John Scalzi - Razboiul Batranilor - Povestea Lui Zoe

John Scalzi Războiul bătrânilor * Povestea lui Zoe

Razboiul batranilor.. ……………2 Brigazile fantoma…………….239 Ultima colonie…………………500 Povestea lui Zoe………………756

2

John Scalzi

Războiul bătrînilor

Traducere din limba engleză şi note: MARIAN TRUŢĂ

3

PARTEA ÎNTÎI

UNU Două lucruri am făcut atunci cînd am împlinit şaptezeci şi cinci de ani. Am trecut pe la mormîntul soţiei mele. Apoi m-am înrolat. Vizita la mormîntul lui Kathy a fost cea mai puţin dramatică. E înmormîntată în cimitirul Harris Creek, cam la o milă1 depărtare de casa noastră. Înmormîntarea ei a fost un lucru destul de complicat, mai complicat decît aş fi crezut: nici unul dintre noi nu se aştepta să moară atît de curînd. Prin urmare, nici unul dintre noi nu găsise de cuviinţă să îşi asigure un loc de veci. A fost oarecum umilitor, ca să folosesc un eufemism, să mă cert cu directorul cimitirului, care îmi reproşa faptul că soţia mea nu se ostenise săşi facă o rezervare pentru un loc de veci. În cele din urmă, cu ajutorul fiului meu Charlie – care se întîmpla să fie chiar primar – am reuşit să rezolvăm această problemă. Calitatea de tată al primarului are avantajele sale. Aşadar, mormîntul… Simplu şi discret. O simplă tăbliţă în loc de o piatră monumentală. Spre deosebire de mormîntul vecin, cel al Sandrei Cain, care are o piatră uriaşă, din granit negru, pe care se află fixată o fotografie a Sandrei de pe vremea cînd aceasta era la liceu, plus un citat sclifosit din Keats, ceva despre moarte şi tinereţe şi despre frumuseţea care se preface în praf. Sandra era egală cu sine şi după moarte… Kathy s-ar fi amuzat să ştie că alături de ea se afla parcată spre veşnica odihnă Sandra Cain, cu piatra ei de mormînt uriaşă şi melodramatică. În timpul vieţii, Kathy şi Sandra Cain s-au aflat mereu într-o competiţie neobosită, care a pigmentat relaţia dintre ele. Spre exemplu, la o acţiune de caritate, din acelea în care doamnele vînd plăcinte şi prăjiturele pentru a strînge fonduri, Kathy ar fi adus o singură plăcintă. Sandy ar fi Autorul foloseşte în acest roman atît sistemul anglo-saxon, cît şi sistemul metric, după cum se va vedea mai departe. O milă = 1609 metri. 1

4

adus trei şi ar fi apucat-o dracii dacă a lui Kathy s-ar fi vîndut prima. Kathy ar fi preîntîmpinat această problemă cumpărînd de la bun început una dintre plăcintele Sandrei. Greu de spus dacă Sandra ar fi apreciat acest gest sau dimpotrivă. Presupun că piatra de pe mormîntul Sandrei reprezenta ultimul răcnet în materie, dar şi ultimul cuvînt al Sandrei în cadrul rivalităţii lor. Ultimul pentru că, la urma urmei, Kathy era moartă şi nu mai putea replica nimic. Pe de altă parte, nu-mi aduc aminte să fi trecut cineva în vizită pe la mormîntul Sandrei Cain. La trei luni după moartea ei, Steve Cain a vîndut casa în care locuiseră împreună şi a şters-o în Arizona, cu un rînjet larg întipărit pe moacă. Ceva mai tîrziu chiar mi-a trimis o vedere cu cîteva rînduri pe spate, din care am aflat că se încurcase cu o femeie de pe acolo, care fusese un star porno în urmă cu vreo cincizeci de ani. Mi s-a părut de prost gust. Copiii şi nepoţii Sandrei locuiesc în oraşul vecin, dar la fel de bine ar putea fi şi în Arizona, la cît de des îi vizitează mormîntul. Versurile lui Keats de pe monumentul funerar nu au mai fost citite de nimeni după înmormîntarea Sandrei. De nimeni, în afară de mine. Tăbliţa care marchează mormîntul lui Kathy nu conţine decît numele ei (Katherine Rebecca Perry), data naşterii şi data morţii, precum şi cuvintele: IUBITĂ SOŢIE ŞI MAMĂ. Citesc şi recitesc aceste cuvinte ori de cîte ori vin la mormînt. Patru cuvinte, insuficiente pentru a o descrie pe Kathy, dar care pot descrie perfect o viaţă. Nimic despre cum era Kathy în viaţa de zi cu zi, despre locurile pe care îi plăcea să le viziteze, nimic despre culorile ei preferate sau despre cum îşi aranja părul. Nimic despre preferinţele politice sau dacă avea ori nu simţul umorului. Din cele patru cuvinte nu se poate afla decît faptul că a fost o soţie iubită şi o mamă la fel de iubită. Şi chiar a fost. Ea credea că asta este destul. Nu-mi făcea mare plăcere să mă duc la mormîntul ei. Nu mă puteam împăca cu gîndul că femeia care-mi fusese soţie vreme de patruzeci şi doi de ani e moartă. Într-o sîmbătă dimineaţă era în bucătărie, făcîndu-şi de lucru pe acolo şi discutînd cu mine despre plictiseala de la şedinţa la care participase cu o seară înainte, împreună cu conducerea bibliotecii. În clipa următoare se afla pe podea, cu chipul din ce în ce mai răvăşit, pe măsură ce sîngele îi invada creierul. Îmi era ciudă că ultimele-i cuvinte fuseseră: „Unde naiba am pus vanilia aia?” Detestam faptul că devenisem unul dintre acei bătrîni care se duc la cimitir pentru a fi împreună cu soţia. Cînd eram tineri dis5

cutam despre vizitele la cimitir şi despre inutilitatea acestora. Un morman de carne în descompunere şi o grămadă de oase care au alcătuit trupul cuiva nu reprezintă acea persoană. Doar carne în descompunere şi oase, atît. Persoana respectivă nu mai este, s-a dus la ceruri sau a coborît în iad, oriunde sau nicăieri. Dar nu mai e acolo. La fel de bine poţi vizita un cotlet. Pe măsură ce îmbătrîneşti îţi dai seama că este perfect adevărat. Dar nu-ţi mai pasă. Asta-i tot. Dar, pe cît de mult uram să merg la cimitir, mă simţeam confortabil să ştiu că ea este acolo… îmi e dor de Kathy. Şi îmi este mai uşor să-mi fie dor de ea la cimitir, acolo unde nu a călcat în timpul vieţii, decît să-i simt lipsa prin toate locurile în care a fost cît a trăit. Nu am stat mult la cimitir. Niciodată nu stăteam mult acolo. Doar atît cît era necesar ca să-mi dau seama că durerea lăsată de plecarea ei era la fel de vie şi de proaspătă ca în urmă cu opt ani. Mi-am dat seama, atunci, că mai aveam şi alte lucruri de făcut decît să stau şi să jelesc prin cimitir, precum un bătrîn scrîntit. Am plecat de acolo şi nu m-am uitat nici măcar o dată peste umăr. A fost ultima oară cînd am vizitat-o pe Kathy. De fapt, a fost ultima oară cînd am intrat într-un cimitir. Şi nici nu am de gînd să mă străduiesc să-mi mai aduc aminte detaliile de atunci. Aşa cum am spus, locul acela era locul în care ea nu fusese decît moartă, niciodată în viaţă. Nu e un moment demn de ţinut minte. că.

Pînă la urmă, nici înrolarea mea nu a fost chiar atît de dramati-

Orăşelul în care locuiam era prea mic pentru a avea propriul birou de recrutare. Am fost nevoit aşadar să mă duc pentru asta tocmai la Greenville. Centrul de recrutare se afla într-un mall părăginit, înghesuit între un magazin de băuturi alcoolice şi un mic atelier în care se făceau tatuaje. Interiorul biroului era mai degrabă anost. Un pupitru dotat cu un calculator şi o imprimantă, dincolo de pupitru o fiinţă umană, două scaune în faţa pupitrului şi alte şase scaune înşirate pe lîngă pereţi. Între scaune se afla o măsuţă pe care zăceau pliante cu informaţii utile despre recrutări şi nişte numere mai vechi din Time şi Newsweek. Kathy şi cu mine fusesem pe aici în urmă cu mai bine de zece ani şi, din cîte puteam să bag de seamă, nimic nu se schimbase. Chiar şi revistele păreau a fi tot cele de acum zece ani. Doar persoana de la birou părea să fie nouă. Nu-mi aduceam aminte ca vechiul recrutor să fi avut atît 6

de mult păr. Sau sîni. Femeia părea ocupată cu introducerea unor date în calculator, nici măcar nu s-a deranjat să ridice privirea în clipa în care cînd am intrat în cameră. – Imediat mă ocup de dumneata, a mormăit ea, probabil ca un reflex pavlovian la deschiderea uşii. – Nu te grăbi, i-am răspuns. Ştiu că e aglomerat pe aici. Tentativa mea de a fi ironic a fost ignorată cu desăvîrşire, aşa cum de altfel mi se întîmpla de obicei. M-am aşezat pe unul dintre cele două scaune din faţa pupitrului şi am aşteptat ca recrutoarea să îşi termine treaba. – Vii sau pleci? m-a întrebat ea, cu nasul în ecran. – Adică? am replicat, nedumerit. – Vii sau pleci? a repetat. Vii doar să semnezi Intenţia de înrolare sau vrei să pleci la treabă? – A, vreau să trec la acţiune. Răspunsul meu a determinat-o să ridice privirea şi să mă studieze, mijindu-şi ochii printr-o pereche de ochelari cu lentile groase. – Eşti John Perry, a rostit ea. – Eu însumi. Cum de-ai ghicit? A privit iarăşi în ecranul calculatorului. – Mulţi oameni au chef de înrolare chiar de ziua lor de naştere, cu toate că trebuie să treacă treizeci de zile pînă să fie consideraţi înscrişi. Astăzi avem doar trei sărbătoriţi: Mary Valory, care a sunat deja să ne anunţe că nu va veni, Cynthia Smith şi cu tine. Nu pari a fi Cynthia Smith. – Sînt fericit să aud asta, i-am răspuns. – Şi, cum nu vii pentru prima dată aici, a continuat ea ignorînd în continuare tentativele mele de a fi amuzant, e rezonabil să îmi imaginez că eşti John Perry. – Puteam să fiu doar un moşneag care se simte singur, în căutare de puţină conversaţie. – Nu prea avem parte de aşa ceva. De obicei îi alungă puştii de alături, ăia cu tatuajele lor sataniste. A dat în sfîrşit tastatura la o parte şi m-a privit direct în ochi. – Aşadar… să vedem un act de identitate. – Păi deja ştii cine sînt, i-am amintit. – Doar ca să fim siguri, a insistat. Nici măcar umbra unui surîs nu i-a înflorit pe chip, pe cînd rostea aceste cuvinte. Lucrul zi de zi cu bătrîni băşinoşi şi guralivi îşi 7

cerea tributul, desigur. I-am dat permisul de conducere, certificatul de naştere şi cardul de identitate. Le-a luat şi le-a aşezat pe birou, după care mi-a oferit un scaner pentru amprente. Mi-am aşezat palma peste senzorul scanerului şi am aşteptat să fiu citit. Apoi a comparat ce scria pe cardul de identitate cu rezultatele scanării. – Eşti John Perry, a rostit în cele din urmă. – Şi uite-aşa am ajuns de unde am pornit, am comentat eu. M-a ignorat din nou. – În urmă cu zece ani, în timpul sesiunilor de prezentare legate de Intenţia de înrolare, ai primit toate informaţiile necesare cu privire la Forţele Coloniale de Apărare precum şi obligaţiile şi îndatoririle pe care trebuie să ţi le asumi de îndată ce te alături FCA, a recitat ea cu o voce care trăda faptul că rostea aceste cuvinte cel puţin o dată pe zi, în fiecare zi, zi de zi… – În plus, în ultimii ani ţi-au fost expediate o serie de materiale care erau menite să-ţi reîmprospăteze cunoştinţele şi să-ţi aducă aminte care sînt obligaţiile tale şi îndatoririle faţă de FCA…. În acest moment, crezi că ai nevoie să ţi se reamintească în detaliu toate aceste lucruri? Sau declari că ai înţeles pe deplin obligaţiile şi îndatoririle la care vei fi supus? Trebuie să îţi atrag atenţia asupra faptului că nu vei fi pedepsit sub nici o formă dacă doreşti să ţi se reîmprospăteze memoria sau dacă, în acest moment, renunţi să te înrolezi în FCA. Mi-am adus aminte de şedinţa de prezentare. Prima parte a şedinţei: un grup de oameni în toată firea, adunaţi la Centrul Comunitar din Greenville, stînd pe scaune pliante, sporovăind şi mîncînd alune, bînd cafele şi ascultînd poveştile plicticoase despre istoria colonizării spaţiului cosmic de către oameni, relatate plat şi monoton de către un activist de la FCA. Apoi acesta a scos un teanc de pliante despre FCA şi despre viaţa în cadrul FCA, pliante care descriau o viaţă cazonă obişnuită. După ce am trecut la discuţii libere, am aflat că funcţionarul acela cenuşiu nici măcar nu era înrolat în FCA. Fusese angajat pur şi simplu să prezinte acele materiale în lungul văii Miami. Apoi, în partea a doua a şedinţei, am fost supus la o examinare medicală sumară. Un medic a venit şi a luat cîteva probe de sînge, a colectat cîteva celule din mucoasa bucală şi mi-a făcut o scanare cerebrală. După toate aparenţele trecusem de examenul medical. Şi am plecat acasă. Din acel moment, o dată pe an primeam prin poştă pliante despre FCA. De fiecare dată, acestea ajungeau la coşul de gunoi. 8

– Înţeleg pe deplin toate aceste lucruri. A dat din cap, apoi a cotrobăit într-un sertar al biroului şi a scos o foaie de hîrtie şi un creion. Pe hîrtia aceea erau tipărite cîteva paragrafe, fiecare paragraf fiind urmat de un loc pentru semnătură. Semăna întrucîtva cu hîrtia pe care o semnasem în urmă cu zece ani, prin care arătam că înţelegeam la ce urma să mă supun şi ce urma să mi se întîmple peste un deceniu. – Am să-ţi citesc fiecare paragraf. La sfîrşitul fiecăruia, dacă înţelegi despre ce este vorba şi dacă accepţi ceea ce este scris acolo, vei semna şi vei pune data pe rîndul imediat următor. Dacă ai eventuale nelămuriri, întreabă-mă la sfîrşitul fiecărui alineat. Dacă este ceva cu care nu eşti de acord sau nu înţelegi, nu semnezi. Limpede? – Foarte limpede, i-am răspuns. – Perfect, a continuat ea. Paragraful unu: Subsemnatul recunosc şi înţeleg faptul că, liber şi nesilit de nimeni, accept să mă înrolez în Forţele Coloniale de Apărare pentru o perioadă de cel puţin doi ani. În plus, înţeleg şi sînt de acord ca perioada iniţială să poată fi mărită unilateral de către Forţele Coloniale de Apărare cu un număr de pînă la opt ani, în caz de război şi de situaţii excepţionale. Această clauză de „zece ani în total” nu era un lucru nou pentru mine. Mai citisem din materialele care îmi fuseseră trimise. Mă întrebam, oare cîţi oameni interpretaseră greşit această clauză, iar din cei care o citiseră cu atenţie, oare cîţi înţeleseseră că vor sta toţi cei zece ani în serviciul FCA? Părerea mea era că FCA n-ar fi pomenit de cei zece ani, dacă nu ar fi fost nevoie. Datorită Legii Carantinei, informaţiile legate de războaiele coloniale ajungeau greu sau deloc la urechile oamenilor. Dar se auzea destul ca să ştim că nu prea era vreme de pace prin Univers. Am semnat. – Paragraful doi: Înţeleg că prin înrolarea voluntară în Forţele Coloniale de Apărare sînt de acord să port arme şi să le folosesc împotriva inamicilor Uniunii Coloniale, chiar dacă aceştia pot fi alte forţe înarmate umane. Nu voi refuza, în timpul serviciului, portul şi folosirea armelor din motive religioase sau morale în scopul de a evita lupta. Oare cîţi oameni se alătură unei armate şi apoi invocă probleme de conştiinţă? Am semnat. – Paragraful trei: Înţeleg şi sînt de acord că voi îndeplini cu credinţă şi în cel mai scurt timp posibil ordinele şi directivele date de către ofiţerii superiori, ordine conforme cu regulamentele şi codurile de conduită ale Forţelor Coloniale de Apărare. 9

Am semnat. – Paragraful patru: Înţeleg că prin înrolarea voluntară în Forţele Coloniale de Apărare sînt de acord ca prin orice mijloc medical, chirurgical sau terapeutic să mi se aplice acele proceduri sau tratamente prin care forţa mea combativă să fie îmbunătăţită. Ajunsesem la partea cea mai interesantă… Iată motivul pentru care eu, acum – şi la fel ca mine, în fiecare an, o mulţime de alţi moşnegi – hotărîsem să mă înrolez în FCA. I-am spus cîndva bunicului meu că pînă voi fi de vîrsta lui se va descoperi un mijloc prin care durata vieţii oamenilor să fie mult prelungită. Bunicul a rîs şi mi-a spus că exact asta credea şi el cîndva. Cu toate acestea, el îmbătrînise. La fel şi eu. Problema cu vîrsta nu e că ai tot felul de necazuri, unul după altul. Problema e că le ai pe toate în acelaşi timp şi tot timpul. Nu poţi opri procesul de îmbătrînire. Poţi amîna asta prin tratament genetic, prin chirurgie plastică, prin transplanturi de organe. Dar, indiferent ce ai face, bătrîneţea te ajunge din urmă. Îţi pui un plămîn nou… inima ta rupe o valvă. Îţi pui o inimă nouă… şi ficatul tău se umflă precum o piscină gonflabilă. Îţi schimbi ficatul şi ai parte de un infarct. Şi aşa mai departe… Bătrîneţea cîştigă mereu. Deoarece încă nu s-a reuşit înlocuirea creierului. Speranţa de viaţă ajunsese cu ceva vreme în urmă pe la nouăzeci de ani şi se stabilizase acolo. Cu chiu cu vai, mai întinsesem un pic de aţa vieţii, după care, se pare, Dumnezeu pusese piciorul în prag. Oamenii pot trăi mai mult şi chiar trăiesc mai mult. Dar trăiesc mai mult ca nişte bătrîni. În privinţa asta nu se schimbase mare lucru. Uită-te la tine… Cînd eşti de douăzeci şi cinci de ani, treizeci şi cinci, patruzeci şi cinci sau chiar cincizeci şi cinci, încă te simţi în stare să iei viaţa în piept. Cînd ai şaizeci şi cinci de ani, iar trupul tău face primii paşi pe drumul care duce către decrepitudine, toate aceste misterioase „tratamente medicale, chirurgicale, terapii şi proceduri” încep să sune interesant. Apoi ajungi la şaptezeci şi cinci de ani. Prietenii ţi-au murit iar tu ţi-ai înlocuit cel puţin un organ vital, trebuie să te duci la baie de cel puţin patru ori pe noapte, abia urci scările gîfîind şi îţi spui că, totuşi, pentru vîrsta ta eşti într-o formă bună. Să pui toate acestea în balanţă cu un deceniu de viaţă tumultuoasă într-o zonă de luptă seamănă cu un tîrg cu diavolul. Mai ales că, dacă nu o vei face, la vîrsta de optzeci şi cinci de ani, singura diferenţă dintre tine şi o stafidă ar fi aceea că, deşi vei avea 10

aceleaşi riduri şi zbîrcituri şi amîndoi sînteţi fără prostată, ei bine, stafida nu a avut niciodată o prostată de care să scape. Cum reuşea FCA să inverseze ciclul de îmbătrînire? Nimeni de pe Pămînt nu avea răspunsul. Oamenii de ştiinţă de pe Terra nu pot explica cum Forţele Coloniale de Apărare pot face asta, şi de aceea nu pot obţine rezultate similare, deşi au încercat la greu. FCA nu operează pe Pămînt şi pe nici o altă planetă. Prin urmare nu poţi întreba veteranii FCA, pentru că nu-s de găsit. Oricum, FCA doar face recrutări de pe planetele Uniunii Coloniale. Deci nici coloniştii nu ştiu despre ce este vorba. Orice tratament sau terapie FCA se aplică în afara lumilor, în zonele de autoritate exclusivă FCA, la adăpost de ochii guvernelor planetare sau naţionale. Deci nici un ajutor posibil de la Unchiul Sam sau din altă parte. Uneori, cîte un guvern sau parlament sau preşedinte sau dictator decide să interzică accesul FCA pe lumea respectivă, pînă cînd aceştia îşi vor fi dezvăluit secretul. FCA nu comentează niciodată, îşi face bagajele şi pleacă. La scurtă vreme, toţi moşnegii peste şaptezeci şi cinci de ani din ţara respectivă pleacă în excursii peste graniţă şi nu se mai întorc niciodată. FCA nu oferă nici o explicaţie, nici un indiciu. Dacă vrei să afli cum întineresc oamenii, trebuie să semnezi. Am semnat. – Paragraful cinci: Înţeleg că prin înrolarea voluntară în Forţele Coloniale de Apărare renunţ la cetăţenia deţinută în entitatea politică proprie, în acest caz Statele Unite ale Americii, precum şi la Dreptul de Rezidenţă care îmi permite să locuiesc pe planeta Pămînt. Înţeleg că cetăţenia mea va fi de acum înainte transferată către Uniunea Colonială în termeni generali şi în mod particular către Forţele Coloniale de Apărare. Recunosc şi înţeleg faptul că prin încetarea cetăţeniei mele actuale precum şi prin renunţarea la Dreptul de Rezidenţă îmi este interzisă întoarcerea pe planeta Pămînt şi, după încetarea serviciului în cadrul Forţelor Coloniale de Apărare, voi fi transferat pe oricare dintre colonii, prin decizia Uniunii Coloniale şi/sau Forţelor Coloniale de Apărare. Mai simplu spus: nu te poţi întoarce acasă. Lucrul acesta era, de altfel, subiectul Legilor Carantinei, impuse de către Uniunea Colonială şi de către FCA, oficial pentru protecţia Pămîntului de alte catastrofe xenobiologice, aşa cum fusese accidentul Crimp. Oamenii de pe Pămînt susţinuseră aceste legi la vremea respectivă. Este interesant de observat ce mentalitate izolaţionistă poate căpăta o întreagă planetă după ce o treime din populaţia masculină şi-a pierdut fertilitatea în decurs de un an. Acum sînt mai puţin entu11

ziasmaţi de Legea Carantinei, s-au plictisit de Pămînt şi ar dori să vadă şi restul Universului pentru că au uitat de catastrofă. Dar UC şi FCA sînt singurele entităţi care deţin nave spaţiale dotate cu motoare de salt şi care pot ajunge la stele. Aşa merg lucrurile. (Colonizarea este la mîna UC, ei decid unde şi cum. Atîta vreme cît numai ei deţin mijloacele de transport interstelar, fiecare colonist se duce acolo unde hotărăşte UC. Iar UC nu-şi lasă navele pe mîna nimănui.) Un efect secundar al Legilor Carantinei dar şi al monopolului călătoriei interstelare este acela că nu există canale de comunicaţie directă între Pămînt şi colonii (precum nici între colonii). Singurul mod în care se poate obţine un răspuns de la o colonie este de a trimite un mesaj cu o navă dotată cu motoare de salt. FCA duc astfel de mesaje, dar cu mare greutate şi numai pentru guvernele planetare. Ceilalţi, ciocu’ mic. Sigur, ai putea să apelezi la o antenă radio şi să culegi semnale de la colonii. Dar cea mai apropiată dintre ele, Alfa, este la optzeci şi trei de ani lumină. Astfel că o simplă trăncăneală între lumi ar fi cam dificilă. Nu am întrebat dar îmi imaginez că acest paragraf i-a determinat pe mulţi să facă pasul înapoi. Una e să doreşti să fii iarăşi tînăr, şi alta e să întorci spatele la tot ceea ce cunoşti, să laşi în urmă pe toţi prietenii tăi, să renunţi la tot ceea ce ai trăit, la locuri şi amintiri adunate în atîţia ani. Am semnat. – Alineatul şase, şi ultimul, a anunţat recrutoarea. Recunosc şi înţeleg că în termen de şaptezeci şi două de ore de la ultima semnătură sau din momentul părăsirii Pămîntului, indiferent care dintre acestea va surveni mai întîi, din raţiuni juridice voi fi declarat mort. Acest lucru va avea efect pe teritoriul entităţii politice a semnatarului, în acest caz Statul Ohio şi Statele Unite ale Americii. Toate bunurile rămase în urma mea vor fi redistribuite conform legilor. Toate obligaţiile legale şi responsabilităţile care încetează o dată cu decesul vor înceta în fapt. Cazierul, precum şi toate datele despre semnatar, în folosul sau în detrimentul său, prin prezenta vor fi lovite de nulitate, precum şi toate datoriile vor fi şterse, conform legii. Recunosc şi înţeleg că dacă încă nu mi-am rezolvat redistribuirea bunurilor mele, atunci Forţele Coloniale de Apărare îmi vor asigura consiliere legală şi financiară pentru rezolvarea acestor probleme în termen de şaptezeci şi două de ore. Am semnat. Aveam, din acel moment, şaptezeci şi două de ore în care să trăiesc. Şi să vorbesc. 12

– Ce se întîmplă dacă nu părăsesc planeta în şaptezeci şi două de ore? am întrebat în vreme ce returnam formularul recrutoarei. – Nimic, mi-a răspuns ea luînd hîrtiile. Exceptînd faptul că, fiind mort din punct de vedere legal, toate bunurile tale vor fi redistribuite conform testamentului sau conform legii, toate asigurările de viaţă şi de sănătate vor fi anulate, lichidităţile vor fi împărţite între moştenitori. Fiind mort din punct de vedere legal, nu vei fi protejat de nici o lege împotriva oricărei forme de agresiune, inclusiv împotriva crimei. – Aşadar, oricine mă poate ucide fără să păţească nimic. – Ei bine, nu, a răspuns ea. Dacă te va ucide cineva în Ohio ar putea fi dat în judecată pentru profanare de cadavre. – Fascinant, am murmurat. – Oricum, a continuat ea cu cel mai plat ton, de obicei nu se ajunge atît de departe. Te poţi răzgîndi oricînd pe parcursul celor şaptezeci şi două de ore. În acest caz mă poţi suna la birou. În cazul în care nu sînt aici, apelul tău va fi procesat automat şi, după ce se verifică cererea ta de renunţare, vei fi repus în drepturi şi eliberat de orice alte obligaţii faţă de FCA sau UC. Dar trebuie să ai în vedere că nu vei mai avea posibilitatea de a te înrola din nou. O poţi face o singură dată. – Am priceput, i-am spus. Trebuie să depun vreun jurămînt? – Nicidecum. Acum voi procesa cererea ta şi îţi voi da un tichet. S-a întors către calculator, a scris ceva la claviatură preţ de cîteva minute, după care a lovit tasta ENTER. – Calculatorul îţi va genera tichetul în cîteva clipe. – În ordine, i-am spus. Pot să te întreb ceva? – Sînt măritată, mi-a răspuns. – Nu asta doream să ştiu. Chiar există oameni care să-ţi facă propuneri? – Tot timpul… A ajuns să fie enervant. – Îmi pare rău… ce voiam să ştiu este dacă ai întîlnit pe cineva din FCA. – Altcineva decît cei care se înrolează? Am dat din cap afirmativ. – Nu. FCA are o subsidiară aici care se ocupă cu recrutările. Dar, în fapt, nici unul dintre noi nu este membru FCA. Cred că nici directorul nu este membru FCA. Toate materialele şi informaţiile le luăm direct de la ambasada UC. Nici nu cred că există cineva de la FCA pe Pămînt, în acest moment. Şi nici nu a venit vreodată. – Nu ţi se pare bizar să lucrezi pentru o organizaţie cu care nu 13

te-ai întîlnit niciodată? – Deloc. Slujba este bună, iar salariul este surprinzător de mare, dacă ai în vedere cîţi bani au băgat în amenajarea acestui birou. Oricum, tu eşti pe punctul de a te alătura unei organizaţii despre care nu ai habar. Nu ţi se pare bizar? – Nu, am recunoscut. Sînt bătrîn, soţia mea a murit şi nu prea mai am motive să zăbovesc pe aici… Cînd îţi va veni vremea, ai să te înrolezi? A dat din umeri. – Nu mă deranjează că voi îmbătrîni. – Nici pe mine nu mă deranja gîndul, atunci cînd eram tînăr. Mă deranjează că sînt deja bătrîn. Cu un oftat, imprimanta a azvîrlit tichetul printr-o fantă. Semăna cu un card bancar. Mi l-a oferit imediat. – Asta-i tichetul. Cu el te identifici ca fiind John Perry, recrut FCA. Să nu-l pierzi. Autobuzul tău va pleca din faţa acestui birou în trei zile de acum înainte şi te va duce la Aeroportul Dayton. Plecarea va fi la ora 08:30. Ca o recomandare, încearcă să fii aici devreme. O să ai voie doar cu o singură geantă cu obiecte personale, aşa că ai grijă ce vei lua cu tine… De la Dayton o sa zbori spre Chicago cu cursa de la ora 11. De acolo vei pleca spre Nairobi cu naveta de la ora 14. Zborul va dura cam nouă ore, aşadar vei ajunge la Nairobi aproape de miezul nopţii. O să fii întîmpinat de un reprezentant al FCA şi vei avea două variante, fie să urci imediat pe vrejul de fasole spre staţia UC, fie să te odihneşti pînă a doua zi şi să urci la ora 9 dimineaţa. De acolo vei fi în mîinile celor de la FCA. Am luat tichetul. – Ce se întîmplă dacă apar întîrzieri în timpul zborului? – De cinci ani lucrez aici şi nu a existat nici o întîrziere, mi-a răspuns. – Grozav… cred că şi trenurile FCA sînt la fel de precise. Mi-a aruncat o privire inexpresivă. – Ştii, am tot căutat să fac poante tot timpul… – Ştiu, mi-a răspuns. Îmi pare rău. Simţul umorului mi-a fost extirpat pe cale chirurgicală, încă din copilărie. – Oh… – Asta a fost o glumă, a adăugat ea după care s-a ridicat în picioare şi mi-a întins mîna. M-am ridicat şi eu şi ne-am strîns mîinile. – Felicitări, recrut… Multă baftă şi noroc, acolo, printre stele… 14

Chiar îţi doresc asta. – Mulţumesc. S-a aşezat la loc şi şi-a înţepenit privirea în ecranul calculatorului. Am înţeles că îmi dăduse liber. Afară, am zărit o femeie în vîrstă îndreptîndu-se către biroul de recrutare. I-am tăiat calea. – Cynthia Smith? – Da, mi-a răspuns… De unde ştii? – Voiam doar să-ţi urez la mulţi ani, i-am spus, după care miam văzut de drum. Şi poate că o să ne întîlnim pe acolo, pe sus… După ce i-a picat fisa, a zîmbit. În sfîrşit, reuşisem să determin pe cineva să zîmbească în ziua aceea. Lucrurile păreau a se aşeza în matcă.

