o, spuse ea, cheia e să-l găsim pe Fisk. Milo spuse: — Asasinul plătit cu veleități de dansator. Ai un subiect pe cinste pentru o emisiune TV. — Jordan era și el un fost cântăreț la instrumente de suflat, am spus eu. Facem ce facem și ajungem tot la muzică. — Jordan n-a mai suflat într-un instrument de ani de zile, spuse Petra. Singura filieră muzicală pe care-o pot vedea eu sunt drogurile. — Sau o chestie anti-droguri. Cum ar fi Jordan vânzându-i marfă clientului nepotrivit. — Clientul nepotrivit fiind cine? — De exemplu, copilul vreunui baștan din show-biz. — Tăticuțul pune un premiu pe capul lui Jordan, fiindcă ia corupt odrasla? Splendid, mi-ar plăcea la nebunie și adunăm mai mulți suspecți, cine știe, poate că Fisk se decide să ciripească, din clipa-n care punem mâna pe el. Am făcut rost de datele de identificare pentru rabla lui, din dosarele de la arhivă. Un Mustang model nouăzeci și nouă, roșu la vremea aia, cu taxa de înregistrare neplătită de șase luni. Am depus și-un mandat în regim de urgență pentru convorbirile lui telefonice, să vedem ce iese. Dacă am noroc, poate-l găbjim înainte ca madam Cruella să-i sune pe șefii ăi mari și 204
să ne facă cu ou și cu oțet, pe noi, slugile din clasa de mijloc, că nu-i urmăm instrucțiunile de persoană cultivată. Milo spuse: — Ai de gând să-ți acoperi fundul și să-l cauți pe ex-ul ei? Petra trase poșeta spre ea. — Îl pun pe Raul pe urmele lui, să capete și el ceva experiență în munca detectivistică de la distanță. — Băiat isteț? întrebă Milo. — Isteț, dar chiar că nou în branșă. Tăcut, totuși. Pe gustul meu. Pa, băieți, ne mai vedem. Ne-am întors în parcarea Hotelului Hilton. — Tot a fost bună la ceva întâlnirea cu Iona, am spus eu. Acum înțelegem opțiunile lui Patty în materie de locuințe. — O mie de dolari bani gheață, lunar, timp de trei ani, face treizeci și șase de mii, bani pe care nu era obligată să-i declare. Pe urmă nea Myron o mută în Hudson și îi dă două mii. Cât a stat acolo? — Vreo doi ani. — Încă patruzeci și opt de mii, deci în total optzeci și patru. Mai pune la socoteală și salariul ei de la spital, plus cinci ani în care n-a plătit chirie, și ajungi la o cifră grăsuță, scrisă cu șase cifre. Dacă nici ăsta n-a fost chilipir, Alex… Dezavantajul fiind lipsa totală de siguranță. Bătrânul moare, la revedere. — S-a mutat în Fourth Street, am spus eu. Cel mai fain loc dintre toate, dar n-a stat acolo niciun an. Probabil a fost un șoc prea mare, să plătească atâta chirie. Ori poate era hotărâtă să-și economisească banii, acum, că adunase câte ceva. Optzeci și patru de mii de dolari, chiar și cu o dobândă conservatoare, pot ajunge să se dubleze în zece ani. Dacă a luat parte la boomul de pe piața bursieră, foarte posibil să fi avut câștiguri semnificativ mai bune. Coborâșul pe scara socială, prin mutarea pe Culver Boulevard, însemna să trăiască într-o magherniță, dar a fost calea spre o locuință 205
proprietate personală. Fără mana cerească de la Myron Bedard, probabil că n-ar fi reușit niciodată. Tocmai portofoliul ei de investiții m-a pus pe mine pe gânduri, făcându-mă să mă gândesc la droguri, dar s-ar putea să reiasă în final că a făcut niște investiții bine judecate. — Ajutându-se pe parcurs și cu un pic de evaziune fiscală. — Și asta. E-mailul de la Isaac Gomez suna așa: Salut, doctore, suntem la Bangkok și-ți scriu dintr-un Internet café, dar conexiunea e slabă rău și oricum plecăm mai departe, așa că nu te osteni să-mi răspunzi. Azi m-am trezit cu gândul la statisticile acelea criminale și mi-am dat seama că am comis o eroare metodologică, limitându-mă la cazurile încadrate drept omoruri, în loc să includ și uciderea din culpă, ultrajul cu violență și circumstanțe agravante sau orice altceva s-ar fi putut transforma în omor pe durata anchetei, dar n-a ajuns să fie reîncadrat ca atare. Din păcate, acum nu pot face nimic în privința asta, dar după ce mă întorc, peste câteva săptămâni, am să mai sap nițel în jurul datelor și să vedem ce descopăr. Sper să nu-mi fi scăpat nimic crucial. Heather te salută și ea. Toate cele bune, IG M-am gândit puțin, și am decis că Isaac despica prea meticulos firul în patru. Patty spusese că a omorât un om. Toată lumea ocolea chestia asta, dar eu n-o puteam uita. Stăteam pe canapea, contemplând un păhărel de Chivas care se-ncălzea în mâinile mele, când Blanche s-a revărsat în cabinetul meu și s-a apucat să-mi amușine glezna. După ce m-am ridicat, a țopăit nițel în jurul meu, pe urmă a tuns-o pe ușă. Am urmat-o prin hol, prin bucătărie, spre ușa din dos. Cu surprinzătoare agilitate, s-a repezit pe scări în jos, spre iaz. S-a oprit fix în fața lăzii cu lacăt în care ținem mâncarea 206
pentru crapii koi și a început să izbească în ea cu nasul ei turtit. — Aha, deci ai trecut la fructe de mare? Am scos în palmă câteva boabe și i le-am oferit. Ea și-a răsucit capul cu dispreț. Mai izbi de câteva ori cu capul în ladă. Se uită fix în sus la mine. Când eu le-am aruncat peștilor mâncarea, ea s-a răsucit ca un titirez pe loc și s-a uitat. Gâfâind. Lătră răgușit de câteva ori, până ce mă văzu aruncând alte câteva boabe. — Altruism? am spus eu. Îmi dau seama că experții i-ar pune eticheta de antropomorfism, dar pot să jur că ea a zâmbit cu cea mai pură bucurie. Robin ne-a găsit pe amândoi lângă apă. Blanche mi-a sărit din poală și-a întâmpinat-o voios. Peștii s-au repezit grămadă, așa cum fac întotdeauna când aud zgomot de pași pe cărarea pietruită. — Sunt morți de foame, spuse Robin. Mă duc să le dau de mâncare. — Au luat deja masa, am spus eu. S-au îndopat regește, fiindcă Blanche s-a autoproclamat furnizorul lor oficial. — Știu, spuse ea. Și ieri a făcut la fel. Vreun progres în găsirea lui Fisk? — Încă nu. — Eu am mai făcut niște cercetări în rețeaua de contacte personale, apropo de Blaise De Paine. Singurul lucru pe carel pot adăuga este că există o eventualitate, oarecum posibilă, ca acea casă a lui de pe coline să se afle pe una dintre străzile cu nume de păsări. Dar nu-ți face prea mari speranțe. Cel care mi-a spus nu era sigur unde auzise informația și nici măcar dacă era vorba de Paine și nu de vreun alt pungaș, și n-avea idee nici de care pasăre era vorba. Nimeni n-a auzit de Fisk sau de Rosie, deși există un negru 207
pe nume Mosey, care mixează la petreceri. — Are și-un nume de familie? Ea scutură din cap. — Probabil că nici nu e persoana pe care-o cauți. Persoana care l-a cunoscut zicea că-i un tip de treabă. — El unde l-a întâlnit? — E o ea, nu un el. La o petrecere, ea făcea parte din trupa de dans, un contract aranjat de o agenție din Vale, dar nu-și amintește numele. — Probleme cu memoria? — Poate un pic defazată din motive de substanțe recreaționale. — Străzile cu nume de păsări, am spus eu. Ceață la Los Angeles, prieteni care se rătăcesc. — Sărmanul George. Ții minte când l-am cunoscut? — Acum zece ani, când i-ai reparat Rickenbacher-ul. — Ce om de treabă, spuse ea. Atât de înzestrat, și mult prea modest.10 Se așeză și-și rezemă capul de umărul meu. Blanche se uită la noi cum ne sărutăm. Tropăi înapoi spre scări și ne observă cu seninătate. Cu o încântare aproape părintească. Robin spuse: — Hai să mergem în casă. Să ne întindem aripile.
Aluzie la George Harrison și la cântecul compus de el, „Blue Jay Way”, apărut pe albumul Magic Mystery Tour al formației Beatles, care începe cu versurile „E ceață peste L. A. și prietenii mei s-au rătăcit pe drum” (n.t.). 10
208
CAPITOLUL 22 PE LA ORA PATRU DUPĂ-AMIAZĂ, Robin desena și eu eram la calculator, căutând pe Internet după mosey deejay. Un rezultat, fără imagini. Moses „Big Mosey” Grant era menționat într-o listă lungă de oameni cărora li se mulțumea pentru contribuția la succesul unei acțiuni de strângere de fonduri destinate unui spital. Western Pediatric, unde-mi făcusem eu practica și lucrasem o vreme. Petrecerea fusese organizată anul trecut, de Secția Endocrinologie, cauza fiind diabetul juvenil, iar persoana care le mulțumea participanților era șefa secției, dr. Elise Glass. Elise și cu mine lucrasem împreună la câteva cazuri. Aveam în agendă numărul ei personal de telefon. — Salut, Alex. Ai început iar să consulți pacienți, sau e tot chestia aia de colaborare cu poliția? — De fapt, da. Am întrebat-o despre Moses Grant. — Cine? — Dj-ul de la petrecerea pentru fonduri pe care ai dat-o anul trecut. — Mosey? Te rog, nu-mi spune că are necazuri! — Îl cunoști personal? — Nu, dar îmi amintesc de el. Un tip uriaș, dar cât se poate de blând, și minunat cu copiii. Ești pe cale să-mi distrugi iluziile? — Nu, el n-are necazuri cu poliția, dar a fost văzut în compania cuiva care are. Sunt sigur că n-o să iasă nimic. — Sper. Mai întâi și-a redus onorariul, pe urmă a insistat să lucreze pe gratis, ba a mai făcut și ore suplimentare. Înțelegea perfect ce facem noi. — Avea pe cineva cu diabet? 209
— Diabetic el însuși. Din nefericire, nu pare să-și controleze cum se cuvine boala. Către finalul petrecerii, începuse să i se facă rău, și a trebuit să-i injectez niște insulină. — Cum ai ajuns să-l angajezi? — Cei de la Biroul de Relații Publice l-au angajat. Pe cuvânt că părea bun și blând ca un ursuleț, Alex. — Sunt convins că așa și este. Ai vreun număr de telefon de-al lui? — Tot la Relații Publice îl găsești. Stai puțin, o pun pe Janice să-ți dea legătura. Am așteptat, în timp ce o voce înregistrată îmi explica virtuțile nutriției adecvate și mișcării fizice regulate. — Relații Publice, sunt Sue. — Doctor Delaware la telefon. Planific un eveniment și am auzit că voi apelați la un DJ foarte bun, pe nume Moses Grant. Știi cumva unde l-aș putea găsi? — Hmm, stați să verific. Încă un mesaj înregistrat mi-a dat de știre despre virtuțile donațiilor caritabile. — La noi a venit printr-un intermediar, agenția The Party Line. Poftiți numărul. Prefix de Vale. Înainte să-l formez, am tastat Moses Grant într-un motor de căutare și m-am ales cu un site de genealogie, plus o referință stingheră despre un miner care murise în Virginia de Vest în urmă cu o sută cinci ani. La numărul agenției The Party Line mi-a răspuns o voce voalată de bărbat. — Agenția, Eli Romaine. — Caut un DJ de pe lista voastră. Moses Grant. — Nu mai e la noi pe listă, spuse Romaine. Avem profesioniști mai buni. Ce fel de petrecere organizați? — Aniversare de șaisprezece ani, am spus eu. Mi s-a spus că Grant e printre cei mai buni. — Nu-i chiar fizică atomică, omul știe cum să apese pe 210
niște butoane. Despre ce fel de petrecere vorbim? Adolescenți care se poartă normal, ca la vârsta lor, sau care se cred deja majori și vaccinați? Întreb pentru că muzica e diferită, în funcție de asta. — Puștanii mei sunt normali. Râsul lui Romaine suna ca un lătrat pătat de nicotină. — OK, am băieți care pot s-o ia în ambele direcții. Am și fete, dar la chefurile astea de șaisprezece ani se cer întotdeauna DJ bărbați. De preferat, să fie și arătoși. Am vreo doi care ar putea juca în seriale la televizor, dar se pricep și să împingă butoane. Am și dansatoare, v-aș recomanda niște fătuci blonde, ca să încălzească atmosfera. Nu costă cu mult în plus. — Grant nu era chiar atât de bun? am întrebat eu. — Vreți pe cineva care să vină sau nu? — Deci a dispărut. — Acum șase luni, deci ce fel de aranjament doriți? — Mai lasă-mă să mă gândesc. — Cerule mare, spuse el. N-ai nicio petrecere de organizat. Ce, îți datorează bani? Mă faci să-mi pierd timpul degeaba. Clic. Am sunat-o pe Petra pe mobil și i-am dat numele lui Moses Grant. — Mulțam, spuse ea. Mă îndrept spre San Diego. Mustangul lui Robert Fisk a fost identificat nu departe de parcarea pe termen lung de pe Lindbergh Field, lângă aeroport. S-ar putea să fiu nevoită să iau toate liniile aeriene la rând. Bine că m-ai sunat, pot să caut și numele lui Grant, cu ocazia asta. — Îți urez noroc. — Dacă Fisk și-a luat zborul la propriu, chiar că o să am nevoie. Pa! Am lăsat deoparte chestia asta și m-am gândit la cum a dispărut Grant cu o jumătate de an în urmă. Cam tot atunci când Robert Fisk și-a părăsit apartamentul și-a devenit 211
invizibil. Grant încetase să mai accepte angajamente prin agenția lui Romaine pentru că găsise ceva mai bun? Ursuleț altruist sau nu, să bântui pe scena cluburilor cu Blaise De Paine sau cu vreo altă lipitoare din lumea muzicii poate fi mai ispititor decât să freci discuri cu Raffi și Dan Crow pentru copii bolnavi. Sau să ai de-a face cu puștani de șaisprezece ani care se visează deja majori. Ori poate dispariția lui Grant nu fusese de bunăvoie. Un diabetic care nu-și supraveghează glicemia se poate confrunta cu tot soiul de complicații. Am decis să încep cu spitalurile, și, dacă nu găseam nimic, să trec mai departe la secțiile de urgență și la unitățile de îngrijire pe termen mai lung. Informația pe care-o căutam eu era confidențială și va trebui să-mi croiesc drum cu ajutorul minciunilor, prin straturile de birocrație medicală. Iuțeala de limbă și titlul meu de doctor s-ar putea să-mi fie de ajutor. Prefixul numărului de telefon al lui Grant îmi spunea că punctul de pornire logic ar trebui să fie Valea. Pe urmă miam amintit că există un spital unde nu-i nevoie să mint. Rick spuse: — Mă îndrept spre computerul meu, în timp ce vorbim. Există un fișier general pentru pacienții admiși, care merge la contabilitate. În privința pacienților din ambulator, nu sunt foarte sigur, s-ar putea să fie clasificați pe secții de specialitate. Deci crezi că tipul ăsta, Grant, se poate să fi avut o legătură cu Patty și cu individul ăla, Jordan? — Grant a fost văzut în compania ucigașului lui Jordan. — Karateca ce și-a lăsat amprentele digitale. — Milo te-a pus la curent. — L-am tot bătut la cap să-mi spună noutățile. Nu știu dacă ți-ai dat seama, Alex, dar și-a schimbat complet atitudinea în privința lui Patty. La început, abia dacă am reușit să-l determin s-o ia în serios pe Tanya, cu problemele 212
ei. Uciderea lui Jordan l-a făcut să-și schimbe părerea, e convins că are legătură cu Patty. E convins și că vina îi aparține lui, pentru că s-a întâmplat imediat după ce el a stat de vorbă cu Jordan. — Nu mi-am dat seama că-l frământă în felul ăsta. — Micuțul e specialist în sentimente de vinovăție… OK, am intrat în sistemul general de facturare… s-ar părea că am nevoie de un cod… ah, fii atent la chestia asta! Dacă-ți vine să crezi! Codurile sunt listate la vedere, pe fiecare secție, ăștia-s chiar imbecili… OK, bag codul de la secția de urgențe… și… voilà! Grant, Moses Byron, bărbat, douăzeci și șase de ani, 7502 Los Ojos, Woodiand Hills… O, Doamne! — Ce este? — Se pare că a fost unul de-al nostru. A fost admis la urgență pentru hipoglicemie. — Când? — Acum două luni și jumătate. — Chiar înainte să se îmbolnăvească Patty. — Mi se ridică părul la ceafă, Alex! — A venit de unul singur? — Asta n-are cum să apară în evidența contabilă, decât dacă a garantat cineva plata pentru el… Stai să văd… Plata a fost făcută integral, 869 de dolari și 23 de cenți, fără co-plată pe poliță de asigurare, privată sau de stat. Fie cecul lui Grant a fost acoperit, fie a plătit numerar. Stai să mă duc și să-i găsesc fișa. S-ar putea să dureze, preferi să te las pe muzică proastă sau în liniște? — Mi-ar prinde bine puțină liniște. Câteva momente mai târziu: — Domnul Grant a sosit la porțile noastre semiconștient, la ora trei și paisprezece minute, într-o noapte de sâmbătă. Nu eram eu de serviciu, era Pete Berger. Stai să văd și observațiile asistentei… Vai de mine, e scrisul lui Patty. Una din turele ei duble. — Ce a scris acolo? 213
— Datele de bază pentru admisie… OK, menționează că Grant a fost adus de „prieteni”, fără nume… unul dintre ei lea comunicat asistentelor de la triaj că Grant luase o doză de insulină puțin înainte să se simtă rău și că fusese cât pe-aci să leșine. I-am băgat niște glucoză, i-am monitorizat funcțiile vitale, i-am găsit niște chestii ciudate cu undele R din electrocardiogramă și am recomandat internarea pentru investigații suplimentare. Grant a refuzat, s-a externat pe proprie răspundere în contra recomandării medicale, și deatunci nu l-am mai văzut pe la noi. — Crezi că Pete Berger și-ar aminti de el? — După alți o mie de pacienți de-atunci? Exclus. Iar medicul rezident era în rotație de posturi, venit de la Olive View. Stai să-ncerc să vorbesc cu amândoi, cine știe, poate-și amintesc ceva, să nu pleci! Zece minute mai târziu: — Niciunul nu și-l aduce aminte pe Grant, ce să mai vorbim de prietenii lui… Sunt sigur că Patty ar fi reținut absolut toate amănuntele, avea o memorie fantastică. — Ceea ce s-ar putea să fie miezul problemei, am spus eu. A văzut ceva, în timp ce se îngrijea de Grant, ceva care a tulburat-o. Curând după aceea, s-a îmbolnăvit, dar i-a rămas în minte. — Probabil că da, dar ce-ar fi putut s-o deranjeze atât de tare?… Ți-am spus că părea epuizată, cu vreo două săptămâni înainte să i se pună diagnosticul. Am crezut tot timpul că era din cauza bolii, care-și făcea simțită prezența. Tu zici că s-ar putea să fi fost stres emoțional? — La ora actuală, nu-i decât o teorie, dar mai stabilește o legătură între Patty și Lester Jordan. Ea a fost cea care i-a îngrijit și pe Jordan, și pe unul dintre cunoscuții celui care l-a omorât pe Jordan. — Apropo, spuse el, Milo mi-a povestit despre suspiciunile tale, cum că Patty ar fi putut subtiliza medicamente. M-am dus și am verificat inventarul pentru anul trecut și n-am 214
găsit nimic care să pară ieșit din comun. Dintotdeauna am respectat niște reguli foarte stricte, am fost cu ochii-n patru la tot ce fac oamenii mei, în privința asta, Alex. Nu mă iluzionez singur că totul ar fi perfect, și că o verificare pe douăsprezece luni n-ar putea ascunde niște eventuale furturi petrecute cu ani în urmă, dar nu pot crede că, dacă s-ar fi petrecut ceva realmente serios la capitolul ăsta, eu chiar n-aș fi băgat de seamă. Plus că, pur și simplu n-o pot vedea pe Patty implicată într-un asemenea lucru. — Nici eu. — Pe de altă parte, Tanya are un fond de investiții sub tutelă, spuse el. Chestia asta mă cam roade. — Milo nu ți-a spus noua teorie în privința banilor de acolo? — Nu. De două zile sunt de gardă, n-am apucat să ne vedem. I-am povestit despre plățile în numerar pe care i le făcuse Myron Bedard lui Patty, plus cei cinci ani fără chirie. — Chestia asta mă face să mă simt un pic mai bine, spuse el. Ce spuneam mai devreme, că am respectat niște reguli foarte stricte? Ei bine, poate-ar trebui să fiu sincer până la capăt. Atunci când nu verificam eu personal dulapul cu halucinogene, o puneam pe Patty s-o facă în locul meu. — Nu există nicio dovadă că ar fi furat droguri, Rick. — Bănuiesc că voiam doar să te aud pe tine cum o spui. Mai pot face ceva pentru tine? — Nu, am spus eu. Mulțumesc că m-ai ajutat cu datele despre Grant. — Nicio problemă. Auzi, poate-ar fi mai bine ca Micuțul să nu știe de cât de implicat sunt și eu. Îi place să mă țină departe de chestiile urâte.
215
CAPITOLUL 23 ÎNTÂLNIREA A AVUT LOC în seara următoare. La ora nouă, la mine acasă; Petra a apărut prima, la fără zece, deși venea cu mașina de la San Diego. — S-a răsturnat un camion lângă Irvine, trafic psihopat pe tot drumul până la Newport și mi-a murit și bateria de la mobil. Slavă Domnului că am plecat devreme și-am apucat să mă schimb în ținuta de mașină. Adică un maieuț negru cu decolteu încrețit, pantaloni de trening plușați de culoarea antracitului și adidași albi. După o tură la baie, a acceptat oferta mea cu o baterie de telefon încărcată și o cafea, și a început să pălăvrăgească cu Robin. Când m-am întors, discutau despre genți, iar Blanche era în poala Petrei. — Asta, spunea Petra, e material de vedetă în devenire. — Știu că piciorul de struț sună cam crud, dar mi se pare de preferat, decât struț pur și simplu, spuse Robin. — Vorbești de aia cu imprimeu mai mare, în loc de puncte? Seamănă puțin cu cea de crocodil, dar cu liniile nu atât de drepte? — Exact. — A, da, e faină. Biata pasăre… deși se zice că struții sunt răutăcioși, deci dacă vrei să-ți găsești o scuză, ai o posibilitate. — Vacile sunt animale blânde, spuse Robin, dar n-am de gând să mă limitez doar la cânepă. Am ieșit ca să-mi torn singur cafea în cană. Milo apăru cu o felie de pizza într-o mână și cu pete de ketchup deasupra buzei de sus. Umerii și spatele sacoului sport pe care-l purta erau pline de-o pulbere cenușie și niște rotocoale minuscule de hârtie. Pantalonii de stofă erau cu câteva anotimpuri prea groși pentru noaptea caldă de-afară. Scoțând din frigider o cutie cu lapte de doi litri, o rupse la 216
capăt și sorbi pe îndelete. — Vrei un biscuit? îl întrebă Robin. — De casă? — Ei, da! Mint Milanos. — Drăguț din partea ta, puștoaico, dar am standarde înalte. Robin râse și-o luă pe Blanche în dormitor. Milo cu Petra și cu mine ne-am adunat în jurul mesei din bucătărie. — Deci ați găsit gloanțele, zise ea. Milo spuse: — După două zile de săpături. O minte genială de la magazia de probe a scris un 5 în loc de 3, după care o altă minte la fel de genială a modificat 3 în 8 și-a adăugat un cod de an greșit. Pe deasupra, le-au mai pus și în altă parte a magaziei decât cea care trebuia, cu cutiile din șaizeci și doi. — Poate sperau să mai rezolvi câte ceva din cele vechi deun secol, dacă tot erai pe-acolo, spuse Petra, aplecându-se și măturându-i cu palma niște pulbere gri de pe sacou. — L-am convins pe Bob Deal de la balistică să facă niște teste comparative mâine dimineață. Ai găsit ceva pe la liniile aeriene? — Ce bine-ar fi, spuse ea. Numele lui Fisk nu apare la nicio plecare din ziua în care a fost ucis Jordan, și nici al lui Moses Grant. Sumedenie de amprente în Mustangul lui Fisk, dar deocamdată singurele pe care le-am găsit în AFIS sunt ale lui. Stu i-a convins pe cei din San Diego să-i facă ei analizele de laborator, ca să nu pierdem vremea. Au luat la puricat interiorul și portbagajul, dar n-au găsit niciun fel de secreții corporale. Am o citație mare și cuprinzătoare pentru toate convorbirile telefonice ale lui Fisk, dar nu găsesc nicio dovadă că ar fi deținut o linie fixă, iar dacă folosește cumva un mobil, e precis pe cartelă. — Obiceiuri de băiat rău, spuse Milo. Vreo hârtie în mașină? — Un certificat vechi de înmatriculare, niște ambalaje de 217
batoane Powerbar. Nu chiar mizerie, dar nicio curățenie de obsedat, probabil o dusese de curând la spălătorie. Hai să revenim o clipă la victima noastră. Lester Jordan avea numai telefon fix, dar nu pare să fi avut cine știe ce viață socială, cam vreo douăzeci de convorbiri pe lună. Singurele convorbiri în afara statului au fost cu locuința Ionei, în Atherton, iar ultima a avut loc acum șaptezeci și patru de zile. — Iată o familie strâns unită, spuse Milo. — Ca la carte. Celelalte numere la care a sunat Jordan au fost restaurante cu comenzi la domiciliu și telefoane publice. Astea din urmă au avut toate loc la ore târzii din noapte, ceea ce se potrivește cu nevoia lui Jordan de câte-o doză. Raul a luat iar la puricat toată clădirea. Majoritatea chiriașilor naveau nici cea mai vagă idee cine era Jordan, nu-i un loc cu atmosferă sentimentală, unde toată lumea se salută cu toată lumea, când dau nas în nas pe coridor. Și nimeni n-auzise ca Jordan să fie administratorul, deci dacă Iona îl declară astfel din rațiuni fiscale, face clar evaziune. Dar câțiva au declarat că au observat niște jigodii notorii intrând și ieșind din apartamentul lui Jordan, la ore mici. Pe de altă parte, heroina rămasă în urmă nu indică neapărat că lui Jordan i sa luat piuitul fiindcă făcea trafic. Ori poate că Fisk realmente nu poate să suporte drogurile. — Chiar și-așa, tot ar mai fi un motiv: câștigul, spuse Milo. — Poate, spuse Petra. Fisk și cine i-o fi dat drumul înăuntru n-au fost atenți. Au lăsat fereastra deschisă. În ce-l privește pe Moses Grant, nu există absolut nimic la dosar. Zero cazier. Bassett Bowland l-a văzut pe Grant la clubul Rattlesnake cu Fisk și cu De Paine, dar n-a remarcat niciun fel de comportament conspirativ. Dacă nu apar noi informații, eu nu cred că Grant merită prea mult din timpul meu. — Iată niște informații noi, am spus eu. Cu vreo două săptămâni înainte să se îmbolnăvească, Patty Bigelow l-a tratat pe Grant la spitalul Cedars. — Ce-avea? 218
— Glicemie scăzută. E diabetic. — El e un om bolnav, ea e asistentă medicală, iar Cedars are cea mai mare secție de urgență din zona Westside. Mii de oameni trec zilnic pe-acolo, Alex. — Grant a fost adus de niște prieteni. Ea își împinse părul pe după urechi, își frecă tâmpla cu degetul mare. — Încă un strat de complicație. OK, ce altceva mai știm despre Grant? Milo spuse: — Conform proprietăresei casei unde locuia, în Woodland Hills, era un chiriaș model, nu făcea zgomot, nu primea oaspeți, până și muzica și-o asculta la căști. Pe urmă, acum șase luni, a dispărut subit, fără să fi plătit chiria și fără preaviz. Proprietăreasa l-a acționat în judecată și a câștigat, dar n-a văzut niciun ban deocamdată, fiindcă nu dă de el. — Acum șase luni, Robert Fisk nu și-a plătit chiria, am spus eu. — Cei doi s-au mutat împreună? zise Petra. Bine, o să-l țin pe Grant pe radarul meu. Care deocamdată n-a înregistrat nimic relevant, doar zgomot de fond. Scoase din geantă o bucată de hârtie și ne-o împinse peste masă. Un fax cu antetul Poliției San Diego, având în mijloc copia mărită a permisului de conducere al lui Grant. — Un ursuleț cu-adevărat foarte mare. Milo se zgâi la fotografie. Mușchii gâtului i se încordară, în timp ce-mi întindea hârtia. Moses Grant zâmbise larg pentru fotografia de la registrul auto. Față rotundă, neagră. Țeastă rasă, mustăcioară subțire pe marginea buzei de sus și cioc. Un metru nouăzeci și opt, cică numai o sută zece kilograme. Colosul care coborâse din Hummer, acasă la Mary Whitbread. O, uite că a venit fiul meu. Fiul ei? Ah, ce-mi place orașul ăsta! 219
Milo îi povesti Petrei. Ea spuse: — Mămica lui Grant era proprietăreasa lui Patty? Peste tot pe unde se mută femeia asta trebuie să aibă un soi de semnificație ascunsă?! Am spus: — Noi am considerat că Grant era fiul lui Mary Whitbread pentru că numai el s-a dat jos din mașină. Dar dacă el era doar la volan, și înăuntru avea un pasager care-a hotărât să nu fie văzut? Geamurile de la Hummer erau vopsite în negru, n-aveai cum să-ți dai seama cine mai e înăuntru. Milo spuse: — Lester Jordan încă mai era viu la ora aia, dar nu pentru multă vreme. Mary Whitbread a fost ultima persoană cu care am discutat noi despre Patty. La puțin timp după aceea, Jordan e mort. Petra își luă înapoi hârtia. — Fiul lui Whitbread e Robert Fisk? Grant umblă cu Fisk, fac clubbing împreună, îl duce cu mașina. Mămica lui Fisk îi spune ceva despre Patty care pe el îl îngrijorează, așa că pune mâna și rezolvă problema… ceea ce ar putea însemna că al doilea tip din clădire ar fi putut să fie Grant. Deși, să mă bată zeii dacă știu ce motiv ar fi avut Jordan să-i dea drumul în casă. Doar dacă Grant nu era, de fapt, un ursuleț cu stil de viață atât de curat. Începu să râdă. — Cunoașteți voi vreun judecător care să vă semneze un mandat de percheziție pe baza asta? Nu că aș avea vreun loc de percheziționat… — Mai avem un candidat pentru calitatea de fiu al lui Mary Whitbread, am spus eu. Blaise De Paine, aranjorul muzical. Fisk și Grant erau însoțitorii lui De Paine. Am găsit poze cu el pe Internet. E blond, la fel ca Whitbread. Se îmbracă extravagant și se duce la petreceri despre care se vorbește, ceea ce-l face să corespundă profilului pentru o mașină de 220
fițe. — Hai să aruncăm o privire la îngerașul ăsta, spuse Petra. Ne-am îndreptat spre cabinetul meu. Am descărcat imaginile. Petra spuse: — Parcă-i un puști care se joacă de-a travestiurile… un fel de chestie Sergeant Pepper, în stil retro 11… Nu că aș fi chiar atât de bătrână încât să-mi aduc aminte. Mary Whitbread, hai? „Pain” înseamnă „pâine” 12 în franceză… Tăcere. Milo studie atitudinile teatrale ale lui Blaise De Paine. — Tipul nu se îmbracă, se costumează… un pozeur. Adică varianta galică pentru „artist de doi bani”. — Infatuat și hoț, am spus eu. Mă întreb ce altceva mai ascunde.
Aluzie la coperta originală a albumului Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band, al formației Beatles, pe care apar personaje îmbrăcate ca pentru un bal mascat psihedelic (n.t.). 12 „Bread” în engleză (n.t.) 11
221
CAPITOLUL 24 PETRA ÎȘI FOLOSI PAROLA de la Departamentul de Poliție Los Angeles ca să se logheze în sistemul NEIC 13. Sistemul extrase doi infractori pe nume Whitbread: Francis Arthur, bărbat alb, șaptezeci și opt de ani, eliberat condiționat în urmă cu patruzeci și nouă de luni dintr-o pedeapsă de douăzeci de ani pentru jefuirea unei bănci, și locuind în Lawrence, statul Kansas. Jerry Lee, bărbat amerindian, cincizeci și doi de ani, executând a doua jumătate a unei pedepse de optsprezece ani pentru jaf armat, la Penitenciarul de Stat din Dakota de Nord. Verificarea permiselor auto dădu ca rezultate permisul lui Mary Whitbread și cel al lui Peterson Ewan Whitbread, emis în urmă cu patru ani și locuind la aceeași adresă de pe Fourth Street. Conform datei de naștere, Peterson avea douăzeci și opt de ani. Un metru șaptezeci, șaizeci de kilograme, blond cu ochii albaștri. În urmă cu patru ani, își purta părul lung și lins. Ochii pe jumătate închiși voiau cu tot dinadinsul să-ți arate că băiețașul moare de plictiseală. Fără rimel, creasta cu țepi și recuzita de club, doar o altă fețișoară banală de țânc care face pe supăratul. Petra spuse: — Peterson Whitbread nu prea sună a pseudonim hip-hop, așa că e de-nțeles de ce voia să se reinventeze. Nici faptul că stă mai departe la mami acasă, deși are douăzeci și patru de
National Crime Information Center (Centrul Național de Informații Judiciare) este o bază de date a FBI, accesibilă permanent celor îndrituiți, care conține informații judiciare, cum ar fi caziere, liste de persoane evadate, bunuri furate și persoane dispărute (n.t.). 13
222
ani, nu dă bine la imagine. — O sursă de-a lui Robin zicea că parcă a auzit că stă pe una din străzile cu nume de păsări, am spus eu. — Înseamnă că afacerile-i merg bine. Care pasăre? — Nu știu. — Cine-i sursa? — Nimic beton. I-am pus la curent. Petra se aplecă mai aproape de ecran. — E dat cu rimel… s-ar părea că are și lac pe unghii. Michael Jackson în variantă albinoasă. Își reluă poziția pe scaun și continuă: — Un țafandache fițos ca ăsta în mod sigur ar folosi gorile pe bani, ca să-și arate mușchii pe care nu-i are. Dar dacă într-adevăr l-a angajat pe ucigașul lui Lester Jordan pentru ceva legat de Patty, motivul trebuie să ducă undeva înapoi la perioada când Patty avea grijă de Jordan. Adică pe vremea când Cap-de-Pâine avea între zece și șaisprezece ani. Milo spuse: — Adolescența nu-i decât psihopatie temporară, nu așa se spune? — Uneori rămâne permanentă, spuse ea. Deci ce fel de legătură între un băiețaș rău cu caș la gură și o asistentă medicală cu frica lui Dumnezeu ar merita să omori pe cineva? — Singurul lucru pe care-l pot eu vedea ca legătură între un jigodel, un drogat și o asistentă e știți-voi-ce. Ea spuse: — Dacă Patty s-a băgat într-adevăr într-o relație cu un mic borfaș în devenire și s-a apucat să traficheze droguri, de ce-ar mai închiria un apartament, ani mai târziu, de la mămicuța borfașului? — Poate că lucrul acela îngrozitor s-a întâmplat după ce ea se mutase în Fourth Street, am spus eu. — Și-atunci care-i legătura cu Jordan? — Simplul fapt că nu mai era vecină cu Jordan nu 223
înseamnă că a întrerupt orice contact cu el. — O relație de durată? OK, să zicem că așa e. Dar să nu uităm că Isaac n-a găsit niciun omor pe Fourth Street sau în apropiere, în perioada cât Patty a locuit acolo. — Lui Isaac i-a mai venit o idee, am spus eu și le-am arătat e-mailul primit de la Bangkok. Ea citi mesajul. — Așa se-ntâmplă cu ăștia care au IQ-ul prea ridicat, nu-s niciodată mulțumiți. Dar hai să discutăm nițel și varianta asta, să presupunem că marea nelegiuire a lui Patty s-a petrecut undeva pe Fourth sau în apropiere, dar n-a fost vorba de omor. Deci să-nțelegem că ea s-a apucat să exagereze în fața Tanyei, pentru că era pe moarte și cu mintea încețoșată? Și cum ar ajunge informațiile despre un delict non-capital să ducă la uciderea lui Jordan? Am spus: — Poate că Patty voia să spună altceva: că un om a murit din cauză că ea îl aproviziona cu droguri. — Nu s-a limitat să-l aprovizioneze numai pe pacientul ei privat? Mda, chestia asta ar face-o și pe ea o infractoare. Ea și cu Milo se uitară amândoi la mine. Eu am spus: — Duceți ideea mai departe, indiferent unde ajunge. Petra spuse: — Acum chiar că nu mai am încotro. Înapoi la Cap-dePâine. Ăsta-i un tip care face bani din muzică furată și, posibil, din vânzare de droguri. Nu-l prea văd foarte îngrijorat de vreun pas greșit făcut pe vremea când era minor, în urmă cu peste zece ani. — Dar dacă s-a comis realmente o crimă? am spus eu. Un omor care n-a fost niciodată reclamat la poliție și de-aceea na apărut în căutările lui Isaac. Patty n-a participat direct, dar a fost complice la o mușamalizare, și chestia asta a măcinat-o ani de zile. Milo spuse: — Înainte de-a mă arăta dispus să-i acord biletul ăsta de 224
intrare, hai să vedem dacă arma ei se potrivește cu gloanțele dezgropate din Leland Armbruster. Petra se răsuci cu spatele la ecran. — Băieți, chestia asta începe să sune ca atunci când ai de ales la cârciumă dintr-un meniu fix, și nimic de pe listă nu arată prea proaspăt. Am nevoie de dovada clară a unei legături între participanți. Am spus: — Dacă amicii care l-au adus pe Moses Grant la urgență erau Whitbread/De Paine și Robert Fisk? Patty l-a recunoscut pe De Paine de pe vremea când locuia pe Fourth. Ceea ce i-a stârnit din nou sentimentul de vinovăție. La puțin timp după asta, s-a îmbolnăvit, a început să fie obsedată de faptul că n-a spus nimic, și asta a forțat-o să dezgroape lucrurile. Se prea poate că De Paine s-o fi recunoscut și el pe Patty. S-a cam speriat și s-a dat la fund. Pe urmă am apărut noi, vorbind despre trecut, iar spaimele lui au revenit la suprafață. — Mami i-a spus că voi puneați întrebări despre Patty? spuse Petra. Dar unde apare Jordan în toată chestia asta? — Poate că Jordan a participat și el la orice s-o fi întâmplat, iar ea știa. De Paine se temea că nu se putea conta pe el că o să-și țină gura. Milo spuse: — Și-a ținut-o toți acești ani. — Nu știu, am spus eu, dar dacă De Paine făcea afaceri cu Jordan, asta explică scena crimei. Jordan i-a dat drumul în casă lui De Paine, iar De Paine a descuiat fereastra din spate și i-a dat drumul lui Fisk înăuntru. Sau poate că De Paine a făcut-o cu mâna lui, iar pe Fisk l-a chemat doar ca să-l asiste în caz de Doamne ferește. Jordan, o dată dus pe arătură, nar fi fost deloc greu de omorât. Petra își încrucișă picioarele, își frecă o gleznă. — De Paine e un tip atât de calculat, dar nu ia și marfa lui Jordan din casă? 225
Milo spuse: — E destul de deștept ca să fie atent. — Mie mi se pare, spuse ea, că deștept ar fi fost dacă lua și drogurile, Milo. Ușor de interpretat ca un jaf pentru heroină. — Dar asta risca să ne conducă înapoi la furnizorul lui Jordan, am spus eu. Care s-ar putea să fie De Paine. — Bun, și cum cadrează toate astea cu mutatul de colocolo al lui Patty? Înțeleg că l-a lăsat baltă pe Jordan, ca să fie infirmiera internă a bătrânului, contra unui salariu dublu. Dar întrebarea rămâne în continuare: dacă ea știa că De Paine fusese implicat într-un delict grav, de ce ar fi închiriat un apartament de la maică-sa? Da, știu că n-a stat niciun an acolo, dar tot e foarte mult, ca să-ți expui copilul la o influență super-proastă. N-aveam niciun răspuns să-i ofer. Petra se ridică în picioare și se duse să-și mai toarne o cană de cafea. Milo îl sună pe Rick și-i spuse să nu-l aștepte. După ce Petra se întoarse, amândoi se instalară unul lângă celălalt pe canapeaua mea de piele. Petra izbucni în râs. Milo spuse: — Ce e? — Parcă suntem niște pacienți veniți la consiliere maritală, spuse ea, apropiindu-și genunchii și afișând o grimasă încruntată. Domnule doctor, eu am încercat să fac relația noastră să meargă, dar el pur și simplu nu vrea să comunice! Milo spuse: — Mă pisălogește întruna. Eu am spus: — Ora de consultație s-a terminat, o să vă trimit factura. Zâmbetele lor nu durară prea mult. Milo spuse: — De Paine pare să fie liantul în toată povestea asta. Sigur o cunoștea pe Patty de pe vremea când locuia la el pe stradă, și e amic cu Robert Fisk. 226
— Hai să ne uităm și din alt unghi, am spus eu. Patty nu-l cunoștea pe De Paine înainte de-a locui pe aceeași stradă. Lester Jordan îi cunoștea pe amândoi, dar Patty n-a aflat decât mai târziu acest lucru. — Și-atunci cum a ajuns Patty să-i fie chiriașă lui Mary Whitbread? Jordan a trimis-o? De ce ar fi acceptat ea recomandări de la un drogat? — Poate îl cunoștea și altfel. — Adică erau amici? — Era o femeie cu suflet bun, a văzut și partea umană a lui Jordan, am spus eu. După ce ea s-a mutat de acolo, au continuat să comunice. Petra spuse: — Sau au continuat să facă afaceri împreună. — Și asta se poate, am admis eu. Mai există un mod prin care Patty putea să ajungă la apartamentul de închiriat din Fourth Street. Poate că Myron Bedard a ajutat-o să-și găsească o nouă locuință. — Ce motiv ar fi avut s-o facă? — Îl îngrijise bine pe tatăl lui. — Bogătaș, dar săritor? spuse ea. Ce legătură are el cu madam Whitbread? Și cum îi leagă chestia asta pe De Paine și Jordan? — Familia Bedard are proprietăți imobiliare, am spus eu. Posibil ca Myron să fi fost pe-atunci proprietarul duplexului unde stă acum Mary Whitbread. Sau al unor apartamente din vecinătate. Sau poate avea vreun altfel de legătură cu Mary Whitbread. Iona zicea că tipul e un fustangiu. Mary arată bine. Cu zece ani în urmă nu se poate să fi arătat mai rău. — Myron are o iubită, îngână cântat Petra. Împușcă doi iepuri, trimițându-i ei o chiriașă și, în același timp, atenuându-și propriul sentiment de vinovăție că dă afară o mamă singură cu un copil mic? Se întoarse spre Milo. — Nu-i cu nimic mai rea decât orice altă variantă, spuse 227
el. — Micul borfaș în devenire se-mprietenește la toartă cu un drogat care, din întâmplare, e cumnat cu amantul lu’ mămica? — Despre ce vorbesc bărbații cu amantele lor? am spus eu. — Nevastă-mea nu mă-nțelege, spuse ea. — În cazul lui Bedard, nevastă-mea nu mă-nțelege și mi-l mai pune în cârcă și pe neisprăvitul de frate-su, un nenorocit de drogat. Dacă Peterson Whitbread era un mic infractor precoce, deja cu un picior în lumea drogurilor, chestia asta se prea poate să-i fi stârnit interesul. A luat contact cu Jordan și cei doi au sfârșit prin a face afaceri împreună. Posibil ca Patty să nu fi știut de legătura asta, atunci când sa mutat în clădirea lui Mary. Credea că face un pas în sus pe scara socială, ocupând un apartament spațios, într-o casă respectabilă. Când colo, a ajuns să fie cumva implicată într-o crimă în care erau amestecați fiul proprietăresei și Jordan. — Patty i-a spus Tanyei că a omorât un vecin, spuse Milo. Dar nu apare nimic pe Fourth Street sau măcar în apropiere. — A zis, de fapt, că „era aproape”. Cherokee, Hudson și Fourth Street acoperă o arie largă, din punct de vedere social și economic, dar geografic vorbind, sunt plasate destul de aproape. Am scos un Ghid Thomas din bibliotecă, am răsfoit paginile, am mâzgălit trei puncte cu roșu și i-am întins volumul Petrei. — Mda, sunt aproape… Deci trebuie să extindem profilul geografic, până unde? Tot Hollywoodul și Mid-Wilshire? O, mamă. — Dar dacă eu am dreptate, și crima s-a petrecut atunci când Patty locuia în Fourth, perioada de timp se îngustează până la mai puțin de un an. Plus că explică și de ce Patty n-a stat prea mult acolo. Făcuse sau văzuse ceva oribil și a vrut să fugă. — Dacă era chiar atât de înspăimântată, de ce n-a plecat de tot din oraș? 228
— Poate că n-a fost o chestiune de securitate personală, ci doar de vinovăție. A vrut să fugă în plan psihologic… Privirea pe care-au schimbat-o între ei a fost grăitoare. La ce alt raționament te poți aștepta din partea unui psiholog?! Milo spuse: — Și dacă întâlnirea ei cu mucea Whitbread, la urgență, a fost mai mult decât o reminiscență neplăcută? Dacă el a făcut o remarcă amenințătoare la adresa lui Patty? — Ce-ți mai face fetița, dacă mă-nțelegi, spuse Petra clipind demonstrativ. Dar de ce n-ar fi reclamat Patty imediat la poliție chestia asta? Sau putea să-și folosească pistolașul… Și spre Milo: — Ai aflat când l-a înregistrat? — Nu l-a înregistrat. — Când a avut loc întâlnirea de la urgență, ea era deja în faza terminală a bolii, am spus eu. — Și mai bine, spuse Petra. Știa că o să moară curând. Dacă o speria ideea că Whitbread ar putea să-i facă rău Tanyei, ce-o împiedica să se ducă după el și să-i zboare creierii? — Tu n-ai reușit să dai de el, am spus eu. Ce te face să crezi că ea ar fi avut mai mult noroc? — După atâția ani în care ea n-a scos o vorbă, brusc, el seapucă s-o amenințe? — Poate că n-a fost nicio amenințare pe față, doar o remarcă voalată care i-a rămas în minte lui Patty și nu i-a mai dat pace. Avea un anumit tip de structură psihică. Obsesivă, în care creierul e turat la maximum, non-stop. Ea învățase să-și controleze pornirile; unii oameni reușesc. Dar tendințele nu dispar, rămân acolo, iar stresul le aduce iar la suprafață. Mai punem la socoteală și complicațiile cognitive datorate bolii, și nimeni nu poate ști cum va procesa ea lucrurile. Petra își mușcă buza. — Creierul meu e gata pentru o oprire la standuri… 229
locuința ei din Culver Boulevard nu-i chiar atât de departe de celelalte trei locuri unde-a stat. Cam cât, opt kilometri spre sud-est? — E o cu totul altă pagină pe hartă, am spus eu. La propriu și la figurat. Mai important decât atât, nu avea nicio legătură cu soții Bedard. Iar Patty a decis să se smulgă din toată mocirla aia. Petra închise Ghidul Thomas. — Un lucru ușor de făcut mâine e să aflu cine deținea peatunci clădirea lui Mary Whitbread. Dacă numele lui Myron apare pe actul de proprietate, voi deveni brusc nițel mai receptivă. Făcu o grimasă și adăugă: — Hai că o să-i placă la nebunie chestia asta! — Cui? — Cruellei. Oricât de ciudă mi-ar fi să recunosc, admit că a avut dreptate. E absolut obligatoriu, să-l găsim pe fostul ei soț și să-l luăm la întrebări. Dar dacă-mi mai spune o dată „dragă”, pe tonul ăla, îi trag una de nu se mai oprește până-n Canada! Ne-am mai jucat cu calculatorul încă vreun ceas, încercând fără succes să aflăm mai multe despre Moses Grant și Peterson Whitbread, cunoscut și ca Blaise De Paine. Petra spuse: — Băieți, eu am început să mă uit cruciș, hai să băgăm toți cornu’-n pernă. — Mai e o întrebare, am spus eu. Gradul de pericol pentru Tanya. — Dacă tu ai dreptate în privința bănuielii că Peterson a amenințat-o pe Patty din cauza vreunui secret mare și urât, atunci gradul de pericol devine mare. Cum stau lucrurile cu măsurile de siguranță la ea acasă? — Sunt la nivel decent, spuse Milo. I-am ținut o predică și ea a părut s-o bage la cap. Am aruncat un ochi și de-a lungul străzii, chiar de mai multe ori. Nimic dubios, deocamdată. — La doar nouăsprezece ani, să stai singură într-o casă, 230
spuse Petra. Eu nu știu cum m-aș descurca. Ce anume știe ea, exact, despre toată povestea asta? — I-am povestit despre uciderea lui Jordan, am spus eu. Ea a vrut să știe dacă are vreo legătură cu mama ei, iar noi iam spus că nu există nicio dovadă concretă și directă în acest sens. — Și va crezut? — Poate că da. — Mă rog, spuse ea. Dar dacă presupunerile pe care le-am vehiculat noi în seara asta se-apropie cât de cât de adevăr, no să mai puteți să-i vindeți multă vreme gogoașa aia… Faci terapie cu ea, Alex? — Nu avem ședințe programate, doar dacă simte ea nevoia. Cât de multe pot să-i spun? Petra se uită spre Milo. El spuse: — E cazul tău, inspectore Connor. — Hmm, mormăi ea. Aș prefera să nu știe chiar toate amănuntele anchetei, dar trebuie să înțeleagă clar că se impune să fie atentă. Există vreun alt loc unde să poată sta, dacă va trebui? — Nu are alte rude, am spus eu. Susține că are prieteni. — Susține? Crezi că minte? — Spune că învață cu diverși colegi, dar n-a pomenit niciodată de vreo relație pur socială. Și nu vezi nimic la ea în casă care să țină clar de viața de student. — S-a maturizat mult prea devreme, din câte se pare. Așa se întâmplă uneori, când îți pierzi un părinte. Te întrebi dacă barajul e pe cale să se rupă? — Sunt cu ochii pe nivelul apei. — Are totuși o relație cu cineva, spuse Milo. Kyle Bedard a găsit-o prin rețeaua Facebook, pretinzând că i-am deșteptat curiozitatea, după ce am vorbit cu el despre perioada când Tanya și Patty locuiau în casa bunicului lui. Noi am avertizato să nu se implice prea tare, dar știți cum sunt puștanii 231
ăștia… — Crezi că umblă după ea din motive nepotrivite? — Probabil că nu, dar cine poate ști? Ți se pare o evaluare corectă, Alex? Am încuviințat din cap. — Încă o încrengătură care duce spre familia Bedard, spuse Petra. Alex, poate că ar trebui s-o dirijezi ușurel cât mai departe de el. S-o faci cumva să priceapă că familia asta pare să-și încolăcească tentaculele pe tot ce prinde. — Dar fără să-i dau niciun detaliu despre anchetă. Ea oftă prelung și-și ciufuli părul cu mâna. — Avem într-adevăr datoria morală s-o protejăm, dar pentru sănătatea ei mentală nu poate fi deloc bine, dacă o speriem de moarte fără niciun motiv întemeiat. Se poate avea încredere în ea, că n-o să se scape să-i spună ceva lui Kyle sau oricui altcuiva? — Cred că da. — Atunci urmează-ți instinctul. Milo spuse: — Dacă tot stai de vorbă cu ea, poate reușești să afli dacăși amintește să-l fi cunoscut pe Blaise De Paine. — OK. Petra se ridică în picioare și-și răsuci gâtul. — Mă conduceți și pe mine la caleașcă, nobilii mei domni? În dimineața următoare, la nouă, i-am lăsat Tanyei un mesaj să mă sune. Pe la unu, încă nu-mi telefonase înapoi. La unu și zece a sunat Milo. — În sfârșit un bingo. Când Patty s-a mutat în duplexul de pe Fourth Street, casa îi aparținea lui Mary Whitbread, împreună cu clădirea pe care o ocupă acum și cu alte două din vecinătate. Dar cu doi ani înainte, toate aceste proprietăți i-au aparținut familiei Bedard, prin intermediul unei societăți de familie. — Myron i le-a vândut? — Societatea. Ai cărei administratori erau bătrânul și 232
Myron. — A obținut un preț de chilipir? — Cadou pentru amantă? Nu sunt expert în domeniu, dar cifrele nu par exagerat de scăzute, poate că Mary avea și ea propria sursă de parale. Bănuiala ta că Myron a fost cel care a trimis-o pe Patty acolo începe să arate mai bine. Cealaltă descoperire monumentală este că gloanțele extrase din hoitul lui Leland Armbruster nu corespund cu arma lui Patty. — O mică binecuvântare. — Raul și Petra au venit mai devreme azi la serviciu, ca săi dea de urmă lui Myron prin Europa. Deocamdată, canci rezultate. Rezultatele finale ale autopsiei lui Lester Jordan nu sunt cine știe ce: cauza morții, strangulare, modul de încadrare, omor. Robert Fisk încă n-a fost depistat, iar Petra nu reușește să găsească nicio adresă curentă pe numele Blaise De Paine sau Moses Grant. Dar, nu-i așa, dacă viața ar fi prea ușoară, am începe să ne închipuim că suntem mai mult decât niște maimuțe năpârlite. — Nu vezi nicio scânteie de inteligență la specia umană? — Nu și când citesc ziarele. — Blaise De Paine este în principiu accesibil, am spus eu. O cunoaștem pe maică-sa. — Părerea Petrei în această privință, și sunt de acord cu ea, este că, a o revizita pe Mary Whitbread chiar acum, ar suna prea mulți clopoței de alarmă și ar spori riscul să mai dispară un infractor în ceață. Ce m-am gândit eu e să căutăm o adresă pentru Hummerul lui Paine, dat fiind că nu-i o mașină chiar atât de banală. Nicio fiară de felul ăsta nu e înregistrată pe numele De Paine sau Peterson Whitbread, dar s-ar putea să folosească alt pseudonim. Aștept să primesc un fax de la registrul auto cu lista tuturor Hummerelor înregistrate. Între timp, am dat telefoane pe la concesionari, dar deocamdată n-am găsit nimic. Ținând cont că lui De Paine îi place să se dea grande, m-am gândit că poate mașina e închiriată, și-am început cu ăia de la Budget, din Beverly 233
Hills, fiindcă la ei găsești tot felul de fițe pe roți, le închiriază cu ziua, acum vreo doi ani i-am închiriat și eu lui Rick un Lamborghini de ziua lui. S-a ales cu o durere de spate, dar asta-i altă poveste. Din nefericire, unicul Hummer negru din parcul lor a fost dat pe termen lung unui studio de filme. Celelalte trei sunt pe argintiu, pe roșu și unul galben decapotabil, îți dai seama ce culme a bunului-gust. Acum mă pregătesc să-i sun pe ăia de la Hertz. — Cel galben pare taman bun pentru ziua ta de naștere. — Da, precis, mârâi el. Rinocerul călare pe-un bondar. Când am văzut că se face trei și Tanya tot nu mă sună, am sunat-o eu pe ea din nou. — Oh! Bună ziua. Voce înceată, încordată. — Te-am deranjat? — Nu… de fapt, chiar voiam să vă sun. Domnul Fineman, care era contabilul lui mami, m-a rugat să-i caut niște documente fiscale, și am găsit ceva pe fundul unui sertar. — Ce anume? — Îm… nu-mi dau seama ce semnificație are. Aș putea să vă arăt? — Bineînțeles. E un lucru pe care trebuie să-l știi: arma mamei tale nu corespunde cu nicio crimă de la dosar, și a fost scoasă din discuție în cazul despre care ți-am povestit. — Asta-i grozav, spuse ea, cu însuflețirea unui cyborg. — E totul în regulă cu tine, Tanya? — Da… Aveam de gând să plec la facultate, pe la cinci. Aș putea trece pe la dumneavoastră în drum. Dacă nu sunteți ocupat. — Bine, te aștept. — Pe la patru și jumătate e bine? — E perfect. Închise telefonul în timp ce eu îi spuneam la revedere.
234
CAPITOLUL 25 A AJUNS CU CINCI MINUTE mai devreme, ținând strâns în mână un plic antișoc, căptușit cu plastic. Își vârâse mâinile în niște mănuși tricotate gri, deși vremea era caldă. O dată intrați în cabinetul meu, ea trase de marginea plicului și scoase afară o fotografie și o foaie de hârtie liniată, împăturită în patru. Instantaneul îi înfățișa pe Patty și pe Lester Jordan, stând alături în picioare în spațiul crem-murdar care-i servea lui Jordan drept cameră de zi. Smocurile lui de păr erau încă negre și lipite de cap. Avea pungi sub ochi și picioarele crăcănate. Un tricou gri lăbărțat dădea o impresie de masivitate care însă n-ar fi putut păcăli pe nimeni. Trupul bondoc al lui Patty era ușor înclinat spre Jordan, de parcă era gata să-l prindă în cădere. Tanya despături foaia de hârtie și mi-o întinse. Muchiile erau murdare și marginile zdrențuite. Un mesaj scurt, scris cu pixul: Către pretinsa Florence nightingale 14, Îți dau asta înapoi pentru că nu-ți pasă deloc. Nu știu cum poți crede tu că este în regulă profesional ceea ce ai făcut. Jigodia bătrână are bani cu nemiluita, poate plăti pe oricine să-i schimbe scutecele, dar pe mine cine-o să mă ajute, cine-o să mă readucă la viață, dacă va fi nevoie? Îi înțeleg pe alții că se lasă manipulați de $$$$ ticălosului, dar tocmai tu, Pat? Mereu spuneai că pe tine
Florence Nightingale, de naționalitate britanică, dar născută la Florența în Italia, și devenită celebră în timpul Războiului din Crimeea, este considerată întemeietoarea serviciului modern al cadrelor medicale medii (n.t.). 14
235
nu te interesează chiar atât de mult. Mereu spuneai că onestitatea este totul pentru tine, Pat. În mod evident, toate vorbele tale despre onestitate nu erau decât porcăriile obișnuite, ca alea pe care ți le bagă pe gât în programele lor de dezintoxicare. Să nu mă înțelegi greșit, Pat. Nu sunt supărat, sunt LOVIT ÎN SUFLET. Cu litere mari. Și tu știi foarte bine unde duce asta, Pat, în cazul meu. Ce altceva vrei să fac, Pat? Și a cui va fi vina, Pat, dacă voi cădea iar? Să-ți fie de bine, pe tot restul vieții. Les Tanya spuse: — Zice că nu s-a supărat, dar asta e furie oarbă. Îți vine să crezi cât poate fi de arogant?! „Să mă readucă la viață”? Ea la ajutat să iasă dintr-o supradoză, probabil i-a salvat viața, iar el, în loc să-i fie recunoscător, o face să se simtă vinovată?! Și ultima parte: „Tu știi foarte bine unde duce asta, în cazul meu”. O amenință că va lua din nou o supradoză, nu-i așa? Dându-i de înțeles că va fi vina ei. Cum pot oamenii să-și aroge asemenea drepturi asupra celorlalți?! Am spus: — Așa fac dependenții, se concentrează exclusiv la nevoile lor. — Probabil că a devenit dependent tocmai fiindcă era un egoist. Și un om fără voință. Niște oameni incapabili să-și controleze propria viață. Obrajii ei aveau culoarea cireșelor coapte. Umerii i se adunaseră atât de tare, încât reverul îi urcase până la urechi, își eliberă din coc un torent de păr, apucă o șuviță zdravănă și-o răsuci între degete. M-am așezat, i-am făcut semn și ei să mă imite. La început nu se mișcă, într-un final își dădu drumul pe canapea. — A avut foarte mare grijă de el, am spus eu. Acesta e și motivul pentru care tatăl lui Kyle voia ca ea să se ocupe de 236
tatăl lui. — „Ticălosul cu bani”. Nu era dreptul lui să-și cheltuiască banii exact așa cum dorea? Colonelul era pe moarte, domnule doctor Delaware. Mama făcea bine că-și folosea timpul ca să-l îngrijească. — Dar cu Jordan își pierdea timpul. — Uitați-vă cum a tratat-o, domnule doctor! Tirada asta furioasă poate fi numită oricum, numai rațională nu. Puțin îmi pasă de problemele lui, n-are nicio scuză. El și mama nu erau nici pe departe cei mai buni prieteni. După ce am văzut fotografia, mi-am amintit vag că l-am mai văzut, dar nici măcar nu știam cum îl cheamă. Și Kyle abia dacă-l cunoștea! Jordan a avut un noroc chior, să fie vecină cu el o asistentă medicală ultra-competentă. Atunci când a venit momentul să plecăm, el ar fi trebuit să-i mulțumească, nu s-o amenințe căși va face singur rău. Se plezni peste genunchi. — M-am săturat, pur și simplu, să-i văd pe oameni atât de nedrepți! — Ai dreptate, am spus eu. Ar fi trebuit să-i fie recunoscător. — După toate câte a făcut pentru el, doar din bunătate. — Mama ta a fost una dintre cele mai cumsecade persoane pe care le-am cunoscut vreodată, dar noi am aflat că i se plătea ca să-l îngrijească pe Jordan. — De unde știți? — Mama lui Kyle ne-a spus. — Femeia aia. — O cunoști? — Kyle mi-a spus cât de incredibil de egocentrică este, ca persoană, niciodată n-avea timp pentru el. Poate e o trăsătură ereditară, în familia ei. Iar se trase de păr. — Bine, primea bani pentru asta. De ce nu? Dar asta nu schimbă datele problemei. Era dreptul mamei, să plece de acolo. 237
— Bineînțeles, am spus eu. Deci tu și Kyle stați des de vorbă. — Ne-am întâlnit în campus de vreo două ori, iar ieri am fost împreună la Coffee Bean. Și să știți că l-am întrebat despre Jordan, dar, cum spuneam, abia dacă l-a cunoscut. — El a văzut biletul și fotografia? — Nu. Trebuie să le țin secrete? — Pentru moment, s-ar putea să fie o idee bună. Ce părere are Kyle despre tatăl lui? — Au relații bune. De ce? — Inspectoarea care investighează uciderea lui Jordan vrea să discute cu toate rudele lui, inclusiv cele prin alianță. L-a tot căutat pe Myron Bedard, dar n-a reușit să dea de el. S-ar părea că se află undeva în Europa. — Așa este, spuse ea. La Paris. L-a sunat ieri pe Kyle și l-a chemat acolo, dar Kyle e prea ocupat cu teza lui de doctorat. De ce vrea inspectoarea să discute și cu rudele prin alianță? — De multe ori, ancheta începe cu familia. — Eu aveam impresia că e o crimă legată de droguri. — Nimeni nu poate spune cu siguranță, Tanya. Ea oftă adânc. — Deci a primit bani. De ce și-ar fi dat timpul pe gratis? — N-am vrut să te supăr… — Nu m-ați supărat. Apreciez sinceritatea dumneavoastră. Arată că-mi respectați inteligența. S-a ridicat și a început să pășească nervos prin cabinet. A încercat să îndrepte un tablou care fusese prins cu ceară pe sub ramă, s-a așezat la loc și-a arătat cu degetul acuzator spre fotografie. — Ce nu-nțeleg e de ce a trebuit ea s-o păstreze atâția ani? — Poate că avea o anumită semnificație pentru ea. — Credeți că se simțea realmente vinovată? — Nu, dar era un om bun la suflet, am spus eu. Suferința lui Jordan se poate să-i fi atins o coardă sensibilă. — Mda, se poate… Ce mânioasă sunt. Nu-i un sentiment 238
cu care să fiu obișnuită. Nu-mi place deloc. Își îngropă fața în mâini. Apoi ridică privirea. — Au început să revină… simptomele mele. Am senzația că-mi pierd controlul. E atâta tăcere în casă noaptea, mai rău decât dacă ar fi gălăgie, nu pot să dorm. Azi-noapte miam făcut de lucru cu perdelele o jumătate de oră, iar pe urmă m-am spălat pe mâini până le-am adus în halul ăsta. Scoțându-și o mănușă, îmi arătă pielea înroșită, ajunsă aproape carne vie. — Putem să ne ocupăm de chestia asta, am spus eu. — Putem sau ar trebui? — Ar trebui.
239
CAPITOLUL 26 — CE PĂRERE AI despre hipnoză? — Nu prea m-am gândit niciodată la asta. — Practic vorbind, e vorba de relaxare profundă și de concentrare canalizată. Ai fi bună la chestia asta. — Zău? De ce? — Ești inteligentă. — Ușor de sugestionat? Am spus: — Orice hipnoză este de fapt autohipnoză. Receptivitatea reprezintă o deprindere care se antrenează, devine mai bună prin practică. Oamenii deștepți și creativi au cele mai bune rezultate pentru că nu-i incomodează să fie imaginativi. Cred că ar fi o opțiune potrivită pentru tine acum, fiindcă poți obține rapid niște rezultate, și poți să ajungi iar la progresele remarcabile pe care le-ai făcut când erai copil. Niciun răspuns. — Tanya? — Dacă spuneți dumneavoastră. Am început cu respirație adâncă, ritmică. După cea de-a treia expirație, ea a deschis ochii. — Unde-i Blanche? — Doarme în coșul ei. — Ah. — Stai așa. Am adus cățelușa și-am așezat-o pe canapea lângă Tanya. Tanya a mângâiat-o pe cap. Ne-am reluat exercițiul de respirație. După câteva minute, trupul Tanyei începuse să se destindă și Blanche adormise, pufăind și fâlfâind din buzele-i lăsate în jos. Am numărat de la o sută înapoi, folosind tonul monoton cu care induc transa hipnotică. Potrivindu-mi ritmul vocii cu sforăiturile lui Blanche. Pe la șaptezeci și patru, Tanya avea 240
buzele întredeschise și mâinile nemișcate. Am început să inserez sugestii. Formulând indicii pentru fiecare respirație, ca un prilej pentru relaxare. La douăzeci și șase, mi-a clipit ledul de la telefon. Am spus: — Du-te mai jos, mai jos. Tanya se lăsă greu pe canapea. O dată dispărută încordarea, arăta ca un copil. Până aici, toate bune. Dacă nu mă gândeam prea intens la problemele mai mari. După ce trecuse o oră, i-am dat instrucțiunile posthipnotice pentru exercițiu și relaxare prelungită, și am scos-o din transă. A fost nevoie de mai multe încercări, până să-și poată ține ochii deschiși. — Mă simt… extraordinar… mulțumesc frumos. Am fost hipnotizată? — Ai fost. — Nu m-am simțit… chiar atât de ciudat. Nu eram sigură că pot s-o fac. — Ai un talent înnăscut. Tanya căscă. Blanche se grăbi s-o imite. Tanya începu să râdă, se întinse, se ridică în picioare. — Poate într-o zi mă hipnotizați și să învăț mai bine. — Ai probleme cu concentrarea? — Nu, spuse ea repede. Nu, deloc. Glumeam. — De fapt, am spus eu, starea de relaxarea ar trebui să te ajute cu examenele. — Serios? — Da. — OK, o să țin minte, spuse ea, vârând mâna în geanta cu care venise. Am să exersez în fiecare zi… Mi-ați spus ceva pe tema asta, nu-i așa? — Da. — E un pic cam… ciudat. Mă uit acum direct la dumneavoastră, dar sunteți… apropiat și depărtat în același 241
timp. Și vă aud vocea în continuare, undeva în străfundul minții. Ce altceva mi-ați mai spus să fac? — Nimic altceva. Tu deții controlul, nu eu. Scormoni în geantă. — Uff… știu precis că am pus cecul aici… — Când ți-ar conveni să mai vii? — Pot să vă sun? Extrăgând un plic alb, îl așeză pe masa mea. — Semnat și pregătit. Privirea îi alunecă spre scrisoarea și poza de la Jordan. — Puteți să le păstrați. Eu nu le vreau. — Am să i le dau mai departe locotenentului Sturgis. Ea se crispă. — Mami l-a ajutat cu dependența lui de droguri, nu văd ce legătură ar avea asta cu asasinarea lui. — Nici eu nu văd vreo legătură, dar probabil că va vrea să aibă la un loc toate datele. Aș vrea să mai programăm o ședință, Tanya. — Chiar credeți că e nevoie? — Dacă banii sunt problema… — Nu, nu, deloc, mă descurc de minune la capitolul ăsta, n-am depășit deloc bugetul… — Dar…? — Domnule doctor, apreciez mult tot ce-ați făcut… tot ce faceți pentru mine. Dar pur și simplu nu vreau să devin prea dependentă. — Eu nu te văd deloc așa, în niciun caz. — Sunt din nou aici, în cabinetul dumneavoastră. — Tanya, câte fete de nouăsprezece ani ar fi capabile să facă tot ce faci tu? — Am aproape douăzeci, spuse ea. Scuze… mulțumesc pentru compliment. Atâta doar că… uitați-vă la Jordan! Toată furia aceea dezlănțuită, doar pentru că nu se putea scăpa de dependența lui. Mama m-a învățat cât este de important să-mi port singură de grijă. Eu nu vreau să ajung 242
ca ei. — Ei? — Oamenii slabi și fără voință, care-și plâng singuri de milă. Eu nu-mi pot permite să fiu așa. — Înțeleg. Dar tot ce văd eu este o persoană îndeajuns de inteligentă încât să ceară ajutor, atunci când are nevoie de el. — Mulțumesc… Chiar mă simt bine, ceea ce am făcut noi astăzi a fost incredibil de util. Își încordă demonstrativ brațele în fața mea. — Sunt OK. Am să exersez, așa cum mi-ați spus. Dacă constat că am uitat ceva, am să vă sun imediat. Nu i-am răspuns. — Promit, spuse ea. OK? — OK. În fața ușii de la intrare, ea spuse: — Mulțumesc că aveți încredere în mine, domnule doctor. Nu-i nevoie să mă mai conduceți până jos. Am privit-o cum coboară treptele. Nu s-a uitat deloc înapoi. Luni, ledul care clipea intermitent era un mesaj de la serviciul de telefonie. Mă sunase inspectorul Sturgis. I-am povestit lui Milo despre misiva mânioasă a lui Lester Jordan. El spuse: — Deci tipul era o jigodie, ceea ce am constatat și noi când l-am cunoscut în persoană. — Poate clarifică totuși niște lucruri. Din bilet reiese clar că Patty l-a ajutat să scape după o supradoză, dar nu apare nicio aluzie cum că l-ar fi aprovizionat și cu altceva decât grijă duioasă. El spuse: — Minunat. Între timp, răsună valea de zumzetul cârdurilor de suspecți. Am localizat un Hummer negru, vechi de trei ani, înregistrat pe numele firmei Quick-Kut Music, cu adresa la o mie patru sute pe Oriole Drive. Mă întâlnesc cu 243
Petra peste o oră, la intersecția dintre Sunset și Doheny… Lângă prăvălia de băuturi a lui Gil Turner. Vino să zbori cu noi, dacă ai chef. Străzile cu nume de păsări șerpuiesc adânc printre coline deasupra de Strip, imediat la est de Trousdale Estates: înguste, sinuoase, înfăptuiri inginerești pavate mai mult la întâmplare. Sturzului, Păsării Cântătoare, Fluierarului, Ciocârliei, Lăstunului. Calea Stăncuței, unde George Harrison a stat de unul singur într-o casă închiriată, așteptând un agent de presă care cotise pe o stradă greșită, uitându-se pierdut în depărtare la o vastă întindere de oraș învăluit în întuneric și ceață. Nu-i greu să te rătăcești pe-acolo. Fundături presărate lantâmplare și care se termină abrupt, fără niciun avertisment, denotă faptul că vreunui drumar de la biroul de urbanism al primăriei îi plăcea să joace darts. Pantele sunt înșelătoare, iar joggingul devine un exercițiu potențial letal, din cauza absenței trotuarelor, când pe lângă tine vâjâie unul după altul numai Porsche și Ferrari. Casele, multe dintre ele ascunse pe după garduri vii înalte și ziduri, variază între palate patriciene și cuburi de beton fără niciun stil arhitectonic identificabil. Se ciocnesc una de alta, ca pasagerii din metrou la o oră de vârf, balansându-se periculos deasupra străzii. Dacă mijești ochii și te uiți într-un anumit fel la străduțele cu nume de păsări, colinele par să se cutremure și când pământul stă nemișcat. Partea bună sunt priveliștile care-ți taie respirația, printre cele mai bune din L.A., și valoarea proprietăților, care se scrie cu șapte-opt cifre. Un hoț de muzică de douăzeci și opt de ani ar avea nevoie de-o sursă serioasă de venit suplimentar, ca să-și ia un cuib acolo, iar răspunsul săritor în ochi erau drogurile. În ciuda 244
acestui lucru, eu credeam în continuare, așa cum îi spusesem lui Milo, că Patty n-a fost implicată în traficul de droguri. Biletul lui Jordan fusese intens personal: plin de furie în fața pierderii unei plase de siguranță emoționale, nicidecum îngrijorare că rămâne fără sursa lui de aprovizionare. Păcatul lui Patty constase în faptul că-și făcuse prea bine treaba. Totuși, mai comisese o faptă reprobabilă, ceva suficient de grav încât s-o bântuie până la sfârșitul zilelor. Iar Lester Jordan probabil că murise din cauza acestui lucru rău. Când am ajuns la magazinul de băuturi, Milo s-a dat jos din mașina lui de serviciu, fără însemne, despăturind din mers o hartă și întrebându-se cu voce tare dacă topografia străzii Oriole Drive permitea vreun loc de observație decent. Luând plicul antișoc fără să comenteze, îl lăsă să cadă pe locul din dreapta și se întoarse la hartă. Petra își făcu apariția în aceeași Honda Accord. Amândoi studiară rețeaua de străzi și hotărâră să parcăm jos, la capătul străzii Oriole și pe urmă să continuăm pe jos. Mijlocul de transport comun până acolo va fi mașina Petrei, fiindcă nu sărea în ochi. — Nu-i destul de fițoasă pentru un localnic, spuse ea, bătând cu palma în capotă, dar s-ar putea să mă ia drept asistenta personală a cuiva. O luă spre nord pe Doheny Drive, folosind transmisia manuală ca să nu ne hurducăm. Milo spuse: — Frumos joc de picioare ai la volan, inspectore Connor. — Trebuia să conduc mai bine decât frații mei. — Ca să-ți păstrezi stima de sine? — Ca să supraviețuiesc. Din două proprietăți, una părea să fie în curs de construire sau de renovare, iar efectele secundare abundau: praf, hărmălaie, muncitori traversând în fugă drumul, urme 245
adânci în asfalt lăsate de utilajele grele. Pe măsură ce urcam, parcelele se micșorau și se urâțeau, unele dintre cele mai mititele fiind în mod evident subîmpărțiri ale vechilor proprietăți. Oriole Drive începea cu parcela numărul o mie trei sute. Am parcat la bază și am început urcatul pieptiș pe jos. Picioarele lungi și musculoase ale Petrei erau făcute pentru cățărat, iar în ce mă privește, panta nu era cine știe ce dificultate, grație obiceiului meu de-a face un jogging nemilos cu propria persoană. Dar Milo sufla greu și se străduia din toate puterile s-o ascundă. Petra îl observa cu coada ochiului. El se repezi înaintea noastră. Gâfâi din greu: — Știe… careva… RCP? 15 — Am făcut un curs de reamintire anul trecut, dar să nundrăznești cumva… Aruncând o privire spre mine. Eu am dat din mâini neputincios. Scârțâitul mocasinilor lui Milo a devenit cadența noastră de marș. În locul unde începea parcela o mie patru sute apăru o tăbliță cu Stradă închisă. Numărul o mie patru sute șaizeci și doi însemna deci vârful colinei sau aproape de el. Milo gâfâi: — Mișto. Se frecă în dreptul șalelor și se urni mai departe. Am trecut de un căsoi alb recent, apoi de câteva cuburi slute din anii cincizeci. Ceea ce în dialectul orwellian al limbajului folosit de agenții imobiliari se cheamă, eufemistic, Resuscitare Cardio-Pulmonară, tehnica de prim ajutor în caz de urgență (înec, infarct miocardic etc.) când pacientul nu mai respiră (n.t.). 15
246
„locuințe clasice de la mijlocul secolului”. Partea cu „priveliști care-ți taie răsuflarea” se adeverește la propriu: ai nevoie de resuscitare, după ce te uiți la ele. Milo îi dădu bătaie înainte. Ștergându-și fața cu o batistă, supse avid aer în piept și arătă cu mâna. Spațiu gol, acolo unde ar fi trebuit să se afle numărul 1462. Ceea ce rămăsese nu era decât un petec plat de pământ maroniu, nu cu mult mai mare decât un loc de parcat rulota, împrejmuit cu un gard de sârmă. Poarta era deschisă. De gard atârna o tăbliță cu datele unei autorizații de construcție. La capătul îndepărtat al parcelei de teren stătea un bărbat, la câțiva metri depărtare de versantul abrupt, uitându-se în depărtare la panorama plină de smog. Milo și Petra inspectară cu privirea autovehiculele din vecinătate. Cel mai aproape era un BMW 740 auriu, parcat la capătul fundăturii. — Mașina nu-i cu mult mai mare decât terenul, spuse Milo. Asta-nseamnă să fii bogat în L.A. — Uite de ce nu pictez eu peisaje, spuse Petra. Fără să aibă habar de prezența noastră, individul își aprinse o țigară, se uită, fumă. Milo tuși. Individul se întoarse. Petra îi făcu cu mâna. Tipul nu-i întoarse gestul. Am intrat pe parcela de teren. El lăsă țigara în jos și se uită la noi. Patruzeci și ceva de ani, un metru șaptezeci și ceva, umeri masivi, brațe și picioare groase, și un pântec tare și rotund. Fața pătrată și măslinie se termina cu o bărbie supradimensionată. Purta o cămașă elegantă, bleu, cu manșete duble, franțuzești, butoni din aur masiv în formă de avion cu reacție, pantaloni bleumarin cu dungă, pantofi negri din piele 247
de crocodil deveniți cenușii de la praf. Ultimul nasture de sus de la cămașă era desfăcut. Părul cărunt de pe piept îi ieșea cârlionțat prin deschizătură, și un lănțișor de aur odihnea cuminte în blănița lui deasă. La încheietura mâinii drepte avea un fir subțire roșu. De curea îi atârnau un pager și un telefon mobil. Ochelarii de soare Ray Ban cu brațe late blocau accesul spre ferestrele sufletului lui. Restul feței era o mască încordată de neîncredere. — Asta-i proprietate privată. Dacă vreți priveliște pe gratis, duceți-vă pe Mulholland. Petra îi flutură insigna prin față. — Poliția? Ce, a înnebunit? — Cine, domnule? — Ăla. Troupe, avocatul. Arătând cu capul spre casa de la sud. — Îi spun și-i spun, toate avizele sunt în ordine, n-ai ce sămi faci, măi. Un soi de accent – care-mi suna cunoscut, dar nu-mi dădeam seama de unde. — Și-acum ce, țipă iar că e zgomot? Am nivelat terenul acum o săptămână, cum să nivelezi fără zgomot?… — Nu pentru asta am venit, domnule…? — Avi Benezra. Atunci ce vreți? Am identificat accentul. Acum câțiva ani, lucrasem cu un inspector-șef de poliție israelian, Daniel Sharavi. Inflexiunile lui Benezra erau mai pronunțate, dar similare. Petra spuse: — Îi căutăm pe ocupanții de la numărul 1462. Benezra își scoase ochelarii de soare, dând la iveală o pereche de ochi verzi-căprui blajini, încrețindu-se amuzați. — Ha, ha. Bună glumă. — Tare-am vrea să fie doar o glumă, domnule. — Ocupanții? Poate doar râme și gândaci, râse Benezra. Cine vă dă vouă informațiile? CIA? 248
— De când nu mai există casa, domnule? — De un an, răspunse el, arătând cu degetul mare spre casa din vecini. Troupe a avut liniște un an și și-a luat-o în cap. — Un tip pisălog? — Un bou pisălog, spuse Benezra. Avocat! — Acum e acasă? — Nu-i niciodată acasă. De-aia e și nebun că reclamă. Poate-i spuneți voi să nu mă mai sâcâie. Știți de ce face atâta scandal? Voia să cumpere, a făcut și o ofertă. Dar n-a vrut să dea cât merită. Acum nu mai vreau eu să vând. O să construiesc pentru mine. De ce nu? Flutură cu mâna în direcția priveliștii. — O să fie frumos, numai sticlă, cu vedere la Palos Verdes. — Superb, spuse Petra. — Asta fac, spuse Benezra. Construiesc, sunt constructor. Până la urmă, de ce nu și pentru mine? — Deci ați dărâmat casa acum un an? — Nu, nu, acum un an era goală. Am dărâmat acum cinci luni și imediat el începe și mă scoate din minți, ticălosul ăla, mă reclamă la comisia de urbanism, la primar, peste tot. Arătând cu degetul la tâmplă. — Până la urmă, am primit autorizația. — De cât timp sunteți proprietarul terenului, domnule Benezra? Benezra râse. — Vă interesează să cumpărați? — Bine-ar fi… — Eu am cumpărat acum cinci ani, casa era o mizerie, dar uite colo! Încă un gest larg spre panorama din vârful colinei. Trase un fum din țigară, își duse mâna streașină la ochi și se uită în sus la un avion care urca dinspre Inglewood. — O să pun cât de multă sticlă îmi dau ei voie, cu noile reglementări energetice. Tocmai ce-am terminat de construit o casă splendidă în stil mediteraneean pe Angelo Drive, opt 249
sute treizeci de metri pătrați, marmură, granit, sunt gata s-o vând. Pe urmă nevastă-mea zice că vrea să stea în ea. OK, de ce nu? Pe urmă, eu divorțez și ea se alege cu casa. Ce, ar trebui să mă bat? — Ați închiriat-o vreodată cuiva pe nume Blaise De Paine? — Oi, ioi, zise Benezra. Ăla. Da, el a fost ultimul. — Chiriaș cu probleme? — Vouă nu vi se pare o problemă să faci cocină în toată casa și să nu plătești?! Mie asta mi se pare o problemă. Greșeala mea. Am încălcat regulile, mi-am luat-o. Petra spuse: — V-ați luat-o? — Vorbesc politicos cu o doamnă. Ea râse. — Ce reguli ați încălcat? — Regulile lui Avi. Chiria pe două luni în avans, plus garanție pentru daune, pe loc. Lui i-am dat-o pe o lună, fără garanție. Un prost am fost, ar fi trebuit să-mi dau seama după cum arăta. — Cum arăta? — Rock’n’roll, spuse Benezra. Părul, adică. Dar avea recomandări. — De la cine? Benezra își puse ochelarii la loc pe nas. — Un tip. — Cum îl cheamă, domnule? — E important? — S-ar putea să fie. — Ce-a făcut? — Cine l-a recomandat? spuse Petra. — Știți ceva, spuse Benezra, nu vreau să am probleme. — Dacă n-ați făcut nimic… — N-am făcut nimic. Dar ăsta care l-a recomandat, e destul de faimos, dacă mă-nțelegi. — Cine, domnule? — Eu nu știu nimic de problemele lui. 250
— Ale cui probleme, domnule? Benezra inspiră adânc și trase lacom din țigară. — Pentru ce l-am angajat eu a fost legal. Ce a făcut el pentru alți oameni, nu vreau să știu. — Domnule, spuse Petra, despre cine vorbim? — Un tip pe care l-am angajat. — Ca să facă ce? — S-o urmărească pe nevastă-mea. Vrea casa din Angelo, opt sute de metri pătrați, să se tăvălească în ea, foarte bine. Vrea bijuteriile, foarte bine. Dar și barca mea? Proprietățile pe care le aveam înainte s-o cunosc? Deloc, deloc, deloc foarte bine. Știam ce face ea cu dumnealui, poate că tipu’ ăsta reușește s-o și dovedească, ca să-i mai reteze din pretenții. — În California nu contează motivul divorțului, la partaj. — Asta-i partea oficială, spuse Benezra. Dar ea cică are prieteni din lumea bună, se duce la dineuri, ia masa la Spago. Nu dă bine la imagine, s-o știe lumea că nu-i ușă de biserică. Pe el l-am angajat să vină cu probele. — Vă referiți la un detectiv particular. — Cam așa ceva. — Pentru că soția dumneavoastră… — Dumneata ești femeie. Ce-ți închipui că făcea ea? — Se culca cu alții? — Nu cu alții. Cu unul singur, oculistul ei. Ciocănind cu degetul întruna dintre lentilele negre. — Eu plătesc zece mii de dolari pe operație Lasik, ca să nu mai trebuiască ea să poarte lentile de contact, să n-o mai mănânce ochișorii. Și ea cum mă răsplătește? Își mai trage un tratament, dar de altfel. Chicotind. — E bine că puteți râde, spuse Petra. — Da’ ce, ar trebui să fac ulcer pe chestia asta? — Cum îl cheamă pe detectivul particular? — Ăla celebru, spuse Benezra. Fortuno. — Mario Fortuno. 251
— Aha. E tot la pușcărie? — Din câte știu eu, da. — Foarte bine. Mi-a luat banii și n-a făcut nimic. De chestia ailaltă, n-am nici cea mai vagă idee. — Fortuno va spus de unde îl cunoaște pe Blaise De Paine? Benezra scutură din degetul arătător. — Prietenul unui prieten care e prieten cu prietenul unui prieten. „Dar e OK, măi Avi, poți să ai încredere în mine.” Începu să râdă tare, apoi adăugă: — Nu i-oi fi numărat bine pe toți „prietenii”. — Ce altceva va mai spus Fortuno despre De Paine? — Nimic, eu am fost prost, dar am zis că un tip pe care-l știe toată lumea și mai și lucrează pentru mine, ce interes ar avea să mă țepuiască? I-am făcut până și reducere la chirie, casa era o mizerie, oricum urma s-o demolez curând. Răsucindu-se iar spre priveliște: — Uite ce minunăție. Petra îi arătă una dintre fotografiile de la o petrecere, scoase de pe Internet. — Aceasta este persoana despre care vorbim? — El e, da. Ce-a făcut? Poza lui Moses Grant de pe permisul de conducere îl făcu să clatine din cap. — Pe ăsta nu l-am văzut niciodată. Vreun gangster din Watts? Fotografia de identificare pentru poliție a lui Robert Fisk îl făcu să ridice din sprâncene. — Ăsta a fost pe-aici, l-am văzut de cel puțin două ori. S-ar putea chiar să fi stat aici, deși noi nu ne-am înțeles decât peo singură persoană, câți pot să stea în cincizeci de metri pătrați, un singur dormitor, o singură baie. Pe vremuri, în anii cincizeci, era garajul ticălosului de-alături, care vrea să lipească iar proprietățile la loc, dar nu vrea să plătească prețul pieței. Așa de rău mă scoate din minți, aveam de gând să las terenul să fie spațiu verde, dar acum nici prin cap nu252
mi trece, o să fie la câțiva centimetri de vecinătatea lui. Petra îi flutură prin fața ochilor poza lui Fisk. — Ce vă face să credeți că acest individ locuia aici? — O dată am venit după chirie, nu era decât el în casă. La bustul gol, plin de tatuaje cretine, făcea exerciții în fața ferestrei… pe-un covoraș, înțelegi? Judo, karate, așa ceva, plin de haine și mizerie pe lângă el. Eu cică să fac conversație. Am învățat karate pe stil israelian – krav maga se numește – în armată. El cică da, știe cum vine asta, pe urmă închide ochii și se-apucă iar să inspire și expire și să-și întindă brațele. Eu zic scuze de deranj, da’ care-i treaba cu chiria. El zice că nu știe nimic, a venit doar în vizită. Tatuajele alea, peste tot… Își atinse pieptul și continuă: — Și până sus pe gât. E un infractor? — Am vrea să stăm de vorbă cu el. Ce ne mai puteți spune despre De Paine și Mario Fortuno? — Asta-i tot, spuse Benezra, aruncându-și o privire pe ceasul de la mână. Eu îl angajez să afle ce face ea. El îmi spune că și-o trage cu oculistul, mulțumesc frumos, detectivul lu’ pește. Asta știu și eu, că doar vede perfect, ce rost mai are să se ducă la cabinetul lui toată ziua? Clătinând din cap. — Treisprezece mii de dolari pentru asta, mulțumesc frumos. După mine, ar trebui să putrezească în închisoare. Milo spuse: — Deci nu va adus nicio probă? — Mereu scuze și pretexte, spuse Benezra. Chestia asta durează, măi Avi. Trebuie să ne asigurăm că vor fi dovezi de bună credință, măi Avi. Cabinetul oculistului e încuiat, măi Avi, cred că o să te mai coste ceva în plus, măi Avi. Un zâmbet larg îi împărți fața aproape în două. — Într-un târziu mă prind și eu că-s țepuit de două ori, o dată de nevastă, și-o dată de marele detectiv. Pe urmă mă gândesc să-l dau în judecată pe avocatul meu de divorț, că el 253
m-a trimis la Fortuno. Îl sun, el zice că Fortuno l-a țepuit și pe el. — Cum? — L-a angajat să-i întocmească niște documente, nu i-a mai dat niciun ban. — Numele avocatului, vă rog. — Oi, spuse Benezra. Asta nu sună bine. De fapt, de ce nu, că eu am terminat-o cu el. Marvin Wallace, în Roxbury colț cu Wilshire. Benezra trase un ultim fum din țigară, o stinse cu degetele și-i făcu vânt spre parcela de teren. — Tot timpul venea cu scuze ca să nu-și facă treaba, Fortuno ăsta. În sfârșit, a găsit și el una bună. — Care anume? întrebă Petra. — Aia pe care i-ați dat-o voi. L-ați băgat la răcoare.
254
CAPITOLUL 27 L-AM LĂSAT PE BENEZRA să admire mai departe panorama și am coborât pe Oriole Drive. Petra îi telefona căpitanului Stuart Bishop și-l puse la curent, după care închise. — O să dea niște telefoane, dar vrea și o întâlnire cu noi. — Când? întrebă Milo. — Imediat ce ajungem înapoi în Hollywood. — Noi fiind cine? — Tu și cu mine, Stu insistă pe comunicarea interdivizionară, spuse Petra și se întoarse spre mine: Participarea ta este opțională, dar categoric binevenită. A zis să-ți mulțumesc că l-ai ajutat pe nepotul lui. Anul trecut, băiatul de vârstă preșcolară al surorii mai mici a lui Bishop fusese înspăimântat de știrile de seară. Un băiat cu psihic bine adaptat; câteva ședințe fuseseră de ajuns. Confidențialitatea mă forța să mă rezum la un simplu zâmbet. Petra îmi întoarse zâmbetul. — Mă gândeam eu că asta o să spui. Biroul căpitanului de la sediul diviziei de poliție din Hollywood era un spațiu spartan pe colț, zugrăvit în alb și însuflețit cu operele de artă de la ora de desen ale celor șase puști Bishop, toți bălani, și cu tone de poze de familie. O cană albă cu sigla BYU Cougars împărțea spațiul unei servante cu un bax de apă plată Trader Joe. Prin fereastra crăpată vreo cinci centimetri intra aer, căldură și zgomotul străzii. Stu era un tip zvelt, ras la sânge, de vreo patruzeci de ani, cu ochii aurii cercetători și păr blond ondulat care-i încărunțise la tâmple. Purta bretele din piele împletită peste o cămașă roz cambrată, cravată de mătase turcoaz, pantaloni de costum din stofă subțire în carouri fine, pantofi lustruiți 255
cu șireturi și model în găurele. Haina de la costum atârna din cuierul de lemn curbat. Întinzându-se după apă, ne oferi și nouă câte-o sticlă. Milo acceptă. Provenit dintr-o familie înstărită de mormoni din Flintridge, Stu plecase din poliție când era inspector de rangul trei, punând brusc capăt unei ascensiuni rapide în carieră, pentru a-și îngriji nevasta bolnavă de cancer. Kathy Bishop își revenise, dar Stu continuase să lucreze ca șef de securitate pentru firme private și, ocazional, dând consultanță de specialitate pentru producătorii de filme, până ce noul comandant al poliției îl ispitise să vină înapoi, pe postul de căpitan. Noul comandant era un partener de golf de-al tatălui lui Stu, oftalmologul, dar puțini au fost cei care au cârcotit. Mizantropul amoral pe care-l înlocuise Stu fusese împușcat mortal de o soție geloasă, într-un parcaj; doar trei polițiști veniseră la înmormântare, toți din obligație. În combinație cu experiența de stradă a lui Stu, reputația lui de a fi omul careși susține colegii, și o anume capacitate de-a lucra cu șefii cei mari fără să-și scoată sufletul la mezat, acest fapt făcea ca luna de miere cu subalternii să pară una durabilă. În calitate de fostă parteneră de începuturi a lui Stu, Petra era într-o poziție ideală pentru promovare pe scara administrativă. Deocamdată, se ținea mai departe de munca de anchetator. Stu își umplu cana cu apă, sorbi și se lăsă pe spate în scaun. — Nici că se putea să găsiți un moment mai potrivit, din punctul de vedere al pressingului la Fortuno. Guvernul federal a dezvoltat un interes extraordinar pentru persoana lui și nimeni n-ar vrea să se împiedice de-un fleac, cum ar fi un asasinat. Acestea nu sunt informații de natură publică, dar am sunat la San Luis Obispo, unde el este încarcerat în mod oficial, și am aflat că a fost ridicat în urmă cu o lună de agenți FBI și de un procuror federal, și transferat într-un 256
centru de detenție din oraș. Când am sunat acolo, inițial mam izbit de-un zid de tăcere, după care am fost trimis la biroul FBI din Clădirea Federală. Un agent special pe care-l cunosc s-a dat puțin pe după piersic, dar în final a deschis gura și-a recunoscut că Fortuno și-a petrecut ultima lună de zile într-un hotel din oraș, pe banii contribuabililor. — Ciripind de dimineața până seara, spuse Milo. — Îmi pot imagina. Petra spuse: — Parcă Fortuno făcea mare caz de codul tăcerii și etcetera. — Un pic de timp petrecut în celulă îți poate ajusta atitudinea, spuse Milo. — Cred și eu, spuse Stu. Comandantul-adjunct de la San Luis Obispo îmi spunea că a dat peste niște tovarăși de detenție pe bune fioroși. Petra spuse: — Și eu, care credeam că la San Luis e un fel de country club… — Au terenuri de tenis și dormitoare ca la cămin, dar tot închisoare este. Cretinii care au deturnat autobuzul de școală din Chowchilla sunt acolo, la fel și Charleton Jennings. — Ucigașilor de polițiști li se permite să joace tenis de câmp? — Da, după ce-și fac drum prin sistem timp de treizeci de ani. Tăcere pentru camarazii căzuți la datorie. Din partea tuturor. Petra spuse: — Ți-ai făcut vreo idee despre cine e pe cale Fortuno să-și dea drumul la gură? — Doar niște semi-aluzii complet neoficiale, spuse Stu. Dacă mi-ar permite credința să fac pariu, mi-aș pune banii pe maeștrii manipulatori din specia „avocați apărători” și „baronii show-bizului”. 257
Milo fluieră lung. — Direct la capătul de sus al lanțului trofic. — Cu siguranță că va fi din ce în ce mai interesant, spuse Stu. Dădacele lui Fortuno n-o să fie prea încântate că-l împart cu noi, dar nu pot risca să-și compromită meciul, împingându-ne să apelăm la presă. Târgul e următorul: puteți să vă întâlniți cu el deseară la șapte. Aveți la dispoziție o oră, fără prelungiri. V-am pus pe toți trei pe listă, mi-am zis că probabil veți vrea ca doctorul D. să-l analizeze pe individ. — Au și canapele în camerele de hotel, așa că nu văd de ce nu, am spus eu. Petra spuse: — La care hotel? — Încă nu știu. Cineva mă va suna la ora șase, după care vă sun eu pe voi. Ea flutură din mâini. — Oau, intrigă la nivel înalt! Stu spuse: — Îi ajută pe federali să mai uite că în majoritatea timpului nu fac altceva decât să lingă hârtii. Și, trecându-și podul palmei peste suprafața liberă a propriului birou, adăugă zâmbind: — Spre deosebire de alții. Petra spuse: — Ești oricând binevenit, dacă ți se face dor de sânge. — Ai grijă ce-ți dorești, spuse Stu, ridicându-se și vârânduși umerii în haina de la costum, care cădea perfect. Am o ședință de buget în oraș. Vorbim la șase, Petra. Mi-a părut bine să vă văd, băieți. Ne ținu ușa la ieșire. Când m-am strecurat prin ea, l-am auzit spunând: — Știu că nu poți să spui nimic, dar îți mulțumesc încă o dată pentru Chad. Hotelul Loews Beverly Hills era un exemplu obișnuit de publicitate mincinoasă pentru zona Westside, amplasat pe 258
Pico Boulevard spre Beverwil, la o jumătate de kilometru depărtare către sud de orașul sclipicios. Am mers fiecare cu mașina lui, l-am lăsat pe valet să le parcheze și ne-am întâlnit în holul de la recepție. Aceleași nuanțe pământii pe care le văzusem și la Hilton. Ochiul de artist al Petrei sesiză imediat. — Bine ați venit în Universul Bej, lăsați-vă imaginația la intrare. Nu ne dădu nimeni nicio atenție, în timp ce ne apropiam de lifturi. Nici urmă de vreo măsură specială de securitate, iar când liftul ne scuipă afară la etajul unsprezece, coridorul era liber. Ciocănitul Petrei în ușa apartamentului 1112 fu întâmpinat cu tăcere. Pe urmă un zgomot înfundat de pași. Lanțul de siguranță lăsă ușa să se crape cu nici trei centimetri. Abia cât să se zărească pupila în curs de lărgire a unui ochi căprui-deschis. — Identificați-vă, spuse o voce de băiețaș. Petra își arătă insigna. — Toată lumea. Milo își flutură și el insigna. Ecusonul meu dădu naștere unui „Asta ce mai e?”, dar fără niciun comentariu asupra datei expirate. — Domnul doctor Delaware este consultantul nostru comportamental, spuse Petra. — Ăsta nu-i un caz de profil psihologic, spuse vocea. O altă voce, din spate de tot, strigă: — Lasă-i înăuntru, mor de plictiseală. Ușa se trânti. Voci în surdină se răstiră una la cealaltă, apoi liniște. Am rămas pe coridor. Milo spuse: — Ar fi trebuit să-mi aduc Aston Martinul cu scaun ejectabil, ca să mă catapultez dracului prin ferea… Ușa se deschise larg. Un tinerel cu părul nisipiu, într-un costum gri, cămașă albă și cravată albastră, spuse: 259
— Agent special Wesley Wanamaker. Figura îi era pe potriva glasului băiețesc. Se mai uită o dată la dovezile noastre de identificare, și în cele din urmă, se dădu la o parte. Un apartament cu două camere, într-o nuanță doar cu puțin mai luminoasă decât crem-deschis. Obiecte de-un soi de artă ambiguă presărate pe pereții cu vopsea lavabilă. Draperiile de camuflaj nimiceau o priveliște spre est pe care Avi Benezra ar fi apreciat-o. Aerul era saturat de miros de pizza și sudoare. O cutie unsuroasă de la Domino’s Pizza stătea pe o masă îngustă. Un bărbat palid și cu părul alb ne făcu cu mâna de pe o canapea cu tapițerie țeapănă bej, plasată în centrul camerei. În jur de șaizeci de ani, umeri înguști, cu un gheb de osteoporoză la ceafă care-i făcea firele de păr să stea ridicaten evantai. Purta un pulovăr din cașmir cu deschizătură în V, pantaloni comozi crem care păreau noi, și pantofi de piele moale negri, Gucci, pe piciorul gol. În mână avea un pahar cu ceva portocaliu. În timp ce noi ne apropiam, el îi făcu cu ochiul Petrei și aceeași voce care ceruse imperios să fim lăsați înăuntru spuse: — De mult nu ne-am văzut, băieți. Și fetelor. Petra spuse: — Chiar foarte demult, domnule Fortuno. Cam de nicicând. Mario Fortuno spuse: — Când ești îndrăgostit, toată lumea ți-e prietenă. — Foarte bine, atunci, din moment ce suntem cu toții amici, sunt sigură că veți fi fericit să ne spuneți tot ce trebuie să știm despre Peterson Whitbread, cunoscut și… Agentul special Wesley Wanamaker păși între ea și Fortuno. — Înainte de-a merge mai departe, trebuie să lămurim puțin regulile. Domnul Fortuno este un infractor condamnat, aflat în custodia FBI-ului. Ca atare, mișcările și conversațiile 260
lui vor fi monitorizate de FBI în permanență. Nu se permit întrebări despre anchete federale în curs de desfășurare. Aveți la dispoziție o oră în care să discutați cu domnul Fortuno despre subiectele permise… Descheindu-și nasturii de la haină, scoase afară un ceas de buzunar. — Din care trei minute au trecut deja. S-a-nțeles? — Da, s’trăiți, spuse Petra. În spatele lui Wanamaker, Milo schiță din buze, neauzit: „Dobitocule.” Când Wanamaker se întoarse cu fața spre el, Milo spuse: — Idem, agent W. — Doctore, spuse Wanamaker, am nevoie și de asentimentul dumitale explicit, dat fiind că ești în serviciul unei agenții locale de aplicare a legii. — Am înțeles. — Vă vine să credeți ce face tipu’ ăsta? De parcă aș fi nu știu ce grangur important. Mâna lui Wanamaker trase la o parte haina, lăsând să se vadă arma de la subsuoară. Încă o uitătură rapidă spre ceas: — Au trecut patru minute. Petra spuse: — Ne dai voie să începem? Wanamaker se dădu la o parte. Fortuno se scobi în nas. Nu se vedea niciun scaun, așa că am rămas în picioare în fața lui. Zâmbetul de filfizon își pierdea din efect dată fiind paloarea cu tentă verzuie de pușcăriaș. Părul alb îi era slab și rărit, unsuros și pieptănat pe spate, încovrigându-se pe după urechi. Bărbie minusculă și ciupită de vărsat, un nas borcănat și împăienjenit de vinișoare roșii. Ochii sașii și hiperactivi, de culoarea scrumului de trabuc, îi erau trași în jos de pungile de sub pleoape. Se mai scobi nițel în nas, jucându-se cu materia prinsă între degetul mare și cel arătător. Încă un surâs leneș, fără rost, și care-i dădea un aer de 261
saurian. Progenitura rezultată din împerecherea unei iguane cu o ființă umană. Petra spuse: — Domnule Fortuno, am venit să vă punem întrebări despre Peterson Whitbread, cunoscut și ca Blaise De Paine. Vă rugăm să ne spuneți tot ce știți despre el. — Cine spune că aș avea cunoștință de ceva? Întrebă Fortuno. Ton plat, cu inflexiuni de american din Vestul Mijlociu. Vag accent pe „cunoștință”. De parcă tocmai memorase cuvântul. — L-ați recomandat drept chiriaș pentru o casă din Oriole Drive. — Când a fost asta? — Puțin înainte să intrați la închisoare. — Doamne, cred că încep să-mi pierd memoria, spuse Fortuno, arătând spre cutia de pizza. Probabil din cauza excesului de carbohidrați. Petra se întoarse spre Wanamaker. El spuse: — Chestiunile care nu țin de jurisdicția federală nu intră sub incidența prevederilor din cadrul înțelegerii. — Adică, spuse Milo, el poate să ne îmbârlige, în timp ce tu ne cronometrezi. Fortuno spuse: — Doamne ferește. Petra spuse: — Dacă nu vrei să cooperezi, Mario, dă-ne de știre chiar acum și te lăsăm în pace. Fortuno se încordă. Afișă un zâmbet forțat. — Aha, o feministă. Petra se întoarse pe călcâie. Noi am urmat-o. Când ea ajunsese la ușă, Fortuno spuse: — Ia-o mai ușor. Nu există masă de prânz pe gratis. Milo spuse: — Cine vorbește: unul care stă la un hotel de patru stele, 262
păzit de-o guvernantă federală. Wesley Wanamaker se încruntă. Fortuno spuse: — Nu te-agita, stimabilo. Nu vreau un prânz întreg de la voi, doar niște amuse-bouche… adică „aperitive” în franceză. Și nici măcar de la The Ivy, sau Le Dome, sau restaurantul lui Hans Rockenwagner, ah, ce-mi place mie locul ăla! Wanamaker spuse: — Ce, iar mâncare? Doar am discutat deja. Ți-am spus, avem un buget prestabilit, pe zi, și nimeni în afară de FBI nu este autorizat… — Nu mă refer la recompense culinare, domnule care le iei numai literal. Și spre noi: — Indivizii ăștia n-au habar de metafore și figuri de stil. Milo. — Un absolvent de limbă și literatură engleză, spuse — Jurnalism, spuse Fortuno. City College din Chicago, am urmat un an, până ce n-am mai putut răbda toată acea perfidie și falsitate. Petra atinse clanța ușii. Fortuno spuse: — Îmi frângi inima. Abia ce-ați venit. Ea apăsă clanța și ieșise cu un picior pe coridor, când Fortuno spuse: — Lăsați-mă să discut cu psihiatrul. Agentul special Wanamaker spuse: — Ușa trebuie să rămână permanent închisă. Petra spuse: — Fără interviuri solo, Mario. — O, Doamne, alta care le ia numai literal, spuse Fortuno. Ce se întâmplă, nu mai aveți în cap decât televizor, jocuri video și microunde, nu-i mai citește nimeni pe clasici în ziua de azi? Îi făcu un semn cu mâna. — Hai înapoi, drăguță, nu te enerva pe mine, zău că sunt 263
un om sociabil. — Sociabil? Cu bombe artizanale și mitraliere la birou? Agentul special Wanamaker spuse: — Acest subiect nu poate fi discutat, inspectore. Arestarea lui Fortuno fusese subiect de presă timp de săptămâni întregi. — Închide ușa, inspectore. Petra se supuse, aruncându-i lui Fortuno o privire lungă și întunecată. Fortuno spuse: — Ai niște ochi splendizi, să te tot topești în ei. Nu te supăra, îți vorbesc ca un bunic, nu ca un bătrân libidinos. Ceea ce vreau eu să se înțeleagă este că-i posibil să vă dau oarecum satisfacție, în ce privește subiectul care vă interesează. Dar pe mine nu mă poate mulțumi decât psihiatrul. Wanamaker spuse: — Au trecut nouă minute. Petra îl ignoră și veni mai aproape de Fortuno. — Ce vrei de la domnul doctor Delaware? — Vino mai aproape, drăguță, spuse Fortuno. Mă doare gâtul, să conversez de la așa mare distanță. Substanțele astea de răcire artificiale din sistemul de aer condiționat îți usucă sinusurile și nu vor să mă lase să deschid fereastra. Sau măcar să trag draperiile, trăiesc precum o cârtiță. Wanamaker spuse: — Oricum e întuneric afară. Nu te mai văita atâta! Petra spuse: — Ce garanție am că ne vei ajuta? Fortuno spuse: — Ce părere ai de asta: personajul în chestiune este o mică jigodie lipsită de talent, care șterpelește cântecele altora și le cârpăcește la un loc sub forma a ceea ce jargonul popular curent numește „mixaje”. Ne-am întors toți trei pe pozițiile anterioare, în fața canapelei. 264
Fortuno spuse: — Doctore Alexander Delaware, ți-ai câștigat o reputație în lume că-i ajuți cu succes pe copii. Anxietăți, fobii… Îmi place articolul pe care l-ai publicat pe tema problemelor cu somnul. Mi-ar fi prins bine și mie, cu câțiva dintre ai mei, că am opt. Cu cinci soții, dar asta-i altă poveste. Jurnalul afecțiunilor nervoase și mentale, numărul din iulie, acum cinci ani. Memoria mea încă mă ajută cum se cuvine? Federalii primiseră numele meu cu câteva ceasuri în urmă. Fortuno se descurcase să se documenteze în privința mea. Am spus: — Ce pot face pentru dumneata? — Una dintre progeniturile mele, cel mai mic dintre băieți, Philip, are șase ani. Un băiat liniștit, foarte liniștit, dacă înțelegi ce vreau să spun. — Timid? — Și asta. Extrem de liniștit. Stă și desenează, nu iese afară la joacă, nu-i place niciun sport. Mama lui este o femeie tânără, nu prea are experiență în materie de copii. Cu Philip sare calul, îl răsfață peste măsură. A mers la o grădiniță privată, dar acum este la o școală de stat, datorită faptului că întâmpin temporar dificultăți financiare. M-am făcut înțeles până aici? — Philip are probleme la noua lui școală. — Ceilalți copii, spuse Fortuno, nu par să-l agreeze. La școala de stat ai de-a face cu niște mici hiene în devenire. Un copil deprins cu greutățile, un copil rezistent, ar putea face față. Philip, fiind atât de liniștit, nu prea se descurcă foarte bine. Dacă aș fi acolo, probabil aș reuși să-l ajut, dar nu sunt, ceea ce mă face să am teribile regrete. Mama lui îmi spune că Philip vine acasă plângând. Uneori nici nu doarme bine. Își drese vocea, apoi continuă: — De asemenea, a început să aibă mici… accidente. În privința necesităților… fiziologice. Cu ambele. Ceea ce nu-i de natură să-l facă popular printre congenerii lui. Eu, fiind scos 265
din ecuație, mă simt parțial responsabil pentru toate aceste lucruri. După care aflu că voi primi vizita dumitale și, să vezi și să nu crezi, am o epifanie: Sfânta Agnes milostiva mi-a trimis pe cineva care mă poate ajuta să rezolv problema. — Voi fi absolut încântat să-l văd pe Philip. — Cum spuneam, resursele mele financiare sunt limitate. Totuși, sunt convins că acest lucru se va schimba în viitor, cândva, și la momentul respectiv, vei fi recompensat cu asupra de măsură. — Înțeleg. Fortuno bătu din palme, de parcă ar fi chemat un servitor. — Excelent! Când îl vei vedea pe Philip? — Pune-o pe mama lui să mă sune. — Așa va face. Locuiesc amândoi la Santa Barbara. — Asta înseamnă la aproape o sută cincizeci de kilometri depărtare. Poate-ar fi mai bine să-ți găsesc pe cineva din localitate. Gura lui Fortuno se încordă și ochii i se transformară în două linii negre. — Poate că nu. — E mult de mers cu mașina, pentru un copil… — Dumneata te vei duce la Philip, spuse el. Când voi fi în măsură s-o fac, te voi compensa pentru benzina și timpul consumat, până la ultimul kilometru și minut, exact cum taxează avocații. La fel cum taxam și eu. Nu mă refer la terapie pe termen lung, psihanaliză freudiană sau jungiană. O vizită, poate două, trei-patru… o consultație. Într-unul dintre acele articole pe care le-ai scris, spuneai că mare parte din psihoterapia pentru copii poate fi făcută pe termen scurt. În Jurnalul de psihologie clinică și… — Nu pot garanta acest lucru în toate cazurile, domnule Fortuno. — Nu-ți cer nicio garanție, doctore. Două ședințe, poate trei, patru. După care, dacă ești de părere că necesitățile lui Philip ar fi mai bine să fie satisfăcute de un expert local, voi accepta decizia dumitale. Dar dumneata vei fi cel care 266
pornește lucrurile, doctore Delaware! Întâlnește-te față în față cu fiul meu și spune-mi ce concluzii ai tras. E un băiețel foarte liniștit. — Bine, am spus eu. Încă o bătaie din palme. — Excelent. Când? — Pune-o pe mama lui să mă sune. — Dă-mi ceva mai concret. Fusese un ordin, nu o solicitare. Se îndreptase brusc de spate, galvanizat de fărâma de control. — Spune-i să mă sune și îți promit că mă voi duce să-l văd pe Philip, imediat ce voi putea, am spus eu. Dumneata ai făcut tot ce-ai putut, restul depinde de ea. Fortuno trase aer în piept cu un șuierat. — Îți va telefona foarte curând. Poate că Philip va putea veni și el să-ți facă o vizită, în căsuța aceea albă și drăguță pe care-o ai. Să-ți vadă peștii aceia atât de frumoși, pe care-i ții în iazul din grădină. Am simțit un fior în stomac. — Mi-ar face plăcere să i-i arăt. Petra spuse: — Ajunge cu pălăvrăgeala.
267
CAPITOLUL 28 BLAISE DE PAINE, spuse Mario Fortuno. Un mic șacal afurisit. — Chiar așa? — Nu aprob hoția. Pe de altă parte… Își drese voce, apoi continuă: — Dată fiind profesiunea mea, sunt obligat să am de-a face cu indivizi de-o moralitate cel puțin dubioasă. Cam la fel ca în cazul vostru, domnilor polițiști… și doamnă. Și spre mine: — Și dumneata la fel, dată fiind îndelungata asociere pe care-o ai cu instituțiile de aplicare a legii. Philip al meu va fi o gură de aer proaspăt. Petra spuse: — Ce fel de afaceri făceai cu De Paine? — Profesia pe care-o practică, dacă se poate spune așa, îl face să frecventeze diverse cluburi și alte stabilimente de acest fel. Multe dintre aceste localuri de noapte au așa-zise „saloane pentru VIP-uri”, unde inhibițiile se relaxează, ca să nu mai vorbim de toaletele echipate pe ascuns cu camere de luat vederi și vizete greu de detectat, de către indivizi cu un simț etic cel puțin îndoielnic. — Ți-a vândut poze compromițătoare cu celebrități. Wanamaker spuse: — Ai grijă. — Wesley, le datorez ceva acestor oameni buni! — Ai grijă. Fortuno oftă. — Aici se pare că am intrat pe o gheață foarte subțire, ceea ce cred eu că pot să vă spun, fără să depășesc limitele aprobării agentului special Wanamaker, este că domnul De Paine s-a trezit în posesia unor date privind diverse persoane care mă interesau pe mine, din motive pe care nu pot să le 268
detaliez și, deci, n-o voi face. — Vinde și droguri? întrebă Petra. Fortuno se uită spre Wanamaker. Agentul tăcea. — Dacă o face, nu m-ar mira. Dar eu n-am cunoștință la prima mână despre asemenea tranzacții, și, de fapt, posed o puternică aversiune față de substanțele toxice, dat fiind că dez-oxigenează organismul. Ridicând paharul cu suc de portocale. — Vitamina C. — Ce fel de substanțe vinde De Paine? — Eu i-aș caracteriza activitățile drept… eclectice. — Heroină? — Nu m-ar surprinde. — Cocaină? — Același răspuns. — Ecstasy? — Inspectore Connor, spuse Fortuno, tânărul în chestiune este un personaj cu spirit întreprinzător. Un gen uman pe care sunt convins că amândoi îl cunoaștem foarte bine. — Și care-ar fi ăsta, mă rog frumos? — Generația egotistă. Mulți dintre ei tânjesc să devină vedete, dar le lipsește talentul. Ca să nu mai vorbim de moralitate. Petra spuse: — Ce i-ai dat lui De Paine în schimbul informațiilor? Wanamaker îi făcu un semn cu degetul. — Ai făcut schimb cu el de narcotice pentru date personale? Wanamaker spuse: — Schimbă subiectul, inspectore. Obrajii lui Fortuno tremurară ușor. — Wesley, pe toată durata relației mele cu tine, cu colegii și cu superiorii tăi, a reușit cineva, oricine, să descopere vreo fărâmă de dovadă care să sugereze o asociere activă a mea cu narcoticele, în afară de efortul meu de a-i ajuta pe copiii clienților să de dezbare de proastele lor obiceiuri? 269
Wanamaker se uită la ceas. Petra spuse: — De cât timp făceați afaceri tu și cu De Paine? — De ceva vreme, spuse Fortuno. — Luni sau ani? — Ultima variantă. — Câți ani? — Trebuie să mă uit pe evidențe. — Încearcă o estimare aproximativă. — Cinci mi se pare un număr destul de rotund. — Dar Robert Fisk? — Cine ar fi acest domn? — Un asociat cunoscut de-al lui De Paine, spuse Petra, arătându-i lui Fortuno fotografia făcută la poliție. — Pare să fie o persoană extrem de ranchiunoasă. Ce ochi răi… el e mijlocul prin care De Paine apelează la violență? — Ce te face să crezi așa ceva? — Pentru că De Paine e un fătălău care evită orice confruntare. Și pentru că nu v-ați rupt din timpul vostru prețios, ca să mă vizitați din cauza vreunui furt din magazine. — Nu-l cunoști pe Fisk. — N-am auzit niciodată de el, nu l-am văzut niciodată. — Dar Moses Grant? Arătându-i poza de pe permisul auto. — Pe acest individ l-am văzut, într-adevăr, în compania lui De Paine. Cred că De Paine l-a numit „disk-jockeyul” lui. Încă un aspirant la statutul de muzician. Dacă poți numi chestia asta muzică. — Care chestie? — În vremuri mai puțin luminate, ceea ce s-ar fi numit „ritmuri din junglă”. Fiind originar din Chicago, Sinatra e mai aproape de gustul meu. — Sinatra era din New Jersey. — Muzica lui este foarte prețuită la Chicago. — Mai spune-mi despre Moses Grant. 270
— L-am văzut în compania domnului De Paine de câteva ori… trei sau patru. N-a vorbit niciodată în prezența mea. Mia făcut impresia că era un lacheu. Cred că l-am văzut conducând mașina domnului De Paine. — Ce fel de mașină? — Două vehicule, ca să fiu mai precis. Un Hummer dintracela care consumă enorm de multă benzină și o limuzină Lexus. Lexusul îi aparține mamei domnului De Paine. — Mary Whitbread. Fortuno chicoti. — Ce-i atât de amuzant? întrebă Petra. — Felul cum a ajuns să-și spună așa. — O cunoști. — Asta, spuse Fortuno, e o întreagă poveste. — Avem timp. Wanamaker spuse: — Patruzeci și unu de minute, ca să fim mai exacți. Fortuno își scoase un pantof, își vârî un deget de la mână printre cele de la picioare, scobi și zgrepțănă, producând ceva care păru să-l intrige. Petra spuse: — Mary Whitbread. — Pe numele ei de botez Maria Baker. Orașul ei de baștină este Chicago. — Erați vecini? întrebă Petra. — Am crescut în cartiere diferite. Am ajuns să fac cunoștință cu Maria prin intermediul activităților mele din domeniul aplicării legii. — Ai fost polițist?! — Mi-a trecut prin cap ideea să devin. Dar pentru scurtă vreme, totuși, văzând atâta perfidie și corupție… nu vreau să vă jignesc, dragi jandarmi de variate denominații, dar Chicago era o adevărată metropolă pe-atunci, și uneori ți-era greu să-i distingi pe băieții buni de cei răi. — În ce a constat asocierea ta cu polițiștii? 271
— Am furnizat servicii de consultanță în materie de securitate pentru diverse personaje politice. Ocazional, acest lucru mă făcea să interacționez cu omologii voștri din Orașul Vânturilor. Dat fiind că mă cunoșteam bine cu diverși indivizi având ascendență italiană… — Nț, nici să nu gândești, spuse Wanamaker. — Wesley, spuse Fortuno, la un moment dat va trebui să-ți formezi totuși un sentiment de încredere. Nu am deloc intenția să încalc înțelegerea noastră, dacă nu din alt motiv, măcar din acela că n-ar fi absolut deloc în interesul meu. Evenimentele care o interesează pe inspectoarea Connor le precedă pe oricare dintre cele ce constituie obiectul tău de interes, și eu nu fac altceva decât să schițez un context… — Schițează-l altfel. Fortuno își răsfrânse buzele și-și scărpină gingia de-un roz palid. — Am cunoscut-o pe Maria Baker acum mai mult de treizeci de ani. — Unde? spuse Petra. — Dacă memoria nu mă înșală, prima oară a fost la un club pe nume The Hi Hat. Maria dansa acolo, precum și în alte stabilimente nocturne. Un surâs de șopârlă. — Fără costumație. Clubul Hat, ca și celelalte, erau proprietatea unor domni… de-o anume descendență mediteraneeană. Din când în când, Maria se încurca sentimental cu unii dintre acești domni, precum și cu alții. — Alții? Fortuno zâmbi. — Comedianți, instrumentiști, diverse lepădături. Maria era destul de… ușor de mulțumit. Din nefericire, a venit un moment când unul dintre acești indivizi, de o anume descendență, a decedat de-o manieră extrem de nenaturală, iar Maria Baker a început să se teamă pentru siguranța ei 272
personală. Eu tocmai mă mutasem la Los Angeles și, grație colaborării mele cu oamenii legii din ambele orașe, am avut putința să-i facilitez venirea aici. Maria s-a adaptat foarte bine climatului. Meteorologic vorbind, și profesional. — Profesiunea ei fiind aceea de stripteuză. — Precum și alte aspecte ale industriei de divertisment. Milo spuse: — A devenit agentă de casting. Fortuno izbucni în râs. — Ce-i atât de amuzant? întrebă Petra. — Cine va spus vouă chestia asta? — Chiar ea. — Maria, Maria, îngână Fortuno, fredonând câteva note din melodia cu același nume a operetei Poveste din cartierul de vest. Ei da, aceea era muzică adevărată, Leonard Bernstein… Dragii mei inspectori, principalul aspect în materie de casting cu care-a avut Maria Baker de-a face vreodată a fost să-și scoată hainele pentru diverși domni în Canoga Park. 16 — Actriță porno? spuse Petra. — Sunt convins că niciunul dintre cei prezenți nu este un fan devotat al genului, spuse Fortuno. Totuși, suntem conștienți cu toții că adevăratul Hollywood este Canoga Park. — Mary Whitbread era numele ei de scenă? Nu sună prea sexy. — Genul se bazează pe clișee, inspectore. Sau așa era, pe vremea când produsul rula în cinematografe și se considera că trebuie neapărat să existe o intrigă. Una dintre temele des uzitate era pervertirea la desfrâu a fecioarei inocente. Un film care s-a bucurat chiar de succes a fost Pierderea inocenței. Firul narativ n-avea cine știe ce coerență, dar s-a dovedit Porțiune din zona San Fernando Valley unde se spune că sunt produse de 90 la sută dintre filmele pornografice legal distribuite în Statele Unite (n.t.). 16
273
foarte eficace. În era victoriană, o cameristă călătorește la Londra, unde se vede sedusă de lorzi, și duci, și alții asemenea. — Camerista fiind Mary Whitbread. — În urmă cu treizeci de ani, spuse Fortuno, arăta ca o fată drăguță și perfect obișnuită. Regizorul s-a gândit că-i atât de perfectă, încât s-a folosit de numele ei adevărat ca bază pentru pseudonimul ei artistic. — Din Baker, în Whitbread. 17 Fortuno închise ochii. — Însăși esența purității victoriene, cu ochi de căprioară. Chiar și atunci când se lăsa explorată în toate orificiile. — Cine era regizorul? — Un domn pe nume Salvatore Grasso. Între timp decedat. — De o manieră extrem de nenaturală? — Dacă un atac cerebral vi se pare nenatural. — Puritate cu ochi de căprioară, spuse Milo. Ești un fan de-al filmelor ei. — Din contră, locotenent Sturgis. Mă plictisesc de moarte. Și închizându-și de jumătate ochii: — Așa cum sunt convins că te plictisesc și pe dumneata. — Relația ta cu Maria a devenit vreodată personală? — La mine totul este personal. Fortuno își mută privirea de la Milo, privind-o în ochi pe Petra și rânjind scabros. — Adică dacă am regulat-o? Ea nici nu clipi. — Răspunsul este da. Am regulat-o. Am regulat-o după pofta inimii, în toate felurile, cu numeroase ocazii. Ceea ce nu face din mine membrul vreunui club exclusivist. Așa cum nici relația noastră n-a fost una sentimentală. În limba engleză, baker înseamnă „brutar”, iar whitbread este o combinație între whit, „pic”, „fărâmă”, și bread, „pâine” (n.t.). 17
274
— Sex pur și simplu. — Nu generația voastră l-a inventat, drăguțo. — Povestește-ne despre relația voastră. — Tocmai am făcut-o. — Ai ajutat-o să se mute la Los Angeles, i-ai aranjat să lucreze în industria porno și i-ai testat produsele. — Nu i-am aranjat nimic. Am prezentat-o mai multor persoane. Iar testarea produsului a avut loc cu consimțământul ambelor părți. — Blaise De Paine are douăzeci și opt de ani. Îl cunoști de când s-a născut. — Într-adevăr. — Ce ne poți spune despre el? — Nimic în plus față de ce-am spus deja. — Cum e relația dintre De Paine și mama lui. — Așa cum e. — Nu se înțeleg bine? — Mary crede probabil că este o mamă minunată. — Și nu este? — Actrițele! spuse Fortuno. Totul se învârte în jurul lor. — Cine-i tatăl? Fortuno își arătă palmele a neputință. — Există și ceva ce nu știi? spuse Petra. — Există multe, multe lucruri pe care nu le știu, inspectore Connor. În cazul de față, paternitatea ar fi dificil de stabilit. Cum spuneam, Mary era eclectică. — Era? — N-am mai ținut legătura cu ea de ceva vreme. — De ce? — Și-a pierdut interesul în ocupația de curtezană și și-a găsit o pasiune cu care s-o înlocuiască. — Care? spuse Petra. — Afacerile imobiliare. Deține clădiri, încasează chirii, își închipuie că asta îi conferă respectabilitate. — Cum a făcut rost de bani ca să cumpere case? 275
— Prin metoda tradițională, spuse Fortuno. S-a regulat pe bani. — Cu cineva în particular? — Ba chiar din contră. — Ce-ar fi să ne dai niște nume de-ale binefăcătorilor? Wanamaker spuse: — Ce-ar fi să nu. Petra spuse: — Ne doare-n cot de oricare dintre jegurile pe care o să-i toarne el, dar nu și când sunt implicați în uciderea unui om. — Același răspuns, spuse Wanamaker. — Uciderea cui? întrebă Fortuno. — Un tip pe nume Lester Jordan. Fortuno nu reacționă, dar impasibilitatea păru să necesite un pic de efort. — Nu-l cunosc. — Ești sigur? — Cum nu se poate mai sigur. — Uau, spuse Petra, noi credeam că am dat în sfârșit peste Rolodexul uman, și uite câte găuri ai în banca de date… Fortuno își vârî iarăși degetul în nas. Scobindu-se cu negrăită plăcere. — Viața poate fi decepționantă uneori, spuse el. — Cu cine mai umbla De Paine? — Nu dau atenție cu cine se întovărășesc micile jigodii. — Nu-ți place băiatul. — N-are pic de… — Simț moral, da, știu, spuse Petra. Spre deosebire de toți ceilalți furnizori și clienți ai tăi. — Cunoașterea înseamnă putere, inspectore. Eu furnizez un serviciu legitim. — Guvernul federal pare să fie de altă părere. Wanamaker își drese glasul. Petra spuse: — De Paine a făcut praf casa închiriată de la domnul Benezra și a șters-o fără să-i plătească chiria pe câteva luni. 276
— Nu mă surprinde. — Știai că-i un pungaș, dar i-ai dat o recomandare pozitivă? — Domnul Benezra m-a rugat să-l ajut să găsească un chiriaș pe termen scurt, pentru o proprietate degradată pe care avea de gând s-o demoleze în curând. Întâmplarea a făcut să am o discuție cu Mary, care, cum-necum, a pomenit că fiul ei caută o locuință cu chirie. — Parcă ziceai că n-ai mai văzut-o demult… — Ea m-a sunat. — De ce? — Ca s-o ajut să-i găsească fiului ei o locuință. — Unde stătea el atunci? — Asta nu mi-a mai spus. — Mary Whitbread are clădiri în proprietate, spuse Petra. De ce-ar avea nevoie fiul ei de o locuință cu chirie? — Va trebui s-o întrebați pe ea. — Nu-l voia în apropiere? Fortuno spuse: — Foarte posibil, cu certitudine. — I-a mai făcut necazuri? — Nu cunosc niciun fel de detalii, dar, încă o dată, nu mar… — Ideea că s-ar putea să fie implicat într-un omor nu te șochează. — Pe mine nimic nu mă poate șoca, inspectore. — Unde a stat De Paine după ce a plecat din casa de pe Oriole Drive? Fortuno clătină din cap, prelung și încet. Câteva șuvițe de păr alb i se desprinseră de cap și el le lipi la loc cu palmele. — V-am spus tot ce știu. Petra așteptă. Fortuno mai bău din sucul de portocale. Wanamaker băgă mâna după ceasul lui de buzunar. Petra spuse: — Da, știu, minutarul e pe birocrație, iar secundarul tot pe 277
birocrație. Și spre Fortuno: — Mai dă-ne ceva despre Blaise De Paine. Fortuno își termină sucul și-și șterse buzele pe mâneca puloverului. Își șterse mâneca de canapea și mătură cu unghia pulpă de fruct de pe-o pernă. — Dacă ai fi în locul nostru, Mario, unde l-ai căuta? — Hmmm, mormăi Fortuno. Aș zice Cherchez la femme. Așa se spune în franceză la „femeile-s mai șmechere ca bărbații”. În acest caz, la mamacita. — Și poliglot, spuse Milo. — Femeile adoră îndemânarea în materie de limbaj, locotenente. Nu că asemenea lucruri ar prezenta vreun interes pentru dumneata. Wesley, am certa impresie că a venit ora să cinez. Doctore Delaware, când îl vezi pe Philip, spune-i că tati îl iubește.
278
CAPITOLUL 29 STĂTEAM TUSTREI ÎN BARUL hotelului și beam CocaCola. Milo spuse: — Un băiat liniștit. Fortuno se teme că puștiul lui e homosexual. Petra spuse: — Ăsta era sensul? Replica lui a constat dintr-un sfert de zâmbet. — Mulțam că ai fost de acord să-l vezi pe băiețel, Alex, spuse ea. — E frumos la Santa Barbara în perioada asta a anului. — Maestrul informațiilor din interior a sfârșit prin a nu ne spune mare lucru, doar că mămicuța lui De Paine a fost o zvăpăiată care-a făcut pasiune pentru proprietățile imobiliare. Ceea ce nu se poate spune că ar fi o raritate în L.A. Ce fel de persoană este doamna Whitbread? Milo spuse: — Prietenoasă, îi place să flirteze, bine închegată. — Băiatul ei vinde poze deocheate, am spus eu. Pe care ea le-a făcut. — Deci suntem în lumea lui Freud. — De Paine a venit în vizită când noi eram acolo, deci există totuși vreun soi de relație între ei. Fortuno are dreptate: țineți-o sub observație și s-ar putea să vă ducă la el. — În ziua când am cunoscut-o noi, De Paine era chiar în fața ochilor noștri, spuse Milo, frecându-și fața. Petra își puse paharul jos. — Tot ce-auzim despre individul ăsta ajunge să miroasă urât. Dar nu e un suspect oficial în uciderea lui Jordan, deci n-am cum să obțin un mandat de ascultare pentru telefonul mămicuței… Ah, unde-i Fortuno, când chiar avem nevoie de el! În materie de supraveghere, Fourth Street e într-o zonă 279
liniștită, respectabilă și cu clădiri relativ joase. Nicidecum situația ideală pentru stat la pândă. Voi aveți vreo idee? Milo spuse: — După căderea întunericului ar trebui să fie mai ușor. — Corect… OK, o să discut cu Raul. — Fortuno a confirmat că Mary s-a apucat de tranzacții imobiliare cu ajutorul unor „prieteni” bogați, am spus eu. Știm că Myron Bedard i-a vândut patru clădiri, inclusiv cele două duplexuri din Fourth Street. Ceea ce ne confirmă bănuiala că era amanta lui. De asemenea, ne întărește și teoria conform căreia De Paine l-a cunoscut pe Lester Jordan prin intermediul familiei Bedard. Eu sunt convins că lucrul care-a bântuit-o pe Patty, orice-o fi fost, a avut loc în perioada celor câtorva luni când a locuit pe strada Fourth. Milo spuse: — Myron o ia pe Mary cu el, plus băiatul ei, atunci când se duce să-și vadă chiriașii din Cherokee. Puștiul dă din întâmplare peste Jordan și vede o ocazie bună de afaceri pentru el? — Indiferent cum a fost, spuse Petra, n-am avut deloc noroc în căutarea lui Myron Bedard. Și, de fapt, a nimănui altcuiva. De ce am senzația asta sâcâitoare că Fortuno ne-a jucat pe degete? — Pe mine m-a jucat pe degete, ca să obțină psihoterapie pentru băiatul lui, am spus eu. Poate chiar îi poartă de grijă copilului, dar, în cea mai mare parte, a făcut-o ca să se simtă stăpân pe situație. Ce mi se pare mie interesant e că a ocolit cu grație toate subiectele pe care le-ai adus tu în discuție, mai puțin Mary Whitbread. — Ai dreptate, nu și-a făcut nicio problemă să ne dea toate amănuntele, în privința ei. Inclusiv cum a regulat-o. Asta cea mai fost, altă demonstrație de forță? — Îi poartă pică. Sau, în cel mai bun caz, nu-i pasă absolut deloc de ce i s-ar putea întâmpla, ei și fiului ei. Dacă ar fi știut mai multe, ne-ar fi spus. 280
— Poze porcoase contra droguri, spuse Petra. Din poșeta ei se auzi o arie muzicală și ea dibui după un telefon care cânta primele opt acorduri din „Time After Time”. — Connor. Hei, Raul, care-i… Glumești! Dă-mi adresa. Sunt acolo în treizeci de minute, patruzeci maxim. Închise și se ridică în picioare. — Moses Grant a ieșit la suprafață. — Excelent, spuse Milo. — Nu chiar… Scena crimei aparține poliției, dar cadavrul este al legiștilor. Stăteam tustrei la mică depărtare de scena crimei, luminată à giorno de lămpile cu fosfor, uitându-ne cum o legistă pe nume Sally Johannon își trage mănușile și se căznește să întoarcă cu fața în sus cadavrul masiv al lui Moses Grant. Doi inspectori de la divizia centrală, pe nume David Saunders și Kevin Bouleau, stăteau și ei în apropiere. Amândoi erau negri, bărbați tineri, la treizeci și ceva de ani, purtând costume de culoare închisă bine croite. La câțiva metri distanță, Raul Biro, într-o jachetă sport de stofă și pantaloni gri, cerceta scena crimei. Pentru a treia oară, tentativa lui Sally Johannon de-a obține o vedere frontală eșuă. Grant fusese aruncat lângă șoseaua 110 North, imediat deasupra de Chinatown, cu mașinile din trafic vâjâind la doar câțiva metri mai încolo. Conform estimărilor, se descompunea și se umfla acolo de vreo zi sau două. În ciuda faptului că eram în aer liber, mirosul era inconfundabil și mi se lipea de sinusuri, așa cum se întâmplă de fiecare dată. Sally Johannon făcu o grimasă. — Uite cum îmi nenorocesc eu șalele. Făcu semn după ajutoare. Cei doi angajați de la morgă care veniseră cu dubița albă își traseră și ei mănușile, și toți trei cu puteri reunite reușiră să finalizeze întoarcerea pe 281
spate. Treningul din velur gri-vernil al lui Grant se confunda cu tufișurile și cu copăceii de eucalipt. O echipă de deținuți de la închisoarea regională îl găsise, în timp ce curățau terenul. Deținuții plecaseră, acum, duși înapoi în confortul încarcerării. Taluzul era blocat cu o mașină de poliție, dar circulația pe șosea nu fusese închisă, făcând ca vâjâitul traficului să continue neîntrerupt. — Un glonț aici, spuse Johannon, arătând spre o gaură mică și cu margini netede pe fruntea lui Grant. Mâinile i se deplasară spre pieptul bombat al lui Grant. — Două, trei… patru, cinci… și încă unul aici. Indicând o gaură chiar în mijlocul porțiunii din velur care-i acoperea lui Grant zona organelor genitale. — Cineva nu l-a plăcut deloc pe amărâtul ăsta. Petra spuse: — Vreo rană defensivă? Johannon verifică. — Nu, niciuna. Milo spuse: — Asasinul stătea cu fața la el, când a început să tragă. David Saunders spuse: — Orice asasin ar fi probabil mai scund decât Grant. Glonțul din zona genitală sau unul dintre cele abdominale sar putea să fi fost cel de deschidere. Grant a căzut și tipul cu pistolul a continuat să pompeze. — Un glonț sub burtă pe mine mă face să mă gândesc la o mare supărare, spuse Kevin Bouleau. Tipul se juca cu situația conjugală a cuiva? Petra spuse: — Din câte știm noi, nu. — Îl căutați de ceva vreme, deci? — E o poveste întreagă, și foarte lungă. — Abia aștept, spuse Bouleau. Sally Johannon spuse: — Stai să-i mai verific o dată picioarele… Nț, s-ar părea că 282
asta-i tot, dragilor. După mărimea rănii de intrare, aș zice că s-a folosit un pistol de calibrul 22, în mod sigur nu unul cu mult mai mare. Sânge e puțin, deci nu aici a fost lichidat. N-o să găsiți cartușe, doar dacă vreunul s-a agățat pe undeva de hainele lui și pe urmă a căzut pe jos. Lăsându-se și mai tare în genunchi, inspectă cu privirea treningul. — Chestia asta o fi având buzunare?… A, da, uite aici. Băgând mâna în bluza cu fermoar, întoarse pe dos un buzunar. — Niciun act de identitate, îmi pare rău, oameni buni. Raul Biro spuse: — Știm cine e. — Mulțumită ție, spuse Petra. Bună treabă ai făcut. Biro își îngădui un zâmbet cu durata de-o fracțiune de secundă. Stătuse la birou și vorbise întruna la telefon, monitorizând în același timp și apelurile referitoare la omucideri care soseau prin dispecerat. Auzind de un cadavru găsit abandonat undeva în centru, ciulise urechile aflând rasa și mărimea victimei, ajunsese printre primii la locul cu pricina și ajutase la securizarea perimetrului. — Domnul fie lăudat, spuse Saunders. Și slujitorul Lui credincios, inspectorul Biro. Toți știam la ce se referă. Când nu se știe cine-i victima, se pot pierde zile întregi cu identificarea. Biro spuse: — Ce vreți să fac eu acum? Petra spuse: — Depinde de domniile lor. Saunders spuse: — Știți dacă domnul Grant are rude în localitate? — Am reușit să aflăm unde locuia cu un an în urmă, și stătea singur în Vale. Ne interesa în calitate de persoană văzută în compania suspectului nostru, dar nimic nu indică faptul că ar fi fost el însuși un băiat rău. — Cineva clar l-a considerat așa. 283
Johannon se ridică în picioare. — Scârț, scârț, încep să fiu prea bătrână pentru chestia asta. Îi dădeam cam treizeci și cinci de ani. Aducându-și aparatul de fotografiat, ea înconjură încet cadavrul, cu pași mici, făcând o mulțime de poze. — OK, acum e al vostru. Unde vă sunt criminaliștii? — Pe drum, spuse Saunders. Kevin Bouleau spuse: — Suntem gata să-ți ascultăm povestea, Petra. Unul dintre șoferii dubiței de la morgă întrebă: — Aveți idee când ne putem pune și noi în mișcare? Petra făcu rezumatul informațiilor pe care le avea despre Grant. Saunders și Bouleau o ascultară până la capăt, apoi Saunders spuse: — Varianta cea mai evidentă e individul ăsta, Fisk, dat fiind că deja a omorât pe cineva din cauza unui lucru pe care-l știa victima. Grant umbla cu indivizii ăștia, deci probabil a ajuns să știe și el ceva. Singurul lucru care vine-n contra variantei ăsteia e că Fisk a sugrumat-o pe victima voastră. Petra spuse: — Chestia s-a petrecut într-o clădire de apartamente, plină de lume, deci zgomotul s-ar putea să fi fost un factor de luat în considerare. Plus că Grant era mai masiv și decât Bowland, poate chiar prea mare ca să-l poată sugruma. — Deci trebuie să fi fost împușcat într-un loc izolat. N-aveți deloc idee unde-și avea cuibul? — De Paine și Fisk stăteau împreună pe colinele din Hollywood. Nimeni nu l-a văzut pe Grant în casa aia, dar e posibil să fi fost și el acolo. Deși, chiar dacă a fost, asta s-a întâmplat cu câteva luni în urmă. — Papagali din fauna de club, spuse Bouleau. Avem o mulțime de asemenea spelunci în ograda noastră. În clădiri părăsite la est de Centrul Civic, majoritatea industriale, unde 284
noaptea nu-i nici țipenie. „Clubării” sparg lacătele, fură electricitate, țin discoteci, vând droguri, iau banii și fug. O dată petrecerea terminată, e liniște și pace. Saunders spuse: — Ar fi niște locuri pe care le putem verifica, să vedem dacă dăm peste ceva urme serioase de sânge. Bouleau spuse: — Locul ăla de pe Santa Fe, pentru început. Saunders încuviință din cap. — Pe vremuri era depozit de textile, nu-ți vine să crezi peste ce poți da în asemenea locuri. Petra spuse: — Singurul loc unde au fost văzuți toți trei împreună a fost clubul Rattlesnake. — Ăla a dispărut demult, spuse Saunders. Se pare că va trebui să lucrăm de noapte, Kev. Tu oricum stai treaz noaptea, dar viața mea socială o să se ducă naibii. — Nici nu meriți o viață socială, spuse Bouleau. Fii și tu ca noi toți, și suferă. Saunders râse. — Nevasta lui Kev tocmai ce-a născut. Milo spuse: — Felicitări. Petra spuse: — Asta-i nemaipomenit, Kev! Fată sau băiat? Kevin Bouleau spuse: — Fetiță, Trina Louella. Cel mai frumos bebeluș din tot universul cunoscut, dar nu-i place să doarmă. — Dacă poate să stea trează treizeci și șase de ore la rând, poate să-i calce pe urme lui tati. — Exclus, spuse Bouleau. Trina o să fie doctoriță. Ciorovăiala relaxată a luat sfârșit și inspectorii de la divizia centrală au început să dea târcoale locului, căutând niște cartușe care s-au încăpățânat să nu se materializeze. Apoi a sosit dubița criminaliștilor din care au ieșit doi tehnicieni cu 285
valijoare negre. După ce ei s-au pus pe treabă, Petra l-a încolțit pe Raul Biro și l-a rugat să supravegheze duplexul lui Mary Whitbread. El spuse: — Bine, am s-o fac. — Ești liber în noaptea asta? — Pot să fiu. Ea se întoarse spre noi. — Tot măcelul ăsta, doar ca să ascunzi niște informații? Trebuie să fi fost ceva de-o importanță capitală, amintirea pe care-o fi resuscitat-o Patty. Am renunțat complet la ideea că putea să fi fost orice altceva mai puțin grav decât o crimă. Deci poate că Isaac n-a depistat nimic relevant pentru că n-a fost raportat, așa cum spuneai. Ceea ce nu ne dă mari speranțe. Se uită la criminaliștii care îngenuncheaseră în apropierea cadavrului. — Aici nu mai e nimic de făcut pentru noi. Ne-am întors la mașinile noastre. Eu am spus: — Știu că armele de calibrul 22 sunt ceva obișnuit, dar poate ar fi bine să compari gloanțele din Grant cu cele recuperate din cadavrul lui Leland Armbruster. Milo spuse: — De Paine l-a împușcat pe Armbruster acum treisprezece ani și nu s-a despărțit de pistolul lui? — Acum treisprezece ani, De Paine avea cincisprezece. Dacă Armbruster a fost prima lui victimă, arma s-ar putea să fie importantă din punct de vedere psihologic. — Valoare sentimentală. Petra spuse: — Plus că a scăpat neprins, așa că de ce să arunce o armă care i-a adus noroc? De acord, merită o încercare. Autopsia lui Grant n-o să aibă prioritate, pentru că șase găuri de glonț nu reprezintă un caz detectivistic cu iz de celebritate. Dar 286
stai să mai discut o dată cu Saunders și Bouleau, să văd dacă ei pot să împingă nițel lucrurile. O dată gloanțele recuperate din cadavru, am să coordonez analizele balistice. Raul, ține-te după mine și hai să vedem cum ne organizăm în noaptea asta. Ne vedem mai târziu, băieți. Am intrat pe 100 North și-am pornit-o în goană spre sud. Milo spuse: — Acum poți să încetinești. — Vreau să trecem pe la Tanya, am spus eu. Doi oameni au murit, ca să se țină un secret. Ea nu face parte din cercul de inițiați, dar De Paine și Fisk n-au de unde să știe treaba asta. — Ai discutat cu ea despre varianta cu o locuință temporară? — Încă nu. — N-ai găsit momentul? — Ar fi trebuit să-l creez eu. Fă-mi o favoare și sun-o tu acum. El încercă și pe fix, și pe mobil. La ambele, i-a răspuns robotul. — Probabil că învață. — Sper. — Există totuși un lucru în favoarea ei, Alex: De Paine și Fisk dându-se ascunși în stil Osama, poate că nu vor risca să-și facă apariția în câmp deschis. — N-au fost chiar atât de speriați încât să nu-l împuște pe Grant. Vrei să te las la mașina ta sau pot să merg direct la ea acasă? — Direct, spuse el. Întotdeauna e mai bine pe drumul drept. Ca să zic așa.