DOI Nairobi s-a răsucit sub noi şi a prins să coboare. Eram într-un ascensor rapid, de fapt asta şi era vrejul de fasole, şi priveam Pămîntul cum se face tot mai mic. – Parcă ar fi furnici, a cotcodăcit Leon Deak după ce s-a aşezat lîngă mine. Furnici negre! Am simţit nevoia să sparg fereastra şi să-l azvîrl pe Leon afară. Din păcate nu era nici un mijloc prin care s-o pot sparge. Vrejul de fasole avea drept „fereastră” o suprafaţă de diamant sintetic. De fapt, întreaga platformă era alcătuită din acelaşi material, astfel încît pasagerii puteau privi nestingheriţi în orice direcţie. Oricum, cabina era presurizată iar acest lucru urma să reprezinte un avantaj pentru noi peste cîteva minute, cînd am fi ajuns la o altitudine suficient de mare încît orice fisură a ferestrei să conducă rapid la o explozie a întregii platforme, urmată, firesc, de hipoxie şi moarte. Prin urmare, Leon nu avea să aibă parte de o revenire rapidă şi neaşteptată pe Pămînt. Cu atît mai rău. Leon se lipise de mine în Chicago precum o căpuşă dolofană, plină de cîrnaţi şi bere. Eram surprins de faptul că, iată, cineva cu sîngele plin de untură de porc, reuşise să ajungă la şaptezeci şi cinci de ani. Cea mai mare parte a zborului spre Nairobi mi-o petrecusem ascultîndu-i teoriile cu privire la compoziţia rasială a coloniilor, teorii marcate în răstimpuri de cîte o băşină. Iar din toate acestea, băşinile erau partea cea mai plăcută. 15

Nicicînd nu-mi dorisem mai aprig o pereche de căşti la care să ascult programul de divertisment oferit în avion. Am tras nădejde că voi scăpa de el urcînd primul pe vrej, spre staţia UC. Leon părea genul de individ care are nevoie de odihnă după ce jumătate de zi s-a ostenit să tot slobozească vînturi peste tot. N-am avut asemenea noroc. Ideea că urma să petrec încă şase ore alături de Leon şi de băşinile sale era de nesuportat. Fie îl aruncam peste bord, fie mă aruncam eu. M-am scuzat pretextînd că trebuie să merg să mă uşurez. Leon a mormăit a încuviinţare. Am pornit spre stînga, cap compas spre toalete, dar căutînd cu privirea un loc în care Leon nu ar fi putut să mă găsească. Nu era tocmai uşor să te ascunzi acolo. Platforma vrejului avea forma unui covrig cu un diametru de vreo sută de picioare2. Gaura centrală a torului, adică zona în care platforma glisa în lungul vrejului, avea cam douăzeci de picioare. Vrejul în sine, adică mănunchiul de cabluri, era ceva mai mic în diametru, cam la optsprezece picioare. Ceea ce nu părea deloc a fi foarte gros pentru un cablu care urcă spre cer cale de cîteva mii de mile. Interiorul torului era plin de cabine confortabile sau de canapele pe care puteai să stai liniştit şi să pălăvrăgeşti în voie. Mai erau şi cîteva locuri în care pasagerii se puteau uita la un film sau puteau mînca sau, pur şi simplu, puteau juca ceva. Şi, bineînţeles, erau sumedenie de ferestre prin care călătorii se puteau zgîi la Pămînt, la celelalte vrejuri din vecinătate sau la staţia de deasupra. În ansamblu, platforma dădea impresia unui hol de hotel lansat brusc pe o orbită geostaţionară. Singura problemă era că designul deschis nu prea îmi oferea locuri în care să mă ascund. Nici clienţii nu erau prea numeroşi. Nu aveam în jurul meu destui pasageri printre care să mă fac pierdut. M-am hotărît, în cele din urmă, sămi iau ceva de băut de la un bar aşezat pe centrul platformei, cumva în direcţia opusă locului în care îl lăsasem pe Leon. Avînd în vedere condiţiile, acolo aveam şanse să-l evit cît mai mult timp posibil. Părăsirea Pămîntului fusese un lucru iritant din punct de vedere fizic şi asta mulţumită lui Leon, dar din punct de vedere emoţional lucrurile fuseseră surprinzător de uşoare. Mă hotărîsem cu un an înainte că mă voi alătura FCA. Aşadar totul se rezumase, în ultimul an, la întîlniri de rămas bun şi la rezolvarea lucrurilor cuUnitate de măsură anglo-saxonă pentru lungime. Un picior = 30,5 centimetri. 2

16

rente. Atunci cînd, în urmă cu un deceniu, eu şi Kathy ne-am hotărît pentru prima dată să ne înrolăm în FCA, am trecut casa şi pe numele fiului nostru, Charlie, astfel încît aceasta să intre în posesia lui fără a mai fi nevoit să îndure alte proceduri legislative. Kathy şi cu mine nu deţineam nimic cu adevărat valoros, doar mărunţişurile pe care un cuplu le poate strînge în decursul vieţii. Majoritatea acestora le răspîndisem în ultimul an, pe la prieteni şi pe la rude. Charlie urma să se ocupe de restul, ceva mai tîrziu. Să părăseşti oameni nu este chiar atît de greu. Oamenii reacţionează diferit la aflarea veştii că te-ai decis să te alături FCA. Diferite niveluri de surprindere şi de tristeţe, ştiind că nu te vei mai întoarce acasă. Nu este la fel ca şi cum ai fi mort. Ei ştiu că tu, de fapt, eşti în viaţă, undeva printre stele. Şi, la naiba, chiar ei ar putea veni după tine, mai devreme sau mai tîrziu. Semăna puţin cu ceea ce îmi imaginam că se întîmpla în urmă cu cîteva sute de ani, atunci cînd cineva cunoscut se urca într-o căruţă şi pornea prin preerie, către vest. Îl jeleau o vreme, le era dor de el, apoi se întorceau la viaţa lor de zi cu zi. Oricum, cu un an înainte, anunţasem pe toată lumea că urma să plec. Am avut destul timp să spun ce aveam de spus, să-mi pun în ordine treburile şi să mă împac cu toată lumea. În decursul anului am avut cîteva întîlniri cu vechi prieteni precum şi cu rude apropiate şi am zgîrmat în răni vechi şi în cenuşa amintirilor. În aproape toate cazurile s-a terminat cu bine. În cîteva rînduri miam cerut iertare pentru fapte pe care nu le regretam în mod special, iar o dată m-am trezit în pat cu cineva cu care ar fi fost mai bine să n-o fac. Dar trebuie să faci ceea ce este de făcut ca să oferi oamenilor alinare, îi face să se simtă mai bine şi, oricum, nu te costă mare lucru. Prefer să-mi cer scuze pentru un lucru pe care nu l-am făcut sau de care nu îmi pasă prea mult şi să las pe cineva în urma mea care să-mi ureze noroc, decît să mă încăpăţînez, iar apoi cineva să se roage ca vreun extraterestru să-mi sugă creierii. Spuneţi-i asigurare karmică. Charlie fusese preocuparea mea principală. Precum mulţi alţi taţi şi fii, avusesem şi bune şi rele. Nu fusesem un părinte model şi nici el nu fusese vreun fiu prea cuminte, golănind prin viaţă pînă pe la treizeci de ani. În momentul în care aflase că eu împreună cu Kathy doream să ne înrolăm, pur şi simplu a explodat. A ţinut să ne readucă aminte că protestasem cîndva împotriva Războiului Subcontinental. Ne-a reamintit că îl învăţasem că violenţa nu este 17

o soluţie sau un răspuns la problemele lumii. Ne-a reamintit că îl pedepsisem odată să nu iasă din casă o lună întreagă, doar pentru faptul că se dusese să facă tir împreună cu Bill Young, cel despre care aveam amîndoi impresia că, pentru un om de treizeci şi cinci de ani, se prezenta destul de ciudat şi asta nu-l recomanda drept model. Moartea lui Kathy pusese capăt disputelor noastre, pentru că amîndoi, şi eu, şi el, ne-am dat seama că toate aceste mici certuri chiar nu aveau însemnătate. Eu eram văduv, el era burlac şi, pe moment, nu ne aveam decît pe noi. Unul pentru celălalt. La scurtă vreme după aceea, a cunoscut-o pe Lisa şi s-a căsătorit cu ea. La un an după căsătorie, a devenit la rîndul lui tată şi a fost reales primar, amîndouă evenimentele întîmplîndu-se într-o singură noapte de pomină. Charlie s-a realizat tîrziu, dar a merit aşteptarea. Înainte de plecare am avut o discuţie, în care mi-am cerut scuze (sincer) pentru unele lucruri şi, la fel de sincer, i-am spus cît de mîndru sînt de el pentru ceea ce devenise. Ne-am aşezat apoi pe verandă, fiecare cu cîte o bere în mînă. Mă uitam la nepotul meu, Adam, care se juca cu o minge de baseball în curtea din faţă, şi am vorbit toată seara despre fel de fel de nimicuri. Cînd ne-am despărţit, eram cei mai buni prieteni. Ceea ce se şi presupune că trebuie să se întîmple între taţi şi fii. Şedeam la barul acela, trăgînd de o sticlă de Coca-Cola şi gîndindu-mă la Charlie şi la familia lui, cînd am auzit vocea lui Leon mormăind ceva, urmată de o altă voce, joasă, precisă şi feminină, răspunzîndu-i. Împotriva voinţei mele, m-am ridicat peste tejgheaua barului. Leon reuşise, aparent, să încolţească o sărmană femeie căreia îi livra, fără îndoială, o sumă de teorii cretine, secretate de creierul său bovin. Un impuls cavaleresc m-a îndemnat să intervin şi să o scap pe biata femeie, în loc să mă ascund. – Tot ceea ce vreau să spun, explica Leon, este că nu mi se pare corect ca tu sau eu, sau oricare alt american, să trebuiască să aşteptăm pînă îmbătrînim mai rău decît un căcat uscat, ca să avem şansa să plecăm. În vreme ce toţi hindu ăştia mititei au voie să se care în lumile noi la fel de repede precum se împuiază. Şi se înmulţesc al naibii de repede… Chiar nu este corect. Ţie ţi se pare corect? – Nu, nu pare tocmai corect, i-a răspuns femeia. Dar cred că nici lor nu li se pare corect faptul că noi am şters New Delhi şi Bombay de pe faţa pămîntului. – Exact asta spun şi eu! a exclamat Leon. Le-am tras cîteva lovi18

turi nucleare! Am cîştigat războiul! Asta trebuia să însemne ceva. Şi uite ce-a ieşit. Ei au pierdut, dar ei sînt cei care colonizează Universul şi singurul mod în care noi putem să plecăm este să ne înrolăm ca să-i protejăm! Iartă-mă, dar nu spune Biblia: „cei blînzi vor moşteni Pămîntul”? Cred că pierzînd un afurisit de război, atunci devii al naibii de blînd. – Nu cred că citatul acela înseamnă ceea ce crezi tu că înseamnă, Leon, am intervenit apropiindu-mă de cei doi. – John! Iată pe cineva care ştie despre ce vorbesc, a rînjit Leon. Femeia s-a întors spre mine. – Îl cunoşti pe acest om? m-a întrebat ea cu un ton care spunea că, dacă lucrurile stau aşa, atunci ceva este în neregulă cu mine. – Ne-am cunoscut în drum spre Nairobi, am răspuns ridicînd uşor dintr-o sprînceană ca să-i arat că nu eu îl alesesem drept companion. Sînt John Perry, am adăugat. – Jesse Gonzales, s-a prezentat ea. – Încîntat, i-am răspuns şi m-am întors către Leon. Uite, Leon, ai greşit citatul. Acesta este din Predica de pe Munte şi spune astfel: „ferice de cei blînzi, căci ei vor moşteni Pămîntul”. Moştenirea Pămîntului se presupune că ar trebui să fie o răsplată şi nu o pedeapsă. Leon a clipit şi a strîmbat din nas. – Chiar şi aşa, i-am învins. Le-am făcut praf găoazele alea mici şi tuciurii. Noi ar trebui să colonizăm Universul, nu ei. Am deschis gura să-i răspund, dar Jesse mi-a dat un ghiont. – „Ferice de cei oropsiţi, căci a lor va fi împărăţia Cerurilor”, a replicat ea privind spre mine. Leon a căscat gura la noi preţ de cîteva clipe. – Nu vorbeşti serios, a grăit în cele din urmă. Nu zice nicăieri în Biblie că noi trebuie să rămînem înţepeniţi pe Pămînt în vreme ce o adunătură de tuciurii, care nici măcar nu cred în Iisus, umple galaxia. Şi, cu siguranţă, nu scrie nicăieri ca noi să-i protejăm pe aceşti ticăloşi, în vreme ce ei se plimbă printre stele. Cristoase, am avut un fiu în acel război. Unul de-ăla cu zbenghi în frunte l-a împuşcat în coaie. În coaie! Şi-au meritat soarta, curvele dreacu’. Aşa că nu-mi cereţi acum să fiu încîntat că, iată, va trebui să le salvez pieile, acolo, în colonii. Jesse a clipit spre mine. – Vrei să continui tu? – Dacă nu te deranjează, am spus. – Deloc. 19

– „Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, am citat. „Binecuvîntaţi pe cei care vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc. Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” Leon se înroşise la chip precum un rac fiert. – V-aţi pierdut minţile, amîndoi, a rostit el şi a plecat, tropăind îmbufnat, pe cît de repede îi permiteau şuncile. – Mulţumesc, Iisuse, am murmurat. La propriu. – Eşti destul de bun la citate din Biblie, a remarcat Jesse. Ai fost vreun pastor într-o viaţă anterioară? – Nu, i-am răspuns. Am locuit într-un orăşel cu două mii de suflete şi cinşpe biserici. Biblia era ghidul de conversaţie acolo. Plus că nu trebuie să fii o persoană religioasă ca să apreciezi Predica de pe Munte. Dar tu ce scuză ai? – Orele de religie de la şcoala catolică. În clasa a zecea am cîştigat şi o cocardă pentru memorat. Uluitor cît de multe lucruri poate păstra creierul, chiar şi după şaizeci de ani. Uluitor, cu atît mai mult cu cît acum nu sînt în stare să-mi aduc aminte unde îmi parchez maşina, atunci cînd mă duc la magazin. – În fine, îmi cer scuze pentru comportamentul lui Leon. De abia l-am cunoscut, dar mi-a fost destul ca să-mi dau seama că este un idiot. – „Nu judeca, dacă nu vrei să fii judecat”, a dat ea din umeri. Oricum, părerile lui sînt împărtăşite de multă lume. Cred că ideile acestea sînt greşite, stupide, dar asta nu înseamnă că nu înţeleg… îmi doresc să fi fost şi o altă cale pentru mine ca să văd coloniile decît să aştept o viaţă întreagă, după care să fiu nevoită să mă înrolez pentru a putea ajunge la stele. Dacă aş fi putut fi colonistă în tinereţe, fii sigur că aş fi profitat de ocazie. – Aşadar nu te-ai înrolat pentru militărie şi aventuri. – Bineînţeles că nu pentru asta, a pufnit cu un pic de dispreţ. Tu te-ai înrolat pentru că aveai un mare chef să lupţi prin războaiele lor? – Nu, am recunoscut. A dat din cap. – Nici eu. Majoritatea de aici nu pentru asta s-a înrolat. Leon, cu siguranţă, nu de dragul armatei s-a înrolat. El nici măcar nu-i poate suferi pe ăia de trebuie să-i protejăm. Oamenii vin aici pentru nu-s gata să moară şi pentru că nu vor să îmbătrînească. Vin 20

aici pentru că viaţa de pe Pămînt nu mai prezintă nici un interes după o anumită vîrsta. Sau vin doar ca să vadă şi alte locuri, înainte de a muri. Eu, una, pentru asta m-am înrolat. Nu pentru a lupta sau pentru a fi din nou tînără. Vreau să văd cum este în altă lume. S-a întors să privească pe fereastră. – Sigur, poate părea ciudat să mă auzi spunînd asta. Ştii că pînă ieri nu am ieşit niciodată din Texas? – Nu trebuie să-ţi pară rău. Texasul este un stat mare. A zîmbit. – Mulţumesc, nu-mi pare rău. Cînd eram mică, îmi plăcea să citesc toate poveştile din Tînărul Colonist şi să le urmăresc spectacolele, îmi plăcea să visez la cum ar fi să creşti vite pe Arcturus sau cum ar fi să te lupţi cu scîrboşii viermi de pămînt de pe Gamma Prime. Cînd am crescut mi-am dat seama că, de fapt, coloniştii ăia sînt din India şi din Kazahstan şi din Norvegia, de acolo de unde guvernele nu sînt în stare să aibă grijă de toată populaţia, iar faptul că mă născusem în Statele Unite însemna că nu voi pleca niciodată acolo, sus. Şi am mai aflat că nu sînt turme şi cirezi pe Arcturus şi nici viermi de pămînt pe Gamma Prime! Am fost foarte dezamăgită să aud asta. Aveam doar doişpe ani. A dat din nou din umeri. – Am crescut în San Antonio, am fost la Universitatea din Texas şi m-am reîntors la San Antonio, unde m-am şi angajat. În cele din urmă m-am măritat, eu şi cu soţul meu ne petreceam vacanţele pe ţărmul Golfului. Cu ocazia aniversării a treizeci de ani de căsătorie, amîndoi am hotărît să mergem în Italia. Nu am plecat niciodată. – Ce s-a întîmplat? A prins a rîde. – Secretara lui, asta s-a întîmplat. În cele din urmă ei au plecat în Italia, în luna lor de miere. Eu am rămas acasă. Pe de altă parte, amîndoi au sfîrşit prin a mînca scoici otrăvitoare în Veneţia. Aşa că mai bine că n-am fost. După asta nu mi-am făcut mari griji în ce priveşte plecatul. Ştiam că mă voi înrola imediat ce aş fi putut. Asta am făcut şi iată-mă aici. Deşi, acum îmi doresc să fi călătorit mai mult. Am zburat de la Dallas direct la Nairobi. A fost grozav. Îmi doresc să o fi făcut de mai multe ori decît o singură dată în viaţă. Ca să nu pomenesc de ceea ce se întîmplă acum. A dat din mînă spre fereastră, spre peisajul de afară şi spre cablurile vrejului. – Nu am crezut că voi dori să fac asta vreodată. Vreau să spun, 21

ce anume ţine cablul ăsta în sus? – Credinţa, am răspuns. Tu crezi că nu va cădea, prin urmare nu cade. Încearcă să nu te gîndeşti prea mult la asta, altfel intrăm cu toţii în bucluc. – Ce cred eu, a spus Jesse, e că vreau să mănînc ceva. Te tentează? – Credinţa, a spus Harry Wilson şi a prins a rîde. Într-adevăr, poate credinţa ţine cablul ăsta în sus. Pentru că sînt al naibii de sigur că nu este doar fizica la mijloc. Harry Wilson se aşezase lîngă noi, la masa la care mîncam. – Voi doi arătaţi de parcă vă cunoaşteţi şi asta vă deosebeşte de majoritatea celor de aici, ne spusese apropiindu-se. L-am invitat să stea cu noi şi a acceptat oarecum recunoscător. Fusese profesor de fizică la un liceu din Bloomington, Indiana, vreme de douăzeci de ani, ne-a povestit el, iar vrejul de fasole l-a nedumerit pe toată durata ascensiunii. – Adică vrei să spui că nu legile fizicii ţin cablul în sus? a întrebat Jesse. Crede-mă, nu este ceea ce vreau să aud acum. Harry a zîmbit. – Scuze, am să reformulez. Cu siguranţă, fizica este cea care ţine vrejul de fasole în sus. Dar fizica implicată în asta nu este de un soi obişnuit. Sînt o grămadă de chestii aici care nu au sens la suprafaţa Pămîntului. – Presimt că urmează o prelegere de fizică, am murmurat. – Am predat această materie adolescenţilor vreme de douăzeci de ani, a replicat Harry şi a scos din buzunar un carneţel şi un creion. Nu doare, crede-mă. Să vă explic… Harry a început să deseneze un cerc la marginea de jos a paginii. – Asta e Pămîntul. Iar asta (a desenat un cerc mititel la jumătatea paginii) este Staţia Colonială. Se află pe o orbită geosincronă, asta înseamnă că stă, practic, în acelaşi loc, relativ la suprafaţa Pămîntului. Adică este permanent deasupra lui Nairobi. Limpede pînă acum? Am dat din cap afirmativ. – Bun. Acuma, principiul vrejului de fasole este următorul: staţia este legată de Pămînt printr-un mănunchi de cabluri, ca alea de le vedem pe fereastră. Pe vrej stau atîrnate o mulţime de platforme, cum e asta în care sîntem noi, iar aceste platforme pot urca şi coborî în lungul cablurilor. 22

Harry a desenat între cele două cercuri o linie care reprezenta vrejul, iar pe această linie a desenat apoi un pătrăţel mic, adică platforma. – Ideea este că un astfel de ascensor nu are nevoie de viteza de evadare pe care o necesită, să spunem, o rachetă obişnuită. Ceea ce este de bine pentru noi, pentru că nu trebuie să zburăm cu o rachetă accelerată şi să stăm înghesuiţi în scaune cu senzaţia că un elefant tocmai şi-a pus piciorul pe pieptul nostru. E destul de simplu… Partea interesantă este că vrejul de fasole nu respectă cerinţele fizicii elementare ale unui cablu clasic întins între Pămînt şi un obiect din spaţiu. Şi asta din pricină că staţia (Harry a desenat o linie în prelungire, dincolo de cerculeţul staţiei, către marginea superioară a foii de hîrtie), aşadar staţia nu trebuie să se afle la capătul vrejului. Din motive legate de echilibrarea maselor precum şi de dinamica orbitală, trebuie să existe un cablu suplimentar care se prelungeşte la zeci de mii de mile dincolo de staţie. Fără această contrabalansare, orice vrej de fasole ar deveni instabil şi periculos. – Şi vrei să spui că ăsta nu este, am întrebat. – Nu numai că nu este instabil dar este, probabil, cel mai sigur mijloc de transport imaginat vreodată, a răspuns Harry. Vrejul este în exploatare de mai bine de un secol. Este singurul punct de plecare pentru colonişti. Nu s-a înregistrat niciodată vreun accident din motive de instabilitate sau datorită alterării materialului din care este construit. A existat celebrul bombardament al vrejului, acum patruzeci de ani, dar atunci a fost un atac terorist, fără legătură cu structura fizică a acestuia. Este admirabil de stabil şi aşa a fost de cînd s-a construit. Dar, conform fizicii elementare, nu ar trebui să fie. – Atunci ce îl tine în sus? a întrebat Jesse. Harry a zîmbit din nou. – Ei bine, asta este întrebarea, nu-i aşa? – Vrei să spui că nu ştii? a insistat Jesse. – Eu nu ştiu, a recunoscut Harry. Dar asta nu trebuie să fie motiv de îngrijorare deoarece sînt, sau am fost, doar un profesor de fizică de liceu. Oricum, din cîte ştiu, nimeni altcineva nu are nici un indiciu despre cum funcţionează. Vreau să spun, nimeni de pe Pămînt. Evident, UC ştie mai multe. – Dar cum se poate ca nimeni de pe Pămînt să nu ştie? am întrebat la rîndul meu. Pentru numele lui Dumnezeu, este aici de mai bine de un secol. Nu şi-a bătut nimeni capul ca să-şi dea sea23

ma cum de este posibilă o astfel de construcţie şi cum funcţionează ea? – Nu am spus asta, a precizat Harry. Sigur că au fost destui care au încercat. Şi nu că ar fi fost vreun secret ascuns. Au existat, pe vremea construcţiei vrejului, numeroase cereri din partea guvernelor sau a presei pentru a se explica modul de funcţionare. Răspunsul UC a fost în mare acesta: „aflaţi singuri”. Asta-i tot. În lumea fizicienilor au fost nenumărate tentative de descifrare a problemei care a căpătat şi un nume: Problema Vrejului de Fasole. – Nu-i un nume prea original, am observat. – Mda, fizicienii îşi păstrează imaginaţia pentru alte lucruri. Chestia este că problema nu a fost rezolvată, şi asta din două motive. Primul motiv este extraordinara ei complexitate. V-am amintit de echilibrul de mase, dar mai sînt şi alte amănunte, cum ar fi rezistenţa cablului, oscilaţiile vrejului induse de furtuni sau de alte fenomene atmosferice sau maniera în care grosimea cablului este redusă treptat la altitudini din ce în ce mai mari. Toate acestea dar şi altele sînt greu de rezolvat, fiecare în parte. Dar puse la un loc, problema devine insolvabilă. – Şi al doilea motiv care ar fi? a întrebat Jesse. – Al doilea motiv este că nu avem motiv să o facem. Chiar dacă am rezolva problema şi am şti cum să construim aşa ceva, nu neam putea permite să o facem. Harry s-a lăsat pe spate. – Înainte de a deveni profesor, am fost angajat la General Electric, la departamentul de inginerie civilă. Lucram, pe vreme aceea, la linia de cale ferată subatlantică. Una dintre sarcinile mele era să caut prin vechi proiecte, idei şi tehnologii care ar fi putut fi aplicate la proiectul nostru. Un fel de rugăciune disperată către Fecioara Maria să vedem dacă putem să reducem costurile. – General Electric a dat faliment cu acest proiect, nu-i aşa? am întrebat. – Acuma înţelegi de ce doreau să ţină costurile cît mai jos, a spus Harry. Şi de ce am ajuns profesor. General Electric nu şi-a mai permis serviciile mele. Şi pe ale nimănui altcuiva, imediat după ce au dat faliment. În fine, am răsfoit, în vremea aceea, cîteva proiecte vechi şi am avut acces chiar şi la cîteva dosare secretizate. Unul dintre ele era despre un vrej de fasole. General Electric fusese angajată de către guvernul SUA pentru a realiza un studiu de fezabilitate pentru construirea unui vrej în emisfera vestică. Voiau să radă o suprafaţă cam cît Delaware, undeva în Amazonia, şi să 24

înalţe acolo un vrej, chiar pe ecuator. Dar General Electric le-a spus clar să-şi ia gîndul. Chiar şi cu cîteva salturi tehnologice, din care, în treacăt fie spus, cele mai multe nu s-au realizat pînă acum, şi oricum nu se apropiau de tehnologiile necesare pentru un asemenea proiect… Ei bine, chiar şi aşa bugetul ar fi fost mai mare decît PIB-ul pe trei ani al SUA. Şi asta presupunînd că proiectul ar fi mers şnur, fără depăşiri bugetare. Ceea ce, fireşte, nu este cazul în realitate. Lucrurile astea se întîmplau acum douăzeci de ani, iar raportul pe care l-am văzut era vechi de zece ani. Nu cred că, de atunci pînă acum, costurile au scăzut semnificativ. Aşadar, nu a răsărit nici un alt vrej. Sînt mijloace mai ieftine prin care să trimiţi oameni şi marfă pe orbită. Mult mai ieftine. Harry s-a aplecat în faţă. – Ceea ce ridică două întrebări evidente: cum a reuşit UC să creeze această monstruozitate tehnologică şi de ce s-a ostenit să facă acest lucru? – Este clar că UC are o tehnologie mult mai avansată decît tehnologia terestră, a spus Jesse. – Categoric, a răspuns Harry. Dar de ce? Coloniştii sînt oameni, la urma urmei. Nu numai atît, dar cei mai mulţi coloni sînt din ţări slab dezvoltate, care au probleme cu suprapopularea. Aşadar, cei mai mulţi dintre ei au o educaţie precară. Şi, o dată ajunşi la destinaţie, este de presupus că vor avea mai tot timpul de rezolvat alte probleme în loc să stea şi să-şi spargă creierii cum să ridice un vrej. Iar tehnologia primară, care a permis colonizarea, este reprezentată de motorul de salt, care a fost creat aici, pe Pămînt. Şi care nu a mai cunoscut îmbunătăţiri majore de mai bine de o sută de ani. Aşadar, nu există nici un motiv pentru care coloniştii să fie mai avansaţi din punct de vedere tehnologic decît Pămîntul. Dintr-odată, ceva a clicăit în mintea mea. – Doar dacă nu au trişat, m-am trezit rostind. – Exact! a rînjit Harry. Asta cred şi eu. Jesse s-a uitat la mine, apoi la Harry. – Cred că m-aţi pierdut pe drum… – Trişează, i-am explicat. Uite, pe Pămînt sîntem izolaţi. Învăţăm doar prin noi înşine. Facem descoperiri şi ne rafinăm tehnologiile tot timpul, dar acest proces este lent pentru că tot ceea ce facem, facem prin forţe proprii. Pe cînd… Acolo, sus… – Acolo, sus, oamenii au întîlnit alte specii inteligente, a adăugat Harry. Au întîlnit pe cineva care, cu siguranţă, are o tehnologie mult mai avansată decît avem noi. Şi am obţinut-o fie la schimb, 25

fie prin inginerie inversă. Este mult mai uşor să ne dăm seama despre cum funcţionează ceva dacă avem la dispoziţie acel ceva, decît să-l inventăm noi, de la zero. – De aceea am spus că UC trişează. Uniunea s-a folosit de notiţele altcuiva, am conchis eu. – Bine, dar de ce Uniunea Colonială nu ne împărtăşeşte şi nouă descoperirea lor? a vrut să ştie Jesse. De ce păstrează acest lucru doar pentru ei? – Probabil se gîndesc să ne protejeze. Ce nu ştim nu ne poate răni, i-am răspuns. – Sau este vorba despre altceva, a intervenit Harry arătînd spre cablurile vrejului. Această realizare nu se află aici pentru că ar reprezenta calea cea mai ieftină sau uşoară de a ridica oamenii pe Staţia Colonială. Dimpotrivă, se află aici pentru că este unul dintre cele mai dificile mijloace, de fapt este cel mai scump, cel mai complex din punct de vedere tehnologic şi cel mai intimidant sub aspect politic. Prezenţa sa este un memento, pentru ca Pămîntul să nu uite că UC este la ani lumină distanţă înaintea noastră în ceea ce priveşte dezvoltarea. – Nu am considerat niciodată vrejul de fasole ca fiind intimidant, a intervenit Jesse. Nici nu m-am gîndit la el prea mult. – Mesajul acesta nu îţi este adresat ţie, a spus Harry. Dacă ai fi preşedintele SUA, lucrurile ar sta altminteri şi ai gîndi diferit. La urma urmei, UC ne ţine pe toţi aici, pe Pămînt. Nu există călătorii spaţiale în afară de cele permise de UC în scop de colonizare sau înrolare. Liderii politici sînt mereu dispuşi să mituiască UC ca să absoarbă surplusul de populaţie şi să-l distribuie printre stele. Dar vrejul este o aluzie permanentă care spune: pînă nu veţi fi în stare să faceţi una din asta, nici să nu vă treacă prin cap să vă puneţi cu noi. Iar vrejul este singura tehnologie pe care UC a catadicsit să ne-o arate. Gîndeşte-te la toate acele lucruri pe care le au, dar nu ni le-au arătat. Îţi garantez că preşedintele SUA s-a gîndit la asta. Şi asta îl ţine cuminte în front, pe el şi pe oricare altul. – Asta nu-mi stîrneşte un sentiment de prietenie faţă de UC, a spus Jesse. – Nu trebuie să fii prăpăstioasă, a replicat Harry. Poate că UC protejează astfel Pămîntul. Universul este un loc vast. Şi poate că nu sîntem într-o vecinătate foarte bună. – Harry, ai fost mereu aşa, paranoic? am întrebat. Sau asta a venit o dată cu vîrsta? – Cum crezi că am ajuns la şaptezeci şi cinci de ani? a rînjit el. 26

Nu mă deranjează că UC este peste noi sub aspect tehnologic. Important este ca lucrul acesta să fie în folosul meu. Şi-a ridicat un braţ. – Uită-te la ăsta… este fleşcăit şi bătrîn şi într-o formă proastă, într-un fel sau altul, Forţele Coloniale de Apărare vor lua acest braţ precum şi restul din mine şi le vor aranja într-o formă maximă, gata de luptă. Şi ştii cum? – Nu, am răspuns eu în vreme ce Jesse dădea din cap negativ. – Nici eu, a rostit Harry lăsîndu-şi braţul să cadă pe masă cu un pocnet uşor. Nu ştiu şi nici măcar nu-mi pot imagina cum vor reuşi. Dacă sîntem de acord că am fost ţinuţi într-o stare de infantilism tehnologic de către UC, atunci încercarea de a mi se explica procedeul prin care vom întineri este echivalentă cu a încerca să explici principiul de funcţionare al vrejului cuiva care nu a văzut alt mijloc de transport în afară de cal şi teleguţă. Dar cu siguranţă că ei ştiu cum să facă asta. Altminteri de ce ar recruta bătrîni de şaptezeci şi cinci de ani? Universul nu este un loc pe care să-l cucereşti cu legiuni geriatrice… N-am vrut să vă insult, a adăugat el rapid. – Nu ne-am supărat, a zîmbit Jesse. – Doamnă şi domnule, a continuat Harry privindu-ne pe rînd, putem crede că avem idee în ce ne-am băgat, dar părerea mea este că nu avem nici cel mai mic indiciu. Acest vrej de fasole există ca să ne spună exact ce ne spune, nimic mai mult. Este mai mare şi mai ciudat decît ne putem imagina. Şi este doar primul pas al acestei călătorii. Ce va urma trebuie să fie şi mai mare şi mai ciudat. Pregătiţi-vă pe cît puteţi. – Cam dramatic, a rostit Jesse cu o voce uscată. Nu prea ştiu cum să mă pregătesc după tot ce ne-ai spus… – Eu ştiu, am spus căutînd din priviri ieşirea din cabina în care stătusem. Mă duc să mă piş. Dacă Universul este mai mare şi mai ciudat decît îmi pot imagina, atunci cel mai bine ar fi să-l întîlnesc cu vezica goală. – Ai vorbit ca un cercetaş adevărat, a zîmbit Harry. – Un cercetaş adevărat nu merge la budă atît de des ca mine, am remarcat. – Sigur că merge… lasă-l doar vreo şaizeci de ani…

27

TREI – Nu ştiu ce părere aveţi voi doi, dar, pînă acum, nimic de aici nu seamănă cu ceea ce îmi imaginam eu despre armată, ne-a spus Jesse. – Nu-i chiar atît de rău, am răspuns. Uite, mai ia o gogoaşă. – Nu-mi trebuie altă gogoaşă, a refuzat Jesse împingînd farfuria deoparte. Ceea ce am nevoie acum este un somn bun. Ştiam ce vrea să spună. Trecuseră mai bine de optsprezece ore de cînd plecasem de acasă şi în tot acest timp fusesem numai pe drumuri. Eram de acord cu un pui de somn. Dar în loc să dorm, şedeam în mijlocul unei cantine uriaşe, în burta unui crucişător interstelar, înfulecînd gogoşi şi bînd cafea, laolaltă cu alţi o mie de recruţi, aşteptînd să apară cineva şi să ne spună ce urma să facem mai departe. Cel puţin partea asta semăna binişor cu ceea ce credeam eu că este armata. Balamucul începuse de cum am ajuns. Imediat ce am coborît de pe platforma vrejului de fasole am fost întîmpinaţi de către doi funcţionari ai Uniunii Coloniale. Ne-au adus la cunoştinţă că eram ultimul transport de recruţi destinat îmbarcării pe o navă care urma să decoleze curînd, aşa că ne-au rugat să-i urmăm degrabă astfel încît graficul să nu fie dat peste cap. Unul dintre ei a preluat conducerea, iar celălalt s-a dus în spatele coloanei, după care neau mînat ca pe o turmă prin toată staţia către nava noastră: NFCA3 Henry Hudson. Jesse şi Harry erau vizibil dezamăgiţi de toată acea grabă, ca şi mine de altfel. Staţia Colonială era uriaşă, avea cam o milă în diametru (mai precis 1800 de metri şi, cu ocazia asta, mi-am dat seama că va trebui curînd, după şaptezeci şi cinci de ani de viaţă, să mă pun la punct cu sistemul metric) şi servea ca port de îmbarcare atît pentru recruţi, cît şi pentru colonişti deopotrivă. Faptul că eram mînaţi de la spate ca o cireadă, fără posibilitatea să ne oprim şi să căscăm gura la ceea ce era de jur-împrejur, mă făcea să mă simt ca un copil de cinci ani, purtat la trap de nişte părinţi nerăbdători printr-un magazin de jucării, în ajunul Crăciunului. Îmi venea să mă trîntesc la podea şi să încep să zbier ca un puşti răzgîiat, pînă aş fi obţinut un pic de răgaz. Eram, din păcate, prea 3

NFCA – Nava Forţelor Coloniale de Apărare.

28

bătrîn (sau altfel spus, nu eram suficient de bătrîn) ca să obţin ceva cu un comportament de acest gen. Ce vedeam în trecerea noastră rapidă era doar un aperitiv care ne stîrnea şi mai mult. În vreme ce funcţionarii UC ne îngrămădeau şi ne împingeau înainte, am traversat o hală de tranzit uriaşă, plină ochi cu nişte unii care aduceau a pakistanezi sau a indieni musulmani. Cei mai mulţi aşteptau răbdători să le vină rîndul la îmbarcarea într-o navă de transport imensă, care se vedea plutind la o oarecare distanţă, dincolo de ferestre. Alţii discutau aprins cu oficialii de la UC, într-o engleză aproximativă sau căutau să-şi liniştească plozii care dădeau semne de plictiseală, iar alţii cotrobăiau prin bagaje căutînd ceva de mîncare. Într-un colţ, mai mulţi bărbaţi şedeau îngenunchiaţi pe nişte covoare şi se rugau. M-am întrebat cum de au reuşit să determine în ce direcţie se afla Mecca, de la înălţimea aceea de douăzeci şi trei de mii de mile. Apoi am fost împinşi mai departe şi i-am pierdut din vedere. Jesse m-a tras de mînecă şi mi-a arătat ceva, spre dreapta noastră, într-o sală de mese, am zărit cu coada ochiului o chestie tentaculară şi albastră care îşi făcea de lucru cu un martini. I-am atras atenţia lui Harry. Era atît de intrigat încît s-a întors din drum spre exasperarea însoţitorilor noştri. Cu o privire acră, a fost uşuit la loc în grămadă. Harry avea un rînjet prostesc pe chip: – Un Gehaar. Mînca un pui fript dres cu un sos de chilii şi cu niscaiva brînză albastră. Dezgustător! Apoi a început să rîdă în hohote. Gehaarii erau prima specie extraterestră inteligentă pe care oamenii o întîlniseră, înainte ca UC să instituie monopolul asupra călătoriilor spaţiale. O rasă destul de simpatică, dar aveau obiceiul să injecteze hrana cu acidul secretat de tentaculele lor subţiri iar apoi să soarbă zgomotos pasta astfel obţinută. Scîrbos. Lui Harry nu-i păsa. Văzuse pentru prima dată un extraterestru viu. Traseul nostru întortocheat s-a sfîrşit într-o hală de tranzit la intrarea căreia, pe un ecran, scria cu litere strălucitoare: Henry Hudson – Recruţi FCA. Ne-am aşezat uşuraţi, care pe unde am apucat, în vreme ce funcţionarii noştri s-au dus să discute cu alţi colonişti, ce aşteptau la poarta de îmbarcare pentru navete. Harry, care manifesta tot timpul o curiozitate crescută, s-a îndreptat către una dintre ferestrele halei, încercînd să desluşească, printre siluetele gigantice de afară, unde era nava noastră. Cu ajutorul unui monitor pentru informaţii, instalat lîngă fereastră, am reuşit să o 29

localizăm. Evident că Henry Hudson nu era ancorată de Staţia Colonială. E greu să manevrezi delicat o navă interstelară de o sută de mii de tone şi să o sincronizezi perfect cu o staţie geostaţionară. Transportatoarele pentru colonii se ţineau la o distanţă respectuoasă de staţie, în vreme ce grupurile de pasageri, proviziile, echipajele navelor, erau duse sau aduse cu ajutorul navetelor şi al barjelor. Hudson, la rîndu-i, era staţionat la cîteva mile deasupra staţiei. Nu era masivă, nu avea forma inestetică dar funcţională a transportoarelor de colonişti. Era în schimb lustruită bine, nu era deloc cilindrică şi nu avea sectoare circulare în rotaţie. I-am atras atenţia lui Harry asupra acestui aspect. – Gravitaţie artificială non-stop… şi stabilă pe o rază mare. Impresionant. – Credeam că am folosit gravitaţia artificială la urcare, a spus Jesse. – Am folosit-o, i-a răspuns Harry. Pe măsură ce urcam, generatoarele gravitaţionale ale platformei îşi sporeau puterea pentru a compensa diminuarea cîmpului gravitaţional al Pămîntului. – Atunci ce este atît de diferit la o navă spaţială? – Este extrem de dificil, i-a explicat Harry. Este necesară o cantitate enormă de energie pentru a crea un cîmp gravitaţional, iar această cantitate de energie creşte exponenţial cu raza cîmpului. Aici probabil că au trişat creînd cîmpuri multiple, dar de dimensiuni mai mici, în loc de unul mare. Dar chiar şi aşa, numai cîmpul gravitaţional al platformei consumă, probabil, mai multă energie decît foloseşte oraşul tău la iluminat timp de o lună întreagă. – Nu ştiu ce să zic, a spus Jesse. Eu sînt din San Antonio. – Bine, atunci oraşul lui John. Harry s-a întors spre mine, aţintindu-mă cu degetul, apoi a continuat: – Fapt este că aceasta reprezintă o risipă incredibilă de energie. În majoritatea cazurilor în care este necesară gravitaţia artificială, este mult mai ieftin şi mai simplu să foloseşti un tor, să îl învîrţi şi să laşi oamenii să stea în interior. O dată pornită mişcarea de rotaţie, nu ai nevoie să pompezi în sistem decît energii suplimentare minime, pentru a contracara pierderile datorate frecării. Spre deosebire de un cîmp gravitaţional artificial, care necesită un consum constant şi masiv de energie… A îndreptat degetul către Henry Hudson. – Iată, chiar lîngă Hudson se află o navetă. Să vedem… prin comparaţie la scară, estimez că Hudson are cam 800 de picioare 30

lungime, 200 în lăţime şi 150 înălţime. Crearea unui singur cîmp gravitaţional în jurul acestui bebeluş dolofan ar face luminile să pîlpîie în San Antonio. Chiar şi folosind cîmpuri multiple, ar avea un consum uluitor. Aşa că fie au o sursă de energie capabilă să susţină cîmpul gravitaţional, başca restul sistemelor navei, cum ar fi propulsia sau sistemele de menţinere a vieţii, fie au descoperit un nou mijloc de creare a gravitaţiei care presupune un consum foarte redus de energie. – Probabil că nu este ieftin, am observat arătîndu-le un transportor pentru coloni. Ăştia au un tor. Chiar şi Staţia Colonială se roteşte. – Coloniile păstrează ce au mai bun pentru armată, a comentat Jesse. Şi asta este doar o navă care a venit să culeagă nişte recruţi. Cred că ai dreptate, Harry. Nu avem nici cea mai mică idee în ce ne-am băgat. Harry a zîmbit şi s-a întors către fereastră, apoi şi-a aţintit privirea către Henry Hudson care părea că se roteşte în cercuri leneşe, datorită mişcării staţiei. – Ador momentele cînd oamenii ajung să gîndească la fel ca mine. * În scurt timp, funcţionarii noştri ne-au strîns din nou pe toţi şi ne-au aliniat în vederea îmbarcării pe o navetă. Am prezentat cardurile de identitate oficialului UC de la poarta de îmbarcare, iar acesta ne-a trecut pe o listă, în vreme ce altul ne-a oferit cîte un PDA4. – Mulţumim că aţi fost pe Pămînt. Iată un minunat cadou la plecare, i-am spus acestuia dar nu a dat semn că m-a înţeles. Navetele nu aveau gravitaţie artificială. Însoţitorii noştri ne-au înhămat de scaune cu un set de chingi şi ne-au avertizat ca în nici un caz să nu ne treacă prin minte să încercăm să desfacem legăturile. De altfel ni s-a spus că, oricum, cataramele hamurilor nu erau sub controlul nostru pe durata zborului, datorită eventualilor claustrofobici de la bord. Persoanele cu plete au primit plase pentru păr. În lipsa gravitaţiei, părul lung are tendinţa de a se răsfira peste tot. În cazul în care cineva ar fi avut rău de mişcare, ni s-a reco4

PDA = Personal Digital Assistant.

31

mandat să folosim pungile speciale care se găseau în buzunarele scaunelor. Ne-au subliniat faptul că este foarte important să nu se aştepte pînă în ultima clipă folosirea acelor pungi. În gravitaţie redusă sau zero, voma se poate împrăştia pretutindeni, iar acest lucru îl va face foarte nepopular printre ceilalţi pe nefericitul care a cauzat incidentul. Ceea ce i-ar putea afecta viitoarea carieră militară. Toate acestea au avut ca rezultat un foşnet general, pe măsură ce fiecare îşi pregătea punga cu pricina. Femeia de lîngă mine strîngea cu putere propria ei pungă, aşa că m-am pregătit mental pentru tot ce putea fi mai rău. Din fericire, nu a vomitat nimeni şi trecerea spre Henry Hudson a fost destul de lină. După prima impresie de cădere liberă, lucrurile s-au liniştit. Aveam senzaţia că mă aflu într-un roller-coaster uriaş şi lent. Am ajuns la navă în cinci minute, procedurile de andocare au mai necesitat alte două minute, apoi o poartă ca un iris s-a deschis şi naveta a pătruns într-unul din docurile lui Henry Hudson. Au urmat cîteva minute în care aerul a fost pompat în doc, după care am simţit din nou greutatea trupurilor. Gravitaţia artificială era de-acum în funcţiune. Uşa navetei s-a deschis şi în cadrul ei a apărut o femeie. – Bine aţi venit la bordul NFCA Henry Hudson, ne-a urat ea. Vă rog să vă desfaceţi legăturile, să vă luaţi efectele personale şi să urmaţi traseul marcat cu lumini ca să ieşiţi din doc. Aerul de aici va fi evacuat în fix şapte minute pentru a se permite navetei să plece şi pentru a primi alt transport. Aşa că vă rog să vă grăbiţi. Cu toţii am fost surprinzător de sprinteni. Apoi am fost conduşi într-o cantină uriaşă unde ni s-au oferit gogoşi şi cafele şi unde trebuia să apară un oficial pentru a ne explica unele lucruri. În vreme ce aşteptam, în sala de mese au pătruns alţi recruţi care, probabil, ajunseseră aici înaintea noastră. După o oră, sala era plină de cîteva sute de indivizi care se învîrteau de colo-colo. În viaţa mea nu mai văzusem atîţia bătrîni la un loc. Nici Harry. – Parcă este o zi de reduceri la cel mai mare magazin Denny5 din lume, a comentat el după care şi-a mai umplut o ceaşcă cu cafea. Şi, în clipa în care vezica mea tocmai mă anunţa că am cam exagerat cu cafeaua, în sala de mese a intrat un domn distins în costumul albastru al colonialilor, care şi-a croit drum spre capătul 5

Lanţ de magazine în SUA.

32

camerei. Gălăgia din sală s-a redus treptat, oamenii păreau uşuraţi că, în sfîrşit, cineva le va explica ce naiba urma să se întîmple cu ei pe mai departe. Omul a stat acolo cîteva minute, pînă cînd în sală s-a făcut linişte pe deplin. – Salutare! a spus el şi am tresărit cu toţii. Mai mult ca sigur că avea un microfon implantat, pentru că vocea lui se revărsa din difuzoarele încastrate în pereţi. – Sînt Sam Campbell, adjunct pentru Forţele Coloniale de Apărare din partea Uniunii Coloniale. Deşi, tehnic vorbind, nu sînt membru al FCA, am fost împuternicit de acestea ca să vă îndrum primii paşi. Aşadar, în următoarele zile mă puteţi considera ca fiind ofiţerul vostru superior. Ştiu că unii dintre voi tocmai ce au sosit cu ultima navetă şi sînt nerăbdători să se odihnească. Alţii sînt la bordul navei de aproape o zi şi sînt nerăbdători să afle ce urmează. Pentru liniştea tuturor, voi fi foarte scurt… în aproximativ o oră, Henry Hudson va ieşi de pe orbită şi se va pregăti de primul salt, către sistemul Phoenix. Acolo vom face o escală pentru aprovizionare, după care vom porni către Beta Pyxis III, locul în care se va desfăşura instrucţia voastră. Nu vă impacientaţi, nu mă aştept ca toate acestea să însemne mare lucru pentru voi. Ce trebuie să ştiţi acum este faptul că vom avea nevoie de mai mult de două zile pentru a ajunge la destinaţie şi în acest timp veţi fi supuşi, de către personalul meu, la o serie de evaluări medicale şi psihologice. Programările individuale sînt în curs de descărcare pe PDA-urile voastre. Vă rog să le consultaţi cînd doriţi. PDA-urile pot de asemenea să vă ghideze oriunde pe această navă, aşa că nu trebuie să vă fie teamă că vă veţi rătăci. Cei care abia au sosit vor putea afla cu ajutorul PDA-ului ce cabină le-a fost repartizată. Aşadar, în afară de a vă găsi cabinele, nu mai aveţi nimic de făcut în această seară. Mulţi au avut parte de un drum lung pînă aici şi de aceea dorim să fiţi odihniţi pentru evaluările de mîine. Şi, cu ocazia asta, cred că ar fi momentul să vă acomodaţi cu timpul navei care este Timpul Standard Universal Colonial. Adică (s-a uitat la ceas) este fix 2138. PDA-ul este setat pentru acest timp. Ziua voastră de mîine va începe cu un mic dejun între orele 0600 şi 0730, după care vor urma evaluările medicale şi eventualele tratamente. Micul dejun nu este obligatoriu, încă nu sînteţi supuşi regimului cazon, dar ziua de mîine se anunţă foarte lungă aşa că vă recomand cu

33

tărie să nu-l săriţi… Dacă aveţi unele întrebări, PDA-ul vă poate conecta la sistemele de informaţii ale navei, iar o interfaţă IA6 vă va ghida în căutările voastre. Este suficient să folosiţi stylusul ataşat PDA-ului ca să vă scrieţi întrebările sau, dacă doriţi, puteţi vorbi în microfonul PDA-ului. Plus că veţi întîlni la tot pasul membri ai personalului UC, pe care îi puteţi aborda în orice problemă. Pe baza informaţiilor despre voi, personalul medical este pregătit deja să vină în întîmpinarea problemelor voastre, şi este posibil să se fi programat vizite medicale încă din această seară, în cabinele voastre. Verificaţi-vă PDA-urile. Puteţi vizita infirmeria oricînd. Sala de mese este deschisă tot timpul, dar va deveni operaţională de mîine dimineaţă. Verificaţi-vă PDA-urile pentru orare şi programări. În fine, de mîine veţi purta cu toţii uniformele de recruţi FCA. Acestea v-au fost deja livrate în camere. Campbell s-a oprit pentru cîteva momente şi ne-a aruncat o privire pe care el o dorea cît mai expresivă. – În numele Uniunii Coloniale şi al Forţelor Defensive de Apărare, vă urez bun venit ca noi cetăţeni, dar şi ca noi apărători. Dumnezeu să vă binecuvînteze pe toţi şi să vă aibă în paza Sa în tot ceea ce va veni de acum înainte… Dacă, întîmplător, doriţi să vedeţi manevrele de ieşire de pe orbită, vom transmite imagini pe un ecran aflat pe puntea de observaţie. Locul are forma unui amfiteatru şi e suficient de mare ca să-i cuprindă pe toţi, aşa că nu va îngrijoraţi cu privire la locurile libere. Henry Hudson poate dezvolta o viteză apreciabilă, aşa că pînă mîine dimineaţă, Pămîntul va arăta ca un disc foarte mic iar pînă la cină nu va fi mai mare decît un punct strălucitor pe cer. Aceasta va fi, probabil, ultima voastră şansă să vă vedeţi lumea natală. Dacă acest lucru are vreo semnificaţie pentru voi, vă sugerez să treceţi pe acolo. – Aşadar, cum este colegul tău de cameră? m-a întrebat Harry aşezîndu-se lîngă mine, pe puntea de observaţie. – Chiar nu vreau să vorbesc despre asta, i-am răspuns. Îmi folosisem PDA-ul ca să ajung la cabina mea, unde am descoperit că viitorul meu coleg de cameră îşi aranjase deja lucrurile personale. Leon Deak. Mi-a aruncat o privire scurtă şi mi-a spus: – Ia te uită… ciudatul cu Biblia. După care m-a ignorat deliberat, arătîndu-se teribil de preocupat într-o cameră de doi pe doi. Leon preluase cuşeta de jos, lucru 6

IA = Inteligenţă Artificială.

34

de dorit pentru nişte genunchi de şaptezeci şi cinci de ani. Mi-am aruncat sacul pe cuşeta de sus, mi-am luat PDA-ul şi m-am dus direct la Jesse, care se afla cazată pe aceeaşi punte. Colega ei de cabină, o doamnă simpatică, pe nume Maggie, a plecat repede să observe ieşirea lui Henry Hudson de pe orbită. I-am spus lui Jesse pe cine aveam coleg de cameră, iar ea a început să rîdă. A rîs din nou atunci cînd i-a povestit lui Harry, iar acesta mă bătea pe umăr, plin de compasiune. – Nu o lua în tragic, situaţia asta va dura doar pînă ajungem pe Beta Pyxis. – Unde o mai fi şi asta, am mormăit eu. Dar colegul tău cum este? – Habar n-am, mi-a răspuns Harry. Dormea cînd am ajuns în cabină. Şi a luat cuşeta de jos, ticălosul. – Colega mea a fost de-a dreptul încîntătoare. Mi-a oferit o prăjitură de casă cînd am întîlnit-o. Zicea că o făcuse strănepoata ei, cadou de despărţire. – Mie nu mi-a oferit nici o prăjitură, colega ta, i-am spus. – Nu trebuie să trăiască alături de tine, nu-i aşa? – Cum a fost prăjitura? a vrut Harry să ştie. – A fost ca o piatră făcută din făină de ovăz. Dar nu asta este ideea. Ci faptul că am cel mai bun companion dintre noi trei. Sînt o persoană specială… Uite, acolo, se vede Pămîntul. Privirea ei se aţintise pe ecranul uriaş, care tocmai prindea viaţă. Pămîntul atîrna undeva pe cer şi era redat cu o fidelitate uluitoare. Cine construise ecranul acela făcuse o treabă pe cinste. – Mi-ar fi plăcut să am acest ecran acasă, în sufragerie, a oftat Harry. La mine se strîngea lumea din tot cartierul pentru Super Bowl. – Uită-te la el… Toate vieţile noastre, toate locurile pe care le ştim, toţi cei pe care i-am iubit şi cunoscut, au fost de acolo. Asta nu vă face să simţiţi ceva special? – Sînt emoţionată. Şi tristă, dar nu foarte tare, a răspuns Jesse. – Cu siguranţă nu simt tristeţe, a spus Harry. Nu-mi mai rămăsese nimic de făcut acolo decît să îmbătrînesc şi mai mult şi să mor. – Încă mai poţi muri, ştii? Eşti în armată, am observat. – Da, dar măcar nu voi muri bătrîn. Am de gînd să-mi ofer o a doua şansă de a muri tînăr şi să las în urmă un cadavru arătos. Mă voi revanşa astfel pentru că nu am avut un corp minunat în fosta mea viaţă. 35

– Ce romantic mod de a te revanşa, zise Jesse. – La naiba, aşa-i! – Ascultaţi, am început să ne mişcăm, le-am atras atenţia. Difuzoarele de pe punte transmiteau dialogurile dintre Henry Hudson şi Staţia Colonială. Apoi a urmat un zgomot ca de tobă, dar foarte jos ca frecvenţă, şi o vibraţie abia perceptibilă prin scaunele în care şedeam. – Motoarele, a şoptit Harry. Jesse şi cu mine am dat din cap, fără să spunem nimic. Şi Pămîntul a prins a se micşora încet. Încă era masiv, încă era strălucitor, albastru şi alb, dar fără îndoială, inexorabil, începuse să ocupe o suprafaţă mai mică din ecran. L-am privit cum se micşorează, în tăcere, alături de ceilalţi cîteva sute de recruţi care veniseră pe punte. M-am întors spre Harry. În ciuda bravadei de mai devreme, acum era tăcut şi avea un aer meditativ. Jesse avea lacrimi în ochi. – Hei, i-am şoptit şi am strîns-o uşor de mînă. Nu prea tristă, aşa am vorbit. Mi-a zîmbit şi mi-a întors strîngerea de mîna: – Nu, a rostit ea cu glas răguşit. Nu prea tristă… Dar chiar şi aşa… chiar şi aşa… Am mai stat pe acolo o vreme şi am privit cum tot ceea ce cunoşteam se micşora. Mi-am programat PDA-ul să mă trezească la 0600, ceea ce a şi făcut, cu semnal melodios, abia insinuat prin difuzoarele minuscule, dar care a crescut treptat în intensitate pînă cînd l-am oprit. Mam dat jos din cuşetă, căutînd să nu fac un zgomot prea puternic, după care am căutat un prosop în dulap, aprinzînd lumina dinăuntru pentru a vedea ce fac. În dulap stăteau, atîrnate pe umeraşe, două uniforme de recrut: a mea şi a lui Leon. Fiecare uniformă conţinea două seturi de flanele de un albastru palid, precum şi două perechi de pantaloni din acelaşi material. Două tricouri, colorate la fel în albastru palid, două perechi de izmene albastre, două perechi de ciorapi albi şi două perechi de chiloţi, precum şi o pereche de tenişi albaştri. După cum se părea, din acel moment pînă cînd urma să ajungem pe Beta Pyxis, nu aveam nevoie de o ţinută formală. Am tras pe mine o pereche de pantaloni şi un tricou, am înhăţat un prosop şi am pornit spre duş. Cînd m-am întors, lămpile străluceau din plin – probabil se aprinseseră automat – dar Leon zăcea în continuare în cuşeta lui. 36

Mi-am tras peste tricou flanela albastră şi am adăugat la întregul ansamblu o pereche de ciorapi şi tenişii. Eram gata de ţopăială sau, mă rog, de ceea ce urma să fac în ziua aceea. Spre exemplu, eram gata pentru micul dejun. Înainte să ies i-am dat un ghiont uşor lui Leon. Era el un găozar, dar chiar şi găozarii ar trebui să mănînce în loc să doarmă. L-am întrebat dacă vrea să meargă la masă. – Ce? a spus el ameţit. Nu vreau, lasă-mă în pace. – Eşti sigur, Leon? am insistat eu. Ştii că ni s-a recomandat să nu sărim peste micul dejun. Ni s-a spus că este cea mai importantă masă a zilei şi toate alea. Haide, ai nevoie de energie. – Maică-mea e moartă de treij’de ani şi din cîte ştiu nu s-a reîncarnat în tine. Aşa că du-te dreacu’ de aici şi lasă-mă să dorm. A fost plăcut să observ că Leon nu se înmuiase deloc în ceea ce mă privea. – Cum doreşti, am spus. Mă întorc după micul dejun. A mormăit ceva, după care s-a sucit cu faţa la perete. Am plecat. Micul dejun a fost grozav. Şi o spune unul care a fost căsătorit cu o femeie al cărei talent culinar l-ar fi determinat pînă şi pe Gandhi să iasă din greva foamei. Mi-am luat două waffe belgiene, aurii, crocante şi subţiri, tăvălite prin zahăr pudră şi prin sirop de arţar care jurai că este făcut în Vermont (iar dacă nu poţi recunoaşte siropul de arţar din Vermont, înseamnă că nu mai e nici o speranţă pentru tine). Pe waffe, un cub de unt de casă se topise artistic, umplînd pătrăţelele acestora. Am adăugat la acestea două ouă ochiuri moi, patru felii de şuncă drese din belşug cu zahăr brut, un pahar de suc de portocale proaspăt stors, plus o cană mare, plină cu o cafea despre care puteai să zici că tocmai fusese descărcată din desagii vreunei caravane arăbeşti. Aveam impresia că murisem şi eram în ceruri. Avînd în vedere că pe Pămînt fusesem declarat mort din punct de vedere legal iar acum mă aflam într-o navă care zbura prin sistemul solar, nu eram prea departe de adevăr. – Vai de mine! a exclamat, după ce am pus tava pe masă, individul lîngă care mă aşezasem. Ce de grăsimi pe tava ta! Cauţi cu luminarea un infarct. Sînt medic şi ştiu ce spun. – Aha…, i-am răspuns uitîndu-mă în tava lui. Iar asta cu care te lupţi seamănă a omletă făcută din patru ouă. Şi la fiecare ou, adăugate cîte o juma’ de kil de şuncă şi brînză. – Să faci cum spune medicul, nu ce face el. Ăsta a fost crezul 37

meu cîtă vreme am practicat medicina, mi-a replicat. Dacă pacienţii mei m-ar fi ascultat în loc să-mi urmeze exemplul, mulţi dintre ei ar mai trăi şi acum. O lecţie pentru noi toţi… Thomas Jane este numele meu. – John Perry, m-am prezentat, şi ne-am strîns mîinile. – Îmi pare bine de cunoştinţă. Deşi sînt şi întristat… ştiind că vei muri de inimă peste o oră. Asta dacă mănînci toate chestiile alea. – Nu-l lua în seamă, John, a intervenit o femeie care şedea la aceeaşi masă, dar în faţa noastră, şi a cărei tavă conţinea cîteva firimituri de la un cozonac şi cîteva capete de cîrnat. Tom încearcă să te determine să-i dai ceva de la tine ca să nu se mai aşeze la coadă încă o dată. În felul acesta am pierdut eu jumătate din cîrnaţii pe care mi i-am luat… – Această acuzaţie este pe atît de irelevantă, pe cît de adevărată, s-a indignat Thomas. Recunosc faptul că rîvnesc la waffele lui. Nu neg asta. Dar dacă sacrificarea propriilor mele artere va prelungi viaţa lui John, atunci merită să procedez astfel. Consideră gestul meu ca un echivalent culinar pentru gestul cuiva care se aruncă peste o grenadă ca să-şi salveze camarazii. – Cele mai multe grenade nu-s umplute cu sirop, a observat ea. – Poate că ar trebui să fie, nu s-a lăsat Thomas. În felul acesta am vedea mai multe acte de eroism. – Uite, i-am răspuns rupînd o jumătate de waffă. Aruncă-te peste asta. – Mai întîi am să mă pun cu gura pe ea, a promis Thomas. – Ne-am liniştit pe deplin, am spus. Femeia s-a prezentat ca fiind Susan Reardon, „răposată” în Bellevue, Washington. – Ce părere ai despre mica noastră aventură spaţială de pînă acum? m-a întrebat. – Dacă ştiam că bucătăria este atît de bine pusă la punct, aş fi găsit o cale să mă înrolez mai devreme. Cine ar fi crezut că mîncarea în armată este atît de bună? – Nu cred că sîntem chiar în armată. Încă… a comentat Thomas cu gura plină de waffe. Cred că ne aflăm în antecamera FCA, înţelegeţi? Sînt convins că mîncarea armatei va fi mai pe sponci. Ca să nu mai pomenesc de faptul că am dubii că am putea ajunge prea departe, aşa împiedicaţi cum sîntem în tenişii ăştia. – Vrei să spui că ne-au dat pe loc repaus? l-am întrebat. – Chiar aşa. Pe nava asta sînt o mie de indivizi care nu se cu38

nosc. Şi toţi sînt fără cămin, fără familie şi fără slujbă. Asta poate fi un şoc mental al naibii de puternic. Tot ceea ce pot face ei pentru noi este să ne îndoape cu mese incredibile, astfel încît să nu ne gîndim la ce am lăsat în urmă. – John! Era Harry care tocmai se apropia cu o tavă plină în braţe, însoţit de un alt individ. Le-am făcut semn să se aşeze lîngă noi. – El este colegul meu de cameră, Alan Rosenthal, ne-a spus făcîndu-şi loc la masă, în loc de prezentare. – Cunoscut şi sub numele de „Frumoasa Adormită”, am spus. – Cel puţin jumătate din descriere este corectă, s-a grăbit Alan să precizeze. De fapt sînt devastator de frumos. Le-am făcut cunoştinţă cu Susan şi Thomas. Acesta din urmă nu s-a putut abţine să nu observe tăvile încărcate cu bunătăţi: – Încă două atacuri vasculare iminente. – Mai bine îi arunci vreo două costiţe lui Tom, i-am recomandat lui Harry. Altminteri vom fi obligaţi să auzim iarăşi poveştile lui. – Resping cu indignare aluzia că aş putea fi mituit cu mîncare! – Nu a fost nici o aluzie, a intervenit Susan. A fost o afirmaţie cît se poate de clară în acest sens. – Ştiu că „loteria” colegilor de cameră nu ţi-a fost prielnică, mi s-a adresat Harry oferindu-i în acelaşi timp două costiţe rumene lui Thomas. Acesta le-a acceptat cu un aer demn şi preocupat. – Colegul meu de cameră e un tip ca lumea, a continuat el. Alan este fizician teoretician. Are o minte ascuţită ca un brici. – Şi devastator de frumos, a plusat Susan. – Mulţumesc pentru că ai adus aminte de acest detaliu, a zîmbit Alan. Harry şi-a dres vocea, după care a întrebat: – Arătăm cu toţii ca nişte adulţi inteligenţi… la modul rezonabil… Ce credeţi că ne aşteaptă astăzi? – Am un control medical la 0800, i-am răspuns. Cred că toată lumea va trece prin aşa ceva. – Mda. Voiam să spun: ce semnificaţie credeţi că au toate acestea. Credeţi că de astăzi începe procesul de întinerire? Este ziua de astăzi ziua în care vom începe să nu mai fim bătrîni? – Nu ştim dacă vom înceta a fi bătrîni, a spus Thomas. Noi doar bănuim asta, deoarece ne imaginăm faptul că soldaţii ar trebui să fie tineri. Dar… Nici unul dintre noi nu a văzut vreodată un soldat FCA. Prin urmare presupunerea noastră că soldaţii trebuie să fie 39

tineri… poate fi greşită. – Dar ce valoare poate avea un soldat bătrîn? a întrebat Alan. Dacă m-ar trimite, aşa cum sînt acum, pe cîmpul de luptă, habar nu am la ce aş putea să fiu bun. Mă supără spinarea. Mersul pe jos, de ieri, de la platformă pînă la poarta de îmbarcare, aproape că m-a omorît. Nu mă văd în stare să mărşăluiesc douăzeci de mile cu raniţa în spate şi cu arma în braţe. – Cu siguranţă că ne vor aduce unele îmbunătăţiri, a continuat Thomas. Dar asta nu înseamnă că vom fi tineri din nou. Sînt medic şi ştiu unele lucruri legate de organismul uman. Corpul omenesc poate fi făcut să lucreze mai bine sau să i se îmbunătăţească anumite funcţii, la orice vîrsta. Dar fiecare vîrsta are nişte limite clare, distincte, dincolo de care abilităţile unui organism nu mai pot fi crescute. Un corp la şaptezeci şi cinci de ani este mai puţin rapid, mai puţin flexibil sau se reface mai greu decît la o vîrsta mai mică. Încă mai pot face o serie de lucruri uluitoare. Nu vreau să mă laud, dar acasă, pe Pămînt, alergam cu regularitate în cursele de zece mii. Ultima a fost cu mai puţin de o lună în urmă. Şi am avut un timp mai bun ca la cincizeci şi cinci de ani. – Cum arătai la cincizeci şi cinci de ani? l-am întrebat. – Aici e clenciul… Eram ca o balenă puturoasă şi îngălată. A fost nevoie de un transplant de inimă ca să încep să am ceva mai multă grijă de mine. Ce vreau să spun este că un organism de şaptezeci şi cinci de ani poate face încă multe lucruri remarcabile fără a fi nevoie să îl întinereşti, dar numai dacă este bine îngrijit şi ţinut în formă maximă. Şi poate că asta este tot ceea ce se cere de la noi. Poate că toate celelalte forme de viaţă din Univers sînt nişte slăbături. În acest fel are sens să aduci bătrîni la oaste. Tinerii sînt mult mai utili în comunităţile lor. Tinerii au toată viaţa înainte, în vreme ce noi sîntem elemente dispensabile, care ne-am cam încheiat ciclul de viaţă. – Aşadar, vom fi bătrîni pe mai departe, dar vom fi foarte, foarte sănătoşi, a conchis Harry. – Exact asta am şi spus. – Atunci nu mai spune aşa ceva. Mă deprimă, a continuat Harry. – Am să tac dacă îmi dai fructele de pe tava ta… – Chiar dacă ne aduc la forma maximă pentru şaptezeci şi cinci de ani, noi vom îmbătrîni în continuare, a intervenit Susan. Peste cinci ani, vom avea optzeci. Cred că există o anumită limită dincolo de care nu am mai fi în stare să fim folositori ca soldaţi. 40