287
CAPITOLUL 30 PE ALEEA DIN FAȚA CASEI nu se vedea nicio mașină. Draperiile din camera de zi erau luminate în tente chihlimbarii. Becurile din exterior păreau să strălucească mai intens ca de obicei, și am remarcat cu voce tare acest lucru. Milo spuse: — Probabil că a pus unele cu mai mulți wați. Fată ascultătoare, face ce i se spune. Mai mult ca sigur că-i tot prin campus, bagă mare pentru vreun test sau știu eu ce lucrare. Stai totuși să arunc un ochi prin jur, ca să te simți și tu mai bine. Exact când se pregătea să coboare, o mașină oprită peste drum demară și se îndreptă spre Pico. Un Mercedes alb decapotabil. Model clasic, bătea la ochi, în acel cartier al clasei mijlocii. Am spus: — Treci înapoi. — Ce… — Benz-ul care-a luat-o spre nord. Nu-i prima dată când îl vedem. Decapotabila trecu vâjâind de un stop pe roșu și continuă pe Pico spre est, fără să semnalizeze. Traficul moderat făcea ușoară urmărirea. Ajuns lângă La Cienega, coti la stânga, acceleră, trecu în viteză pe lângă La Cienega Park și pe lângă vechiul Restaurant Row, apoi așteptă stopul la San Vicente. Apoi mai departe pe Third Street și la dreapta. Mai departe, o scurtă porțiune pe lângă cafenelele mai noi și grămezi de mașini în locurile lor de parcare, apoi la sud pe Orlando. Milo spuse: — Oprește-te la colț. 288
Ne-am uitat cum decapotabila înaintează câteva zeci de metri, apoi cotește la stânga pe Fourth Street. Din nou fără să semnalizeze. — Măcar pot să-l opresc pentru încălcarea regulilor de circulație. Stinge luminile și mișcă-te nițel. Am înaintat, oprindu-mă la mică distanță de intersecția Orlando-Fourth Street, și ne-am uitat la Mercedesul care se oprise în fața duplexului lui Mary Whitbread. Stând acolo, în mijlocul străzii. A trecut un minut întreg, până să se stingă stopurile din spate. Milo spuse: — O ia înapoi spre San Vicente, dă-i drumul, Alex. Benz-ul înainta în viteză la est pe Beverly. Eu am rămas la trei mașini distanță în urmă, urmărindu-i silueta zveltă și albă prin districtul Fairfax și apoi în Hancock Park. Când Benz-ul intră pe Hudson Avenue, Milo mă puse să încetinesc iar. — Hai să ne asigurăm că orice eventuale surprize sunt cele pe care le facem noi altora. Benz-ul întoarse exact acolo unde știam noi că o va face. Am luat-o la goană pe Hudson și m-am oprit în partea de est a străzii, poziționând mașina în sens invers, chiar în fața vilei Bedard. Mercedesul alb era în spatele Bentley-ului verde. Farurile stinse, fără zgomot de motor mergând. Luneta uzată, din plastic vremuit, nu te lăsa să vezi cine-i înăuntru. Nimeni nu coborî din autovehicul. Milo își scoase lanternuța Maglite dintr-un buzunar de la haină, își descheie tocul de la pistol și ieși din mașină. În picioare în spatele Benz-ului, dirijă un fascicul concentrat și strălucitor de lumină prin luneta din plastic. — Poliția! Șofer, deschide portiera încet! Nimic. — Fă-o! Șofer, ieși afară! Vocea lui baritonală stârnea ecouri stranii în ambianța 289
elegantă. Stridente, dar nici măcar o lumină nu se aprinse în casele învecinate. Oamenii dormeau bine pe Hudson Avenue. Sau se prefăceau că dorm. — Afară! Portiera șoferului se deschise parțial. — Domnule locotenent? Sunt eu, Kyle. — Dă-te jos din mașină, Kyle! — Păi… asta-i casa mea. — Fă-o! Acum! O voce dinspre locul pasagerului spuse: — Asta-i chiar abs… — Gura, pasager! Kyle, dă-te jos! Portiera se deschise mai larg și Kyle Bedard păși jos din mașină, cu ochii mijiți și clipind des. Purta un tricou gri cu mâneci lungi, peste pantaloni kaki largi, cu buzunare, și aceiași teniși galbeni. Capetele firelor de păr îi scânteiau în lumina lanternei ca niște artificii de Ziua Națională. — Ați putea vă rog să mă mai orbiți cu chestia aia? spuse el. Milo lăsă lanterna mai jos. — Vedeți, domnule locotenent, sunt chiar eu. Nimeni nu poartă niște teniși atât de urâți. Milo spuse: — Întoarce-te, fiule, vreau să te percheziționez. — Glumiți! — Nici prin cap nu-mi trece, spuse Milo, pipăindu-l expert de sus până jos și obligându-l să se așeze pe marginea trotuarului. — Tu urmezi, pasagerul din dreapta. Vocea din mașină spuse: — Asta-i chiar culmea. Kyle își frecă ochii. Mă zări și zâmbi. — Într-un mod suprarealist, gen Jean-Luc Godard, chestia asta e chiar tare. Pasagerul râse. — Afară din mașină! 290
Kyle tresări. Pasagerul spuse: — Nu mă cheamă Mohamed, așa că de ce să vă dați atâta osteneală? — De amuzament, spuse Milo. Au mai fost unii, nu suficient de atenți, care s-au trezit împușcați. — Și ce-i amuzant aici? — Exact. Kyle spuse: — E… — OK, OK, spuse pasagerul. Mă dau jos. Pentru Dumnezeu, să nu mă împușcați! Individul care își făcu apariția din mașină era mai înalt decât Kyle și cu peste douăzeci de kilograme mai greu, dotat cu o burtică tihnită. Cincizeci de ani spre șaizeci, ars de soare, cu o chelie în creștet netedă ca oul. Restul de păr era negru și suficient de lung încât să poată fi adunat într-o coadă de cal care-i depășea omoplații. Niște favoriți mai deși ca ai lui Milo coborau în jos spre maxilarul cu pielea lăsată. Ochelari rotunzi, ca ai lui John Lennon, stăteau călare pe un nas încovoiat. Amândouă gușile îi erau bine conturate. Imaginea de ansamblu era cea a unui Benjamin Franklin în țoale italienești. Jacheta sport din cașmir crem, splendid lucrată, fusese croită pentru un trup mai zvelt. Pantalonii ciocolatii cădeau perfect peste pantofii din piele moale, caramel. În jurul gâtului purta înnodată o eșarfă în dungi aurii și azurii, asortată cu cămașa de mătase albastră. Din buzunarul de la piept al jachetei îi ieșea o batistă de culoarea vinului. Am numărat șase inele de aur pe degetele de la cele două mâni, și-o mulțime de scântei diamantine. Un surâs preaplin de batjocură îi flutura pe buzele subțiri. — Să ridic mâinile sus? Să spun Tatăl Nostru? Să recit jurământul de credință al cetățeanului? — Rămâneți acolo în picioare, domnule, și relaxați-vă. — Momentul verificărilor preliminare, domnule locotenent 291
cum-te-cheamă. Am un briceag marca Swiss Army în buzunarul din față-dreapta al pantalonilor, cu vreo cincisprezece capete, ai grijă să nu te tai în deschizătorul de conserve. Singurul lucru potențial periculos pe care-l mai poți găsi asupra persoanei mele este portmoneul. Dar, din moment ce nu se vede nicio femeie în jur, eu nu mi-aș face probleme. Surâsul i se lăți și mai tare, în timp ce Milo îl controla. — Din moment ce tot facem un tango împreună, bănuiesc că ar fi bine să mă prezint. Myron Bedard. Kyle spuse: — Auzi, tată, chestia asta-i într-un fel chiar mișto, nu ți se pare? Myron Bedard râse. — Fiule, cred că eu voi avea nevoie de ceva timp ca s-o pot vedea așa. După ce Milo termină, îi ceru scuze lui Myron și-i dădu voie lui Kyle să se ridice de pe marginea trotuarului. Kyle își scutură turul pantalonilor și veni lângă tatăl lui. — Ce zici, tată, crezi că ne-o fi văzut careva dintre vecini? — Dacă ne-au văzut, spuse Myron Bedard, dă-i dracului. Și spre Milo: — Chiar era necesar? — Din păcate, da. Bedard își scoase ochelarii și-i lustrui cu un colț de cașmir. — Îți făceai datoria… fără supărare. De fapt, nu prea înțeleg. Adică înțeleg când spui că trebuie să fii atent în ce privește securitatea dumitale personală, dar Kyle zicea că-l cunoști, așa că de ce naiba a mai trebuit să ne percheziționezi? — Nu l-am întâlnit pe Kyle decât o singură dată, domnule Bedard. Nu-l cunosc destul de bine încât să fiu sigur de nimic. — O, dar asta e… — V-am văzut uitându-vă la duplexul Tanyei Bigelow. 292
— Ne-ați văzut? Păi noi… O căutătură cu coada ochiului spre băiat. Kyle tăcu mâlc. Milo spuse: — Păi voi?… Kyle lăsă nasul în jos. Myron Bedard spuse: — Fiul meu s-a amorezat lulea de fată… E OK să le spun, Kyle? Kyle bombăni ceva mărunt din buze. Apoi oftă: — Acum, probabil că da. — Își face griji pentru ea, vrea să fie sigur că nu i s-a întâmplat nimic rău, asta-i tot. Ca să vă arăt până unde merge devotamentul lui: m-a luat de la aeroport și, în loc să mergem direct acasă, el a insistat… — Tată! — Sunt polițiști, fiule. N-are sens să ne prefacem. Kyle se hotărî să ne înfrunte. — A fost o gogomănie din partea mea, îmi pare rău. Milo spuse: — De ce ești atât de îngrijorat pentru Tanya, fiule? — Eu îi plătesc taxele de studii, așa că numai eu pot să-i spun așa, interveni Myron Bedard, după care, altoindu-l pe Kyle pe spate: Glumeam, ziceți mai departe, domnule locotenent… n-am reținut numele de familie… — Sturgis. Bedard întinse un braț. El și Milo dădură mâna. — Sturgis, repetă Bedard, la fel ca marele raliu Harley Davidson. Ai fost vreodată, domnule locotenent? — Nu. — Ar trebui să te duci, e absolut dărâmător! Eu n-am ratat niciunul, doisprezece ani la rând. Alternez între un Fatboy din 1995 și un Speedster 883 Custom XL din 2004. Ah, nimic nu se compară cu Black Mountains în august, se face o oprire de alimentare și service la Keystone, lângă Muntele Rushmore. Și niște chefuri absolut bestiale. 293
Îl înghionti pe Kyle: — La anul, trebuie să te ții de cuvânt și să vii cu mine, fiule. Kyle nu-i răspunse. — Atitudine evazivă, spuse Myron Bedard. Recurge la asta atunci când devin agasant. Ar trebui să mergi și dumneata, domnule locotenent. Presupun că deții un motor. — Și de ce, mă rog? — Nu toți polițiștii au motociclete? — Nu și cel de față. — Probabil că mă gândeam la cei de la circulație. Oare ce-o mai făcând Erik Estrada 18? Milo se întoarse spre Kyle. — De ce ești îngrijorat pentru Tanya? — Din aceleași motive pentru care sunteți și voi. — De exemplu? — De exemplu, că unchiul Lester a fost omorât imediat după ce-ați discutat voi cu el despre mama Tanyei. De exemplu, că Tanya locuiește în apropiere de Mary și Pete. De exemplu, relația dintre Mary și unchiul Lester. — Pete, adică Peterson Whitbread. — Nu suporta să i se spună așa. — Îl cunoști. — Nu eram prieteni. — Aceeași întrebare, spuse Milo. — Îl vedeam din când în când. — Acum cât timp? — Când eram copii. — Cum așa? Myron Bedard păși în fața fiului lui. Actor american de origine hispanică, una din vedetele serialului de televiziune CHiPS care a rulat între 1977 și 1983, având ca subiect aventurile a doi polițiști dintr-o patrulă rutieră pe motociclete (n.t.). 18
294
— Am putea să continuăm această discuție în casă, vă rog? Nu vreau să facem spectacol.
295
CAPITOLUL 31 BEDARD DESCUIE UȘA VILEI și dezactivă sistemul de alarmă. — Entrez-vous. Îl urmarăm prin holul de marmură lustruită, pe lângă sosia lui George Washington, și în biblioteca unde Kyle își instalase reduta de cercetare. Harababura crescuse; mai multe hârtii boțite, decât parchet din lemn. Myron se opri ca să cuprindă cu privirea tot dezastrul. — Da, tată, știu. — În cele din urmă va trebui să-nveți să te organizezi, Kyle. — Cognitiv vorbind, sunt organizat. — Geniile au alte reguli? Îndesându-i din nou una peste umăr fiului său. Kyle se strâmbă. Myron păși marțial în fața lui, cu coada fluturându-i pe spate, aprinzând lumini, oprindu-se ca să frunzărească un teanc de scrisori de pe o măsuță din onix și apoi trântind plicurile înapoi. Trecând pe sub o arcadă din piatră, ajunserăm într-o încăpere vastă, hexagonală, terminată în ușile din sticlă care puneau în valoare priveliștea grădinii amenajate ca la carte și subtil iluminate. Copacii printre care Tanya își amintea că se ascundea când era mică erau ulmi chinezești și sicomori, tunși cu grijă, dar cu frunzele de-un verde luxuriant. O piscină cu lungimea de vreo cincisprezece metri, îndeajuns de veche încât să fi păstrat o trambulină, reflecta contururile tremurătoare ale unui pavilion din lemn traforat. Pe peretele dinspre vest al încăperii, o tejghea de bar echipată cu chiuvetă și rafturi pe care se vedeau suficiente sticle cât să aprovizionezi un vapor de croazieră. Myron Bedard se duse direct spre bar, oprindu-se pe parcurs ca să-și mai facă de lucru cu luminile: aprinzând, stingând, dând intensitatea mai mare, mai mică. După ce se 296
hotărî pentru o ambianță în portocaliu dens, alese un pahar de whisky din cristal, îl ridică în fața ochilor și-și miji privirea. Kyle zăbovise lângă intrarea în încăpere, uitându-se fix în jos la propriile picioare. Prima oară când îl văzusem eu, arăta ca un sărăntoc care doarme pe te miri unde. Barba nerasă de vreo două zile venea acum să întărească imaginea. Dată fiind opulența din jur, mă cam îndoiam că Milo și cu mine corespundeam cu mult mai bine. Încăperea era mai mare decât majoritatea locuințelor normale, tapetată cu un șantung mătăsos de culoarea sângelui care curge prin vene. Tavanul era o boltă încărcată cu ghirlande de ipsos, unite între ele cu brâuri lungi de câțiva metri. Postamente din lemn de pomi fructiferi adăposteau cai, cămile și zeități chinezești cu expresii nedumerite, toate lăcuite în aceeași combinație de verde și auriu. Vitrine aurite pline de sticlărie, porțelanuri și argintărie, se fuduleau cu achizițiile lor exuberante. Suficient spațiu pentru trei porțiuni ample în care să se poată sta, plus același număr de covoare persane. Canapele tapițate cu damasc, scaune asortate, câteva obiecte de mobilier trase în piele și adăugate pentru nițică varietate, măsuțe sculptate plasate strategic. Myron Bedard scoase capacul unei frapiere din argint. — Dorește cineva ceva de băut? — Nu, mulțumesc. — La fel. — Atunci o să beau de unul singur. După ce-și amestecă un cocktail Bourbon Manhattan cu gheață, porni cu pași mărunți în timp ce sorbea, se trânti întruna din canapelele de două persoane, își aruncă pantofii din picioare și se lăsă pe spate. O sorbitură prelungă din cocktailul pe care și-l pregătise singur îl făcu să suspine de plăcere și să ridice degetele mari în sus a aprobare. — De curând l-am descoperit, whiskyul ăsta: Knob Creek, 297
licoare de primă calitate de la Jim Beam. În avion n-aveau nimic mai bun decât Wild Turkey, deși era un zbor Gulfstream. Lingându-și buzele, extrase cireașa amară din cocktail, mușcă o bucățică, își șterse sucul scurs pe bărbie și înghiți. — De ce stă toată lumea în picioare? Milo și cu mine ne așezarăm pe cât de aproape de el ne permitea aranjamentul mobilierului. Kyle ezită câteva clipe, apoi se așeză departe de noi toți. Myron spuse: — Hai, mă, puștiulică, nu te-am văzut de luni întregi… Îi făcu semn să vină mai aproape. Kyle își mușcă buzele, găsi un fotoliu perpendicular pe canapeaua lui Myron. Milo spuse: — Pentru început, hai să auzim câte ceva despre relația dintre Mary Whitbread și Lester Jordan. Niciunul dintre cei doi Bedard nu răspunse. — Brusc și dintr-odată, va lovit timiditatea? — Bănuiesc că eu ar trebui să fiu acela care se ocupă de această chestiune, spuse Myron. — Bănuiești bine, tată, spuse Kyle. — Fiule, cred că ar fi mai bine să te duci la calculele tale sau știu eu, să studiezi ceva. — Ce, tabla înmulțirii? — Kyle, niciodată nu m-am ascuns de tine, dar anumite lucruri e mai bine să fie spuse fără martori. — Tată, sunt la curent cu tot. — Fă-mi hatârul, te rog. Kyle nu se mișcă. Myron spuse: — Strict din motive de decență, Kyle. Kyle își făcu de lucru cu tenisul din picior. Porțiunea din vârf era crăpată. — Ăsta-i stilul acum? zise Myron. Sărăcie afectată? — Mă doare-n cot de stil, tată! spuse Kyle. O urmă de răsfăț plângăcios îi ridicase cu o notă tonul 298
vocii. Mai mult de adolescent mofturos, decât de cercetător științific în devenire. Prezența unui părinte poate avea un asemenea efect. Myron spuse: — Iar eu nu te-am sâcâit niciodată în privința asta, nu-i așa, Kyle? Kyle nu răspunse. Milo spuse: — Ce-ar fi să iei puțin aer, Kyle, dar fără să te îndepărtezi prea mult? Înainte ca băiatul să poată răspunde, Myron sări în picioare, stropindu-se cu băutura din pahar, și se înfipse încă o dată între noi și fiul lui. Îi atinse obrazul lui Kyle. Care se încordă. Myron își retrase mâna, dar îl sărută în același loc. Bărbia lui Kyle începu să tremure. — Îmi pare rău, fiule. Pentru orice infamie la care te poate duce gândul în acest moment, și nenumăratele care încă nu ți-au dat prin cap, dar în mod sigur o vor face. Totuși, poatear fi bine să încerci să le pui în context. Am cincizeci și șapte de ani, obișnuit să nu mă abțin niciodată de la mâncare și delicii lichide, să disprețuiesc mișcarea și să-mi ignor colesterolul. Deci longevitatea mea este… — Tată! — …pusă sub un foarte serios semn al întrebării. Prin urmare, dacă… Vorbea repede, dar aproape bălmăjit. Whiskyul Wild Turkey nu fusese deci chiar atât de rău, ca aperitiv luat în avion. Kyle spuse: — Încetează, tată! Detest când faci chestia asta! Myron își făcu cruce în dreptul inimii. — Mea culpa. Veșnicul meu refren. Îi ciufuli părul lui Kyle. — Haide, frate, lasă-mă și pe mine să-mi păstrez o urmă de demnitate și relaxează-te nițel. 299
Kyle țâșni în picioare și o luă spre ușă cu pași mari. — Povestim noi mai târziu, fiule. Vreau să-ți spun cum a fost la Veneția. După ce băiatul plecase, Myron spuse: — Are o atitudine ambivalență față de mine, și cum ar putea să fie altfel?! Dar eu pe el îl iubesc necondiționat. Dacă ar trebui să nu am decât un singur copil, pe el l-aș alege. Bine-crescut de când s-a născut, niciodată n-a avut drăcușori. Și cu o minte sclipitoare… trăiește într-o cu totul altă stratosferă intelectuală. N-are decât douăzeci și patru de ani, și mai are doar un an până să-și ia doctoratul în fizica plasmei! Eu nici măcar nu pot pricepe ce-i aia! Orgoliul patern făcu loc unei încordări care-i reduse la loc dimensiunea gurii. — Probabil că-i o chestie ereditară care-a sărit peste o generație. Așa cum îmi spunea frecvent tatăl meu. Și el avea aplecare spre știință. Autodidact, dar cu o căruță de brevete de invenții pe numele lui. Kyle se crede anti-materialist, dar și pe el îl așteaptă aceeași soartă, în ciuda propriei rezistențe, probabil o să inventeze ceva de înaltă tehnologie. Într-o zi, când o să deschideți revista Forbes, o să dați peste el, pe lista numelor mari. Când se va întâmpla acest lucru, sper sănceapă și el să aibă un pic de simpatie pentru mine. Aveți vreunul din voi copii? — Nu, domnule. — Educativă experiență. Există o probabilitate foarte mare să fi fost un tată execrabil. Pe-atunci, însă, bineînțeles, îmi închipuiam că sunt un tată foarte bun. — Pe-atunci când, domnule? — Când Kyle era mic. N-am insistat niciodată să controlez viața cuiva sau s-o domin, dar am într-adevăr tendința să fiu impulsiv, și bănuiesc că asta s-ar putea considera… Ducându-și paharul la gură, termină cocktailul dinăuntru, se întoarse la bar și-și mai turnă o porție dublă. În momentul 300
când ajunse înapoi pe canapea, jumătate din băutură era deja dusă. — Impulsivitatea dumneavoastră l-a afectat pe Kyle? — E mai complicat decât atât, domnule locotenent, spuse Bedard, închizând ochii și respirând rar. — Cum așa? Bedard nu se mai mișcă. Capul înclinat al lui Milo îmi dădu de știre să preiau conducerea. Pomenirea numelui lui Peterson Whitbread îl determinase pe Bedard să caute refugiu în casă. O dată înăuntru, insistase să-l vadă pe Kyle plecat. Am spus: — Impulsivitatea v-a făcut să-l luați pe Kyle s-o vadă pe metresa dumneavoastră? Pleoapele lui Bedard fluturară și el deschise ochii. — Metresă. Termenul păru să-l amuze. — Mary era un simplu loc de oprire temporară. Treceam pe-acolo, mă simțeam bine, plecam mai departe. Atât și nimic mai mult. Milo spuse: — Aveți multe asemenea „locuri de oprire”? — Ce pot să fac, dacă-mi plac femeile? Le ador pe toate și pe fiecare! Bedard bău, sparse un cubuleț de gheață între dinți și-și folosi o mână ca să descrie în aer contururile unei siluete feminine. — Probabil se poate spune că sunt îndrăgostit de jumătate din populația planetei… cât înseamnă asta, trei miliarde? Minus una… fosta mea nevastă. Cerule mare, vă puteți închipui cum ar fi să vă faceți drum prin masa asta de feminitate? Ideea e năucitoare… Ridicând iarăși paharul, spuse: — În cinstea cromozomului X. Milo spuse: — Când ați început să opriți acasă la Mary Whitbread? 301
— Hai să vedem… o, demult… acum vreo cincisprezece ani. — Și-o faceți în continuare? — Are peste cincizeci de ani. Mult prea matură pentru mine. — Era un simplu loc de oprire, dar i-ați vândut patru clădiri. — Așa este. — Serviciu contra serviciu? Bedard râse. — Mary a plătit prețul corect de piață. Faptul că n-a existat niciun intermediar, deci nu s-au plătit comisioane, mie mi-a oferit ceva mai multă flexibilitate, iar ea n-avea nevoie să aștepte ca să primească finanțare. — A plătit cu bani gheață? — Cu un cec în contul băncii, ca să fim foarte exacți. — Despre ce sumă vorbim? — Hmmm… Cu-atâta timp în urmă, aș zice… un milion, un milion cinci sute. — De unde putea să facă rost de-atâția bani? — N-am idee. Dar ce-a făcut, ca să fiți atât de interesați de ea? — Cine a inițiat vânzarea? întrebă Milo. — Întrebări și iar întrebări, și niciun răspuns, nu? Decizia a fost reciprocă. Mary locuia în Cathay Circle, vânduse niște apartamente în Vale și căuta ceva mai select, eventual chiar să închirieze parțial. Noi deținusem cele două duplexuri suficient de mult timp încât să obținem un profit frumușel, dacă le vindeam, dar ca locuințe de închiriat, rentabilitatea nu era nici pe departe optimă. Eu nu mai voiam să pierdem vremea cu proprietăți care să aibă mai puțin de douăsprezece apartamente, așa că momentul a fost perfect. Legănându-și paharul între palme, se uită fix la vălurelele stârnite în lichidul colorat. — E ca și cum ai juca Monopoly, dai case la schimb cu 302
hoteluri. Există un curent de gândire care spune să nu vinzi niciodată, să le ții, dar mie mi se pare o viziune incomod de statică. Strânse iar din buze. — Școala de gândire a tatălui dumneavoastră? Lentilele mici și rotunde ale ochelarilor scânteiară, când el își concentră privirea asupra mea. — Vă jucați de-a psihologul cu mine. Dar așa e, nu vă înșelați. Și indubitabil că tata ar fi insistat că el a avut dreptate. Acele patru clădiri probabil că valorează în jur de cinci, șase milioane. Dar mi-am scos profitul, cu cele pe care le-am cumpărat. Un accent încordat adolescentin și în vocea lui. Kyle îmi spusese că tatăl și bunicul lui se detestau reciproc. Cașmirul și mătasea sunt șic, dar nu poți pansa rănile cu ele. El spuse: — Mă intrigă în continuare acest interes atât de viu pentru Mary. E din cauză că Patty Bigelow a locuit în unul dintre cele două duplexuri? Nu-i niciun mister aici. Eu am trimis-o pe Patty la Mary, după ce a trebuit să plece de aici. — După ce tatăl dumneavoastră a murit. — Era o infirmieră absolut fenomenală, spuse Bedard, dar nu mai avea niciun motiv să rămână. — Haideți să revenim la Peterson Whitbread, am spus eu. Cum a ajuns Kyle să-l cunoască? — Despre Pete e vorba? El ce-a mai făcut? Milo spuse: — Kyle l-a cunoscut în timpul opririlor dumneavoastră acolo? Bedard își pipăi eșarfa de la gât. — Nu sunt obligat să stau de vorbă cu voi. — Există vreun motiv pentru care să nu doriți să cooperați? — Diferența de fus orar ar fi unul. Iar un al doilea, arțagul tipic neamului Bedard. Zâmbet împăciuitor. 303
— Ei, nu, nu mă luați în serios. Sunt un tip amiabil. Sau așa mi s-a spus. Oamenilor le place să vorbească despre ei înșiși. Pe asta și contează profesia mea. Uneori, însă, e un mijloc de-a evita chestiunile de substanță. Am spus: — Care a fost problema dintre Kyle și Pete? — Cine spune că a fost o problemă? — Vă tot feriți să discutați despre asta. — Cerule, spuse Myron Bedard. Și când mă gândesc că am dat bani pentru profesia dumitale! Milo spuse: — Ar fi de ajutor dacă aș pune și eu aceeași întrebare? — Ha, ha. Nu, nu încerc să fiu evaziv. Pur și simplu subiectul vremurilor de-atunci îmi readuce în minte… este încă un exemplu destul de dureros privind impulsivitatea despre care vă vorbeam. Exact motivul pentru care n-am vrut să-l las pe Kyle să fie de față. — L-ați luat pe Kyle cu dumneavoastră când vă duceați la Mary, am spus eu, și el a văzut niște lucruri pe care nu era cazul să le vadă. — În mod sigur a auzit niște lucruri. Mary putea să fie… exuberantă. Da, știu că a fost o lipsă de discernământ, dar trebuie să înțelegeți că numai eu mă ocupam de Kyle, dintre cei doi părinți pe care-i avea, în absența mea nu-i dădea nimeni atenție. Ați cunoscut-o pe fosta mea soție. Vi-o puteți imagina îngrijindu-se de cineva sau măcar ceva?! Deci da, lam luat după mine peste tot. Acum îmi dau seama că au existat unele… situații nepotrivite. — Câți ani avea Kyle când vă însoțea acasă la Mary? — Eu știu?… Nouă, zece, cine mai ține minte? M-am gândit că o să se amuze și el puțin, fiindcă Pete nu era decât cu puțin mai mare decât el. Kyle neavând frați sau surori. Mai bău din pahar. — În mintea mea, era oricum mai bine decât să-l las pe 304
Kyle singur în văgăuna asta sinistră. — Casă mare. — Ditamai mormântul, spuse Bedard. Mi-a fost o silă nespusă, să cresc aici. Într-o zi am s-o vând. Stau cu ochii pe piață. — Cum a reacționat Kyle la vizitele acelea? am spus eu. — Ce vreți să spuneți? — Ați spus că au existat situații nepotrivite. — Vorbeam în general. Să ne-audă pe Mary și pe mine… În majoritatea timpului, Kyle a părut să fie OK. — În majoritatea timpului. — O dată, ultima, de fapt, mi s-a părut cam posac. N-am putut scoate de la el decât că nu-i place de Pete și că preferă să nu mai meargă acolo. Probabil că exact așa a și spus: „Tati, prefer să nu mă mai duc.” întotdeauna vorbea ca un adult… când era foarte mic, lumea zicea „Unde-i ventrilocul?” — De ce nu-i plăcea de Pete? — N-a dezvoltat ideea. — Dumneavoastră n-ați insistat. — Nu văd de ce-aș fi făcut-o. Kyle a venit cu o rugăminte, eu am onorat-o. N-am răspuns nimic. Bedard spuse: — Vă rog să nu-mi spuneți că s-a întâmplat ceva dezgustător. Refuz să cred că Kyle nu mi-ar fi spus. Cei mai mulți copii nu vorbesc cu părinții lor. Dar între mine și Kyle lucrurile stăteau altfel. N-a existat absolut niciun semn că sar fi petrecut ceva de felul ăsta. Milo spuse: — Nu asta ne interesează pe noi, dar dacă aveți vreo suspiciune, acum ar fi momentul potrivit să… — N-am. Și foarte pe șleau spus, nu văd ce legătură ar avea toate aceste lucruri cu Patty Bigelow și cu fata ei. În continuare nu prea înțeleg de ce i-ați pus lui Kyle întrebări despre Patty, în primul rând, și de ce el se arată atât de preocupat. Patty a murit de cancer, nu în împrejurări care să 305
dea de bănuit. — Ce va spus Kyle? — Că ați reluat cercetările în ce privește moartea ei și că este posibil să fi avut o legătură cu moartea lui Lester. — Dumneavoastră cum ați aflat de moartea lui Lester? — Kyle m-a sunat la Veneția și mi-a spus. — Când? — Ieri dimineață. Un rânjet ironic. — Chiar foarte devreme de dimineață. Abia ce mă întorsesem după o noapte destul de gurmandă la Paris, și încercam să-i îndepărtez urmările cu ajutorul somnului. — Ce altceva va mai spus? — Atât, spuse Bedard. Partea despre Patty n-a apărut în discuție decât pe drumul încoace de la aeroport. — Explicația lui Kyle de ce voia să treacă pe la locuința Tanyei. — Nu că ar fi clarificat cu ceva lucrurile. — De ce v-ați întors la L.A., domnule? — Kyle m-a rugat. — Așa, din senin, fără niciun motiv. — Nu aveți copii, domnule locotenent. Am sesizat nevoia disperată din tonul fiului meu și m-am conformat. Am încercat să-l fac să-mi explice, dar a părut să-l tulbure și mai tare, așa că am lăsat-o baltă. Am învățat în timp să-l las pe Kyle în ritmul lui… n-ați văzut cât de greu a fost, doar să-l fac să iasă naibii de aici? Milo spuse: — Care a fost motivul exact invocat de Kyle, când a spus că vrea să treacă prin dreptul casei Tanyei? — Ca să se asigure că totul e OK. După care a roșit la față și-a început să se bâlbâie. De unde eu am tras concluzia că e înamorat până peste cap de fată. Ceea ce m-a surprins, dar nu în mod neplăcut. Cuvintele „Kyle” și „femei” nu le poți rosti prea adesea în cadrul aceleiași fraze. — Nu-i un fustangiu. 306
— Nu m-ar mira să aflu că-i încă virgin. Un chicotit sec. — Oare unde-oi fi greșit? Eu am spus: — De ce a trecut Kyle și prin fața duplexului lui Mary Whitbread? — Nu știam ce are de gând să facă. Atunci când a intrat pe Third Street, în loc de Beverly, m-am gândit că e vreo rută ocolitoare, probabil ceva legat de trafic… N-am mai fost prin L.A. de luni de zile, nenorociții de la primărie rașchetează întruna asfaltul, când nici nu te-aștepți. Pe urmă a cotit din Orlando și, când nici n-apucasem să mă dezmeticesc bine, uite-ne în fața duplexului lui Mary. L-am întrebat ce naiba face, dar el s-a întors, mi-a aruncat o privire bizară și-a început să fredoneze „Frumoasele vremuri de altădată”. — În amintirea altor timpuri. — Dar nu părea deloc bine-dispus. Dimpotrivă, era îmbufnat și așa a rămas, refuzând să explice. Bedard înghiți ultimele picături de whisky. — Restul drumului până acasă l-am parcurs într-o tăcere încordată. Plecasem de la Veneția pentru el, și credeți-mă, orașul ăsta e absolut superb în orice moment al anului… Dacă n-ați fost acolo, credeți-mă pe cuvânt, trebuie să mergeți! Înainte ca toată șandramaua aia afurisită să se scufunde în uitare. — V-ați întors acasă pentru că vi s-a părut că Kyle e tulburat, am spus eu, dar el n-a vrut să vă explice de ce. — Am încercat să-l fac să-mi spună cu forța. De-aceea stăteam amândoi în mașină, pe alee, atunci când ați venit voi și-ați făcut pe trupa de comando. Trecându-și un deget pe sub nodul eșarfei, spuse: — De ce naiba nu vreți să-mi spuneți ce mama dracului se petrece? — Haideți să derulăm puțin filmul înapoi, am spus eu. Cum anume, exact, ați cunoscut-o pe Mary Whitbread? 307
— Prin cumnatul meu. — Lester Jordan. — Răposatul și neregretatul. — El de unde-o cunoștea? — Precum spuneam, Mary era o fetișcană exuberantă. Aveți cât de cât idee despre trecutul ei? — La Chicago? — După spusele ei, pe care eu n-am cum să le probez, pe vremea când stătea la Chicago se învârtea prin cercuri de mafioți. Tot de la ea citire, îl cunoștea și pe primarul Daley, pe cei din familia Kennedy. Dar nu asta le-auzi spunând pe toate? Probabil că, dacă tăifăsuiți cu ea suficient de mult timp, va ajunge să pretindă că s-a culcat și cu Jimmy Hoffa și cu Amelia Earhart.19 — „Toate” fiind cine? — Târfele de-o anumită vârstă. Nu vreau să fiu crud cu ea, dar hai să recunoaștem cinstit, exact asta este Mary. Eu aș lua orice spune ea cu ceva mai mult decât un grăunte de sel de mer 20. — Deși n-aveți încredere în ea, nu v-ați ferit să faceți împreună tranzacții imobiliare. — Cecul ei a fost onorat fără discuție de bancă. — Cum l-a cunoscut ea pe Lester Jordan? — Printre variatele ei domenii de interes se numărau și muzicienii, spuse Bedard. Les cânta la saxofon într-o formație itinerantă, care avea un contract la un club unde Jimmy Hoffa a fost un celebru și influent lider sindical din Chicago, bănuit de legături strânse cu Mafia; condamnat pentru înșelăciune și tentativă de mituire a unui jurat, a dispărut în mod misterios în anul 1975 (trupul lui n-a fost găsit niciodată). Amelia Earhart a fost prima femeie aviator care a traversat Oceanul Atlantic pilotând singură un avion; a dispărut în anul 1937, undeva în Oceanul Pacific (n.t.). 20 Sare de mare, în franceză în original (n.t.). 19
308
Mary… Hm, mă rog, să zicem că dansa. Aici ne-a făcut cu ochiul. — Probabil că dintr-una într-alta, ca să zic așa, s-au combinat. Și, ca să vezi, a fost singura dată când Mary s-a dovedit neatentă. O simplă aventură de-o noapte, și hop, uite barza dând roată cu scutece în cioc. Clătină din cap. — Mare prostie. — Jordan era tatăl lui Peterson? spuse Milo. — Probabil de-asta s-a hotărât ea să-și lege trompele. Dacă nu cumva o fi fost din necesitate. Având în vedere noua ei ocupație. — Pornografia. — Aha, spuse Bedard. O știți și pe-asta. Ați văzut vreodată ceva din „operele” lui Mary? — Nu, domnule. — Înaltă calitate, domnule locotenent. Ținând cont de domeniu. — Dacă nu voia copii, de ce n-a făcut o întrerupere de sarcină? — A vrut s-o facă, inițial. Ea mi-a povestit… în momentele noastre de intimitate, mă rog, știți cum e. Motivul care a determinat-o să renunțe a fost acela că, în aceeași perioadă, se vedea cu un individ bătrân și foarte bogat. Un individ bătrân, bogat, și generos, pe care ea s-a gândit că l-ar putea păcăli să creadă că e copilul lui. Din nefericire, planul s-a întors în final împotriva ei. — Amantul babalâc n-a fost copleșit de bucurie, spuse Milo. — Amantul babalâc a pus-o să facă un test de paternitate, și când a văzut că ea trage de timp, i-a tras un șut în posteriorul deja cam mărișor, și-a lăsat-o pe drumuri. Când s-a întâmplat treaba asta, sarcina era deja prea înaintată ca să mai poată face ceva. — Plus scrupule. — Bănuiesc că o fi având și ea câteva. Biata Mary. Natura 309
a binecuvântat-o cu niște mușchi vaginali dumnezeiești, dar discernământul ei nu-i chiar întotdeauna la înălțime. A făcut copilul, dar, din câte mi-am putut da eu seama, la capitolul creșterii lui nu s-a descurcat prea grozav. Din punctul ăsta de vedere, seamănă oarecum cu fosta mea nevastă. Și spre mine: — Nu, relația mea cu ea nu era un simptom de tipar nevrotic. În niște privințe cruciale, există diferențe între Mary și Iona. Jucându-se cu paharul: — Toată lumea vorbește de instinctul matern, dar eu am întâlnit destule femei cărora pare să le lipsească. — Când v-ați întâlnit ultima oară cu Mary? — Credeam că am răspuns deja la întrebarea asta. — N-ați spus decât că era prea bătrână. — Și așa și este, de vreo zece ani încoace. De-aia m-a surprins, când Kyle a oprit în fața casei ei și-a început să fredoneze. Eu fac tot posibilul să-mi uit vechile cunoștințe. — Amintiri neplăcute? — Nicidecum, doctore. Cred în a merge mai departe. — Deci ați cunoscut-o pe Mary prin Lester Jordan. — A, da, Lester, spuse el. Lester a fost o tumoră malignă a căsniciei mele… o piatră de moară cât un munte, pe care am fost dispus s-o tolerez atâta timp cât mai aveam sentimente pentru Iona. Dar nu mi-a făcut niciodată plăcere să-i dau bani, fiindcă știam unde se vor duce. Am cunoscut-o pe Mary când venisem să-i mai dau încă un cec lui Lester, iar ea era acolo. Imaginea unei femei care arăta atât de bine, în compania unui bălegar uscat de teapa lui Lester, recunosc că mi-a captat interesul. — Ea de ce era acolo? — Se certau, mai aveau puțin și cred că s-ar fi luat de păr. Starea de spirit a lui Lester mă lăsa rece, dar cum aș fi putut lăsa o femeie atât de frumoasă să stea supărată? Își atinse cu mâna cămașa de mătase albastră, în dreptul inimii. 310
— Ea a fugit pe ușă afară, eu i-am întins lui Lester pomana uzuală și m-am dus după ea, i-am oferit un umăr pe care să plângă. Potrivindu-și ochelarii: — Și din aproape în aproape. — De ce plângea? — Voia ca Lester să vină și să-l vadă pe Pete. Pete cerea tot timpul să-l vadă pe tatăl lui, dar Lester nu se îndupleca decât rareori. Cum era și de așteptat. — Dat fiind că era dependent de droguri, spuse Milo. — Orice dependență e un fel de auto-răsfăț, corect? Așa mi-a spus Patty. Senzația mea a fost că abia aștepta să scape de el. Ceea ce n-ar fi altceva decât reacția oricărui om normal față de Lester. — Cu excepția băiatului lui. Bedard își scoase ochelarii. — Unii copii așa sunt. — Atașați, am spus eu. — Dincolo de orice limită a rațiunii. Sunt convins că respingerea i-a afectat rău de tot psihicul băiatului, dar credeți-mă, Pete a ieșit mult mai câștigat, neavând prea mult contact cu Lester. Individul era o lepădătură. — Iar dumneavoastră trebuia să-l întrețineți. — Cum spuneam, piatră de moară. Legată de picior. — Fosta soție crede că dumneavoastră l-ați ucis. Bedard își desfășură de la gât un cot de eșarfă și-și șterse lentilele ochelarilor. — Ceea ce ar trebui să vă spună ceva despre discernământul ei. De două luni sunt plecat în Europa. — Ea spune că oricum n-ați face-o cu propria mâna, ați angaja pe cineva. — Normal că da. Dacă mi-aș fi pus în gând să-l omor pe Lester. Din păcate pentru Iona, Lester a ieșit din viața mea în urmă cu foarte mulți ani. De ce naiba mi-aș risipi banii, ca să nu mai vorbim că mi-aș vârî singur capul în laț, ca să strivesc 311
un gândac din bucătăria altcuiva?! Eu am spus: — Ce altceva va mai spus Patty despre Lester? — Nimic, nu era un subiect de discuție frecvent. Patty se concentra pe a-l îngriji pe tatăl meu. Și-a făcut o treabă al naibii de bună! Iona a scos fum pe nări, când am luat-o de lângă Lester. Din punctul ei de vedere întors cu susu-n jos, Patty ar fi fost obligată să stea pe vecie cu Lester, iar eu aveam obligația să plătesc. La ora când Lester fugise de la a treia cură de dezintoxicare, Iona și cu mine deja discutam numai prin avocați. La partaj, ea a obținut mai puțin decât ceruse, dar mai mult decât aș fi vrut eu să-i dau. Un rânjet larg. — Orice căsnicie se bazează pe ajungerea la un compromis, nu? Eu am spus: — Ea a obținut clădirea din Cherokee. Și pe Lester. — Chiar și numai asta, spuse Bedard, și tot a meritat cât m-a costat tot divorțul ăla afurisit! Căscă și adăugă: — N-am mai dormit de două zile. Nu vă supărați că nu vă mai conduc. Vă descurcați să găsiți ieșirea, nu-i așa? — Ne va conduce Kyle, spuse Milo. — Lăsați-l pe băiat în pace. — El a condus mașina spre casa Tanyei. — V-am mai spus. I s-au aprins călcâiele după fată. — Asta nu explică de ce a trecut și pe la casa lui Mary Whitbread. Bedard se sculă cu greutate în picioare, se clătină, se prinse cu mâna de-o măsuță ca să nu cadă. — Bănuiesc că nu. Eu îmi mai torn un ultim păhărel înainte de culcare, după care mă arunc în brațele lui Morfeu. Sunt sigur că-l veți găsi pe Kyle în bibliotecă. Noapte bună, stimabililor. Spuneți-i fiului meu că-l iubesc.
312
CAPITOLUL 32 KYLE BEDARD STĂTEA AȘEZAT pe podeaua bibliotecii, în mijlocul unui cerc alcătuit din grămăjoare de hârtii mototolite. Cu laptopul în față și telefonul mobil în mână. Puse telefonul jos. — Tata va delectat cu triumfurile lui sexuale? — A zis să-ți spunem că te iubește, i-am răspuns eu. — Așa-l apucă atunci când bea. — Devine afectuos? — Sentimentaloid. — Bea des? — Mai mult decât des. Milo se instală într-un scaun Chippendale mult prea delicat pentru atâta cantitate umană. Eu m-am lăsat jos lângă Kyle și am arătat spre telefon: — Ai reușit s-o prinzi? El începu să spună „Cine?”, dar se opri după prima silabă. — E bine. — S-a întors acasă? — Tocmai a ajuns. — A fost la un grup de studiu pus mai târziu seara, am spus eu. El tresări. — Ce vreți de la mine? — E OK să-i porți de grijă, am spus eu. — N-am sesizat să fie vreo întrebare în ce-ați spus. — Bine, atunci ce părere ai de asta: ce te deranjează în legătură cu Peterson Whitbread? — Nu l-am mai văzut… de când eram mic. — N-am sesizat niciun răspuns în ce-ai spus. Arătătorul de la mâna lui stângă atinse în treacăt tastatura laptopului. Salvatorul de ecran cu chipul lui Albert Einstein se dizolvă într-o gravură cu portretul unui bărbat pletos și 313
mustăcios. Sosia lui Frank Zappa. — Descartes, am spus eu. Un tip deștept, dar care s-a înșelat în câteva privințe. — Cum ar fi? — Ruptura dintre afect și rațiune. — Asta ar trebui să aibă vreo semnificație pentru mine? — Înseamnă că poți să-ți păstrezi sentimentele, și în același timp să fi om inteligent. Știm că tatăl tău te lua cu el când o vizita pe Mary Whitbread. Tu îți petreceai timpul cu Peterson Whitbread. El a făcut ceva care te-a deranjat. Suficient de mult încât să-i ceri tatălui tău să nu te mai ducă acolo. Acum te temi că Peterson are o anume legătură cu asasinarea unchiului tău Lester. Dar ceea ce te sperie cel mai tare este că s-ar putea să fie implicat și în lucrul care o frământa pe Patty Bigelow. Tap, tap, tap. Descartes îi făcu loc lui Aristotel. Eu am spus: — Tatăl tău e convins că ești un geniu. Poate chiar ești. În contextul actual, a fi inteligent înseamnă a-ți reprima instinctul de-a ține piept orbește autorității. Un clipit din ochi rapid. — De unde să știu eu ce-o frământa pe Patty Bigelow? — De la Tanya. Care ți-a povestit tot, deși i s-a cerut să n-o facă. — Nu i-aș face absolut niciun rău. Niciodată! Milo hârâi din gât. — Nu mă credeți? — S-ar putea să te credem, fiule, dacă o termini cu abureala și începi să ne răspunzi la întrebări. — Dar nu știu nimic. Nu-s decât supoziții! — Cam la fel ca oricare cercetare științifică, spuse Milo. Nouă ne convine și așa. Kyle întinse mâna după un pahar din polistiren, se uită înăuntru, se încruntă, îl aruncă. Zărind o cutie nedesfăcută de Fresca, îi trase inelul și se uită la spuma care năvăli prin 314
deschizătură și începu să picure pe hârtiile împrăștiate. Am așteptat să bea. — Sunteți convins că ceea ce s-a întâmplat cu atât de mulți ani în urmă este relevant? spuse el. — Tu nu ești? am spus eu. Muindu-și un deget în băutura vărsată, el desenă o amibă pe covor, jucându-se cu pata umedă până ce aceasta se îmbibă cu totul în lână. — A început când aveam nouă ani. Tata și mama încă mai erau căsătoriți și aveam o casă la câteva străzi distanță de vila bunicului, pe Muirfield, abia ce cumpărasem casa din Atherton. Când tata a început să mă ia cu el la întâlnirile lui… nu era numai cu Mary… m-am simțit ca un trădător față de mama. Dar nu voiam să-i fac nici lui necazuri, pentru că el era cel care… La naiba, ce mă tot dau pe după piersic!… Să trec direct la subiect: da, i-am cerut să nu mai mergem acolo, din cauza lui Pete. E un sociopat, sau cum i-oți mai fi zicând în ziua de azi. La început, m-a făcut să cred că voia să petrecem timp împreună. Era cu patru ani mai mare decât mine. Și asta mă făcea să mă simt neobișnuit de bine. Coborându-și privirea. — Și îmi distrăgea și atenția de la ceea ce se petrecea în dormitorul lui Mary. Își mută dintr-o mână în cealaltă cutia cu suc. — La început, n-am făcut decât chestii normale: ne-am jucat aruncând inele, am bătut o minge de fotbal, ne-am uitat la televizor. Era destul de scund pentru vârsta lui, nu cu mult mai înalt decât mine, dar părea să aibă mult mai multă experiență. — În legătură cu ce? — Așa, în general, ca atitudine, avea tupeu. Dar niciodată nu-mi vorbea de sus, sau să mă trateze ca pe-un neadaptat social, deși eram. Așa că-mi plăcea să stau cu el. Pe urmă, încet-încet, a trecut la alte chestii. A început să-mi arate poze cu femei goale, pe care le decupase din Penthouse și din Hustler, avea vrafuri întregi sub pat. Văzând că nu mă pierd 315
cu firea, a început să mă ducă și în garaj, unde-și ținea materialul mai… explicit. Dar nu pornografie pur și simplu… astea erau chestii de-o duritate extremă. Femei legate și cu căluș în gură, sex cu animale, lucruri care-n continuare mi se par respingătoare. În momentul acela, chiar eram îngrozit. De ce nu i-am spus tatei, nici acum nu știu. Dar n-am făcuto, și Pete a trecut mai departe, la pasul următor. O cutie de scule, pe care-o ținea ascunsă după niște sarsanale. Înăuntru erau cadre din filme. Așezând cutia de suc pe covor, se uită întâi la Milo, apoi la mine. — Poze din filme pe care le făcuse mama lui. Grămezi. Nu era deloc stânjenit, din contră. Mi le-a vârât sub nas și-a început să facă tot felul de comentarii scabroase: „Uite cum o-nghite pe toată”. „Uite asta face cu taică-tu, chiar acum.” Nici atunci n-am vrut să spun că mă deranjează. Eu am spus: — Era un băiat mai mare care își petrecea timpul cu tine. — N-am frați sau surori, iar la școală colegii nu prea se dădeau în vânt după mine. Probabil că pozele acelea erau și… incitante. Deși cine poate ști ce înseamnă asta, când ai doar nouă ani? — Trebuie să fi fost derutant pentru tine. — Țin minte că mă întorceam acasă și mă simțeam de parcă fusesem în transă. Tata n-a băgat niciodată de seamă, după ce ieșea de la Mary era întotdeauna teribil de bine dispus. Data următoare când ne-am dus, ea m-a servit cu fursecuri și cu lapte, iar eu vedeam în fața ochilor numai pozele cu ea și eram convins că o să mă trădez, că o să se observe ceva… Dar nimeni nu observa nimic, și din clipa în care Pete și cu mine rămâneam singuri, cutia ieșea la iveală și el începea iar. Vorbind despre mama lui de parcă ar fi fost o halcă de carne. Iar chestia care făcea ca totul să pară îngrozitor de ciudat era că ea își dădea toată osteneala să fie prietenoasă cu mine. Mă îmbrățișa, îmi dădea lapte și 316
fursecuri, tot tacâmul. — Se purta cu tine matern. — Ca o mamă din filme… și arăta ca o mamă din reclamele de la televizor. S-o văd așa, iar pe urmă, după doar câteva minute, să văd cum „rezolvă” trei bărbați o dată și pe Pete lingându-și buzele și frecându-și-o. În retrospectivă privind lucrurile, e clar că îl amuza să mă șocheze. Kyle clipi des. — Într-o zi, m-a atins și pe mine, în timp ce-mi arăta o poză. I-am împins mâna la o parte și el a râs, cică glumise, nu-i poponar. Pe urmă s-a descheiat la fermoar și a început să se masturbeze. Își scărpină pielea capului, zgâriind-o tare cu unghiile. — N-am povestit nimănui, niciodată. Poate că, dacă aș fi îndrăznit să spun ceva, Pete ar fi putut obține vreun fel de ajutor. — Din ce-am aflat eu despre mama lui, am spus eu, nu teai fi putut baza pe ea. — Știu, știu… gustul tatei la femei… dar totuși… — Nu era treaba ta să repari lucrurile, Kyle. — Nu? râse el amar. Și-atunci de ce discutăm despre asta acum? Nu vă obosiți să-mi răspundeți, am priceput… Cred că ce vreau eu să spun e că orice-o fi făcut Pete, n-a avut nicio șansă să fi devenit un altfel de om. Milo spuse: — Întotdeauna ai de ales. — Întotdeauna? Eu nu pot să-mi înțeleg nici propriile calcule, d-apoi să-mi mai explic și firea umană. Eu am spus: — Bun venit în viața reală. Ce te-a făcut, într-un final, să ceri să nu mai mergi acolo? — S-a întâmplat altceva… O, Doamne!… Bine, bine!… Era într-o duminică, un weekend prelungit și cu ziua de luni. Ziua Președintelui, sau cam așa ceva… Ca de obicei, mama sa dus la schi, iar tata și cu mine eram acasă. Ne-am urcat în 317
mașină și duși la Mary am fost, dar de data aceasta ea și cu tata au ieșit să ia prânzul împreună. Pe mine mă cam speria ideea să rămân singur cu Pete, dar tata nu era atent la mine. Pete mi-a simțit imediat neliniștea, fiindcă a spus: „Hei, frate, scuze dacă ți-am făcut greață, dar stai așa, că acum am ceva foarte tare să-ți arăt. Ceva complet deosebit.” Umerii i se cocârjară. — M-am simțit ușurat. Părea așa de dezinvolt. — Nu ți-a fost niciodată frică să nu te lovească? — Mi-era frică, într-un fel, ca atunci când te joci de-a v-ați ascunselea și știi că s-ar putea să fie cineva după colț. Dar nu, în afară de acea dată, de care v-am spus, nu m-a mai atins niciodată și întotdeauna a fost prietenos. Eram supărat că tata nu stătea mai mult timp cu mine. Să facem și noi ce fac toți tații cu băieții lor, chestii normale… dar să nu-i spuneți nimic din ce v-am povestit, el a făcut tot ce-a putut, atât cât e el în stare. Tatăl lui s-a purtat rău cu el, dar el nu mi-a făcut așa ceva mie niciodată. Suspin adânc. — Așa, deci Pete părea dezinvolt, am spus eu. — Rămâi la subiect, Kyle, se admonestă el singur. Revenind la garaj. „Ceva complet deosebit” era altă cutie, plină cu casete audio. Mi-a spus că sunt piratate, și că învățase cum să taie fragmente și să le lipească la un loc, ca să-și facă propria lui muzică… Mi-a arătat lamele pe care le folosise, o cârpăceală destul de neglijentă. Pe urmă a pus casetele pe care și le făcuse singur, să meargă la un casetofon cu boxe. Groaznic, în cea mai mare parte pârâituri și zgomot de fond, și niște versuri care n-aveau nicio noimă. Dar era mult mai bine așa, decât să ne uităm la pozele lui, și i-am spus că muzica lui e mișto. Chestia asta l-a încântat teribil. Ne-am dus și ne-am jucat la inele, pe urmă am intrat în casă și-am îmbucat ceva. Niște cereale cu fructe Cap’n’Crunch. Pete a băut vin și a încercat să mă facă și pe mine să gust, dar eu n-am vrut. Nu m-a bătut la cap s-o fac, 318
el niciodată nu insista, pentru nimic. M-am ținut după el când s-a întors în garaj, ca un cățeluș ascultător, și el s-a dus direct la un frigider pe care îl țineau acolo. Dintotdeauna îl văzusem ferecat cu un lanț, dar acum lanțul fusese dat jos. Se vedea că nu mai fusese curățat de ceva vreme. Singurul lucru dinăuntru era o pungă mare de plastic transparent. Plină cu niște chestii care arătau ca niște ciozvârte de carne crudă. Mirosea oribil, deși era închisă ermetic. M-am ținut de nas și-am început să icnesc. El a început să râdă, a întins pe jos o bucată de prelată, o chestie din aia albastră pe care-o folosesc de obicei grădinarii, și-a răsturnat pe ea conținutul pungii. Kyle se făcuse alb la față. S-a apucat reflex cu mâna de burtă. — Până și-acum mi se pare de necrezut… uneori mă întreb dacă nu cumva am visat. Trecură câteva momente lungi. Trase adânc aer în piept. — Într-adevăr, ce răsturnase el pe prelată era materie organică, animală. Dar nu carne de vită sau de porc. Încă o inspirație. — Părți din trupuri de animale. Mațe, membre, blană, oase, dinți. Veverițe, șobolani și cred că am văzut și o pisică. Pur și simplu m-am pierdut cu firea, cerealele dinainte mi-au venit înapoi pe gât. Lui Pete i s-a părut extraordinar de comic. S-a ridicat în picioare, a apucat furculița de la un set de făcut grătar pe care-l țineau în garaj și-a folosit-o ca să răspândească împuțiciunea aceea pe toată suprafața prelatei. De parcă prăjea cârnați într-o tigaie. Și-n tot acest timp, râdea. „La masă!… Hai la micul dejun!… Ba nu, e ora prânzului… Știi ceva, frate, putem și noi să ne facem prânzul nostru!” După care, pe neașteptate, a înfipt furculița într-o bucată de mizerie din aia și mi-a pus-o drept în față. Am sărit ca un apucat, continuând să vărs, și-am încercat să ies afară din garaj, dar n-am reușit. Ușa era închisă, un fel de oblon din ăla care merge pe rulmenți din metal, și habar n-aveam 319
cum se manevrează. Pete îmi flutura întruna grețoșenia aia prin fața ochilor, mi-o tot oferea și făcea glume scârboase. Puțea groaznic, nici nu vă puteți închipui! — Dezgustător, spuse Milo, și vorbea cât se poate de serios. Kyle se propti cu palmele pe covor și-și încordă spinarea, de parcă se pregătea să leviteze. — Urlam și-mi vărsăm mațele din mine, și-l imploram să mă lase să ies afară. El se tot apropia de mine, pe urmă s-a oprit și s-a rezemat de frigider. S-a desfăcut la fermoar, și-a scos-o afară, a luat o mână de mizerie de pe prelată și și-a pus-o acolo. Și s-a masturbat. N-a durat mult, până să termine. Era deja excitat. Kyle se scuză, se duse la baie, și reveni cu părul ud pe frunte și ochii înroșiți. — Nu mai vreau să vorbesc despre asta. — Cum ai reușit să ieși din garaj? am spus eu. — Pete și-a făcut numărul, mi-a dat drumul afară și pentru tot restul zilei m-a ignorat. — Cât de des v-ați mai văzut după asta? — Deloc. Nu l-am mai întâlnit niciodată. — Obligațiile de familie nu te-au împiedicat să-l eviți? — Ce tot spuneți acolo?! — Nu știi? am spus eu, întrebându-mă dacă e într-adevăr sincer. — Ce să știu? — Lester Jordan… — E tatăl lui, da, sigur, strict teoretic vorbind Pete este vărul meu, dar nu și practic. N-am mai avut absolut niciun fel de contact. Și eu n-am aflat despre legătura în cauză decât ani mai târziu. La naiba, ținând cont de obiceiurile lui tata, sar putea să am rude de sânge cam prin toată lumea. — Când și cum ai aflat că Lester era tatăl lui Pete? — Locuiam deja la Atherton, a fost după câțiva ani. Am 320
venit aici ca să stau puțin cu tata, și el a vrut să mergem pe la una dintre iubitele lui. De data aceasta n-am mai tăcut, iam spus că, dacă nu-i pasă suficient încât să petreacă timp numai cu mine, atunci eu mai bine mă duc la un muzeu. A început să se scuze, să-și ceară iertare, să-și pună de-a dreptul cenușă în cap, ce tată de rahat a fost el pentru mine. Așa că, evident, eu am încercat să-l consolez, ce tată formidabil este el. Cumva, în mijlocul acestei discuții, s-a ajuns la subiectul „Lester și Pete”. Cred că tata începuse o tiradă pe tema moștenirii ereditare, cum că orice eventuale gene ca lumea pe care eu le aveam trebuie să fi provenit dinspre partea lui, pentru că în familia mamei nu erau decât niște nătărăi și neisprăviți. După divorț, amândoi îmi făceau chestia asta… Se făceau reciproc albie de porci în fața mea. — L-a folosit pe Lester drept argument, am spus eu. — Exact. După care l-a luat gura pe dinainte și-a spus că Lester era tatăl lui Pete. A făcut un comentariu de genul „așchia nu sare departe de trunchi”. — S-ar zice că știa despre Pete că are probleme. — Bănuiesc că da. — Dar nu te-a întrebat dacă Pete s-a purtat vreodată urât cu tine. — Nu, spuse el. Curiozitatea tatei nu merge chiar atât de departe. Am spus: — Cum ai aflat că Pete are dizabilități de învățare? El făcu ochii mari. — Ce vreți să spuneți? — I-ai spus Tanyei că ai un văr care fusese pus pe medicamente, dar fără niciun succes. Sau te refereai la altcineva? — Ăăă… nu, despre el vorbeam. Bănuiesc că așa l-am numit, „văr”. Dar nu pentru că l-aș fi considerat realmente rudă cu mine. Tanya și cu mine aveam o discuție teoretică. Nu m-am gândit că voi fi luat la bani mărunți. — Cum ai aflat că lui Pete i se dădeau medicamente? 321
— El mi le-a arătat. Mary îi dădea voie să țină flaconul pe noptieră și să le ia singur, nu sub supravegherea ei. El mi-a spus că mai ia câte una, atunci când are chef să se simtă mai plin de energie. — Ce fel de pastile erau, Ritalin? — Nu m-am uitat niciodată pe etichetă, el zicea că sunt pastile energizante, și că i le dăduse doctorul fiindcă la școală încercau să-l controleze în tot ce făcea. Zicea că se simte bine când le ia, dar oricum n-are de gând să se omoare cu învățatul, fiindcă școala e o tâmpenie. Milo spuse: — L-ai văzut vreodată luând și altceva? Droguri? — Avea o punguță cu „iarbă” pe care-o ținea la vedere, lângă pastile. L-am văzut rulându-și câte-o țigară și fumândo, de câteva ori. Îi plăcea să bea și vin, fura din proviziile lui Mary când i se ivea ocazia. — Droguri, alcool și mațe de animale. — Nu-mi mai aduceți aminte. — De ce ai căutat-o pe Tanya? — Când domnul doctor Delaware a venit pe-aici și a vorbit cu mine despre doamna Bigelow, mi-a răscolit amintirile. — Despre ce? — Despre o întreagă perioadă din viața mea, domnule locotenent. Eu am spus: — Cum te uitai la Tanya în grădină. — Să știți că n-o spionam, nu era nimic bolnav în chestia asta, pur și simplu o vedeam acolo. Mama și tata încă mai erau căsătoriți, dar nu locuiau împreună, și pe mine mă tot puneau să fac naveta între Atherton și L.A. Bunicul era într-o stare destul de vegetativă. Nimeni n-avea timp de mine, în afară de Patty Bigelow. Mă întreba ce mai fac, îmi mai pregătea câte-un sandviș. Tanya și cu mine n-am schimbat niciodată niciun cuvânt. Ea zice că m-a remarcat, dar eu nu mi-am dat seama. După ce ați venit dumneavoastră aici, am căutat-o prin serviciul Facebook, și-am văzut ce drăguță s-a 322
făcut. Mi-am copiat programul ei de cursuri și am pretins că am dat întâmplător peste ea în campus. Știu că sună aiurea, dar eram pur și simplu curios, atât și nimic mai mult. Nici măcar nu-mi pusesem în gând să vorbesc cu ea. Nu sunt un tip prea dezghețat. Mă rog, asta în caz că n-ați remarcat deja. — Ai reușit totuși să vorbești cu ea, am spus eu. — Mânca dintr-un sandviș. Pe marginea fântânii arteziene cu cascadă… exact acolo unde ne-ați găsit dumneavoastră. Chiar în apropierea facultății de fizică… o chestie care mie mi s-a părut… un semn providențial. Mi-am scos și eu pachețelul de mâncare, am început să vorbim, ea era un interlocutor agreabil. I-am mărturisit pe loc cine sunt și că o căutasem prin Facebook. Ea și-a amintit de mine și nu s-a speriat deloc, nu m-a făcut să mă simt ca ultimul dobitoc. E ca și cum ne-am cunoaște de multă, foarte multă vreme. Ca prieteni… Să știți că nu m-am atins de ea. Nici nu cred că ea se uită la mine în felul ăla. Uitându-se lung la noi, tânjind să se vadă contrazis. — Acum îți faci griji pentru ea, am spus eu. — Cum aș putea să nu-mi fac?! Vă duceți să vorbiți cu Lester, iar el moare a doua zi! Milo spuse: — Cine crezi că l-a omorât? — De unde să știu eu? — Poți să faci o presupunere logică. — Pete. — De ce? — Îl ura pe tatăl lui. — El ți-a spus asta? — Nu s-a referit niciodată la Lester anume, dar spunea mereu că bătrânul lui e un drogat nenorocit și că nu-l poate suferi. — A venit vorba așa, în cursul unei conversații? — A fost cu mulți ani în urmă, domnule locotenent. — Încearcă să-ți amintești. 323
— Dacă ar trebui să fac o supoziție, aș zice că a fost sub forma unei comparații. „Taică-tu e ca lumea, al meu e un jeg.” — Ce-i plăcea la tatăl tău? — Faptul că era bogat. Și că era un „animal viril”. — Ce altceva ți-a mai spus despre Jordan? — Nimic, oricum nu părea să-l preocupe. Dacă era obsedat de cineva, atunci aceea era mama lui. — Cât de des se vedea cu Jordan? — Asta ce mai e, o întrebare-capcană? V-am spus deja că Lester nu făcea parte din viața mea și că, din clipa în care am încetat să mă mai duc pe la Mary, nu l-am mai văzut niciodată pe Pete. — Tu n-ai avut niciun fel de contact cu Lester pentru că tatăl tău nu-l putea suferi. — Nimeni nu-l suporta. Mama este sora lui, și nici măcar ea nu voia să aibă de-a face cu el. — Tatăl tău l-a scutit de plata chiriei și a angajat-o pe Patty Bigelow ca să aibă grijă de el. — Da, și? — Foarte frumos tratament, pentru cineva pe care-l detești. — Mama a făcut probabil aranjamentul ăsta, ca să scape de Lester și să n-o mai sâcâie pe ea. Pe vremea când erau căsătoriți, tata îi dădea tot ce voia, iar ea se făcea că nu vede, când el călca strâmb. Familie-model, nu? Eu am spus: — De ce a fost omorât Lester? — De unde să știu eu? — Crezi că a avut vreo legătură cu Patty Bigelow? Tăcere. Milo spuse: — Spune-ne tot ce știi, fiule. Acum. — Tanya mi-a povestit ce i-a spus mama ei înainte să moară. Vă rog, n-o certați din cauza asta! Avea nevoie să discute cu cineva, și s-a întâmplat pur și simplu să fiu acolo. 324
— Ce anume ți-a spus, exact? — Că mama ei credea că i-a făcut un mare rău unui vecin. — Credea? — Nici eu, nici Tanya nu credem că Patty ar fi efectiv capabilă să-i facă rău altei ființe umane. Eu sunt sigur că vorbea așa din cauza stării în care se afla, la un pas de moarte, în cel mai rău caz, a fost martoră la ceva ce n-a spus la poliție, și s-a simțit vinovată. — Ceva legat de Pete Whitbread? am spus eu. — Asta-i concluzia logică, nu credeți? El e un sociopat, Tanya și Patty au locuit la doar câteva case depărtare de el. Patty probabil a văzut ceva. — Ce i-ai spus Tanyei despre înclinațiile lui Pete? — Nimic. N-am spus nimănui. Râse brusc, răgușit și amar. — Am putea să ne apropiem de finalul discuției? Am de lucru cât China. — De ce ai tresărit când am pomenit de grupul de studiu al Tanyei? — Am tresărit? — Vizibil. El își strânse umerii, se scărpină în cap. — Vă rog să nu-i spuneți Tanyei, dar eu știu sigur că nu are niciun grup de studiu. Atunci când pretinde că se duce să învețe cu colegii ei, de fapt stă singură la bibliotecă. Atunci când nu are cursuri, se duce tot la bibliotecă, ca să-și facă orele de muncă. Rămâne acolo multă vreme după ce tura ei s-a terminat, colindă printre rafturi. Uneori, rămâne ultima care pleacă de acolo. Și se duce singură la mașină, prin întuneric. Mă sperie de moarte chestia asta, dar nu pot să zic nimic, pentru că nu vreau să știe că o urmăresc. Milo spuse: — Nu te-ai gândit niciodată să te faci polițist? — Vă rog să nu-i spuneți. Vă rog! Eu am spus: — Prea multe secrete, Kyle. Uneori e mai ușor să te duci 325
pur și simplu pe drum drept între punctul A și punctul B. — Foarte frumoasă teorie, dar care pe mine nu m-a ajutat prea mult în realitate. Eu am fost sincer cu dumneavoastră, vă rog să nu mă trădați. Nu pot risca să creadă Tanya că sunt vreun obsedat. — De acord, pentru moment, spuse Milo, dar numai atâta timp cât continui să cooperezi. — La ce altceva să mai cooperez? Deja v-am spus tot ce știu. — Ce te-a făcut să suspectezi că nu există niciun grup de studiu? — N-a pomenit niciodată de numele vreunui alt student. Și n-am văzut-o cu nimeni prin campus. — Exact la fel ca-n vremurile de altădată, am spus eu. Când se juca printre copaci. El spuse: — Vremuri de altădată, dar nu neapărat frumoase. Eu eram îngrozitor de singur și ea era la fel, dar nicicând n-am ajuns să ne jucăm împreună. Acum suntem prieteni. Aș vrea să fim și pe mai departe. Milo îi arătă poze cu Robert Fisk și Moses Grant. El clătină din cap. — Cine sunt oamenii ăștia? — Amici de-ai lui Pete Whitbread. — Ăsta are o mutră fioroasă. Arătându-l pe Fisk. Poza de pe Internet cu Whitbread/De Paine îl făcu să încuviințeze din cap. — Și-a perfecționat figura de punkist, dar tot el e. Și arătând spre fețele frumușele care înconjurau figura ascuțită și anostă a lui De Paine: — Se pare că are succes la femei. — În mod inexplicabil, spuse Milo. — Sunteți siguri că puteți s-o protejați pe Tanya, să fie în deplină siguranță? — Vom face tot ce ne stă în putință, fiule. Poftim cartea 326
mea de vizită, sună-mă, dacă-ți mai vine vreun gând. — Exclus. Mă simt de parcă tot creierul mi-e stors. Ne-a condus până la ieșirea din casă. — Care sunt parametrii, domnule locotenent? — La ce? — Regulile de comportament cu Tanya. Nu vreau să vă stau în cale, dar să știți că țin la ea. Și nu puteți să fiți în toate locurile deodată. — Ți-ai pus în gând s-o păzești? — Măcar pot să fiu lângă ea. — Poți să stai pe lângă ea, dar nu să faci vreo prostie și să nu stânjenești ancheta. — Batem palma. Am pășit afară, în tăcerea caldă și întunecată de pe Hudson Avenue. Kyle a strigat după noi: — Deci pot în continuare să mă văd cu ea. — Tocmai ce-am spus chestia asta, fiule. — Adică așa, ca simpli prieteni. — Du-te la calculele tale, Kyle.
327
CAPITOLUL 33 NE-AM ÎNTORS ÎN MAȘINĂ și-am stat acolo, în umbra deasă a fațadei trufașe a vilei. M-am uitat cum se stinge o lumină de la primul etaj. Lună zgârcită; restul cvartalului se pierdea în ceață. O briză dinspre răsărit ciufulea copacii impunători. Hudson Avenue mirosea a portocale și a pisică udă și a ozon. Milo spuse: — Doi copii îndrăgostiți. Uite ce bine și-a ținut Tanya gura. Crezi că am făcut o tâmpenie, dându-i voie lui Kyle să se joace de-a cavalerul protector? — Chiar crezi că puteai să-l oprești? Își frecă fața cu palmele. — Tu ai încredere în el? — Instinctul meu îmi spune că puștiul e OK. — Iar dacă impresia lui e corectă, și ea ar avea mare nevoie de-un prieten. Minciuna cu grupul de studiu. Și tu ți-ai pus întrebarea asta. — Mi-ar fi plăcut să mă înșel, am spus eu. — Nici măcar nu-mi pot imagina cum e să fii de unul singur, la vârsta ei. Din puținul pe care mi-l spusese despre copilăria lui, știam că la vârsta de șase ani se simțea deja alienat: un puști irlandez mare și grăsuliu, care arăta și se purta exact la fel ca frații lui, dar știa că e altfel decât ei. În puținele dați când pomenise despre familia lui, ai fi zis că-i un antropolog care descrie un trib exotic. — Mda, nu-i deloc ușor, am spus eu. — Dar tu crezi că face față? — Pe cât de bine te-ai putea aștepta. El râse. — Doctorul cel discret. Oricum, bine-ar fi să putem lămuri toată povestea asta și-apoi să ne uităm la cei doi cum se 328
îndepărtează în pași de vals, cu soarele apunând în zare… Nu că puștimea din ziua de azi ar mai ști să valseze. Dinții îi sticliră. — Sau că eu aș fi dansat vreodată vals… Deci cum stăm în privința Vărului Petey? — Diagnosticul lui Kyle pare să fie corect. — Când îți pui mațe de animale pe puțulică ai depășit deja stadiul de sociopat, Alex! — Sociopat în pantaloni scurți, am spus eu. Dădea deja semnale serioase de alarmă încă din copilărie, dar nimeni nu s-a deranjat să ia aminte. — Holbându-se la pozele lui mami. — Întreaga lui copilărie a fost pusă sub semnul erosului. Sexul și violența se prea poate să se fi amestecat. Ceea ce mă face să mă întreb dacă acel „lucru groaznic” la care se referea Patty nu era legat de un delict cu substrat sexual. Dacă întradevăr Patty a ucis pe cineva?… Vreun nemernic în care vedea o amenințare pentru Tanya? — Vreo javră de amic de-al lui Pete? Am încuviințat din cap. El spuse: — Pedofilul cel grețos îi taie calea Tanyei și mami își folosește pistolul ei calibrul 22. De ce să-i mai spună Tanyei, după atâta timp? — Poate îi era teamă fiindcă lăsase treaba neterminată. — Cruțându-l pe De Paine, spuse Milo. Ani mai târziu, dă nas în nas cu el la urgență, și el face o remarcă amenințătoare. Dar dacă l-a ajutat pe vreun alt netrebnic să facă un lucru de nedescris, de ce l-ar fi omorât Patty numai pe amicul lui, iar pe el să-l fi cruțat? — Pentru că era foarte tânăr, am spus eu. Avea optsprezece ani când Patty și Tanya au locuit în Fourth Street. De asemenea, era fiul unui om de care Patty se îngrijise. Și de care e foarte posibil încă să-i fi păsat. — Toată lumea îl detestă pe Jordan, dar ea are o slăbiciune pentru el? 329
— Judecând după felul cum l-a îngrijit, s-ar părea că da. La fel de posibil este că, după ce a ucis o dată, fapta s-o fi traumatizat și n-a mai avut curaj s-o repete. Oamenii buni la suflet cam așa pățesc… Briza se înteți. — OK, spuse el, să zicem că, indiferent din ce motiv, Patty nu-l împușcă pe Petey. Dar de ce să nu-l reclame la poliție? — Pentru că îl eliminase pe complicele lui și nu voia să aibă nimic de-a face cu poliția. — Complice teoretic, spuse el. Conform raționamentului tău, cineva mai în vârstă. Acum, tot ce-mi rămâne de făcut e să închid ochii și să-i invoc spiritul să se întoarcă din eter. Și să dau la iveală nu știu ce delict sexual incalificabil de care nimeni n-a auzit vreodată. Iar dacă Patty se temea că De Paine ar putea să-i facă vreun rău Tanyei, de ce să nu i-o spună fetei direct, s-o avertizeze explicit? — Nu știu. Se prea poate ca boala să-i fi afectat realmente creierul. Sau poate n-a vrut s-o înspăimânte pe Tanya… Sau n-a vrut ca Tanya să trebuiască să se descurce singură. Rămânând ambiguă și dirijând-o pe Tanya spre mine, spera ca Tanya să primească ajutor și de la mine, și de la tine. — S-ar putea. — I-a ieșit figura, nu? El își încrucișă mâinile la ceafă. — Trebuie să recunosc că ai imaginație. Eu am spus: — Atunci când Tanya mi-a spus că a avut impresia că Patty încerca s-o protejeze, am pus-o pe seama dorinței de ași idealiza mama. Dar poate că nu s-a înșelat deloc. El închise ochii. Ceasul de la bord arăta unu și patruzeci și șase de minute. — Vine să se lege și cu uciderea lui Lester Jordan, Milo. Dacă Jordan știa că Patty îl cruțase pe băiatul lui? Apărem noi, punând întrebări despre ea, pe el îl apucă bâțâiala, începe să se întrebe dacă nu cumva juniorul lui o să ajungă 330
în final să plătească pentru ce-a făcut. Sau dacă nu cumva juniorul a mai intrat în vreo belea. Îl sună și probabil îl avertizează să nu se apropie de Tanya. Sau îi transmite avertismentul prin Mary. Indiferent cum a fost, De Paine începe să se întrebe dacă poate avea încredere că Jordan își va ține gura. Chestie care vine să toarne gaz pe focul furiei pe care-a simțit-o toată viața față de tatăl lui. Îi face o vizită lui tati, chipurile să-i mai aducă niște marfă. Jordan își trage-n venă și iese în decor, iar De Paine îi dă drumul înăuntru lui Robert Fisk. — Oedip lovește din nou, spuse el. — Nu trebuie să fii Freud să vezi complexele lui Oedip în familia asta. Unul dintre cele mai timpurii excitante sexuale ale lui De Paine a constat în a se uita la cadre din filmele mamei lui. Iar când a început să-i alimenteze tatălui său dependența, chestia asta l-a făcut să se simtă puternic. — Un sociopat poate să guste ironia? — Sociopații o procesează altfel decât noi, ceilalți. — Adică? — Peștele mare care îl înghite pe cel mic e o chestie bună! — Unde apare Moses Grant în toată povestea? — Nimic din ce-am auzit până acum despre el nu-l indică drept infractor, deci poate că n-a fost decât un peștișor… supradimensionat. El a renunțat la slujbă și la apartamentul în care stătea ca să se înhăiteze cu De Paine, fiindcă a crezut că De Paine îl va ajuta în cariera de DJ. Pe parcurs, a văzut însă prea multe, reacția lui fiind una de teamă sau de repulsie. Genul acesta de slăbiciune ar fi un semnal de alarmă pentru De Paine și Fisk. — Și s-a apucat să facă curățenie generală, spuse Milo. Te gândești că Grant a fost de față și când l-au căsăpit pe Jordan. — Fortuno l-a numit „lacheu”, și, indiferent cum am vrea să-l calificăm pe Fortuno, trebuie să recunoaștem că e perspicace. Știm că Grant conducea Hummerul, deci poate că 331
în seara aceea el a rămas la volan, așteptând undeva mai sus pe stradă. Încă o tăcere lungă. — Se vede clar că ai fler pentru partea întunecată, spuse el, uitându-se pe lângă mine spre vilă. Pornește motorul, Jeeves. Zona asta îmi ridică deja glicemia. Ora două și douăzeci și trei, luminile stinse la mine acasă. Când am pășit înăuntru, zgomotul venit dintr-un colț al salonului m-a făcut să sar în sus. — Hei, iubire, spuse Robin. După ce ochii mi s-au obișnuit cu întunericul, am reușit să-i zăresc silueta. Încolăcită pe o canapea, ascunsă toată sub o pătură – mai puțin buclele revărsate pe o pernă îmbrăcată în mătase. Blanche își făcuse cuib în triunghiul delimitat de brațul lui Robin odihnind pe pântec. Telecomanda zăcea pe podea. Ea aprinse o lampă de putere mică, strânse din ochi, se ridică în fund, frecându-se la pleoape, și-și împinse părul la o parte de pe față. Blanche își făcu limba căuș și zâmbi. Am stins lumina, m-am așezat pe marginea canapelei și am sărutat-o pe păr. Răsuflarea ei avea izul dulce-acrișor al iaurtului cu lămâie. — Mă uitam la nu știu ce emisiune, și probabil am ațipit. — Trebuie să fi fost fascinantă. — Oameni care umblau după o casă nouă. Palpitant. — Piața imobiliară, am spus eu. E noua formă de sex. — Nici forma veche n-a ieșit încă din uz… în principiu… Cât e ceasul? I-am spus. — Bau, uau. Noapte de pomină? — Nimic spectaculos, am spus. Scuze că nu te-am sunat. — Nu-i nimic, mi-a ținut fătuca noastră de urât, doar avem destule subiecte de discuție. — Cum ar fi? — Ei, chestii între fete, ce te bagi! Ajută-mă să mă ridic, 332
caballero. Simt nevoia să mă întind într-un pat adevărat. Blanchie poate să rămână și ea cu noi, dacă vrei. — Sforăie. — Și tu la fel, iubire. — Zău? — Ei, doar din când în când. — Și nu te deranjează? Ea îmi depuse un pupic pe obraz și se ridică în picioare. Am condus-o, în continuare înfășurată în pătură, spre dormitor. — Nu poți să dormi din cauza mea, Robin? — Am eu o metodă. — Care? — Îți trag una, tu te rostogolești pe-o parte și gata, nu mai sforăi. — Orice scuză e bună, am spus eu. Ea râse. — Cine are nevoie de scuză? Apropo, am continuat să întreb lumea despre De Paine. Nimeni din show-biz nu-l ia în serios și nimeni nu l-a mai văzut de ceva vreme. Cineva, o altă persoană decât prima, a auzit același zvon cu casa de pe dealuri, dar deja te-ai ocupat de chestia asta. Am sărutat-o. — Mulțumesc că te străduiești. — N-ai pentru ce, îmi stă în fire. Am sunat-o pe Tanya la opt și jumătate a doua zi de dimineață. — Tocmai ce-am terminat de vorbit la telefon cu Kyle, spuse ea. Probabil vi se pare o prostie din partea mea că i-am făcut confidențe, dar pe cuvânt că știu ce fel de om este. El crede că lucrul de care și-a amintit mami, indiferent ce-o fi fost, s-ar putea să fi avut legătură cu Pete Whitbread și mie mi se pare logic. — Tu ce-ți amintești despre Pete? — Nu prea multe. Îl mai vedeam pe stradă, dar nu aveam 333
absolut nicio legătură unul cu celălalt. — L-ai văzut vreodată cu cineva anume? — Nu l-am văzut niciodată cu nimeni. Ceea ce-mi amintesc foarte bine e că mama n-o plăcea deloc pe Mary Whitbread. — De ce? — Nu știu, dar îmi dădeam seama după felul cum se purta când Mary trecea pe la noi să încaseze chiria. Mă stânjenea puțin, fiindcă Mary era drăguță cu mine, uneori îmi aducea dulciuri. O admiram pentru cum arăta. Deja ieșisem din stadiul păpușilor Barbie, dar mi se părea că Mary arată ca o „mamă-Barbie”: scânteietoare, ultra-feminină. Când trecea pe la noi, simțeam că ar fi vrut să fie sociabilă, să stea de vorbă, dar mami n-a invitat-o niciodată să mai stea. Ba chiar dimpotrivă, părea că abia așteaptă s-o vadă plecată. O dată, când mami tocmai făcuse cafea, Mary a remarcat cât de frumos miroase. Și mama a spus: „Erau niște boabe vechi, chiar mă gândeam să le arunc.” O minciună atât de evidentă! Mary a plecat și avea o expresie pe față, ai fi zis că o pălmuise cineva… Hopa, ia uite cât e ceasul, trebuie să mă pregătesc de plecare, domnule doctor Delaware. — Alt grup de studiu? — Nu, ăla e mai târziu. Un laborator la ora zece. Nu știu dacă v-am ajutat cât de cât, dar altceva nu mai țin minte. Vă mulțumesc că nu v-ați supărat pentru Kyle. — Cum merge cu auto-hipnoza? — Super, excelent, am exersat chiar ieri. De douăsprezece ori am parcurs procedura. — Ah, am spus eu. Un râs nervos. — Credeți că exagerez? — E foarte bine că exersezi, dar poate că n-ai nevoie de așa de mult exercițiu. — Credeți că sunt fără speranță. — Aș zice dimpotrivă. — Cum adică? — Îmi pun mari speranțe în tine. 334
— Mulțumesc, domnule doctor. Chiar aveam nevoie să aud asta. La ora zece și douăzeci și opt de minute, inspectorul Raul Biro m-a sunat ca să mă întrebe dacă pot ajunge la o întâlnire fixată la ora unu, la sediul poliției din Hollywood. — Vreun progres? — Eu n-am auzit nimic. Petra zicea că nu vrea decât să vă sfătuiți nițel. S-a dus la arhivă, crede că o să termine până la unu. — Voi fi acolo. Cum merge supravegherea la casa Whitbread? — Sunt la o stradă mai sus, chiar în timp ce vorbim. Deocamdată, nicio mișcare. — Mulțumesc pentru telefon, Raul. Ne vedem la unu. — Eu n-am să fiu acolo, spuse el. Stau lipit de tanti Whitbread ca marca de scrisoare. Sala de conferințe din clădirea Diviziei de Poliție Hollywood mirosea ca o furgonetă de aprovizionare. Pe perete atârna un afiș cu Bin Laden purtând un scutec de hârtie murdar. Legenda caricaturii spunea: Cineva să mă scoată naibii din mizeria asta. Milo se războia cu un chili-cheeseburger dublu, de mărimea unui luptător de sumo, Petra îmbuca delicat din niște cartofi prăjiți scofâlciți și-o salată mexicană, iar Dave Saunders și Kevin Bouleau piguleau porc cu tăiței din niște farfurii de carton. Un pachet ambalat în hârtie se afla în fața unui scaun gol. Petra spuse: — Ți-am luat și ție un sandviș cu friptură, dar nu pot garanta pentru calitate. — Sau pentru specia dinăuntru, spuse Saunders, răsucind între degete bețișoarele. Le-am mulțumit și m-am așezat. Ea spuse, schițând un gest curtenitor spre Saunders și 335
Bouleau: — A fost o dimineață bună, grație fraților noștri de la Divizia Centrală. Saunders avea gura plină. Bouleau spuse: — Am găsit locul unde-a fost omorât Grant, o clădire părăsită de pe Santee. Un vagabond care-și are culcușul în apropiere zice că a văzut un Hummer oprind în față și niște tipi dându-se jos. Nu știe să spună sigur dacă erau doi sau trei și nu știe nici când au plecat, pentru că i se urcase deja vinul la cap. Sincer vorbind, omul ăsta nu-i chiar în toate mințile. Dar faptul că a zărit Hummerul pare un indiciu credibil, nu vezi prea multe mașini din astea trecând prin zona cu pricina. Saunders înghiți. — Au lăsat în urma lor sânge pe podea și pe pereți, dar au luat tuburile goale de la gloanțe. Testele inițiale de sânge arată că e grupa zero, adică grupa lui Grant și a unei mari părți din populație, dar eu aș pune pariu cu oricine care-i dispus să-și riște banii, că ADN-ul o să fie al lui. Eu am spus: — Faptul că au lăsat Hummerul la vedere în stradă denotă cât de siguri erau că nu vor fi descoperiți. Saunders spuse: — Nu-i nici țipenie pe-acolo noaptea, și niște tipi care-și împușcă propriul fârtat cu sânge rece s-au gândit probabil că pot face față unui hoț de mașini. După părerea mea, subiectul ar fi meritat să fie discutat mai în amănunt, dar n-am comentat nimic cu voce tare. Milo spuse: — Ați făcut o treabă excelentă. Bouleau rânji: — Asta ne e meseria. Saunders spuse: — Încă n-am dat de nicio rudă de-a lui Grant. Deocamdată. Dar nu ne lăsăm. — Ragem ca niște lei, dar săpăm ca niște cârtițe, spuse 336
Bouleau. Și stați așa, copii, încă nu e tot, mai avem câteva surprize de la autopsie. Domnul Grant a fost împușcat mortal, dar mai întâi au încercat să-l sugrume. Medicul legist a găsit o urmă de strangulare cu un garou, pe gâtul lui. Grant fiind atât de masiv, urma nu s-a observat din cauza faldurilor de grăsime, când criminaliștii i-au inspectat cadavrul la fața locului. N-avea ruptură de cartilaj hioid, dar se vedeau leziuni și ceva hemoragie peteșială în globii oculari… pe la colțul ochilor, trebuie să știi exact că după asta te uiți. Saunders spuse: — Cum spuneai, au încercat să-l strângă de gât, dar namila fiind cam mare, s-au văzut nevoiți să-l împuște. — Vreun semn de luptă? spuse Petra. — Nexam. Și, dată fiind statura lui Grant, un atac frontal ar fi avut ca rezultat traiectorii ale gloanțelor în unghi aproape drept cu orizontala. Urmele din trupul lui Grant arată că zăcea probabil pe burtă, când l-au găurit. Locul era practic o încăpere mare și goală, cu niște piese de motor ruginite aruncate într-un colț, probabil servea drept atelier sau așa ceva, pe vremea când clădirea era folosită. Milo spuse: — O huidumă de talia asta stă pur și simplu și așteaptă s-o încaseze? — Legistul se întreba dacă nu cumva îl tranchilizaseră, stai să vedem ce iese la analiza toxicologică. Eu am spus: — Sugrumatul are o notă ceva mai personală. Crește adrenalina. — Mi-ai citit gândurile, doctore, spuse Bouleau. Dar avea gâtlejul prea gros, deci aspectul practic și-a spus cuvântul. — Tentativa de strangulare ar putea însemna și că erau doi făptași, spuse Petra. Ceea ce înseamnă că mașina lui Fisk lăsată lângă Lindbergh Field se poate să fi fost o păcăleală. — S-a dus cu mașina până acolo și s-a întors cu alt mijloc 337
de transport? spuse Saunders. Dacă știe că este căutat, de ce s-ar mai întoarce? — Pentru că De Paine avea nevoie de el, am spus eu. — Trebuie că plătește bine tipul, spuse Bouleau. — Tipul are venituri, plasează heroină, poze deocheate și orice alt lucru după care le arde buza oamenilor, spuse Milo. Face destui bani din droguri ca să-și permită să lase acasă la Lester Jordan heroină de-o mie de parai. Știm deja că fuma iarbă și trăgea la măsea de când era puștan, dar la gradul lui de autocontrol, probabil că nu-și bagă în venă. Probabil însă că Moses Grant lua heroină, și chestia asta l-a incapacitat exact ca pe Jordan. Când avem rezultatele de la toxicologie? Saunders spuse: — Peste vreo două zile, trei-patru. Am avut noroc că autopsia s-a făcut cu prioritate. Petra spuse: — Cum de-ați reușit? — Cinstit vorbind, n-am avut niciun merit. Medicul legist a văzut urmele de strangulare, pe lângă găurile de glonț, chestia asta l-a făcut curios și l-a așezat pe Grant în vârful maldărului. Mi-am desfăcut sandvișul cu friptură, dând la iveală o feliuță subțire dintr-o materie unsuroasă care corupea două jumătăți de chiflă lunguiață și sfărâmicioasă. La o inspecție mai atentă, am depistat urme de arsură de la un grătar încins și o foaie de salată verde care-ar fi avut mare nevoie de Viagra. Petra spuse: — Ooo… scuze. Hai, ia din salata mea. — Nu, mulțumesc, e în regulă. — Băi, frate, spuse Saunders, chestia aia poate să te transforme din carnivor în vegetarian convins. Nu vrei niște mâncare chinezească, doctore? — Nu, mulțumesc. Milo își feri hamburgerul. — Eu nu ofer nimic. 338
Am spus: — Uite-așa afli cine ți-s adevărații prieteni. — Am grijă de colesterolul tău, replică Milo. Puse jos sandvișul și adăugă: — Oameni buni, la divizia din Westside nu ne putem compara cu voi, în materie de probe materiale, dar mai sunt multe de spus despre domnul Whitbread/De Paine, în afară de traficul de droguri, și nu-s deloc lucruri plăcute. Trei perechi de ochi scânteiară de curiozitate. Milo le spuse povestea.
339
CAPITOLUL 34 PETRA SPUSE: — Mațe de animale. Jigodia asta e bolnavă la cap. Împinse la o parte salata. Kevin Bouleau spuse: — E grețos, dar dacă Grant era în fapt un cetățean onest care-a avut pur și simplu ghinionul să se-ntovărășească cu doi netrebnici, eu nu văd nicio legătură cu cazul nostru. — Deocamdată n-am aflat nimic care să demonstreze contrariul, Kev. — Mare păcat. Îmi place mai mult când sfârșitul prematur dă peste o jigodie. Ai mai multe indicii și nici nu trebuie să-ți pară chiar atât de rău, decât dacă rudele sunt oameni de treabă. — Mame înlăcrimate, în cel mai rău caz, spuse Dave Saunders. Bun, deci ce facem mai departe? Petra spuse: — Toți avem același obiectiv: să-i găsim pe porumbeii ăștia doi. Robert Fisk are o pleasnă cu artele marțiale și nu poate sta departe de-o sală de forță, plus că-i place să danseze. Dar toate cercetările mele în direcția asta n-au dus nicăieri. Blaise De Paine și-a vizitat mămițica puțin înainte de asasinarea lui Jordan, deci știm că ține legătura cu ea. Raul îi ține casa sub observație, și acum e tot acolo. N-am obținut mandat să-i verificăm madamei convorbirile telefonice: unicul delict de care se face vinovată e că i-a dat naștere micului ticălos, iar el încă n-a fost desemnat oficial ca suspect. Colac peste pupăză, avem mai nou restricții asupra oricăror verificări de date, din cauza lui Fortuno. Dacă voi găsiți ceva, băieți, care să facă legătura între Grant și De Paine, o să mai încerc o dată. — O să ne ascuțim ghearele și-o să săpăm, spuse Bouleau. Dacă Grant e cetățean cu acte-n regulă, a lăsat urme. Și zi 340
așa, ai avut parte de-o întâlnire față-n față cu Fortuno? Noi, ăștia de la Divizia Centrală, n-ajungem niciodată să cunoaștem celebrități. — Nu-i deloc o mostră de specie umană care să te impresioneze, Kev. N-ai pierdut nimic. — Poate că da, dar vreau și eu să am niște povești de spus la gura sobei, nepoților mei, când o să fiu bătrân și ramolit… Bouleau redeveni serios și adăugă: — Dată fiind veriga Fortuno și faptul că De Paine e muzician, nu vezi nicio legătură cu lumea show-bizului, în toată povestea asta? Petra spuse: — Am întrebat în stânga și-n dreapta, la fel și prietena domnului doctor Delaware, care lucrează cu muzicieni… și care de fapt ne-a ajutat de la bun început să-l identificăm pe De Paine. Ipochimenul nu face parte din lumea asta, ca jucător serios adică, doar se-nvârte pe la periferie. — Asta poți spune despre nouăzeci și nouă la sută din zevzecii care mișună prin Hollywood, spuse Saunders. Și spre Petra: — Fără supărare, dar căpitanul vostru n-are legitimație de membru al Sindicatului Actorilor de Film? — Ba are, dar a muncit pe bune pentru ea. — Făcând ce? — Consultanță de specialitate. Ca să nu mai vorbim de rolișoarele în care jucase Stu Bishop. — Zău? spuse Bouleau. Poate să-mi facă și mie rost de-o legitimație? Dau consultanță oricui, despre orice. Saunders spuse: — Zici că De Paine se-nvârte pe la periferie, dar are mașini de lux înregistrate pe o firmă-fantomă. Un cocalar de felul ăsta n-ai să-l găsești într-o cămăruță ieftină de trei pe patru, la o margine de aeroport, unde-ți vâjâie motoarele în cap. — Poate că locuiește întruna din casele pe care le deține 341
mama lui, am spus eu. Petra spuse: — Deja am verificat în direcția asta. Mary deține în total cele patru duplexuri din Mid-Wilshire pe care Myron i le-a vândut, plus o clădire cu șase apartamente în Encino. De Paine nu stă în niciuna. — Astea fiind doar proprietățile de pe numele ei, am spus eu. — Crezi că are o firmă-fantomă? Mda, bănuiesc că orice-i posibil. Dave Saunders spuse: — Cred că-i momentul să verifici bazele de date de la Registrul Comerțului, inspector Connor. Kevin Bouleau spuse: — Cei de la Narcotice n-au nimic de spus despre De Paine? Petra spuse: — N-au auzit de el. Saunders spuse: — Face trafic de atâția ani și nu l-a săltat nimeni, pentru nimic? — După toate aparențele. — Norocos băiat, spuse Bouleau. Sau are relații unde trebuie. Fortuno cunoaște o grămadă de avocați penali. Rânji malițios și completă: — Tocmai ce-am comis un pleonasm, nu? Saunders spuse: — Deci ne-ntoarcem în lumea show-bizului? — Ah, ce bine-ar fi, partenere! Și spre noi: — Kevin vrea să fie noul Will Smith. — Și de ce nu? spuse Bouleau. Ai văzut-o pe doamna Smith cum arată? Pe bune acum, credeți că n-am dreptate? Fortuno se ocupă de aranjamente de culise, iar băiețașul ăsta așa pare să fi scăpat până acum. Petra spuse: — E posibil să se fi mușamalizat ceva, înainte de-a se 342
ajunge la stadiul arestării, dar dacă n-au existat niciun fel de învinuiri, mare minune să găsiți voi vreo urmă. Mare minune dacă dați peste cineva care să recunoască măcar că s-a gândit la Fortuno. Saunders își tamponă buzele cu un șervețel. Kevin Bouleau spuse: — Bun, deci avem o crimă cu premeditare fără făptaș. Uite că ne-a venit iar rândul, prea era liniște în ultima vreme… OK, deci eu și cu Dave continuăm pur și simplu să lucrăm la cazul lui Grant, voi vă vedeți de treaba voastră cu Lester Jordan, iar dacă drumurile ni se întretaie, ne consfătuim. Vreun aspect psihologic de luat în considerare pentru noi, doctore? — Cartierul unde-a fost împușcat Grant nu era populat, am spus eu, dar tot rămâne un gest sfidător din partea lui Fisk și-a lui De Paine, să bântuie într-un Hummer noaptea. Părăsitul mașinii lui Fisk la San Diego și întoarcerea aici, ca să-l lichideze pe Grant, a fost de asemenea o chestie foarte riscantă, având în vedere că aveau acces facil la granița cu Mexicul sau ar fi putut s-o ia spre est, să ajungă în Nevada. — Los Angelesul este zona lor de confort psihic? spuse Petra. — Cred că e vorba de mult mai mult decât atât. S-a recurs la șiretenie, pentru asasinarea lui Lester Jordan, dar Fisk a lăsat o amprentă pe pervazul geamului lui Jordan. Dacă voi aveți dreptate, și Grant a fost tranchilizat, iată încă o dovadă de șiretenie. Dar Grant era masiv, era puternic, și s-a opus, așa că l-au împușcat de la mică distanță. Au recuperat tuburile de la cartușe, dar nu s-au obosit să mai curețe și sângele. Pe urmă l-au aruncat într-un loc unde erau siguri că va fi găsit. — Amestec de eschivă și tupeu, spuse Milo. Eu am spus: — Toată povestea asta are un aer amatoristic… făptașul vrea să fie inteligent, dar în același timp să sară în ochi și să343
și exhibe personalitatea. Ceea ce corespunde atât cabotinismului ostentativ al lui De Paine, cât și obsesiei lui Fisk pentru propriul corp. De asemenea, semnalează un motiv de natură emoțională, de plăcere a actului criminal. Se prea poate ca Jordan și Grant să fi fost eliminați pentru a ține ceva sub tăcere, dar omorurile în sine au căpătat o semnificație proprie. — Din clipa în care i-ai făcut de petrecanie tăticuțului, restul începe să fie mai ușor, spuse Saunders. — Am stat de vorbă cu ucigași în serie. Mai mulți mi-au spus că, după ce au omorât de câteva ori fără să fie prinși, au început să se simtă invizibili. Partea bună este că-i determină să devină neglijenți, și mi se pare că și ăștia doi se îndreaptă în aceeași direcție. Petra spuse: — Partea proastă care e? — Date fiind fanteziile sexuale ale lui De Paine, s-ar putea să-și pregătească angrenajele interioare pentru ceva realmente odios. Petra spuse: — Am verificat dosarele cu mâna mea. Nimeni n-a fost brutalizat, pe Fourth Street sau în apropiere, cinci ani după și înainte ca Patty și Tanya să fi locuit acolo. Plus perioada cât au stat acolo. Bănuiesc că-i posibil să fi existat ceva ce na fost reclamat la poliție, dar poate n-ar trebui să ne limităm la zonele în care a locuit Patty, doar din cauza unui mesaj ambiguu: despre cineva care „era aproape”. — Nu țin morțiș la criteriul geografic, am spus eu, dar aș încerca măcar să văd dacă mai există cineva pe Fourth Street care să fi locuit acolo în perioada de referință. — Subscriu, spuse Milo. Dar trebuie s-o facem fără să-i atragem atenția lui Mary Whitbread, or ea ne știe deja după mutră, și pe mine, și pe tine. Dave Saunders spuse: — Doi domni înalți și chipeși, de sorginte afro-americană, 344
care să bântuie din ușă-n ușă, nu constituie o imagine pe care s-o vezi chiar în fiecare zi. Plus că trebuie să ne concentrăm pe Grant. Petra se jucă puțin cu o șuviță de păr negru și izbucni în râs. — Așa că mai rămâne știți voi cine. Chiar crezi că merită efortul, Alex? Eu am spus: — Poate că nu ne va ajuta să-l găsim pe De Paine, dar near putea conduce la motivul inițial. Ea închise ochii, masându-și pleoapele. Îi deschise iar și-și aținti irișii căprui și limpezi, pe rând, asupra fiecăruia dintre noi. — Nimic altceva nu pare să ne dea vreun indiciu. Dacă Raul o vede pe Mary plecând de acasă, am să fac o încercare. Poate o să-mi cumpăr o uniformă de cercetașă, să le spun că vând prăjituri pentru taxa de tabără. Se ridică și-și adună hârtiile. — Oare pe cine încerc să păcălesc… Milo spuse: — Hei, trage-ți și niște codițe, s-ar putea să meargă. — Părul meu e prea scurt, iar tu minți fără rușine, spuse ea. Lucru pentru care nu pot decât să-ți mulțumesc. În biletul lui Robin scria că o luase pe Blanche la atelierul ei din Venice și că se întoarce pe la șase. Am sunat-o pe Tanya și i-am spus că trebuie s-o văd cât mai repede posibil. — Am laborator până la patru și jumătate, și pe urmă lucrez la bibliotecă de la șase. — Rămâne la patru și jumătate, atunci. Vin eu în campus. — E totul în regulă, domnule doctor? — Nicio urgență, dar trebuie să te pun la curent. — Sunteți îngrijorat pentru mine, spuse ea. Tulburarea mea obsesiv-compulsivă. Prima dată când o numise explicit. Am spus: 345
— Dacă asta te frământă, putem să vorbim și despre chestia asta. Dar eu mă refeream la anchetă. — Ați prins pe cineva? — Încă nu. Hai să discutăm față în față, Tanya. Spunându-i, nu rugând-o. Ea replică: — Dacă spuneți dumneavoastră. Unde? — Iei masa înainte să intri în tură la bibliotecă? — Îmbuc ceva. Uneori cumpăr un sandviș de la automat șil mănânc afară, dacă e vreme bună. — Vremea pare să fie bună. Ce-ar fi să ne întâlnim la fântâna cu cascadă? — Sigur, spuse ea. Îmi place locul ăla. Nu mai alergasem de vreo câteva zile, așa că am decis să fac pe jos cei cinci kilometri până la universitate. Înainte să plec, i-am telefonat lui Robin. Ea spuse: — Crezi că te întorci până la cină? — Așa am de gând. — Merge să comand ceva de la restaurant? — Foarte bine. — Ai vreo preferință etnică? — Sunt pluralist. — Mă gândeam la ceva specialități mexicane. Restaurantul ăla din Barrington, care trimite și acasă. — Foarte bine. — Ești preocupat, spuse ea. Puteam să-ți propun și carton la tigaie. — Până la șase am să-ncerc să redevin concentrat. Hai săți cer și ție părerea, iubire. Cu cât aflu mai multe despre De Paine, cu atât mă frământă mai tare securitatea Tanyei. Ceai zice dacă am lua-o să stea cu noi, temporar? Pur și simplu nu are pe nimeni altcineva. — Sigur, spuse ea. Chiar dacă nu știe să-și facă patul. — Ba nu, fata asta și-l face singură. S-ar putea să-l facă și pe al nostru, dacă nu ne mișcăm destul de repede. 346
— Hmm… Mai e ceva ce-ar trebui să știu despre ea? — E într-o situație extrem de stresantă, dar e un copil bun. — Ad-o la noi. — Ești o scumpă. — Așa zice toată lumea. — Care lume? — În principal, tu. Dar s-a întâmplat, chiar mai des decât te-ai aștepta, să inspir admirație și altora. Când eram în liceu, aproape că ajunsesem să fac parte din cercul fetelor populare. Tot cugetând la cum evitase Blaise De Paine să se aleagă cu un cazier penal, am ajuns să mă gândesc la Mario Fortuno. Spusese că fosta lui soție mă va suna curând, dar acest lucru nu se întâmplase. Chiar avusese de gând Fortuno s-o trimită la mine? Sau negocierea din camera lui de hotel nu fusese decât o jalnică distragere a atenției de la bucuriile arestului din rațiuni de protecție? Nu era problema mea; o fi fost Santa Barbara un oraș foarte frumos, dar aveam destule care să mă țină ocupat în L.A. Am ajuns la fântână cu cinci minute mai devreme, dar Tanya era deja acolo. La fel și Kyle. Cei doi stăteau cu picioarele lipite, el cu brațul pe după umerii ei, ea cu o mână pe genunchiul lui. Gențile cu cărți pe jos, discuție serioasă. Tanya ascultă ceva ce-i spunea Kyle, zâmbi și-și dădu capul pe spate. El îi atinse bărbia, obrazul, o șuviță de păr. Apoi își frecară vârfurile nasului. Schimbară un pupic. Cu privirile pierdute fiecare-n ochii celuilalt. Buzele unite timp de peste o jumătate de minut. Am stat deoparte până ce i-am văzut că încearcă să-și recapete răsuflarea. Am așteptat, în timp ce ei plonjau întrun sărut mistuitor. Când gurile li s-au dezlipit iar pentru aer, am spus: — Ziua bună, dragilor. 347
Amândoi înțepeniră. Două priviri vinovate, de țânci prinși cu mâna-n cutia de bomboane. M-am așezat lângă Kyle. Purta iar tricoul cu Princeton, niște blugi slinoși, cu zdrențuituri care nu erau din fabrică, și penibilii teniși galbeni. Tuleie negre de barbă rară îi pătau bărbia. Unghiile de la mâini îi erau roase până la sânge. Blugii Tanyei erau călcați cu grijă. Puloverul bleu, imaculat. În urechi îi luceau două periuțe. — Ceea ce am aflat despre Blaise De Paine și Robert Fisk, am spus eu, mă face să fiu îngrijorat pentru siguranța ta, Tanya. Dacă De Paine bănuiește că mama ta ți-a spus ceva incriminant, s-ar putea să-ncerce să te atace. E departe de-a fi o certitudine, dar vorbim despre un individ care și-a ucis propriul tată. Știu că ești atentă, dar nu-mi place ideea că locuiești singură, și a venit momentul să ne arătăm flexibili. Ar fi o bătaie de cap să te muți, într-adevăr, dar ar fi numai temporar. Ce părere ai? Tanya se uită la Kyle. El spuse: — Am depășit deja problema asta. Tanya se mută cu mine. — E soluția optimă, spuse ea. Nici că se poate un cartier mai sigur decât Hancock Park, Kyle are un sistem de siguranță ultraperformant, și nu voi fi niciodată singură, fiindcă întotdeauna e cineva în casă. Nici măcar n-ar fi o mare schimbare. Doar am mai locuit acolo. Zâmbindu-i lui Kyle. El spuse: — Absolut fiecare ușă și fereastră are senzori de alarmă și sistemul este periodic verificat. O strânse mai tare de braț pe Tanya. Ea se dădu mai aproape, îi puse o mână pe după cap și pe cealaltă o lăsă să bată darabana mai departe pe genunchiul lui. El spuse: — Vorbesc despre ecrane de alarmă și detectoare de mișcare cu infraroșu, care pot fi cuplate să acopere mai multe 348
zone o dată, plus iluminare declanșată prin mișcare pe tot perimetrul din jurul proprietății. — Chiar că sună ultraperformant, am spus eu. — Bunicul a fost dintotdeauna foarte atent la siguranță, iar cu ani în urmă a decis să nu mai conteze decât pe cele mai moderne sisteme cu putință, după ce un vecin, un negustor de diamante din June Street, a fost asasinat. Nici măcar nu s-a apropiat cineva vreodată de casa noastră, darămite să mai încerce să pătrundă înăuntru. — Wilfred Hong, am spus eu. — Cine-i ăsta? — Negustorul de diamante. — Poliția a ajuns la concluzia că are legătură cu doamna Bigelow? — Au verificat absolut fiecare omucidere rămasă neelucidată, care s-a petrecut în apropierea oricăreia dintre locuințele ocupate de Tanya și de mama ei. — Și? — Deocamdată, nimic. Pentru moment, vom îngusta aria cercetărilor la zona Fourth Street, eventual în căutarea unei crime rămase neraportate. Nu-ți mai amintești nimic nou, Tanya? Ea clătină din cap. Kyle spuse: — Vă concentrați pe Fourth Street pentru că Pete a locuit acolo. — Da. — Poate ar fi bine să apelați la o bază de date computerizată, cu un algoritm care să clasifice crimele pe baza unor indici plurifactoriali. Dați-mi mie acces la date, și pot să setez algoritmul destul de rapid. — Am făcut deja asta, am spus eu. — A, da? Și tot nimic? — Mă tem că nu. — Deci Pete a făcut ceva și-a scăpat neprins… De ce credeți că de data asta o să puteți pune mâna pe el? 349
— Strângem mai tare năvodul, am spus eu. Nu mai e decât o chestiune de timp. — Ei bine, spuse el, până-n ziua aceea frumoasă cu soare, Tanya va sta cu mine. Nu era rugăminte, ci comunicare. Eu am spus: — S-ar părea că ai un plan. — Un plan perfect. Am și arme. Bunicul a adunat o adevărată colecție de puști și pistoale, există o încăpere specială pentru ele la subsol. — Știi să tragi cu arma? l-am întrebat. — Nu, dar cât de greu poate să fie? Tanya spuse: — Sunt șapte dormitoare, voi avea spațiul meu propriu de mișcare. Roșind. Aidoma unui cameleon pe o frunză, chipul lui Kyle îi reflectă culoarea. — Va fi în siguranță, am eu grijă de asta. Eu am spus: — Tanya, fă tot posibilul să se poată comunica oricând cu tine. Iar când ești în campus, fii de două ori cu ochii-n patru. Kyle își drese glasul. — De exemplu, atunci când te duci pe jos de la mașină la bibliotecă și invers. Tanya își ridică mâna de pe genunchiul lui. — Deja am discutat toate astea. Trebuie să plec la serviciu. — Nu văd de ce n-ai putea să-ți iei liber o vreme… — Kyle. — Bine, bine. Doar atât te rog, să fii atentă. — Întotdeauna sunt. El îi greblă ușor vârfurile părului cu degetele. — Scuze. Nu vreau să te dădăcesc. Ea îl bătu ușor pe coapsă. El oftă. Eu am spus: 350
— Ții minte cum arată De Paine și Fisk? Întinzându-se după geanta cu cărți, ea scoase afară o revistă lucioasă cu cotorul gros. Național Insider. Culori țipătoare, titluri sugestive, elementul de atracție al copertei fiind un prim-plan cu dosul unei starlete asigurat pe suma de zece milioane de dolari. Deasupra prețioaselor movilițe, actrița privea peste umăr și-i făcea ochi dulci aparatului de fotografiat. Un bilețel galben indica o pagină mai de la coadă. Tanya răsfoi revista. Poze de grup făcute în diverse cluburi de noapte din L.A. Și New York, acompaniate de comentarii sarcastice. Tanya împunse cu degetul într-o poză din colțul de jos din stânga. O petrecere nocturnă la Roxbury. Țintele paparazzilor erau toboșarul obosit al unei trupe rock și salteaua pneumatică umană cu care zămislise șase plozi; personajele secundare fiind un designer de modă cu niște cercuri negre în jurul ochilor, ca la sconcși, și un pilot auto de curse NASCAR de la care te-ai fi așteptat la mai mult discernământ. În spatele acestui cvartet, imediat la dreapta șuvițelor cărunte împletite ale designerului, o față îngustă și adolescentină. Cu fard pe pleoape și dată cu rimel. Păr negru cu țepi oxigenați, rânjet răutăcios, dinți de cimpanzeu. Tunică roșie cu guler auriu. Sforțare din toți mușchii gâtului, din partea lui Blaise De Paine, căznindu-se să iasă și el în poză. Reușise să încapă în fotografie, dar nu și în comentariul de alături. — Asta era în teancul pe care l-ai recuperat de la spital? am spus eu. Tanya încuviință din cap. — Probabil că și mama a văzut-o. Arătând spre o îndoitură pe diagonală care lăsase urmă în foaia de hârtie, iar alături, urme de amprente. — Am vrut să le arunc pe toate, duceam deja un vraf spre tomberonul de afară, când m-am pierdut cu firea și-am 351
început să plâng, pe trepte. Brusc, m-am trezit că le răsfoiesc. Pagina asta fusese îndoită, mi-a atras atenția. M-am uitat iarăși la fotografie. Ea spuse: — Să-l vadă aici… ea știind ce om îngrozitor era… Și acum uite-l, petrecând cu vedete și celebrități. Asta a făcut-o pe ea să-mi spună. Sunt convinsă că încerca să mă protejeze. Eu am spus: — Se prea poate să fi fost doar picătura care a umplut paharul, fiindcă ea deja se gândea la De Paine. I-am povestit despre Moses Grant și cum ajunsese el la urgență. — Credeți că a amenințat-o? spuse Tanya. — Mai mult sau mai puțin subtil. Poate i-a spus ceva în legătură cu tine. Ochii i se umplură de lacrimi. — Cât trebuie să fi fost de îngrijorată! Pe urmă s-a îmbolnăvit și n-a mai putut să facă nimic în privința asta. Și pe urmă a văzut asta. Biata mama… Plânse îndelung. Kyle o susținu. Când lacrimile se opriră, el spuse: — Întrebarea mea, scumpo, este de ce n-a vrut ea să-ți povestească pur și simplu tot, și să te avertizeze ca să te ferești de De Paine? — Poate că avea de gând s-o facă, dar pe urmă a… Și mai multe lacrimi. — A făcut tot ce-a putut ca să mă protejeze, Kyle! — Știu, știu… Am spus: — Cred că n-o mulțumea doar gândul să te avertizeze, Tanya. Dacă De Paine începea să te amenințe, voia ca el să fie prins, așa că te-a îndrumat către oamenii capabili s-o facă. — Dacă asta a fost intenția ei, spuse Kyle, s-a dovedit de-a dreptul genială. Tanya nu răspunse. 352
— Absolut genială, spuse el, luându-i mâna și înlănțuinduși degetele printre ale ei. Ea nu se mișcă. Kyle spuse: — Scopul ei a fost să te apere pe tine, scumpo. Și a reușit. Ai o întreagă armată în spatele tău. Și ție ți-ar plăcea să fii generalul.
353
CAPITOLUL 35 ROBIN ÎI DĂDEA LUI BLANCHE să mănânce arroz con pollo.21 — Și eu, care mă pregăteam să-mi exersez talentele mămoase cu o membră a propriei mele specii. Tocmai ce-am terminat să aranjez în camera de oaspeți. — Îmi pare rău, am spus. Cei doi au venit cu propriul lor plan. — Se poate avea încredere în băiatul ăsta? — Pare îndrăgostit nebunește de ea. — Pare? — O iubește. — Auzi, spuse ea, până și eu, care n-am cunoscut-o niciodată pe fată, și tot mă topesc când îmi povestești despre ea. Răspunsul meu reflex n-a ajuns să-mi iasă din gură: instinctul matern. Robin și cu mine obișnuiam să discutăm o dată despre cum ar fi să avem copii. Cu ani în urmă, după prima noastră despărțire, ea rămăsese însărcinată cu un bărbat care nici măcar nu-i plăcea și făcuse un avort la șase săptămâni. De atunci încoace nu mai atinsesem subiectul. Între timp vindecasem sute de copii ai altor oameni și luasem în considerare varianta ca eu să nu fiu niciodată tatăl cuiva. Uneori, eram în stare să văd ironia situației. Alteori, când nu reușeam, îmi țineam mintea ocupată cu patologiile unor străini. Blanche gâfâi după încă un pic de orez și Robin îi făcu pe plac. Văzând că înghițitura următoare este iar urmată de cerșeală, ea spuse:
21
Pui cu orez, în limba spaniolă în original (n.t.). 354
— Nu e cazul să-ți stresăm burtica, frumușico. Și se-apucă să spele vasele. În picioare la chiuvetă, spuse: — Probabil că așa e cel mai bine, să stea cu el. Noi ne-am fi dat toată silința să fim gazde bune, dar nu s-ar fi simțit în largul ei, să fie sub același acoperiș cu noi. Eu m-am ridicat și mi-am pus mâinile pe umerii ei. Ea spuse: — Hai să ne plimbăm cu mașina. Când nu avem nicio destinație precisă, de obicei ajungem în final pe șoseaua care șerpuiește la marginea oceanului, pe Pacific Coast Highway. De data aceasta, Robin spuse: — Ce-ai zice de niște lumini strălucitoare, de cvasi-oraș mare? Am luat-o spre est, pe Sunset, prin Hollywood și districtul Los Feliz, și-am trecut dincolo în Silver Lake, unde ea auzise că era un club de jazz de curând deschis. Clubul Benzinăria s-a dovedit a fi o fostă benzinărie Union 76 care încă mai avea vopseaua albastră originală și mirosea a ulei de motor. Înăuntru, pompe gravitaționale de pe vremuri, scaune și mese din plastic desperecheate, fotografii mărite de-ale celebrităților jazzului. Cinci clienți într-o încăpere unde aveau loc patruzeci. Neam așezat aproape de scenă, sub căutătura pătrunzătoare a lui Miles Davis. Un cvartet de sexagenari băga relaxat ceva bebop de categorie ușoară. Robin se ocupase de Gibsonul chitaristului, ceea ce l-a făcut pe acesta s-o salute cu un surâs și-un solo vioi pe melodia lui Monk, „Well You Needn’t”. După ce numărul s-a terminat, chitaristul și bateristul au venit să stea cu noi, și ne-au făcut conversație subțire, bine alcoolizată. Printre picături, Robin a reușit să strecoare în discuție subiectul „Blaise De Paine”. Niciunul dintre cei doi muzicieni n-auzise de el. După ce Robin le-a povestit de mixajele lui, amândoi au înjurat nemilos, s-au scuzat și au 355
ieșit să ia puțin aer. Am mai zăbovit până după a doua repriză de jazz, am ajuns acasă pe la douăsprezece fără un sfert, ne-am pus pijamalele pe noi și am adormit ținându-ne de mână. Puțin după ora trei, eram în capul oaselor, în pat, smuls brusc din somn de bubuitul inimii și de zvâcnetul din tâmple. Junghiuri de durere sub stern – ai fi zis că am niște șoareci în stomac care-mi zgreapțănă diafragma. Respirând adânc, am scăpat de o parte din durere. Pe urmă a început discul stricat: Oare Tanya chiar e în siguranță cu Kyle? El o găsise prin Facebook. Ce l-ar împiedica pe De Paine să facă același lucru? Belșug de arme în casa lui Kyle, dar el n-are habar cum să le folosească. În ciuda fanteziilor lui eroice, nu poate fi peste tot. Tanya e încăpățânată. Mi-am imaginat-o plecând de la bibliotecă singură, seara târziu. O fetiță firavă într-un campus imens. Atât de ușor de… Stop! Chiar va fi Tanya în siguranță cu Kyle… STOP! Bine, bine, dar va fi Tanya realmente… Robin se mișcă lângă mine. M-am lăsat înapoi pe spate. Facebook. Ce l-ar împiedica pe De Paine. Campus imens. Fatăîncăpățânatăcao… O sută, nouăzeci și nouă, nouăzeci și opt… poftim, uite că metoda asta totuși merge. Clipe de răgaz. Încăpățânată… ce l-ar împiedica… În dimineața următoare m-am prefăcut odihnit. După ce ieși din duș, Robin spuse: 356
— Ai avut o noapte grea? — De ce, iar am cântat la tubă pe nas? — Nu, dar te-ai tot foit. — Poate ăsta-i remediul, am spus eu. — Să nu te odihnești? — Substituirea simptomelor. — Aș prefera să dormi. — Sunt bine, iubire. Ne-am îmbrăcat în tăcere. — Mănânci ceva, Alex? — Nu, mulțumesc, nu mi-e foame. — Ce te frământă, puiule? — Nimic, zău. Ea mă luă de mână. — Ai făcut tot ce-ai putut pentru ea. Cu toți polițiștii ăștia care scotocesc peste tot, până la urmă îi vor găsi pe ticăloși. — Sunt sigur că ai dreptate. — Hai să bem măcar o cafea, înainte să plec. După ce ea plecase la treabă, eu m-am dus la universitate, am parcat pe un loc cu plată din capătul de sud al campusului și m-am dus pe jos spre perimetrul facultăților de științe. Hoarde de studenți și de profesori traversau scuarul. Nici urmă de Robert Fisk sau Blaise De Paine. Sau de Tanya. M-am dus alene spre nord, spre fântâna cu cascadă, și-am intrat în clădirea facultății de fizică. Am ieșit prin spate și miam continuat drumul pe o alee umbrită de copaci. Multă lume pe jos, pentru o zi de vară. Câteva clipe mai târziu, am zărit un tip scund și musculos, ras în cap, printre studenți, îmbrăcat în negru de sus până jos; potrivire perfectă cu datele de identificare ale lui Fisk. În pas săltat de-a lungul marginii exterioare a aleii înțesate de studenți. M-am apropiat, l-am urmărit până la treptele intrării în facultatea de antropologie, unde două fete în blugi strâmți s357
au repezit după el să-l salute. Când s-a întors spre ele, i-am zărit în treacăt fața. Patruzeci și ceva de ani, ras la sânge. Una dintre fete spuse: — Bună ziua, domnule profesor Loewenthal. Am putea vorbi puțin cu dumneavoastră despre examen? Mi-am cumpărat cafea de la un chioșc, am luat-o în pas ușor spre bibliotecă și tocmai mă pregăteam să intru, când mi-a sunat telefonul. Milo spuse: — Au venit rezultatele de la balistică, pentru gloanțele cu care a fost ucis Moses Grant. Potrivire perfectă cu cele scoase din Leland Armbruster. Micul Petey chiar a fost precoce. Dumnezeu știe ce altceva o mai fi făcut, și noi n-am descoperit încă. Ai apucat să vorbești cu Tanya? — Se mută acasă la Kyle. — O domniță într-un vechi castel, spuse el. Am trecut deci la stadiul gotic. Crezi că-i o idee bună? — Așa au hotărât ei. — Cu Kyle în rol de nobil proteguitor. Încă vreo câțiva ani de viață, și ne-am putea imagina că s-a apropiat de nivelul minim necesar pentru o asemenea calificare. — N-are experiență, dar e profund motivat. Problema cea mai mare e că nu poate fi cu ea în orice clipă. Ce-ar fi să le trimiți prin fax polițiștilor de proximitate din campus fotografiile lui De Paine și Fisk? — Sigur că da, dar să nu te aștepți la prea mult. Primul lucru care le iese din gură papagalilor ăstora e veșnic cât de puțini sunt ei, pentru câte au de făcut. Hai s-o lăsăm pentru mai târziu, problema suplimentării măsurilor de securitate. Între timp, s-ar putea să ne apropiem nițel de ce s-a întâmplat acum zece ani. Mary Whitbread a plecat de-acasă la nouă și jumătate, iar Biro s-a luat după ea. E încă în oraș, probează țoale de marcă la Neiman Marcus. Petra a ajuns în cartier pe la zece și un sfert, și-a găsit pe cineva care-și 358
amintește de nasoalele vremuri de altădată. Stă chiar în spatele casei lui Mary. N-a vrut să-și dea drumul la gură la el acasă, nici la poliție, dar Petra l-a convins să accepte o întâlnire în Encino, unde-și are el biroul. La ora unu. Îmi citi cu voce tare adresa. — Un tip temător, am spus eu. — S-ar părea că da. Poate-ar fi cazul să pună și el practică teoria pe care-o servește altora. E unul de-al tău, Alex. Înainte s-o pornesc spre Vale, am scos datele domnului doctor Byron Stark de pe site-ul comisiei de autorizare a practicienilor în psihologie. Douăzeci și opt de ani, licențiat la Corneli, doctoratul la Universitatea Oregon, diploma postdoctorală de la Centrul Medical al Veteranilor din Portland, proaspăt certificat de comisie. Clădirea era un cub din oglinzi cu șase niveluri, la intersecția dintre Balboa și Ventura, care avea întreg șarmul unei migrene. Pe ușă scria Advent Behavioral Group. Stark era ultimul pe o listă cu paisprezece nume. Șase psihiatri, opt psihologi; specializări în tulburări de alimentație, abuz de substanțe care dau dependență, managementul strategic și orientarea carierei, „pregătire pentru viață”. Biroul lui Stark, cu o singură fereastră și mobilier țeapăn, bej, corespundea cu statutul lui în firmă. Era un tip de înălțime mijlocie, îngust în umeri, purtând o cămașă cu pătrățele albastre, cravată maron și pantaloni de tergal bine călcați. Chipul rotund, rozaliu ca al unui bebeluș, era încununat de o tunsoare soldățească, aproape ras pe tâmple și cu ciuf în creștet, în același ton de culoare cu mobila. Mustața și ciocul cu firișoare subțiri de păr păreau prinse cu lipici. Sub smocurile de păr, gurița îi părea tot timpul țuguiată; expresia dezaprobatoare rezultantă n-avea să-l servească prea bine în relația cu pacienții. La începutul carierei mele, și eu încercasem să țin la distanță întrebarea „Câți ani ai dumneata, de fapt, doctore?” 359
cu ajutorul părului de pe față. Îmi crește o barbă deasă, și câteodată avea efectul scontat. Stark ar avea însă nevoie de o altă sursă de sobrietate. Petra, Milo și cu mine ne-am înghesuit în fața mesei lui de birou. Ea spuse: — Vă mulțumim că ne-ați primit, domnule doctor. Stark spuse: — Îmi puteți spune Byron. O voce de băiețaș. Folosește-te de titlul pe care-l ai, puștiule! Pune la treabă orice fărâmă de placebo! — Nu mă așteptam la un simpozion, inspectore Connor. Petra spuse: — E un caz important. L-am adus și pe consultantul nostru în psihologie. Mă prezentă. El spuse: — Ce faci pentru ei, profile psihologice? Am clătinat din cap. — Metoda profilului caracteristic nu prea ți-e de mare folos, când e vorba de rezolvarea unei crime. Cântăresc situația în funcție de circumstanțe, de la caz la caz. — Mă gândeam să accept un post în medicină judiciară, până ce-am citit partea despre profilarea psihologică și mi s-a părut, în principiu vorbind, lipsită de valoare relevantă. Exemplu clasic de eșantionare restricționată. Am mai făcut o vreme schimb de jargon profesional. Stark s-a destins. Când el s-a întrerupt ca să preia un apel – ceva legat de facturile pentru pacienții internați, Petra mi-a tras un ghiont încurajator. — Scuze, spuse el, închizând telefonul. Încă mai învăț cum funcționează sistemul. — Apreciem mult faptul că vrei să stai de vorbă cu noi despre Peterson Whitbread, am spus eu. — Ce ciudat mi se pare să te aud spunând acest lucru. Credeam că ziua asta nu va veni niciodată. 360
— De ce? — Imediat după ce au dispărut fetele, tata a sunat la poliție. Atitudinea lor a fost total nereceptivă. — Fetele?… Gura lui Stark se strânse într-un bobocel rozaliu. — Nu pentru asta ați venit? — Suntem aici ca să te ascultăm, domnule doctor, spuse Milo. Stark începu să râdă. — Am fost de acord cu asta pentru că mi-am închipuit că vrea cineva, în sfârșit, să investigheze cazul… Așa ca la televizor… emisiunea aia cu cazuri vechi nerezolvate. Și spre Petra: — Exact așa mi-ai dat de înțeles dumneata, inspectore Connor, și în mod foarte explicit. — Și ți-am spus adevărul, domnule Stark. Investigăm trecutul lui Peterson Whitbread. Scopul nostru imediat este să lămurim câteva crime pe care este suspectat că le-a comis recent, dar categoric că ne interesează și orice alte delicte pe care s-ar putea să le fi comis în trecut. Dacă ai cunoștință de așa ceva, trebuie să ne spui. — De necrezut, spuse Stark. Deci e suspectat de ceva nou. Prea mare revelație oricum nu e, până și mie îmi erau clare înclinațiile lui. — Până și ție? — Eram în ultimul an de liceu. — Ești de aceeași vârstă cu Pete, am spus eu. — Da, dar nu umblam împreună. Părinții mei au fost profesori și au făcut împrumuturi la bancă, pentru ca eu și fratele meu să putem merge la Academia Burton și la Harvard-Westlake. Tot timpul meu liber era ocupat cu învățatul. Pete părea să fie tot timpul afară pe stradă. Nici nu sunt sigur dacă a absolvit vreo clasă de liceu. — Ce înclinații ai observat? — Personalitate antisocială, spuse Stark. Îl vedeai prin cartier la orice oră imaginabilă, fără să pară că ar avea vreo 361
treabă. Zâmbea întruna, dar fără pic de căldură. Avea o nonșalanță care friza nesăbuința: fuma iarbă în văzul tuturor, mergea alene pe stradă și pufăia de zor, nici măcar nu încerca să se ascundă. Alteori, umbla ca vodă prin lobodă cu o sticlă de Jack Daniel’s în buzunarul de la spate. — Cam slabă supraveghere din partea părinților. — Eu n-am văzut niciun fel de supraveghere. Mama spunea că mama lui e o aeriană, pe care-o preocupă mai mult moda, decât creșterea copiilor. Aveam cincisprezece ani când ne-am mutat acolo, iar fratele meu era cu un an mai mic. Mama a cântărit foarte repede situația și ne-a interzis la amândoi să avem ceva de-a face cu el. Eu am spus: — Unii adolescenți s-ar răzvrăti în fața unei asemenea restricții. — Unii da, dar eu n-am făcut-o, spuse Stark. Se vedea clar că n-ar fi o influență bună pentru mine. Impresie care s-a văzut întărită de ceea ce s-a întâmplat la câteva luni după ce ne mutasem. În cartier au avut loc mai multe spargeri. Hoții au intrat în casele oamenilor noaptea, când aceștia dormeau. Părinții mei au fost convinși că Pete era amestecat și el. Tatăl meu, mai ales, era sigur că are porniri de infractor. — De ce? — Pete a fost obraznic cu el de câteva ori. Iar eu n-aș nesocoti opinia tatei. S-a ocupat de consiliere pentru elevii de liceu, avea experiență cu adolescenții care nu-și controlează impulsivitatea. Milo spuse: — Povestiți-ne cum a fost cu fetele. — Erau două, în vara dinainte să termin eu liceul locuiau în apartamentul de la etaj al duplexului unde stăteau doamna Whitbread și Pete. Mai mari decât mine, cred că în jur de douăzeci și unu, douăzeci și doi de ani. Câteva luni mai târziu, adică după examenele de admitere, dar înainte să plec într-un tur de orizont pe la mai multe colegii, deci trebuie să fi fost pe la sfârșitul lui septembrie, începutul lui 362
octombrie, au dispărut. Tata a încercat să le stârnească interesul polițiștilor, dar n-a reușit să facă pe nimeni să-l ia în serios. Petra spuse: — Unde îl putem găsi pe tatăl dumneavoastră? — În Eugene, statul Oregon. Banii din pensie le ajung mult mai mult acolo, lui și mamei mele, așa că, după ce eu mi-am luat licența, mi-au vândut mie casa de aici și s-au mutat la țară. — Numele și adresa exactă, vă rugăm. — Herbert și Myra Stark, dar nu vă pot garanta că vor vrea să coopereze. Când poliția nu l-a mai contactat deloc în legătură cu fetele, tata s-a înfuriat atât de tare, încât i s-a plâns consilierului local care răspundea de școala lui. Dar nici de-acolo n-a primit vreun ajutor. Nimănui nu-i păsa. Petra spuse: — Cum le chema pe fete? — Nu le-am știut niciodată numele de familie, știam doar că le cheamă Roxy și Brandy. Iar asta, doar pentru că strigau una la alta ca apucatele, la orice oră din zi și din noapte. Rooo-xiii! Braaan-diii! — Cum își câștigau existența? — Părinții mei ziceau că au nume de stripteuze, și că precis sunt stripteuze, dar eu aveam dubiile mele. — De ce? — Dansatoarele de striptease lucrează noaptea, nu? Or, ele nu aveau un program fix. Uneori erau plecate în timpul zilei, alteori, noaptea. Întotdeauna plecau împreună, se întorceau împreună. La sfârșit de săptămână dormeau toată ziua, nici nu se arătau la față. În restul săptămânii, ieșeau zilnic, la serviciu și la petreceri. — Spuneți-ne despre petreceri. — Nu am o certitudine anume, e vorba doar de deducție logică. Veneau acasă pe la trei, patru dimineața, ambalau motorul, trânteau portierele mașinii, și, dacă nici așa nu 363
reușiseră să ne trezească, rezolvau problema râzând tare și pălăvrăgind. Aveau nici voci extrem de răgușite și, după felul cum bălmăjeau cuvintele, erau amețite bine, de alcool sau altceva. — Părinții dumneavoastră nu s-au plâns niciodată? — Niciodată, nu le stătea în caracter. Se mulțumeau să bombăne, să bârfească și să ne delecteze pe mine și pe Galen, fratele meu, cu povești moralizatoare, folosindu-le pe fete ca exemple negative. Bineînțeles, rezultatul a fost că eu și Galen am devenit interesați. Două fete zvăpăiate care locuiesc imediat dincolo de curtea din spatele casei noastre? Cred și eu. Dar n-am încercat niciodată să intrăm în vorbă cu ele: chiar dacă am fi avut curajul s-o facem, ne-ar fi lipsit ocazia. Când ele erau acasă, noi eram la școală, iar când eram noi acasă, ele erau plecate sau dormeau. Milo spuse: — Veneau și plecau amândouă cu aceeași mașină? — De fiecare dată când le-am văzut eu. — Țineți minte marca și modelul? — Cred și eu. Un Chevrolet Corvette alb, cu interior roșu. Tata îi zicea Fufomobilul. Petra spuse: — Povestiți-ne despre dispariție și de ce îl suspectați pe Pete. — Chiar înainte de examenele pentru admiterea la colegiu, eram sus, în camera mea, învățam, când atenția mi-a fost distrasă de muzică dată tare. De la fereastra dormitorului meu, se vede bine dintr-o parte curtea din spate a doamnei Whitbread. Fetele erau acolo, făceau plajă și ascultau muzică la un casetofon dat la maximum… muzică dance. Tocmai mă pregăteam să închid fereastra, când atenția mi-a fost distrasă și mai mult de ceea ce se petrecea acolo jos. Fetele se dădeau una pe cealaltă cu loțiune de plajă, chicoteau, se ciufuleau și se plezneau peste fund. Stark își îndreptă cravata, apoi adăugă: 364
— Complet goale… un aspect destul de greu de ignorat. Milo spuse: — Fete frumoase. — De-un anume tip, spuse Stark. Păr lung și blond, picioare lungi, bronz de solar, piept generos. Arătau la fel, ai fi zis că sunt surori. — Roxy și Brandy, spuse Milo. Un Chevrolet Corvette din ce an? — Îmi pare rău, nu mă pricep la mașini. — Cu cine umblau? — Nu le-am văzut vreodată cu cineva, dar asta nu înseamnă mare lucru. Cu excepția acelei săptămâni în care mă pregăteam pentru examene, nici nu prea le vedeam în timpul zilei. Ce pot să vă spun este că Pete Whitbread era foarte conștient de prezența lor. Pe la jumătatea săptămânii, când mă căzneam să-mi bag în cap noțiuni avansate de vocabular, străduindu-mă din greu să mă concentrez, a început iarăși să urle muzica. Aceeași poveste, fetele goale, veselie cât cuprinde. Dar tocilar cuminte cum eram, m-am hotărât să le ignor. Pe urmă l-am observat pe Pete apropiindu-se cu grijă pe alee și furișându-se spre curtea din spate. Zic că se furișa pentru că tot întorcea capul în stânga și-n dreapta, era evident că se ferea să nu fie văzut. Și s-a lipit de zid, găsindu-și un punct de observație în care fetele să nu-l vadă. A stat acolo o vreme, uitându-se la ele, pe urmă s-a desfăcut la fermoar și a făcut ceea ce era de așteptat. Dar nu în mod normal: se masturba cu atâta putere, încât am crezut că o să și-o smulgă de tot. Cu un zâmbet bizar pe față. — Bizar în ce fel? am spus eu. — Cu dinții rânjiți, așa, ca un… coiot. Deși se masturba, ceea ce înseamnă să-ți faci singur plăcere, el părea supărat. De-a dreptul furios. Ori poate era vorba de simplă intensitate sexuală. Mă rog, indiferent ce-a fost, pe mine m-a scârbit șiam plecat de la fereastră. Și nici nu m-am mai uitat iarăși, cu toate că muzica a urlat și a doua zi, și a treia. — Fetele nu știau că sunt urmărite? 365
— Credeți că o făceau intenționat, ca să-l ațâțe? Să știți că și eu m-am întrebat… — L-ați văzut vreodată pe Pete cu ele? — Nu, dar precum spuneam, nici n-aș fi avut cum. Ceea ce ar trebui să vă preocupe pe voi este că, după doar câteva săptămâni, dispăruseră. Uite-așa! Plesnind din degete. — Nici tu furgonetă, nici tu camion încărcat cu lucruri. Deși, atunci când se mutaseră, veniseră cu o furgonetă plină vârf, aveau grămezi de lucruri. Știam sigur că nu sunt acasă, pentru că: (A) nu era în weekend, când ele dormeau toată ziua, (B) luminile nu s-au aprins deloc în camerele lor, timp de două zile consecutiv, și (C) în ziua a doua, mama a trecut în plimbare pe acolo și ușa spre apartamentul de sus era deschisă, și se vedea o echipă de oameni chemați la curățenie care nu-și mai vedeau capul de treabă. Plus că mașina lor era tot acolo. Parcată în spate, lângă garaj, deși fetele parcau întotdeauna în alee. A stat acolo o săptămână întreagă, pe urmă, într-o noapte, am auzit-o pornind și m-am uitat pe geam. Cineva o conducea încet spre stradă. Foarte încet, cu farurile stinse. I-am spus tatei chestia asta și atunci a telefonat el la poliție. Milo spuse: — Două zile cu ferestrele întunecate. Byron Stark spuse: — Dacă vreți să credeți că fetele s-au mutat brusc în Kansas, n-aveți decât. Dar poate-ar fi bine să vă amânați verdictul până ce vă spun și restul. În noaptea de după ce mașina a fost dusă de-acolo, tatăl meu plimba câinele pe strada Fourth, și mă refer la ora unu dimineața. — Destul de târziu, pentru scos câinele afară. Stark surâse. — V-aș putea spune că aveam un câine cu probleme de vezică urinară, dar de ce să nu recunosc, tata era curios… toți eram. Și curiozitatea ne-a fost răsplătită. Lângă casa 366
doamnei Whitbread era oprită o dubiță, în care doi tipi încărcau ceva. Când tata s-a apropiat, a văzut că erau Pete și amicul lui, iar bagajele erau de fapt niște saci din plastic, saci de gunoi. O mulțime de saci. Când l-au văzut pe tata, au sărit în dubiță și-au trântit ușile. N-au plecat, doar au stat acolo, înăuntru. Tata a mers mai departe, a mai dat o tură pe stradă și s-a oprit la colț. Dubița încă era acolo, dar o clipă mai târziu a demarat cu toată viteza. — Câinele n-a reacționat nicicum? am spus eu. — Mă întrebați dacă nu i-a mirosit ceva? Chester nu era copoi. O corcitură de chow-chow, bătrân și senil, surd și aproape orb, la cei paisprezece ani ai lui. Tata abia dacă reușea să-l convingă să se mai miște nițel. În fine, tata s-a întors acasă, i-a povestit mamei despre dubiță, au decis amândoi că se întâmplase ceva oribil și că trebuie să insiste la poliție. Sincer, eu și cu Galen am crezut că exagerează, că fac din țânțar armăsar. Câteva săptămâni mai târziu, însă, când s-a auzit că amicul lui Pete a murit, am început și noi să-i credem. Din păcate, voi nu i-ați crezut. Petra spuse: — Haideți să dăm puțin filmul înapoi, domnule doctor Stark. Cine era amicul lui Pete și cum a murit? — Un tip mai în vârstă, cam la vreo treizeci de ani. Înalt, slab, cu părul lung și o barbă neîngrijită, cam arăta a vagabond. Umbla pe o motocicletă, dar nu una puternică. O Honda nu prea mare. Eu am avut un motor de 350 în colegiu și tărăboanța lui era categoric mai mică. Venea și-l lua pe Pete, după care amândoi porneau în trombă. Părinții mei spuneau că-l cheamă Roger, dar n-am idee de unde-au aflat, și n-au pomenit niciodată vreun nume de familie. Mai degrabă, „derbedeul ăla de Roger”. Sau: „Iar a venit Roger cu pârâitoarea lui afurisită”. Teoria lor era că el și Pete vindeau droguri în cartier și că tot ei dăduseră și spargerile. Nici nu m-aș mira, Roger chiar arăta a consumator de droguri. Emaciat, cu privirea dusă, nesigur pe picioare. 367
Stark își trecu mâna prin ciuful din cap. — Îmi dau seama cum sună: că mama și tata ar fi fost cam obsedați. Dar nu erau. Adevărat, amândoi sunt fani declarați ai romanelor polițiste și adoră misterele, dar am deplină încredere în perspicacitatea lor, plus că sunt cât se poate de sănătoși la cap. Mama a fost profesoară în cartierele sărace timp de douăzeci de ani, așa că nu-i deloc o ființă naivă. Iar în afară de munca lui de consiliere psihologică la liceu, tata a fost și polițist militar în Vietnam, și a funcționat ca ofițer de rezervă la baza aeriană din Bakersfield, înainte să ne mutăm în L.A. Deci vă imaginați cât de teribil de frustrant trebuie să fi fost pentru el, când poliția l-a luat în derâdere. Milo spuse: — Ce anume, exact, a reclamat? — Va trebui să-l întrebați direct pe el, dar, din câte-mi amintesc, a reclamat dispariția fetelor, după care a raportat și mutarea mașinii peste o săptămână, plus povestea cu dubița și sacii de gunoi. — Dar nu și partea cu Pete masturbându-se în apropierea fetelor? Stark se înroși în obraji. — Nu, n-am pomenit de asta nimănui, decât fratelui meu. Vreți să spuneți că ar fi avut vreo importanță? Vă spun eu că nu. Poliția a fost nereceptivă. — Ce i-au spus polițiștii tatălui dumneavoastră? spuse Petra. — Că moartea lui Roger s-a datorat unei supradoze, caz închis. — Povestiți-ne despre moartea lui, vă rugăm. — Din câte am înțeles eu, cadavrul a fost găsit în șanț, chiar pe strada Fourth, nu departe de casa lui Pete. S-a întâmplat în timpul nopții, iar când m-am trezit eu, trupul fusese deja dus de acolo. — Cum ați aflat? — Tata a auzit de la un vecin, care nu știa al cui era 368
cadavrul. Tata a sunat la poliție, să ceară amănunte, iar polițiștii bineînțeles că n-au vrut să-i spună nimic. Într-un final, a reușit să smulgă de la ei că era vorba de Roger. Ceea ce l-a determinat să încerce din nou să le trezească interesul celor în drept cu privire la dispariția fetelor. Dar persoana cu care a vorbit, nu știu cine, a ținut-o langa că nu există nicio dovadă de crimă, că fetele erau majore, că rudele nu reclamaseră dispariția lor și că moartea lui Roger fusese declarată accidentală. Petra își ascunse fruntea în spatele uneia dintre mâini, în timp ce cu cealaltă scria. — După aceea, Pete a mai făcut și alte probleme? — Nu, din câte știu eu. Dar în decembrie eu aveam deja o prietenă, nu mă mai interesa nimic din ce era pe-acasă. Pe urmă am plecat în China, ca voluntar cu Operațiunea „Smile”, pe urmă am intrat la Corneli. Asta e prima oară când mă întorc, după zece ani de zile. — L-ați văzut pe Pete recent? — Nu. Ce-a mai făcut? Ea se ridică în picioare. — Când vom putea să vă spunem, o vom face, domnule doctor Stark. Vă mulțumim pentru timpul acordat. Și zâmbindu-i cu toți dinții: — Probabil puteți acum să-i sunați pe părinții dumneavoastră și să le spuneți că dăm atenție cazului. — Nu cred că mai ajută la ceva. Sunt niște oameni care nu-și schimbă prea ușor părerea. Eu am spus: — În ciuda tuturor suspiciunilor, nu s-au mutat din cartier. — Exclus, spuse Stark. În sfârșit, ajunseseră și ei să fie proprietarii unei case. — Greu te pui cu așa ceva, spuse Milo. — Cred și eu, domnule inspector. În viață, totul depinde de ce ai. 369
CAPITOLUL 36 PRECIZĂRILE LUI BYRON STARK în privința timpului și a locului au ușurat mult căutarea. Un dosar pe numele lui Roger „Kimo” Bandini a fost dezgropat din hăurile arhivei de medicină legală de pe Mission Road și faxul a ajuns pe masa Petrei înainte de ora patru după-masă. Bărbat alb, douăzeci și nouă de ani, un metru optzeci și cinci, șaizeci și trei de kilograme. O multitudine de cicatrice de la ace, urme proaspete de înțepături, și o fișă de analize toxicologice care denota o cantitate generoasă de amfetamină și o doză monumentală de diazepam, duseseră cu toatele la concluzia evidentă de supradoză, deci ce nevoie mai era de autopsie. Lipsea însă orice informație despre locul unde fusese îngropat Bandini, sau măcar dacă venise cineva să-i ceară cadavrul. Pe la cinci și jumătate, Petra convinsese un inspector din Divizia Wilshire să dea de urma dosarului de poliție corespondent: subțirel, conținând în cea mai mare parte fotocopia concluziilor legistului. Sergentul J. Rahab, care coordonase acțiunea la fața locului, notase că s-a primit un apel anonim la ora trei și un sfert dimineața, semnalând prezența cadavrului pe Fourth Street. Proza stângace a polițistului Rahab menționa la un moment dat „o trusă de spărgător” găsită sub cadavrul lui Bandini. Căutările în bazele de date naționale au dat la iveală un cazier pe zece ani și câteva scurte încarcerări pentru amicul lui Pete Whitbread, întinzându-se din Utah până-n California: trei spargeri de locuință, un condus în stare de ebrietate, două arestări pentru posesie de marijuana, trei pentru posesie de metamfetamine și o arestare pentru posesie în vederea comercializării, anulată din cauză de vicii 370
procedurale, în anul dinaintea morții lui Bandini. Nici numele Peterson Whitbread, nici cel Blaise De Paine nu apăreau pe lista de tovarăși cunoscuți ai lui Bandini, dar cele ale lui Leland Armbruster și Lester Jordan, da. Petra spuse: — Toți trei actori pe scena drogurilor din Hollywood. Dar nicio referință încrucișată cu dosarul de omucidere al lui Armbruster, așa că Isaac n-avea cum să depisteze legătura. Băieți, încă n-am ieșit din Evul Mediu. Milo spuse: — Micuțul Petey nu-și respectă tovarășii mai vârstnici. Ei îl lasă să intre-n joc și sfârșesc prin a da ortul popii. Am recitit raportul legistului. Aerul din plămâni mi s-a oprit brusc și-am simțit un nod în gât. Am expirat cât am putut de lent. Milo spuse: — Ne-a scăpat ceva? — Apelul anonim n-a fost niciodată cercetat. Puțin probabil să fi dat cineva absolut întâmplător peste cadavru, la ora aceea. Voi n-ați fi curioși? — Eu aș face cercetări, spuse Petra. Milo spuse: — Bandini fiind o scursură și-un hoț de două parale, nimănui nu i-a păsat cine l-a găsit. Ție de ce ți-ar păsa? — Urmărește-mă puțin, am spus eu. Varianta unui simplu trecător fiind improbabilă, rămâne concluzia logică a unui vecin. Trupul lui Bandini a fost găsit la o clădire distanță, spre est, de duplexul lui Patty. Patty nu și-ar dori ca Tanya să se scoale dimineața și să vadă așa ceva. Petra spuse: — Iar Patty ar ști că există un cadavru care zace pe stradă, pentru că… — A ucis un om care era aproape, am spus eu. Milo și Petra se uitară unul la celălalt. El spuse: 371
— Lucrul acela îngrozitor. — Care poate fi considerat uciderea lui Bandini, cu o supradoză intenționată, am spus eu. Gândiți-vă puțin: avea în sânge puhoi de metadrină și Valium. Omul își injectează amfetamine de ani de zile, dar nu se pomenește nicăieri că sar fi găsit sedative asupra lui. Valiumul este un sedativ uzual în spitale. Milo își frecă fața cu mâinile. Eu am spus: — Încă un lucru pe care algoritmul de date al lui Isaac nu l-ar depista, pentru că a fost clasificat ca moarte accidentală. Petra spuse: — Ce motiv ar avea Patty? Și cum sugerezi tu că s-a întâmplat? — Dacă nu-l găsim pe De Paine și el nu ne spune, s-ar putea să nu aflăm niciodată detaliile. Bănuiala mea este că el și Bandini o presau pe Patty să le dea medicamente care nu se eliberează decât pe rețetă. El știa că Patty e asistentă medicală, de pe vremea când ea îl îngrijea pe tatăl lui, iar acum, că era chiriașa maică-si, a încercat să exploateze acest lucru. Posibil s-o fi luat mai întâi cu binișorul, dar când a întâmpinat rezistență, a început să strângă șurubul. Cea mai eficientă metodă ar fi fost o amenințare la adresa Tanyei, voalată sau nu. — Patty ar fi cedat la așa ceva? — S-ar putea, de frică, am spus eu. Posibil ca și ea să fi avut deja niște suspiciuni, la fel ca soții Stark. Petra își frecă tâmplele. — Și-a pus și ea întrebări despre fetele dispărute? — Dacă De Paine l-a redus la tăcere pe Jordan din cauza tărășeniei cu fetele, de unde putea Jordan să fi aflat, de fapt? Decât dacă Patty a discutat cu el despre fiul lui cel pornit pe căi greșite. — Începe să arate de ca și cum o grămadă întreagă de oameni știau de povestea cu fetele. 372
Milo spuse: — Când soții Stark au făcut reclamație, iar poliția le-a dat cu flit, de ce ar mai fi venit cineva să spună ce știe? Dumnezeule mare! Petra arăta de parcă înghițise un vierme. — Mă face să fiu mândră că mă număr printre specialiștii forțelor de lege și ordine… Alex, tu chiar crezi că Patty putea să-i fi injectat cuiva o supradoză în mod premeditat? Și din nou aceeași întrebare: cum s-au petrecut lucrurile? — Hai să zicem că Bandini și Pete erau în spatele valului de spargeri nocturne cu proprietarii în casă și că Bandini a încercat același lucru și cu Patty. Și-a adus trusa într-o noapte târziu, a forțat yala, a început să cotrobăie după medicamente, Patty s-a trezit, l-a înfruntat, l-a amenințat cu arma, ca să-l facă să plece. N-a chemat poliția, pentru că așa n-ar fi rezolvat problema în mod permanent. Bandini oricum urma să iasă din pușcărie la un moment dat, și poate chiar să se întoarcă la ea, ca să i-o plătească. Așa că a detensionat situația făcându-i lui Bandini o ofertă pe care acesta n-o putea refuza. Milo spuse: — Eu îți fac ție o doză pe loc, iar dacă tu te porți frumos, poți să mai vii și altădată. Dar să nu te mai prind că te furișezi noaptea la mine-n casă… Mda, un borfaș amfetaminos flămând după marfă s-ar putea să marșeze la chestia asta. El se așază în bucătărie, ea umple o seringă, Bandini se așteaptă la o doză de metadrină, dar ea îi servește un cocktail mortal. — Nefiind obișnuit cu sedativele, atât de mult Valium o dată ar fi putut să-i oprească inima pe loc. Milo spuse: — Valium o văd având acasă, era ușor de scos pe sub mână din spital. Dar de unde-a făcut rost de metadrină? — Raportul toxicologic nu specifica tipul de amfetamină. Nenumărate medicamente stimulente pe rețetă ar putea 373
produce același rezultat. Niște analize secundare ar fi putut determina tipul precis, dar nimeni nu le-a considerat necesare. — Încă încerc să-mi imaginez scena, spuse Petra. Ea îl injectează, stând acolo, uitându-se la el cum moare? — Bandini i-a intrat cu forța în casă, spuse Milo. — Tot e prea cu sânge rece. Iar dacă Patty avea deja pregătite seringi și sedative, asta înseamnă cam multă planificare. În cameră se făcu tăcere. Milo spuse: — Patty a deschis gura și i-a mărturisit Tanyei că a omorât un om. Noi am fost cei care am pretins că se referea la ceva simbolic. La naiba, dacă Alex are dreptate în privința circumstanțelor care-au dus la deznodământ – spargeri cu proprietarii înăuntru, fete dispărute, poate amenințări la adresa Tanyei, eu sunt perfect mulțumit să declar fapta ca justificabilă. Petra spuse: — Indiferent ce s-a întâmplat, femeia s-a dus demult, nare niciun rost s-o judecăm… Haideți să revenim o clipă la scena crimei. Bandini horcăie și-și dă duhul, Patty se trezește-n brațe cu un cadavru, îl târăște afară în stradă, pe urmă așteaptă puțin și sună să-l raporteze… Mda, cred că se potrivește. Milo spuse: — În mod sigur nu se poate spune că nu se potrivește. Ea zâmbi din colțul gurii. — Tu și gramatica ta, domnul licențiat în engleză. — Domnul locotenent licențiat în engleză. Înțepându-se unul pe celălalt, încât să-și ia gândul de la Patty. Eu am spus: — Și încă un lucru care se potrivește: sculele de spărgător ale lui Bandini au fost găsite sub el, în concordanță cu ideea 374
că a vrut cineva să pară un caz de infractor care și-a luat-o singur, prin supradoză. Dar nu se spune niciunde, în dosar ul de la poliție sau în cel al legistului, că s-ar fi găsit vreo seringă asupra lui. Sau măcar că s-ar fi uitat cineva după o seringă. Petra cercetă rapid cele două rapoarte. Clătină din cap. — Urmă proaspătă de ac pe brațul victimei, și nu verifică nimeni. Măi, frate, culmea competenței polițienești! Și spre Milo: — Îl știi pe tipul ăsta, Rahab? — Nț. — Poate-l știe Stu… nu că ar merita să mai stârnim praful peste capul lui… Încă o întrebare, Alex: dacă Patty l-a omorât pe Bandini, o văd lăsându-i sculele sub el, ca să arate că era un infractor, eventual să mai distragă nițel atenția. Dar de ce n-a făcut același lucru și cu seringa? — Era cu amprentele ei pe ea, am spus eu. Poate s-a temut că, și dacă o curăță, nu se vor șterge complet, sau poate s-a gândit că există vreun mod prin care seringa să-i ducă pe polițiști spre spitalul Cedars și, deci, spre ea. Sau poate pur și simplu a uitat. Era o amatoare, vârâtă într-un lucru care-o depășea. — Protejându-și copilul… Ursoaicele cu pui pot deveni foarte agresive, spuse Petra. Propria ei mamă murise dându-i naștere. Milo spuse: — Hai să revenim la logica uciderii lui Bandini, mai întâi de toate. Dacă Patty voia s-o protejeze pe Tanya, de ce să-l lase viu pe Pete? — Era încă un adolescent și nu fusese implicat direct în spargere, am spus eu. Obiceiul de-a trimite pe altcineva să-i facă treburile murdare se potrivește cu tot ceea ce știm deja despre el. Poate că Patty s-a prins și ea de figură, și-a dat seama că n-o va teroriza el însuși, de unul singur. — Plus că, spuse Petra, există și legătura personală cu el, 375
prin intermediul tatălui. Milo spuse: — Vechea teorie a ierarhiei haosului. Nu-i nicio problemă să împuști un coiot, dar dacă pudelul vecinului vine și te mușcă, stai să te gândești de două ori. — Sau un singur omor a stors toată vlaga din ea, spuse Petra. Milo spuse: — Entuziasmul ți se poate duce naibii, când trebuie să te uiți la unul cum își dă duhul. — Și să-ți bântuie conștiința până la sfârșitul zilelor, am spus eu. La puțin timp după moartea lui Bandini, Patty s-a mutat în Culver Boulevard, într-o magherniță cu zece clase mai jos. Imediat după aceea, Tanya a venit la mine pentru a doua oară. Vorbea despre ce agitată este Patty, cum deretică obsesiv în toiul nopții. — Anxietate, spuse Petra. — Un motiv al mutării putea fi acela de-a ieși din sfera de acțiune a lui Pete, dar e posibil să fi existat și un element de autopedepsire. În cele din urmă, a ajuns la un fel de pace cu remușcările ei. Pe urmă, un deceniu mai târziu, Pete reîncarnat ca Blaise De Paine își face apariția la urgență, o recunoaște și-i spune ceva care-o sperie. Eu am presupus până acum că a fost vorba de-un pericol în privința Tanyei, dar dacă De Paine a amenințat-o c-o dă în vileag pentru uciderea lui Bandini? — Știu ce-ai făcut astă-vară? spuse Petra. Dar De Paine și Patty erau singurii care știau exact ce s-a întâmplat și amândoi și-au ținut gura ca să se protejeze pe ei înșiși. De ce s-ar apuca acum De Paine să zgândăre cuibul de viespi? — Toată viața a scăpat nepedepsit pentru crimele pe care le-a comis, e un tip impulsiv și suficient de egolatru încât să se creadă invulnerabil. Trezindu-se brusc față în față cu Patty, și-a dat drumul la gură, nu s-a putut abține să n-o hărțuiască. Aducând la suprafață toată acele amintiri pe care 376
ea se luptase din greu să le uite. Și chestia asta a îngrozit-o. Dacă De Paine se hotăra s-o incrimineze, viața ei se ducea de râpă. Toate lucrurile pe care muncise atâta să le realizeze, nar mai fi însemnat nimic. Sau chiar mai rău, este posibil ca De Paine să fi decis să se răzbune făcându-le rău lui Patty și Tanyei. Poate că ea a încercat să contraatace cu propria-i amenințare: „Și eu știu ce-ai făcut tu astă-vară… fetele dispărute”. Iar el i-a râs în nas. Ea și-a dat seama că are de-a face cu un sociopat, nu puteai conta că se va arăta prudent. — Riscantă mutare, să aducă vorba de fete, spuse Milo. Ar fi fost mai ușor să-l împuște pur și simplu. — Dar când De Paine a apărut la camera de gardă a spitalului, nu era singur. O fi eliminat Patty un drogat înnebunit după niște metadrină, dar să urmărești și să lichidezi trei netrebnici dovediți… asta-i cu totul altă poveste, mult peste puterile ei. Posibil totuși să se fi gândit și la asta, să fi luat în considerare cum ar fi putut s-o facă. Dar pe urmă s-a îmbolnăvit. Fiind asistentă medicală, știa că nu mai are mult de trăit, deci prima ei prioritate a fost să pună în ordine viitorul Tanyei. Din clipa în care a rezolvat problema asta și când puterile au părăsit-o aproape de tot, a încercat so avertizeze pe Tanya. A refuzat medicamentele contra durerii, ca să nu alunece în inconștiență. A reușit s-o dirijeze pe Tanya spre mine, dar eu nu eram decât o escală pe drum. Pe tine voia să te implice. — Ține-mă, Doamne, spuse Milo strâmbându-se. Să faci o boală incurabilă, imediat după ce ți s-a reamintit de marele păcat pe care l-ai comis… O persoană credincioasă ar putea vedea în chestia asta pedeapsa dumnezeiască. Cum stătea Patty cu religia? — N-am discutat niciodată subiectul, am spus eu. Dar indiferent cu ce credință ori lipsă de credință ai pornit, conștiința morții iminente schimbă totul. Avea atât de multe de făcut, într-un răstimp atât de scurt; s-a chinuit să aleagă ce anume trebuie să-i spună Tanyei. Oricare o fi fost starea ei cognitivă, de temeri n-a scăpat, pentru că avea un psihic 377
obsesiv. Înțepături de ac într-un creier tot mai slăbit. El făcu o grimasă în fața imaginii. Petra spuse: — În timp ce Patty încearcă să decidă ce să facă, Tanya îi aduce la un moment dat niște reviste, ea le răsfoiește și-l vede pe De Paine în mijlocul unui cârd de celebrități. Asta se poate să i se fi părut un semn de soartă divină. Se hotărăște să-i mărturisească Tanyei despre acel lucru îngrozitor, în ideea so avertizeze, dar se simte mult prea rău ca să poată spune tot? — Asta, și faptul că nu voia ca Tanya să facă față situației de una singură. — Ea seamănă, noi culegem. Milo spuse: — Hai să discutăm despre Brandy și Roxy. Două fete dispar dintr-un cartier respectabil și nimeni nu le duce lipsa? Petra spuse: — I-am lăsat un mesaj lui Stark senior, dar nu m-a sunat înapoi. Se pare că Stark junior chiar are dreptate, când spune că nu s-a întocmit niciun dosar de persoane dispărute. Deci noi ce facem acum, împărțim afișe despre două stripteuze pe care nu le-a mai văzut nimeni de zece ani? Fetele din domeniul ăsta pot avea existențe eminamente tranzitorii. Poate chiar s-au mutat în toiul nopții, ca să scape de datorii. Lăsând decapotabila în urmă din același motiv. Navem de unde ști dacă agenții de recuperare nu erau deja pe urmele lor. — Poate că nu erau stripteuze, am spus eu. Au ajuns chiriașele lui Mary Whitbread printr-o relație de la locul de muncă. — Actrițe porno. — Ar explica programul lor neregulat. — Ziua la filmări, spuse Milo, iar noaptea mai fac și ele un bănuț, din servicii de escortă. Dat fiind că ești băștinașă hollywoodiană, nu știi pe nimeni din branșă, puștoaico? Petra spuse: 378
— Alo, domeniul ăsta ține de San Fernando Valley, ai uitat? — Dacă ele făceau filme acum zece ani, am spus eu, s-ar putea să mai apară pe vreun site Web cu materiale video. — Ah, spuse Milo. Rigorile documentării. Petra spuse: — Nu cred că e bine să fac chestia asta pe computerul de la secție. Toată lumea stă ca pe ace, de când l-au băgat pe Fortuno în programul de protecție a martorilor, așa că până și o banală căutare pe site-urile porno, de altfel perfect întemeiată, ar părea suspectă. Eu am spus: — Că tot l-ai pomenit, Fortuno s-ar putea să și le amintească pe fete. Petra scoase o carte de vizită de-a agentului special Wanamaker, formă numărul, închise. — Deconectat. Dacă am timp, o să încerc să vorbesc cu superiorii lui, și dacă nici asta nu merge, o să vorbesc cu Stu. Dar simt în oase că federalii au cooperat deja până la limita maximă pe care și-au propus-o. Pe voi v-ar deranja să luați la mână vreo câteva site-uri deocheate? — Eu aș face-o, spuse Milo, dar știi ce constituție delicată am și etcetera. Plus că există totuși niște chestii detectivistice pe care aș vrea să le încerc, de exemplu să hărțuiesc diverși tovarăși de la Moravuri, de prin tot orașul, ca să aflu dacă Brandy și Roxy n-au fost vreodată ridicate de pe terenul lor. Amândoi se uitară la mine. — Sigur, am spus eu. — Hei, spuse Milo, dacă ajunge să-ți și placă, cu-atât mai bine. La șapte și jumătate am scos-o pe Robin la o cină liniștită, în Pacific Dining Car din Santa Monica. La nouă, eram înapoi. Ea spuse: — Nu vrei să jucăm Scrabble sau ceva? 379
— Îmi pare rău, trebuie să mă duc să mă uit la niște filme porcoase. Pe site-ul Vivacious Videos se logaseră cinci milioane de privitori în ultimele trei luni. Casete video și DVD-uri cu reducere, oferte speciale, dacă puneam mâna pe mouse ACUM! Site prietenos cu utilizatorul, nu trebuie decât să tastezi numele și să te uiți. Brandee Vixen și Rocksi Roll fuseseră vedete principale în unsprezece filme, toate din categoria „cupluri de lesbiene”, filmate într-un interval de un an. Acum zece ani. Filmele erau clasificate drept „clasice din vechea școală”. Regizorul și producătorul fuseseră suficient de mândri de ei înșiși încât să-și treacă numele. Darrel Dollar și respectiv Benjamin Baranelli. Poate că Baranelli nu era un pseudonim. Numele lui a produs douăsprezece site-uri și trei imagini. Un septuagenar mărunțel, cu părul alb și nasul ca un dop, înmânând premiul pentru cea mai bună scenă orală unei blonde de un metru optzeci, cu codițe de școlăriță, la Convenția Filmelor pentru Adulți din Las Vegas. Fata era cu sânii goi. Baranelli purta un smoching de catifea de culoarea ametistului, o bluză cu gât înalt de culoarea roșiei coapte, un medalion pe piept de mărimea unei farfuriuțe de desert și o proteză zâmbitoare lățită într-un zâmbet grotesc. M-am dus pe diversele site-uri de pagini aurii. Sub numele Baranelli nu apărea niciun număr de telefon. Într-o inspirație de moment, dar fără mari speranțe, am încercat la serviciul abonaților telefonici rezidențiali, și-am descoperit cu uimire că aveam un rezultat. Baranelli, Benjamin A., districtul Tarzana, fără adresă. Mi-a răspuns o voce hârâită de bătrân astmatic: — Da? 380
Am turuit cât de repede am putut o introducere ambiguă, pomenind de Brandee și Rocksi undeva pe parcurs. Baranelli spuse: — În sfârșit faceți și voi, tâmpiții ăștia, ceva. — Ăăă… — Voi, polițiștii. Erau niște fete superbe, care s-au evaporat pur și simplu de pe fața pământului?! Am sunat și-am tot sunat, m-am săturat să tot sun, și n-am ajuns nicăieri. Și numai din cauza discriminării profesionale. — Discriminare profesională? — Din cauza a ceea ce făceau ca să câștige și ele o pâine. Că dacă era vreo așa-zisă actriță hetero, care sugea binemersi pixu’ și-o lua și prin dos, săptămânal, ca să n-o dea afară dintr-un serial de rahat, dar în fața lumii se purta de-ai fi zis că s-a născut fără crăpătură, ați fi dat iama cu tot cu trupele speciale după voi. Naiba să vă ia, că nu sunteți decât o gașcă de puritani ipocriți! — Ce puteți să-mi spuneți despre… — Pot să-ți spun că fetele alea aveau în față o carieră strălucită. Exclus, absolut exclus, să-și ia tălpășița fără să-mi spună nimic! Făceam câte un film pe lună, fiecare cu încasări duble față de anteriorul, fetele câștigau o groază de bani. Din cauza factorului E. Știi ce-i ăla? — Nu… — Entuziasmul! Orice fată care se-apucă de meseria asta are părul, țâțele, limba de rigoare. Unele chiar te fac să-ți dai drumul numai din ce mimează la audiție. Pe urmă le bagi într-o scenă pe bune și ele generează exact la fel de mult entuziasm ca Bill când și-o pune cu Hillary. Ce vreau eu să spun e că astea două n-aveau nevoie să mimeze. Erau pe bune. Se iubeau. — Le știți numele adevărate? — Acum vii să întrebi? — Mai bine mai târziu decât niciodată. — Nu și-atunci când vine vorba de-o târlă de bani, he, he, 381
he… Numele lor adevărate? Pe Brandee, cu doi de e, care-a fost ideea mea, ca să fie altceva decât milioanele de Brandy și Brandi, o chema Brenda nu știu cum. Pe Rocksi o chema Renee nu știu cum… Nu-mi amintesc numele lor de familie. Erau din Iowa. Sau Idaho, ceva în genul ăsta. Dintr-o chestie de-aia religioasă, de țărani duși cu capul. — O sectă? — Mi-au povestit că erau obligate să se roage toată ziua și să se îmbrace ca niște țărănci… sau călugărițe? Ceea ce mi-a dat ideea pentru al patrulea film pe care l-am făcut: Obiceiuri rele. — Vă amintiți numele sectei? — N-am cum să-mi amintesc ceva ce n-am știut niciodată. De ce mă-sa mi-ar fi păsat? — Câți ani aveau? — Erau majore. Nu încerca să… — Nu, nu, vreau doar să obțin cât mai multe detalii cu putință. Ce altceva v-au mai povestit despre trecutul lor? — Asta-i tot, spuse Baranelli. Uite așa se întâmplă când exploatezi niște copii. — Ce vreți să spuneți? — Bigoții cu religia lor îi bat la cap tot timpul. Iar copiii ce fac? Normal că se revoltă, nu? Astea două s-au dat jos din autobuzul de Iowa și după două săptămâni aveau deja silicoane și piercing-uri în limbă, și erau gata de treabă. — Cine a plătit pentru operația de mărire a sânilor? — Ascultă bine ce-ți spun: erau majore și nu-i niciun delict să ajuți pe cineva să-și îmbunătățească părerea despre sine. Asta-i tot ce am de gând să spun. Noapte bună, scot telefonul din priză și să nu mă mai deranjezi din nou.