– Am semnat pentru doi ani, a dat Thomas din umeri. Poate că nu au nevoie de noi pentru o perioadă mai lungă. Diferenţa dintre un om de şaptezeci şi cinci şi unul de şaptezeci şi şapte nu este atît de mare pe cît ar fi diferenţa dintre unul de şaptezeci şi cinci şi unul de optzeci. Sute de mii de bătrîni semnează în fiecare an. Peste doi ani ne vor înlocui cu „recruţi” proaspeţi. – Dar termenul se poate prelungi la zece ani, i-am adus aminte. Era scris în contract cu litere mărunte. Iar asta ar putea fi un argument în sprijinul ipotezei că deţin o tehnologie care să ne facă funcţionali pînă la vîrsta de optzeci şi cinci de ani. – Şi ne-au luat şi probe ADN, a adăugat Harry. Poate că ne vor clona şi transplanta organele, sau ceva de felul acesta. – Adevărat, a admis Thomas. Dar e prea mare bătaia de cap cu transplanturile de la o clonă la noi. Fiecare organ în parte, fiecare os, fiecare muşchi, fiecare nerv. În plus, creierul nu poate fi transplantat. Thomas a aruncat o privire peste întreaga masă şi şi-a dat seama, în cele din urmă, că ideile lui ne deprimaseră pe toţi. – Nu spun că nu vom fi întineriţi, a continuat el. Ce am văzut pe nava asta m-a convins că UC deţine o tehnologie la care nici nu visam pe Pămînt. Dar ca medic… îmi este greu să cred că au vreun mijloc prin care să inverseze îmbătrînirea, aşa cum noi credem cu toţii că o vor face. – Entropia este o mare curvă, a intervenit Alan. Dar avem teorii care descriu procese prin care entropia poate fi inversată. – Există indicii care sugerează că ne vor îmbunătăţi cumva, într-un fel sau altul, am spus. – Care ar fi acelea? a întrebat Harry. Spune-mi repede, pentru că teoriile lui Tom despre Armata Galactică de Moşnegi mi-au tăiat pofta de mîncare. – Le aveţi în faţa voastră. Dacă nu ne-ar putea repara, atunci nu ne-ar da să mîncăm toate aceste lucruri pline de grăsimi şi care ne-ar doborî pe majoritatea dintre noi în mai puţin de o lună. – Foarte adevărat, a zîmbit Susan. O observaţie excelentă, John. Deja mă simt mai bine. – Mulţumesc. Şi, pe baza acestui indiciu, am atîta încredere că FCA or să mă scape de toate bolile, încît mai fac un tur pe la bufet. – Adu-mi cîteva brioşe, a strigat Thomas în urma mea. – Leon! Scoală, timpul pentru somn s-a terminat. Ai o întîlnire la ora opt. 41

Leon zăcea grămadă pe patul lui. Am încercat să-i dau un ghiont mai zdravăn şi am observat că buzele lui erau vinete. La naiba, mi-am spus, şi l-am zgîlţîit de cîteva ori. Nimic. L-am apucat de haine şi l-am dat jos, pe podea. Era complet inert. Mi-am luat PDA-ul şi am chemat ajutoare. Apoi am îngenuncheat lîngă el şi i-am făcut respiraţie artificială, pînă cînd o echipă medicală a intrat în cabină şi m-a dat deoparte. Dincolo de uşă deja se strînseseră cîţiva curioşi. Am zărit-o pe Jesse şi am chemat-o înăuntru. L-a privit pe Leon şi şi-a dus mîna la gură. – Care-i starea lui? am întrebat pe unul dintre medicii care cercetau PDA-ul lui Leon. – E mort, mi-a răspuns acesta. A murit cam acum o oră. Pare a fi un infarct. A lăsat PDA-ul deoparte şi s-a ridicat. – Amărîtul de el… A bătut atîta cale, ca să-i plesnească pompa tocmai acum! – Încă un voluntar pentru Brigăzile Fantomă, i-a răspuns celălalt medic. M-am încruntat spre el. În acele momente, gluma lui nu avea nici un haz.

PATRU – În ordine, ia să vedem… a spus medicul, cînd am intrat în cabinet, cu privirea în ecranul unui PDA mare. Eşti John Perry, corect? – Aşa este. – Sînt doctorul Russell, mi-a zis privindu-mă. Arăţi de parcă tocmai ţi-ar fi murit cîinele. – De fapt, mi-a murit colegul de cameră. – A, da – a aruncat o privire către ecranul PDA-ului. Leon Deak. Ar fi trebuit să-l consult imediat după tine. O programare nefericită pentru el… În fine, să revenim la ale noastre. A tastat ceva pe ecran, preţ de cîteva secunde, zîmbind tot timpul. Compasiunea lui Russell cam lăsa de dorit. – Acum, – a spus el întorcîndu-şi din nou privirea spre mine – să ne ocupăm de tine. Cabinetul conţinea pe doctorul Russell, pe mine, o măsuţă, un scaun pentru doctor şi două cuve, asemănătoare cu nişte incuba42

toare mari. Acestea din urmă aveau în interior un contur care sugera o siluetă umană. În plus aveau un capac transparent şi curbat spre exterior. Fiecare cuvă avea la capăt un aparat dotat cu un braţ care se termina cu un dispozitiv concav. Iar „cupa” aceasta sar fi potrivit perfect pe un cap de om. Şi asta, sincer să fiu, îmi cam dădea fiori. – Intră aici, a spus Russell, deschizînd capacul incubatorului de lîngă mine. Fă-te comod şi vom începe imediat. – Trebuie să mă dezbrac? am întrebat, gîndindu-mă că o examinare medicală înseamnă, printre altele, şi o examinare fizică. – Nu. Dar dacă te face să te simţi mai bine, n-ai decît. – De fapt, se dezbracă cineva chiar dacă nu este necesar? – De bună seamă. Dacă ţi s-a spus, multă vreme, să faci ceva într-un anumit fel, este greu să renunţi brusc la vechile obiceiuri. Mi-am păstrat hainele. Am lăsat PDA-ul pe măsuţă, am intrat în cuvă şi m-am întins pe spate. Russell a închis capacul şi s-a dat deoparte. – Ai răbdare cîteva secunde pînă ajustez aparatele, mi-a spus în vreme ce tasta de zor pe ecranul PDA-ului. Am simţit cum materialul din care era alcătuit interiorul cuvei începe să se muleze pe formele şi dimensiunile mele. – A fost cam ciudat, am comentat. Dr. Russell s-a mărginit să zîmbească. – Vei sesiza o serie de vibraţii, m-a avertizat şi a avut dreptate. – Spune-mi, l-am întrebat în vreme ce cuva zumzăia sub mine, cei care au intrat înaintea mea… Unde s-au dus de aici? – Pe uşa aia, din spate, a dat el din mînă fără să-şi ridice privirea de pe ecranul PDA-ului. Acolo este zona de recuperare. – Zona de recuperare? – Nu te îngrijora, mi-a spus. Examinarea medicală nu e pe atît de rea pe cît te-am făcut eu să crezi. De fapt, sîntem aproape de final cu scanarea. A tastat de cîteva ori pe ecran şi zumzetul s-a oprit. – Acum ce trebuie să fac? am întrebat. – Stai liniştit. Mai avem doar un pic, după care putem să luăm rezultatele examinării. – Vrei să spui că este gata? – Medicina modernă este minunată, nu-i aşa? a zîmbit după care mi-a arătat ecranul PDA-ului care tocmai descărca datele scanării. Şi nici nu a trebuit să scoţi limba şi să spui Aaaaaaa. – Mda, dar cît de detaliată poate fi această examinare? am în43

trebat neîncrezător. – Suficient… Domnule Perry, cînd ai avut ultimul examen medical? – Acum şase luni. – Şi care a fost prognosticul medicului tău? – Spunea că sînt într-o formă destul de bună, dar că am ceva probleme legate de tensiunea arterială, în sensul că este puţin cam mare. De ce? – În principiu, avea dreptate. Totuşi, am impresia că nu a observat cancerul testicular. – Pardon?! Dr. Russell a întors din nou ecranul către mine. Organele mele genitale erau redate într-un amestec de culori, era pentru prima dată cînd… mi le vedeam din faţă. – Uite aici, mi-a arătat un punct negru pe testiculul stîng. Acesta este nodului. Destul de măricel… E cancer, cu siguranţă. M-am holbat la el. – Ştii, doctore, majoritatea medicilor ar fi găsit o cale mai delicată ca să anunţe aşa ceva… – Îmi pare rău, domnule Perry, nu am vrut să par indiferent sau lipsit de tact. Dar chiar nu este nici o problemă. Pînă şi pe Pămînt, cancerul de testicul se tratează uşor, mai ales în fazele incipiente, cum este cazul de faţă. Alternativa cea mai sumbră ar fi fost ca dumneata să fi pierdut un testicul. Dar lucrul ăsta nu este un sfîrşit de lume. – Doar dacă eşti deţinătorul acelui testicul, am mîrîit. – Asta este mai degrabă o problemă de psihologie. Nu doresc în nici un fel să-ţi creez o stare de nelinişte. Nu vreau să te mai gîndeşti la asta. În cîteva zile vei trece printr-un proces de examinare fizică amănunţită, cînd ne vom ocupa şi de această problemă. Pînă atunci nu vei avea nici un neajuns. Cancerul este localizat, nu a dat metastaze la plămîni sau la ganglionii limfatici. Cu alte cuvinte, eşti în ordine. – Am să-mi pierd coiul? Russell a zîmbit: – Cred că, deocamdată, îl poţi păstra. Dacă îl vei pierde vreodată sau nu, ar trebui să fie ultima ta grijă. Aşadar, în afară de cancer, care, fie vorba între noi, nu este îngrijorător, eşti într-o formă fizică bună. Asta este vestea cea bună. În perioada următoare nu va trebui să intervenim cu nimic asupra stării tale de sănătate. – Dar ce aţi fi făcut dacă se descoperea ceva cu adevărat grav? 44

am întrebat. Vreau să spun, dacă aveam cancer în stadiu terminal. – „Terminal” este un termen cam imprecis, domnule Perry. Cu toţii sîntem cazuri „terminale” pe termen lung. Noi nu dorim aici, cu această examinare, decît să menţinem starea de sănătate a fiecăruia şi intervenim doar în cazurile în care viaţa recruţilor este cu adevărat în primejdie. Astfel încît toată lumea să fie în viaţă în zilele următoare. Cazul nefericit al colegului tău de cameră, Leon Deak, nu este tocmai neobişnuit. Am mai avut cazuri cu recruţi care au murit înainte de examenul medical. Iar asta nu este în beneficiul nici uneia dintre părţi. Russell a consultat din nou PDA-ul şi a continuat: – Bun, în cazul lui Leon Deak, care a murit din pricina unui infarct, am fi intervenit astfel încît să înlăturăm colesterolul de pe vasele de sînge, în paralel cu un tratament de întărire a arterelor şi venelor. Asta este, de altfel, tratamentul cel mai des întîlnit aici. Majoritatea arterelor de şaptezeci şi cinci de ani necesită un astfel de tratament. În cazul tău, dacă ar fi fost un cancer avansat, am fi redus tumorile şi am fi izolat regiunile afectate, astfel încît să nu ai nici un fel de problemă de sănătate în următoarele zile. – Dar de ce nu-l trataţi? am întrebat. Dacă puteţi să-l „izolaţi”, înseamnă că puteţi şi să-l eliminaţi. Dacă se doreşte asta. – Putem face aşa ceva. Dar nu este necesar, a răspuns doctorul. În zilele următoare vei trece printr-un proces medical foarte amănunţit. Noi trebuie doar să te ţinem în viaţă pînă atunci. – Oricum, ce înseamnă acest „proces de examinare amănunţită”? – Înseamnă că, după ce vei trece de acest proces, ai să rîzi de cît de îngrijorat ai fost pentru un cancer la testicule. Îţi garantez…. Acuma, mai avem doar un singur lucru de făcut aici. Apleacă puţin capul, te rog. L-am ascultat. Doctorul Russell s-a ridicat şi a început să manevreze braţul acela sinistru, chiar deasupra capului meu. – În următoarele două zile, este extrem de important pentru noi să avem o imagine cît mai completă şi exactă a activităţii tale cerebrale, a spus el mişcîndu-se înapoi. Ca să facem asta, va trebui săţi implantez o matrice de senzori în craniu. – Şi cum se realizează asta? am întrebat cuprins de nelinişte. – Vei simţi, chiar acum, un mic şoc în craniu şi în lungul gîtului. L-am simţit. – Aceştia sînt injectorii care se poziţionează singuri. Injectorii 45

sînt un fel de seringi hipodermice şi prin intermediul lor se injectează senzorii. Aceştia, la rîndul lor, sînt foarte mici. Dar numeroşi. Cam douăzeci de mii. Nu te teme, sînt sterilizaţi. – Va durea? – Nu atît de tare, mi-a răspuns, şi a apăsat o zonă a ecranului PDA-ului. Douăzeci de mii de microsenzori s-au aruncat în craniul meu şi am simţit ca şi cum patru lame de secure încearcă să-mi secţioneze capul. – La dracu’! Am încercat să-mi prind capul cu mîinile. Tot ce am reuşit a fost să mă lovesc de capacul cuvei. – Morţii mă-tii! am zbierat. Ai spus că nu va durea! – Am spus că nu va durea „aşa de tare”, mi-a răspuns Russell. – Aşa de tare, faţă de ce? Faţă de călcătura unui elefant pe creştetul capului? – Nu aşa de tare ca atunci cînd se conectează senzorii între ei. Vestea bună este că în momentul în care se conectează, durerea încetează. Stai liniştit, nu durează mai mult de un minut. A tastat iarăşi ceva la PDA. Zeci de mii de ace au început să foreze în craniul meu în toate direcţiile. Niciodată nu mi-am dorit mai mult să caftesc un doctor ca în acel moment. – Nu ştiu ce să zic, a spus Harry. Cred că avem cu toţii un look interesant. Spunînd acestea îşi trecea mîna peste cap. Cu toţii aveam capetele pline de minuscule pete cenuşii în locurile în care douăzeci de mii de senzori subcutanaţi se aşezaseră ca să măsoare activitatea cerebrală. Grupul de dimineaţă, de la micul dejun, s-a reunit din nou, la prînz. De data aceasta acompaniaţi şi de Jesse împreună cu colega ei de cameră, Maggie. Harry proclamase că de acum sîntem constituiţi oficial într-o gaşcă denumită „Bătrînii Băşinoşi” şi a cerut să declanşăm o cafteală cu mîncare cu cei de la masa vecină. Propunerea a picat la vot, mai ales datorită lui Thomas, care a argumentat că, o dată azvîrlită, mîncarea nu mai poate fi mîncată. Iar prînzul se anunţa chiar mai bun decît micul dejun. Dacă se poate imagina aşa ceva. – Şi încă un lucru, a adăugat Thomas. După injecţia asta pe care ne-au făcut-o în creier de dimineaţă, am fost aproape pe punctul de a nu mai mînca nimic. 46

– Nu pot să cred una ca asta, a comentat Susan. – Am spus aproape, a precizat Thomas. În fine, mi-ar fi plăcut să am o cuvă din astea acasă. Ar fi redus timpul alocat unei consultaţii cu optzeci la sută. Adică, mai mult timp pentru golf. – Grija ta faţă de pacienţi este copleşitoare, a intervenit Jesse. – Ba! Am jucat golf cu majoritatea dintre ei. Toţi şi-ar fi dorit o astfel de invenţie. Şi, oricît de mult mă doare să o spun, l-a ajutat pe medicul care m-a consultat să pună un diagnostic pe care eu naş fi fost în stare să-l pun niciodată. Chestia asta este visul oricărui diagnostician. A descoperit o tumoare mititică pe pancreasul meu. Nu aş fi reuşit să detectez tumoarea acasă decît după ce ar fi crescut mult mai mult sau după ce ar fi început să se facă simţită prin simptome specifice. A mai avut careva dintre voi vreo surpriză asemănătoare? – Cancer pulmonar, a mărturisit Harry. Cîteva puncte pe plămîni. – Chisturi ovariene, a adăugat Jesse secondată de Maggie. – Artrită reumatoidă în stadiu incipient, a spus Alan. – Cancer testicular, am recunoscut eu. Toţi bărbaţii de la masă s-au strîmbat. – Au! a exclamat Thomas. – Mi-au spus că voi supravieţui, am adăugat. – Vei avea un mers descentrat, mi-a atras atenţia Susan. – Gata cu asta! am exclamat. – Ceea ce nu înţeleg este de ce nu s-au străduit să ne vindece, a rostit încet Jesse. Medicul meu mi-a arătat un chist de mărimea unei pastile de gumă de mestecat, dar mi-a spus să nu-mi fac probleme din pricina asta. Nu cred că pot fi atît de detaşată, încît să nu mă îngrijoreze aşa ceva. – Thomas, se presupune că eşti medic. Ce sînt drăcoveniile astea mici? De ce nu s-au rezumat doar la o scanare a creierului? a întrebat Susan, lovindu-se uşor cu degetele peste fruntea plină de puncte cenuşii. – Dacă ar fi să ghicesc, şi asta şi fac de fapt, pentru că nu am nici un indiciu… aş spune că doresc să ne vadă creierul în funcţiune în fiecare clipă, atunci cînd ne învîrtim pe aici sau cînd sîntem la instrucţie. Şi cum nu pot face asta dacă am fi legaţi de aparate, ne-au vîrît aparatele în creier. – Mulţumesc pentru explicaţia asta convingătoare pe care deja mi-o dădusem şi singură, a continuat Susan. Eu întrebasem, de fapt, la ce au nevoie de aşa ceva. 47

– Habar n-am, a răspuns Thomas. Poate că, în cele din urmă, ne pregătesc nişte creiere noi. Sau poate că explorează posibilitatea de a adăuga ţesut cerebral şi au nevoie să ştie care parte a creierului are nevoie de îmbunătăţiri. Tot ce nădăjduiesc este să nu mai fie nevoie să ne introducă încă un set de astfel de porcării. Cele pe care mi le-au băgat aproape că m-au omorît de durere. – Că veni vorba despre asta, am auzit că ţi-ai pierdut colegul de cabină azi dimineaţă, a spus Alan întorcîndu-se spre mine. E totul în ordine cu tine? – Nu-i nici o problemă, am răspuns. Totuşi este deprimant. Medicul meu mi-a spus că dacă ar fi reuşit să ajungă la consultaţie după cum fusese programat, ar fi putut să-l salveze. I-ar fi dat ceva care să-i înlăture colesterolul sau ceva de genul ăsta. Cred că ar fi trebuit să trag de el mai mult ca să ajungă la micul dejun. În felul acesta, poate că ar fi ajuns la medic. – Nu te învinovăţi, m-a consolat Thomas. Nu aveai de unde să ştii. Oamenii mai şi mor. – Desigur. Dar nu la o aruncătură de băţ de „revizia generală”, aşa cum a numit-o medicul meu. Harry a intervenit pe un ton aprins: – Fără să par mitocan, legat de ce s-a întîmplat… – Ştii doar că asta poate avea urmări grave, a rostit repede Susan. – … Cînd eram la liceu, a continuat Harry aruncînd cu un colţ de pîine spre Susan – dacă se întîmpla să-ţi moară colegul de cameră, ţi se permitea să sari peste examenele de la sfîrşitul semestrului. Ştiţi şi voi, din pricina traumei generate de un asemenea eveniment… – Destul de ciudat, şi colegului de cameră i se permitea să sară peste examene, cam din aceleaşi motive, a adăugat Susan. – Nu mi-am pus niciodată problema astfel. Oricum, te-ai gîndit că s-ar putea să te lase în pace pentru restul zilei? a încheiat Harry. – Mă îndoiesc, am răspuns. Chiar dacă m-ar lăsa de capul meu, n-aş accepta aşa ceva. Ce altceva aş avea de făcut? Să stau în cabină toată ziua? Că tot vorbeam despre depresie, după cum ştii, cineva a murit acolo. – Te-ai putea muta, a intervenit Jesse. Poate că a mai murit vreun coleg de cabină al altcuiva. – Asta este un gînd macabru. Oricum, nu am de gînd să mă mut. Regret moartea lui Leon, desigur. Dar acum am o cabină în48

treagă la dispoziţia mea. – Se pare că procesul de vindecare a început deja, a remarcat Alan. – Încerc să dau uitării durerea. – Nu prea eşti vorbăreaţă, nu-i aşa? s-a adresat Susan, brusc, către Maggie. – Nu prea, a răspuns ea. – Ce aveţi fiecare în orar, mai departe? a întrebat Jesse. Ne-am căutat PDA-urile, apoi ne-am oprit brusc, cuprinşi un sentiment de vinovăţie. – Parcă am fi fost la liceu, a murmurat Susan. – La naiba, a exclamat Harry şi a împins PDA-ul deoparte. Sîntem deja o gaşcă. Să fie mereu ca acum! Prima sesiune de evaluare am făcut-o împreună cu Harry. Am fost conduşi într-o sală plină cu scaune dotate cu pupitre. – Sfinte Sisoe, a exclamat Harry aşezîndu-se. Chiar sîntem la liceu. Adunarea s-a înviorat în momentul în care asistentul UC a intrat în sală. Era o femeie. – Vi se vor testa cunoştinţele de limbaj precum şi abilităţile matematice, ne-a comunicat examinatoarea. Primul test deja vi s-a încărcat în PDA. Atenţie, este un test cu variante multiple de răspuns. Aveţi la dispoziţie treizeci de minute. Răspundeţi la cît de multe întrebări puteţi. Dacă terminaţi mai devreme, rămîneţi liniştiţi la locurile voastre sau mai treceţi o dată cu privirea peste întrebări. Vă rog să nu colaboraţi între voi. Începeţi acum. Mi-am privit PDA-ul. Aveam un test de analogii verbale. – Trebuie să fie o glumă, am şoptit. Mulţi dintre cei prezenţi chicoteau sau zîmbeau. Harry a ridicat mîna şi a întrebat: – Doamnă, ce punctaj trebuie să fac pentru a intra la Harvard? – Am mai auzit gluma asta, a răspuns netulburată femeia. Vă rog să vă concentraţi asupra testului. – Am aşteptat şaizeci de ani ca să-mi ridic nota la matematică, a murmurat Harry. Hai să văd cum mă descurc. A doua sesiune a fost şi mai aiurea. – Vă rog să urmăriţi pătratul alb. Doar cu privirea, fără să mişcaţi capul. Asistenta a redus lumina din cameră şi pe unul dintre pereţi a 49

apărut un pătrat alb. Şaizeci de perechi de ochi s-au aţintit pe el. Încet, pătratul a început să se mişte de colo-colo. – Nu pot să cred că a trebuit să urc în spaţiu pentru aşa ceva, a comentat Harry în surdină. – Poate lucrurile vor evolua în bine, i-am răspuns. Dacă sîntem norocoşi, o să avem parte de încă un pătrat la care să ne uităm. Pe perete a apărut al doilea pătrat. – Ai mai fost pe aici, nu-i aşa? m-a întrebat Harry. Mai tîrziu ne-am despărţit şi am avut parte de activităţi individuale. Prima cameră în care am intrat singur conţinea un asistent şi o grămadă de cuburi. – Construieşte o casă din cuburi, te rog. – Doar dacă voi căpăta o cutie de suc în plus, i-am răspuns. – Am să văd ce pot face, mi-a promis asistentul. Am ridicat o casă din cuburi şi am trecut în camera următoare. Un alt asistent UC mi-a oferit o foaie de hîrtie şi un creion. Pe hîrtie era desenat un labirint. – Începi din mijlocul labirintului, mi s-a spus. Încearcă să găseşti o ieşire. – Isuse Cristoase, pînă şi un şobolan ameţit ar putea face asta. – Să sperăm că da… Oricum, haide să vedem dacă şi tu poţi. Am reuşit. În camera următoare mi s-a cerut să denumesc o serie de litere şi de numere. Am încetat să mă mai minunez de ceea ce mi se cerea. Doar făceam ceea ce doreau să fac. Ceva mai tîrziu, spre amiază, m-au scos din sărite. – Ţi-am citit dosarul, mi-a spus asistentul, un individ slab, pe care o pală de vînt mai zdravănă l-ar fi înălţat în aer ca pe un zmeu de hîrtie. – Aşa… – Zice că ai fost căsătorit. – Am fost. – Ţi-a plăcut? Să fii căsătorit? – Desigur. Mai mult decît să fiu necăsătorit. A zîmbit ironic. – Şi? Ce s-a întîmplat? Ai divorţat? Ai înşelat-o cu altele, pînă sa prins? Orice talente amuzant-enervante ar fi avut individul, acestea începeau să pălească repede. – A murit, am răspuns. 50

– Mdea… Cum s-a întîmplat? – A avut un atac. – Tre’ să fii recunoscător pentru asta. Poc, şi creierul se preface, cît ai clipi, într-o piftie. Mai bine că nu a supravieţuit. Altminteri ar fi ajuns o balenă grasă, ţintuită la pat ca o legumă. Ar fi trebuit s-o hrăneşti cu paiul sau cu ceva asemănător… Şi zicînd acestea, a început să scoată sunete de parcă ar fi supt un pai invizibil. N-am spus nimic. O parte din creierul meu îşi imagina cam cît de repede aş fi putut să pun mîna pe el şi să-i frîng gîtul. Numai că eu stăteam acolo, uimit şi plin de furie. Pur şi simplu, nu-mi venea să cred ce auzeam. Undeva, în străfundurile minţii, cineva îmi spunea să încep să respir, altminteri aş fi dat colţul. Un beep scurt s-a făcut auzit din PDA-ul asistentului. – În ordine, a spus el şi s-a ridicat brusc. Am terminat. Domnule Perry, vă rog să-mi permiteţi să-mi cer scuze pentru remarcile pe care le-am făcut pe seama soţiei dumneavoastră. Rolul meu aici este acela de a crea un răspuns de furie din partea recruţilor, întrun timp cît mai scurt. Modelul psihicului dumneavoastră ne-a arătat că aţi fi oferit un astfel de răspuns ca urmare a unor comentarii de genul celor pe care tocmai le-am făcut. Vă rog să fiţi sigur că nu mi-aş fi permis altfel să vorbesc aşa despre soţia dumneavoastră… Am clipit prosteşte cîteva secunde. După care, am izbucnit: – Ce fel de test imbecil a mai fost şi ĂSTA? – Sînt de acord că este un test extrem de neplăcut şi de aceea îmi cer scuze încă o dată. Nu fac altceva decît ceea ce mi s-a ordonat. – Sfinte Cristoase! Ai idee cît de aproape am fost să-ţi rup gîtul? – Chiar am, mi-a răspuns bărbatul cu o voce foarte calmă care arăta că, într-adevăr, ştiuse. PDA-ul meu vă urmăreşte starea mentală. Sunetul pe care l-aţi auzit era semnalul de avertisment că veţi acţiona. Dar chiar şi fără PDA, aş fi ştiut. Fac asta de multă vreme şi ştiu la ce să mă aştept. Încă mai căutam să mă liniştesc. – Faci asta cu fiecare recrut? Cum naiba de mai eşti încă în viaţă? – Înţeleg la ce vă referiţi. De fapt, am fost desemnat să fac asta tocmai pentru constituţia mea firavă. Fiecare recrut are impresia că mă poate spulbera oricînd. Sînt foarte bun în rolul de „mică jigodie”. Oricum, sînt în stare să imobilizez un recrut dacă este ca51

zul. De obicei, nu este necesar. După cum spuneam, fac lucrul ăsta de multă vreme. – Nu e o slujbă plăcută. Am reuşit, în cele din urmă să mă liniştesc. – Este o slujbă murdară, dar cineva trebuia să o facă, mi-a răspuns. Ce este interesant este că fiecare recrut are nevoie de stimuli diferiţi pentru a declanşa răspunsul de furie. La dumneavoastră a fost uşor. Este o slujbă cu stres destul de mare. Şi nu oricine o poate face. – Nu cred că eşti prea popular prin baruri. – De fapt, mi s-a spus că sînt un tip fermecător. Atunci cînd nu enervez lumea în mod intenţionat. Domnule Perry, sîntem gata. Dacă binevoiţi să treceţi de uşa aceea, o sa intraţi la următorul test. – N-or să mă mai scoată iarăşi din sărite, nu-i aşa? – S-ar putea să vă mai enerveze unele chestii. Dar asta va fi doar pe barba dumneavoastră. Testul ăsta îl facem o singură dată. M-am îndreptat spre uşă, dar m-am oprit. – Ştiu acum că doar îţi faci datoria. Dar vreau ca şi tu să ştii că soţia mea a fost o persoană minunată. Şi ar fi meritat un tratament mai bun decît ce aţi făcut voi aici. – Ştiu că era minunată, domnule Perry. Ştiu asta… Am trecut dincolo de uşă. În camera următoare, o domnişoară drăguţă şi care se întîmpla să fie complet goală mi-a cerut să îi povestesc tot ceea ce îmi aminteam despre petrecerea de la ziua mea de naştere, atunci cînd am împlinit şapte ani. – Nu pot să cred că ne-au arătat filmul ăsta chiar înainte de cină, s-a plîns Jesse. – Nu a fost chiar înainte de cină, a răspuns Thomas. Bugs Bunny a fost înainte. Oricum, nu a fost chiar atît de rău. – Mda, poate dumneata să nu fi fost complet dezgustat de un film despre chirurgia intestinală, Domnule Doctor. Dar noi ceilalţi l-am găsit foarte nepotrivit, a replicat Jesse. – Să înţeleg că nu mai vrei costiţa aceea? a continuat Thomas, cu privirea aţintită pe tava ei. – Aţi avut cu toţii parte de femeia aceea despuiată, care vă descosea despre amintirile din copilărie? am întrebat. – Am avut un bărbat, a răspuns Susan. – Femeie, a spus Harry. – Bărbat la Jesse. 52