382
CAPITOLUL 37 ÎN ZIUA URMĂTOARE, diviziunea muncii. Raul Biro a continuat să supravegheze casa lui Mary Whitbread. De dimineață, ea a ieșit la cumpărături, apoi a luat prânzul la „Il Pastaio” în Beverly Hills, unde părea să-i cunoască foarte bine pe chelneri. Ajunsă acasă la ora trei, na mai ieșit. Nici urmă de fiul ei sau de Robert Fisk. A treia cerere făcută de Petra pentru un mandat pe convorbirile telefonice ale lui Mary a fost acceptată și ea a început să completeze hârtiile. Se primiseră mai multe indicii după alertele privindu-i pe Blaise De Paine și Robert Fisk, dar care nu duseseră nicăieri. Pe la șapte după-amiaza, era pregătită să stea la sfat cu căpitanul Stu Bishop. Milo s-a dus în Tarzana să dea ochi cu Benjamin Baranelli. Pornograful pensionar era un moș ursuz de optzeci de ani, certat cu igiena, care umbla în două cârje, și care refuza să coopereze. Milo l-a ascultat cu infinită răbdare, și până la urmă Baranelli i-a pus în brațe o cutie cu cadre de film în care apăreau Brandee Vixen și Rocksi Roll. Pe la șase, Milo era înapoi la calculatorul lui cel recalcitrant din secția de poliție Westside L.A., intrând în bazele de date cu persoane dispărute și documentându-se asupra sectelor religioase din Iowa și Idaho. Căutările lui Dave Saunders și Kevin Bouleau după rude de-ale lui Moses Grant și-au arătat roadele atunci când o verificare a cecurilor primite de Grant pentru ajutorul de dizabilitate au condus la o adresă din Long Beach. Acolo, inspectorii de la Divizia Centrală au găsit o mătușă de-a lui Grant, care se ocupase de economisirea banilor nepotului ei. A leșinat, când i s-a comunicat moartea lui. Eu am plimbat-o pe Blanche, am dat de mâncare la pești, am sâcâit-o pe Robin de vreo două ori la atelier și m-am 383
gândit la Patty Bigelow uitându-se cum moare un om. Am sunat-o pe Tanya pe la prânz, apoi la ora cinci. Ea m-a asigurat că totul e în regulă și m-a întrebat dacă n-am aflat nimic nou. I-am spus că nu. Minciuna mi-a ieșit din gură la fel de ușor ca aerul expirat. Petra a convocat o consfătuire la ora zece seara. Participarea mea era opțională. Mi-am exercitat dreptul de opțiune și am pornit cu mașina spre Hollywood. Aceeași sală de ședință. Saunders și Bouleau purtau costume gri, cămăși albe și cravate scrobite care nu se lăsau intimidate de turele duble. Petra avea un taior negru cu pantalon și arăta preocupată. Milo îmbrăcase o helancă de culoarea noroiului, peste o pereche de pantaloni comozi bleumarin și cizme nu prea înalte. Scântei periculoase în ochii lui verzi, dar ar fi fost greu de stabilit ce însemna asta. Eu am fost ultimul sosit și, de data aceasta, începuseră fără mine. Petra spuse: — Bine ai venit la lecția de prezentare cu exemple. Dave și Kevin tocmai ne demonstrau la ce măiestrie detectivistică au ajuns. Bouleau spuse: — Abia ce-am venit de la mătușa lui Grant. Maybelle Lemoyne. N-a primit prea bine vestea, de fapt chiar a trebuit să chemăm ambulanța, dar acum și-a revenit. — O femeie pâinea lui Dumnezeu, spuse Saunders. Văduvă, și-a crescut singură cei șapte copii, se duce regulat la biserică, tot tacâmul. Moses era fiul surorii ei mai mari, care-a murit în urmă cu câțiva ani, ca și tatăl lui Moses de altfel. Familia are rădăcini în Louisiana, la Baton Rouge și Nawlins. Moses a jucat fotbal în liceu, se gândea să meargă mai departe la Universitatea Tulane, dar diabetul i-a distrus visul. — De unde și cecurile cu ajutorul pentru dizabilitate, 384
spuse Bouleau. — Casa familiei a fost dărâmată de uraganul Katrina, spuse Saunders. Fratele și sora lui Moses au plecat să locuiască în Texas, dar el a venit aici, ca să-și facă o carieră de DJ. Locuia la mătușa lui, agenția i-a găsit niște contracte la diverse petreceri, el și-a închiriat o cameră ieftină în Vale, și drumurile de colo până colo le făcea într-o Toyota veche. Mașina e tot acasă la mătușa, are bateria moartă, n-a mai pornit-o nimeni de câteva luni. Bouleau spuse: — De când Moses a renunțat la contractul cu agenția și-a început să umble cu unii despre care el i-a spus mătușii Maybelle că ar fi „tipi tari”. I-a dat procură să încaseze banii pentru ajutorul de dizabilitate, în numele lui, și i-a spus să-i păstreze pentru ea, fiindcă el o să-și facă un nume în lumea muzicii. Ea a încasat cecurile, dar le-a depus pe toate într-un cont de bancă, pe care l-a deschis pe numele lui. — Pâinea lui Dumnezeu, repetă Saunders. Ea spune că Moses a fost dintotdeauna un băiat cuminte, se ducea la biserică, o asculta pe mama, când trăia. Oamenii se speriau când îl vedeau, pe urmă, când începeau să vorbească cu el, vedeau cât e de blând. Mi l-am amintit pe Grant coborând din Hummer, stând lângă Mary Whitbread în timp ce ea ne făcea cu mâna. Ezitând, apoi ridicându-și și el laba uriașă. Bouleau spuse: — Maybelle nu l-a văzut niciodată pe Blaise De Paine, nici n-a auzit de el, dar l-a identificat pe Robert Fisk. A venit cu Moses pe acolo, acum vreo două luni, dar a rămas în mașină, cât Moses a intrat să-și ia niște haine. Mătușii i s-a părut cam nepoliticos, mai ales după ce-i făcuse prietenește semn cu mâna să vină în casă. Fisk a rămas țintuit acolo, prefăcându-se că nu observă. Mătușica l-a întrebat pe Moses de ce se întovărășește cu oameni prost-crescuți. Moses i-a răspuns că Robert – i-a spus pe nume – e un tip OK, doar căi cam retras. Din punctul de vedere al motivului, mătușica 385
spune că Moses era un om cu frica lui Dumnezeu, care în mod categoric ar fi fugit cât îl țineau picioarele, dacă ar fi asistat sau ar fi fost implicat într-un omor. Saunders spuse: — Toți sunt convinși că ai lor sunt niște îngeri. Le-am auzit pe mămicile celor din banda Crips jurându-se pe ce-au mai scump că Latif n-ar fi putut în vecii vecilor să împuște cinci oameni, cu toate că l-am prins pe Latif cu automatul Uzi în mână la locul crimei. Dar pe femeia asta eu o cred. Ne-a dat niște numere de telefon din New Orleans: pastorul lui Moses, fosta iubită, un profesor. Toți spun că tipul arăta ca un bandit, dar era blând ca un mielușel. — De asemenea, spuse Bouleau, nici nu-l prea ducea căpățâna. De Paine îi toarnă niște gogoși cu mac despre cât de mare o să-l facă el să fie în muzică, iar el le înghite fără să clipească. Și lăsându-se pe spate în scaun: — Cam asta-i toată tărășenia, oameni buni. Petra spuse: — Mulțam, băieți. După care le povesti despre fetele dispărute și despre moartea lui Roger Bandini. Bouleau spuse: — Deci dacă pe Bandini ăsta l-a aranjat cineva, de Patty a fost vorba. Imediat după ce De Paine și Roger le-au aranjat pe fete. — Asta ar fi teoria curentă, în eventualitatea că cineva a aranjat pe cineva. Nici măcar nu știm cum le cheamă pe fete. Milo tuși important, își deschise servieta-diplomat, scoase trei fotografii și le puse în evantai la mijlocul mesei. Cea mai mare era un cadru douăzeci pe douăzeci din filmul Puicuțe pieptoase Vol XI, o producție Vivacious Videos. O pereche de blonde întinse lasciv la marginea unei piscine, goale, cu picioarele desfăcute și împingându-și provocator înainte piepturile siliconate. Coafurile gigantice trase la indigo și nuanța identică de bronz sugerau o fantezie cu 386
gemene. Brandee Vixen și Rocksi Roll își arătau dinții, se dezmierdau și se duelau cu limbile. Celelalte două poze erau faxuri color după ceea ce părea să fie fotografii făcute la școală. O fetișcană șatenă de vreo șaisprezece ani, purtând o bluză albă cu guleraș scrobit, și o alta cu părul blond-roșcat împletit în cozi lungi, îmbrăcată identic. Bruneta purta aparat dentar și avea coșuri pe față. Cealaltă era pistruiată, cu nasul cârn și ochii căprui, urechiușe ascuțite de spiriduș, un zâmbet larg și dantură perfectă. În spațiul liber din partea de jos a ambelor fotografii, o cruce din frunze și spini peste care era înnodată o panglică aurie, purtând inscripția Academia Credinței Victorioase, Curney, Dakota de Nord. Sub fiecare poză, scrisul de mână al lui Milo: Brenda Hochibeier. Renée Mittle. El spuse: — Prietene la cataramă, după spusele părinților lor. Colegele de clasă știau că era mai mult decât atât. Proveneau din familii serios fundamentaliste, nu sectare, dar aproape. Școală numai de fete, cu fuste lungi până la gleznă. Astea două au început să se revolte din primul an de liceu. Cu o lună înainte de absolvire, au fugit de-acasă. Brenda avea șaptesprezece ani și jumătate, Renee abia împlinise șaptesprezece. Le-au mărturisit unor amice că se duc la New York ca să se facă dansatoare. Amicele le-au pârât și căutările s-au concentrat pe Coasta de Est, bieții părinți bătând-o în lung și-n lat, angajând detectivi particulari, inclusiv vreo doi „investigatori apostolici” care i-au ușurat de bani în mod glorios. Rămâne neclar dacă fetele chiar s-au dus în partea de est a țării. La fel și ce-au făcut între momentul când și-au luat tălpășița, și momentul când s-au apucat să facă filme, un an mai târziu. Eu am spus: 387
— Byron Stark le credea mai mari, dar ele n-aveau decât optsprezece ani… arată mai în vârstă. — Coafura, machiajul și operațiile pot să te îmbătrânească. — La fel și atitudinea, spuse Petra, aruncând o privire la cadrul de film. Aici arată ca niște profesioniste trecute prin ciur și prin dârmon. Cu doar un an în urmă, erau încă la liceu. Oau. Dave Saunders spuse: — Astea le-ai obținut de la părinții lor, Milo? — Nu, de la șeriful din Curney, un tip pe nume Doug Brenner. A doua generație de apărători ai legii, tatăl lui era șeriful pe vremea când au fugit fetele. Doug era cu un an mai mare decât ele la școala parohială de băieți, zice că toți puștanii știau că a fost o fugă de acasă, pentru că Brenda și Renée nu puteau să se exprime liber în mediul acela. — O să le anunțați familiile, tu sau el? — I-am cerut să mai amâne până ce aflăm mai multe. Kevin Bouleau spuse: — Vestea bună este că fetele voastre au fost vedete de filme porno cu lesbiene. Vestea proastă este că n-avem nici cea mai vagă idee unde se află acum. — Eu aș zice că erau în sacii ăia de gunoi de-acum zece ani, spuse Saunders, împingând cu vârful degetului un colț al fotografiei Brendei Elochibeier. Frate, ce mizerie… Când ești o mică scursură care-și pune pe sculă bucăți de animale moarte, face trafic de droguri și omoară oameni de plăcere, ca De Paine sau Peter Pan sau cum rahat mai vreți să-i spunem, unde îți arunci cadavrele tranșate? Uitându-se spre mine. Eu am spus: — Mulți dintre indivizii de soiul ăsta preferă să-și poată revedea operele. Milo spuse: — Știm deja că-i plăcea să se uite repetat la escapadele filmice ale maică-si. Petra spuse: 388
— Deci undeva relativ aproape de casă… Tatăl lui Stark i-a văzut cum încarcă dubița abia la opt zile după dispariția fetelor. Petey ținea probabil cadavrele în garaj, alături de celelalte jucării ale lui. Saunders spuse: — Probabil că tot acolo le-a și tranșat. Petra nici nu clipi. — Și asta. Dar nu le putea lăsa acolo la nesfârșit. Sau să le îngroape în curte, era prea riscant. Deci el și Bandini le-au cărat în altă parte. Dar unde? Milo spuse: — Dacă așa s-au petrecut lucrurile, asta ne spune ceva despre Mary. Faptul că fiul ei ascundea niște bucăți de animale, asta pot să concep, poate că ea nu folosea decât rareori frigiderul. Dar două trupuri umane? — Dragoste de mamă, spuse ea. Cerule mare! Eu am spus: — Și dacă sacii au fost duși la o altă proprietate de-a ei? — Numele ei n-a dat nicio referință încrucișată cu baza de date de la Registrul Comerțului. — Numele ei de scenă, am spus eu. Dar cel pe care l-a purtat de la naștere? — Și l-a schimbat în mod legal. De ce ar continua să facă tranzacții imobiliare sub numele Maria Baker? — Poate că le-a făcut înainte să-și schimbe numele oficial. Myron Bedard ne-a spus că ea avea o casă în Carthay Circle. Care e la cel mult zece minute de mers cu mașina de Fourth Street. Milo spuse: — Cum au planificat ei zona Carthay, n-ai acces dinspre bulevardele principale. Bună ascunzătoare. Petra mai așteptă și alte comentarii. Văzând că nu intervine nimeni, spuse că merită încercat și ieși din încăpere. Cinci minute mai târziu, dădu buzna înapoi, fluturând niște hârtii, cu ochii în flăcări. 389
— Două proprietăți pe numele Maria Baker, la prețul uneia singure. Commodore Sloat și Del Valle, și încă le mai deține pe amândouă! O luă iar spre ușă. — Încă un cartier drăguț, spuse Milo încruntându-se. Saunders și Bouleau se ridicară ultimii. Saunders spuse: — Cu atâtea proprietăți imobiliare de prima clasă, Kev și cu mine începem să ne simțim cam plecați de-acasă…
390
CAPITOLUL 38 CARTHAY CIRCLE CONSTĂ din câteva cvartale pătrate de șarm rezidențial, combinat cu negarea realității urbane. Străjuită la nord de blocurile-turn din Wilshire și la sud de cacofonia Complexului Olimpic, enclava este un amestec de case perfect întreținute, în stil arhitectonic spaniol, englezesc, mediteraneean, și Cape Cod. Spre centrul districtului, imediat din San Vicente Boulevard, este un complex de birouri, unde se ridica odinioară Cinematograful Carthay Circle. Filmul Pe aripile vântului a avut premiera acolo. Magia spectacolului și strălucirea vedetelor s-au văzut înlocuite de croncănitul ambiant al avocaților și-al altora asemenea. Pe timp de noapte, străzile din Carthay sunt întunecate și tăcute; un escadron de polițiști în mașinile lor ar ieși în evidență mai ceva ca un reportaj obiectiv de presă. Petra scoase pe semnătură un Ford Crown Victoria din parcul auto al Diviziei Hollywood, și ne înghesuirăm toți cinci înăuntru. Ea urcă la volan, iar Milo pe locul mortului. Dave Saunders și Kevin Bouleau se așezară în spate, cu mine făcut sandviș între ei. În mașină mirosea a metal ud și-a vinilin vechi. Bouleau își strânse umerii și încercă să se facă mai comod. — Sper că toată lumea e în termeni prietenești cu propriul deodorant. Milo spuse: — Las’ că vedem noi după ce ajungem. Casa de închiriat pe care o deținea Mary Whitbread pe Del Valle era o clădire în stil spaniol zugrăvită în crem, având un turnuleț cu firidă ca de clopot deasupra intrării și o curticică în care clipocea un havuz cu țâșnitoare. Luminile slabe transformau bura de apă a havuzului într-o ceață chihlimbarie. Alături se vedeau jucării de copil. O Mazda RX7 391
pe alee, în fața unei sport-utilitare RAV4. Pe bara de protecție a SUV-ului, un autocolant: Copilul meu are cele mai bune note la grădinița Magnet din Carthay Circle. Bouleau spuse: — Și micul meu sociopat o să-l snopească… S-ar părea că vedeta porno și-a tras niște chiriași simpatici și cumsecade. Milo spuse: — Mă întreb ce părere ar avea de-un câine dresat să depisteze cadavre, amușinând prin jur. — Nu-i așa că ar fi amuzant, spuse Petra. Dar suntem încă mult prea departe. Din câte știm noi, locul unde le-a îngropat ar putea fi tocmai în Coachella. La două sute de kilometri deaici. Fără să-și mai facă iluzii că s-ar putea să nu existe un asemenea loc. Pe măsură ce datele se adunaseră, toată lumea se gândea acum la două fete moarte. Petra o luă spre Commodore Sloat Drive. Altă casă în stil spaniol, văruită în alb, puțin mai mare decât prima. Fără curte, alt model de ferestre, ogive cu vitralii colorate. Pe aleea de aici erau o pereche de BMW-uri, un model Z3 gri și un 325i negru. La o fereastră din lateral scânteiau lumini. Petra parcă la două case mai sus, ieși, se duse tiptil spre fereastra luminată, zăbovi o vreme acolo, se întoarse și urcă iar la volan. — Draperii subțiri la dormitor, cuplu drăguț, la vreo treizeci de ani. Televizorul merge, ea face cuvinte încrucișate, el are-n urechi căștile de la un ipod. Dave Saunders spuse: — O familie fericită la numărul unu, un cuplu de tinerei respectabili și cu bani, la numărul doi. O absență bătătoare la ochi de ucigași psihopați. Căscă și adăugă: — Vreau să mă duc acasă. În timp ce inspectorii de la Divizia Centrală își scoteau 392
mașinile din parcarea secției, Petra spuse: — Mda, o mare grămadă de nimic… Alex, vrei să-mi faci o favoare și să-l suni pe tatăl lui Stark mâine dimineață? I-am lăsat trei mesaje, și niciun răspuns. Indubitabil că detestă departamentul de poliție, și n-aș putea spune că nu-l înțeleg. Dat fiind că are o diplomă în consiliere psihologică, cu tine poate că ar percuta mai bine. — O să-i pun placa mea cea mai bună în materie de curtoazie profesională. — Mulțam, ești o bomboană. Înăbușindu-și propriul căscat: — Auzi, doctore, de ce e contagios căscatul? — Habar n-am. — Misterele științei, spuse ea. Cred că ar trebui să fac și eu ceva treabă pe-acasă. Eric tocmai ce-a terminat o misiune lungă de-o lună. Un contractor militar din Arizona, cu bănuieli de spionaj industrial, care s-au dovedit în final simplă paranoia. A făcut naveta întruna, abia dacă ne-am văzut la față. Dacă povestea asta ajunge vreodată să se lege, n-o să fie decât trecutul pus la timpul prezent. — Ia-ți inima-n dinți, puștoaico, spuse Milo. Eric n-are un ipod? — Ha! Eric n-ascultă muzică decât când îi dau eu drumul tare. Omul ăsta e ceva de speriat. În viața mea n-am văzut pe cineva care poate să stea, așa, pur și simplu, și să nu facă nimic. Zâmbi, dar nu se mișcă de pe loc. — Deci… până la urmă jigodiile astea vor trebui să se arate la față, nu-i așa? Apropiindu-și palmele una de cealaltă, ca într-o rugă. — Sper să primesc lista cu convorbirile telefonice ale lui Mary, mâine la un moment dat. Între timp, o să-l pun la curent pe Raul cu tot ce-a apărut nou. Face o treabă extraordinară… și-ar trebui să-i spun chestia asta. Coborându-și tonul vocii cu fiecare nouă propoziție, așa încât la final ajunsese mai mult să murmure. 393
Umerii i se cocârjară și capul îi coborî cu o idee. Arăta mai bătrână și obosită, dar numai pentru cele câteva secunde de care avu nevoie ca să-și îndrepte spatele și să-și scuture părul. — Ei bine, să sperăm că or să facă vreo prostie. Și încă un lucru, băieți, strict confidențial. James Rahab, sergentul care a făcut raportul pentru moartea lui Roger Bandini, apare pe lista posibilelor surse de informatori ai lui Mario Fortuno din cadrul departamentului. — Cum ai aflat chestia asta? spuse Milo. — Stu a aflat, de la amicul lui din FBI. Care de asemenea l-a informat că nu vom mai avea acces la Minunatul Mario. — Moartea lui Bandini n-a fost cercetată pentru că Fortuno a aranjat, la solicitarea lui Mary, să nu fie nicio anchetă? am spus eu. — Dacă ea credea că o anchetă serioasă asupra morții lui Bandini l-ar fi pus pe Petey în pericol, atunci avea motiv să ceară o favoare. Pe de altă parte, s-ar putea să fie o pură coincidență. Rahab era de serviciu în noaptea aceea, instruia un boboc nou-angajat în poliție. Iar la prima vedere, moartea lui Bandini chiar arăta ca un caz de supradoză. Chestiunea e oricum irelevantă, pentru că Rahab a murit acum trei ani, atac de cord. — Unde-i bobocul pe care-l instruia? spuse Milo. — Nici măcar nu știu cum îl cheamă. Unicul motiv pentru care federalul i-a spus lui Stu, a fost ca premiu de consolare… Adică „Ăsta-i ultimul lucru pe care-l mai primiți”. — Sau în chip de mulțumire că le facem noi o parte din treabă. Dacă descoperim vreo măgărie, ei pot s-o treacă pe lista acuzațiilor la adresa lui Fortuno. Petra se gândi puțin la asta. — Se poate… Mă rog, n-are rost să-mi risipesc energia cu documentare istorice, când nu pot rezolva nimic într-un caz curent de omucidere. Noapte bună, băieți. La ora zece în dimineața următoare, i-am telefonat lui 394
Herbert Stark. O voce cântată de femeie: „Ați sunat la Myra și Herb. S-ar putea să fim la pescuit, să facem drumeție sau pur și simplu să lenevim și noi ca oamenii. Lăsați un mesaj, și dacă e interesant, s-ar putea să vă sunăm înapoi.” — Domnule Stark, sunt doctorul Alex Delaware, și mă voi strădui să vă las un mesaj fascinant. Cu ani în urmă, v-ați făcut datoria de cetățean, dar v-ați izbit de-un zid de incredibilă lipsă de competență a poliției. Dacă puteți găsi în dumneavoastră puterea de-a privi lucrurile cu mintea deschisă… O voce masculină baritonală interveni: — Și să-mi cadă creierii pe masă. Fascinant, ziceți? Nu chiar. La limita de jos a stârnirii unui interes pur teoretic? Posibil. — Vă mulțumesc că… — Byron mi-a spus că i-ați părut, citez, atent și lucid, închei citatul. Venind de la fiul meu, e chiar un elogiu. Eu însumi a fost cât pe-aci să devin psiholog. Dar m-am împiedicat în lipsa de bani și în prea multe obligații de familie. Deci polițiștii s-au hotărât în final să se uite nițel mai atent la micul sociopat. Acum ce-a mai făcut? — A omorât câțiva oameni, am spus eu. — Vai, ce șoc, spuse Herbert Stark. Întotdeauna se întâmplă așa, nu? Tocmai ce-am terminat de citit o carte despre ucigașii în serie, dar nu o porcărie de uz popular, ca să zic așa, ci un manual profesional, scris de un fost anchetator, pe care l-au excomunicat cu surle și trâmbițe pentru că a spus sincer ce gândește. Teza lui este că, în nouăzeci și nouă la sută din cazuri, vinovatul ajunge să fie interogat chiar foarte de timpuriu în cursul anchetei, iar polițiștii au un nume chiar sub nasul lor. Ce credeți despre teoria asta? — S-ar putea să fie adevărată. — Eu o cred. Byron spunea că nu prea acordați mare 395
încredere metodei profilului psihologic. — Nu prea. — Și ei nu vă fac necazuri din cauza asta? — Deloc. Stark pufni. — Ce credeți dumneavoastră că v-aș putea spune acum, și care să nu le fi spus deja geniilor în uniformă? Voiam să-l rog să mai povestească o dată absolut totul, dar aș fi provocat o lungă tiradă. — Atunci când ați ajuns la concluzia că fetele acelea fuseseră ucise, n-ați mai împărtășit nimănui suspiciunile dumneavoastră, în plus față de soție și de poliție? — Ba bineînțeles că am făcut-o, spuse Stark. Văzând că polițiștii stau cu mâinile-n sân, le-am povestit mai multor vecini din cartier. Mă gândeam că, dacă ne adunăm mai mulți care să ne revoltăm, am putea determina autoritățile să aibă vreo reacție. — Au fost mulți, oamenii cărora le-ați spus? — După atâția ani, vă așteptați să vi-i număr pe degete?! M-am limitat la cei despre care aveam o părere bună. Oricum n-a contat, nimănui nu i-a păsat. — Printre acești oameni s-a numărat și o femeie pe nume Patty Bigelow? — Da, spuse el. Ea a fost prima. — Pentru că… — În primul rând, pentru că o cunoșteam. În al doilea, pentru că aveam încredere în ea. La puțin timp după ce ne mutasem acolo, Galen, fiul meu cel mic, a căzut cu skateboardul și ne-am temut să nu-și fi rupt piciorul. Avea de învățat pentru un examen și noi nu voiam să ajungem la spital la urgențe, dacă nu era o fractură. Soția mea schimbase câteva vorbe cu Patty, în mai multe rânduri și știa că e asistentă medicală, așa că a dat fuga și a rugat-o să se uite puțin la piciorul lui Galen. Patty a venit, a inspectat piciorul, a spus că ea nu este medic, dar se vede clar că-i 396
doar o entorsă. I-a pus gheață, l-a bandajat, iar a doua zi de dimineață, când am ajuns cu Galen la medicul pediatru, acesta ne-a spus că Patty făcuse totul perfect. Ei i-am spus despre cele două fete și pentru că avea și ea o fată. O fetiță, de fapt, de vreo nouă, zece ani. Am considerat că e de datoria mea, să-i dau de știre că odrasla proprietăresei casei în care stătea era un adevărat pericol social. De ce mă întrebați despre ea? — A murit recent, din cauze naturale, dar înainte de asta a făcut aluzie la niște lucruri oribile care s-au întâmplat pe vremea când locuia în Fourth Street. Asta a și făcut să se declanșeze ancheta actuală. — Deci m-a crezut, spuse Herbert Stark. Doamne!… Nu mi-am dat seama, după reacția ei… — Ce va spus? — Tocmai, că n-a spus nimic. A dat din cap și mi-a mulțumit că am informat-o, m-a întrebat cum se mai simte Galen și pe urmă m-a condus la ușă. Mie mi s-a părut o lipsă de recunoștință din partea ei și chiar de politețe. Nu voiam decât să fiu de ajutor. Dar ea s-a mutat de acolo, totuși, curând după aceea. — V-a spus vreodată de ce pleacă? — N-am mai vorbit niciodată după asta. — Nici soția dumneavoastră? — Mă îndoiesc că au vorbit, și ea nu-i aici ca s-o întrebăm, s-a dus tocmai la Seattle, la nu știu ce convenție de tricotat. — Atunci când ați avertizat-o pe Patty, i-ați pomenit explicit de Pete Whitbread și de Roger Bandini, spunându-le numele? — Bineînțeles, n-aveam nicio îndoială pe cine văzusem încărcând dubița aceea. Ați găsit cadavrele? — Încă nu. — Credeți că mai aveți vreo șansă? spuse Stark. După atâția ani? Și nu e vina nimănui altcuiva, decât a multlăudatului Departament de Poliție din Los Angeles. Sherlock 397
Holmes și Philip Marlowe cred că râd de se prăpădesc. Clic. Am încercat la Milo și la Petra, dar în ambele locuri m-a întâmpinat căsuța vocală. În timp ce-mi făceam o cafea, mau sunat de la serviciul de dispecerat telefonic. Herbert Stark își mai amintise vreun detaliu? Operatoarea spuse: — Domnule doctor, am pe linie pe cineva care spune că se numește Kyle Bernard. Vocea stinsă a lui Kyle spuse: — Domnul doctor Delaware? Scuze că vă deranjez, dar credeți că s-ar putea cumva să ne întâlnim? Tanya are un seminar de două ore, chiar acum, deci în ideea destul de puțin probabilă că ați avea vreo fereastră de timp… — E vreo problemă, Kyle? — Ăăă… Aș vrea doar să comentez câteva lucruri cu dumneavoastră. — Nu pot să discut despre Tanya, Kyle. — Da, da, știu, regula confidențialității. Dar nu există nicio interdicție în privința ascultatului, nu? Adică să mă ascultați dumneavoastră pe mine… — Ce te frământă? — Zău aș prefera să discutăm față în față, domnule doctor. Aici, la laborator, e aproape imposibil să găsești un colțișor liniștit, de-aceea și vorbesc șoptit. Spațiul din față nu e nici el prea grozav… facultatea de psihologie îți taie câmpul vizual. Tanya zicea că aveți cabinetul în Beverly Glen. Aș putea fi acolo în zece minute. — OK, am spus eu. — Pe cuvânt? Fantastic. Acolo unde stau eu, în Glen, undeva sus, mult deasupra unei cărări pe care se mergea altădată cu calul la pas, chiar și o zi mediocră pare superbă. Cei care vin în vizită pentru prima oară nu rezistă aproape niciodată tentației de-a remarca verdele crud al colinelor, ciobul de Pacific care se 398
joacă argintiu de-a v-ați ascunselea cu cerul de deasupra palisadelor, lumina ca de caramel. De când o avem pe Blanche, nimeni nu s-a putut abține să n-o dezmierde. Când i-am deschis ușa lui Kyle Bedard, el a dat buzna pe lângă Blanche, mi-a pompat mâna cu mult prea multă putere și mi-a spus: — Vă rămân dator pentru asta. Părul îi era vâlvoi de la vânt și bluzonul de flanel, pe care-l îmbrăcase peste un tricou roșu ponosit și pantaloni de doc șifonați, era încheiat decalat la nasturi. Blanche i se frecă de tivul pantalonilor, iar el mormăi „Buldog francez”, de parcă era la un concurs de cine știe câștigă. Apoi: — Apropo, tata a plecat în Valea Loarei. L-am dus în cabinetul meu. Blanche porni tropăind după el, sperând la un contact vizual de care n-avu parte. Săltându-se la mine în poală, adormi curând. — S-a săturat deja de L.A.? — De L.A., de casă, pe care-o detestă, fiindcă a fost domeniul necontestat al bunicului. Convingându-se singur că și-a făcut datoria paternă, era momentul să-și reia existența. Încovoindu-și umerii, trase de partea din față a bluzonului, își dădu seama că-l încheiase greșit și se grăbi să repare situația. — Nu s-a putut abține nici de la veșnicele lui apropouri. Trei înseamnă unul în plus, fiule, nu vreau să te incomodez. I-am spus că nu se pune problema de nimic altceva, decât săi asigur Tanyei securitatea. Tata nu poate concepe cum ar putea cineva să fie în prezența unei femei atrăgătoare și să nu vrea imediat să ajungă cu ea în pat. Roși brusc. — Bineînțeles că sunt atras de ea, doar sunt bărbat. Dar nu despre asta e vorba. Voiam să discut cu dumneavoastră pentru că Tanya nu mai doarme. 399
— Deloc? — Mult prea puțin. Camera în care stă ea e chiar deasupra bibliotecii și când lucrez, o aud cum umblă încolo și-ncoace. Fără întrerupere, uneori timp de mai multe ceasuri. — S-ar părea că nici tu nu dormi, deci? — Eu sunt în regulă. Lucrez când am eu chef, pentru că nu am un program fix. Uneori trag un pui de somn și la laborator, avem acolo o canapea pe care o folosim toți studenții. Dar la Tanya e altă situație. Viața ei este structurată, are un program pe care trebuie să-l respecte. Nu știu cât mai rezistă în ritmul ăsta. — Ai discutat cu ea despre asta? — Nu, pentru că nu știu ce atitudine ar avea. — „Sunt în regulă, Kyle”. — Exact. Mai mult decât insomnia, pe mine mă îngrijorează umblatul ăsta nervos. Încolo și încoace, de parcă… Nu știu, de parcă… ar avea mintea prinsă cu ceva. E cazul să ne îngrijorăm? Am rămas neclintit, fără să zic nimic. — Nici asta nu-mi puteți spune? — De ce nu te rezumi doar la afirmații, mai degrabă decât să pui întrebări, și-atunci poate încercăm să lămurim ce se petrece? — Cam asta e tot… Ba nu, mint. Nu-i doar plimbatul ăsta de colo, colo. E și semnificația lui: toată anxietatea ei. O reacție la stres, nu? Pardon, fără întrebări. Întrebarea e prostească, oricum, normal că-i o reacție la stres. Probabil că e speriată de moarte. Ca să nu mai vorbim de cât suferă după mama ei… nici despre asta nu vrea să vorbească. — Oamenii vorbesc atunci când sunt pregătiți s-o facă. — Parcă era o glumă, nu? spuse el. De câți psihiatri ai nevoie ca să schimbi un bec? Trebuie mai întâi ca becul să vrea să fie schimbat. Numai că e greu, atunci când e vorba de cineva pe care… În plus, America, menajera noastră, mi-a spus de alte câteva obiceiuri rituale pe care le are Tanya. S-a întâmplat să intre în cameră, în timp ce Tanya… Da, de 400
acord, îi cam place să-și bage nasul, de fapt e chiar o pacoste la capitolul ăsta, o preferam mult mai mult pe Cecilia, sora ei. America a devenit exagerat de moralistă de când s-a mutat Tanya, de-atunci afișează întruna o expresie oțărâtă, parcă are tot timpul o lămâie-n gură. Fără îndoială își închipuie că între mine și Tanya este ceva, așa că probabil a intrat în camera ei din întâmplare premeditată. Chiar și-așa, important e că a văzut-o. — Ce anume a văzut? El își încheie din nou bluzonul, de jos până sus. Verifică buna ordine a nasturilor. — Poate că fac prea mare caz din asta… În spatele dormitorului Tanyei este un vestiar, iar dincolo de el, un dulap-debara. Pereții vestiarului sunt acoperiți cu oglinzi, în așa fel înclinate, încât poți să vezi reflectate în ele o parte din debara când ești la picioarele patului. America susține că nu spiona, voia doar să aranjeze pernele… A văzut-o pe Tanya umblând prin debara și atingând lucrurile de acolo. Sunt munți întregi de boarfe, în pungi, majoritatea de-ale lui tata, pe care nu le-a mai purtat de ani de zile, niciodată nu aruncă nimic, tot speră că într-o zi voi ajunge să le port eu. De parcă mi-ar trece vreodată prin cap să mă îmbrac în smoching și să-mi pun la gât eșarfe… OK, OK, mă îndepărtez de subiect. America spune că Tanya atingea absolut fiecare pungă de trei ori, pe urmă a luat-o de la capăt și-a făcut chestia asta de patru ori, de cinci, pe urmă a șasea și a șaptea oară. — America s-a uitat și a numărat, am spus eu. — V-am spus că e băgăreață. Zice că Tanya s-a oprit la șapte, după care a început să facă același lucru cu pantofii tatei. America m-a întrebat dacă șapte e un număr magic, avea o expresie în priviri de parcă Tanya ar fi fost vreo adeptă a satanismului. E o femeie care n-are prea multă școală, ce naiba să știe ea despre reacțiile la stres?! — I-ai explicat asta? — Probabil că așa ar fi trebuit, dar m-am enervat pe ea. I401
am spus că Tanya este prietena mea foarte bună, n-are importanță ce face, deci să nu mai vină să mi-o pârască. Nu i-a convenit, dar pe mine mă doare fix în cot. Nu lucrează la noi acasă decât de cinci ani, și deja mă agasează. — Dar te preocupă ritualurile Tanyei. — Tanya mi-a povestit despre tulburarea ei obsesivcompulsivă, și cum ați vindecat-o. Eu am păstrat tăcerea. — Deci și atunci a fost vorba de negarea realității, spuse el. E o afecțiune incurabilă? — Oamenii au tendințe, am spus eu. Stresul le aduce la suprafață. Obiceiurile se dezvață. — Deci aștept prea mult de la Tanya, în acest moment… Uf, ăsta e ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit! — Eu aud exprimarea unei griji, nu a unei așteptări. — Nu mă îngrijorează câteva comportamente, acolo, domnule doctor. Cauza de la rădăcina lor mă frământă. Cât de mult stres trebuie să îndure, sărmana, dacă nu poate să vorbească despre ce simte! Cum pot eu s-o ajut? — I-ai oferit prietenie și un adăpost. — Ceea ce evident nu ajunge. — Doar pentru că nu e fericită tot timpul? Maxilarul i se încleștă. Închise ochii și-și masă pleoapele. — Poftim, eu mă gândesc la ce mă frământă pe mine, în loc să mă gândesc la ce-o îngrijorează pe ea. Dumnezeule, de ce nu mă pot concentra pe ceea ce trebuie?! — Faci o treabă bună, Kyle. El dădu din mână a descurajare. — N-ar trebui să încerc s-o fac să vorbească? N-ar ajuta-o, dacă s-ar descărca? — Chiar în acest moment, nu. — De ce nu? — Amintește-ți de bancul cu becul. El se uită lung la mine. — Și-atunci cum, s-o las pur și simplu să bântuie prin cameră, stricându-și somnul, și să mă prefac că totul e în 402
regulă cu ea? Își izbi tâmplele cu pumnii. — Auzi la mine ce vorbesc: „S-o las”. De parcă i-aș fi tată sau mamă… Asta de unde naiba mi-a mai venit?! — Grijă din suflet. Rămase cu gura căscată. Aplecându-se brusc peste genunchi, trase de unul din șireturile de la adidași, îl desfăcu, îl încheie la loc. — Grijă din suflet… aici ați nimerit-o. O iubesc, la naiba! — Știu. Au trecut câteva clipe. Când el a vorbit din nou, vocea îi era coborâtă și indistinctă. — Există vreo șansă ca sentimentul să fie reciproc? — Ți-a acceptat oferta de adăpost. — Dar putea să fie din disperare… Of, la dracu’, iar o iau pe arătură, eu, eu, eu… Deci spuneți că nu e cazul să fac nimic? — Îți spun s-o lași pe ea să ia inițiativa, dar tu să fii acolo, ca s-o asculți. — Și umblatul în neștire, și obiceiurile, asta-i doar o chestie temporară, din cauza mizeriei care-a gâlgâit la suprafață? Nu i-am răspuns. El bombăni „Da, da” și-și scarpină bărbia. — Subiectul următor: vreun progres pe frontul detectivistic? — Nimic dărâmător, dar niște oameni buni se ocupă de asta. — Pete și-a omorât propriul tată, spuse el. Asta-i peste orice putere de imaginație… OK, am plecat, mulțumesc pentru timpul acordat. În drum spre ieșire, se aplecă, o mângâie pe Blanche și spuse: — Iartă-mă că te-am ignorat. Chiar ești pe cât de drăguță zicea prietena mea că ai fi. I-am pus o mână pe umăr. Mușchii îi zvâcniră. 403
— Pe cuvânt faci o treabă bună, Kyle. — Da, sigur, mulțumesc pentru încurajări, la revedere. La ora două după-masă a venit Milo și ne-am așezat în bucătărie să înfulecăm mâncare mexicană rece. — În șase ținuturi învecinate, nu există nicio altă proprietate înregistrată pe numele Maria Baker sau Mary Whitbread. Dacă a folosit un al treilea nume, rămâne o chestie de noroc chior. Petra a pus în sfârșit mâna pe lista telefoanelor. Majoritatea apelurilor sunt către magazine din Beverly Hills și Brentwood. Excepția e un număr de mobil care tot apare de trei-patru ori pe zi. Din păcate, numărul e înregistrat tot pe numele ei. — I-a cumpărat juniorului un telefon. — Sau el a pus-o, ca să-și ascundă urmele. După ce-l găsim pe el, poate reușim s-o agățăm și pe scumpa de mami, ca tăinuitor. Când eram la oficiul cadastral, am văzut niște hărți interesante, făcute de la înălțime… Acum au contract cu nu știu ce firmă de poziționare globală, vârî adresa în calculator și, gata, ai o poză perfect clară a locului cu pricina. Cetățeanul din mine își zice că Orwell avea dreptate. Jandarmul din mine, pe de alta, zice că-i fantastic, ia să facem noi niște poze la proprietățile lui Mary, să vedem dacă se zărește vreo urmă de îngropăciune. — Orice eventuală „îngropăciune” a avut loc în urmă cu zece ani. — Mulțumesc că mi-ai amintit, acum pot să fiu iar deprimat, spuse el. Ți-a trecut vreodată prin cap să lucrezi pentru ăia de la fisc? Eu am spus. — Ia de-aici niște informații care s-ar putea să te facă să te simți mai bine: Patty categoric știa despre fete, despre sacii de gunoi, despre dubiță. I-am repetat tot ce auzisem de la Herbert Stark. — Și asta mă va face fericit pentru că… 404
— Clarifică situația. Când Bandini a încercat să intre prin efracție în casa lui Patty, ea știa cu cine are de-a face și era pregătită. — Mămica ia pistolul, spuse el. Nu stă la povești, cu Tanya dormind la doar câțiva metri distanță. Și-a planificat din timp un mod de-a controla situația și s-a descurcat să-l pună la respect cu un cocktail mortal. Eu am spus: — Urma de înțepătură nu era în ceafă, nici în vreun alt loc neobișnuit. Era în partea dinăuntru a cotului, unde te și aștepți să fie. El trebuia să fie complet inert sau cooperant, pentru ca ea să-l poată înțepa acolo. — Premeditare în slujba datoriei de mamă, spuse el. Ceea ce face ca totul să pară drăguț și natural. Mi-o și imaginez și mi-e milă de ea. Obligată să acționeze repede, sperând că Tanya nu se va trezi. Târând trupul afară în stradă și rugându-se să n-o observe vreun vecin. Dar a avut prezența de spirit să lase trusa de spărgător sub cadavrul lui Bandini. — Patty punea cel mai mare preț pe concentrarea asupra lucrurilor importante. — După ce a terminat cu Bandini, s-a concentrat pe scăpare. A așteptat o vreme, pentru ca nimeni să nu facă legătura cu el, și i-a spus madamei Whitbread că nu-și mai poate permite chiria. Și-a trăit zece ani cu secretul ăsta, fără să spună nimănui. — Cu excepția lui Lester Jordan. — Și-a dat drumul la gură în fața tăticului lui Petey? Ce motiv ar fi avut? — Poate că, inițial, își dorea să audă că suspiciunile lui Herbert Stark despre fetele dispărute erau nefondate. Poate că, în loc s-o liniștească, Jordan i-a amplificat anxietatea, povestindu-i despre celelalte ticăloșii ale lui Pete. — Cinzeacă Armbruster. — Despre Jordan și Armbruster se știe clar că erau tovarăși în lumea drogurilor. Jordan n-avea cum să nu știe, 405
sau măcar să suspecteze, că fiul lui îl asasinase pe Armbruster. — Criminal precoce, spuse el. Jordan i-a spus lui Patty că nimeni nu știe de ce e capabil băiatul lui. Ceea ce a determinat-o pe Patty să-și încarce pistolul și să stea noaptea la pândă. Dar de ce i-ar face Jordan asemenea confidențe? — Patty i-a salvat viața lui Jordan nu o dată. Ei doi aveau o relație suficient de strânsă, pentru ca Jordan să-i scrie biletul ăla furios, după ce Patty a plecat din Cherokee. Iar Patty a păstrat scrisoarea, și o fotografie cu ei doi, ceea ce înseamnă că, la un anumit nivel, sentimentul era reciproc. — Și totuși, în ciuda faptului că știe cât de periculos e băiatul lui, Jordan nu-l denunță niciodată. Nici măcar sângele subțiat de droguri apă nu se face. — Pe urmă, după mulți ani, apărem noi, aducem vorba de Patty, și Jordan suspectează că trebuie să aibă legătură cu Pete. Jordan îl sună pe Pete, poate ca să-l avertizeze, poate ca să-i scoată ochii: „Ți-am spus eu?” Sau poate chiar să-l amenințe: „Dacă treaba se împute, eu nu te mai acopăr”. Pete îl urăște pe ta-su de când se știe, iar acum ta-su a devenit o amenințare nemijlocită: picătura care-a umplut paharul, îl pune pe Fisk să-l sugrume, în timp ce el se uită. Cei doi iepuri gemeni pe care-i împușcă sunt că-l reduce pe Jordan la tăcere și-și satisface complexul oedipian. — Minunat, spuse el, făcându-și mâna liberă pâlnie la ureche. Ăla e un cor antic grecesc, pe care-l aud în fundal?
406
CAPITOLUL 39 PE PARCURSUL URMĂTOARELOR trei zile, Raul Biro a urmărit-o pe Mary Whitbread la cumpărături. Tiparul ei era același: cumpăra mormane de haine scumpe, de marcă, returna totul a doua zi, și încărca o nouă tranșă, pe cartea ei de credit Amex Platinum. Petra a pus mâna pe evidența cheltuielilor făcute cu cartea de credit și a facturilor de pe cardul Southwest Airlines Visa. Mary își plătea facturile la timp, nu-și convertise punctele de credit în mile de zbor cu avionul și nimic din achizițiile făcute pe durata unui an nu venea cu vreun indiciu despre unde sar fi putut afla fiul ei sau Robert Fisk. Numărul de mobil presupus a-i aparține lui Pete Whitbread a rămas inactiv până la ora patru după-masa în cea de-a treia zi, când Mary l-a sunat. Urmărind traseul releelor de telefonie, a reieșit că interlocutorul se mișca spre sud, plecând de undeva de la est de Centrul Civic. Când conversația s-a încheiat, era pe undeva la nord de Cartierul Chinezesc. La câteva minute distanță de locul unde fusese aruncat cadavrul lui Moses Grant, lângă șoseaua 110. Ceea ce i-a făcut pe Dave Saunders și Kevin Bouleau să revină la atelierul auto părăsit unde fusese împușcat Grant. Reluarea interpelării vagabonzilor din zonă a mai produs trei declarații, cum că văzuseră un Hummer negru trecând pe străzile industriale de la est de Los Angeles Street seara târziu. Fără detalii despre șofer, pasageri sau destinație. Saunders s-a îndreptat spre locul unde fusese aruncat cadavrul și-a luat la cercetat Cartierul Chinezesc. Milo a rămas acasă, să se joace cu bazele de date. Nici măcar portalul Face of America n-a dat vreun rezultat la căutările după Pete Whitbread/Blaise De Paine sau Robert Fisk. Niciunul dintre ei nu depusese cerere pentru ajutor de 407
șomaj sau alte beneficii sociale, nici nu plătise vreodată impozit pe venit. Fotografiile aeriene ale proprietăților lui Mary Whitbread n-au revelat niciun fel de modificări recente. Un funcționar de la biroul de cadastru a opinat că poate-ar fi utilă o scanare cu sonarul. Când Milo l-a întrebat unde trebuie să meargă pentru asta, funcționarul i-a răspuns: „Nu știu, am văzut chestia asta la televizor, parcă era un documentar cu legiști…” Eu i-am telefonat Tanyei de două ori, de ambele dăți am fost asigurat că e foarte bine, și că are două examene grele asupra cărora trebuie să se concentreze. Mi s-a părut obosită și stoarsă de vlagă, dar poate că opinia mea fusese oarecum nuanțată de relatarea lui Kyle, despre insomnie și ritualurile compulsive. Kyle n-a încercat să mă contacteze din nou. Neavând nimic de făcut, am mai cules două dosare de consultanță pentru instanța de dreptul familiei, și m-am pregătit pentru încă un plonjon cu capul înainte în cloaca fetidă care poartă numele de „conflict pentru custodia copiilor”. La ora nouă seara, Robin citea în pat. Eu tocmai încheiasem o discuție profesională cu un bărbat care-și ura atât de mult fosta soție, încât numai auzindu-i numele pomenit, ochii i se bulbucau în cap gata să-i sară din orbite și venele de la gât îi pulsau gata să pleznească. Ea ocupase exact același scaun, dar puțin mai devreme în cursul zilei; numele de alint cu care ea îl răsfăța pe el era „dobitoc nenorocit”. Cuplul avea doi copii care se scăpau pe ei noaptea în pat și nu reușeau să facă față la școală. Ambii părinți susțineau că sunt hotărâți să facă „ce e mai bine pentru Amy și Whitley”. După ce ușa s-a închis în spatele soțului, am luat-o spre dulapul cu băuturi din sufragerie, gândindu-mă că era un prilej numai bun să desfac un cadou mai vechi, constând dintr-o sticlă de Chivas Century. 408
Telefonul a sunat. Vocea lui Milo suna încordată. — Robert Fisk și-a făcut apariția acasă la Mary Whitbread. Petra i-a chemat pe băieții de la Brigada Specială. Eu sunt pe drum, te-aș invita și pe tine să participi, dar cu atâta artilerie… — Găsește o metodă, am spus eu. — Să ce? — Ca să le spui că sunt persona grata. Echipa de intervenție specială își pitise autovehiculele după colț. Căutând să treacă neobservați în limita posibilului, dat fiind că vorbim despre un escadron de bărbați cu fețe imobile, purtând harnașament complet de asalt. Întunericul nopții venea să ajute intenția de disimulare, dar aerul era încărcat de tensiune. Conducătorul echipei era un locotenent înalt și cu membre lungi, pe nume A.M. Holzman, cu părul tuns scurt și încărunțit, la fel ca mustața, și purtând ochelari cu lentile oglindă, într-o nuanță cu un ton mai deschisă. Milo îl salută numindu-l Allen, iar Holzman îi răspunse cu un zâmbet fugar. Recunoaștere nu înseamnă neapărat pălăvrăgeală. Toată lumea se concentra pe duplexul lui Mary Whitbread, în care Robert Fisk intrase cu treizeci și trei de minute mai devreme. Fisk venise pe jos, dinspre La Cienega, îmbrăcat cu o cămașă neagră, pantaloni de trening la fel, și sandale. Ca să poată ciocăni la ușă, pășise sub lumina de pe verandă. Raul Biro îi văzuse limpede fața și chemase întăriri. Acum Biro îi făcea sumarul lui Holzman. — Tipul n-avea nimic în mână și părea relaxat. I-am văzut hainele de destul de aproape, ca să vă spun sigur că nu poartă arme de foc. În ce privește un posibil cuțit, nu mă pot pronunța categoric, dar ea i-a deschis ușa și l-a lăsat să intre înăuntru fără să opună vreo rezistență. 409
Allen Holzman spuse: — El bate la ușă, ea îl poftește să intre? — Exact, domnule locotenent. Petra spuse: — Suntem convinși că știe cel puțin de o parte dintre delictele fiului ei. În cel mai bun caz, complice după consumarea faptei. Holzman spuse: — Deci poate că tipul ăsta, Fisk, a fost trimis de fiu după bani, provizii, sau știu eu ce. — Ar părea logic. — Sau, spuse Holzman, a intrat înăuntru folosindu-se deun tertip, și i-a făcut ceva rău mămicuței. Vorbim de complicele cunoscut al cuiva care deja și-a ucis propriul tată. Zâmbi și adăugă: — Probabil va cere clemență din partea juraților, dat fiind că acum e orfan. Petra spuse: — Caz în care noi am ajuns prea târziu, nu? — Dacă nu cumva e încă ocupat s-o tortureze. Milo spuse: — Ești un izvor de încurajări optimiste, Al. — Asta-i parfum de tei, pe lângă ce-am văzut în brigada antitero. Și spre Petra: — Îl știi pe Eric Stahl, nu? Petra zâmbi. — Un pic. — N-am mai ajuns la Tel Aviv, unde el l-a oprit pe nemernicul ăla sinucigaș, ceea ce a fost mare păcat, că am veri la Ierusalim. Dar am fost împreună la Djakarta, am fost în Bali, am văzut nenorocirea de-acolo. În fine, destul cu amabilitățile, ce priorități ai pe lista dorințelor pentru Moș Crăciun? — Într-o lume perfectă, spuse Petra, tu intri și-i scoți pe amândoi afară, vii. 410
— Într-o lume perfectă, eu storc de sânge ficatul lui Osama, în timp ce el stă într-o cadă cu acid și se uită… OK, hai să vedem dacă-i convingem pe vecinii din dos să ne permită accesul vizual spre spatele clădirii. În funcție de ce vedem sau auzim, o să ne facem un plan. Nu văd nicio restricție de timp aici. Dacă ea e în viață, înseamnă că-s prieteni. Dacă nu e, a venit momentul să intervină echipa mătura și fărașul. Petra spuse: — Vecinul de deasupra e un doctor pe nume Stark, proprietarul clădirii, și deja a cooperat cu noi. — Excelent, spuse Holzman. Implicarea comunității și etc., nu, Milo? Ții minte seminariile alea de cooperare a poliției cu comunitatea, pe care ne-au obligat să le urmăm? Milo dădu din cap că da. — Rahat pe băț, spuse Holzman. OK, găsiți-l pe doctorul Stark și mai implicați-l nițel. Byron Stark stătea și se uita, când telescopul cu laser instalat în dormitorul lui dădu la iveală faptul că ușa din spate a apartamentului de la parterul duplexului lui Mary Whitbread fusese lăsată întredeschisă. Vreo doi centimetri. Allen Holzman spuse: — Dacă ea e la duș, și nu-l aude ciocănind la ușa din față, el poate intra prin spate? Ți se pare logic, Milo? — E o teorie la fel de bună ca oricare alta, Al. — Sau e pur și simplu neglijentă. Stark spuse: — O lasă tot timpul deschisă. Roșind la față. Holzman spuse: — Bănuiesc că avem deci de-a face cu o femeie relaxată. OK, haideți să intrăm înăuntru, rapid! Nici pomeneală de iureș asurzitor, ca la televizor. Echipa 411
specială a intrat în tăcere și-a luat apartamentul sub control în câteva secunde. Mary Whitbread și Robert Fisk dormeau în pat. Un șemineu fals licărea portocaliu, o bandă audio simulând pârâiturile focului de lemne. Muzica leșinată care picura prin boxe încastrate în pereți mai adăuga și ea un strat de moliciune relaxată. Pe-o tavă lăsată pe podea lângă pat, în partea lui Mary, erau brioșe cu miere și alune, bomboane de ciocolată Godiva, felii de kiwi și pahare înalte de șampanie, pline cu ceea ce s-a dovedit a fi nectar de mango pur organic. Whitbread și Fisk erau goi și înlănțuiți. Până să-și vină de tot în simțiri, amândoi fuseseră întorși cu burta în jos și li se puseseră cătușele. Mary Whitbread a țipat, pe urmă a scâncit, apoi a intrat în hiperventilație. Fisk s-a zbătut ca un pește proaspăt prins, pe o punte alunecoasă de barcă. Împunsătura unei țevi de armă a pus capăt circului. — Țâțele de silicon și kickboxerul macho super-tatuat, se lăsă pradă amintirilor unul dintre băieții lui Holzman, după ce echipa specială își scosese harnașamentul blindat și se apucase să bea niște Gatorade. — Țâțele de silicon și Tom-Puțică-Degețel, spuse un altul. Un al treilea le ținu isonul: — Cârnăcior vienez în miniatură, deshidratat, comprimat și extrudat printr-o butonieră. N-are nicio scuză, frate, în cameră era cald. — Noi l-am făcut să se chircească, frate. Ucigaș nenorocit, se crede kickboxeru’ lu’ pește, noi l-am prins la apropont și lui i s-a muiat ca o zdreanță. — Mini-mini-mini, frate, chiar și dacă ții cont de factorul chircire. Proastă alegere profesională, când ai puță de furnică. — Ah, ah, ah, se maimuțări unul dintre ei, subțiindu-și exagerat vocea. Armăsare, ai vârât-o sau mi se pare? Allen Holzman spuse: 412
— Bună treabă, băieți. Acum tăceți dracului din gură și cineva să se ofere voluntar pentru partea de hârțogărie. Cariera profesională de care-și bătuseră joc polițiștii era cea de actor porno. Casetele video găsite în apartamentul lui Mary Whitbread documentau audiția lui Robert Fisk în urmă cu doi ani pentru o măruntă firmă din Canoga Park pe nume Righteous Raw Production. Documentele financiare din podul lui Mary arătau că fusese acționară a firmei, care se închisese la un an după înregistrare. Nicio dovadă că Fisk ar fi lucrat pentru ea sau pentru oricine altcineva. Destule casete și CD-uri din oferta rămasă nevândută a firmei Righteous Raw, într-o mică încăpere de la subsol, dar niciun suvenir din cariera lui Mary. Nicio urmă de săpătură, la subsol sau în curtea din spate. Spaima îi lăsase urme de urină lui Mary pe coapse, dar s-a calmat rapid și-a cerut un halat, în timp ce-și etala provocator trupul. Petra găsi un kimono și-o ajută să și-l tragă pe ea. — Unde-i Peterson? Ea spuse: — Scârba aia mică? De unde să știu eu? Și de ce mi-ar păsa? — Robert Fisk este… — Nu, nu, nu! Nu mai vorbiți cu mine, vreau să-mi sun avocatul!
413
CAPITOLUL 40 ROBERT FISK N-A CERUT un avocat. Mulțumindu-i Petrei că i-a adus o sticlă cu apă, își reluase poza de Buddha placid. Țeasta rasă de huligan fioros, din poza făcută mai demult la poliție nu se mai vedea – acum avea capul acoperit de păr negru și des. Conturul de piele mai deschisă la culoare din jurul gurii te ducea cu gândul la o mustață rasă recent. O gură mică și delicată, ca tot restul trupului lui. Dacă n-ar fi fost brocartul de piele tatuată, care-i începea la încheieturile mâinilor și șerpuia până deasupra gulerului, l-ai fi considerat un tip șters. Postura cu spatele perfect drept sugera un instructor de dans sau un antrenor personal de fitness. Găseai destui în L.A. Faptul că-l recunoscuse pe o stradă întunecată, având ca termen de referință numai poza de la poliție, spunea multe despre abilitățile lui Raul Biro. Biro stătea pe scaun lângă Petra, amândoi uitându-se la Fisk peste masă. Milo și cu mine eram de cealaltă parte a oglinzii. Fisk își bău apa, puse paharul de plastic pe masă, surâse. Sclipirea dinților ascuțiți, ca de lup, o făcu pe Petra să se dea înapoi instinctiv. Fisk trebuie să fi simțit că trădase ceva. Închise gura și se cocârjă de spate, făcându-se mic pe scaun. — Te mai pot servi cu ceva, Robert? — Nu, mulțumesc, inspectore Connor. Mulțumesc foarte mult. — Știi de ce ești aici. — Nu prea, inspectore Connor. — N-ai vrea să încerci să ghicești? — Nici n-aș ști de unde să încep. Petra răsfoi prin hârtiile din fața ei și se uită fix la el. Fisk nu se mișcă. 414
— Numele de Lester Jordan îți spune ceva? — Bineînțeles, spuse Fisk. Era tatăl lui Blaise. Blaise l-a omorât. — Iar tu știi asta pentru că… — Eram acolo, inspectore Connor. — În timpul crimei. — Blaise m-a rugat să fiu și eu acolo, dar ceea ce s-a întâmplat m-a luat prin surprindere. — De ce te-a rugat să fii acolo? — Susținere morală, spuse Fisk. Asta am crezut eu. — De ce-ar avea nevoie Blaise de susținere morală? — Lester îl mai lovise și înainte. — Ai văzut tu asta? — Blaise mi-a spus. Lester era dependent de droguri. Ceea ce înseamnă imprevizibil. — Cât de bine îl cunoșteai pe Lester? — L-am văzut de câteva ori. Întotdeauna cu Blaise. — Tranzacții de afaceri între tată și fiu. — Eu n-am avut nicio legătură cu partea asta. — Care parte? — Narcotice. Nu m-am atins în viața mea de droguri. N-am pus alcool în gură, părinții mei beau amândoi, am văzut ce face băutura din tine. — Viață sănătoasă. — Puteți să-mi faceți câte analize vreți, spuse Fisk. Sângele meu e curat. Nu mănânc nici carne roșie și nici zahăr rafinat. Dacă lumea n-ar mai mânca deloc carne, n-ar mai exista încălzire globală. — Pe bune? spuse Petra. — Vacile se bășesc și dau peste cap atmosfera. Raul Biro spuse: — Păi de ce să nu le dăm pur și simplu Beano, împotriva flatulenței? Petra zâmbi. Fisk, nu. Ea spuse: — Hai să revenim la Blaise și Lester. Erai și tu acolo, când 415
Blaise se ducea să-i vândă droguri tatălui lui. Tăcere lungă. — Robert? — Blaise nu mi-a spus că asta face. — Tu te duceai cu el pentru protecție. — Susținere morală. — Când te duceai acasă la Lester, intrai frumos pe ușă, pe ușa de la intrarea în apartament, împreună cu Blaise. — Da, doamnă, spuse Fisk. — Hmm, spuse Petra. Atunci e nițel cam ciudat, cum deau ajuns amprentele tale digitale pe pervazul exterior al ferestrei de la apartamentul lui Lester Jordan, în laterala clădirii. Fisk își răsuci încheieturile de la mâini. Noul lui zâmbet era cu buzele strânse. — Asta-i ciudat. — Ciudat, dar adevărat, Robert. Îi împinse peste masă rezultatul verificărilor din baza de date AFIS. Fisk abia dacă aruncă o privire. — Nu vizualizez acum pervazul de care vorbiți. — În afara ferestrei de la dormitorul lui Lester Jordan. — Frate, spuse Fisk. Foarte bizar. — N-ai intrat pe fereastră? Fisk își ridică ochii spre tavan. Trecu un minut, apoi încă unul. Petra își încrucișă picioarele. Raul Biro îl fixa cu privirea pe Fisk. Fisk spuse: — Dați-mi voie să vă întreb ceva, inspectore Connor. Teoretic vorbind. — Desigur, Robert. — Dacă o fereastră e deja deschisă și tu intri înăuntru pe acolo, asta înseamnă intrare prin efracție? Milo mormăi: — Boul ăsta riscă să fie arestat pentru crimă, și pe el îl doare capul de intrare prin efracție. 416
— Hmm, interesantă întrebare, spuse Petra, întorcându-se spre Raul. Raul spuse: — Nu m-am gândit niciodată la asta. — Așa s-a întâmplat, Robert? Fereastra a fost lăsată deschisă? — Hai să presupunem că da. — Mă rog, spuse ea, atunci bănuiesc că nu s-ar pune problema de intrare prin efracție, din moment ce nu s-a spart nimic. — Așa mă gândeam și eu, spuse Robert Fisk. — Cine a lăsat fereastra deschisă? — Blaise. — De ce-ar fi făcut el una ca asta, Robert? — Mișcare tactică, spuse Fisk. Cum ziceam, îi era frică de Lester, mai mâncase bătaie de la el. — Și faptul că pe tine te-a pus să intri prin fereastra din spate îi era de ajutor pentru că… — Elementul surpriză. — Pentru momentul când… — Dacă era să se-ntâmple ceva. — Și a fost, spuse Petra. Ceva categoric s-a-ntâmplat. — Eu nu știam asta, inspectore. — Povestește-mi cum a fost, Robert. — Am intrat așa cum îmi spusese Blaise, m-am oprit și am ascultat, ca să mă asigur că nu e nicio problemă. — Blaise avea motive să creadă că s-ar putea să apară vreo problemă. Tăcere lungă. — Lester l-a sunat pe Blaise și i-a spus să vină pe la el, zicea că Blaise a dat de bucluc. — Ce fel de bucluc? — Nu știu, dar Blaise s-a înfuriat. Privirea lui Fisk se mută spre stânga. Petra nu încercă să-l forțeze. Orice exces de presiune ar putea declanșa temuta solicitare a unui avocat. Mary Whitbread fusese deja 417
eliberată, fără să fie acuzată de nimic, un procuror-adjunct opinând că, în cel mai bun caz, ar fi fost vulnerabilă la învinuirea de obstrucționare a poliției, dar nici asta nu era prea sigur. Petra spuse: — Deci ai intrat și ai ascultat. Și pe urmă? — Era liniște, spuse Fisk. Mi-am zis că totul e binemersi. Blaise zice: „În budă, Robert, vino aici”. Mă duc, ușa e deschisă, Blaise stă în picioare lângă Lester, Lester e pe căcătoare, cu seringa și lingura și restul trusei lui de drogat pe chiuvetă, și-a tras doza, e total dus cu pluta. — Cu marfa pe care i-o adusese Blaise. — Probabil. — Și pe urmă? — Blaise râde, cu râsul ăla dement al lui, ca de pasăre, îi dă o palmă ușor lui Lester peste obraz, Lester nu se trezește. Blaise îl pleznește mai tare, râde iar, zice: „I-am pus o doză de bombă nucleară, i-așa de dus, că i-aș putea face orice.” — Orice, spuse Petra. — Nu mi-a dat prin cap că la asta se gândește, spuse Fisk. — La ce credeai că se gândește? Privirea lui Fisk alunecă din nou într-o parte. — De fapt, nu așa a spus, dacă e să fiu foarte exact. Petra așteptă. Fisk spuse: — E cam scârbos. — Pot să fac față, Robert. Ce anume a spus Blaise? — „Aș putea să-mi bag scula-n gura lui și el habar n-ar avea.” — Să vorbească așa despre tatăl lui? — V-am spus că e scârbos. Nu se poartă normal, nici nu zici că-s tată și fiu. Ai zice mai degrabă… Blaise îi vinde droguri și-l urăște. Blaise urăște pe toată lumea. E dement. — Apropo de comentariul lui, spuse Biro. E homosexual? — Nu știu. 418
— Umbli cu el de luni de zile. — Nu l-am văzut niciodată cu un bărbat, spuse Fisk. Sau cu vreo femeie. În general, îi place să se uite și… Nu vreau să vorbesc porcos în fața dumneavoastră, inspectore Connor. — Apreciez asta, Robert, dar orice ne poți spune tu ne-ar fi de ajutor. — Ce-i place lui e să se uite la diverse chestii și să se masturbeze. De parcă singura persoană care-l poate excita este el însuși. A făcut-o și în seara aia. — În baie? — Da, spuse Fisk. În timp ce râdea de Lester cât de drogat e, a început să și-o frece. — Moment în care Lester era încă viu. — Dar inconștient. — Blaise își face damblaua să se masturbeze în fața tatălui lui. — Dement, spuse Fisk. — Pe urmă ce s-a întâmplat? — Pe urmă Blaise zice să mă duc în bucătărie și să-i aduc o cutie de Coke. Eu mă duc, o iau și vin înapoi. Până să mă întorc, Blaise pusese o coardă pe după gâtul lui Lester și-l strangulase. — Cât timp ai fost plecat din baie? — Destul. — Ai putea fi un pic mai precis, Robert? — Hmmm… Nu știu, vreo câteva minute. — Când te-ai întors, Lester era mort. — Aha. — Ai verificat să vezi dacă-i mort? — Părea mort. — N-ai încercat să-l resuscitezi. — Blaise zicea că-i mort, părea mort și eu n-aveam niciun chef să-l ating. Blaise a râs pe chestia asta, după care am plecat, ieșind pe fereastra din spate. — Cum te-ai simțit, când ai dat peste o asemenea chestie, Robert? 419
— Nasol, spuse Fisk pe un ton neutru. Surprins, cred. Privirea îi fugi repede într-o parte. — Blaise nu mi-a spus ce are de gând să facă. — De ce l-a omorât Blaise pe Lester Jordan? — Pentru că îl ura, spuse Fisk. Blaise îi urăște pe toți. — Ce-ai făcut cu cutia de suc? — I-am dat-o lui Blaise. — Și el ce-a făcut cu ea? — A băut-o. — Și pe urmă? — Poftim? spuse Fisk. — A luat cutia de Coke cu el? — Eu… ăăă, nu, nu cred. — N-am găsit nicio cutie de Coke în apartament, spuse Petra, mințind fără să clipească. Bucătăria lui Jordan era o adevărată rampă de gunoi, plină cu sticle, cutii de băuturi, cutii de mâncare comandată acasă. — Atunci poate c-a luat-o cu el. Nu mai țin minte, spuse Fisk. Petra își scrise ceva pe carnețel. — Te-ai dus cu Blaise pentru susținere morală, fiindcă el se temea de nu știu ce fel de necazuri cu Lester. Blaise a așteptat ca Lester să-și facă o doză și s-o ia pe arătură, te-a trimis pe tine să-i aduci ceva de băut, iar când tu te-ai întors, Lester era deja mort. — Da. Petra se uită spre Raul. Acesta dădu din umeri. Fisk spuse: — Așa s-a întâmplat. Petra spuse: — Problema, Robert, este că aici avem de-a face cu mai multe omoruri, iar tu ești cel care-a lăsat urme de amprente la locul unde s-a petrecut una dintre crime. — Mai multe? — Moses Grant. 420
Maxilarele lui Fisk jucară sub piele. — Aia a fost… Nu eu am fost. Se aplecă în față, apoi se îndrepă iar de spate. — De ce a murit Moses, Robert? — Of, Doamne, spuse Fisk. Puteți vă rog să-mi aduceți niște suc? De mere ar fi cel mai bine, dar mă mulțumesc și cu portocale, dacă numai de ăsta aveți, merge și cu pulpă. — În automatele de aici nu avem decât sucuri carbonatate și Snapple, Robert. — Atunci lăsați-o baltă. — Robert, spuse Petra, și dacă vrei nectar de lapte de pasărea paradisului, probabil că-ți putem face rost. Dar dacă vrei să-ți hrănești sănătos și sufletul, trebuie să fii în totalitate sincer. Fisk stătu o vreme și se gândi la ce-i spusese Petra. — Eu n-am ucis în viața mea pe nimeni. Vă rog să scrieți acolo că sunt pe deplin cooperant. Vorbind încet, în timp ce încheieturile mâinilor i se roteau și degetele strângeau masa ca niște gheare. — Tot vorbești și vorbești, Robert, dar nu sunt sigură că și comunici cu noi. Și spre Raul: — Ce părere ai, inspectore Biro? — Cred că se pricepe să spună povești. — Ar ieși un film pe cinste, spuse Petra. — Cu o distribuție de zile mari, numai vedete, spuse Raul. Robert Fisk spuse: — Vă spun adevărul. Polițiștii nici nu-l contraziseră, nici nu-l aprobară. — OK, spuse Fisk, scânteind din dinții lui ascuțiți. Aduceți-mi un suc de mere cu guava și o să vă povestesc tot. Și-un baton Powerbar. Cele mai bune informații se obțin uneori dacă-i lași pe suspecți singuri o vreme. Unii care uită că sunt înregistrați, 421
sau sunt prea imbecili măcar să știe acest lucru, vorbesc cu ei înșiși și manifestă o neliniște pe care în timpul interogatoriului au reușit s-o ascundă. Câteodată, polițiștii lasă în încăpere telefoanele mobile ale suspecților și le urmăresc convorbirile. Celularul Motorola pe care-l plătea Mary Whitbread stătea pe masă. În jumătatea de oră cât Robert Fisk a fost singur, nu s-a atins deloc de telefon. După cinci minute, închisese ochii și ațipise. Raul Biro s-a întors de la supermarketul cu program nonstop, s-a uitat prin oglinda de supraveghere și-a spus: — Infractorul zen. Petra spuse: — Trebuie să ai și-o conștiință, ca să faci insomnie. Ea și cu Milo revăzuseră împreună povestea lui Fisk. Concluzia unanimă: forța fizică și firea lui combativă spuneau că el îl strangulase pe Lester Jordan, probabil la cererea lui Blaise De Paine, și probabil că și pe Moses Grant. Restul nu era decât cadril tipic de criminal care dă vina pe altcineva. Stângaci dansator; recunoscuse suficient de multe lucruri, cât să poată fi acuzat de vreo duzină de delicte. Când Petra și Raul intrară din nou în încăpere, Fisk se îndreptă de spate, luă sucul și batonul de cereale cu fructe. Mulțumindu-le ambilor, fără a uita să le menționeze numele și titlurile, bău, ronțăi, și împături frumos ambalajul într-un pătrățel mic. — Ți-ai făcut pofta, Robert? spuse Petra. — Da, mulțumesc. — Cu plăcere, Robert. Bun, deci de ce l-ai strâns de gât pe Lester Jordan? — Nu eu l-am strâns de gât, ci el. — Peterson Whitbread. — Pentru mine a fost întotdeauna Blaise. — Mama lui cum îi spune? Fisk zâmbi. 422
— În majoritatea timpului, „scârba aia mică”. Raul Biro spuse: — Tăticul îl bate, mămicii nu-i pasă. — De când era în scutece i-a făcut numai necazuri, spuse Fisk. De fapt, așa l-am și cunoscut, mama lui voia să fac pe dădaca pentru el. Petra spuse: — Mary te-a plătit să-l păzești pe Blaise? — Da. — Cât? — Câte-o sută azi, câte-o sută mai încolo. — Bani gheață? — Da. — Cum v-ați cunoscut tu și Mary? Fisk își îndreptă umerii. — Mă duceam de cinci ori pe săptămână la sală, la „The Steel Mill”, în Santa Monica spre La Cienega. Tipii de-acolo tot timpul povesteau cât de mulți bani fac ei, jucând în filme pentru adulți. Regizorilor le plac tipii cu corpuri lucrate. Mângâindu-și propriul antebraț. — Filme pentru adulți, spuse Petra. Fisk dădu din cap. — Eu eram între două slujbe de instructor, un tip de la sală zicea că se organizează o audiție în Vale, și m-am gândit să-ncerc și eu. Mary era acolo. — Mary dădea și ea o probă? — Nu, ea organiza audiția. Cu alți câțiva tipi. Petra își verifică notițele. — Firma în cauză era Righteous and Raw Productions? — Da. — Ce fel de slujbe de instructor erau cele despre care ai pomenit? — Yoga, aerobic, tae kwon do, kendo, suliță javaneză, judo, tot ce vrei. Obiectivul meu final este să devin coordonator de lupte. Milo spuse: 423
— Imbecilul continuă să vorbească la timpul prezent. Petra spuse: — Coordonator de lupte, adică lupte regizate, ca în filme? — O luptă nu se face așa, de la sine, spuse Fisk. Trebuie să le organizezi, să le regizezi. — Coregrafie. — Ceva în genul ăsta. — Așa deci, spuse Petra, ai dat o probă cu Mary. Ai primit postul? Gâtul lui Fisk începu să se coloreze, roșeața urcând progresiv spre pomeții turtiți ai obrajilor lipsiți de expresie. — M-am răzgândit. — Nu ți se potrivea genul filmelor pentru adulți. — Nu prea. Petra spuse: — Dar te-ai cuplat cu Mary. Fisk spuse: — Inițial, n-a fost vorba decât de ședințe de fitness. Am învățat-o cum să facă stretching avansat, să ridice greutăți, să-și cultive echilibrul și postura. Exerciții cardio deja făcea, pe banda de alergat. E într-o formă incredibilă, la cei patruzeci și șapte de ani ai ei. Conform bazelor de date, Mary Whitbread avea cincizeci și trei. Petra spuse: — Este o femeie foarte atrăgătoare, Robert. Deci între voi doi s-a înfiripat o relație sexuală. — Nu chiar, spuse Fisk. — Robert, v-am găsit pe amândoi în pat. — A fost și sex la mijloc, dar relația nu era în primul rând sexuală. — Și-atunci cum era? — O chestie de intimitate. Amicală. — Dar care includea și o relație sexuală. — Depinde ce se înțelege prin relație. Milo bombăni: 424
— Tipul ăsta ar trebui să candideze la președinție. Raul Biro spuse: — Noi o definim așa: ai regulat-o. Pauză lungă. — S-a mai întâmplat. Ocazional. Raul Biro se aplecă spre el. — Ai vreun motiv pentru care să-ți fie rușine de asta, frate? — Nu, dar ea e… Nu, nu mă deranjează. — Ce anume? insistă Biro. Fisk nu răspunse. — Ceva n-a mers bine la capitolul ăsta? — Nu, nu, nimic de felul ăsta, spuse Fisk. E mai bătrână ca mine, asta-i tot. — Hei, spuse Petra, vârsta e o chestie arbitrară. — Așa zicea și ea. — Tu și cu Mary ați devenit intimi și ai venit s-o vezi astăseară. — Nu ne-am văzut de ceva vreme, ea a spus că pregătește o cină vegetariană, tempeh și tofu. Eu am convins-o să mănânce vegetarian, uneori mai mergeam amândoi la Real Food Daily. Milo spuse: — Ah, capcanele iubirii tragice… Petra spuse: — Mary te-a pus să umbli cu Blaise ca să… — Ca să nu-l las să facă vreo prostie. — Nu la droguri se gândea Mary, nu-i așa, Robert? Era îngrijorată din cauza unor chestii cu adevărat foarte grave. Știa despre celelalte crime comise de Blaise. Tăcere. — Robert, ți-am adus și sucul și batonul de Powerbar, ba chiar am mai cumpărat câteva sticle în plus, pe care le-am lăsat afară la îndemână, în caz că ți se face sete din nou. Dar și tu trebuie să te ții de promisiune. Hai să nu uităm: pe pervazul ferestrei lui Lester Jordan erau amprentele tale, nu ale altcuiva. Dacă Blaise ne spune altă variantă, asta 425
înseamnă cuvântul lui împotriva cuvântului tău, iar noi va trebui să ne orientăm după probele materiale. Dar dacă am ști că Blaise are deja antecedente de violență în trecut, chestia asta ar cam schimba lucrurile. — Hai să vă întreb ceva, spuse Fisk. Din nou, numai teoretic vorbind. — Sigur. — Nu e un delict să ai cunoștință de un delict? — Nu, dacă n-ai avut nimic de-a face cu delictul. — Amprenta aia, inspectore Connor, putea să apară acolo în foarte multe feluri. Poate am trecut pe-acolo cu altă ocazie și am atins pervazul. Poate Blaise mi-a luat pe furiș o amprentă și a plantat-o acolo. Sau cineva a făcut o greșeală, se mai întâmplă, nu? Petra zâmbi. — Orice-i posibil, Robert. Dar chiar și o probă discutabilă e mai bună decât niciuna. Fisk spuse: — Vă pot spune niște chestii mult mai importante decât ce i s-a întâmplat lui Lester. Dar tot ce știu eu sunt lucruri spuse de Blaise. Eu n-am fost niciodată de față. — Ce fel de chestii importante? — Și Mary știa de ele. Aveți dreptate, de-aia m-a și angajat. Milo spuse: — Intimitate, intimitate, dar nici chiar într-atât… Petra spuse: — Orice ne poți spune, care ne ajută cu ceva, și te ajută și pe tine, va fi apreciat cum se cuvine, Robert. Fisk trase aer în piept. Se uită fix la paharul de plastic, acum gol, pe care-l golise deja de cinci ori. — Iar mi-e sete. Petra se lăsă pe spate în scaun și-și încrucișă picioarele. — Inspectore Connor, tot ce știu eu e ce mi-a spus Mary. Ea zicea că Blaise i-a omorât pe unii, s-au certat de la droguri, ei au încercat să-l trișeze, fiindcă el era mai mic, navea decât cincisprezece, șaisprezece ani. Tipii au crezut că el 426
o să fie prea speriat ca să se bată cu ei, așa că el i-a împușcat. — Numele lor? — Ea zicea că unul era prietenul lui Lester și că lui Lester nu i-a plăcut deloc, l-ar fi luat la omor pe Blaise, dar i-a fost frică să nu-l împuște și pe el. — Niște drogați anonimi, spuse Raul. — Eu nu știu niciun nume. Tot ea mi-a mai spus că omorâse și niște fete, spuse Fisk. Două fete, care locuiseră deasupra lor. Mary știa că Blaise a făcut-o, probabil împreună cu încă un tip, cu care mai umbla prin cartier, dar n-ar fi putut s-o dovedească. — Încă un tip anonim, spuse Petra. — Un amețit care-o dădea numai pe amfetamine, spuse Fisk. El vindea heroină de la Blaise, iar Blaise îi dădea în schimb metadrină. — De ce s-a gândit Mary că ei doi erau vinovați? — Tipul a venit cu o dubiță într-o noapte, foarte târziu, și-a încărcat niște chestii cu Blaise. — Chestii, spuse Petra. — Saci de gunoi. Mary s-a gândit că s-ar putea să fie niște cadavre și s-a speriat, spuse Fisk. — Dar n-a spus nimănui, doar ție. — S-a speriat, repetă Fisk. — Unde-i acum amicul ăsta al lui Blaise? — Mort, supradoză. Chiar la ei pe stradă, Mary s-a gândit că venise să-și ia obolul de la Blaise și-a băgat imediat în venă și-a căzut pe drum. Raul spuse: — Încă un drogat fără nume mușcă țărâna. Fisk se foi pe scaunul lui. — Nu vreți să știți mai multe despre fetele alea? — Sigur, de ce nu? spuse Petra. — Actrițe, spuse Fisk. În filme pentru adulți. — De ce le-a omorât Blaise? 427
— Pentru că e bolnav la cap. Petra mâzgăli ceva în carnețel. — Heroinomani fără nume, actrițe porno fără nume, amfetamine fără nume. Ce mai listă… Ridică privirea și adăugă: — Altceva? — Asta-i tot ce știu… ce-am auzit. — Acum câți ani se presupune că ar fi fost omorâte aceste fete? — Mult înainte s-o cunosc eu pe Mary. Zece, cincisprezece ani, nu știu. — Mary n-a mai spus nimănui. — Îi e frică de el, spuse Fisk. Avea obiceiul să se uite la fetele alea și să se masturbeze. Ea l-a prins o dată, afară, în garaj. În loc să-și ceară scuze, el îi spune că dacă-și mai bagă nasul în treburile lui, o să-i arate el ei. — El o amenință pe mămica lui… care e și prietena ta intimă, spuse Petra. Și, cu toate astea, tu mai umbli cu el? — Față de mine e respectuos. Milo spuse: — Individul ăsta e în moarte cerebrală. Petra spuse: — Probabil că era distractiv, să umbli cu un tip ca ăsta. — Nu, doamnă, nu era. — Blaise nu ți-a povestit niciodată nimic, în mod direct, despre vreunul dintre aceste presupuse omoruri? — Niciodată, spuse Fisk, prea repede. Se lăuda cu alte chestii. Că cică ar fi nu știu ce mare producător de muzică. Petra spuse: — Mary știa că el omorâse două fete în urmă cu mulți ani, dar a așteptat până acum, ca să te angajeze pe tine să-l ții sub observație? De ce-ar fi făcut un asemenea lucru? Decât dacă nu cumva știa despre alte crime pe care le comisese între timp. Fisk nu răspunse. — Robert, ce altceva a mai făcut Blaise De Paine? 428
— Eu n-am văzut și n-am auzit nimic. Jur. — OK, hai atunci să vorbim despre Moses Grant. — Mai îmi dați vă rog niște suc? — Mai întâi povestește-ne despre Grant. — În seara când Blaise l-a omorât pe Lester, Mosey conducea, ne-a așteptat afară, pe stradă, în mașină. Blaise la pus să parcheze după colț. — Erați cu Hummerul. Dădu din cap aprobator. — Blaise se urcă în mașină și-ncepe să se laude la Mosey cu ce-a făcut. Mosey crede că Blaise glumește. Blaise țipă la el: „Vorbesc serios, cretinule”. Mosey se uită la mine: „Imposibil, nu?” Eu nu zic nimic. Lui Mosey încep să-i tremure mâinile, pornește mașina, trece de-un stop pe roșu și cât pe-aci să intrăm în fundul altei mașini din față. Blaise țipă la el: „Fii atent cum mergi, idiotule”. Mosey reușește cumva să se calmeze, dar nu se mai poartă la fel după aia. — Cum așa? — Se uita în jur cu coada ochiului, nu mai mânca, nu prea mai dormea. — Și totuși, în ciuda celor întâmplate, a continuat să umble cu tine și cu Blaise. — Credea că Blaise o să-i facă lipeala cu Puff Daddy, cu Dr. Dre, cu Russell Simmons. — Blaise are asemenea relații? — Așa credea Mosey. — Blaise îl ducea de nas pe Mosey, spuse Petra. Aprobare din cap. — Mosey conducea mașina și face diverse chestii pentru Blaise, și-n felul ăsta Blaise n-avea nevoie să-l plătească. Lui Blaise îi plăcea să aibă drept sclav un negru mare și impunător: „Du-te băi și adă-mi cămășile de la curățătorie, du-te băi și cumpără-mi aia, du-te băi și cumpără-mi ailaltă”. Toată lumea credea că Moses era bodyguard, dar el era prea moale pentru asta. 429
— Tu erai de fapt „mușchiul”. — Aveam grijă de Blaise pentru Mary. Milo spuse: — Și bună treabă ai făcut, măscăriciule. Biro spuse: — Blaise își dorea un anturaj. — Da, domnule. — Cine erau ceilalți membri ai suitei? — Doar noi. — Tu și Moses. Aprobare din cap. — De ce și-ar fi redus Blaise anturajul, ucigându-l pe Mosey? — Mosey zicea din gură că el n-are nicio problemă, dar se vedea că minte. — Blaise s-a gândit că s-ar putea să se scape cu ceva despre Lester, spuse Petra. — Tipul era moale, spuse Fisk. — De ce l-a ucis Blaise pe Lester? — Lester l-a sunat pe Blaise, i-a spus că voi, cei de la poliție, vă interesați de fete, de alte chestii mai vechi pe care le făcuse Blaise, și că Blaise ar trebui să plece din oraș. Blaise a zis că el n-are chef să plece și că știe el o cale mai ușoară. Eu am spus: — Tocmai ce-a recunoscut că Blaise avea de gând să-l omoare pe Lester. Rânjetul larg al lui Milo lumină toată sala de observație. — Mulțumescu-ți Ție, Doamne, că ne mai dai și criminali tâmpiți. Petra spuse: — Deci cam ăsta ar fi tiparul lui Blaise. Omoară oamenii ca să-și țină gura. — Da. Tare și categoric. — Dar fetele? 430
— Pe ele, spuse Fisk, pur și simplu le ura. Bănuiesc. — Nu ți-a vorbit niciodată despre asta? — Nu, Mary mi-a spus. — OK, Robert, e foarte bine, îți apreciem dorința de cooperare. Hai să ne întoarcem puțin la Moses Grant. Cum și unde a murit? — Unde a fost clădirea aia în care dormeam noi, era pe vremuri un atelier mecanic sau așa ceva, pe urmă a fost acolo un club, pe urmă a rămas goală. Cum, eu n-am văzut. Blaise m-a trimis să cumpăr de mâncare, eu m-am dus la Piața Grand Central, chestia asta imensă unde mexicanii vând marfă ieftină, o știți? Uitându-se repede spre Biro. Biro spuse: — Ce-ai luat, tamales din alea împăturite cu mâna? — Am cumpărat porcării și gunoaie pentru ei, și legume proaspete pentru mine, spuse Fisk. Îmi plac boabele alea, cum le zice, edamame. Când m-am întors, Mosey zăcea pe jos, iar Blaise își făcea de lucru cu prostiile alea ale lui de mixaj, de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Eu îl întreb care-i treaba, Blaise zice că a băgat niște sedative, Rohypnol, în laptele lui Moses. Moses bea toată ziua lapte, îi plăcea și brânza, untul, orice fel de lactate. Cu atâtea grăsimi, nici nu te miri de ce arăta așa. Desenând cu mâna conturul unui abdomen convex și încruntându-se. Petra spuse: — Cum l-a ucis Blaise pe Moses? — L-a împușcat. — Cu ce? — Are un pistol calibrul 22 pe care-l poartă la el. Mai are și alte arme, dar pe ăsta îl cară după el. — Ce alte arme? — O pușcă de calibrul 44, niște cuțite. Douăj’doiul îi încape mai bine în buzunar. — Ce marcă? 431
— Una ieftină, cehească parcă, sau românească. Zice că pistolul ăla e cel mai bun prieten al lui, a făcut rost de el pe stradă, când a început să facă trafic de droguri, la treisprezece ani. Cu el i-a omorât și pe drogații ăia. — Tipii fără nume. — Le zicea doar „morți ticăloșiți de droguri”. — Deci tu ai venit de la piață și l-ai găsit pe Mosey mort. Asta ar fi cea de-a doua oară când dai peste o scenă urâtă de-a lui Blaise, dar ai rămas în continuare cu el. — Am fost foarte frustrat, spuse Fisk. Asta și făceam la Mary acasă, astă-seară. Venisem să-i spun că m-am săturat. — Și când colo, te-ai trezit în poziții intime cu ea. — Asta ni se întâmplă mereu, spuse Fisk. Avem o reacție chimică, noi doi. — Deci planul tău era să… — Să vin și să vi-l torn pe Blaise. Vreți să puneți mâna pe el, duceți-vă la numărul 13466 de pe Hillside View, în Mount Washington, acolo e casa unde-și face veacul în ultima vreme. — Numai el? — El a găsit-o. Eu aveam de gând să plec mâine. Petra își copie adresa pe carnețel și ieși din încăpere. Milo era deja la telefon, formând numărul echipei de intervenții speciale. În timp ce el cerea o echipă de raid, Petra s-a întors la Fisk, dar a rămas în picioare, uitându-se de sus la el. — Mary e proprietara casei din Hillside? — Nu, e a unui DJ care are o instalație de karaoke, Blaise îl știe de prin cluburi. — Numele? — Pe cutia poștală scrie Perry Moore. — El unde e? — E plecat, spuse Fisk. Are un contract pe nu știu ce vas de croazieră, a zis Blaise. — Domnul Moore știe că voi stați în casa lui? Privire mutată într-o parte. 432
— Așa zice Blaise. — Blaise avea vreo cheie de la casă? — Zicea că a pierdut-o. — Cum ați intrat înăuntru? Fisk se foi pe scaun. — Blaise a spart un geam. — După ce el l-a spart, tu ai intrat. — El a zis că e OK. Fisk își încleștă dinții cu zgomot. Începu să-și legene un picior. — Te supără ceva, Robert? — Tot mi-e sete, spuse Fisk. Acum îmi aduceți și mie sucul ăla? Și un avocat?
433
CAPITOLUL 41 PICIORUL APĂSAT PE ACCELERAȚIE al Petrei și liniștea orei două dimineața au făcut din distanța Hollywood-Mount Washington o nimica toată. Ascunzișul lui Blaise De Paine era o căsuță din prefabricate, cenușie, în capătul unei străduțe obscure, la mică distanță de șoseaua care pornea dinspre Cartierul Chinezesc, unde fusese aruncat cadavrul lui Moses Grant. Autovehiculele echipei speciale umpluseră strada. Altitudinea oferea vederii o panoramă cețoasă, întreruptă de coroanele pinilor, asupra cerului din damasc negru. Ușa deschisă a unui garaj încadra silueta masivă a Hummerului. În casă, cele patru încăperi dezordonate erau pline de boarfe aruncate, resturi de mâncare și iz de trupuri nespălate, dar nici urmă de Blaise De Paine. Această a doua echipă de intervenții speciale s-a arătat mai puțin vorbăreață decât voinicii care-l luaseră din oală pe Fisk – toată lumea era dezamăgită de concentrarea inițială de adrenalină, urmată de zero acțiune. Un adjunct de comandant venise și el să dirijeze personal marea descindere, un tip scund și îndesat, cu picioarele crăcănate, pe nume Lionel Plarger, cu niște șanțuri adânci în carnea de pe frunte, ca niște cârnăciori, și un nas în repetate rânduri zdrobit, care amușina aerul cu o ardoare canină. Dădu acum buzna afară din casă, țopăi din doi pași peste verandă și se plantă în fața Petrei, încrucișându-și brațele peste pieptul de porumbel. — Două echipe într-o singură noapte? Ar trebui să vă taxăm cu ora, pe voi ăștia care vă faceți veacul la birou. Milo spuse: — Să zici mersi că nu ești plătit pe suspect ridicat. Bărbia lui Harger zvâcni în sus, de parcă l-ar fi înghiontit cineva. 434
— Tu trebuie să fii așa-zisul as din Vestul L.A.-ului, care face lucrurile… într-un fel deosebit. Zâmbet subțire la ultimul cuvânt. Milo spuse: — Nici nu se compară cu ședințele administrative și cu alte rahaturi accidentale. Și-și puse în valoarea înălțimea la maximum. Ochii lui Harger se bulbucară și toracele i se umflă. — Concentrează-te pe rata arestărilor, locotenente. Iar pentru comedie, rămâi la Robin Williams. Plecă în trombă și începu să-și adune trupele. Cei de la laboratorul criminalistic mișunau peste tot ca niște furnici, dând iama într-un coș de picnic, examinând Hummerul, luminând cu lanternele pete de ulei pe alee, căutând urme de anvelope. Mazda Miata veche de cinci ani, înregistrată pe numele lui Perry Moore, nu se vedea nicăieri. Petra o anunțase ca autovehicul căutat de poliție, cu cinci minute în urmă. Lionel Harger se îndreptă țanțoș către un Ford Expedition blindat, se opri ca să mai arunce o privire otrăvită, urcă și plecă în scrâșnet de pneuri. Petra spuse: — Așa se înfiripă prieteniile și se influențează oamenii, domnule locotenent Sturgis. Milo spuse: — Cârnatul ăsta nu-și mai amintește, dar era cu un an înaintea mea la academie. Diverși iepurași, prea fricoși ca să mi-o spună în față, obișnuiau să-mi bage mesaje ostile, printate, în dulapul din vestiar. Puteai conta întotdeauna că vajnicul Lionel se va „întâmpla” să treacă pe-acolo, rânjind ironic, în timp ce eu mai descopeream câte-o asemenea comoară. A fost rândul lui să plece în trombă, către casă, unde s-a aplecat să treacă pe sub banda galbenă de protecție. Petra spuse: — Toată lumea suferă de lipsă de somn. 435
Deși ochii îi luceau la intensitate maximă. — Blaise ăsta e un mic monstru al naibii de norocos, ne tot scapă printre degete. — Când a văzut că nu mai are nicio veste de la Fisk, probabil că a intrat în fibrilație, am spus eu. — Vreo idee unde s-o fi putut duce? Am clătinat din cap. — Cu Tanya ai vorbit? spuse ea. — I-am lăsat mesaje și pe telefonul ei mobil, și pe-al lui Kyle. — La ora asta probabil că dorm duși. Deși, când eram eu în colegiu, parcă țin minte că ora trei dimineața ni se părea puțin după prânz. Mai încerci o dată? M-am conformat. Același rezultat. Ea spuse: — Măcar vila aia are un sistem de securitate bine pus la punct. Celularul începu să-i piuie. Raul Biro, informând-o că Robert Fisk fusese dus la arestul penitenciarului. Ea îl puse la curent pe Biro, pe urmă se întoarse spre mine. — O să punem mâna pe Blaise, până la urmă. Dar până atunci, Tanya ar trebui să-și ia liber un semestru și să plece cât mai departe. Înainte să-i pot răspunde, un tehnician criminalist înalt și mustăcios veni să-i arate o jachetă boțită, din catifea roșie, cu șnur auriu împletit la revere. Etichetă cu Hollywood Elite Custom Tailors pe căptușeală, o adresă din capătul de est, cu chirie mică, al bulevardului, și o monogramă BDP deasupra. — Ăsta e băiatul nostru, spuse ea. — Fercheș nevoie mare, spuse tehnicianul. Dacă se-nvârte prin lume îmbrăcat așa, cine știe, s-ar putea chiar să-l găsiți. Ea îi arătă cu degetul în direcția casei. — Du-te la săpat, cârtițo! Tehnicianul râse și se întoarse în casă. — Crezi c-o poți convinge pe puștoaică să plece din oraș până-l găsim noi pe Blaise? 436
— N-are unde se duce, am spus eu. — Niciun fel de rude? — Din câte știu eu, nu. — Poate reușim să ne gândim la un plan… Ia te uită cine vine înapoi în pași de dans! Milo făcu câțiva pași mari, apoi ne chemă cu mâna spre casă. Când ajunserăm în dreptul lui, spuse: — În curtea din spate. Unul dintre tehnicienii criminaliști observase pământul răscolit într-un loc din fundul peticului de curte, ceea ce părea să fie urma unei gropi recent săpate, la umbra unui gard viu din iasomie de grădină. Cu excepția gardului viu, întreg terenul aferent proprietății era doar pământ uscat – se vede treaba că Perry Moore nu era pasionat de grădinărit. Săpatul manual luă ceva timp, mai multe perechi de mâini scoțând pământul centimetru cu centimetru. La ora trei și patruzeci și șapte de minute dimineața, inspectorul legist Judy Sheinblum dădu de ceva moale la o jumătate de metru de suprafață. Un minut mai târziu, se uita la un chip uman învelit în plastic transparent. Bărbat alb, la vreo treizeci și ceva de ani, păr castaniu, muscă portocalie sub buza de jos. Urmele negru-verzui din jurul gurii și al orbitelor vesteau primele semne de descompunere. Ceva condensare de lichid la suprafața plasticului, dar nici urmă de viermi; folia era dintr-un plastic tare, industrial, și legată cu cordon de draperie. Nopțile reci și uscate încetineau procesul. Toată lumea de la biroul legistului fu de acord că data decesului era o chestiune de zile, nu de săptămâni. Reluarea căutărilor în casă avu ca rezultat un portmoneu din plastic albastru, ieftin, găsit sub un morman de rufe murdare. Fotografia de pe permisul de conducere expirat al lui Perry Moore corespundea cu cadavrul. În urmă cu cinci ani, părul și musca lui Moore fuseseră de culoarea roșiei coapte. 437
Cadavrul fu ridicat din groapă și examinat. Un cucui în partea stângă a frunții lui Moore părea urma unei răni produse cu un instrument bont. Apoi, gaura din spatele craniului lui Moore trecu înaintea lui. — Glonțul e încă înăuntru, spuse Judy Sheinblum. N-a mai ieșit afară pentru că n-a avut destulă forță. — Calibrul douăzeci și doi, spuse Milo. — Pe asta aș pune și eu pariu, la dublu miza. Sheinblum se întoarse la cadavru. Alți tehnicieni continuară să caute și alte urme de groapă, dar nu găsiră nimic. Petra comandă totuși un câine dresat pentru căutarea cadavrelor, aflând că va dura două zile până să-l primească. Ne-am întors la mașină. Ea se rezemă de portieră și căscă. — Blaise devine neglijent. Să-l pună pe Moore într-o groapă atât de aproape de suprafață, să-i lase lucrurile în casă, și pe ale lui la fel… — Nu se aștepta să fie găsit, am spus eu. Milo spuse: — Fisk l-a dat pe goarnă. Și că tot veni vorba, Fisk nu se poate să nu fi știut de Moore, dar ne-a îndrumat fix încoace. — Probabil și-a dat seama că nu mai era decât o chestiune de timp. Dacă se punea bine cu noi, lucrurile puteau să meargă mai ușor pentru el. — Iar eu i-am alimentat această iluzie, spuse Petra. În tot timpul cât ne-am plimbat în pași de cadril pe lângă povestea cu crima, m-am prefăcut că-i înghit gogoșile, doar ca să nu-și ceară un avocat. Pe urmă aduc iar vorba de intrarea prin efracție, și el pune stop. — Idiotul se concentrează pe chestiile mărunte, spuse Milo. Știe că-l căutăm, dar o vizitează pe Mary pentru una mică, și se bagă direct cu capul în laț, oricum. — Slavă Domnului că mai există și infractori cu creierii varză, nu? Poate că Blaise o să calce rău de tot în rahat, acum, că a rămas fără anturaj. Între timp, eu mă duc să mă 438
culc. Petra deschise portiera mașinii, se frecă la ochi. Se uită lung la ceva peste umărul meu. Cadavrul lui Perry Moore, înfășurat în plasticul oficial al morgii, era rostogolit într-o dubiță albă. Învelitoarea nu cu mult diferită de cea în care fusese îngropat. — Te omor ca să-ți pot lua casa, spuse Petra. Milo spuse: — Păi vezi!? Contează doar locația, locația și iar locația.
439
CAPITOLUL 42 MI-AM CULES MAȘINA din parcarea secției de poliție Hollywood și m-am dus acasă, cu Milo dormind pe locul din dreapta. La intersecția dintre Wilton și Melrose, cu ochii încă închiși, el spuse: — Care-i probabilitatea ca Blaise să aleagă varianta psihopată și s-o caute pe Tanya, în loc să facă lucrul cel mai rațional, adică să dispară? — Nu știu. — N-are niciun motiv logic să scape de ea, ca să acopere niște crime vechi. Cadavrul lui Perry Moore e de ajuns ca să facă pușcărie pe viață. N-are cum să nu-și fi dat seama că ori noi am pus laba pe Fisk, ori Fisk s-a decis să-l toarne. În ambele cazuri, știe că Fisk s-ar putea să vorbească despre Lester și Moses Grant, ceea ce aduce în discuție încă două sentințe pe viață, dacă nu chiar injecția letală. Eu am spus: — Dacă mi-aș propune doar să te fac pe tine fericit, aș zice că da, sigur. Dar chestia cu acoperirea nu-i decât o mică parte din problemă. Băiețașul nostru omoară oameni încă de pe când era imberb, fără să pățească nimic. Întotdeauna a fost vorba de plăcerea actului în sine. El mormăi ceva neinteligibil, se întoarse spre geam, căzu într-o ațipeală neprefăcută și începu să respire pe gură. Un pui de somn scurt, de cinci minute; tresări brusc, îndreptându-se de spate și frecându-se la ochi. — Trebuie neapărat să porți o discuție serioasă cu Tanya, Alex. Într-o confruntare reală, Kyle nici nu se pune la socoteală. Până îl înhățăm noi pe Blaise, Tanya trebuie să plece undeva. — Același lucru l-a spus și Petra. — Minți luminate, spuse el. Când vrei s-o faci? 440
— Mâine dimineață. — Hai să trecem pe la vilă mâine, înainte ca porumbeii noștri să plece la cursuri, să zicem pe la șapte. — OK, am spus eu. Poate-ar fi bine să te ocupi tu de partea spăimoasă a discuției. — De ce? — E mai mult de domeniul tău, decât de al meu. — Bine, spuse el. Pune-mă pe mine să-i sperii, că și-așa am față de băiat rău. Schimbându-și iarăși poziția, se plezni peste buzunar, bombănind. — Prostia asta-i pusă pe vibrații, parcă am un dihor mișunând prin haine. Smulse telefonul din buzunar și lătră în el: — Sturgis!… A, salut… Ce?… Asta-i tot ce știi? OK, bine, bine, oricum suntem pe-aproape. Închizând telefonul, spuse: — Biro era, gagiul nu pare să aibă nevoie nici să mănânce, nici să doarmă, nici să-și satisfacă vreo altă trebuință umană. Monitorizează apelurile la secție, tocmai a venit unul prin stație din Hudson Avenue. Bănuiesc că o să mergem la vilă acum. Iona Bedard, beată, cu ochii sticloși, într-un taior Prada din piele de rechin de culoarea oțelului atât de teribil de răsucit, încât îi transformase toracele în tirbușon, zbiera: — Ia-ți labele de țărănoi de pe mine! Polițistul de patrulă care se uita la ea cum se agită în mașina poliției era un tip alb, pe nume Kenney, înalt, musculos și vizibil amuzat. Partenera lui, o negresă pe nume Doulton, stătea pe veranda din fața vilei, ascultând ce vorbea Raul Biro cu America. Menajera purta un halat de casă lung și roz, căruia îi tot strângea convulsiv cingătoarea, și arăta cu mâna spre mașina de poliție în care se afla prizonieră Iona. Luciri de ambră dinspre câteva case din apropiere, dar în 441
cea mai mare parte, Hudson Avenue rămânea întunecoasă și liniștită, nepunând la socoteală zgomotul pe care-l făcea Iona. Lumini aprinse cu grămada în vila Bedard. Bentley-ul verde își ocupa locul obișnuit pe alee. Nici urmă de Mercedesul alb. — Țărănoiule! Iona se lăsă să cadă pe bancheta din spate a mașinii de poliție, cu mâinile încătușate în față, în semn de curtoazie, cu părul negru țeapăn și ciufulit, rimelul scurs pe față ducândute cu gândul la un tablou de mâna a șaptea cu clovni triști. Picioarele slăbănoage îi stăteau larg desfăcute, lăsând să se vadă o semilună de chiloți negri sub ciorapii de mătase. Simțeam damful de alcool de la un metru. Iona izbi în tapițeria banchetei cu mâinile încătușate. — Dă-mi drumul, dă-mi drumul, dă-mi drumul! Polițistul Kenney spuse: — Ați fost arestată pentru tulburarea liniștii publice, doamnă. Acum trebuie să vă calmați, altfel s-ar putea să vă faceți singură și mai multe necazuri. Mandibula Ionei țâșni în afară. — Asta e casa mea, idiotule, și tu ești un nenorocit de angajat în serviciul public, adică și al meu! Îți ordon să-mi dai drumul! Încercarea lui Kenney de a-i răspunde – „Doamnă…” – fu întâmpinată cu un potop de invective. El închise portiera mașinii. Se auzi un zgomot ca de mitralieră și geamul portierei se cutremură. Iona se trântise pe spate, își ridicase picioarele, și încerca să spargă geamul portierei cu tocurile subțiri și ascuțite ale pantofilor. Kenney spuse: — Dacă nu încetează, va trebui s-o leg fedeleș. Milo spuse: — Ești invitatul meu. — Nu e o persoană importantă? 442
— Doar în mintea ei. Kenney zâmbi. — E plin de-alde ăștia pe-aici. După ce mașina de patrulă plecă, Raul Biro termină și el discuția cu America și o lăsă să se întoarcă în casă. Părul îi era pieptănat cu grijă, spre spate, deasupra unei fețe fără niciun rid. Costumul lui albastru era la fel de puțin șifonat. Cămașa albă îi era imaculată ca zăpada proaspăt căzută, cravata aurie legată într-un nod perfect. Mâna lui Milo rătăci spre propria-i cravată, din poliester, moale ca o cârpă, în timp ce Biro vorbea. — Conform declarațiilor doamnei Frias, menajera, iată ce s-a întâmplat. Doamna Bedard și-a făcut apariția pe la ora șapte seara, neanunțată. A insistat să intre, ceea ce a pus-o pe Frias într-o situație grea, pentru că instrucțiunile domnului Bedard sunt să nu i se permită sub nicio formă accesul înăuntru. — Fericire conjugală, spuse Milo. — Frias spune că doamna Bedard a mai încercat și înainte, dar întotdeauna când era și domnul Bedard aici. De regulă, el se ocupă de problemă, străduindu-se să evite o confruntare violentă. De data aceasta, când Frias a încercat să închidă ușa, doamna Bedard a împins-o la o parte, atât de tare, încât aproape a doborât-o la pământ, a intrat cu forța înăuntru și a început să-i caute prin casă pe Kyle și pe „fata aia”. Se pare că vorbise mai devreme în cursul zilei cu Kyle, care i-a spus despre Tanya, și ea n-a fost de acord. — I-a dat știre mămicii, spuse Milo. Mă întreb oare de ce? Biro ridică din umeri. — În fine, doamna Bedard i-a găsit pe Kyle și pe Tanya sus, într-unul dintre dormitoare, și s-a repezit la ei. A urmat o ceartă teribilă, Kyle și doamna Bedard zbierau unul la celălalt, doamna Bedard aruncând cu lucruri după el, s-au spart și niște vaze. În jur de șapte și un sfert, Kyle și Tanya au 443
ieșit din casă, în timp ce doamna Bedard încerca să-l oprească pe Kyle, agresându-l fizic. Ea îl trage de mâneca jachetei, el se eschivează și lasă jacheta să alunece de pe el și acum e rândul ei să cadă. Pică drept în fund, țipă la Kyle s-o ajute să se ridice, Tanya vine să-i întindă ea o mână de ajutor, doamna Bedard țipă la ea: „Nu tu!” Kyle se enervează și mai rău și pleacă împreună cu Tanya. — Au luat Mercedesul? — Da, spuse Biro. N-au mai dat niciun semn de atunci. Doamna Bedard a format numărul de mobil al lui Kyle de vreo sută de ori, zice Frias. Într-un final, a renunțat, s-a dus la dulăpiorul cu băuturi și s-a apucat să-i lichideze domnului Bedard rezerva de whisky superior, provenit dintr-o singură distilerie. Pe la opt, băută bine, începe să se descarce pe menajeră: cum a putut ea să dea voie să se întâmple o asemenea rușine, „fata aia nu face parte din lumea noastră”, nu se poate avea încredere în Frias nici măcar să poarte de grijă unei case, și așa mai departe. Din câte se pare, au urmat unele comentarii rasiale, iar Frias s-a dus și s-a încuiat în camera ei. Doamna Bedard vine după ea, bubuie cu pumnii în ușă, începe să urle, dar în final renunță și pleacă. Pe urmă, pe la trei dimineața, sună soneria la ușă, Frias se duce și deschide, fiindcă se teme să nu fie vorba de Kyle, care-o fi intrat în vreun bucluc. Când colo, e iarăși doamna Bedard, încă și mai beată. Un taxi tocmai se îndepărtează pe stradă, doamna are o valiză cu ea și zice că a plecat de la Hilton, se mută înapoi la vilă, ca să restaureze ordinea în casă. Frias încearcă să-i bareze intrarea. Urmează o încăierare, și cele două femei sfârșesc prin a cădea în fund. Frias fuge în camera ei, formează 911. Mașina de patrulă a secției din Wilshire își face apariția trei minute mai târziu, ușa de la intrare e larg deschisă și doamna Bedard iese clătinându-se afară și le ordonă polițiștilor s-o aresteze pe „țărănoaica mexicancă împuțită și s-o deporteze înapoi în țara ei jegoasă”. 444
Luminile se stinseră una după alta în clădirea vilei. Biro studie fațada decorată cu bârne de lemn. — Poate chiar e adevărat, banii n-aduc fericirea. Un surâs abia schițat. — Deși îmi închipui că sărăcia nu prea te-ajută cu nimic, dacă de la bun început ești scrântit. Ne-am întors la mașinile noastre, toți trei. Automobilul civil al lui Biro era un Datsun ZX din anii optzeci, ciocolatiu, cu roți de comandă, impecabil întreținut. — Ce urmează mai departe, domnule locotenent? — Aș face bine să-i găsesc pe copiii ăștia și să-i păzesc, până punem mâna pe De Paine. — Dar doamna Bedard? După ce se trezește din beție, îi vor da drumul. — N-o văd să fie vreun mare pericol pentru cineva, dar dacă se rătăcesc hârtiile pentru eliberarea ei, timp de vreo zi sau două, n-o să se supere nimeni. Biro zâmbi. — S-ar putea întâmpla. Ce altceva mai vreți să fac? — Du-te acasă și încearcă să dormi. Nicio reacție. Milo spuse: — Nu crezi în puterea binefăcătoare a somnului? — Am petrecut ceva timp în Afganistan și mi s-a cam dereglat bioritmul. De-atunci sunt OK cu doar trei, patru ore de somn. — Urmăreai lunetiști. — Printre altele, spuse Biro. Ați fost în armată? — Mult înainte de leatul tău, spuse Biro. — În Asia? spuse Biro. Și tatăl meu la fel. Acum conduce o furgonetă de aprovizionare. Mâncare mexicană: taco și toate celelalte bunătăți.
445
CAPITOLUL 43 BIRO PLECASE. După ce zgomotul motorului tunat se pierdu în depărtare, tăcerea se reinstală pe Hudson Avenue. Milo spuse: — Poate că tot răul e spre bine: scena penibilă montată de Iona i-a făcut pe Romeo și Julieta să-și pună coada pe spinare și să plece într-o direcție necunoscută. De nimeni. Eu am spus: — Tu îi vezi pe ăștia doi fâlfâindu-se spre Las Vegas? — Dacă eu aș avea o mamă ca asta, aș fugi mâncând pământul, mi-aș schimba codul de regiune, dacă nu chiar și pe ăla de țară. — Drăguță fantezie, dar mult prea aventuroasă. — Tu unde-i vezi ducându-se? — Tanyei i s-a luat tot. Kyle era un punct luminos, dar Iona tocmai ce-a poluat și asta. Tanya e o sclavă a obișnuinței. N-o văd ducându-se nicăieri în altă parte decât spre căminul pe care Patty l-a creat pentru ea. — Exact locul pe care noi i-am spus să-l evite? — Hiper-maturitatea ei e doar o fațadă, Milo, doar se joacă de-a adulta. Gândește-te puțin: „Cine ești tu, să-mi ordoni mie.” — Mda, n-a ținut seama aproape deloc de sfaturile noastre, în primul rând când s-a cuplat cu Kyle… OK, hai să verificăm, poate că te înșeli. — Sper să mă înșel. — Numai un suflet mare poate spune așa ceva. — Nu și în cazul de față. La câteva zeci de metri de duplexul din Canfield, Milo își zdrobi trabucul subțire, neaprins, în scrumiera mașinii mele, și blestemă. — Chiar acolo, în văzul lumii, mai ceva ca un semn indicator. 446
Mercedesul alb cu capotă de cârpă bloca ieșirea de pe alee. Mașina Tanyei era parcată în fața lui. Luminile stinse în clădire. Milo spuse: — Puștani deștepți și prostănaci. Ar trebui să-i trezesc chiar acum și să le țin cel mai înfricoșător discurs de-al unchiului Milo. Se chiorî spre Timexul de la mână. — Încă vreo două ore până-n zori. Hai să ne ținem de programul stabilit. La șapte suntem înapoi aici, îi luăm pe sus și-i facem cu ou și cu oțet. Între timp, mă duc totuși să verific în spate, să mă asigur că-i totul cușer. Ca să pot dormi și eu. Se dădu jos din mașină. — Dacă nu mă mai… — Da, știu, îmi lași penarul. — Gentuța mea cu caserole pentru prânz Flash Gordon ți se pare mai tentantă? — Ai avut tu așa ceva? — Nț. Toată lumea minte, eu de ce să n-o fac? Am oprit motorul și-am stat acolo, la volan, uitându-mă la el cum urcă grăbit pe alee și se furișează pe lângă mașina Tanyei. Cu mâna dreaptă își pipăi tocul armei de sub haină. Probabil o mișcare deșteaptă, să-și țină arma încuiată. La cât era de obosit, exista un pericol serios să-și zboare singur vreun deget de la picior, accidental. La câteva secunde după ce luase colțul casei, se auziră împușcăturile. Nu o plesnitură de pistol. Un urlet în toată regula; o pușcă de vânătoare. Am sărit afară, am început să fug spre spatele casei, gata să-mi apăr prietenul. Cu ce? 447
M-am oprit, am bâjbâit după telefon. Am apăsat atât de tare pe 911, încât am simțit cum îmi iau degetele foc. A doua explozie de pușcă, apoi păcănitul mărunt al unei canonade cu o armă de mici dimensiuni, la distanța asta părând să nu fie cu nimic mai periculoasă decât orăcăitul unei broaște. Țâr-țâr-țâr-țâr-țâr – „911 urgențe…” M-am luptat din greu să nu-mi pierd răbdarea în fața abordării mecanice, „stați-liniștit-domnule”, a operatoarei. — Domnule, trebuie să-mi răspundeți la întrebări. Am ridicat vocea. Poate că „Polițist împușcat!” a reușit să pătrundă prin cămașa de forță a manualului ei de instrucțiuni. Sau poate-a auzit a treia explozie a puștii, urmată de un cor balistic dat la maximum. În ceea ce a părut să fie doar câteva secunde, sirene începură să se vaite ascuțit dinspre sud. Patru perechi de faruri. Când cvartetul unităților de poliție din Westside a năvălit urlând în fața duplexului, eu ieșisem din mașină, stând în partea dinspre stradă, cu mâinile sus, simțindu-mă laș, neputincios. Ascultând tăcerea aceea nou apărută și bolnăvicioasă. Opt polițiști în uniformă s-au apropiat, cu armele în mână. Mi-am turuit partitura și ei au lăsat o colegă în urmă care să mă păzească. Am spus: — Prietenul meu e acolo. Locotenentul Sturgis. Ea spuse: — Va trebui să așteptăm, domnule. A trecut mult prea mult până să se întoarcă un sergent. — Vă puteți duce în spate, domnule doctor. — El e OK? Au mai apărut doi polițiști, cu niște figuri grave pe față. Am repetat întrebarea. Sergentul spuse: 448
— E viu… Bernelli, mai verifică o dată de ce durează atâta cu paramedicii. Și cere două ambulanțe. Milo stătea pe ultima treaptă de jos a verandei din spate, cu genunchii trași aproape până la bărbie. Apăsându-și ceva pe braț: haina lui, făcută pachet. Mâneca albă a cămășii îi devenise roșie, iar el avea o culoare nesănătoasă. Și-a ridicat privirea spre mine. — Ia-ți gândul de la gentuța pentru prânz, că asta nu se pune. — Ești… — Doar o zgârietură, prietene. Zâmbet larg. — Dintotdeauna mi-am dorit să spun chestia asta. — Lasă-mă pe mine. M-am așezat lângă el și am apăsat uniform pe haina îndoită. — O vom face împreună. Încă un zâmbet larg. — La fel ca-n cântecul ăla din Sesame Street 22: „Cooperation”. Majoritatea păpușilor ălora de cârpă sunt cam tâmpițele, dar Oscar face toți banii. — Într-adevăr, are momentele lui. Despre ce lucruri ajungi să vorbești, când prietenul tău începe să respire greu și sângele continuă să-i îmbibe hainele. Am apăsat mai tare. El a făcut o grimasă. — Scuze. — Hei, spuse el, nu-i nimic de neînlocuit. Pleoapele îi tremurară. Prin țesătura mânecii, l-am simțit scuturat de-un fior. I-am petrecut un braț pe după umăr, am apăsat mai strâns.