– Femeie, a spus Thomas. – Bărbat, a recunoscut Alan. Ne-am întors privirile către el. – Care-i faza? Sînt gay… – Ce rost a avut asta? Mă refer la persoana dezbrăcată, nu la faptul că Alan e gay. – Mulţumesc, mi-a răspuns Alan sec. – Au încercat să provoace un anumit răspuns, asta a fost tot, a răspuns Harry. Toate testele de astăzi au fost de maniera asta. Răspunsuri primare la stimuli emotivi sau intelectuali. Şi care pot constitui fundamentul pentru emoţii şi abilităţi intelectuale mult mai complexe. Cred că încearcă să-şi dea seama cum gîndim şi cum reacţionăm la un nivel primar. Evident, persoana dezbrăcată trebuia să vă excite din punct de vedere sexual. – Dar ce rost aveau întrebările despre copilărie? am insistat. – Ce este sexul fără un pic de vinovăţie? a spus Harry dînd din umeri. – Ce m-a enervat cel mai tare a fost testarea în care trebuia să mă enervez, a spus Thomas. Jur că era cît pe ce să îl iau la bătaie pe individul ăla. Mi-a spus că echipa mea favorită, Cubs, ar trebui să fie retrogradaţi pentru faptul că în două secole n-au fost în stare să cîştige un singur campionat. – Mie mi se pare corect, l-a „încurajat” Susan. – Nu începe şi tu! Soro! Atît îţi spun, nu te lega de Cubs. Dacă prima zi fusese dedicată descifrării intelectului nostru, a doua zi a fost dedicată descifrării puterilor noastre. Sau, mai degrabă, descifrării neputinţelor noastre. – Iată mingea, mi-a arătat un asistent. Arunc-o înapoi la mine. Aşa am făcut. Mi s-a cerut să mă deplasez. Am făcut cîţiva paşi în lungul unei mici piste de atletism. Apoi au vrut să alerg puţin. Şi cîteva mişcări cu braţele… Cîteva mişcări de picioare… Am jucat un joc video. Am făcut tir pe un perete. Am şi înotat (partea asta mi-a plăcut; de cînd mă ştiu, am iubit înotul… atîta vreme cît capul meu se află la suprafaţă). Vreme de două ore, am fost lăsat într-o cameră de recreere, alături de alţi recruţi unde ni s-a recomandat să facem orice ne trece prin cap. Am jucat biliard, o vreme. După care am trecut la ping-pong. Şi, Doamne ajută, am jucat şi shuffle-board. Şi nici măcar o dată n-am asudat, cîtuşi de puţin. – Ce rahat de armată mai e şi asta? i-am întrebat pe Băşinoşi cînd ne-am reîntîlnit la prînz. – Ceva noimă are, a apreciat Harry. Ieri ni s-au explorat emoţiile 53

primare precum şi primul nivel al intelectului. Astăzi ni se evaluează potenţialul fizic de bază. Din nou par a fi interesaţi de bazele activităţilor înalt organizate. – Nu prea înţeleg cum jocul de ping-pong poate fi un indicator pentru activităţi fizice înalt organizate, i-am răspuns. – Coordonare ochi-mînă. Sincronizare. Precizie. – Nu poţi şti niciodată cînd o să fii nevoit să azvîrli înapoi o grenadă inamică, a completat Alan. – Exact! La urma urmei, ce-ai fi vrut să ne ceară? Să alergăm un maraton? Ne-am fi prăbuşit cu toţii înainte de a ajunge la capătul primei mile. – Vorbeşte numai în numele tău, fleşcăitule, a mormăit Thomas. – Rectific, a zîmbit Harry. Prietenul nostru Thomas va reuşi să alerge şase mile înainte ca să-i crape inima. Asta dacă nu-l vor lovi nişte crampe de stomac înainte. – Nu fi caraghios, toată lumea ştie că ai nevoie de hidraţi de carbon înaintea unei curse. Motiv pentru care am să mă duc să mai iau o porţie de tăiţei. – Nu alergi nici un maraton, Thomas, i-a spus Susan. – Încă e devreme. – De fapt, orarul meu pe mai departe este gol, a anunţat Jesse. Văd că nu am nimic planificat pentru restul zilei. Iar pentru mîine singurul lucru programat este încheierea îmbunătăţirilor Fizice, de la ora 0600 la 1200. După care urmează o adunare generală a recruţilor la ora 2000, imediat după cină. – La fel arată şi orarul meu. O consultare rapidă a PDA-urilor a fost suficientă. Toată lumea avea liber. – Ei bine? Cum ne distrăm mai departe? am întrebat. – Mai este loc de shuffleboard, a propus Susan dar Harry a venit cu altă ofertă. – Am o idee mai bună. Aveţi de gînd să faceţi ceva anume pe la 1500? Cu toţii am dat din cap că nu. – Straşnic. Ne întîlnim aici. Am o excursie pentru Bătrînii Băşinoşi. – Chiar avem voie să fim aici? a întrebat Jesse. – Sigur că da, i-a răspuns Harry. De ce nu am avea? Şi chiar dacă nu ne-ar fi permis accesul… ce-or să ne facă? Încă nu sîntem 54

în armată, aşa că nu putem să fim deferiţi Curţii Marţiale. – Nu putem fi judecaţi dar ne-ar putea arunca în spaţiu printrun sas, a insistat Jesse. – Nu fi caraghioasă, asta ar însemna o risipă de aer. Harry ne condusese pe puntea de observaţii din zona Colonială a navei. Şi, într-adevăr, nu ni se spusese nouă, recruţilor, că nu avem voie în acea parte a navei. Dar nici nu ni se spusese explicit că avem voie sau că ar trebui să ne fîţîim pe acolo. Ne opriserăm pe puntea pustie şi arătam ca un grup de şcolari care vor să tragă cu ochiul la un spectacol de striptease. Într-un fel, cam asta şi eram. – După testele de azi, am intrat în vorbă cu unul dintre tipii de la UC, ne-a povestit Harry. Omul mi-a spus că astăzi, la 1535, Henry Hudson va face primul său salt. Şi m-am gîndit că, de fapt, nici unul dintre noi nu a văzut un salt. Aşa că l-am întrebat de unde s-ar vedea cel mai bine saltul. Şi mi-a spus că de aici, de unde sîntem acum… cu fix patru minute înainte de salt. – Îmi cer scuze, a intervenit Thomas. Tăiţeii au fost grozavi, dar intestinul meu gros cred că este de altă părere. – Te rog să ne scuteşti, pe viitor, de asemenea informaţii, s-a strîmbat Susan. Încă nu ne cunoaştem prea bine. – Păi cum altfel m-ai putea cunoaşte mai bine? Nimeni nu s-a obosit să-i răspundă. – Ştie cineva unde ne aflăm acum? Adică, unde anume în spaţiu? am întrebat după cîteva momente de tăcere. – Încă sîntem în sistemul solar, a răspuns Alan arătînd spre cupola transparentă. Încă se văd constelaţiile. Uite, acolo-i Orion. Am străbătut o distanţă prea mică pentru ca stelele să-şi modifice semnificativ poziţia aparentă pe cer. Altminteri, constelaţiile ar fi trebuit să se deformeze sau să ajungă de nerecunoscut. – Şi către ce se va face saltul? a întrebat Jesse. Tot Alan a răspuns: – Către sistemul Phoenix. Dar asta nu însemnă mare lucru, pentru că Phoenix este numele planetei şi nu al stelei. Există o constelaţie, Phoenix, uite-o acolo… Dar planeta Phoenix nu are nici o legătură cu ea. Din cîte îmi aduc aminte, sistemul în care se află această planetă ar fi în constelaţia Lupus, care este mult mai spre nord – şi degetul lui ne-a arătat o altă aglomerare de stele – dar steaua cu pricina nu se vede cu ochiul liber. – Dar văd că te pricepi, a rostit Jesse admirativ. – Mulţumesc. Cînd eram mai tînăr am vrut să mă fac astronom. 55

Dar salariul unui astronom era o mizerie. Aşa că am ajuns fizician. – Se scot bani din descoperirea de noi particule subatomice? a vrut Thomas să ştie. – Nu prea, a recunoscut Alan. Dar am pus la punct o teorie care a ajutat compania unde eram angajat să creeze noi sisteme de stocare a energiei pentru navele maritime. Politica de stimulare a firmei mi-a oferit un procent din profit. Asta a însemnat mai mulţi bani decît aş fi putut cheltui. Şi crede-mă că m-am străduit din greu… – Trebuie să fie tare bine să fii bogat, a oftat Susan. – Nu era prea rău, a recunoscut Alan. Sigur, acum nu mai sînt bogat. Renunţi la tot cînd te înrolezi. Şi mai sînt şi altele pe care le pierzi. Mă refer la toată energia irosită pentru a învăţa aranjamentul stelelor în constelaţii. Peste un minut, acestea nu vor mai reprezenta nimic. Acolo unde mergem nu vor mai exista Ursa Minor sau Orion sau Cassiopeia. Poate părea un lucru prostesc dar îmi va fi mai dor de constelaţii decît de banii pierduţi. Mereu poţi face rost de alţi bani. Dar aici nu ne vom întoarce niciodată. Este pentru ultima dată cînd văd constelaţiile mele dragi. Susan s-a apropiat de Alan şi l-a cuprins pe după umeri. – Mai avem un pic, a anunţat Harry şi a început o numărătoare inversă. Cînd a ajuns la „unu”, ne-am ridicat privirile către cupolă. Nu a fost deloc spectaculos. Cu o secundă în urmă ne uitam la un cer plin de stele. Peste altă secundă priveam un cer la fel de plin de stele. Dacă ai fi clipit în acel moment, ai fi ratat saltul. Totuşi, deşi asemănător, se putea spune că este un cer cu totul străin. Nu aveam cunoştinţele de astronomie ale lui Alan, dar fiecare dintre noi, acasă, ar fi reuşit să recunoască Orion sau Carul Mare printre puzderia de stele. Aici nu mai erau de găsit. O absenţă subtilă, dar fundamentală. M-am uitat pe furiş la Alan. Stătea ţeapăn ca un par, mînă în mînă cu Susan. – Întoarcem, ne-a avertizat Thomas. Am privit stelele care se deplasau uşor pe boltă, pe măsură ce Henry Hudson îşi schimba cursul. Şi, dintr-odată, o uriaşă felie albastră din planeta Phoenix a plutit deasupra noastră. Iar deasupra ei (sau sub ea, din punctul nostru de vedere) se afla o staţie spaţială atît de întinsă şi de masivă şi atît de aglomerată, încît nu mai eram în stare de altceva decît să ne holbăm prosteşte la ea. În cele din urmă, cineva a rupt tăcerea. Spre surprinderea noastră, fusese Maggie. 56

fel:

– Uită-te la asta…, a murmurat. Ne-am întors privirile către ea, lucru care a enervat-o într-un

– Nu-s mută. Doar că nu vorbesc mult. Dar asta merită cîteva cuvinte… – Pe bune, a rostit Thomas întorcîndu-şi privirea spre staţie. Asta face ca Staţia Colonială de pe Pămînt să semene cu un biet ţăruş. – Cîte nave crezi că sînt acolo? m-a întrebat Jesse. – Habar n-am, am răspuns. Zeci de nave. Ar putea fi chiar sute, după cum văd. Nici măcar nu ştiam că există atîtea nave. – Dacă mai e vreunul dintre noi care îşi imaginează că Pămîntul este buricul Universului, ar cam fi momentul să-şi revizuiască părerile, spuse Harry. Am stat şi am privit lumea cea nouă, de dincolo de cupolă. PDA-ul meu a sunat la 0545. Îl programasem să mă trezească la 0600. Ecranul pîlpîia rapid. Era un mesaj cu eticheta URGENT. NOTĂ: De la 0600 la 1200 vom coordona procedurile finale de îmbunătăţire fizică pentru toţi recruţii. Pentru a se asigura desfăşurarea fără probleme a acestui proces, este necesar ca toţi recruţii să aştepte în cabinele lor pînă cînd reprezentanţii UC vă vor însoţi, pe fiecare în parte, către locul unde se va desfăşura această etapă de îmbunătăţire fizică. Pentru a veni în ajutorul unei desfăşurări fără evenimente, cabinele vor fi încuiate începînd cu 0600. Vă rugăm să folosiţi timpul rămas pentru a rezolva orice altă problemă care presupune deplasarea la toalete. Dacă după 0600 este necesar să mergeţi la toaletă, contactaţi personalul UC de pe puntea dumneavoastră prin intermediul PDA-ului. Veţi fi anunţaţi cu un sfert de oră înainte de întîlnirea cu reprezentanţii UC. Vă rugăm să fiţi echipaţi şi pregătiţi, cînd aceştia vor sosi la dumneavoastră. Nu se va servi micul dejun. Prînzul şi cina se vor servi ca şi pînă acum, conform orarului. La vîrsta mea nu trebuie să-mi spună cineva de două ori să merg să fac pipi. Am fugit spre toaletă ca să rezolv problema, trăgînd nădejde că programarea mea avea să fie cît mai devreme. 57

Asta ca să nu fiu nevoit să mă tot cer afară. În cele din urmă, nu a fost nici devreme, nici tîrziu. La 0900, PDA-ul m-a avertizat sonor, iar la 0915 fix am auzit un ciocănit scurt în uşă şi o voce de bărbat m-a strigat pe nume. Am deschis uşa şi am văzut doi coloniali de partea cealaltă. M-au lăsat să dau fuga la toaletă, după care i-am urmat pe drumul spre cabinetul doctorului Russell. Am aşteptat cîteva momente, pînă cînd mi s-a permis să intru. – Îmi pare bine să te văd din nou, domnule Perry, a spus el întinzîndu-mi mîna. Însoţitorii mei au ieşit imediat pe uşa opusă celei prin care intrasem. – Te rog să intri în cuvă. – Ultima dată cînd am făcut asta m-ai lovit cu cîteva mii de alice în cap, i-am răspuns. Aşa că te rog să mă ierţi dacă nu-s prea entuziast să fac asta. – Te înţeleg, m-a consolat Russell. Oricum, astăzi este fără durere. Şi sîntem un pic în întîrziere. Aşa că, dacă eşti amabil… Mi-a arătat cuva. Am intrat cam în silă. – Dacă simt ceva mai mult decît o pişcătură, am să ţi-o trag, lam avertizat. – Mi se pare corect, a spus Russell închizînd capacul cuvei. Am remarcat că, spre deosebire de data trecută, doctorul Russell a încuiat capacul. Poate că îmi luase ameninţarea în serios. Nu m-a deranjat prea tare. – Spune-mi, domnule Perry, ce părere ai despre ultimele două zile? m-a întrebat, după ce a încuiat capacul. – Cam fără sens şi enervante, i-am răspuns. Dacă ştiam că mă vor trata ca pe un copil de grădiniţă, probabil că nu m-aş fi înrolat. – Cam asta spun toţi, m-a liniştit Russell. Am să-ţi explic în cîteva cuvinte ce vom încerca să facem mai departe…. Ţi-am implantat matricea de senzori din două motive. Primul motiv, aşa cum probabil că bănuieşti deja, este acela de a monitoriza activitatea cerebrală în toate momentele, în vreme ce desfăşori diferite activităţi obişnuite sau în momentele cînd încerci diferite stări şi trăiri fundamentale. Fiecare creier uman procesează informaţiile şi experienţele într-un mod mai mult sau mai puţin asemănător. În acelaşi timp, fiecare creier foloseşte anumite trasee neurale, care procesează informaţiile într-un mod unic printre celelalte creiere. Este analog cu faptul că mîna unui om are cinci degete, dar fiecare mînă are propriul set de amprente care nu se mai repetă la nimeni 58

altcineva. Ceea ce am încercat să facem a fost să descifrăm „tiparul” tău mental. Limpede? Am dat din cap, afirmativ. – Bun. Aşadar înţelegi acum de ce te-am pus să faci unele lucruri ridicole sau caraghioase, timp de două zile. – Cum a fost să stau la taclale despre ziua mea de la şapte ani, cu o femeie complet goală. – Am obţinut o mulţime de informaţii utile atunci. – Nu prea înţeleg cum. – Explicaţia ar fi prea tehnicistă, m-a asigurat Russell. Fiecare împrejurare în care te-ai aflat în ultimele două zile ne-a furnizat o mulţime de informaţii cu ajutorul cărora am reuşit să stabilim maniera în care creierul tău foloseşte reţelele neurale şi felul în care procesează diferiţii stimuli externi. Toată această informaţie o folosim pentru a construi un tipar, un mulaj. Înainte să întreb al cui mulaj, doctorul Russell a reluat explicaţiile. – Al doilea motiv… Matricea de senzori mai face şi altceva decît să înregistreze activitatea creierului tău. Poate transmite în timp real o reprezentare precisă a activităţii tale cerebrale. Altfel spus, poate transmite la distanţă… conştiinţa ta. Iar acest lucru este foarte important, deoarece, spre deosebire de procesele caracteristice ale creierului, conştiinţa nu poate fi înregistrată. Transferul trebuie să se facă în direct. – Transferul…, am bîiguit eu. – Exact. – Nu te supăra… Despre ce dracu’ vorbeşti acolo? Russell a zîmbit. – Domnule Perry, atunci cînd te-ai înrolat în armată, credeai că te vom întineri, nu-i aşa? – Da. Toată lumea crede acest lucru. Nu poţi duce războaie cu armate formate din moşnegi. Cu toate acestea, numai bătrînii sînt recrutaţi. Trebuie să aveţi un mijloc prin care bătrînii devin tineri. – Şi cum crezi că se poate realiza asta? – Nu ştiu, i-am răspuns. Tratament genetic, transplanturi de organe clonate. Se înlătură organele îmbătrînite şi se înlocuiesc cu organe tinere. – Eşti destul de aproape de adevăr… într-adevăr, recurgem la tratamente genetice precum şi la organe clonate. Dar nu „înlăturăm” nimic. Exceptîndu-te pe tine. – Mă tem că nu înţeleg, doctore… 59

Brusc, mi s-a făcut frig. Ca şi cum realitatea începea să se fisureze şi prin crăpăturile ei se strecura ceva necunoscut, înfiorător. – Domnule Perry… Corpul tău este bătrîn. Organismul dumitale nu ar mai fi dus-o multă vreme. Nu are nici un rost să încercăm să-l salvăm sau să-l îmbunătăţim. Trupul dumitale nu este un obiect care să capete valoare o dată cu trecerea timpului sau pe care să-l putem repara la nesfîrşit, înlocuindu-i componentele defecte. Tot ceea ce poate face un corp bătrîn este să… îmbătrînească. Aşa că te vom scăpa de el. Cu totul. Singurul lucru pe care îl vom păstra din tine este singurul lucru care nu s-a degradat vreodată. Este vorba despre mintea ta, despre conştiinţa ta, este vorba despre sinele tău. Spunînd acestea, Russell s-a îndreptat spre uşa prin care însoţitorii mei ieşiseră şi a ciocănit uşor. După care s-a întors spre mine. – Priveşte-ţi cu atenţie trupul, domnule Perry. În curînd, îi vei spune adio. Pentru că dumneata vei merge în altă parte… – Unde anume, doctore? am întrebat. Aveam gura uscată, încît abia puteam să articulez cuvintele. – Ai să mergi aici, a răspuns deschizînd uşa. Dincolo de uşă, se aflau cei doi coloniali. Unul dintre ei împingea un scaun cu rotile pe care se afla cineva. Mi-am întors privirea spre ei. Apoi m-am uitat la scaunul pe care l-au adus în cabinet. Şi am început să tremur. Eram eu… Cu cincizeci de ani mai tînăr.

CINCI – Tot ceea ce vreau acum de la tine este să te linişteşti, mi-a spus Russell. Cei doi coloniali aşezaseră versiunea mea tînără în cealaltă cuvă. Nu opusese nici un fel de rezistenţă. Se putea la fel de bine să fi fost în comă. Sau chiar un cadavru. Îl priveam hipnotizat. Şi îngrozit. Un gînd fugar m-a felicitat că fusesem la baie înainte de a veni aici. Altminteri aş fi făcut pe mine. – Cum…? am început să întreb şi m-am oprit. Aveam gura prea uscată pentru a vorbi. Russell a şoptit ceva unuia dintre coloniali, iar acesta a dispărut pentru cîteva secunde, 60

după care s-a întors cu un pahar cu apă. Russell mi-a dat să beau, ceea ce era bine, pentru că nu ştiu dacă aş fi fost în stare să ridic paharul la gură. – „Cum” este de obicei agăţat de două întrebări, mi-a explicat. Prima întrebare ar fi „Cum aţi reuşit să creaţi o versiune mai tînără a mea”. Îţi aminteşti că acum zece ani am luat probe din ADN-ul tău. Cu ajutorul acestuia am construit noul corp… A dat paharul deoparte şi am reuşit să articulez: – O clonă. – Nu tocmai. ADN-ul a fost modificat puternic. Poţi vedea, de altfel, cea mai evidentă diferenţă… Noul tău corp este verde. Oarecum şocat de noua mea versiune, nu mi-am dat seama imediat de acest lucru care, în condiţii normale, ar fi sărit în ochi. – Este verde, am spus după cîteva secunde de stupoare. – Vrei să spui că dumneata eşti verde, domnule Perry. Mă rog, vei fi aşa cam peste cinci minute… Bun, acesta este răspunsul la una din întrebările care încep cu cuvîntul „Cum”. A doua întrebare ar fi „Cum o să mă trimiteţi dincolo?”, a continuat el arătînd spre strigoiul acela verde. Răspunsul este simplu: îţi transferăm conştiinţa. – Dar cum? am întrebat. – Preluăm modelul activităţii cerebrale a creierului tău, model înregistrat de matricea de senzori, şi îl transferăm dincolo. Şi pe dumneata, în acelaşi timp. Cu ajutorul tiparului informaţional al creierului tău am pregătit creierul clonei astfel încît, imediat ce se realizează transferul, să te simţi ca acasă în noul trup. Evident că lucrurile sînt mult mai complexe decît cele pe care ţi le-am spus eu. În ordine, haidem să te conectăm. Russell a început să manevreze braţul articulat al cuvei, pe deasupra capului meu. Mi-am mişcat ţeasta, într-un gest reflex de apărare, şi Russell s-a oprit. – Nu-ţi introducem în cap nimic, domnule Perry. Injectorul a fost înlocuit cu un amplificator. Nu ai de ce să te temi. – Îmi pare rău, i-am răspuns şi mi-am aşezat capul în poziţia iniţială. – Nu ai de ce, m-a liniştit Russell potrivindu-mi casca braţului pe cap. Te comporţi mai bine decît majoritatea recruţilor. Cel care a fost aici înaintea ta a zbierat mai tare ca un porc dus la casap, după care a leşinat. Am fost nevoiţi să-l transferăm în stare de inconştienţă. Dar se va trezi mult mai tînăr şi verde pe deasupra… Şi foarte, foarte agitat. Crede-mă, dumneata eşti cuminte ca o păpu61

şă.

Am zîmbit şi am privit către trupul în care urma să poposesc. – Unde este casca lui? – Nu are nevoie de aşa ceva… După cum am spus, corpul a fost puternic modificat. Russell a tăcut şi a început să tasteze ceva la PDA-ul său. – Sună cam înfricoşător. – Ai să poţi să faci deosebirea cînd vei fi acolo, a spus Russell întorcîndu-se spre mine. În ordine, sîntem gata. Am să-ţi spun ce se va întîmpla în momentele imediat următoare. – Chiar te rog, doctore. A întors PDA-ul cu ecranul spre mine. – Cînd voi apăsa pe butonul acesta, a început arătîndu-mi un buton de pe ecran, reţeaua de senzori va începe să transmită activitatea ta cerebrală către amplificator. În momentul în care această activitate cerebrală va fi complet cartografiată, voi conecta cuva la o reţea de calculatoare specializate. În acelaşi moment, o conexiune similară va fi realizată cu celălalt creier. După stabilirea legăturii între cele două creiere, vom începe transferul de conştiinţă. În clipa în care celălalt creier va prelua în întregime conştiinţa dumitale, vom întrerupe legătura cu vechiul trup iar dumneata vei fi într-un nou corp. Întrebări? – Această procedură a dat vreodată rateuri? – Ştiam că ai să mă întrebi asta… Răspunsul este da. În unele cazuri, ceva nu merge cum trebuie. Oricum, este un eveniment extrem de rar. Fac asta de mai bine de douăzeci de ani şi nu am avut decît un singur eşec. O femeie care a avut un atac cerebral masiv în timpul transferului. Tiparul cerebral a devenit instabil, iar transferul de conştiinţă nu a mai avut loc. – Aşadar… atîta vreme cît nu mor… voi trăi. – Un mod interesant de a pune problema. Aşa este. – Şi cum ştii că s-a realizat transferul de conştiinţă? – O să aflăm de aici, mi-a răspuns arătîndu-mi ecranul PDAului. Şi vom şti cu siguranţă atunci cînd ne vei spune chiar tu asta. Crede-mă, vei şti şi tu cînd s-a realizat transferul. – Vorbeşti de parcă ai fi trecut prin aşa ceva, doctore. Russell a zîmbit. – De fapt, am trecut… de două ori. – Păi nu eşti verde. – Sînt la al doilea transfer. Nu trebuie să fii verde pentru totdeauna, mi-a răspuns oarecum trist şi melancolic. 62

După care a clipit de cîteva ori şi a privit ecranul PDA-ului. – Regret, dar trebuie să încetăm cu întrebările şi răspunsurile, domnule Perry. Mai am şi alţi recruţi care aşteaptă. Aşadar, eşti gata să începem? – La naiba! Nu-s gata! Mi-e atît de frică, de-s gata să fac pe mine. – Reformulez: eşti gata să treci peste asta? – Dumnezeule, da… – Atunci să o facem, a răspuns Russell şi a apăsat pe buton. Cuva a vibrat uşor, ca şi cum un mecanism a prins să lucreze în interiorul ei. M-am uitat întrebător spre Russell. – Amplificatorul, mi-a răspuns. Va dura cam două minute. Am mormăit ceva a încuviinţare şi mi-am privit noul trup. Zăcea inert în cuva cealaltă, ca o păpuşă din ceară căreia cineva îi scăpase vopsea verde în matriţa în care fusese turnată. Arăta ca mine, cu mulţi, mulţi ani în urmă. De fapt, mai bine decît am arătat eu vreodată, în tinereţe, nu fusesem cel mai atletic personaj din cartier. Noul meu trup era la fel de musculos ca al unui înotător de performanţă. Şi avea o claie de păr. Nici măcar nu mă puteam imagina locuind în acel trup. – Sîntem la rezoluţie maximă, m-a anunţat Russell. Deschidem conexiunile. Un mic brînci. Şi, dintr-odată, am avut sentimentul unui puternic efect de ecou în creier. – Auzi cu ecou? m-a întrebat Russel şi am dat din cap afirmativ. – Reţeaua de calculatoare, mi-a răspuns. Conştiinţa ta percepe micul decalaj temporal dintre tine şi reţea. Nu trebuie să te îngrijorezi… în ordine, deschidem conexiunea dintre noul trup şi reţea. Trupul celălalt a deschis ochii. – Are ochi de pisică, am murmurat. – Tu ai ochi de pisică, m-a corectat Russell. Perfect… amîndouă conexiunile sînt deschise, iar nivelul de zgomot este minim. Am să pornesc transferul imediat. Te vei simţi un pic dezorientat. O lovitură uşoară, cu degetul, pe ecranul PDA-ului. Alt buton… şi am simţit… că mă duuuuuuuuuuuc în jooooooos (ca şi cum cineva mă strivea trecîndu-mă printr-o sită fină) şi toate amintirile şi tot ceea ce trăisem vreodată m-au izbit în faţă, ca şi cum m-aş fi lovit, în plină alergare, de un zid din cărămizi o imagine limpede, în faţa altarului Kathy mergînd agale pe culoarul dintre scaune, piciorul ei agăţîndu-se de marginea rochiei de mireasă, o mică ezita63

re în paşii ei, o redresare delicată şi un surîs ca şi cum mi-ar fi spus de parcă asta m-ar fi putut opri, o altă imagine clară cu Kathy… unde naiba am pus vanilia aia iar apoi zgomotul scos de mixer lovind podeaua bucătăriei (fir-ar să fie Kathy). Apoi sînt eu, din nou, holbîndu-mă la doctorul Russell, simţindu-mă uşor ameţit, văzînd simultan şi chipul doctorului dar şi ceafa lui şi gîndindu-mă, drace, asta este o şmecherie tare, şi am avut impresia că gîndesc stereo. Mi-a picat fisa. Sînt în două locuri diferite, în acelaşi timp. Am zîmbit şi am văzut vechiul trup cum zîmbeşte şi am văzut noul trup cum zîmbeşte. – Încalc legile fizicii, am rostit cu două guri, încalc legile fizicii. Iar el a spus: – Ai ajuns. A tastat iarăşi ceva la afurisitul ăla de PDA. Şi am rămas cu un singur eu. Eram în celălalt. Ştiam asta pentru că nu vedeam decît vechiul trup. Care se uita la mine cu o expresie ce părea a spune că tocmai i se întîmplase ceva teribil de ciudat. Apoi, privirea lui mi-a spus… gata, nu mai e nevoie de mine. Şi a închis ochii. – Domnule Perry?… Domnule Perry? Russell îmi rostea numele, plesnindu-mă uşor peste obraji. – Da… Sînt aici, doctore… Scuze… – Care este numele tău întreg? Am cumpănit cîteva secunde. – John Nicholas Perry. – Care este ziua ta de naştere? – Zece iunie. – Cum îl chema pe învăţătorul tău dintr-a doua? L-am privit în ochi. – Cristoase mare, nu-mi puteam aminti asta nici cînd eram în vechiul meu trup! – Bine ai venit în noua ta viaţă, domnule Perry, mi-a zîmbit Russell. Ai reuşit să treci… foarte uşor. Poţi să ieşi, acum. A deschis larg capacul cuvei. M-am apucat cu mîinile, cu mîinile mele verzi, de marginile cuvei şi m-am tras afară. După primul pas, m-am oprit uimit. Russell s-a apropiat de mine. – Ai grijă, ai fost, multă vreme, un om bătrîn. Ai nevoie de ceva 64

timp ca să te obişnuieşti să fii din nou tînăr. – Ce vrei să spui? – Ei bine… spre exemplu, te poţi îndrepta de spate. Avea dreptate. Mi-am îndreptat spatele, uşor, cu grijă. Am mai făcut un pas înainte. Şi încă unul. Partea bună era că nu uitasem cum să merg. Am început să zîmbesc prosteşte, în vreme ce mă plimbam agale prin cabinet. – Cum te simţi? – Mă simt tînăr, doctore, i-am răspuns cu o voce veselă. – Aşa şi trebuie. Vîrsta biologică a corpului tău este de douăzeci de ani. De fapt, este mult mai mică… dar putem forţa trupurile să ajungă mult mai repede la vîrsta dorită. Am încercat o săritură mică şi am avut impresia că aş fi putut, dintr-un pas, să ajung înapoi pe Pămînt. – Nici măcar nu-s destul de bătrîn ca să am voie să beau alcool, doctore. – Înăuntru ai totuşi şaptezeci şi cinci de ani… M-am oprit din ţopăială şi m-am îndreptat spre cealaltă cuvă. Spre vechiul corp. Părea trist şi cumva… prăbuşit în sine. I-am atins uşor chipul cu degetele. Era cald şi încă respira. M-am dat un pas înapoi. – E încă viu, doctore! – Creierul său însă este mort, mi-a răspuns Russell. Toate funcţiile cognitive sînt transferate complet în noul corp. Imediat ce ai fost mutat, am oprit activitatea cerebrală a vechiului trup. Acuma este… pe pilot automat. Au mai rămas doar funcţiile de bază, respiraţia, bătăile inimii… Lăsat în pace, se va stinge în cîteva zile. M-am apropiat încet de cuvă. – Ce se va întîmpla cu el, mai departe? am întrebat. – Va fi păstrat aşa încă o vreme. Domnule Perry, îmi pare rău că sînt nevoit să te grăbesc, dar va trebui să te întorci în cabina ta. Mai am şi alţi recruţi care aşteaptă şi trebuie să rezolv destul de mulţi dintre ei pînă la amiază. – Dar am cîteva întrebări referitor la noul corp… – Am descărcat în PDA-ul tău toate informaţiile de care ai nevoie, mi-a răspuns Russell. – Mulţumesc, doctore. – Pentru puţin. Russell a făcut un semn cu capul spre cei doi coloniali. – Oamenii aceştia te vor însoţi pînă la cabină. Încă o dată, felicitări. 65

– Aşteaptă un pic, doctore, am uitat ceva. Am strîns uşor mîna stîngă a vechiului trup. Pe inelar avea o verighetă subţire, din aur. Am scos-o şi am pus-o pe inelarul meu stîng. Apoi mi-am mîngîiat vechiul chip, cu noile mele degete. – Mulţumesc, mi-am spus. Mulţumesc pentru tot. Apoi am plecat însoţit de cei doi. NOUL TU O introducere în secretele noului corp pentru recruţii FCA Din partea Colonial Genetics Două secole de experienţă în crearea de corpuri mai bune (Aceasta era prima pagină a prezentării din PDA-ul meu. Şi era frumos ilustrată cu celebra schiţă a lui Leonardo da Vinci, cu individul acela înscris în nişte dreptunghiuri şi cercuri. Doar că individul din schiţă era unul verde). De acum te afli în noul corp oferit de FCA. Felicitări! Corpul pe care îl deţii este rezultatul unor decenii de cercetări ale unor colective de oameni de ştiinţă de la Colonial Genetics şi este optimizat pentru cerinţele specifice serviciului în FCA. Acest material este o scurtă prezentare a celor mai importante caracteristici şi funcţii ale noului corp. Totodată oferă şi cîteva răspunsuri la cele mai frecvente întrebări legate de corp. NU DOAR UN CORP NOU – UN CORP MAI BUN Ai observat, cu siguranţă, culoarea verde a pielii noului corp. Nu este un capriciu cosmetic. Noua ta piele (KloraDerm™) conţine clorofilă. În acest mod, organismul tău poate obţine un surplus de energie din mediul înconjurător. În plus, ajută organismul să folosească atît oxigenul, cît şi dioxidul de carbon. Drept rezultat: te vei simţi odihnit o perioadă îndelungată de timp şi vei fi capabil să îndeplineşti mai bine sarcinile tale din FCA. Aceasta este doar una dintre îmbunătăţirile aduse corpului tău. Iată o listă cu alte funcţii şi îmbunătăţiri: 66