22
Serial pentru copii foarte îndrăgit în Statele Unite (n.t.). 449
El spuse: — Ce intim… Am stat acolo. Toți polițiștii erau în fața casei, mai puțin unul, care rămăsese în capul scărilor din spate. Pe Milo îl scutură iar un frison. Ce naiba făceau ambulanțele alea de nu mai veneau o dată? Ușa din spate către apartamentul Tanyei era făcută țăndări, dar geamul rămăsese întreg. Milo spuse: — Treaba a fost că nemernicul stătea pitit acolo sus, și eu mi-am vârât capul în laț ca un gogoman total, ca ultimul începător în meserie, cu afurisitul de pistol încă în toc. De ce mama dracului mă mai obosesc să caut necazurile, dacă nu sunt pregătit pentru necazuri? El a început să tragă, dar nu eram în raza de acțiune, așa că doar m-a stropit nițel. M-am dat înapoi la timp ca să evit a doua împușcătură și a treia. În sfârșit, am reușit să pun mâna pe credinciosul meu pistolaș de jucărie. — Te-a stropit nițel, am repetat eu. — Nu-i mare brânză, frate. În copilărie am încasat niște alice de prepeliță în fund, când se prostea frate-miu, Patrick. Astea par nițel mai serioase, dar nu-s chiar de elefant… probabil pentru cerbi. — OK, acum taci… — Numai câteva alice și-au găsit drum spre bicepșii mei virili… — Minunat. Gata cu vorba. Polițistul din capul scărilor spuse: — Alice de cerb? Mamă, cred că doare ca dracu’. Milo spuse: — Nu mai rău ca un tratament pe canal la dentist. Polițistul spuse: — Am pățit-o și eu anul trecut. M-a durut de mi-au sărit ochii. — Mulțam pentru empatie. Și spre mine: 450
— Poți să apeși cât de tare vrei. Și nu-ți mai face probleme, OK? Totul e perfect satisfăcător. Nu și pentru el. Hohot de râs. — E…? — Du-te să vezi. Să-i faci niște psiho-terapie avansată. — Vreau să stau aici. — Nu, nu, du-te să vezi, Alex. Cine știe, poate îți face vreo mărturisire de-aia cu limbă de moarte. Tușind și scuipând un firișor de sânge. — Mâine o să ne îmbătăm și-o să facem haz de asta. Am stat acolo. El spuse: — Du-te! S-ar putea să fie ultima noastră șansă. După ce m-am asigurat că are mâna bine apăsată pe haina împăturită, m-am ridicat și m-am apropiat de scări. Polițistul spuse: — Unde vă duceți, domnule? Milo spuse: — Eu i-am spus să se ducă. — Nu-i o idee bună, domnule locotenent. Tipul ăsta nu-i în niciun caz… — Stimabile, nu fi cap pătrat cu regulamentul în brațe, și lasă-l pe domnul doctor să tragă o ocheadă. E rudă de familie, n-o să se ușureze pe probele materiale. — A cui familie? — A mea. Polițistul ezită. — Ai auzit ce ți-am spus? — E un ordin direct? — Mai direct nu se poate. Poate te-aud că-mi mai răspunzi înapoi, că vin și sângerez peste tine. Polițistul râse încurcat și se dădu la o parte. Eu am urcat scările. Peterson Whitbread/Blaise De Paine zăcea întins pe spate, cu capul întors într-o parte și profilul văruit de lumina albă a becului de deasupra. 451
Avea țeasta complet rasă, strălucitoare, purta un diamant de două carate în ureche, o pereche de inele masive cu diamante pe mâna stângă, trei pe dreapta. Brățara încărcată de pietre prețioase a Rolexului Perpetual pe care-l purta fusese croită pentru încheietura unui fundaș de rugby și alunecase până la jumătatea mâinii înguste și palide. Unghii lăcuite în albastru-argintiu. Trup subțiratic, umeri delicați, față rozalie și inexpresivă, încheieturi de băiețel. Statura firavă diminuată și mai tare de un bluzon mult prea mare pentru el, din velur negru vrâstat cu alb și galben, purtând sigla Sean John. Adidașii negri lăcuiți, cu vârfurile ridicate în sus, aveau pe laturi o chestie aplicată, galbenă, care semăna cu o nivelă de tâmplar. Tălpi curate. Pantofi noi pentru o escapadă nocturnă de pomină. Înscripția de pe spatele bluzonului era La Familia. Havana. Și dedesubt: The Good Life. Negru, galben, alb. Un mic bondar strivit. O gaură cu marginile perfect netede, de culoarea cireșelor amare, pe una dintre mâini, ca un pistrui întunecat. Țesătura se boboșase în locurile unde gloanțele îi intraseră în burtă. Ochii închiși, gura căscată, nicio mișcare. Prea târziu, pentru orice fel de confesiune. Pe urmă am văzut: toracele însângerat ridicându-se și coborând, abia simțit. Polițistul spuse: — Mai suflă când și când, dar e pe ducă. Ar fi trebuit să cheme duba de la morgă, nu ambulanța. Am stat acolo și m-am uitat la Blaise De Paine cum se duce. O pușcă de vânătoare cu patul din lemn de nuc zăcea la jumătate de metru de glezna lui dreaptă. Trei tuburi de alice azvârlite din pușcă formau aproape un triunghi în spatele corpului lui, la câțiva centimetri de ușa făcută fărâme. 452
Lumină în spatele ușii, așchii sărite pe gresia din bucătărie. Am spus: — E cineva înăuntru? Polițistul spuse: — Locatarii. — O fată și un băiat? — Îhî. — Sunt OK? — Ea l-a spulberat pe neisprăvitul ăsta… Acum ar fi mai bine să vă duceți înapoi jos, legistul trebuie să certifice… Milo strigă de jos: — Te uiți prea mult la televizor, stimabile! Polițistul își mușcă buza de jos. — Dacă aș fi în locul dumneavoastră, domnule locotenent, m-aș feri să mă obosesc prea tare. Țineți-vă metabolismul cât mai scăzut posibil, ca să nu sângerați inutil. — Spre deosebire de toate acele sângerări utile? — Domnule locotenent… Replica obscenă a lui Milo s-a pierdut în clincănitul unei brancarde pe rotile, zvonul de voci, luminile strălucitoare. Paramedicii dând năvală, cu expresia aceea plină de adrenalină în ochii sclipitori pe care-o au cei realmente buni. Polițistul din capul scărilor spuse: — Domnul locotenent e chiar acolo jos. Milo spuse: — Că doar era un mister, nu? Cerule mare!… Ridicându-se în picioare, lăsându-și jos haina, cu sângele picurând din el. Strigând „Zero pozitiv, în caz că interesează pe cineva”, în timp ce-l duceau în grabă de-acolo. Pornisem să cobor scările, când m-a oprit în loc un zgomot ciudat, șuierător, în spatele meu. Blaise De Paine deschisese ochii. Buzele îi fremătară. Încă un șuierat, mai ascuțit, dar slab ca un țiuit de ceainic, îi ieși dintre buze. Ultima gură de aer prelingându-se afară. 453
Gura îi schiță un surâs. Nimic intenționat, puterea de voință trebuie să-l fi părăsit demult. Apoi privirea i se deplasă rapid. Spre mine. Se fixă asupra mea. Capul ridicat de la pământ. Căzând greu înapoi. O convulsie? Vreo izbucnire neurologică finală – prea multă intenție. El repetă mișcarea. Uitându-se la mine? O a treia ridicare și prăbușire a capului. M-am repezit spre el, într-o parte, m-am aplecat mai aproape. Buzele i se mișcară. Schițând un surâs. Am îngenuncheat lângă el. El horcăi ceva. Îmi prinse privirea. Râse gutural – sau ceva groaznic, aproape de-un hohot de râs. Eu m-am uitat în ochii lui. El își încordă gâtul. Și-mi scuipă sânge în plină față. Murind. În timp ce-mi ștergeam fața cu pulpana hainei, am observat cu coada ochiului o mișcare în spatele ușii. Tanya, stând în picioare dincolo de sfărâmăturile din lemn și uitându-se afară prin geamul care rămăsese ca prin minune intact. Scena mi se formă în minte. De Paine trăgând în Milo, auzind un zgomot în spatele lui, răsucindu-se, trăgând în jos. Reușind să mai împrăștie un nor de alice în ușă, după care, prin deschizătura astfel creată, și-au putut face loc gloanțele trase dinăuntru, și o durere bruscă îi arsese mâna, pântecul, făcându-l să scape pușca. I-am făcut semn cu mâna Tanyei. Poate nu m-a văzut. Sau m-a văzut, dar n-avea nicio importanță. A rămas nemișcată. Uitându-se lung la cadavru. 454
Kyle Bedard se materializă în spatele ei. Polițistul care stătuse în capul scărilor se întorcea, ajunsese pe la jumătatea treptelor. — Cum mai e… — S-a dus. — Trebuie să plecați de aici, domnule. Chiar acum. — Ea e pacienta mea… — Puțin îmi pasă, domnule. — Am să pășesc peste el, am spus eu, simțind încă gustul de sânge în gură. Și așa am și făcut.
455
CAPITOLUL 44 ERUPȚIE, APOI EXCAVAȚIE. După părerea mea, forțelor legii le-a revenit în final partea cu mânuitul lopățelelor. O cheie găsită în mizeria de nedescris pe care-o lăsase Blaise De Paine în casa lui Perry Moore a fost identificată ca fiind de la o cameră de depozitare cu chirie din East Hollywood. Dublu compartimentată, iluminată complet cu tuburi fluorescente, dotată cu o canapea și prize electrice. Frigiderul plasat pe peretele din spate torcea alene. Lângă el, o cutie sigilată cu pachete de heroină, nenumărate cutii și flacoane cu analgezice cumpărate fără rețetă, și treizeci și cinci de calupuri de hașiș, de mărimea unui săpun. În frigider erau șase pachete cu câte șase cutii de băutură energizantă Jolt Cola, un frumos asortiment de bere scumpă și o pungă de gunoi plină cu oase de om, câteva încă acoperite cu pulbere de carne uscată. Oasele au dat la iveală patru tipare ADN distincte, toate de femeie. În cele din urmă s-au stabilit corespondențe mitocondriale cu Brenda Hochibeier și Renée Mittle, cunoscute și ca Brandee Vixen și Rocksi Roll. Rămășițele lor au fost trimise înapoi la Curney, în Dakota de Nord, unde familiile fetelor și-au exprimat recunoștința pentru a fi putut să le îngroape creștinește. Celelalte două mostre au rămas „victime neidentificate”. Benjamin Baranelli a publicat o reclamă în Adult Film News, anunțând constituirea din nou a firmei Vivacious Videos, inițiată de „re-lansarea pe piață a unui set de cinci CD-uri, drept tribut adus îndrăgitelor noastre Brandee și Rocksi”. Apărătorul din oficiu al lui Robert Fisk a anunțat dorința clientului său de-a se recunoaște vinovat de „obstrucționarea justiției”. Procuratura și-a afirmat intenția „nenegociabilă” de 456
a-l acuza pe Fisk de multiple omoruri cu premeditare. Compromisul la care s-a ajuns patru zile mai târziu a fost acela ca Fisk să se recunoască vinovat de două omucideri, primind o pedeapsă cu închisoarea de cincisprezece ani. Informația oferită la schimb de Fisk a fost faptul că De Paine se lăudase cum că ar fi omorât „două târâturi din Compton”. Examinarea mai departe a oaselor neidentificate a confirmat probabilitatea de descendență afro-americană. Eforturile de identificare a surselor au continuat. Mary Whitbread n-a fost acuzată de nimic. După o săptămână de la moartea fiului ei, apartamentul de la parterul casei din Fourth Avenue era scos pe piață, iar ea se mutase, plecând într-o direcție necunoscută. Conform zvonurilor care circulau în șoaptă prin oraș, Mario Fortuno incriminase o hoardă întreagă de personalități notabile din Hollywood, în povestea cu interceptările telefonice ilegale, mandatele de acuzare fiind iminente. Ziarele de pe Coasta de Est au mediatizat zvonurile cu mult mai mult entuziasm decât Los Angeles Times. Petra, Raul Biro, David Saunders și Kevin Bouleau au primit cu toții laude oficiale. Biro a mai făcut un pas înainte spre promovarea accelerată la rangul de inspector II. Când brancarda pe care se afla Milo a pătruns în secția de urgențe a spitalului Cedars, Rick era acolo să-l întâmpine. Chirurgul și-a încălcat propria regulă, în ce privește tratarea rudelor și i-a scobit personal lui Milo alicele din braț. Operația s-a dovedit mai complexă decât s-ar fi așteptat medicii, câteva mici vase de sânge necesitând reparații. Milo a insistat să nu i se facă nimic mai puternic decât anestezie locală. Sedarea cu păstrarea conștienței l-a năucit de cap, făcându-l să pipereze sala de operație cu un baraj de comentarii cenzurabile. Câteva zile mai târziu, pretinzând că el s-a făcut bine, și-a zvârlit cât colo bandajul elastic, împotriva recomandării medicului. Rick fiind de serviciu, n-avea cine să-l contrazică. Eu nu m-am băgat în discuție, nici măcar după ce l-am 457
surprins pe Milo strâmbându-se când ridica o ceașcă de cafea. Lopata mea cântărea o tonă. M-am întâlnit cu Tanya zilnic, uneori stând cu ea câteva ceasuri o dată. Atunci când era chemat, participa și Kyle. Demararea terapiei cu dreptul a însemnat să încep cu o minciună: Patty n-a omorât pe nimeni niciodată, tot timpul s-a referit doar la moartea unui prieten de-al lui De Paine, traficant de droguri, pe care De Paine îl ucisese cu mâna lui. „Lucrul îngrozitor” fusese sentimentul ei de vinovăție că n-a reclamat crima. Am construit cu grijă justificarea lui Patty pentru a fi păstrat tăcerea. Mai făcuseră și alții reclamație la poliție și nu se întâmplase nimic; ea se simțise obligată să fugă de acolo, pentru a o feri de pericol pe Tanya. După ani, dăduse din nou peste De Paine, iar acesta îi răsese în nas și-o amenințase pe Tanya. Înainte ca Patty să poată face ceva în privința asta, căzuse la pat, bolnavă, și fusese obligată „să-și pună rânduială în treburi”. Vorbele rostite atunci, în apropierea morții, cu mintea rătăcită de boală, avuseseră ca scop s-o avertizeze pe Tanya. — Sunt convins, am spus eu, că dacă ar fi trăit, ar fi încercat să-ți dea mai multe amănunte. Tanya stătea fără să spună nimic. — Te-a iubit atât demult, am spus eu. De oriunde-am luao, ajungem tot acolo. — Da, a spus ea. Știu. Mulțumesc mult. Subiectul următor: faptul că ea omorâse un om. Reconstituirea făcută de poliție a confirmat scena pe care mi-o imaginasem. Prima împușcătură trasă de De Paine spre Milo pornise din capul scărilor. Milo, lovit, fugise înapoi în întuneric, ținânduse de braț și bâjbâind cu mâna după arma din toc. De Paine coborâse câteva trepte, străduindu-se să-și localizeze prada. Auzise ceva în spatele lui, sau așa crezuse. Răsucindu-se pe loc, trăsese direct în ușă, dintr-un punct 458
care acum era mai jos, sfărâmând lemnul, dar lăsând geamul de sus neatins. Tanya, auzind zgomotul, pusese mâna pe pistolul semiautomat Walther cu nouă gloanțe, pe care-l împrumutase din colecția colonelului Bedard, și, ignorând rugămințile lui Kyle, fugise spre bucătărie. Auzind a treia împușcătură a lui De Paine și focurile de răspuns trase de Milo, țintise cu mâna tremurândă prin ușa zdrobită și ținuse degetul pe trăgaci până consumase toate cele nouă gloanțe. Unul dintre ele se înfipsese în tocul ușii și a fost recuperat de echipa de la reconstituire. Alte cinci trecuseră pe lângă De Paine, loviseră treptele de beton și se rostogoliseră, deformate, la picioarele scării. Unul îl lovise pe De Paine în mâna stângă, făcându-i o rană în carne, fără urmări grave. Două îi străpunseseră burta, spulberându-i ficatul și splina. Caz clar de legitimă apărare. Tanya a spus că nu are remușcări pentru ceea ce făcuse. În timp, poate că va ajunge să și creadă asta. Kyle Bedard s-a mutat în duplexul din Canfield. Iona Bedard a protestat și n-a fost băgată în seamă. Myron Bedard a rămas în Europa, dar a sunat de două ori, „ca să se asigure că Kyle e OK”. Informat despre resentimentele fostei sale soții pentru „fata aia”, Myron i-a trimis prin poștă lui Kyle cincizeci de mii de dolari, cu instrucțiunile: „Ia-ți drăguța și du-o undeva frumos în vacanță, și nu-i spune maică-ti unde pleci”. Kyle a pus banii în bancă și s-a întors la dizertația lui doctorală. Tanya mi-a spus că-l iubește, dar că a avut nevoie de un pic de adaptare, ca să se obișnuiască cu prezența cuiva la ea în pat. De la schimbul de focuri, Kyle avea un somn agitat. — Se ridică în capul oaselor, dormind, dar cu o față 459
îngrozită, domnule doctor Delaware. Eu îl iau în brațe și-l liniștesc, dar de dimineață el nu-și mai amintește nimic. Ce să fie asta, teroare nocturnă de stadiu profund? — S-ar putea, am spus eu. — Dacă nu-i trece, poate-ar fi bine să vină la dumneavoastră pentru terapie. — Tu cum dormi, Tanya? — Eu? Foarte bine. Chestionând-o mai îndeaproape, am aflat că, înainte de culcare, parcurgea cel puțin o oră de ritualuri compulsive. Uneori, rutina se prelungea până la nouăzeci de minute. — Dar atunci a fost o excepție de la regulă, domnule doctor. În general, închei povestea după șaizeci de minute sau mai puțin. — Te cronometrezi singură. — Ca să pot apuca de undeva toată chestia, a spus ea. Firește că-i posibil ca însuși cronometratul să fi devenit o parte din ritual. Dar pot să mă împac cu asta… Apropo, v-am spus că m-am răzgândit în privința psihiatriei? Prea ambiguă, mă gândesc să fac medicină de urgențe. În luna următoare, obiceiurile ei compulsive s-au intensificat. Eu m-am concentrat pe problemele importante, până când, trei săptămâni mai târziu, ea a fost gata să înceapă lucrul asupra simptomelor. Hipnoza și terapia cognitivă s-au dovedit utile, dar nu în totalitate. Am luat în calcul varianta medicației. Se poate ca ea să fi simțit acest lucru, fiindcă a dedicat jumătate din durata unei ședinței articolului pe care-l scrisese ea însăși despre efectele secundare produse de inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei. Opinând că ea niciodată „n-o să se joace cu creierul ei, decât dacă va ajunge cu adevărat psihotică”. Am spus: — La urma urmei, tu decizi. — Pentru că sunt adultă? Am zâmbit. 460
Ea a spus: — Calitatea de adult e oricum o noțiune cam stupidă, nu credeți? Oamenii se maturizează în nenumărate feluri.
461
CAPITOLUL 45 CAM PE CÂND BRAȚUL lui Milo începuse să revină la starea lui deplină de funcționare, o femeie pe nume Barb Smith a sunat la serviciul meu de mesaje telefonice și mi-a cerut o întâlnire profesională pentru copilul ei. Nu primesc decât foarte puține cazuri de terapie și, din cauza Tanyei, a celor șase consultații pentru instanță, și a dorinței mele de a petrece mai mult timp cu Robin le cerusem celor de la dispecerat să întâmpine orice solicitare cu acest mesaj. Lorraine, operatoarea, spuse: — Am încercat, domnule doctor. Nici n-a vrut să audă de un refuz. A revenit deja de trei ori. — Obraznică? — Nu, de fapt părea chiar foarte binecrescută. — Ceea ce înseamnă că ar fi cazul să nu mai fac pe nebunul, ca să zic așa, și s-o sun înapoi. — Dumneavoastră sunteți doctorul, domnule doctor. — Dă-mi numărul. — Sunt mândră de dumneavoastră, spuse Lorraine. Unul dintre prefixele acelea de celular care nu-ți spun nimic. Barb Smith a răspuns de la primul țârâit. Voce tânără, radio-senzuală. — Vă mulțumesc foarte mult că m-ați sunat, domnule doctor Delaware. Mi-am ținut micul discurs. Ea spuse: — Înțeleg foarte bine, dar poate-o să vă răzgândiți, după ce vă spun cum mă chema înainte, când eram măritată. — Cum? — Fortuno. — Oh, am spus. Philip. — Felipe, spuse ea. Așa îl cheamă pe certificat, dar Mario 462
nu vrea să-i folosească numele, doar ca să mă înțepe pe mine. Ați văzut cum e Mario. — Dominator. — Încearcă să fie, spuse ea încet. Mi-a dat ordin să vă caut, acum multe luni. Eu cred că Felipe e un băiat nemaipomenit, problema e numai în capul lui Mario… Haideți să vorbim despre asta în persoană. Știu că timpul dumneavoastră costă bani și nu vreau să abuzez pe gratis. Ar fi OK, dacă aș veni singură, fără Felipe? Pe urmă, dacă dumneavoastră considerați că totuși există vreo problemă, să-l vedeți și pe Felipe? — Sigur. Locuiți în Santa Barbara. Ezitare. — Locuiam. — Sunteți în mișcare, am spus eu. Altă pauză. — Apelul ăsta… Nu înregistrați nimic pe bandă, nu-i așa? — Nu, din câte știu eu. — Păi asta nu-i întotdeauna relevant… ceea ce cred oamenii că știu. Ce-ar fi să ne întâlnim undeva la mijloc, între L.A. și Santa Barbara? — Sigur. Unde? — Oxnard, spuse ea. Este o cramă acolo, departe de plajă, într-un parc industrial unde intri prin Rice Avenue. Un local mic și drăguț, unde au un Zinfandel minunat, dacă vă place vinul. — Nu în timpul serviciului. — Puteți lua o sticlă acasă. Eu probabil așa am să și fac. M-am întâlnit cu ea a doua zi la prânz. Vinăria era o structură pe două niveluri, imitând casele de paiantă, în mijlocul a vreo doi acri de teren elegant amenajat și cu o parcare imaculată, la douăzeci și cinci de kilometri distanță deasupra întinderilor dinspre nord din Malibu. Struguri aduși cu camionul din Napa și Sonoma și Alexander Valley, băgați la presă și îmbuteliați într-un mediu antiseptic, 463
la o aruncătură de băț de autostradă, gata de expediere. Greu de comparat cu pământul aromat al Țării Vinurilor, dar sala de degustare era plină de lume, la fel ca restaurantul cu zece mese din spatele clădirii. Barb Smith rezervase un separeu din colț. Era tânără – probabil treizeci de ani – și cu ten de bronz, păr negru și buclat, ochi căprui cercetători, de eurasiatică, și o gură largă cu buze pline. Taiorul cu pantalon liliachiu deschis îi acoperea pielea, dar nu-i putea ascunde formele. Geantă cafenie Kate Spade, sandale cu toc înalt asortate la culoare, cercei cu smaralde discrete, lănțișor delicat de aur la gât. Avea în față un pahar de vin roșu. Mi-a dat o mână fermă, puțin umedă pe margini. Mi-a mulțumit că am venit, mi-a înmânat un cec cu de trei ori onorariul meu obișnuit și a scos din geantă o fotografie de mărimea unui portvizit. Un băiețel brunet cu un surâs timid. Semăna aproape întrutotul cu maică-sa; singura urmă de Mario Fortuno la el fiind bărbia ușor subdimensionată. — Frumușel copil, am spus eu. — Și bun. Pe dinăuntru… acolo unde contează. O chelneriță s-a apropiat de noi. Barb Smith spuse: — Turtițele cu cod sunt fantastice, dacă nu te deranjează peștele. Eu asta am să iau. — Sună bine. Chelneriță a dat din cap aprobator și-a plecat. — Nu în timpul serviciului, spuse Barb Smith. Tot respectul pentru asta. Singura mea treabă este să am grijă de Felipe, care e la școală până la trei. Ceea ce însemna că stătea la mică distanță de mers cu mașina față de Oxnard. Mi-a sosit paharul de Coca-Cola. Barb Smith a sorbit din paharul cu vin. — Ăsta nu-i Zinfandelul lor, e o combinație de Cabernet cu Merlot, cum fac în Franța. Lui Mario nu-i place Merlotul, zice 464
că-i Cabernet de femei. Eu beau ce vreau eu… Dacă te-aș fi îmbrățișat când ai intrat, ai fi zis că sunt prea îndrăzneață, nu? — La Hollywood îmbrățișatul poate conta ca o strângere de mână, am spus eu. Ea râse. — Te iubesc, scumpo, acum pune mâna și schimbă-te complet? A fost o vreme, demult, când credeam că vreau și eu să fac parte din lumea asta. Motivul pentru care am pomenit de îmbrățișare este că n-ar fi avut nicio legătură cu dorința mea de-a fi prietenoasă. Așa m-a învățat Mario să verific după dispozitivele de înregistrare. — Ah. — Dar cum ești îmbrăcat dumneata, cu tricou polo și pantaloni drepți, ar fi destul de greu să ascunzi ceva. Doar dacă nu cumva ești pe val cu tehnologia ultramodernă. — Pentru mine, asta înseamnă stereo. — Un simplu om obișnuit, deci? Ceva mă face să mă îndoiesc, dar sunt convinsă că nu porți microfon. Ce motiv ai avea, în fond eu te-am căutat pe dumneata. La porunca lui Mario… Ți-a plăcut exprimarea, nu? Poruncă. Încerc pe cât pot să-mi îmbogățesc vocabularul, să fac tot timpul progrese. Felipe are un vocabular extraordinar. Toată lumea îmi spune că e un copil înzestrat. A mai băut puțin vin, a aruncat o privire peste umăr. — Eu nu voiam să fac asta, dar Mario… Probabil te întrebi ce-am văzut la el. Uneori, și eu mă întreb. Dar este tatăl copilului meu și știu prea bine că trece prin niște momente incredibil de dificile. Știai că-i bolnav de inimă? L-au operat de două ori, cu ani în urmă, pentru by-pass, dar au găsit niște nenorociri pe care nici Dumnezeu din cer nu le mai repară. Partea asta nu apare niciodată în ziare. Colțurile ochilor i se umeziră și ea și le șterse cu șervetul din poală. — Ca să vezi, spuse ea, deși îl urăsc, tot îmi pare rău 465
pentru el. — Lumea zice că are carismă. — Te interesează să afli cum de m-am încurcat cu el? Sau ar fi o dovadă prea mare de egoism din partea mea? — Povestește-mi, i-am spus. — Totul se leagă de ceea ce ți-am spus mai devreme. Voiam să fac parte din scena artistică. Mă credeam actriță, am făcut și ceva studii la colegiul comunitar… Mi-am luat o diplomă în teatru, toată lumea zicea că am talent. Așa că am venit aici, mi-am găsit pe rând nu știu câte slujbe temporare, până reușeam să-mi fac loc în lumea scenei. Una dintre slujbe a fost pentru o firmă de catering, care organiza petreceri de lux pentru industria cinematografică. L-am cunoscut pe Mario la o asemenea ocazie, a fost singurul om care s-a obosit să se uite la mine, când am venit cu platoul de crevete în sos curry. Oribilă mâncare, dacă ți-aș spune ce se petrecea acolo unde nu vedea nimeni, n-ai mai mânca niciodată la o asemenea petrecere. — N-aș mai mânca? am zâmbit eu. — Scuze, spuse ea. Dau așa o impresie de „pretenziosa”. Alt cuvânt inventat de Mario. Îi disprețuiește pe oamenii carel plătesc… În fine, acolo l-am cunoscut eu pe Mario și mai târziu, după petrecere, m-a invitat să bem ceva împreună în oraș și m-a plimbat în Cadillacul lui. Am sfârșit prin a-i spune povestea vieții mele, Mario are un adevărat talent să asculte, și el mi-a povestit ce face. Îl incita ideea că eu habar n-aveam cine era el. Când mi-a spus „detectiv particular”, mam gândit la un amărât de doi bani, cu biroul deasupra unei cârciumi mexicane, ca la televizor, în fond oricine poate conduce un Cadillac, nu? Nu s-a atins de mine, gentlemanul perfect, m-a condus acasă și m-a invitat iar în oraș. Puțin emoționat, ca un adolescent. Mai târziu, firește, am aflat că se prefăcuse tot timpul, Mario te poate face să crezi orice vrei tu. Joacă teatru mai bine decât toate starurile alea pentru care lucrează… În fine, mi-a spus că s-ar putea folosi de calitățile mele, detectivii particulari angajează tot timpul 466
actori aspiranți, sunt o mulțime de aspecte care se suprapun în cele două meserii. Așa că m-am dus să lucrez pentru el. Și avea dreptate, calitățile de actor au o foarte mare importanță. — Misiuni sub acoperire? am întrebat eu. — Am făcut și asta, dar, în cea mai mare parte, era vorba să mă dau drept altceva decât eram. Să mă duc la un bar și să-l fac pe „obiectiv” să flirteze cu mine, pentru ca Mario să ne poată fotografia. Să înmânez citații celor care știau de ele și se ascundeau ca să nu le primească… Uluitor, cât de ușor poți pătrunde în casa sau biroul cuiva, când îți ridici puțin tivul de la fustă. Și-a terminat vinul. — Din tot ce povestesc, reiese că sunt un soi de târfă de pe stradă, nu? — Mai mult o momeală. — Drăguț din partea dumitale, dar ăsta-i adevărul, vindeam sex-appeal. Nu că aș fi făcut vreodată ceva cu adevărat odios, totul n-a fost decât reclamă falsă. Între timp, m-am îndrăgostit de Mario și el susținea că simte la fel. Scutură din cap. — Destul de bătrân ca să-mi fie tată, și mai fusese căsătorit de patru ori. Evident, pot fi încadrată la categoria „Ce-o fi fost în capul ei?”. Și pe urmă descopăr că sunt însărcinată. Ceea ce s-a dovedit în final a fi cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Felipe e un înger, o dulceață de copil, nu-mi pot închipui un băiețel mai perfect decât el. — Și totuși, Mario își face griji pentru el. — Mario crede că e homosexual. — Pentru că e un băiețel liniștit, am spus eu. Ea râse. — Asta însemnând că Felipe nu se ceartă, nu-i place să se bată și nu-l interesează să facă sport. Stă cu nasul în cărți toată ziua, e cam mititel pentru vârsta lui. Seamănă în partea mea, mama e chinezoaică… A, uite și mâncarea noastră! 467
Am mâncat în tăcere, până ce ea a spus: — Poate că Felipe este un pic prea cuminte. Da, are trăsături frumoase, când era mic, mic, toată lumea credea că e fetiță. Dar asta face din el un homosexual? — Nicidecum. — Exact, domnule doctor Delaware. Asta îi tot spun eu lui Mario, dar el se-ncăpățânează să mă pună să-l silesc pe Felipe să facă lucruri pe care nu le poate suferi. — Sport? — Sport, karate. Puse furculița jos și continuă: — Crede-mă pe cuvânt, dacă s-ar băga în vreo chestie mai dură și s-ar răni la năsucul lui ăla mic și scump, eu aș muri și-aș învia lângă el! Așa i-am și spus lui Mario. El zice că sunt nebună, că orice băiat are nevoie de câteva cicatrice… Dumneata ai cicatrice, doctore? Am zâmbit. Ea spuse: — Scuze, nu e treaba mea. Mario are cicatrice. Nenumărate, de pe vremea când era la Chicago, unde a crescut. Pentru mine, nu asta înseamnă masculinitate. Masculinitate e să te simți sigur pe tine și să n-ai nevoie să dovedești nimănui nimic. — Nu îți faci griji pentru Felipe și dumneata îl cunoști cel mai bine. — Exact. — Dar ești aici… — Ca să-mi fac datoria față de Mario. Un fel de ultim sărut la despărțire, înțelegi? Pentru că pleacă… Nu, nu la pușcărie, dacă va dezvălui ceea ce cred eu că e pe cale să dezvăluie. Dar când bomba cu materie urât mirositoare va exploda, va ieși un scandal uriaș, doctore Delaware. Vor cădea ca popicele niște oameni de care nici nu-ți vine să crezi. — Lista cu nume mari. — Lista cu nume super-mari, spuse ea. Vorbesc de fețe pe care le vezi la televizor pășind pe covorul roșu, proprietari de 468
studiouri importante, de imperii corporatiste. Marea chestie a lui Mario a fost că el nu va vorbi niciodată. Dar cu ceea ce au ei acum împotriva lui, și cu boala lui de inimă, și cum a rămas aproape fără niciun ban, o să-i dea în gât pe toți. După care va trebui să plece undeva, nu știu unde, și eu nam să-l mai văd niciodată, și nici Felipe. Deci m-am gândit că ar fi frumos din partea mea să-i îndeplinesc ultima dorință. Chiar dacă știu că Felipe nu e homosexual. — Mario și Felipe au o relație bună împreună? — Mario n-a petrecut prea mult timp cu Felipe, dar lui Felipe îi place de el. Și chestia amuzantă e că, la cât mă tot toacă Mario să-l obișnuiesc pe Felipe cu chestiile dure, el însuși a fost cât se poate de blând cu el. Jucau cărți împreună, stăteau acolo, vorbeau. Adevărul e că nici Mario nu-i cine știe ce sportiv… L-ai cunoscut, ai văzut că-i mai degrabă pirpiriu. — Un omuleț cu o carismă de gigant. — Încă un Napoleon, spuse ea. Nu știu de ce, dar îmi pierd capul după ei. Poate din cauză că tatăl meu… Lasă, nu contează, aici nu-i vorba de mine, ci de Felipe. Ești de acord că totul e în regulă cu el? — Nimic din ce mi-ai spus nu denotă că n-ar fi. Iar dacă ar fi homosexual, nu există absolut niciun lucru pe care eu să pot sau să vreau să-l fac în privința asta. Ea se șterse la gură. — Dumneata nu ești homosexual? — Nu, am spus eu. Dar unii dintre cei mai buni prieteni ai mei… — Reorientarea sexuală prin terapie, am adăugat, nu este un lucru pe care să-l recomand, în general. — Perfect de acord, în totalitate. Dar Felipe nu e homosexual. E categoric bine adaptat. — Mario a pomenit totuși de niște probleme cu colegii de școală și de probleme la toaletă. — Nu-i mare brânză, spuse ea. Felipe e micuț de statură și 469
nu face niciun fel de sport, așa că unii băieți mai mari l-au luat peste picior. Eu i-am spus să nu se teamă de ei, să le spună să-și vadă de treaba lor. Chestie care a funcționat. În ce privește problemele la toaletă, pediatra mea spune că Felipe se ținea să nu facă prea mult timp, și a început să-l afecteze. L-am întrebat ce se întâmplă și mi-a spus că nu-i place să meargă la baie când e la școală, fiindcă-i prea murdar acolo. M-am dus să verific și nu mințea deloc, au o toaletă de-a dreptul împuțită. Nici câinele nu mi l-aș lăsa să intre acolo. Dar nu voiam ca Felipe să ajungă constipat, așa că am început să-i dau un pic de ulei de parafină, să-l trezesc ceva mai devreme dimineața, pentru micul dejun, iar peste o jumătate de oră, cu zece minute înainte de plecarea la școală, a putut să iasă afară și n-a mai avut nevoie să meargă la toaleta de acolo. Iar pentru treaba mică, i-am spus să folosească pisoarele, dar să se țină mai departe un pic, pentru ca trupul lui să nu se atingă de nimic murdar. — Se pare că te-ai ocupat de toate problemele. — Așa mă gândeam și eu. Mulțumesc că ești de acord. Un zâmbet larg, cu toată gura. — Bun, deci acum se cheamă că mi-am onorat obligația față de Mario și ne putem bucura în liniște de un prânz bun. Restul timpului l-a petrecut relatându-mi cazuri la care lucrase. Pomenind câte-un nume, apoi punându-mă să-i promit secret total și declarând că, din moment ce mă plătise și aceasta era o întâlnire profesională, legea spunea că orice îmi povestea ea trebuie să rămână confidențial. După ce am terminat, ea a insistat să plătească nota, dar în final am făcut pe din două. Am condus-o la mașina ei. Ford Taurus gri cu un autocolant Avis. Prudentă femeie. — Mulțumesc că v-ați întâlnit cu mine, doctore Delaware. Mă simt mult, mult mai bine. 470
— A fost plăcerea mea. Complimente lui Mario. — Mă îndoiesc că voi mai vorbi cu el. Apropo, nu vrei să știi care a fost adevăratul motiv pentru care cred eu că Mario a ținut să mă văd cu dumneata? Nu are nicio legătură cu Felipe, se vede de la o poștă că e totul în regulă cu Felipe. — Care e adevăratul motiv? am spus eu. — Sentimentul de vinovăție, domnule doctor Delaware. O fi Mario un sociopat, dar nu și-a pierdut complet capacitatea de-a se simți culpabil. Și eu s-ar putea să fiu unica persoană în fața căreia își poate arăta și latura asta. — Pentru ce anume se simte vinovat? — Nu pentru munca lui, spuse ea. Nu pentru toate acele vieți pe care le-a distrus cu interceptările lui și cu extorcările, de asta e chiar foarte mândru. Dar ca tată… știe că a dat greș. El mi-a spus. Are trei fete cu trei mame diferite, alți patru băieți, și toți sunt niște ratați, doi au făcut și pușcărie. Plus că a mai existat un băiat pe care el nu l-a recunoscut niciodată, și care-a ajuns rău, rău de tot. Mario zicea că s-a apucat de droguri și crime, tot soiul de ticăloșii. În principal a dat vina pe maică-sa… o femeie cu care n-a vrut să se căsătorească, n-a fost decât o aventură de-o noapte. Dar ultima dată când am vorbit cu el, atunci când m-a pus să te caut, a recunoscut că poate și el are o parte de vină, fiindcă la scos pe băiat din bucluc și așa n-a ajuns niciodată să învețe ce-i aia responsabilitate. Cu toate că a insistat și atunci că a fost în principal vina mamei, având în vedere ce soi era. — Ce soi era? — Actriță porno, o scursură în toată regula, după Mario. Spunea că s-a reinventat pe sine în chip de nu știu ce investitoare, dar că a rămas aceeași târâtură amorală de altădată, pe care el făcuse greșeala s-o lase însărcinată, și poftim unde s-a ajuns. Eu am spus: — Mario n-a avut niciun fel de contact cu fiul lui? — Niciunul, băiatul n-avea nici cea mai vagă idee cine e 471
tatăl lui de fapt, pentru că Mario o plătise regește pe femeia aceea, ca să mintă și să spună că fusese altcineva. A folosit banii ca să cumpere case, Mario obișnuia să spună că Mafia nu-i are cu nimic la mână pe imobiliarii din L.A. L-am întrebat pe Mario cum de nu și-a asumat responsabilitatea, fiindcă nu-i stătea în caracter să fugă de răspundere, el e genul care ține morțiș să-și facă datoria de părinte, a plătit întotdeauna fără discuție pensie alimentară pentru ceilalți copii și pentru Felipe. Dintr-odată s-a schimbat la față și nu mi-a dat niciun răspuns. Singura dată când am zărit și eu o sclipire de spaimă în ochii lui Mario. În fine, mă bucur că vam cunoscut, domnule Delaware. Aș spune la revedere, până data viitoare, dar asta nu se va întâmpla. M-am uitat la ea cum se îndepărtează. Am rămas acolo, inspirând aerul sărat al oceanului, cu un vag iz de struguri fermentați, m-am gândit să-l sun pe Milo și să-l pun să afle dacă procedura arestării lui Mario Fortuno inclusese și luarea unei probe de sânge. M-am răzgândit. Aveam șase cazuri în curs la tribunal și o pacientă de nouăsprezece ani care nu se știe cât timp va mai avea nevoie de mine. O femeie care mă iubea. Un câine care zâmbea. Ce altceva mai conta? Sfârșit
472
473
JONATHAN KELLERMAN
OBSESII LETALE Traducere din limba engleză și note de LAURENȚIU DULMAN
V.1.O
virtual-project.eu
GRUPUL LEDA EDITORIAL CORINT 474
Pentru Gina Centrello
CAPITOLUL 1 Lui Kate îi plăcea să încalce regulile. Nu sta de vorbă cu oameni pe care nu-i cunoști. Dar, în noaptea aceea, a stat de vorbă cu mulți necunoscuți. Ba chiar a și dansat cu unii dintre ei – presupunând că bâțâiala acelor ratați se putea numi dans. Consecința cea mai importantă și mai enervantă a fost că și-a sucit un deget de la picior din pricina unui fraier cu cămașă roșie. Nu amesteca băuturile. Dar oare ce altceva era Long Island 23, dacă nu un amestec al tuturor băuturilor și, în plus, cel mai amețitor dintre toate? În noaptea aceea băuse trei. La care se adăugau păhărelele de tequila, berile cu aromă de zmeură și iarba pe care i-o oferise tipul cu cămașă retro, de bowling. Ca să nu mai vorbim de… în fine, e greu de spus ce-o mai fi băut. Nu urca la volan după ce-ai băut. Mda, o idee grozavă! Ce-ar fi trebuit să facă în noaptea aceea? Să-l lase pe unul dintre ratații de acolo s-o ducă acasă cu propriul ei Mustang? Planul era ca Rianna să nu bea mai mult de două pahare și să conducă la întoarcere, pentru ca Bethie și Kat să se poată distra în voie. Atâta doar că Bethie și Rianna s-au încurcat cu doi fanfaroni blonzi îmbrăcați cu tricouri Brioni 24 contrafăcute. Oameni buni, în Redondo se adună o mulțime
Long Island: cocteil preparat din votcă, gin, tequila, rom, suc de lămâie și cola. 24 Brioni: casă de modă italiană înființată în 1945. 23
475
de surfiști! Kat, am vrea să mergem cu Sean și Matt să ne distrăm nițel, ha-ha! Numai dacă nu te superi! Ce-ar fi putut spune Kat? „Stați cu mine! Sunt cea mai mare fraieră!”? Așa că pe la ora trei-patru dimineața, a ieșit împleticinduse din barul Light My Fire, cu gând să urce în mașină. Dar ce întuneric era, Dumnezeule! De ce naiba nu puseseră niște becuri și afară? După ce a făcut trei pași, unul dintre tocurile ascuțite i s-a înfipt în asfalt, și s-a împiedicat – mai avea un pic și își sucea glezna. Dar s-a străduit să-și păstreze echilibrul și, până la urmă, a rămas în picioare. O fată pe cinste! Au salvat-o reflexele ei rapide. Și lecțiile de dans la care fusese obligată să meargă. Mă rog, n-ar fi recunoscut-o în fața maică-si, pentru că i-ar fi dat încă o dată ocazia să-i trântească o replică nasoală: „Ți-am zis eu!” Maică-sa și regulile ei! Să nu mai porți haine albe după Ziua Muncii 25. În Los Angeles, regula asta chiar avea noimă… După ce a făcut încă doi pași, una dintre bretelele subțiri ale bluzei din lame violet i-a căzut de pe umăr, dar Kat n-a ridicat-o, pentru că îi plăcea sărutarea nopții pe pielea ei goală. Se simțea destul de atrăgătoare. Și-a scuturat părul, dar apoi și-a amintit că se tunsese, așa că nu prea mai avea ce scutura. Ochii i s-au împăienjenit – oare câte Long Island-uri dăduse pe gât? Patru? După ce a tras o gură strașnică de aer proaspăt, și-a simțit mintea mai limpede. În Statele Unite, Ziua Muncii se sărbătorește în prima zi de luni din septembrie. 25
476
Apoi iarăși i s-a încețoșat. Și i s-a limpezit. Era ca și cum sar fi deschis și s-ar fi închis un oblon – nebunie curată! Poate că iarba fusese o porcărie… Oare unde era Mustangul?… A mers mai repede, s-a împiedicat din nou, însă reflexele ei nau mai fost suficiente și a trebuit să se agațe de ceva – portiera unei mașini… nu era a ei, ci o nenorocită de Honda pipernicită sau așa ceva… dar unde era Mustangul? Ar fi trebuit să-l găsească ușor, pentru că în parcare erau doar câteva mașini. Dar nu se distingea nimic din cauza întunericului… Tâmpiții de proprietari de la Light My Fire erau mult prea scârțari ca să cumpere niște becuri pentru parcare, de parcă n-ar fi fost suficient că înăuntru era înghesuială și că la intrare puseseră bodyguarzi și cordoane de protecție. Niște nenorociți! La fel ca toți bărbații. Cu excepția lui Royal. Parcă nu-i venea să creadă că dăduse norocul cel mare tocmai peste maică-sa. Cine s-ar fi gândit că bătrâna încă și-o trăgea? Kat a izbucnit în râs când a încercat să și-o închipuie. Ceva intra în maică-sa. Deși nu era foarte probabil: Royal mergea la baie o dată la zece minute. Oare asta nu însemna că avea prostata făcută praf? A înaintat bălăbănindu-se prin parcarea cufundată în beznă. Cerul era atât de întunecat, încât nici măcar nu putea vedea gardul din plasă de sârmă care înconjura parcarea, nici depozitele sau parcurile auto din cartierul ăla nenorocit. Pe pagina de internet scria că barul era în Brentwood. Dar se afla mai degrabă în mahalaua împuțită care era Los Angelesul de Vest… în cele din urmă, a văzut unde era Mustangul ei nenorocit. S-a grăbit spre mașină, tocănind pe asfaltul crăpat. Loviturile tocurilor produceau mici ecouri care i-au adus aminte de lecțiile de step la care maică-sa o obliga să meargă pe când avea șapte ani. 477
Când a ajuns, a băgat mâna în poșetă, bâjbâind după chei, dar, după ce a dat de ele, le-a scăpat pe jos. Le-a auzit zăngănitul și s-a uitat într-acolo, dar era atât de întuneric, încât nu le-a putut vedea. S-a aplecat șovăielnic, apoi s-a sprijinit cu o mână de asfalt, iar cu cealaltă a început să le caute. Erau de negăsit. Când s-a așezat pe vine, a simțit un miros chimic – benzină –, ca atunci când faci plinul și, chiar dacă te speli pe mâini de nenumărate ori, nu poți scăpa de duhoare. Se fisurase rezervorul? Asta îi mai lipsea! După doar zece mii de kilometri, mașina îi făcea o grămadă de probleme. La început, Mustangul i se păruse mișto, dar apoi ajunsese la concluzia că era o mașină nasoală și n-a mai plătit ratele. Salutare, funcționar al băncii! Iarăși ai venit sămi iei mașina pentru neplată? Katrina, am plătit noi avansul. Nu trebuie decât să-ți aduci aminte ca pe data de cincisprezece a fiecărei luni… Dar unde erau cheile alea nenorocite? Își zdrelise degetele de asfalt, iar când i-a sărit o unghie falsă i-a venit să plângă. Gata, le-a găsit! S-a ridicat cu greu în picioare, a deblocat ușile apăsând pe butonul telecomenzii agățate de inelul cu chei, apoi a urcat în mașină și a pornit motorul. Mașina a vibrat puternic și a luato din loc, iar Kat s-a avântat în noaptea neagră – dă-i înainte, fată pe cinste! Așa, pornește farurile! Încet-încet, cu grija exagerată a omului beat, a mers pe lângă gard, dar n-a nimerit din prima poarta parcării, apoi a dat înapoi și, în cele din urmă, a reușit să iasă. A luat-o spre sud, pe Corinth Avenue, apoi a cotit pe Pico Avenue – era pustiu la ora aceea. Pentru că a tras prea mult de volan, a intrat pe contrasens, dar a făcut un pic dreapta și a încadrat mașina aia nenorocită pe banda regulamentară. Când a ajuns în dreptul bulevardului Sepulveda, a prins semaforul pe roșu. 478
În intersecție nu erau nici mașini, nici polițiști. Așa că a trecut pe roșu. Se îndrepta spre nord și se simțea liberă, de parcă întregul oraș și întreaga lume ar fi fost ale ei. Ca și cum cineva ar fi dat o bombă nucleară și ea ar fi fost ultimul supraviețuitor. Ce mișto ar fi fost să meargă până în Beverly Hills, trecând pe roșu de un trilion de ori, apoi să intre în magazinul Tiffany de pe Rodeo Drive și să ia tot ce i-ar fi poftit inima. O planetă fără oameni! A izbucnit în râs. A trecut de intersecțiile cu bulevardele Santa Monica și Wilshire, apoi a mers tot înainte, până în locul unde Sepulveda cotea spre Trecătoare 26. În stânga se întindea autostrada 405 presărată cu stopurile mașinilor, iar în dreapta se înălța coasta unui deal care se pierdea pe fundalul cerului fără lună. Nu se vedea nicio lumină în casele de trilioane de dolari pline de bogătane adormite – tâmpite de genul celor care veneau în magazinul La Femme. Femei ca maică-sa, care pretindeau că nu s-au zbârcit sau că nu-s grase ca niște scroafe. Gândul la muncă a făcut-o să se încordeze, așa că a tras aer în piept cu putere. Dar a râgâit foarte tare și s-a enervat, apoi a accelerat. Cu viteza asta, în scurtă vreme ar fi ocolit dealul și ar fi ajuns la apartamentul ei. Avea o magherniță nenorocită în Van Nuys, dar Kat le spunea tuturor că locuia în Sherman Oaks, pentru că apartamentul se afla chiar la granița dintre cele două cartiere. Și, în fond, cui îi păsa? Dintr-odată, a simțit că i se închid ochii și a trebuit să-și scuture capul ca să rămână trează. A apăsat cu putere Este vorba de trecătoarea Sepulveda din Los Angeles, care leagă zona golfului de valea San Fernando. 26
479
pedala de accelerație, iar mașina a pornit vijelios pe autostradă. Iute ca vântul, fată dragă! Câteva secunde mai târziu, Mustangul a pufnit, a scâncit și s-a oprit. A avut timp să cotească la dreapta și să scoată mașina de pe autostradă. A așteptat o secundă, apoi a încercat să pornească motorul. Nu s-a auzit decât un fel de scheunat. A mai încercat de două ori, apoi încă de cinci ori. Căcat! I-a luat ceva vreme să găsească butonul care aprindea becurile din interior, iar când mașina s-a luminat, a pocnit-o durerea de cap și a văzut pete gălbui dansându-i prin fața ochilor. După ce au dispărut, s-a uitat la indicatorul de benzină: GOL! Căcat, căcat, căcat! Cum de rămăsese cu rezervorul gol? Ar fi putut să jure că… În minte îi răsuna vocea cicălitoare a maică-si. Și-a acoperit urechile cu palmele și a încercat să gândească. Oare unde era cea mai apropiată benzinărie?… Dar nu era niciuna pe o rază de câțiva kilometri. A izbit bordul atât de puternic, încât o dureau pumnii. A izbucnit în plâns, s-a lăsat pe spate, apoi și-a șters lacrimile. Și-a dat seama că era expusă privirilor de becurile dinăuntrul mașinii, așa că le-a stins. Ce era de făcut? Să sune la Triple A 27. Cum de nu se gândise la asta? I-a luat mult timp să-și găsească telefonul mobil în poșetă. Și mai mult timp i-a luat să dea de cardul de membru. I-a fost greu să formeze numărul gratuit al Asociației, pentru că, deși tastele erau luminate, cifrele de pe ele erau American Automobile Association: firmă de service și asigurări auto. 27
480
mititele, iar mâinile îi tremurau. Când i-a răspuns un operator, Kat i-a citit numărul cardului. A trebuit să i-l spună de două ori, pentru că avea ochii împăienjeniți și era greu de distins între un trei și un opt. Operatorul i-a cerut să aștepte, iar după câteva clipe i-a spus că termenul de valabilitate al cardului expirase. — Nu se poate! a spus Kat. — Îmi pare rău, doamnă, dar n-ați mai plătit cotizația de optsprezece luni. — A naibii să fiu dacă n-am plătit… — Îmi pare rău, doamnă, dar… — Îți pare rău pe dracu’! — Doamnă, n-aveți niciun motiv să… — Cum dracu’ n-am niciun motiv? Apoi Kat a închis telefonul. Și acuma ce-i de făcut? Trebuia să se gândească, să se gândească și iar să se gândească. Bine, atunci planul B: trebuia s-o sune pe Bethie, iar dacă ar fi întrerupt-o din ceva, mare pagubă! După ce telefonul lui Bethie a sunat de cinci ori, s-a deschis căsuța de mesagerie vocală. Kat a închis, apoi telefonul a murit. N-a rezolvat nimic apăsând pe butonul „Pornire”. Ceea ce i-a amintit vag de un lucru pe care uitase să-l facă. Nu încărcase bateria telefonului înainte să iasă în oraș – de ce dracu’ uitase? Acum îi tremura tot trupul, simțea o apăsare pe piept și transpira. S-a asigurat încă o dată că ușile erau blocate. Poate că avea să treacă pe acolo o mașină de la poliția rutieră. Dar dacă trecea o mașină oarecare? Nu sta de vorbă cu oameni pe care nu-i cunoști. Ce opțiuni avea? Ori intra în vorbă cu un necunoscut, ori 481
dormea acolo toată noaptea. Aproape că adormise atunci când a apărut prima mașină, orbind-o cu farurile. Se apropia de Mustang în viteză – un Range Rover mare. Bine! Kat a deschis geamul și i-a făcut cu mâna, dar nenorocitul a trecut pe lângă ea fără să încetinească. Câteva minute mai târziu, farurile altei mașini i-au luminat oglinda retrovizoare, devenind din ce în ce mai mari pe măsură ce se apropia. A oprit chiar lângă Kat. O camionetă paradită, pe a cărei platformă se vedea o încărcătură acoperită cu prelată. Pasagerul din dreapta a coborât geamul. Era un tânăr mexican. La volan se afla un alt mexican. S-au uitat ciudat la ea. Apoi mexicanul din dreapta s-a dat jos din mașină – era mic și avea părul vâlvoi. Kat s-a lipit de scaun, lăsându-se în jos, iar când mexicanul s-a apropiat de geam și a spus ceva, s-a prefăcut că nu-l vede. Însă el a rămas pe loc. Era grozav de speriată și s-a prefăcut în continuare că nu-l vede, iar în cele din urmă mexicanul s-a urcat în camionetă. După ce-au plecat, Kat a avut nevoie de vreo cinci minute ca să se ridice în capul oaselor și să respire iarăși normal. I se umeziseră chiloții. Și i-a tras de pe fund și în jos de-a lungul picioarelor, apoi i-a aruncat pe bancheta din spate. Imediat după ce lenjeria intimă a aterizat pe banchetă, a dat norocul peste ea. Un Bentley! Așa că să-l ia dracu’ de Range Rover! Era un Bentley mare, negru și lucios, cu un grilaj agresiv. Și încetinea! La naiba! Dar dacă era Clive? Și de-ar fi fost Clive, tot ar fi știut cum s-o scoată la capăt – oricum ar fi fost mai bine decât să doarmă acolo toată… Pe măsură ce Bentley-ul se apropia, Kat a deschis geamul și a încercat să vadă cine era înăuntru. 482
Dar mașina mare și neagră a trecut încet pe lângă ea și a mers mai departe. Fir-ai al dracului, bogătaș nenorocit! A sărit din Mustang, gesticulând frenetic. Bentley-ul a oprit și a dat cu spatele. Kat a încercat să pară stăpână pe sine: dădea din umeri și zâmbea, arătând cu mâna spre mașina ei. Fereastra Bentley-ului a coborât silențios. Înăuntru nu era decât șoferul. Nu era Clive, ci o femeie! Îți mulțumesc, Doamne! — Vă mulțumesc foarte mult că ați oprit, a început Kat cu vocea siropoasă pe care o folosea când întâmpina clientele care intrau în magazinul La Femme. Mi s-a terminat benzina, doamnă, și dacă ați vrea să mă duceți într-un loc unde aș putea găsi… — Bineînțeles, dragă! i-a răspuns femeia. O voce ușor răgușită, asemănătoare cu a actriței care îi plăcea maică-si… Lauren, Lauren… Hutton? Nu, Bacall! Fusese salvată de Lauren Bacall! Kat s-a apropiat de Bentley. Femeia i-a zâmbit. Era mai în vârstă decât maică-sa și avea păr argintiu, cercei uriași cu perle, machiaj elegant, un costum de tweed și un fel de eșarfă de mătase violet – părea foarte scumpă –, pe care o purta pe umeri cu nonșalanța tipică oamenilor rafinați. Maică-sa se considera unul dintre ei. — Doamnă, vă sunt foarte recunoscătoare, a spus Kat, dorindu-și dintr-odată ca femeia aceea să fi fost mama ei. — Urcă, dragă, a spus femeia. Sigur o să găsim o benzinărie. După accentul ei, Kat și-a dat seama că era englezoaică. O aristocrată sadea într-un Bentley de la mama lui. Kat a urcat în mașină, radiind de bucurie. Părea că noaptea aceea de căcat avea să se termine ca o poveste mișto. 483
Când Bentley-ul a luat-o ușor din loc, Kat i-a mulțumit femeii încă o dată. Femeia a înclinat ușor capul și a dat drumul la muzică – era muzică clasică. Doamne, ce sistem audio! Ai fi zis că te aflai într-o sală de concerte. — Dacă pot să mă revanșez în vreun fel… — Nu-i nevoie, dragă. O femeie impunătoare, cu mâini ferme, pline de bijuterii. — Aveți o mașină fabuloasă, a spus Kat. Femeia a zâmbit și a dat muzica mai tare. Kat s-a sprijinit de speteaza scaunului și a închis ochii. Se gândea la Rianna și Bethie, care plecaseră cu tipii care purtau tricouri contrafăcute. Abia aștepta să le povestească ce i se întâmplase. Bentley-ul înainta silențios prin defileu. Dintr-odată, scaunul confortabil, alcoolul, iarba și nivelul scăzut al adrenalinei au adâncit-o pe Kat într-un somn aproape comatos. Deja sforăia zgomotos atunci când mașina a cotit, urcând ușor coasta dealului. Se îndreptau spre un loc întunecos și rece.
484
CAPITOLUL 2 Când a sunat telefonul, luam prânzul cu Milo la restaurantul Valurile Oceanului din Malibu. Singurul motiv pentru care ne aflam acolo era vremea minunată. Restaurantul era un bungalow acoperit cu șindrilă, cu ferestre enorme și verandă lungă, pardosită cu scânduri, ridicat pe o coastă înaltă de la vest de Autostrada Pacificului. Dar numele nu fusese bine ales, pentru că restaurantul se află la aproape un kilometru de țărm și de pe veranda lui nu se vede oceanul. Dar mâncarea e extraordinară, și, deși restaurantul se află departe de țărm, tot se simte briza sărată. Era unu după-amiază, și stăteam la o masă de pe verandă: comandasem seriolă la grătar și bere. Deși fusese plecat o săptămână în Honolulu, Milo era tot alb ca laptele. Tenul lui arăta cel mai rău în lumină slabă – i se vedeau umflăturile, craterele coșurilor, ridurile, pielea lăsată și fălcile de buldog. Lumina din ziua aceea era superbă, dar nu putea să estompeze decât imperfecțiunile cele mai evidente. În ciuda tenului și a celei mai urâte cămăși hawaiiene pe care am văzut-o vreodată, Milo arăta bine. Trupul nu-i mai era scuturat de contracțiile și tresăririle de o fracțiune de secundă care îi trădau încercările de a domoli durerea din umăr. Cămașa era un talmeș-balmeș de cămile albastru marin, maimuțe gălbui și elefanți roșu-bruni imprimați pe fondul oliv al viscozei care-i acoperea torsul ca un butoiaș. Sejurul hawaiian al lui Milo venise după o spitalizare de douăzeci și nouă de zile: fusese internat ca să se recupereze după rănile provocate de vreo zece alice care îi străpunseseră brațul și umărul stâng. Cel care îl împușcase – un psihopat obsesiv – murise, scutind pe toată lumea de neplăcerile unui proces. Milo își 485
tratase cu indiferență rănile, numindu-le „o ciuruială nenorocită și stupidă”. Văzusem radiografiile: câteva alice trecuseră la o distanță de câțiva milimetri de inimă și plămân. Iar o bucată din cartușul de vânătoare pătrunsese atât de adânc, încât nu i-au mai scos-o, pentru că mușchiul ar fi fost grav afectat – așa se explicau contracțiile și tresăririle. În ciuda rănilor, la început medicii crezuseră că va avea nevoie de o internare de doar trei zile. Dar, în a doua zi de spitalizare, a făcut o infecție stafilococică și a trebuit să urmeze un tratament cu antibiotice timp de aproape o lună. Fusese internat la etajul rezervat VIP-urilor, pentru că partenerul său de viață era doctorul Rick Silverman, șeful secției de terapie intensivă. Dar rezerva mai spațioasă și mâncarea mai bună nu i-au îmbunătățit starea. Febra îi crescuse, iar rinichii nu prea își mai făceau treaba. În cele din urmă, și-a mai revenit și a început să se plângă de condițiile de spitalizare și de actrița de douăzeci și unu de ani din rezerva de la capătul holului. Diagnosticul ei oficial era: „extenuare”, dar, de fapt, era îngrijită de șeful secției de dezintoxicare. Cât a fost internat, doi paparazzi au reușit să-i păcălească pe agenții de pază de la intrare, dar au fost azvârliți cât colo de bodyguarzii starletei. — Dacă nu reușesc să ajungă la ea, i-am spus eu, poate că or să-ți facă ție câteva poze. — Sigur că da! People și Us Weekly nu pot face față concurenței decât dacă publică prim-planuri cu vasta tundră polară care e fundul meu de VIP. Apoi s-a dat jos din pat, a ieșit valvârtej pe hol și s-a uitat fioros la bodyguardul care se învârtea pe lângă ușa lui. Individul a plecat de acolo. — Un nenorocit indiscret! Era limpede că starea lui Milo se îmbunătățise considerabil. 486
După externare, zicea că se simte bine. Rick, Robin, eu și toți cei care-l cunoșteau ne prefăceam că nu vedem cât de țeapăn mergea și că era lipsit de vlagă. Medicul de la departamentul de poliție a insistat ca Milo să-și ia un concediu de odihnă, iar șeful său a fost de acord. De câteva luni, Milo și Rick tot vorbeau de o vacanță la tropice, dar când a venit vremea să și-o ia, Milo se simțea de parcă ar fi așteptat o iminentă condamnare la închisoare. Cât a stat acolo, mi-a trimis o singură carte poștală: niște luptători de sumo din Samoa, cu trupuri gigantice, care se încăierau pe o plajă cu nisip alb. A, E o vacanță minunată… bla-bla… mă plictisesc de înnebunesc. Ăștia-s băștinașii. Dacă mai iau parte la câteva festinuri hawaiiene, contractul meu de fotomodel se duce pe apa sâmbetei. Al tău, primitiv, M. După ce și-a terminat cea de-a doua bere, Milo m-a întrebat: — De ce zâmbești? — N-am zâmbit. — Ba da. Sunt un fin observator. Am ridicat din umeri. — Te amuză cămașa, nu-i așa? — E o cămașă mișto. — Ce bine că n-am la îndemână un detector de minciuni. Ce, nu-ți plac hainele cu specific local? — Păi nu știam că sunt elefanți și în Oahu28… — Ce să-ți spun! Domnul Precizie… a continuat el, 28
Oahu: insulă din arhipelagul hawaiian. 487
apucând cămașa cu degetele murdare de sos. Dacă aș fi găsit una cu Freud psihanalizând un delfin, aș fi cumpărat-o pentru tine. — Dar nucile macadamia pe care mi le-ai adus au fost excelente! — Mda… Și-a dat deoparte de pe frunte părul negru, apoi a mai cerut o bere, pe care a înghițit-o imediat. Ochii lui de un verde-deschis, cu pleoapele pe jumătate lăsate, au coborât spre autostrada de la poalele dealului. — Te simți bine? — Mâine mă întorc la muncă, mi-a răspuns el. Vacanța asta m-a scos din minți. Dar problema e că la departament n-o să am nimic de făcut. Nu numai că n-avem cazuri interesante, ci pur și simplu n-avem niciun caz. — De unde știi? — I-am trimis ieri un e-mail căpitanului. — Vremuri liniștite în Los Angelesul de Vest. — Calmul care anunță furtuna. Sau ceva și mai rău… — Ce-ar putea fi mai rău? — Nicio furtună. A insistat să plătească el, însă când a dat să-și scoată portofelul, i-a cârâit telefonul, iar eu am profitat de prilej ca să-i dau chelnerului cardul meu de credit. — Vulpoiule! a spus el, apoi a răspuns. Sigur, Sean! De ce nu? Dar dacă într-adevăr a avut loc o crimă, altfel stă treaba. — Sean se ocupă de o presupusă crimă? l-am întrebat eu când am plecat. — A fost furată o mașină în Brentwood. De fapt, mașina furată a fost recuperată. Pentru Milo, la fel ca pentru cei mai mulți detectivi criminaliști, cazurile în care nu era vorba de moartea unui om erau la fel de neinteresante ca cele ale șoferilor care trec pe roșu. — Și de ce te-a sunat? 488
— Crede că s-ar putea să fie vorba de ceva mai grav, pentru că pe unul dintre scaune s-a găsit o pată de sânge. — Pare să fie grav. — Mă rog, nu era o găleată de sânge… Doar câteva picături. — Sângele cui? — Asta-i marea enigmă! Iar tupeistul ăsta vrea să afle ce părere am: nu i-a spus nimeni că-s în concediu până mâine. N-am zis nimic – când era într-o astfel de stare, a-l ironiza era pierdere de vreme. Sean Binchy, un detectiv tânăr, deșirat și roșcat, aștepta în fața unei case galben pal. Ca de obicei, purta costum negru, cămașă albastră, cravată tot albastră și o pereche de pantofi Doc Martens lustruiți impecabil. Mai întâi fusese basist într-o formație de ska punk 29, dar apoi descoperise – în același timp – credința în Iisus și Departamentul de Poliție din Los Angeles. Cât lucrase la Omucideri, fusese discipolul lui Milo, dar, pentru că era impertinent, a fost transferat la Jafuri, apoi la Furturi Auto. Potrivit zvonurilor, Sean era plimbat de la o secție la alta, pentru că dădea dovadă de „lipsă de creativitate”. Casa din spatele lui era una dintre acele construcții de vis – uriașă, elegantă și primitoare – care, de la o vreme, dominau cartierele de lux ale Los Angelesului. Era situată la marginea Brentwoodului, la vest de Bundy Drive și la nord de Sunset Drive. În zona aceea străzile erau mai înguste, iar în loc de trotuare nu vedeai decât iarbă. Cea mai mare parte a străzii era umbrită de eucalipți zbârliți. La stânga și la dreapta vilei galben pal se înșirau case fără etaj care se aflau pe lista neagră a urbaniștilor și așteptau să fie demolate. Ska punk: gen muzical care îmbină punk-ul și ska-ul (precursorul muzicii reggae). 29
489
Sean ne-a indicat o alee pietruită lată care ducea spre cele două garaje ale vilei. În fața unuia dintre ele era parcată o berlină Bentley Amage de culoare neagră. — Mașină de VIP, a spus Milo. Exact ce-mi trebuia. — Salut, Loot! Salut, dr. Delaware! Porecla lui Milo se trăgea de la acronimul folosit în departamentul de poliție pentru gradul său: „Loo”30. Milo nu se ocupa de cazurile mărunte. — Cum a fost în Hawaii? — Ți-am adus niște nuci macadamia, i-a răspuns Milo. — Mersi! Ai o cămașă trăsnet! Milo și-a întors privirea spre Bentley. — Cineva a furat mașina asta și a avut tupeul să lase în ea o pată de sânge? — Sau ceva care seamănă cu sângele. — Păi ce altceva ar putea fi? — De fapt, sunt foarte sigur că e sânge, Loot. Dar nu i-am chemat pe cei de la laborator, pentru că am vrut să văd ce părere ai. — Cine a găsit mașina? — Proprietarul, a răspuns Binchy, răsfoindu-și carnețelul, îl cheamă Nicholas Heubel. Un cetățean cât se poate de serios… N-a fost nevoie să ne sune ca să-și recupereze mașina. Milo s-a apropiat de Bentley. Vopseaua era atât de lucioasă, încât părea smoală topită în lumina puternică a soarelui. — Cum a găsit-o? — A dat o raită prin împrejurimi și a văzut-o câteva străzi mai încolo. — Care va să zică ăla care a furat-o nu s-a plimbat prea mult… — Dacă vrei să lăsăm baltă toată povestea asta, n-am
30
De la Lieutenant of Homicides - „Locotenent la Omucideri”. 490
nimic împotrivă. Voiam doar să mă asigur că nu mi-a scăpat nimic. — Mașina e descuiată? — Da. — Hai să vedem presupusa pată de sânge. Și dă-mi o pereche de mănuși.
491
CAPITOLUL 3 Pentru a decora interiorul Bentley-ului se folosiseră pieile de cea mai bună calitate a câtorva vaci și furnirul obținut dintr-un copac întreg, sau poate din doi – mirosea ca într-un club privat din Mayfair. Interiorul era alb-cenușiu, cu paspoaluri negre, așa că era imposibil să nu observi pata din partea dreaptă a scaunului șoferului – avea vreo doi centimetri pătrați. Pata se alungea înspre marginea scaunului, iar la extremitatea inferioară era mai spălăcită: lichidul sau se scursese, sau fusese șters. Putea fi o pată mai veche de ketchup, dar eu aș fi pariat că era hemoglobină. — Nu-i cine știe ce, a comentat Milo. — S-ar putea să fie și alte pete, a spus Sean, dar covorașele sunt negre, așa că n-o să găsim nimic fără o examinare minuțioasă. — Te-ai uitat în portbagaj? — Da, am aruncat o privire. Mi-a făcut impresia că n-a fost folosit niciodată. Pe bune! Am găsit doar două umbrele băgate în huse și prinse cu niște curelușe pe panoul ignifug de pe peretele din spate al portbagajului. Proprietarul mi-a spus că erau opționale: l-au costat opt sute de dolari, dar nu le-a folosit nici măcar o dată. Milo și-a vârât mâinile în mănușile de latex și s-a aplecat în interiorul mașinii, apropiindu-și capul de pată, dar fără s-o atingă. Adulmecând neîncetat, s-a uitat cu atenție la covorașe, la căptușeala portierelor și la bordul pe care se înșirau indicatoarele acoperite cu ochiuri de sticlă. — Interiorul miroase a nou, a spus el, deschizând o portieră din spate. — A fost cumpărată acum un an. — Dacă mă iau după kilometraj, se pare că proprietarul na neglijat doar umbrelele: a mers cu mașina asta numai vreo 492
cinci mii de kilometri. — Are și un Lexus, a spus Sean. Zice că-i mai solid și mai puțin bătător la ochi. Milo a examinat pata încă o dată. — Pare să fie sânge, dar nu văd nicio urmă de impact – fie puternic, fie slab. Un dobitoc, probabil copilul vreunui vecin, s-a plimbat nițel cu ea și s-a tăiat într-un bong31 ciobit. A fost furată din garaj? — Nu, de pe aleea din fața casei. — Păi proprietarul n-are grijă să încuie frumusețea asta de mașină? — Se pare că nu. — Cheile erau în contact? — Proprietarul zice că nu. Voiam să-i pun mai mult întrebări, dar a sunat cineva și a trebuit să intre-n casă. — Probabil că le uitase în mașină, a spus Milo, dar nu vrea să recunoască, pentru că nimeni nu vrea să pară tâmpit. Cine fură o mașină atât de extravagantă trebuie să fie imatur și impulsiv, de-aia presupun c-a fost mâna unui băiat cu caș la gură de prin vecini. Unde mai pui c-a lăsat-o de izbeliște la mică distanță de aici. Ce zici, Alex? — Da, mi se pare o ipoteză rezonabilă. Apoi Milo s-a întors către Sean: — Dacă ar fi un caz serios, aș cerceta toată zona, începând cu locul unde a fost găsită mașina, și aș încerca să aflu care dintre vecini are copii adolescenți cu probleme de comportament. Dar numai dacă ar fi un caz serios… — Deci zici să nu fac cercetări? a întrebat Sean. — Ți-a cerut proprietarul să investighezi? — S-a îngrijorat din pricina petei de sânge, dar nu vrea să se facă mare caz, pentru că mașina n-a fost avariată. — Sean, să fiu în locul tău, i-aș spune să scoată un bidon Bong: un fel de narghilea de mici dimensiuni folosită pentru a fuma marijuana. 31
493
de Meguiar’s și să uite toată tărășenia. — Ce-i Meguiar’s? — Un excelent detergent pentru curățat pielea. — Bine, așa o să fac, i-a răspuns Sean. — Salut! În timp ce ne îndreptam spre Cadillacul Seville cu care venisem, un bărbat a deschis ușa casei și s-a apropiat de noi cu pas iute. Avea în jur de patruzeci de ani, un metru optzeci, membre lungi, cu mișcări degajate, păr șaten tuns scurt și albit la tâmple. Purta un tricou gri, pantaloni de sport albaștri din material catifelat și pantofi maro cu talpă subțire și fără șireturi. Pe nasul îngust și drept avea o pereche de ochelari cu lentile mici și ovale, iar buzele îi erau subțiri și crispate, ca și cum cineva l-ar fi tras de obraji. — Domnule locotenent! A trecut pe lângă Sean și s-a apropiat de noi, uitându-se la cămașa țipătoare cu elefanți a lui Milo, apoi la tricoul negru și la blugii pe care-i purtam eu. Ne scruta prin ochelari, încercând să-și dea seama cine era șeful. — Sunt Milo Sturgis. — Nick Heubel, a spus nou-venitul, întinzându-i mâna cu degete lungi. — Încântat de cunoștință. — Ciudat, nu? A spus Heubel, făcând semn cu policarul spre Bentley. La început, i-am zis detectivului Binchy că nu vreau să se facă mare caz, dar acum m-am răzgândit. Dacă făptașul e cineva din cartier care urmărește și altceva în afară de distracții ieftine? — Mai degrabă distracții scumpe, a spus Milo. Heubel a zâmbit. — Nu știu ce-a fost în capul meu când am cumpărat-o. După ce am condus-o o săptămână, mi-am dat seama că nui decât o mașină și că am căzut pradă mirajului… în fine, ce vreau să spun e că s-ar putea ca făptașul să fie un delincvent 494
cu puternice tendințe antisociale care bântuie prin cartier și că e posibil ca furtul să fie doar un prim pas. — Și ce credeți c-ar putea urma, domnule Heubel? — Poate c-o să vină iarăși, ca să facă ce și-a propus… În spatele lentilelor, ochii căprui-deschis ai lui Heubel erau foarte vioi. — Vă e teamă că s-ar putea să încerce și altceva. — N-aș spune că mi-e teamă. Mai degrabă… de fapt, cred că sunt într-adevăr îngrijorat. A fost un gest atât de ostentativ: pur și simplu s-a suit în mașină și a plecat. — Știți cumva când s-a întâmplat? — După cum i-am spus detectivului Binchy, totul s-a petrecut între unsprezece seara, când am ajuns acasă, și dimineața acestei zile, când am ieșit din casă și n-am mai găsit mașina. Voiam să merg la Country Mart să iau ceva pentru micul dejun. Preț de câteva clipe, m-am întrebat dacă nu cumva o băgasem în garaj. Dar apoi mi-am dat seama că n-avea cum să fie așa, pentru că într-unul dintre ele e parcat Lexusul, iar pe celălalt îl folosesc pe post de magazie. Dispăruse! Nu mi-a venit să cred, a spus Heubel, dându-și ochii peste cap. — Și la ce oră ați ieșit din casă azi-dimineață? — La opt fără un sfert. Și, dacă vreți să fiu mai precis, nu cred că a fost furată după ora cinci dimineața, pentru că la ora aia deja eram treaz și mă aflam în birou – ferestrele dau spre stradă, și precis aș fi auzit ceva. Deși nu-s sigur, pentru că drăcovenia asta are un motor foarte silențios. — Cinci dimineața… Vă sculați devreme, a comentat Milo. — Vreau să fiu pregătit la ora când se deschide bursa din New York. Uneori, când urmăresc bursele internaționale, mă scol chiar mai devreme. — Sunteți broker? — Fac tranzacții cu mărfuri de larg consum. Dar în dimineața asta nu m-a ademenit nimic, așa că m-am gândit să iau micul dejun și să dau câteva telefoane. 495
— Îmi închipui că-s niște tranzacții profitabile. Heubel a dat din umeri și s-a scărpinat în cap. — Sunt mai profitabile decât munca cinstită. În fine, am anunțat furtul la poliție, dar când m-a sunat detectivul Binchy deja o găsisem. — Era chiar în cartier, a spus Milo. — Trei străzi mai la vest, pe Villa Entrada. — Aveați vreun motiv anume să vă duceți exact acolo? Fleubel părea nedumerit, așa că Milo a continuat: — Ați auzit cumva că pe Villa Entrada ar locui vreun delincvent care ar fi putut face una ca asta? — Ah! I-a răspuns Heubel. Nu, nicidecum, ci pur și simplu am condus de colo-colo. Nici măcar nu-mi dau seama de ceam făcut asta, pentru că nu prea nădăjduiam s-o găsesc. Poate că tot ce voiam era să fac ceva. Știți cum e, încercam să recapăt controlul. — Înțeleg perfect. — Dacă cineva mi-ar fi cerut să pariez, aș fi zis că se afla undeva în Los Angelesul de Est, în Watts sau pe platforma unui camion în drum spre Tijuana. Vă dați seama cât de surprins am fost când am găsit-o parcată lângă bordură, cu cheile în contact. — Că tot veni vorba de chei… Cum de…? — Știu, știu! A fost o prostie din partea mea, i-a răspuns Heubel. Cheia pe care o folosesc de obicei e în sertarul biroului meu, dar cine și-ar fi închipuit că cineva ar fi putut s-o găsească pe cealaltă? — Cheia de rezervă? — Da, e o chestie magnetică. O păstrez într-un locaș al volanului, pentru cazul în care o pierd pe cealaltă. Cam prostesc din partea mea, nu-i așa? a spus Heubel, înroșinduse. — Cine mai știa că se afla acolo? — Păi tocmai asta-i problema: nimeni! Sunt atât de precaut, încât o scot de acolo când merg să-mi spăl mașina. Dar presupun că n-am fost suficient de atent: poate că 496
cineva a trecut cu mașina pe lângă mine și a văzut când am scos-o. Dar am învățat lecția, credeți-mă! — Totul e bine când se termină cu bine. — Așa-i, domnule locotenent, dar mă îngrijorează pata de sânge. Am văzut-o abia când am ajuns acasă. E sânge, nu? a întrebat Heuble, clipind. — S-ar putea, dar, oricum, n-am găsit semne de violență. — Ce vreți să spuneți? — Nu-i o pată chiar atât de mare. În plus, când se întâmplă ceva violent, de obicei sângele se împrăștie: e împroșcat sau pulverizat, și se scurge. Pata din Bentley pare să fi fost făcută de cineva care și-a șters pe pielea banchetei sângele de la o tăietură. — Înțeleg. Și totuși, cineva a sângerat în mașină. Și n-am fost eu… — Sunteți sigur? — Sută la sută sigur! Primul lucru pe care l-am făcut a fost să intru în casă și să-mi cercetez picioarele cu multă atenție – m-am gândit că poate mă mușcase un țânțar, dar nu simțisem. Mă rog, sângele oricum n-ar fi trecut prin pantaloni… Aveam pe mine blugi groși. Mai exact, perechea Diesel pe care o port iarna. Sunt al naibii de zdraveni, a precizat Heubel, bătându-și coapsa. Mi-am examinat picioarele și pe o parte, și pe cealaltă, ba chiar m-am folosit de o oglindă. Ei bine, nimic! — Ați depus mult efort… — Eram destul de tulburat, domnule locotenent. Mai întâi, mașina mi-a fost furată chiar din fața casei, apoi am găsit-o, iar în cele din urmă am dat de sânge! Probabil că o să mă liniștesc abia după ce o să faceți analiza ADN-ului și o să aflați că nu se potrivește cu al nici unei victime din ultima vreme. — Nu avem niciun motiv să cerem o analiză a ADN-ului. — Nu? am auzit că tehnologia de azi e mult mai bună decât pe vremea lui O. J. Simpson. Cu testele de acum, poți 497
să obții rezultatul foarte repede. Milo i-a aruncat o privire lui Sean, care a intervenit: — Mai repede, dar tot e nevoie de timp. Iar analiza ADNului e scumpă. — Ah! Înțeleg, nu-i o prioritate, a spus Heubel. — Ne dăm seama în ce situație vă aflați… a spus Sean. — Sunteți șocat, a adăugat Milo. Aveți sentimentul că va fost violată intimitatea. — Aveți dreptate, dar problema mea cea mai mare e că nam de unde să știu dacă nu cumva individul încă e prin preajmă și pune ceva la cale. Milo i-a ținut ceea ce el numea „Prelegerea cu privire la analiza datelor de către criminaliști” – era nevoie din ce în ce mai des de așa ceva, din pricina basmelor cu polițiști difuzate la televizor săptămână de săptămână. Iată principalele puncte ale prelegerii sale: vrăjitoriile criminaliștilor sunt foarte utile în serialele de divertisment, însă, în realitate, datele obținute la locul faptei erau relevante în mai puțin de zece la sută din totalul cazurile de crimă; pentru a face față nenumăratelor cereri de analiză a ADNului, Departamentul de Justiție a fost nevoit să contracteze serviciile unui laborator din New Jersey; informațiile obținute în urma acestor analize erau atât de nerelevante, încât de obicei nu se făceau decât în cazul crimelor și violurilor. — Analizele pot dura câteva luni chiar și în cazul unei crime, domnule Heubel. — Uau! Păi atunci, domnule locotenent, cum de reușiți, totuși, să elucidați crimele? — Umblăm pe dibuite și, uneori, avem noroc, i-a răspuns Milo, zâmbind. — Atunci îmi pare rău, n-am vrut să… Cât ați spus? Doar zece la sută? — În cel mai bun caz. — Bine, am înțeles… Mă rog, aveam convingerea că dacă trăiești într-un anumit cartier, poți fi ferit de… Dar presupun 498
că și asta e o naivitate. — Dar ăsta chiar e un cartier sigur, domnule. Unul dintre cele mai sigure din partea asta a orașului. Era adevărat, dacă nu luai în calcul micul secret al Los Angelesului de Vest: în cartierele de lux nu prea au loc atacuri violente, dar spargerile și jafurile sunt frecvente, pentru că, după cum spunea un spărgător arestat, „acolo se află chestiile mișto”. — Deci cel mai bine ar fi să mă liniștesc și să uit toată tărășenia? a întrebat Heubel. — Dacă vreți să se facă investigații, uitați cum o să procedăm: dacă detectivul Binchy o să aibă timp, o să cheme o echipă de experți să ia niște mostre de pe banchetă – măcar ca să vadă dacă e sânge. Iar dacă n-or să fie prea ocupați, criminaliștii or să cerceteze și restul mașinii. — Dar ce anume or să caute? — Alte pete de sânge. Și orice lucruri nelalocul lor. Dar o să ia ceva timp. — Deci s-ar putea să rămân fără mașină câteva zile. — Da, e posibil. — Păi n-am găsit nimic altceva… a spus Heubel zâmbind. Am examinat mașina cu o lanternă. Cred că am cam distrus probele. — Ați dat cu aspiratorul în mașină? — Nu, dar amprentele mele… — Amprentele dumneavoastră sunt împrăștiate prin toată mașina, pentru că o conduceți zi de zi. Dacă nu ați dat cu aspiratorul, dar, tot umblând prin mașină, ați atins vreo pată sau ați mișcat vreo fibră de material, criminaliștii tot or să dea de ele. — Deci zece la sută, a repetat Heubel, vârându-și un deget sub una dintre lentile. Aș fi zis că procentul e de nouăzeci la sută. Mă rog, e limpede că nu-i domeniul meu. — Tocmai de-aia suntem aici. Ați vrea ca detectivul Binchy să cheme o echipă de experți? 499
— O să fie nevoie să dea jos căptușeala portierelor? — Nu, or să folosească niște perii și or să răzuiască ușor materialul. Poate că va fi nevoie să umezească petele găsite cu o soluție salină și să presare niște reactivi – substanțe care interacționează cu fluidele corpului. S-ar putea să facă pe loc o analiză pentru detectarea proteinelor umane, iar dacă or să descopere că e o pată de sânge, or să stabilească de ce grupă e. Toate astea or să dureze câteva minute, dar o să ia ceva timp până o să vină echipa – poate câteva zile –, așa că cel mai bine ar fi să nu folosiți mașina. Până atunci, detectivul Binchy o să-și noteze toate datele pe care o să i le furnizați și o să le consemneze într-un raport detaliat pentru arhiva poliției. Sean și-a lovit un pantof cu vârful celuilalt. — Mai am o mașină, a spus Heubel, așa că lăsați-mi ceva timp să mă gândesc mai bine. — Cum doriți. — E plăcut să poți alege. Sau să ai iluzia că poți face asta. * — Raport detaliat? l-am întrebat pe Milo în timp ce ne îndepărtam de vilă. E o pedeapsă aplicată lui Sean pentru că te-a făcut să pierzi timpul? — Nu-s deloc înclinat către astfel de răzbunări. — Vrei să-l trântești la podea și să-i smulgi consola Game Boy din mână? Milo a izbucnit în râs. — Încerc doar să-mi apăr pielea. Un individ ca Heubel s-ar putea să-l cunoască pe primar. Ultimul lucru care-mi lipsește – de fapt, care-i lipsește lui Sean – e o bârfă la un cocteil despre dezinteresul de care dă dovadă poliția. — Ah! Vasăzică încercai să-l ferești pe băiat de necazuri. — Exact asta a făcut bătrânul Milo. — Și cine știe ce dă la iveală pata aia… Milo a întors capul spre mine. — Alex, una e să calmezi bogătanii, și alta e să-ți închipui 500
că pe străzile din Brentwood ar bântui vampiri siniștri și vetuști, fascinați de ideile lui Charles Manson 32, care n-ar avea în cap decât să măcelărească brokeri specializați în tranzacțiile cu mărfuri de larg consum. — Adevărații adepți ai lui Manson bântuiau prin Beverly Hills și Los Feliz 33. Și chiar măcelăreau bogătanii… — E vorba de un furt săvârșit de un plimbăreț care a lăsat mașina intactă și a fost suficient de amabil cât s-o parcheze într-un loc pe unde era foarte probabil să treacă proprietarul ei. — Cum zici tu. — Auzi, tinere, nu-mi vorbi pe tonul ăsta!
Charles Milles Manson (n. 1934): criminal american care a condus așa-numita Familie Manson, un cult apărut în San Francisco în 1967, și care a fost condamnat pentru conspirație în crimele Tate-LaBianca. 33 Los Feliz: cartier de elită din Los Angeles. 32
501
CAPITOLUL 4 N-am aflat dacă Sean a chemat până la urmă echipa de experți să cotrobăiască prin Bentley, dar sigur e că nu i-a spus lui Milo cum s-a încheiat povestea. Timp de o săptămână, nu s-a înregistrat niciun caz de crimă în Los Angelesul de Vest. Blestemând factorii psihosocioeconomici răspunzători de liniștea care se instalase în oraș în toamna aceea, Milo a început să lucreze la niște cazuri mai vechi rămase nerezolvate. Dar dosarele de care avea nevoie sau lipseau, sau erau atât de schematice încât nu-i puteau fi de niciun folos, așa că s-a lăsat păgubaș. În cea de-a opta zi de când se întorsese la serviciu, l-am sunat să-l întreb ce mai face. Șeful său tocmai îi trimisese o directivă primită de la biroul central al Departamentului de Poliție. Un violator ucigaș pe nume Cozman „Cuz” Jackson, care urma să fie executat în Texas, se străduia să amâne injecția letală mărturisind crime făptuite prin toată țara și promițând că avea să indice cu precizie locurile în care îngropase victimele. Procuratura din Texas voia ca, înainte să înceapă investigațiile, să obțină câteva date de la polițiștii din Los Angeles. Cuz Jackson susținea că victima sa din California era Antoine Beverly, un băiat de cincisprezece ani din Los Angelesul de Sud, care dispăruse în Culver City în urmă cu șaisprezece ani, pe când vindea abonamente de presă din ușă în ușă. Pe vremea aceea, Jackson locuia în apropiere – în Venice – și lucra la vreo cincisprezece kilometri de traseul obișnuit al lui Antoine: era angajat ca om bun la toate la un adăpost pentru animale din West Chester. Dar dosarul lui Beverly era de negăsit în arhiva centrală a departamentului. Așa că cei de la sediul central voiau ca Milo să-l caute în arhiva din Los Angelesul de Vest și, dacă l-ar fi 502
găsit, să ia legătura cu martorii. Însă deocamdată căutările lui Milo nu avuseseră succes. — A venit vremea să ostracizăm marea Satană birocratică! mi-a spus el. Hai să-ți povestesc întreaga tărășenie: în mod normal, treaba asta era sarcina gagiilor de la Omucideri, dar lor le plac numai crimele răsunătoare, care să-i facă faimoși, iar cazul lui Beverly e banal, așa că l-au pasat celor din Los Angelesul de Vest. Iar șeful meu își închipuie că, în momentul ăsta, m-aș mulțumi cu orice, așa că mi l-a dat mie. — Cel puțin ai parte de o noutate, i-am răspuns eu. — Care anume? — Un șef căruia i se face milă de un subordonat… — Trebuie să închid, Alex! Proasta dispoziție din ultima vreme nu i se atenuase deloc. Poate că era din pricina schijei din braț și a durerilor posttraumatice. Sau din pricina blazării provocate de cele două decenii pe care le petrecuse ca detectiv homosexual la Departamentul de Poliție din Los Angeles. Percepția colegilor asupra lui Milo se schimbase, dar într-un ritm atât de lent, încât nu considera că această modificare era un progres. Când a intrat în poliție, s-a străduit să-și ascundă orientarea sexuală, dar adevărul a ieșit la iveală în cele din urmă, provocând zâmbete compătimitoare, bârfeli și gesturi fățișe de ostilitate. Apoi nu s-a mai ascuns, dar nici nu s-a apucat să facă paradă cu homosexualitatea lui. De câteva ori a găsit scrisori injurioase în cutiuța poștală de la poliție. Spiritul de echipă e indispensabil pentru munca detectivilor criminaliști, dar mulți începuseră să-l evite după ce câțiva colegi au plecat urechea la zvonuri și au cerut să fie transferați. În încercarea de a ține piept izolării, Milo a făcut multe ore suplimentare și a ajuns să fie unul dintre detectivii cu cel mai mare număr de cazuri rezolvate din întreg departamentul. Conducerea poliției ezita, neștiind ce atitudine să adopte față de el, dar acordarea anumitor drepturi civile homosexualilor 503
și puzderia de scrisori din partea familiilor recunoscătoare ale victimelor au făcut ca Milo să nu poată fi persecutat. Apoi o crimă mai veche l-a pus într-o situație asemănătoare celei de pe vremea când era novice, și conducerea nu se putea atinge de el pentru că era un detectiv competent. Descoperise în dosarul acelui caz niște nereguli comise de șeful poliției și a făcut un târg cu el: ca să nu le dea publicității, urma să fie făcut locotenent, să fie scutit de obligațiile rutiniere ale noului său grad și să lucreze în continuare la cazuri de crimă. A fost mutat din biroul comun al detectivilor și pitit într-o cămăruță cât o debara care înainte chiar fusese folosită pe post de debara. I s-a pus la dispoziție un computer vechi și i s-a dat voie să se folosească de detectivii începători – dar numai dacă nu avea altcineva nevoie de ei – și a fost lăsat săși aleagă singur cazurile. Cu alte cuvinte: Dacă nu ne stai în cale, o să-ți întoarcem serviciul. Pus în locul său, un altul s-ar fi blazat. Dar Milo s-a acomodat noii sale situații, stabilindu-și un al doilea birou într-un restaurant indian din apropiere, unde, printre accese de dispepsie, continua să rezolve cazuri dificile. În tot acest timp, se răsfăța cu singurul său hobby: să se plângă. În cele din urmă, eficacitatea sa a atras atenția noului șef al departamentului, care era obsedat de statisticile criminalistice. Iar lui Raymond Grant, noul șef al secției lui Milo, nu-i păsa cu cine se culcau subordonații săi. Așa că Milo a primit un calculator mai performant și mai mult sprijin din partea detectivilor, păstrându-și totodată programul flexibil. Nu era invitat la petrecerile cu frigărui organizate de secția lui, dar tot răul spre bine: nu era un tip sociabil și, în felul acesta, își putea petrece mai mult timp cu Rick. Dar când te uitai la Milo, n-ai fi zis că viața îi devenise mai ușoară. 504
Bineînțeles că, atunci când Antoine Beverly dispăruse, familia lui dăduse poliției tot sprijinul de care era în stare, dar scepticismul lui Milo era întemeiat: după șaisprezece ani, dovezile se pierd, iar puzderia de mărturisiri făcute de condamnații care urmează să fie executați e o simplă stratagemă de amânare care nu duce la nimic. Și totuși, ar fi trebuit să fie mulțumit că avea de lucru. Sau poate că nu făceam decât să proiectez propria-mi stare de spirit asupra lui, întrucât munca mea din anul acela dăduse roade. Câteva cazuri de custodie a unor copii se soluționaseră decent, fără ca părinții să facă încercări de a-și traumatiza psihic progeniturile și fără ca avocații să dea frâu liber pornirilor distructive. De câteva ori, rapoartele mele au ajuns pe biroul câte unui judecător inteligent care chiar își lua răgazul să le citească. Mă gândeam că poate lumea devenise mai bună și mai primitoare – poate că era o reacție la violența care umplea prima pagină a ziarelor. Când i-am împărtășit acest gând lui Robin, ea a zâmbit, a mângâiat câinele și mi-a spus: — Cine știe, s-ar putea să fie un efect pozitiv al încălzirii globale… Prea zice lumea că toate relele ni se trag de la ea. Robin și cu mine ne împăcasem după ce ne despărțisem a doua oară în cei zece ani de când eram împreună. Casa în care locuiam fusese construită după planurile ei pe coasta unui deal din cartierul Beverly Glen, iar câtă vreme fusesem despărțiți mi se păruse sumbră ca un cavou. Un mogul al internetului avea să-i plătească o sumă cu șase cifre ca să-i construiască patru instrumente artizanale: o chitară, o mandolină, o mandolă și un violoncel – era o comandă care avea să-i ocupe cea mai mare parte a anului. Era o afacere de vis, dar numai dacă nu se gândea că mogulul era afon și nu putea interpreta nici măcar o notă. Unul dintre carașii aurii din bazin avea doisprezece pui, ploile abundente revigoraseră vegetația grădinii, iar alături de noi o aveam pe Blanche, care putea fi descrisă drept „cățeaua 505
care zâmbește pe bune”. Era o femelă de un an din rasa buldog francez – o mogâldeață caldă, mătăsoasă și blondă, atât de veselă, prietenoasă și delicată, încât mă gândeam să-i donez cromozomii institutului de cercetări biologice din Nisa. Desigur, nu era o temă de cercetare interesantă: un câine care nu mușcă oameni nu e cine știe ce. Dar în cea de-a noua zi de când Milo se întorsese la serviciu, cineva a fost mușcat. S-a întâmplat pe o stradă unde de obicei nu se petreceau astfel de lucruri. Într-o dimineață liniștită de duminică, la ora șase și treizeci și două de minute, într-un cartier din South Westwood ale cărui căsuțe îngrijite erau dominate de turnul Templului Mormonilor de pe bulevardul Santa Monica, Ella Mancusi, o pensionară de șaptezeci și trei de ani, fostă profesoară de liceu, a ieșit pe ușa casei sale de culoarea mentei, a făcut câțiva pași ca să-și ia ziarul de jos și a dat nas în nas cu un bărbat care avea în mână un cuțit. Unicul martor, un copywriter insomniac pe nume Edward Moskow, care locuia două case mai la sud, stătea în sufragerie și își citea ziarul cu o cafea în față. La un moment dat, uitându-se din întâmplare pe fereastră, a zărit un bărbat înfigând cuțitul în Ella Mancusi și a rămas îngrozit văzând că bătrâna se prăbușește într-o baltă de sânge. Când a ajuns lângă Ella, a găsit-o moartă, iar criminalul fugise. Medicul legist a constatat că victima fusese înjunghiată de nouă ori, patru dintre răni fiind cauzatoare de moarte. După adâncimea și lățimea tăieturilor, prima bănuială a fost că ucigașul folosise un cuțit cu lamă lungă, fără zimți și cu tăiș pe o singură parte, care te trimitea cu gândul la un cuțit de vânătoare. Descrierea ucigașului făcută de Moskow era foarte ciudată: un bărbat cu părul alb, înalt și robust, cu haine negre și 506
largi, care avea pe cap o șapcă albastră. — Șapca era exact ca alea pe care le poartă bătrânii. Părea un ciudat. Iar când s-a îndreptat spre mașină, mergea țeapăn, ca moșii. În timp ce bărbatul cu șapcă își măcelărea victima, mașina lui aștepta la bordură cu motorul pornit și cu portiera șoferului deschisă. După ce a terminat, și-a șters cuțitul de pantaloni, s-a urcat la volan și a demarat cu viteză destul de mică. Ochiul de vultur al lui Moskow a reținut și cum arăta mașina. — Ultimul model de Mercedes S600. Negru, lucios și curat. E cel mai tare model cu patru uși produs de Mercedes, dacă nu luăm în calcul Maybach-ul. Sunt absolut sigur, pentru că-s înnebunit după mașini. Costă o sută cincizeci de mii! Dar n-am reținut decât o parte a numărului de înmatriculare. O literă și trei cifre. Milo a dat mașina în urmărire, apoi s-a dus să examineze locul crimei. Când m-a sunat pe mine, deja aflase o informație prețioasă. — A fost furată în Beverly Hills, din parcarea unei firme de închiriat mașini, care se cheamă Prestige. Hoțul a dus-o la loc în parcare înainte de începerea programului, adică înainte de ora nouă, iar cei de la firmă n-au aflat că mașina dispăruse decât în momentul în care i-am sunat eu. S-au uitat pe indicatoarele de la bord și mi-au spus că hoțul a făcut cu ea șaizeci și opt de kilometri. — Parcarea era închisă? — Cică intrarea ar fi fost blocată cu un lanț. — Crima a fost comisă la șase jumate, iar mașina s-a întors în parcare două ore mai târziu, am spus eu. — Exact. Cât tupeu! — Vasăzică a furat o mașină de lux mare și neagră, apoi a înapoiat-o. — Mda! S-a încruntat Milo. 507
— Până la urmă, Sean a investigat Bentley-ul? — Heubel nu i-a dat voie decât să preleveze o probă din zona petei. N-a fost de acord cu chestii mai complicate. Sean a luat o trusă și a făcut singur prelevarea: e sânge de om, grupa zero pozitiv. Dar e prea devreme să facem o legătură între Bentley și tărășenia asta. Și să nu mă iei iarăși cu șansele de unu la o mie! — Să mă păzească Dumnezeu de așa ceva! — Iar dacă El e prea ocupat, să te păzești singur! Vrei să arunci și tu o privire la locul crimei? — Bineînțeles! — Atunci ne vedem în douăzeci de minute. Cadavrul Ellei Mancusi fusese dus la morgă. Nu mai rămăseseră decât dalele înroșite și iarba mustind de sânge. Deși nu-s specialist și e greu să-ți dai seama cam ce s-a întâmplat după forma petelor de sânge rămase pe o suprafață cu denivelări, am văzut de-a lungul anilor suficient de multe cât să pot recunoaște împroșcătura unei artere și o scurgere lentă. Mi-am închipuit cum s-a prăbușit bătrâna, în timp ce presiunea sângelui scădea, și cum, în cele din urmă, inima i s-a oprit, iar sufletul i s-a desprins de trup. Milo discuta cu Sean, stând foarte drept. Șuvițele negre îi tot cădeau pe frunte, însă nu reușea să le dea pe spate. Doar un uragan ar fi putut clinti părul scurt și plin de gel al lui Sean. M-am apropiat de ei, lăsând în urmă balta de sânge. — O bătrână. O profesoară, a spus Sean, palid la față. — Mercedesul e în drum spre laborator, a spus Milo. Sean o să-l roage pe domnul Heubel să ne pună la dispoziție Bentley-ul pentru investigații suplimentare. Dacă n-o să fie de acord, n-avem cum să-l obligăm – știu asta de la unul dintre cei mai ai dracului procurori. — Poate că n-o să ne facă probleme dacă-i spun despre 508
crima asta, a intervenit Sean. Părea un tip de treabă. — Sau dimpotrivă! — Ce vrei să spui? — Bogătanii caută să nu se amestece în porcării dintrastea. Milo a dat să plece. — Auzi, Loot, să știi că oficial eu încă lucrez pentru secția Furturi de mașini. — Vrei să pun o vorbă bună pentru tine? — Nu cred că locotenentul Escudo o să fie încântat… a spus Sean, mușcându-și buzele. Și o să am nevoie de ajutorul lui când o să mi se stabilească indicatorii de performanță. — Ce vrei să spui? l-a întrebat Milo, mijind ochii. Sean a întors capul și s-a uitat la pata de sânge. — Milo, o să fac tot ce pot ca să te ajut. Milo n-a țipat la Sean, așa cum mă așteptam, ci i-a spus: — Vezi cum o scoți la capăt cu Heubel și mai vorbim dupaia. Sean l-a salutat cu mâna la tâmplă și a plecat. — Când o să aibă și el parte de mai mult timp liber? l-am întrebat eu pe Milo. — Când o să aibă indicatori de performanță mai buni, mi-a spus el, întorcându-se cu fața către căsuța verde. Ei, ce-ți spune intuiția? — Atât victima, cât și făptașul sunt în vârstă… Iar crima a fost comisă cu exces de zel, deci s-ar putea ca ucigașul să fi avut ceva cu ea. Să fiu în locul tău, i-aș verifica iubiții sau foștii soți și aș încerca să aflu dacă nu cumva a avut vreo aventură care s-a sfârșit prost. — O ciorovăială între consumatori de gerovital? Martorul mi-a spus că era văduvă și că singurul bărbat care o vizita era un tip de vreo patruzeci de ani despre care crede că era fiu-său. Băieții de la laborator sunt înăuntru. După ce-or să strângă probele, o să mă apuc să cotrobăi nițel prin casă. Dintr-un bungalow în stil sud-american aflat în susul 509
străzii a ieșit un bărbat care, frecându-se la ochi, s-a apropiat de noi, evitând să se uite la pata de sânge. — El e, mi-a spus Milo. Ce-ar fi să stați nițel de vorbă cât mă duc eu în casa bătrânei să văd cum își fac treaba băieții? Edward Moscow avea vreo cincizeci și cinci de ani. Era chel și avea o barbă sură și cârlionțată. Purta o bluză de trening largă și roasă la mâneci, pe care scria Swarthmore 34. Pantalonii kaki i se decoloraseră atât de mult, încât deveniseră aproape la fel de albicioși ca picioarele lui goale. M-am prezentat, dar fără să-i spun cu ce mă ocupam, iar Moskow a înclinat ușor capul. — Trebuie să fi fost o priveliște îngrozitoare, am zis eu. — N-am să uit niciodată ce-am văzut! Mi s-a întipărit în minte, a răspuns el ducându-și mâna la frunte. — V-ați mai amintit ceva? — Ce moș nemernic! a continuat Moskow cu vocea lui slabă și hârâită. E incredibil! Îmi închipuiam că oamenii de vârsta lui nu mai sunt atât de instinctivi. — E drept că mulți nu mai sunt așa… Dintr-odată, s-a uitat la mine ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama că purtam o discuție. — La bătrâni apare așa-numita „stingere a instinctelor criminale”, am continuat eu. Altfel spus, se cumințesc. Moskow a încuviințat ușor din cap. — Spuneți-mi, vă rog, ce vârstă credeți că avea ucigașul? — L-am văzut doar câteva secunde, mi-a răspuns el, cu fața schimonosită și barba zbârlită. M-am uita mai ales la mâna lui, a continuat Moskow, ridicându-și brațul și făcând o mișcare de sus în jos, ca și cum ar fi înfipt un obiect ascuțit. Am crezut că o lovea cu pumnul și am alergat spre el ca să-l opresc. Dar când am ajuns acolo, deja se îndrepta spre mașină, și am văzut balta de sub doamna Mancusi. Sângele 34
Swarthmore: universitate din Philadelphia. 510
se tot împrăștia… un adevărat șuvoi… N-am mai văzut niciodată așa ceva… S-a înfiorat. — Domnule Moskow, cam ce vârstă credeți că avea bărbatul ăsta? — Ah, da! Scuzați-mă… Șaptezeci. Sau șaizeci și cinci. Poate chiar șaptezeci și cinci. Zău că n-aș putea să estimez, dar pot să vă spun cu siguranță că se mișca exact ca un moș. Nu că ar fi șchiopătat sau mai știu eu ce, dar mergea țeapăn. Ca și cum ar fi avut tot trupul bandajat. — Deci se mișca lent. S-a gândit preț de câteva clipe. — Mă rog, nu alerga, dar nici nu mergea bălăbănindu-se. De fapt, nu l-am văzut decât din spate, în timp ce se îndrepta spre mașină. Aș zice mai degrabă că mergea cu o viteză obișnuită… Avea un mers normal, ca și cum tocmai ar fi livrat un colet sau așa ceva. Și nu s-a uitat în spate. Deși țipam la el, moșul se purta de parcă nici n-aș fi fost acolo. Nenorocitu’ nici măcar nu s-a obosit să se întoarcă, ci a mers liniștit mai departe, s-a urcat în mașină și a plecat. Exact asta mă intrigă! Că s-a purtat normal! — Altfel spus, părea că face o treabă obișnuită. Moskow se juca absent cu un fir care atârna de gulerul bluzei. — Deci nu i-ați văzut fața? l-am întrebat eu. — Nu. Era un țicnit! Am țipat cât m-au ținut plămânii, în speranța că o să iasă cineva din casă, dar n-a apărut nimeni. Adevăratul Los Angeles – orașul-fantomă! A spus el, privind casele care se înșirau de-a lungul străzii. — Dar ce i-ați strigat bătrânului? — Nu-mi aduc aminte… „Stai pe loc, nenorocitule!”, sau ceva asemănător, mi-a răspuns el, înfigându-și unghia policarului în tivul bluzei de trening. Doamna Mancusi zăcea într-o baltă de sânge, iar nemernicu’ ăla se îndepărta în pas de promenadă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Am 511
început să alerg după el… Acum mi se pare c-a fost o decizie prostească, dar atunci n-am stat să mă gândesc. Apoi am văzut cuțitul și am încremenit. Ochii i s-au împăienjenit. — Dar cum de-ați văzut cuțitul? — L-a șters de pantaloni. Chiar deasupra genunchiului. Cu un aer nepăsător, ca și cum ar fi fost lucrul cel mai firesc. — Și pe urmă? — Pe urmă l-a băgat în buzunar, s-a urcat în mașină și a plecat. Totul s-a întâmplat în doar câteva secunde. — Mașina avea motorul pornit? — Cred că da, pentru că nu-mi aduc aminte să fi pornit mașina când a plecat. De fapt, nu-mi amintesc să fi auzit zgomot de motor, dar poate că pur și simplu n-am băgat de seamă. Oricum, modelul ăla de Mercedes e foarte silențios. — Și în ce parte a luat-o? — A trecut chiar pe lângă casa mea, a spus el, arătând spre sud. Știam bine cartierul de pe vremea când eram student: hoinărisem pe străzile alea în căutarea unor scurtături către garsoniera mea mică și întunecoasă de pe strada Overland. — Cartierul ăsta e ca un labirint: are o mulțime de străzi care se înfundă, am spus eu. — Credeți c-ar putea locui în zonă! M-a întrebat Moskow, crispat. — Nu, dar s-ar putea să-și fi pregătit mai înainte drumul de retragere. — Nu l-am văzut niciodată prin cartier. Și nici Mercedesurile S600 nu prea circulă pe-aici… — Nu-s multe Mercedesuri în cartier? — Ba-s foarte multe, dar nu modelul ăsta. — Vă pricepeți la mașini. — De-a lungul timpului, am avut câteva rable pe care leam reparat, mi-a răspuns el, zâmbind cu jumătate de gură. Am avut odată un Delorean – a fost o adevărată încercare. Dar spuneți-mi, credeți că e vorba de un mafiot bătrân? 512
— Ce vă face să credeți asta? — Mașina mare și neagră, crima care seamănă cu o execuție și vârsta individului. Mi-a trecut prin cap c-ar putea fi un ucigaș plătit, căruia nu i s-au stins instinctele criminale, deși a îmbătrânit… în cele din urmă, a smuls firul care-i atârna de guler și a început să-l răsucească între policar și arătător. Apoi a adăugat: Și ce șapcă idioată avea! — Credeți că doamna Mancusi avea legături cu un mafiot în vârstă? — Nu prea cred. Și totuși, cine și-ar fi putut închipui ce s-a întâmplat azi? — Cât de bine o cunoșteați? — Aproape deloc. Era o femeie liniștită și părea foarte de treabă. Ne salutam și atâta tot. — Avea multe cunoștințe? — Eu nu-l știu decât pe tipul despre care i-am povestit locotenentului. — Cât de des o vizita? — Cam o dată pe lună, de-aia am presupus că era fiu-său. Sau poate venea mai des, dar n-am stat cu ochii ațintiți pe casa ei. — Ce altceva mi-ați mai putea spune despre el? — Să fi avut vreo patruzeci de ani. Era blond și avea un aer neîngrijit. Dacă stau bine și mă gândesc, nu i-am văzut niciodată împreună. El ciocănea la ușă, iar ea îl lăsa să intre. Când pleca, nu-l conducea niciodată. — Doamna Mancusi avea dificultăți la mers? — Dimpotrivă! Era sănătoasă și energică. — Îmi mai puteți spune ceva despre bărbatul blond? — Era destul de robust. Și când v-am zis că arăta neîngrijit voiam să spun că nu părea să-i pese cum arată. — Știți cum îl cheamă? — N-am auzit-o strigându-l vreodată pe nume. După cum v-am spus, nu i-am văzut niciodată împreună. Tipul nu părea încântat de vizitele astea, așa că s-ar putea să fi fost o 513
oarecare animozitate între ei. Iar ultima oară când a vizitat-o – în urmă cu o lună sau două –, a rămas afară, iar doamna Mancusi a stat de vorbă cu el prin ușa întredeschisă. Mă rog, presupun că ea era, pentru că locuiește singură. N-am auzit ce discutau, dar am avut impresia că se certau. Apoi tipul a făcut așa… Moskow și-a lovit șoldul cu mâna, a îndoit un genunchi și a făcut o grimasă. — A fost nițel cam… teatral, mă-nțelegeți? Și caraghios: un bărbat în toată firea, care nu părea homosexual, să facă gestul ăla de vampă… Mi s-a părut ciudat. Mai ales când stătea de vorbă cu maică-sa. Dacă într-adevăr era maică-sa… — Deci vi s-a părut că se certau. — Stați un pic, a spus Moskow, nu vreau să bag pe nimeni în bucluc. Asta a fost impresia mea, dar n-aș băga mâna-n foc. — Impresia asta va fost lăsată de gesturile lui. — Din felul în care stătea în ușă am dedus că era… — Agresiv? — Mai degrabă defensiv. Ca și cum doamna Mancusi i-ar fi spus niște lucruri pe care nu voia să le audă.
514
CAPITOLUL 5 — I-a trecut prin minte că ar putea fi o acțiune mafiotă pentru că o chema Mancusi? a întrebat Milo. Eram în Café Moghul, în apropierea secției de poliție. Patronii restaurantului îl considerau un fel de rottweiler cu față umană și erau foarte încântați să-i gătească mâncărurile pe care le cerea. Îl priveam golind farfuriile cu tocăniță de miel cu curry, homar tandoori, bame cu mirodenii, linte și orez. Avea la îndemână și un vas cu ceai de cuișoare. După ce văzusem balta de sânge din fața casei lui Mancusi și îmi imaginasem cum se petrecuse totul, n-am reușit decât să beau un pahar de ceai. — Moskow n-a fost explicit în privința asta, dar presupun că da, i-am răspuns eu. Oricum, bănuiala lui e întemeiată. Felul în care a fost comisă crima te face să te gândești la un profesionist: știa când avea să iasă Mancusi ca să-și ia ziarul, a lăsat mașina cu motorul pornit, și-a pregătit un drum de retragere… Unde mai pui că a ucis-o brutal și cu meticulozitate, iar când a plecat, nu s-a grăbit deloc. — Vasăzică avem de-a face cu un dur cărunt, a spus Milo. Ți se pare că-i un profesionist? Atunci cum se face că a omorât-o la lumina zilei și că nu și-a lăsat decât un interval de două ore jumate ca să curețe mașina și s-o ducă înapoi în parcare? Unde mai pui că s-a întors în Beverly Hills dimineața, expunându-se riscului de a fi văzut. — Unde se află firma de închiriat mașini? — Pe Alden Drive, la poalele dealurilor. — Deci e în zona industrială din Beverly Hills, care-i destul de liniștită duminică dimineața, am spus eu. — Dar e și la cinci minute de secția de poliție din Beverly Hills. — Un Mercedes negru n-are cum să atragă atenția. Și nicio mașină care intră în parcarea firmei de închiriat… S-au găsit 515
urme de sânge în Mercedes? — La o investigație sumară, nu. Dar să vedem ce spun băieții de la laborator. — Și-a șters cuțitul de pantaloni, ca să nu murdărească mașina. Iar două ore și jumătate îi erau suficiente ca s-o curețe ca lumea înainte s-o ducă în parcare. Poate că are o ascunzătoare undeva între locul crimei și firma de închiriat. — Adică ascunzătoarea asta ar putea fi aproape oriunde în Los Angelesul de Vest… Cred că o să dau presei câte ceva despre caz. Un ghiuj ucigaș – câți ar putea să fie? a spus el, apoi a băgat în gură o bucată de homar, a mestecat-o pe îndelete și a înghițit-o. Ce tupeu a avut cuțitarul ăsta, s-o ucidă în plină zi! — Poate că, după capul lui, era mai sigur s-o atace în timpul zilei, pentru că, dacă ar fi omorât-o noaptea, ar fi trebuit să dea buzna în casa ei. Casa lui Mancusi avea alarmă? — Da, dar nu era cine știe ce: doar la ușa din față și la aia din spate, nu și la ferestre. — Pentru un moș, ar putea fi o problemă să se cațăre pe fereastră. S-o fi gândit că, fiind duminică dimineața, cei mai mulți dintre vecini dorm. Nu uita că e vorba de o victimă care nu putea să opună prea multă rezistență și că arma crimei e cât se poate de silențioasă… A lovit-o atât de fulgerător, încât Mancusi nici măcar n-a avut timp să țipe. Dacă noaptea trecută Moskow n-ar fi uitat să-și ia somniferul, întreagă tărășenie ar fi trecut neobservată. Mai e vreun vecin care ar putea să ne dea și alte informații? Milo și-a acoperit cu palmele mai întâi urechile, apoi ochii, iar la sfârșit gura. — Moskow are cazier? — E curat ca lacrima! a răspuns el, dând la o parte farfuria. Și-a șters cuțitul de pantaloni… Și cam ce-ar înseamnă chestia asta? — S-ar putea să fie o dovadă de dispreț. 516
— Păi dacă a înjunghiat-o în carotidă, nu se poate să nu fi lăsat vreo urmă în mașină. — A avut grijă să șteargă petele evidente și s-a gândit că firma o să aspire mașina, iar el o să scape fără nicio problemă. — Sunt de acord că ștersul cuțitului de pantaloni e o dovadă de dispreț, a spus Milo. Individul era cuprins de furie. Dar oare ce-o fi făcut o fostă profesoară de aproape șaptezeci și cinci de ani ca să provoace așa ceva? — Oamenii au tot felul de secrete. — Dar până acum n-a ieșit niciunul la iveală: casa era ordonată și curată – exact ca o casă de bunică. Și-a tras în față o altă farfurie și a început să înfulece. — Bătrânul era extrem de furios, dar a plănuit totul cu mult calm. Poate că, la crima dinainte, n-a fost la fel de grijuliu… am spus eu. — La ce te referi? — La pata din Bentley. — Dar în cazul ăla nu s-a descoperit niciun cadavru, Alex. Așa că deocamdată nu pot face o legătură între cele două cazuri. N-am zis nimic. — Mda, știu că există niște asemănări, a spus Milo. Dar am nevoie de încă o crimă ca să pot face legătura între cele două. Și crezi că un individ ca ăsta chiar ar fi lăsat la vedere o pată de sânge? — Când a dus Bentley-ul înapoi, era întuneric, așa că pur și simplu n-a văzut-o. Sau poate că l-a speriat ceva și a plecat în grabă. — Nu prea cred. — E posibil și s-o fi lăsat acolo în mod intenționat. — O altă dovadă de dispreț? — Ia uitați, am scăpat fără nicio problemă! Poate că Bentley-ul a fost o repetiție pentru ce-a făcut azi. — Deci avem de-a face cu un psihopat în vârstă căruia îi 517
place să se joace, a spus el, bătând în masă cu furculița. Sau poate că Bentley-ul n-are nicio legătură cu Ella… — Și asta e posibil. — Dar nu prea-ți vine să crezi. — Tu ce părere ai? Milo a oftat. — I-am pus pe cei de la arhivă să caute rapoarte cu privire la crime petrecute în intervalul în care Bentley-ul a fost furat, dar deocamdată n-au găsit nimic. Un moș… E foarte ciudat, a spus el, înfulecând linte. — Știi ce se spune: la șaptezeci de ani, ești din nou ca la cincizeci. — Iar susul e jos și josu-i sus, a comentat el, înhățând un clește de homar. — Dacă avem de-a face cu un șir de crime, s-ar putea să fie vorba de o echipă. Cineva fură mașina, i-o duce criminalului, apoi îl ajută s-o curețe și poate tot el e cel care o duce înapoi. Iar dacă ucigașul are grijă să nu se atingă decât de scaunele din față ale mașinii, atunci n-o să ți se mai pară că a fost foarte presat de timp. — Deci crezi că ucigașul ar putea avea niște ajutoare, a spus el, apoi a spart cleștele de-a lungul liniei care unea cele două carapace, rămânând nemișcat, ca și cum ar fi vrut să audă cum trosnește. Mafioții nu prea au mai acționat în Los Angeles de la Mickey Cohen 35 încoace, dar încă mai umblă niște cămătari prin zonă, mai ales în zona gangului de pe Canon Drive din Beverly Hills. — Iar Canon e aproape de firma de închiriat. — Așa-i, a încuviințat el, băgând în gură fâșia de carne scoasă din clește, după care a înhățat încă unul. Și ce, crezi că drăgălașa noastră profesoară ieșită la pensie a fost în trecut amanta unui gangster? Meyer Harris „Mickey” Cohen (1913-1976): gangster care a activat în Los Angeles din anii ’30 până în anii ’70. 35
518
— Sau poate că avea un viciu bine tăinuit, cum ar fi jocurile de noroc. — Și a acumulat o datorie atât de mare, încât n-o mai putea plăti cu pensia, așa că a fost ciopârțită, nu? Alex, nu prea se leagă. Cămătarii n-au niciun interes să-și căsăpească micii datornici, pentru că în felul ăsta pierd orice șansă de ași recupera datoriile. — Poate că pierduseră orice speranță c-or să-și primească banii de la ea. Sau poate că altcineva era cartoforul, nu Ella Mancusi, iar cămătarii au omorât-o pur și simplu ca să dea un exemplu. Apoi i-am povestit că Moskow văzuse un schimb de cuvinte tensionat între bătrână și blondul despre care credea că era fiul ei. — Deci se certau, a spus el. — Banii stârnesc cele mai aprinse discuții. Poate că tipul îi ceruse bani maică-si, iar ea l-a refuzat. — Nu prea pot să-mi închipui un cămătar care măcelărește o bătrână numai ca să bage frica în amărâtu’ de fiu-său. — Poate că ai dreptate, dar trăim niște vremuri crude. — Zău? — Uită-te la știri… Milo înfuleca în continuare. — Sau s-ar putea ca lucrurile să stea altfel, am continuat eu. Poate că blondul nu e fiu-său, ci recuperatorul. Milo mi-a dat un dosar de plastic pe care l-a scos din servietă. În el se afla un formular de raport preliminar al crimei pe care încă nu-l completase, niște hârtii care păreau a fi documente personale de-ale Ellei Mancusi și un plic în care se afla o poză color de zece pe cincisprezece centimetri. Fotografia înfățișa o femeie mititică și căruntă – purta o rochie înflorată, curea și pantofi cu toc înalt – stând în picioare alături de un bărbat de vreo patruzeci de ani, blond și cu o înfățișare neîngrijită. În spatele lor se vedea un zid verde. Ella Mancusi avea o față ascuțită, cu ochi negri și lucioși. Era rujată și avea unghiile date cu ojă, iar zâmbetul ei 519
mi s-a părut un pic forțat. Blondul își ținea mâinile pe lângă trup și avea umerii țepeni, ca și cum ar fi fost obligat să se fotografieze cu Ella. — Seamănă cu tipul pe care mi l-a descris Moskow, am spus eu. — Citește ce scrie pe spate. Am întors fotografia și am citit următoarea însemnare: Anthony și cu mine, de ziua mea. Am făcut un tort de ciocolată. Era un scris elegant și cursiv. Poza fusese făcută în decembrie, cu doi ani în urmă. — Fiul devotat a lăsat-o să-și facă singură tortul pentru ziua de naștere, am comentat eu. M-am uitat încă o dată la zâmbetul Ellei și mi-am dat seama ce-i lipsea: mândria maternă. — Presupun că e singurul ei copil, a spus Milo, pentru că în puținele fotografii pe care le-am găsit în casă n-apare decât el. Sunt făcute mai ales pe vremea când era mic și în anii de liceu. Am dat peste certificatul lui de naștere și douăsprezece carnete de note: era un elev de nota cinci, dar numai când depunea eforturi… E un singur Anthony Mancusi în tot districtul, iar în cazierul lui nu figurează decât o infracțiune de acum șase ani – conducere sub influența alcoolului. A fost sancționat doar cu o amendă penală. Dacă are probleme cu băutura, sigur nu le-a moștenit din familie: în casa Ellei nam găsit decât o sticlă de sherry nedesfăcută și plină de praf. Milo și-a frecat obrazul și a continuat: Nu era prea avută. Își păstra toate documentele de valoare în trei cutii de trabucuri pe care le ținea lângă pat. S-a pensionat din învățământ în urmă cu optsprezece ani, iar ultima oară a lucrat ca profesoară de științe sociale la școala generală Louis Pasteur. Când a plecat de acolo, i-au dat o frumoasă scrisoare de despărțire. Rămăsese văduvă cu mult înainte, încă de pe vremea când Anthony era adolescent. Pe soțul ei îl chema tot Anthony – era supraveghetor la o fermă de lapte în Santa Fe 520
Springs și a murit la serviciu în urma unui atac de cord. Ella terminase de plătit ratele pentru casă în urmă cu unsprezece ani și o ducea destul de bine cu pensia ei și cea de pe urma soțului. Vasăzică avem de-a face cu o femeie tipică din clasa de mijloc: muncise cinstit toată viața și își trăia ultimii ani într-un cartier cu o rată a criminalității scăzută. Cum dracu’ de-a sfârșit în halul ăsta? Am luat din nou fotografia și m-am uitat la ea, apoi am spus: — Deși e ziua maică-si, tipul ar prefera să fie oriunde altundeva. Dacă luăm în calcul și discuția tensionată despre care mi-a povestit Moskow, s-ar părea că era un conflict între ei. În cutiile alea era și testamentul Ellei? A stat puțin și s-a gândit. — Nu. Crezi că fiu-său a omorât-o ca să pună mâna pe moștenire? — Se cunosc destule cazuri de felul ăsta. — Așa-i, dar trebuie să fii un monstru ca să-ți ciopârțești mama ca pe o bucată de friptură. A făcut semn să i se aducă nota. Femeia amabilă cu ochelari care îl servea întotdeauna s-a apropiat în grabă și l-a întrebat cum i s-a părut mâncarea. — Totul a fost delicios! a spus Milo, dându-i câteva bancnote. Păstrează restul. — E prea mult, domnule locotenent. — Nu-i nimic. — Data viitoare o să vă scad din notă restul de acuma, a spus ea. — Nu-i nevoie. — Ba da. Când am ieșit din restaurant, și-a aranjat pantalonii și s-a uitat la ceas. — A sosit vremea să stau de vorbă cu Tony Mancusi, care uneori se urcă beat la volan. — Cazierul lui subțire sugerează că n-ar fi cartofor, am 521
spus eu. — Așa-i, dar, pe de altă parte, de ce să dai nas în nas cu niște cămătari fioroși, când poți foarte bine să dai drumul la computer și să joci ceva direct pe internet. — Ce l-ar determina pe un star de cinema care stă la elegantul hotel Four Seasons să agațe o prostituată de treizeci de dolari de pe Sunset Drive, când ar putea foarte bine să cheme o tipă care arată chiar mai bine decât partenerele lui din filme? Uneori, e mult mai palpitant să faci chestii murdare și periculoase. — Deci unii caută senzații tari, a spus el. Bine, atunci hai să stăm de vorbă cu Tony. Măcar ca să-i dau vestea asta proastă, dacă nu din alt motiv. Telefonul lui Anthony James Mancusi Jr. era tăiat, ceea ce l-a făcut pe Milo și mai dornic să dea de el. Din documentele emise pentru Toyota pe care o avea de opt ani, rezulta că locuia pe Olympic, adică la patru străzi de Fairfax Avenue. La adresa respectivă am dat de o clădire în stil Regency cu șase apartamente, care avea o curte interioară mică și verde. Dacă lăsai deoparte zgomotul asurzitor al traficului, clădirea nu arăta deloc rău: avea un șarm retro, iar grădina plină de flori era străbătută de alei foarte îngrijite. Proprietarul, un asiatic de vreo șaizeci de ani pe nume William Park, locuia într-unul din apartamentele de la parter. Când ne-a deschis ușa, avea în mână un exemplar din revista Smithsonian. — Tony? S-a mutat de aici în urmă cu trei luni, ne-a spus el. — Cum așa? a întrebat Milo. — Îi expirase contractul de închiriere, și voia ceva mai ieftin. — Probleme cu banii? — Apartamentele de aici au două camere. Poate că Tony șia dat seama că nu are nevoie de atâta spațiu. — Cu alte cuvinte, avea probleme cu banii. 522
Park a zâmbit. — Îmi puteți spune cât timp a locuit aici? — Când am cumpărat clădirea, locuia deja aici. Asta se întâmpla în urmă cu trei ani. Dar nu știu ce-a fost înainte. — Era un chiriaș care făcea probleme? — Nu prea. Dar ce s-a întâmplat? A dat de necaz? — Mama lui tocmai a murit și vrem să dăm de el. — Ah… a murit, a spus Park, privindu-ne cu atenție. Din cauze… naturale? — Mă tem că nu. — Vai, e îngrozitor!… Așteptați puțin, am adresa la care s-a mutat. Din când în când, mai primesc câte o scrisoare pe numele lui. — Acum aveți vreo scrisoare pentru el? — Nu, ori de câte ori primesc ceva, notez noua adresă pe plic și i-l dau poștașului. Park a intrat în apartament, iar prin ușa deschisă se vedea o cameră de un alb strălucitor. — Mai întâi am dat de Moskow, un tip foarte atent la detalii, iar acum de Park. Poliția și cetățenii colaborează impecabil. Poate că lumea nu-i chiar atât de rea… Era ciudat să-l auzi vorbind astfel după ce o văzusem pe Ella Mancusi zăcând într-o baltă de sânge. Și totuși, mă bucura că era optimist. — Încălzirea globală, am spus eu. — Poftim? — Lasă, nu contează. Când s-a întors, Park i-a dat lui Milo o bucată de hârtie: Căsuța poștală, Los Angeles 90027. Undeva în partea de est a Hollywoodului. Dar era foarte probabil să fie doar o cutie poștală. Deși era dezamăgit, Milo a zâmbit și i-a mulțumit lui Park. — Îmi pare bine că v-am putut fi de ajutor. Bietul Tony… — Deci un chiriaș care nu prea făcea probleme, a spus Milo. — Uneori întârzia cu chiria, dar de fiecare dată plătea 523
penalizările fără să se plângă. — Știți cumva cu ce se ocupa? — Mi-a spus că a lucrat pentru o casă de producție: se ocupa de montarea decorurilor. Dar în urmă cu câțiva ani s-a lovit la spate și de atunci trăiește din ajutorul pentru persoanele cu handicap. Îl mai ajuta maică-sa: uneori plătea ea chiria. Cumva a fost omorâtă? — Cât de bine o cunoșteați, domnul Park? — Eu? N-o cunoșteam deloc, doar primeam cecuri de la ea. — Tony va vorbit vreodată despre ea? — Niciodată. Tony nu prea era vorbăreț. — Un tip tăcut. — Foarte tăcut. — Cât de des îi plătea mama lui chiria? — Hm… Îi plătea cam o chirie din două. Iar în ultimele luni, aproape pe toate. — Mai exact câte? — Cred că în ultimele șase luni i-a plătit-o de patru ori. — Vă trimitea cecurile prin poștă? — Nu, mi le aducea Tony. — Și ce handicap avea Tony? — Mă întrebați dacă avea vreo infirmitate sau așa ceva? Nu, arăta normal. Dar asta nu înseamnă nimic. În urmă cu câțiva ani, am avut hernie de disc. Mă durea foarte tare, dar nu m-am plâns nimănui. — Tony suferea în tăcere… — Doar nu credeți că el e făptașul! Nu era deloc violent, a spus Park, simțindu-se stânjenit la gândul că avusese un chiriaș criminal. — Nu-s decât niște întrebări de rutină, domnule Park, spuse Milo. — Așa sper. Tony nu a creat niciodată probleme… Cutia poștală se afla în parcarea plină de gunoaie a unui mall de pe strada Vermont, în apropiere de Sunset Drive. Era una dintre acele cutii de alamă rânduite pe un perete, care 524
aveau tot timpul un miros metalic și pe care le puteai închiria pentru douăzeci și patru de ore. În vitrina alăturată era o inscripție: Dacă apar probleme, mergeți la spălătoria Avakian. Când am intrat în spălătorie, un bărbat care scormonea într-o grămadă de cămăși mototolite a spus: „Da, vă rog!”, fără să se uite la noi. Avea mustață pe oală și mâini rapide. — Suntem de la poliție. Căutăm o persoană care a închiriat una dintre cutiile poștale. Se numește Anthony Mancusi. — Tony? a zis mustăciosul, întorcând capul spre noi. Își spală rufele aici. Plătești apa și detergentul, iar noi îți spălăm foarte ieftin, așa că n-ai nevoie de o mașină proprie. Ce-i cu Tony? — Mama lui a murit, domnule… — Bedros Avakian, a spus el, plescăind din limbă. A murit? Ce păcat! Și de ce ați venit până aici? — N-a murit din cauze naturale… — Ah… atunci e foarte grav. — Ne-ați putea da adresa lui Tony? — Da, sigur! Imediat. Avakian s-a apropiat de un mic birou și a apăsat pe tastele unui laptop. — Aveți cu ce să notați? Să-i transmiteți condoleanțe din partea mea. Noua locuință a lui Anthony Mancusi se afla într-un bloc soios cu două etaje de pe Rodney Drive, nu departe de mallul unde stătusem de vorbă cu Avakian. Zona era urâtă și total deprimantă, iar blocul era proprietatea unei agenții imobiliare din Downey. Ușa de la intrare era încuiată. L-am găsit pe Mancusi în lista celor optsprezece chiriași, dar n-a răspuns nimeni când am apăsat pe butonul soneriei din dreptul său. — E o diferență notabilă între blocul ăsta și cealaltă clădire, am spus eu. Dacă luăm în calcul și faptul că maicăsa îi plătea de multe ori chiria, atunci e clar că are probleme 525
cu banii. Milo a sunat încă o dată, apoi a scos o carte de vizită și a strecurat-o în căsuța poștală a lui Mancusi. — Hai să mergem la firma de închiriat, a spus el. În timp ce ne îndreptam spre mașină, am văzut pe cineva în susul străzii. Un bărbat cu pantaloni maro și o cămașă albă cu mâneci scurte se apropia de noi, târșâind picioarele. Pusese grăsime pe el exact acolo unde era de așteptat, iar părul său blond părea decolorat cu peroxid și era mai rar decât în urmă cu doi ani. Dar cu siguranță era tipul căruia nu-i făcuse nicio plăcere să se pozeze cu maică-sa. Milo mi-a cerut să rămân pe loc și s-a dus să-l salute. Scânteierea insignei aurii l-a făcut pe Tony Mancusi să dea capul pe spate, ca și cum ar fi fost pălmuit. Milo i-a spus ceva. Mancusi și-a luat capul în mâini. Gura i s-a deschis, iar scâncetele lui m-au făcut să mă gândesc la animalele dintr-un abator. Se dusese și ultima speranță.
526
CAPITOLUL 6 În timp ce se străduia să bage cheia în broască, mâinile lui Mancusi tremurau. Când a scăpat-o a doua oară, am ridicato eu și am descuiat. După ce am intrat în camera soioasă căreia el îi spunea „acasă”, s-a lipit de un perete și a izbucnit în plâns. Milo se uita la el cu indiferența unui pitic de grădină. Unii detectivi pun mare preț pe primele reacții ale oamenilor la aflarea veștilor proaste, suspectându-i atât pe cei prea stoici, cât și pe cei care fac accese de isterie. Eu mă abțin să emit judecăți în astfel de împrejurări, pentru că am văzut femei care, după ce fuseseră violate, dădeau dovadă de o nepăsare vecină cu frivolitatea, martori absolut inocenți care se simțeau vinovați și psihopați care mimau atât de bine stupefacția și durerea, încât îți venea să-i iei în brațe și să le pregătești o supă caldă. Dar era greu să nu te lași impresionat de felul în care se zgâlțâiau umerii dolofani ai lui Mancusi și de urletele lui sfâșietoare, din pricina cărora aproape că a căzut de pe fotoliul pe care se așezase. Pe peretele din spatele său era montat un pat rabatabil. De ziua ei, Ella Mancusi își făcuse singură tortul. Poate că fiul ei și-a amintit acest detaliu. Când Tony s-a oprit ca să-și mai tragă sufletul, Milo i-a spus: — Ne pare rău pentru pierderea pe care ați suferit-o. Mancusi s-a ridicat în picioare. S-a schimbat la față rapid și convingător. Era palid și chiar se înverzise ușor. A făcut repede vreo trei pași până la chicineta jegoasă și a vomitat în chiuvetă. După ce a terminat, și-a aruncat niște apă pe față, s-a așezat iarăși pe fotoliu, cu ochii umezi și câteva șuvițe de păr 527
spălăcit lipite de fruntea sa unsuroasă. O bucățică din ce vomase i se prinsese de cămașă, chiar sub gulerul boțit. — Știu că nu e tocmai momentul potrivit, a spus Milo, dar dacă ați putea să ne dați vreo informație… — Ce aș putea să vă spun? — Știți pe cineva care ar fi vrut să-i facă rău mamei dumneavoastră? — Cine? — Tocmai asta am vrea să ne… — Era profesoară! — Se pensionase… — I-a fost acordat un premiu! Era severă, dar corectă. Toată lumea o iubea. Dacă vrei să iei o notă bună, trebuie să muncești! Asta era deviza ei, a spus Mancusi, ridicând un deget. M-am întrebat cam care putea fi legătura dintre deviza doamnei Mancusi și fiul ei, care trăia din ajutorul de handicap și lua de la ea bani pentru chirie. Un elev de nota cinci, dar numai când depunea eforturi… — Deci nu vă vine nimeni în minte? a spus Milo. — Nu. Mi se pare… mi se pare pur și simplu incredibil. Bucățica de vomă i s-a desprins de pe cămașă și a căzut pe covor, la câțiva centimetri de ghetele lui Milo. — E ca un coșmar incredibil, a spus Mancusi, plecând capul, apoi a început să gâfâie. — Vă simțiți bine? — Îmi vine greu să respir, i-a răspuns el, după care s-a ridicat în picioare și a tras aer în piept cu putere. Așa mi se întâmplă când sunt tensionat. — Am vrea să vă mai punem câteva întrebări, dacă nu vă deranjează. — Ce vreți să știți? — După ce va murit tatăl, mama dumneavoastră a avut vreo legătură romantică? — Legătură romantică? Citea romane și se uita la câteva seriale – ăsta-i tot romantismul de care avea parte. 528
Și-a scuturat ușor părul, dând capul pe spate, apoi a îndepărtat o șuviță spălăcită care-i atârna peste o sprânceană îmbibată cu transpirație – o simfonie de gesturi efeminate care amintea de postura în care îl văzuse Moskow ultima oară. — Avea prieteni sau prietene apropiate? Mancusi a clătinat din cap, iar apoi, văzând bucățica de vomă de pe covor, și-a arcuit sprâncenele. La origine, covorul plin de firimituri, pete de grăsime și cocoloașe de praf trebuie să fi fost bej, dar între timp căpătase culoarea întunecată a dinților de fumător. — N-avea niciun pic de viață socială? — Nu. După pensionare, mamei îi plăcea să stea singură. Cunoștea foarte bine toate neregulile din sistemul din învățământ de pe la noi, așa că a hotărât să nu mai aibă de-a face cu el. — Deci a devenit o persoană retrasă. — Întotdeauna a fost o persoană retrasă, dar abia după ce a ieșit din învățământ a putut să fie ea însăși. Vai, mamă!… a suspinat Mancusi, înăbușindu-și un hohot de plâns. — Îmi închipui că vă este foarte greu, a spus Milo. Tony tăcea. — Mama dumneavoastră avea vreun hobby? — Ce-ați spus? Milo a repetat întrebarea. — De ce mă întrebați? — Încerc să aflu cât mai multe despre dumneaei. — Hobby-uri… Era mare amatoare de cuvinte încrucișate. Și de Sudoku – ăsta era preferatul ei: îi plăceau numerele. În facultate studiase matematica, dar au pus-o să predea științe sociale. — Îi plăceau cumva și alte jocuri? — Ce vreți să spuneți? Era profesoară. Nu i s-a tras de la… Să știți că ce i s-a întâmplat n-are nicio legătură cu hobbyurile ei. Făptașul a fost un… un… un dement! 529
— Deci nu avea hobby-uri sau preocupări din pricina cărora ar fi putut face datorii? Ochii căprui și apoși ai lui Mancusi l-au țintuit pe Milo: — Ce vreți să spuneți? — Domnule Mancusi, suntem nevoiți să vă punem astfel de întrebări. Spuneți-mi, vă rog, mama dumneavoastră cumpăra bilete la loto, juca poker pe internet sau ceva de genul acesta? — Nici măcar nu avea calculator. Nici eu n-am. — Nu naviga pe internet? — De ce mă întrebați asta Mi-ați spus că n-a fost jefuită. — Scuzați-mă, a spus Milo, dar trebuie să vă punem întrebări foarte precise. — Mama nu juca niciodată jocuri de noroc. — Era o persoană cu obiceiuri bine stabilite? — Cum adică? — Avea tabieturi? De exemplu, obișnuia cumva să iasă din casă în fiecare dimineață la aceeași oră ca să-și ia ziarul? Mancusi a rămas nemișcat, cu ochii sticloși. — Ei bine? a întrebat Milo. — Se scula devreme, a început Mancusi, dar apoi s-a apucat cu mâinile de burtă. Oh… iar îmi vine să… A dat din nou fuga la chiuvetă. De data asta, n-a reușit să vomite nimic, ci doar a tușit, gâfâind din greu. A deschis un frigider mititel, a scos o sticlă cu o băutură incoloră, a desfăcut-o și a luat o gură zdravănă. Apoi s-a întors la noi cu sticla în mână – era apă tonică pentru dietă. S-a apucat cu mâna de burtă, strângându-și cu putere stratul de grăsime: — Sunt prea gras. Înainte beam gin cu apă tonică, dar acum beau numai apă tonică fără zahăr. Apoi a mai luat o gură și n-a reușit să-și înăbușe un râgâit: — Mama nu s-a îngrășat niciun pic după ce s-a căsătorit. — Ținea regim? l-a întrebat Milo. — Nu, niciodată, a spus Mancusi zâmbind. Putea să mănânce orice: paste, zahăr… Grăsimea am moștenit-o de la 530
tata. A murit de atac de cord. Trebuie să am grijă. — Colesterolul – vechea problemă. Mancusi a clătinat din cap. — Oamenii ăia, au chinuit-o pe mama? — Care oameni? — Care-or fi fost! Ce i-au făcut? Spuneți-mi că n-a suferit! — S-a întâmplat foarte repede. — Dumnezeule! a exclamat Mancusi, izbucnind iarăși în plâns. Milo i-a întins un șervețel de hârtie – întotdeauna avea la el un pachețel când mergea să dea o veste proastă. — Domnule Mancusi, v-am întrebat despre viața socială a mamei dumneavoastră pentru că avem un martor care ne-a spus că atacatorul era cam de vârsta dumneaei. Degetele lui Mancusi s-au crispat, iar șervețelul i-a căzut din mână. — Poftim? Milo i-a spus cum îl descrisese Edward Moskow pe criminal, pomenind și de șapca albastră. — Asta-i nebunie curată! a spus Mancusi. — Descrierea asta nu vă spune nimic? Mancusi și-a dat iarăși părul pe spate. — Absolut nimic! Și tata își luase o mulțime de șepci ca asta după ce chelise, ca să nu-l ardă soarele. Mi se pare incredibil ce s-a întâmplat! — Dar un Mercedes S600 de culoare neagră?… Vă spune ceva? — Nu mă pricep deloc la mașini. — E o berlină mare cu patru uși. Ultimul model din serie. — Mama n-avea cum să cunoască pe cineva cu așa o mașină. Pentru numele lui Dumnezeu, era profesoară! — Domnul Mancusi, vă rog să nu vă supărați, dar aș vrea să vă întreb dacă mama dumneavoastră avea fie și cea mai vagă legătură cu crima organizată? Mancusi a izbucnit în râs și a lovit cu piciorul bucățica de vomă. 531
— Pentru că suntem italieni? — Trebuie să ne gândim și la asta… — Să vă spun ceva, domnul locotenent: mama nu era italiancă, ci nemțoaică: numele ei de fată era Hochswelder. Tata era cel care se trăgea dintr-o familie de italieni. Crescuse în New York și spunea că, pe când era copil, văzuse o mulțime de mafioți. Ne spunea tot felul de povești. — Ce povești? — Despre cadavre aruncate din mașină și despre indivizi împușcați în frizerii. Dar toate astea n-au nicio legătură cu ce s-a întâmplat! Erau simple povești, iar mama le ura – zicea că-s „vulgare”. Îi plăcea suspansul din Verdict: crimă, nu ăla din Clanul Soprano. Mancusi s-a dus iarăși în bucătărie și a pus sticla de apă tonică pe o măsuță. Jocuri de noroc și gangsteri – e ridicol! a spus el. — Sunt sigur că așa vi se pare, dar… — Nimeni n-avea vreun motiv s-o omoare! M-ați înțeles? Niciun motiv! Absolut niciunul! E stupid! Nebunie curată! Navea de ce să se întâmple una ca asta!… Vreți să vă ridicați un pic? — Ce-ați spus? — Ridicați-vă un pic, a repetat Mancusi. Vă rog! După ce Milo i-a făcut pe plac, Mancusi a trecut în spatele său și a vrut să desfacă patul rabatabil, dar, când s-a aplecat, a tras dintr-odată aer în piept, a dus mâna la șale și s-a îndreptat de spate. — Hernie de disc! ne-a explicat el. Așa că, până la urmă, Milo a fost cel care a desfăcut patul, dând la iveală o saltea subțirică acoperită cu cearșafuri gri care cândva fuseseră albe. Cu transpirația șiroindu-i pe față, Mancusi a dat să se întindă pe pat, iar Milo a vrut să-l ajute. — Nu, nu-i nevoie. Mă descurc… L-am privit așezându-se cu mișcări lente pe saltea. Apoi s-a ghemuit cu genunchii la piept, respirând din greu. 532
— Nu vă pot spune nimic! Nu știu nimic… Milo l-a întrebat despre ceilalți membri ai familiei, iar Mancusi a clătinat energic din cap, zgâlțâind salteaua. — După ce m-a născut, mama a pierdut o sarcină. Și dupaia n-a mai făcut niciun copil. — Aveți mătuși sau unchi? — Mama nu era apropiată de niciunul dintre ei. Milo a așteptat un pic. — Nu-i nimeni, a spus Mancusi. — Dar nu aveți pe nimeni care să vă ajute? — Cu ce? — Să treceți cu bine prin situația asta… — Înainte mă ajuta foarte mult ginul tonic. Poate că o să revin la el. Credeți că-i o idee bună? a întrebat Mancusi, râzând strident. Milo n-a spus nimic. — Poate că o să dau dracului totul! Ar trebui să mănânc și să beau tot ce vreau. Poate că n-ar trebui să mă străduiesc să fac impresie bună, a spus Mancusi, izbucnind iarăși în plâns. De fapt, cui aș putea să fac impresie bună? Apoi s-a întors pe spate, îmi dați, vă rog, un antiinflamator? Cutia e în dulapul de lângă aragaz. Am găsit-o, am scos o pastilă, apoi am pus într-un pahar niște apă de la robinet. — Dați-mi două, vă rog, a spus Mancusi. I-am dus pastilele, mi le-a luat din mână și a refuzat paharul. — Le înghit fără apă, mi-a explicat el, apoi mi-a făcut demonstrația. E marele meu talent… Iar acum aș vrea să mă odihnesc. Și s-a întors cu spatele. — Îmi pare foarte rău pentru pierderea pe care ați suferito, a spus Milo. Dacă vă amintiți ceva care ne-ar putea fi de folos, sunați-ne, vă rog. Dar n-a primit niciun răspuns. 533
Când am dat să ieșim pe ușă, Mancusi a spus: — Mamei nu i-au plăcut niciodată șepcile alea. — Crezi că a jucat teatru? m-a întrebat Milo când am ieșit din bloc. — Moskow mi-a zis că i s-a părut a fi un tip teatral, dar poți să știi? — Cum adică teatral? I-am spus că Moskow îl văzuse scuturându-și ușor părul, cu mâna în șold. — Și acum a făcut la fel, a spus Milo, încruntându-se. Dar a vomitat destul de convingător. — Oamenilor li se face greață din tot felul de motive. Chiar și pentru că se simt vinovați. — Catharsis simbolic? Parcă așa i se spune… — Eu i-aș zice pur și simplu vomă… N-are niciun frate și nici rude apropiate. Tare aș vrea să aflu dacă Ella își făcuse testamentul. — Și eu, a răspuns Milo. Întrebarea e cum aflăm? — Poate afli de la rudele alea de care Ella nu era deloc apropiată. — Crezi că Tony a bagatelizat relațiile maică-si cu rudele numai ca să nu stau de vorbă cu ele? — Valorile familiei! i-am spus eu. De la ele se trag toate. A oprit trei străzi mai încolo, a deschis portbagajul mașinii lui fără număr de înmatriculare, și-a pus o pereche de mănuși, apoi a răscolit prin cutia cu documente pe care o luase din dormitorul Ellei. Actele nu pomeneau nicio altă rudă în afară de Tony, dar o carte de vizită dintr-un teanc prins cu o bandă elastică i-a stârnit interesul lui Milo: Jean Barone. Birou de avocatură, Wilshire Boulevard, Santa Monica. În rest, erau numai cărțile de vizită ale câtorva instalatori, electricieni, specialiști în repararea sistemelor de încălzire și a 534
aparatelor de aer condiționat, și a unei firme care livra la domiciliu produse de larg consum. Erau oameni care veniseră de câteva ori în casa Ellei Mancusi și poate că îi cunoșteau tabieturile. Dacă nu avea să apară nicio pistă, Milo urma să stea de vorbă cu ei. Milo a sunat-o pe Jean Barone și, după șocul inițial, ea i-a spus că, într-adevăr, doamna Mancusi își făcuse testamentul, dar că ar fi preferat să nu discute despre clienții ei la telefon. În timp ce ne îndreptam spre Santa Monica, Milo mi-a spus: — S-ar putea să mă înșel, dar mi s-a părut că era nerăbdătoare. Jean Barone ne-a întâmpinat în holul strâmt și pustiu al unei clădirii cu etaj de la vest de strada Yale. Sediul ar fi avut nevoie de o renovare. Jean arăta de parcă tocmai și-ar fi refăcut machiajul. Era o femeie de vreo patruzeci de ani, cu păr negru ondulat, îmbrăcată într-un costum strâmt – imitație Chanel – de culoare albastru-verzui. După ce s-a uitat la legitimația lui Milo, am urcat cu liftul în biroul său, care ocupa două camere. Pe ușa albă nu era trecut decât numele ei, iar dedesubt scria că era avocată, și că avea autorizație de notar public și de specialistă în calcularea impozitelor. În birou mirosea a parfum Shalimar. Barone s-a așezat în spatele unui birou negru din imitație de lemn. — E îngrozitor ce i s-a întâmplat doamnei Mancusi. Aveți vreo bănuială cine ar putea fi făptașul? — Încă nu. Ce ne puteți spune despre ea? — Nu mare lucru. Doar am ajutat-o să-și întocmească testamentul, dar asta s-a întâmplat în urmă cu cinci ani. — Cum a ajuns la dumneavoastră? — M-a găsit în Pagini Aurii. Abia îmi luasem diploma și nu prea avea cine să mă recomande. În primele șase luni, a fost singurul meu client. Am întocmit testamentul imediat: a fost 535
vorba de un simplu formular. Avocata a deschis un sertar și a scos o coală de hârtie. V-am făcut o copie. Confidențialitatea nu se aplică în cazul persoanelor decedate. — N-am găsit testamentul în casa doamnei Mancusi. — N-a vrut să-l ia, ne-a explicat Barone. Mi-a cerut să-l păstrez eu. — Cum așa? — Poate că nu voia să dea cineva peste el, a spus ea, ridicând din umeri. Milo s-a uitat pe testament, apoi a întrebat-o: — Asta-i tot? — În situația ei, nu era nevoie de prea multe documente. N-avea o avere prea mare: casa, pensia și câțiva bani la bancă. Niciun sechestru, nicio ipotecă și nicio datorie. — În testament nu figurează decât un moștenitor. — Fiul său, a spus Barone. I-am spus că, dacă ar fi făcut câteva demersuri, fiul ar fi avut de plătit niște taxe mai mici după moartea ei. Putea, de exemplu, s-o treacă pe numele lui, cu clauză de folosință asupra casei până în momentul în care avea să moară. Dar nu s-a arătat interesată. — De ce? — Nu mi-a spus, și nici eu n-am întrebat-o. Părea mai interesată de tariful meu pe oră – e limpede că nu voia să irosească niciun bănuț. Milo mi-a dat testamentul și am văzut că, în cazul în care Anthony Mancusi murea înainte Ellei, toată moștenirea ei avea să fie donată Armatei Salvării. — Va vorbit vreodată despre fiul său? — E cumva suspectat? — Facem cercetări cu privire la toți apropiații ei. — Sunt sigură că nu-s foarte mulți. — De ce credeți asta? — Era o femeie politicoasă, a spus Jean Barone, dar puțin cam… în fine, nu mi s-a părut foarte sociabilă. N-o interesau taclalele, ci doar discuțiile la obiect. Sau poate că voia să reducă numărul orelor pe care trebuia să mi le plătească. 536
Știți cum sunt oamenii din generația ei: au grijă de fiecare bănuț. — Spre deosebire de generația de azi, a comentat Milo. — Cei doi copii ai mei au slujbe bune, dar întotdeauna ating plafonul maxim al cardului de credit… — Poate că doamna Mancusi se gândea că fiul Tony era iresponsabil și tocmai de-aia n-a vrut să-i dea casa. — Nu i-ar fi dat-o, ci doar ar fi trecut-o pe numele lui, l-a lămurit Barone cu un zâmbet. În fapt, nu s-ar fi modificat nimic, dar poate că aveți dreptate. Nu-i exclus să nu fi avut încredere în el, dar mie nu mi-a spus nimic. Repet: era foarte rezervată. Dar politicoasă. Se purta ca o adevărată doamnă. Mi se pare foarte ciudat că a fost ucisă. A fost vorba de un jaf? — La prima vedere, nu. — Vă gândiți că e posibil ca fiul să fi grăbit lucrurile? — Deocamdată nu credem nimic. — Cum ziceți dumneavoastră… a spus Barone fluturânduși genele. — Mulțumim pentru copie, a spus Milo ridicându-se de pe scaun. Și pentru timpul acordat. — Cu plăcere! i-a răspuns ea, dând mâna cu el. Săptămâna asta n-am avut parte de nimic mai interesant decât cazul dumneavoastră. — Probabil că a impresionat-o uniforma, am spus eu când coboram. Hait! Dar nu porți uniformă… — Nu, mi se trage de la colónie: eau de 36 fraier. Când am plecat spre parcarea firmei Prestige din Beverly Hills, era ora patru. Milo i-a sunat de pe telefonul mobil pe băieții de la laborator. În Mercedes se găsiseră vreo două fire de păr rătăcite și câteva fibre de bumbac, lână și in, dar nicio urmă de sânge sau alte fluide corporale. Cineva dăduse de
36
În franceză, în original: „apă de”. 537
curând cu aspiratorul în mașină și avusese grijă să nu lase amprente. A doua zi urma să fie demontată căptușeala portierelor, dar tipul de la laborator l-a prevenit pe Milo să nu se aștepte la cine știe ce noutăți. — Așa se întâmplă de fiecare dată, a spus Milo, apăsând pe accelerație. Bunul cel mai de preț al Ellei era casa. Cât crezi că valorează? — În partea aia din Westwood? Cel puțin un milion trei sute. — Așa mă gândeam și eu. O adevărată pleașcă pentru un ratat ca Tony. — Ella nu era interesată să reducă taxele pe care fiu-său avea să le plătească după moartea ei. Și a stat cu mâinile în sân când Tony n-a mai putut plăti chiria apartamentului de pe strada Olympic și a trebuit să se mute în maghernița aia. — Vasăzică mămica știa că fiu-său e un ratat, iar Tony știa ce părere avea despre el. — Nimic nu-i înfurie pe oameni mai tare decât cei care-și plâng de milă, am spus eu. Iar Ella era o bătrână de șaptezeci și trei de ani, sănătoasă și plină de viață, care nu prea se grăbea să dea colțul. Ceea ce însemna că sărăcia lui Tony avea să se prelungească. Lui Milo i s-a transmis prin stația de emisie-recepție să sune la secție. — Sturgis… Acuma-s în drum spre o… Cine?… Bine, spune-le că mă întâlnesc cu ei… mâine după-amiază. O să-i sun eu ca să stabilim o oră… și poartă-te frumos cu ei. După ce a închis, mi-a explicat despre ce era vorba: Părinții lui Antoine Beverly au trecut pe la secție. Li s-a spus de la sediul central că mă ocup de cazul fiului lor și vor să stea de vorbă cu mine. Vii și tu? S-ar putea să fie o situație în care e nevoie de perspicacitatea unui psiholog. — Sigur că vin, dar să mă anunți cu vreo două ore înainte. — Mersi! Ia uite, frate, ce de mașini trăsnet!
538
Firma Prestige era de fapt o parcare de beton plină de crăpături, protejată de un acoperiș de prelată. Se vedeau câteva indicatoare de mici dimensiuni, vreo douăzeci de mașini înghesuite una lângă alta și, pe o latură a parcării, un birou amenajat într-o baracă. „Mașinile trăsnet” erau Porsche, Ferrari și Lamborghini; mai era un Rolls-Royce Phantom enorm, și două breakuri Bentley GT – verișoarele mai mici ale berlinei lui Nicholas Heubel. Iar în partea din față se vedeau trei Mercedesuri S600: două argintii și unul negru. Lângă cel negru era un loc liber. De o parte și de alta a intrării în parcare se afla câte un stâlp de fier, între care atârna un lanț subțire. La capătul lanțului era un lacăt care se prindea de un inel fixat pe stâlpul din dreapta. Lacătul strălucea, dar se vedea că era de proastă calitate. În râsul lui Milo nu era niciun pic de amuzament. — Au mașini de milioane și la intrare n-au decât un lăcățel de doi bani. L-aș fi putut sparge și eu, chiar dacă aș fi fost sub influența a nu știu câtor substanțe halucinogene. În birou, un bărbat scund de vreo treizeci de ani stătea lângă o masă rabatabilă și asculta muzică reggae la radio. Pe ecusonul din pieptul său scria Gil. Tatuajele care-i înțesau gâtul și brațele vădeau că era foarte rezistent la durere. Părul său negru era pieptănat impecabil și își lăsase o muscă nu mai mare decât o piesă de scrabble. Pe perete avea un calendar auto și postere din Playboy, care m-au făcut să mă simt ca un puști de zece ani. Milo i-a arătat insigna, iar tatuatul a oprit radioul. — Da, mi s-a spus că urma să treceți pe aici. — Vasăzică ne așteptați, domnule… — Gilbert Chacon. — Sunt mulțumiți clienții de firma dumneavoastră? — Nu aici închiriem mașini pentru persoane fizice, ci la sediul de pe strada La Cienega. Asta e parcarea cu mașini de 539
lux. Închiriem numai pentru hoteluri: ducem chiar noi mașinile până acolo. — Deci dacă cineva care stă la hotel vrea o mașină, i-o duce firma. — Exact, dar noi n-avem de-a face cu oamenii care au nevoie de mașini, ci doar cu cei din conducerea hotelului. Toate costurile sunt trecute pe facturile hotelului. — Asta înseamnă că nu vine prea multă lume pe-aici, a spus Milo. — Mai exact, pe aici nu vine nimeni. — Și totuși, noaptea trecută a venit cineva. — E prima oară când se întâmplă așa ceva, a spus Chacon, făcând o grimasă. — Ce sistem de siguranță aveți? — Un lanț cu lacăt. — Asta-i tot? — Păi secția de poliție e la un minut de aici, a răspuns Chacon, ridicând din umeri. În Beverly Hills sunt polițiști peste tot. — Aveți un paznic de noapte? — Nu. — Sau vreun sistem de alarmă? — Nu. — Chiar dacă parcarea e plină de mașini trăsnet… Chacon s-a lăsat pe spate, apoi și-a plimbat degetele pe un perete făcut din scânduri orizontale – probabil că-i plăcea senzația, pentru că apoi s-a pus pe mângâiat lemnul. — Mașinile au alarmă, ne-a explicat el. — Chiar și Mercedesul care a fost furat? — Toate au: așa vin din fabrică. — Și Mercedesul avea alarma activată? Chacon a luat mâna de pe perete și a pus-o pe masă, apoi s-a uitat la tavanul scund din rigips. — Așa ar fi trebuit. — Într-o lume perfectă, a adăugat Milo zâmbind. 540
— Eu sunt paznicul de zi. Vin la ora nouă și plec la patru jumate. Iar noaptea, au grijă de mașini cei de la sediul central. — Care e pe La Cienega. — Exact. — Cine are cheia de la lacăt? — Eu, a răspuns Chacon, apoi a băgat mâna în buzunar și a scos o cheie cu breloc. — Și mai cine? — Cei de la sediul central. Poate că și alții, habar n-am. Lucrez aici doar de câteva luni. — Deci s-ar putea să fie multe chei de la lacătul ăsta? — Nu prea cred. — Lacătul pare nou, am spus eu. — Și ce-i cu asta? a întrebat Chacon. — Cineva a reușit să desfacă lanțul, a furat Mercedesul, a mers cu el șaizeci și opt de kilometri, apoi a făcut curat în mașină, a adus-o înapoi înainte de ora nouă și a pus lanțul la loc – presupunând că într-adevăr era legat când ați venit aici. — Da, era. — La ce oră ați ajuns? — După cum v-am spus, programul începe la nouă, a răspuns Chacon, ridicând iarăși ochii în tavan. — Nu cumva ați ajuns mai târziu? — În niciun caz! — Deci ați venit la timp. — Mda. — Când ați ajuns aici, la ora nouă, n-ați văzut nimic suspect care să vă facă să verificați mașinile? — Nu. — Cine trebuie să încuie lacătul la ora patru jumate? — Eu, a răspuns Chacon, trecându-și limba peste buze. Și l-am încuiat. — Și ce se întâmplă dacă o mașină se întoarce după patru jumate? — Dacă e din parcarea asta, cel care o aduce desface 541
lanțul și o bagă înăuntru. — Asta se întâmplă des? — Doar din când în când. — Dar noaptea trecută? Chacon s-a ridicat și a deschis un sertar de lângă distribuitorul de apă. Din calendar, Miss Ianuarie îl privea zâmbind în timp ce răsfoia fișele. — Ieri n-a fost returnată niciuna. În momentul ăsta, e închiriată doar o mașină: un Phantom negru pentru hotelul L’Ermitage de pe strada Burton. A fost închiriat pentru trei săptămâni: e pentru un șeic arab. — Merge prost afacerea? — Când bine, când prost… a răspuns Chacon. De data asta, ochii i s-au mișcat dintr-o parte într-alta. — A venit cineva de curând pe-aici ca să se uite la mașini? a întrebat Milo. — Nu, a spus Chacon, dând din nou drumul la radio. — Știți de ce vă punem toate întrebările astea? — Nu, domnule locotenent. — Mașina a fost folosită pentru comiterea unei crime. — E o glumă? a întrebat Chacon, clipind de două ori. Cine a fost omorât? — O bătrânică simpatică. — Ce păcat! — Mare păcat! a spus Milo. Și s-ar putea să fi fost omorâtă de un bătrânel nu tocmai simpatic. Milo i-a descris ucigașul cu șapcă albastră. — În niciun caz! a spus Chacon, peste muzica de la radio. — Vi se pare imposibil ca un bătrân să facă una ca asta? — Nu, am vrut să spun că n-am văzut pe nimeni care să arate ca moșul pe care l-ați descris. — Dar n-ați văzut pe nimeni care s-a apropiat de gardul parcării ca să se uite la mașini? — Nu, a spus Chacon dând din cap. Nu prea e animație pe-aici: vin doar mecanicii de la sediul central și numai atunci când se strică o mașină. 542
Milo a oprit radioul, iar Chacon a clipit de câteva ori. — Nu s-a oprit nimeni prin preajmă? N-a dat nimeni târcoale? Nici măcar un vagabond? — Nimeni! Sunt sigur. — Sunteți sigur? — Dacă aș fi văzut pe cineva, v-aș fi spus. Chacon a întins mâna spre radio, dar s-a răzgândit. — Pentru că vreți să ne fiți de ajutor, nu? a spus Milo. — Păi da. Când ne-am întors la mașină, Milo a cerut celor de la secție să-l verifice pe Chacon. Am aflat că locuia în Boyle Heights și nu avea un cazier prea bogat: doar trei arestări în urmă cu trei ani – două bătăi cu membrii unor găști și un furt pentru care fusese pedepsit cu o amendă penală. Toate avuseseră loc pe raza circumscripției de la vest de centrul orașului. — Un fost bătăuș, am spus eu. — Pe ăsta și-au găsit să-l pună paznic la o parcare plină de mașini trăsnet. — Dar acuma s-a mutat în alt cartier, trăiește din muncă cinstită… — S-o fi reabilitat? — Se mai întâmplă. — Dar nu crezi că e și cazul lui… — Ce vrei să spui? — Când l-ai întrebat despre lacătul care părea nou, te gândeai că poate a uitat să-l încuie și că a găsit lanțul desfăcut a doua zi, iar apoi s-a dus să cumpere altul… — Mi-ai citit gândurile. Și am văzut că-i cam jucau ochii. — Ca bila într-un automat de jocuri. Numai să nu fi făcut ceva mai grav: poate că l-a plătit cineva să nu pună lanțul noaptea trecută. — Sau poate că pur și simplu ucigașul a desfăcut lacătul ăla de doi bani. — Un tip cu trecutul lui Chacon știe cum să procedeze în situațiile de felul ăsta, a spus Milo, privind spre baraca lui. 543
N-are niciun motiv să ne spună ce știe. După ce o să aflu mai multe despre criminal, o să trec încă o dată pe la el și o să-i spun că-i pot ușura situația dacă-mi dă o mână de ajutor. Milo a spus după ce, nu dacă – îmi plăcea să văd să se gândea la viitor.
544
CAPITOLUL 7 Întâlnirea cu părinții lui Antoine Beverly a avut loc în ziua următoare, la ora douăsprezece. Când am ajuns la biroul lui Milo, am găsit pe ușă următorul bilet: A. Cam. 6. Era cea mai mare cameră din secție și se afla la capătul coridorului. De mânerul ușii era agățată o plăcuță pe care scria: Nu deranjați! Interogatoriu. Am ciocănit o dată și am intrat. În fața lui Milo, care era așezat la birou, se afla un cuplu de culoare – amândoi soții erau trecuți de patruzeci de ani. Femeia avea în față o fotografie de șase pe zece centimetri și, după ce mi-a aruncat o privire, și-a îndreptat iarăși atenția spre fotografie. Bărbatul de lângă ea purta un costum maro din stofă aspră, cămașă albă și cravată galbenă cu ac argintiu. La rever avea o insignă cu drapelul Statelor Unite. Părul cărunt îi era tuns scurt și se vedea un început de chelie. Pe sub mustața subțire afișa un zâmbet îndatoritor. Femeia purta un costum pantalon de culoare neagră. Părul ei cârlionțat și înfoiat era o nuanță și mai închisă decât hainele. Și-a luat cu greu ochii de pe fotografie, apoi și-a așezat palmele pe birou. — Vi-l prezint pe doctorul Delaware, psihologul nostru. Doctore, dumnealor sunt Cordon și Sharna Beverly. Gordon s-a ridicat pe jumătate, apoi s-a așezat la loc. — Încântată de cunoștință, a spus soția lui, întinzându-mi o mână rece și uscată. M-am așezat lângă Milo. — Domnul și doamna Beverly mi-au adus această fotografie a fiului dumnealor, mi-a spus el. M-am uitat la fotografie poate mai mult decât era nevoie. Băiatul era tuns scurt și zâmbea. Avea strungăreață și ochi veseli, și purta o cămașă albastră și o cravată cadrilată. — Doctore, tocmai le explicam că e nevoie de dumneata 545
deoarece cazul este complex. — Ar fi nevoie de un psihiatru, a spus Sharna Beverly, pentru că dacă nu țicnitul din Texas e ucigașul, atunci cu siguranță e un alt țicnit. Am știut asta încă de la început și leam tot spus-o celorlalți detectivi care s-au ocupat de caz. A atins fotografia cu un deget a cărui unghie era dată cu ojă argintie. A trecut atât de mult timp. Și nimeni n-a făcut nimic. — Au încercat, a spus soțul ei. Dar n-aveau nicio pistă. Sharna Beverly i-a aruncat soțului o privire aspră, mustrătoare. — Am venit să vă spun cum era băiatul meu, a spus ea, întorcându-se către mine. Ca să înțelegeți că nu a fugit de acasă. — Nimeni n-a spus asta, doamnă, a zis Milo. — Ba așa ni s-a spus în urmă cu șaisprezece ani, îl contrazise Sharna. Polițiștii o țineau una și bună: că a fugit de acasă. Lui Antoine îi plăceau farsele, dar era băiat cuminte. Ceilalți fii ai noștri au mers la facultate, și asta avea de gând și Antoine. Îl admira mult pe Brent, fratele lui mai mare. Brent lucrează ca inginer de sunet pentru o casă de producție, iar Gordon Jr. e contabil la Direcția pentru Apă și Curent Electric din Los Angeles. — Antoine voia să se facă doctor, a adăugat Gordon Beverly. — Probabil că ați auzit asta de mii de ori, dar e îngrozitor să nu știi ce s-a întâmplat de fapt, a spus Sharna. Domnule psiholog, fiți sincer, vă rog. Din câte știți dumneavoastră despre țicniți, credeți că nenorocitul ăla din Texas spune adevărul? — Mi-aș dori să vă pot da un răspuns precis, doamnă Beverly. Dar n-am de unde să știu. În orice caz, merită să verificăm dacă ce-a spus e adevărat. Orice pistă e importantă. — Exact, a spus ea. Orice pistă! Asta le-am tot zis detectivilor în urmă cu șaisprezece ani. Dar ei îmi răspundeau mereu că nu se putea face nimic. 546
M-am uitat încă o dată la fotografie: o imagine care nu putea fi modificată de trecerea timpului. — Nici măcar n-au avut politețea să ne răspundă când îi sunam. — La început ne răspundeau, abia apoi ne-au ignorat, a corectat-o Gordon. — Au început să ne ignore la scurtă vreme de la începerea anchetei, i-a replicat ea pe un ton dojenitor. — Îmi pare foarte rău, a intervenit Milo. — N-are de ce să vă pară rău. Haideți mai bine să facem ceva acuma. — Revenind la ce discutam, a spus Milo, spuneți-mi, vă rog, cum a ajuns Antoine să lucreze ca vânzător de reviste? — Vânzător de abonamente pentru reviste, l-a corectat Gordon. Lucra într-un cartier frumos, în care locuiau numai albi, și se presupunea că e o zonă sigură. — Domnul locotenent n-a întrebat ce anume vindea, ci cum a ajuns să lucreze ca vânzător, a spus soția lui. Antoine a aflat de postul ăla de la școală. Cineva a pus un anunț la avizier chiar înainte de vacanța de vară. Lui Antoine îi plăcea foarte mult să muncească. — Era ambițios, a completat-o soțul. Voia să ajungă chirurg. Îi plăcea tot ce ținea de științe. — Din anunț reieșea că era o slujbă ușoară, a continuat Sharna. Părea că abonamentele aveau să se vândă singure, ca și cum ar fi sărit chiar ele în brațele oamenilor. I-am spus lui Antoine că era o prostie să creadă așa ceva, dar nu s-a lăsat convins. Și-a notat numărul de telefon și s-a dus la interviu într-o sâmbătă. A luat cu el încă doi prieteni. Au fost trimiși la Culver City, care în vremea aia era locuit numai de albi. Au muncit cinci zile la rând, iar Antoine a vândut cele mai multe abonamente. În lunea următoare, fiul meu nu s-a mai întors acasă. — Ați aflat cumva dacă Antoine sau vreunul dintre băieți a avut parte de o experiență neplăcută în timp ce munceau? am întrebat eu. 547
— Băiatul meu mi-a spus că dăduse peste câțiva oameni care îl jigniseră și îi trântiseră ușa în nas, mi-a explicat Sharna. — L-au făcut cioroi, a intervenit Gordon. Și i-au aruncat în obraz și alte insulte de genul ăsta. — N-am să înțeleg niciodată de ce i-au trimis într-un cartier de albi, a spus Sharna. Și oamenii din Crenshaw 37 citesc reviste. — În principiu, Culver City era un cartier mai sigur. — Se pare că nu era așa, a ripostat ea. Gordon i-a atins cotul, dar ea s-a dat într-o parte, apoi a pus mâna pe poză: — I-au trimis pe bieții copii în mijlocul unor străini. — Dar detectivii care s-au ocupat de caz în urmă cu șaisprezece ani au făcut cercetări în cartierul unde vindea Antoine abonamente? a întrebat Milo. — Ne-au spus că au vorbit cu toată lumea de acolo, i-a răspuns Sharna, dar dacă au mințit, vă dați seama că n-or să recunoască. Apoi și-a încrucișat brațele la piept. — Și cum se numea firma care-l angajase pe Antoine? — Tineretul în Acțiune. S-a închis după ce a dispărut Antoine. Cel puțin filiala din Los Angeles. — Din cauza dispariției lui Antoine? — După ce s-a întâmplat necazul, școlile nu le-au mai dat voie să pună anunțuri. M-am dus la bibliotecă și am intrat pe internet ca să dau de firma asta, dar n-am găsit-o pe nicăieri. Am fost chiar ieri, când am aflat că urma să ne întâlnim cu dumneavoastră. Nu-mi aduc aminte decât de un anume domn Zint, care a sunat și ne-a spus că-i pare rău. Părea îngrijorat ca nu cumva să-l dăm în judecată. În fine, n-a putut să ne ofere nicio informație care să ne fie de folos. Crenshaw: cartier din sudul Los Angelesului în care majoritatea populației este de culoare. 37
548
— Ați spus că Antoine lucra împreună cu alți doi băieți, am intervenit eu. — Will și Bradley. Wilson Good și Bradley Maisonette. Erau prieteni de pe vremea când mergeau la grădiniță. Au purtat și ei coșciugul și plângeau ca niște prunci. Ziceau că Antoine vindea cel mai mult, mi-a spus ea cu un zâmbet ușor forțat. Avea o mare putere de convingere Antoine. Milo și-a notat numele celor doi. Sharna a luat fotografia de pe birou și a dus-o la piept. Degetele ei acopereau partea de sus a feței lui Antoine. Zâmbetul lui nepieritor m-a întristat. — Dar Brad și Will nu v-au povestit nicio întâmplare neobișnuită petrecută în cele cinci zile cât au lucrat acolo? am întrebat-o eu. — Nu, și țin minte că i-am întrebat. Camioneta i-a lăsat pe rând în Culver City. Antoine a coborât primul, iar la întoarcere trebuia să urce ultimul. Însă n-a apărut la ora stabilită. Șoferul a așteptat o oră, după care a început să-l caute prin cartier. Apoi domnul Zint i-a dus pe Bradley și Will înapoi în fața școlii – de acolo îi lua în fiecare zi – și a sunat la poliție. Bradley și Will erau tulburați. Mai ales Bradley, care odată fusese martor la un atac armat: au venit unii cu o mașină, au tras, apoi au fugit. — Dar nu s-a întâmplat la noi în cartier, a spus Gordon, ci în Compton, unde se dusese să-și viziteze un văr. — Dacă aș fi în locul dumneavoastră, a continuat Sharna, m-aș duce direct în Texas, l-aș frige cu fierul încins pe nenorocitu’ ăla și, după ce i-aș face câteva electroșocuri cum li se fac teroriștilor de la Guantánamo, l-aș pune la detectorul de minciuni. În felul ăsta, adevărul ar ieși la iveală imediat. Apoi s-a uitat furioasă la Gordon, iar el și-a pipăit insigna cu drapelul Statelor Unite. — Domnule locotenent, ce părere aveți despre povestea acestui nemernic din Texas? — Nu știu ce să cred. Tristul adevăr e că ticăloșii ăștia mint 549
cum respiră, și ar face orice ca să scape de moarte. — Și ce-aveți de gând să faceți? — Doamnă, deși s-ar putea să fiți dezamăgită, trebuie să vă spun că o să iau cercetările de la început. Întrucât Bradley Maisonette și Will Good erau foarte apropiați de Antoine și sunt ultimii care l-au văzut în viață, o să începem cu ei. Știți cumva unde-aș putea da de ei? — Nu scrie în dosar? — Doamnă, dosarul e destul de incomplet. — Hm… Păi Will e antrenor de fotbal la o școală catolică, dar nu știu la care. — La St. Xavier, a intervenit Gordon. Doamna Beverly l-a pironit cu privirea. — Au scris în The Sentinel, Shar. Cu câțiva ani în urmă, antrena undeva în Riverside, apoi s-a mutat aici. L-am sunat și l-am întrebat dacă și-a mai adus aminte ceva despre Antoine, dar mi-a spus că nu. — Ca să vezi! a exclamat Sharna. Și ce altceva nu mi-ai mai spus? — Păi n-avea niciun rost să-ți povestesc, din moment ce nu era nimic de povestit. — Iar Bradley Maisonette a ajuns rău, a continuat ea. Din câte am auzit, a stat mai mult prin închisori. Se trage dintr-o familie cu probleme. — Noi întotdeauna am fost o familie unită, a adăugat Gordon. Când Antoine a venit acasă încântat că avea să facă mulți bani, m-am bucurat pentru el. — Revistele se vând singure… Iar oamenilor le plac revistele mai mult decât viața însăși. I-am spus: „Antoine, când un lucru pare prea frumos să fie adevărat, să știi că ceva nu-i în regulă.” Și i-am spus că vreau să-i cunosc pe oamenii de la firmă, ca să mă asigur că nu încercau să profite de el. Dar Antoine s-a supărat. A sărit ca ars și m-a rugat insistent: „Mamă, ai încredere în mine! Nu mă face de râs! Niciun alt părinte nu s-a amestecat în povestea asta.” Iar eu i-am spus: „Dacă toată lumea-i proastă, înseamnă că 550
trebuie să fiu și eu?” Dar el m-a tot rugat, zâmbindu-mi cum numai el știa. Apoi Sharna a aruncat o privire pe fotografie, mușcându-și buza, și a continuat. I-am spus: „Ăsta-i necazul în ziua de azi: nimeni nu se implică.” Dar m-a tot bătut la cap, spunându-mi că, dacă o să mă duc, Will, Brad și ceilalți copii or să râdă de el toată vara. Mi-a adus carnetul: era plin numai de nouă și zece, iar la purtare avea nota maximă. A zis că asta e cea mai bună dovadă că-i băiat deștept și că pot să am încredere în el. Așa că am cedat, a spus ea, izbucnind în plâns. A fost cea mai mare greșeală din viața mea, și plătesc pentru ea de șaisprezece ani. — Draga mea, a intervenit soțul, ți-am spus de atâtea ori că n-ai niciun motiv să… Sharna l-a săgetat cu privirea. — Da, mi-ai spus de atâtea și atâtea ori! a replicat ea, apoi s-a ridicat de pe scaun și a ieșit pe ușă, având grijă să n-o trântească, ceea ce vădea și mai multă furie decât dacă ar fi trântit-o. — Îmi cer scuze, a spus Gordon. — N-aveți pentru ce, domnule Beverly, i-a răspuns Milo. — E o soție și o mamă minunată. Nu merita una ca asta. — Nici dumneavoastră… Fața lui Gordon a început să tremure. — Dar poate că e mai greu pentru o mamă. — A fost distractiv, a zis Milo după ce am rămas singuri în birou. — Parcă aș avea niște cârlige de undiță înfipte în inimă, iar de capătul firelor ar trage oamenii ăștia decenți. Trebuie să vedem ce-i cu Tineretul în Acțiune: să sperăm că firma asta încă există și că doamna B. n-a reușit să dea de ea. Dar firma era de negăsit, așa că Milo a încercat să dea de prietenii lui Antoine. Când am căutat numele lui Wilson Good, am aflat că întradevăr antrena echipa de fotbal de la St. Xavier și că era șeful 551
catedrei de educație fizică a liceului. Cazierul lui Bradley Maisonette era foarte bogat. Mai mult de zece condamnări pentru deținere de stupefiante, plus furturile care întrețin existența unui dependent de droguri. Maisonette fusese eliberat sub supraveghere cu unsprezece luni în urmă. Locuia în apropiere de centrul orașului, într-o garsonieră plătită de stat. Milo l-a sunat pe polițistul însărcinat cu supravegherea lui, dar a răspuns robotul, așa că i-a lăsat un mesaj să-l caute. Apoi a scos un trabuc din buzunarul cămășii, i-a dat jos ambalajul de celofan și i-a umezit capătul, dar nu l-a aprins. — Ce crezi c-ar mai trebui să fac? — De ce nu ni-l trimit pe Jackson din Texas, ca să ne arate unde zice că și-a îngropat victimele? — Pentru că ar putea evada: deja a încercat de patru ori, iar o dată aproape că a reușit și a rănit un gardian. N-or să-l scoată din închisoare decât dacă poliția o să găsească dovezi care confirmă ce-a declarat. Până acum, trei dintre mărturisirile lui s-au dovedit a fi pure născociri – a recunoscut crime despre care nu știa că deja fuseseră elucidate. Cred că nemernicu’ ăla se uită pe internet și se agață de cazuri sângeroase încă nerezolvate, ca să-și amâne execuția. Din păcate, mărturisirea lui nu poate fi ignorată, pentru că miza e mare. Dacă aș găsi dosarul lui Antoine Beverly, poate că aș afla naibii niște informații care să mă ajute. — Ce s-a ales de detectivii care s-au ocupat de caz? — Unul a murit, iar celălalt trăiește undeva în Idaho. Mă rog, acolo e adresa la care i se plătește pensia. Dar nu mi-a răspuns la telefon. O am pe cap și pe Ella Mancusi – nici nu i s-a răcit bine cadavrul… Ceva mă face să cred că o să le sfâșii inima celor doi Beverly. A pus noul dosar al lui Antoine într-un sertar. Apoi s-a răzgândit și l-a așezat lângă computer. — Am cerut ca Tony Mancusi să fie supravegheat: am 552
trimis trei polițiști tineri cărora le plac hainele civile. Și încă n-a fost raportată nicio crimă în noaptea în care a fost furat Bentley-ul, iar după ce Sean a prelevat mostrele, domnul Heubel a dus mașina la spălătorie și a cerut să fie curățată și în interior, prin urmare șansele de-a mai găsi ceva sunt nule. Așa că mai bine pun asta în fundul sertarului. — Ai reușit să dai publicității cazul Ellei? — Știi cum sunt ăștia de la Times – poate publică ceva sau poate nu… Băieții de la biroul de relații publice mi-au spus că o să se dea ceva la televizor, la știrile de la șase. Apoi i-a sunat telefonul. Milo a ascultat ce i s-a spus, și-a notat și a închis. — Era unul dintre verii care, chipurile, nu aveau legături strânse cu Ella. Vrea să stea de vorbă cu mine. Lucrează la un magazin de lustre din apropiere: e la intersecția dintre Olympic și Barrington. Poate că ne surâde soarta. Magazinul Cristaluri și Lumini avea vreo trei sute de metri pătrați și era plin de o lumină orbitoare. Aaron Hochswelder ne-a întâmpinat la ușă. Ne-a spus că el era proprietarul și că le dăduse angajaților o pauză de cafea. Apoi ne-a condus în partea din spate a magazinului. Căldura zecilor de lustre îmi pârjolea ceafa, iar lumina foarte puternică te ducea cu gândul la o călătorie în lumea de dincolo. Deși avea vreo șaizeci de ani, Hochswelder încă avea părul negru. Era un lungan slăbănog cu față de cal și ochi de vulpe. Purta o cămașă cu mâneci scurte, de culoare verde, pantaloni cu pense kaki și pantofi Oxford impecabil lustruiți. — Îmi pare bine că ați venit atât de repede, a spus el. Nu știu dacă ăsta-i locul cel mai potrivit, dar am simțit nevoia să stau de vorbă cu dumneavoastră. Mi se pare incredibil ce i sa întâmplat Ellei. — Era verișoara dumneavoastră, a spus Milo. — Verișoară primară. Tatăl ei era fratele mai mare al tatei. 553
Ella a avut grijă de mine când eram mic. Deodată, un bec stins dintr-o lustră venețiană i-a atras atenția. S-a întins și l-a răsucit un pic, iar becul s-a aprins. — Bănuiți cumva cine ar putea fi făptașul? a întrebat el. — Încă nu. V-am fi recunoscători dacă ne-ați spune ceva care să ne fie de ajutor. Aaron Hochswelder și-a mușcat obrazul. — Nu știu dacă e bine să vă spun… Ați vorbit cu Tony, fiusău? — Da. — Și ce părere aveți? — Despre ce? — Despre… personalitatea lui. — Mi s-a părut că, în ultima vreme, n-o duce prea bine. — Deci vă închipuiți că a dus-o bine cândva? — A avut o viață grea? — Numai din cauza lui. Antebrațele osoase ale lui Hochswelder s-au încordat. — Nu vreau să-i fac necazuri, dar… — Vă neliniștește ceva în legătură cu Tony? a întrebat Milo. — Îmi vine greu să vorbesc așa despre o rudă, dar cred că ar fi bine să-l luați în calcul ca pe… — Un suspect? — Mă doare când mă gândesc la asta. Nu spun că ar fi fost în stare de așa ceva… — Dar…? a continuat Milo. — Dar cred că s-ar putea să aibă legături cu niște oameni răi. Nu spun că are… Dar… Of, mi-e foarte greu. Mă simt ca un trădător. Hochswelder a tras aer pe nas și a expirat pe gură. — Ce vreau să spun e că, dintre toate rudele, numai el ar fi fost în stare să… — Tony ne-a spus că nu are multe rude. — Pentru că nu vrea să aibă de-a face cu noi. — Mai exact, cu cine? — Cu mine, cu soția și copiii mei, cu Len, fratele meu, cu 554
soția și copiii lui. Fratele meu e dentist și locuiește în Palos Verdes. Niciunul dintre copiii noștri nu e apropiat de Tony. Ceea ce e foarte bine, ca să fiu cinstit. — Ar fi avut o influență nefastă asupra lor? Hochswelder își frângea mâinile. — Nu vreau să credeți că aș avea ceva cu Tony. Atâta doar că… m-a sunat azi-dimineață și mi-a spus ce i s-a întâmplat maică-si. Așa am aflat. A fost prima oară când am stat de vorbă cu el în ultimii ani! Mi-a spus că nu era în stare să sune și pe altcineva, așa că să anunț eu rudele. S-a spălat pe mâini de responsabilitatea asta. Și mi-a dat de înțeles că ar vrea să mă ocup eu de înmormântare. Nu numai din punct de vedere financiar: vrea să am grijă de tot! — Cum se simțea când va sunat? — Nu plângea, nu se văita. Mi s-a părut… dus. — Cum adică dus? — Dus în spațiu. — Tony a avut probleme cu drogurile? — Da, când era adolescent. Cel puțin așa mi-au spus copiii mei. Iar eu… de fapt, noi, toți cei din familie, credem că s-ar putea să fie homosexual, așa că, după cum vedeți, are tot felul de probleme. — Ce vă face să credeți c-ar fi homosexual? — Niciunul dintre noi nu știe ca Tony să fi avut vreo prietenă. Și nici n-a fost căsătorit vreodată. Iar uneori… mă rog, nu c-ar fi poponar, dar nu știu cum să vă spun… uneori are niște gesturi de fătălău, mă-nțelegeți? În fine, gesturi foarte afectate. Vorbeam deseori despre ele. Își dădea părul peste cap, clipea des sau făcea o chestie de genu’ ăsta, apoi pac, iar se purta ca un om normal. — Când l-ați văzut ultima oară? — Cred că de Ziua Recunoștinței, acum patru ani. Fratele meu a organizat o întrunire de familie, iar Tony a venit cu maică-sa. Arăta de parcă și-ar fi spălat hainele din an în Paști. Și se îngrășase destul de mult. S-a așezat la masă și n-a 555
pus mare lucru-n gură – poate că deja mâncase. Înaintea desertului, s-a ridicat, s-a dus la baie, iar când s-a întors, a spus că și-a chemat un taxi și că iese afară să-l aștepte. Ella era foarte stânjenită, dar ne-am prefăcut că nu s-a întâmplat nimic și am continuat să mâncăm. — Știți cumva de ce a plecat mai devreme? — Păi tocmai asta-i problema: n-a avut loc nicio ceartă sau ceva asemănător. S-a ridicat din senin și ne-a spus că pleacă. Ca și cum l-ar fi înfuriat ceva, dar zău că n-avusese loc niciun incident care să-l înfurie. — Tony se enervează ușor? a întrebat Milo. — Nu prea, a răspuns Hochswelder, scărpinându-se la tâmplă. Nu, n-aș zice. Dimpotrivă, întotdeauna a fost un băiat destul de liniștit. Nimeni nu-i înțelege comportamentul. — Vă referiți la faptul că e cam efeminat? — Nu numai la asta, ci și la gesturile lui ciudate – ca atunci, la masă, când s-a ridicat și a plecat din senin. Și întotdeauna a fost un tip închis în sine. La fel era și taicăsău, dar el măcar venea regulat la întrunirile familiei și încerca să fie sociabil, deși, ca să fiu cinstit, de cele mai multe ori ieșea din casă și fuma. Era un fumător înrăit – de la asta i s-a tras și atacul. Lucra pentru o fabrică de lapte care avea contracte cu mai multe case de producție și, în felul ăsta, a reușit să-i găsească lui Tony o slujbă la una dintre ele. Cred că la Paramount. Tony era un fel de om de serviciu – căra lucruri de colo-colo –, dar era bine plătit, pentru că sindicatele fac presiuni mari. Tony ar fi putut avea o situație financiară bunicică, dar la un moment dat a pretins că s-a accidentat la spate și a renunțat la slujbă, iar de-atunci n-a mai făcut nimic. — A pretins? — Mă rog, sunt sigur că are niște dureri de spate. Dar pe toți ne doare câte ceva. — Spuneți-mi, vă rog, ce știți despre problemele lui cu drogurile? 556
— Nu știu decât ce-am aflat de la copii. — Care copii? — Ai mei și ai lui Len, fratele meu. Nu c-am fi discutat foarte des despre Tony, dar a venit vorba de el la un moment dat. În familia noastră se vorbește despre orice. — Și ce droguri au spus c-ar fi consumat? — N-au spus ceva precis. Ci doar că era luat mai tot timpul – tocmai de-aia avea note așa de mici la școală. Sunt sigur că Ella a suferit mult din cauza asta: pentru ea, educația era foarte importantă. — Va spus vreodată că e dezamăgită de el? — Ella nu prea își împărtășea sentimentele, dar toți simțeam că Tony era o mare dezamăgire pentru ea. Și cred că era un împătimit al jocurilor de noroc. De fapt, știu sigur că-i așa. Arnold, fiul meu, l-a văzut într-unul dintre cazinourile indienilor de lângă Palm Springs. Arnold era în vacanță cu familia lui, iar el și Rita, nevastă-sa, jucau la aparatele cu manetă – nu-s împătimiți după cazinouri, doar se mai prostesc din când în când. Când s-au dus să-și ia copiii de la serviciul de îngrijire pentru minori, Arnold l-a zărit pe Tony la masa de blackjack. Ei bine, fiu-meu a vrut să-l salute, deși nu-s în relații strânse – a vrut să fie prietenos cu el. Dar chiar atunci Tony a jucat o mână și a pierdut toți banii, apoi a plecat în grabă, înjurând de mama focului. Iar Arnold s-a gândit că nu era cel mai bun moment să se arate prietenos cu el… — A fost văzut și altădată prin cazinouri? — Nu, dar Arnold mi-a spus că, după cum stătea – era încovoiat și își ascundea cărțile cu grijă –, îți puteai da seama că e un obișnuit al cazinourilor. — Așadar, droguri și jocuri de noroc, a rezumat Milo. Altă problemă? — Și homosexual, i-a amintit Hochswelder. Mă rog, nu-l acuz, dar am crezut că e bine să vă spun. Nu vreau să credeți că am ceva cu Tony. Zău că n-am! Și îmi pare rău pentru el. 557
Ca să fiu cinstit, nici cu taică-său nu cred că se trăia ușor. Ăluia chiar că-i sărea repede țandăra – era italian, avea sânge fierbinte. Și când am auzit ce i s-a întâmplat Ellei, m-am gândit că trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră. — Domnule Hochswelder, să presupunem că Tony e implicat în uciderea Ellei. Ce motiv credeți că ar fi putut avea? — Vai, nu, domnule locotenent! N-aș merge atât de departe. — E o simplă presupunere. Rămâne între noi, n-o să vă luăm o declarație oficială. Hochswelder și-a mușcat buza de sus. — Din câte o știu pe Ella, presupun că i-a lăsat toată averea lui Tony. N-avea niciun motiv să procedeze altfel: la urma urmei, era unicul ei copil. Deși, după părerea mea, a-i da bani unuia care nu muncește e ca și cum i-ai arunca pe fereastră. — Deci nu credeți că Tony a avut un accident? — Numai el și bunul Dumnezeu știu… — Ce fel de relație avea Tony cu mama lui? — După cum v-am spus, Ella nu prea vorbea despre viața ei personală. — Ați observat vreodată o oarecare animozitate între ei? — Nu. În afară de episodul din Ziua Recunoștinței. — Ella s-a supărat pe el? — Amândoi păreau încordați când au venit. Ella avea un zâmbet rece, ca și cum se străduia să pară bucuroasă. — Iar Tony? — Era pierdut în lumea lui. — Știți cumva de ce erau încordați? — N-am nici cea mai vagă idee. — Aș mai vrea să știu ceva, a spus Milo. Ce prieteni avea Ella? — Nu știu să fi avut vreunul. Ea și soțul ei duceau o viață destul de retrasă. În fiecare an îi invitam pe la noi de Crăciun 558
și o rugam să-l ia și pe Tony. Ei bine, venea în fiecare an cu un coș plin cu fructe, dar nu-l aducea și pe fiu-său. Ajunsesem să credem că nici măcar nu-i spunea să vină… — De ce nu i-ar fi spus? — Știa că Tony nu era deloc sociabil. Și poate că, după episodul ăla din Ziua Recunoștinței, îi era jenă să-l aducă. — Pentru că plecase înainte de desert… Hochswelder a mai înșurubat un bec. — Credeți-mă, domnule locotenent, la noi în casă merită să aștepți desertul. Atât soția mea, cât și soția fratelui meu gătesc foarte bine. În anul ăla, aveam șase feluri de plăcintă, budincă cu pesmet și compot. După cum se uita Tony la ce era pe masă, ai fi zis că încercam să-l ospătăm cu gunoaie…
559
CAPITOLUL 8 Când am ieșit din magazin, seara era foarte liniștită. — Ai fi zis că eram în infernul lui Dante, zise Milo. Un bătrânel încântător, nu? — Nu c-ar avea ceva cu Tony… Am urcat în mașina fără număr de înmatriculare a lui Milo și am plecat. — O familie foarte unită, exceptând cazurile în care e dezbinată… Ce părere ai despre ce ne-a spus? m-a întrebat Milo. — E interesantă descrierea pe care a făcut-o soților Mancusi: o familie izolată, un tată nesociabil și irascibil. De obicei, părinții care-și abuzează copiii își țin turma bine închisă-n țarc, așa că e posibil ca Tony să fi avut o copilărie traumatizată. — Și crezi că ăsta ar putea fi motivul pentru care Tony o ura pe maică-sa suficient de mult cât să pună pe cineva s-o hăcuiască? — Uneori, copiii abuzați îi poartă pică părintelui care nu le-a luat apărarea. Moskow mi-a spus că, atunci când Tony pleca de la ea, Ella nu-l conducea niciodată, deci e limpede că erau niște conflicte între ei. — Nu se obosea să se ridice din fotoliu pentru fiu-său, dar ieșea din casă în fiecare dimineață ca să-și ia ziarul. — Și a fost omorâtă chiar când a ieșit după ziar.. am spus eu. Interesant. — Deci crezi că lucrurile se leagă? — Nu știu ce să zic. Dacă începi să dai interpretări simbolice, ajungi la tot felul de supoziții nefondate. — Nu crezi că putea fi împins la fapte de o furie viscerală și de durerile cronice? — Cred că e posibil ca lucrurile să se fi întâmplat cam așa, am zis eu: câtă vreme Ella l-a sprijinit financiar, Tony a fost 560
în stare să-și țină sentimentele sub control, dar când maicăsa a închis robinetul, a simțit că iarăși e abandonat. A venit s-o vadă, i-a cerut bani, dar ea l-a refuzat. Tony a făcut scandal, iar Ella s-a înfuriat. Și nu-i exclus ca, dacă maică-sa și-a pierdut calmul și l-a amenințat că-și modifică testamentul, în așa fel încât toată averea să ajungă la Armata Salvării, Tony să fi trecut la fapte. — I-a spus avocatei că nu vrea să ia acasă un exemplar din testament. Poate că nu voia să-l găsească Tony. — O casă de un milion trei sute e mai mult decât tentantă, am spus eu. Dacă e cartofor, e posibil să cunoască un criminal dispus să-l scape de maică-sa. Milo a condus o vreme în tăcere. — E un scenariu plauzibil, a spus el, dar Hochswelder l-a taxat de cartofor pe baza unei singure dovezi, și aia la mâna a doua: episodul din cazinou povestit de fiu-său. Unde mai pui că nu-l înghite pe Tony, așa că tot ce spune e suspect. După ce am mers încă o vreme, a continuat: Cum poate să fie homosexual un gras și neîngrijit care nu-i designer de interioare, nici patron de florărie, și nici coregraf? Mi se pare imposibil. — Crezi că orientarea lui sexuală e relevantă? am întrebat eu râzând. — Tu nu crezi? — Ce vrei să spui? — Încă un lucru pe care mămica îl dezaproba. Părinții te cam freacă la cap din cauza asta. * Când ne-am întors la secție, a stat de vorbă cu polițiștii în civil însărcinați cu supravegherea lui Tony Mancusi. Ieșise din casă o singură dată, ca să-și cumpere un burrito 38 și un suc de la un fast-food de pe Sunset Drive, în cartierul Burrito: preparat tipic mexican, care constă dintr-un amestec de fasole, orez, carne și sosuri, învelit într-o lipie. 38
561
Hillhurst. Mancusi s-a dus cu mașina, deși magazinul era aproape de blocul lui. Și a mâncat în mașină: a rămas în parcare și a înfulecat burrito-ul plescăind. — Ruiz, unul dintre polițiști, mi-a zis că a aruncat ambalajul pe fereastră, în loc să-l pună în coșul aflat la trei metri de mașină. Apoi Ruiz s-a apucat să-mi spună că asta-i o contravenție, iar când i-am explicat că a arunca gunoaie pe proprietatea cuiva e un comportament urât, dar nu o faptă sancționată prin lege, s-a uitat la mine cu un aer foarte dezamăgit. — Foarte zelos, am spus eu. — Are douăzeci și unu de ani. A terminat Academia de Poliție acum șase luni. Ceilalți doi sunt la fel de lipsiți de experiență. Cu ei prin preajmă, am impresia că-s directorul unei grădinițe, dar măcar sunt foarte motivați. — Mancusi a mai fost undeva după ce a mâncat? — S-a dus direct acasă, iar acum tot acolo e. Tare mi-ar plăcea să am înregistrările convorbirilor lui telefonice. S-a uitat pe mesajele primite între timp, a aruncat patru dintre ele, iar pe al cincilea l-a citit. — Minunile se țin lanț! Sean a devenit inventiv. Deși încă lucra la Furturi Auto, Binchy a continuat să răscolească dosarele în căutarea unor infracțiuni petrecute în intervalul cât lipsise Bentley-ul domnului Heubel. N-a găsit nici crime, nici violuri sau bătăi, la fel cum nu găsise nici Milo. Dar tânărul detectiv stăruise și, în cele din urmă, dăduse peste dosarul unei persoane dispărute. Milo l-a sunat, a mormăit câteva vorbe de laudă, apoi i-a cerut detalii. — Katrina Shonsky – albă, douăzeci și opt de ani, blondă cu ochi căprui, un metru șaizeci și cincizeci de kilograme, mia spus Milo. A ieșit în oraș cu niște prietene, a plecat singură spre casă și de atunci nu s-a mai auzit nimic de ea. Maică-sa a dat-o dispărută trei zile mai târziu. A durat mult până i-a 562
fost introdus dosarul în calculator. — Bravo, Sean! Am spus eu. Conduci o grădiniță de calitate, tataie Sturgis. Domnul și doamna Hedges locuiau într-un apartament mansardat și spațios de la etajul paisprezece al unui bloc de lux de pe bulevardul Wilshire. Din apartament nu se vedea oceanul: pereții de sticlă dădeau spre sud, spre pistele aeroportului și cartierele Inglewood și Baldwin Hills. Înălțimea la care ne aflam și cerul fără stele transformau cei câțiva kilometri pătrați acoperiți cu vile într-un spectacol de lumină. Royal și Monica Hedges stăteau pe o canapea joasă marca Roche-Bobois, fumând la unison. Apartamentul era pardosit cu granit negru, albul pereților strălucea, iar tablourile mari erau un talmeș-balmeș de pete în care predominau nuanțele de gri. Monica Hedges avea vreo cincizeci și cinci de ani, era micuță, blondă și slabă până la anorexie. Avea ochi căprui clar conturați, o față cu pielea foarte întinsă și niște picioare trăsnet care i se vedeau sub fusta scurtă și neagră. Royal Hedges părea să aibă cel puțin șaptezeci de ani. Purta o perucă maro-roșcată suficient de îngrijită cât să te inducă în eroare și avea un cioc vopsit în aceeași culoare. Era îmbrăcat cu o cămașă de mătase roșie, pantaloni albi și purta pantofi din piele întoarsă de culoare roz, pe care-i încălțase direct pe piciorul gol. Și-a ascuns cel de-al patrulea căscat cu o mână plină de pete hepatice, apoi a scuturat țigara într-o scrumieră nichelată. — Katrina este singurul meu copil, a spus Monica. Din cea de-a doua căsătorie. Tatăl ei s-a dus de mult. — A dispărut? a întrebat Milo. — A murit, i-a răspuns ea, fără nicio urmă de regret în glas. Prin gesturile sale, domnul Hedges – cel de-al treilea soț – arăta că povestea asta era necazul ei, nu al lui. 563
— N-am intrat în panică, domnule locotenent, dar am început să-mi fac griji. Katrina a făcut prostii și înainte, dar nu ca asta – nu mai știu nimic despre ea de mai bine de o săptămână. Nu pot să nu mă îngrijorez, pentru că așa-s mamele. Deși mă aștept să apară pe nepusă masă și să-mi dea ca de obicei o explicație prostească. — Mă întorc imediat, a spus Royal, bătând-o pe genunchi, apoi a ieșit din cameră. — Of, problemele astea cu prostata! ne-a explicat ea. Tot timpul merge la baie. Suntem căsătoriți doar de doi ani. N-o cunoaște foarte bine pe Katrina. — E posibil ca fiica dumneavoastră să fi plecat în vizită la vreun prieten sau la vreo rudă? — Vă referiți la rudele din familia lui taică-său? În niciun caz. Norm Shonsky nu s-a interesat niciodată de ea, și nici familia lui, l-a lămurit doamna Hedges, fluturându-și mâna în aer. Nu se întreba de ce un polițist de rangul lui Milo se obosise să se ocupe de o persoană dispărută. La venitul ei, probabil că era obișnuită ca toată lumea s-o servească. — În plus, a continuat ea, Katrina nu merge în vizită, ci te trezești că, pe nepusă masă, își face bagajul și pleacă. — Unde? O altă fluturare de mână. — Unde i se năzare. În Mexic, în Europa… Odată a plecat tocmai în Tahiti. De-aia vă spuneam că vine cu explicații prostești. Găsește câte un zbor ieftin pe internet, apoi pleacă pur și simplu, fără să-și facă niciun plan: n-o interesează cum o să se descurce când ajunge la destinație. — Pleacă singură? Tăcere. — Doamnă Hedges? a insistat Milo. — Presupun că e vorba și de bărbați, a spus ea. Dacă nu pleacă de aici cu un bărbat, își găsește unul pe drum. Iar când se întoarce, are grijă să-mi povestească. 564
— Ce anume? — Că s-a purtat într-un mod pe care eu nu-l aprob. Și îmi spune tot ce face numai ca să mă scoată din sărite. Însă uneori uită să-și ia suficienți bani și mă sună disperată, iar atunci zici că-i un prezentator de la Travel Channel: zice că a vizitat obiective turistice, muzee, biserici vechi și ciudate. Îmi iubesc fata, domnule locotenent, a spus ea trăgând cu lăcomie din țigară, dar uneori e enervantă. — Când ați văzut-o ultima oară? — În urmă cu aproape o lună, a răspuns ea ezitând. Nu ne-am certat. Dar Katrina a ajuns la concluzia că trebuie să fie independentă. Cu alte cuvinte, nu voia să mă mai vadă. Mă rog, până când avea să rămână fără bani… N-aș fi aflat că a dispărut, dacă nu m-ar fi sunat prietena ei să mă întrebe dacă era la mine. — Cum o cheamă? — Beth Holloway. N-am văzut-o niciodată. A fost împreună cu Katrina la clubul ăla, apoi s-au despărțit, și de-atunci nu mai știe nimic de ea. Milo a citit din carnetul lui adresa din Van Nuys, trecută în permisul de conducere al Katrinei Shonsky. — Locuiește și acum la adresa asta? a întrebat el. — Da. — Singură? — Da. Într-o magherniță. — Are un iubit? — Nu știu, a răspuns doamna Hedges încet, de parcă și ea s-ar fi îndoit de sinceritatea răspunsului său. Katrina e discretă când vine vorba de viața ei privată. — De câtă vreme locuiește la adresa asta? — De cincisprezece luni. Monica Hedges și-a stins țigara, privind cum se subțiază șuvița de fum. — Iar cât privește discreția fiicei dumneavoastră… — Nu-mi spune nimic din viața ei privată. — Vă rog să nu vă supărați, doamnă Hedges, dar credeți că 565
vă ascundea ceva? — S-ar putea. Dacă ar fi avut un iubit de calitate, sunt sigură că mi l-ar fi prezentat, numai ca să-mi arate că mă înșel. — În legătură cu ce? — E o fată superbă, iar eu îi tot spun că trebuie să-și schimbe prietenii, să umble prin cercuri mai selecte. Royal și cu mine suntem membri în Riviera Country Club. Acolo se organizează petreceri tot timpul, dar când o invit, Katrina pufnește în râs și apoi se enervează. — Vrea să facă totul cum crede ea de cuviință. Doamna Hedges s-a uitat spre ușa de la intrare. — Sunt sigură că o să i se termine banii și în curând o să dea buzna pe ușă. — Aveți o fotografie recentă cu ea? A luat o nouă țigară din pachet, a traversat sufrageria, apoi a dispărut după un colț. Am auzit niște voci înăbușite care dădeau de înțeles că avea loc o dispută. S-a întors singură, ținând într-o mână țigara neaprinsă, iar în cealaltă o fotografie de zece pe cincisprezece centimetri. — A fost făcută în urmă cu vreo patru ani, dar Katrina nu prea s-a schimbat de atunci. Gene bune, ne-a explicat ea, atingându-și obrazul. E de la nunta unei verișoare. Katrina a acceptat să fie domnișoară de onoare, dar numai după ce a făcut o mulțime de nazuri din cauza rochiei. O fată drăguță cu chipul oval, îmbrăcată cu o rochie cu umeri înalți din satin vinețiu. Mânecile bufante nu-i stăteau prea bine: se ridicau prea mult pe brațele subțiri. Iar corsajul înalt și pătrățos n-o făcea să pară atrăgătoare. Își prinsese părul în creștet, iar buclele îi atârnau ca niște crenvurști aurii. Deși buzele Katrinei schițau un zâmbet, restul feței degaja dispreț. — Deci sunteți sigură că a plecat întruna din călătoriile ei, a spus Milo, dar, pentru orice eventualitate, ați anunțat poliția că a dispărut. 566
— Sigur n-a ieșit din țară, pentru că nu și-a luat pașaportul. — Ați fost la apartamentul ei? — L-am convins pe proprietar să mă lase să intru și m-am uitat peste tot. Am făcut și puțină ordine – Doamne, ce harababură era acolo! I-am găsit pașaportul în sertarul măsuței de toaletă. Nu părea să-și fi luat multe haine, dar Katrina e în stare să plece la drum doar cu poșeta și un card de credit. — Aveți și dumneavoastră acces la contul ei de card? — Nu! A atins de câteva ori plafonul de creditare al cardului meu, așa că acum are un card Visa care-i permite să scoată cel mult o mie de dolari pe lună. Din banii ăștia ar trebui să plătească chiria și facturile. În fine, recunosc că de cele mai multe ori și le plătește, a spus ea, încrucișând arătătorul și mijlociul. — Nici pașaport, nici haine, a spus Milo. Nu pare să fi plecat în vacanță. — În unele din locurile în care merge Katrina, a spus Monica Hedges, n-ai nevoie decât de un bikini și un pahar de vin. E posibil și să-și fi cumpărat haine cu reducere de la firma unde lucrează. — Lucrează în domeniul modei? — Vinde haine în La Femme Boutique din Brentwood. Numai haine scumpe și de prost gust, după părerea mea. Iam spus că Royal mă poate ajuta să-i fac rost de o slujbă la Harari sau la un butic de pe Rodeo. Soțul meu a fost în industria confecțiilor: a avut o fabrică foarte mare care lucra pentru câteva case de modă importante. După ce s-a jucat o vreme cu țigara neaprinsă, a întins mâna după o brichetă de onix alb. Milo s-a dovedit mai rapid. — Katrina muncește acolo pe treapta cea mai de jos, a spus ea, trăgând din țigară. De fapt, toate slujbele ei au fost așa. După părerea mea, în sinea ei se gândește că nu merită ceva mai bun pentru că n-are studii. Și-a întrerupt liceul o 567
vreme, dar în cele din urmă și-a luat bacalaureatul. Apoi a făcut un semestru pregătitor la colegiul din Santa Monica, iar planul era să facă doi ani apoi să se transfere la o universitate din California. Dar a renunțat la școală și s-a angajat ca vânzătoare de pantofi la un magazin Fred Segal, de unde a fost concediată pe motiv că nu știa să se poarte cu clienții. I-am spus să se întoarcă la colegiu și să-și vadă de treabă: mai avea nevoie de un an și jumătate. Dar n-a vrut. — Deci Katrina e o fată destul de rebelă, am spus eu. — Destul de rebelă? a repetat doamna Hedges, cu un râs ușor iritat. Domnii mei, îmi iubesc fiica, dar ea se definește pe sine opunându-se cu încăpățânare la tot ce-i spun eu. Întotdeauna a fost un copil dificil. Când era mică, avea tot timpul colici – avea o mutriță foarte drăgălașă, dar plângea tot timpul, în cele din urmă, i-a trecut, apoi a început să meargă foarte devreme și își băga nasul peste tot. Niciodată nu i-a plăcut școala, deși e fată inteligentă. Are o voce plăcută, dar nu voia să meargă la cor. Are trăsături frumoase, așa că ar fi putut fi majoretă, dar n-a vrut. Poate că o să se maturizeze cândva, a spus ea oftând. — Haideți să revenim la noaptea aceea, a spus Milo. Ați spus că a ieșit în club cu două prietene. Beth Holloway și… — Rianna nu mai știu cum – un nume străin. — În ce club au fost? — Într-o bombă din vestul orașului, care seamănă mai degrabă cu un șopron decât cu un club adevărat. — Ați fost acolo? — M-am dus ieri pe acolo și am stat de vorbă cu niște bodyguarzi fioroși. E într-o zonă industrială dezolantă de lângă Pico Avenue, pe o stradă lăturalnică. Am vorbit și cu patronul, dar nimeni n-a putut să mă ajute. Mi-au spus că localul era plin până la refuz și că nu-și aduceau aminte de Katrina sau de oricine altcineva. Și nici n-au camere de supraveghere – nu vi se pare o mare prostie, domnule locotenent? 568
— E drept că eu aș monta camere dacă aș avea un local, spuse Milo. Cum se numește clubul? — Light My Fire. — La fel ca în cântec39. — Ce-ați spus? — Lăsați… Aveți cumva numerele lui Beth și al Riannei? — Nu, dar știu unde le puteți găsi. Beth mi-a spus că lucrează la un magazin de bijuterii de lângă La Femme, iar Rianna vinde cosmetice la Barneys. — Știți cum se numește magazinul de bijuterii? — E pe lângă magazinul unde lucrează Katrina. Pe San Vicente, lângă Barrington. Deși o cunosc pe Katrina, tot îmi fac griji. Mă puteți ajuta, domnule locotenent? — Cât a lipsit cel mai mult de acasă? — Zece zile. Când a fost în Hawaii: a vizitat toate insulele. Dar nu m-a sunat nici măcar o dată, iar când s-a întors era extrem de bronzată: ai fi zis că era mexicancă. Iar altădată a fost nouă zile în Cozumel 40 – a prins o ofertă. — Deci obișnuiește să facă astfel de călătorii. — Asta înseamnă că n-o să faceți nimic? — Nu. O să mă ocup de cazul fetei dumneavoastră. Va spus Beth Holloway cum de s-a despărțit Katrina de ea și Rianna? — A trebuit s-o întreb de două ori ca să-mi spună. Planul era să conducă Rianna și la dus, și la întors, dar mașina ei sa stricat, așa că au mers cu a Katrinei. Rianna și Beth au fost agățate de doi tipi și au întrebat-o pe Katrina dacă avea ceva împotrivă ca ele două să meargă în altă parte. Mi-a spus că fiică-mea a fost de acord. Atunci au văzut-o ultima oară. — Dar credeți că, de fapt, fetei dumneavoastră nu i-a convenit schimbarea asta? Light My Fire: numele unei piese din 1966 a formației The Doors. 40 Cozumel: insulă din Marea Caraibilor. 39
569
— Katrina nu suportă dezamăgirile. Profesorii au spus că are toleranță scăzută la frustrare. Mă tem că a vrut să le-o coacă și a agățat și ea un bărbat, iar apoi a plecat cu el Dumnezeu știe unde. — Fără să-și ia pașaportul. — Dacă-ți propui să te distrezi, poți să te distrezi oriunde, a spus Monica Hedges, relaxându-și trupul preț de câteva clipe, ca și cum s-ar fi lăsat în voia amintirilor. — Din moment ce Rianna era cea care avea să conducă la întoarcere, înseamnă că fiica dumneavoastră a băut în noaptea aceea, a spus Milo. — Și Katrinei îi place să bea Long Island, un cocteil infect, un talmeș-balmeș care Dumnezeu știe cum îți afectează creierul. Întotdeauna i-am spus să aleagă băuturile clasice, care nu-ți tulbură mințile. Un Martini sau un Manhattan 41, dar întotdeauna fără gheață. În felul ăsta, știi exact cât ai băut. Dar cum s-o convingi pe Katrina? Pentru ea, tot ce conține lichior de fructe și te ia de cap e Martini. — Bea peste măsură? — Uneori da, a spus doamna Hedges, schimbându-și poziția. — Vă e teamă că s-ar putea să se fi urcat la volan beată. — Dacă, Doamne ferește, a făcut un accident? Dar am sunat la poliția rutieră și mi-au spus că în noaptea aia n-a fost niciun accident pe autostradă. — Ăsta-i drumul ei obișnuit spre casă, pe autostrada 405? — Nu știu, a spus ea. E cea mai ușoare cale de a ajunge în Vale42, nu-i așa? a spus ea încruntându-se. Înainte locuia lângă universitate, într-un apartament pe care-l împărțea cu o indiancă foarte studioasă, dar fata asta nu era deloc genul Katrinei, așa că n-a stat mult cu ea. Mi s-a plâns că în Manhattan: cocteil preparat din whisky, vermut, biter și gheață. 42 Este vorba despre valea San Fernando din Los Angeles. 41
570
clădirea aia nu locuiau decât studenți, ceea ce-o făcea să se simtă bătrână. Poate că se simțea jenată și pentru că nu făcuse o facultate. Speram că asta are s-o motiveze, dar nu sa întâmplat așa. Voia să aibă un apartament numai al ei și a zis că în partea asta a orașului chiriile-s prea mari. M-am oferit s-o ajut, dar m-a refuzat și s-a mutat în Van Nuys, deși spune tuturor că stă în Sherman Oaks. Domnule locotenent, vi se pare normal să refuze o ofertă atât de generoasă? — Așa-s copiii… spuse Milo. — Dar nu mi-ați răspuns la întrebare, a spus doamna Hedges, suflând fumul de țigară cu oarecare iritare. Ce anume aveți de gând să faceți? — Ce-ați vrea să facem, doamnă Hedges? A fost luată prin surprindere de întrebarea lui Milo și a scăpat scrumul pe podeaua de granit. — Aș vrea să descoperiți unde e fata mea. Folosiți-vă de computerele din dotare: verificați listele de călători ale avioanelor, cardurile de credit, convorbirile telefonice. Dați o circulară! — Doamnă, dacă am face toate astea fără să avem dovezi că a comis o infracțiune, ar însemna să-i încălcăm viața privată. — Of, nu mă luați cu formalitățile. — Îmi pare rău, doamnă, dar așa stau lucrurile. Dacă ar fi fost minoră, alta ar fi fost situația. — Păi are minte de paisprezece ani. Milo a zâmbit. — Vreți să spuneți că nu puteți face nimic? — O să facem tot ce ne permite legea: o să vorbim cu prietenele ei, o să trecem pe la club… — Dar deja am făcut eu toate astea. — Uneori, e bine să faci același lucru de două ori. Și o să încercăm să-i găsim mașina. Are în continuare Mustangul galben înregistrat pe numele ei? — Da, dar n-o să-l mai aibă multă vreme. Tocmai am fost 571
informată că n-a plătit ultimele două rate: eu am fost cea care a girat împrumutul. Înțelegerea a fost ca eu să pun banii de avans, iar ea să plătească ratele. — Dați-mi, vă rog, datele băncii și o să verific dacă s-a pus sechestru pe mașină. — Am verificat și încă nu i-au luat-o. — Se pare că ați făcut multe cercetări. — Dacă vrei ca un lucru să fie făcut cum trebuie, cel mai bine e să-l faci singur. Deci asta e tot ce aveți de gând să faceți? Nu sună prea încurajator. — Doamnă Hedges, eu zic să începem investigațiile și să vedem ce iese la iveală. Sunați-mă dacă vă aduceți aminte de ceva important. — O să vă sun, fiți sigur. S-a ridicat în picioare, s-a dus în grabă spre ușă, apoi a deschis-o. — O să vă mai pun încă o întrebare, a spus Milo, care s-ar putea să vă neliniștească. Dar să știți că e o întrebare de rutină, pentru cazul în care aflăm despre vreun accident. Monica Hedges s-a îndreptat de spate și a tras un fum. — Ziceți. — Știți cumva ce grupă sanguină are Katrina? — E o întrebare… sinistră. — O întrebare de rutină, doamnă. — Ce mai rutină! N-aș vrea să am slujba dumneavoastră. — Puțini sunt cei care-ar vrea… a spus Milo zâmbind. — Iar eu nu mă număr printre ei. Katrina are aceeași grupă ca mine: zero pozitiv. E cea mai răspândită. În timp ce ne îndreptam spre lift, a continuat să tragă din țigară și să ne privească. După ce am urcat în cabină, am auzit-o spunând: — Gata, dragul meu? Totul merge cum trebuie? Apoi ușa s-a închis.
572
CAPITOLUL 9 Milo îi ceruse valetului să-i lase mașina în locul unde o parcase, dar când am ieșit din clădire, nu mai era acolo. Valetul juca ceva pe telefonul mobil, dar și-a luat ochii de pe ecran când Milo a tușit zgomotos. — Unde e Fordul Crown Victoria? — A trebuit să-l mut: se aglomerase prea tare. Nu se vedea nicio mașină în fața blocului. — Și ai putea să mi-o aduci? a spus Milo, adăugând un „Te rog!” care l-a făcut pe portar să tresară. Tipul a pornit agale spre parcarea subterană. — Katrina lipsește de acasă de mai bine de o săptămână, iar mămica se gândește că chiulește nemotivat și vrea să fiu eu polițistul care-i aduce fata înapoi la școală… — Sau poate că refuză să-și recunoască adevăratele sentimente, am spus eu. — Ne-a spus că-i îngrijorată, dar tot ce am auzit era furie. — Furia poate să mascheze neliniștea, am spus. — Unde dracu’ a parcat ăsta mașina? a spus Milo, uitându-se la ceasul lui, Timex. În Chula Vista 43? Întâi am aflat cum stătea treaba cu Tony și maică-sa și Hochswelder, acum am dat de căminul plin de armonie al doamnei Hedges. Mai există vreo familie fericită? — Cu slujbele noastre, n-o să dăm niciodată de ele. — Și ce părere ai despre dispariția Katrinei? Dat fiind că a plecat de multe ori din oraș la primul impuls, crezi că ar trebui să iau cazul în serios? — Zero pozitiv… am spus eu. La fel ca sângele găsit în Bentley. — N-ai auzit ce-a zis mămica? E grupa cea mai răspândită.
43
Chula Vista: oraș din sudul statului California. 573
A zis-o de parcă ar fi vorba de un concurs. Când crești alături de un asemenea om, nu-i de mirare că vrei să-ți iei lumea în cap. — E posibil ca rivalitatea astea cu maică-sa s-o fi făcut pe Katrina vulnerabilă. — La ce? — La lux. Mămica se căsătorește cu un bogătan, dar ea are o slujbă prost plătită. Dacă a plecat cherchelită din club și se simțea abandonată de prietene, se poate ca o mașină de două sute de mii de dolari să i se fi părut mană cerească. Ar fi avut ce să-i povestească mămicii, care e mai tare ca ea. — Presupunând că a fost agățată, nu prea cred că s-a întâmplat în Light My Fire. Am fost acolo anul trecut: urmăream o pistă falsă în cazul unei crime în care erau implicate și droguri. Clientela masculină e alcătuită din indivizi cu tricouri sintetice și tone de gel în păr, care dansează chiar mai rău decât mine. Dacă cineva ar fi venit cu Bentley-ul lui Heubel, bodyguarzii și toată lumea de acolo ar fi băgat de seamă, iar când individul ar fi intrat în bar, în jurul lui ar fi roit cincizeci de femei. A sunat la club, a cerut să stea de vorbă cu proprietarul, apoi s-a uitat iarăși la ceas și s-a încruntat. A urmat o convorbire destul de scurtă. — Individul mi-a râs în nas. Mi-a zis că barul lui nu e vila Playboy și că în noaptea aia nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun, după cum i-a spus și „mămicii băgăcioase”. — Dacă fata era supărată pentru că fusese lăsată baltă de prietene, e posibil să fi mers în alt club, ca să-și continue noaptea într-un mod mai plăcut. Sau poate că a urcat la volan beată și i s-a stricat mașina pe drum. Maică-sa ne-a spus că acționează la primul impuls. Unde mai pui că nu mai plătise de două luni ratele pentru Mustang. Deci e posibil ca mașina să nu fi fost bine întreținută. Sau s-ar putea să i se fi terminat pur și simplu benzina și să fi rămas pe marginea drumului. — O fată beată și singură-n noapte, domnul bogătan trece 574
pe-acolo și îi spune hopa sus. Sau poate că e în Hawaii. — Katrina nu-i spunea doamnei Hedges nimic despre viața ei privată, dar prietena ei a fost suficient de îngrijorată cât so sune pe maica-sa ca s-o întrebe unde e. — Dacă i s-ar fi stricat mașina pe autostrada 405, chiar și la o oră târzie, ar fi văzut-o cineva. — Avea câteva pahare la bord, așa că poate s-a temut s-o ia pe autostradă și a luat-o pe alt drum, am spus eu. — Sau poate că s-a rătăcit și a luat-o spre sud, ceea ce înseamnă că s-ar putea să fi ajuns într-o zonă foarte periculoasă. — De ce să nu pornim de la cea mai simplă presupunere? Când merg spre nord și vreau să evit autostrada, o iau prin trecătoarea Sepulveda. Noaptea târziu, după ce ajungi la nord de Sunset Drive, drumul e destul de liber. Dar în cazul ăsta mașina i s-a stricat într-o zonă izolată. Deodată s-au auzit zgomote dinspre parcarea subterană. Valetul a apărut într-un Jaguar de culoarea peruzelei, s-a dat jos și a rămas lângă portieră. Milo s-a îndreptat spre el și a spus: — Dacă insiști… — Poftim? a spus valetul. — Sunt de acord cu schimbul, dar numai dacă plătești tu asigurarea. Valetul a rămas cu gura căscată, iar Milo s-a apropiat la câțiva centimetri de fața lui. — Unde mi-e Fordul, amice? — Ah, am primit un telefon de la unul dintre locatari. — Vrei să te sun și eu? l-a întrebat Milo, scoțându-și telefonul. Ce număr ai? Și arată-mi actul de identitate: poate facem o investigație oficială. Valetul tăcea. — Adu-mi mașina acum! a spus Milo, arătându-i insigna. — Domnul și doamna Lazarus or să coboare în câteva… — Îi ajut eu. Du-te! Valetul a îndrăznit să se uite în ochii lui Milo și ceea ce a 575
văzut în ei l-a făcut să o zbughească. — Ptiu, ce mașină ieftină! a spus Milo, uitându-se la Jaguar. Să presupunem că mașina Katrinei s-a stricat pe drum și că a făcut autostopul. Tu ce crezi, cel care a furat Bentley-ul o urmărea? — Sau poate era în căutarea unei victime, iar Katrina a fost pe gustul lui. — Un maniac sexual? Și care e legătura cu Ella Mancusi? — Pur și simplu plăcerea de a vâna, i-am răspuns eu. — S-ar putea. În mod normal, nu mi-aș pierde timpul cu Katrina, dar e vorba de două mașini furate, ambele mari și negre, și de sângele de pe bancheta Bentley-ului… Hai să căutăm Mustangul Katrinei, a spus el, scuturând din cap. Un domn și o doamnă în vârstă au ieșit din bloc și l-au văzut pe Milo lângă Jaguarul lor. — Bună seara, domnule și doamnă Lazarus! a spus el cu zâmbetul pe buze, apoi a deschis ambele portiere din față cu gesturi ample. Distracție plăcută! Cuplul s-a apropiat de mașină, a urcat și a plecat în viteză. Câteva clipe mai târziu, valetul a apărut în mașina fără număr de înmatriculare și a frânat brusc lângă noi. Milo i-a luat mâna, i-a deschis-o și i-a trântit în palmă o bancnotă de cinci dolari. — Nu-i nevoie, a spus valetul. — Și nici nu-i meriți! Să ai parte de-o viață frumoasă! Am luat-o spre nord, prin trecătoarea Sepulveda, până am ajuns în partea de sud a Văii, trecând de Ventura Boulevard, apoi am mai mers câțiva kilometri. La nord de Wilshire se întindeau cimitirul veteranilor – o pajiște joasă și netedă –, mai multe firme mici și câteva case. În spatele lor, se vedeau coastele dealurilor presărate cu lumini. Autostrada nu era deloc aglomerată. Dar căutările noastre n-au avut succes: nam dat de mașina Katrinei Shonsky. În timp ce ne întorceam în oraș, Milo mi-a spus: 576
— Știi, dacă mi-ar plăcea viața simplă, poate că m-aș face fermier. — Există întotdeauna sudul, am spus. — Nu-s decât două sute cincizeci de kilometri până-n Mexic… M-am uitat spre poalele dealurilor dinspre est. — Sunt o mulțime de străzi laterale pe care am putea să le explorăm, am spus eu. — Vai, ce amuzant! a mârâit el, apoi a făcut dreapta și a străbătut câteva străduțe întunecoase și întortocheate. O oră mai târziu, Milo mi-a spus: — Mâine o să-i pun pe băieții de la circulație să mai caute prin zonă și o să încerc să dau de prietenele Katrinei. S-ar putea să ne spună o cu totul altă poveste. Poate aflăm că iubitul ei e un golan care nu i-ar face o impresie bună maicăsi. Și nu-mi mai aduce aminte de zero pozitiv! Azi n-am chef de cea mai răspândită grupă din lume. Lumina aurie a soarelui se reflecta în ferestrele atelierului pe care Robin și-l amenajase în spatele casei. Trecând pe lângă iaz, m-am oprit să mă uit la puii de caras. Lămpile vechi din fier își împrăștiau lumina până la fundul bazinului, așa că mi-a fost ușor să-i văd. Se făcuseră de vreo zece centimetri și înotau energic în apa vălurită de cascada artificială. Când îi văzusem prima oară, erau cât larvele: doisprezece puișori care înotau fără teamă între doi adulți de vreo cincizeci de centimetri. Carașii au obiceiul să-și mănânce icrele, dar când ies puii, nu le fac rău. Spre deosebire de alte specii, carașii nu hărțuiesc peștii bolnavi sau aflați pe moarte. Poate că tocmai de-aia trăiesc o sută de ani. Mi-am continuat drumul către atelier și am ciocănit ușor în geam. Robin a ridicat privirea de pe bancul de lucru și mi-a zâmbit. Apoi și-a dus la ureche o bucată dreptunghiulară albă de molid din Alpi și a lovit-o de câteva ori cu degetele. Voia să audă notele care i-ar fi dat de înțeles că lemnul acela 577
era bun pentru o cutie de rezonanță. După mărimea bucății, aș fi zis că era destinată mandolinei. Judecând după expresia ei din momentul în care a pus lemnul pe banc, mi-am dat seama că nu avusese noroc. Când am intrat avea în mână altă bucată. Blanche își făcuse culcuș în poala ei și era liniștită ca întotdeauna. — Bună, a spus Robin, iar Blanche a scos un lătrat răgușit de buldog. Când Robin m-a sărutat, cățeaua a întors capul într-o parte, cu un gest tipic buldogilor, și mi-a lins mâna. — O blondă și o roșcată, am spus eu. — Nu-i așa că ești un norocos? — Nu e niciun pic de muzică înăuntru? am întrebat-o eu, arătând cu mâna spre bucata de lemn pusă deoparte. — Deși el nu și-ar da seama de asta niciodată, a spus ea, apoi s-a uitat într-un colț, la un colet trimis prin Fedex. Ai aflat ceva despre biata bătrânică? — Ipoteza de lucru e că fiul ar fi implicat, dar deocamdată n-avem nici cea mai mică dovadă. — Un fiu care-i face una ca asta propriei lui mame! E incredibil! Apoi s-a uitat iarăși spre coletul din colț. — Unelte noi? am întrebat-o eu. — Nu. E o colecție de DVD-uri. De la mogulul internetului. Zece filme cu Audrey Hepburn și un bilet în care-mi spune că semăn cu ea. Hepburn avea un metru șaptezeci și arăta ca un cuier uman, iar Robin avea cel mult un metru șaizeci și avea rotunjimi peste tot. — Amândouă sunteți superbe. Și-a flexat degetele, așa cum face de obicei când e nervoasă. — A făcut vreun gest deplasat? am întrebat eu. — Nu tocmai. — Nu tocmai? — Când l-am întâlnit la târgul lutierilor, era un pic iritat, 578
dar n-a făcut nimic ieșit din comun. — Păi să știi că Audrey Hepburn a făcut câteva filme bune… — Ți se pare că exagerez? — S-ar putea să-i fi stârnit niște fantezii. Se întâmplă foarte des. — Ce vrei să spui? — Bărbații întotdeauna se uită la tine. Ai ceva care-i atrage – feromoni sau mai știu eu ce. — Da, bineînțeles! — Zău! N-ai observat, pentru că nu flirtezi niciodată. — Pentru că-s nițel cam aeriană? — Uneori și de-asta. — Alex, nu i-am dat nici cel mai mic semn că relația mea cu el ar putea depăși sfera afacerilor. — Dar nu-i obligatoriu să aibă legătură cu ce-ai făcut tu. — Ei, bravo! — Stai un pic! Ce-ar putea să se întâmple? El se dă la tine, iar tu îl respingi în mod elegant. Până una-alta, îi mulțumești pentru DVD-uri printr-un e-mail prietenos, dar protocolar, și îi spui că o să ne facă plăcere să le vedem. — Ai dreptate, poate că-s cam caraghioasă, a spus ea, mângâind-o pe Blanche. Cam încrezută, cum spuneau colegii despre mine în școala generală. Și-a atins un cercel în formă de inel, apoi și-a dat părul peste cap – gestul ei era mult mai plăcut decât al lui Tony Mancusi… Am început să mă joc cu nasturele de sus al cămășii ei. — Vasăzică am ceva care atrage bărbații. Iar tu ești bărbat… Am ales două filme și ne-am tolănit în pat. Vacanță la Roma44 ni s-a părut frumos după jumătate de secol, dar Mic 44
Roman Holiday: film regizat de William Wyler în 1953. 579
dejun la Tiffany 45 nu mai era la înălțime, iar când a apărut genericul de la sfârșit, moțăiam amândoi. Apoi am stins lumina, mâinile ni s-au împreunat, iar eu iam șoptit câteva vorbe care presupun că erau pline de afecțiune. — Audrey Hepburn era frumoasă, dar nu semăn cu ea deloc, a spus Robin, apoi a adormit. A doua zi, la zece dimineață, l-am luat pe Milo cu mașina de la secție și ne-am dus la magazinul Barneys din Beverly Hills. La parter erau fete subțirele care vindeau produse cosmetice. O blondă de la standul cu oje ne-a spus unde o puteam găsi pe Rianna Ijanovic. O brunetă înaltă și suplă, la standul de alături. Ne-a zâmbit printr-un nor de mirosuri. Pe tejghea se vedea un șir de pulverizatoare mostre, iar clientele stăteau de vorbă cu vânzătoarele. Toate voiau să pună mâna pe cele mai bune parfumuri. Milo s-a prezentat, iar Rianna i-a răspuns cu privirea pierdută și speriată a unui copil rătăcit. Avea în jur de treizeci de ani, ten palid, umeri colțuroși, ochi negri, sâni fermi, iar chipul îi era urâțit de un nas cam strâmb și o bărbie prea ascuțită. — Poliția? Nu înțeleg. — Am venit în legătură cu Katrina Shonsky, i-a explicat Milo. — Ah, ah! a încercat ea să exclame, dar s-a auzit mai degrabă un „ă, ă!” – vorbise încet, cu un accent străin, și o auzisem cu greu din pricina corului de coțofene de lângă tejghea. — Am putea sta de vorbă într-un loc mai liniștit? Rianna Ijanovic a bătut-o ușor pe umăr pe una dintre colegele ei. Breakfast at Tiffany's: film regizat de Blake Edwards în 1961. 45
580
— Îmi ții tu locul, da? i-a spus Rianna, stâlcind cuvintele. Am ieșit din magazin pe ușa din față, am luat-o pe bulevardul Wilshire, apoi am cotit pe Camden și am intrat în parcare. — Ijanovic… Cehă? a întrebat Milo. — Croată. Și am toate actele în regulă. — Nu ne interesează dacă-s în regulă sau nu. Am venit să discutăm despre Katrina, asta-i tot. — O știu pe Katrina doar pentru că-i cunoștința unei prietene. — A lui Beth Holloway? — Da. — Mai întâi am încercat să dăm de Beth, dar azi nu lucrează, și n-avem numărul ei de acasă. — Oricum nu-i acasă. — Dar unde-i? — În Torrance 46. A cunoscut un bărbat de acolo, a spus ea, scoțând ușor limba. — E un bărbat care nu prea îți place? — Eu am părerea mea, Beth, pe a ei. — E vorba de cel pe care l-a întâlnit când ați ieșit în club cu Katrina? — Da. — Am auzit că și tu ai cunoscut un bărbat atunci. — Cine v-a spus? a întrebat ea, cu ochii negri mijiți. — Mama Katrinei, iar ea a aflat de la Beth. — Beth nu-și ține niciodată gura, a spus ea, apoi și-a aranjat degetele în forma unui cioc de rață, lovindu-și degetul mare de arătător. — Nu ne interesează dacă domnișoara Shonsky îi ascunde ceva maică-si. Îți spunem de la început, ca să nu pierdem timpul. — Nu știu să aibă vreun secret. 46
Torrance: oraș din sud-vestul Los Angelesului. 581
— La ce te-ai referit când ai spus că Beth vorbește prea mult? — Eu sunt o persoană discretă. Dar Beth e foarte… americană – fără supărare. Spune tot! — Beth ar fi trebuit să fie mai rezervată când a vorbit cu mama Katrinei? — Poate că da, a spus Rianna, privind peste noi. — De ce? — Katrina o urăște pe maică-sa. — Așa a zis ea? — De multe ori. — Și știi cumva unde e Katrina? — Nu, îmi pare rău. — Când ai văzut-o ultima oară? — În noaptea aia. — În clubul Light My Fire. — Exact. — Povestește-ne cum a fost. — Ne-am dus în club, iar eu trebuia să conduc la întoarcere, așa că n-am băut. Beth l-a cunoscut pe Sean, care avea un frate pe nume Matt. Beth s-a combinat cu Sean, așa că eu a trebuit să mă combin cu Matt. — A trebuit? — Îmi e prietenă. — De unde-s Sean și Matt? — Din Torrance. Sunt frați și ne-au spus că au o afacere cu plăci de surfing. Dar de fapt n-au nimic! Sean lucrează într-o fabrică de plăci de surfing, iar Matt vrea să se facă actor. Toate colegele mele vor să devină actrițe sau fotomodele, a spus ea, arătându-ne magazinul cu degetul. — Și tu? — Nu, nu! Eu vreau să muncesc! — Ce făceai în Croația? — Eram studentă la arhitectură. — Deci tu și Beth ați plecat cu Sean și Matt. Unde v-ați dus? 582
— În Torrance, a spus ea, scoțând limba încă o dată. A trebuit să mă întorc acasă cu taxiul – m-a costat enorm. — La ce oră? — La patru dimineața. — Iar Beth? — A rămas în Torrance. Acuma stă mai mult pe-acolo. — Cu Sean? — Da. — Dragoste adevărată, a spus Milo. — Dragoste americană. — Ce părere a avut Katrina despre schimbarea planului? — N-a zis nimic. — Dar nu era mulțumită. — Nici eu nu eram mulțumită. Dar ea era și mai nemulțumită. — Cum și-a exprimat nemulțumirea? — Adică? — Cea spus, Rianna? — Nimic. Pur și simplu a întors spatele și a plecat. — Unde? — A intrat în acțiune. — Adică pe ringul de dans? — Da. — A dansat cu cineva anume? — N-am observat. — A stat de vorbă cu vreun bărbat în noaptea aceea? — Nu știu, n-am văzut. — Cum, n-a vorbit cu nimeni? — Era multă lume, a spus Rianna. Eu eram ocupată. — Cu Matt. — Da, cu Matt, pe-aici, pe-aici, pe-aici și pe-aici, a spus ea, făcând o grimasă și atingându-și gâtul, umărul, sânii și fundul. — Un băiat insistent, Matt ăsta, a spus Milo. — Da, insistent. Domnul Surfist! a spus ea, stâlcind cuvintele. 583
— La ce oră tu și Beth i-ați spus Katrinei că voiați să plecați cu Sean și Matt? — Sincer? Habar n-am. — Cu aproximație. — Poate unu jumate, poate două. Voiau să plecăm de acolo. — Cine? Beth și Sean? — Da. Dragoste americană… — Ce ne poți spune despre Katrina? Ce fel de om e? — Kat, noi îi spunem Kat. După dezastru, îi spunem numai așa, niciodată Katrina. — Nu-i place să fie asociată cu un uragan 47. — Tot dezastrul ăla? a spus Rianna Ijanovic. Pare… numele unui animal sălbatic, fioros. — Deci Katrina nu-i sălbatică. — Nu, nu-i deloc un animal! — E o sălbatică în alt sens? — Cum adică? — Îi place să petreacă? — Foarte mult! — Ce altceva îi mai place? — Hainele. — Se pare că și-a găsit slujba perfectă. — Adică? — La Femme Boutique. — E prea scump pentru ea. Chiar dacă angajaților li se fac reduceri. Întotdeauna râde de grăsanele care cer numere mari. — Katrinei nu prea îi plac clientele. — Bătrâne, grase, bogate, a spus ea cântat. Cine știe, poate că-i aduceau aminte de maică-sa. — Ai întâlnit-o vreodată pe mama ei? Aluzie la uraganul Katrina, care a lovit coasta de vest a Statelor Unite în august 2005. 47
584
— Niciodată. — E foarte slabă. — Okay. — Katrina e preocupată de bani? În ochii negri ai Riannei se citea nedumerirea. — Ți se pare că banii-s importanți pentru ea? întrebă Milo. — Păi, pentru dumneavoastră nu-s? — Adică extrem de importanți. Mai mult decât pentru majoritatea oamenilor? De exemplu, ar putea fi impresionată de un bărbat cu bani? — Cumva ar trebui s-o impresioneze ratații? a întrebat Rianna zâmbind. — A avut vreodată un iubit bogat? — N-a avut niciun iubit de când o știu. — Adică de când? — De două-trei luni. — Cum se face că nu iese cu bărbați? — Zice că nu dă peste cei potriviți pentru ea. — Dar mașinile? — Ce-i cu ele? — O interesează mașinile în mod deosebit? — În mod deosebit? Nu. La început, era încântată de Mustangul pe care i-l luase tatăl vitreg. — Ce zicea despre el? — Că-i bogat, a răspuns ea dând din cap. — Și de ce nu i-a mai plăcut Mustangul? — S-o fi plictisit de el, a ridicat ea din umeri. — Katrina se plictisește ușor? — Trece repede de la una la alta. Ca un fluture. Ați auzit de ADHD48? Ne-a zis că avea ADHD pe vremea când mergea la școală. Sunt mulți copii cu ADHD în America, nu? Unele cliente îmi spun despre copii care sar de colo-colo ca niște canguri. Toată lumea se duce la psihiatru. 48
ADHD: deficit de atenție/tulburare hiperkinetică. 585
— Și Kat merge la psihiatru? — Nu știu. Îmi puneți toate întrebările astea pentru că maica-sa va angajat s-o găsiți? — Noi lucrăm pentru comunitate, Rianna. — Și comunitatea vrea s-o găsească pe Kat? — S-ar putea să i se fi întâmplat ceva. — Nu prea cred. — De ce nu? — ADHD. Așa e ea! Ne-a explicat Rianna, mișcându-și ochii de la stânga la dreapta și de sus în jos. Sare de colo-colo! — E neliniștită? — Mai degrabă nefericită… Uneori, când se îmbată, zice că vrea să se mute de aici. — Bea mult? — Îi place să bea. — Și unde ar vrea să se mute? — Nu zice niciodată. Undeva… Nu e fericită. Nu-mi place să fiu tot timpul cu ea. Știți că uneori și nefericirea se ia, la fel ca o răceală? Mă rog, Kat e prietena lui Beth, așa că ieșim toate trei. — Poți să ne dai numărul de telefon al lui Beth? Rianna i-a dictat numărul. — Gata? Pot să mă întorc? Chiar am nevoie de slujba asta. — Sigur, a spus Milo. Mulțumesc pentru timpul acordat. Asta e cartea mea de vizită. Dacă primești vreo veste de la Kat, te rog să mă anunți. — Bine, dar să știți că n-o să primesc nimic. — De ce nu? — Dacă sună, o sună pe Beth. Am condus-o până în fața magazinului. Înainte să ajungem lângă intrare, Milo a întrebat-o: — Kat a vorbit vreodată despre un bărbat cu mașină scumpă: Ferrari, Rolls-Royce, Bentley… — Ne-a povestit despre un Bentley, dar nu era un tip bogat. — Cine era? 586
— Un tip cu care a ieșit de câteva ori. Mare ratat. Mâini murdare. — Mecanic? — Maimuța unsuroasă îi zicea, ne-a spus Rianna râzând. — Ce e așa caraghios? a întrebat Milo. — Maimuța unsuroasă! a repetat ea, mimând cățăratul. Sună caraghios. — Și cum o cheamă pe maimuța asta unsuroasă? — Nu mai știu. Clyde, parcă… — Clyde și mai cum? — Clyde Maimuță Unsuroasă. Rianna a râs și mai tare, apoi a deschis ușa și s-a întors în grabă în lumea cosmeticelor și hainelor. Am plecat din parcare, iar Milo s-a pus pe sunat. — Clyde, gagiul cu Bentley! Cred c-o să-l găsim repede, a spus el. Mai întâi a sunat la cel mai mare distribuitor de mașini din Los Angelesul de Vest. Firma O’Malley Premium Motors se afla în estul cartierului Beverly Hills, dar centrul de service era pe Pico Avenue, în Santa Monica. Adică la câteva minute de Light My Fire. Milo a sunat acolo și a întrebat de Clyde. — Da, el e, l-am auzit spunând. E acolo? Mulțumesc. Nu-i nevoie. Apoi a închis. — Nu Clyde, ci Clive. Probabil un tip înnebunit după bere, cartofi prăjiți și darts. Iar în momentul ăsta meșterește la o mașină de lux britanică.
587
CAPITOLUL 10 Centrul de service al firmei O’Malley Premium Motors era compus dintr-un șir de birouri lipite de un garaj din cărămidă mai înalt decât ele. În parcarea angajaților se aflau câteva mașini ieftine, învăluite de lumina soarelui și aerul poluat. În stânga lor, într-o parcare acoperită la intrarea căreia era scris: „Doar pentru clienți!”, se vedeau mașini în valoare de câteva milioane – simboluri ale bogăției proprietarilor. — Parchează lângă Rolls Royce-ul ăla albastru, mi-a spus Milo. — N-am nevoie de o aprobare? — Câți kilometri a mers bijuteria asta? a întrebat el, lovind ușor bordul de vinilin al Cadillacului. — Vreo zece mii, la al doilea motor. — Bătrâne, anduranța e întotdeauna mai importantă decât strălucirea. Mașina ta deja a devenit în mod oficial clasică. Sala de așteptare era un hol îngust în care se afla un automat de cafea. N-am văzut nici scaune, nici reviste pe care să le răsfoiești, nici clienți care să stea la rând. În spatele ferestrei unui ghișeu, o negresă cu ochelari derula o listă de numere pe ecranul unui computer. Milo a ciocănit și fereastra s-a deschis. — Cu ce vă pot ajuta? După ce s-a prezentat, Milo a întrebat unde-l poate găsi pe Clive. — Clive Hatfield? De ce? — Am vrea să stăm de vorbă cu el. Negresa a apăsat pe butonul unui interfon și a spus: — Clive este rugat să se prezintă la biroul de primiri. Clive la biroul de primiri. — Azi nu prea aveți mușterii. 588
— Noi le spune clienți… Rareori trec pe aici. — Firma ia mașina de la client, o repară și apoi i-o duce înapoi? — Așa se așteaptă oamenii ăștia să fie tratați. Înainte o făceam pe gratis, dar acum le luăm o sută de dolari pentru un drum, și nimeni nu se plânge. — Acum au așteptări mai mici. — Adică? — E vorba de prețul benzinei, nu-i așa? — Așa zic șefii. — Cine se ocupă de aducerea și returnarea mașinii? — Cei care o livrează. — Nu mecanicii? — La cât de prost sunt plătiți… — Fac o meserie migăloasă. — Ei așa zic. — De câtă vreme lucrează Clive aici? — E suspectat de ceva? a întrebat ea, apropiindu-se mai mult de fereastra ghișeului. — Nicidecum. — Ah, întrebări de rutină. Exact ca la televizor. — Exact! — Cum ziceți voi, și s-a întors la computer. * După vreo cinci minute, Milo i-a cerut negresei să-l cheme încă o dată pe Hatfield prin interfon. — Poate că e gălăgie și de-aia n-a auzit, a spus ea. — Am putea merge în garaj să-l căutăm. — Ah, nu vă deranjați! Apoi l-a chemat iar prin interfon, și înainte să se stingă ecoul anunțului, ușa din spatele nostru s-a deschis și am auzit o voce stridentă. — Te-am auzit de prima oară, Esther. Avea un accent puternic, dar nu de om care se dă în vânt după bere și cartofi prăjiți. Poate că era din Alabama. — Gata, acum e al vostru, a bombănit Esther. 589
Clive Hatfield și-a șters mâinile înnegrite cu o cârpă nu cu mult mai curată decât pielea lui. Era trecut de treizeci de ani, înalt și crăcănat, avea păr șaten lung, drept și decolorat la vârfuri, nas mic și cârn și favoriți stufoși. Era îmbrăcat cu o salopetă în dungi și, în timp ce se ștergea pe mâini, ne cerceta cu ochii mijiți. După ce i s-a mai luat negreala de pe mâini, am văzut că pe inelarul stâng avea o dungă de culoare mai deschisă decât restul pielii. — Ce-i? — Domnii-s de la poliție, i-a spus Esther. Au venit să stea de vorbă cu tine. — De la poliție? Dar ce… Pe bune? — Hai să vorbim afară, a spus Milo, iar Hatfield l-a urmat, după ce a ezitat o clipă. Am trecut pe lângă un Bentley Continental GT de un roșu aprins, la care Hatfield s-a uitat strâmbând din nas. — Cam țipător, nu? a remarcat Milo. — Sunt banii lor, a spus Hatfield, dând din umeri. Unde mă duceți? — Aici, a spus Milo, oprindu-se lângă Seville. Hatfield mi-a studiat mașina cu chipul încordat. — Așa arată o mașină de polițist? E un fel de camuflaj? Și-a trecut un deget peste capota Cadillacului, lăsând în urmă o dâră gri. Când a construit modelul ăsta, General Motors a luat un șasiu de Chevrolet, l-a împopoțonat nițel, apoi a mărit de patru ori prețul mașinii. — Am auzit că modelul Continental de la Bentley e un Audi cu o decorație interioară mai sofisticată. Hatfield și-a vârât cârpa în buzunarul de la spate. — Vă plac mașinile? a întrebat. Ce conduceți când nu sunteți la serviciu? — Un Porsche 928. — Nu-i o mașină rea, dar eu prefer modelul Carrera. — Clive, am venit să discutăm despre Katrina Shonsky. Hatfield și-a dat peste cap părul care-i căzuse pe frunte. Și590
a atins în treacăt nasul mititel, lăsând pe vârful său o urmă de unsoare. — Ce-i cu ea? — Când ai văzut-o ultima oară? — De ce, a pățit ceva? — Răspunde-mi, te rog, la întrebare. — Ultima oară… asta înseamnă că a pățit ceva. Hatfield a scos un pachet cartonat de Salem dintr-un buzunar al salopetei, și-a aprins o țigară și a suflat primul fum spre botul unui Aston Martin negru. Ultima oară când am văzuto, mi-a făcut o scenă și, tre’ să recunosc, m-a dat afară din maghernița ei… asta se întâmpla acu’ trei luni. — O ciorovăială între îndrăgostiți? — N-a fost niciodată dragoste, a spus Hatfield zâmbind. Doar știți dumneavoastră ce… — O relație bazată pe sex. — Doar sex, nu și relație. Am agățat-o într-un bar, apoi am ieșit împreună de câteva ori. Fata știe meserie. Adică e bună la pat. Se încinge rău de tot – zici că mai are nițel și explodează. Mi-am închipuit că se preface. Când i-am spus, m-a dat afară. — În ce bar ai agățat-o? — În ce bar… a spus Clive, scărpinându-se în cap. — Nu-i o întrebare chiar atât de grea. — Am fost cu ea într-o groază de locuri, nu mai știu. Eu stau în North Hollywood, ea în Van Nuys, da’ voia să meargă la băute în Sherman Oaks, în Studio City… zicea că-s zone selecte… Prima oară ne-am întâlnit în… nu, nu într-un bar, ci într-un restaurant cu aer franțuzesc… Chez Maurice. Eu mâncam o friptură, iar ea stătea la bar. Când m-am dus la baie, i-am văzut curul pe taburet și m-am holbat la ea. O gagică trăsnet! Și lumina i se reflecta în plete – păreau aurii. E micuță, da’ apetisantă. Am intrat în vorbă cu ea fără probleme. Se vedea că-i face plăcere să flirteze. N-a durat mult până am ajuns la ea acasă. La câteva zile dup-aia, am sunat-o și am început să ieșim împreună. Dar n-a fost ceva 591
serios. — Cât timp ai ieșit cu ea? — Cât timp? Două luni jumate, poate chiar trei. Apoi am ajuns în punctul critic. — Adică? — Adică lucrurile s-au complicat, i-a explicat Hatfield. Făcea multe scene, la fel ca toate gagicile. Da’ ce-a făcut? — De ce crezi c-ar fi făcut ceva? — Fata asta n-are nicio limită. — Cum așa? — Păi bea prea mult. Și numa’ cocteiluri Long Island, care zici că-s pișat cu gheață. Uneori fumează prea multă… știți dumneavoastră ce. Alteori trage pe nas prea multă… știți dumneavoastră ce. Eu beau o bere, cel mult două. Nu vreau să am de-a face cu căcaturile alea. — Deci scene și droguri, a rezumat Milo. — Habar n-aveți cât de multe gagici ca ea sunt în ziua de azi, a spus el, trăgând din țigară în așteptarea unei replici care, până la urmă, n-a venit. Eu mă păstrez. Pe vremuri, am fost pilot de curse în Pass Christian și nu vreau să-mi stric reflexele. — Unde-i Pass Christian? — Mississippi. — NASCAR? — Unele curse de stradă, altele raliuri locale. Pot să conduc și-n somn. — Deci Katrina cam sare calul, a spus Milo. Așa că reflexele ei s-ar putea să nu fie grozave. — Nu vrea decât distracție. Eu fac ore suplimentare ca să plătesc pensia alimentară, iar ea vrea fripturi și homari. Credea că-s cam țăran, așa că nu prea ne înțelegeam. Și conducea ca dracu’! Am un Corvette și o dată am lăsat-o să-l conducă. Mai avea nițel și-mi făcea praf cutia de viteze, așa că de-atunci nu i-am mai dat voie să se urce la volan. Când iam zis, a făcut ca toți dracii. Da’ ce s-a întâmplat, a făcut un accident cu Mustangul și a rănit pe careva? 592
— A trecut vreodată pe aici? — S-ar putea, a zis Hatfield, apoi și-a scos cârpa din buzunar, trecând-o dintr-o mână în alta. — Cum adică s-ar putea? — Mda, a trecut. — De câte ori? — Poate de vreo două ori. Da, de două ori. Țin minte că a doua oară mi-a făcut probleme. A intrat în garaj, de parcă era firma ei, și a întrebat de mine. Nimeni nu intră în garaj în afară de noi, specialiștii. — E ca o sală de operații. — Adică? — Mecanicii sunt ca niște doctori care au grijă de pacienți, iar șefii vor ca totul să fie ținut sub control. — V-ați prins! Eu chiar sunt un fel de doctor, a spus Hatfield, ridicându-și mâinile înnegrite. Unii dintre colegii mei seamănă mai degrabă cu niște măcelari, a adăugat el cu un zâmbet șmecheresc. De-ar afla clienții unele dintre chestiile care se întâmplă în garaj… — Deci Katrina și-a făcut apariția aici de două ori. — Ați zis bine! Și-a făcut apariția, pentru că n-am invitat-o niciodată. A apărut din senin. A doua oară când a venit, mi-a adus de mâncare. Niște porcării vegetariene… tăiței sau ce-or fi fost. I-am zis că nu pun gura pe așa ceva. — Relația deja începuse să se strice. — Dar n-a fost nicio relație! Tipa făcea prea multe istericale. — Dar timp de două-trei luni totul a mers bine, am intervenit eu. — Așa-i, da’ totul se reducea la știți dumneavoastră ce. Și nu puteam să am o relație cu ea, pentru că pe vremea aia eram căsătorit, ne-a lămurit el, frecându-și inelarul în zona unde avea dunga de culoare mai deschisă. — Divorțul a avut vreo legătură cu Kat? am continuat eu. — În niciun caz! a spus el, izbucnind în râs. Am divorțat 593
pentru că m-am căsătorit când aveam șaptesprezece ani, pentru c-am făcut patru copii în patru ani și pentru că eu și nevastă-mea ne scârbisem unul de altul. Nevastă-mea a luat toți copiii și s-a întors în Columbus. — Soția știe de Kat? — Nu era treaba ei, a rânjit el, frecându-și un deget. Că doar Kat nu era nici prima, nici ultima. — Îți plac femeile, a remarcat Milo. — Muncesc din greu, așa că fosta mea nevastă n-are de ce să se plângă. Îi întrețin pe toți: și pe ea, și pe copii. Mă spetesc zi de zi, așa că dacă vreau să mă distrez din când în când, nimeni n-are ce comenta. — Ai cunoscut-o pe vreuna dintre prietenele ei? — Nu, și nici ea nu i-a cunoscut pe prietenii mei. Era vorba doar de… — Știm noi ce. — Ezact! a spus el, apoi și-a aruncat țigara pe asfalt, strivind-o tacticos cu pantoful. Deci nu-mi ziceți ce-a făcut? — A dispărut. — A dispărut? Și ce dacă? Mai mereu dispărea. — Ce vrei să zici? — O sunam noaptea și nu dădeam de ea. La câteva zile dup-aia, mă suna ea în mijlocul nopții și mi se lăuda că-i în Mexic, în Hawaii sau naiba știe pe unde, și c-a întâlnit un bogătan care-i plătește tot cât stă acolo, că mănâncă homari, raci și fileuri de vită, fără să plătească un șfanț. Când am auzit-o cu d-astea, mi-am dat seama că urma să am viață grea cu ea. — Adică? — Se aștepta să-i ofer tot felul de căcaturi. Și credeți că i sa întâmplat ceva? — A dispărut de mai bine de-o săptămână. — Mare scofală! Așa face ea: își face bagajul și pleacă. — Conduci vreodată mașinile din service? — Da, normal! Tot timpul – le testez. 594
— Faci o tură în jurul garajului? — Depinde de problemă. Când clientu’ zice că frânele încep să scârțâie după ce conduce vreo zece minute, trebuie s-o conduc zece minute. De ce, vreți să vă plimbați nițel cu mașina? — Kat ți-a cerut vreodată s-o plimbi? — De ce-ar fi făcut asta? a întrebat Hatfield, scărpinânduse în cap. — E o chestie care se potrivește cu homarii și fileurile de vită, am zis eu. Hatfield n-a spus nimic. — Te bătea la cap s-o plimbi? am zis eu. — De ce mă întrebați? — I-a spus prietenei ei că ai plimbat-o cu un Bentley din service. Am mințit fără să clipesc – uneori mă surprind și pe mine. Milo a întors capul, ca să nu vadă Hatfield cum i se ridicau colțurile gurii. Dintr-odată, ochii mijiți ai mecanicului au dat la iveală puțin din albul ochilor. — Așa a zis? — Exact așa. — Și de unde știți c-a zis adevărul? — Când o fată începe să te bată la cap, poate fi foarte enervantă… Hatfield n-a zis nimic. — Deci ai plimbat-o sau nu? a intervenit Milo. — Și de ce, mă rog, aș recunoaște chestia asta? — Nu ne pasă absolut deloc de șefii tăi, noi doar încercăm să ne facem o idee despre ce fel de fată e Kat. — Ce fel de fată e Kat? E o pisăloagă, asta e! Da, mă bătea la cap, se tot freca de mine și îmi spunea ce-o să primesc dacă o plimb nițel. Mă ruga întruna! a spus el, ridicând tonul până când vocea i s-a transformat într-un scheunat. Și aveam o mașină pe care oricum trebuia s-o testez, așa c-am luat-o cu mine. 595
— Ce fel de mașină era? a întrebat Milo. — Rolls Royce Phantom. — Nu un Arnage? — Știu și eu care-i diferența dintre ele! — Și când ai plimbat-o? Prima sau a doua oară când a venit pe-aici? — Prima oară. Tocmai de-aia a venit și a doua oară. — Și-a închipuit că o s-o plimbi înc-o dată. — Și-a închipuit că service-ul e al ei. A intrat direct în garaj și a întrebat unde-i Clive. S-a dus direct la șeful meu. — Prima oară te-a așteptat la biroul de primire? — M-a chemat prin interfon, cum ați făcut și dumneavoastră. Da’ mi-a luat ceva timp până să ies din garaj, așa că i-au sărit dracii. Când am rămas singuri, a început să mă bată la cap. — Ai plimbat-o vreodată cu un Bentley? l-am întrebat eu. — Nu, doar cu Rollsul. — Al cui era? — Asta nu ni se spune. — Și i-a plăcut plimbarea? — Normal! Umblă numai după lovele, se combină cu bogătani și apoi se laudă la mă-sa. Fin’că o urăște pe mă-sa! Are numa’ prostii în cap! — Adică? — Își închipuie că ești mare și tare dacă ai o mașină grozavă. Să vă spun eu cum stă treaba: bogătanii își cheltuiesc toți banii numa’ pe chestii cu care să se dea mari, apoi îi apucă frica și nu-și mai scot mașinile din garaj. E ca și când aș avea mulți bani și m-aș făli cu ei la toată lumea, da’ apoi mă cac pe mine de frică, pentru că s-ar putea ca cineva să mă ia la ochi și să-mi fure toate chestiile pe care mi le-am cumpărat. Milo a izbucnit în râs. — Normal că e de râs, a spus Hatfield, aprinzându-și o nouă țigară. Dacă dați de Kat, spuneți-i că poate să mă sune, 596
dacă vrea. N-o să-i mai spun că se preface când ne-o tragem, deși am fost căsătorit multă vreme și știu când o femeie se preface. Apoi a dat să plece, dar Milo l-a mai reținut un pic și i-a pus întrebări mai lejere, menite să-l relaxeze. Hatfield a devenit puțin mai amabil, ne-a spus un banc porcos despre o femeie, un raton și o țeavă de eșapament… Dar nu ne-a mai spus nimic despre Kat Shonsky. Când Milo l-a întrebat unde era în noaptea în care Kat a dispărut, mecanicul i-a zis: — De obicei, nu-s în stare să spun unde am fost în cutare zi. Dar, spre norocul meu, știu unde am fost în noaptea aia: în Columbus. Fata mea cea mare își sărbătorea ziua de naștere. — Când ai ajuns acolo și când ai plecat? — Nu mă credeți? — Sunt întrebări de rutină, i-a explicat Milo. În felul ăsta, ne lămurim cum stă treaba și nu te mai batem la cap. — Bine, bine… Oare când am ajuns acolo?… Hm!… Cred că joi, chiar înainte de ziua-n care ziceți c-a fost în club. Am rămas în Columbus trei zile, apoi m-am dus la Biloxi s-o văd pe mama. Trăiește într-un azil de bătrâni, iar când merg în vizită la ea, o duc la cazinou: pun scaunul cu rotile în fața unei mașini cu manetă și o las acolo până pierde toate fisele. Am stat în Biloxi două zile, apoi m-am întors încoace. Puteți să vă uitați în fișa de pontaj, dar mai bine o lăsați baltă, că nu vreau să am probleme cu șefii. V-am zis adevărul. — Bine. Dar mai ai cumva biletele de avion? — Păi de ce le-aș fi păstrat? — Cum o cheamă pe fosta soție și ce număr de telefon are? — Vorbiți serios? — Al naibii de serios. — Mamă! Nu pot să cred! — Ți se întâmplă să returnezi clientului o mașină fără o roată? Înțelegând aluzia, Hatfield și-a dat părul peste cap, apoi 597
ne-a zâmbit, dezvelindu-și strungăreață. — Bine, păi atunci întrebați-o: n-are niciun motiv să vă mintă. Și să-i spuneți că arăt foarte bine. — Așa o să facem! — Ofticați-o! Spuneți-i că m-ați văzut cu o actriță. — Numele și numărul! — Brittany Louse Hatfield. Și să țineți telefonul departe de ureche: femeia asta cam țipă. Milo și-a notat numărul, apoi Hatfield a plecat. Ne-am întors în biroul de primire și i-am arătat lui Esther o fotografie a Katrinei Shonsky. — N-aș băga mâna-n foc, dar s-ar putea să fie una dintre tipele care trec pe la service ca să-l vadă, a spus ea după ce s-a uitat un pic la poză. N-arată rău deloc, a continuat Esther, privind-o mai de aproape. E mai drăguță decât multe dintre alea care vin pe-aici după el. — Clive are succes la femei? — Ceva de speriat! Vin să-i aducă mâncare. Le atrage el cu ceva, dar nu-mi dau seama cu ce. — Că nu prea are farmec, am intervenit eu. — Și nici mâini prea curate… a spus Esther. — Când ești mecanic, nu prea ai cum să fii curat pe mâini, am spus. — Exact! Tocmai de-aia mi-am ales un iubit care-i profesor. — Clive va invitat vreodată în oraș? a întrebat-o Milo. — Ce glumă bună! i-a răspuns ea, dându-i fotografia. Credeți că i-a făcut ceva rău fetei? — Credeți c-ar fi în stare? — Mie mi se pare că-i un bădăran enervant, dar nu-și iese niciodată din fire și nici nu-i violent. Dar oamenii-s capabili de orice. Vasăzică bănuiți c-a făcut ceva… — În niciun caz, doamnă. Și bine-ar fi să nu povestiți nimănui ce-am discutat. Esther și-a dat jos ochelarii și i-a spus: 598
— N-aveam de gând să împrăștii zvonuri. — Ah, bineînțeles că nu. Deci Clive… — Clive e un băiat de treabă! Toți cei care lucrează aici sunt oameni de treabă. Iar acum, vă rog să mă scuzați, dar am treabă, a spus ea, apoi a închis fereastra.
599
CAPITOLUL 11 Când am dat să ies cu spatele din parcare, a intrat un Bentley care mi-a blocat drumul. Era negru și avea interiorul roșu. Am dat în față, dar Bentley-ul nu s-a clintit, așa că Milo a scos capul pe geam și a strigat: — Fă-ne puțin loc! Geamul din dreptul șoferului s-a lăsat în jos, și un tip cu cămașă albastră a strigat: — Nu știi să citești, frate? E doar pentru clienți! — Ah, vasăzică am dat de un dur! mi-a zis Milo. Apoi a coborât din mașină, a stat de vorbă cu șoferul vreo treizeci de secunde, iar când s-a întors în Cadillac, individul năucit deja îmi făcuse loc. — Văd că-ți faci prieteni noi și-i manipulezi foarte repede, am spus eu, intrând pe Pico Avenue. — Dacă aș fi avut farmecul lui Clive, poate că m-ar fi invitat la masă. Ce părere ți-a făcut mecanicul? — Cred că grosolănia lui poate fermeca unele tipe. — Și crezi că-i suficient de grosolan cât s-o atragă pe Kat Shonsky? — E clar că are o părere foarte proastă despre femei, am remarcat, iar femeia asta i-a dat papucii. — A scăpat de soție și copii, iar acuma e singur. Poate că atunci când are chef să și-o tragă, își aduce aminte că pe Kat o încântau plimbările cu mașini scumpe, așa că de ce să nu încerce iar? — Ne-a zis că nu știe cine-s proprietarii mașinilor, dar ar fi fost suficient să se uite pe fișa mașinii ca să afle adresa lui Heubel. Și dacă i-o fi reparat Bentley-ul, e posibil să fi dat de cheia de rezervă din locașul volanului, am spus eu. — La naiba, a spus Milo, ar putea avea un șperaclu. Deci îți place. — Pe de altă parte, nu prea seamănă cu ucigașul Ellei 600
Mancusi. Unde mai pui că are alibi. A scos numărul lui Brittany Hatfield din Mississippi și a sunat. — Salut, mama e acasă?… Un prieten din California… Da, din Cali… Doamna Hatfield? Sunt locotenentul Sturgis de la Departamentul de Poliție din Los Angeles… Nu, îmi pare rău, nu despre asta-i vorba… Aha, înțeleg. O să văd ce pot face, dar mai întâi, ați putea să-mi spuneți… Milo a ascultat-o îndelung, iar în cele din urmă a îndepărtat telefonul de ureche. — Clive a avut dreptate. Nevastă-sa chiar are volumul unui sistem stereo… Și are motive să țipe: se pare că prințișorul are o problemă cu cecurile. N-a mai plătit pensia alimentară de vreo trei luni și ea a cerut judecătorului să i se facă rețineri din salariu. Credea că de-aia am sunat-o. Din păcate, mi-a confirmat că Hatfield a fost în Mississippi în perioada aia. Cică a stat cu ea și copiii, iar apoi „s-a dus la Biloxi s-o vadă pe nebuna aia de mă-sa”. Vasăzică iarăși umblăm orbește, a spus el, întinzându-și picioarele. Și investigațiile avansează cu viteza luminii… Pe biroul lui Milo se strânseseră o sumedenie de bilețele și documente. Cei de la biroul de relații publice sunaseră să-i spună că era posibil ca în seara aceea să se dea la televizor o știre despre uciderea Ellei Mancusi, așa că trebuia să fie disponibil pentru eventuale comentarii. Sean Binchy sunase de două ori, însă nu lăsase niciun mesaj. Iar Gordon Beverly voia să afle cum mergeau investigațiile în cazul lui Antoine. — După șaisprezece ani, povestea asta încă e proaspătă în mintea lor, am spus eu. În schimb Tony, care a suferit o mare pierdere de curând, n-a sunat să întrebe despre maicăsa. — Ți se pare ciudat? Apoi l-a sunat pe polițistul care-l supraveghea pe Mancusi și a aflat că zilele lui Tony se desfășurau la fel: individul stătea în apartament toată ziua, ieșea pe seară cu mașina 601
până la același fast-food, își cumpăra un burrito, îl mânca în mașină, arunca ambalajul pe jos, apoi se întorcea acasă. Sean începuse să facă cercetări în zona unde Heubel își găsise Bentley-ul abandonat, dar niciun vecin nu auzise și nu văzuse nimic. Și nimeni nu auzise ca prin cartier să locuiască vreun adolescent delincvent care să poată fi suspectat de furtul unei mașini. Iar poliția nu dăduse de Mustangul lui Kat Shonsky. Milo se juca cu hârtiuța pe care era notat mesajul de la Gordon Beverly. — Încep să mă simt ca un consilier de familie. Cel puțin mama lui Kat nu a trecut de faza de negare. — S-ar putea să treacă, dacă îi ceri o probă de sânge. — Ca să aflăm dacă mitocondriile din sângele ei sunt similare cu cele din sângele găsit în Bentley? Hai să vedem ce zic băieții de la laborator despre pată. Apoi a sunat la laboratorul din New Jersey. — Întrucât sunt multe cereri și deocamdată n-avem nicio dovadă c-ar fi vorba de o crimă, mai avem mult de așteptat până să aflăm rezultatul. OK, e timpul să-i dezamăgim pe soții Beverly. — Tot nu înțeleg de ce poliția din Texas nu-l obligă pe Jackson să facă o mărturisire mai precisă înainte să-ți pierzi tu atâta timp. — Pentru că nu-i vorba de etică sau de logică, Alex, ci de politică. Și-a ridicat un picior pe birou, iar hârtiile s-au împrăștiat și au căzut pe podea. Milo nu s-a sinchisit să le ridice, a scos un trabuc din țiplă și a mușcat din el cu putere. Am auzit cum pârâie. S-a uitat la vârful zdrobit, apoi a aruncat trabucul la coș. A tras cu putere de un sertar și a scos un dosar subțire de culoare albastră. — Hai să mai încercăm să stăm de vorbă cu prietenii lui Antoine. L-a sunat încă o dată pe polițistul însărcinat cu 602
supravegherea lui Bradley Maisonette, dar i-a răspuns tot robotul și a ascultat același mesaj vocal. Secretara de la liceul St. Xavier i-a spus că domnul Good era bolnav. În loc să se dea cu binișorul pe lângă ea ca să obțină adresa și numărul de telefon ale lui Good, Milo a luat legătura cu un ofițer de la poliția rutieră. — Are un Ford Explorer gri, vechi de doi ani, și stă pe North Broadmoor Terrace, mi-a spus Milo, apoi a răsfoit o hartă a orașului. E într-un cartier de pe dealuri, chiar lângă Bowl 49. E timpul să-l sunăm pe bolnav. Dar s-a auzit soneria telefonului de pe biroul său. Ce i s-a spus de la celălalt capăt al firului l-a făcut să-și încheie haina și să-și strângă nodul cravatei. Apoi s-a uitat să vadă dacă avea șireturile bine legate, și-a îndreptat umerii, s-a crispat ușor și s-a ridicat în picioare. — O întâlnire neprevăzută în centru? Milo s-a uitat surprins la mine. — Ai devenit brusc foarte atent la cum arăți, am spus eu. — Ai ochi de vultur. Da, da, șeful vrea să stea de vorbă cu mine, și trebuie să ajung la el mai repede decât e fizic posibil. — Despre ce vrea să vorbiți? — Despre cazurile în curs. Măria Sa probabil că a primit telefoane de la ziariști și a fost întrebat despre Mancusi sau despre Beverly – sau poate despre amândouă – și nu vrea să pară neinformat. — Distracție plăcută! — Da, o să mă distrez pe cinste! Te deranjează dacă te duci singur acasă la Wilson Good? — Nu, dar numai dacă nu-i o încălcare a regulamentului. — La un caz delicat din punct de vedere psihologic ca al lui Antoine? Păi e clar că-i nevoie de abilitatea unui psiholog. Unde mai pui că șeful te place, așa că n-o să aibă nimic de Hollywood Bowl: amfiteatru în aer liber situat în nordvestul Los Angelesului. 49
603
obiectat. — De unde știi că mă place? — Am vorbit despre tine ultima oară când m-am întâlnit cu el. Se pare că a citit articolul pe care l-ai publicat primăvara trecută, și e de acord că cele mai multe profiluri ale criminalilor sunt întocmite aiurea. — Șeful citește reviste de psihologie? — Șeful a făcut un masterat în psihologie. A sugerat că ar fi bine să te angajăm, dar i-am zis că nu-ți putem da un salariu decent. Apoi mi-a zis cât aș fi câștigat. — Ah! Nu, mulțumesc! — Întotdeauna mă gândesc la binele tău. Salută-l pe antrenorul Good din partea mea. Poate că afli cum să pasezi și să ataci mai bine. — În liceu am jucat baseball. — Pe ce poziție? — Jucam pe posturile de recepție a mingii. Pe stânga, pe dreapta, în centru… oriunde era nevoie de mine. * Wilson Good locuia întruna dintre cele cinci căsuțe cu etaj care mărgineau o stradă înfundată situată deasupra rândurilor celor mai din spate ale amfiteatrului Hollywood Bowl. Era una dintre acele case despre care agenții imobiliari spun că-s construite „în stilul de la jumătatea secolului”, de parcă anii ’50 ar fi un deceniu lepros. Se afla la mică distanță de amfiteatru, astfel încât se puteau auzi concertele din nopțile fierbinți de vară. În rest, peisajul era alcătuit din copaci, tufișuri și un cer cu stratul de ozon ciuruit. Casa lui Good era acoperită cu tencuială de culoarea piersicii și pe alocuri cu scânduri de conifere. Fordul Explorer de culoare gri și un Volkswagen Passat verde erau parcate în curtea cu pietriș. Poarta din plasă de sârmă era acționată de un sistem electric. Am apăsat pe butonul soneriei și am auzit primele note din 604
canonul lui Pachelbel 50. O mierlă a sărit dintr-un callistemon 51. Într-un gard de caprifoi, iar în depărtare corbii așteptau să pice o pradă. Și totul era învăluit în vuietul mașinilor: autostrada din preajmă era adevărata filarmonică a Los Angelesului 52. Înainte să merg în vizită, am căutat pe internet o fotografie a lui Wilson Good. Am găsit una de la petrecerea organizată după obținerea unui titlu. Era un bărbat arătos, cu gât vânjos și ochi triști, care contrastau cu atmosfera veselă din jur. Poate că era un tip sensibil. Speram că n-avea să se supere pentru că-l deranjam din pat. Am sunat încă o dată și, când mă pregăteam să apăs a treia oară pe butonul soneriei, am văzut o femeie venind pe Broadmoor în urma unui animal mic și maro. Era un câine care se smucea, sărea și se încorda la capătul unei lese subțiri, iar femeia mergea repede, străduindu-se să țină pasul cu el. Am presupus că era un chihuahua, dar m-am înșelat – era cel mai mic baset pe care îl văzusem vreodată: se avânta și se agita întruna, cu capul aplecat, ca un cârnat aflat în misiune. Femeia era pistruiată și avea părul șaten. Purta o bluză de aceeași culoare ca Passatul, pantaloni negri mulați și adidași negri. Vreo treizeci de ani, un metru șaizeci și cinci, picioare lungi și șolduri late. Smucindu-se la capătul lesei lungi, câinele a fost cuprins de un interes subit pentru pantoful meu stâng. Johann Pachelbel (1653-1706): compozitor și organist baroc german. 51 Callistemon: arbust ornamental originar din Australia, cu inflorescențe roșii sau albe. 52 Aluzie la faptul că, în timpul verii, concertele Filarmonicii din Los Angeles se desfășoară în Hollywood Bowl. 50
605
— Stai cuminte, Indy, a spus femeia, fără prea multă convingere. Câinele i-a smucit încheietura, iar femeia s-a străduit să-și păstreze echilibrul. — Indy ca marele raliu? am întrebat eu. — Da, și are un motor care nu stă nicio clipă. A luat în brațe mogâldeața agitată, străduindu-se s-o potolească. După ce Indy s-a calmat, femeia s-a uitat la casa lui Wilson Good. Avea ochi de culoarea mușchiului de copac – o nuanță caldă, greu de definit. — Vă pot ajuta cu ceva? m-a întrebat ea. Am scos ecusonul de consultant al Departamentului de Poliție. Nu era deloc impresionant și expirase de mult, dar erau puțini cei care se oboseau să se uite la el cu atenție. Pistruiata stătea prea departe de mine ca să vadă ce scria acolo, deși Indy părea că ar fi vrut să arunce o privire. — Îl caut pe domnul Good. — Eu sunt Andrea, soția lui. Dar ce treabă aveți cu Will? a întrebat ea șovăind. — În urmă cu șaisprezece ani, avea un prieten pe nume Antoine Beverly, care… — Ah, da! Antoine. Indy a început să mârâie și iarăși a încercat să se smulgă din brațele femeii. Andrea Good a cedat și l-a pus pe trotuar. — Will și Antoine erau prieteni de la grădiniță, a spus ea. Povestea cu Antoine e cea mai tristă din viața lui Will, dar nare nicio informație care v-ar putea ajuta. — Păreți foarte sigură. — Chiar sunt. Ați aflat în sfârșit ceva în legătură cu dispariția lui? — Cazul tocmai a fost redeschis. L-ați putea întreba pe soțul dumneavoastră dacă vrea să stea de vorbă cu mine câteva minute? — Poliția trimite psihologi ca să rezolve cazurile mai vechi? — Uneori da. Dacă aș putea sta de vorbă cu… 606
— Sunt sigur că Will v-ar ajuta cu mare plăcere, a spus ea, dar acum nu e momentul potrivit. Are o gripă urâtă și-l așteaptă două meciuri importante. Lăsați-mi numărul dumneavoastră. — Dar detectivul care se ocupă de caz l-a sunat deja pe soțul dumneavoastră. — Serios? O să verific robotul telefonic. Will e extenuat. A făcut febră mare, nu s-a simțit deloc bine… au fost și niște probleme la liceu. Câteva lătrături sugrumate ne-au făcut să coborâm privirea pe trotuar. Indy era ridicat pe picioarele din spate, iar cele din față i se agitau în aer, și avea ochii ieșiți din orbite. Pe jumătate suspendat, câinele se sufoca în lesă – fără să-și dea seama, Andreea Good o ridicase prea sus. — Vai de mine! a strigat ea. Apoi a slăbit lesa, iar Indy a revenit cu toate labele pe trotuar, răsuflând din greu. Îmi pare foarte rău, puiule, i-a spus Andrea, așezându-se în genunchi. Indy a scos un ultim chelălăit de protest, apoi a lins-o pe obraz. Încredere și iubire necondiționate – poate că într-o bună zi Vaticanul va începe să canonizeze și câini. — Da, cum spuneam… a zis ea, ridicându-se în picioare. — I-am fi foarte recunoscători soțului dumneavoastră dacă ne-ar suna. Sper să se vindece cât mai curând. — Ah, o să-i treacă repede! E un tip rezistent.
607
CAPITOLUL 12 Știrea despre uciderea Ellei Mancusi n-a fost dată la buletinul de la ora șase, dar, în cele din urmă, a fost introdusă la sfârșitul celui de la ora unsprezece. Prezentatorul avea o voce de bariton, iar reportajul era pigmentat cu prim-planuri ale unui cuțit plin de sânge culese din arhivă. Linia gratuită pusă la dispoziția telespectatorilor pentru furnizarea de informații relevante n-a fost solicitată prea mult, dar numărul mesajelor a fost suficient de mare cât să-l pună în gardă pe Milo. Când l-am sunat a doua zi, mi-a răspuns robotul și am ascultat noul său mesaj vocal: Sunt locotenentul Sturgis. Dacă sunați în legătură cu uciderea Ellei Mancusi, lăsați-mi, vă rog, numele și numărul dumneavoastră. Vorbiți rar și clar. Vă mulțumesc. L-am sunat pe Wilson Good, în speranța că o discuție cu soția, statul în pat și simțul civic îi mai dezlegaseră limba. Dar n-a răspuns nimeni. Blanche avea chef de plimbare și țopăia veselă de colo-colo în timp ce înaintam pe cărare. Îi plăceau veverițele, păsările și mașinile. Îi plăceau și copacii. Iar pietrele erau de-a dreptul ilare pentru ea. O femeie cu mușchi bine conturați care ieșise să alerge s-a oprit s-o mângâie. — E cel mai drăguț câine pe care l-am văzut vreodată! Blanche a încuviințat. La ora unu după-amiază, Robin și cu mine am plecat cu mașina în Sherman Oaks și am mâncat spaghete la restaurantul Antonio. Apoi am întrebat-o dacă avea timp să meargă cu mine la adresa din Van Nuys a Katrinei Shonsky. Era într-un complex de blocuri pătrățoase, fără niciun pic de vegetație. Aerul mirosea a șantier, deși nu se construia nimic prin preajmă – zona avea farmecul unei arsuri pe 608
piele… — Acuma înțeleg de ce voia să plece de aici, a spus Robin. Mă rog, nu că te-ai simți mai fericit dacă ai trăi într-o casă cu treizeci de camere aflată în mijlocul unui teren de zece hectare. — Te gândești la cineva anume? Robin a încuviințat din cap. — Peste o săptămână sau două, urmează să vină în oraș pentru niște întâlniri de afaceri, a spus ea. Și, între două întâlniri, are de gând să treacă pe la mine ca să vadă „cum merge lucrarea”. Nu-i mare scofală, dar nu m-ar deranja dacă ai fi și tu acasă. — A zis ceva deplasat când ai vorbit cu el? — Nu, dar are tot timpul un ton neputincios. Parcă ar avea nevoie să se apropie de cineva… înțelegi ce vreau să spun? — Și crezi că în spatele comenzii stă un interes ascuns? — Poate că-s o caraghioasă… — Ești o fată încrezută, am spus eu, iar ea mi-a răspuns, cu un zâmbet: — Deci o să fii acasă când vine? Robin s-a întors în atelier, iar eu m-am gândit o vreme la Ella Mancusi și Kat Shonsky. Nu vedeam nicio legătură între cele două cazuri, în afară de mașinile furate – ambele erau mari și negre. Am intrat pe internet și am folosit un motor de căutare ca să văd ce pagini apar pentru combinația dintre „omucidere” și „mașini de lux”. Când am văzut că nu obțin niciun rezultat, am înlocuit „omucidere” cu „crimă”. Tot nimic. Apoi am combinat cuvântul „crimă” cu diferite mărci de mașini – „Jaguar”, „Rolls-Royce”, „Ferrari” și „BMW” – dar tot n-am avut succes. Când l-am combinat cu „Lamborghini” și „Cadillac”, am descoperit cazurile a doi rapperi împușcați pe timpul nopții – unul în Los Angeles, celălalt în New York –, în timp ce se întorceau de la studioul de înregistrări. Unul era 609
singur într-un Lamborghini Murcielago, celălalt mergea cu un Cadillac Escalade tunat. În mod oficial, ambele cazuri au rămas nerezolvate, dar toate lumea hip-hop-ului știa cine erau făptașii. Cu „Bentley” și „Aston Martin” n-am avut noroc. „Mercedes” n-a scos la iveală nicio pagină în care să fie vorba de cazul Ellei Mancusi – poate și pentru că uciderea ei nu fusese prezentată suficient în presă –, ceea ce m-a făcut să mă îndoiesc de utilitatea căutărilor mele. „Benz” a scos la iveală fotografii ale lui Hitler în cele două modele 770K masive ale sale și flecăreala unui blogger din Qatar care credea că Der Führer a fost un „tip mișto, pe care nimeni nu l-a înțeles și pe care toată lumea îl consideră un criminal”. Am încercat și cu „Lincoln”, fără să mă aștept la cine știe ce. Cam asta era puterea mea de predicție. În urmă cu nouă ani, avuseseră loc două crime în Ojo Negro, o mică așezare agricolă la nord-est de Santa Barbara. Cazul fusese prezentat pe Darkvisions.net, un site agramat care își delecta vizitatorii cu relatări ale unor crime înfiorătoare rămase nerezolvate și cu desene stângace și fotografii cu granulație mare scanate din cărți de criminalistică. Din relatarea simplistă a lui „DV Zapper, unicul autor și admenistrator” al site-ului, rezulta că fusese o crimă brutală: Leonora Bright, proprietara unicului salon de înfrumusețare din Ojo Negro, și Vicki Tranh, manichiurista salonului, fuseseră omorâte după ora închiderii și găsite a doua zi dimineață „înjungheate de mai multe ori” și „probabil desmembrate”. Un Lincoln Town Car negru fusese parcat lângă salon chiar înainte de lăsarea serii. În timpul zilei, a fost văzut în localitate un bărbat înalt îmbrăcat cu o haină de pânză lungă până la pământ și cu o pălărie de cowboy foarte înaltă. 610
Bărbatul a ieșit din mașină, s-a plimbat prin dreptul salonului, apoi a plecat. Ulterior s-a descoperit că mașina aparținea unei firme de închiriat și că fusese furată dintr-o parcare din Santa Barbara. Cowboy-ii nu erau o raritate în Ojo Negro: câteva ferme de vite din apropiere se străduiau să țină piept marilor companii din domeniul agricol. Dar aerul înfumurat și hainele bărbatului au atras atenția localnicilor. „Călărețul palid” – așa îl botezase site-ul. „Iar pe vremea Vestului Sălbatic, poate că n-ar fi avut un Lincoln, ci un armăsar negru ca zmoala.” A doua zi dimineață, șoferul unei firme de servicii poștale care venise să livreze un colet cu sticluțe de ojă „și alte cosmetice a făcut o descoperire care i-a întors stomahul pe dos”. „Dar”, medita DV Zapper, „oare Leona și Vicki nu ereau căsătorite? Și dacă erau, atunci de ce soți lor nu s-au dus să le caute când au văzut că nu mai vin acasă?” Apoi am căutat pe internet numele victimelor. Am găsit doar o relatare publicată în The Santa Barbara Express la o săptămână după crimă. Am aflat două informații noi: că „mașina a fost furată de la Hanul Cheului”, și că „în prezent, șeriful Wendell Salmey poartă discuții cu detectivii din Santa Barbara”. Google nu mi-a găsit nicio pagină cu numele lui Salmey, dar a afișat un mesaj în care eram întrebat dacă nu cumva voisem să-l caut pe „Wendell Salmon”. Ca să fiu sigur că nu mi-a scăpat nimic, am făcut o căutare și pentru numele sugerat de motorul de căutare și am ajuns pe un site care prezenta o broșură pentru copii publicată de Agenția pentru Pescuit și Vânătoare din Statul Washington. Am scos la imprimantă articolul din ziar, apoi m-am întors la Darkvisions.net, am apăsat pe iconul în formă de cuțit însângerat în dreptul căruia scria: „Contactați-ne”, apoi am trimis un mesaj în care am întrebat dacă apăruseră 611
informații noi în legătură cu acel caz. Am primit un răspuns în câteva secunde. salut io-s alex jason blasco zis DV ZAPPER zis adevaratu, nu s-a descoperit niciun cacat politia nu vrea sa zică nimica poate ca inca se lucreaza la caz cine stie, tranh era vetnameza stiai????? daca auzi ceva zi si mie L-am căutat pe Jason Blasco pe internet și am găsit pe site-ul Myspace o pagină la fel de plină de greșeli. Tocmai intrasem în legătură cu un puști de paisprezece ani, brunet și cu o față tâmpă, care se descria drept un „geniu înnebunit după sânge”. Locuia în Minneapolis și asculta AC/DC, „chiar dacă băeții-s antici și de demult și au un toboșar de căcat”. L-am întrebat de unde a auzit de cazul din Ojo Negro. dintr-o revista d-aia cu detectivi de gasesti o multime pe net de pe ebay? e de cacat, nu ma bagi in lista ta? imi pare rau, n-am lista de prieteni glumeam imi pare rau, dar n-am nasol, frate si deci revista… iti plac porcariile astea??? Daca povestile-s bune… mie-mi place când descoperă criminalu si-l ezecuta așa e cel mai bine am tone de reviste d-astea, dacă vrei povesti mișto cu detectivi cat? cinci dolari bucata ma mai gandesc cumperi sau nu? cumpar trimite banii n-am cont la banca 612
I-am cerut o adresă, iar el mi-a dat o căsuță poștală – ce întreprinzători sunt tinerii! de unde ești alex? l.a. misto! manson si pandurul de noapte original 53 și ramirez 54 si cutitarul din mahala 55 poate o fi trecut si zodiacu56 p-acolo nu doar prin san francisco cine stie… si cum e in minnesota nasol trimite-mi banii si daca vrei colet fedex da-mi si numaru de telefon trimite-mi un colet obisnuit ramane asa nu te supara da acum tre sa plec * Milo m-a sunat pe la șapte seara. — Ai primit vreo informație utilă? l-am întrebat. — Nu, și mă simt ca Noe în timp ce stătea pe arcă și se uita pe fereastră sperând să vadă o bucățică de pământ la orizont. Un anonim zice că Tony Mancusi e „un ciudat”. Restul mesajelor sunt de la tâmpiți sau psihopați. Când eram pe la Original Night Stalker: porecla unui criminal în serie și violator neidentificat care a omorât șase persoane în sudul Californiei în 1979–1986. 54 Ricardo „Richard” Munoz Ramirez (n. 1960): criminal în serie și violator care își așteaptă execuția în închisoarea San Quentin pentru 13 crime, 5 tentative de crimă, 11 violuri și 14 spargeri. 55 Skid Row Slasher: porecla lui Vaughn Greenwood, criminal în serie care în anii 1974–1975 a omorât 9 oameni ai străzii în Los Angeles. 56 Zodiacul: supranumele unui criminal în serie care, la sfârșitul anilor ’60, a făcut cinci victime în California; identitatea sa n-a fost stabilită nici până în prezent. 53
613
jumătatea teancului de mesaje, a trecut pe la birou Gordon Beverly. E un om de treabă: a încercat și el să dea de prietenii lui Antoine, dar n-a avut succes. Cum a mers cu Good? I-am povestit întâlnirea mea cu Andrea și Indy. — Vasăzică s-a pus pe trăncănit și era cât pe-aci să sugrume câinele. Interesant… — Așa am zis și eu. — Înseamnă că trebuie să-l cercetăm mai îndeaproape pe domnul Good, a spus Milo râzând. Dar credeam că, pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii devin mai șireți. Nu era mai bine să-ți fi deschis ușa, să-ți zâmbească și să-ți toarne câteva gogoși – că doar toți evoluăm… — Așa gândesc răufăcătorii, dar oamenii obișnuiți intră în panică. — Te referi la oamenii obișnuiți care au ceva de ascuns… Bine, o să mă ocup eu de Good, dar numai după ce mai fac niște cercetări în cazul Ellei Mancusi. — Vrei să mă duc încă o dată pe la el mai pe seară? — Nu, îl așteaptă un meci important, așa că n-o să plece nicăieri. Lasă-l să fiarbă nițel. Și de-aș vrea să-l deranjez în seara asta, tot n-aș putea, pentru că-s ocupat: unul dintre puștii care-l supraveghează pe Tony Mancusi a primit altă sarcină, așa că o să-l înlocuiesc eu. Într-o oră. — Să bei o cafea tare. — Tare și amară. Ca mine. Vorbim mâine, Alex. — Încă ceva. — O să mă înveselească sau o să mă enerveze? — Depinde. I-am povestit despre crimele din Ojo Negro și despre Darkvisions.net. — Un adolescent de paisprezece ani înnebunit după sânge… Deci o să ne scoată la lumină un puști. — Poate că puștiul ne-a furnizat o pistă serioasă. O mașină de lux neagră furată din parcarea unei firme de închiriat și 614
un suspect îmbrăcat ca un cowboy – atât se știe despre el. Poate că avem de-a face cu același tip: și-a dat părul cu pudră albă, și-a pus o șapcă albastră și a mers târșâit… Și e vorba tot de o mașină de lux. — Crezi că e posibil ca ucigașul să fi fost deghizat, ca să inducă în eroare? La Ojo Negro? E prima oară când aud de localitatea asta. Și zici că s-a întâmplat în urmă cu nouă ani… E un interval cam mare – îți dai seama că nu prea cred să aibă legătură cu uciderea Ellei. — Dar dacă există o legătură, s-ar putea să fie și alte crime între ele. N-am găsit alte cazuri în care să fi fost implicate mașini negre, dar uciderea Ellei Mancusi nu e pomenită pe niciun site, așa că internetul nu-i deloc infailibil… — Așa-i. Mă rog, nu-mi dau seama dacă acuma mă simt mai bine sau mai nasol. Mai vedem, toate la timpul lor. Trebuie să merg la supraveghere și vreau să trec pe la un 7Eleven 57 să-mi iau haleală și cafea. Dar ia zi, ești dispus să te plimbi nițeluș pe la țară? Ființa Supremă a zis c-o să fii plătit pentru asta și că o să ți se deconteze cheltuielile de deplasare. — Dumnezeu însuși vrea să mă plătească? — Șeful… Mă rog, tot pe-acolo… — Cum a fost întâlnirea? — M-a întâmpinat cu o privire de oțel și mi-a strâns mâna ca-n menghină. M-a întrebat cum merg investigațiile, iar când i-am spus că batem pasul pe loc s-a străduit să nu se înfurie, dar moaca lui de irlandez s-a cam înroșit. Apoi m-a întrebat din senin dacă ne oferi consultanță în vreunul dintre cazuri. I-am spus că te implici în toate, dar numai când ai timp. M-a întrebat cu ce te ocupi, iar eu i-am zis că ți-ai găsit altceva, pentru că Departamentul plătește prost. S-a înroșit de-a binelea și a început o tiradă despre situația poliției din Los Angeles: mi-a zis că suntem undeva între mezozoic și 57
7-Eleven: lanț de fast-fooduri din Statele Unite. 615
jurasic, că a sosit timpul să ne modernizăm, că avem nevoie de sprijinul unor adevărați specialiști în psihologie, nu de niște ageamii care mai mult îi încurcă pe polițiști. Am încercat să zic și eu ceva, dar când începe să peroreze n-ai cum să-l oprești. Așa că, până la urmă, am discutat despre tine. — Vasăzică așa. Hai că m-ai dat pe spate! — Stai să vezi cum vrea să te plătim. Cică să-ți dăm o îndemnizație pentru benzină și haleală cu treizeci la sută mai mare decât a celorlalți polițiști. În rest, o să fii plătit la fel de prost ca înainte. Eu ar trebui să țin socoteala cheltuielilor, iar tu să-mi aduci chitanțe și facturi. Dar n-o să facem niciuna, nici alta, pentru că avem treburi mult mai serioase. Ia zi, faci un drum până la Ojo Negro? — Îhî. — Mersi! Și nu uita să mănânci! Acum ai o diurnă cu treizeci la sută mai mare, ceea ce înseamnă că o să dai pe mâncare la fel de puțin ca în urmă cu vreo patruzeci de ani. — Prăjituri cu vanilie și un suc… — Așa te vreau! Mâncare numai bună pentru fortificarea creierului.