> Sîngele normal a fost înlocuit cu SmartBlood™, un ţesut inteligent, capabil să asigure un aflux sporit de oxigen, dar şi un sistem imunitar capabil să reziste agresiunilor externe: boli, toxine sau chiar hemoragii abundente. > Tehnologia CatsEye™ îţi oferă o vedere nemaivăzută! Numărul crescut de receptori optici din retină oferă imagini cu o rezoluţie mai mare decît ar putea fi obţinută prin alte mijloace naturale. Amplificatorii de lumină dau posibilitatea de a vedea clar în medii cu grad de iluminare foarte scăzut. > Setul UncommonSense™ vă permite să pipăiţi, să adulmecaţi, să auziţi şi să gustaţi aşa cum nu aţi mai făcut-o vreodată. Structura nervoasă extinsă, precum şi conexiunile nervoase optimizate lărgesc aria de percepţie în toate sensurile. Iar acest lucru va fi evident încă din prima zi! > Cît de puternic vrei să fii? Cu tehnologia HardArm™, care amplifică forţa musculară şi scurtează timpii de reacţie, vei fi mai puternic şi mai rapid decît ai visat vreodată. Atît de rapid şi de puternic încît, conform reglementărilor în vigoare, Colonial Genetics nu poate vinde această tehnologie pe piaţa civilă. Un adevărat avantaj pentru tine, recrut! > Niciodată nu vei fi deconectat! Nu vei pierde niciodată calculatorul BrainPal™ deoarece acesta se află instalat în propriul creier. Dispozitivul brevetat de noi, „Interfaţa Ajustabilă pentru Asistenţă”, lucrează direct cu tine, astfel încît poţi accesa BrainPal™ prin orice mijloc doreşti. De asemenea, BrainPal™ coordonează toate dispozitivele anorganice din noul corp (cum ar fi SmartBlood™). FCA are încredere în această tehnologie uluitoare şi la fel vei avea şi tu. TE CONSTRUIM MAI BINE Vei fi, fără îndoială, uluit de cît de multe lucruri vei putea face cu acest nou corp. Dar te-ai întrebat cum a fost proiectat? Trebuie să ştii că noul tău corp face parte din ultima generaţie de corpuri proiectate de Colonial Genetics. Cu ajutorul tehnologiilor brevetate, adaptăm informaţiile genetice ale altor specii la cele mai noi descoperiri în domeniul nanoroboticii, pentru a îmbunătăţi toate carac67

teristicile noului corp. Acest lucru reprezintă un efort extraordinar, dar, în final, ne vei mulţumi pentru tot ceea ce am făcut. De la primele încercări, realizate cu aproape două secole în urmă, am dezvoltat neîncetat noi procedee şi tehnici. Pentru a realiza efectiv modificările pe un organism, se folosesc mai întîi simulări amănunţite pentru a vedea dinainte rezultatele unor astfel de modificări. Apoi se trece la testarea pe modele biologice şi doar după aceea respectivele modificări sînt folosite la proiectarea unui corp nou, pe baza ADN-ului tău. De aceea, putem să te asigurăm că fiecare îmbunătăţire este cît se poate de sigură şi este testată riguros înainte de a fi folosită. Şi toate acestea pentru a te construi mai bine! ÎNTREBĂRI FRECVENTE DESPRE NOUL CORP 1. Corpul meu are o marcă sau un nume de model? Da! Noul tău corp este cunoscut sub numele de Seria Defender XII, model „Hercules”. Tehnic este numit CG/FCA Model 12, Revision 1.2.11. Acest model de corp este folosit numai de către FCA. În plus, fiecare corp are propriul său număr de serie, pentru eventuale lucrări de întreţinere. Poţi afla numărul de serie cu ajutorul lui BrainPal™. Nu fi îngrijorat, pentru activităţile de rutină poţi folosi în continuare numele tău obişnuit. 2. Corpul meu îmbătrîneşte? Seria Defender este proiectată să asigure serviciul în FCA la parametri maximi pe întreaga durată de operare. Pentru aceasta, tehnici regenerative speciale, care acţionează la nivel genetic, vor reduce tendinţele naturale entropice ale corpului. Într-un regim de întreţinere normală, corpul tău va rămîne la parametrii nominali atîta vreme cît îl vei folosi în FCA. Eventualele răni sau incapacităţi vor fi remediate în timpi foarte scurţi, astfel încît să poţi redeveni apt cît mai repede. 3. Se pot transmite copiilor mei aceste calităţi? Nu. Corpul tău împreună cu sistemele biologice şi tehnologiile încorporate în el sînt brevetate de către Colonial 68

Genetics şi nu pot fi transferate fără autorizaţie. De asemenea, pe măsură ce Seria Defender a fost modificată pînă la stadiul actual, ADN-ul acestor modele a ajuns să fie incompatibil cu ADN-ul uman. Testele au demonstrat că embrionii rezultaţi din încrucişări cu persoane nemodificate genetic nu sînt viabili. Pe de altă parte, FCA a constatat că posibilitatea de a transmite informaţiile genetice pe cale ereditară nu este un lucru esenţial pentru scopurile sale. Prin urmare fiecare model Defender este livrat steril, dar cu toate celelalte funcţii intacte. 4. Implicaţiile teologice ale noului corp mă îngrijorează. Ce este de făcut? În vreme ce Colonial Genetics şi FCA nu au o poziţie oficială faţă de implicaţiile teologice sau psihologice ale transferului de conştiinţă dintr-un corp în altul, înţelegem faptul că unii recruţi pot avea unele preocupări sau îngrijorări de această natură. Fiecare contingent de recruţi are un corp de clerici care reprezintă principalele religii de pe Pămînt. În plus, există şi un compartiment de psihologie, în cadrul căruia se pot asigura diferite terapii de către psihologi calificaţi. Vă recomandăm să discutaţi astfel probleme cu aceştia. 5. Cîtă vreme voi sta în noul corp? Seria Defender este proiectată pentru scopurile FCA. Prin urmare, cîtă vreme vei fi în FCA vei putea folosi toate îmbunătăţirile tehnologice şi biologice ale noului tău corp. După ce vei părăsi FCA, vei fi transferat într-un corp obişnuit, creat pe baza ADN-ului tău iniţial. Din partea Colonial Genetics, te felicităm încă o dată pentru noul corp. Ştim că te va sluji cu credinţă pe toată durata serviciului tău în FCA. Îţi mulţumim pentru serviciul adus coloniilor şi… succes în noul tău corp! Am închis PDA-ul şi m-am îndreptat către micul lavabou din cabină. Am privit, în oglindă, noul chip. Era imposibil de ignorat aspectul ochilor. Avusesem ochi căprui, cu cîteva puncte aurii. Kathy obişnuia să-mi spună că, de fapt, micile puncte aurii de pe iris nu-s altceva decît acumulări de grăsime, aşa citise ea, odată. Aşa că aveam ochii graşi. 69

Dacă avusesem ochii graşi, ăştia pe care îi vedeam acum erau de-a dreptul obezi. Erau aurii de la marginea pupilei pînă la marginea irisului, unde aveau nuanţe de verde. Marginea în sine era de un verde smarald şi din ea porneau linii fine, verzi, peste zona aurie, şi se opreau lîngă pupilă. Acestea erau înguste şi verticale, din pricina luminii reflectate de oglindă. Am stins lumina de la oglindă, apoi pe cea din tavan. Singura sursă de lumină era acum un mic led de la PDA. Vechii mei ochi nici măcar nu ar fi fost în stare să o zărească. După un moment, noii ochi s-au adaptat la întuneric. Camera era clar în întuneric, dar puteam să disting limpede fiecare obiect. M-am studiat din nou în oglindă: pupilele erau acum complet deschise, ca şi cum aş fi luat o supradoză de atropină. Am aprins lumina de la oglindă iar pupilele mele s-au strîns imediat. Impresionant… M-am dezbrăcat şi mi-am admirat pentru prima dată trupul cel nou. Prima părere părea să fie corectă: arătam de nota zece. Mi-am plimbat mîna peste piept şi peste abdomen. Nu avusesem niciodată o asemenea alură atletică. Habar nu aveam cum reuşiseră să mă aducă în forma aceea. M-am întrebat cît mi-ar lua să ajung iarăşi fleşcăit ca la douăzeci de ani. Apoi m-am întrebat, avînd în vedere micile retuşuri ale ADN-ului, dacă aş reuşi vreodată să ajung într-o formă mizerabilă. Speram din toată inima să nu fie posibil. Îmi plăcea de mine, aşa nou. A, şi eram complet lipsit de păr de la gene în jos. Vreau să spun că eram complet spîn. Braţele fără păr, picioarele, locurile intime. Mi-am trecut mîna peste obraji încercînd să văd dacă se mai pot simţi tuleiele bărbii. Nimic. Obrajii mei erau netezi ca un fund de bebeluş. Sau la fel de netezi precum fundul meu, acum. M-am uitat cu grijă în jos, la preţioasele mele podoabe. Lipsite de păr, arătau cam jalnic. În schimb, părul de pe cap era la locul lui, şaten uniform, neschimbat de la ultima mea încarnare. Mi-am studiat cu atenţie una dintre mîini, atent la tonul de verde al pielii. Nu era o culoare aprinsă, mai degrabă un verde palid, ceea ce era bine. Nu mi-ar fi plăcut să arăt ca o sticlă de lichior Chartreuse, întreg corpul avea o culoare uniformă, doar sfîrcurile şi penisul fiind uşor mai întunecate. Practic, eram la fel ca înainte, doar că aveam altă nuanţă. Am remarcat apoi că vasele de sînge erau mai vizibile decît pe vechiul corp şi aveau o tentă gri. Orice culoare ar fi avut SmartBlood, aceasta nu era cu siguranţă culoarea roşie. M-am îmbrăcat la loc. 70

Apoi PDA-ul a scos un beep. Primisem un mesaj. Din acest moment, ai acces la computerul BrainPal™, scria acolo. Doreşti să-l activezi acum? Pe ecran erau doar două butoane: DA şi NU. Am ales DA. Şi, brusc, venind de nicăieri, am auzit un glas plăcut timbrat, profund şi liniştitor. Am tresărit atît de tare, că aproape mi-am ieşit din pielea cea nouă. – Salut. Eşti conectat la calculatorul intern al BrainPal prin intermediul Interfeţei Adaptive pentru Asistenţă. Nu te alarma. Datorită integrării complete a sistemului BrainPal cu sistemul tău nervos, vocea pe care o auzi este generată direct în centrii auditivi din creierul tău. Grozav, am gîndit. Acuma aud şi voci în capul meu. – Vei putea opri vocea oricînd doreşti după ce se va încheia această prezentare. Vom începe prin alegerea unor opţiuni, răspunzînd cu „da” sau „nu”. În acest moment, BrainPal doreşte să rosteşti „da” şi „nu”, la comanda sa, pentru a putea să recunoască fiecare răspuns în parte. Cînd eşti gata, te rog să rosteşti cuvîntul „da”. Îl poţi rosti acum. Vocea s-a oprit. Am ezitat, un pic nedumerit. – Te rog să rosteşti „da”, acum, a repetat glasul. – Da! am articulat un pic neliniştit. – Mulţumesc pentru răspunsul „da”. Acum te rog să rosteşti „nu”. – Nu, am răspuns şi pentru o clipă m-am gîndit la posibilitatea ca BrainPal să interpreteze că am răspuns „nu” la cererea lui şi, din pricina asta, să-i sară ţandăra şi să-mi prăjească pe loc creierii. – Mulţumesc pentru răspunsul „nu”, a continuat vocea, dovedind că nu o luase ad litteram. Pe măsură ce vom progresa, ai să înveţi că nu este necesar să rosteşti comenzile pentru a te face înţeles de BrainPal. Oricum, la început, probabil te vei simţi mai confortabil dacă vei folosi comenzile vocale. În acest moment, ai posibilitatea să alegi între interfaţa audio sau interfaţa text. Doreşti să comuţi pe interfaţa text? – Dumnezeule, da… am răspuns. Vom continua cu interfaţa text. Era o linie de text care plutea chiar în faţa mea. Literele aveau un contrast perfect, indiferent la ce aş fi privit în acel moment. Mi-am mişcat capul. Textul rămînea centrat în cîmpul meu vizual. Marfă! Este recomandabil ca pe durata primei sesiuni text, să 71

rămîi aşezat pentru a nu te răni. Te rog să stai jos acum. M-am aşezat. Pe durata primei sesiuni de prezentare a sistemului BrainPal™, s-ar putea să consideri mai uşor să verbalizezi comenzile. Pentru a ajuta sistemul BrainPal să înţeleagă comenzile tale, îl vom învăţa să recunoască vocea ta. Te rog să rosteşti următoarele foneme… O listă cu foneme a început să se deruleze în cîmpul meu vizual. Le-am citit de la dreapta spre stînga. Apoi, BrainPal m-a pus să rostesc cîteva propoziţii scurte. Mulţumesc, a apărut scris. BrainPal™ este acum în stare să primească pe cale vocală comenzile tale. Vrei să personalizezi sistemul BrainPal™ acum? – Da, am răspuns. Mulţi utilizatori consideră nimerit să numească sistemul altfel decît BrainPal™. Vrei să redenumeşti sistemul BrainPal™ în acest moment? – Da! Te rog să rosteşti numele pe care vrei să îl dai sistemului BrainPal™. – Găoază7, am spus eu. Ai ales numele „Găoază”, mi-a apărut în faţa ochilor şi, spre meritul lui, BrainPal scrisese numele corect. Te avertizez că numele acesta este folosit de foarte mulţi utilizatori. Vrei să alegi un nume diferit? – Nu, i-am răspuns, oarecum încîntat că şi alţi recruţi îl abordaseră pe BrainPal într-o manieră asemănătoare. Sistemul BrainPal™ se numeşte acum Găoază, a scris BrainPal. Dacă doreşti, poţi schimba acest nume oricînd. Acum trebuie să alegi o expresie pentru activarea accesului la sistemul Găoază. Deşi Găoază este activ tot timpul, va răspunde la comenzi doar după ce este activat accesul la sistem. Te rog alege o expresie scurtă. Găoază sugerează „Activează Găoază”, dar poţi alege orice expresie doreşti. Te rog să rosteşti expresia de activare acum. – Hei, Găoază, am răspuns. Ai ales „Hei, Găoază”. Te rog să repeţi pentru confirmare. Am repetat. După care mi s-a cerut să aleg o expresie pentru dezactivare. Am ales „Cară-te, Găoază”, fireşte. 7

Asshole = în limba engleză.

72

Doreşti ca Găoază să se refere la el la persoana întîi? – De bună seamă! Sînt Găoază. – Sigur că eşti. Aştept comenzile sau întrebările tale. – Eşti inteligent? Sînt echipat cu un procesor pentru limbaj natural, dar şi cu alte sisteme pentru a înţelege întrebările şi comentariile şi pentru a furniza răspunsuri la acestea. Acest lucru poate da impresia de inteligenţă, mai ales cînd sînt conectat la o reţea mare de calculatoare. Oricum, sistemul BrainPal™ nu este dotat din fabricaţie cu inteligenţă. De exemplu acesta este un răspuns automat. Întrebarea aceasta este pusă frecvent. – Cum mă înţelegi? În stadiul de faţă răspund la vocea ta. Pe măsură ce vorbeşti îţi monitorizez activitatea cerebrală şi învăţ cum lucrează creierul tău arunci cînd doreşte să comunice cu mine. În timp, voi fi în stare să te înţeleg fără a mai fi nevoie să vorbeşti. Şi, de asemenea, vei învăţa să mă foloseşti fără a da comenzi verbale conştiente sau indicaţii vizuale. – Ce poţi să faci? Am o serie de abilităţi. Doreşti o listă? – Te rog. O listă uriaşă s-a desfăşurat în cîmpul meu vizual. Pentru a vedea o listă dintr-o subcategorie, selectează categoria, apoi rosteşte „extinde [nume categorie]”. Pentru a executa o acţiune rosteşte „deschide [nume categorie]”. M-am apucat să citesc întreaga listă. Se părea că puţine erau lucrurile pe care Găoază nu le putea face. Putea trimite mesaje altor recruţi. Putea descărca rapoarte de tot felul. Putea să ruleze muzică sau filme. Putea să ruleze pînă şi jocuri. Putea accesa orice document dintr-un sistem. Era în stare să înmagazineze cantităţi incredibil de mari de date. Putea executa calcule complexe. Putea să pună diagnostice în caz de boală şi să recomande tratamente. Putea realiza o reţea locală cu alţi utilizatori selectaţi în prealabil. Era în stare să traducă instantaneu din sute de graiuri terestre sau extraterestre. Putea chiar să furnizeze informaţii despre oricare al utilizator de BrainPal aflat în cîmpul meu vizual. Opţiunea aceasta am lăsat-o, de altfel, activă. Abia de mă recunoşteam eu pe mine. Mă îndoiam că aş fi fost în stare să recunosc pe cineva din gaşca noastră. Una peste alta, Găoază era o chestie tare folositoa73

re.

Am auzit un zgomot de zăvor care se retrage. Uşa mea era de acum descuiată. – Hei, Găoază… Cît este ceasul? Ora este 1200. Pierdusem aproape nouăzeci de minute trăncănind verzi şi uscate cu Găoază. Gata, mi-am spus. E timpul să ne întîlnim şi cu oameni vii. – Cară-te, Găoază. La revedere. Textul a dispărut imediat ce l-am citit. Cineva ciocănea la uşa mea. M-am dus să deschid. Mi-am imaginat că este Harry. Mă întrebam cum ar fi putut să arate. Am deschis uşa. Arăta ca o brunetă mortală, cu o piele verde măsliniu şi cu o pereche de craci care păreau că nu se mai termină. – Tu nu eşti Harry am bîiguit prosteşte. Bruneta s-a uitat la mine şi m-a măsurat din cap pînă în picioare. – John? a întrebat în cele din urmă. Am privit-o cu o expresie opacă preţ de o secundă, apoi numele ei m-a izbit chiar înainte ca identitatea să-i apară, plutind fantomatic, în faţa ochilor mei. – Jesse… A dat din cap. Mă holbam la ea fără să scot un cuvînt. Am deschis gura să spun ceva, dar ea m-a înşfăcat de ceafă şi m-a sărutat atît de apăsat, încît m-am dezechilibrat un pic. A reuşit să închidă uşa cu piciorul, în vreme ce ne prăbuşeam pe podea. Am fost chiar impresionat. Uitasem cît de uşor poate un tînăr să capete o erecţie.

ŞASE Uitasem, de asemenea, cît de multe erecţii poate avea un tînăr… – Nu mi-o lua în nume de rău, zise Jesse stînd confortabil deasupra mea, după ce-a de-a treia (!) partidă. Dar nu sînt de loc atrasă de tine. – Slavă Domnului, am spus, altfel aş fi redus la o aluniţă deja. – Nu mă înţelege greşit, îmi eşti foarte drag. Chiar înainte de… – 74

şi dădu din mînă, încercînd să găsească o modalitate de a descrie transplantul regenerator – … de schimbare, mi-ai părut inteligent, drăguţ şi amuzant. Un bun prieten. – Aha, am zis. Ştii, Jesse, de obicei discursul cu „hai să fim prieteni” se ţine pentru a evita o partidă de sex. – Vreau doar să nu-ţi faci păreri greşite despre ce s-a întîmplat. – Păi eu credeam că are de-a face cu transbordarea magică întrun trup tînăr şi cu nevoia imperioasă care urmează de a face sex sălbatic cu prima persoană care îţi iese în cale. Jesse m-a privit ţintă cîteva clipe, apoi a izbucnit în rîs. – Da! Asta şi este. Deşi în cazul meu este vorba de a doua persoană… Am şi o colegă de cameră, ştii… – A, da? Şi cum se prezintă Maggie? – Oh, Doamne. Mă face să arăt ca o balenă eşuată, John. Am cuprins-o cu braţele. – Dar eu văd o balenă foarte drăguţă, Jesse. – Ştiu! zise Jesse, şi se sculă brusc, încălecîndu-mă. Şi-a ridicat braţele şi le-a încrucişat după cap, ridicîndu-şi astfel sînii, care erau oricum minunaţi şi foarte fermi. Îi simţeam coapsele fierbinţi cum îmi încălzeau mijlocul. Simţeam că o nouă erecţie va urma foarte curînd. – Vreau să zic, uită-te la mine, spuse ea, inutil, întrucît nu-mi luasem ochii de pe trupul ei de cînd se ridicase. Arăt grozav! Şi n-o spun ca să mă dau mare. Chestia e că n-am arătat aşa de bine în viaţa reală. Nici pe departe. – Nu-mi prea vine să cred, am spus. Şi-a apucat sînii şi mi-a împuns sfîrcurile în faţă. – Îl vezi pe ăsta? a spus, jucîndu-se cu sînul stîng. În viaţa reală era cu cel puţin o mărime mai mic, şi tot era mare. De la pubertate încoace am avut mereu dureri de spate din cauza greutăţii lor. Cît despre fermitate… cred că au fost atît de tari doar vreo săptămînă după ce am împlinit treisprezece ani. Cel mult. S-a întins, mi-a apucat mîinile şi mi le-a pus pe abdomenul ei perfect plat. – Nici din ăsta n-am avut. Dintotdeauna am avut un colăcel, chiar şi înainte de a avea copiii. Dacă ar fi fost să îl am pe al treilea, s-ar fi lăfăit în burta mea ca într-un apartament. Mi-am lăsat mîinile să alunece şi am apucat-o de fund. – Dar ăsta? – Tonaj mare, spuse Jesse rîzînd. Am fost o fată zdravănă, amice. 75

– Să fii zdravăn nu e o crimă, am zis. Şi Kathy chiar era aşa. Şi îmi plăcea. – N-am avut o problemă cu asta pe-atunci, zise ea. Complexele oamenilor faţă de corpul lor mi se par stupide. Dar, recunosc, prefer să arăt cum arăt acum. Şi-a plimbat palmele pe trup, provocator. – Sînt chiar bună! a spus ea chicotind şi dîndu-şi capul pe spate. Am rîs. Jesse s-a întins peste mine şi şi-a apropiat faţa de a mea. – Cred că treaba cu „ochii de pisică” e fascinantă. Mă întreb dacă au folosit ADN de pisică pentru asta. Înţelegi, dacă au amestecat ADN uman cu ADN felin. Nu m-ar deranja să ştiu că am o parte pisicească în mine. – Nu cred că este ADN de pisică. Nu prezentăm nici un alt atribut felin. Jesse se dădu înapoi. – Cum ar fi? – Ei bine, am spus lăsîndu-mi mîinile să-i mîngîie sînii, de exemplu motanii au nişte păr pe puţă. – Fugi de-aici! – Nu, aşa e. Părul ăsta stimulează femelele să ovuleze. Dar ia te uită! Eu n-am aşa ceva. Cred că ai fi observat. – Asta nu dovedeşte nimic, a spus Jesse, şi s-a întins brusc peste mine. Rînjea lasciv. – Poate că n-am făcut-o destul de intens ca să-ţi apară. – Simt o provocare? – Şi eu simt ceva, zise ea, şi începu să se mişte. – La ce te gîndeşti? mă întrebă ea, mai tîrziu. – Mă gîndesc la Kathy, şi la cît de des făceam ce facem noi acum. – Adică pe covor? spuse Jesse zîmbind. Am lovit-o uşurel pe creştet. – Nu la asta mă refer. Ci la a zăcea după sex, vorbind şi bucurîndu-ne de compania celuilalt. Am făcut asta prima oară cînd am discutat despre înrolare. – Dar de ce aţi vorbit despre asta? spuse Jesse. – Kathy a adus vorba. Era la a şaizecea mea aniversare şi eram deprimat că îmbătrînesc. Iar ea a propus să ne înrolăm cînd va 76

veni vremea. A fost puţin surprins. Noi fuseserăm întotdeauna anti-militarişti. Am protestat împotriva Războiului Subcontinental pe vremea cînd nu era tocmai sănătos să faci asta. – Multă lume a protestat împotriva acelui război. – Da, numai că noi chiar am protestat. S-au făcut şi glume pe seama noastră în oraş. – Şi atunci ea cum a susţinut înscrierea în armata colonială? – A zis că nu e împotriva războiului şi armatei în general, ci numai împotriva acelui război şi a armatei noastre în particular. A spus că oamenii au dreptul de a se apăra şi că probabil au şi de ce, pentru că Universul pare foarte ostil. Şi a mai zis că, în afara acestor nobile idealuri, am reuşi să devenim tineri din nou. – Dar n-aţi fi putut să vă înrolaţi împreună. Doar dacă nu eraţi de aceeaşi vîrsta. – Nu, ea era cu un an mai mică. Şi i-am explicat că dacă m-aş fi înrolat, aş fi devenit oficial mort, n-am mai fi fost consideraţi căsătoriţi şi cine ştie dacă ne-am mai fi revăzut vreodată. – Şi ea ce-a zis? – A spus că astea sînt chestii tehnice. Că mă va găsi oricum şi mă va tîrî la altar, cum a mai făcut-o. Şi am crezut-o. Era foarte hotărîtă în chestii din astea. Jesse se ridică într-un cot şi mă privi. – Îmi pare rău că nu e aici, cu tine, John. Am zîmbit. – Nici o problemă. Doar că din cînd în cînd mi se face dor de soţia mea, asta-i tot. – Înţeleg. Şi mie mi-e dor de soţul meu. Am privit-o cu atenţie. – Parcă ziceai că te-a părăsit pentru o femeie mai tînără şi apoi s-a otrăvit cu mîncare. – A făcut şi una, şi alta, şi a meritat să moară în chinuri. Nu-mi lipseşte bărbatul, ci soţul. E frumos să ai pe cineva al tău, e bine să fii căsătorit. – Da, e bine să fii căsătorit, am aprobat eu. Jesse s-a cuibărit la pieptul meu şi m-a cuprins cu un braţ. – Desigur, e bine şi ce facem noi acum. A trecut ceva vreme de cînd n-am mai făcut asta. – Ce? Să stai pe podea? – Nu, m-a înghiontit ea. Ba da, şi asta. Dar mă refeream la a zăcea aşa, după o partidă de sex. Şi la sex în sine. Nu vrei să ştii de cînd n-am mai făcut toate astea. 77

– Ba da, chiar vreau să ştiu. – Bestie ce eşti! De opt ani. – Atunci nu-i de mirare că ai sărit pe mine din prima clipă, am spus eu. – Aşa e, dar asta doar pentru că erai prin apropiere. – Mi-a spus mie mama că să fii la locul potrivit în momentul potrivit este foarte important. – Ciudată mamă ai avut şi tu… Hei, Scîrbă, cît e ceasul? – Cee? am întrebat. – Scuze, vorbeam cu vocea din capul meu. – Şi aşa îi zici, „Scîrbă”? – Dar tu cum îi zici vocii tale? – „Găoază”. – Mda, i se potriveşte. Ei bine, Scîrba îmi spune că abia a trecut de ora 1600 şi mai sînt vreo două ore pînă la cină. Înţelegi unde bat? – Mi-e teamă că nu înţeleg. Cred că nu mai pot şi a cincea oară, chiar dacă sînt tînăr şi super-îmbunătăţit. – Hai, linişteşte-te. Eu mă refeream la un pui de somn. – Să aduc o pătură? – Nu e nevoie. Dacă am făcut sex pe podea nu înseamnă că trebuie să şi dormim pe jos. O să mă culc pe patul rabatabil. – Şi eu dorm singur? – Te consolez eu. Să-mi aduci aminte cînd ne trezim. I-am amintit. Şi m-a consolat. – Dumnezeule, zise Thomas aşezîndu-se la masă cu o tavă plină ochi cu mîncare. Arătăm aşa de bine că n-am cuvinte. Avea dreptate. Bătrînii Băşinoşi se schimbaseră fantastic. Thomas, Harry şi Alan ar fi putut fi super modele la orice prezentare de modă. Dintre noi patru, eu eram răţuşca cea urîtă, şi asta în condiţiile în care arătam foarte bine. Iar femeile… Jesse era răpitoare, Susan şi mai şi, cît despre Maggie, ea arăta ca o zeiţă. Mă durea să o privesc. Durea să priveşti la oricare dintre noi. Am stat cîteva minute holbîndu-ne unii la alţii. Şi nu era numai grupul nostru. M-am uitat în toată încăperea şi n-am văzut nici măcar un singur om urît. Era şi plăcut, dar şi supărător cumva. – Asta e imposibil, a spus Harry întorcîndu-se către mine. I-am cercetat şi eu pe toţi din sală şi cred că e imposibil ca toţi să fi fost aşa de frumoşi pe cînd erau tineri. 78

– Vorbeşte pentru tine, Harry, a zis Thomas. Eu unul cred că acum sînt mai puţin atrăgător decît cînd eram verde ca bradul. – Acum eşti verde la propriu, a spus Harry. Şi dacă îl excludem pe Toma Necredinciosul aici de faţă, vă spun eu că e imposibil ca toţi ceilalţi să fi fost nişte frumuseţi. Eu unul n-am fost. Cînd aveam douăzeci de ani eram gras. Aveam o acnee rebelă. Şi începusem deja să chelesc. – Opreşte-te, încep să mă excit, a spus Susan. – Iar eu încerc să mănînc, a zis Thomas. – Bine, acum că arăt aşa e uşor să fac glume, a continuat Harry, luînd o atitudine de model profesionist. Dar vă zic că eu cel de acum n-am nici o legătură cu cel care am fost odată. – Sună de parcă te-ar deranja asta, a observat Alan. – Să ştii că mă deranjează, un pic, a admis Harry. Bine, accept schimbarea, dar eu cînd primesc un cal în dar, îl caut la dinţi… De ce trebuie să arătăm toţi aşa de bine? – Avem gene bune, a spus Alan. – De acord, dar ale cui? Ale noastre? Sau unele fabricate în vreun laborator? – Treaba e că sîntem cu toţii într-o formă foarte bună, a spus Jesse. Îi spuneam lui John mai devreme că acest corp e într-o stare mult mai bună decît a fost corpul meu real vreodată. – Şi eu spun asta, a intervenit Maggie. Spun „corpul meu real” cînd mă refer la vechiul meu corp. De parcă trupul de-acum nu este cu adevărat al meu. Deocamdată, cel puţin. – Ba e adevărat, soro, a spus Susan. Trupul ăsta va cere la pipi, ascultă la mine. – Zise femeia care mă certa că vorbesc aiurea, a comentat Harry. – Părerea mea este că în afară de trupuri, ne-au recondiţionat şi psihicul, a spus Jesse. – De acord, dar nu ne-au spus de ce fac asta, a zis Harry. – Ca să ne lege unii de alţii, a intervenit Maggie. Toţi ne-am holbat la ea. – Ia te uită cine a prins glas… – Mă laşi, Susan… E ştiut că, psihologic, sîntem atraşi de persoanele care arată bine. În plus, sîntem o adunătură de străini care au puţine lucruri în comun. Dacă însă toţi sîntem arătoşi, vom fi mai prietenoşi unii cu alţii, dacă nu imediat, atunci mai tîrziu, cînd vom începe antrenamentele. – Nu văd cum vom ajuta armata dacă vom pierde timpul flirtînd 79

unii cu alţii în loc să luptăm, a intervenit Harry. – Dar nu e vorba despre asta, a revenit Maggie. Atracţia sexuală este o chestiune secundară. Este vorba de inducerea încrederii reciproce şi a devotamentului. Oamenii ajută instinctiv persoanele atractive şi au încredere în ele, iar asta n-are nimic de-a face cu atracţia sexuală. Ăsta e motivul pentru care toţi prezentatorii de ştiri arată foarte bine. Din cauza asta, oamenii frumoşi trec mai uşor prin şcoală sau trebuie să muncească mai puţin la serviciu. – Dar aici arătăm cu toţii foarte bine. Unul care ar arăta doar bine ar putea avea probleme, am intervenit eu. – De acord, a spus Thomas, chiar şi acum unii dintre noi arată mult mai bine ca ceilalţi. Eu unul cînd mă uit la Maggie mă simt de parcă mi-a tăiat cineva oxigenul. Fără supărare, Maggie. – Nu m-am supărat, a răspuns Maggie. Ideea principală nu este cît de bine arătăm acum, ci cît de mult ne-am schimbat. Pe termen scurt această îmbunătăţire ne va face să ne simţim bine, iar eu cred că ei asta urmăresc. Susan se întoarse brusc către Thomas. – Adică dacă te uiţi la mine n-ai probleme cu respiraţia… – N-am vrut să insult pe nimeni, se scuză Thomas. – O să-mi amintesc asta cînd te voi sugruma, a spus Susan. Asta că tot vorbim despre lipsa de oxigen… – Terminaţi cu flirtul, voi doi, a intervenit Alan, întorcîndu-se apoi spre Maggie. Cred că ai dreptate cu atracţia, dar cred că uiţi persoana de care ar trebui să fim atraşi cel mai mult: noi înşine. Trupurile în care ne găsim acum ne sînt încă străine. Adică în afară de faptul că sînt verde şi că am în creier un calculator pe care-l cheamă „Belea”… S-a oprit brusc şi ne-a privit pe rînd. Voi cum vaţi numit BrainPal? – „Găoază”, am spus. – „Scîrbă”, a zis Jesse. – „Coi Mic”, a spus Thomas. – „Cap de Puţă”, a zis şi Harry. – „Satan”, a spus Maggie. – „Drăguţă”8, a zis Susan. Se pare că numai mie mi-e simpatic BrainPal. – Mai degrabă aş zice că doar pe tine nu te-a deranjat să auzi brusc o voce în cap, a comentat Alan. Dar iată care e părerea mea. În textul original, în ordine: Dipshit, Bitch, Dickwad, Fuckhead, Satan, Sweety. 8