616
CAPITOLUL 13 Scăldată de soare și plină de peisaje minunate, Valea Santa Ynez șerpuiește între două șiruri de munți. Pentru mulți, e raiul pe pământ: costișele sunt acoperite cu vii și livezi de meri, ținutul are o climă blândă, iar briza delicată a oceanului adie peste dealurile joase, cu pante blânde, răcorind aerul dimineții. Valea e plină de turiști ademeniți de vinuri, mâncăruri, cai, obiecte vechi de artă și de mirajul unei vieți paradisiace. Cele mai multe dintre orașele împrăștiate prin vale – Solvang, Buellton, Ballard, Los Olivos – prosperă mulțumită turismului intens. Apoi ajungi la Ojo Negro, al cărui nume se trage de la râpa colțuroasă și întunecată a unei cariere de var abandonate. Întemeiat pe un teren sedimentar neospitalier la sud de autostrada 101 – care duce spre Los Alamos –, Ojo Negro era într-o vreme locul de popas al multor șoferi. Prosperitatea avea însă și neajunsuri: uneori pietonii erau accidentați de tiruri, iar în Ojo Negro domnea tot timpul harababura tipică unui loc de popas. Dar localnicii reușeau să câștige un ban cinstit. Când autostrada a fost mutată câțiva kilometri mai la nord, orașul a murit. La fel ca și Wendell Salmey, șeriful care investigase cazul Bright-Tranh cu nouă ani în urmă. Înainte să plec spre Ojo Negro, Milo consultase baza de date a Departamentului și, aflând că Salmey murise, îmi stabilise o întâlnire cu George Cardenas, noul șerif. Alex, nu te aștepta la cine știe ce. Tipul a fost numit în post doar acum optsprezece luni. Dacă ai putea să-ți bagi nițel nasul pe-acolo, ar fi excelent. Poate că dai peste vreun singuratic dornic de conversație. Ojo Negro nu figura pe niciuna dintre hărțile rutiere pe care le aveam în casă, așa că am apelat la internet: trebuia să 617
ies de pe autostradă la vreo șapte kilometri după Baca Station Road, pe un drum nemarcat. La ora zece seara, Milo m-a sunat din nou. Stătea în mașină de trei ore, iar Tony Mancusi nu ieșise din casă. — Ești dornic de conversație? — Mi-aș dori să se întâmple ceva care să-mi crească nițel pulsul. Tocmai am vorbit la telefon cu detectivul din Santa Barbara care, împreună cu Salmey, s-a ocupat de cazul Bright-Tranh. Mi-a zis că, încă din prima zi, și-a dat seama că n-aveau cum să rezolve cazul. Dar între timp s-a pensionat și se plictisește grozav, așa că i-ar plăcea să stea de vorbă cu tine. Îl cheamă Donald Bragen și locuiește în Buellton. A fost sergent. Și încă vorbește ca un sergent. Mâine după-amiază pleacă la Seattle, iar de acolo ia un avion spre Alaska: se duce la pescuit… Dacă ajungi la Santa Barbara pe la nouă, o să ia micul dejun cu tine la restaurantul Moby Dick de pe Cheul Stearn. — O să iau cu mine un harpon. — Atunci pe curând! Mă așteaptă o cutie de Red Bull și un burrito. — Tu și Tony aveți aceleași preferințe? — Nu doar asta, ci și același fast-food jegos. — Empatie? — Gusturi cosmopolite. * A doua zi, am plecat la ora șapte dimineața, fiind nevoit să îndur ambuteiajele provocate de navetiștii care mergeau de la Encino la Thousand Oaks, așa că am depășit un pic viteza legală când am intrat în Camarillo, iar la nouă fără un sfert mă apropiam de Santa Barbara. Aproape de ieșirea din Camarillo, Milo m-a sunat să-mi spună că Donald Bragen prinsese o cursă care pleca mai devreme și că-l sunase să amâne micul dejun. — Nu voia să vorbească despre eșecurile sale mai vechi? am spus eu. — Sau poate că somonii au hotărât să-și facă apariția mai 618
devreme. Ce proști! — Cine, peștii? — Da, se chinuie să înoate împotriva curentului, de parcă i-ar păsa cuiva de chestia asta. Eram la vreo patruzeci și cinci de kilometri de intrarea în oraș. Trecusem de porțiunea unde autostrada 101 cotește spre nord-est și nu se mai vedea niciun crâmpei de ocean. Drumul care se desprindea din Baca Station Road se distingea cu greu și era, de fapt, la vreo zece kilometri de intersecția cu autostrada. Până și unui copoi i-ar fi fost greu să-l găsească. Cadillacul meu înainta zgâlțâindu-se pe drumul prost întreținut. Am trecut pe lângă o pădurice de plopi care se termina la fel de brusc ca o căsătorie între vedetele de la Hollywood. De o parte și de alta a drumului se vedeau miriști, porțiuni cu iarbă sălbatică înaltă până la brâu și o puzderie de copaci cu trunchiuri gri și răsucite. Printre dealurile dinspre nord, se arătau din când în când munții Santa Ynez, dar, în același timp, păreau foarte distanți, ca o starletă cu gesturi echivoce. Când m-am apropiat de vechea carieră de var, am oprit să arunc o privire. Cea mai mare parte a ei era împrejmuită cu un gard de sârmă căptușit cu panouri de plastic deformate, dar prin despărțiturile dintre ele am reușit să văd o râpă întunecată. Cele câteva plăcuțe pe care erau desenate cranii și oase încrucișate creau o atmosferă foarte primitoare. Când am dat să plec, am surprins o mișcare: era un coiot jigărit care s-a ascuns repede în iarbă. După alte câteva pâlcuri de bumbac și mult nimic, iarba lăsă loc unui teren cu fier vechi și unei plăci verzi, pătată de găinaț, pe care scria că Ojo Negro avea alt. 70 m. pop. 927. După ce am mers încă un kilometru, am zărit o femeie brunetă și slabă care pășea pe marginea drumului, ducând o cușcă metalică mare. O ținea cu ambele mâini și mergea pe 619
dreapta drumului, cu spatele la mine. Neregulamentar. Zgomotul motorului a făcut-o să se întoarcă puțin, dar și-a continuat drumul spre un jeep maro și jerpelit care era parcat vreo zece metri mai sus. Când am ajuns în dreptul ei, am oprit și am coborât geamul din dreapta. Femeia s-a întors cu un gest brusc, dar n-a lăsat jos cușca. Era o capcană suficient de grea cât să-i încovoaie umerii. Pe grilajul din partea de jos a cuștii se vedeau pete maro. — Vă pot ajuta cu ceva? Era o latino-americană care nu avea mai mult de douăzeci și cinci de ani. Purta o cămașă albă, blugi și cizme, iar părul des și lucios îi era prins la spate, dezvelindu-i fruntea lată și netedă. Avea ochi căprui-deschis, un nas frumos profilat și buze subțiri. O femeie extraordinar de frumoasă. Trăsăturile ei ferme aminteau de o pasăre de pradă. — Îl caut pe șeriful Cardenas. — Mergeți tot înainte, a spus ea, coborând puțin cușca. E în oraș. — Mai e mult până în oraș? — E chiar după următoarea curbă. — Mulțumesc! — Sunteți cumva psihologul din Los Angeles? — Alex Delaware. — Vă așteaptă. — Lucrați pentru el? — Sunt Ricki, sora lui. A spus ea zâmbind. Am vrut să dau mâna cu ea. — Nu cred c-ați vrea să mă atingeți după ce am cărat cușca asta. — Ce-ați prins? — Încă un coiot. Una dintre bătrânele de care are grijă George se plânge că-i răscolesc gunoiul, dar nu vrea să-și cumpere o pubelă cu capac. Are optzeci și nouă de ani, așa că ori de câte ori aude zgomote sau dă de excremente, îl cheamă pe George. De treaba asta ar trebui să se ocupe cei de la 620
Protecția Animalelor, dar nu vin ei până aici. — Lucrați ca voluntar? — Am venit într-o vizită de o săptămână și nu prea am ce face, mi-a explicat ea, săltând cușca. Era un pui de coiot foarte speriat. Schelălăia îngrozitor. — Tocmai am văzut unul mare lângă cariera de var. — E plin de coioți pe-aici. — Umblă și prin Los Angeles, am spus eu. Sunt foarte isteți. — Nu atât de isteți cât să nu intre într-o capcană plină cu mâncare pentru pisici. Găsești în zonă tot felul de animale: râși, ratoni, șerpi cu clopoței. George a auzit că pe-aici ar trăi și niște pume, dar n-a văzut niciuna până acum. În fine, trebuie să mă spăl. Îl găsiți pe George la birou. Dacă vreți, vă conduc eu: țineți-vă după jeepul meu. A azvârlit cușca în mașină, apoi a pornit. Curba era cam un kilometru mai încolo. După ce am depășit-o, am ajuns în Ojo Negro, înaintând pe strada cu același nume. De o parte și de alta erau locuri de parcare dispuse în diagonală – erau vreo douăzeci de locuri și doar patru mașini: trei camionete și un Ford Bronco alb și ponosit, cu un girofar roșu pe capotă. Ricki mi-a făcut semn s-o iau spre stânga, apoi a mers mai departe. Drumul ducea spre un deal prăfos pe care nu se vedeau decât doi platani singuratici. Am parcat lângă Fordul alb. Trotuarele erau denivelate, iar prin crăpăturile lor creșteau buruieni. Multe dintre ferestrele de la parterele caselor erau murdare și întunecate, iar unele erau acoperite cu scânduri. Singurele clădiri unde părea că se întâmplă câte ceva erau o construcție din blocuri de ciment pe care scria cu litere negre, groase și cam stridente: „Ojo Negro – Biroul șerifului”, un bar cu tencuială verzuie numit Lămâița, o băcănie care servea deopotrivă drept agenție de asigurări și poștă, un salon de frumusețe având în geam poze decolorate cu felurite frizuri, și un mic siloz pe care era prinsă o pancartă: 621
„Sprijiniți trupele americane!” În săptămâna aceea, silozul punea la dispoziția localnicilor ovăz, fân și iepuri din „Belgia, Europa”. În biroul șerifului, un tânăr complet chel, în haine kaki, stătea la un calculator. În spatele lui se vedea o celulă la fel de golașă pe cât îi era vârful capului. Pe pereți fuseseră lipite poze ale infractorilor dați în urmărire generală, comunicate oficiale și regulamente de ordine interioară. Dar banda adezivă nu se lipea bine pe blocurile de ciment, așa că unele hârtii se dezlipiseră la câte un colț. — Domnul Delaware? Sunt George Cardenas. — Bună dimineața! Fratele lui Ricki mi-a strâns mâna cu putere, zâmbind din toată inima. Pielea lui Cardenas era la fel ca a surorii, iar ochii aveau aceeași nuanță de căprui ca ai ei. Dar George avea o față rotundă și blândă, nu ca cea a lui Ricki, care te trimitea cu gândul la agerimea unui șoim. O față de copil pe care lipsa părului nu reușea s-o îmbătrânească. — O cafea? m-a întrebat el. — Fără zahar. Cardenas a umplut două căni de plastic și, în timp ce-și punea frișcă pudră, mi-a făcut semn să iau loc. — Ați ajuns mai devreme. — S-a anulat întâlnirea pe care mi-o programasem înainte să vin aici. — S-a răzgândit cumva detectivul Bragen? — Îl cunoașteți? — În dimineața asta am vorbit cu el pentru prima oară. În fine, mi-am închipuit că n-o să vină la întâlnire. — De ce? — Nu-i place să discute despre cazul ăla. Încă de la început a zis că-i imposibil de rezolvat, ca și cum n-ar fi vrut să agite apele. Lângă computerul său erau câteva hârtii. Cardenas a înhățat-o pe prima din teanc și mi-a întins-o – era raportul 622
întocmit de Wendell Salmey cu privire la cazul Bright-Tranh. Am aflat câteva detalii pe care DV Zapper nu le menționase pe site. Numele salonului de înfrumusețare era „Eleganță și Stil”, iar Leonora Bright – proprietara – avea treizeci și trei de ani când a fost omorâtă. Vicki Tranh venise de curând din Anaheim și nu avea decât nouăsprezece ani. După săvârșirea celor două crime în salon nu s-a descoperit nici cea mai mică stricăciune. Victimele fuseseră lăsate într-o baltă de sânge cu bijuteriile pe ele, iar în casa de marcat s-au găsit toți banii încasați în ziua aceea, așa că ipoteza jafului a fost exclusă. Ortografia lui Salmey nu era cu mult mai bună decât cea a puștiului din Minnesota. — Asta-i tot ce avem, a spus Cardenas, apoi și-a șters câteva scame imaginare de pe umeri. Când am preluat postul, toate dosarele întocmite de șeriful Salmey fuseseră puse în cutii și duse într-un depozit din Los Alamos. Le-am răsfoit pe toate, încercând să-mi fac o idee despre orășelul ăsta. Cele mai multe dintre ele erau despre chestiuni mărunte: niște mere furate dintr-un copac, un câine pierdut, câteva cazuri de violență în familie. Încerca să rezolve conflictele cu ajutorul diplomației, nu prin constrângere. — Deci era blând cu localnicii? Cardenas și-a îndreptat degetul mare spre celulă. — Mi s-a spus că nu era folosită decât atunci când un șofer avea nevoie să doarmă undeva ca să-i treacă beția. Soția șerifului a murit acum unsprezece ani, iar la un an după aceea i-a murit și băiatul într-un accident de mașină pe autostrada 101, în apropiere de Buellton. Salmey a fost extrem de afectat. — Asta s-a întâmplat în urmă cu zece ani, cu un an înainte de crimă. Credeți că e posibil să nu fi tratat cazul așa cum trebuia? — Despre morți, numai de bine, a zis Cardenas, sprijinindu-se de spetează și punând picior peste picior. Toată lumea spune că șeriful era un om extraordinar, dar, 623
după ce s-a mutat autostrada, Ojo Negro s-a transformat într-un loc foarte retras. Pe mine nu mă deranjează, dar asta nu e valabil pentru toată lumea. — Vă place liniștea. — E drept că uneori mă plictisesc. Atunci o sun pe sora mea geamănă și o rog să vină aici într-o scurtă vacanță. Lucrează ca asistentă la un spital mic din Santa Barbara și poate să-și ia oricând concediu. Dar în cea mai mare parte a timpului lucrez, așa că liniștea îmi prinde foarte bine. — Vă ocupați de cazuri? — S-ar putea să vi se pară o prostie… a zis el, uitându-se la computer. Stau aici și scriu. Sau cel puțin încerc. — Literatură? — Am început cu povestiri, a spus el, întorcând capul și vorbind cu un afiș de prevenire a incendiilor. Apoi am citit într-o revistă a scriitorilor că nu prea se vând, așa că încerc să scriu un roman. Dar n-am început, încă mă străduiesc să găsesc ceea ce se numește punctul de vedere al romanului. — Un roman polițist? — Depinde. O să văd ce iese, dar mai întâi trebuie să alcătuiesc povestea în minte. Am studiat literatura și dreptul penal la Universitatea din New Mexico, dar n-am reușit niciodată să-mi dau seama care dintre ele îmi place mai mult, așa că m-am hotărât să lucrez o vreme în poliție, în speranța că o să aflu ceva care merită să fie spus într-o carte. Am lucrat timp de doi ani în poliția din New Mexico, apoi am aflat că Ojo Negro n-are șerif de cinci ani și am obținut o subvenție de doi ani din partea statului pentru postul ăsta. Soră-mea și copiii ei locuiesc destul de aproape. E divorțată, iar fostul ei soț nu se mai amestecă în viața lor, și m-am gândit c-aș putea avea o influență benefică asupra lor. Așa că postul de șerif mi s-a părut o ofertă bună, a încheiat el, ridicând din umeri. — Am stat de vorbă odată cu Steve Katz și Darrell Two Moons, doi detectivi de la Departamentul de Poliție din Santa 624
Fe. — Îi știu din vedere, dar n-am lucrat niciodată cu ei. Eu am stat mai tot timpul în Albuquerque, unde m-am ocupat de combaterea găștilor de cartier. În felul ăsta, am avut de-a face cu două cazuri de crimă și i-am văzut pe detectivi în acțiune, dar mi-am dat seama că nu prea îmi place criminalistica. Din păcate, n-o să vă pot fi de prea mare ajutor în cazul pe care-l investigați. N-am descoperit nimic în afară de hârtia asta. — Credeți că aș mai putea găsi pe cineva care să fi locuit în oraș în urmă cu nouă ani? — Aproape toți cei care locuiesc azi în Ojo Negro erau aici și în urmă cu nouă ani. Cei mai mulți dintre localnici sunt prea bătrâni sau prea săraci ca să plece. La băcănie se vinde supă caldă numai atunci când sunt suficienți mușterii, iar ziua cea mai importantă în Ojo Negro e cea în care vin pensiile. — Cu cine mi-ați recomanda să încep? Cardenas s-a îndreptat în scaun. — Locotenentul Sturgis chiar crede că ar putea fi o legătură între crimele de acum nouă ani și niște cazuri recente din Los Angeles? — Greu de spus. Principalul element comun e că, atât în cazurile pe care le investighează acum, cât și în cel de aici, criminalul a folosit o mașină neagră furată. — Ah, mi-a spus: un Mercedes și un Bentley. Toate documentele referitoare la furtul Lincolnului se află în Santa Barbara, pentru că mașina a fost furată dintr-o localitate aflată în jurisdicția lor. Am încercat să consult dosarul, dar mi s-a spus că e în arhivă. N-am găsit decât un raport din care reieșea că mașina a fost recuperată. Când s-a descoperit că mașina furată fusese folosită de criminalul ăla care aducea cu Clint Eastwood, era prea târziu: firma deja o curățase pe dinăuntru și o închiriase altcuiva – făcuse încă o sută șaizeci de kilometri în plus – așa că n-au avut niciun motiv să 625
preleveze mostre dinăuntrul mașinii. Și asta a fost. În ceea ce privește oamenii care v-ar putea spune ce s-a întâmplat, am întrebat lumea de pe-aici și bineînțeles că toți cei cu memoria în stare de funcționare își aduc aminte de caz. Dar nimeni nu poate să vă spună despre singuraticul ăla decât că era un bărbat înalt, cu haină foarte lungă și pălărie de cowboy. Și nam găsit pe nimeni care să-l fi văzut cu ochii lui. — Un străin misterios. — Nu vine prea multă lume pe aici și nu cred că acum nouă ani era altfel, pentru că deja fusese mutată autostrada. De fapt, individul ăsta e suspectat de cele două crime doar pentru că s-a plimbat prin oraș și pentru că nu-l cunoștea nimeni. — S-ar putea ca pălăria și haina să fi fost o deghizare. — Da, e posibil. — Nu cumva o fi fost cineva din Ojo Negro? — Imposibil! E o localitatea foarte mică. Îmi pare rău, a spus el, sorbind din cafea, dar mie mi se pare că-i un caz imposibil de elucidat. Poate că inventez o rezolvare și scriu o carte. — Da, e un caz care pare scos dintr-un roman. — Munca dumneavoastră mi se pare foarte interesantă, a spus el, atingând tastatura computerului. Poate stăm de vorbă într-o bună zi. — Sigur că da. Am văzut un salon de coafură pe partea asta a străzii. Cumva e fostul salon al Leonorei Bright? — Nu, ăsta nou, căruia-i zice „Confort”, s-a deschis în locul unui fost restaurant, dacă nu mă înșel. E al familiei Ramirez: Estella și Ramon – n-au copii. S-au mutat aici din Ventura la trei ani după ce Leonora a fost omorâtă. Localnicilor le-a fost greu să aducă în Ojo Negro pe cineva care să-și deschidă un salon: au fost nevoiți să publice anunțuri în ziarele din orașe mai îndepărtate. Înainte de venirea lor, oamenii mergeau la saloanele și frizeriile din Los Alamos. Fostul salon e o clădire de lângă ieșirea din oraș. Vreți să aruncați o privire? Chiar mi-aș dezmorți picioarele. 626
După ce am ieșit din birou și am traversat strada, l-am întrebat despre autoritățile locale din Ojo Negro. — N-avem nici primar, nici consiliu local. De problemele noastre administrative se ocupă autoritățile districtului. Ojo Negro e un fel de copil vitreg îngrijit de consiliul local din Los Alamos sau de autorități de un nivel mai înalt. — Câți oameni locuiesc aici? — Pe panoul de la intrarea în oraș scrie c-ar fi în jur de o mie, dar de fapt sunt mult mai puțini: vreo două sute. Dacă o ținem tot așa, în scurtă vreme n-o să mai rămână nimeni. Gata, am ajuns. S-a oprit în fața unei case ale cărei ferestre erau acoperite cu scânduri. Prin stratul de vopsea cafenie care se cojea se vedea rozul tencuielii inițiale, astfel încât aspectul fațadei te făcea să te gândești la o boală de piele. — A cui e casa asta? — A fost preluată în administrare de autoritățile districtuale, dar n-au reușit s-o vândă nici până acum: se pare că nimeni nu vrea s-o cumpere. Ușa avea un mâner rotund și o yală. Cardenas a răsucit mânerul, iar ușa s-a deschis. — E descuiată tot timpul? am întrebat eu. — Bineînțeles că nu. Dar nu-i o yală foarte complicată: am descuiat-o azi-dimineață cu un șperaclu. Intrați, vă rog. Tot ce mai rămăsese din salonul „Eleganță și Stil” era o cameră goală ai cărei pereți erau acoperiți cu panouri deformate din imitație de lemn de trandafir. Înăuntru era întuneric, pentru că ferestrele din față erau acoperite cu scânduri, iar geamul din spate, cu o bucată de pânză. Cardenas rămăsese la intrare, sprijinindu-se de ușă. — Dacă nu stau lângă ea, se închide și se face beznă înăuntru, mi-a explicat el. I-am mulțumit, apoi am început să cercetez încăperea. Pe peretele din spate, sub un luminator, era o ușă subțire și 627
deformată. Zgomotul pașilor era amplificat de podeaua din ciment. M-am gândit la cele două femei asasinate și la țipetele lor neauzite de nimeni. În filmele proaste detectivii pedanți află o mulțime de lucruri atunci când cercetează locul unei crime mai vechi. Dar fostul salon era o încăpere întunecoasă și sinistră, iar eu nu reușeam să descopăr nimic. — Unde dă ușa din spate? — Spre un drumeag. Uitați-vă. În spatele salonului era un drum de pământ paralel cu strada Ojo Negro, pe care abia ar fi încăput o mașină. Spre sud era înfundat, dar se continua spre nord. M-am întors în camera întunecată. — La momentul respectiv, s-a presupus că Leonora închisese salonul și făcea curat, nu-i așa? am spus eu. — Cred că da. — Întrucât orașul era foarte liniștit, n-avea niciun motiv să încuie ușa cât încă era înăuntru. — Oamenii de aici nici acum nu încuie ușile, a spus Cardenas. Anul trecut, la scurtă vreme după ce am venit în oraș, un râs a intrat în casa doamnei Wembley, a reușit să deschidă frigiderul și a mâncat o porție zdravănă de salată cu ton. N-o pot convinge să încuie ușa: are optzeci și nouă de ani. — E doamna care se plânge din pricina coioților? — De unde ați aflat? — M-am întâlnit cu sora dumneavoastră când veneam încoace. Tocmai eliberase un coiot pe care-l prinsese pe proprietatea unei doamne de optzeci și nouă de ani. — Unde i-a dat drumul? — La câțiva kilometri de ieșirea din oraș. — Asta înseamnă că o să se întoarcă aici, a spus el dând din umeri. Eu l-aș fi împușcat, dar Ricki e o luptătoare pentru drepturile animalelor… Da, e vorba de doamna Wembley. Casa bătrânei e deseori atacată de jivine, pentru că 628
întotdeauna se găsește mâncare primprejur. — Ați vorbit cu dumneaei în dimineața asta? — Nu, când m-am dus să iau capcana, moțăia pe verandă. Și are un somn adânc… Dacă vreți, putem să-i facem o vizită. Are păreri despre orice. — Îmi plac femeile de felul ăsta. — Așa era și fosta mea soție. La început, mi se părea că traiul cu ea era o adevărată provocare intelectuală, dar apoi m-am săturat de atâtea provocări. Am izbucnit în râs. — Între divorțul lui Ricki și al meu au trecut doar vreo trei luni. Părinții noștri s-au despărțit când aveam nouă ani, iar fratele nostru mai mic zice că s-a săturat de atâtea divorțuri. Cred că nu prea ne pricepem la căsătorii… Dacă ați terminat, să închid ușa și să mergem. * Am urcat în Fordul lui Cardenas și am plecat. Șeriful a cotit, a trecut prin centru, apoi a intrat pe drumul pe care o luase și Ricki după ce ne-am despărțit. Am ajuns într-o zonă unde se vedeau câteva case răzlețite: erau mai ales case din prefabricate și rulote fixate pe bolțari. Pe drum nu se vedea nimeni, dar Cardenas mergea încet, privind în toate părțile, așa cum fac polițiștii. — Și ce părere v-ați făcut după ce-ați văzut salonul? m-a întrebat el. — Că trebuie să-i fi fost tare ușor criminalului, mai ales dacă era întuneric. — De ce spuneți asta? — Criminalul putea să intre pe oricare dintre cele două uși, apoi să iasă pe cea din spate. A emis cineva vreo ipoteză cu privire la cine era ținta principală? — Ah, vreți să știți dacă era Bright sau Tranh. N-am auzit nicio ipoteză, dar eu am presupus că era Bright, pentru că necunoscutul avea trăsături caucaziene, nu asiatice, iar de obicei victimele țicniților de felul ăsta fac parte din același 629
grup rasial ca și ei. Dar poate că-i o presupunere cam mărginită. — Știți cumva de ce s-a mutat Vicki tocmai aici? — Altfel spus, cum de-a ales Ojo Negro dintre toate orășelele uitate de Dumnezeu? a spus Cardenas zâmbind. Naș putea să vă spun. Din când în când, se stabilește aici câte un imigrant, mai ales din țări de limbă spaniolă. E un orășel perfect pentru cei care vin să muncească la fermele sau în podgoriile din împrejurimi și nu vor să fie luați la întrebări. — De către cine? — De către cei de la Biroul pentru Imigranți. Să luăm cazul familiei Ramirez. Când au venit aici, abia vorbeau engleza, dar le-a verificat cineva vizele eliberate de ambasada noastră din El Salvador sau din țara de unde or fi venit? Sunt frizeri foarte buni și toată lumea e mulțumită că s-au stabilit în Ojo Negro. Mă rog, eu nu pot să vă spun dacă-s buni sau nu… a adăugat el, mângâindu-și pielea netedă și bronzată a capului. A cotit ușor, a luat-o pe un drum de pământ și mi-a arătat o casă lungă, din prefabricate. Între casă și drumul principal se întindea jumătate de hectar de buruieni. — Asta e casa doamnei Wembley – și uitați-o și pe ea, plină de viață și înfoiată toată!
630
CAPITOLUL 14 Terasa casei era protejată de un umbrar din aluminiu. Apropiindu-ne mai mult, am zărit o bătrână grăsuță, îmbrăcată în roz, care stătea pe un fotoliu și privea spre noi. Când am ajuns la vreo trei metri de casă, doamna Wembley, a cărei față semăna cu o budincă de căpșune, ne-a salutat ținând în mână o revistă. — Bagă viteză, George! Că doar ești șerif, n-o să-ți dea nimeni amendă. — Nu vreau să răscolesc praful, doamnă Wembley, a spus Cardenas. — Ba să-l răscolești, că poate o să crească ceva. Am parcat, apoi ne-am îndreptat spre terasă, croindu-ne drum printre bălării. Bătrâna nu s-a ridicat din fotoliu. Purta o bluză roz, asortată cu tenul ei, pe care scria: „Las Vegas. Distracție!”, și o pereche de pantaloni de trening gri puțin cam strâmți pentru picioarele ei grase, care se bălăngăneau la câțiva centimetri deasupra podelei de scânduri a verandei. Bătrâna umplea cu trupul ei tot fotoliul. Când Cardenas a făcut prezentările, bătrâna a intervenit cu un zâmbet care i-a dat la iveală proteza. — Să-mi spui Mavis! „Doamnă” i se spunea soacră-mii, și nu vreau să-mi amintesc de ea – era o nesuferită. Mâna ei cu degete durdulii a strâns-o cu putere pe-a mea. — Văd că ești băiat simpatic. — Vă mulțumesc. — Și George e simpatic. Tocmai de-aia, atunci când văd c-a trecut o lighioană pe-aici, dau fuga la cavalerul meu în armură kaki. Dar de data asta mi-ai trimis-o pe soră-ta, George. Ce se întâmplă, îmi miroase gura? — Ricki are mai mult timp liber…
631
— Glumeam, dragă Galahad 58. Tot timpul ești serios. Ai văzut ce-al naibii era coiotul ăla? Avea niște dinți înspăimântători. Unde l-a dus? — Departe de aici. — Am impresia că nu prea-i place că te chem tot timpul. Și-a trecut mâna prin părul ondulat și cărunt, apoi și-a strâns între degete nasul cărnos. Avea obraji rumeni și netezi ca ai unui copil – grăsimea netezește foarte bine ridurile. — Nu-i așa, a spus Cardenas. — Sunt sigură că-i așa, a ripostat Mavis Wembley, frecând unul dintre brațele tronului său. Fotoliul era acoperit cu o husă de doc în dungi albe și albastre – semăna cu un șezlong din vederile care înfățișau plajele din Long Island. În rest, veranda era construită numai din țevi de aluminiu și curelușe de plastic. — Ați schimbat husa, a observat Cardenas. — Îți place? l-a întrebat Mavis Wembley, lovindu-și genunchii dolofani cu revista. — E foarte drăguță. — Am ales-o dintr-un catalog Pottery Bam 59. Îmi place grozav să le răsfoiesc: întreaga lume ți se deschide în fața ochilor. Sunt excelente pentru cei care trăiesc într-o metropolă ca a noastră. Și-a lovit iarăși genunchii cu revista – era The New Yorker. — Nu știam că aveți abonament la revista asta. — Păi n-am, dar e o promoție: o primești gratuit timp de patru luni și, dacă nu-ți place, le spui să nu ți-o mai trimită. Și nu te costă nimic. Aveam de gând să le spun că nu vreau să-mi fac abonament, dar acuma parcă nu mai sunt așa de sigură. Problema e că uneori lungesc articolele prea mult – Galahad: cavaler al Mesei Rotunde din ciclul legendelor lui Arthur. 59 Pottery Bam: lanț de magazine specializate în vânzare de mobilă și decorațiuni interioare. 58
632
George, să nu faci așa când o să-ți scrii romanul, pentru că ideea e să comunici, nu să demonstrezi. Dar au și texte bune. În numărul ăsta a apărut o povestire despre un evreu newyorkez care face haine de blană pentru rapperi. Deși există o mulțime de activiști care luptă întruna pentru drepturile animalelor, evreul ăsta face în continuare scurte din blană de hermină și alte chestii dintr-astea. Un om integru! — Dacă mai lăsați mâncare pe afară, o să-i putem trimite multe blănuri… i-a spus Cardenas. — Să facă haine din blană de coiot pentru rapperi, a chicotit bătrâna. Ce drăguț ar fi! Dar ce-i prietenul tău drăguț, polițist sau scriitor? — E psiholog. Mavis s-a uitat lung la mine. — Am cunoscut de-a lungul timpului niște oameni cărora le-ar fi prins bine un psiholog. Le-ar prinde bine și soacrelor! Ce vânt te aduce pe la noi? — Fac cercetări în legătură cu uciderea Leonorei Bright și a lui Vicki… — Tranh. Să știi că ai venit exact la cine trebuia, pentru că știu cine le-a omorât. — Da? a spus Cardenas, aranjându-și pantalonii și făcând să salte pistolul de la centură. — Da, George! I-am spus lui Wendell Salmey chiar de la început. Dar nu m-a luat în seamă. Apoi s-a întors către mine și a continuat: Fostul șerif avea depresie cronică. Și era mai puturos decât ăia care trăiesc din ajutorul de șomaj. Tot timpul era prost dispus și mergea cu capul plecat, de parcă s-ar fi așteptat să descopere pe jos cine știe ce. Mavis a început să-și facă vânt cu revista. Iar după ce fiu-său a urcat beat la volan și s-a făcut praf pe autostradă, a devenit și mai delăsător: nu făcea nimic toată ziua. Înainte să mă mărit, am fost profesoară o vreme, iar Wendell mi-a fost elev – mai mereu se lăsa pe tânjală. Singurul motiv pentru care a 633
acceptat postul de șerif a fost că și-a închipuit că n-o să aibă mare lucru de făcut. Fără supărare, George, i-a spus ea, dezvelindu-și încă o dată proteza dentară. Unul dintre avantajele pe care le ai la nouăzeci de ani e că poți să spui ce vrei fără să pățești nimic. — Nu știam c-ați împlinit nouăzeci de ani, a spus Cardenas. — Mă rog, am pus de la mine câteva zile. Ziua cea mare o să fie luna viitoare. Dacă vrei să-mi trimiți flori, să știi că e pe șaisprezece… Wendell Salmey a murit tânăr: la cincizeci și nouă de ani. Avea ulcer perforat. Dar nu prea înțeleg ce legătură are un psiholog cu Leonora și fata aia asiatică. — Uciderea lor s-ar putea să aibă legătură cu un caz recent din Los Angeles. — Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. — Uneori poliția mă angajează pe post de consultant. — Ești un fel de clarvăzător, ca ăia pe care-i văd la televizor? — Nu tocmai. — Glumeam. Știu cu ce se ocupă un psiholog. Toți din generația asta sunteți al naibii de serioși. George, îmi aduci, te rog, o cutie de suc de portocale și o felie de brânză din bucătărie? Mai bine adu-mi două felii. Vezi că bucata de brânză e pe bufet, lângă o mașină de tăiat electrică pe care am cumpărat-o de la The Sharper Image 60. Cardenas s-a dus în bucătărie, iar eu am tras un scaun lângă fotoliul bătrânei. Mavis Wembley a mâncat feliile de brânză pe îndelete, luând din când în când câte o gură de suc, iar după ce a terminat, i-a dat farfuria și cutia lui Cardenas, apoi s-a șters la gură, privindu-și cu satisfacție grădina plină de bălării. The Sharper Image: lanț de magazine specializat în vânzarea de electrocasnice. 60
634
— Sunt sigură că ucigașul e fratele Leonorei. De ce? Ei bine, cu câteva săptămâni înainte, Leonora mi-a spus că îi era teribil de frică de el. Aveau același tată, nu și aceeași mamă. Tatăl era bogat și a murit cu câteva luni înainte ca ea să-mi spună că-i era frică. — Era îngrijorată pentru că moștenirea tatălui ar fi putut stârni un scandal? — Nu era îngrijorată, îi era frică! Exact așa mi-a spus. — Cum îl cheamă pe fratele ei? a întrebat-o Cardenas. — Habar n-am. Leonora nu mi-a spus niciodată: când vorbea despre el, îi zicea doar „fratele meu vitreg”, și întotdeauna punea accentul pe „vitreg”, ca să-mi dea de înțeles că nu era apropiată de el. — Dar în ce împrejurare va spus că-i era frică? am întrebat eu. — Într-o zi m-am dus la ea să mă vopsesc, și îi tot scăpau lucrurile din mână. Mi s-a părut ciudat, pentru că Leonora era întotdeauna foarte îndemânatică. Îi ziceam că are mâini de magician. Uneori, îmi masa gâtul și pielea capului, iar asta îmi plăcea mai mult decât… oricum, când a venit aici din San Francisco, toate femeile din oraș îi lăudau priceperea. Înainte de ea, o avusesem pe Sarah Burkhardt, care era din partea locului – o retardată cu tulburare de personalitate borderline, după părerea mea –, care a învățat meserie singură din niște cărți: după ce te tundea, arătai la fel de elegant ca un câine călcat de mașină. Dar mergeam la ea, pentru că era singura coafeză din oraș. Slavă Domnului că s-a măritat cu un șofer de tir și a plecat, iar apoi ne-a venit Leonora, care învățase meserie de la un frizer homosexual. — Deci mâini de magician, am intervenit eu. Dar nu și în ziua aia. — Da, nu se putea concentra. Am întrebat-o ce-a pățit, dar nu mi-a răspuns. Apoi i-am zis că n-are rost să-mi ascundă, că doar eram numai noi două. Și așa era: în tot salonul nu eram decât eu și Leonora. Era foarte pricepută, dar nu avea 635
foarte multe cliente, pentru că multe femei din oraș își închipuiau că se pot vopsi și singure – când vedeai cum arătau, te prăpădeai de râs. L-a rugat pe Cardenas să-i aducă încă o cutie de suc, iar când șeriful s-a dus în bucătărie, mi-a spus: — Așteaptă să se întoarcă George, ca să nu povestesc de două ori. — Da, sigur. — Și crezi că ce ți-am spus despre frate-său e o pistă bună? — Cea mai bună de până acum… Cardenas s-a întors și i-a desfăcut cutia. — Mulțumesc, George. Să revenim la ziua aia. Mi-am dat seama că voia să stea de vorbă cu cineva, așa că am tras-o de limbă. Mi-a zis că taică-său lăsase în urmă o avere mărișoară, că maică-sa murise, iar mama ei vitregă era bolnavă. Așa că trebuia să împartă banii pe din două cu frate-său – ea era mulțumită, că averea era destul de mare. Dar știa că lui nu-i ajungea doar jumate. „E cumva egoist?” am întrebat-o eu. Ei bine, în momentul ăla Leonora a izbucnit în plâns. „Vai, Mavis, dacă ai ști ce fel de om e! Pare cel mai săritor om din lume, întotdeauna vrea să-i ajute pe cei din jur, dă mereu de mâncare săracilor, când vede un copil îi zâmbește și-i dă bomboane, dar totul e numai de fațadă. În adâncul sufletului nu-i pasă decât de el, întotdeauna a fost așa. Știu c-o să-mi facă probleme din cauza banilor. Exact de-asta mi-e frică!” A luat o gură de suc. Câteva picături i s-au prelins pe bărbie, dar le-a șters imediat. — „Ce probleme o să-ți facă?” am întrebat-o eu. „Nu știu”, mi-a zis Leonora, „și de-aia mi-e frică. Habar n-ai de ce-i în stare.” Am sfătuit-o să anunțe poliția, dar ea mi-a spus că iar râde în nas, pentru că n-are nicio dovadă, că nu sunt decât niște bănuieli. Apoi i-am sugerat să stea de vorbă cu un avocat, că dacă le dai bani, n-au cum să râdă de tine. Dar 636
parcă nici nu mă auzea! Zicea întruna că fratele vitreg o să-i facă probleme și că nimeni nu știa cum era el de fapt. În cele din urmă, i-am zis așa: „Dacă tot îl acuzi, măcar spune-mi și mie despre ce-i vorba.” „Mavis, n-ai vrea să știi.” „Păi dacă nu voiam, nu-ți ceream să-mi spui.” I-a dat lui Cardenas cutia cu suc. — Mă simt plină, George. Poți s-o arunci sau, dacă vrei, termin-o tu, i-a spus bătrâna, cu zâmbetul pe buze. Stai liniștit, n-am râie! — Să știți că nu mai plec de-aici: povestea asta e prea frumoasă, a spus George. — Nu-i o poveste. E relatarea unor fapte! — Cu atât mai bine. — O să fie și mai captivantă când o să vă spun ce mi-a povestit. Cică frate-său învățase să descuie yale cu șperaclul, de unde și-a dat ea seama că voia să intre pe furiș undeva. Unde mai pui că avea obiceiul să chinuie și să omoare animale. Mai întâi gândaci, apoi a trecut la lighioane mici, și cine știa ce animale au urmat. Făcea asta încă de când era mic. Leonorei îi plăceau grozav animalele. Avea doi bichoni… frezați – sau cum s-o fi zicând în franceză 61 – ținea la ei ca la ochii din cap. După ce a fost omorâtă, câinii au dispărut. Ei, ce părere aveți de chestia asta? — Îi aducea cu ea la salon? am întrebat eu. — Uneori îi lua cu ea, alteori îi lăsa acasă. Dar ideea e că nimeni nu i-a mai văzut de atunci. I-am zis lui Wendell și amănuntul ăsta, dar nu m-a luat în serios. De-aia spun că era puturos. Vasăzică femeia aia e măcelărită. Are doi câini, iar după crimă dispar din casa ei. George, n-ai fi fost curios să afli ce s-a întâmplat cu ei? — Ba da. — Ei bine, Wendell era complet lipsit de curiozitate. Din cauza depresiei, nu-i așa? m-a întrebat ea, iar eu am
61
Referire la rasa bichon frisé. 637
încuviințat din cap. — Curioșii mor repede, așa se zice, a continuat Mavis. Dar, pe de altă parte, când ai satisfacții, mai scapi de tristețe. În fine, lui Wendell nu i-a păsat deloc. Și nu i-a păsat nici detectivului din Santa Barbara pe care l-au trimis aici. — Donald Bragen, am intervenit eu. — Da, el. Se dădea mare macho, la fel ca Broderick Crawford în Poliția rutieră62 – pe vremea aia, voi nici nu vă născuserăți – și zicea întruna: „Da, doamnă! Vă mulțumesc, doamnă!”, notându-și totul într-un carnețel. Dar Broderick asculta ce i se spunea. Bragen era un tâmpit. N-a stat de vorbă cu nimeni. Vasăzică avea un suspect al cărui posibil motiv erau banii. În plus, se știa că-i plăcea să chinuie animalele, iar după crimă, câinii Leonorei au dispărut. Ție nu ți-ar fi dat de gândit toate astea? — Bineînțeles că da… am spus eu. — Îmi place stilul tău, mi-a spus Mavis Wembley, punându-mi o mână pe genunchi. Cardenas și cu mine am mai stat cu bătrâna încă vreo jumătate de oră. Am vorbit mai mult eu, încercând să aflu cât mai multe detalii despre înfiorătorul frate vitreg al Leonorei Bright. Dar n-am reușit să scot mare lucru de la ea: era sau mai tânăr, sau mai în vârstă decât sora lui și probabil locuia în San Francisco, „pentru că Leonora deacolo venise și pentru că n-a spus niciodată că frate-său n-ar fi locuit acolo”. În cele din urmă, i-am mulțumit și am dat să plec. — Mi-a făcut plăcere să te cunosc, mi-a spus ea. Apoi l-a apucat pe Cardenas de rever. George, noaptea trecută am auzit niște ratoni care scormoneau prin tomberonul din spate. Hai să punem niște capcane și pentru ei.
62
Highway Patrol: serial american din 1955. 638
— Așa-i că bătrâna e dată naibii? Mi-a spus Cardenas când am pornit pe drumul de pământ. Singura formă de gimnastică pe care o cunoaște e amestecatul și împărțitul cărților de joc, dar nu se îmbolnăvește niciodată. Zice că maică-sa a trăit o sută patru ani. — Gene bune. Noi ceilalți facem tot timpul jogging și pretindem că suntem sănătoși… — Aveți dreptate. Dar credeți că merită să urmați pista pe care va dat-o bătrâna? — Alta n-avem. — Ce va spus despre Wendell se potrivește cu ce-am auzit de la alți localnici. Cică nu voia să cerceteze cazul din respect față de morți. — Nu contează. Nu despre el e vorba. — Și unde vă duceți acum? — Trebuie să mă întorc la Los Angeles. De ce, aveți altă propunere? — Din păcate, nu. Pot să vă mai ajut cu ceva? — Dacă ați avea timp să căutați adresele la care a locuit Leonora în San Francisco, v-aș fi recunoscător. — Da, o să le caut. M-am gândit că poate ar fi bine să căutăm și certificatul de deces al tatălui: poate dăm în felul ăsta și de numele fratelui vitreg. Întrucât temerile Leonorei au apărut cu puțin timp înainte să fie ucisă, înseamnă că tatăl ei nu murise de mult, ceea ce o să ne ușureze căutările. — Aveți dreptate. Cred că cel mai simplu ar fi să consultați necrologurile publicate în ziarele din San Francisco. Numele de fată al Leonorei era Bright? — Cred că da, a spus el, apoi a călcat cu putere pedala de accelerație. Ei, altfel stau lucrurile acuma. — Adică? — Acuma chiar muncesc.
639
CAPITOLUL 15 Am oprit în Santa Barbara și am luat prânzul cu întârziere în restaurantul de pe Cheul Stearn, unde ar fi trebuit să mă întâlnesc cu Donald Bragen. Am văzut puțini turiști, dar toți erau plini de viață și zâmbitori – îmbuibați care credeau în nemurirea sufletului. Rațele sălbatice și pescărușii se țineau după ei, ca să înhațe resturile de mâncare. În port, pluteau pelicani mari, cu pene gri, așteptând cu ochii-n patru să apară prada. Rudele lor mai mici, cu penaj maroniu, zburau pe deasupra apei, se scufundau și, uneori, ieșeau cu un pește în cioc. Există tot felul de metode de-a vâna… După ce am mâncat, am ieșit și mi-am continuat drumul pe cheu. Poate că Bragen luase pista furnizată de Mavis Wembley mai în serios decât crezuse ea, dar nu descoperise nimic. Sau poate că nu-i dăduse nicio atenție. Oricum ar fi fost, amintirile despre un caz vechi nu aveau cum să fie la fel de distractive ca pescuitul. M-am sprijinit de balustrada cheului, am tras în piept briza sărată, apoi l-am sunat pe Milo, dar la mobilul lui mi-a răspuns Rick. — Salut, Alex! Lui Milo i s-a terminat bateria, așa că am făcut schimb de telefoane. M-a rugat să-ți transmit că o să fie ocupat până pe la zece, poate până mai târziu. — Știi cumva unde e? — Mi-a zis doar că are o treabă. Azi sunt liber și am ieșit să luăm prânzul în oraș, dar, după ce am comandat, l-a sunat cineva, și a trebuit să plece. Cică s-a găsit o mașină. Era foarte nervos. — Păi pentru că i-au stricat prânzul… — A cerut să i se pună mâncarea la pachet. Dar n-a răspuns nimeni când am sunat pe mobilul lui 640
Rick. Uneori, Milo închidea telefonul când trebuia să se concentreze. Am pornit pe autostradă și, după câțiva kilometri, l-am sunat iarăși. De data asta, răcnetele lui mi-a zdruncinat fiecare oscior din ureche. — A fost găsit Mustangul ăla nenorocit al lui Kat Shonsky! — Dar nu prea pari mulțumit. — Știi unde-a stat până acuma? În parcarea poliției! L-au remorcat după ce au primit un telefon pe la ora cinci dimineața, chiar în noaptea în care a dispărut Kat. Era abandonat pe autostradă, cam la mijlocul trecătorii, exact așa cum ai bănuit. — Se știe cumva cine a sunat? — Ăluia care-a sunat nu i s-au luat datele, a mârâit el. Au considerat că e un caz obișnuit și au trimis pe cineva s-o remorcheze. Iar ăsta s-a dovedit a fi un geniu: a văzut că-n Mustang nu era niciun act al mașinii și că numerele de înmatriculare fuseseră luate, dar cu toate astea a remorcat-o și a dus-o în parcarea poliției. Unde a stat până acum. — Dar seria de pe motor? — Câteva zile mai târziu, au luat seria motorului, au pus-o la dosar și au uitat de ea. Iar în tot timpul ăsta eu mi-am pierdut vremea răscolind prin registre și dând telefoane peste tot, iar mașina aia nenorocită stătea într-o parcare la câteva străzi de biroul meu, ca să se umple de găinaț și să acumuleze taxe de parcare. Dacă n-aș fi căutat prin tot Departamentul, în cele din urmă ar fi fost vândută la o licitație organizată de poliție. În fine, am pierdut jumătate de oră ca să descâlcesc documentele și s-o duc în laboratorul auto. Bineînțeles că mai întâi m-am uitat prin ea, dar n-am găsit nicio pată de sânge sau vreo stricăciune. Și ai mai ghicit o chestie: în rezervor nu era niciun strop de benzină – s-a golit la momentul nepotrivit, în locul nepotrivit. — Sau poate că cineva a scos benzină din el în parcarea clubului, apoi a urmărit-o până s-a golit de tot. — Așa te vreau! a exclamat el. Tocmai de-aia suntem 641
prieteni. — Ți se pare că am o fire prea bănuitoare? — Știi să te pui în locul unui răufăcător. Să vedem ce descoperă băieții de la laborator, dar pentru că ăla care-a remorcat-o și cine știe câți alții și-au băgat labele în ea, iar suspectul a fost suficient de prevăzător cât să ia numerele de înmatriculare, nu mă aștept la mare lucru. Acuma mă îndrept spre locul unde a fost găsită. Apoi o să dau încă o raită pe străzile din preajmă. Iar dacă reușesc să obțin și niște câini, o să-i pun să adulmece zona. Și ce se mai întâmplă pe la țară? I-am povestit ce-am aflat de la Mavis Wembley. — Așadar e vorba de un frate înfiorător. — Unui spărgător i-ar fi fost foarte ușor să desfacă lanțul parcării și să fure Mercedesul folosit în cazul Ellei Mancusi. Deci avem de-a face cu două crime care au mai multe în comun: mașină de lux neagră, cuțitul ca armă a crimei și moștenirea ca posibil motiv. — Din păcate, Tony nu iese aproape deloc din casă, așa că n-am reușit să găsim nicio pistă. Cât privește mesajul ăla în care mi s-a spus că e „un ciudat”, nu m-ar mira ca autorul să fie individul cu lustrele – Hochswelder – sau o altă rudă grijulie care a ținut să ne aducă aminte că e homosexual, în caz că n-am reținut din prima. Pentru că am găsit Mustangul, o să mă concentrez pe cazul Katrinei. E posibil să fie vorba de o crimă, așa că o să pot obține un mandat de percheziție pentru apartamentul ei. Judecătorul Feldman e la o întrunire caritabilă și mi-a zis că dacă mă duc la el acasă pe la zece, o să-mi semneze un mandat. Să sperăm că maicăsa n-a exagerat cu ordinea și curățenia când a fost în apartament. Și că tot veni vorba de doamna Hedges, o să-i cer o probă de sânge, pentru că dacă șeful a vorbit serios, atunci analiza mitocondriilor din sângele ei și din cel găsit în Bentley o să fie o prioritate pentru laborator. Dar chiar dacă analizele arată că sângele din mașină e al fiică-si, o să aflăm ceva ce 642
știm deja. — Anume că fiica doamnei Hedges e moartă. — Da, e posibil ca cineva să trebuiască să-i încaseze asigurarea de viață… Doamne, câtă treabă am! Nu era momentul potrivit să-i aduc aminte că, în urmă cu o săptămână, se plângea că n-are de lucru. — Dacă șeful a vorbit serios, am spus eu, poate că o să te ajute să-l supraveghezi mai serios pe Tony. — Mi-e greu să cred că Tony ar fi avut vreo legătură cu Shonsky. — Nu trebuie să fie neapărat o legătură directă. Dacă Tony a plătit un ucigaș ca s-o hăcuiască pe maică-sa, atunci e posibil ca același ucigaș să fi fost angajat de altcineva ca s-o omoare pe Kat. Și poate că tot el le-a omorât și pe cele două femei din Ojo Negro. — Să fie un profesionist care acționează în mai multe orașe și căruia îi place să fure mașini? Iar în cazul lui Kat, motivul banilor nu prea se aplică: nu era o moștenitoare bogată… — Din câte știm, era o tipă enervantă, așa că poate în cazul ei motivul a fost personal. — A dat papucii cui nu trebuia, iar individul a angajat un ucigaș care lucrează complicat. — Sau poate că i-a dat papucii chiar ucigașului, am spus eu. Clive a agățat-o într-un bar și n-avem niciun motiv să credem că a fost singurul… — Deci și băieții răi au sentimente. — Toată lumea are sentimente. Problema e ce faci cu ele. Din pricina unui accident făcut de un tir și a tâmpiților de la Regia pentru Transporturi, drumul până la Los Angeles a fost extrem de aglomerat, așa că am ajuns acasă abia pe seară. M-am așezat lângă iaz cu un pahar de Chivas în mână, am luat-o pe Blanche în brațe și am dat de mâncare carașilor. Cățeaua voia să-i vadă mâncând, așa că am îngenuncheat pe marginea de piatră a iazului, ținând-o alături de mine. În 643
scurtă vreme, puii aveau să fie suficient de mari cât să înghită cocoloașe întregi, dar deocamdată le dădeau târcoale și așteptau să se desfacă în bucăți mai mici. Peștii mai mari erau răbdători cu ei și aveau grijă să nu înghită vreunul. Robin a ieșit un pic din atelier, a mâncat ceva din ce mai era pe masă și s-a abținut de la un pahar de vin, pentru că avea de gând să mai muncească. Era mai tăcută decât de obicei. — Te-a sunat iarăși mogulul? — Nu, dar una dintre notele mandolinei sună fals, și dacă nu descopăr unde-i problema, n-o să pot dormi în noaptea asta. — Sufletul meu pereche! Am sărutat-o, am condus-o până la atelier, apoi am luat-o cu grijă pe Blanche, care între timp adormise, și am băgat-o în casă. Ca de obicei, căsuța mea de e-mail era plină cu tot felul de prostii, dar am găsit și un mesaj interesant trimis în urmă cu doar câteva minute. dr delaware: am aflat cum îl cheamă pe fratele vitreg al leonorei bright. I-am găsit numele în necrologul lui taică-său. se pare că n-are cazier, n-am avut timp să verific dacă locuiește în s.f. poate aflu mâine. george cardenas I-am trimis un mesaj de mulțumire și am descărcat documentul atașat e-mailului. Era pagina cu necrologuri din San Francisco Chronicle. Era vorba de un om suficient de important cât să i se dedice un articol semnat. Răposatul dr. Whittaker Bright, născut la New York, își făcuse studiile la Cornell și Columbia, fusese profesor de inginerie la Berkeley și era specialist în transformatoare. Inventase un comutator care, deși era depășit acum, îi adusese profituri timp de zece ani. Moartea intervenise după o boală prelungită. Rămas văduv și recăsătorit, „Whit” Bright 644
îi lăsa în urma sa pe Bonnie – cea de-a doua soție –, pe Leonora Bright – fiica sa din Ojo Negro – și pe Ansell, fiul său din San Francisco. Cunoștințele erau rugate ca, în loc să trimită flori, să facă donații Societății Americane de Cardiologie. Ceea ce mi-a atras atenția a fost data la care a murit: s-a întâmplat cu opt zile înainte de crimele din Ojo Negro. Relatarea lui Mavis Wembley devenea din ce în ce mai interesantă. Când mă pregăteam să caut numele lui Ansell Bright pe internet, a sunat telefonul. — Sunt Amber, de la poliție. M-a sunat din Alaska un anume domn Bragen. Dar n-a vrut să aștepte la telefon, a zis că, dacă vreți, puteți să-l sunați dumneavoastră – părea să-i fie destul de indiferent. Numărul lui Bragen începea cu 805. Pescuia în nord, dar sunase de pe un telefon mobil al cărui prefix era cel al abonaților din Ventura. — Da? mi-a răspuns o voce răgușită. — Domnul sergent Bragen? Sunt Alex Delaware. — Ah, psihologul! a spus el, iar din tonul său reieșea că era puțin amuzat de cuvântul acela. Am prins un avion care a plecat mai devreme. Vremea e foarte schimbătoare pe-aici, iar zborurile de legătură sunt întotdeauna nesigure. Așa că am plecat mai devreme, ca să nu aștept în aeroport cine știe câte zile până trece furtuna. — Am înțeles. — Deci vrei să vorbim despre Bright și Tranh. Să știi că nu prea am ce să-ți spun. Mi-am dat seama din prima zi că-i un caz imposibil de rezolvat, iar dacă la fața locului au rămas urme pe care le-ar fi putut analiza băieții de la laborator, neghiobul ăla de șerif a avut grijă să le facă harcea-parcea până am ajuns eu. Am avut un suspect, dar până la urmă sa dovedit că era nevinovat. — Cine? 645
— Fostul soț al Leonorei Bright, dar avea un alibi beton. Unde mai pui c-a trecut de testul cu poligraful. — Ce motive aveați să-l bănuiți? — Păi era fostul. Dar las-o baltă, omul e nevinovat. — Mi-ați putea spune cum îl cheamă, doar așa, ca să-l trec în dosar. — Jose nu mai știu cum. Era mexican, probabil că imigrase ilegal. Dar pe vremea aia nu aveam voie să întrebăm așa ceva. Lucra la un magazin agricol: descărca baloți de paie și alte chestii dintr-astea. Zicea că fusese mare bucătar în Guadalajara sau nu mai știu exact unde, dar toți sunt niște lăudăroși. — Așa-s imigranții. — Dacă le mergea atât de bine acolo, de ce-au mai venit aici? În orice caz, nu el e criminalul – ar fi fost bine să fie așa. A fost căsătorit cu Bright șase luni, apoi au divorțat. El s-a mutat în Oxnard și s-a angajat ca bucătar la un hotel. În intervalul când cele două femei au fost omorâte, a fost văzut la hotel de vreo douăzeci de oameni. Am găsit martori care lau văzut atât înainte de intervalul respectiv – era în prejma blocului unde locuia –, cât și după: s-a dus la un bar, unde a dansat toată noaptea cu noua lui iubită. Așa că n-a fost el. Dar tot i-am cerut să facă un test cu poligraful. A acceptat și n-a fost nicio problemă. A zis că s-a despărțit de Leonora în termeni amiabili: ca să-mi dovedească, mi-a arătat o felicitare de Crăciun de la ea. Și părea foarte afectat de moartea ei. Și s-ar putea ca ținta să fi fost Vicki Tranh, nu Leonora Bright. Dar n-am dat de nimeni de la care să aflu mai multe despre Vicki. M-am dus să-i vizitez rudele – era o familie numeroasă care locuia în Anaheim. Toți se văitau și plângeau, aprinzând întruna lumânări lângă o statuetă a lui Buddha. Dacă ar fi să mă iau după ei, Vicki era o sfântă, n-avea niciun dușman. — Și aveți vreun motiv să credeți că nu era așa? — Nu, dar sunt neîncrezător din fire. Ai fost azi în Ojo Negro? 646
— Da. — Și tot așa mic a rămas? — E chiar mai mic decât înainte. — Te-ai fi așteptat ca, într-un orășel prăpădit ca Ojo Negro, să găsești pe cineva care să-ți poată da o mână de ajutor. Dar plicticoșii ăia din Ojo Negro n-au putut să-mi spună decât că amândouă erau foarte amabile, mi-a explicat el, cu un râs aspru. Se pare că oamenii amabili sunt blestemul detectivilor. — Când am fost acolo, am stat de vorbă cu o femeie pe nume Mavis Wembley… — Ah, grăsana aia bătrână! Își băga nasul peste tot și nu se mai oprea din trăncănit. Dar nici de la ea n-am aflat mare lucru. — Nu va convins povestea cu fratele Leonorei. — Deloc. Dar dacă vrei să faci cercetări, îți urez succes! Nu pot să cred că bătrâna încă trăiește! Era mare cât o vacă. Semăna cu extraterestrul ăla din Războiul Stelelor – Jabba nu mai știu cum. Auzi, mă convoca! Exact așa zicea: „Domnule Bragen, pot să vă convoc la o mică discuție?” Când lucrezi la un caz, trebuie să pleci urechea la oricine, așa că mă duceam pe la bătrână, iar ea stătea în fotoliu și încerca să smulgă informații de la mine. Cum ți-am zis, trebuie să urmezi orice pistă, așa că am stat de vorbă cu fratele Leonorei. Dar și el avea un alibi: era la muncă – avea o slujbă de poponar. E clar că tipul n-avea nicio legătură cu crimele. A fost și mai impresionat decât Jose… Castro, așa-l chema. Jose Castro, la fel ca pe Fidel… — Și ce-a zis Ansell? — Ansell? — Așa-l cheamă pe fratele Leonorei. Am aflat din necrologul lui taică-său. — Eu am vorbit cu un tip care zicea că-l cheamă Dale. Așa-i zicea și maică-sa, și îmi închipui că n-avea cum să se înșele. De la ea am făcut rost de numărul lui de telefon. Cu maică-sa nu mai ai cum să stai de vorbă: a murit la câteva 647
luni după Leonora – avea cancer. Iar taică-său a murit de inimă. Familie cu ghinion. Dale avea grijă de maică-sa și tocmai de-aia era lângă ea când am sunat-o. — Poate că Dale e o poreclă. — Nu contează. Când am vorbit cu el la telefon, îi tremura vocea. Aveam impresia că stau de vorbă cu o fată. Nu era un tip suficient de vânjos cât să răpună două femei tinere și să le hăcuiască în halul ăla. Dacă vrei să-ți pierzi pofta de mâncare, uită-te la pozele de la autopsie. „Când am vorbit cu el la telefon…” Deci Bragen nu se întâlnise cu Ansell „Dale” Bright, așa că n-avea de unde să știe cât de mare și cât de puternic era. — Înțeleg ce vreți să spuneți. — Am pus totul la dosar, a adăugat Bragen. — Iar dosarul unde e? — Cred că la arhivă. Au mutat toate dosarele cu câțiva ani în urmă și multe documente au căzut din camion. În fine, nu mai e problema mea. Nici dumneata n-ai de ce să te ocupi de cazul ăsta: n-o să ajungi nicăieri. Mavis Wembley nu-mi spusese nimic despre Jose Castro. I-am căutat numărul de telefon și am sunat-o, deși era ora zece – eram sigur că-i pasăre de noapte. A ridicat receptorul imediat după ce telefonul a început să sune. — Bună seara, drăguță! Ai rezolvat ceva? — Nu încă. Dar am aflat că Leonora fusese căsătorită. — Cu Jose. Ai vorbit cu Bragen, nu-i așa? Neghiobului i sa pus pata pe Jose încă înainte să-l fi cunoscut. Știi tu de ce… — De ce? — Pentru că era mexican. Lumea zicea că sigur fusese mâna unui mexican, pentru că peste tot se vorbea despre traficanți și despre bandele de cartier. — Și ce motive aveau oamenii să creadă una ca asta? — Pe vremea aia, orășelul nostru era foarte rasist. Dar acuma, cei mai mulți dintre localnici sunt mexicani, așa că nu-i mai vorbește nimeni de rău, în afară de câțiva cowboy-i 648
bătrâni care mai scapă câte o ocară când trec prin oraș și beau un pahar în plus. Cel de-al doilea soț al meu era pe jumătate mexican. Să fi văzut cum se uita lumea la mine! Să știi că Jose era băiat bun. — Era mai tânăr decât Leonora. — Avea vreo douăzeci de ani. Și era frumușel. — Nu v-ați gândit niciodată că el ar putea fi criminalul. — Era cel mai amabil tânăr pe care l-am întâlnit. Un băiat foarte musculos. După ce s-au despărțit, Leonora mi-a spus că încă îl plăcea ca prieten, dar că nu s-ar mai fi văzut căsătorită cu el. Vrei să-ți spun ce cred? N-au fost niciodată altceva decât simpli prieteni. S-au căsătorit de fațadă, numai ca să obțină Jose acte de imigrant. — Leonora ar fi fost în stare să facă asta pentru un prieten? — Atât de bună era la suflet! Până la urmă, Jose a obținut actele, iar ea era foarte încântată. La scurtă vreme dup-aia sau despărțit și Jose s-a mutat în sud, iar Leonora nu părea afectată. În plus, ce motiv ar fi avut Jose să-i facă rău? Naveau nicio avere de împărțit. Dar altfel stătea treaba în familia Leonorei – aveau mulți bani. Crede-mă: trebuie să faci cercetări în legătură cu frate-său. Îmi închipui că Bragen ți-a spus că-s o bătrână nebună și băgăcioasă, dar sunt dispusă oricând să facem niște teste de inteligență, ca să vedem care dintre noi – eu sau el – are coeficientul mai mare. Am izbucnit în râs. — Crezi că glumesc? m-a întrebat ea.
649
CAPITOLUL 16 A doua zi la prânz, m-am întâlnit cu Milo pe un teren viran de la poalele dealurilor, în trecătoarea Sepulveda, cam la doi kilometri de locul în care fusese găsită mașina lui Kat Shonsky. Doi polițiști cu câini dresați – un labrador ciocolatiu și un collie – cercetau tufișurile dintre două case elegante. Erau niște câini bine îngrijiți, cu ochi inteligenți. — Presupun că vrei să știi ce căutăm aici, a spus Milo. Ei bine, e unul dintre puținele locuri virane neîngrădite de prin zonă. S-ar putea să nu ți se pară mare lucru. Kat ar putea fi în Alhambra… Dar azi-dimineață am dat câinilor să miroasă o haină de-a ei și am colindat tot cartierul. N-am găsit nimic în prima jumătate de oră, dar apoi unul dintre ei a luat-o la fugă în direcția asta, iar când a ajuns aici era oarecum agitat. — Oarecum? — Mă rog, pe urmă se pare că s-a răzgândit și s-a liniștit. Se întâmplă destul de des. Dar am zis că e bine să aruncăm o privire. Și am adus câinii ăștia, care-s dresați să descopere cadavre. — A cui e parcela asta? — E proprietatea comună a surorilor care stau în casele astea două. Amândouă sunt căsătorite cu avocați și au de gând să construiască aici o piscină pe care s-o folosească ambele familii. Dar de două săptămâni sunt plecate într-o croazieră în America de Sud. — Vezi că până la urmă ai dat de o familie fericită? — N-o să mai fie la fel de fericită dacă Lassie și Rin Tin Tin 63 or să dea de o chestie plină de viermi. Pe față i se citea oboseala, și avea hainele șifonate, de
Lassie și Rin Tin Tin: personaje interpretate de câini în câteva seriale americane. 63
650
parcă s-ar fi bătut cu un spărgător. — Ai stat treaz toată noaptea? am întrebat eu. — Era să înțepenesc tot uitându-mă la blocul lui Tony. Iar la șapte dimineața m-am dus la apartamentul lui Kat – arăta de parcă Martha Stewart 64 tocmai ar fi terminat de filmat o emisiune acolo. — Mâinile pricepute ale mamei. — Dar tot am chemat o echipă de experți. N-au descoperit niciun semn care să indice că în apartament ar fi avut loc vreo încăierare. Dar se pare că mămica n-a dat de punguța cu iarbă care era ascunsă într-o cutie de tampoane. N-am găsit nicio chitanță de la bancomat – ceea ce înseamnă că Monica Hedges chiar îi redusese fondurile –, nici facturi de telefon sau de altfel. Kat pur și simplu nu păstra hârtii în casă. N-avea nicio carte, ci doar câteva numere mai vechi din Us Weekly și Elle. Avea în schimb câteva suveniruri: tot felul de fleacuri cumpărate din Hawaii, Tahiti, Cozumel și de prin alte părți. Avea și poze în care apărea în bikini, cu zâmbete forțate, dar fără niciun bărbat lângă ea. Parcă ar fi cerut cuiva să-i facă poze ca să aibă dovezi că se simțea bine. — Pare o fată singuratică. Milo a căscat. — În orice caz, a spus el, am luat cu mine o bluză a lui Kat. Ne-am uitat amândoi la câini. Labradorul dădea târcoale parcelei cu viteza unui sprinter care se antrenează pentru cursa cea mare. Apoi s-a oprit câteva clipe și iar a început să umble de colo-colo. Însă collie-ul se plictisise, așa că dresorul său l-a urcat în mașină. — Viață de câine, a spus Milo. Dacă nu descoperim nimic, o să mă duc la magazinul unde lucra Kat și o să stau de Martha Stewart (n.1941): femeie de afaceri și prezentatoare de televiziune, faimoasă pentru emisiunile sale care au ca temă decorațiunile și amenajările interioare. 64
651
vorbă cu cei de acolo. Poate c-o să aflu câte ceva despre viața ei privată. — M-am mai gândit la crimele din Ojo Negro, am spus eu. Leonora Bright a fost omorâtă la doar opt zile după ce-a murit taică-său. Mama ei vitregă era pe moarte și, în scurtă vreme, cei doi frați aveau să fie singurii moștenitori. În mod normal, averea s-ar fi împărțit în mod egal, iar în cazul în care unul dintre frați ar fi murit, celălalt ar fi luat totul, pentru că Leonora avea vreo treizeci de ani și nu cred că-și făcuse testamentul. — Deci fratele fioros s-a descotorosit de ea ca să fie sigur că n-avea să treacă pe la un avocat, a spus Milo. — Cam ăsta ar fi fost motivul lui. Și nu-i foarte diferit de ăla pe care l-ar fi putut avea Tony Mancusi: s-o omoare pe maică-sa înainte să-și modifice testamentul. — Crezi că există un ucigaș plătit specializat în rezolvarea problemelor iscate de moșteniri și că s-a întâmplat ca atât Ansell, cât și Tony să apeleze la el? — Știu că pare puțin probabil, dar gândește-te că în ambele cazuri e vorba de mașini furate de culoare neagră și că nu-i exclus ca ucigașul să fi fost deghizat. — Pe scurt, un ucigaș nomad cu talent actoricesc… S-ar putea să ai dreptate, dar înainte să cercetez cazuri mai vechi, trebuie să mă concentrez pe astea de-acum. Tare m-aș mira să găsim vreo legătură între Tony și Ansell. — Donald Bragen s-a gândit că Ansell era incapabil de crimă, pentru că, atunci când a vorbit cu el la telefon, i s-a părut că avea o voce efeminată… — Iar Tony are gesturi de cocotă. Bine, atunci avem de-a face cu un ucigaș cu talent actoricesc, a cărui clientelă e alcătuită din poponari. Dar Bragen s-a limitat să constate că avea voce efeminată sau a făcut și alte cercetări cu privire la Ansell? — Nici măcar nu știa că prenumele lui adevărat e Ansell, pentru că fratele Leonorei se recomandă ca Dale. Alibiul lui e 652
că în seara aia muncea – Bragen a considerat că-i suficient… — Oh, Doamne! — Șeriful Cardenas a zis că o să facă niște cercetări. Noaptea trecută, l-am căutat pe Ansell pe internet, dar n-am găsit nimic. Iar când am încercat cu „Dale Bright”, am găsit o fată de paisprezece ani care joacă hochei pe iarbă la un liceu din Florida, o femeie de șaizeci de ani care lucrează ca agent de asigurări în Ohio și un cleric din Nebraska – un fermier care a scris o carte despre cultivarea grâului și a murit în 1876. — Pun pariu că e fata… OK, hai să ne asigurăm că am cercetat tot ce se putea… Milo s-a oprit în mijlocul frazei. Labradorul s-a așezat pe pământ și a rămas nemișcat. Mai întâi a apărut capul. Kat Shonsky fusese îngropată la un metru sub pământ: fără haine, întinsă pe spate și cu picioarele ușor depărtate. Avea pielea gri-verzuie și netedă, iar în unele locuri carnea se desprinsese de pe oase. În părul ei blond-deschis își făcuseră culcuș viermii. Acolo unde pielea nu putrezise încă, se vedeau câteva crestături înnegrite. Probabil că erau urme de cuțit – am identificat douăzeci și trei. Am găsit și o eșarfă de mătase violet, așezată în diagonală peste abdomen și partea de sus a coapselor. Când am îndepărtat-o, am dat de permisul de conducere al Katrinei – îi fusese înfipt între labii. — E un fel de mesaj, a zis Diana Ponce, criminalista aplecată deasupra cadavrului. — „Ia uitați ce-am făcut!”, a zis Milo. „Și vreau ca toată lumea să afle.” Ponce a băgat permisul într-o punguță și a cerut o pungă mai mare pentru eșarfă. În timp ce aștepta, a examinat gâtul Katrinei. Nu se vedeau urme de strangulare, dar nu mai rămăsese mare lucru din gât, așa că trebuia să așteptăm verdictul medicului legist. Ponce a pus eșarfa la loc, apoi a 653
ridicat cu grijă rămășițele capului și l-a pipăit. — Osul e rupt la spate. Milo, vrei să pui și tu mâna? Milo a coborât în groapă, iar Ponce i-a ghidat mâna protejată de o mănușă de cauciuc. — Așa-i! Parcă ar fi un ou spart. — Cineva a lovit-o zdravăn în cap. Poate c-a vrut s-o amețească înainte s-o înjunghie, a spus Ponce, apoi s-a uitat la cele două case care mărgineau parcela. A vrut să se asigure că nu se aude nimic. — Diana, ar trebui să te faci detectiv. — Dacă m-aș lua după cum mă prezintă televiziunile, ar însemna că sunt deja. În cele din urmă, i-a fost adusă punga. Ponce a așezat pe pământ capul Katrinei cu un gest grijuliu, apoi a luat eșarfa și a desfăcut-o. Era dintr-un material vaporos – se legăna în bătaia vântului. — Pe etichetă scrie Louis Vuitton. — Credeam că firma asta face genți, a spus Milo. — Fac de toate, a spus Ponce, admirând mătasea. Dintr-odată vântul a bătut mai tare și câteva bucățele de pământ s-au desprins de pe eșarfă, căzând pe cadavrul Katrinei. Ponce a dat cuiva eșarfa și a adunat bucățelele de pământ cu o pensetă. — Eșarfa asta costă o căruță de bani, dar fost aruncată în groapă, a spus Milo. Remarca aceea ar fi putut prilejui una dintre glumele pe care le fac de obicei detectivii și criminaliștii ca să mai estompeze grozăviile pe care le descoperă. De data asta, n-a glumit nimeni. Apoi cadavrul a fost înfășurat într-o folie de plastic și dus la morgă. După aceea, a plecat și Diana Ponce, iar ceilalți criminaliști au început să cerceteze groapa. — E timpul să mergem la Monica Hedges. Vii și tu? — Sigur. 654
Am urcat fiecare în mașina lui și am pornit spre Wilshire, apoi am luat-o la stânga. Când am ajuns în dreptul studiourilor Warner, Milo a tras pe dreapta și mi-a făcut semn să opresc și eu. — Misiune anulată! Am sunat la familia Hedges și nu răspunde nimeni, dar nu cred c-ar fi înțelept să las un mesaj… Hai să mergem la magazinul unde lucra Kat. Te pricepi la haine, nu? — Nu prea. — Păcat. Speram că o să-mi traduci ce-or să zică cei de acolo. La Femme Boutique se afla pe bulevardul San Vicente, aproape de intersecția cu Barrington. Era înghesuit între o cafenea cu specific indonezian și un salon elegant de coafură. Magazinul era înalt și îngust, iar pe pereții albi atârnau reclame vechi pentru absint. Era pavat cu plăci tocite de marmură roșiatică, iar mobilele masive dinăuntru erau lucrate în stil victorian. În vitrină erau câteva manechine anorexice îmbrăcate sumar. Nu se vedea niciun client. Milo și cu mine am intrat pe un culoar îngust mărginit de stative pe două niveluri. Pe unele rochii și bluze fusese prins câte un cartonaș pe care scria: „Ofertă” – adică prețul lor nu cuprindea decât trei cifre. Din boxe se auzea Edith Piaf, iar pe etichetele hainelor era scris: „Made în France”. Numele designerilor nu-mi spuneau nimic, ceea ce nu însemna însă că erau necunoscuți. — Nu m-am uitat cu atenție la hainele lui Kat, dar parcă nu semănau cu astea. Și nu-mi amintesc să fi văzut vreo eșarfă în șifonierul ei. Ah, bună ziua! a spus el dintr-odată. Se adresase unei brunete cu obraji supți, îmbrăcată cu o bluză de dantelă neagră, care stătea în spatele tejghelei. Avea în față un bidon de apă Evian și citea revista Instyle. În spatele ei era un raft înalt plin cu produse pentru îmbăiat, lumânări în formă de fructe, creme și geluri care ar fi trezit 655
suspiciuni angajaților de la punctele de control din aeroporturi. S-a ridicat și a venit în fața tejghelei, mergând cu șoldurile împinse în față și capul dat pe spate, ca un manechin pe pasarelă. Avea în jur de treizeci de ani, iar ochii negri îi erau umbriți de gene lungi. Stratul de fard era atât de gros, încât aducea cu o glazură, și avea scopul de a masca un ten nu cu mult mai frumos decât al lui Milo. Bluza neagră era băgată într-o pereche de pantaloni crem din piele de vițel. — Bună, băieți! Ați venit pentru un cadou de spălare a păcatelor? Sau căutați ceva pentru o zi de naștere? Milo și-a ridicat unul dintre revere și i-a arătat insigna. — Suntem de la poliție. Tocmai a fost găsit cadavrul Katrinei Shonsky la câțiva kilometri de aici. A fost omorâtă. Vânzătoarea a clipit, iar obrajii supți i s-au umflat. — Dumnezeule! Kat! I s-au muiat genunchii, iar eu am prins-o de cot și am ajutat-o să se așeze pe o canapea acoperită cu catifea maronie. Milo i-a adus bidonul cu apă și i-a turnat câteva picături printre buze. Vânzătoarea s-a înecat și a început să gâfâie. M-am dus la tejghea și am luat o pungă de cumpărături pe care erau imprimate numele și adresa magazinului. Când m-am întors, respira normal și stătea de vorbă cu Milo. O chema Amy Koutsakas, dar îi plăcea să i se spună Amelie, și lucra cu Katrina doar de un an. A început prin a o lăuda pe fosta ei colegă, iar noi am ascultat-o, așteptând ca șocul să treacă, și curând ne-a mărturisit că nu erau foarte apropiate. — N-aș vrea s-o vorbesc de rău. Doamne ferește! — Dar pur și simplu nu vă potriveați, a spus Milo. — Nu ne-am certat niciodată, domnule locotenent, dar aveam păreri diferite. — Despre ce? — Despre meseria asta. Uneori, Kat era lipsită de tact. 656
— Cu tine sau cu clientele? — Și cu mine, și cu ele. Nu spun c-o făcea intenționat, ci pur și simplu… Scuzați-mă, nici nu știu ce vreau să zic. Numi vine să cred ce mi-ați spus… — Kat avea limba ascuțită, am intervenit eu. — Era… mă rog, e vorba de ce nu le spunea clientelor. — Nu le gâdila orgoliul. — Ca să fiu sinceră, a spus ea, îndreptându-și spatele, în meseria asta ai de-a face cu frica. Cele mai multe dintre clientele noastre sunt femei mature – cine altcineva și-ar putea permite prețurile astea? E vorba de femei care acum poartă haine cu câteva numere mai mari decât pe vremea când erau tinere. Ei bine, când îmbătrânești, corpul ți se schimbă. Știu de la maică-mea, care a fost dansatoare: la fel i s-a întâmplat și ei, a spus ea, mângâindu-și abdomenul plat. — Iar Kat nu înțelegea chestia asta, a spus Milo. — Aici vin multe femei care vor să-și cumpere haine pentru ocazii speciale. Vor să arate cât mai bine și sunt dispuse să plătească oricât. Uneori e greu să găsești ceva care să fi se potrivească, dar trebuie să ai răbdare cu ele. Te uiți la corpul lor, dar fără să te holbezi, și le recomanzi haine care să le ascundă defectele. Dacă le dai să probeze o haină care le stă îngrozitor, le spui ceva drăguț și le recomanzi altceva. — Psihologie aplicată, a comentat Milo. — Am o diplomă în psihologie de la colegiu și, credeți-mă, îmi e de mare ajutor. — Dar Kat nu aborda în felul ăsta clientele, am intervenit eu. — Kat își închipuia că treaba ei era să le ducă hainele la cabina de probă. Apoi, cât timp clientele se schimbau, se plimba de colo-colo, admirându-și unghiile. Niciodată nu-și dădea cu părerea. Nici măcar când clientele aveau nevoie să se consulte cu cineva, când era limpede că voiau să le spună cineva că le stă bine. Am încercat să-i explic că nu suntem doar un fel de servitoare. Iar ea mi-a zis: „Sunt femei în toată 657
firea, pot să aleagă și singure.” Dar nu-i așa. Oamenii trebuie sprijiniți, nu-i așa? Kat nu zicea nimic nici când hainele le stăteau bine clientelor. Nu le dădea niciun sfat, așa că multe dintre ele veneau cu hainele înapoi. Ceea ce însemna că se reduceau comisioanele pe care le încasam. — Împărțeați comisioanele între voi? a întrebat Milo. — Așa făceam înainte, dar le-am spus proprietarilor că nam de gând să-mi împart comisioanele cu o vânzătoare ca ea, și au fost de acord, pentru că mă apreciau, așa că am ajuns să câștig de trei ori mai mult decât Kat. — Cât din salariu reprezintă comisioanele? — Șaptezeci la sută. — Deci Kat nu câștiga cine știe ce. — Și se plângea tot timpul! Ceea ce era absurd. Nu trebuia decât să fie amabilă. S-ar putea să vi se pară că-s răutăcioasă, a spus ea, mușcându-și buza, dar așa stăteau lucrurile. Iar când au văzut că nu mai venea la serviciu și nu mai răspundea la telefon, patronii și-au închipuit că a renunțat. Iar după trei zile, au concediat-o. — Cine sunt proprietarii? a întrebat Milo. — Domnul și doamna Leibowitz. Au scos bani mulți dintrun lanț de florării. Apoi au renunțat. Ideea acestui magazin a pornit de la un hobby al Laurei – doamna L. Mergeau la Paris în fiecare an și ea își cumpăra de acolo haine foarte frumoase, iar prietenelor ei li se păreau încântătoare. — Deci proprietarii nu prea se implică. — Nu, nu prea. Eu administrez magazinul, iar Kat este… Era asistenta mea, ne-a explicat ea, iar imperfectul a făcut-o să se înfioare. Ați aflat cine a omorât-o? — Încă nu, a spus Milo. Tocmai de-aia am venit aici. — Nu pot să-mi dau seama cine ar fi putut face una ca asta. — Kat s-a certat cu vreo clientă? Sau cu altcineva? — Ah, nu! Clientele noastre sunt femei rafinate și amabile. — Ce ne poți spune despre iubiții lui Kat? 658
— Nu mi-a făcut cunoștință cu niciunul dintre ei, dar din ce mi-a povestit avusese parte de tot felul de ratați, așa că hotărâse să renunțe la bărbați. — Cineva anume? — Ah, nu știu. Niciodată nu mi-a spus numele vreunuia dintre ei. Doar făcea câte o observație din când în când. — Despre bărbați? — Despre orice: bărbați, slujbă, viață. Și despre maică-sa – vorbea mult despre ea. Zicea că maică-sa făcea multe presiuni asupra ei și că nu suporta chestia asta. Din câte miam dat seama, avusese o copilărie grea. Una peste alta, mi se părea un om nefericit. Poate că de-aia bea atât de mult. — Venea băută la serviciu? Tăcere. — Deci venea băută. — Uneori, a spus Amelie, respirația îi mirosea puternic a gumă mentolată. Dar de vreo două ori a uitat să mestece gumă și am simțit că mirosea a băutură. Așa că am adus o sticluță de apă de gură pentru ea. — Petrecea până târziu? — Presupun că da. Dar știți cine ar putea să vă răspundă la toate întrebările astea mai bine decât mine? Beth, prietena ei. Lucrează la o bijuterie din apropiere. Ea i-a spus lui Kat despre slujba de aici. — Mulțumesc pentru pont, a spus Milo. — Cu mare plăcere. Apoi ne-a condus spre ieșire, aranjând în treacăt câteva haine. Înainte ca Milo să pună mâna pe clanță, Amelie a spus: — S-ar putea să fie lipsit de importanță, dar poate că ar fi mai bine să vă povestesc ceva. E vorba de un client. Ne-am oprit lângă ușă. — N-a fost vorba de un conflict în toată regula… Sunt sigură că n-a fost ceva serios. — Orice informație ne poate fi de folos. — Bine… în urmă cu o lună, poate chiar o lună și 659
jumătate, am lipsit toată dimineață. Am ajuns abia după masa de prânz și am găsit-o pe Kat într-o pasă foarte bună. Chicotea întruna, ceea ce nu i se întâmpla des. Am întrebat-o de ce râdea, și mi-a spus că i s-a întâmplat ceva extrem de amuzant. Un bărbat a intrat în magazin și a început să se uite la hainele cu reducere. Kat a presupus că voia să cumpere un cadou și nu l-a luat în seamă, așa cum făcea de obicei. Tipul se uita mai ales la hainele cu numere mari. În cele din urmă, Kat s-a enervat și l-a întrebat dacă-l poate ajuta cu ceva. — De ce s-a enervat? — Pentru că stătea singură cu tipul ăla, care căuta și tot căuta. Magazinul e mic, așa că n-are cum să-ți ia mult timp să vezi ce marfă avem. Iar cei mai mulți dintre bărbații care intră aici n-au răbdare: sau stau foarte puțin, sau ne cer ajutorul. În fine, tipul i-a zis că se descurcă, iar Kat s-a întors la tejghea. Dar, la un moment dat, i s-a părut că se întâmplă ceva ciudat, așa că a vrut să afle ce face tipul ăla. Nu-l vedea de la tejghea, dar și-a dat seama după zgomot că era în spatele unui stativ, așa că s-a apropiat tiptil și a tras cu ochiul. Individul luase o rochie de pe umeraș și o pusese pe lângă corp, aranjând-o cu mâna, de parcă ar fi vrut să vadă dacă i se potrivește. Kat mi-a spus că n-a putut să se abțină și a izbucnit în râs. Tipul era cât pe-aici să cadă, apoi a pus rochia pe umeraș. În loc să-și ceară scuze c-a tras cu ochiul, Kat a rămas în față lui fără să spună nimic. Iar individul, în loc să se năpustească afară din magazin, s-a întors către ea și a privit-o drept în față în mod ostentativ. De parcă voia să-i arate că nu-i era rușine. Kat mi-a spus că asta a scos-o din sărite, pentru că n-avea de gând să accepte una ca asta de la un tupeist ciudat, așa că l-a privit și ea fix în ochi. Cred că episodul ăsta poate fi numit… conflict. — Se pare că era un ciudat plin de sine. — Lui Kat episodul i s-a părut caraghios, iar mie mi s-a părut că s-a purtat foarte urât. Toți oamenii au secrete, de ce 660
să-i facem să se simtă prost? — Apoi ce s-a întâmplat? — Tipul s-a mai uitat țintă la ea câteva clipe, apoi a renunțat și a plecat în grabă. Kat mi-a zis că a izbucnit iarăși în râs, astfel încât tipul s-o audă când s-a strecurat pe ușă. Poate că-i o întâmplare fără nicio importanță, dar m-ați întrebat dacă a avut probleme cu vreun client. — Kat a spus cum arăta bărbatul? Ochii conturați cu negru ai vânzătoarei s-au făcut mari dintr-odată. — Credeți că ar putea fi el? Doamne, dacă trece iarăși pe aici! — Sunt sigur că bărbatul ăsta n-are nicio legătură cu crima, Amelie. Dar trebuie să strângem cât mai multe informații. — Mi-ar fi îngrozitor de frică! Să știu că mă aflu în magazin cu… — N-o să se întâmple nimic, Amelie. Kat ți l-a descris? — Nu, nu! Doar mi-a povestit ce s-a întâmplat și a râs. A fost veselă toată ziua.
661
CAPITOLUL 17 La capătul străzii se vedea o bijuterie care se numea Cachet. — Pentru că sunt un detectiv mare și tare, vreau să văd dacă-s în stare să ghicesc unde lucrează Beth Holloway. Dar mai întâi, vreau să-mi bag nițel zahăr în sânge. Am intrat împreună în cafeneaua de lângă magazinul de haine. Era aproape pustie, dar a durat destul de mult până am reușit să atragem atenția băiatului cu ipod care stătea în spatele aparatului pentru espresso. Milo a comandat doi covrigi enormi acoperiți cu un strat de smântână, a umplut cu apă un păhărel de hârtie, apoi a plecat cu prada spre un taburet dintr-un colț al cafenelei. A înfulecat un covrig, apoi și-a șters bărbia. — A trecut ceva vreme de când n-am mai rezolvat un caz complicat, a spus el. În urmă cu câțiva ani, șeful său îi dădea toate cazurile de omucidere cu „complicații neconvenționale” din circumscripția în care lucra. Adică numai cazurile în care victima nu era femeie iar ucigașul bărbat – cu cât mai înfiorătoare erau crimele, cu atât mai bine. Cadavrul lui Kat Shonsky prezenta urmele unei crime sexuale – lovitura fulgerătoare aplicată în cap, numărul mare de răni de cuțit, conotația sexuală a poziției în care a fost îngropată, amplasarea plină de dispreț a permisului de conducere. Dar nu exista niciun semn care să te facă să crezi că era un caz neobișnuit, dimpotrivă: victima era femeie, și se putea presupune că ucigașul era bărbat. — Nu prea văd complicațiile, bătrâne, i-am spus eu. Milo a zâmbit. — Ce ți se pare amuzant? am întrebat eu. — Că în cazul ăsta se pot formula multe ipoteze… 662
Vitrinele bijuteriei erau pline de podoabe strălucitoare și ispititoare. Un tânăr cu fața ascuțită, îmbrăcat în costum negru, ne-a studiat câteva clipe, apoi a apăsat pe butonul care deschidea ușa. După ce am intrat, a rămas cu mâinile sub tejghea. Milo s-a prezentat și a întrebat dacă Beth Holloway lucra acolo, iar tânărul s-a relaxat. — Ea e Beth, ne-a spus el, făcând un semn cu capul spre o blondă minionă care îi prezenta unui bătrân gârbovit și cărunt de vreo optzeci de ani câteva inele cu pietre mari, așezate pe o tăviță căptușită cu catifea gri. Beth Holloway avea ochi mari și deschiși la culoare, un ten fără cusur și brațele catifelate și bronzate, iar încheieturile delicate ale mâinilor îi erau împodobite de câte un mic mănunchi de brățări. Purta o rochie mulată și foarte decoltată de culoare gri și se apleca des, dându-și la iveală pielea pistruiată dintre sâni. Atenția clientului oscila între decolteu și inelele de pe tavă. — Nu-i așa că sunt minunate, domnule Wein? a spus ea. — Întotdeauna mi-e greu să aleg, a spus bătrânul oftând. — Dar dumneavoastră știți întotdeauna ce să alegeți, domnule Wein! a spus ea, punându-și ușor mâna pe încheietura lui. — Dacă zici tu… Apoi a luat un inel din platină cu safir și a întrebat-o: Ce părere ai? — E splendid! Sigur o să-i placă. Wein a ridicat inelul în lumină și l-a răsucit de câteva ori. — Vreți să vă aduc o lupă? — De parcă m-aș pricepe… — Credeți-mă, domnule Wein, i-a spus Beth râzând, sunt pietre de calitate. Iar astea sunt motive decorative, nu zgârieturi. Bătrânul l-a mai răsucit de câteva ori, apoi a zis: — Bine, îl iau pe ăsta. — Grozav! O să cer să fie micșorat un pic și o să fie gata pentru doamna Wein în două zile. Vreți să vi-l trimitem 663
acasă? — De data asta, nu. O să i-l dau la cină. — Ce romantic! a spus Beth, lovindu-și palmele una de alta. Doamna Wein e o femeie foarte norocoasă! — Ea nu se consideră așa tot timpul… Bătrânul a plecat, iar Beth s-a apropiat de noi, netezinduși rochia. — Bună ziua! Milo s-a prezentat și i-a spus de ce ne aflam acolo. Beth a înlemnit. Apoi a izbucnit în plâns. Și-a acoperit fața cu o mână, iar cu cealaltă s-a sprijinit de tejghea. Tânărul în costum negru a luat tăvița cu inele și a băgat-o la loc, privindu-ne cu interes. — Îmi pare rău că-ți aduc vestea asta, a spus Milo. Beth Holloway a luat-o la fugă spre partea din spate a magazinului, a deschis o ușă, apoi a dispărut. — E vorba de Kat, de la La Femme? a întrebat tânărul în costum negru. — O știi? — Uau! a exclamat el. Milo a repetat întrebarea. — Am fost de vreo două ori pe-acolo: voiam să cumpăr ceva pentru soția mea. — Te-a servit Kat? — Era acolo, dar n-a făcut mare lucru. Deci despre ea e vorba. Ce ciudat! — Ce-i ciudat? — Să afli că un om pe care-l cunoști a fost omorât. — Ce ne poți spune despre ea? — Absolut nimic. Doar mă miram… — De ce? Buzele tânărului s-au crispat. — Nu era o vânzătoare serviabilă, am intervenit eu. — Așa-i, dar nu m-a deranjat, a spus bărbatul. Îmi place să aleg singur. Când vine vorba de bijuterii, clienții trebuie 664
îndrumați. Dar când cumperi haine, alegi ce-ți place. Când s-a întors, Beth Holloway purta un sveter maroniu peste rochie. Avea ochii umflați și buzele iritate. — Ce s-a întâmplat cu Kat? a întrebat ea. — Deocamdată, n-am aflat mare lucru, a răspuns Milo. Ai puțin timp să stai de vorbă cu noi? — Sigur că da! Vreau să vă ajut să-l prindeți pe nenorocitul care a făcut asta. — Știi pe cineva care ar fi vrut să-i facă rău? Tânărul în costum negru se apropiase de noi. — Nu, îmi pare rău, a spus Beth. — Hai să ne plimbăm un pic, i-a propus Milo. După ce am ieșit din bijuterie, i-a sugerat să mergem la cafeneaua unde mâncase covrigi. — Nu, că o să mi se facă greață. Mai bine ne plimbăm, a spus Beth, apoi a luat-o înainte, legănându-și brațele. Acuma mi-ar prinde bine să alerg vreo douăzeci de kilometri. — Dacă aș alerga atâta, ar trebui să vină salvarea să mă ia, a spus Milo. — Ar fi bine să vă apucați și dumneavoastră de jogging. E foarte sănătos. — Și lui Kat îi plăcea să facă sport? — Deloc. Deși am încercat s-o conving. A mers mai încet ca s-o prindem din urmă, apoi iarăși a mărit viteza. Treceam în fugă pe lângă vitrine, având grijă să nu dăm peste pietoni. Beth Holloway înainta prin mulțime de parcă ar fi trebuit să ajungă undeva. Milo a așteptat să-și consume energia, iar după ce am depășit o intersecție, i-a zis: — Vrei să ne spui ceva înainte să punem noi întrebările? — Kat se combina tot timpul cu ratați, dar nu cred că vreunul dintre ei ar fi fost în stare de așa ceva. — Ce-ar fi să ne dai niște nume? — Mai întâi a fost Rory, Rory Cline – se scrie cu C. Lucrează la serviciul poștal al unei firme de impresariat și își închipuie c-o să ajungă un agent mare și tare într-o bună zi. 665
Are vreo patruzeci de ani, dar încearcă să pară mai tânăr. Kat l-a cunoscut în nu știu ce club. Îl plăcea pe Rory, dar pe el nu-l interesa sexul: voia doar s-o țină de mână și să asculte muzică, iar asta a făcut-o pe Kat să creadă că nu era suficient de atrăgătoare. — Următorul? a întrebat Milo, după ce și-a notat numele în carnețel. — A urmat Michael… dar oare care era numele lui de familie? Îmi pare rău, nu mai țin minte, a spus ea, după ce și-a trecut mâna prin păr. Ei bine, Michael – spre deosebire de Rory – iubea sexul. Nu se mai sătura. Kat mi-a zis că era un adevărat armăsar, dar până la urmă a descoperit că era căsătorit. Era contabil sau așa ceva… Michael Browning – așa-l chema! — Și Kat s-a mai întâlnit cu el după ce-a aflat că era căsătorit? — Da. Dar apoi s-a plictisit. Și de el, și de sex: partide multe, dar de proastă calitate. Al treilea era un mare dobitoc – un țăran care repara Rolls Royce-uri. — Clive Hatfield, a spus Milo. — Îl suspectați pe Clive? a întrebat ea, încordându-și umerii. — Rianna ne-a povestit despre el, așa că am fost să-l cunoaștem. — Și? — Nu ni s-a părut c-ar aduce cu Făt-Frumos. Din păcate, are un alibi beton. Mai e vreunul? — Nu. Rory, Michael și Clive – gașca de ratați! Milo i-a cerut să ne povestească ultima noapte din viața lui Kat Shonsky. Ne-a spus cu entuziasm că relația ei cu Sean, șlefuitorul de plăci de surfing, era „din ce în ce mai serioasă”. — Avem o relație foarte intensă. Îmi pare rău că, în noaptea aia, Kat a trebuit să plece singură acasă, dar n-a fost vina mea, nu? — Bineînțeles că nu. 666
— Era foarte supărată. Dar nenorocirea s-a întâmplat cumva pentru că a urcat la volan beată? — Se pare că nu. — Slavă Domnului! M-aș fi simțit îngrozitor! — Crezi că, în afară de Rory Cline și Michael Browning, mai e cineva cu care ar trebui să stăm de vorbă? — Nu, nu-mi vine nimeni în minte. — În noaptea aia Kat n-a cunoscut pe nimeni în club? — Nu, și tocmai de-aia era foarte supărată. Ne-am gândit s-o luăm și pe Kat, dar ne-am dat seama c-ar fi fost neplăcut pentru ea. A mărit viteza, a scrâșnit din dinți și a început să plângă în tăcere. — Beth, ți-a spus vreodată Kat că ar avea probleme cu cineva? — Doar cu maică-sa. Nu se înțelegeau deloc. — Dar la serviciu? — Își ura slujba. Iar pe colega ei o considera o lingușitoare. Mă simțeam prost, pentru că eu îi sugerasem să se angajeze acolo. — Și ce nu-i plăcea la slujba aia? — Nu-i plăcea nimic: câștiga puțin, se plictisea… Kat a avut o viață grea. Tatăl ei natural a murit când era mică. Iar maică-sa era o târâtură: umbla cu o mulțime de bărbați. Până la urmă, a dat de un bogătan. — Cum se înțelegea Kat cu bogătanul? — Îi era mai simpatic decât maică-sa. Mi-a zis că era mai relaxat și că nu făcea presiuni asupra ei. Dar maică-sa o critica tot timpul. Beth a tras aer în piept și l-a dat afară după câteva secunde bune. Kat era frumoasă, dar nu era conștientă de asta, a mai spus Beth. Abia acuma îmi dau seama că n-am văzut-o niciodată cu adevărat fericită. — Și cum făcea față nefericirii? — Ce vreți să spuneți? — Oamenii își caută tot felul de refugii. 667
— Ah! Bea destul de mult. Iar uneori sărea calul. Dar miați spus că moartea ei n-a avut nicio legătură cu faptul c-a urcat la volan beată. — N-a avut… Deci spui că, în ultima vreme, nu se certase cu nimeni. — Nu, nu-mi amintesc să fi avut vreun conflict. — Cineva ne-a povestit o întâmplare ciudată. — Ce anume? Milo i-a povestit episodul cu tipul care proba rochia. — Ah, da! — Deci Kat ți-a spus despre el. — Da, i s-a părut amuzant. Zâmbetul lui Beth dădea de înțeles că și pe ea o amuzase. — L-a descris pe tipul ăsta? — Doamne! Credeți c-ar putea fi el? — Încercăm să strângem cât mai multe informații. — Dacă mi l-a descris… mi-a zis doar că nu l-ai fi bănuit de așa ceva, pentru că, la prima vedere, n-arăta deloc ciudat. — Adică avea un aer foarte viril? — Presupun că da. — Să te mai întreb ceva. Kat era impresionată de bani? — Păi banii impresionează pe toată lumea, nu-i așa? — Dar simțea cumva o atracție specială? Pe chipul drăguț al lui Beth se citea confuzia. — Case elegante, conturi babane, mașini grozave… i-a explicat Milo. Era înnebunită după chestii dintr-astea? — Sigur, toate astea! a spus Beth Holloway. Că doar era o fată normală!
668
CAPITOLUL 18 Milo a făcut cercetări cu privire la Rory Cline și Michael Browning. Pe primul l-a găsit ușor: în Registrul Auto din Los Angeles nu se găsea decât un Rory Cline, care avea un Audi vechi de unsprezece ani. Locuia într-un apartament din cartierul Studio City, nu avea cazier, nici amenzi sau datorii la bănci. Cu al doilea a fost mai greu: a găsit șaisprezece Michael Browning. Eliminându-i pe rând, a rămas cu trei care locuiau în Vale, iar după ce s-a uitat pe listele cu firme din Los Angeles, a descoperit că doar unul era contabil: Michael J. Browning. Lucra la o firmă de pe bulevardul Lankershim, lângă studiourile Universal, avea un Saab vechi de un an și un cazier imaculat. — Un slujbaș la serviciul poștal și un biet contabil, a spus Milo. Nu prea cred că se pricep la furat mașini, dar hai să vorbim cu ei. Firma de impresariat unde lucra Cline își avea sediul într-o clădire ca o fortăreață, cu fațadă din sticlă și plăci de travertin, în apropierea intersecției dintre bulevardele Wilshire și Santa Monica. Holul de primire, pardosit tot cu plăci din travertin, era înalt cât clădirea și avea luminator – arhitectul voise să creeze impresia unei legături între interior și exterior, dar nu prea reușise. Pe unul dintre pereți se vedea o frescă enormă în care erau înfățișați câțiva oameni țepeni privind un film. Lui Mussolini îi plăcea foarte mult travertinul, dar a fost omorât înainte să înceapă remodelarea Romei… La biroul de primire, doi tipi îmbrăcați în cămăși de mătase argintie stăteau așezați în spatele unei tejghele înalte și vorbeau în șoaptă la telefoanele mititele pe care le țineau la ureche. Un negru corpolent îmbrăcat cu un costum 669
sărăcăcios stătea în picioare alături de tejghea. Milo s-a apropiat de unul dintre tipii cu cămașă argintie și i-a arătat insigna. Paznicul negru a zâmbit și a rămas pe loc. Individul din spatele tejghelei a continuat să vorbească la telefon – părea să fie o conversație privată. Milo a așteptat câteva clipe, apoi a lovit tejgheaua cu palma. Zâmbetul paznicului s-a lărgit, iar tipul în cămașă argintie a sărit de pe scaun. — Stai un pic, a spus el în telefon. Ați venit pentru o întâlnire? l-a întrebat el pe Milo, cu un zâmbet la fel de autentic precum sânii cu silicon. — Am venit să stăm de vorbă cu Rory Cline. — Cine este acest Rory Cline? — Lucrează în cadrul serviciului poștal al firmei. — Cei din serviciul poștal n-au voie să primească vizite. — Azi au. — Ăăă… Orele de lucru sunt… — Neimportante. Cheamă-l! Tipul în cămașă s-a făcut mic. I-a aruncat o privire paznicului, dar acesta stătea cu spatele la el. — Dar nici măcar nu știu cum să chem un angajat aici. — A sosit timpul să înveți, a spus Milo. După ce a dat câteva telefoane, vorbind în șoaptă și repetând întruna cuvântul „poliție”, tipul dezorientat de la recepție a spus: — O să vină imediat. Puteți să așteptați aici. Ne-am așezat pe niște fotolii maro. Cinci minute mai târziu, ușile liftului s-au deschis și a apărut un bărbat brunet și pirpiriu, ușor adus de spate. Rory Cline arăta exact ca un bărbat de patruzeci de ani. Avea obrajii supți și ochii duși în fundul capului, iar frizura cu țepi i se potrivea la fel cum i s-ar potrivi rujul unui caras auriu. Purta o cămașă albă mototolită ca un șervețel Kleenex folosit, iar vârful cravatei negre și subțiri i se bălăngănea sub betelia pantalonilor strâmți de culoare gri. 670
Ne-a arătat ușa de la intrare cu un gest al mâinii, a trecut repede pe lângă noi, apoi a ieșit din clădire. L-am găsit la câteva zeci de metri distanță de sediul firmei, pe Linden Drive, plimbându-se cu mâinile în buzunare. — Domnul Cline? — De ce-mi faceți asta? Acuma toată lumea o să creadă căs infractor. — În domeniul dumneavoastră, chestia asta s-ar putea să vă mărească șansele de promovare. — Ha-ha, ce amuzant! a spus Cline, făcând ochii mari. Numi vine să cred că ea va trimis aici. Deja am spus polițiștilor versiunea mea! Și părea că m-au crezut când le-am zis că povestea ei e o minciună sfruntată. Iar acum ați venit iar! De ce? Pentru că ea are mulți bani? Dar așa procedează polițiștii de obicei, nu? Ca în filmul ăla cu Eddie Murphy 65. Ce dracu’, viața mea nu-i o comedie! Era agitat, vorbea sacadat și avea pupilele micșorate. — Care ea? a întrebat Milo. — Cum care ea? Să vă spun eu ce se întâmplă: singurul motiv pentru care nu mă lasă în pace e că a aflat c-o să fiu avansat, și vrea să profite. — Felicitări pentru avansare! a spus Milo. — Da, urmează… mă rog, urma să fiu avansat, dar ați apărut dumneavoastră și e posibil ca totul să se ducă de râpă. Șefii vor să mă numească asistentul lui Ed LaMoca. Ați înțeles? — Un barosan! — Așa-i, a spus Cline, apoi ne-a făcut repede o listă cu actorii pentru care lucrase LaMoca. Toată lumea vrea să lucreze cu el, și mi-a luat ani de zile ca să fiu numit în postul ăsta, iar acuma ați venit aici și șefii or să creadă Aluzie la filmul Polițistul din Beverly Hills, regizat în 1984 de Martin Brest. 65
671
că… dar cum ați putut să-mi faceți una ca asta? Numai pentru că v-au pus nenorociții ăia? Tot ce v-au spus sunt minciuni! E o înscenare! La început, discursul lui Cline era plin de frenezie, iar în cele din urmă a devenit neinteligibil. M-am întrebat dacă sediul firmei era suficient de mare ca să adăpostească un laborator pentru fabricarea de amfetamine. — Domnule Cline, cine credeți că ne-a sunat? a întrebat Milo. — Cine cred? Ei! Curva aia iraniană și bărbat-su… Nenorocitu’ ăla de persan! Orice-ar zice ei, adevărul e că ea m-a lovit, mi-a nenorocit bara de protecție. Mi-a nenorocit camioneta, mi-a făcut praf un stop. Era în spatele meu, iar eu n-am dat cu spatele. Nu mi-a luat-o mașina la vale, că nu eram în pantă. N-am sunat la poliție, pentru că n-a fost rănit nimeni și pentru că a recunoscut că era vina ei – mi-a promis că-mi plătește reparațiile. Apoi se duce acasă și îi povestește nenorocitului de bărbat-su, un vânzător de covoare bogat, iar ăsta face urât. Dacă vor scandal, o să fie scandal. Da’ nu înțeleg de ce vă pierdeți timpul cu prostia asta, când eu am dat deja o declarație la firma unde tipa și-a făcut asigurarea auto, iar ăia de-acolo mi-au zis că mă cred – era evident că nam intrat în ea cu spatele. Motivul pentru care n-aveam asigurare auto e că expirase după ce mi-am schimbat serviciul: m-am mutat aici de la Internațional Creative Management. Puteți să vă uitați pe dosarul meu de asigurat. S-a depărtat vreo zece pași, apoi a revenit. — Pot să mă întorc la muncă? Și să fac tot posibilul să nu pierd promovarea. — N-am venit să discutăm despre accident, a spus Milo. — Atunci despre ce? Am treabă! — Vă rog să vă calmați. — Nu mă luați cu d-astea! S-ar putea să-mi fi nenorocit viața, așa că… — Opriți-vă! 672
— Ba opriți-vă dumneavoastră! — Vă rog să tăceți. Acum! Tonul lui Milo a curmat tirada lui Cline, care își frângea mâinile. — Haideți s-o luăm de la început. — Acuma? N-am dormit de nu mai știu când… — Înseamnă că avem ceva în comun, domnule Cline. Investighez o crimă. — Crimă? A fost omorât cineva? Cine? — Kat Shonsky. Trupul lui Cline s-a muiat, de parcă ar fi luat Valium. — Glumiți, a spus el zâmbind. — Vi se pare amuzant? — Nu, nu, dar… e absolut ciudat. Ați apărut la firmă din senin… Cine a omorât-o? — Asta încercăm să aflăm. Ce anume vi se pare ciudat? — Că cineva a fost omorât, a spus el, apoi buzele i s-au crispat. Dar de ce ați venit să stați de vorbă cu mine despre crima asta? — Vrem să stăm de vorbă cu toți iubiții ei. — Pe mine puteți să nu mă treceți la socoteală. M-a agățat într-un club, am făcut sex timp de câteva luni, apoi ne-am dat seama că amândoi ne prefăceam, așa că am lăsat-o baltă. — Unui bărbat îi e destul de greu să se prefacă, a remarcat Milo. — Ați luat-o în sens literal… a spus Cline. Să nu-mi spuneți că nu vi s-a întâmplat niciodată. Nu voiam să spun că nu ți se mai scoală, ci că, deși fizic ești acolo, ești cu mintea în altă parte. Milo nu i-a răspuns. — Aha, a zis Cline, sunteți un tip macho, puteți s-o faceți cu oricine, oricum. Ei bine, mie mi se luase. Pentru că ea era mereu cu mintea în altă parte. Așa că am hotărât să fim prieteni și să ieșim din când în când. Dar nici asta n-a mers. — De ce? — Pentru că de fapt nici nu ne plăceam, a spus el, dar apoi 673
a făcut repede doi pași în spate, înțelegând probabil ce semnificație am fi putut da cuvintelor sale. Uitați cum stă treaba: ultima oară am văzut-o în urmă cu jumătate de an. De atunci, am avut alte două prietene. Vorbiți cu ele și-or să vă spună că-s băiat liniștit. Cline i-a dat numele celor două, iar Milo și le-a notat în carnețel. — Chiar aveți de gând să le sunați? Nu-mi vine să cred. Bine, faceți-o! Până la urmă, de ce nu? Dacă vorbiți cu Lori, s-ar putea să am de câștigat: poate o să vrea să fim iarăși împreună. — De ce spuneți asta? — Păi după ce-o să stea de vorbă cu dumneavoastră, o să i se pară că-s un tip periculos… Problema mea e că-s băiat cuminte. Lori credea că-s un tip banal, ba chiar o nulitate. Și de cele mai multe ori mă simt ca o nulitate. Nu mănânc bine, nu dorm bine, iar acum mi-ați nenorocit cariera, a spus Cline, râzând strident. Ce dracu’, poate-mi tai venele până la urmă! a continuat el, frecându-și brațele. Și numai din cauza dumneavoastră! Milo n-a spus nimic. — Da, știu… să mă odihnesc, să fac yoga, să iau vitamine, îmi pare rău, dar din păcate în viață e ca în reclama aia la nu știu ce sală de fitness: „O să mă odihnesc după ce am să mor.” — Atunci presupun că acuma Kat se odihnește, a spus Milo. Cline a închis gura, a încercat să se liniștească și, până la urmă, a ales să se legene pe călcâie. — Incredibil! a spus el. Milo l-a întrebat unde era în momentul în care Kat Shonsky a plecat din club. — Aici, a spus Cline. — În L.A.? — Aici, la serviciu, a spus Clive. La subsol. Făceam munca asta de căcat. 674
— Lucrați și în weekend? — Ce-i ăla weekend? Dacă vreți să-i întrebați pe cei de la pază, n-am cum să vă opresc. Dar vă rog să n-o faceți, pentru că o să-mi creați și mai multe neplăceri. — Faceți asta des? — Ce anume? — Munciți deseori în weekend? — Păi da! Se întâmplă să nu dau pe acasă cu zilele. Ed LaMoca a stabilit recordul în urmă cu douăzeci de ani: zece zile fără să facă duș. I-a depășit pe toți novicii prin ambiția lui uriașă și prin mirosul de transpirație… Novicii-s ușor de depășit: cei mai mulți sunt absolvenți ai universităților private din nord-vest care-și închipuie că e suficient să fi terminat la Harvard ca să lucrezi pentru Brad Pitt. Eu mi-am făcut studiile la universitatea de stat Northridge din California. Avantajul meu e că, spre deosebire de ei, vreau să mă afirm. — Ce ne puteți spune despre Kat Shonsky? — Era o mare prefăcută. Nu doar în pat, ci în toate. De parcă ar fi vrut să trăiască viața altcuiva. — Pe-a cui? — Pe-a unui bogătan leneș. Oricum, nu trebuia să muncească prea mult ca să trăiască. — Nu vă plăcea de Kat. — V-am spus deja că nu. I-am mai pus câteva întrebări, făcând aluzie la mașini de lux și la ciudățenii sexuale, dar n-a reacționat în niciun fel, ci a continuat să vorbească despre el. Când am dat să plecăm, Cline a rămas pe loc. — Puteți să vă întoarceți la muncă, i-a spus Milo. Dar el tot nu s-a urnit. — Auziți, a spus el, dacă se dovedește că e vorba de un caz interesant, dați-mi de veste. Dacă povestea o să-i intereseze pe Brad, Will sau Russell, o să am grijă să primiți și dumneavoastră niște bani. 675
— Sigur. Mulțumesc! — Ce bine! Cline a tras aer în piept, apoi s-a întors la muncă. În timp ce Milo conducea spre Vale, eu am sunat-o pe una dintre fostele iubite ale lui Rory Cline, o avocată pe nume Lori Bonhardt. L-a descris pe Cline ca fiind „un timid și un molâu” și mi-a spus că, în prezența ei, nu fusese niciodată violent. — Dar ce-a făcut? — Cunoaște o persoană căreia i s-a întâmplat ceva rău. — Cunoaște pe cineva? a întrebat Lori râzând. Dacă despre asta-i vorba, lăsați-o baltă: vă pierdeți timpul. A face rău cuiva presupune efort, iar hobby-urile lui Rory sunt băutura și somnul. I-am spus că ar fi mai bine să ia amfetamine sau ceva de genul ăsta, poate ar căpăta și el puțină ambiție. Când venea Cline pe la mine, Chi – cățelul meu din rasa Lhasa apso66 – începea să-i coțăie piciorul. Câinele meu n-a mai făcut așa ceva cu nimeni. Știți ce înseamnă asta? — Personalitate supusă, am spus eu. — Că-i un papă-lapte! Un slugarnic. Când a auzit ce i s-a întâmplat lui Kat, ochii lui Michael Browning s-au umezit. Era un tip robust de un metru șaizeci și cinci în pantofii cu talpă groasă, cu piept lat și barbă roșcată, cu brațe groase și păroase și mâini de tăietor de lemne. Purta o cămașă în carouri galben cu albastru, o cravată cu nod mare din mătase roșie foarte lucioasă și bretele din piele împletită, iar pantofii săi cu talpă groasă erau din piele întoarsă și arătau impecabil. Avea înfățișarea îngrijită a celor care lucrează în marile firme de audit. Dar Browning lucra într-unul dintre cele douăzeci de cubicule care alcătuiau furnicarul luminat de 66
Lhasa apso: rasă de câini originară din Tibet. 676
neoane de la parterul unei clădiri de birouri. Ne-a vorbit pe șleau: Kat a hotărât să nu se mai vadă cu el după ce a descoperit că era căsătorit. — Nu se poate spune că eram infidel. Eu și soția mea treceam printr-o perioadă dificilă. Debbie își găsise un tip, iar eu aveam o aventură cu Kat. Am cunoscut-o într-un bar, în Leonardo – cel de pe bulevardul Ventura, care s-a închis de curând. Kat a aflat că eram căsătorit când mă aflam la ea acasă și m-a sunat Debbie pe mobil. Pe soția mea n-a deranjat-o că aveam o aventură, dar Kat mi-a zis că nu vrea să fie partenera mea de ocazie și mi-a dat papucii. Dar am înțeles-o, a spus el, ștergându-și o lacrimă cu policarul păros. E extrem de trist ce s-a întâmplat. Era o fată drăguță. Browning era primul om care o descria ca fiind drăguță. — V-ați despărțit în termeni amiabili? am întrebat eu. — Da, bineînțeles. Kat nu voia să fie folosită. I-am cerut iertare. A spus că m-a iertat, dar amândoi ne-am dat seama că n-avea să mai fie ca înainte. — V-ați mai întâlnit cu ea după aceea? A prins cu buzele câteva fire din barbă și le-a strâns între dinți, apoi a întors capul spre stânga. — De câteva ori. Milo și cu mine am așteptat. — Dar vă rog să nu-i spuneți soției mele, da? a spus Browning. — Nu mai e la fel de îngăduitoare ca atunci când a aflat de Kat? — Ne-am împăcat. Debbie e însărcinată în două luni. — Felicitări! a spus Milo. Cât de des vă întâlneați cu Kat după ce v-ați despărțit? — Mă rog, n-aș spune că ne întâlneam… Adică nu aveam o relație stabilă. — Dar… Browning ne-a aruncat un zâmbet despre care își închipuia că e fermecător. 677
— Am petrecut împreună două weekenduri plătite de firmă, ne-a explicat el. A aruncat o privire spre celelalte separeuri, dar simfonia de clicuri nu scăzuse în intensitate când intrasem în încăpere, iar acum nu se uita nimeni la noi. — Unde și când? l-a întrebat Milo. — În Palm Springs și în San Diego. Cât privește datele… Browning și-a consultat agenda și ne-a spus cu exactitate când fuseseră plecați: în urmă cu nouă săptămâni și în urmă cu mai puțin de o lună. — Ați mers acolo separat sau împreună? — Când am fost în Palm Springs, a venit cu mașina ei. Dar la San Diego am fost împreună. Vă rog să nu-i spuneți lui Debbie. Acuma ne înțelegem bine și nu i-ar cădea bine chestiile astea. — Așa-i, a spus Milo. — Sunt foarte sincer cu dumneavoastră. Și de-aș avea vreun motiv să vă ascund ceva, tot nu v-aș minți, pentru că nu mă pricep: nevastă-mea zice că mă dau de gol imediat. Milo l-a întrebat unde se afla în noaptea în care dispăruse Kat. Browning și-a răsfoit iarăși agenda și, dintr-odată, a devenit palid. Milo i-a luat agenda din mână. — Aici scrie: „întâlnire, calculare scăzăminte pentru anul fiscal în curs, TL”. Adică? — E o însemnare codată, a spus Browning. — Și ce înseamnă? — Chiar contează? — Da. — Domnule locotenent, niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap să-i fac rău lui Kat. Relația noastră a fost plină de afecțiune. — Până când va dat papucii. — Dar câtă vreme am fost împreună, am fost foarte tandri unul cu altul. Vă jur! Și dacă aș vrea să vă mint, tot n-aș putea, în plus, n-aș avea niciun motiv. Într-o oarecare măsură, o iubeam pe Kat. Și nu i-aș fi făcut niciodată rău. 678
— TL, a spus Milo. Scaunul cu spetează joasă din separeu a scârțâit când Browning s-a așezat pe el. — Vă zic, dar numai dacă n-o să-i spuneți lui Debbie. — Altă femeie. — Nimic serios, a spus Browning. O escapadă… Dar chiar vreți să vă dau detalii? — Sigur că da, domnule Browning. Și dacă nu ni le dați dumneavoastră, tot o să le aflăm într-un fel sau altul. — Bine, bine! Tenecia Lawrence. E o fată de la Valley College care a făcut practică la noi. A lucrat o vară sub îndrumarea mea, apoi a venit din nou ca să-mi ceară o scrisoare de recomandare pentru Facultatea de Științe Economice. Așa ne-am apropiat. — Ați vrut să-i verificați competențele… — Atracția a fost reciprocă. Dacă ar fi vrut doar scrisoarea de recomandare, ar fi putut pur și simplu să mă sune. — Deci în noaptea aia era programată prima întâlnire cu Tenecia Lawrence? a întrebat Milo zâmbind. — Nu tocmai. Am ieșit de câteva ori și pe vremea când făcea practică la noi, a spus Browning, punând o mână pe marginea biroului. E negresă… Detaliu irelevant. — Are douăzeci de ani. E superbă! Picioare foarte lungi… N-am de ce să mă scuz. Așa sunt eu făcut. — Dați-ne, vă rog, numărul ei de telefon. — N-ar fi mai bine să vă dau eu detaliile?… Tenecia și cu mine am petrecut tot weekendul împreună, vă pot arăta chitanțele de la hotel. Debbie era la mama ei. E afectată de schimbările hormonale. — Numărul de telefon. — Nu-s suficiente chitanțele? — Dacă Tenecia Lawrence confirmă ce ne-ați spus, s-ar putea să fie suficiente. — S-ar putea? Fruntea netedă și roșiatică a lui Browning s-a umplut de 679
broboane de transpirație. — Nu mă tem c-ați putea găsi vreo legătură între mine și ce i s-a întâmplat lui Kat, ci pur și simplu n-aș vrea să afle cumva Debbie… — Dacă n-ați omorât-o pe Kat, Debbie nici măcar n-o să afle că am stat de vorbă cu dumneavoastră. — Mulțumesc! a spus Browning, respirând ușurat. Mulțumesc foarte mult! Mă bucur că ați înțeles în ce situație mă aflu. — Să n-o sunați pe Tenecia înaintea noastră, pentru că o să aflăm… — Bineînțeles că nu! Nici măcar nu mi-a trecut prin cap. Browning a întins mâna să-l salute, dar Milo s-a făcut că nu vede. — Ultima oară când ați văzut-o pe Kat, am intervenit eu, va povestit cumva o întâmplare cu un client de-al ei? — Un client? — De la magazin. — Ah! Dacă e vorba despre ce cred eu că-i vorba… Milo și cu mine am așteptat. — Vă referiți la tipul ăla ciudat, nu? Travestitul… sau ce-o fi fost. — Spuneți-ne ce va povestit Kat. — În magazin a intrat un tip și s-a uitat la haine. Kat a crezut că voia să cumpere ceva pentru el. — De ce? — Mi-a spus că era agitat. Și părea că se furișează. I s-a părut amuzant. Așa că s-a dus și s-a uitat țintă la individ, ca și cum ar fi vrut să-i spună: „Hei, ce faci aici?” Kat se purta așa din când în când. — Cum adică? — Adică era agresivă, a spus el dând din umeri. Chestia asta avea și avantaje. — Și cum a reacționat individul când Kat l-a privit drept în față? 680
— Mi-a spus că s-a enervat și a plecat, iar ea s-a simțit bine pentru că l-a pus la punct. — Vi l-a descris? — Ăăă, nu, nu mi-a spus cum arăta. — Nu va dat absolut niciun detaliu? — Mi-a spus că era înalt și că se uita la hainele cu număr mare. Tocmai asta a enervat-o: un tip care proba o rochie de seară măsură mare. — Va spus și altceva? — Nu, asta-i tot. Nu i-am cerut detalii. — De ce? — Pentru că ne simțeam bine. N-aveam chef să vorbim despre un pervers. — I-ar fi pierit cheful. — Nu, mie mi-ar fi pierit cheful. Kat era tot timpul dornică de sex. Și era foarte gălăgioasă… Uneori țipa atât de tare, încât mă gândeam că poate se prefăcea, dar nu era așa. — Cum v-ați dat seama? — Nicio femeie nu se preface când e cu mine. N-are de ce. — Domnul Amfetamină și Cretinul Imoral, a spus Milo. Chiar că știa să și-i aleagă. Am pornit spre oraș, înaintând pe serpentinele din Coldwater Canyon Drive. — E bine c-ai adus vorba de travestit. — Browning a fost ultimul iubit al lui Kat, am spus eu. Mam gândit că i-a povestit episodul. — Conversații de așternut… se pare că povestea incidentul ăsta tuturor. — Era mândră de ea, am spus eu. Îl pusese la punct… — A fost agresivă cu cine nu trebuia. Dar lăsând travestitul deoparte, ți se pare că merită să facem cercetări cu privire la vreunul dintre caraghioșii ăștia? — Cline e suficient de furios și drogurile îl fac impulsiv, așa că, în anumite moment, cred că ar fi fost în stare să-i facă rău lui Kat. Dar nu văd ce motiv ar fi avut, și pare mult prea 681
agitat ca să poată pune la cale un plan atât de complicat. E foarte probabil ca registrele biroului de pază al firmei să confirme că în noaptea aia era la birou, dar tot aș vrea să mă uit nițel pe ele. Browning pare o persoană agreabilă, dar, după părerea mea, e mai periculos decât Cline. Minte cu ușurință, îi manipulează pe cei din jur și n-am niciun dubiu că ar fi putut s-o elimine pe Kat – sau pe oricine altcineva – dacă i-ar fi stat în cale. Alibiul său e și mai ușor de verificat. — Tenecia Lawrence, a spus Milo, scoțându-și carnețelul din buzunar. Hai s-o sunăm înainte s-o prevină Browning. Ocupă-te tu de chestia asta, că eu trebuie să țin ambele mâini pe volan… Mi-am setat telefonul astfel încât să se audă în difuzor ce avea să-mi spună Tenecia, apoi am format numărul pe care și-l notase Milo. Mi-a răspuns o voce puternică și veselă de femeie. — Bună, sunt Neesh. Când i-am spus de ce am sunat-o, vocea ei a schimbat registrul: din soprană s-a transformat în altistă. — Am dat de necaz? I-am spus data la care dispăruse Kat. — Vrem să știm dacă în noaptea aceea ai fost cu Michael… — Ați aflat de la el? a întrebat ea, coborând vocea. Trebuia să rămână un secret… — Și așa o să rămână, am spus eu. — Vă rog! a spus ea. Părinții mei… — E adevărat sau nu, Tenecia? — Și… de unde știu eu că sunteți de la poliție? — Dacă vrei, putem trece pe la tine. — Nu, nu-i nevoie. — Ai fost cu Michael? Tăcere. — Ai fost sau nu? am insistat eu. — Da, am fost, a spus ea, cu vocea unei fetițe speriate. Tata e pompier și în weekendul ăla a dus-o pe mama la o petrecere organizată la Lake Arrowhead. Aveau să vină toți 682
pompierii din brigăzile care au stins incendiul din Laguna 67. Michael voia să vină la mine acasă, dar n-am fost de acord: lumea l-ar fi remarcat imediat. — De ce? — Pentru că locuim în Ladera Heights. O suburbie prosperă locuită de negri. — Și unde ai fost cu Michael? — Sigur o rămână între noi? — Dacă o să ne spui adevărul, n-avem niciun motiv să nu păstrăm secretul. — Bine… Michael a venit să mă ia de la școală și ne-am dus la un hotel. — La ce hotel? — Dayside Inn. — Și unde e? — Lângă aeroport, dar nu știu pe ce stradă. Am stat în cameră toată ziua. Am văzut împreună Eu cu cine mă mărit? 68, și Cu iubirea la psihiatru 69, cu Uma Thurman și Meryl Streep – ăsta e unul dintre preferatele mele. Michael na avut nimic împotrivă: îi plac filmele siropoase. — Apoi ce-ați făcut? — A doua zi am fost în Long Beach și am vizitat acvariul. Nu mai fusesem niciodată acolo. N-am zis nimic. — E foarte drăguț, a continuat ea. Mă refer la acvariu. — Apoi? — Apoi nimic. — Ați rămas în Long Beach. — Nu știu cum să vă spun… O să vi se pară… în fine, neam distrat. Laguna: stațiune turistică din sudul Californiei. The Wedding Planner. film din 2001 cu Jennifer Lopez și Matthew McConaughey, în regia lui Adam Shankman. 69 Prime: film din 2005 regizat de Ben Younger. 67 68
683
— Unde ați fost? Am auzit-o oftând. — La un alt hotel, a spus în cele din urmă. Best Western, lângă acvariu. Iar a doua zi ne-am întors acasă. De fapt, mai întâi am luat prânzul la restaurantul Sizzler, iar după aceea ne-am dus în Palos Verdes, ca să vedem oceanul. Apoi am fost acasă la Michael, în Granada Hills. Mie nu prea îmi venea să mă duc, însă era întuneric, iar Michael mi-a spus că nu era nicio problemă. A doua zi dimineață m-a dus direct la școală. N-aveam ore până la ora unu după-amiaza, așa că am luat micul dejun în campus, ne-am plimbat puțin, apoi Michael a plecat la serviciu… Am dat de necaz? — Dacă ne-ai spus adevărul, nu. — Jur că tot ce v-am spus e adevărat. — Deci ai petrecut tot weekendul cu domnul Michael Browning. — Nu vreau să mă mai văd cu el. E prea bătrân pentru mine. Cumva a dat el de necaz? — N-ai de ce să-ți faci griji. — Bine, dar să știți că vorbesc serios când vă spun că n-o să mă mai văd cu el. N-o să mă mai sunați, nu? Tata răspunde din când în când la telefonul meu mobil… — Nicio problemă, stai liniștită. — Vă mulțumesc foarte mult! — Biata fată, a spus Milo, după ce am închis. Cine știe, poate c-am speriat-o atât de rău, încât n-o să se mai combine cu nimeni de-acum încolo… — Dacă n-o să se mai întâlnească cu Browning, putem să zicem că azi am făcut o faptă bună. — Un nenorocit, a spus Milo. Păcat că nu-i el criminalul. Apoi a sunat la birou și a aflat că-l căutase Gordon Beverly, care voia să știe dacă mai era ceva nou. A format numărul lui Gordon și a stat de vorbă cu el. Preț de câteva minute chinuitoare, Milo a încercat să facă pe psihoterapeutul cu el. Cea de-a treia încercare de a vorbi cu polițistul care-l 684
supraveghea pe Bradley Maisonette s-a soldat cu o nouă intervenție a robotului telefonic. Milo i-a lăsat un mesaj iritat, apoi l-a sunat pe Wilson Good. — Nu răspunde nimeni. La naiba cu gripa, hai să-l deranjăm nițel pe antrenor.
685
CAPITOLUL 19 Când am ajuns acasă la Wilson Good, am văzut că în spatele porții din plasă de sârmă nu era nicio mașină. Am apăsat pe butonul soneriei, dar n-a răspuns nimeni. Apoi am sunat la liceul St. Xavier și am aflat că nu-și reluase serviciul, pentru că încă nu se însănătoșise. — S-o fi dus la doctor, am spus eu. Milo s-a uitat la spațiul mare care despărțea casa lui Good de cea a vecinului. — Tipul s-a descurcat binișor în viață… OK, înapoi la treabă! Sean Binchy ținea în mână cheile Bentley-ului. Prezența lui în biroul lui Milo reducea simțitor spațiul și cantitatea de oxigen. — Ți-a fost greu să iei mașina de la Heubel? a întrebat Milo. — Mi-a luat ceva timp să-l conving, Loot. M-am gândit că dacă-i povestesc ce i s-a întâmplat Katrinei Shonsky, o să se lase convins, dar s-a speriat și mi-a zis că nu vrea să afle detalii. Nu prea îl încânta ideea că băieții de la laborator or să cotrobăiască prin Bentley, dar în cele din urmă l-am convins că e foarte important să examinăm mașina. — Unde-i Bentley-ul? — În parcarea de peste drum. M-au văzut câțiva colegi și au făcut tot felul de glume. E incredibil: toată lumea se uită după mașina asta. — Sunt sigur că i-a luat ochii și lui Kat Shonsky, am spus eu. — Multe fete ar avea încredere într-un tip cu așa o mașină, a remarcat Binchy. — Bine, Sean, a spus Milo. Acuma du mașina la laborator. O să-i sun pe băieți și o să mă ocup de toate formalitățile 686
necesare. Binchy a zâmbit și a mimat că răsucește un volan imaginar. — Altceva, Loot? — Deocamdată, nimic. — Vasăzică atunci când te-am chemat să vezi mașina, am desfăcut o conservă împuțită… — Era o conservă care trebuia desfăcută, Sean. — Când te gândești cum a început totul… a spus Binchy. Ciudat, nu? — Lumea ar fi plicticoasă fără chestii ciudate. — Că tot veni vorba… Crezi că ar fi o idee bună să revin la Omucideri, dacă mi s-ar ivi ocazia? — Ar trebui să faci cum crezi tu că-i mai bine pentru tine. — Deci… nu te-ai împotrivi? — N-aș avea niciun motiv. Binchy a încuviințat din cap și a plecat. — Poate că-l așteaptă un viitor strălucit, am spus eu. — De ce zici asta? — Păi văd că deschide conserve împuțite de unul singur. M-am dus acasă, am plimbat-o pe Blanche, am mâncat pizza cu Robin, apoi mi-am verificat e-mailul. Primisem o mulțime de mesaje urgente: șase ponturi bursiere fictive, o ofertă pentru lungirea penisului, reclame pentru două tipuri de Viagra pe bază de plante și un mesaj de la Jason Blasco de la Darkvisions.net, care voia să știe dacă am aflat ceva nou despre cazul Bright-Tranh și să-mi spună că făcuse rost de fotografia unuia dintre capetele pe care Jeffrey Dahmer 70 le ținea în frigider („o poza autentica, nu ma intreba de unde o am”). Jeffrey Lionel Dahmer (1960-1994): ucigaș în serie american, responsabil pentru cel puțin 17 crime care au implicat viol, necrofilie și canibalism. 70
687
Ultimul din listă era un mesaj de la șeriful George Cardenas. Dr Delaware, se pare că Ansell Bright n-a avut niciodată casă în California – nici sub numele său adevărat, nici sub numele de Dale Bright. Ultima oară și-a cumpărat o mașină în anul în care i-au murit părinții, iar atunci locuia în casa lor din San Francisco. O să încerc să vă trimit mâine un jpg cu poza de pe fișa lui de la Registrul Auto. Casa a fost vândută cu 980.000 la scurtă vreme după ce a murit doamna Bright, iar de atunci a fost vândută de încă două ori. Am reușit să dau de cel care a cumpărat-o prima oară. Vânzarea s-a făcut printr-o agenție, iar noul proprietar nu s-a întâlnit niciodată cu Ansell. Însă ne-a confirmat că Ansell a fost cel care a scos-o la vânzare, așa că putem presupune că a încasat o sumă frumușică. Poate că s-a mutat în alt stat, unde viața e mai ieftină. N-am reușit să-i verific dosarul de la Asigurări Sociale, pentru că n-am avut mandat, dar poate că poliția din Los Angeles o să aibă mai mult succes. Mi-am amintit și că doamna Wembley știa, din câte i-a spus Leonora, că Ansell dădea de mâncare vagabonzilor. Am luat legătura cu mai multe asociații filantropice și am stat de vorbă cu niște angajați, dar nimeni nu și-a amintit de Ansell sau Dale Bright. Toate cele bune! George Cardenas Nouă sute optzeci de mii de dolari erau un motiv serios. Averea familiei era mult mai mare de un milion, dacă părinții lui Ansell lăsaseră moștenire și acțiuni, creanțe, conturi sau alte proprietăți imobiliare. Tony Mancusi era în aceeași situație: după moartea maicăsi, devenise milionar. Având în minte averea pe care urma s-o moștenească, angajarea unui ucigaș plătit i s-ar fi putut părea lui Tony o investiție extrem de profitabilă – lăsând 688
deoparte câteva mici detalii, cum ar fi respectarea demnității umane. Dar ce similitudini ar fi putut exista între moartea lui Kat Shonsky și toate celelalte cazuri? Am întors problema pe toate fețele și am ajuns la concluzia că nu exista nicio similitudine. Dacă ar fi fost omorâtă de același ucigaș, atunci motivul său trebuie să fi fost unul personal. O tânără cu atitudine agresivă înfruntă un travestit care tăinuiește un secret mult mai sumbru decât preferința sa pentru hainele de femeie. Gândindu-mă la travestit, mi-am adus aminte de gesturile efeminate ale lui Tony Mancusi și de ce-mi povestise Donald Bragen despre Ansell, cum îi „tremurase” vocea la telefon. Dale – un prenume androgin. Un ucigaș plătit, cu slăbiciune pentru haine franțuzești șic, se întâlnește cu doi indivizi care au înclinații asemănătoare cu ale sale și pune la cale cu ei câte o lovitură? Un caz complicat… Dacă Tony ducea o viață secretă, supravegherea apartamentului său avea să dea roade în cele din urmă. Dar era mult mai greu să dăm peste Dale la nouă ani după ce sora lui fusese asasinată. M-am întors în fața computerului și am căutat organizații umanitare și adăposturi pentru vagabonzii din Los Angeles. După vreun sfert de oră, am scos la imprimantă trei pagini pline. Mi-a făcut plăcere să descopăr că Los Angelesul nu e doar orașul hedoniștilor și al impozitelor mici. Am dat câteva telefoane, dar cele mai multe dintre organizații terminaseră programul. Cei pe care i-am găsit la birou mi-au spus că nu auziseră niciodată de Ansell sau Dale Bright. Exact când mă pregăteam să-mi închid căsuța electronică, am primit încă un e-mail de la George Cardenas. Dr Delaware, tot George. Tocmai m-am întors de la Mavis: mi-a zis că a dat buzna peste ea un raton, dar s-a dovedit a fi o alarmă falsă. Dar asta m-a făcut să mă gândesc la 689
adăposturile pentru animale. Leonora îi spusese că Dale chinuia animalele, dar se prefăcea că ținea la ele, așa că poate era vorba de un caz de dedublare a personalității. În orice caz, am aflat că a lucrat la un adăpost numit Labe și Gheare. Șefa filialei din Berkeley și-a adus aminte de Bright, pentru că a lucrat împreună cu el pe vremea când și ea era voluntar. Mi-a zis că, într-o bună zi, Ansell a încetat să mai vină, iar când l-a sunat, i s-a spus că numărul nu mai era alocat. Și-a adus aminte și că s-a întâmplat exact acum nouă ani, imediat după Paști, pentru că cineva a adus niște iepuri abandonați, iar Bright a avut mare grijă de ei, însă câteva zile mai târziu a dispărut fără nicio explicație. Povestea asta s-a întâmplat cam cu o lună înainte ca Leonora și Vicki Tranh să fie omorâte, deci poate că a plecat să planifice crima. Sau poate că Mavis se înșală, iar Ansell e doar un tip normal care se plictisise să tot curețe rahatul animalelor. Dacă vreți să vorbiți și dumneavoastră cu ea, o cheamă Shantee Moloney. Numărul ei e: 415… — Uau! S-a mirat Shantee Moloney. Polițistul ăla de la Cucuieții din Deal mi-a spus că s-ar putea să sunați, dar nu mă așteptam să fiți atât de prompt. — Mă bucur că aveți timp să stăm puțin de vorbă. — Ca să fiu sinceră, nu prea îmi plac polițiștii. Când eram studentă la Universitatea California, forțele de ordine ne altoiau cu bulanele și ne asfixiau cu gaze lacrimogene. Dar dacă Dale a făcut ceva atât de grav… Chiar credeți că el e făptașul? O parte din mine îmi spune că e imposibil. Dale era un tip devotat, și deloc agresiv. — Dar? — Dar ce? — Cealaltă parte din dumneavoastră… — Ah! Mi s-a părut ciudat doar că a dispărut din peisaj fără să spună nimic. — Cum era Dale? 690
— Devotat, cum v-am spus. Zicea că e vegetarian și nu purta niciodată haine din piele. — Zicea? — N-am niciun motiv să mă îndoiesc de spusele lui. — Dar vă îndoiți. — Știți cumva să citiți gândurile? — Nu, sunt doar un biet muritor care încearcă să obțină niște informații. Dale a făcut ceva care va determinat să-i puneți la îndoială credibilitatea? — Nu, nu-i vorba despre asta… Nici măcar nu știu dacă e adevărat ce-am auzit. N-am spus nimic. — Să știți că nu-s o bârfitoare. — Uneori e greu să-ți dai seama ce-i lipsit de însemnătate și ce e important. Shantee tăcea. — Ei bine? am insistat eu. — Atunci să vă spun. După ce Dale a încetat să mai vină pe aici, i-am spus unui alt voluntar că l-am sunat și mi se spusese că numărul său nu mai era alocat, și că-mi făceam griji pentru el. „Ah, n-a pățit nimic”, mi-a spus voluntarul. „L-am văzut la Tadich Grill în urmă cu câteva seri.” E vorba de un restaurant vechi din San Francisco. „Ce bine!” i-am spus eu. „Mă bucur să aflu că totul e-n regulă. Dar mă întreb de ce n-a mai venit pe la noi.” Tipul a izbucnit în râs și mi-a spus: „Mi se pare că Dale s-a convertit brusc.” „Ce vrei să spui?” l-am întrebat, iar el mi-a spus că-l văzuse pe Dale într-un separeu și că avea masa plină de mâncare: un platou uriaș de stridii, o farfurie cu raci și o pulpă de miel enormă. Am rămas trăsnită. Eu sunt vegetariană, dar mănânc ouă și lactate. Dale zicea că-i vegetarian total și ne spunea tot timpul că e moral și sănătos să elimini din alimentație orice produs animal, pentru ca apoi să aflu de la colegul meu că se îmbuiba cu fructe de mare și carne de miel. — Era un prefăcut, am zis eu. 691
— În orice caz, pe mine a reușit să mă păcălească. Presupunând că-i adevărat ce mi-a spus colegul ăla. Dar devotamentul lui față de animalele alea rătăcite era cât se poate de autentic. — Față de iepurași… — Da, probabil că erau un cadou de Paști – cineva avusese o idee prostească. Erau pui mici de tot. Dale stătea toată noaptea și îi hrănea cu pipeta. Când plecam, el mai rămânea… — De ce ar fi inventat colegul dumneavoastră povestea cu Dale? — Să zicem că tipul ăsta și Dale nu erau foarte apropiați. — Mi-ați putea spune cum îl cheamă? — Brian Leary, dar n-o să vă fie de ajutor – a murit de SIDA în urmă cu șase ani. — Mai aveți vreun coleg care ar putea să ne spună câte ceva despre Dale? — Nu. Lucram doar noi trei în tura de noapte. Eu fac broderii la domiciliu, așa că am un program flexibil, iar Brian lucra ca asistent la Spitalul Universitar și avea program de la trei după-amiaza la unsprezece seara, iar noaptea venea la adăpost – oricum n-avea nevoie de mult somn. — Și Dale? — Dale stătea la adăpost cel mai mult. N-a zis niciodată car avea vreo slujbă. Mi-am închipuit că era dintr-o familie avută. — De ce? — Pentru că avea haine de bună calitate, deși erau mai tot timpul șifonate. Și se purta ca un om fără griji materiale: mă pricep la deosebirile dintre clase sociale. — Și de ce nu se înțelegea cu Brian? — N-aș putea să vă spun. Brian se îngrijea mai ales de pisici – iubea pisicile –, iar Dale și cu mine ne ocupam de toate celelalte animale. — Brian nu va spus de ce nu-l plăcea pe Dale? — Nu, cred că pur și simplu nu se plăceau. Așa că, într-un 692
fel, aveam rolul să mijlocesc relația dintre ei. Oricum, amândoi mi se păreau băieți de treabă. — În noaptea aceea Brian se afla la Tadich Grill cu totul din întâmplare? — Mă întrebați dacă-l urmărea pe Dale? Nicidecum! Brian avea întâlnire cu un doctor – era prietenul lui de-atunci. — Vă amintiți cum îl chema? — Ce glumă bună! În primul rând, Brian nu-mi spunea cum îi chema pe cei din anturajul lui, iar în al doilea rând, toate astea s-au întâmplat în urmă cu aproape un deceniu. — Doar am întrebat… — Nu mi-l pot imagina pe Dale comițând vreo infracțiune, îmi pare rău, dar acum trebuie să plec… — Cum a ajuns Dale să lucreze pentru adăpost? — A venit aici într-o seară și a zis că vrea să lucreze ca voluntar. Deja nu mai făceam față numărului mare de cățeluși abandonați, așa că venirea lui mi s-a părut mană cerească. S-a apucat de lucru imediat: a făcut curat, a hrănit animalele și le-a căutat de purici. Era un tip foarte de treabă. — Mi l-ați putea descrie? — Mare, a spus Shantee Moloney. — În ce sens? Înalt sau masiv? — Și-una, și-alta. Avea cam un metru optzeci – poate și mai mult. Nu era gras, ci mai degrabă… robust. — Și părul? — Blond spălăcit. Dar era vopsit. Lung și ciufulit, îi atârna tot timpul pe frunte, dar întotdeauna era curat și strălucitor. Foarte strălucitor. Era un tip îngrijit – asta voiam să spun când am zis că părea un tip avut. Purta curea și pantofi din pânză. Dar întotdeauna era… în fine, era un tip care arăta întotdeauna bine. — Va vorbit vreodată despre familia lui? — Nu. — Nu va spus nimic despre viața lui privată? — Și celălalt polițist m-a întrebat asta, ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că niciodată n-am vorbit cu Dale despre 693
familia lui. Aș zice că Dale era un tip discret. Dar nu rece, dimpotrivă: era prietenos. Și foarte responsabil: voia să facă treabă cât mai eficient. — Vă mai amintiți vreun detaliu fizic? — Avea barba mai închisă la culoare decât părul. Să zicem că părul din barbă era șaten-închis. Era prima oară când auzeam c-ar fi avut barbă. — Avea barbă sau doar cioc? — Barbă în toată regula. Îmi aducea aminte de un personaj dintr-un serial – Grizzly Adams, omul munților. Dar n-ai fi zis despre Dale că era omul munților… — Prea îngrijit? — Da, s-ar putea spune și-așa, mi-a răspuns ea râzând. — Gay? — Mulți dintre noi sunt. Și cu ce se ocupă Dale acum? — Mi-ați luat întrebarea din gură. — De unde să știu? m-a întrebat ea. — Va spus vreodată că ar vrea să călătorească? — Mi-a zis că-i plăceau marile orașe. — Care anume? — Parisul, Roma, Londra, New Yorkul. Parcă și Madridul, îmi aduc aminte de conversația asta pentru că e singura în care s-a implicat și Brian. I-a spus lui Dale că nu poți să iubești și animalele, și orașele, pentru că orașele distrug habitatul natural. Iar Dale a început o tiradă despre pisicile din Roma, care se adaptaseră vieții de oraș și o duceau foarte bine. Brian i-a spus că toate poveștile despre marile orașe erau clișee – cât de frumos e la Paris în aprilie etc. –, iar Dale i-a răspuns că unele clișee persistă pentru că exprimă niște adevăruri: despre unele orașe se spune că-s mari tocmai pentru că sunt așa. Dale i-a spus și că era un naiv dacă își închipuia că San Francisco e un oraș sofisticat. Au continuat așa o vreme, apoi și-a văzut fiecare de treabă. — Dale a mai pomenit vreun oraș care-i place? — Nu-mi amintesc. 694
— Deci nu semăna cu Grizzly Adams. — Avea tot timpul unghiile curate. Se vedea că-și face manichiura cu multă grijă. Și se dădea cu aftershave – n-aș putea să vă spună ce marcă, dar era plăcut și avea aromă de citrice. — Altceva? — Nu-i suficient? După aproape zece ani, ați aflat de la mine atâtea lucruri, încât mă puteți considera o adevărată enciclopedie. — Memoria dumneavoastră chiar e o enciclopedie… Tocmai de-aia încerc s-o mai răsfoiesc. Așadar, Dale se purta frumos cu animalele. — Mai mult decât atât: era afectuos cu ele. Mai ales cu cele mici. Și nu mă refer doar la pui, ci la animalele mici în general: îi plăceau foarte mult câinii de talie mică. Și puii de câine – tot timpul reușea să-i potolească. Cred că avea experiență cu animalele mici.
695
CAPITOLUL 20 A doua zi dimineața, pe la ora zece, am primit fotografia lui Ansell Dennond Bright păstrată în dosarul său de la Registrul Auto. Fusese făcută în urmă cu treisprezece ani. Bright avea atunci douăzeci și nouă de ani. Un metru optzeci, nouăzeci de kilograme, păr blond și barbă șatenă, avea nevoie de ochelari. Chipul îi era relaxat, iar în ochi nu i se citea nimic amenințător. După cum îmi spusese Shantee Moloney, șuvițele drepte și blonde îi acopereau fruntea și urechile și i se răsfirau pe umeri. Barba șatenă semăna cu o bandă lată de păr care îi acoperea fața de la mărul lui Adam până la pomeți. Nu se vedea decât păr. Arta de a induce în eroare. Oare asta explica minciuna lui, că nu mănâncă niciodată carne? O manipulase pe Shantee Moloney, dar cu ce scop? Bright nu primise niciun ban pentru munca lui la adăpost. Îi plăcea să se prefacă sau voia să se simtă virtuos? Poate amândouă. Tot părul de pe fața lui era un fel de costum natural. Barba lui m-a trimis cu gândul la băieții nătăfleți de la țară. Șapca, mersul târșâit al bătrânilor și mașina de lux – toate astea contribuiau la o deghizare inteligentă. În cazul lui Kat Shonsky, Bentley-ul era suficient ca s-o facă să coboare garda, dar m-am întrebat dacă nu cumva criminalul se și deghizase. Un bărbat furios căruia îi plac hainele și mașinile de lux și care încă îi purta pică lui Kat, pentru că-l ridiculizase. Oare răzbunarea cea mai dulce nu era s-o urmărească îmbrăcat în haine de femeie? Mi-am imaginat mașina mare și neagră oprind lângă Mustangul în care Kat stătuse până atunci cu inima cât un 696
purice. Apoi geamul din dreapta șoferului a coborât ușor, dând la iveală șoferul deghizat cu o perucă bogată, o rochie concepută de un designer celebru și, poate, un colier de perle discret. Și încă o tușă elegantă: o minunată eșarfă vaporoasă. Permisul de conducere al lui Kat – simbolul identității ei – îi fusese înfipt în zona cea mai intimă. Unii criminali au obiceiul să ia suveniruri, altora le place să lase câte un obiect, dar întotdeauna e vorba de un mesaj. Mesajul transmis de ucigașul lui Kat era: Nu ești femeia care te crezi. Dacă îți bați joc de mine, o faci pe riscul tău. Kat – un nume de animal de companie 71. O victimă pe care n-a putut să și-o refuze. Milo m-a sunat cu puțin înainte de ora două, m-a salutat căscând, apoi l-a cuprins un acces de tuse. — Pneumonie rock-and-roll sau gripă boogie-woogie? am întrebat eu. — Bătrâne, e cam devreme pentru glume. — E după-amiază. — Mă simt de parcă abia m-am trezit… Doamne, ai dreptate! Am stat iarăși degeaba în mașină, uitându-mă la blocul lui Mancusi, am ajuns acasă la șase și am adormit, dar pe la șapte m-a trezit un telefon urgent – era polițistul care-l supraveghează pe Bradley Maisonette. „Domnule locotenent, mi s-a părut că erați foarte nervos când mi-ați lăsat mesajul, așa că m-am gândit să vă sun la prima oră.” Eu sunt frânt, iar tipul îmi strică somnul. Și care-i vestea cea mare? Că Bradley e persona non găsita 72 de șapte săptămâni. Cică nu-i nicio problemă, pentru că așa face el: lipsește o vreme, dar apoi reapare. Kat se pronunță la fel ca și cat, „pisică” în lb. engleză. Deformare a sintagmei latinești persona non grata, „persoană indezirabilă”. 71 72
697
— O fi plecând după droguri, am spus eu. — Nu pare să fie un tip care frecventează teatrele și muzeele… Polițistul care-l supraveghează nu-l consideră o prioritate, pentru că pe lista lui figurează mulți alți dispăruți mai violenți decât el. Mi-a zis că Maisonette nu dispare decât atunci când epuizează mijloacele legale de a obține bani. — Muncește? — Cerșește și își vinde sângele. Polițistul mi-a spus că principala lui problemă e „respectul de sine scăzut”. — Toată lumea face pe psihoterapeutul, am spus eu. — În cele din urmă, l-am convins pe tâmpitul ăla de polițist să încerce să-l caute. Mersi pentru e-mailul lui Cardenas. Ai reușit să stai de vorbă cu tipa de la adăpost? I-am rezumat conversația pe care o avusesem cu Shantee Moloney. — Deci câini de talie mică, a spus el. La fel ca javrele Leonorei, care au dispărut după moartea ei? — Dacă Dale e cel care a comis crimele din Ojo Negro, îmi place să cred că i-a luat ca să-i păstreze ca animale de companie. — Iubește câinii, dar își urăște surioara. — Poartă numai pantofi din pânză, dar mănâncă întrascuns tot felul de cărnuri. Milo a fredonat refrenul din melodia „Am două chipuri” a lui Lou Christie. — Și e un tip înalt, am adăugat eu, ceea ce se potrivește cu talia celui care a ucis-o pe Ella, cu cea a cowboy-ului și cu a travestitului lui Kat. — Și zici că pentru el mărimea contează… îi plac marile orașe, deci. Pune mâna pe o moștenire babană, călătorește prin lume, apoi se stabilește la Los Angeles. — Poate că-i place clima de aici. Apoi i-am expus ipoteza mea despre femeia cu eșarfa. — O doamnă din înalta societate într-o mașină de două sute de mii de dolari… de ce nu? Mai trebuie doar ca Dale să intre pe ușă și să mărturisească. 698
— Dar ce zici de chestia asta: Moloney mi-a spus că unul dintre orașele care-i plac lui Dale e New Yorkul. E orașul unde a lucrat șeful tău înainte să vină aici. Ce-ar fi să-i întrebăm pe cei de la poliția din New York dacă au avut vreun caz de crimă în care să fi fost implicată o mașină neagră? Sau să vedem dacă nu cumva Dale a lăsat în San Francisco vreun document din care să aflăm încotro a plecat. Milo n-a spus nimic. — E vreo problemă? am întrebat eu. — Nu, dimpotrivă. Măria Sa o să aibă ocazia să demonstreze că se implică în rezolvarea cazurilor ăstora. — Te îndoiești de șeful tău? — Până acum a fost atât de onest pe cât poate fi un politician, dar simt că mă reprezintă abțibildul pe care l-am văzut pe bara din spate a unor mașini: „Pune la îndoială autoritățile!” New York, New York. Mă gândeam că poate facem cercetări la Roma, dar nu prea cunosc limba… Bine, trimite poza polițiștilor din New York, iar eu o să sun la Luminăția Sa. Trei ore mai târziu, Milo a apărut la ușa mea. Era proaspăt ras, purta o cămașa azurie pe sub o haină gri din material aspru, o cravată verde pe care erau imprimate ukulele maro, pantaloni kaki și pantofi Oxford de culoare gri, cu tălpi de crep roșu. Ori de câte ori vine pe la mine, Milo merge direct în bucătărie, dar de data asta a rămas în ușă. Ochii i se mișcau întruna, iar buzele i se arcuiseră sub forma unui iatagan înfricoșător – așa zâmbea Milo. — Maiestatea Sa a dat un telefon, a trezit pe cineva din New York și a primit imediat câteva dosare din arhiva Agenției pentru Locuințe. Domnul Dale Bright n-a avut niciodată o casă în New York, dar numele lui apare într-o petiție de acum opt ani – e vorba de o cerere pentru convertirea unei clădiri industriale într-un bloc de apartamente. 699
— Și Dale era pentru sau împotrivă? — Pentru. — Deci la un an după ce a pus mâna pe moștenire se afla în orașul său preferat din Statele Unite și încerca să facă afaceri pe piața imobiliară. Milo a intrat în biroul meu, a pornit calculatorul și a scris în căsuța motorului de căutare: „Strada 35, nr. 518, NY 10001”. Au apărut șase rezultate, care toate trimiteau la articole din ziare – toate șase erau variațiuni pe aceeași temă. A deschis articolul din The New York Post. Dispariția soților Safran și proiectul imobiliar al lui Korvutz Dispariția misterioasă a unui cuplu din Manhattan implicat într-un lung conflict cu proprietarul blocului în care locuia continuă să dea bătăi de cap poliției din New York. În urmă cu trei săptămâni, Paul și Dorothy Safran, care erau nemulțumiți de chirie și de calitatea utilităților, au plecat din apartamentul lor din Strada 35, nr. 518, și au mers la un spectacol de pe Broadway, în centrul Manhattanului, iar de atunci n-au mai fost văzuți și nici nu s-a mai auzit nimic despre ei. De mai bine de un an, Paul, un litograf în vârstă de patruzeci și șapte de ani, și Dorothy, profesoară suplinitoare, în vârstă de patruzeci și patru de ani, erau în conflict cu proprietarul, pentru că nu aveau căldură și pentru că se plănuia ca fosta clădire industrială în care locuiau să fie transformată într-un bloc de apartamente. În urmă cu douăzeci și doi de ani, clădirea cu două etaje din zona industrială a Manhattanului a fost împărțită în unități de locuit fără pereți despărțitori, iar familia Safran a trăit întruna dintre ele, protejată de prevederile legilor privind spațiul locativ. La scurt timp după ce clădirea a fost vândută, noul proprietar, un investitor imobiliar pe nume Roland Korvutz, din Englewood, New Jersey, a anunțat că intenționează s-o 700
transforme în bloc de locuințe. Korvutz a făcut o înțelegere cu membrii noului consiliu de administrație al imobilului, potrivit căreia locatarii urmau să primească sprijin financiar pentru mutarea în altă parte sau drept de preempțiune pentru cumpărarea noilor apartamente. Cei mai mulți dintre chiriași au optat pentru sprijinul financiar și s-au mutat, dar soții Safran, care susțineau că noul consiliu de administrație era corupt, au refuzat să plece și l-au dat în judecată pe Korvutz. În ultimele șase luni, soții Safran nau mai plătit chiria și au încercat să atragă și alți chiriași de partea lor. În urmă cu trei zile, ziarul nostru a publicat în exclusivitate declarațiile lui Marjorie Bell, sora lui Paul Safran, care locuiește în Elmhurst, potrivit cărora, cu puțin timp înainte să dispară, soții revoltați i-au mărturisit că se simțeau în pericol din pricina conflictului cu noul proprietar. Bell a criticat poliția pentru că nu a făcut suficiente cercetări în legătură cu proprietarul, un imigrant din Bielorusia, despre care a afirmat că a intimidat și în trecut chiriașii imobilelor aflate în proprietatea sa. Ziarul nostru a contactat-o ieri pentru noi declarații, dar Bell a refuzat să răspundă la întrebările pe care i le-am pus. În urma cercetărilor în arhivele tribunalelor, s-a descoperit că firma lui Korvutz, RK Development, a mai fost dată în judecată de unsprezece ori și că toate litigiile au fost soluționate fără proces. Bernard Ring, avocatul lui Korvutz, a declarat: „Toți cei care încearcă să înfrumusețeze orașul au parte de asemenea probleme. Am putea spune că acesta este prețul pe care trebuie să-l plătești, dacă vrei să faci afaceri într-o societate care are mania proceselor.” Am sunat în repetate rânduri la reședința din Englewood a lui Korvutz și la sediul RK Development din Teterboro, dar nu ne-a răspuns nimeni. Surse din cadrul poliției ne-au declarat că, în cazul dispariției soților Safran, cercetările „sunt în curs”.
701
Potrivit unui articol despre același subiect publicat cinci ani mai târziu, cazul încă nu fusese rezolvat. — Dale a semnat petiția, am spus eu. Locuia în aceeași clădire cu familia Safran. — Și era șeful noului consiliu de administrație. — Iar când Dale e prin preajmă, unii oamenii își rezolvă problemele, iar alții își dau ultima suflare. — Alex, dacă motivul crimei au fost banii, mai exact, obținerea unei proprietăți imobiliare, Dale n-avea cum să fie implicat, pentru că n-a cumpărat niciun apartament sau vreo casă cât a stat în New York. — Dar poate că a fost plătit să se ocupe de soții Safran, am spus. Mă întreb unde s-a mutat după aceea. — Te chinuie cumva dorul de ducă? a întrebat Milo. În cele din urmă, Milo a dat iama în frigider. A uns cu unt și gem cinci felii de pâine, apoi a îndoit una, și-a îndesat-o în gură și a mestecat-o pe îndelete. — Uite care-i situația, a spus el, luând o gură de lapte dintr-o cutie. Pentru că investighez două crime și trebuie să mă ocup și de cazul lui Antoine Beverly, nu pot să plec din oraș. Șeful a zis că mi-l pune la dispoziție pe Sean sau pe un alt polițist fără experiență, dar Sean n-a fost niciodată mai departe de Phoenix, și nici nu vreau să mă las pe mâna unui ageamiu. Când i-am propus Persoanei Importante să mergi tu, a zis că-i o idee excelentă, dar numai dacă „respecți procedurile polițienești și te încadrezi în normele Departamentului”. — Și care ar fi diferența dintre cele două? — A respecta procedurile înseamnă să ai grijă să nu fi arestat. Iar a respecta normele înseamnă că o să călătorești cu o companie ieftină, că o să mergi cu metroul, nu cu taxiul, că pentru fiecare zi o să ai tichete de masă care ți-ar ajunge doar pentru două gustări la Taco Bell 73 și că o să locuiești 73
Taco Bell: lanț de fast-fooduri specializate în mâncare 702
într-un mic hotel aflat la ani-lumină de St. Regis – hotelul unde voiai să stai în urmă cu vreo doi ani. Milo făcea aluzie la o vacanță pe care avusesem de gând so petrec la New York. Voiam să merg împreună cu Allison, iubita mea din perioada în care fusesem despărțit de Robin. Dar, înainte să plecăm, am aflat de la o cunoștință comună că Allison era logodită… — Poți s-o iei și pe Robin, dar pe cheltuiala ta. — Are de lucru: a primit o comandă importantă. — Deci când poți să pleci? m-a întrebat el, după ce a înfulecat încă o felie de pâine cu gem.
mexicană. 703
CAPITOLUL 21 Mi-am luat bilet pentru un avion care avea să plece a doua zi, pe seară, din Burbank și urma să aterizeze la aeroportul Kennedy. Însă decolarea a fost amânată cu o oră „din pricina unor modificări în programul aeroportului din New York”, iar când avionul a venit în cele din urmă, femeia zâmbitoare din spatele tejghelei ne-a anunțat că urma să facem o escală în Salt Lake City, ca să fie reîncărcate rezervoarele – din cauza pistelor scurte de la aeroportul Bob Hope și a „turbulențelor atmosferice”. Ne-am îmbarcat cu o oră și jumătate mai târziu, iar în următoarele șase ore și jumătate am stat cu genunchii îndoiți într-un unghi foarte interesant, alături de doi îndrăgostiți tatuați care-și manifestau iubirea destul de zgomotos. Am încercat să-mi omor timpul uitându-mă la televizorul de pe spătarul din față, dar funcționa cu intermitențe. Emisiunile despre gătit, grădinărit și criminali în serie aveau asupra mea un efect soporific, așa că din când în când ațipeam, iar când mă trezeam auzeam șoapte de dragoste și sărutări zgomotoase. Ultima oară când m-am trezit, mai aveam o jumătate de oră până la aterizare, iar imaginile de la televizor erau neclare. M-am uitat încă o dată la ce era în plicul pe care-l luasem cu mine: o singură coală de hârtie, cu scrisul înclinat spre stânga al lui Milo. 1. Adresa imobilului în care au stat soții Safran și Bright: Strada 35, nr. 518 (între Strada 9 și Strada 10). Acum e sediul firmei Lieber Braid and Trim. 2. Detectivul Samuel Polito (pens.); mobil: 917 555 23962. Prânz la 1:30. Sună-l pentru detalii. 3. Noua adresă a firmei RK Development: Seventh Avenue,
704
nr. 420 (între Strada 32 și Strada 33). 4. Noua adresă a lui Roland Korvutz: Park Avenue, nr. 762, 9A (între Strada 72 și Strada 73). 5. Restaurantele preferate ale lui Korvutz: a. Lizabeth (micul dejun): bulevardul Lexington, nr. 996 (între Strada 71 și Strada 72); b. La Bella: bulevardul Maddison, nr. 933 (între Strada 74 și Strada 75); c. Brasserie Madison: bulevardul Madison, nr. 1068 (Strada 81). 6. Hotelul unde o să stai: The Midtown Executive, Strada 48, nr. 152 (între Strada 6 și Broadway – transmite salutări din partea mea…) La ora nouă dimineața, m-am prezentat în fața angajatului somnoros care stătea în holul minuscul al hotelului The Midtown Executive. Era un hol extrem de luminos, înfrumusețat cu un șir de cărți poștale, hărți și fanioane pe care scria: „Iubesc New Yorkul”. Angajatul s-a uitat la tichetul de rezervare. — Cheltuielile de cazare sunt plătite cu un fel de bonuri… a spus el. — De poliția din Los Angeles. — Cum ziceți dumneavoastră. Apoi s-a uitat pe o fișă. — Bonurile dumneavoastră nu acoperă și cheltuielile suplimentare. — Aveți și room-service? — Nu, însă avem telefon. Abonamentul e exorbitant, așa că, să fiu în locul dumneavoastră, aș folosi mobilul. — Mersi pentru pont. — Dați-mi, vă rog, un card de credit. Aveți camera patru sute treisprezece. E la etajul patru. Am crăpat ușa și m-am strecurat în cameră. Avea trei pe trei metri, iar cabina de duș avea unu pe unu – confortul 705
unui computer tomograf. O saltea de o persoană – la fel de subțire ca cea de pe patul rabatabil al lui Tony Mancusi – era așezată lângă o noptieră dintr-un material misterios de culoare roz. Un televizor cu diagonala de douăzeci de centimetri era prins în perete întrun colț, luptându-se pentru spațiu cu mănunchiul de cabluri din spatele său. Decorul era completat de un lampadar fixat în podea și o acuarelă care înfățișa sediul Chrysler. Singura fereastră avea două ochiuri, iar geamurile erau atât de groase încât să transforme zarva de pe Strada 48 și de pe Broadway într-un vuiet persistent și enervant, întrerupt din când în când de câte un claxon sau de un zgomot mai strident. Când am tras draperiile pline de scame, camera s-a transformat într-o adevărată criptă, dar gălăgia nu s-a diminuat. M-am dezbrăcat și m-am băgat sub pătură, am pus ceasul să sune peste două ore, apoi am închis ochii. O oră mai târziu, încă eram treaz și mă străduiam să-mi armonizez undele cerebrale cu larma care venea de afară. În cele din urmă, am reușit să ațipesc, dar la unsprezece m-a trezit ceasul. L-am sunat pe detectivul Samuel Polito (pens.), dar mi-a răspuns o voce metalică de femeie, care mi-a cerut să las un mesaj. Cât timp m-am ras și am făcut duș, m-a sunat cineva pe mobil. — Polito. — Domnule detectiv, sunt Alex Delaware… — Ah, psihologul! Îmi pare bine să te aud. Înainte de întâlnirea cu dumneata, trebuie să mai ajung într-un loc. Unde stai? I-am spus. — Ah! Acolo cazam martorii… indivizi pe care trebuie să-i convingi să depună mărturie, dar care nu acceptă decât dacă îi tratezi bine. Le luam câte o pizza enormă, le puneam în cameră un televizor cu zeci de programe, apoi le trimiteam câte un procuror, care trebuia să fie o femeie prezentabilă… — Trebuia să faci un pic de efort. 706
— Deci stai la Executive. Îmi aduce aminte de trecut… Să știi că nu mă pot întâlni cu dumneata mai devreme de unu jumate, așa că dacă vrei să iei un mic dejun întârziat, ai timp destul. — Mi-aș fi adus niște fulgi de ovăz și praf de budincă, dar nu m-ar fi lăsat cu ele în avion, de teamă c-or să ia foc… — Ah, deci ai simțul umorului! Foarte bine – o să-ți fie de folos. Rămâne că ne întâlnim la restaurantul Le Petit Grenouille, la unu jumate. Pe Strada 79, între bulevardul Lexington și Strada 3. E un local franțuzesc, dar primitor… Am ieșit din hotel pe la douăsprezece. Aerul era rece și incredibil de curat, iar gălăgia străzii se transformase într-un fel de melodie plăcută. Mai aveam o oră și jumătate până la întâlnirea cu Polito, așa că am dat o fugă până la clădirea în care locuiseră Paul și Dorothy Safran. Se afla într-un cartier comercial, în care erau mai multe camioane decât autoturisme. Clădirea din cărămidă în care se găsea sediul firmei Lieber Braid and Trim avea două etaje. Fațada era plină de ferestre mici și pătrate, iar geamurile mate erau pline de negreală. M-am întrebat ce-l făcuse pe Roland Korvutz să renunțe la planul de a transforma clădirea în bloc de locuințe, apoi am luat-o la pas spre Fifth Avenue. Când sunt singur într-un oraș mare și necunoscut, am accese de euforie, urmate de o stare de melancolie. De obicei, durează mai mult până să apară această stare, dar în ziua aceea totul s-a întâmplat foarte repede: în timp ce mergeam pe străzile aglomerate ale New Yorkului, am simțit că plutesc și că devin un simplu anonim. La intersecția dintre Fifth Avenue și Strada 42, m-am adâncit în mulțimea din fața Bibliotecii Publice, apoi am luato spre nord, ocolind pietonii grăbiți, tinerii care împărțeau fluturași, femeile care se holbau la vitrine și hoții de buzunar îndemânatici. Mergând pe Strada 95, am trecut pe lângă Piaza Hotel, care era în renovare. Câțiva vizitii stăteau în 707
călești, așteptându-și mușteriii, iar aerul mirosea a baligă de cal. Am mers pe lângă Central Park, privind copacii care își purtau cu înfumurare veșmintele de toamnă. La ora unu și douăzeci și opt de minute, stăteam într-un separeu de lemn din Le Petit Grenouille, având în față apă, vin roșu și o farfurioară cu măsline acre și uleioase. Fețele de masă erau albe și proaspăt apretate, tavanul era acoperit cu tablă neagră, iar pe pereții roșcați atârnau reclame vechi pentru țigări. Cam jumătate dintre separeuri erau ocupate de oameni eleganți, iar pe vitrina care dădea spre agitația din stradă era scris cu litere aurii numele restaurantului. Ca să ajung acolo, a trebuit să trec pe lângă casa din piatră a primarului, aflată pe Strada 79 – nu se deosebea de reședințele milionarilor decât prin prezența polițiștilor în haine civile, cu ochi sticloși, care stăteau în fața intrării, luptându-se cu plictiseala. O chelneriță zâmbitoare cu păr roșcat tuns scurt, îmbrăcată cu o bluză puțin decoltată, a adus un coș cu chifle și o farfurioară cu unt. Am mâncat una, apoi m-am uita la ceas. La unu și patruzeci și șapte de minute, un bărbat corpolent și fălcos de vreo șaizeci de ani a intrat în restaurant, a spus ceva domnișoarei de la intrare, apoi s-a apropiat cu pași grei de separeul meu. — Sam Polito, a spus el. — Alex Delaware. Mâna lui Polito era grea și aspră. Puținul păr care îi mai rămăsese pe cap era subțire și cărunt. Purta o scurtă de fâș neagră, un pulover pe gât cu dungi gri, pantaloni negri și pantofi din piele neagră cu catarame Gucci aurii care s-ar putea să fi fost originali. Pomeții roz contrastau cu fălcile nerase. Ochiul drept era maro și lucios, iar stângul o biată rămășiță cu irisul albicios. — Hei, Monica! a strigat Polito. Azi aveți somon? — Bineînțeles! 708
— Aș vrea o porție. Cu sparanghel alb. Și un pahar mare din vinul ăla de Medoc, Château nu-știu-cum… — Cartofi? Polito medită puțin. — Ei, la naiba, da. Cu mai puțin ulei. — Bon. M’sieur? 74 — Friptură de vită, salată și cartofi prăjiți. Polito s-a uitat după chelneriță, întorcând capul în așa fel încât ochiul teafăr să vadă cât mai bine. — Carne roșie, eh? Colesterolul nu-ți dă bătăi de cap? m-a întrebat el. — Deocamdată, nu. — Eu am probleme din cauza lui, mi-a spus Polito, privindu-mă cu ochiul teafăr. Toți cei din familia mea au dat ortul popii pe la șaizeci de ani. Eu am depășit cu trei ani vârsta asta. La cincizeci și opt de ani, am făcut o operație din cauza unui vas obturat. Doctorul mi-a zis să iau pastile ca să-mi scadă nivelul colesterolului, să am grijă ce pun în gură și să beau vin roșu. În felul ăsta, s-ar putea să stabilesc recordul familiei. — Mă bucur pentru dumneata — Vasăzică, a spus el, ești un om cu influență. — Asupra cui? — Aveam de gând să plec la lacul George 75 cu soția, dar ma sunat acasă însuși adjunctul poliției din New York și mi-a zis: „Sam, vreau să te întâlnești cu cineva.” De parcă încă aș fi angajat la poliție… — Îmi pare rău că ți-am stricat planurile. — Nu-i nimic, am venit de bunăvoie. Mi-a spus despre ce-i vorba, și, dacă pot, ajut cu plăcere, a spus el, apoi a înhățat o chiflă din coș, a rupt-o în două și s-a uitat la firimiturile care au căzut pe masă. Deși n-aș putea spune c-am făcut o treabă 74 75
În franceză. în original: „Bine. Iar domnul?” Lake George: lac aflat în nordul statului New York. 709
strălucită. — Era un caz dificil. — Mai degrabă o să-l găsim pe Jimmy Hoffa76 decât pe soții Safran. Și s-ar putea ca toți să fi avut cam aceeași soartă… — Îngropați în fundațiile unei case. Sau aruncați în East River. — Aș merge pe prima variantă. Dacă ar fi fost aruncați în East River, i-am fi găsit. Curenții îl străbat în toate direcțiile, așa că, dacă arunci un cadavru în el, până la urmă iese la suprafață. Am avut de-a face cu multe cadavre plutitoare, mia spus el, apoi a mâncat pe îndelete o măslină. Crede-mă, dacă ar fi fost aruncați în apă, i-am fi găsit. Chelnerița i-a adus vinul, iar Polito l-a mirosit, l-a învârtit în pahar, apoi a luat câteva înghițituri. — Vinul e elixirul vieții! Împreună cu uleiul de măsline. Apoi s-a uitat la chelneriță, a pronunțat cuvântul „ulei” pe un ton teatral și a mimat că toarnă un lichid. După ce a luat cu o bucată de pâine jumătate din untul auriu de pe farfurioară, mi-a zis: — Dacă stai în orașul ăsta ceva mai multă vreme, ajunge să-ți placă mâncarea bună. Dar povestește-mi despre crimele din Los Angeles. I-am prezentat pe scurt cele două cazuri. — Asta-i tot? — Din păcate, da. — Deci ai venit să faci cercetări despre Dale, numai pe baza unui lung șir de speculații. — Cam așa. — Vasăzică mașini scumpe. Păi așa-s toate mașinile din Los Angeles! Și te-au trimis cu avionul până aici pentru atâta Jimmy Hoffa (1913-1975): lider sindical american; a fost închis pentru că a încercat să mituiască un judecător, iar pe 30 iulie 1975 a dispărut și se presupune că a fost omorât. 76
710
lucru? Mă rog, poliția din Los Angeles se modernizează, din moment ce trimite un psihiatru – pardon, un psiholog – să investigheze cazul. Cum de ai o influență atât de mare? — Ce influență crezi că am? Sunt cazat la The Midtown Executive… — Mda, ai dreptate. Apoi ne-a fost adusă mâncarea. — Mă interesează foarte mult meseria dumitale. Avem și noi psihologi, dar rolul lor e să facă terapie cu polițiștii despre care conducerea crede că au probleme cu capu’. Dumneata te ocupi tot cu treburi dintr-astea? I-am spus pe scurt povestea mea și cu ce mă ocupam în Departamentul de Poliție din Los Angeles. — Deci lucrezi numai la cazurile care te interesează. E foarte bine așa. Dar să revenim la soții Safran. L-am bănuit pe Korvutz încă de la început, pentru că era singura persoană care avea un conflict serios cu ei. În plus, știam că, în trecut, făcuse și alte manevre. De exemplu, într-o noapte a adus o echipă de demolatori și a dărâmat o clădire, pentru ca vecinii să n-aibă timp să facă vreo plângere. Apoi, când vecinii au făcut un tărăboi de nedescris, avocații lui Korvutz și-au cerut scuze: „Ne pare rău, am încurcat niște documente. Dar o să vă despăgubim pentru neplăcerile pe care vi le-am creat.” Dar a durat luni de zile până să se afle de unde apăruse problema, apoi au urmat alte întârzieri, iar în cele din urmă lumea a uitat întreaga tărășenie. — În articolul de ziar pe care l-am citit se spunea că fusese dat în judecată de multe ori. — E prețul pe care trebuie să-l plătești dacă vrei să faci afaceri. — Așa a zis și avocatul lui. — Avea dreptate. În orașul ăsta poți fi dat în judecată și dacă strănuți unde nu trebuie. Băiatul meu o să termine în curând Facultatea de Drept. A lucrat vreo zece ani la secția Furturi a poliției din Brooklyn și a înțeles cum poate să 711
strângă mai multă osânză, mi-a explicat el zâmbind. E drept că osânza are mult colesterol… Apoi și-a îndreptat atenția spre somon și a început să mănânce cu vădită plăcere. Friptura mea era excelentă, dar gândul îmi zbura în altă parte. Am așteptat o vreme, apoi lam întrebat dacă identificaseră și alți suspecți în afară de Korvutz. — Nu, și n-am avut cum să ne luăm de Korvutz: tipul navea legături cu lumea interlopă. Deși era rus. În New York sunt unele cartiere, cum e Brighton Beach, în care se vorbește mai mult rusa decât engleza. Unii dintre rușii ăștia au venit aici să facă răutăți, așa că avem mulți detectivi vorbitori de rusă care au de rezolvat o mulțime de cazuri. Ei bine, niciunul dintre polițiștii ăștia și niciunul dintre informatorii lor n-a auzit vreodată de Korvutz. Nu venise din Moscova sau Odesa, la fel ca cei mai mulți dintre ei. — Ci din Bielorusia. — Într-o vreme i se spunea Rusia Albă, dar acuma e o țară independentă. În fine, ce vreau să spun e că, deși am făcut multe cercetări, n-am găsit nimic compromițător despre el. E drept că are multe procese, însă așa i se întâmplă oricărui investitor din domeniul imobiliar. Dar ori de câte ori e dat în judecată, ajunge la o soluție pe cale amiabilă. — A mai dispărut vreunul dintre chiriașii săi? Polito a clătinat din cap. — Și niciunul dintre cei care l-au dat în judecată nu-l vorbește de rău, a spus Polito, pentru că asta e una dintre clauzele înțelegerilor încheiate cu el. Îți spun cinstit că singurul motiv pentru care am făcut cercetări cu privire la Korvutz a fost că n-aveam pe cine altcineva să suspectăm. Iar acuma îmi spui că-l suspectați pe Bright. — Ți-l amintești? — Vag, dar numai pentru că era șeful consiliului de administrație în spatele căruia se afla Korvutz. — Era limpede că totul era pus la cale de el? 712
— Uite cum stă treaba. Înainte de venirea lui Korvutz, clădirea nu avusese un astfel de consiliu și n-a avut nici în primele șase luni după ce a cumpărat-o. Apoi a făcut o cerere s-o transforme în bloc de locuințe și, dintr-odată, s-au făcut niște alegeri despre care n-au aflat prea mulți locatari și s-a ales un consiliu format din trei oameni – toți erau chiriași veniți după ce Korvutz cumpărase clădirea. — Bright și încă doi. — O verișoară îndepărtată de-a lui Korvutz și fiul unui instalator care se ocupa de clădirile deținute de Korvutz în New Jersey. A scos din buzunar o hârtie dictando cu aceleași dimensiuni ca agenda lui Milo. — Mi-am amintit cum îi chema, a spus el. — Mulțumesc. — Ei, păi dacă m-a sunat adjunctul poliției din New York, ce era să fac? Deși e cumnatul soției mele, a adăugat el zâmbind. Hârtia era acoperită cu un scris îngrijit. Membrii consiliului de administrație al clădirii de pe Strada 35, nr. 518: 1. Dale Bright; 2. Sonia Glusevitch; 3. Lino Mercurio. — Deci Korvutz îi cunoștea pe ultimii doi dinainte să cumpere clădirea. Dar ai găsit vreo dovadă că și cu Bright ar fi avut legături dinainte? — Nu. Și să-ți mai spun ceva: deși consiliul era o marionetă a lui Korvutz, nu-i o chestie ilegală. Proprietarul nu-i obligat să aibă un consiliu. Și nici unuia dintre chiriași nu i-a păsat de tărășenia asta. În afară de soții Safran, care au spus că membrii consiliului erau corupți. Am băgat hârtia în buzunar. 713
— Adevărul e că soții Safran nu aveau niciun temei legal, ci pur și simplu făceau probleme. Toți ceilalți locatari erau mulțumiți de oferta lui Korvutz, pentru că aveau să se mute în niște apartamente care erau cu mult mai bune decât maghernițele din clădirea aia. Nu vă închipuiți că acolo se trăia ca în Soho. Era o fostă fabrică de pantofi, care fusese împărțită de mântuială în unități de locuit mititele. N-aveau pereți despărțitori, iar țevile și instalația electrică erau paradite. Ca să nu mai vorbim de șobolani, pentru că e un cartier comercial, plin de gunoaie. În fine, era nasol. Korvutz le-a făcut locatarilor o ofertă pe care n-o puteau refuza, iar ei n-au refuzat-o. — În afară de soții Safran. Polito a pus jos furculița. — Nu-mi place să vorbesc de rău victimele, mi-a spus el, dar, din câte am auzit, soții Safran erau foarte combativi. E vorba de foști hippioți din anii ’60. Pe vremea aia, el era la City College și făcea parte din asociația Studenți pentru o Societate Democratică, iar eu eram polițist și fusesem detașat chiar acolo. Nu-i exclus să fi fost printre nenorociții ăia alintați care țipau la mine. — Și Dorothy? — La fel. — Rebeli fără cauză, am spus eu. Sora lui Dorothy a spus că se simțeau amenințați… — Ah, Margie Bell. Să-ți spun eu cum stă treaba cu Margie: a avut multe depresii și alte probleme de genul ăsta. A luat tot felul de pastile pentru cap și a fost internată de două ori la spitalul Bellevue. S-a spânzurat la un an după dispariția soților Safran. — Sigur a fost sinucidere? — A fost găsită în baie de propriul ei copil. A lăsat și un bilet. Ce mai, soții Safran au făcut din țânțar armăsar. În orașul ăsta ajungi să locuiești ieftin pentru că există legi care prevăd praguri maximale pentru chirii. Dar dacă dă norocul 714
peste tine, iei banii care ți se oferă și te muți. Am fost în locuința lor și am cotrobăit prin toate ungherele, încercând să dau de un indiciu. Eu nu mi-aș fi lăsat nici câinele să stea în condițiile alea, a spus el, dând din cap. Ei bine, ei chiar locuiau acolo. Cu tot cu câine. Într-un colț am găsit câteva ziare pline de pete de pișat, pe care trona o grămadă de căcat de câine complet uscat. Oamenii ăștia nu prea se îngrijeau de casă… Îmi pare rău dacă ți-a pierit cheful de mâncare. Ce vreau să spun e că locuiau în condiții mizere și că n-aveau niciun motiv să refuze oferta lui Korvutz. — Ai găsit cumva câinele? — Nu, doar ce-a lăsat în urmă… De ce? I-am povestit despre câinii Leonorei Bright, care dispăruseră după ce fusese omorâtă. I-am spus și că Dale lucrase ca voluntar la adăpostul Labe și Gheare. Polito și-a agitat ușor paharul cu vin. — E posibil ca tipul să aibă o slăbiciune pentru viețuitoarele cu blană, dar să nu fie tocmai drăguț cu oamenii? a întrebat el. — Se cunosc astfel de indivizi. — Bineînțeles. Pe când eram la început, am avut un caz de pe strada Ludlow, în Lower East Side. Un țicnit dependent de droguri a hăcuit-o pe maică-sa și a lăsat-o pe un scaun din bucătărie timp de două săptămâni. Totul s-a petrecut în mijlocul verii, într-o clădire cu apartamente de închiriat, fără aer condiționat… Îți dai seama cum trebuie să fi fost. Ei bine, individul avea un pitbull – toată lumea zice că-i un animal simpatic, dar eu n-aș ține niciodată așa ceva în casă. În fine, țicnitul avea mare grijă de câinele ăsta, iar la câteva zile după ce a omorât-o pe maică-sa a hotărât că animalul avea nevoie de mai multe proteine, așa că atunci când am ajuns noi acolo… Îmi pare rău dacă de data asta chiar ți-am tăiat pofta de mâncare. — Nicio problemă, am spus eu, mâncând demonstrativ. — Dar chiar crezi că Bright e suspectul principal? 715
— S-ar putea să aibă legătură cu două crime, dintre care una i-a adus o avere considerabilă. E posibil să fi fost plătit ca să le facă felul soților Safran. Și, din câte știm, n-a mai fost văzut după dispariția lor. — Parcă a intrat în pământ, a spus el zâmbind. Dar asta ar putea însemna și altceva. — Că a dispărut și el? Polito a ridicat din umeri. — E posibil, am spus eu, dar deocamdată nu avem niciun alt suspect. Ne-ar fi de mare ajutor tot ce ne poți spune despre el. — Nu știu mare lucru. N-am reușit să aflu nimic nici după ce am căutat prin computerul de la birou al cumnatului meu, care-i mare și tare în poliție, a spus el, pocnind din degete. Exact cum ai spus: individul nu-i de găsit nicăieri. Nu se știe unde s-a mutat după ce a plecat din clădirea aia. N-am găsit nicio dovadă că dup-aia ar fi locuit în vreunul dintre cartierele New Yorkului. Adică n-am dat de niciun act din care să rezulte c-ar fi plătit vreun impozit sau cheltuieli de întreținere, nici de vreun permis emis pe numele lui. Nimic! Pot să-ți spun doar cum arăta Bright acum opt ani și că, atunci când am stat de vorbă cu el, a fost foarte cooperant – spun asta pentru că, dacă n-ar fi fost, mi-aș fi amintit. Am vorbit cu el o singură dată, i-am pus câteva întrebări de rutină, aceleași pe care le-am pus și celorlalți chiriași. — Și cum arăta? — Un tip înalt, bine făcut și chel. — Ras în cap? — Capul lui era ca o bilă de biliard: n-avea niciun fir de păr în cap. Am scos din buzunar copia pozei din permisul de conducere al lui Bright. — Ce de păr! a zis el, îndreptându-și ochiul teafăr spre fotografie. Ți-ar ajunge să faci o haină… S-ar putea să fie același tip, dar n-aș băga mâna-n foc. — Poate că tocmai ăsta-i șpilul, am spus eu. 716
— Adică își schimbă înfățișarea? — Era homosexual? — Nu mi s-a părut c-ar avea gesturi feminine. De ce, tipul pe care-l căutați e homosexual? — Unii spun c-ar fi. — Unii?… Adică se deghizează tot timpul? I-am povestit despre cowboy-ul din Ojo Negro și bătrânul cu șapcă albastră, despre travestitul din magazinul de haine și despre mașinile de lux furate. — Mașini negre… O fi un simbol al morții, a spus Polito, apoi a dat farfuria la o parte și a dus mâna la piept. — Te simți bine? — Reflux gastric. Dar dacă se dovedește că individul ăsta e într-adevăr criminalul și că aș fi putut pune mâna pe el, dar c-a scăpat și poate a comis și alte crime? Nu-i un gând prea măgulitor… — Dar s-ar putea ca după aceea să se fi cumințit. — Dacă ai crede asta, n-ai mai fi aici, a spus Polito, apoi sa uitat încă o dată la fotografie și mi-a înapoiat-o. Îmi pare rău, n-aș putea să spun dacă-i el sau nu. Când am vorbit cu el, Bright s-a purtat normal. Nu mi s-a părut deloc suspect. Polito și-a terminat vinul. — Stând de vorbă cu dumneata, a continuat el, mi-am dat seama cât de mult mi-ar fi plăcut ca acuma să fiu pe lac, așa că hai să-ți spun tot ce mai știu, ca apoi să pot pleca în excursie. Ei bine, în dimineața asta am fost acasă la Korvutz – acolo am fost înainte să ne întâlnim. Am stat la taclale cu portarul, care e un fost polițist. Mi-a zis să nu povestesc nimănui ce mi-a zis, că dacă se află c-a dat informații despre cei care locuiesc în bloc, o să aibă probleme. Din câte-am aflat de la el, Korvutz e un om liniștit, care nu face probleme. E căsătorit, are un copil mic și dă bacșișuri grase de Crăciun. Ia cina singur de două ori pe săptămână, când nevastă-sa iese în oraș cu prietenele ei și, din fericire pentru dumneata, în seara asta doamna Korvutz se întâlnește cu ele. Roland are 717
tabieturi, iese numai în anumite locuri și îi plac restaurantele italienești. — Cum ar fi La Bella, am spus eu. E trecut în lista mea. — Și cine crezi c-a făcut lista aia? m-a întrebat el zâmbind. În fine, Korvutz ia masa devreme, pe la șase, șase și jumătate. Sunt slabe șanse să te invite la o porție de paste, dar poți să te întorci la Los Angeles și să spui că măcar ai încercat. — Are bodyguarzi? — Nu-i un bogătan de calibrul lui Trump sau Macklowe 77. Are o avere modestă. Relativ vorbind, desigur. Locuiește întrun apartament cu zece camere într-un bloc interbelic de lângă Central Park, pe care l-a cumpărat în urmă cu zece ani. — Și ce proiecte imobiliare are acuma? — Niciunul. Stă și încasează cecurile plătite de chiriași. — Deci s-a retras din afaceri? Cum așa? — Poate pentru că așa a vrut sau pentru că a trebuit să se retragă. — Adică? — În ziua de azi, ca să faci afaceri imobiliare în New York, trebuie să ai avere babană: miliarde, nu milioane. — Am înțeles. Și cum arată? — Îmi pare rău, n-am nicio poză. Tipul n-are permis de conducere: are șofer. Ce pot să-ți spun e că, în urmă cu opt ani, avea cincizeci și trei de ani. E scund, poartă ochelari și are păr roșcat – un fel de Woody Allen rus. — Mulțumesc! Am trecut pe lângă clădirea de pe Strada 35. Am văzut că acuma e o fabrică acolo. — De fapt, e un depozit. Marfa e produsă în Queens și e depozitată pe Strada 35. Te întrebi, probabil, cum se face că, după toată tevatura, Korvutz n-a mai transformat clădirea în bloc de apartamente? Din câte am auzit, a avut niște Harry B. Macklowe: faimos investitor și dezvoltator imobiliar newyorkez. 77
718
probleme financiare și a ajuns la strâmtoare, așa că a fost nevoit să vândă multe imobile, inclusiv pe ăla de pe Strada 35, exact când prețurile scăzuseră, și a pierdut ceva bani atunci. Totul ține de evoluția pieței. Acuma prețurile au crescut iarăși, așa că în timp ce într-un cartier select precum Lower East Side trăiesc numai bătrâni, în cele care altădată erau rău famate forfotesc gulerele albe – așa s-a întâmplat cu Hell’s Kitchen, care a fost rebotezat: acuma i se spune Clinton. — Se pare că prețurile n-au crescut și pe Strada 35. — Clădirile de acolo valorează destul de mult. Momentan, e mai rentabil să fie folosite în scopuri comerciale, dar o să le crească prețul și lor, iar în curând pe insula asta n-or să mai locuiască decât cei cu limuzine. — Te deranjează dacă iau legătura cu Glusevitch și Mercurio? l-am întrebat eu, fluturând foaia cu membrii consiliului de administrație. — Absolut deloc. Dar n-o să-ți fie ușor să stai de vorbă cu ei. Mercurio a murit… S-a încurcat cu o femeie în urmă cu vreo cinci ani, iar fostul ei soț l-a omorât în bătaie și i-a dus cadavrul undeva în Bronx. Korvutz n-a avut niciun amestec în povestea asta: fostul soț al tipei îi bătuse și pe alți iubiți ai ei. Am aflat de moartea lui Lino Mercurio întâmplător, când m-am uitat pe o listă cu victime de la poliție. Era un prost înfumurat, unul dintre tipii ăia cu gel în păr care fac pe gangsterii. Îmi închipui că îi enerva pe mulți. Mi-ar fi plăcut ca el să fie suspectul în cazul soților Safran. Cred că ar fi acceptat să omoare pe bani, ca să-și facă o situație. Problema e că avea un alibi beton: în săptămâna în care au dispărut soții Safran, era în vacanță în insula Aruba împreună cu iubita lui de atunci. — Alibiul perfect. — Și chiar a fost acolo. Am verificat registrele hotelurilor și listele de pasageri ale avioanelor. Poate că a plătit excursia cu banii pe care îi luase de la Korvutz ca să facă parte din consiliu. 719
— Deci Korvutz a mituit membrii consiliului? — N-am nicio dovadă, dar altfel de ce s-ar fi amestecat cei trei în povestea asta? — Iar în ceea ce-o privește pe Sonia Glusevitch, problema ar fi că e o verișoară îndepărtată a lui Korvutz, așa că n-are niciun motiv să stea de vorbă cu mine. Polito și-a ridicat palmele, în semn de încuviințare. — Dar, pentru orice eventualitate, știi cumva unde se află? — Încerc să aflu. Și-a scos mobilul, a sunat la informații și a cerut numărul Soniei Glusevitch, dar i s-a spus că în rândul abonaților nu figurează nicio persoană cu acest nume, apoi a cerut operatoarei să facă o căutare și cu „S. Glusevitch”. Polito a așteptat puțin, apoi mi-a făcut semnul victoriei. — Strada 93, numărul 345, a spus el. Dacă vrei, poți să stai de vorbă mai întâi cu Sonia, dar cred că ar fi o greșeală: s-ar putea să-l anunțe pe Korvutz. Și cred că ar fi mai bine să-l iei prin surprindere. — Ai dreptate. Sonia cum arăta? — Era tânără și frumoasă. Și avea un accent puternic. O blondă tipică, dar foarte nurlie, a spus Polito, desenând cu mâinile niște sâni enormi. Monique, chelnerița, l-a văzut și s-a încruntat, iar Polito i-a făcut semn să se apropie. — Somonul a fost delicios. Plătește domnul. Chelnerița s-a uitat la mine, apoi a plecat. — Dacă aș fi în locul dumitale, doctore, i-aș lăsa lui Monique un bacșiș gras. Mănânc aici din când în când.
720
CAPITOLUL 22 La trei fără un sfert, când a plecat Polito, restaurantul a rămas aproape pustiu, iar Monique bea cafea la bar. Am achitat nota și i-am lăsat un bacșiș de treizeci la sută, iar chelnerița mi-a mulțumit, făcând ochii mari și dezvelindu-și dinții frumoși. — Pot să mai rămân un pic? — Vă mai aduc niște vin, a spus ea. Mai erau trei ore până când Korvutz avea să-și ia cina la restaurantul La Bella. Am petrecut o parte din timp bând un Bordeaux mai bun decât cel care ne fusese servit la masă și gândindu-mă la discuția pe care o avusesem cu fostul detectiv. Polito fusese tulburat când aflase că poate-l avusese în mână pe suspectul principal în cazul acela, dar nu-și dăduse seama. Însă Polito n-avea de ce să-și facă reproșuri pentru că nu-l prinsese pe Dale: dacă Bright era într-adevăr un psihopat abil, atunci e posibil să se fi purtat cât se poate de normal. Își schimbă înfățișarea. Dacă Bright nu era îngropat în fundațiile unui bloc din Manhattan, probabil că trăia în Los Angeles cu un nume și o identitate false, deghizându-se uneori în femeie și făcând lucruri și mai grave. Am sunat la birou ca să aflu ce mesaje primisem. Mă sunaseră Robin, Milo și un avocat care era extrem de indolent când venea vorba de achitarea notelor de plată și care își închipuia că aș vrea să stau de vorbă cu el. — Mi-e dor de tine, mi-a spus Robin când am sunat-o. Dar cea mai întristată de plecarea ta e Blanche. I-a pierit veselia, îți adulmecă întruna biroul și vrea tot timpul să meargă lângă iaz și să se așeze pe bancă exact în locul unde stai tu de obicei. Iar alteori, sare de pe bancă și se uită la pești până 721
când mă duc să le dau de mâncare. Dacă nu-i hrănesc suficient, mă ceartă cu lătrături firave și ascuțite. Îi tot spun că tăticul o să se întoarcă în curând, dar, după cum se uită la mine, îmi dau seama că nu mă crede. — Spune-i că o să-i aduc un suvenir. — Nu-i o cățelușă materialistă, dar o să-i spun. Cum merge treaba? — N-am aflat mare lucru până acuma. — M-am uitat pe internet să văd cum e vremea pe-acolo. Pare să fie frumos. — Da, vreme e minunată! Ar trebui să venim împreună odată. — Sigur că da! Hotelul cum e? I-am descris The Midtown Executive. — Are un avantaj, a spus ea. Ne-am ciocni tot timpul unul de altul. — Mă întorc mâine și-o să avem multe ocazii să ne ciocnim… Cum merge treaba? — Am mai luat două lucrări – e vorba de niște instrumente care necesită reparații ușoare, mi-a spus ea, apoi a făcut o scurtă pauză. M-a sunat azi-dimineață mogulul, ca să se asigure că o să fiu în oraș când vine. Avea alt ton. — Adică? — Mi s-a părut distant, nu mai avea entuziasmul debordant de dinainte. Mi-a spus că e foarte interesat de lucrarea pe care mi-a comandat-o, dar tonul nu prea se potrivea cu ce spunea. — I s-o fi părând că s-a pripit când a comandat instrumentele. — S-ar putea să-și fi dat seama că o să-l coste o avere, mai ales că nu știe să interpreteze nici măcar o notă. — Nicio problemă, o să le vinzi altcuiva. — S-ar putea să-și fi dat seama că avansurile lui n-or să aibă niciun rezultat. De fiecare dată am evitat să stau la taclale cu el. Am discutat doar despre proiect. — Dacă avea intenții ascunse, dar s-a răzgândit, cu atât 722
mai bine pentru tine. — Sigur că da. Însă tonul nu prea se potrivea cu ce spunea. — Ai muncit mult la proiectul ăsta, iar acum situația se complică, am spus eu. — Poate că totul e doar în capul meu. — Intuiția ta e foarte bună, Rob. — Nu întotdeauna… Cred că cel mai bine ar fi să-mi limpezesc mintea înainte să mă întorc la lucru. Ne vedem mâine, iubitule! I-am povestit lui Milo ce-am discutat cu Polito. — Deci e cumnatul adjunctului. Întâmplarea face ca adjunctul poliției să fie fostul șofer al Măriei Sale. — E nevoie de multă lume ca să prinzi infractorii. — Dar și ca să-i ajuți să se înmulțească. Deci lui Polito nu i s-a părut că Bright ar fi homosexual. — Unde mai pui că și-a schimbat mult înfățișarea și pretindea că e vegetarian – e exact modelul Jekyll-Hyde despre care vorbea soră-sa. Așa că nu putem fi siguri de nimic în ceea ce-l privește. — Întreaga lume e o scenă. — O scenă însângerată. Să vedem ce aflăm despre el de la Roland Korvutz. — Ai de gând să-l abordezi direct? — Păi nu de-aia mi-ai dat adresa lui și numele restaurantelor pe care le frecventează? — Ba da, dar când m-am trezit azi-dimineață nu mi s-a mai părut o idee așa de bună. De ce ar fi dispus Korvutz să stea de vorbă cu tine? — Dacă o să-i pun întrebări numai despre Dale, nu și despre el, poate o să-și închipuie că-i o poveste care n-are legătură cu el și o să-mi dea niște informații prețioase. — Dar dacă l-a plătit pe Bright ca să se ocupe de soții Safran, o să te alegi cu un șut în fund sau cu ceva și mai nasol. 723
— Altfel zis, de ce să fim pesimiști când putem foarte bine să alegem fatalismul? — Mi-ai citit gândurile. Bătrâne, tipul ăsta s-ar putea să fie periculos, și nu văd ce rost ar avea să-l enervezi. Mergi la hotel, așază-te nițel pe un fotoliu cu sistem de masaj, apoi du-te la culcare. — Vai! Mulțumesc, mămico! — Vorbesc serios. — Și cum stă treaba pe frontul din Los Angeles? — Dacă schimbi subiectul, să știi că n-o să se schimbe și situația în care te afli. — Bine, o să am grijă de mine. Ai aflat ceva nou? — Nimic nou pe frontul de acasă, a spus Milo. De ce să fim fataliști, când putem foarte bine să facem lucruri inutile? Și unde voiai să te întâlnești cu tipul ăsta? — Și încă vreau… La restaurantul La Bella. — Ah, localul ăla italian. — E în Upper East Side, așa că nu-i frecventat de gealați care vor să bea un espresso… — Alex, întâlnirea asta e pierdere de timp – în cel mai bun caz, desigur. De ce-ar vrea Korvutz să stea de vorbă cu tine? — Nu toată lumea vrea să fie vedetă la un moment dat? am spus eu, dregându-mi vocea. Să-ți spun la ce m-am gândit. Poate că Dale vrea să ajungă un mare actor și tocmai de-aia a venit la New York. — Atracția scenei! — În noaptea când au dispărut, soții Safran se îndreptau spre un mic teatru de pe Broadway. Dacă Bright i-a momit cu o ramură de măslin? Le-o fi zis: „Joc într-o piesă și v-am trecut pe lista de invitați. M-aș bucura dacă ați veni să mă vedeți. Apoi am putea să mergem să bem ceva și să îngropăm securea războiului. Haideți să uităm de povestea cu blocul de locuințe.” — Iar el chiar vine cu o secure… chiar că ar fi tare! Problema e că am făcut o mulțime de cercetări și n-am găsit 724
numele lui în distribuția nici unei piese. Mai exact, n-am dat de numele lui nicăieri. — Dar poate că a fost o piesă obscură, sau poate că nu s-a jucat de multe ori, am spus eu. După cum e posibil și ca Bright să fi folosit un nume de scenă. Când m-am dus la întâlnirea cu Polito, am trecut pe lângă Biblioteca Publică – o fi vreun semn… Mai e ceva timp până când Korvutz merge la restaurant. Ce-ar fi să caut prin ziarele din perioada aia? — Bună idee! Dacă găsești ceva, lasă-l pe Korvutz în pace și vino acasă. — Văd că te obsedează Korvutz. — Râde ciob de oală spartă. Am luat-o pe Fifth Avenue, strecurându-mă prin mulțime, și am urcat treptele Bibliotecii. Camera pentru consultarea documentelor din arhivă era dotată cu zece aparate pentru microfilme, două pentru diapozitive și douăzeci de computere. Am văzut mulți studioși care își așteptau rândul, ba chiar și un vagabond care s-a băgat în față, s-a așezat lângă un aparat și a început să frunzărească microfilmele. Am căutat ghidurile teatrelor publicate de Times, Post, Daily News și Village Voice în săptămâna dinaintea dispariției soților Safran, am aștepta să se elibereze un aparat și m-am pus pe lucru. Timp de o oră, am ales dintr-o listă lungă nouă piese destul de obscure montate la teatrele din centru. După ce-am așteptat cincisprezece minute, am reușit să mă așez la un calculator conectat la internet. Cinci dintre piese erau de negăsit, dar am reușit să dau de distribuția a trei dintre celelalte patru. Ansell/Dale nu apărea în niciuna dintre ele, dar le-am scos la imprimantă și am plecat. Cerul era de un albastru întunecat, iar pe Fifth Avenue străluceau vitrinele cu feronerie din cupru, bronz și argint. Traficul era un furnicar gălăgios de taxiuri galbene și mașini negre. Pietonii se înmulțiseră simțitor și se transformaseră 725
într-o vietate poliformă, iar eu mă simțeam ca o rotiță într-un angrenaj bine pus la punct. Ca să mai schimb peisajul, am luat-o spre nord, pe bulevardul Madison, privind din când în când zgârie-norii învăluiți în lumina lunii. E drept că întregul Manhattan era acaparat de construcții foarte înalte, dar mâna omului reușise să transforme New Yorkul într-un oraș la fel de frumos ca minunățiile naturii. Când am trecut de zona în care străzile erau numerotate de la șaizeci la șaizeci și nouă și am ajuns în cea unde străzile aveau numere de la șaptezeci încolo, clădirile enorme au făcut loc buticurilor și restaurantelor intime, prin ale căror vitrine se vedeau oameni dichisiți. Dar restaurantul La Bella era altfel: avea o fațadă de cărămidă albă, iar numele restaurantului era scris cu litere mititele pe o ușă de sticlă împodobită cu atâtea ghirlande aurii, încât era aproape opacă. În spatele ușii nu se vedea lumină. Era unul dintre acele localuri frecventate numai de cunoscători. M-am uitat pe stradă, dar n-am văzut pe nimeni care să semene cu Roland Korvutz. Era ora șase și douăzeci. Dacă intrase deja în restaurant, m-am gândit că cel mai bine ar fi să-l abordez în mijlocul mesei, așa că am hotărât să-mi continui plimbarea. Am luat-o pe Strada 90 și am grăbit puțin pasul, mergând la vale pe panta domoală din cartierul Carnegie Hill. La șapte și zece, am ajuns din nou în fața restaurantului, cu plămânii aerisiți și o ușoară stare de agitație. Ușa de sticlă dădea într-un hol lucios, vopsit în verdeînchis. Am văzut o ușă din lemn de nuc pe care era o plăcuță de bronz: „Atenție! Trepte.” Am coborât cele trei trepte, am cotit la stânga și am ajuns lângă un pupitru de marmură albă. Un bărbat înalt și solid, îmbrăcat cu smoching, s-a uitat în registrul de rezervări la lumina chihlimbarie a unei lămpi Tiffany cu abajur în formă de scoică. Fondul muzical era o 726
arie de operă: un tenor care cânta cu glas îndurerat o poveste tristă. Nările mi s-au umplut cu mirosuri de brânză maturată, carne friptă, usturoi și oțet balsamic. În spatele tipului în smoching era un raft cu vinuri care se întindea până la tavanul cu stucaturi, ocupând tot peretele din stânga. Pe cel din dreapta se vedea o frescă: țărani veseli la cules de struguri. În mijlocul restaurantului erau trei mese rotunde, acoperite cu pânză roșie, la care nu stătea nimeni, iar dinspre separeuri se auzeau murmure și zgomot de pahare. — Cu ce vă pot ajuta? — N-am rezervare, dar aș vrea o masă pentru o persoană. — O persoană? m-a întrebat el, de parcă era prima oară când cineva venea acolo să ia masa singur. — M-am gândit să fiu spontan și să intru în primul restaurant care-mi iese în cale. — Ne place spontaneitatea, domnule. M-a condus la una dintre mesele libere, mi-a dat un meniu și o listă de vinuri, apoi mi-a recomandat osso buco special cu vițel din Vermont – la fermele de acolo vițeii își trăiau scurta lor viață neîngrădiți de țarcuri. Trupul său mă împiedica să-i văd pe ceilalți clienți. Mi-a descris o tocană de „legume de la țară”, iar eu m-am prefăcut că-l ascult cu interes, apoi m-am uita pe meniu: vinuri de licitație, trufe albe, pește pescuit din lacuri de care nu auzisem niciodată. Oțetul balsamic era mai vechi decât cele mai multe dintre căsătorii. Iar prețurile erau pe măsură. — Doriți ceva de băut? — Apă minerală, vă rog. — Imediat. Când a plecat, am văzut clienții de la două mese din apropiere. La una dintre ele stăteau un bărbat și o femeie – aveau vreo treizeci de ani și erau superb îmbrăcați –, care ciocneau paharele de vin și se înghesuiau unul într-altul ca niște 727
pugiliști. Maxilare încordate, buze întredeschise și priviri concentrate: era pasiunea dinainte de partida de sex sau o ceartă prost camuflată. La masa din dreapta lor erau un bărbat și o fetiță blondă și dolofană. Fetița era așezată cu spatele la mine, ghemuită deasupra farfuriei. Să fi avut șase-șapte ani. Bărbatul stătea ușor aplecat, ca s-o poată privi în ochi, iar chipul îi era estompat de umbră. A mângâiat fetița pe obraz, iar ea s-a tras într-o parte și a continuat să mănânce. Blondina purta un pulover alb, o fustă scurtă de culoare roz, șosete albe și pantofi de lac roșii – poate că era o uniformă de școală, exceptând pantofii. Prin comparație, sacoul gri și cămașa maro a bărbatului aveau un aer mohorât. Am reușit să-l văd suficient de bine cât să-mi dau seama că se potrivea cu descrierea pe care i-o făcuse Polito lui Roland Korvutz. În plus, avea în jur de șaizeci de ani și un copil, așa cum îmi spusese fostul detectiv. Bărbatul a băgat în gură o bucată de pâine și s-a rezemat de spetează, așa că am reușit să-i văd mai bine chipul. Pomeți lați și proeminenți, nas borcănat, bărbie îngustă și ochelari cu rame de oțel. Dacă într-adevăr el era Korvutz, atunci părul său își pierduse culoarea roșcată: acum era rar și cărunt, fiind aranjat în așa fel încât să-i acopere chelia. Și-a luat furculița, a înfășurat câteva spaghete și i-a întinso fetiței, dar ea l-a refuzat dând energic din cap. Apoi bărbatul cărunt a spus ceva, dar n-am auzit dacă blondina ia răspuns. Costumul de serj negru mi-a întunecat iarăși perspectiva. Ospătarul mi-a adus o sticlă mare de apă minerală Primo Fiorentina și un pahar răcit. — V-ați hotărât? m-a întrebat el. Încă eram sătul după prânzul târziu pe care-l luasem cu Polito, așa că am hotărât să comand felul cel mai ușor, o salată de scoici de patruzeci și patru de dolari. Înainte ca ospătarul să ia meniul, m-am uitat la prețul apei minerale: ea 728
singură costa cât toată suma pe care mi-o punea la dispoziție poliția din Los Angeles pentru o zi întreagă – cine știe, poate că fusese extrasă manual din izvoare minerale de către fecioare testate medical. Am băut o gură. Avea gust de apă. Blondina a zis ceva care l-a făcut pe bărbatul cu sacou gri să-și ridice sprâncenele. Apoi a spus și el ceva. Fetița a clătinat din cap și s-a dat jos de pe scaun, iar el a văzut că i se ridicase fusta și a vrut să i-o tragă în jos. Dar blondina i-a luat-o înainte, apoi a dat de câteva ori din picioare, și-a scuturat părul și s-a întors cu spatele la el, așa că am reușit să-i văd chipul: piele albă, ochi albaștri și nas cârn. Avea fața tipică a copiilor cu sindromul Down. Și era mai mare decât îmi închipuisem – zece, unsprezece ani. M-a văzut, mi-a zâmbit și mi-a făcut cu mâna. — Salut! mi-a zis ea, suficient de tare cât să acopere muzică de operă. — Bună! — Mă duc la baie. — Elena! a intervenit bărbatul. — Tati, vorbesc cu omul! i-a spus blondina, făcând un gest mustrător cu degetul. — Draga mea, dacă vrei să te duci la… — Tati, vorbesc! a spus ea, bătând din picior. — Văd, draga mea, dar… — Tati! a strigat blondina, bătând iarăși din picior. Tati e supărat? a întrebat ea. Apoi i-a luat capul în mâini, l-a sărutat pe obraz și s-a îndreptat în salturi spre o ușă aflată în partea din spate a restaurantului. Pe ușă nu se vedea niciun semn – fetița era obișnuită cu restaurantul acela exorbitant. — Îmi cer scuze, mi-a spus bărbatul, dând din umeri. — Nicio problemă. E adorabilă! i-am răspuns eu. A continuat să răsucească spaghete cu furculița. Apoi s-a uitat la ceasul său cu diamante. A pus furculița jos și s-a 729
uitat încă o dată la ceas. Ospătarul s-a apropiat de masa lui. — Totul e în ordine, domnule Korvutz? — Da. Mulțumesc, Gio. — Mă bucur c-am revăzut-o pe Elena. I-a trecut răceala? — Da, în cele din urmă. — E o fată deșteaptă, domnule K. Îi place la școală? Korvutz a încuviințat cu un gest ușor al capului. — Mai vreți ceva în afară de cola dietetică? Poate niște vin? — Nu, trebuie să fac lecțiile cu ea în seara asta, așa că vreau să am mintea limpede. — Așa-i când ai copii. Korvutz s-a întristat. — Merită efortul, a spus el. Când a ieșit din toaletă, Elena trăgea de marginea de jos a puloverului. A venit lângă masa mea și a întins un deget spre mine. — E foarte singor. — Lasă-l în pace pe domnul, i-a spus Korvutz. — E singor, tati. — Sunt sigur că domnului i-ar plăcea să… — Sunteți singor. Puteți să stați la masă cu noi. — Elena! — Mâncați cu noi! Mi-a spus fetița, trăgându-mă de mânecă. — Numai dacă tatăl tău n-are nimic împotrivă. Chipul lui Korvutz a căpătat un aer sever. — Ura! a strigat Elena bătând din palme. — Elena, încetează! Lasă-l pe domnul să… M-am ridicat de pe scaun, mi-am luat sticla cu apă și mam dus la masa lor. — Ura! — Vai, dar nu-i nevoie… — Nu mă deranjează să stau cu dumneavoastră câteva minute. — Ura! 730
Cuplul pătimaș s-a uitat spre noi. Femeia i-a șoptit ceva însoțitorului său, iar el a dat din umeri. — Zău că nu-i nevoie, a spus Korvutz. — Ba e nevoie, tati! Cei doi tineri plini de pasiune au zâmbit cu un aer de superioritate. — Elena… — Nesesar! — Șșt, șșt! — Nese… — Elena! Șșt! Ce se spune despre La Bella? Fetița s-a îmbufnat. — În restaurantul La Bella, a spus Korvutz, trebuie să… Haide, spune, draga mea. Din ochiul drept al fetiței s-a prelins o lacrimă, iar Korvutz i-a șters-o și a sărutat-o pe obraz. — Draga mea, în restaurantul La Bella trebuie să vorbim încet. — Draga mea draga mea! Asta e mămica! — Dar și tu ești draga mea. — Ba nu! Korvutz s-a înroșit. — Îmi pare rău că v-am deranjat, domnule, mi-a spus el, puteți să vă întoarceți la masa dumneavoastră… — E singor. Și doamna Price ne zice să fim amabili cu cei singori. — Numai la școală, Elena. — Doamna Price zice să fim amabili întotdeauna. — Nicio problemă, am spus eu. Pot să stau aici până îmi vine mâncarea. — Elena, lasă-l în pace pe domnul! i-a spus Korvutz, ridicând tonul. Fața Elenei s-a schimonosit, apoi Roland i-a spus ceva într-o limbă care suna ca rusa și a încercat să pună mâna pe ea. Dar Elena a sărit de pe scaun și a izbucnit în plâns. Tânăra de la masa de alături a dat ochii peste cap. 731
— Elena… a strigat-o Korvutz. — Mă duc iarăși! i-a răspuns fetița, apoi a luat-o la fugă spre ușa aflată în partea din spate a restaurantului — Îmi pare rău, mi-a spus Korvutz. E foarte prietenoasă. — Mie mi se pare adorabilă, l-am liniștit eu, străduindumă să nu par condescendent. Privirea lui mi-a dat de înțeles că nu reușisem. — Lucrez cu copiii, i-am spus eu. — Dar cu ce vă ocupați? — Sunt psiholog pentru copii. — Am înțeles, a spus el cu un dezinteres total, apoi s-a uitat spre masa mea. Vă urez poftă bună! Mi-am scos ecusonul nou-nouț de consultant al poliției din Los Angeles pe care șeful Departamentului mi-l expediase acasă cu o seară înainte și l-am pus pe masă. — Poate vă faceți timp să stăm puțin de vorbă, domnule Korvutz. A rămas cu gura căscată, iar ochi cenușii din spatele lentilelor groase i s-au bulbucat. În ciuda luminii slabe, pupilele i s-au făcut cât gămăliile de ac. — Dar ce… — Vreau să stăm de vorbă, i-am spus eu, băgând ecusonul în buzunar. Nu despre dumneavoastră, ci despre Dale Bright. A dat să se ridice de pe scaun, dar s-a răzgândit. Și-a încleștat pumnii, dar n-a luat mâinile de pe masă. — Ieși naibii de aici! — Am făcut un drum de cinci mii cinci sute de kilometri numai ca să stau de vorbă cu dumneavoastră. E posibil ca Dale Bright să fi omorât și alți oameni. E vorba de niște crime foarte urâte. — Habar n-am despre ce dracu’ vorbești! M-am ridicat în picioare, astfel încât să nu-l poată vedea nici cuplul din dreapta, nici Gio. Zâmbeam în continuare, ca să dau impresia că purtam o conversație amicală. — Dale Bright, fostul președinte al consiliului de administrație din clădirea de pe Strada 33. 732
Korvutz și-a încordat umerii și a atins ușor un cuțit pentru unt. — Nu pe dumneavoastră vă suspectăm, ci pe Bright. Avem nevoie de câteva informații care ne-ar putea ajuta să-l găsim. Korvutz avea salivă la colțurile gurii. — Nu știu nimic! — Dar aș vrea să stăm totuși puțin de vorbă când aveți timp… — Iarăși vor să mă chinuie! — Dacă ne ajutați să-l găsim pe Bright, totul se va sfârși în… — Nu știu nimici a strigat el cu fălcile încleștate. — Orice. Impresia pe care va lăsat-o, cum arăta, ce obiceiuri avea… — Ochi uscat! a spus o voce din spatele meu. Când m-am întors, am văzut că Elena se legăna, ținând în mână niște hârtie igienică mototolită. — Omul ăsta trebuie să plece, i-a spus Korvutz. — Ba nu, ta… — Ba da! — Tați mă face să fiu tristă! Korvutz s-a ridicat brusc în picioare și a apucat-o de braț. — Viața e tristă! a spus el. Chiar și tu poți învăța asta. Apoi a ieșit din restaurant, trăgând-o după el pe Elena, care plângea în hohote. Nedumerit, Gio a văzut cum Roland Korvutz a plecat trântind ușa. Tenorul din fundal se tânguia în continuare. — Cum de i-o fi dat prin cap să vină cu copilul într-un local ca ăsta? a spus tânăra din dreapta. — Mai ales cu un asemenea copil! a spus tânărul, netezindu-și reverul. Hai să achităm și să plecăm.
733
CAPITOLUL 23 Pe Park Avenue am văzut mulți oameni dichisiți care plimbau în lesă câini cu alură elegantă. Blocul de zece etaje în care locuia Roland Korvutz se afla pe partea vestică a bulevardului. Era o clădire din piatră gri, cu un aer mohorât, iar la fiecare etaj se afla un singur apartament. Câteva tije strălucitoare de alamă sprijineau o copertină maronie. Un covor dintr-un material rezistent la intemperii – care arăta atât de bine încât l-aș fi putut pune la mine în casă – ducea la niște uși de sticlă cu mânere rotunde și cercevele de alamă. Din același material erau făcute atât plăcuța pe care scria: „Toți vizitatorii trebuie să se anunțe”, cât și butonul soneriei. În hol, portarul îmbrăcat în maro stătea comod într-un scaun sculptat și se uita la mine. Iar eu mă uitam la el – un latino-american cu mustață, care era prea tânăr să fie polițistul pensionat despre care îmi vorbise Polito. Nu s-a ridicat de pe scaun când m-am apropiat de el. Podeaua în carouri albe și negre reflecta lumina chihlimbarie a candelabrului de cristal, iar lambriul de lemn închis la culoare strălucea precum ciocolata topită. Portarul nu s-a clintit decât în momentul în care am apăsat pe butonul soneriei. S-a apropiat de ușă foarte încet, a crăpat-o câțiva centimetri și m-a întrebat: — Vă pot ajuta cu ceva? — Am venit la domnul Korvutz. — Vă așteaptă? — Sper că da. — Cum vă numiți? — Delaware. A închis ușa, s-a apropiat de un telefon, iar eu am rămas sub copertină. Mă așteptam la un refuz sau chiar să fiu avertizat să nu mai trec pe acolo. Îmi părea rău că 734
întrerupsesem cina Elenei, apoi mi-am adus aminte de soții Safran și mi-a dispărut sentimentul de vinovăție. Portarul a pus receptorul în furcă și a crăpat iarăși ușa. — O să coboare, m-a anunțat el. Câteva clipe mai târziu, Roland Korvutz a apărut îmbrăcat cu o cămașă maro, pantaloni largi de culoare gri și teniși albi. Ținea în brațe un șpiț alb. Mă așteptam să fie furios – era alb la față. Portarul și-a îndeplinit principala menire și a deschis ușa, iar Korvutz a ieșit din bloc. Mi-a făcut semn să-l urmez și a mers mai departe, fără să lase câinele din brațe. Roland Korvutz era scund, dar mergea repede. L-am ajuns din urmă, iar șpițul a lătrat bucuros și mi-a lins mâna. — Văd că toată lumea crede că ești un tip pe cinste, a spus el. Era scund, dar avea voce de bariton, iar în liniștea de pe stradă accentul său puternic ieșea și mai mult în evidență. — Uneori, copiii și câinii judecă foarte bine oamenii. — Prostii! Am avut odată un rottweiler care iubea pe toată lumea, chiar și pe cei mai mari ticăloși. — Poate că șpițul ăsta e mai deștept… — O cheamă Gigi, mi-a spus el, apoi i-a agățat o lesă roz de zgarda cu diamante false și a pus-o jos. — La fel ca-n filmul ăla? 78 Vă place? — Mie nu. Neveste-mi. Gigi mergea repede. Am ajuns la o intersecție, iar Korvutz a așteptat ca șpițul să adulmece piciorul unui felinar stradal. — Vă mulțumesc că ați acceptat să stați de vorbă cu mine. Korvutz n-a spus nimic. — Îmi pare rău că v-am stricat cina. — Dacă n-ar fi fost episodul cu dumneavoastră, sigur s-ar fi întâmplat altceva. Fata mea… îi place localul ăla, dar încă nu-i pregătită să meargă acolo. 78
Aluzie la filmul Gigi, regizat de Vincente Minnelli în 1958. 735
— Atmosfera din La Bella e foarte sobră, așa că îi e destul de greu să stea liniștită, am spus eu. — Uneori, Elena devine surescitată. — Dar să știți că am fost sincer: e o fată adorabilă, orice-ar face. — Chiar sunteți psiholog? m-a întrebat Korvutz, privindumă țintă. — Vreți să vă arăt autorizația? Korvutz a izbucnit în râs. — E singurul meu copil, a spus el. M-am căsătorit târziu. Gigi a tras de lesa roz. — Bine, bine! a spus Roland, apoi a lăsat-o să o ia înainte. Dar Bright chiar a omorât pe cineva? m-a întrebat el zece pași mai încolo. — E posibil să fi omorât mulți oameni. — Nebunie curată! — Va trecut vreodată prin minte că s-ar putea ca Bright să-i fi omorât pe soții Safran? — Ah! a spus el, ridicând o palmă. Nu vreau să vorbesc despre ei. În niciun caz! Am avut numai probleme din cauza lor. — Nu mă interesează decât Bright. — Dar l-am văzut doar de două ori! Singurul lucru pe care mi-l amintesc despre el e că era un mare lingău. Tot timpul mă lua cu „domnule Korvutz”. Pe vremea aia, în clădirile pe care le dețineam locuiau patru sute cincizeci de chiriași. Mai exact, patru sute cincizeci și cinci. Mă durea în cur de Bright. — Dar de ce vă lingușea? — Voia să se împrietenească cu mine. De parcă eu n-aș ști când cineva mă linge-n cur. Apoi s-a oprit și s-a uitat la Gigi, care adulmeca piciorul altui felinar. Korvutz și-a aranjat ochelarii, iar Gigi s-a răzgândit, așa că ne-am continuat plimbarea. — Cățelușa asta nu se grăbește deloc să-și facă nevoile. Haide, Gigi, că am teme de făcut! Am repetat întrebarea. 736
— Bright credea că știe cum mi-aș putea rezolva problemele mai repede. „Domnule Korvutz, dacă ați avea un consiliu de administrație, lucrurile ar merge mult mai ușor.” Ideea lui mi s-a părut o prostie. — Dar ați fost de acord. — Dacă cineva îți propune să te ajute, sigur are un interes. Mi-am închipuit că Bright o să-mi ceară ceva. Dar n-a fost așa. — Nu va cerut niciodată nimic? — Ca să vezi… — Nici măcar micșorarea chiriei? — Ah, păi deja i-o micșorasem. — Cu cât? — Cine mai ține minte? Cât a stat în clădirea aia, poate că i-am făcut reduceri de vreo două mii de dolari. — Numai pentru că sunteți un om bun la suflet, am spus eu. — După cum ți-am zis, nu l-am văzut decât de două ori. Voia să dea o mână de ajutor, așa că de ce să-l fi refuzat? Dar până la urmă, consiliul ăla nu mi-a fost de niciun folos. — Adică nu va ajutat să transformați clădirea în bloc de apartamente. Korvutz s-a încruntat și a grăbit pasul. — Afacerea aia m-a nenorocit, a spus el. A trebuit să vând câteva proprietăți ca s-o cumpăr, dar n-ar fi trebuit să investesc niciodată în clădirea aia de căcat! Apoi nu prea am mai avut bani, ratele deveneau tot mai mari, iar băncile nu-ți dau niciun ban până când nu-s gata toate actele. În orașul ăsta, e nevoie de o grămadă de timp ca să faci ceva. Mă rog, nu cred că te interesează toate chestiile astea. M-ai întrebat despre Dale și ți-am zis că era un lingău. Asta-i tot. — Cum de i-ați închiriat o locuință în clădirea aia? — Mi l-a recomandat cineva. — Cine? — Are vreo importanță? 737
Apoi ne-am oprit, pentru că Gigi era fascinată de mirosurile pe care le împrăștia o pubelă de pe Strada 69. — Gata, ajunge! a spus Korvutz. Câinii ăștia! — Cine vi l-a recomandat pe Bright? — Iarăși mă întrebi chestia asta? — Dar de ce nu vreți să-mi spuneți? — De fapt, eu nu voiam să aduc alți chiriași. Dacă vrei să transformi o clădire, trebuie să fie goală. Despre Dale mi s-a spus că-i băiat cuminte, așa că am zis: „Bine, de ce nu?” Asta-i problema mea: cedez ușor. Gigi a plecat de lângă pubelă, iar după ce am mers câteva zeci de metri, l-am întrebat pe Korvutz: — Cine va spus că-i băiat cuminte? — Ți se pare că ăsta-i un detaliu extrem de important? — Cumva Sonia Glusevitch? — O cunoști pe Sonia? m-a întrebat el, umezindu-și buzele. — Știu că e o verișoară a dumneavoastră și că a făcut parte din consiliul de administrație. — Verișoară, a repetat el, de parcă ar fi învățat un cuvânt nou. Cel de-al doilea soț al maică-si e nepotul uneia dintre surorile mele vitrege… — Îl cunoștea pe Dale și vi l-a recomandat? A încuviințat din cap fără nicio tragere de inimă. — Avea o relație cu el? — Sonia era căsătorită. — Dar avea o relație cu el sau nu? — Nu mă amestec în treburile altora. — Deci da. — Uite cum a fost: Sonia a venit la mine, mi-a spus că un prieten al ei vrea să închirieze o locuință, iar eu i-am zis că poate să stea în clădirea aia, dar nu mai mult de șase luni. — Nici nu cred că voia să stea mai mult. — Adică? — Se mută destul de des. — Bravo lui! 738
— Dar n-am reușit să aflăm unde s-a dus după ce s-a mutat din clădirea aia. Știți cumva unde a plecat? — De unde să știu? — Dar unde l-a cunoscut Sonia? — Asta pot să-ți spun: la un spectacol. — Ce fel de spectacol? — Sonia voia să fie actriță. Pe vremea aia, nu prea știa engleză, dar acum vorbește mai bine. La un an după ce-am plecat din Bielorusia și-am venit la New York, vorbeam engleza perfect. În doi ani, am învățat spaniola, iar în cinci, am început să stau de vorbă și cu chinezii. Hasta luego ying chang cung! — Sonia nu prea e bună la limbi străine. — Sonia? Mă rog, nu-i cea mai tare din parcare, a zis el chicotind. — Dar credea că poate să devină actriță. — Voia să ajungă vedetă! — Vedetă de teatru sau de cinema? — Chiar și-acum, a continuat Korvutz, urmează cursuri la New School: pictează, face oale, scrumiere și suporturi pentru lumânări. — Are preocupări artistice. — Trăiește din banii obținuți de pe urma divorțului, normal că are timp să facă tot felul de cursuri. — Deci fostul soț era bogat. — Da, face chirurgie plastică. I-a pus silicoane, apoi s-a căsătorit cu ea și îi pipăia sânii tot timpul. — Cum îl cheamă? — Cine mai ține minte? — S-a căsătorit cu verișoara dumneavoastră și nu mai țineți minte cum îl cheamă? — Era evreu. S-au căsătorit în Anguilla și n-au invitat pe nimeni. După cinci ani, Sonia s-a mutat într-o casă mare din Lawrence, apoi au divorțat. — Încă primește bani de la el? 739
— Sonia o duce bine. — Unde e cabinetul doctorului? — În Five Towns 79. — În care dintre localitățile de acolo? — În Lawrence sau în Great Neck, nu mai țin minte. — Și nu vă aduceți aminte cum îl cheamă? — Avea un nume evreiesc. Se termina în „witz”, poate Markowitz, poate Leibowitz… Ah, ba nu! Lefkowitz! Bob Lefkowitz. Îi place să joace tenis, a precizat el, făcând un gest amplu. — Deci Sonia a avut o aventură cu Dale Bright în timp ce era căsătorită cu doctorul Lefkowitz? Korvutz n-a spus nimic. — Dar mi-ați zis deja că a avut o aventură cu el, am spus eu. — Am zis că ea m-a întrebat dacă pot să-i închiriez o locuință lui Bright. — Vasăzică Sonia locuia cu soțul, dar avea și un apartament pe Strada 33? Korvutz a întors capul – tendoanele gâtului său semănau cu niște contrafișe de pod. — I-am dat Soniei o locuință, și ce-i cu asta? Gigi s-a apropiat de o altă pubelă. — Of, iarăși! a spus Korvutz. — În ce piesă juca Sonia când l-a cunoscut pe Dale Bright? — Cine mai ține minte? — Ați văzut-o? — Mă tot ruga să mă duc – zicea că pot intra gratis… Așa că, în cele din urmă, m-am dus. Era un loc urât. — În centru? — În East Village, dar nu era un teatru propriu-zis, ci o cameră deasupra unui restaurant mexican. Aduseseră Five Towns: grup de sate și cătune din Comitatul Nassau, statul New York, în sudul lui Long Island. 79
740
scaune, un pian și draperii negre. Toți purtau rase negre cu glugă. Cât a durat piesa, actorii s-au învârtit și au cântat niște imnuri. La sfârșit unul dintre ei a vomat, iar noi am aplaudat. — Cum se numea piesa? — „Rasele negre” sau „Voma”, a spus el, râzând de propriai glumă. Am scos din buzunar lista pe care o întocmisem la Bibliotecă și i-am citit numele câtorva piese. — Asta e! a spus Korvutz. Sărbătoarea nasului întunecat. Am întrebat-o pe Sonia ce dracu’ înseamnă „nas întunecat”, iar ea mi-a zis că reprezintă pătrunderea în mintea cuiva. Cică aici ar fi un tunel, a spus el, ducând degetul la una dintre nări. Aici se află adevărul! Iar dacă strănuți, îl pierzi, a adăugat el râzând. Gigi a băgat botul în stratul cu flori din fața unui bloc foarte înalt din cărămidă. M-am uitat prin foile pe care le imprimasem la Bibliotecă, dar piesa Sărbătoarea nasului întunecat nu era menționată decât în Times: „Dramă neoabsurdă care explorează meta-motivația mistică.” Dar n-am găsit nici distribuția, nici numele regizorului. — Câți actori jucau în piesa asta? — Contează? — S-ar putea. — Nu știu, vreo patru. În orice caz, puțini. — Dale Bright era unul dintre actori? — S-ar putea. — Cum, nu știți? — V-am spus că purtau rase cu glugă și că nu fi se vedeau fețele. De-aia spun că s-ar putea să fi fost și Dale pe scenă, după cum e posibil să fi fost și Mickey Mouse. — Dar Sonia va spus că l-a cunoscut în perioada în care se făceau repetiții pentru piesă? — Da. — Și ce mai știți despre Dale? — Nimic. 741
— Când au dispărut soții Safran… — Ah, nu! Ți-am zis că nu vreau să vorbesc despre ei. Aproape că mi-au distrus viața! — Cine, soții Safran? — Nu, polițiștii! M-au tot hărțuit. Eu încercam să fac afaceri, iar ei veneau la mine în birou și scoteau insignele, așa că adio afaceri! Inspectorul ăla italian avea față de gangster. Mă hărțuia numai pentru că sunt bielorus. Mă întreba despre contrabandă și despre mafia din Moscova… Un prost! — Avea prejudecăți. — I-am spus de nu știu câte ori că n-o să găsească nimic suspect în legătură cu mine, pentru că n-are ce să găsească. Gigi s-a apropiat în grabă de o cutie de carton goală și a ridicat un picior din spate, iar Korvutz a ridicat ochii spre cer. — În sfârșit, potaie! a spus el. — Soții Safran mă interesează numai pentru că… — Drum bun și să fii sănătos! Am acceptat să stau de vorbă cu tine numai ca să nu-mi mai deranjezi fata. Și să știi că n-am nimic de ascuns. Când te întorci la Los Angeles? — În curând. — Salută palmierii din partea mea. — Văd că vă enervați când vine vorba de soții Safran. Korvutz a închis gura și, împingând aerul cu putere, și-a bombat pielea din jurul buzelor. — Dacă nu aveți nimic de ascuns… Aerul i-a ieșit din gură șuierând. — Poate c-au zburat pe lună! Poate că lingăul de Bright lea făcut ceva. Nu dau niciun căcat pe ei! Nici măcar unul mititel! Nici măcar un căcățel de-al lui Gigi! — Ați scăpat de niște gunoaie… — Auzi, să nu-mi pui vorbe-n gură! De ce le-aș plânge de milă? Se luptau cu mine doar de dragul de-a lupta. Am vrut să scap de chestia asta! 742
— De luptă? — De comunism! a spus el. Hai, potaie tacticoasă, termină odată! — Soții Safran erau comuniști? — Hai că m-ai deranjat destul! — Sonia e în New York? — De unde să știu? — Sunați-o! Dacă poate să stea de vorbă cu mine acum, no să vă mai deranjez. — Oricum n-o să mă mai deranjezi! — N-ați vrea s-o sunați? — De ce ți-aș face un favor? — Fata și cățelușa dumneavoastră mă plac. Korvutz s-a uitat țintă la mine, apoi a izbucnit în râs. — De ce nu? a spus el. Sonia mi-a recomandat un lingău neghiob, iar eu o să i te recomand pe tine. Mi-a cerut să aștept în fața blocului în care locuia, apoi a intrat, i-a cerut portarului s-o țină pe Gigi și a sunat de la telefonul din hol. A purtat o scurtă discuție, apoi mi-a făcut semn că se rezolvase. — Mulțumesc, am spus eu prin ușa închisă, dar Korvutz na dat niciun semn c-ar fi auzit. A traversat holul și a dispărut, urmat de portarul impasibil, pe care părea să nu-l deranjeze că Gigi îl lingea pe față.
743
CAPITOLUL 24 Sonia Glusevitch locuia într-o bloc din cărămidă galbenă de pe Strada 93, care aducea cu o fortăreață și se întindea pe câteva zeci de metri. Ușile de la intrare erau larg deschise. Pereții holului erau plini cu oglinzi, iar spațiul dintre ele era acoperit cu catifea aurie. Cei câțiva palmieri piperniciți aveau aerul că se săturaseră de lumina spoturilor. În spatele unei tejghele din melamină stăteau doi portari în cămăși albe, cu capul descoperit, care ignorau cu desăvârșire monitoarele sistemului de supraveghere. Când au auzit numele Soniei Glusevitch, au tresărit puțin, apoi au continuat să se uite pe o broșură de pariuri sportive. — Ce apartament? am întrebat eu. Unul dintre ei s-a uitat pe îndelete într-un registru negru cu coperte de plastic. — Apartamentul unsprezece, etajul douăzeci și șase. Am ajuns la etajul douăzeci și șase cu un lift căptușit cu plăci de metal. Pereții holurilor erau acoperiți cu un tapet arămiu strălucitor pătat din loc în loc pentru patină, iar covoarele ruginii se tociseră de mult. Am ciocănit la ușa Soniei Glusevitch. Femeia care mi-a deschis avea vreo patruzeci de ani, era îmbrăcată cu un chimonou cu dungi verzui și portocalii, iar în picioare avea sandale aurii cu toc înalt. Era plinuță și frumușică, avea părul lung și foarte negru, gene cât picioarele de tarantulă și buze stacojii, iar fața îi era acoperită de un strat proaspăt de pudră. Parfumul ei cu miros puternic de vanilie a năvălit în coridor. — Doamna Glusevitch? Sunt Alex Delaware. — Eu sunt Sonia, a spus ea, luându-mă de mâini. Îmi strângea degetele cu mâinile ei moi, iar parfumul de vanilie mi-a invadat nările. — Poftiți, vă rog! 744
Am intrat într-o sufragerie pătrată cu o canapea și fotolii din catifea neagră, covoare albe și măsuțe aurite cu design extravagant. Pe pereții de un albastru pal atârnau tablouri stângace, în culori țipătoare, care înfățișau câteva străzi din Paris. Pe o consolă neagră și lucioasă era înșirată o colecție de obiecte ceramice fără formă. S-a așezat pe marginea canapelei și mi-a făcut semn să mă așez pe un scaun care se afla atât de aproape de ea, încât genunchii ne erau despărțiți doar de câțiva centimetri. Ferestrele fără perdele dădeau spre East River și spre strălucirea nocturnă a străzilor din Queens. — Vă mulțumesc că ați acceptat să stați de vorbă cu mine. Sonia a pus picior peste picior, iar mătasea chimonoului a foșnit. În jurul gâtului delicat îi atârna un colier de aur. Purta cercei de aur rotunzi și mari, un inel cu un ametist enorm și un ceas de aur cu diamante, marca Rolex. — Alex, a spus ea. E un nume des întâlnit în Rusia. Aveți cumva sânge rusesc? — Din câte știu, nu. — Serviți, vă rog! Mi-a arătat cu un gest al mâinii o măsuță pe care se aflau biscuiți, felii de brânză în care înfipsese scobitori, o sticlă de Riesling desfăcută și două pahare incizate. Lumina slabă din sufragerie îi învăluia chipul și scotea în evidență priveliștea dinspre East River. Am turnat vin pentru amândoi, iar Sonia a luat o gură atât de mică, încât atunci când a pus paharul pe masă părea că nici n-a băut. Eu am luat o gură și mai mică… Amândoi zâmbeam și încercam să dăm impresia că ne simțim bine – parcă eram la o întâlnire amoroasă nereușită. Vasăzică în cele cincisprezece minute de care avusesem nevoie ca să ajung de la blocul în care locuia Korvutz până la apartamentul ei, Sonia se machiase și pregătise o mică tratație. — Va spus domnul Korvutz despre ce e vorba? 745
— Da, bineînțeles. Avea o voce subțire, cu accente slave, iar zâmbetul ei viclean, care îi dezvelea dinții mici și albi, dădea de înțeles că, pe vremuri, fusese o fată neastâmpărată. — Roland mi-a spus că sunteți foarte enervant. Dar nu mia spus că sunteți și foarte chipeș. A așezat o felie de brânză pe un biscuit și s-a pus pe ronțăit, jucându-se cu scobitoarea. — Credeți că Dale a omorât pe cineva? — S-ar putea. — Aha. — Nu sunteți șocată? — Bineînțeles că-s șocată! Nu vreți niște brânză? E foarte bună. Plătisem salata de patruzeci și patru de dolari pe care o comandasem la restaurantul La Bella, dar plecasem înainte să-mi fie adusă. Cu toate astea, nu pofteam decât niște informații. — Povestiți-mi despre Dale, i-am spus eu, luând un biscuit. — Ce să vă povestesc? — Cum era. — Era drăguț și săritor – îi plăcea să ajute oamenii. — Va ajutat și pe dumneavoastră? — Ah, sigur! — Cum anume? — M-a învățat să spun replicile, să pronunț ca lumea și să mă machiez. E foarte diferit. — Ce e diferit? — Machiajul pentru un rol. Trebuie să te machiezi în așa fel încât să transmiți ceva. — Ați învățat asta de la Dale. A încuviințat din cap. — Dale se pricepea la machiajul pentru teatru? — Nu știu dacă avea experiență. Dar era foarte, foarte bun. 746
Ca artist. — V-ați cunoscut în timp ce pregăteați Sărbătoarea nasului întunecat? — Exact! Eu eram Neurona – o călătoare prin creier –, iar Dale era Sir Axon. M-a învățat cum să folosesc albul și negrul, mi-a spus ea, atingându-și o pleoapă. Cum să par misterioasă când urc pe scenă. Cum să dau chipului o expresie dramatică. Roland Korvutz îmi spusese că în piesă jucau actori îmbrăcați în rase cu glugă, cărora nu fi se vedeau chipurile. — Deci v-ați împrietenit, am spus eu. Sonia a luat o gură de vin. — Dale era foarte prietenos. — Nu păreți foarte surprinsă că-l suspectăm de o crimă. — Orice poate fi surprinzător. Sau nimic. Depinde… — De ce? A plecat capul într-o parte. — Dacă ai încredere în oameni, se poate întâmpla să-ți facă surprize. — Dar dumneavoastră nu aveți încredere în oameni… — Nu mai am. Soțul meu îmi spunea tot timpul că mă iubește. În fiecare zi, la șase jumate, imediat după ce se scula, chiar înainte să se spele pe dinți. „Te iubesc, Sonny!” își acoperea gura, ca să nu simt că-i mirosea respirația, mi-a explicat ea, plimbându-și mâna pe pântec, apoi pe coapsă, până la genunchi. Era chirurg. Îmi aducea flori în fiecare vineri. Toate femeile erau geloase. Stevie al meu muncea din greu… Făcea chirurgie plastică. Multe ore. Foarte, foarte multe ore, a spus ea zâmbind. A angajat niște asistente drăguțe din Puerto Rico. Acum e căsătorit cu una dintre ele. — Ah! A pus iarăși picior peste picior, iar chimonoul a dat la iveală partea exterioară a unei coapse plinuțe, cu pielea albă. Sandala i-a alunecat ușor. — L-ați cunoscut pe Dale când erați căsătorită? am întrebat. 747
— Da. — De ce natură era relația dumneavoastră? Pe chipul Soniei a apărut un zâmbet viclean. — Vreți să știți dacă m-am culcat cu el? Da, de câteva ori. Stevie se distra cu asistentele. Dacă își permite cocoșul, de ce nu și-ar permite și găina? — Doar de câteva ori? — Mie îmi plăcea, dar pe Dale nu prea îl încânta. — N-avea niciun entuziasm. — Ba da. Avea entuziasm, a zis ea. Când o făceam. Și era în stare… De fapt, nu că nu era în stare, dar problema era că o făceam rar. — Credeți că era homosexual? — Mi-a zis că nu era. — Deci l-ați întrebat. — Era o perioadă tristă pentru mine, a spus ea, iar umerii i s-au lăsat dintr-odată. Am găsit în haina lui Stevie chitanța unei plăți pe care o făcuse cu un card Platinium American Express. O cină scumpă la un restaurant din Hamptons 80 unde îl rugasem să mă ducă și pe mine. Dar nu m-a dus niciodată. — Ce nenorocit, am spus. — Da, Alex. Mare nenorocit! Așa că eram tristă. M-am plâns lui Dale și i-am zis să se poarte cu mine ca un bărbat. Dar el a fost foarte drăguț cu mine. — Drăguț? — Adică mi-a fost ca o prietenă. — Știa să asculte. — M-a ținut de mână, m-a ascultat, m-a îmbrățișat. Și m-a sărutat aici, mi-a spus ea, atingându-și vârful nasului. Dar n-am făcut-o. Și-a schimbat poziția pe canapea, și-a arătat mai bine The Hamptons: numele sub care sunt cunoscute orașele Southampton and East Hampton din Long Island. 80
748
coapsa. — E greu de crezut că va refuzat, am spus eu. Ochii Soniei s-au umezit. — Probabil că mințiți, dar oricum mă bucură complimentul dumneavoastră. A mai luat o gură de vin, apoi s-a uitat în tavan. Îi tremura bărbia. Și-a acoperit coapsa. — Deci l-ați întrebat dacă e homosexual, iar el va spus că nu. — Mi-a spus imediat că nu. — L-a deranjat întrebarea? — Deloc! a izbucnit în râs, apoi a schimbat subiectul. — Adică? — Mi-a spus: „Ești foarte frumoasă, Sonny.” A oftat adânc. — Era efeminat? — Nu, n-aș zice. — Dar nu sunteți sigură. — Ba da, sunt sigură! Nu era! Dale era sensibil, nu efeminat. — Era săritor. — Nu era la fel ca toți bărbații, a spus ea, făcându-mi cu ochiul, iar eu am izbucnit în râs. Se deosebea de ceilalți bărbați și pentru că era foarte curat și dichisit. Întotdeauna mirosea bine și nu-l interesau jucăriile de lux: mașinile sport, ceasurile mari și scumpe, sistemele audio performante, televizoarele cu diagonală mare. Lui Stevie îi plăceau chestiile astea. — Dar Dale n-avea nimic din toate astea. — Dale nu avea nimic. În locuința lui avea un pat cu o saltea subțirică, un șifonier plin cu blugi și pulovere, un dulăpior cu cheie și un rucsac. Iar în frigider n-avea mâncare, ci doar apă și sucuri. — Ce fel de dulăpior? — Unul verde, pe care-l avea de pe vremea când lucrase în armată. 749
— Dale va spus c-a lucrat în armată? — A fost căpitan. Cinci ani. — Unde? — În Germania. Repara tancuri. — Aha, mecanic. — Era foarte priceput. Odată mi-a reparat aragazul: nu mai mergea sistemul de aprindere. Și toaleta. De două ori. — Asta se întâmpla în apartamentul de pe Strada 33. Sofie a lovit paharul cu o unghie dată cu ojă roșie. — Alex, mă simțeam foarte, foarte singură în casa unde locuiam cu Stevie. El era tot timpul ocupat cu asistentele… Roland cumpărase o nouă clădire, iar eu mă pregăteam pentru piesă, așa că n-avea niciun rost să mă întorc în Long Island seară de seară. — V-ați găsit un apartament, apoi ați făcut rost de unul și pentru Dale. — Și mie îmi place să ajut oamenii, a spus ea zâmbind. Am acceptat să stau de vorbă cu dumneavoastră… — Vă sunt recunoscător. Deci… — Cât timp o să stați în oraș, Alex? — Plec mâine. A plescăit din limbă. — Veniți des la New York? — Din când în când. — E un oraș frumos. Și tot timpul se întâmplă ceva interesant pe-aici. — Și unde locuia Dale înainte să se mute în noua clădire a lui Roland? — La hotel. — Știți cumva la ce hotel? — Nu. Dale mi-a spus că era urât acolo, iar eu m-am oferit să-l ajut. Am vorbit cu Roland și, în scurtă vreme, s-a mutat lângă mine. — Va mai spus ceva despre viața lui? — Nu, nimic. — Dar familia lui? 750
— Mi-a spus că n-are pe nimeni. — Cum așa? — Părinții lui muriseră. De-aia se mutase la New York. — Din California… — California? Nu, din Washington. — Va spus că-i din Washington? — Mi-a tot vorbit despre capitală și despre politicienii care mint tot timpul. Cine știe, poate că și el era politician. — Înainte să se mute aici, locuia în San Francisco. — N-a vorbit niciodată despre California. — Va spus că avea frați? — Mi-a spus că era singur la părinți. Tot o minciună? a întrebat ea zâmbind. Am încuviințat din cap. — Dale, Dale, Dale! Acum înțelegeți de ce n-am încredere în oameni? — Va mai spus ceva? — Tocmai v-am spus că nu. Dar n-ați mâncat niciun pic de brânză. E foarte bună. Am luat o felie – avea consistența cauciucului, iar pe margini era foarte tare. — Nu-mi mai puteți spune nimic despre Dale? — De cele mai multe ori, eu vorbeam, iar el asculta. Mi-a fost prieten la nevoie. Iar acum îmi spuneți că s-ar putea să fi omorât pe cineva. Pe cine? — S-ar putea să fi omorât mai mulți oameni. Sonia a tresărit. — Am stat singură cu el de multe ori. Întotdeauna era drăguț. — Și săritor, am adăugat eu. — Foarte săritor! Cel mai serviabil om din câți am cunoscut. Sonia s-a dus la toaletă, iar când s-a întors, își scosese bijuteriile, era mai puțin machiată și avea părul prins în coc. Era mai puțin dichisită dar părea mai tânără. 751
— Nu v-ați mișcat de pe scaun, a spus ea. Nici măcar un centimetru. — Vă era teamă c-aș putea fura argintăria? am întrebat-o eu și Sonia a izbucnit în râs. — Deci plecați mâine, a spus ea. Dimineața sau seara? — Dis-de-dimineață. — Drum bun, Alex! a spus ea clipind, apoi mi-a întins mâna. — Dacă nu vă deranjează, aș vrea să vă mai pun câteva întrebări. Sonia a oftat și a luat loc. — Acum vreți să vorbim despre soții Safran, nu-i așa? Din câte mi-a spus Roland, bănuiți că i-a omorât Dale. — Vă surprinde? — Soții Safran… Nu poți să știi niciodată ce-au în cap oamenii ca ei. — Ce fel de oameni erau? — Stăteau tot timpul încruntați. Aveau mereu hainele boțite și erau murdari, de parcă nu s-ar fi spălat niciodată. Dale mi-a spus că trăiau ca niște gândaci. — Adică erau un fel de paraziți. — Murdăreau locuința din clădirea lui Roland și nu erau corecți cu el. Și cum se purtau cu câinele ăla! — Îl chinuiau? — Dale mi-a spus că nu-l plimbau niciodată, bietul animal își făcea nevoile în casă. — Deci Dale a fost în locuința lor? Sonia a mijit ochii, iar buzele i s-au întredeschis. — Nu m-am întrebat niciodată… — Dale și soții Safran nu erau apropiați. Așa că Dale n-ar fi avut niciun motiv să-i viziteze. — Mă rog… Dar să știți că Roland nu i-a cerut niciodată lui Dale să-l ajute. Niciodată! — Roland va rugat să-mi spuneți asta. — Roland nu-i gangster. În Bielorusia era funcționar la un 752
spital: îi ajuta pe bătrâni să obțină medicamente. — În noaptea în care au dispărut, soții Safran mergeau la o piesă în centru. Se mai juca Sărbătoarea nasului întunecat? — Dacă se mai juca? a chicotit ea. Păi am jucat piesa aia doar patru zile la rând. — Au venit și soții Safran? Sonia a încuviințat cu un gest ușor al capului. — I-a invitat Dale? am întrebat eu. — L-am întrebat de ce i-a chemat, iar el mi-a zis că voia să fie amabil cu ei. — Și le-a plăcut piesa? — Nu știu. — Dar l-ați văzut pe Dale cu ei după spectacol? — Nu, eram ocupată. A trebuia să mă demachiez și asta mi-a luat ceva timp. — Dale a plecat înainte? — Da. — Și i-ați mai văzut pe soții Safran de atunci? Sonia a tăcut câteva clipe, apoi a dat din cap în semn că nu. — Dumnezeule! Dale! a spus ea. — Dale a mai jucat în vreo piesă după aceea? — Nu. — Și cum își petrecea timpul? — Eu stăteam mai mult în Long Island… Rămâneam în locuința de pe Strada 33 numai când n-aveam chef să merg cu mașina până acolo. — Dale avea o slujbă? — Zicea că avea de gând să-și caute ceva de lucru, dar mai încolo, pentru că nu era strâmtorat. Părinții îi lăsaseră niște bani, dar destul de puțini. Cumva și asta era o minciună? — Banii pe care i-a moștenit nu erau deloc puțini… Potrivit datelor pe care le deținem, după ce a plecat din clădirea de pe Strada 33, Dale n-a lucrat pe nicăieri. Dar ce slujbă zicea că vrea să-și caute? — Nu mi-a spus. Dar mi-am adus aminte altceva. Mi-a 753
spus că voia să călătorească. — Pe unde? — Prin toată lumea. Credea că lumea e un fel de spațiu comun. „Dale”, i-am zis eu, „crede-mă, lumea nu-i un spațiu comun, ci e făcută din cămăruțe în care oamenii se urăsc și se omoară unii pe alții și în care niciun străin nu e bine primit. Mergi în Bielorusia, ca să vezi de ce-am plecat deacolo!” „Nu, Sonny”, mi-a zis el, „când spun că vreau să călătoresc prin toată lumea, vorbesc de marile orașe: Paris, Londra, Roma…” L-am întrebat de ce n-a vizitat orașele astea pe vremea când era căpitan în Germania, iar el mi-a zis că na avut timp, pentru că era foarte ocupat când lucra în armată. Dar poate că, de fapt, n-a fost niciodată în Germania, nu? — Așa cred și eu. — Numai minciuni… Și ce-ați vrea să mai știți? — Aveți vreo fotografie cu el? — Nu păstrez suveniruri. I-am cerut să-mi spună cum arăta. Descrierea Soniei – înalt, robust, și chel – se potrivea cu cea a lui Roland Korvutz. — Avea ochi căprui, a adăugat ea. Și nu vedea bine – uneori purta ochelari, alteori, lentile de contact. — S-ar putea să vi se pară o întrebare ciudată, dar spuneți-mi, l-ați văzut vreodată îmbrăcat în haine de femeie? — Nu pe stradă. — Nu vă surprinde întrebarea? — În Nasul întunecat era un personaj numit Systema. Îl juca o fată înaltă care purta haine cu număr mare. Iar Dale se amuza din când în când. — Pe seama ei? — Nu, îi lua hainele și se îmbrăca în ele, iar uneori își punea o perucă și își subția vocea. Era foarte caraghios. — Aha, deci se prostea. — Dar de ce mă întrebați? Cumva e travestit? Am ridicat din umeri. 754
— E vorba cumva de o crimă sexuală? — Greu de spus. — Vai de mine! Înseamnă c-am avut noroc. Dale era tot timpul drăguț cu mine, dar parcă poți să știi… Am obosit, Alex. Am vorbit prea mult. M-a condus până la ușă, s-a aplecat ușor și m-a sărutat pe obraz, învăluindu-mă într-un nor de vanilie. I-am mulțumit încă o dată. — De ce nu? a spus ea. Poate că într-o bună zi o să vizitez California.
755
CAPITOLUL 25 — E mulțumit șeful că mi-a dat bani ca să merg la New York? l-am întrebat eu pe Milo. — O să-ți spun după ce-o să stau de vorbă cu el. — Și când vă întâlniți? — Când o să mă cheme Măria Sa. Era cinci după-amiază. Aerul din Los Angeles era îmbâcsit, iar cerul, mohorât. Ne întâlnisem într-un restaurant de pe Santa Monica Boulevard renumit pentru omletele sale enorme. Eu am comandat o cafea, iar Milo, o cafea și o farfurie de prăjituri cu scorțișoară. Cu două ore în urmă, luase un prânz întârziat la Cafe Moghul. Hainele lui împrăștiau un miros interesant de chimion și țigară de foi. În seara dinainte, îi lăsasem un mesaj telefonic în care îi povestisem pe scurt ce aflasem la New York. Dar n-avusese timp să mă sune, pentru că îl supraveghease pe Tony Mancusi până în zori. — Deci Dale i-a eliminat pe soții Safran… a spus Milo, frecându-se la ochi. Înseamnă că banii poliției au fost cheltuiți cu folos. Dă-mi voie să te despăgubesc pentru salata verde de o sută de dolari pe care n-ai apucat s-o mănânci. — Patruzeci și patru de dolari. Salată verde și scoici… — Uau! Ajunsesem în Los Angeles la prânz, dar abia la ora patru după-amiază reușisem să dau de Milo. Îi făcuse o nouă vizită lui Gilbert Chacon de la firma Prestige și, până la urmă, Chacon recunoscuse că ajunsese târziu la muncă, găsise lanțul agățat de stâlp, dar fără lacăt. Așa că dăduse fuga la un magazin de pe bulevardul Canon și cumpărase lacătul ieftin pe care-l văzusem când fusesem acolo prima oară. — Oare ne mai ascunde ceva? l-am întrebat eu. — Să-l fi mituit cineva ca să lase lacătul descuiat? Nu prea cred. A zis că-i dispus să facă un test cu detectorul de 756
minciuni. Mi s-a părut că vrea doar să nu-și piardă slujba, nu să ne ajute. — În orice caz, cine a spart lacătul l-a păstrat. — Un sentimental. După ce-l vizitase pe Chacon, Milo fusese ocupat cu o conferință telefonică la care participaseră autoritățile din Texas și detectivii din cele șase orașe în care Cuz Jackson susținea că făcuse crime abominabile. În trei dintre cazuri, detectivii nu găsiseră nicio pistă care să ducă la Jackson, într-unul probabilitatea ca el să fi fost implicat era mică, iar în celelalte două, părea destul de mare. La toate astea se adăuga cazul lui Antoine Beverly, care era în continuare foarte neclar. Conducerea închisorii din Texas voia că cercetările să fie urgentate. Șeful poliției din Los Angeles îi ceruse lui Milo să facă rost de mai multe informații în cazul lui Antoine. Tot ce puteam face era să-i găsim pe prietenii săi din copilărie, dar încă nu reușisem să dăm de niciunul dintre ei. — În ultimele patruzeci și opt de ore, mașinile poliției au fost de mai multe ori acasă la Wilson Good, dar se pare că nu era nimeni acolo, iar cei de la St. Xavier își fac griji. — Poate că s-a simțit foarte rău și s-a internat. — Am întrebat pe la toate spitalele, dar n-am dat de el. — Se pare că antrenorul a părăsit terenul. — Ciudat, nu? Tot ce voiam de la fraiera’ ăsta de Good era să stăm de vorbă cu el. Dar ce-ai zice dacă am afla că el l-a omorât pe Antoine? Gândindu-mă la varianta asta, mi s-a făcut somn. Sau poate eram obosit pentru că nu reușisem să dorm ca lumea în camera cât o celulă de la The Midtown Executive, iar apoi îmi amorțiseră oasele în timpul celor șase ore de zbor. Am luat o gură de cafea. Milo a desfăcut un pachețel de șervețele, dar n-a folosit niciunul. — Când a dispărut Antoine, Good era de-o seamă cu el. 757
Crezi că un adolescent de cincisprezece ani ar fi în stare de așa ceva? — N-au suficientă mielină. — Cine n-are ce? — Mielina e o substanță care învelește celulele nervoase și are un rol important în gândirea logică. Tinerii n-au la fel de multă mielină ca adulții. Unii cred că-i un argument serios împotriva condamnării la moarte a criminalilor tineri. — Și la ce vârstă ajungem să avem suficientă mielină? — Depinde de persoană. Unii ajung la stadiul ăsta pe la treizeci și cinci, patruzeci de ani. — Deci răul depinde de chimie… Dar nu spun că ar fi vorba de o crimă prostească săvârșită sub influența unui impuls de moment. Se cunosc destule cazuri în care un copil îl omoară în bătaie pe altul cu sânge-rece. Dacă Good e vinovat de moartea lui Antoine, atunci probabil că a fost suficient de abil cât să-și omoare cel mai bun prieten și să mușamalizeze totul. Apoi a dus o viață de cetățean onorabil și a purtat toată viața vina în suflet, vărsând din când în când lacrimi de crocodil. — E extrem de greu să te consideri un individ moral când porți în suflet o asemenea povară, dar unii reușesc. Sau poate că Good este un psihopat foarte bine adaptat la viața socială, care până acuma a reușit să evite necazurile. — Iar acuma necazul îi bate la ușă. Așa că s-a speriat și a șters-o. — Sau poate că n-a vrut să-l omoare pe Antoine. Poate că se hârjoneau și s-a întâmplat o nenorocire. Good a intrat în panică și a ascuns cadavrul. Iar acuma e speriat. — Poate că erau trei când s-a întâmplat. Celălalt prieten al lui Antoine e un drogat și are un cazier gros – poate că Maisonette are porniri autodistructive tocmai pentru că se simte vinovat. — Gordon Beverly ne-a spus că Maisonette avea probleme în familie și că a fost martor la un atac armat. Poate că nu-i la fel de puternic precum Good. 758
— Vasăzică Bradley Maisonette se condamnă la o viață mizerabilă, iar Wilson Good își cumpără casă pe-o colină… Poate că Good e un tip cu sânge rece. Zău că e posibil să fi fost o crimă premeditată! Soții Beverly ne-au spus că Antoine vindea mai multe abonamente decât prietenii lui. Dacă puștii ăia doi au vrut să-i ia banii, iar el s-a opus? — La firmele de genul ăsta, de obicei copiii predau evidența vânzărilor și sunt plătiți mai încolo. — Bine, dar intuiția îmi spune că s-a întâmplat ceva între băieții ăia. Trebuie să dăm de Good și să-i distrugem iluzia car putea să tăinuiască ce s-a întâmplat atunci, dar nu pot să neglijez cazurile Mancusi și Shonsky. Că tot veni vorba de Mancusi, am aflat că Tony a sunat-o ieri pe Jean Barone, ca să afle când o să se aplice dispozițiile testamentare. — Și ea ce i-a spus? — Ce i-am cerut eu să spună, anume că roțile justiției se învârt greu. Iar mocofanul i-a închis telefonul în nas, fără ca măcar să-i zică la revedere. Poate că dacă o să-și piardă cumpătul o să facă vreo prostie… S-ar putea să se întâlnească cu Dale Bright – cine știe ce identitate adoptă când se vede cu Tony. Milo a luat o prăjitură cu scorțișoară și a mușcat zdravăn din ea, împrăștiind firimituri. — Alex, îți mulțumesc c-ai fost la New York. Dar ia zi-mi, chiar crezi că Roland Korvutz n-are nicio legătură cu dispariția soților Safran? — N-avea niciun motiv: clădirea urma să fie evacuată cu sau fără consimțământul lor. — Dar Bright ce motiv avea? — Poate că i se părea amuzant să facă pe altruistul, iar apoi să omoare pe cineva. Sonia Glusevitch mi-a spus că Bright e omul cel mai săritor din câți a întâlnit. — Confidentul ei, a spus Milo. Ți se pare credibil? — Da, e posibil. — Era potent, dar nu foarte dornic să facă amor… Dar nu 759
era nici homosexual. — Tipul ăsta nu prea poate fi băgat în nicio categorie. Și-a terminat prăjitura, apoi a luat încă una. — Vasăzică tipului îi plăcea să poarte haine de femeie. Nam dat de nicio urmă a lui Dale în Washington, nici în Maryland sau Virginia. Și nici nu figurează în arhiva vreunei baze din Germania. — Ce surpriză! — Se pare că a te reinventa încontinuu e marea distracție a mileniului. De ce n-o fi intrat în politică? Nu ne-ar mai fi dat atâtea bătăi de cap. — Politica n-ar fi fost pe gustul lui. Lui chiar îi place să ajute oamenii… Milo a râs atât de tare, încât i-au căzut firimiturile de pe burtă. — E posibil ca Dale și Tony să se fi întâlnit la o petrecere a travestiților. Poate că Tony i s-a plâns că are probleme cu banii și că maică-sa locuiește într-o casă frumoasă din Westwood, iar el e nevoit să stea într-o magherniță, pentru că ea nu mai vrea să-i dea bani. Așa că Dale hotărăște să rezolve problema. Tony habar n-avea de planul lui Dale, dar după ce i-am spus cum arăta cel care a omorât-o pe maică-sa, a intrat la bănuieli. — Șapca! a spus Milo. Tony ne-a zis că și taică-său purta șepci. Dar dacă Dale și-a pus șapcă tocmai ca să facă o glumă, de unde știa ce purta taică-său pe cap? — Tony a vorbit ca o moară hodorogită, iar Dale a ascultat cu atenție. Iar dacă Tony și-a dat seama că, fără să vrea, a avut și el un rol în măcelărirea maică-si, atunci se explică reacția din ziua în care i-am povestit ce s-a întâmplat. — Te referi la vomă… Și poate că nu-l dă în gât pe Dale, pentru că-i e frică să nu fie luat drept complice. — Mi se pare interesant că Dale a acționat fără să-i fie teamă că Tony s-ar putea să-l dea în vileag. Asta înseamnă ca înțeles foarte bine cum funcționează mintea lui Tony. — Sau poate că așteaptă momentul oportun… a spus Milo. 760
— Crezi că Tony e în pericol? Da, s-ar putea. În fine, dacă supravegherea asta prelungită nu scoate nimic la iveală, eu cred că cel mai bine ar fi să mergem să stăm de vorbă cu el. Milo ronțăia cea de-a doua prăjitură. — Dar chiar crezi că ucide din altruism? Pentru că nu e plătit pentru crimele pe care le comite, asta-i clar. — Dacă la Ojo Negro a fost mâna lui, atunci înseamnă că le-a omorât pe Leonora și Vicky ca să se îmbogățească. Dar dacă singurul lui motiv ar fi fost banii, nu trebuia decât să se pitească în pădure și s-o omoare cu o pușcă. Însă el a preferat să se deghizeze și să dea o raită prin oraș cu o mașină furată, apoi să le omoare cu sălbăticie. De-aia cred că a fost o crimă cu motivație sexuală. Toate astea sunt compatibile cu ce i-a spus Leonora lui Mavis Wembley despre Dale: că tortura animale într-ascuns pe când era copil. — Chinuie lighioanele, dar lucrează ca voluntar la un adăpost pentru animale. Deci îi place să facă lucruri contradictorii. — Și îi place să creeze scenarii încâlcite. Gândește-te la planul complicat pe care și l-a făcut când a omorât-o pe Kat Shonsky: a furat o mașină scumpă, și-a urmărit victima și a răpit-o. Și probabil era deghizat în femeie. Apoi a dus mașina într-un loc în care era sigur că proprietarul avea să dea de ea și a lăsat o pată de sânge pe scaunul din față. Unde mai pui că a așezat eșarfa în așa fel încât să sară în ochi dacă s-ar fi descoperit cadavrul lui Kat. — Și cadavrul lui Kat cu siguranță urma să fie descoperit, a spus Milo. Cele două surori care locuiesc în preajmă au primit de curând aprobările necesare pentru construirea piscinei. — Și poate că Dale aflase ce aveau de gând surorile… Milo și-a arcuit sprâncenele. — Poate că surorile îl cunoșteau, a spus el. Mă întreb dacă s-au întors din croazieră. I-a făcut semn chelneriței și i-a dat câteva bancnote. — E prea mult, domnule locotenent. 761
— M-ai prins în toane bune. — Zău, domnule locotenent… Milo și-a pus mâna mare peste a ei. — Du-ți copilul la cinema. — Sunteți foarte amabil. S-a întins să-l sărute pe obraz. Mai avea un pic și-l lua în brațe. — Acte de binefacere aleatorii, am spus eu. — Da, semăn cu Dale.
762
CAPITOLUL 26 Milo a aruncat mesajele primite fără să le citească, apoi a căutat numele celor două surori care dețineau terenul unde fusese îngropată Kat. — Susan Appel și Barbara Bruno… Hai s-o luăm în ordine alfabetică. A apăsat pe tastele telefonului atât de repede, încât a greșit, așa că a trebuit să formeze numărul încă o dată. — Doamna Appel? Sunt locotenentul Sturgis… Sunt… Da, doamnă, știu că-i înspăimântător, îmi pare rău că s-a nimerit să fie îngropată pe… nu, n-o să mai facem săpături acolo, nu ăsta-i motivul pentru care… bineînțeles, doamnă Appel, și vă suntem recunoscători, dar vreau să vă pun o întrebare. L-am văzut cum închide, apoi și-a frecat fața cu palmele. — Nu cunoaște niciun Bright, Dale sau Ansell. Nu cunoaște pe nimeni în stare să facă ceva atât de înspăimântător, și nici soră-sa nu știe un om de soiul ăsta, pentru că au același grup de prieteni. — Vasăzică sunt foarte apropiate. — Fiecare dintre ele deține jumătate din terenul ăla și până acum nu s-au dat în judecată una pe alta… Sau poate că întreaga parcelă e trecută pe numele amândurora. Dar hai so sun și pe doamna Bruno… Mda, mi-a răspuns robotul, dar n-are niciun rost să-i las un mesaj: sigur o să stea de vorbă cu Appel înainte să-l asculte. Mă duc să-mi cumpăr o cutie de Red Bull și niscai haleală – trebuie să mă pregătesc pentru încă o noapte minunată pe bulevardul Rodney. Mersi pentru masă. — Dar ai plătit tu… — Mă refeream la stimularea intelectuală. — Vrei să-ți țin companie? — Robin e ocupată cu proiectul? — Luăm cina împreună la șapte, apoi își continuă lucrul. 763
— Atunci joacă-te cu Blanche. Oricum, mersi pentru propunere, dar în ultimele patruzeci și opt de ore ai făcut un drum dus-întors până la New York, ceea ce depășește cu mult atribuțiile tale de consultant. Unde mai pui că nu-s o companie amuzantă atunci când am creierul praf. Și să numi spui că știi ce înseamnă asta. La cină am mâncat cotlet de miel cu salată și am băut bere. Robin s-a întors în atelier, iar eu m-am întins pe canapeaua din biroul meu cu ziarul în mână. Blanche s-a ghemuit lângă mine, prefăcându-se interesată de situația politică din țară. Am ațipit, dar la zece și jumătate m-am trezit. Mă simțeam balonat și aveam mâncărimi. Blanche sforăia de mama focului. Am dus-o la culcare, apoi am intrat în atelierul lui Robin: așezată la bancul de lucru, ciocănea și cioplea de zor. — Vai, bietul de tine! a spus ea. — Ce s-a întâmplat? — Ai adormit. — Se vede? A lăsat dalta din mână și m-a mângâiat pe față. — Ai fața plină de dungi de la cusăturile canapelei de piele. — Ești un adevărat discipol al lui Sherlock Holmes. — Vrei să merg cu tine? — Unde? — La o plimbare cu mașina. — Dar n-aveam de gând să mă plimb cu mașina. — Bine. Dacă vrei, mă opresc aici și mergem să jucăm scrabble. Pe bancul perfect lustruit era așezată cutia de rezonanță din lemn de arțar a mandolinei, iar pe podea se vedea o grămăjoară de rumeguș. — Nu vreau să întrerup munca unui geniu. — Numai geniu nu sunt! Și ce-ai de gând să faci? — Poate mă duc să-i țin companie lui Milo – 764
supraveghează blocul în care locuiește Tony Mancusi. S-ar putea să-l vizităm ca să-i punem câteva întrebări. — Abia acum te recunosc… a spus ea zâmbind. Nu mai ai aerul unei clone rătăcite. Dă-mi o sărutare și întinde-o! L-am sunat pe Milo de pe drum. — O să ți se ofilească mielina, mi-a spus el. — Oricum cred că am prea multă. — Domnul Maturitate! — Nu țineam morțiș să mă maturizez. Luase din parcarea poliției un Chevrolet Camaro cafeniu plin de zgârieturi și parcase la vreo zece metri de blocul lui Tony Mancusi, în așa fel încât becul de pe stradă să lumineze doar partea din spate a mașinii, nu și scaunul șoferului. Când m-a văzut, mi-a deschis portiera. În mașină duhnea a transpirație, fum de țigară și carne de porc. Pe bancheta din spate, se vedeau trei cutii cu costițe – le rosese pe toate până la os –, o pungă în care mai erau câteva boabe de porumb prăjit, câteva păhărele de plastic în care fusese sos dulce-acrișor, o pereche de bețișoare rupte, șervețele de hârtie murdare de grăsime și câteva șervețele umede folosite. Cele trei cutii goale de Red Bull fuseseră transformate în discuri de aluminiu… Milo ținea în poală un termos în carouri. Capul i se adâncise între umeri, iar trupul lui semăna cu un morman cenușiu. După ce mi s-au mai obișnuit ochii cu întunericul, am văzut că-și luase alte haine: un trening negru și o pereche nouă de teniși. Își luase și tocul de umăr din nailon în care-și ținea pistolul de nouă milimetri. — Ce dichisit ești! Am spus eu. Și-a scos din urechi căștile ipod-ului, apoi l-a oprit și m-a întrebat: — Poftim? — Am zis: „Salut!” 765
— Ți-aș da ceva de mâncare, dar… — Nu-i nimic, am mâncat. — Ce, o salată cu preț piperat? — Am gătit ceva cu Robin. — Ca oamenii simpli… — Ce ascultai? — Ai să fii surprins. Nu-i pop-ul pe care-l ascult de obicei. Să vedem dacă ghicești. — Habar n-am. — Beethoven! Eroica. — Vai, ce rafinat ești! Am spus. — E ipod-ul lui Rick. L-am luat din greșeală. După ce am stat în mașină cam o oră, ne-au sunat cei de la poliția din Hollywood: nu reușiseră să dea de Good. Iar pe la ora unu și jumătate, am început să mă satur de supraveghere. Mi-am propus să mai stau o oră, apoi să mă duc acasă și să mă trântesc în pat, ca să revin la programul meu obișnuit. — Dacă tot ești aici, a spus Milo, trezește-mă dacă se întâmplă ceva. Apoi a dat scaunul în spate la maximum și a coborât speteaza, dar după vreo douăzeci de minute s-a trezit, scoțând un sunet gutural. Cât e ceasul? a întrebat el, privindu-mă cu ochi injectați. — Două fără zece. — Vrei să tragi și tu un pui de somn? — Nu, mersi. — Vrei să pleci? — Puțin mai încolo. — Ți-am spus că-i plicticos. Ți se face al naibii de somn. — Tre’ să fie plăcut să ai dreptate o dată la nu știu câtă vreme, am spus. Subliniez, o dată. — Ca să vezi! Privarea de somn scoate la iveală partea răutăcioasă a omului… Milo a simțit deodată că se întâmplă ceva în stânga și s-a 766
uitat repede într-acolo. M-am uitat și eu, dar n-am văzut nimic. Apoi ușa blocului în care stătea Mancusi s-a deschis – ai fi zis că Milo mirosise că avea să se întâmple. Din bloc a ieșit un bărbat durduliu și adus de spate, cu mers șovăielnic. Tony Mancusi s-a îndreptat spre Toyota lui, a urcat și a pornit spre Sunset Boulevard. Milo a dat geamul în jos și a urmărit mașina cu privirea. Eu n-o vedeam bine din pricina mașinilor parcate lângă noi, dar am reușit să-i zăresc farurile din spate la douăzeci de metri de noi. Ajuns la prima intersecție, Mancusi a trecut pe roșu. — Prima neregulă, a spus Milo, pornind mașina. Să sperăm c-or să urmeze și altele. Toyota s-a îndreptat spre vest, pe Sunset Boulevard, trecând pe lângă Spitalul de Pediatrie, apoi a luat-o pe Hospital Row. La ora aceea, bulevardul era pustiu până la intersecția cu strada Vine, unde peisajul era asezonat cu vagabonzi, drogați și muncitori prost plătiți care-și așteptau autobuzele. Pentru că nu erau multe mașini pe stradă. Milo trebuia să stea la o distanță mare în spatele Toyotei, așa că ne călăuzeam numai după farurile din spate ale lui Mancusi. Firma luminoasă a unui depozit de papetărie a scos la iveală o pată roșie de sos în colțul gurii lui Milo, iar părul negru și tenul palid îl făceau să semene cu un Dracula atras de travestiții grași. Mancusi a prins semaforul roșu la intersecția cu Highland, a dat cu spatele neregulamentar și s-a înscris pe banda care-i permitea să cotească la stânga. — Tony, Tony! a șoptit Milo, rămânând la douăzeci de metri în spatele lui. Apoi semaforul s-a făcut verde, iar Mancusi a cotit la stânga și a intrat într-o parcare întunecată de pe partea 767
estică a bulevardului, lângă un fast-food închis. Milo a oprit farurile și l-a urmărit cu privirea de pe partea cealaltă a bulevardului. Pe acoperișul fast-foodului – se numea Gordito ’s Tacos – era amplasată o firmă uriașă care înfățișa un porc vesel, cu sombrero și poncho. Mancusi a rămas în mașină, iar după vreo două minute trei femei au apărut din întuneric – păr lung, fuste foarte scurte și genți cu bretele din lanț. S-au apropiat de geamul din stânga lui Mancusi, legănându-și șoldurile cu nonșalanță. A urmat o conversație animată, iar femeile izbucneau în râs din când în când, dând capul pe spate. Două dintre ele au plecat. Cea care a rămas era o blondă platinată, cu sâni enormi, abdomen plat și picioare subțiri. Avea un maiou roșu și o fustiță roz… Ba nu, erau niște pantaloni foarte scurți – o profesionistă care respecta tradiția. Blonda s-a îndreptat spre portiera din dreapta a Toyotei, unduindu-și șoldurile, și-a dat părul peste cap, și-a potrivit sutienul, apoi a urcat în mașină. — Se pare că Tony nu e homosexual, am spus eu, iar Milo a zâmbit. Mancusi a pornit în viteză pe bulevardul Highland, îndreptându-se către Strada 6, apoi a cotit la stânga. A trecut pe lângă Hancock Park și a intrat în Windsor Square, înaintând printre arborii bătrâni, peluzele întinse și vilele vechi ale cartierului. Tony a cotit brusc pe bulevardul Arden, a mers până la prima intersecție și a parcat în fața unei mașini mititele. Strada era pustie și întunecoasă. Perspectiva era amplă, iar pe o parte a străzii se vedea golul lăsat de un copac tăiat. Farurile Toyotei au rămas aprinse. Câteva secunde mai târziu, Mancusi a pornit mașina, a mers până la următoarea intersecție și a parcat din nou – se oprise în fața unei case în stil georgian care era ascunsă în spatele a trei cedri uriași. Un sicomor la fel de uriaș de lângă stradă umbrea mașina lui Tony. 768
Farurile s-au stins. Toyota a rămas acolo vreo zece minute, apoi a luat-o iar din loc și s-a întors la Gordito’s Tacos. Mancusi a tras pe dreapta, iar blonda a coborât, aranjându-și pantalonașii. Apoi s-a aplecat spre geamul lui Tony și a vorbit puțin cu el, iar după ce Toyota a luat-o din loc, și-a aprins o țigară. Milo s-a apropiat în fugă de prostituată și i-a arătat insigna, iar blonda și-a lovit o coapsă. Apoi Milo i-a spus ceva, și ea a râs ca atunci când discutase cu Mancusi. Milo a făcut un semn cu mâna spre țigara ei. Blonda a stins-o, iar el a percheziționat-o și i-a luat poșeta. A apucat-o de braț, a traversat bulevardul și a venit cu ea spre mașină. Fața lui Milo era inexpresivă. În ochii blondei se citea curiozitatea.
769
CAPITOLUL 27 Milo a scos din poșeta târfei un brici cu mâner de oțel. — Mâinile pe mașină, i-a spus Milo. — Am nevoie de el ca să mă apăr, i-a explicat ea cu o voce răgușită. — Mâinile pe mașină. Milo a băgat briciul în buzunar, a aruncat poșeta în portbagaj, i-a făcut semn blondei să se așeze pe bancheta din spate, apoi s-a strecurat lângă ea. — Colega, e rândul tău să conduci, mi-a spus el, și am trecut la volan. — Îmi place să am companie, a spus curva. Așezată lângă Milo, părea mică și fragilă. Avea vreo treizeci și cinci de ani, iar părul aspru și dat cu fixativ era platinat la rădăcină și arămiu la vârfuri. Purta cercei mari și rotunzi, iar fața ei ascuțită, lucioasă și bronzată era plină de bubițe. Avea nas cârn, buze groase și sclipici pe piept. Ochii ei de un albastru spălăcit erau adumbriți de gene bățoase lungi de un centimetru. Blonda se străduia să nu clipească. Avea gât musculos, iar mărul lui Adam foarte pronunțat. Când și-a dat seama că-i priveam mâinile foarte mari, și le-a ascuns. — Ți-o prezint pe Tasha Labelle, a spus Milo. — Bună, Tasha. — Plăcerea e de partea mea. — Să mergem, a zis Milo. — Unde? a întrebat Tasha. — Nicăieri anume. — În câteva ore se deschide Disneylandul. — Îți plac parcurile de distracții? Și tu satisfaci tot felul de fantezii? Tasha n-a zis nimic. Am luat-o pe bulevardul Highland, și am nimerit într-o groapă care a făcut suspensiile să scârțâie. 770
— Au! O mașină atât de mică pentru bărbați atât de mari. Am trecut de intersecțiile cu bulevardele Sunset și Hollywood, apoi am luat-o spre est, pe strada Franklin, trecând pe lângă blocuri întunecate și copaci foarte bătrâni. Străzile erau pustii – n-am văzut decât un câine de pripas tolănit lângă un gard viu. — Da’ ce-am făcut? De ce m-ați luat la plimbare? — Și nouă ne place să avem companie. Iar când o să-ți luăm amprentele, o să aflăm și cum te cheamă. — Amprente? Da’ n-am făcut nimic! a spus ea pe un ton ridicat, care îi trăda încordarea. — Am vrea să știm cum te cheamă. — De ce? a întrebat pe un ton domolit, în care se simțea un pic de furie. Vocea nazală a Tashei semăna acum cu cea a unui derbedeu prins la ananghie, care-i gata să se ia la bătaie ca să scape. — Pentru că facem niște investigații. Și pentru că te-am prins cu briceguțul în poșetă. — E un hârb! L-am comandat pe eBay. — Care-i numele tău adevărat? — Sunt eu și gata! a spus ea pufnind. — Nici nu mă îndoiesc. Dar hai să nu facem un mare caz din chestia asta. — Nu înțelegeți despre ce-i vorba, a spus Tasha. — Ba da. Trecutul e trecut, așa-i? a spus Milo. — Mda, a șoptit ea în silă. — Dar uneori trecutul e important. — Dar ce-am făcut? De ce m-ați băgat în mașina asta? — Pe lângă că aveai un brici în poșetă, te-am văzut când țiai racolat clientul. Dar poți să te întorci la Gordito în cincisprezece minute. Sau putem să mergem la secție. Depinde numai de tine. — Da’ despre ce investigații e vorba? Milo și-a scos pixul. 771
— Mai întâi, cum te cheamă, a spus Milo. Nu ne interesează numele false pe care le folosești de obicei când ești arestată. — Dar n-am mai fost săltată de… treizeci… de opt… de șapte zile. S-a întâmplat în Burbank. Am furat ceva dintr-un magazin. Dar plângerea a fost retrasă. — Plângerea pe numele cui? Au urmat câteva clipe de tăcere. — Mary Ellen Smithfield. — La fel ca șunca Smithfield, a spus Milo. — Poftim? — Tasha, spune-ne ce scrie în certificatul tău de naștere. — O să mă arestați? — Depinde numai de tine. A oftat adânc. — Robert Gillaloy, a spus Tasha în șoaptă. Am auzit pixul lui Milo scârțâind. — Și câți ani ai, Tasha? — Două’ș’doi. Milo și-a dres glasul. — Două’ș’nouă. Și asta e ultima ofertă, a spus Tasha râzând zgomotos. — Unde stai? — Pe bulevardul Kenmore, da’ numai pentru o vreme. — Până când? — Până îmi iau o vilă în Bel Air… — De câtă vreme ești în Los Angeles? — M-am născut în California. — Unde? — În Fontana. Părinții mei se ocupau de puicuțe, a spus Tasha chicotind. Pe bune. Și la un moment dat m-am săturat de pene și de duhoarea de găinaț. — Mai exact, când? — Acum vreo treisprezece ani. Mi-am imaginat un adolescent debusolat care părăsește fermele din districtul San Bernardino și vine în Hollywood. 772
— Ai telefon? a întrebat Milo. — Acuma-s între numere… — Ai mobil cu cartelă? Niciun răspuns. — Cum dau oamenii de tine, Tasha? — Prietenii știu unde să mă găsească. — Prieteni ca Tony Mancusi? Tasha iarăși a tăcut. — Spune-ne ce știi despre Tony. — Ah, deci e vorba de Tony? Ăla care n-are nicio treabă cu Roma? — Cum adică? — Păi n-arată deloc a italian. Seamănă cu un fel de budincă – e chestia aia făcută cu ouă. — Tony e un client fidel? — Și ziceți că Tony a făcut prostii? a întrebat Tasha, cu un tremur în glas – iarăși avea o voce pițigăiată și speriată. — Te miră? — Mie nu mi-a făcut niciodată nimic. — Dar? — Dar nimic. — Cât de des te întâlnești cu el? — N-avem un program fix. Vine când are chef. — Tony merge și la alte fete? — Nu, mă place doar pe mine. Problema e că nu prea-mi dă lovele. — N-are bani? — Așa zice. — Se plânge deseori? — Păi nu la asta se pricep bărbații cel mai bine? Ba nevasta, ba prostata, ba vremea, a spus Tasha râzând. Tot felul de șmecheri. Cu Tony e și treaba cu discu’. — Ce anume? — Discu’ de la coloană. Că-l doare aici, că-l doare dincolo. Așa o ține întruna. Iar eu tre’ să-i plâng de milă. Dar nu-i fac niciodată masaj, că unghiile astea false pocnesc imediat. 773
— Păi dacă te încurci cu tot felul de indivizi de teapa lui, a spus Milo. De ce nu-ți iei un soț? — Știți că aveți haz! Dar dumneavoastră de ce vă plângeți? — Pentru că infractorii scapă nepedepsiți. Unde l-ai cunoscut pe Tony? Și să nu zici: „prin zonă”. — Prin zonă… Ha-ha! Bine, vă spun, nu vă uitați așa urât la mine. L-am cunoscut la o petrecere care s-a ținut într-o casă de pe dealuri. — Ce fel de petrecere? — Una la care bărbații se deghizează. — În femei, nu? Spre deosebire de prietenele tale de la Gordito… — Prietenele mele chiar sunt femei, orice-ar zice guvernul. În sufletul lor sunt femei, și ăsta-i lucrul cel mai important. — Vasăzică bărbații erau deghizați… — Da, da’ ăștia nu vor cu adevărat să fie femei. Li se pare că-i cam nasol. Pentru ei, e nasol să porți peruci și rochii, să te razi pe mâini, să te epilezi și să porți pantofi cu toc. N-au oase de femeie. Nu-s de-li-cați. Pentru ei e un fel de paradă de Halloween, iar a doua zi își pun iarăși costum și cravată. — Un fel de bal mascat, a spus Milo. — Nici măcar. Ăștia nu fac niciun efort. — Și unde, mai exact, era casa unde s-a ținut petrecerea asta? — Pe lângă dealul pe care e scris „Hollywood”. — Dincolo de Beachwood? — Nu mă pricep la străzi. Și a fost demult. — Când? — Acu vreo șase luni. Sau poate cinci. În noaptea aia, am stat mai mult cu Tony, dar am plecat de acolo cu un avocat. Aia da, casă, dar era tocmai în Oxnard, lângă ocean – aerul era foarte sărat. Am mers o groază până am ajuns acolo. Orice mi-ați face, nu vă spun cum îl cheamă, pentru că s-a purtat foarte frumos cu mine. Era bătrân și singur, iar nevastă-sa era internată în spital. A doua zi dimineață mi-a 774
făcut clătite cu banane și am văzut soarele cum răsare din apă. — Și lui îi plăcea să se deghizeze în femeie? — Nu, el nu era deghizat. — Deci la petrecere au venit și bărbați nedeghizați. — Au fost și deghizați, și nedeghizați. Și fete, bineînțeles. — Iar Tony? — Era nedeghizat. Am crezut că-i grădinarul sau instalatorul, ceva de genu’ ăsta. Că venise să repare closetul. — De ce? Purta uniformă? — Nu, dar era neîngrijit, a spus Tasha, de parcă ar fi fost vorba de o infracțiune. Pantaloni șifonați și un tricou pe care scria „Aloha”. Era îmbrăcat foarte prost. — Tu cum ai ajuns acolo? — M-a chemat o fată. Germania, așa știu că o cheamă. Cam scundă, dar albă. S-a întors acasă în urmă cu câteva luni. Mi-a povestit că taică-său locuia în Utah și avea două soții. Pe mama ei vitregă n-o deranja deloc situația asta, dar mama ei naturală… — Cam câți oameni au fost la petrecerea asta? — Vreo treizeci, poate chiar cincizeci. Lume multă prin toată casa. Fetele arătau trăsnet, deghizații semănau cu o gașcă de bunici, iar ăia nedeghizați nu știau ce să facă. — A cui era casa? — Habar n-am. — Și cum de-ai ajuns să stai de vorbă cu Tony? — Părea trist. — Și? — Păi toată lumea se distra, iar el stătea într-un colț și se plângea unui deghizat. Ăsta l-a ascultat o vreme, pe urmă s-a ridicat și a plecat, iar Tony a rămas singur-singurel. Și trist. Apoi mi s-a plâns și mie. Am ieșit la o plimbare, dar am auzit niște coioți, iar eu m-am speriat și atunci ne-am întors. — În Fontana nu-s coioți? a întrebat Milo. — Ba da, o grămadă, tocma’ de-aia m-am speriat. Am văzut ce le fac găinilor. 775
— Și de ce se plângea Tony? — V-am zis, zicea că n-are lovele. Trăise o vreme într-un apartament drăguț, pe urmă a avut probleme cu discu’ de la coloană și situația s-a împuțit, iar maică-sa nu-l mai ajuta deloc și zicea că-i un trântor. — I-a zis toate astea și deghizatului? — Înainte să m-așez lângă el, am auzit cuvântul „bani”. Întotdeauna ciulesc urechea când aud cuvântul ăsta. În timp ce ne plimbam, mi-a povestit că maică-sa se purta urât cu el. Cică nu-i mai dădea nicio lețcaie, dar el era singurul ei copil și nu înțelegea de ce făcea asta. — Era furios? — Mai degrabă trist. Ba chiar deprimat. I-am zis c-ar fi bine să ia Prozac sau ceva de genu’ ăsta, dar el n-a spus nimic. — Când s-a plâns deghizatului, ți s-a părut că tipul îl asculta cu atenție? — Cred că da… Se uita în ochii lui Tony și încuviința din cap, de parcă zicea: „Da, frate, te-nțeleg…” Apoi s-a ridicat dintr-odată, de parcă se săturase. — Plictisit? — Nu, nu, mai degrabă… trist. — Și cum arăta tipul ăsta? — Mai solid ca Tony. Mă rog, nu la fel ca dumneavoastră. — Un tip musculos? — Nu mi-am dat seama, că era îmbrăcat… în tweed! Și era grozav de cald. Aducea cu… cu bunicile cochete și rele de prin filme. Purta ciorapi cu model, până la jumătatea coapsei. — Câți ani avea? — Păi era deghizat în babă: o mulțime de farduri, perucă gri. Poate că avea treizeci, sau poate că avea cincizeci. Mulți deghizați sunt așa, adică gen Vino la bunicuța. Ca să te aline. Mă rog, presupunând că o mamaie neepilată pe picioare și cu o față ca un capac de veceu te poate face să te simți alinat – 776
unde suntem? N-am mai ajuns niciodată pe aici… Ne îndepărtasem vreo trei kilometri de locul unde-și agăța Tasha clienții. — Colega, ce-ar fi să întorci aici? mi-a spus Milo când neam apropiat de bulevardul Rodney. Am trecut pe lângă blocul lui Tony, iar Milo s-a uitat la fața Tashei. Tasha avea un aer adormit. Apoi am cotit la stânga și am intrat pe bulevardul Sunset. — Tasha, e destul de interesant ce ne-ai povestit, am spus eu. Tony i se plânge de maică-sa unui tip care încearcă să aibă un aer matern. — Ah, a zis Tasha, chestia asta nu mi-a trecut prin cap… — Cum îl chema pe tipul ăla? a întrebat Milo. — Habar n-am. Dacă aș ști, zău că v-aș spune. — Deci solid, între treizeci și cincizeci de ani. Altceva? — Era urât. Puhav, cu un nas lucios și roșu, ca și cum ar fi tras la măsea tot timpul… Și purta ochelari cu rame de plastic roz și diamante false – ochelari de hoașcă… ah, da, și unghiile date cu lac. — Ochii ce culoare aveau? — Habar n-am… totul s-a întâmplat demult. Dar țin minte foarte bine că era urât. Și parcă se străduise să arate rău. Peruca aia căruntă ca o cârpă de șters vasele, și taiorul de tweed foarte lăbărțat, cu garnituri din catifea verde, a spus Trisha cu un aer scârbit. Niște pantofi atât de butucănoși, că puteai să calci cu ei în noroi și nu observa nimeni. Și-a închipuit că dacă-și pune o eșarfă o să arate mai bine… — Purta o eșarfă, repetă Milo. — Singura chestie mișto de pe el. Era violet. Pur și simplu superbă! Louis Vuitton – ce risipă! Am intrat în East Hollywood și în timp ce traversam cartierele Silver Lake și Echo Park, Milo a încercat să obțină de la Tasha mai multe detalii despre confidentul lui Tony Mancusi, dar n-a reușit. Când ne-am apropiat de centru, 777
Tasha a început să caște. — Ia uită-te la poza tipului ăstuia, i-a spus Milo. — Ce păros e! — Ar putea fi el deghizatul? — Păi dacă ați băga mașina de tuns în părul ăsta, aș putea să vă spun… — Încearcă să vezi dincolo de păr. — Îmi pare rău, dar vă spun sincer că e prea lățos ca să-mi dau seama. — Ai avut cumva impresia că Tony și domnul „Tweed” se cunoșteau dinainte? — Tweed! Da, așa ar fi trebuit să-l cheme. Nu-l văzusem pe niciunul dintre ei înainte de petrecere, iar pe Tweed nu l-am mai văzut de atunci. Și dup-aia n-am mai fost la nicio petrecere în casa aia, pentru că așa m-a sfătuit avocatul care m-a dus la el acasă – era un bătrânel tare drăguț! Voia să fiu numai a lui când venea în oraș. Îmi dădea bani. Și încă îmi dă. — Dar tot îți faci timp pentru Tony. — Nu-i bine să ai prea mult timp liber. Tre’ să muncești. — Ce-l excită pe Tony? — Să-i pară rău… — Adică să-și plângă de milă? — Da, și asta, dar voiam să spun că-i place să-și ceară iertare. — Pentru ce? — Pentru orice. Pentru că-mi răpește timpul, de exemplu. Vine la mine, iar după ce obține ce vrea, devine foarte trist – intră într-o stare din care numai Prozacul ar putea să-l scoată. Și zice că lui nu-i stă în fire să facă chestii dintrastea… — Deci refuză să accepte că e homosexual. — Așa-i, el nu se consideră homosexual. Dacă-i zici că e, se supără. Își închipuie că mă place pentru că-s femeie. Cică îi plac doar femeile… Mulți sunt așa: și cu sula-n cur, și cu 778
sufletu-n rai, a spus Tasha, izbucnind în râs. — Cât de des vine la tine? — De obicei, venea cam o dată pe lună. Apoi n-a mai venit. Azi a fost prima oară după… vreo trei luni. Acuma puteți să mă duceți de unde m-ați luat? Vă rog! Nu cunosc partea asta a orașului și nu-mi place să umblu prin locuri pe care nu le știu. — Sigur! a spus Milo, iar eu am întors pe o alee. — Vă mulțumesc. Îmi dați înapoi briceguțul? — Ei, nu exagera! a spus Milo. Deci Tony e în conflict cu el însuși. — Mă rog, cred că se poate zice și așa. Înainte să primească ce vor, sunt hămesiți. Iar dup-aia, parcă li se aprinde o lumină în adâncul lor și descoperă în ei ceva care nu le place. Dacă vine unul care o face pentru prima oară, nu știi niciodată cum se descurcă cu lumina aia. De-asta țin în poșetă briciul ăla. — Deci când vin la tine, nu se mai pot preface că nu-s homosexuali. — Aveați dreptate: satisfac tot felul de fantezii… Tony chiar a făcut ceva rău? — Încă nu știm. — Și deghizatul? Mi-ați pus o mulțime de întrebări despre el. — Tasha, doar strângem informații. — A fost omorât cineva? Eu lucrez pe stradă, așa că ar fi bine să știu. — Da, mama lui Tony. — Nu! Am văzut eu că-n noaptea asta Tony era cam agitat. Da’ nu mi-a zis nimic. — Cum adică era agitat? — Se uita tot timpul în jur, de parcă s-ar fi temut de cine știe ce dușmani. A parcat într-un loc unde n-am avut nicio problemă până acum, pe urmă a devenit paranoic: cică puteam fi văzuți. Așa că am mers în altă parte, da’ tot nu s-a 779
liniștit. E posibil să fi făcut una ca asta? Doar era maică-sa! — Tu ce crezi? — Păi… sunt șocată! — Maică-sa a fost omorâtă, iar el nu ți-a zis nimic. — Nimic! Era agitat, dar totul a mers ca de obicei. — Adică? — Păi dă-i și dă-i, și pe urmă a tăcut. Apoi a început să-și ceară scuze.