80

Întinerirea bruscă şi toate schimbările fizice şi mecanice ale corpurilor noastre au efecte negative asupra psihicului nostru. Chiar dacă de bucurăm să fim iarăşi tineri – iar eu unul mă bucur – tot vom fi străini faţă de noile corpuri. Dar faptul că arătăm bine ne va ajuta să ne acomodăm mai repede cu situaţia. – Ştiu ceva meserie oamenii ăştia, a conchis Harry sumbru. – Hei, calmează-te, Harry, a spus Jesse, dîndu-i un ghiont. Eşti singurul în stare să considere că a deveni tînăr şi sexy este rodul unei conspiraţii periculoase. – Deci crezi că sînt sexy? a întrebat Harry. – Eşti de vis, dragule, a răspuns Jesse, fluturîndu-şi genele către el. Harry a rînjit prosteşte. – E prima dată în secolul ăsta că mi se spune aşa ceva… Bine, mă predau. Omul care stătea în faţa sălii pline de recruţi era un veteran călit în lupte. BrainPal ne informase că fusese în Forţele Coloniale de Apărare timp de paisprezece ani şi că participase la mai multe bătălii, în locuri care nouă nu ne spuneau nimic, dar pe care probabil urma să le cunoaştem în viitor. Acest om fusese în locuri noi, cunoscuse rase noi şi le exterminase pe loc. Arăta cam de douăzeci şi trei de ani. – Bună seara, recruţi, a spus el după ce ne-am aşezat cu toţii, sînt locotenent-colonel Bryan Higgee şi pentru restul călătoriei voastre voi fi comandantul vostru. Practic, asta nu înseamnă mare lucru, pînă la sosirea noastră pe Beta Pyxis III – adică peste o săptămînă – voi veţi avea un singur obiectiv. Oricum, faptul că aveţi un comandant vă va reaminti că sînteţi supuşi regulilor şi procedurilor FCA. Aveţi corpuri noi, iar acestea aduc cu sine noi îndatoriri. Probabil aveţi nedumeriri cu privire la noile corpuri, la ceea ce pot face ele, cît de mult stres pot îndura şi cum le veţi utiliza în folosul FCA. Răspunsul la toate aceste întrebări va veni imediat ce veţi începe antrenamentele pe Beta Pyxis III. Deocamdată, ţelul nostru este de a vă familiariza cu noile trupuri. Aşa că, pentru restul călătoriei, ordinele sînt simple: distraţi-vă cît puteţi! Acest îndemn a provocat murmure şi cîteva rîsete răzleţe. Ideea de a te distra la ordin era contra naturii. Locotenent-colonelul Higgee a rînjit fără pic de veselie. – Înţeleg că acesta este un ordin ciudat. Dar să vă amuzaţi 81

folosindu-vă noile corpuri este cea mai bună cale de a vă familiariza cu ele şi cu noile voastre abilităţi fizice. Cînd veţi începe antrenamentele vi se vor cere rezultate foarte bune în cel mai scurt timp. Nu va fi vreme de acomodare. Universul este un loc periculos. Trainingul vostru va fi scurt şi dificil. Nu ne putem permite ca voi să nu folosiţi la maximum noile corpuri. Recruţi, vă rog să folosiţi săptămîna care vine ca pe o punte între vechile voastre vieţi şi cele noi. În acest timp, pe care îl veţi găsi în cele din urmă neîndestulător, vă puteţi folosi trupurile cele noi, special proiectate pentru uz militar, pentru a gusta din nou plăcerile vieţii de civil. Veţi descoperi că pe Henry Hudson există facilităţi pentru orice activitate, joc sau plăcere pe care le-aţi avut pe Pămînt. Folosiţi-le. Bucuraţivă de ele. Obişnuiţi-vă să lucraţi cu noile trupuri. Învăţaţi care este noul lor potenţial şi vedeţi dacă le puteţi ghici limitele. Doamnelor şi domnilor, ne vom întîlni din nou pentru şedinţa de încheiere înainte de începerea antrenamentelor. Pînă atunci, distraţi-vă. Nu glumesc cînd spun că, deşi traiul în FCA are avantajele sale, această săptămînă este ultima în care vă puteţi bucura în linişte de noile voastre corpuri. Vă sfătuiesc să folosiţi cu înţelepciune această perioadă. Vă sfătuiesc să vă distraţi. Asta este tot. Sînteţi liberi. Şi ne-am dezlănţuit. Să începem, evident, cu sexul. Toată lumea o făcea cu toată lumea, în toate locurile de pe navă, inclusiv unele despre care nu ştiam că există. După prima zi, în care a devenit clar că orice locşor cît de cît ferit va fi folosit pentru tăvăleală, a devenit obicei să faci zgomot în timpul deplasărilor, pentru avertizarea cuplurilor în acţiune. În a doua zi, a ieşit la iveală că dispuneam de o cameră numai pentru mine şi am fost asediat de cereri de „închiriere”. Leam respins scurt. N-am condus niciodată o casă de moravuri uşoare, nu vedeam de ce aş începe tocmai atunci. Singurii oameni care aveau s-o pună în camera mea eram eu şi posibilii mei invitaţi. De fapt, am avut doar unul. Şi n-a fost Jesse, ci Maggie, care se pare că avusese o simpatie pentru mine încă de pe vremea cînd eram un moşneag. Imediat după şedinţa cu Higgee, Maggie m-a prins într-o ambuscadă în uşa camerei mele, chestie care m-a făcut să mă întreb dacă femeile post-transfer trebuie tratate diferit. Oricum, a fost foarte amuzantă şi deloc timidă, cel puţin în particular. Am aflat că a fost profesoară la Colegiul Oberlin. Că a predat 82

filozofia religiilor estice. Că scrisese şase cărţi pe tema asta. Genul de lucruri pe care le afli despre cunoştinţele noi. Ceilalţi Bătrîni Băşinoşi s-au descurcat şi ei binişor. Jesse a făcut pereche cu Harry, iar Alan, Tom şi Susan au făcut un fel de aranjament cu Tom în centru. S-a dovedit că era bine pentru Tom că mînca atît de mult – avea nevoie de puteri sporite pentru a face faţă la aşa ceva… Poate că asiduitatea cu care recruţii făceau sex ar fi putut părea anormală unora din afară, dar avea sens în locul în care stăteam (sau zăceam). Ia un grup de oameni care au fost privaţi de sex pentru multă vreme, datorită lipsei de partener sau stării proaste de sănătate sau scăderii libidoului, mută-i în nişte corpuri nou-nouţe, tinere, atrăgătoare şi super-funcţionale şi apoi îngrămădeşte-i pe o navă în plutind în spaţiu, departe de oricine şi orice au cunoscut vreodată. Iată trei ingrediente care dau o reţetă foarte bună de sex. Făceam sex pentru că puteam. Şi pentru că alunga singurătatea. Bineînţeles, am mai făcut şi altele. Să fi folosit noile şi grozavele noastre trupuri doar pentru sex ar fi fost ca şi cum am fi cîntat o simfonie pe o singură notă. Ni se spusese că aceste corpuri sînt şi noi şi bune, şi am verificat asta în toate modurile posibile. Harry şi cu mine a trebuit să întrerupem o partidă de ping pong pentru că a devenit clar că nici unul dintre noi nu putea cîştiga, nu pentru că n-am fi fost buni ci dimpotrivă, pentru că reflexele şi coordonarea ochi-mînă a fiecăruia făceau imposibil să ratăm vreo lovitură. Am plimbat mingea vreo jumătate de oră şi poate că am fi continuat prosteşte dacă biata minge nu ar fi crăpat de la forţa colosală cu care o loveam. Era caraghios. Era minunat. Alţi recruţi au aflat aceleaşi lucruri în cele mai ciudate moduri. În ziua a treia mă aflam în mulţimea care privea doi tipi angajaţi în cea mai palpitantă luptă de arte marţiale pe care o văzusem. Ce făceau cu trupurile ar fi fost imposibil de realizat cu flexibilitatea umană normală şi în condiţii de gravitate standard. La un moment dat, unul dintre ei l-a trimis pe celălalt în colţul opus al camerei, dintr-un simplu pumn. Ei bine, în loc să rămînă grămadă pe jos, cum aş fi făcut eu, tipul a făcut un salt înşurubat în spate, s-a îndreptat pe picioare şi s-a aruncat asupra oponentului cu toată forţa. Părea un efect special dintr-un film. Într-un fel, asta şi era. Cînd lupta s-a sfîrşit, amîndoi au respirat adînc şi au făcut o plecăciune protocolară unul către celălalt. Şi imediat apoi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt, plîngînd şi rîzînd isteric în ace83

laşi timp. Este ciudat, minunat şi înfricoşător în acelaşi timp să afli că eşti atît de bun la ceva anume pe cît ţi-ai dorit, şi încă mai mult decît atît. Unii au mers prea departe, bineînţeles. Am văzut cu ochii mei o femeie aruncîndu-se de la o înălţime ameţitoare, închipuindu-şi ori că poate zbura, ori că va fi capabilă să aterizeze lin. Am aflat ulterior că şi-a fracturat braţul drept, piciorul drept, maxilarul şi şi-a crăpat şi ţeasta. Oricum, era încă în viaţă după aterizare, ceea ce nu s-ar fi întîmplat pe Pămînt. Mai mult, peste două zile era iarăşi printre noi, bine mersi, ceea ce era mai degrabă o confirmare clară a tehnologiei medicale a Colonialilor decît o dovadă a forţei de recuperare a femeii respective. Sper că a fost sfătuită să nu mai repete încercarea. Cînd nu se jucau cu trupurile, recruţii se jucau cu minţile sau cu BrainPal, ceea ce era cam tot pe-acolo. Plimbîndu-mă pe navă întîlneam oameni stînd pe jos, cu ochii închişi, dînd alene din cap. Cred că ascultau muzică sau vedeau filme sau vreun concert, o reprezentaţie pentru un singur om dată de creierul său. Am făcut-o şi eu pe cînd cercetam computerul navei, am găsit o compilaţie a tuturor desenelor animate create vreodată, atît în timpurile clasicului Warner, cît şi ulterior, cînd personajele au devenit domeniu public. Am petrecut o noapte întreagă revăzînd cum Wile E. Coyote ia bătaie. M-am oprit numai cînd Maggie mi-a cerut să aleg între ea şi Road Runner. Am ales-o pe ea. Oricum, puteam să revin la Road Runner oricînd. Îmi descărcasem toate desenele în Găoază. Strîngerea legăturilor cu prietenii era altă activitate interesantă. Bătrînii Băşinoşi ştiau că grupul nostru se afla în punctul de maxim, eram doar şapte străini, aduşi împreună de o conjunctură temporară. Dar am devenit prieteni, ba chiar prieteni buni, în acea scurtă perioadă pe care am petrecut-o împreună. Nu exagerez cu nimic dacă afirm ca am fost mai bun prieten cu Thomas, Susan, Alan, Harry, Jesse şi Maggie decît cu oricine altcineva în fosta mea viaţă. Noi şapte am fost o gaşcă. Şi o familie, cu bune şi rele. Am avut grijă unii de alţii, într-un Univers care habar n-avea că existăm. Ne-am legat unii de alţii. Şi am făcut-o fără programare specială de la Coloniali. Şi, pe măsură de Henry Hudson se apropia de destinaţie, am ştiut că o să-mi fie dor de prietenii mei. – În această încăpere sînt acum 1022 de recruţi. Peste doi ani, 400 dintre voi vor fi murit. 84

Locotenent-colonelul Higgee stătea din nou în faţa sălii. De data aceasta, scena avea un fundal: Beta Pyxis III plutind în spatele lui, o bilă masivă de marmură striată cu dungi albastre, albe, verzi şi maronii. Noi însă o ignoram şi ne concentram asupra lui Higgee. Statistica sa macabră ne captivase toată atenţia, deşi era abia 0600 şi cei mai mulţi dintre noi petrecuseră toată noaptea, ştiind că e ultima de libertate. – În anul al treilea, vor mai muri 100. Încă 150 în anii patru şi cinci. După zece ani – da, recruţi, vi se va cere să serviţi toţi cei zece ani – 750 dintre voi vor fi murit la datorie. Trei sferturi dintre voi – duşi. Aceste cifre sînt statistici oficiale ale Forţelor Coloniale de Apărare pe ultimii nu zece sau douăzeci de ani, ci pe ultimii două sute de ani de activitate. Ascultam într-o tăcere mormîntală. – Ştiu ce gîndiţi acum, pentru că am gîndit-o şi eu cînd am fost în locul vostru. Vă gîndiţi: „Ce dracu’ caut eu aici? Îl ascult pe tipul ăsta care-mi spune că în zece ani voi fi mort.” Dar gîndiţi-vă că acasă aţi fi murit oricum în zece ani, fragili şi bătrîni, o moarte inutilă. Puteţi muri în FCA. Unii probabil că veţi muri în FCA. Dar moartea voastră nu va fi inutilă. Veţi fi murit pentru a proteja continuitatea umanităţii în Universul nostru. Ecranul din spatele lui Higgee s-a albit, apoi a afişat un cîmp de stele în trei dimensiuni. – Să vă explic unde ne aflăm, a spus Higgee, şi pe cînd vorbea, cîteva zeci de stele, dispuse aleator pe ecran, s-au colorat în verde. – Acestea sînt sistemele colonizate de oameni. Iar acestea sînt cele în care ştim că există rase de extratereştri cu tehnologie şi condiţii de viaţă comparabile cu ale noastre. De data asta sute de stele s-au colorat în roşu. Poziţiile umane erau încercuite. Asistenţa a început să murmure. – Omenirea are două probleme, a continuat locotenentcolonelul Higgee. Prima este lupta pentru colonizare pe care o duce cu celelalte specii dotate cu simţuri similare. Colonizarea este vitală pentru supravieţuirea umanităţii. Punct. Trebuie să colonizăm, altfel vom fi eliminaţi sau asimilaţi de alte rase. Competiţia este crîncenă. Omenirea are prea puţini aliaţi printre rasele simţitoare. Foarte puţine rase sînt aliate între ele, iar asta încă dinainte ca omul să pună piciorul pe stele. Oricît de bună părere aţi avea despre puterea diplomaţiei, adevărul este că, practic, ne aflăm într-o luptă crîncenă şi distrugătoare. Nu putem să oprim expansiunea şi să aşteptăm ca o soluţie paşnică să împace nevoia de colonizare a 85

tuturor raselor. Asta ar însemna să condamnăm umanitatea. Aşa că trebuie să luptăm pentru a coloniza noi cît mai multe planete. A doua problemă este că atunci cînd găsim o planetă potrivită pentru traiul uman, ea este de obicei deja ocupată de forme inteligente de viaţă. Dacă este posibil, conlocuim cu băştinaşii şi încercăm să o facem în armonie. Din nefericire, de ce mai multe ori nu sîntem bineveniţi. E regretabil că se întîmplă asta, dar nevoile umanităţii sînt prioritatea noastră. Şi aşa se face că Forţele Coloniale de Apărare se transformă într-o forţă invadatoare. Fundalul se schimbă din nou, cu imaginea lui Beta Pyxis III. – Într-un Univers perfect n-am avea nevoie de FCA. Numai că nu trăim într-un Univers perfect. Iar FCA au trei obiective. Primul este de a proteja coloniile umane existente împotriva atacurilor şi invaziilor. Al doilea este de a descoperi noi planete potrivite pentru colonizare şi de a le apăra de încercările de preluare, colonizare şi invaziile raselor competitoare. În fine, al treilea obiectiv este de a pregăti planetele pentru colonizarea umană. Ca soldaţi ai FCA vi se va cere să îndepliniţi toate cele trei obiective. Nu este muncă uşoară, nici simplă, şi nici pe departe curată. Dar trebuie făcută. Supravieţuirea umanităţii o cere. Iar noi v-o cerem vouă. Trei sferturi dintre voi veţi fi morţi în zece ani. În pofida îmbunătăţirilor aduse corpului uman, armelor sau tehnologiilor, această proporţie rămîne constantă. Dar moartea voastră la datorie va lăsa Universul moştenire copiilor voştri, şi copiilor copiilor voştri, şi tuturor copiilor omenirii, un loc liber în care să crească şi să propăşească. Este un cost mare, dar merită. Unii vă întrebaţi ce veţi obţine, concret, de pe urma serviciului militar. Ceea ce veţi căpăta la terminarea stagiului va fi o viaţă nouă. Veţi intra în rîndurile coloniştilor şi o veţi lua de la capăt, pe o lume nouă. Forţele Coloniale de Apărare vă vor susţine şi vă vor furniza toate cele necesare. Nu vă putem promite succes în noua viaţă, asta depinde de voi. Dar veţi beneficia de un start bun şi de gratitudinea coloniştilor. Sau, puteţi sămi urmaţi exemplul şi să vă înrolaţi din nou. Aţi fi surprinşi să aflaţi cît de mulţi o fac. Beta Pyxis III a clipit scurt şi a dispărut, lăsîndu-l pe Higgee singur în centrul atenţiei. – Sper că mi-aţi ascultat sfatul şi v-aţi distrat în săptămîna care a trecut, a zis el. Acum e momentul să începeţi munca. Într-o oră veţi părăsi nava Henry Hudson şi veţi fi transportaţi la bazele de antrenament. Ordinele vă vor fi trimise prin BrainPal. Acum vă puteţi întoarce în cabine să vă împachetaţi lucrurile personale. Nu 86

luaţi îmbrăcăminte, veţi primi la bază tot ceea ce aveţi nevoie. BrainPal vă vor informa unde să vă adunaţi pentru transport. Mult noroc, recruţi. Domnul să vă aibă în pază. Să serviţi umanitatea cu onoare şi cu mîndrie. Şi apoi locotenent-colonelul Higgee ne-a salutat. N-am ştiut cum să reacţionez. Nici ceilalţi. – Aţi primit ordinele, a mai spus Higgee. Sînteţi liberi. Noi şapte am rămas pe loc. – Ăştia nu prea îţi lasă timp de „la revedere”, a spus Jesse. – Verificaţi-vă calculatoarele, a zis Harry, poate unii sîntem trimişi la aceeaşi bază. Am verificat. Harry şi Susan raportau la Baza Alpha, Jesse la Beta, Maggie şi Thomas la Gamma, iar eu şi Alan eram la Delta. – Iată cum se despart Bătrînii Băşinoşi, a spus Thomas. – Hai lasă, nu te smiorcăi, ştiai că se va întîmpla, a zis Susan. – Ba mă smiorcăi. Nu cunosc pe nimeni altcineva. Şi o să-mi fie dor pînă şi de tine, babo. – Uităm ceva, a intervenit Harry. Nu vom fi în acelaşi loc, dar putem păstra legătura. Avem BrainPal. Nu trebuie decît să creăm căsuţe poştale pentru fiecare. Clubul Bătrînilor Băşinoşi. – Asta merge aici, pe navă, a spus Jesse. Dar nu ştim dacă va funcţiona şi cînd vom fi pe cîmpul de luptă. E posibil să ne trimită în partea cealaltă a galaxiei. – Navele pot comunica între ele, via Phoenix, a precizat Alan. Fiecare navă are drone de salt care preiau ordinele de pe Phoenix şi comunică permanent poziţia navei. Transportă şi poşta. Poate că va dura ceva vreme transmiterea mesajelor, dar tot ne vor găsi. – Ar fi ca şi cum am trimite mesaje în sticlă, a spus Maggie. Mesaje cu putere mare de propulsie. – Hai s-o facem, a zis Harry hai să menţinem mica noastră familie. Hai să ne căutăm, indiferent unde ne-am găsi. – Acuma te smiorcăi şi tu, a spus Susan. – Ţie n-o să-ţi simt lipsa oricum, Susan, mergem în aceeaşi bază. De restul o să-mi fie dor. – Să facem un pact, am intervenit eu. Să rămînem Bătrînii Băşinoşi, orice ar fi. Păzea, Universule. Mi-am întins mîna. Unul cîte unul Bătrînii Băşinoşi şi-au pus mîinile peste a mea. – Dumnezeule, acum o să încep eu să mă smiorcăi, a murmurat Susan, punîndu-şi palma deasupra celorlalte. 87

– Eu mă abţin de la chestia asta, a mormăit Alan. Susan l-a pocnit uşor cu palma liberă. Am rămas cu toţii cu mîinile unite mult timp.

88

PARTEA A DOUA

ŞAPTE Pe un podiş, departe, pe Beta Pyxis III, soarele local, Beta Pyxis, tocmai îşi începea călătoria de fiecare zi pe bolta cerească. Compoziţia atmosferei dădea cerului o culoare de albastru cobalt, cu o tentă uşoară de verde. Un pic mai verde decît pe Pămînt dar… totuşi albastru. Pe întinderea podişului, iarba vălurea uşor, în tonuri purpurii şi portocalii, sub briza dimineţii. Fiinţe asemenea păsărilor, cu două perechi de aripi, putea fi zărite jucîndu-se în înalturi, încercînd curenţii de aer şi plonjînd împotriva lor în volte haotice şi spectaculoase. Era prima noastră dimineaţă, într-o lume străină, prima pe care eu sau tovarăşii mei puneam piciorul. O dimineaţă superbă. Şi dacă nu ar fi fost namila aceea de sergent-major, plin de spume şi care să-mi mugească în urechi, ar fi fost perfect. Dar, vai, era acolo. – Cristoase răstignit pe-un băţ de îngheţată! a izbucnit acesta după ce s-a holbat mohorît la cei şaizeci de recruţi din plutonul său. Recruţi care stăteau în poziţii aproximative de drepţi pe pista din macadam a aeroportului bazei Delta. – E clar că tocmai am pierdut bătălia pentru nenorocitul ăsta de Univers… Mă uit la voi, oameni buni şi-mi sună în afurisitul ăsta de cap doar cuvintele „ne-am dus dracului”. Dacă voi sînteţi tot ceea ce poate da mai bun Pămîntul, înseamnă că a venit vremea să ne punem capră şi să ne luăm cîte un tentacul drept în cur. Remarca lui a stîrnit cîteva chicoteli involuntare printre recruţi. Sergentul-major Antonio Ruiz părea paraşutat dintr-un studio de film. Era exact cum te-ai fi aşteptat să fie un sergent de instrucţie: mătăhălos, furios şi agresiv, într-un mod pitoresc, din prima clipă. Fără îndoială că în următoarele secunde urma să se înfigă întrunul dintre recruţii amuzaţi, să-i zbiere cîteva cuvinte tari apoi să-l pună pe nefericit să execute o sută de flotări. Doar asta era imaginea pe care o aveam în minte după ce ne uitaserăm timp de şaptezeci de ani la filme de război. 89

– Hahaha, a izbucnit în rîs sergentul-major Antonio Ruiz. Să nu vă treacă prin cap ideea că nu ştiu ce gîndiţi, rahaţi cu ochi. Ştiu că pe moment îmi apreciaţi interpretarea. Încîntător şi amuzant! Sînt exact ca toţi sergenţii de instrucţie pe care i-aţi văzut prin filme… Dar eu nu-s dintre cei amuzanţi! Chicotele s-au oprit. Ultimele cuvinte nu făceau parte din scenariu. – Nu pricepeţi!… Aveţi impresia că vorbesc astfel pentru că aşa se presupune că trebuie să fie un sergent de instrucţie. Aveţi impresia că după cîteva săptămîni de tăvăleală, faţada asta de mitocan arţăgos, dar corect, o să alunece de pe mutra mea şi o să încep să vă dau de înţeles că m-aţi impresionat. Iar la sfîrşitul instrucţiei vă imaginaţi că am să dau dovada că mi-aţi cîştigat respectul meu ranchiunos. Aveţi impresia că vă voi mulţumi plin de afecţiune, la sfîrşit, cînd vă veţi duce să faceţi Universul un loc mai sigur pentru oameni, încrezători că am scos din voi luptători mai buni, deopotrivă bărbaţi şi femei. Impresia voastră, doamnelor şi domnilor, este complet şi irevocabil de tot căcatul. Sergentul-major Antonio Ruiz se plimba agale prin faţa noastră. – Impresia voastră este de căcat pentru că, spre deosebire de voi, eu am fost prin Univers. Am văzut cu ce ne confruntăm. Am văzut bărbaţi şi femei, oameni pe care îi cunoşteam, transformaţi în bucăţi de carne dar care mai erau în stare să urle. În prima mea misune, mi-am văzut ofiţerul comandant transformat într-un afurisit de prînz pentru extratereştri. Am privit cum futuţii ăia l-au înhăţat, l-au ţintuit de pămînt apoi l-au hăcuit în felii, i-au scos maţele şi i le-au halit cu lăcomie apoi l-au tîrît sub pămînt înainte ca vreunul dintre noi să poată schiţa un gest cît de mic. Un sughiţ de rîs, undeva în spatele meu. Sergentul-major Antonio Ruiz s-a oprit şi a ridicat capul. – Aşa… unul dintre voi crede că glumesc. Întotdeauna se găseşte cîte un muist idiot din ăsta. De aceea ţin asta la îndemînă. Activează acum, spuse el şi deodată, în faţa fiecăruia dintre noi, a apărut un ecran video. M-am simţit un pic dezorientat pînă cînd mi-am dat seama că Ruiz îmi activase de la distanţă sistemul BrainPal, trecîndu-l pe modul de redare video. Imaginile păreau luate printr-o cameră de cască. Am văzut cîţiva soldaţi ascunşi într-o vizuină, în pămînt, şi discutînd despre marşul pe care urmau să-l facă a doua zi. Apoi, unul dintre soldaţi s-a oprit şi a pus o mînă pe sol. A privit în sus, la ceilalţi, cu ochii plini de teamă şi a zbierat „vineee”. În secunda 90

următoare, pămîntul s-a surpat sub picioarele lui. Ce a urmat s-a petrecut atît de repede, încît nici răsucirea instinctivă a capului celui care filma nu a fost suficient de rapidă ca să rateze scena. Nu a fost plăcut deloc. Unul dintre recruţi începuse să vomite, ca o ironie, exact cum făcea în film posesorul camerei. Din fericire, filmul s-a oprit imediat după asta. – Nu mai sînt atît de amuzant, nu-i aşa? Nu mai sînt sergentul ăla de instrucţie, băşcălios şi plin de poante, nu-i aşa? Nu mai sînteţi într-o parodie militară, aşa-i? Bun venit în căcatul ăsta de Univers. Universul este un loc în care aţi cam belit-o, prieteni. Şi nu vă vorbesc aşa doar ca să dau sare şi piper unei rutine de instrucţie. Omul care a fost feliat şi tranşat era unul dintre cei mai buni luptători pe care am avut privilegiul să-l cunosc. Nici unul dintre voi nu se compară cu el. Aţi văzut ce a păţit. Gîndiţi-vă ce vi se va întîmpla vouă. Vă vorbesc astfel pentru că sincer cred, în adîncul meu, că dacă voi sînteţi cei mai buni pe care omenirea îi poate oferi, sîntem, la modul magnific şi total, futuţi cu toţii. Acuma mă credeţi? Unii dintre noi au reuşit să murmure un „Da, domnule” sau ceva pe acolo. Ceilalţi încă derulau în minte scena eviscerării, fără ajutorul lui BrainPal. – Domnule?! Domnule?!… Sînt un afurisit de sergent-major, căcaţi cu ochi! Şi muncesc aici pentru a trăi! O sa-mi răspundeţi cu „Da, domnule sergent-major” sau cu „Nu, domnule sergent-major” după caz. Aţi înţeles? – Da, domnule sergent-major! am răspuns cu toţii. – Puteţi mai bine decît atît! Din nou! – Da, domnule sergent-major, am zbierat. Iar unii dintre noi aproape că erau pe punctul de a izbucni în lacrimi, judecînd după vocile lor. – În următoarele douăsprezece săptămîni, sarcina mea este să încerc să vă instruiesc astfel încît să fiţi soldaţi. Şi, pe Dumnezeul meu, am s-o fac. Am de gînd s-o fac în ciuda faptului că pot spune de pe acum că nici unul dintre voi, labe triste ce sînteţi, nu meritaţi o asemenea provocare. Vreau ca fiecare dintre voi să ia bine aminte la ce vă spun. Nu sîntem într-o armată de modă veche, de pe Pămînt, acolo unde sergentul de instrucţie trebuie să-l facă pe dolofan atlet, să arunce cu muşchi pe slăbănog sau să-l educe pe imbecil. Fiecare aveţi o anume experienţă, iar corpurile voastre sînt în formă maximă. Poate vă gîndiţi că asta face munca mea mai uşoară. Nici… De… Cum… Fiecare dintre voi aveţi în spate şapte91

zeci şi cinci de ani de obiceiuri proaste sau credinţe personale în nuş’ce drepturi. De toate astea trebuie să vă scap în trei luni belite. Fiecare dintre voi îşi imaginează că noul corp este un fel de jucărie nou-nouţă. Mda, ştiu cam ce-aţi făcut în ultima săptămînă. V-aţi futut ca nişte maimuţe turbate. Ia ghiciţi voi acum… Joaca sa terminat. În următoarele săptămîni, o să vă consideraţi norocoşi dacă o să apucaţi să vă masturbaţi la duşuri. Jucăriile astea noinouţe or să fie puse la treabă, drăgălaşele mele. Pentru că trebuie să scot soldaţi din voi. Şi asta va fi o muncă nonstop. Ruiz începuse să se plimbe iarăşi prin faţa noastră. – Vreau ca un lucru să fie clar. Nu-mi place şi nici n-o să-mi placă de vreunul dintre voi. De ce? Pentru că, în ciuda muncii depuse de mine şi de personalul meu aici, în mod inevitabil o să ne faceţi, în final, pe toţi, să arătăm nasol. Şi asta mă doare. Nu pot dormi noaptea ştiind că, indiferent cît mă voi strădui să vă învăţ ceea ce trebuie, inevitabil veţi da greş şi veţi înşela aşteptările celor care luptă alături de voi. Tot ceea ce pot să fac cît mai bine este să mă asigur că, o dată plecaţi, să nu faceţi praf plutonul în care o să fiţi. Aşa… dacă vreunul dintre voi crapă, dar restul plutonului rămîne în picioare, am să consider munca mea ca fiind un succes! Ruiz făcu o scurtă pauză, cît să-şi umple plămînii cu aer. – Acuma să nu vă imaginaţi că am eu vreun soi de ură gratuită pentru toţi. Vreau să vă asigur că nu este cazul. Fiecare dintre voi va da greş. Dar fiecare o va face în felul lui, unic şi personal. Aşa că fiecare mă va scoate din sărite pentru motive clare. Chiar şi acum aveţi anumite trăsături care mă irită. Mă credeţi? – Da, domnule sergent-major! – Da, pe dracu’! Unii dintre voi îşi închipuie că nu vor ajunge să fie obiectul urii mele, ci alţii vor cădea de fraieri… Sergentul-major îşi îndreptase mîna spre răsărit. – Folosiţi-vă ochişorii cei noi şi admiraţi turnul acela de transmisiuni… Ăla de pe orizont, care abia se zăreşte. Este la o distanţă de zece kilometri, doamnelor şi domnilor. Acuma am de gînd să vă descos pe fiecare şi să vă demonstrez că nu sînteţi în stare decît să mă enervaţi. În momentul în care am să descopăr la fiecare motivul pentru care îmi este nesuferit, respectivul va trebui să pornească în galop spre turn. Dacă nu sînteţi înapoi, cu toţii, într-o oră, mîine o luăm de la capăt. S-a înţeles? – Da, domnule sergent-major! Mi-am dat seama că unii dintre noi deja îşi făceau anumite calcule, în minte. Sergentul ne ceruse să alergăm în cîteva minute în92

treaga distanţă, dus-întors. Aveam o bănuială că mîine urma să avem parte de acelaşi meniu. – Care dintre voi a făcut parte dintre forţele armate, pe Pămînt? Un pas înainte. Şapte recruţi au ieşit din linie. – Băga-mi-aş să-mi bag… Nimic nu urăsc mai tare pe lumea asta decît un recrut veteran. O să trebuiască să muncesc dublu cu voi, ca să vă scot din tigve tot căcatul pe care l-aţi învăţat acasă. Pentru că voi, labe triste, acasă v-aţi bătut unii cu alţii. Şi încă într-un mod jalnic. Da, dom’le. Bineînţeles că am urmărit întregul Război Subcontinental. Rahat! V-a luat şase ani ca să înfrîngeţi o armată de desculţi. Şi asta abia după ce aţi umblat la cutia cu maimuţe. Bombele atomice sînt pentru pizde. Pizde. Dacă FCA ar fi luptat aşa cum aţi făcut-o voi, ştiţi unde ar fi fost întreaga omenire acum? Vă spun eu… Pe un nenorocit de asteroid, rîcîind nişte alge amărîte de pe pereţii tunelurilor… Şi care dintre voi, găoazelor, a fost la infanteria marină? Doi dintre cei şapte au făcut încă un pas înainte. – Voi, labagiilor, sînteţi catastrofe. Voi, imbecililor, aţi omorît mai mulţi soldaţi FCA decît orice altă specie de extratereştri. Şi asta făcînd lucrurile în maniera infanteriei şi nu cum ar fi trebuit să fie făcute. Probabil că aveaţi şi tatuajele acelea, „Semper Fi”, pe vechile corpuri, nu-i aşa? Nu-i aşa?! – Da, domnule sergent-major! au răspuns cei doi. – Mare noroc aveţi că au rămas acolo. Pentru că dacă descopăr vreun astfel de tatuaj la cineva, jur că am să-l jupoi cu mîna mea. Să nu vă imaginaţi că n-am s-o fac. Pentru că aici, spre deosebire de fututa voastră de infanterie, eu sînt Dumnezeu! Aş putea să-mi fac o plăcintă din maţele voastre… Şi singura chestie care mi s-ar spune ar fi să chem un recrut cu o găleată şi un mop, ca să cureţe mizeria. Ruiz se dădu un pas înapoi ca să ne cuprindă pe toţi cu vederea. – Asta este armata adevărată, doamnelor şi domnilor. Nu sînteţi la marină sau la aviaţie sau la infanterie. Sînteţi FCA. Şi dacă vreunul dintre voi va uita asta, am să fiu prin preajmă ca să-i aduc aminte. Fuga marş! Cei şapte au zbughit-o spre turn. – Mda… Ia să vedem… Care eşti homosexual? Patru recruţi au făcut pasul înainte. Printre ei şi Alan, care stătuse lîngă mine pînă atunci. 93