780
CAPITOLUL 28 — Lăsați-mă aici, a spus Tasha cu vreo sută de metri înainte să ajungem la Gordito. Milo i-a dat poșeta, iar Tasha s-a îndepărtat de mașină, legănându-și șoldurile. Un travestit care stătea în dreptul unei cabine telefonice i-a făcut cu mâna. Tasha a dat discret din cap și a mers mai departe. — Deghizați… am spus eu, pornind mașina. Ca să vezi… — Eu cred c-a inventat toată povestea asta cu deghizații, a spus Milo. Cât ai crezut din ce ne-a zis? — Dacă voia să ne mintă, n-avea de ce să se complice în halul ăsta. — Tweed, a spus Milo. Nu vrea decât să-i ajute pe cei din jurul său. — Dacă Roland Korvutz a fost sincer, atunci s-a întâlnit cu Bright doar de două ori, iar el a comis două crime din proprie inițiativă. E un binefăcător căruia îi place să le scurteze firul vieții celor care fac umbră pământului degeaba. — Tony e o fire slabă. Trebuie să găsesc o soluție ca să-l fac să vorbească. Dar cum să-l determin să vină la mine la birou? — Ella strângea cărțile de vizită al meseriașilor care veneau să-i facă reparații în casă. Spune-i lui Tony că ai reușit să stabilești o legătură între moartea maică-si și o bandă de spărgători care se dădeau drept meseriași. Zi-i că vrei să vină la poliție ca să-i arăți fotografiile câtorva suspecți. Iar la un moment dat, îi arăți și poza lui Bright din fișa de la Registrul Auto, îi spui ca din întâmplare cum îl cheamă și vezi cum reacționează. — Ingenios… Atunci hai să ne întâlnim mâine-dimineață la nouă sau, mai bine, la nouă jumate, ca să punem totul la cale. Iar după ce facem planul, îl sun pe Tony și îi cer să vină la secție. Nu iese niciodată din casă înainte de trei după781
amiaza, iar noi o să fim gata pe la prânz, așa că sigur vine. A doua zi dimineață, la nouă și un sfert, beam cafea fără zahăr în biroul lui Milo, iar el răsfoia teancul de mesaje pe care le primise. Polițistul însărcinat cu supravegherea lui Bradley Maisonette încă nu reușise să dea de el, dar „făcea demersuri și investiga” în continuare. Wilson Good era tot de negăsit, iar conducerea liceului St. Xavier se arăta „extrem de îngrijorată”. Secundul lui Good, un tip pe nume Pat Crohan, încercase să ia legătura cu Andrea Good; a căutat-o la firma de design unde lucra, dar n-a dat de ea: cu patru zile mai înainte, doamna Good își dăduse demisia pe neașteptate. — Conașul și conița au șters-o. — Au un câine, am spus eu. Dacă au întins-o definitiv, lau luat cu ei, dar dacă au vrut să dispară doar câteva zile din peisaj, ca să hotărască ce-i de făcut, s-ar putea să-l fi lăsat undeva. Vrei să încerc să aflu? — Sigur… Ce caz afurisit! Au trecut șaisprezece ani deatunci… Ia uite, două mesaje de la Gordon Beverly – vrea să afle cum merg cercetările… Iar șeful vrea să ne întâlnim peste trei zile, ca să discutăm despre toate cazurile la care lucrăm. A scos din buzunar un trabuc. Iar acuma hai să vorbim despre Tony, a spus el. Dar a sunat telefonul. — Poftim? Sunt ocupat… Cine? Păi s-au anunțat? Bine, bine, nu contează, spune-le să vină încoace… Cum? Bine, cobor imediat. A dat scaunul în lături, s-a îndreptat cu pași mari spre ușă și a deschis-o larg, apoi s-a întors către mine și mi-a spus: — Așteaptă-mă aici! Au trecut cinci minute, și Milo tot nu s-a întors. Cât a fost plecat, am căutat adăposturile pentru animale din Hollywood și am găsit opt. Pretinzând că sunt un veterinar pe nume Dichter, am sunat la fiecare dintre ele sub pretextul că mă 782
interesează starea de sănătate a unui pacient al meu, „Indy Good” – basetul acrobat. Când am sunat la cel de-al patrulea, Critterland Pet Hotel, mi-a răspuns o femeie amabilă. — Ah, e bine. Andy era îngrijorată? — M-a sunat la cabinet să mă întrebe de injecții, am spus eu, fără să știu prea bine la ce fel de injecții mă refeream. — Aha. Păi Indy e cu toane, ca întotdeauna, și nu prea se înțelege cu ceilalți câini. Andy va spus cumva când are de gând să-l ia de la noi? — Nu. L-a lăsat pe termen nelimitat? — Nu vă faceți griji din cauza asta, domnule doctor. Nu-i nicio problemă. Cum se mai simte soțul ei? — A pățit ceva? — Păi Andy l-a adus la noi tocmai ca să-l poată îngriji pe domnul Good. Are o gripă urâtă. Și știți cum e Indy. — Da, cu toane… am spus eu. — Și vrea să-i dai atenție. — Eu credeam c-au plecat în vacanță. Dacă stau bine să mă gândesc, Andy nu părea în apele ei când m-a sunat. Și ziceți că Indy se simte bine… — Excelent! Ce fată bună e Andy. Nu l-am cunoscut pe soțul ei, dar e foarte norocos c-o are pe Andy alături de el. Imediat după ce-am închis, un polițist a ciocănit la ușă. — Domnul locotenent e în sala cinci, zice să mergeți acolo. Când am ajuns în sala de interogatorii, am văzut că Milo dăduse masa la o parte și stătea față în față cu două femei. — Vi-l prezint pe domnul Delaware, psihologul nostru. Alex, dumnealor sunt doamna Appel și doamna Bruno. Una era brunetă, cealaltă, blondă, și amândouă mi-au zâmbit forțat. Surorile aveau cam patruzeci de ani. Purtau pulovere de cașmir, blugi de firmă, inele, brățări și cercei – toate bijuteriile aveau diamante strălucitoare. Bruneta trăgea de marginea puloverului ei violet. Avea față ovală, trup suplu, ochi albaștri, păr negru tuns băiețește. 783
Însoțitoarea ei blondă era mai durdulie și un pic mai tânără. Avea ochi căprui și migdalați, iar sprâncenele îi erau vopsite. Purta un pulover portocaliu, și se vedea că-și dăduse buclele cu fixativ. Ea mi-a întins mâna prima. — Barb Bruno. — Susan Appel, a spus bruneta, cu o voce mai firavă decât a blondei. — Suntem surori. — Susan și Barb, a intervenit Milo, dețin terenul unde Kat Shonsky a fost… — E înfiorător! l-a întrerupt Barb. Am primit vestea când eram în croazieră. Nici acum nu ne-am revenit. — Voiam să construim acolo o piscină mare pentru ambele familii. Dar când ne gândim că… — Nu că ne-am fi răzgândit. Grozăvia asta n-o să ne împiedice să trăim. Pentru noi, familia contează foarte mult – așa ne-au educat părinții. Vă amintiți cumva de magazinul Cirde F Ranch din Brentwood? Ei bine, era al tatei, Reuben Fleisher. — Aha, am spus eu, deși nu auzisem niciodată de magazinul ăla. Susan Appel a dus o mână după ureche și a început să răsucească o șuviță scurtă din părul ei negru. Sora sa mai mică i-a aruncat o privire, iar Susan a lăsat șuvița în pace. Mi-am închipuit vocea mustrătoare a unui copil: „Nu te mai trage de păr!” — Nu știm dacă a fost o idee bună să venim aici, a spus Barb Bruno. Ați sunat-o pe Susan, iar ea m-a sunat pe mine. După ce-am stat de vorbă, am căzut de acord că nu-i mare lucru, dar apoi ne-am mai gândit, de fapt, eu m-am mai gândit și am sunat-o pe Susan ca să mai discutăm puțin problema. Am ajuns la concluzia că, orice s-ar întâmpla, e de datoria noastră să vă sunăm. — Vă suntem recunoscători, a zis Milo. Iar acum spuneține despre ce e vorba. — Soții noștri n-au fost de acord, a spus Susan, 784
răsucindu-și din nou o șuviță și evitând privirea soră-si. — Amândoi sunt avocați, a spus Barb. Fiecare are firma lui. — Când ai o firmă de avocatură, ești precaut, a spus Susan. Hal și Mike nu se pricep la cazurile de crimă, dar vor să fie siguri că suntem protejate. — Câini Alfa, a spus Barb, apoi a scos o hârtie dintr-o geantă de umăr din piele întoarsă. Milo a citit-o și a pus-o deoparte. — Deci vreți garantarea confidențialității, a spus el. — Nu-i mare lucru, ținând cont că am venit din proprie inițiativă, a spus Barb. — Nici măcar nu suntem sigure că vă putem oferi informații folositoare, a intervenit Susan. Ca să fiu sinceră, sper că nu. Dar pentru orice eventualitate. — S-ar putea să fim în pericol, a spus Barb, dacă întradevăr am dat de ceva important. — Poate că îl știm pe criminal, a spus Susan, și vă ajutăm să îl descoperiți. — Doamnelor, a spus Milo, implicarea civică de care dați dovadă e foarte importantă pentru noi. Dar chiar dacă aș semna hârtia pe care mi-ați adus-o, nu v-ar fi de niciun folos, pentru că nu am autoritatea de a vă garanta… — Dar cine poate să ne garanteze? a întrebat Barb. — Zău că nu știu, doamnă. N-am avut de-a face cu astfel de situații până acum. — Ei, nu se poate. Am văzut-o de atâtea ori, în Lege și ordine, Jordan… — Uneori, a spus Milo, în cazurile federale, se asigură confidențialitatea celor care… — Vezi? Barb s-a întors către soră-sa și i-a pus mâna pe genunchi. Exact asta mi-a zis și Mike. — Hal crede că se poate aplica și la celelalte cazuri, a răspuns Susan, iar Barb și-a dat ochii peste cap. — Doamnelor, a spus Milo, vă promit că voi face tot ce-mi 785
stă în putință ca să vă protejez. Numele dumneavoastră nu vor fi date publicității decât dacă se va ajunge la un proces, iar avocații vor cere… — Exact așa a zis și Mike. — Păi Hal n-a zis că… — Dacă se ajunge la proces, a întrerupt-o Milo, suspectul va fi arestat. Dar mai e mult până la un eventual proces. — Și dacă e eliberat pe cauțiune? — Doamnă, nu-i ca-n seriale: criminalii nu pot fi eliberați pe cauțiune. — Criminalii… a spus Barb. E greu de crezut că s-a întâmplat lângă casele noastre. Mi se pare… înjositor. Și ziceți că nu semnați hârtia asta? — Dacă vreți, o semnez, i-a răspuns Milo, dar ar însemna să vă mint. Iar dacă aveți informații care ne pot ajuta, cel mai bine ar fi să ni le comunicați. Surorile n-au zis nimic. — Știți la fel de bine ca și mine că e de datoria dumneavoastră să o faceți, a continuat Milo. — Am impresia că suntem pedepsite pentru că ne facem datoria, a spus Barb. Dacă n-am fi venit aici de bunăvoie, nu ne-am fi aflat în situația asta. — Așa se întâmplă cu toți eroii… a spus Milo. Barb s-a îmbujorat, iar roșeața ei s-a întins și pe fața lui Susan, ca și cum s-ar fi produs un fel de osmoză între cele două surori. — Nu vrem să fim eroine, a spus Susan, dar… — Cred că, într-un fel, chiar suntem eroine, a intervenit Barb. Milo a îndoit hârtia și a pus-o într-un buzunar al hainei. — Vă rog, spuneți-mi de ce ați venit la secție. A venit rândul lui Barb să-și răsucească o șuviță, iar Susan o privea cu un aer încântat. Surorile s-au uitat una la cealaltă, apoi Barb i-a spus lui Milo: 786
— Dacă nu puteți semna, vă propun altceva. După ce se termină toată porcăria asta, o să ne construim piscina, așa cum aveam de gând – e o chestie feng shui, cel mai bun lucru pe care-l putem face, pentru că apa are virtuți purificatoare. Însă normele urbanistice sunt absurde, iar ăștia de la Oficiul de cadastru ne-au înnebunit, pentru că nu le poate intra în cap că două familii pot deține în comun un teren și să împartă toate obligațiile aferente. Vor să ne impună niște restricții ridicole cu privire la lungime și adâncime. În plus, ne cer să punem în jurul piscinei un gard caraghios, deși copiii noștri sunt înotători excelenți. Ideea noastră e să facem o piscină cât un bazin olimpic, dar asta no să afecteze cartierul, pentru că plănuim să facem niște amenajări peisagistice excelente, iar gardul pe care vrem noi să-l facem e copiat după unul dintr-o grădină zen din Japonia, mai exact din Niigata. — Unde sunt crescuți crapii koi, am spus eu. — Exact, a spus ea zâmbind. Avem un iaz minunat, de o calitate excepțională. — Fata mea, a intervenit Susan, face parte din echipa de înot de la Școala Archer și îi trebuie o piscină cât un bazin olimpic, altminteri nu se poate antrena ca lumea. — Toți suntem suficient de mari cât să nu ne mai punem problema că s-ar putea să ne înecăm, a spus Susan. Suntem dispuși să trecem terenul pe numele unei singure familii, dacă e nevoie. Dar am vrea să interveniți dumneavoastră, ca să înlesniți obținerea aprobărilor. — De la biroul de urbanism? a întrebat Milo. — Da, a spus Susan, pentru că o instituție o poate influența pe alta, așa mi-a zis Hal. — Vorbiți cu un tip mare și tare din poliție, a spus Barb, sau, și mai bine, cu cineva de la pompieri, pentru că și ei ne fac probleme, și cereți-i să-l sune pe șeful de la Direcția pentru urbanism, ca să ne ușureze demersurile. Nu-i mare lucru. 787
— Asta, a spus Milo, se poate aranja. — Da? a întrebat Susan. — Bineînțeles că se poate, i-a spus Barb soră-si, aruncându-i o privire tăioasă. Nu trebuie decât puțină bunăvoință. — O să vorbesc personal cu șeful poliției, a spus Milo. O să am întâlnire cu el cât de curând. — Excelent! a spus Barb, apropiindu-se mai mult de el. — Iar acum spuneți-mi despre ce-i vorba, a rugat-o Milo. — Bine. Când ați sunat-o pe Sue și ați întrebat-o dacă îl cunoaște pe un anume Bright, va spus că nu. Pentru că, întradevăr, nu-l cunoaște. Și nici eu nu-l cunosc. Dar apoi am stat de vorbă și ne-am dat seama că, la un moment dat, s-a întâmplat ceva destul de ciudat, a spus Barb, întinzându-i mâna lui Susan. — Un tip a încercat să-i convingă pe soții noștri să facă o investiție împreună cu el, a continuat Susan. Ne-a invitat pe toți să luăm cina la Cut – e noul restaurant al lui Wolfgang de la hotelul Beverly Wilshire. A cumpărat vinuri scumpe și totul a fost excelent. — Mai exact, la hotelul Four Seasons Beverly Wilshire, a intervenit Barb. Acum există două hoteluri Four Seasons, despărțite de nici doi kilometri – îmi închipui că-i foarte derutant pentru turiști. — Tipul ăsta era foarte hotărât să investească, a spus Susan. A venit în vizită la noi acasă. Mă rog, la mine acasă, pentru că bucătăria lui Barb era în renovare, așa că ea, Mike și Lacey mâncau tot timpul la noi. Soții noștri încă se mai gândeau la propunerea lui, așa că l-am invitat și pe tipul ăsta când am organizat un cocktail party. — Era o petrecere pentru strângerea de fonduri pentru Muzeul de Artă Contemporană din Los Angeles, a intervenit Barb. Susan și cu mine ne-am ocupat de tot. Am ridicat un cort pe terenul dintre noi, am invitat o formație și toată lumea s-a simțit foarte bine. 788
— Toată mâncarea a fost pregătită în bucătăria mea, a spus Susan. Am mutat mobila și oamenii au putut urca la etaj ca să admire priveliștea. — O petrecere foarte reușită! a spus Barb. S-a vorbit despre ea câteva săptămâni. Singura chestie ciudată a fost ce ne-a spus tipul ăsta. E vorba de un lucru pe care ni l-a spus amândurora, dar ne-am dat seama abia ieri, când am stat de vorbă cu Susan despre asta. — Deci e foarte limpede că n-a fost o simplă remarcă, a spus Susan. — Da, e limpede, a aprobat Milo. — Mai întâi, a spus Barb, ne-a întrebat care e situația terenului dintre case. Părea foarte interesat de el, dar multă lume e interesată, pentru că cine mai are în ziua de azi un teren pe care nu-i construit nimic taman în mijlocul Bel Airului? Și nimeni nu poate înțelege cum de Sue și cu mine putem să-l deținem în comun fără să ne certăm. Așa că nu m-au surprins deloc întrebările lui. Dar după ce a aflat toate detaliile… — Mai exact, că vrem să construim o piscină, a intervenit Susan. Ei bine, deși îi spusesem deja care-i situația terenului, a avut aceeași conversație și cu Barb… — Ce credea, că n-o să vorbim una cu alta despre chestia asta? a spus Barb. — Se pare că n-am vorbit… a spus Susan. — În fine… Ideea e că, după ce am stat de vorbă despre piscină, a afișat un zâmbet foarte ciudat. — Ca să fiu cinstită, era libidinos… a spus Barb. Toată noaptea s-a ținut după mine. — Și după mine, a completat-o Susan. — N-a făcut ceva anume, domnule locotenent, dar era ca atunci când cineva îți strânge mâna și nu-ți mai dă drumul odată. Sau ca atunci când cineva te sărută pe obraz prea aproape de gură. — N-a fost prea înțelept din partea lui, dat fiind că încerca să-i convingă pe Hal și Mike să facă o investiție împreună cu 789
el. Ce-și închipuia, că o să ne pierdem mințile și-o să ne înșelăm soții? — La un moment dat, am avut impresia c-o să mă pipăie, a spus Barb, dar, de fapt, mi-a șoptit la ureche: „Ar fi un cimitir de familie minunat.” „Poftim?” am zis eu. „Un mic cimitir”, a spus el. „Multe familii bogate din Europa au un astfel de cimitir lângă casă – e un simbol al aristocrației.” — Ca și când chestia asta ar fi trebuit să ne impresioneze, a spus Susan, cu ochii ei albaștri larg deschiși. Același lucru mi l-a spus și mie. Cuvânt cu cuvânt! — Dar niciuna dintre noi nu l-a luat în seamă, și n-am vorbit cu nimeni despre asta, a spus Barb. N-aveam de ce, pentru că Hal și Mike au hotărât să nu investească împreună cu el. Au făcut niște verificări ca să afle cu ce se ocupase tipul ăsta până atunci, dar n-au găsit nimic. — Nimic despre trecutul lui? — Nimic! Scuza lui era că trăise în Europa și că proiectele lui erau doar peste ocean. Mike a zis că erau minciuni gogonate. — Așa a zis și Hal. Așa că n-aveam niciun motiv să ne mai gândim la ce ne spusese la petrecere. N-am mai avut de-a face cu el de-atunci. — Dar acum, a spus Barb, că biata fată a fost… — Și cum îl cheamă pe tipul ăsta? a întrebat Milo. — Dar chiar o să ni se păstreze identitatea confidențială până la proces? — Absolut! A urmat o nouă consultare din priviri a celor două surori. — E un tip rafinat, a spus Barb. Are un Bentley și poartă costume elegante. Dar e posibil să nu ne fi spus numele lui adevărat. Milo aștepta. — Spune-le, a intervenit Susan. — Nick. Nicholas St. Heubel. 790
CAPITOLUL 29 Milo se plimba prin camera de interogatorii. Surorile tocmai plecaseră, rugându-l să nu uite de problemele lor urbanistice. Le ceruse să-i dea detalii despre cel care se recomandase ca Nicholas St. Heubel. Barb Bruno credea că oaspetele ei nepoliticos juca tenis, dar Susan Appel era de părere că prefera golful. Ambele îi admirau hainele, dar li se părea că tipul era „mult prea șmecher”. Niciuna dintre ele nu mai avea adresa și numărul lui de telefon. Milo le-a spus strada unde îl întâlnisem pe Heubel și Bentley-ul, iar surorile au spus la unison: „Asta-i strada!” Apoi le-a cerut numerele de telefon de la serviciu ale soților. — Mike nu vrea să aibă nimic de-a face cu toată povestea asta. — Nici Hal. — Vă mulțumesc, doamnelor! Chiar sunteți niște eroine. — Heubel! a spus Milo, masându-și umărul, apoi și-a trecut mâna prin păr. — Vârsta și înălțimea se potrivesc cu ale lui Bright. Dacă ne luăm după descrierile pe care le avem, e mai slab decât el, dar o cură poate explica diferența. — Reușește să se păstreze suplu, a spus el, bătându-se pe burtă. Asta chiar că e o crimă… — Tasha ne-a spus că „Tweed” era puhav, iar Heubel are buzele țuguiate, de parcă și-ar suge obrajii. — Un pupăcios… — Dă oamenilor sărutul de adio. Milo a lovit cu palma în perete atât de tare, încât am simțit că vibrează podeaua. — Nenorocitu’ a chemat poliția să vadă Bentley-ul numai ca să ne ațâțe! Chiar crede că polițiștii-s niște proști. 791
— De când era copil și până acum, a scăpat nepedepsit cu atâtea fapte rele, încât se crede invincibil. — Deci nu prea ar fi Sfântul Heubel – ce-i asta, un nou joc de-al lui? De fapt nu sunt chiar atât de neprihănit? — Totul se reduce la jocuri, am spus eu. S-a jucat cu mințile celor două surori, iar câteva luni mai târziu s-a întors pe terenul ăla și a îngropat un cadavru chiar sub nasul lor. Cred că l-a amuzat grozav ideea că, într-o bună zi, un excavator o să scoată la iveală oasele lui Kat. — A jucat rolul cetățeanului speriat, iar eu m-am străduit să-l liniștesc, a spus Milo încruntându-se. Și mă gândeam că poate îl cunoaște pe primar… — S-ar putea. Și Rosalynn Carter 81 s-a întâlnit cu John Gacy 82… — Ne-a jucat pe degete, a spus el. Apoi a dat înconjur camerei încă de trei ori. — Nenorocitu’ a urmărit-o pe Kat chiar în mașina lui, ne servește minciuna cu Bentley-ul furat și recuperat, și mai lasă și niște sânge acolo. Și toate astea numai ca să-și bată joc de noi. — Era sigur că n-avea să-l bănuiască nimeni dacă-și folosește propria mașină, am spus eu. Bentley-ul e o mașină care sare-n ochi, așa că putea fi văzută chiar și la ora aia. Și ce dacă? Nu l-ar fi suspectat nimeni. Dacă nu le-ar fi deranjat pe surori cu remarca aia, nimeni n-ar fi făcut legătură între el și moartea lui Kat. — Așa-i. Dar de ce le-a spus c-ar putea face acolo un cimitir? — Din aroganță. — De ce să le fi băgat în sperieți pe surori, Alex, dacă voia ca soții lor să investească împreună cu el? Rosalynn Carter (n.1927): soția președintelui american Jimmy Carter. 82 John Wayne Gacy (1942-1994): criminal în serie american. 81
792
— În momentul ăla, probabil știa că soții n-aveau de gând să investească, iar tachinarea nevestelor a fost o formă subtilă de agresiune. Sau poate că pur și simplu a fost doar o altă răutate de-a sa. Mi se pare că mintea lui e greu de descifrat tocmai pentru că e greu de spus ce vrea. Și cred că uneori nici el nu știe. — Ce vrei să spui? — Mintea lui e un câmp de luptă unde logica și impulsurile de necontrolat se înfruntă neîncetat. Stilul lui de viață – capacitatea lui de a se adapta, de a duce o viață simplă atunci când trebuie – spune că logica predomină. Dar are momente în care simte nevoia să-și descarce energia, și atunci mor oameni. — Stilul ăsta de viață e întreținut de o moștenire de mai bine de un milion de dolari pe care a obținut-o hăcuindu-și sora. — Majoritatea psihopaților ar fi făcut praf toată averea în scurtă vreme, dar el a reușit s-o păstreze și s-o înmulțească. Nu m-ar surprinde să aflu că într-adevăr face tranzacții comerciale. E o slujbă care-ți permite să duci un trai singuratic și care îți poate oferi emoții puternice. Milo și-a frecat fața cu palmele. — Între dispariția soților Safran și moartea lui Kat au trecut opt ani – mi se pare că-s niște crime mult prea întâmplătoare. — Sunt de acord, tocmai de-aia sunt sigur c-o să descoperim și alte cadavre. — Până acum n-au ieșit la iveală alte crime cu mașini negre, dar asta nu înseamnă nimic, pentru că-s multe chestiile care nu ajung să fie date publicității. — Mașinile sunt doar o recuzită, nu semnătura lui, am spus eu. Se servește de ele în locurile unde toată lumea conduce o mașină – e adaptabil. La New York n-am găsit nicio mașină înregistrată pe numele lui. — I-a dus pe soții Safran undeva, i-a omorât, iar apoi ce-a 793
făcut? A plecat în Europa? Oare chestia asta să fie adevărată? — Mincinoșii pricepuți spun din când în când și adevărul. În New York și-a folosit adevăratul nume, dar când a venit în California a adoptat o nouă identitate. S-ar putea să fi făcut asta ca să șteargă urmele grozăviilor comise între timp. — Nicko St. Heubel, răufăcător european… Oare cum o fi găsit numele ăsta? — Poate că în stilul tradițional. Milo a căutat numele Heubel în baza de date cu numele infractorilor, dar n-a găsit nimic. Nici căutarea pe internet nu s-a dovedit mai fructuoasă. — Bine, a spus el, atunci să încercăm vechile metode. A sunat la biroul șefului, iar secretara i-a spus că era plecat la Sacramento, ca să fumeze trabucuri cu guvernatorul, și că o să-i transmită că l-a sunat. Iar eu l-am sunat pe Sal Polito și l-am rugat să-mi mijlocească legătura cu adjunctul poliției din Manhattan – cumnatul său. Apoi am vorbit cu secretara adjunctului și, zece minute mai târziu, ma sunat un funcționar din Albany. Nicholas Heubel, născut în Yonkers în același an ca și Ansell „Dale” Bright, murise de meningită la frageda vârstă de cinci ani. Fusese introdus în baza de date a Asigurărilor Sociale abia în urmă cu douăzeci și cinci de luni. Milo a luptat cu cei de la Fisc timp de jumătate de oră, iar în cele din urmă a aflat că Heubel plătea impozite de doi ani. — Pleacă din țară timp de șase ani, am spus eu. Apoi se întoarce și o ia pe calea legală. — O să-l dau în urmărire prin Interpol, dar acuma toată lumea caută teroriști, așa că o să ia ceva timp până aflăm ceva. Între timp, șmecherul de Nicky ia micul dejun în Brentwood, la Country Mart, fără să-l deranjeze nimeni. S-a ridicat în picioare, și-a luat haina, a verificat încărcătorul pistolului, după care l-a pus în toc. 794
A cerut ofițerului de serviciu șase polițiști și trei mașini fără număr de înmatriculare. A fost nevoie de patruzeci și cinci de minute pentru ca totul să fie gata, iar când am plecat cu toții spre Brentwood se făcuse aproape ora două. N-am luat cu noi și băieții din trupele speciale, pentru că ar fi fost prea bătător la ochi în cartierul frumos și plin de verdeață în care locuia Nicholas Heubel, dar aveam la îndemână veste antiglonț, puști și mitraliere. Milo a cerut ca mașinile din convoi să parcheze într-o intersecție aflată la zece case de vila galben pal a lui Heubel. Mi-a zis să rămân pe loc, iar el a pornit într-acolo pe jos. Mergea agale, ca și când s-ar fi dus în vizită. După ce a trecut de primele șase case, s-a oprit și a făcut un semn cu mâna. Pe peluza din fața casei galben pal era înfiptă o pancartă pe care scria: „De închiriat”. A scos pistolul și l-a apropiat de pantaloni – erau negri, așa că arma abia dacă se distingea. S-a dus la ușă și a sunat. A urmat inevitabila tăcere. Apoi a ocolit casa. Cu un an înainte, o incursiune similară avusese drept urmare întâlnirea cu o pușcă. Eu am rămas în intersecție. A reapărut în fața casei, scuturând din cap. Avea pistolul în toc și ținea telefonul mobil în mână. A apăsat atât de tare pe taste, încât e de mirare că nu le-a blocat. Zece minute mai târziu, un Jaguar alb a parcat în față casei, și din el a coborât o brunetă scundă într-un costum pantalon de culoare vineție. — Doamna Hamidpour? a întâmpinat-o el. — Sunt Soraya. Dumneavoastră sunteți locotenentul? l-a întrebat ea, îndreptând pancarta pe care scria: „De închiriat”. — Locotenentul Sturgis. Vă mulțumesc că ați venit. — Ați spus că e o problemă în legătură cu această casă și 795
atunci trebuia să vin. Care e problema? — De cât timp a fost scoasă la închiriat? — De două zile. — De când este nelocuită? — Proprietarul nu știe exact. Care e problema? — Când a vorbit proprietarul ultima oară cu chiriașul? — Proprietarul nu stă de vorbă cu chiriașii. Închirierea se face prin agenție. — Agenția dumneavoastră. — Da, acum ne ocupăm noi de casa asta. — Și cine s-a ocupat de ea înainte? Soraya i-a spus numele unei agenții concurente. — Proprietarul n-a fost mulțumit de agenția aia? a întrebat Milo. — Deloc. Chiriașul a plecat fără să anunțe. Nici n-a plătit chiria pe ultimele două luni. Măcar a lăsat casa curată. Milo și-a frecat fața cu palmele. — Și ați mai făcut curat în ea? a întrebat el. — Ieri, a spus Soraya Hamidpour. Am făcut curățenie ca de obicei. — Ați dat cu aspiratorul? — Am spălat covoarele, ca să pară noi, și au ieșit destul de bine. Cele mai multe camere arată de parcă n-ar fi stat nimeni în ele. — Cine e proprietarul? — E un domn care locuiește în Florida. — Spuneți-mi, vă rog, cum îl cheamă, a spus Milo, scoțându-și carnețelul. Soraya a strâns din buze. — E o situație mai… ciudată. — Adică? — Proprietarul nu vrea să i se cunoască identitatea. — E un fel de pustnic? — Nu tocmai… a spus ea, apoi s-a uitat la pancartă și i-a curățat un colț. 796
— Ei bine? — Chiar trebuie să vă spun toate detaliile? — Da, doamnă, trebuie. — Problema cu casa e… — Chiriașul nu-i o persoană cumsecade… — Înțeleg… Problema mea e proprietarul… Nu-i place să fie expus. Dar… — Loo! a strigat cineva. Un polițist înalt și blond, care purta o cămașă de blugi scoasă pe-afară, i-a făcut semn cu mâna de la vreo trei metri. În timp ce se apropia de Milo, cămașa flutură, dându-i la iveală pistolul. Soraya părea fascinată de armă. — Ce s-a întâmplat, Greg? l-a întrebat Milo. — Îmi pare rău că te deranjez, dar au început să sune telefoanele, iar ofițerul de serviciu vrea să știe cât timp mai ai nevoie de noi. — Să rămână doar o mașină. Ceilalți pot să plece. Cheamă o echipă de criminaliști. O să răscolim toată casa. — O s-o răscoliți! a exclamat Soraya. — Și mandatul? a întrebat Greg. — E semnat, sigilat și în buzunarul meu, i-a spus Milo, făcându-i cu ochiul în așa fel încât să nu-l observe agentul imobiliar. — Am înțeles, Loo, a spus Greg rânjind și s-a întors în grabă la mașini. — Dar nu puteți întoarce casa cu susul în jos, a spus Soraya. — E posibil să se fi comis o crimă înăuntru. — Vai! Nu cred, pentru că-i atât de curat… — Avem niște substanțe chimice care ne permit să descoperim și ce nu se vede cu ochiul liber. — Dar deja am găsit pe cineva interesat de casă… — O să terminăm treaba cât putem de repede. — E un adevărat dezastru! a spus Soraya Hamidpour, ridicându-și mâinile în aer. 797
— Dacă am putea vorbi cu proprietarul, ca să aflăm câte ceva despre chiriaș, s-ar putea să nu fie chiar atât de… — Proprietarul e… Nu vă pot spune de ce, dar proprietarului nu-i place… Soraya a inspirat adânc, apoi i-a spus numele unei vedete de cinema. — Îl cunoștea pe domnul Heubel? — Nu, clădirea e administrată de agenție, iar el locuiește în Florida, a spus ea, apoi și-a pus mâna căuș la gură. E o problemă legată de partajul de la ultimul său divorț, în urma căruia am înțeles că a obținut și un loc unde să-și parcheze avionul…
798
CAPITOLUL 30 Ca să afle detalii, Milo a sunat la agenția imobiliară care îi închiriase casa lui Nicholas Heubel. Casa fusese obținută de starul de cinema în urma divorțului de cea de-a patra soție și se afla în proprietatea sa de cinci ani. Planul fusese ca fosta soție să locuiască în ea, dar aceasta se răzgândise și se mutase în Colorado cu un actor mai tânăr, iar starul îi cumpărase un ranch acolo. La sfatul celui care îi administra afacerile, vedeta a hotărât să închirieze casa din Brentwood. De atunci, casa fusese închiriată de trei ori: mai întâi de către două familii cu „relații în industria filmului”, iar apoi de către Nicholas Heubel, care locuise în ea timp de douăzeci și două de luni. Heubel luase legătura cu agenția imobiliară, spunând că este un investitor independent, și prezentase extrase de cont care dovedeau că avea sume „mai mult decât suficiente pentru a putea închiria”. Achitase chiria pe prima și ultima lună, plus o garanție cu un ordin de plată în valoare de douăzeci și patru de mii de dolari. Agentul imobiliar, care încă mai era supărat pentru că fusese înlocuit, a promis că ne va trimite prin fax cererea de închiriere completată de Heubel și celelalte acte din dosarul său. — A sosit timpul să vorbim cu Tony Mancusi, a spus Milo. Am urcat în mașină și am pornit spre Hollywood, iar Milo la sunat pe Sean Binchy. — Lasă baltă probele luate din Bentley, i-a spus el. Îți dau de făcut o treabă cu adevărat serioasă. Apoi i-a dictat formula exactă pentru un mandat de percheziție pentru casa galben pal și i-a spus numele unui judecător care ar fi putut să-l semneze într-un timp foarte scurt. — Vezi dacă poți să faci rost de o poză recentă a lui 799
Heubel. Nenorocitu’ își tot schimbă înfățișarea, dar poate că reușim să obținem o poză care să ne ajute… Da, e ciudat. Și e numai vina ta, Sean… Am glumit! Ai procedat foarte bine. Mașina lui Tony Mancusi se afla tot acolo unde o văzusem ultima oară. Am sunat, dar n-a răspuns nimeni. Ne-am strecurat printr-un gang strâmt, îngustat și mai mult de ghivece cu plante neîngrijite, și am ajuns în partea cealaltă a blocului. Ușa mică din spate dădea spre o alee mărginită de containere din care se revărsa gunoiul. Asfaltul era presărat cu pete de murdărie. — Priveliștea asta îmi amintește de ușa din spate a salonului Leonorei Bright, am spus eu. — Chiar așa. Milo s-a uitat cu atenție la alee, apoi s-a apropiat de ușă – era groasă, avea o încuietoare solidă, iar în mijlocul ei era o inscripție: „Țineți ușa încuiată tot timpul!” Milo a apăsat ușor pe clanță și ușa s-a deschis larg. În hol răsuna o piesă cântată de mariachi care venea de la unul dintre etaje. Holul era de un alb strălucitor, iar ușile fuseseră vopsite neglijent în albastru. Când am ajuns la ușa lui Tony Mancusi, dintr-un alt apartament a ieșit o femeie scundă și robustă care ducea două pungi din plastic transparent. Ne-a aruncat o privire, apoi a pornit spre ușa de la intrare. — Doamnă! Femeia s-a oprit, iar insigna lui Milo a făcut-o să tresară. Avea vreo cincizeci de ani, piele măslinie și păr negru strâns în coc. În cele două pungi ducea cadouri și bomboane. — Señor está aqui? 83 Femeia a clătinat din cap și s-a îndepărtat în grabă. 83
În spaniolă, în original: „Domnul e acasă?” 800
Ciocănitul lui Milo în ușa lui Tony rivaliza cu muzica de pe hol. N-a răspuns nimeni. A ciocănit și mai tare, apoi a strigat: „Domnule Mancusi, sunt locotenentul Sturgis!” Dar tot n-a răspuns nimeni. Apoi și-a lipit urechea de ușă. — Dacă e înăuntru, are grijă să nu facă niciun zgomot. Ușa de la intrare s-a deschis și femeia cu sacoșele s-a întors. — Señora? — Vorbesc engleză, a spus ea. Îmi pare rău că nu v-am răspuns, dar m-ați speriat. Cum ați intrat? — Ușa din spate era deschisă, doamnă. — Iarăși? Exact ce ne lipsea! — Ați avut probleme cu indivizi care au intrat în bloc? — Cineva de la unul dintre etaje a fost jefuit în urmă cu câteva săptămâni. Cred că erau traficanți de droguri, pentru că n-au anunțat poliția și, imediat după aceea, s-au mutat de aici. Iar înainte de asta, au mai fost probleme de vreo două ori. De fiecare dată când văd ușa aia descuiată, mă duc s-o încui. Dar celorlalți locatari nu le pasă. Milo a întrebat-o cum o cheamă. — Irma Duran. — Se pare că cineva dă o petrecere. — Sunt colegii nepotului meu. Au primit un premiu pentru că au citit multe cărți… Sunt suplinitoare la școala unde învață, într-acolo mă duceam acuma, dar m-am întors să vă spun că l-a mai căutat cineva pe domnul ăsta. Era maică-sa, și părea îngrijorată. — Maică-sa? Și când a trecut pe-aici? a întrebat Milo. — Când am ieșit ca să-l duc pe nepotu-meu la școală, adică pe la șase jumate. Raymond merge la o școală din Vale, așa că trebuie să plecăm devreme. M-a întrebat același lucru ca și dumneavoastră: dacă l-am văzut. A zis că era maică-sa și că n-o sunase când ar fi trebuit. I-am spus că nu-l văzusem, iar ea a părut îngrijorată și a plecat. — Îl cunoașteți pe domnul Mancusi? 801
— Îl văd pe hol din când în când, și ne salutăm, nimic mai mult. E un om retras. — Cum arăta maică-sa? — N-am apucat să mă uit bine la ea, pentru că eram ocupată cu Raymond și rucsacul lui – încercam să-l conving să-și mănânce rulada și să-și bea laptele. Era îngrijorată, și mi-a părut rău pentru biata femeie. De-asta m-am întors, ca să vă rog să luați legătura cu ea. — Vă sunt recunoscător, doamnă Duran. Va lăsat cumva un număr de telefon? — Nu, îmi pare rău. — Dar nu vă amintiți cum arăta? — Păi… era înaltă. Și avea o mașină scumpă. Am văzut că a plecat într-un Lexus alb. Mi s-a părut destul de surprinzător. — Ce anume? — Că maică-sa are bani. Pentru că fiu-său arată de parcă și-ar face cumpărăturile într-un magazin cu prețuri reduse. Dar maică-sa părea că, dimpotrivă, umblă numai pe la magazine scumpe. — Era bine îmbrăcată? — Da, era de o eleganță clasică. Într-un fel destul de demodat. Foarte aranjată, ca femeile alea pe care le vezi în filmele vechi. Costum, ciorapi, pantofi și o geantă mare de piele. La fel ca bătrânica aia din cărțile Agathei Christie. — Miss Marple… a spus Milo. — Îmi plac grozav cărțile ei. Ei bine, exact așa era: avea o ținută conservatoare și decentă. Cu excepția eșarfei, care era foarte colorată. Era mare cât un șal și plină de culori vii. Cumva fiu-său e traficant de droguri? — Ce vă face să credeți asta? — Păi nu face nimic toată ziua. N-am văzut pe nimeni venind în vizită la el… Ah, dar asta înseamnă că nu-i traficant. În fine, ce vreau să spun e că nu iese din apartamentul lui. — Deci maică-sa e primul lui vizitator, spuse Milo. 802
— Mamele întotdeauna își fac griji. Și ea părea atât de… Mi-a dat impresia că îl suporta de multă vreme. Milo a lovit ușa cu piciorul. Ușa nu s-a deschis, dar s-a crăpat, iar pârâitura s-a amestecat cu sunetul trompetelor și chitarelor. Cea de-a doua lovitură a făcut-o să se desprindă din toc. Ne-am dat un pas înapoi. Patul rabatabil al lui Mancusi făcea un unghi ascuțit cu peretele, fiind sprijinit cu o noptieră. De o parte și de alta a saltelei se vedea câte o mână. Salteaua gri avea pete brun-roșcate. De fapt, cea mai mare parte a ei era brun-roșcată. Pe noptieră, pe sertarele ei și pe covorul de sub ea se vedeau pete de aceeași culoare. Uneia dintre mâini îi lipseau două degete, care zăceau pe podea, fiecare într-o baltă de sânge – semănau cu niște viermi albi, zbârciți și uscați. O dâră de sânge ducea spre chicineta jegoasă. Milo s-a apropiat de prag și a băgat capul înăuntru, dar na pășit în apartament. A inspirat cu putere și s-a uitat prin cameră. Pe dulapul din chicinetă, lângă o cutie de antiinflamatoare, se vedea un bidon de apă tonică de un litru și jumătate, gol. În stânga bidonului era un obiect sferic așezat pe o farfurie. Avea păr blond și neîngrijit. Ochii lui Tony Mancusi erau deschiși, dar gura îi era închisă. Farfuria făcea ca totul să fie și mai înspăimântător: ai fi zis că era un fel de aperitiv pentru canibali. — Dumnezeule! a spus Milo. Eu n-am avut nimic de adăugat.
803
CAPITOLUL 31 Milo și-a pus mănuși de cauciuc, a tras ușa apartamentului, apoi a ieșit din clădire, a fumat și a așteptat să-și revină de pe urma șocului. A scos din portbagaj un sul de bandă galbenă. Soarele se vedea printr-o crăpătură a norilor. Rodney Drive aproape că părea frumos. M-am așezat pe bordură, încercând să-mi vin în fire, dar niciuna dintre șmecheriile psihologice pe care le știam nu mi-a fost de ajutor. Era primul caz de crimă din Hollywood din anul acela. Milo a sunat-o pe Petra Connor, însă detectivul era în vacanță în Grecia, dar a vorbit cu Raul Biro, partenerul ei, care a venit la locul crimei împreună cu echipa de criminaliști și coronerul. Biro era un tânăr serios și atent, care participase la războiul din Afghanistan și avea un sânge-rece cu totul neobișnuit. Când a ieșit din apartamentul lui Mancusi, avea un chip inexpresiv. Milo i-a făcut un mic rezumat al întregii afaceri, iar Biro și-a luat notițe, potrivindu-și din când în când cravata de un albastru pal care nu avea nevoie să fie aranjată. Părul său negru și des, încărunțit prematur pe la tâmple, era aranjat cu fixativ. Avea un costum impecabil, bleumarin. Pantofii bine lustruiți îi erau acoperiți cu șoșoni din plastic. — Să încerc să înțeleg ce mi-ai povestit, a spus el după ce Milo a terminat. Crezi că Bright sau Heubel – cum vrei să-i spui – a mai fost aici și știe că, de obicei, ușa din spate e descuiată. Sau poate că a spart încuietoarea, pentru că se pricepe. La fel a procedat și cu încuietoarea de la ușa lui Mancusi. A intrat, a comis crima, apoi, în drum spre ieșire, sa întâlnit cu vecina, a pretins că-l caută pe Mancusi, iar apoi a plecat… pare logic. — Dar? 804
— Mă gândesc că există și altă posibilitate, Loo. După ce Mancusi s-a despărțit de Tasha, s-a întâlnit cu Bright și au venit aici împreună. — S-ar putea, a spus Milo, scărpinându-și nasul. Deși e posibil ca Mancusi să fi fost circumspect față de Bright. — Dar dacă Bright și Mancusi erau prieteni buni dinainte, e posibil ca Mancusi să-i fi dat o cheie de la apartament. Poate că Bright a venit pe aici și nedeghizat… Când mă întorc, am să încerc să fac rost de o fotografie recentă și o săi întreb pe chiriași dacă l-au văzut. — Oricum ar fi intrat Bright în apartament, a avut timp suficient. L-am văzut pe Mancusi plecând de la Gordito pe la trei fără un sfert, iar vecina s-a întâlnit cu așa-zisa mamă la șase jumate. Deci a avut la dispoziție aproape patru ore, timp suficient ca să-l omoare și să se șteargă de sânge. — A băgat cuțitul în geanta aia mare de piele despre care ți-a spus vecina și a ieșit de aici în plină zi. Nu i-a fost teamă, pentru că era deghizat foarte bine, a spus Biro, închizându-și carnețelul. Haine sobre… cu excepția eșarfei. E mult sânge în cameră, dar n-am văzut nicio pată care să arate c-ar fi fost înjunghiat, iar sângele ar fi țâșnit cu putere. Tu? Milo a clătinat din cap. — De-aia mă gândesc, Loo, că s-ar putea ca Mancusi să fi fost mort când l-a ciopârțit Bright. E posibil ca Bright să-l fi strangulat cu eșarfa și abia apoi să-l fi hăcuit. — În cazul lui Kat Shonsky, eșarfa a fost doar un accesoriu: a omorât-o prin înjunghiere. Toate victimele lui despre care știm au fost omorâte cu cuțitul. Dar cum își tot schimbă identitatea, e posibil ca și metodele sale să varieze. — E destul de plauzibil ca pe Mancusi să-l fi luat prin surprindere, am intervenit eu. Pentru că Tony era corpolent și i-ar fi fost mai greu să-l imobilizeze. În plus, Mancusi era circumspect în privința lui, pentru că știa sau bănuia de ce era în stare Bright. — S-a strecurat în spatele lui, i-a pus eșarfa în jurul 805
gâtului, ca să evite o încăierare. În felul ăsta, nu s-a auzit niciun zgomot la trei, patru noaptea, a spus Biro, aranjânduși încă o dată cravata. Mai întâi mama, iar acum fiul. Are ceva cu familia asta? — Dacă totul ar fi atât de simplu, Raul… — Te gândești că-i un psihopat care vrea să-i ajute pe cei din jurul său? În capul lui, voia să-l ajute pe Mancusi, dar apoi cedează sub presiune? — Îi ajută pe cei din jur pentru că-i plac jocurile de putere, am spus eu. A fost un copil crud, și-a omorât sora ca să pună mâna pe o avere foarte mare… Cred că îi place să se joace dea Dumnezeu. — Îi place să facă regulile, a spus Biro. El e cel care hotărăște pe cine, când și cum să omoare. Iar lui Mancusi i-a făcut de petrecanie pentru că se temea c-ar putea vorbi cu noi. — Noi așa credem, a spus Milo. — I-a pus capul pe o farfurie… E o cruzime ieșită din comun. Milo și-a aprins un alt trabuc, a tras puternic în plămâni și a suflat fumul spre cer. — E posibil ca Bright să se fi ținut după mine în timp ce-l urmăream pe Tony și să fi văzut c-am luat-o pe Tasha în mașină. Și e posibil ca asta să fi însemnat condamnarea la moarte a lui Mancusi, pentru că Bright știa că Tasha fusese la petrecerea unde Tony i-a povestit despre necazurile cu maică-sa, așa că s-a gândit că e în pericol. — Dacă Bright îl urmărea pe Tony, am spus eu, probabil că se gândea deja să-l anihileze. Milo a mormăit ceva. — Cum ne împărțim sarcinile? a întrebat Biro. — Tu te ocupi de Mancusi, iar eu rămân cu toate celelalte belele. — Te-ar deranja dacă investigațiile ar lua amploare? — Adică? Biro și-a potrivit încă o dată cravata. 806
— Atâtea crime de-a lungul timpului, un suspect psihopat. Dacă cineva propune să se alcătuiască o comisie de experți pentru investigarea cazurilor, nu știu cum am putea să ne opunem. — O să facem tot ce trebuie ca să-l prindem, Raul. — Între timp, o să ne descurcăm cu ce avem, a spus Biro. Mai întâi, o să-l căutăm pe transsexual. Vrei să trimit un echipaj la Gordito în noaptea asta? — Mă ocup eu de Tasha, tu concentrează-te pe Mancusi. Biro și-a răsfoit carnețelul. — Deci știm cine a făcut-o și, într-o oarecare măsură, de ce a făcut-o și cum a făcut-o. Tot ce trebuie să facem e să-l prindem pe altruistul ăsta, a spus el, și un zâmbet ușor i-a luminat fața fără riduri. O doamnă bătrână și bogată. Poate că ar trebui să vizitez niște cluburi – femeile astea joacă bridge, bingo, iau ceaiul împreună… — S-au pierdut bunele obiceiuri, Raul. — De fapt, Loo, să știi că în Pasadena și San Marino încă se mai întâlnesc la ceai. — Ai crescut acolo? — În Los Angelesul de Est, a spus Biro. Mama era menajeră la hotelul Huntington. * Un criminalist în costum de protecție a ieșit din apartament fără mască și cu fața transpirată. — Am făcut întuneric în baie și am dat cu luminol 84. Am găsit multe urme de lovituri și am descoperit că cineva a folosit detergent ca să curețe petele. Dar a rămas multă hemoglobină: în cadă, pe podea, în chiuvetă… Grămezi la duș. — Grămezi? a întrebat Milo. — E un termen tehnic… Deci am găsit niște chestii Luminol: substanță chimică luminescentă folosită de criminaliști pentru a descoperi urme de hemoglobină. 84
807
interesante, nu? Aveți o țigară? La ora trei după-amiază, am plecat de la locul crimei și neam îndreptat spre Gordito. Două prostituate înalte și robuste, despre care n-ai fi putut deloc spune că erau feminine, stăteau la o masă: mâncau, beau și trăncăneau. La masa alăturată stăteau trei muncitori în construcții care nu le băgau în seamă. — Hai să mergem mai departe, iar apoi ne întoarcem, ca să vedem cum evoluează situația. Când Tasha o să afle că Tony a fost hăcuit, sigur o să încerce să se ascundă, a spus Milo. Apoi i-a sunat telefonul mobil. — Ce-i, Sean?… Ai găsit vreo poză?… Mai bine decât nimic. Trimite-i o copie lui Raul Biro… tipul ăla deștept care a lucrat cu Petra… da, el. Altceva? Bine, du-te la casa lui Heubel din Brentwood și preia comanda cât timp criminaliștii își fac treaba… Nu-mi pasă! Dacă vreunul dintre posesorii de mașini scumpe are o problemă, să mă sune pe mine. Iar acuma spune-mi tot ce-ai aflat. Și vorbește rar și clar, că-s cam tare de urechi. Milo a ascultat timp de câteva minute, încleștându-și maxilarele, apoi a închis. — A făcut rost de o fotografie a lui Nicholas Heubel din fișa de la Registrul Auto. E de acum doi ani și, din păcate, în poză are barbă căruntă și e ras în cap. Iar adresa din fișă e o căsuță poștală din Brentwood pe care a închiriat-o doar în luna când și-a căutat casă. A dat celor de la agenție trei nume pentru referințe despre el: Ansei D. Bright din San Francisco, Roland Korvutz din New York și Mel Dabson din Los Angeles. — Vasăzică și-a inventat o nouă identitate, apoi a dat agenției propriul său nume, pretinzând că ar fi al unei persoane care poate da referințe despre el, am spus. — Băiat deștept, nu? a spus Milo. Cei de la agenția imobiliară au spus că referințele date de Bright au fost „excelente”, iar numărul la care l-au sunat era numărul unei 808
cartele de mobil. Korvutz nu le-a răspuns, dar Dabson, care a zis că-l cunoștea pe Heubel de ani de zile, le-a spus că Nicky era cinstit și demn de încredere. Deci doi din trei, plus douăzeci și patru de mii de dolari bani gheață – suficient ca agenția să încheie afacerea. — Și unde locuiește acest Dabson? am întrebat. Milo și-a verificat notițele. — Pe Altair Terrace, iar codul poștal arată că nu-i departe de aici. Mai exact, în zona dealurilor. — Mă întreb dacă de la el de acasă se vede dealul pe care e scris „Hollywood”… Am făcut câteva ture pe Highland, apoi am luat-o pe bulevardul Santa Monica, pe ale cărui trotuare se plimbau în oarecare armonie transsexuali și bărbați care se prostituau. Milo se uita după Tasha în timp ce umbla la telefonul mobil, încerca să găsească ceva despre Melvin sau Mel Dabson. Nimic, nu exista. — Ar putea fi tot un alter ego, am spus eu. Milo a căutat în Registrul Auto și în arhivele poliției, folosind Melford, Melrose, Meldrim și Melnick. Dar n-a găsit nimic, și s-a lăsat pe spate înjurând. Apoi a sunat la Fisc, dar numele lui Dabson nu figura nicăieri. Dar o scurtă discuție cu un funcționar amabil i-a adus zâmbetul pe buze. — Trammel Dabson! În ultimele douăzeci și una de luni, a plătit impozite pentru o proprietate din Altair Terrace. S-a întors la arhivele poliției, dar n-a găsit nimic. — Trammel înseamnă „a împiedica”, am spus eu. — Ce semnificații interesante au cuvintele! a remarcat Milo. Apoi l-a sunat pe Sean și l-a întrebat dacă s-a descoperit ceva în casa lui Heubel din Brentwood. Sean i-a spus că era goală și curată, iar în garaj nu era nicio mașină. Când Milo sa lăsat pe spate, închizând ochii, am văzut pe cineva în parcarea unui mall de lângă Orange Drive. 809
— Scoală-te și veselește-te! am spus, și i-am arătat. — Trage pe dreapta, mi-a spus Milo, îndreptându-se de spate.
810
CAPITOLUL 32 De data asta, Tasha a luat-o la fugă când ne-a văzut. — Ei nu, că asta-i bună! a spus Milo. Tasha a luat-o pe Orange, apoi a dispărut pe o altă străduță. Milo a sărit din mașină și a alergat după ea, iar eu m-am îndreptat spre Mansfield Avenue, ca să ies în întâmpinarea Tashei. Când am ajuns în capătul străzii, Tasha alerga spre mine. Picioarele ei subțiri se mișcau mult mai repede decât ale lui Milo, care o urmărea gâfâind. Tasha își ținea pantofii în mâini, iar ciorapii i se rupseseră. Milo își agita mâinile și avea fața stacojie. Tasha s-a uitat în urmă și a mărit viteza, dar apoi m-a văzut pe mine. S-a uitat încă o dată în urmă și s-a împiedicat. A căzut pe spate, iar poșeta i-a picat de pe umăr. Când s-a ridicat în picioare, Milo a ajuns-o din urmă, respirând din greu. A înhățat-o, a percheziționat-o repede și ia pus cătușele, apoi i-a spus printre dinți să nu facă nicio mișcare. A luat poșeta de jos și a răsturnat-o pe asfalt: șervețele, prezervative, cosmetice și un pachet de biscuiți cu cremă. Apoi s-a auzit un zgomot metalic – din poșetă a căzut un brici cu mâner de sidef. Milo, care încă gâfâia, a călcat cu putere pe brici, și sideful s-a sfărâmat în praf. A tras-o pe Tasha cu putere în sus. — Tâmpito! i-a spus. Ea a devenit moale în strânsoarea lui. Fața i-a căzut. Pe stratul de fard ca o clătită se prinseseră pietricele A încercat să schițeze un zâmbet, dar Milo s-a încruntat și ea a renunțat la idee. Milo a așezat-o pe bancheta din spate și i-a pus centura, ca să fie sigur că n-avea să fugă, apoi s-a urcat în față. Tasha și-a zdrăngănit cătușele. — Puteți să mi le scoateți, a spus Tasha. N-am să fug. Promit. 811
— Dacă mai deschizi gura o dată, te leg și de picioare, i-a spus Milo gâfâind, apoi mi-a spus să pornesc spre secția de poliție din Hollywood. — Dar zău că nu-i nevoie, a zis Tasha. Milo gâfâia atât de tare, încât i se mișca tot corpul. Am pornit spre secție. — Cel puțin mă plimb într-o mașină mișto, a spus ea. Îmi place Cadillacul ăsta lucios. L-ați confiscat de la vreun… — Taci naibii din gură! — Scuzați-mă! — Ești surdă? — Nu vă supărați, dar văd că încă gâfâiți, a spus Tasha când mai erau cinci intersecții până la Wilcox Avenue. Sunteți sigur că vă simțiți bine? — De ce dracu’ ai luat-o la fugă? — M-am speriat. — Păi ți-am făcut ceva prima oară? — Nu, dar… — Dar ce? Tăcere. — Ce bine că n-ai reușit să scapi! a spus Milo. Tâmpito! — Păi am fugit, că tre’ să trăiesc și eu… — N-ai să mai trăiești mult dacă te porți ca o proastă. Ghici cine a fost hăcuit imediat după ce s-a întâlnit cu tine? — A fost hăcuit cineva? — Chiar că ești surdă! Tasha a tăcut câteva clipe. — Doar nu vă referiți la Tony? — Ești un geniu! Ar trebui să participi la „Știi și câștigi”! — Doamne, Tony a fost înjunghiat? Dar acuma se simte bine? — Absolut deloc! — Vreți să spuneți că… — A pățit-o atât de rău, încât numărul clienților tăi s-a 812
redus. — Doamne Dumnezeule! — S-a întâmplat chiar după ce s-a despărțit de tine. E posibil să-l fi urmărit și altcineva în afară de noi. — Cine, cine, cine? — Ăsta-i un fel de refren? — Cine? Vă rog să-mi spuneți! — Cred că tipul îmbrăcat în costum de tweed, care purta ciorapi cu model… — El? Doamne, nu se poate! — Știi despre el ceva ce noi nu știm? — Ah, nu… — Dar? — N-am cunoscut pe nimeni care să… fi făcut așa ceva. — În toții ani ăștia pe care i-ai petrecut pe străzi? Nu face pe neprihănita! — Am fost martoră la bătăi. Am văzut un tip care l-a omorât în bătaie pe altul numai pentru că s-a uitat urât la el. Am văzut drogați care și-au pierdut viața… am văzut o mulțime de infractori, dar niciunul nu era așa… n-am fost martoră la așa ceva… — Adică? — N-am văzut pe nimeni făcând o chestie… premeditată. — De unde știi că totul a fost premeditat? — Deghizații ăștia, a spus Trisha. Se dau în vânt după tot felul de jocuri… Dar Tony n-a făcut nimic nimănui, nu-i așa? — De ce spui asta? — Tony era slab, a spus Tasha. Nu avea deloc furie în el, doar tristețe. — Să știi că ai dreptate, i-a spus Milo. Totul a fost premeditat. — Nu vreau să știu cum s-a întâmplat. Vă rog să nu-mi dați detalii. — Dar nouă ne plac detaliile. Așa că spune-ne tot ce știi despre Tweed. — V-am spus tot, vă jur! 813
— Colega, văd că n-o scoatem la capăt, mi-a spus Milo. — Nu mai știu nimic despre el! a spus Tasha. — La câte petreceri ai fost cu Tweed? — Numai la aia. — Și de ce n-ai mai fost? Tăcere. — Care a fost problema? a întrebat Milo. — Pur și simplu n-am mai fost pe acolo. — Nu asta te-am întrebat. — Păi… ca să fiu sinceră, nu m-a mai invitat nimeni. — Zău că nu-i nevoie să mă arestați, a spus Tasha când am ajuns la ușa din spate a secției de poliție din Hollywood. — Zău? a spus Milo. — E o problemă, o mare problemă. De obicei, secțiile n-au decât o cameră pentru fete, pentru că toți infractorii sunt băieți. Și când camera pentru fete e plină, te bagă întruna pentru băieți, și e periculos! — Ai echipament pentru camera fetelor? Tăcere. — Ai sau nu? — Nu încă, a spus Tasha foarte încet. Dar strâng bani pentru operație… — Atunci nu te pot ajuta. Știi care-s regulile. — Dar sunt și eu om, nu o zdreanță… — N-am ce face, a spus Milo pe un ton aspru, dar unul dintre obraji i-a tremurat ușor. — Vă rog! Ceilalți polițiști se poartă frumos cu mine și mă pun în camera fetelor, pentru că nu fac probleme. Iar fetele mă plac. Și nu fac niciodată probleme, puteți să verificați. — Când ai fost la răcoare ultima oară? — În urmă cu mai bine de un an. Vă jur! Dacă mă băgați cu fetele, fac tot ce-mi cereți. — Uite cum facem, a spus Milo. Dacă te hotărăști să cooperezi, nu te arestez pentru briciul ăla, deși te-am 814
avertizat să nu mai porți așa ceva la tine. Și nici pentru că ai luat-o la fugă, chiar dacă ai scos sufletul din mine. — Da, sigur… Dar ce înseamnă să cooperez? — Ești un martor important: l-ai văzut pe Tweed. Poate îți cumpăr un sandvici… — Ce frumos din partea dumneavoastră… oricum, mi-ați aruncat pe jos biscuiții. Secția de poliție din Hollywood ne-a pus la dispoziție o cameră de interogatoriu în care am băgat-o pe Tasha. Milo ia adus o cola și niște gogoși, apoi l-a sunat pe Raul Biro, care se afla în blocul de pe bulevardul Rodney. Biro aștepta ca echipa de criminaliști să-și termine treaba, pentru ca apoi să intre în apartamentul lui Mancusi – voia să examineze și el locul crimei. Capul lui Tony Mancusi fusese tăiat chiar sub bărbie, astfel încât structura internă a gâtului rămăsese aproape intactă. Ucigașul avusese grijă să nu sfărâme vertebrele. Totul fusese făcut cu multă grijă. Coronerul bănuia că fusese folosit un cuțit foarte ascuțit și fără zimți – descrierea se potrivea cu cea a cuțitului cu care fusese hăcuită Ella Mancusi. Probabil că degetele lui Tony fuseseră retezate cu aceeași armă. Tăieturile de pe cealaltă mână dovedeau că ucigașul avusese intenția să-i amputeze mai multe degete. — Poate că s-a plictisit, a spus Biro. Sau poate n-a mai avut timp. Decizia finală îi aparținea coronerului, dar criminalistulșef, o asistentă cu douăzeci de ani de experiență, a spus că osul hioid era rupt. Faptul că ochii lui Mancusi erau injectați se putea datora mai multor cauze, însă dat fiind gâtul rupt, strangularea era „o ipoteză destul de probabilă, dar să vedem ce zice șeful”. Milo a căutat Altair Terrace într-un ghid al Los Angelesului. A descoperit că era o stradă scurtă și înfundată care se desprindea din Beachwood Drive. Era destul de aproape de ranch-ul unde mergeam să călăresc pe vremea 815
când lucram la Western Pediatric. Spitalul se afla aproape de Franklin Avenue, dar zona era foarte împădurită și înspăimântător de liniștită. Mi-am adus aminte că din loc în loc, pădurea care mărginea drumul era întrerupă de goluri prin care se zăreau coline aride și teșite. Și dealul pe care e scris „Hollywood” cu litere urâte. — Sunt lihnit! a spus Milo. A comandat patru sandviciuri cu carne de vită de la un fast-food de pe Western Boulevard. Eu am mâncat unul, el, două, iar pe-al patrulea i l-a dat Tashei. — De obicei nu mănânc carne de vită, a spus ea, dar asta miroase grozav. Era șase și jumătate, iar cerul se întunecase. — Încă mai am în gură gustul excelent al sosului din sandvici, a spus Tasha pe când o urcam din nou în Cadillac. — Dacă ești cuminte, o să primești și desert, a spus Milo. — Sunteți foarte amabil. Și ce mult îmi place mașina asta! Am luat-o pe Beachwood Drive, și am parcat la două intersecții de Altair Terrace. — A sosit timpul să facem o plimbărică, a spus Milo, desfăcându-și centura de siguranță. — Domnule locotenent, panta e cam abruptă. Sunteți sigur că n-o să aveți probleme? — Mă impresionează grija pe care mi-o porți… Hai să mergem! — Dar sigur n-o să ni se întâmple nimic? — Dar de ce-ți faci griji? — Păi ar putea să mă vadă cu dumneavoastră. — Ce te face să crezi c-ar fi prin preajmă? — Păi nu degeaba m-ați adus în locul ăsta… — Am venit până aici ca să-ți împrospătezi memoria. — Dar deja v-am spus că petrecerea aia s-a ținut la o casă din apropiere. — N-am ajuns încă pe strada aia. — Dar simt că asta-i zona. 816
— Ești medium? — Am presentimente. Când simt furnicături pe pielea capului, însemnă că mi se transmite un mesaj. — Hai, dă-te jos din mașină. — Dar n-am putea măcar să mergem mai încet? a întrebat Tasha când am ajuns la prima intersecție. Mă dor îngrozitor piciorușele. — Eu m-am oferit să-ți dau niște adidași. — Păi nu se potriveau cu rochia asta… Vă rog, să mergem un pic mai încet! Milo a oftat și a încetinit, iar Tasha mi-a făcut cu ochiul. Era o noapte foarte întunecată. Nu existau trotuare și nici lămpi, iar spațiile mari dintre case erau pline de vegetație crescută haotic și de copaci bătrâni. Nu vedeam decât siluetele lucrurilor din jurul nostru. — Asta-i casa în care s-a ținut petrecerea, a spus Tasha. Sunt sigură! Să mergem! — În șoaptă! — Îmi pare rău. Asta-i casa… — Te-am auzit. Care dintre ele? — Ăăă, mai avem un pic. — Mergi! — Asta e! a spus Tasha vreo două minute mai târziu. Aia de pe vârful dealului. — În șoaptă, ce naiba! — Scuze, scuze! Asta e! Sunt sigură! Mâna cu unghii lungi arăta spre o casă scundă și cenușie cocoțată pe o culme, acolo unde străduța se înfunda. Milo ne-a făcut semn să rămânem pe loc, a trecut de trei case, apoi de alte patru, și s-a oprit la mică distanță de cea pe care i-o arătase Tasha. A așteptat puțin, apoi a plimbat lumina lanternei pe fațada casei. Nu se vedea decât o fereastră cu oblonul tras. În stânga era un garaj cu ușă din 817
tablă de aluminiu ondulată. Fasciculul de lumină al lanternei a dat la iveală o alee de ciment. Dincolo de acoperișul plat se vedeau pini și eucalipți, iar în fața casei, o vegetație sărăcăcioasă: o yucca înaltă și un palmier pipernicit. Milo s-a întors la noi. — Ești sigură? a întrebat-o el pe Tasha. — Foarte sigură! Mi-am rupt ciorapii în yucca aia plină de țepi. Dacă ieși din casă prin spate și faci câțiva pași, vezi dealul pe care scrie „Hollywood”, iar pe acolo m-am plimbat eu cu Tony – fie-i țărâna ușoară! Apoi a făcut un semn cu mâna spre curba străduței. Acum îmi amintesc tot. De acolo s-au auzit urletele coioților. M-am speriat foarte tare, pentru că în noaptea aia era la fel de întuneric ca acuma. Urăsc întunericul! Plecăm? — Rămâi cu partenerul meu, a spus Milo, apoi a plecat iarăși, apropiindu-se de casă mai mult decât prima oară. — Urcușul ăsta nu-i face bine, a spus Tasha. N-am răspuns nimic. — N-ar fi trebuit să se întoarcă până acuma?… Nu sunteți foarte vorbăreț… Mă sperie locul ăsta, e atât de liniște… de parcă cineva o să sară din beznă. Ca și când… Ce mai încoloîncoace, liniștea e un lucru rău. Diavolului îi place liniștea. Îi place să te lase să crezi că totul e frumos și liniștit, apoi sare și te înhață. E o liniște rea. Chiar și liniștea din Fontana era mai bună decât asta de-aici. Când găinile adormeau, puteai să auzi trenul. Îmi plăcea să stau întinsă în pat și să ascult zgomotul trenului – mă întrebam încotro mergea… Gata, vine, poate c-a terminat și putem să plecăm de-aici. — Nu-s sigur, dar se pare că nu-i nimeni acasă, a spus Milo. — Simt furnicături pe pielea capului! exclamă Tasha. Dumnezeu îmi trimite un mesaj, hai să plecăm de-aici, să dăm de ceva gălăgie. 818
CAPITOLUL 33 În timp ce coboram de pe Altair Terrace, Milo a sunat la secție și a cerut că, în noaptea aceea, casa să fie supravegheată. — Iarăși mi s-a făcut foame, a spus Tasha când ne apropiam de Beachwood Drive. Mă puteți lăsa la un BaskinRobbins 85. Înainte ca Milo să-i răspundă, am fost izbiți de lumina unor faruri. Era o mașină care venea dinspre sud. Milo a împins-o pe Tasha în tufișuri. Mașina a ajuns în intersecție. Era o dubă Volkswagen, a cărei culoare cu greu putea fi identificată în întuneric. Roțile au scârțâit, iar mașina a cotit la stânga, intrând pe Altair Terrace. — Le-ar trebui niște lichid de frână, a spus Tasha. Milo i-a ieșit în întâmpinare, s-a apropiat de portiera din dreapta a dubei și a lovit-o ușor. Ținea o mână pe pistolul din toc, iar cu cealaltă a scos insigna. Duba a frânat brusc, iar Milo a făcut semn să coboare geamul. Femeia dinăuntru a învârtit manivela de pe portieră, și, fără să-și ia mâna de pe ea, a scos capul pe fereastră. Era tânără – în jur de treizeci de ani. Avea păr șaten tuns scurt și ochi mari și mirați. În partea din spate a dubei se vedeau multe cutii de carton. — Locuiți în zonă, doamnă? — Ăăă, da. S-a întâmplat ceva. — Nimic grav. Îi cunoașteți pe cei care locuiesc în casa de la capătul străzii?
85
Baskin-Robbins: lanț de magazine care vând înghețată. 819
— Nu prea. — Adică nu? — Păi nu i-am văzut niciodată. — Nu prea vin pe aici? a întrebat Milo. — Nu, a spus ea, apoi a aruncat o privire în spate. — Totul e în ordine, doamnă? — M-ați luat prin surprindere. Iar acuma trebuie să plec. Trebuie să am grijă de copilul meu. Și-a mușcat buza, a pornit motorul, a băgat mașina în viteză și a demarat în trombă – era cât pe-aci să treacă peste piciorul lui Milo. Ne-am uitat cu toții în urma dubei care înainta zgomotos pe Altair Terrace. — Poate că mi se pare mie, dar biata fată era speriată rău, a spus Tasha. Am rămas în întuneric și am văzut că duba oprește între casa de la capătul străzii și cea aflată lângă ea. — Când ai întrebat-o dacă locuiește în zonă, a spus: „S-a întâmplat ceva.” Era o afirmație, nu o întrebare, am remarcat eu. Milo și-a scos telefonul și a dat câteva ordine în șoaptă. Femeia a rămas în mașină câteva minute și abia apoi s-a dat jos și a deschis ușa din spate. Dădea din cap, ca și când ar fi răspuns întrebărilor unui om pe care noi nu-l puteam vedea. Din dubă a ieșit cineva. Era mai înalt decât ea, avea părul scurt și purta cămașă și pantaloni. Un bărbat. I-a făcut un semn femeii, apoi au început să tragă împreună de ceva din dubă. Un obiect dreptunghiular; o cutie de carton, de peste un metru lungime. Bărbatul a dat-o pe femeie la o parte, a tras singur de cutie până a scos-o din dubă și a pus-o pe jos. 820
Zgomotul a fost suficient de puternic cât să-l auzim și noi. Femeia a scos un strigăt. Bărbatul a făcut-o să tacă punându-i mâna pe umăr. Ea s-a întins spre cutie, dar bărbatul a lovit-o peste mână și i-a făcut iarăși un semn. Femeia s-a îndepărtat de el mai bine de un metru. A rămas pe loc, cu mâna la gură. Bărbatul a început să zgâlțâie cutia. Las-o. Femeia s-a repezit la cutie și a ținut-o nemișcată. Bărbatul și-a pus mâinile în șolduri. Hohote de râs au umplut Altair Terrace. Femeia a încercat să ridice cutia, dar n-a reușit. Apoi au apucat-o fiecare de un capăt și au pornit spre casa de la capătul străzii. — Iarăși trebuie să fac jogging, a spus Milo, apoi a luat-o la fugă, încălțat în pantofii lui cu talpă de cauciuc.
821
CAPITOLUL 34 Am auzit zgomotul încăierării înainte să pot vedea ceva. Tasha a început să tremure și s-a agățat de o creangă, iar frunzele au foșnit. — Să nu te miști de aici, i-am zis eu. — Nu trebuie să-mi spuneți de două ori… Am luat-o pe urmele lui Milo. Când m-am apropiat, am văzut întreaga scenă. Toți trei se aflau la vreo cinci metri de casă. Milo stătea cu picioarele bine înfipte în pământ. Își ținea cu ambele mâini pistolul de nouă milimetri. Arma era îndreptată spre chipul zâmbitor al celui care își spunea Nicholas Heubel. Deși alergase pe strada în pantă, Milo nu gâfâia deloc. Heubel purta o bluză de in largă și decoltată, pantaloni albi trei sferturi care îi lăsau dezvelite gambele păroase și cercei roșii de plastic, iar buzele îi erau date cu ruj. O barbă de o zi și ochelari de bunicuță îi întregeau ținuta. Era caraghios, asta dacă nu vedeai că o prinsese cu o mână pe după gât pe femeia tunsă scurt și o ținea strâns, forțând-o să-și arcuiască șira spinării și să-și întoarcă fața spre cer. În cealaltă mână, Heubel ținea un pistolaș negru. Apăsa cu el capacul cutiei: făcuse o gaură și vârâse în ea țeava pistolului. — Dă-i drumul, te rog! a spus femeia. Se sufocă înăuntru! — E o idee bună, Dale, a spus Milo. Dar Heubel n-a răspuns. — Copilașul meu! a strigat femeia, iar Heubel a vârât și mai adânc țeava în cutie. — Poate că gestul cel mai milostiv ar fi să-i zbor creierii. — Te rog! a urlat femeia. Într-o casă de la mijlocul străzii s-a aprins lumina. — Vezi ce-ai făcut? a spus Heubel, apoi a apăsat atât de 822
tare pistolul, încât i-a intrat butoiașul în cutie, iar cartonul sa îndoit. Heubel a lovit cutia cu piciorul. Dinăuntru s-au auzit niște zgomote. Era un plâns înăbușit. — Dumnezeule! Te rog! Te implor! a strigat femeia. Heubel i-a înăbușit glasul, strângând-o mai tare de gât. — Nu-i o idee prea bună, Dale, a spus Milo. — Eu hotărăsc asta, i-a răspuns Heubel cu o voce inexpresivă și ciudată. — Am chemat întăriri, Dale. Cel mai bine ar fi să te liniștești! — Dale? a spus Heubel. Cine mai e și ăsta? Plânsul din cutie s-a întețit, apoi copilul a tușit. — Nu poate să respire! a spus femeia. — Viața e trecătoare, a spus Heubel. Tocmai de-aia trebuie să prețuim ce avem. — Te rog! N-are decât doi ani! Milo a înaintat cu un pas. Heubel a lovit iarăși cutia cu piciorul. Milo s-a apropiat încă un pic. — Încă un pas și o să fac praf țâncul! — Are un nume! a spus femeia. Emilio! — Hai mai bine s-o luăm ușor, a spus Milo. — Bună idee, i-a răspuns Heubel. Pentru că-s fragil ca o glazură. Are cineva chef de… anagrame? Femeia a scâncit. — Întăririle or să ajungă în câteva clipe, Dale, a spus Milo. — Îmi insulți inteligența. Știu că ești singur și că n-ai stație de emisie-recepție. — Am sunat de pe mobil. Dale. Heubel a strâns și mai tare femeia de gât, iar ea a icnit. — Șșt! i-a spus el. Eu cred în finaluri fericite. Tu nu,
823
chiquita86? — Ba da, ba da! Dar dă-i drumul, te rog! — Cred că înțelegem lucruri diferite prin „final fericit”. — N-am nici cea mai vagă intenție să-ți insult inteligența, a spus Milo, dar… — Simpla ta prezență e o insultă adusă inteligenței mele! a spus Heubel, agitând pistolul în cutie. — Ce ținută elegantă! a spus Milo. Cine-i croitorul tău? Heubel a tresărit, iar mâna în care ținea pistolul i s-a destins o clipă. Apoi am apărut eu din întuneric și am strigat: „Stai pe loc! Aruncă pistolul! Aruncă-l!”, sau ceva asemănător, nu mai țin minte. A întors capul spre mine, slăbind brațul cu care o strângea pe femeie, iar ea a reușit să-și îndrepte capul. L-a mușcat de mână și Heubel a împins-o. — Adio, Emilio! a spus el. Iar Milo a tras în el toate gloanțele din încărcător. Heubel a rămas nemișcat o clipă, apoi a ridicat mâinile, ca și cum ar fi vrut să se predea. În cele din urmă, a căzut. Unul dintre cercei a sărit ca un grăunte de grindină. Femeia s-a năpustit asupra cutiei – era cât pe-aci s-o dărâme –, și a rupt capacul, țipând întruna. A scos un copilaș care scâncea și se zvârcolea, apoi l-a strâns la piept. Dinspre Heubel s-a auzit un sunet firav și ciudat, ca un chițăit. După ce s-a liniștit copilul, femeia s-a apropiat cu el în brațe de Heubel, pe care l-a lovit zdravăn cu piciorul.
86
În spaniolă, în original: „mititico”. 824
CAPITOLUL 35 Pe femeie o chema Felicia Torres și avea douăzeci și opt de ani. Cu trei luni înainte, Stuart, soțul ei – un grădinar care studia biologia la seral –, fusese trimis în Irak de Garda Națională. Fără veniturile lui, economiile tinerei familii s-au epuizat în scurtă vreme, așa că Felicia a început să caute slujbe temporare. Pentru că nu prea se pricepea la computere, nu avea cum să găsească de lucru într-un birou, de aceea s-a orientat către slujbe mai modeste. A lucrat de două ori ca femeie de serviciu pentru clădirile de birouri din centru, dar nu rămânea cu mulți bani, pentru că salariul abia dacă îi ajungea să plătească bona. Apoi a găsit un anunț pentru o „slujbă de două zile ca menajeră” în cartierul Brentwood, care suna destul de promițător. Un cartier bogat, „plată generoasă”, iar bărbatul care a răspuns la telefon părea foarte amabil. „Plata generoasă” însemna douăzeci de dolari pe oră – un tarif mult mai bun decât se așteptase ea. Iar când „Nick” i-a spus că n-are nimic împotrivă dacă vine și cu Emilio, Felicia a acceptat slujba. Întrucât Hyundaiul ei era în service, Felicia a trebuit să ia autobuzul din Venice, unde stătea într-o garsonieră, apoi a mers pe jos pe Sunset, împingând căruciorul lui Emilio. I-a fost greu să găsească strada pe care stătea Heubel, iar căruciorul se legăna întruna, pentru că bulevardul n-avea trotuare, dar asta l-a adormit mai repede pe Emilio. Când, în cele din urmă, a găsit casa, și-a dat seama că Heubel era un om care reușise în viață. Era o casă mare și frumoasă, care semăna cu cele din revista Casa și grădina. Pe aleea din față era un Lexus alb și lucios. A ciocănit la ușă, și aceeași voce amabilă de la telefon i-a spus: — E deschisă. Intră! 825
Nick era un om plăcut, cam deșirat, dar bine proporționat. Și era chipeș – prototipul bărbaților bogați ajunși la vârsta mijlocie. I-a dat o bancnotă de o sută de dolari. — Ăsta e avansul. Ține socoteala orelor de lucru și spunemi când trebuie să-ți mai dau. Casa era și mai mare decât părea de afară. Avea tavane înalte și pereți albi, și era foarte luminoasă chiar și atunci când luminile erau stinse. Probabil că ar fi avut un aer foarte primitor dacă ar fi fost mobilată. Căci, spre surprinderea ei, casa era complet goală și foarte curată. Dar Nick făcea ce voia cu banii lui, și Feliciei îi plăcea să simtă bancnota de o sută de dolari în buzunarul blugilor. Emilio dormea dus, iar Felicia a căutat un loc în care să pună căruțul. Nick a zâmbit și a șoptit: „E foarte drăgălaș!”, apoi a condus-o într-o cameră aflată în partea din spate a casei, unde instalase un grilaj de siguranță și adusese câteva jucării. Feliciei i s-a părut incredibil. A vrut să-i mulțumească, dar Nick a ridicat din umeri, a luat căruciorul și l-a dus într-un colț al camerei. Lumina soarelui pătrundea printr-o fereastră mare și curată, aurind dușumelele din lemn de stejar. Nick împinsese căruciorul într-un colț umbrit și răcoros, astfel încât Emilio să nu stea în lumina soarelui – ce om grijuliu! Felicia s-a uitat pe fereastră și a văzut grădina luxuriantă, cu vegetație tropicală, în mijlocul căreia se afla o piscină cu pereții albăstrui. S-a întrebat ce ar crede Stuart despre grădina aceea – vegetația i se părea minunată, dar ea nu se pricepea la grădinărit. Jucăriile erau foarte frumoase, iar unele dintre ele nici nu fuseseră scoase din cutie. Nick zâmbea. — Nu-mi vine să cred că ați făcut atâta efort, domnule. — N-a fost mare lucru, Felicia. Îi spunea „Felicia” de parcă ar fi fost cunoștințe vechi. 826
— Pentru mine, este. Cred că va costat… Dar Nick i-a pus un deget pe buze. — Lucrul cel mai important, i-a spus el, e că atunci când o să se trezească, o să fie foarte încântat. — Cu siguranță! Sunt exact jucăriile care-i plac. Aveți cumva copii? — Încă nu. M-am dus la un magazin de jucării și le-am întrebat pe vânzătoare ce să cumpăr. — E atât de… — Felicia, dacă nimeni n-ar face gesturi frumoase, atunci lumea asta ar fi foarte tristă. Hai să-ți arăt ce ai de făcut. Și poți să vii să vezi ce mai face copilul oricând vrei. Felicia a simțit că i se umezesc ochii. Probabil că Nick i-a simțit emoția. — Îmi place să ajut, a spus el. E o chestie destul de egoistă: mă face să mă simt bine. Când s-a trezit, Emilio era vesel. Jucăriile l-au copleșit, și a devenit surescitat, dar apoi s-a liniștit și a început să se joace cu niște mașinuțe din plastic. Fața îi era serioasă și încordată, cu o expresie care i-a amintit Feliciei de chipul tatălui ei din Florida. Singurul lucru ciudat era că Emilio nu-l plăcea pe Nick. A început să plângă când Heubel a încercat să vorbească cu el. Dar Felicia știa că băiețelul ei era timid și că nu era obișnuit cu străinii. Emilio era ocupat cu jucăriile, iar Felicia putea să muncească fără griji. Munca pe care trebuia s-o facă era cât se poate de ușoară. Felicia nu înțelegea de ce Nick era dispus să plătească pe cineva ca să șteargă cu grijă pereții și podelele, să frece tejghelele de granit și aparatele casnice din bucătăria care se vedea clar că nu era folosită. Feliciei i s-a părut ciudat că Nick i-a cerut să curețe pereții a doua oară, apoi a treia oară, și că i-a dat niște cârpe și un spray cu amoniac, spunându-i „să insiste” prin colțuri, dar 827
erau banii lui și făcea ce voia cu ei. În plus, mâncarea thailandeză pe care a comandat-o și dulciurile pentru Emilio erau excelente. Nick părea să știe că Feliciei îi plăcea grozav mâncarea thailandeză. Ar fi curățat casa și cu periuța de dinți și lupa dacă asta ar fi vrut Nick. În timp ce ea făcea curat, Nick stătea în dormitorul principal și ieșea de acolo din când în când, ca să vadă dacă ea și Emilio se simțeau bine. Între a doua și a treia curățare, Felicia a făcut o glumă, spunând că se simțea ca într-o emisiune TV despre crime și că avea impresia că șterge niște dovezi, iar Nick s-a amuzat. A doua zi, autobuzul a întârziat, așa că Felicia n-a ajuns la timp, dar Nick nu s-a supărat. L-a mângâiat pe cap pe Emilio și i-a cerut Feliciei să curețe încă o dată sufrageria. Apoi a condus-o în dormitorul principal, singura cameră în care încă nu intrase. Dormitorul arăta altfel decât celelalte camere. Peste tot erau mormane de haine – pe pat, pe podea, în dulap –, mai puțin într-un colț, unde se afla o grămadă de cutii de carton împăturite care așteptau să fie asamblate. Părea că fuseseră aduse acolo toate lucrurile din casă. — Te rog să împăturești hainele și să le pui în cutii, dar să nu le îngrămădești, i-a spus Nick. Ar fi foarte bine dacă ai putea să le selectezi după culoare, dar nu-i nimic dacă n-o să le sortezi perfect. Știi cum să asamblezi cutiile? — Sigur că da. — Atunci poți să începi, a spus Nick, afișând un zâmbet larg. Acum eu o să plec. Am lăsat în frigider sandviciuri și ceva de băut… Îmi pare bine că ai venit să lucrezi pentru mine, Felicia. — Și mie îmi pare bine, a spus ea și, vai, cât de prostesc a 828
sunat! Dar după ce termin mâncarea, vreți să curăț încă o dată frigiderul? Nick a căzut pe gânduri câteva clipe. — Nu, nu-i nevoie, a spus el. În scurtă vreme, Felicia și-a dat seama că în dormitor erau numai haine de femeie. Pentru o femeie înaltă. Haine scumpe, dintre care multe erau demodate. Rochii, bluze de mătase, fuste de toate lungimile. Taioare de tweed – foarte multe. Neglijeuri lucioase, dresuri, ciorapi de mătase pentru portjartier – era prima oară când vedea așa ceva. O mulțime de sutiene, mărimi foarte mari. Sub una dintre grămezile de haine, a găsit multe cutiuțe de piele pline cu bijuterii false dar de efect. Într-un colț erau înghesuite câteva cutii vechi și elegante – rotunde și hexagonale –, în care erau pălării cu pene, pălării de fetru, berete și pălării de paie cu cireșe de lemn prinse de panglică. Și o șapcă albastră, care părea să fie bărbătească, dar putea să-i stea bine și unei femei. Și-a pus-o pe cap, aplecând-o într-o parte, apoi a zâmbit în oglindă. Multă lume îi spusese că i-ar sta bine cu șapcă. Scormonind în alte două mormane, a dat peste câteva pungi de plastic pline cu tuburi și cutii de cosmetice scumpe. Unele dintre ele erau uscate, dar le-a împachetat pe toate – Nick era șeful. A găsit și un sac de plastic în care erau vreo zece peruci de diferite forme și culori, înfășurate în hârtie fină. Într-o altă pungă erau câteva tuburi cu substanțe pentru fixarea perucii. Dar apoi Felicia a făcut cea mai plăcută descoperire: o colecție de treizeci și trei de eșarfe cum nu mai văzuse până atunci. Vuitton, Armani, Chanel, Escada și alte mărci de care nu auzise niciodată. Le-a numărat pentru că era prima oară când vedea la un loc atât de multe mătăsuri vopsite manual. Erau minunate! N-a găsit nicio haină de bărbat. Nici măcar o șosetă. 829
Felicia s-a întrebat dacă nu cumva Nick era designer de modă. Sau dacă nu cumva era căsătorit cu o actriță care pleca într-o călătorie și avea nevoie de toate hainele acelea. Poate că soția lui se specializase în roluri secundare. Și-a închipuit-o înaltă, un pic plinuță și neapărat blondă. Robustă, bine proporționată și cu o sănătate foarte bună. Într-o vreme, Felicia fusese foarte slabă. Scăpase de grăsimea depusă în perioada cât fusese însărcinată, dar, după douăzeci și cinci de luni de la naștere, încă mai avea un pic de burtă, așa că purta tricouri largi. Nu se putea compara cu fermecătoarea soție a lui Nick. Ce gând prostesc! La fel era și fantezia pe care o avusese cu o noapte înainte. Stătea întinsă în pat, sperând că Emilio n-avea să se trezească în timpul nopții. Se gândea la Stuart, care era în Fallujah. Nu mai primise nicio veste de la el de trei săptămâni și nu voia să se uite la știri, pentru că știrile prezentau totul în culori cât mai sumbre. Chipul lui Stuart s-a estompat. În locul lui, a apărut Nick. Felicia se simțea caraghioasă și rușinată. A încercat să se opună fanteziei, dar în cele din urmă a cedat. Ea și Nick. La început, atmosfera e prietenească. Totul e cât se poate de nevinovat – amândoi sunt oameni decenți. Se află în casa cenușie. E o zi frumoasă și însorită. Ea curăță pereții, adună praful, scoate gunoiul afară din casă. Apoi merge în grădina din spate. Vrea să curețe piscina. E foarte cald. Își dă jos bluza și rămâne într-un maiou scurt și negru, pe care Stuart o ruga să și-l pună atunci când… Oare de ce s-o fi îmbrăcat cu el astăzi? Nu poartă sutien. 830
Se întinde, apoi se apleacă și, la un moment dat, i se văd sânii ispititori. Nicio problemă, nu-i nimeni prin preajmă. Vai, iată-l! E Nick. Stă sub un palmier, întins pe un șezlong, și citește o carte. Nu are pe el decât un șort. Corp frumos, niciun gram de grăsime. O vede, zâmbește. Îi zâmbește și ea, timidă. Ochii ei coboară spre șort. Vai, șortul e puțin umflat… Nick se înroșește. Încearcă să ascundă evidența sub carte. Ea zâmbește. Se apropie încet de el. Amândoi încearcă să se abțină, pentru că sunt oameni decenți. Dar… Aducându-și aminte de această fantezie, Felicia s-a îmbujorat, iar genunchii i s-au muiat. Emilio a început să plângă. Slavă Domnului c-a fost întreruptă! La sfârșitul celei de-a treia zile, Nick s-a întors acasă pe la ora cinci după-amiază. Fluiera, avea un aer vesel și ținea în mână o geantă din piele de culoare maro, care aducea cu o poșetă, dar putea foarte bine să fie purtată și de un bărbat. — Vreți să împachetez și geanta? a întrebat Felicia. — Nu-i nevoie. Se pare că ai progresat foarte mult, Felicia. Și așa era: aranjase cea mai mare parte a hainelor, sortându-le după culoare și material. — Cele de mătase aici, iar cele de lână dincolo, a spus Felicia, mândră de sine. Pe chipul lui Nick a apărut un zâmbet larg și strălucitor. Și-a dat jos ochelarii, iar ochii săi căprui și limpezi s-au ațintit asupra ei. 831
Feliciei îi plăcea să-i mulțumească pe cei din jurul său. Ea însăși nu era tocmai fericită, deși știa că Stuart îi scria cât de des putea… — Ce-ar fi să iei o pauză? a spus Nick. Degetele lui reci i-au mângâiat ceafa. Oare când se apropiase atât de mult de ea? Felicia s-a dat înapoi, simțind că-i ard obrajii. Se întreba dacă făcuse ceva care îi trădase fanteziile… Lui Heubel i-a dispărut zâmbetul de pe față. — O să mă uit prin cutii să văd dacă totul e în ordine, a spus el. — Sper să mai aveți de lucru. Sunteți un șef pe cinste. Oare de ce spusese chestia asta? — Șef? a spus Nick râzând. Suntem doi oameni care au făcut o înțelegere. Ia o pauză, Felicia. Du-te să te răcorești în grădină, lângă piscină, și bea ceva. Văd că ai început să transpiri. Apoi i-a mângâiat brațul cu un deget, iar pe Felicia au trecut-o fiorii. — Sigur că da, a spus ea. Heubel a închis ușa dormitorului, iar ea s-a dus la bucătărie, a luat din frigider un bidon de suc dietetic de piersici și, dintre fructele parfumate pe care Nick le cumpărase în dimineața aceea de la Country Mart, a ales o cutie de căpșune, apoi a ieșit în grădină. S-a tolănit pe un șezlong, același pe care stătea și Nick în fantezia ei. S-a întins, a căscat și, după ce a băut jumătate de bidon de suc și a mâncat șapte căpșune, a adormit. Când s-a trezit, cerul începuse să se întunece. S-a uitat la ceas: dormise treizeci și cinci de minute. Avea să ia autobuzul către casă mai târziu decât i-ar fi plăcut și să meargă pe străzile pe unde din când în când umblau găștile de cartier. Și nici nu-i dăduse de mâncare lui Emilio! 832
Atunci de ce nu plângea? A dat fuga în camera cu jucării. Emilio nu era acolo. L-a strigat. A auzit un zgomot ciudat, care aducea cu cel făcut de o pasăre ținută de aripi. Venea din dormitorul principal. Când a ajuns acolo, ușa era închisă. A deschis-o. Nick aranjase cutiile într-un colț în așa fel încât delimitase un spațiu îngust, unde băgase căruciorul lui Emilio. Copilul scâncea și era înconjurat de cutii din trei părți, ca și când ar fi fost zidit. Când a văzut-o. Emilio a strigat: „Maaamaaa!” — Bietul copil, a spus Nick. S-a sculat cam prost dispus. Felicia s-a uitat la Heubel și a rămas cu gura căscată. Era îmbrăcat cu o rochie de gală din satin violet, cu decolteu larg, iar în corsaj își băgase ceva, ca să-și umfle pieptul. Decolteul era păros. Avea cercei lungi cu pietricele violet, se dăduse cu un ruj violet de proastă calitate și își pusese gene false ca o curvă. Toate astea, combinate cu părul tuns scurt și barba nerasă, alcătuiau o priveliște pur și simplu… pur și simplu… Nick a făcut o piruetă, a pus o mână în șold, apoi și-a legănat fundul. Spre ea. Apoi spre Emilio. — Maaamaaa! — Voilá! a spus Nick. Très chic, non? 87 Emilio a început să plângă și mai tare. Dintr-un motiv oarecare, Felicia a izbucnit în râs. Habar n-avea de ce. După aceea, a încercat de nenumărate ori să-și dea seama de ce, dar n-a reușit. 87
În franceză, în original: „Ia uite!... E foarte șic, nu?” 833
Pentru că nimic din ce vedea nu i se părea amuzant. Era scârbită și înspăimântată și… Dar a izbucnit în râs. Iar Nick a devenit de nerecunoscut. Și avea un pistol.
834
CAPITOLUL 36 Am petrecut cea mai mare parte a zilei următoare la Western Pediatric Medical Centre, ascultând-o pe Felicia Torres, ajutând-o să se descurce prin spital, urmărindu-l pe Emilio. Copilașul stătea agățat de maică-sa. Nu spunea nimic și era foarte încordat. Doctorul Ruben Eagle, un prieten vechi care conduce ambulatoriul spitalului, mi-a spus că Emilio nu avea nicio problemă de sănătate. Am căzut de acord că cel mai bine ar fi ca de Emilio să se ocupe Rochelle Kissler, o tânără psihologă foarte capabilă care îmi fusese studentă. I-am prezentat Feliciei pe amândoi și am rămas cu ea după ce au plecat. Am întrebat-o dacă voia să stea de vorbă cu mine despre ceva anume. — Nu… Sunt foarte obosită. — Are cine să vină să stea cu dumneata? — Da, mama. Locuiește în Phoenix, dar o să vină dacă o rog. Am format eu numărul și am rămas lângă Felicia cât timp a vorbit cu mama ei. — O să vină mâine. — Vrei să stea cineva cu dumneata până vine? — Nu, nu-i nevoie… sunteți foarte amabil. — Suntem aici ca să te ajutăm. Felicia a început să tremure. — Ce s-a întâmplat? — Felul în care ați spus că vreți să mă ajutați, domnule Delaware… Așa a zis și el. Ce glumă sinistră! N-am spus nimic. — N-am avut încredere în el de când l-am cunoscut. Nici măcar o clipă! 835
Milo și cu mine am fost să ne relaxăm într-un bar din Santa Monica. Era unsprezece noaptea. Milo cotrobăise toată ziua prin casa din Altair Terrace împreună cu Raul Biro și alți doi detectivi din Hollywood. Era una dintre casele pe care Dale Bright le cumpărase sub numele de Nicholas Heubel. Cealaltă era o cabană de lângă Palmdale, unde îi dusese pe Emilio și mama lui – pe Felicia o închisese în baie, lăsând-o să-și închipuie tot ce-i făcea copilului. Dar Heubel nu i-a făcut mare lucru lui Emilio. L-a lăsat să plângă și să urle, fără să-i dea mâncare și apă. Apoi l-a băgat într-o cutie de carton și a făcut câteva găuri în ea, ca să-i prelungească agonia. — Știu că ar trebui să am o oarecare părere de rău pentru că am împușcat un om, a spus Milo. Dar, să mă ierte Dumnezeu, Alex, îmi pare rău că n-am avut mai multe gloanțe. Trei dintre cele cinci camere ale casei din Altair Terrace erau pline cu marcajele criminaliștilor. Terasa oferea o priveliște frumoasă asupra dealului pe care e scris „Hollywood”, iar în garaj era parcat Lexusul lui Heubel. Bentley-ul fusese mutat din laboratorul departamentului în parcarea cu mașini ridicate de poliție, unde rămăsese uitat și Mustangul lui Kat Shonsky. — Ar putea să-l folosească șeful ca mașină de serviciu, am spus eu. — Iar dacă înhami la el doi armăsari, o să arate excelent, mi-a răspuns Milo. În dulăpiorul pentru medicamente al lui Ansell „Dale” Bright nu erau decât niște aspirine și câteva pastile pentru sinuzită eliberate fără rețetă. Sub chiuvetă fusese găsită o cutie din lemn de nuc lustruit plină cu flacoane de testosteron sintetic. Iar într-o cutie asemănătoare din lemn de arțar se găsiseră seringi sigilate. 836
— Crezi că voia să fie mai musculos? m-a întrebat Milo. De ce, ca să arate mai bine într-o rochie? Am ridicat din umeri. Milo și-a terminat Martiniul și mi-a spus că a descoperit în casă pașapoarte pe șase nume și o mulțime de alte documente care trasau drumul lui Bright de la New York la Londra, apoi la Paris și Lisabona, după care înapoi în Anglia și prin Irlanda și Scoția. Ultima oprire: Zürich. Trammel Dabson era o altă identitate pe care o furase Bright. Dabson era născut în aceeași zi cu Bright și bietul Nicholas Heubel. Purtătorul inițial al numelui Trammel Dabson era un copil care fusese înmormântat în cimitirul Morton Hali din Edinburgh. Bright făcuse o copie a inscripției de pe piatra lui funerară și o pusese într-un album. Avea vreo cincisprezece albume – cronica unei vieți trăite sub identități false. Suvenirurile nu se limitau la hârtii. Într-o mică pivniță săpată în coasta dealului din spatele casei, Milo descoperise trei cufere pline cu arme de foc, cuțite, două lămpi cu acetilenă, funii groase, fiole cu otravă, mănuși de latex și tot felul de instrumente chirurgicale: scalpele, catetere și clești, fiole cu otravă. Tăieturile din ziare străine alcătuiau o altă cronologie. Un caz de crimă nerezolvat – victima era proprietarul unei pensiuni din arondismentul unsprezece al Parisului. Dispariția unui patron de pub din Oxford, renumit pentru proasta lui dispoziție. Și un articol în portugheză care urma să fie tradus. Dar fotografia cu granulație mare a unei doamne robuste și cuvântul assasinato, care apărea de mai multe ori, nu lăsau nicio urmă de îndoială cu privire la soarta femeii. Casa din Brentwood era un simplu paravan, de aceea criminaliștii n-au descoperit nimic interesant înăuntru. Când 837
își luase numele de Nicholas Heubel și hotărâse să se dea drept consilier financiar, Bright închiriase acea casă scumpă pentru că avea nevoie de un simbol al bogăției sale. Soraya Hamidpour găsise „un client din industria filmului” care era dispus s-o închirieze. A fost ușor să se acceseze informațiile din computerul lui Bright, deoarece nu avea niciun sistem de protecție, iar parola era „Băiat Deștept”. Pe hard discul lui erau stocate mai ales documente de natură financiară – grafice comerciale, indicatori de performanță, informații despre bursele din întreaga lume – și câteva filmulețe porno sado-maso. Într-un folder separat se aflau cinci variante ale unei broșuri pe care „Nicholas Heubel al III-lea” le întocmise cu doi ani înainte. Plănuia să înființeze Hydro-Worth, un fond mutual care să facă tranzacții cu produse petroliere. Bright adăugase în broșură o scurtă prezentare a sa, în care mințea că făcuse studii la Eton, Harvard și Wharton, descriindu-se drept „un tactician desăvârșit, cu o extraordinară capacitate de previziune financiară”. Totuși, lăudăroșenia lui avea un temei. Când se mutase de la New York la Londra, se folosise de niște scrisori de recomandare false și reușise să obțină o slujbă la o firmă de brokeraj. A învățat să facă tranzacții cu bunuri de larg consum atât de bine, încât a reușit să obțină prime de performanță fabuloase și o scrisoare de recomandare din partea directorului. După optsprezece luni, și-a dat demisia și a început să facă investiții pe cont propriu. La nouă ani după ce moștenise un milion trei sute șaizeci de mii de dolari, Bright avea în conturi șapte milioane o sută de mii de dolari, fără să se pună la socoteală contul din Elveția, a cărui verificare avea să ia ceva timp. Și încă ceva care avea legătură cu Elveția: pe coperta din spate a unuia dintre albume era atașată cu niște clame o 838
chitanță de la o clinică din Lugano, pe care se vedea un scris elegant. Nu se specifica pentru ce fuseseră încasați banii, dar suma în franci înscrisă pe chitanță echivala cu cincizeci și cinci de mii de dolari. — Poate c-o fi avut probleme cu drogurile și s-o fi dus la o clinică de dezintoxicare foarte scumpă, a spus Milo. Dar în casa lui din Altair Terrace n-am găsit nicio substanță dubioasă, în afară de flacoanele cu testosteron. — Poate că a fost o cură de dezintoxicare reușită. Dacă-i așa, societatea a avut de suferit. — De ce? — Pentru că dup-aia a avut mintea suficient de limpede cât să hăcuiască și alți oameni. În ciuda priceperii sale în chestiunile financiare, Nicholas Heubel al III-lea n-a reușit să convingă niciun investitor, așa că Hydro-Worth a rămas în stadiul de proiect. — La început, avea un oarecare farmec, dar atunci când îl cunoșteau un pic mai bine, oamenii se speriau, la fel ca cele două surori. — Istețimea de care dădea dovadă Bright lucra împotriva lui. — Pentru că era prea drăguț ca să fie adevărat. — Raul a găsit o însemnare pe o versiune tipărită a broșurii: „A venit vremea să adopt un stil de viață simplu și să mă concentrez pe lucrurile importante.” — Și-a stabilit prioritățile. — Iar societatea a avut din nou de suferit, a spus Milo. După ce am comandat al doilea rând de băutură, lui Milo i-a vibrat telefonul. Nu i se auzea soneria din pricina gălăgiei din bar: oamenii vorbeau tare, iar la televizor se dădea un meci de fotbal mai vechi. Milo s-a uitat la mobilul zguduit de propriile-i vibrații, și-a mestecat măslina, a înghițit-o, apoi a răspuns. — Da, Sturgis… lucrezi cam târziu, doctore… așa, și? Ce 839
chestie… mersi mult! Altceva?… Ai dreptate… O să-l întreb. Mersi că mi-ai spus. Și-a golit paharul, apoi i-a făcut semn barmanului să-i toarne încă unul. — Care dintre doctori era? — Weinberg, de la coroner. La ordinul șefului, autopsia lui Dale a fost făcută în regim de urgență. — Păi l-ai ciuruit! Mai era nevoie de autopsie? — Cazurile în care polițiștii împușcă pe cineva trebuie tratate cu foarte multă grijă, a spus Milo, cu aerul că nu era vorba despre el. Barmanul i-a pus în față cel de-al treilea pahar, iar Milo a luat o gură și a mormăit ceva. — Ce-ai spus? l-am întrebat eu. A pus paharul pe tejghea, l-a apucat de picior și l-a învârtit ușor. — Se pare că bizarul Dale-Nick nu avea testicule. La propriu! Îi fuseseră extirpate chirurgical – o treabă făcută profesionist. Iar rana se cicatrizase foarte bine. — Clinica elvețiană. — Cică acolo poți obține orice cu bani. — Deci a plătit să fie castrat, am spus, și ia testosteron ca să nu-și piardă înfățișarea masculină. — Sunt sigur că, pe baza experienței și cunoștințelor tale, îmi poți da o explicație… La televizorul amplasat deasupra noastră, un jucător a alergat treizeci de metri și a reușit să marcheze. Deși era un meci foarte vechi, unii dintre clienții de la bar au fost emoționați de reușită. — Aș putea să fac o întreagă teorie despre dorința de a deține un control absolut asupra propriei persoane. Să-ți spun că-i plăcea să-și stabilească singur doza de testosteron și să savureze variațiile… — Dar? I-am făcut un semn barmanului, am arătat spre paharul 840
lui Milo. — Unul și pentru mine, i-am spus.
841
CAPITOLUL 37 La două zile după ce-i salvase pe Felicia și Emilio Torres, Milo a fost chemat la biroul șefului, iar el a crezut că urma să fie felicitat. În dimineața aceea, fusesem împreună la biroul coronerului. Medicul legist fusese însărcinat să facă o autopsie psihologică, și avea nevoie de părerea mea de specialist despre motivul pentru care Ansell „Dale” Bright se automutilase, despre fascinația sa pentru „altruismul macabru” și dorința de a-și controla nivelul de testosteron. Așa că am debitat câteva fraze în jargonul psihologilor, care au mulțumit pe toată lumea. Apoi l-am însoțit pe Milo până la Parker Centre, sediul central al poliției. — De ce nu urci și tu? m-a întrebat el în timp ce parcă mașina. Probabil că Maiestatea Sa ar vrea să te cunoască. — Probabil? — E un tip cu toane… — Nu, mersi. Rămân la aer. Milo a intrat în clădire, iar eu am făcut o plimbare. Nu prea aveam ce vedea, dar, deși eram în centrul Los Angelesului, aerul de toamnă era neobișnuit de curat, iar vagabonzii pe lângă care am trecut erau foarte liniștiți. După o jumătate de oră, m-am întors în fața sediului poliției și l-am găsit pe Milo plimbându-se de colo-colo. — Aștepți de mult, maestre? — De douăzeci de minute. — O întâlnire scurtă, am remarcat. — Toate celelalte crime ale lui Cuz Jackson s-au dovedit a fi minciuni. Dar penitenciarul din Texas încă nu-l poate executa pe nemernicu’ ăla, pentru că nu știe cum stă treaba cu Antoine Beverly, a spus Milo, apoi a ridicat un deget și s-a încruntat. Maiestatea Sa mi-a zis: „Fă ceva, Sturgis!” 842
— Dar n-a spus nimic despre Bright? — Ba da: „Travestitul ăla nenorocit a primit ce merita.” Așa că ne-am dus iarăși în zona dealurilor. După lăsarea întunericului, Milo a supravegheat casa lui Wilson Good. Nu s-a întâmplat nimic în noaptea aceea. Și nici a doua zi. Nu prea avea Milo cum să se ferească pe strada aia însorită, dar oricum nu era prea optimist. În noaptea următoare, m-am oferit să-i țin companie. — Cumva ai prea mult timp liber? m-a întrebat el. — Cam așa ceva. În dimineața aceea, secretara mogulului o sunase pe Robin să-i spună că, peste trei zile, șeful ei „ar vrea să vadă cum avansează lucrarea”. Așa că Robin muncea din greu ca să asambleze mandolina. — Vrei să fii aici când vine? m-a întrebat ea. — De ce, ca să-ți dau uneltele la mână? — Când cineva are o idee fixă, i se pare că tot ce aude e interpretabil… — Și care-i problema? — Nu-i nicio problemă. Am parcat Cadillacul la capătul dinspre sud al străzii lui Wilson Good, suficient de aproape cât să-i vedem casa și poarta acționată electric – plasa de sârmă din care era făcută dădea impresia că fațada casei era închisă într-o cușcă. Lumina slabă a celor două becuri de pe stradă nu ne permitea să vedem prea bine casa. Cea mai mare parte a curții era întunecată. — Unde ți-e cutia de Red Bull? am întrebat. — Azi am băut doar cafea. Ne pregăteam pentru o așteptare îndelungată. Dar, după numai două minute, am văzut amândoi că ceva se mișca în spatele porții. 843
Individul nu avea pe unde să fugă. S-a furișat într-un colț, fără să ia în seamă ordinul lui Milo de a ieși la lumină, și s-a chircit, încercând să se facă mic de tot. Milo s-a așezat în așa fel încât să nu poată fi văzut și a pus mâna pe pistol – în săptămâna aceea, își folosise arma mai mult decât în toate lunile dinainte. — Ieși de acolo! Vrem să te vedem la față! Se auzea murmurul autostrăzii. — Pune mâinile pe cap și înaintează cu spatele spre locul de unde vine vocea mea. Acum! S-a auzit mugetul îndepărtat al unui claxon de camion. Milo a repetat ordinul, mai tare. Nimic. — Cum vrei! Până la urmă tot o să ieși de-acolo! Tăcere. — Vrei să te scoatem cu furtunuri cu apă? Vuietul mașinilor ajungea până la noi de la o distanță de câțiva kilometri. A chemat trei mașini de poliție de la secția din Hollywood și un lăcătuș. Au venit cinci polițiști sub conducerea unui sergent care, după ce a evaluat situația, a spus: — Nu văd ce-am putea face. Lăcătușul a apărut zece minute mai târziu. — E înarmat? a întrebat el, aruncând o privire spre poartă de la vreo zece metri. — Nu știu, a spus Milo. — Și ce vreți de la mine? Poarta e acționată electric. N-am ce să-i fac. — Ce propui? — O armă nucleară. — Vai, mersi! — Cu plăcere. Acuma pot să plec? După alte cinci minute în care nu s-a întâmplat nimic, Milo a strigat: — Te-ai hotărât să ieși de-acolo, amice? 844
Niciun răspuns. — Până la urmă tot o să te arestăm! a spus Milo. — Poate că-i surd, a spus sergentul. Anul trecut am avut parte de un surd care până la urmă a fost împușcat. Mare necaz. Milo și-a continuat monologul, alternând amenințările cu tonul amical. Când a spus: „Bine, aruncați cu gaze lacrimogene”, din spatele porții s-a auzit o voce: — Ies! Apoi a apărut în grădină un individ căruia luna îi lumina doar jumătate din față. Era un negru slab și jigărit, cu părul vâlvoi, barbă încâlcită și haine ponosite. — Pune mâinile pe cap! Negrul și-a ridicat imediat brațele sfrijite. — Întoarce-te cu spatele și apropie-te de mine, până când ajungi lângă poartă. — Știu cum se face… a spus individul. Milo i-a prins mâinile de poartă cu o pereche de cătușe. — Am crezut că vreți să mă scoateți de aici… Puteam să sar gardul, că doar așa am intrat în grădină. Milo s-a întors către sergent. — Cred că poarta poate fi deschisă și manual. Ar trebui să fie un buton lângă motorul care o acționează. Cine sare gardul? — Vrea cineva să fie Tarzan? a întrebat sergentul. — Când eram mică, am făcut gimnastică, a spus o polițistă scundă și durdulie. — Atunci sari, Kylie. După două încercări eșuate, Kylie a reușit să pună piciorul pe plasa de sârmă, apoi s-a cățărat cu grijă și a sărit în grădină. — L-am găsit! E chiar pe cutia motorului. 845
— Fii atent! i-a spus Milo individului încătușat. Poarta o să se deschidă, trebuie să te miști odată cu ea. Și să nu intri în panică. — Nu intru în panică niciodată, a spus el. — Ești imperturbabil. — Și asta! După ce a fost desprins de poartă și încătușat iarăși, individul a rămas cu privirile în gol. Milo i-a lăsat pe polițiști să plece, apoi i-a cerut negrului să se așeze pe bordură. — În sfârșit ne-am întâlnit, Bradley, i-a spus Milo. Bradley Maisonette a lăsat capul în jos. — Ai venit să-l vezi pe Will, vechiul tău prieten? E un mod foarte ciudat de a-i face o vizită. — Mă cunoașteți de undeva? a întrebat Bradley. Pentru că eu nu vă cunosc. — Te-am tot căutat, domnule Maisonette. Felul în care i se adresase Milo l-a făcut să tresară. Apoi a zâmbit. — O vreme, n-ați reușit să dați de mine. — Felicitări! Acuma hai să stăm de vorbă. — Păi și cum m-ați căutat? a întrebat Maisonette. Adică ce tehnică ați folosit? Că nu m-am ascuns deloc: am trăit liniștit pe Strada 4. — Ah, pe maidanul cu rulote și corturi? Maisonette rânji, arătându-și dinții stricați. — Noi îi spunem Suburbia. Tot timpul merg acolo. Nu trebuia decât să întrebați. Dacă ați fi căutat nițel, precis m-ar fi dat în gât unul dintre drogații de-acolo. Vorbea calm și limpede. Avea hainele zdrențuite, dar dacă ai fi stat de vorbă cu el la telefon, ai fi crezut că-i un tip rafinat. — Polițistul care te supraveghează știe că umbli pe-acolo? Maisonette a izbucnit în râs. — Niciodată nu mă duc să stau de vorbă cu polițiștii, a spus el. 846
L-am dus pe Maisonette la secția din Hollywood. — Ce acuzații mi se aduc? a întrebat el. — Violarea unei proprietăți private și tentativă de spargere. Unde mai pui că te-ai opus arestării. Cam atât, deocamdată. Dar dacă ai puțină răbdare, o să-ți mai spun câteva. — Acuzații mărunte… O s-o scot la capăt cumva. — N-o să fie nevoie, dacă stai de vorbă cu noi. — Atât de simplu să fie? — De ce nu? — Nimic nu-i simplu pe lumea asta. Maisonette a ajuns în aceeași cameră de interogatorii pe care, în urmă cu câteva zile, Tasha o umpluse cu mirosul floral al parfumului și loțiunilor ei. Cât despre Bradley, el împrăștia tot duhoarea de om nespălat care îmi invadase Cadillacul când l-am pus pe bancheta din spate și l-am dus la secție. Odată intrat în cameră, Maisonette a început să-și adulmece mirosul și s-a încruntat, ca și când abia atunci șiar fi dat seama că pute. Milo l-a întrebat dacă vrea să bea ceva. — Aș vrea o friptură, a spus Maisonette. Un fileu rumenit bine și fraged pe dinăuntru, cu o garnitură de ceapă prăjită. Iar ca aperitiv, o salată Caesar cu mult sos. Vin roșu, dar să nu fie franțuzesc – le prefer pe-alea din California – Pinot Noir. — Cooperează, Bradley, și-ți cumpăr și caviar. — Mi se pare oribil! Are gust de păsărică nespălată. — Ți se întâmplă des să refuzi caviarul și păsăricile nespălate? Maisonette a zâmbit. — De ce încercai să intri pe furiș în casa lui Wilson Good? — Nu voiam să intru pe furiș. În lumina puternică din camera de interogatorii, pielea lui 847
Maisonette era pământie, zgâriată și arsă de soare. Avea ochii inflamați, iar pleoapele îi erau lăsate. Avea treizeci și unu de ani, dar arăta de parcă ar fi avut vârsta lui taică-său. Tatuajele rudimentare care-i acopereau brațele nu reușeau să-i ascundă venele găurite și vânătăile. — Atunci ce căutai acolo? a întrebat Milo. — Voiam să stau de vorbă cu Will. — De ce? — Pentru că m-a chemat. — Când? — Săptămâna trecută. — Ai telefon? — M-am exprimat greșit… A trimis-o pe prietena lui pe Strada 4 și ea m-a rugat să trec pe la ei. Mi-a zis că Will vrea să stea de vorbă cu mine. — Despre ce? — Nu mi-a spus. — Dar te-ai dus până la urmă. — O săptămână mai târziu. — Nu trebuia să-ți spună despre ce voia să vorbiți, pentru că știai deja, a zis Milo. Preț de o clipă, Maisonette s-a gândit să nege. — Ce rost are să m-ascund? a spus el, apoi a încuviințat din cap cu un aer obosit. — Și despre ce urma să vorbiți? — Antoine, a spus Maisonette. N-am altceva de discutat cu Will. — Deci voia să vorbiți despre Antoine Beverly. — Dimpotrivă. Prietena lui mi-a zis că Will vrea să mă convingă c-ar fi bine să nu vorbesc cu nimeni despre Antoine. Cică urma să-mi explice el de ce. — Cine-i prietena lui? — O gagică albă, cu pistrui, care-și zice Andy. — Păi asta-i nevastă-sa. — Chiar credeți tot ce vi se spune? a spus Maisonette rânjind. 848
— De ce ne-ar fi mințit Andy? întrebă Milo. — Will umblă cu ea de vreo zece ani și, pentru că antrenează la un liceu finanțat de Biserică, tre’ să pară un tip respectabil, așa că le spune preoților că e căsătorit. Dar nu-i așa. — Și zici că-s împreună de zece ani? — Da, lui Will îi e teamă să-și ia angajamente, a spus Maisonette. — Iar voi doi ați păstrat tot timpul legătura. — Nu tot timpul… Ne întâlnim din când în când. — Când l-ai văzut ultima oară? — Când nu-s la pușcărie, nu mă interesează calendarul… — Dar nu știi cât a trecut de atunci? Câteva luni? Câțiva ani? — Cam un an. L-am rugat să-mi împrumute niște bani ca să mă pun pe picioare. — Și te-a ajutat? — Sigur că da. — Prieten de nădejde. — Ne știm de multă vreme. — Hai să revenim la prezent, a spus Milo. Andrea, așa-zisa nevastă, ți-a spus că vechiul tău prieten e dispus să-ți dea bani ca să nu vorbești despre Antoine. — Oricum n-aveam de gând să vorbesc, răspunse Maisonette. Când l-am sunat, nu mi-a răspuns, dar nu m-a deranjat. — Dar de ce era Will îngrijorat dintr-odată că ai putea vorbi despre Antoine? — De ce-mi puneți o întrebare la care deja știți răspunsul? a spus Maisonette zâmbind. — Aș vrea să aflu care-i răspunsul tău. — Pentru că situația s-a complicat. — Adică s-a redeschis cazul lui Antoine. Maisonette a încuviințat din cap. — După ce ai vorbit cu Andreea, te-ai ascuns. 849
Maisonette i-a aruncat o privire care voia să spună: „Cine, eu?” — Bradley, să știi că nu-s chiar atât de prost pe cât par. Am fost pe Strada 4 de multe ori, iar drogații mi-au zis că parcă intraseși în pământ. Era o minciună sfruntată, dar Milo nici măcar n-a clipit. — Am umblat de colo-colo, a spus Maisonette, dând din umeri. N-ați căutat suficient. — Nu-i nimic, în cele din urmă ne-am întâlnit și ne distrăm de minune. Ia spune-mi, de ce-l îngrijora Antoine pe Will? Maisonette și-a scărpinat unul dintre brațele distruse. — N-o să mă acuzați de nimic, nu? a întrebat el. După ce-l găsiți pe Will, o să vă confirme că m-a invitat să trec pe la el când vreau. Asta înseamnă că nu i-am încălcat proprietatea și că n-a fost un 45988. Milo a râs. — Dar ai sărit gardul! — Mai întâi am sunat… Am crezut că era acasă. — Păi dacă n-a răspuns nimeni, cum de-ai crezut că-i acasă? — Uneori, Will are pase proaste. — Adică? — E deprimat, stă în pat zile în șir și nu vrea să vorbească sau să se vadă cu nimeni. În ultimii ani, s-a simțit mai bine, pentru că a luat niște pastile. Îi place slujba pe care o are acuma și nu vrea să aibă probleme, dar înainte, când eram la facultate, chiulea de la multe cursuri și lua notițele de la mine. — Ați fost împreună la facultate? — Da, la California State Long Beach. Eu am făcut un an de electrotehnică, Will ceva care să nu-i epuizeze creierul, a 459: în sistemul codificat al poliției din California, spargere cu furt. 88
850
zis Maisonette, flexându-și brațele. Educație fizică. — Deci Will are depresii de multă vreme? am întrebat eu. — De foarte multă. — Depresiile au început înainte, sau după moartea lui Antoine? Maisonette a ridicat ochii în tavan. — E o întrebare dificilă, Bradley? a spus Milo. — Aș vrea să mănânc ceva, a spus el, răsucindu-se în scaun. Și aș bea o cola – una normală, nu dietetică. — Mai întâi răspunde la întrebare. Maisonette și-a frecat palmele, apoi s-a luat cu mâinile de păr și a tras atât de tare, încât i s-a întins pielea de pe frunte, iar sprâncenele i s-au ridicat un pic. — Înainte sau după? am spus eu. — După. — Amintirea lui Antoine a rămas întipărită în mintea lui Will și i-a făcut viața grea. — Vorbiți ca un psihiatru. — Mi se întâmplă uneori. Pe tine cum te-a afectat dispariția lui Antoine? — Pe mine? În niciun fel. — Dar pe Will l-a afectat. Maisonette și-a strâns brațele în jurul trupului. — Ce frig e aici, a spus el. Nu vreți să dați drumul la căldură? — Ce-l chinuia pe Will? a întrebat Milo. I-a făcut ceva lui Antoine? Sau cumva Will și cu tine i-ați făcut ceva? Maisonette a întors capul într-o parte, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. — Chiar credeți asta? — Domnule Maisonette, am de-a face cu un caz de crimă redeschis după șaisprezece ani, și doi așa-ziși prieteni ai victimei se ascund de poliție. — „Așa-ziși”? Uitați cum stă treaba: eram cei mai buni prieteni. Cei mai buni! Eu nu i-am făcut nimic lui Antoine. Will nu i-a făcut nimic lui Antoine. 851
— Atunci Antoine a dispărut pur și simplu? — N-am făcut-o noi! Nici Will, nici eu. — Atunci cine? Maisonette își răvășea părul, împrăștiind mătreață pe masă. Milo a dat cu pumnul în masă, iar tăblia de metal a zbârnâit. — Gata cu minciunile! a strigat el. Ce s-a întâmplat cu Antoine? Era foarte furios. Maisonette l-a privit calm în ochi. — Nimic, a spus el. Milo s-a ridicat de pe scaun, s-a sprijinit de marginea mesei, cât pe ce să o răstoarne cu greutatea lui. — Șaisprezece ani, Bradley! Părinții lui Antoine încă suferă pentru că nu știu ce s-a întâmplat cu el. Tu și așa-zisul tău prieten ați fost la înmormântarea lui și v-ați prefăcut că erați distruși. Șaisprezece ani afurisiți! Trupul slăbănog al lui Maisonette a început să tremure. — Vorbește! a strigat Milo. Maisonette a lăsat capul în pământ. — La naiba, Will! a spus el. — Will a făcut ceva? — M-a pus să jur. — Că ce? — C-o să tac. Nu pentru că Will și cu mine am fi făcut ceva. Ci pentru că lui i s-a făcut ceva! A lovit masa cu pumnul. — Și mie!
852
CAPITOLUL 38 Numele acelui bărbat era Howard Ingles Zint. Își spunea și Floyd Cooper Zindt. Zane Lee Cooper. Sau Howard Cooper Sayder. Cu șaisprezece ani în urmă, era „director de vânzări pentru Coasta de Vest” la firma unde lucraseră cei trei prieteni. S-a dovedit că Tineretul în Acțiune, care se desființase în urmă cu vreo zece ani, era de fapt o escrocherie, pentru că vindea abonamente, dar apoi livra revistele foarte rar. Zint sosise în Los Angeles în luna mai – după ce locuise o vreme în Tucson – și începuse să recruteze școlari. Alegea cu precădere copii de culoare, bazându-se pe un raționament rasist: pielea neagră înseamnă sărăcie, iar sărăcia este un factor motivațional considerabil. Când Antoine, Will și Bradley l-au cunoscut, Zint avea treizeci și cinci de ani și vorbea foarte convingător. Le-a spus că în facultate fusese un tip foarte arătos și că era în stare să vândă orice. Acum era întemnițat în închisoarea de maximă securitate din Florence, Colorado. Poza de la dosar înfățișa un tip cu fața suptă, barbă albă și ochi stinși. Când îți petreci douăzeci și trei de ore pe zi în celulă, nu-i de mirare că arăți așa. Cu atât mai mult cu cât știi că mai ai de ispășit nouăzeci și doi de ani din cei o sută la care ai fost condamnat pentru că ai răpit, bătut, torturat și violat nenumărați băieți. Cu șaisprezece ani înainte, Zint încă nu devenise violent. Se mulțumea să-și seducă victimele cu bani – le promitea băiețeilor că o să le cumpere jocuri video, treninguri și adidași –, iar când avea de-a face cu adolescenți, îi momea cu „gagici mișto”. În Los Angeles, totul a început cât se poate de simplu: Zint îi lua pe cei trei băieței negri și veseli la un colț de stradă și le arăta traseele pe care trebuiau să le urmeze. Când băieții își terminau treaba, se ducea să-i ia cu mașina. Le dădea înainte 853
bani, deși era interzis de legislația muncii. După ce le-a câștigat încrederea, a început să vină după băieți înainte de terminarea programului și să ia pe câte unul dintre ei în dubă. Înăuntru avea bere rece, jointuri proaspăt rulate și pastile despre care Zint pretindea c-ar fi bune pentru „relaxare”. Îi mai dădea băiatului niște bani și punea muzică la un casetofon. Apoi aștepta zâmbind ca puștiul să se amețească. — De-aia nici acum nu-s sigur că s-a întâmplat, a spus Bradley Maisonette. Deși știu că s-a întâmplat. Poate că n-aș fi fost sigur nici acum… — Dar când ți-a povestit Will… am spus eu. — După ce a încercat să se arunce de pe digul Long Beach, atunci mi-a zis. Eram în al doilea semestru de facultate. Am reușit să-l împiedic. A trebuit să mă lupt cu el – întotdeauna a fost un tip vânjos. Și l-am întrebat de ce dracu’ a vrut să sară. Atunci mi-a zis ce s-a întâmplat. Maisonette a tras aer în piept cu putere și a continuat: Tocmai îi salvasem viața, și ce credeți c-a făcut după ce mi-a povestit? S-a năpustit asupra mea și mi-a dat un pumn, a spus Maisonette, frecându-și maxilarul. I-am zis: „Ce-ai pățit, frate?” Și Will mia zis: „Mi-ai dat planul peste cap! Viața mea nu merită să fie salvată!” Will, care era un tip solid, plângea ca un copilaș. Bradley s-a șters la ochi cu palma. — Iar când Will ți-a spus ce i-a făcut Zint, ți-ai amintit și tu… am spus eu. — Am știut întotdeauna, dar am ținut ascunsă amintirea asta… în spatele unei cortine. În timp ce-l ascultam pe Will, parcă s-a dat cortina la o parte… Și amintirea mi-a apărut foarte viu în minte. — Și i-ai spus lui Will? l-am întrebat eu. — Nu atunci. Nu mi-a venit, eram prea… copleșit. În săptămâna aia aveam examene. Will era deprimat mai tot timpul, lua notițele de la mine, iar la literatura engleză a copiat din lucrarea mea. Arăta foarte rău. Și da, depresiile au 854
început după ce-a dispărut Antoine, imediat după – ar fi trebuit să-mi dau seama, dar… — Dar, în cele din urmă, i-ai povestit lui Will ce-ai pățit și tu. — Da, a spus el, apoi a clătinat din cap. Amândoi eram dărâmați. Spre deosebire de mine, Will a reușit să treacă peste asta. Copia după mine la examene și, până la urmă, el e cel care a ajuns un tip respectabil, a spus el ridicând mâinile. Și uitați în ce hal am ajuns eu. — Dar tu ești cel care stă de vorbă cu noi acuma, spuse Milo. Ești un tip de treabă. — Mda, sunt un adevărat sfânt… — Ce s-a întâmplat cu Antoine? — Ce s-a întâmplat? a plecat cu Zint și nu s-a mai întors. Antoine a urcat în duba lui și au plecat. Era ceva nou, pentru că, de obicei, Zint parca pe o străduță liniștită și rămânea acolo ca să petreacă. Duba arăta de parcă ar fi fost casa lui: înăuntru avea mâncare, băutură, cărți, jocuri și tot felul de chestii. — Deci în ziua aia Zint a procedat altfel decât de obicei: a plecat cu duba. — Dar habar n-am încotro. În ultimii șaisprezece ani, mam tot întrebat unde s-au dus… Maisonette s-a ridicat de pe scaun și a făcut înconjurul camerei, apoi s-a dus într-un colț, și-a sprijinit capul de perete și a rămas nemișcat câteva clipe. Când s-a întors la masă, a lăsat capul în piept și a închis ochii. Mai întâi a mișcat buzele, apoi a spus: — Prima oară. — Era prima oară când Antoine urca în duba lui? am întrebat eu. A încuviințat din cap, iar părul i s-a frecat de marginea mesei. — Antoine nu avea încredere în el. Antoine era mai deștept decât noi. Dar în ziua aia… Bradley a strâns pleoapele cu putere. Doamne, e atât de… 855
Apoi a dus mâna la ochi. — Faci ceea ce trebuie, i-a spus Milo, punându-i mâna pe umăr. Maisonette a ridicat capul și a privit în gol, ca și cum ar fi urmărit ceva care se afla la câțiva kilometri de el. Obrajii scofâlciți îi tremurau. Ochii îi erau umezi și roșii. — Antoine a urcat în dubă pentru că noi i-am spus că e mișto. Zint ne-a dat cincizeci de dolari ca să-l convingem că e mișto. Will nu voia să recunoască ce pățise, și nici eu. I-am spus lui Antoine că era mișto în dubă, și el a urcat, și nu l-am mai văzut de atunci, și acum nimeni n-o să mă ierte pentru ce-am făcut. Howard Zint, internat în infirmeria închisorii – era diabetic, tuberculos și infectat cu HIV – a făcut o înțelegere cu autoritățile: două ciocolate în plus pe lună, și fără mărirea pedepsei. A povestit totul cu precizie, fără să dea semne c-ar fi tulburat. Antoine i-a respins avansurile și a încercat să scape din dubă. Zint l-a lovit peste față, iar copilul a căzut pe spate și sa lovit cu capul de muchia unui automat de cazinou în miniatură pe care Zint îl cumpărase chiar în ziua aceea. Zint s-a dus în zona aridă de la nord de câmpurile petrolifere de lângă La Cienega și l-a îngropat pe o dună, undeva la marginea de est a actualului parc de distracții Kenneth Hahn. Deși trecuseră șaisprezece ani de atunci, Zint a fost în stare să facă o hartă. Din pricina exploatărilor petroliere, zona își schimbase aspectul, așa că a luat ceva timp până a fost găsit locul indicat de Zint. Oase. Medicii legiști n-au constatat nicio leziune majoră la cap, dar au identificat urmele mai multor tăieturi pe coastele lui Antoine. Deși avea să-și petreacă în închisoare tot restul vieții, Zint spusese o minciună prin care încerca să-și 856
micșoreze vina. Unii au cerut să nu se respecte înțelegerea și Zint să fie judecat pentru crimă. Sharna și Cordon Beverly au spus: — Dați-ni-l pe Antoine și lăsați-ne în pace. Înmormântarea a avut loc într-o dimineață frumoasă de toamnă. La ceremonie au participat mai bine de două sute de persoane: rude, prieteni, necunoscuți impresionați de cazul lui Antoine și obișnuitul pâlc de politicieni, jurnaliști și „activiști comunitari” care veniseră numai ca să apară în poze. Bradley Maisonette și Wilson Good n-au venit. Good și Andrea stătuseră o vreme la un motel din Tarzana, iar cu o zi înainte să-l prindem pe Maisonette au fost să-și ia câinele și au plecat nu se știe unde. — Să sperăm că într-un loc fără diguri, a spus Milo. După înmormântare, am stat la rând ca să prezentăm condoleanțe familiei. Gordon Beverly ne-a strâns mâinile și a făcut un pas înainte, ca și când ar fi vrut să ne îmbrățișeze, dar s-a abținut. Sharna Beverly și-a ridicat vălul de doliu: fața ei părea cioplită, ochii îi erau limpezi și uscați. — Ați reușit, domnule locotenent! I-a prins capul între mâini și l-a sărutat pe obraji, apoi și-a coborât vălul. S-a întors la locul ei și a așteptat să se apropie următoarea persoană.
857
CAPITOLUL 39 Robin a muncit toată noaptea, așa că a reușit să asambleze și să lăcuiască mandolina cu șase ore înainte de sosirea mogulului. A înfășurat-o într-o bucată de catifea verde și a pus-o pe masa din sufragerie. — E superbă! Am spus eu. — Tocmai a sunat, și mi s-a părut că avea un ton prea familiar. A făcut duș, și-a șters cu prosopul părul buclat, dar nu s-a machiat. S-a îmbrăcat cu o rochie maro lungă până la genunchi, pe care nu o mai purtase de câțiva ani. — Da, știu! a spus ea. — Ce știi? — Că nu-i tocmai genul de rochie pe care ar fi purtat-o Audrey. În timp ce Robin își aranja părul, m-am dus să pornesc filtrul de cafea. — Să pui decofeinizată, da? Am încercat să-i ocup timpul cu niște întrebări. — Cu ce mașină crezi c-o să vină? Am căutat o poză a mogulului pe internet – era unul dintre cei care contribuiseră la dezvoltarea lui. Avea treizeci și trei de ani, își dăduse licența și doctoratul la Stanford și deținea o avere de patru sute șaptezeci și cinci de milioane de dolari. — Știam eu că trebuie să fie foarte bogat. — Deci ce mașină? — De unde să știu? — Tu ce zici, blondino? Blanche s-a uitat la mine și a zâmbit. — Ar putea veni cu orice fel de mașină – poate alege una dintre cele două extreme. — Mai exact? 858
— Un Ferrari, sau o mașină prototip. Când a pomenit extremele, m-am gândit la un Bentley și la o dubă Volkswagen. Din bucătărie s-a auzit țiuitul filtrului. Am pus cafea în două cești și le-am adus în sufragerie. — Ce bleagă sunt! a murmurat ea după ce a luat o gură de cafea, apoi a ridicat jaluzelele. Ce zi frumoasă! a spus. Am putea aștepta afară. — Nu-ți iei cafeaua? — Poftim? Ah, ba da. Mersi! Ei bine, răspunsul corect era acesta: o dubă ecologică marca Ford. Din ea a coborât un bărbat robust cu blugi negri și tricou cu logoul companiei de internet. A văzut că suntem pe terasă, a studiat puțin casa, apoi s-a apropiat de ușile din spate ale dubei. — Musculos, am spus eu. Deci dacă vrei să nu renunțe la comandă… — Nu mi se pare deloc amuzant, a spus ea, dar mi-a zâmbit. Musculosul a deschis ușile din spate, și am văzut cum coboară o rampă acționată electric. Apoi bărbatul cu blugi negri a scos din dubă un scaun cu rotile. Bărbatul din scaun era slab, palid, și tuns foarte scurt. Avea un chip de copil și era îmbrăcat cu o bluză neagră pe care era imprimat același logo și blugi albaștri. Se vedea că avea picioare foarte subțiri. În timp ce căruciorul cobora pe rampă, trupul i s-a aplecat în față, dar n-a căzut, pentru că era fixat cu o curea de piele petrecută în jurul taliei. A apăsat un buton, iar scaunul a mers puțin înainte, apoi s-a oprit. S-a uitat la casă, la fel cum făcuse și șoferul. Privea cu atenție treptele înalte din piatră care duceau până la terasă. Se putea ajunge acolo și pe o potecă foarte 859
abruptă acoperită cu iarbă și pietre. Mie și lui Robin ne plăcuse locul acela tocmai pentru că trebuia să urci panta ca să ajungi la el. Ne amuzam gândindu-ne că, la bătrânețe, o să fim nevoiți să montăm un lift. Bărbatul din scaun a zâmbit. Robin s-a repezit jos. M-a prezentat bărbatului din cărucior. — Dave Simmons, a spus el. Mă bucur să te cunosc, Alex. Neștiind ce să fac cu mâna, am dat s-o întind spre el. Simmons mi-a făcut cu ochiul. — Îmi pare foarte rău că n-avem un drum pe care să poți urca, a spus Robin. — Nicio problemă. Oricum, m-ar putea căra Tom până sus… — Nu zău! a murmurat musculosul. — Glumeam, Tom! Nu vreau decât să văd capodopera asta. — O aduc imediat, a spus Robin, apoi a urcat scările în fugă. — Ai grijă să nu te împiedici, a spus Simmons, apoi s-a întors către mine. N-am vrut s-o șochez, dar nu prea vorbesc despre boala mea. Ultima oară când m-a văzut, eram slăbit, dar puteam să mă țin pe picioare. Probabil n-a observat că nu mi-e bine. Când mă ia, când mă lasă. Acuma m-a luat… — Scleroză multiplă? — Da, dar nu-i o scleroză obișnuită, a spus el zâmbind. Fața lui nu avea niciun rid, iar ochii săi albaștri erau mari și vioi. — Întotdeauna am vrut să fiu diferit de ceilalți, așa că acuma… Oh! E superbă! Robin i-a întins mandolina lui Simmons. — Nu pot s-o țin, a spus el. Am mâinile foarte slăbite. Așa că Robin a apropiat-o mai mult. Simmons și-a ținut respirația. 860
— E nemaipomenită! a spus el. Ești o adevărată magiciană. Întoarce-o pe partea cealaltă, te rog… ce cutie de rezonanță! E făcută dintr-o singură bucată sau nu văd eu înnăditura? — O singură bucată din lemn de arțar. — Trebuie să fi fost o bucată groasă… Se văd toate nervurile lemnului. Și fibra aia verticală, ca de caramel… Simmons a închis ochii o clipă, apoi i-a deschis, s-a întins un pic și a reușit să-și apropie capul de suprafața lucioasă a lemnului. — Parcă ar fi un râu de lavă… Unde ai găsit un lemn atât de frumos? — Mi l-a dat un fabricant de viori care s-a pensionat. Îl am de mulți ani. Pe măsură ce îmbătrânește, devine și mai bun. — Sigur că da, pentru că se usucă în mod natural, a spus Simmons. Lemnul uscat în cuptor nu are aceeași calitate – am făcut o mică cercetare. E minunată, Robin! Îți mulțumesc! Pentru că e atât de frumoasă și mai ales pentru că ai terminat-o atât de repede. Vreau s-o donez unui muzician talentat. O să organizez un concurs și o tombolă caritabilă. Iar intrarea o să fie liberă. Cine va vrea să participe la concurs va trebui să cânte cu acuratețe o piesă bluegrass 89. O să facem un juriu din virtuozi – Grisman, Statman sau cineva de calibrul lor. Ce părere ai? — Mi se pare o idee grozavă, Dave! — Cred că așa e cel mai bine. Voiam să învăț să cânt, deja vorbisem cu un profesor, a spus Grassman, vrând să dea din umeri, dar n-a reușit decât să-și miște ușor un braț. Aveam planuri mari. — Îmi pare rău. — Ei, așa e în viață. Lucrurile vin și trec. Rămân optimist, a spus el, apoi a mai aruncat o privire visătoare mandolinei. O capodoperă! Sunt încântat! Gata, Tom, să mergem! Mi-a Bluegrass: muzică tradițională americană înrudită cu country-ul. 89
861
părut bine să te revăd, Robin. Păstreaz-o până când pun la punct toate detaliile proiectului. Dacă îți vine vreo idee, să-mi spui. Mă bucur că te-am cunoscut, Alex. Tom a pus mâna pe mânerele scaunului cu rotile și l-a împins spre rampa dubei. Robin s-a apropiat de ei în fugă și a pus o mână pe brațul lui Simmons. — Oh, încă ceva, a spus el. Când crezi că ar putea fi gata și celelalte trei instrumente? — Astăzi încep să lucrez la mandolă. — Deci cam în nouă luni? — Mai repede, Dave. — Cu cât mai repede, cu atât mai bine, a spus Simmons zâmbind. Sfârșit
862
View more...
Comments