– Unii dintre cei mai buni soldaţi din întreaga istorie au fost homosexuali, a comentat Ruiz. Alexandru cel Mare, Richard Inimă de Leu… Spartanii chiar aveau o falangă alcătuită în întregime din homosexuali. Mergeau pe ideea că fiecare dintre ei ar fi luptat mai bine, ca să-şi protejeze amantul, decît ar fi făcut-o pentru un camarad oarecare. Unii dintre cei mai buni soldaţi pe care i-am cunoscut personal, erau la fel de bizari ca o bancnotă de trei dolari. Ai dracului de buni… Dar vă anunţ că v-aţi ales prost momentul să vă spovediţi. Am luptat de trei ori, în momente foarte împuţite, alături de cîte un homosexual. Şi, de fiecare dată, bulangiul respectiv alegea taman momentele alea ca să-mi spună că mă iubeşte. Lucru total inadecvat. Hoarde de extratereştri mă aveau în vedere să-mi sugă creierii, iar colegul găsea de cuviinţă ca, în acele clipe, să vorbim despre sentimente. Ca şi cum nu aş fi fost deloc ocupat… Ca recomandare… Dacă se încinge tărîţa în voi, rezolvaţi-vă înainte de misiuni. Nu în momentul în care nişte creaturi tocmai încearcă să vă belească. Fuga marş! Au ţîşnit ca din puşcă. – Acuma… cine se crede minoritar? Zece recruţi au ieşit din linie. – Minoritari pe dracu’! Băi găoazelor, v-aţi uitat de jurîmprejur? Aici toată lumea e verde. Nu există minorităţi. Vreţi să faceţi parte dintr-o futută de minoritate? Foarte bine. Sînt douăzeci de miliarde de oameni risipiţi prin Univers. Pe de altă parte, sînt patru mii de miliarde de membri ai altor specii raţionale. Şi fiecare dintre aceştia nu vrea altceva decît să vă gătească la micul dejun. Ca să vorbim numai despre cei pe care-i cunoaştem. Primul dintre voi, pui de lele, care aveţi de gînd să vă constituiţi în vreo minoritate, va încasa un mare şut în curu-i oropsit. Un mare şut de la piciorul meu latino. Valea! Au luat-o imediat la goană. Şi tot aşa… Ruiz a găsit nod în papură creştinilor, evreilor, musulmanilor dar şi ateilor, funcţionarilor guvernamentali, medicilor, avocaţilor, profesorilor, ocnaşilor, iubitorilor de animale, deţinătorilor de arme, cunoscătorilor de arte marţiale, iubitorilor de lupte libere şi, în mod ciudat, celor care au practicat dansul sincron. O dată pentru că-l enervau pur şi simplu. Şi, în plus, îl enervau pentru că, iată, se găsise cineva care să intre în categoria aceea. Grupuri sau perechi sau singuri, recruţii se lăsau beliţi de către sergent şi porneau la trap spre turn. În cele din urmă, am intrat în colimator. 94

– Să fiu al naibii! A mai rămas un singur cap de pulă… – Da, domnule sergent-major! am zbierat din toţi rărunchii. – Îmi este greu să cred că nu te-ai potrivit pînă acum în nici o categorie din alea care mă scot din minţi… Am bănuiala că vrei să te sustragi de la o minunată alergare matinală. – Nu, domnule sergent-major! am răcnit cît am putut de tare. – Pur şi simplu nu accept să nu existe vreun motiv pentru care să nu-mi fii antipatic… De unde eşti? – Ohio, domnule sergent-major! Ruiz îşi boţi faţa. Nimic de care să se agaţe. Ohio era, categoric, cel mai inofensiv loc de pe Pămînt şi asta părea să fie în folosul meu. – Şi cum ţi-ai cîştigat pîinea, recrut? – Am fost propriul meu patron, domnule sergent-major! – Adică ai fost ce? – Am fost scriitor, domnule sergent-major! Un rînjet sumbru s-a întins pe mutra sergentului. Cu siguranţă că ăia de lucraseră cu cuvintele erau din specia celor care îl scoteau din sărite. – Spune-mi că scriai poveşti, recrut. Am mare pică pe romancieri. – Nu, domnule sergent-major! – Cristoase mare… dar ce scriai? – Texte pentru reclame, domnule sergent-major! – Reclame? Şi ce mizerii ai promovat, recrut? – Cea mai celebră reclamă a mea a fost pentru Willie Wheelie, domnule sergent-major! Willie Wheelie fusese mascota pentru Anvelope Nirvana, cei care făceau anvelope pentru vehiculele de top. Eu creasem ideea de bază precum şi sloganul. Mai departe se ocupaseră graficienii firmei. Campania Willie Wheelie, printr-o coincidenţă fericită, demarase exact în momentul în care lumea reîncepea să arate un interes aparte pentru motociclete. Moda aceea durase cîţiva ani buni iar Willie adusese o grămadă de bani pentru Nirvana. Mascota, jucăriile de pluş Willie, tricourile inscripţionate cu Willie şi aşa mai departe. Ba chiar se încercase realizarea unui spectacol pentru copii, cu mascota Willie ca personaj principal, dar, în cele din urmă, nu se finalizase nimic. Pe de altă parte, succesul lui Willie se răsfrînsese şi asupra mea şi mi-a adus mulţime de clienţi. Willie îmi purtase noroc. Pînă în faţa sergentului Ruiz, se părea. Brusc, acesta se proţăpi în faţa mea şi urlă: 95

– Tu eşti creierul din spatele mascotei Willie Wheelie? – Da, domnule sergent-major! Simţeam o plăcere perversă să zbier la un milimetru de faţa sergentului. Acesta m-a studiat preţ de cîteva secunde, disecîndumă cu privirea şi făcîndu-mă să tremur. Apoi a mîrîit, s-a dat îndărăt şi a început să-şi descheie cămaşa. Eram deja îngrijorat, dar imediat ce s-a dezbrăcat am fost speriat de-a dreptul. Mi-a arătat umărul drept. – Recrut! Spune-mi ce vezi pe umărul meu? M-am holbat la el şi am gîndit: aşa ceva nu se poate. – Văd un tatuaj cu Willie Wheelie, domnule sergent-major! – Chiar aşa! O să-ţi spun o poveste, recrut… Pe Pămînt am fost căsătorit cu o nenorocită de scorpie. Cea mai veninoasă viperă. Dar în aşa hal mă avea în puterea ei încît, deşi căsătoria cu ea durea precum doare moartea prin tăiere cu o coală de hîrtie, am vrut să-mi iau zilele în momentul în care a băgat divorţ. Eram într-o staţie, meditînd dacă să mă azvîrl în faţa primului autobuz care ar fi apărut, cînd am zărit pe partea cealaltă a drumului o reclamă cu Willie Wheelie. Ştii ce zicea reclama aia? – „Uneori trebuie să-ţi vezi de drum”, domnule sergent-major! Sloganul acela îmi luase cinşpe secunde să-l scriu. Ce mică-i lumea! – Exact. Citind reclama aia am avut O Revelaţie. Am ştiut atunci că trebuie să-mi văd de drum. Am divorţat de lifta aia de nevastă-mea, am cîntat o odă a bucuriei, mi-am vîrît toate catrafusele într-o pereche de coburi şi am şters-o. Din acea binecuvîntată zi, Willie Wheelie a fost blazonul meu. Simbolul meu pentru libertatea personală sau de exprimare. Willie mi-a salvat viaţa, recrut, şi pentru asta îi voi fi veşnic recunoscător. – Cu plăcere, domnule sergent-major! am răcnit. – Recrut, sînt onorat că am avut şansa ca să te cunosc. În plus, eşti primul recrut din cariera mea care nu m-a scos imediat din sărite. Nu pot să-ţi spun cît de mult mă enervează acest lucru. Oricum, mă încălzeşte ideea că în viitorul imediat, poate în orele următoare, vei face ceva nasol şi care să-mi urce tot sîngele în cap. Şi ca să mă asigur că aşa vei face, te numesc comandant de pluton. Este o sarcină ingrată, care nu are nici o parte bună. Pentru că va trebui să-i călăreşti pe futuţii ăia de recruţi de două ori mai mult decît am s-o fac eu. Pentru că la fiecare boacănă pe care o va face cineva, vei fi şi tu vinovat. Te vor urî, te vor dispreţui, te vor mînca pe la spate, iar eu voi fi mereu în preajmă să-ţi ofer o porţie 96

de rahat în plus ori de cîte ori ei vor reuşi să-ţi facă viaţa amară. Ce părere ai, recrut? Vorbeşte liber! – Se pare că am belit-o, domnule sergent-major! – Chiar aşa este, recrut. Dar ai belit-o din momentul în care ai aterizat în plutonul meu. Acuma, fuga marş. Nu putem să lăsăm plutonul fără comandantul său. – Nu ştiu dacă să te felicit sau să îmi fie frică de tine, mi-a spus Alan în vreme ce ne îndreptam spre sala de mese, pentru micul dejun. – Şi una şi alta. Deşi ar fi mai rezonabil să fii speriat. Eu unul sînt… Aha, iată-i. I-am arătat un grup de cinci recruţi: trei bărbaţi şi două femei, adunaţi în faţa sălii de mese. Ceva mai devreme, pe cînd alergam spre turnul de transmisiuni aproape mă izbisem de un copac din pricina lui BrainPal, care îmi acoperise cîmpul vizual cu un mesaj. Am reuşit cu greu să evit coliziunea şi i-am comandat lui Găoază să comute mesajul pe modul vocal. „Numirea lui John Perry în funcţia de comandant al plutonului de instrucţie 63 a fost procesată. Felicitări pentru avansare. De acum ai acces la toate fişierele şi informaţiile furnizate de sistemul BrainPal despre recruţii plutonului de instrucţie 63. Atenţie! Aceste informaţii pot fi folosite doar în scop de serviciu. Accesarea fişierelor şi informaţiilor în alte scopuri decît cel militar pot conduce la retragerea funcţiei de comandant de pluton precum şi la deferirea către curtea marţială din cadrul bazei.” – Straşnic, am exclamat sărind peste un şanţ. „Va trebui să prezinţi sergentului major Ruiz propunerile tale pentru comandanţii de grupă, imediat după micul dejun. Doreşti să accesezi fişierele şi datele legate de pluton?” Am dorit. Asta am şi făcut. Găoază mi-a livrat, în mare viteză, toate informaţiile şi detaliile legate de fiecare recrut în parte. Şi asta în vreme ce alergam. Pînă am ajuns la turn, restrînsesem lista la douăzeci de potenţial candidaţi. Iar pînă am ajuns înapoi la bază, deja împărţisem plutonul în cinci grupe, fiecare grupă cu un comandant desemnat. Plus încă o grupă al cărei comandant ar fi trebuit să fiu tot eu. Noua schemă am trimis-o, apoi, celor cinci numiţi de mine la comanda grupelor precum şi convocarea lor în sala de mese. BrainPal promitea să fie o unealtă de nădejde. Am reuşit să ajung la bază în cincizeci şi cinci de minute fără 97

să ajung vreun alt recrut din urmă. Găoază mi-a raportat, de altfel, că, din tot plutonul, cel mai lent fusese, culmea, unul dintre foştii puşcaşi marini. Acesta reuşise să scoată un timp de cincizeci şi opt de minute. Se părea că nu mai era necesar să alergăm şi mîine către turnul de comunicaţii. Cel puţin nu pentru că am fi fost lenţi. Eram convins că sergentul Ruiz ar fi putut găsi vreun alt motiv, oricînd. Tot ce puteam spera şi încerca era să nu fiu eu acel motiv. Cei cinci ne-au zărit, pe mine şi pe Alan, şi s-au apropiat de noi. Trei dintre ei m-au salutat imediat, urmaţi cumva dintr-un reflex de turmă şi de ceilalţi doi. Le-am răspuns la salut şi am zîmbit. – Nu vă îngrijoraţi, le-am spus celor doi care mă salutaseră ezitînd. Şi pentru mine este o chestie nouă. Haideţi să ne aşezăm la masă şi să discutăm unele lucruri. – Vrei să plec? m-a întrebat Alan, în vreme ce stăteam la coadă. Probabil că o să ai destule de vorbit cu ei. – Nu pleca, vreau să rămîi. Am nevoie de părerea ta cu privire cei cinci. În plus, am veşti noi pentru tine. Eşti locţiitorul meu în propria-mi grupă. Şi, avînd în vedere că am un pluton de îngrijit… Tu vei fi liderul grupei mele. Sper că nu ai nimic împotrivă. – Mă descurc eu, a zîmbit Alan. Mulţumesc pentru că m-ai luat la tine în grupă. – Ce farmec ar mai avea şefia dacă nu m-aş putea răsfăţa cu favoritisme inutile? În plus, atunci cînd am să pic, o să fii pe aproape ca să-mi netezeşti căderea. – Am înţeles… Voi fi airbag-ul carierei tale militare. Sala de mese era plină ochi, dar am reuşit cumva să ne aşezăm toţi şapte la o masă. – Prezentările mai întîi, le-am spus. Să ne cunoaştem unii pe alţii. Numele meu este John Perry şi, pentru moment, sînt comandantul plutonului. Apoi l-am arătat pe Alan. – El este Alan Rosenthal. Locţiitorul meu de grupă. Au început să se prezinte, pe rînd. – Angela Merchant. Din Trenton, New Jersey. – Terry Duncan, Missoula, Montana. – Mark Jackson, St. Louis. – Sarah O’Connell, Boston. – Martin Garabedian, Sunny Fresno, California. – Ei bine… Nici nu sîntem din toate zările, le-am spus iar cîţiva au chicotit. 98

Ceea ce era de bine. – O să fiu scurt. Altminteri o să se vadă că de fapt habar n-am ce naiba trebuie să fac. Voi cinci aţi fost selecţionaţi deoarece am găsit în datele voastre lucruri care mă fac să cred că aveţi abilităţi de conducători. Angela a fost director executiv. Terry a avut grijă de o fermă de vite. Mark a fost colonel în armată şi, cu tot respectul pentru sergentul Ruiz, cred că asta constituie un avantaj. – Mă bucur să aud asta, mi-a răspuns Mark. – Martin a fost consilier local în Fresno. Iar Sarah a predat la grădiniţă mai bine de treizeci de ani, ceea ce o face, în mod automat, cea mai calificată dintre noi toţi. Alte rîsete. Frate, eram pe val… – Voi fi cît se poate de sincer… Nu am de gînd să fiu zbir cu voi. Ruiz a ocupat postul ăsta, eu aş fi doar o jalnică imitaţie. Nu este genul meu. Nu ştiu nici ce gen de comandă va fi aplicat. Tot ce vreau este să faceţi tot ceea ce trebuie făcut, astfel încît să fiţi în fruntea recruţilor şi să trecem cu toţii cu bine de cele trei luni de instrucţie. Nu vreau neapărat să fiu comandant de pluton. Ceea ce vreau este să mă asigur că fiecare recrut va căpăta toate abilităţile necesare pentru a supravieţui… acolo. Filmuleţul prezentat mai devreme de Ruiz m-a cam pus pe gînduri. Sper că şi pe voi la fel. – Dumnezeule, şi încă bine de tot, a răspuns Terry. L-au ciopîrţit pe nenorocitul acela ca pe o vită. – Aş fi vrut să ne arate asta înainte să semnăm… Poate că aş fi preferat să îmbătrînesc, a continuat imediat Angela. – E război, lucruri din astea se întîmplă, a consolat-o Mark. – Haidem să facem ceea ce trebuie făcut astfel încît oamenii noştri să se poată descurca… Bun… Am împărţit plutonul în şase grupe. Eu sînt comandantul grupei A. Angela, tu ai grupa B. Terry, tu comanzi grupa C. Mark, eşti cu grupa D, Sarah are grupa E, iar Martin grupa F. Am acordat fiecăruia dintre voi dreptul de a vedea informaţiile despre oricare om din grupă, cu ajutorul lui BrainPal. Alegeţi-vă fiecare locţiitorii şi trimiteţi-mi datele pînă în prînz. Păstraţi disciplina între voi şi instrucţia va decurge mai uşor. Din punctul meu de vederea, singurul motiv pentru care v-am ales, oameni buni, este ca eu să nu am nimic de făcut. – Decît să comanzi grupa ta, a observat Martin. – Aici intervin eu, i-a explicat Alan. – O să ne întîlnim în fiecare zi, la prînz. Celelalte mese o să le luăm fiecare cu grupa sa. Dacă aveţi ceva despre care trebuie să ştiu, mă contactaţi imediat. Dar aştept de la voi să vă rezolvaţi 99

problemele singuri. Atît cît se poate. Aşa cum am spus, nu am de gînd să fiu un zbir. Dar, şi la bine şi la rău, sînt comandantul acestui pluton şi ceea ce spun eu, aia se face. Dacă simt că lucrurile nu merg cum trebuie, am să vă înştiinţez pe voi, mai întîi. Şi dacă nimic nu se schimbă am să vă înlocuiesc, acolo unde este cazul. Nu este nimic personal, nu am nimic cu voi. Dar vreau să fim cît se poate de bine pregătiţi astfel încît să ne putem descurca acolo. Vi se pare corect? Au dat din cap, cu toţii. – Excelent! le-am răspuns şi am ridicat paharul. Să toastăm pentru Plutonul 63. Să rămînem cu toţii împreună. Au ridicat paharele şi au ciocnit. Apoi am început să mîncăm şi să sporovăim. Lucrurile se aşezau bine, m-am gîndit. Nu mi-a luat mult pînă mi-am schimbat părerea.

OPT Ziua pe Beta Pyxis era de douăzeci şi două de ore, treizeci de minute şi douăzeci şi patru de secunde. Aveam doar două ore de somn la dispoziţie. Am descoperit acest detaliu plin de farmec încă din prima noapte, cînd Găoază mi-a făcut creierii praf cu un semnal sfredelitor. Atît de brutal încît am căzut din pat. Evident, patul meu era cel de sus. M-am asigurat că nu mi-am rupt nasul şi am început să citesc mesajul care îmi flutura în faţa ochilor. Comandant John Perry, te informez că mai sînt – şi am văzut un ceas care arăta un minut şi patruzeci şi opt de secunde – pînă cînd sergentul-major Ruiz însoţit de asistenţii săi va intra în dormitoare. Se aşteaptă de la tine ca plutonul să fie treaz şi pregătit. Oricare recrut care nu va fi gata va suporta o corecţie disciplinară şi va fi notat ca un minus pentru tine. Am trimis imediat mesajul către comandanţii de grupe prin reţeaua de comunicaţii pe care o creasem cu o zi în urmă. Am trimis şi un mesaj de alarmă către întregul pluton şi am aprins luminile. Au urmat cîteva momente destul de comice, cînd toţi recruţii au sărit ca arşi, treziţi de sunetele alarmei pe care doar ei le puteau auzi. Cei mai mulţi păreau dezorientaţi. Împreună cu şefii de grupe, i-am dat jos din pat pe cei care încă mai trăgeau de ei. În mai puţin de un minut, întregul pluton era în picioare şi pregătit. Am 100

avut chiar cîteva secunde la dispoziţie ca să mă asigur că fiecare stătea în poziţie de drepţi lîngă patul său şi să-i conving pe cîţiva dintre ei că nu era tocmai momentul potrivit să se ceară la baie. Ci să stea dracului încremeniţi lîngă paturi, ca să nu-l stîrnească pe Ruiz. Nu că ar fi avut vreo importanţă. – Ai’ să-mi bag… Perry! – Da, domnule sergent-major! – Ce naiba aţi făcut în cele două minute de avertisment? V-aţi luat-o la labă? Plutonul este nepregătit! Oamenii nu sînt echipaţi pentru instrucţia pe care o au programată. Ce scuze ai? – Domnule sergent-major, mesajul spunea ca plutonul să fie pregătit atunci cînd veţi ajunge în dormitor. Nu spunea nimic despre echipare. – Dumnezeule, Perry! Nu crezi că echiparea face parte din a fi pregătit? – Nu-mi permit să cred, domnule sergent-major! – Nu-ţi permiţi să crezi? Te dai ciumec, Perry? – Nu, domnule sergent-major! – Atunci să-ţi permiţi să scoţi plutonul afară, pe platoul de adunare, Perry. Ai patru’ş’cinci de secunde… Executarea! – Grupa A! am zbierat şi am luat-o la goană, rugîndu-mă la Dumnezeu ca oamenii să mă urmeze. Pe cînd ieşeam pe uşă, am auzit-o pe Angela răcnind la grupa B ordinul să o urmeze. O alesesem bine. Am ajuns pe platou, iar grupa mea s-a aliniat în spate. Imediat, Angela şi oamenii ei s-ai aliniat la dreapta mea. Apoi au urmat Terry şi ceilalţi. Ultimul om din grupa F a intrat în formaţie în secunda patruzeci şi patru. Era chiar uimitor. Pe întreg platoul, la fel ca noi, alte plutoane se căzneau să se alinieze. Şi, la fel ca noi, nici un pluton nu era echipat pentru instrucţie. M-am simţit uşurat. – Perry! Cît este ora? Am accesat BrainPal. – Zero unu zero zero, timp local, domnule sergent-major! – Uluitor, Perry… ştii să spui ora. Cînd s-a dat stingerea? – La douăzeci şi unu zero zero, domnule sergent-major! – Iarăşi corect! Unii dintre voi se pot întreba de ce v-am scos afară doar după două ore de somn. Sîntem cumva cruzi? Sadici? Încercăm să vă facem praf? Răspunsul la aceste întrebări este: da, aşa sîntem. Dar nu acestea sînt motivele pentru care v-am trezit. Motivul este acela că nu aveţi nevoie de mai mult de două ore de 101

somn. Mulţumită noilor corpuri, e destul dacă dormiţi doar două ore. În ultimele zile aţi dormit opt ore pentru că aşa eraţi obişnuiţi. De acuma, gata, doamnelor şi domnilor. Somnul vostru îmi risipeşte timpul meu. Două ore sînt destul, prin urmare două ore aveţi voie… Bun… Cine poate să-mi spună de ce v-am alergat ieri douăzeci de kilometri într-o oră? Unul dintre recruţi a ridicat mîna. – Te ascult, Thompson. Fie memorase numele fiecărui recrut din pluton, fie BrainPal îi „sufla” informaţiile necesare. Sincer, nu aş fi pariat pe vreuna din variante. – Ne-aţi alergat pentru că ne urîţi pe fiecare din motive individual fundamentate, domnule sergent-major! – Excelent răspuns, Thompson. Chiar dacă parţial corect. V-am alergat douăzeci de kilometri într-o oră pentru că puteţi. Cel mai lent dintre voi a ajuns cu două minute înainte de oprirea cronometrului. Asta înseamnă că fără pic de antrenament, aproape fără vreun efort real, oricare dintre voi, afurisiţilor, puteţi face faţă celor care au cîştigat medalii de aur la Olimpiade… pe Pămînt. Şi ştiţi de ce? Are cineva habar?… Pentru că nici unul dintre voi nu mai este uman. Sînteţi mai buni. Doar că nu ştiţi asta… încă. Timp de o săptămînă v-aţi frecat de pereţii navei ca nişte jucărele cu cheiţe şi arcuri. Şi, probabil, habar nu aveţi încă din ce sînteţi alcătuiţi. E timpul să schimbam atitudinea asta, doamnelor şi domnilor. Prima săptămînă de instrucţie are ca scop să vă facă să credeţi miracolele noilor voastre trupuri. Şi veţi crede… Pentru că nu aveţi altă opţiune. Am alergat apoi douăzeci şi cinci de kilometri în chiloţi. Un marş de douăzeci şi cinci de kilometri. În sprinturi de şapte secunde acopeream sute de metri. Salturi verticale de doi metri. Salturi peste falii de zece metri. Ridicări de greutăţi de două sute de kilograme. Sute de tracţiuni la bară şi flotări. Aşa cum spusese şi Ruiz, dificil nu era să le facem. Ci să credem că le putem face. Recruţii cădeau sau eşuau doar din pricina lipsei de îndrăzneală. Ruiz şi asistenţii lui abia aşteptau să sară în beregata vreunui recrut care o zbîrceşte şi să-l frece cum se cuvine. Iar apoi să mă frece pe mine pentru că eu nu i-am frecat pe ei. Fiecare recrut – fiecare – a avut cel puţin un moment de slăbiciune şi de îndoială. Mie mi s-a întîmplat în a patra zi. Întreg plutonul 63 era aliniat în jurul unui bazin de înot. Toată lumea avea 102

cîte un sac plin cu douăzeci şi cinci de kilograme de nisip. Ruiz se învîrtea printre noi şi ne explica: – Care este cel mai slab punct al organismului uman? Nu este inima sau creierul, cum aţi fi tentaţi să credeţi. Nicidecum… Este sîngele. Pentru că sîngele se află răspîndit peste tot în organismul vostru. Sîngele transportă oxigen. Dar poate duce prin corp şi boli. Cînd sînteţi răniţi, sîngele se coagulează, dar uneori nu suficient de repede ca să nu intraţi în şoc hemoragic. Cînd cineva îşi pierde sîngele, moare de fapt din pricina lipsei de oxigen. Pentru că sîngele i-a curs pe jos, prin ţărînă, unde nu-i mai foloseşte la nimic. Dar FCA, în înţelepciunea lor divină, a spus la revedere sîngelui uman. L-a înlocuit cu SmartBlood. Acesta este compus din miliarde de mecanisme nano care fac aceeaşi treabă ca şi sîngele obişnuit, dar mult mai bine. Nu este organic, deci nu este vulnerabil la ameninţări biologice. Se coagulează în milisecunde. Poţi pierde un nenorocit de picior fără sîngerare. Dar cel mai important lucru de ştiut este faptul că fiecare „celulă” de SmartBlood are o capacitate de transport a oxigenului de patru ori mai mare decît o hematie obişnuită. Ruiz s-a oprit. – Asta are o însemnătate aparte pentru voi. Veţi sări în bazin cu sacii de nisip în mîini. O să vă scufundaţi pe fundul bazinului. Şi veţi sta acolo cel puţin şase minute. În şase minute orice om normal moare. Dar fiecare dintre voi poate sta fără să respire mai mult de şase minute. Şi fără să piardă un singur neuron. Şi ca să vă motivez să staţi cît mai mult… Primul care iese la suprafaţă spală closetele timp de o săptămînă. Iar dacă cineva iese înainte de cele şase minute… Fiecare dintre voi va avea o relaţie cît se poate de personală şi apropiată cu o căcăstoare de prin baza asta. Clar? Executarea! Ne-am scufundat. Trei metri adîncime. Imediat mi s-a făcut teamă. În copilărie, am căzut odată într-o piscină acoperită cu o folie care s-a sfîşiat imediat şi m-am scufundat. Au fost cîteva momente lungi de dezorientare şi de groază, încercînd să ajung la suprafaţă. Nu am stat sub apă mult, nu fusesem în pericol să mă înec. Dar a fost suficient ca să capăt o aversiune permanentă faţă de scufundări sub apă. După treizeci de secunde deja simţeam nevoia să trag o gură de aer, la suprafaţă. Nu mă simţeam în stare să stau nici un minut, nicidecum şase. Am simţit un ghiont. M-am întors un pic cam precipitat şi l-am văzut pe Alan, care se scufundase alături de mine. 103

Prin jocul de umbre al apei l-am văzut că îşi duce mîna la cap, iar apoi o îndreaptă către mine. În acel moment, Găoază a prins viaţă şi m-a anunţat că Alan îmi cere o legătură. Am acceptat şi imediat s-a auzit o imitaţie a vocii lui Alan. Plată şi fără inflexiuni. Necazuri? – m-a întrebat. Fobie – am răspuns. Nu intra în panică. Nu te mai gîndi că eşti sub apă. Nu prea merge, băga-mi-aş. Atunci prefă-te – mi-a recomandat Alan – verifică-i pe toţi din grupa ta, vezi dacă mai are cineva probleme şi dă-i o mînă de ajutor. Calmul straniu al simulacrului de voce m-a ajutat. Am deschis un canal de comunicare către comandanţii de grupe şi le-am dat ordin să se ocupe fiecare de oamenii lui. În fiecare grupă aveam cîte un recrut sau doi aproape cuprinşi de panică şi cărora trebuia să le vorbeşti. Alături de mine, Alan inspecta oamenii din grupa noastră. Trei minute, apoi patru. În grupa lui Martin, unul dintre recruţi începuse să dea din picioare într-o încercare de a se ridica la suprafaţă. Martin şi-a lepădat propriul sac şi a înotat pînă la acesta, apucîndu-l de umeri şi împingîndu-l în jos. L-am auzit pe Martin prin BrainPal spunîndu-i recrutului: uită-te în ochii mei. Se pare că a fost cu folos, omul s-a liniştit imediat. Cinci minute şi era evident că, în ciuda cantităţii sporite de oxigen purtate de sînge, lumea începea să se simtă incomod. Îi vedeam pe unii lăsîndu-se cînd pe un picior, cînd pe celălalt, sau dînd din mîni ca şi cum ar fi înotat. Unul dintre recruţi îşi lovea capul de sacul cu nisip. Jumătate din mine rîdea, jumătate din mine simţea nevoia să facă la fel. Cinci minute şi patruzeci şi trei de secunde. Unul din grupa lui Mark şi-a aruncat sacul şi a pornit să urce spre suprafaţă. Mark sa ridicat imediat după el şi l-a apucat de glezne. M-am gîndit că locţiitorul acestuia ar fi putut să-i dea o mînă de ajutor cînd BrainPal m-a informat că tocmai locţiitorul lui era cel care ţîşnise spre suprafaţă. Şase minute. Patruzeci de recruţi şi-au aruncat sacii de nisip şi au prins să urce. Mark l-a eliberat pe locţiitorul său şi a pornit spre suprafaţă, chiar sub acesta, atent să nu fie el primul care iese afară. Tocmai mă pregăteam să arunc sacul şi să mă îndrept spre suprafaţă, cînd am auzit vocea lui Alan. Eşti şeful plutonului, ar trebui să stai pe loc. 104

Să-mi sugi… Regret, nu eşti genul meu. Am rezistat şapte minute şi treizeci de secunde. M-am ridicat spre suprafaţă cu sentimentul că plămînii îmi vor exploda din clipă în clipă. Dar am trecut de momentul meu de slăbiciune. Pentru că am crezut. Eram ceva mai mult decît o fiinţă umană. În săptămîna a doua ni s-au dat armele. – Aceasta este carabina de infanterie MF-35 în varianta standard. Eram strînşi în careu, pe platoul de adunare. Ruiz ţinea carabina ridicată, astfel încît fiecare dintre recruţi să o poată vedea. În dreptul fiecăruia dintre noi zăceau direct pe pămînt celelalte carabine, încă ambalate în foliile protectoare. – MF vine de la Mulţi Funcţională. După necesităţi, arma poate crea şi lansa şase tipuri diferite de proiectile sau raze. Asta înseamnă gloanţe de carabină şi alice, fiecare explozive sau nu şi care pot fi lansate la foc automat sau semiautomat. Grenade cu rază mică de acţiune. Rachete teleghidate cu rază mică de acţiune. Are aruncător de flăcări de înaltă presiune precum şi lansator de pulsuri de microunde. Toate acestea sînt posibile datorită muniţiei de înaltă densitate, alcătuită din nanoroboţi… Sergentul luase în mînă un calup mat cu aspect metalic, calup care regăsea lîngă fiecare carabină. – … şi care se încarcă automat, înainte de tragere. Această muniţie, împreună cu arma, creează un sistem de maximă flexibilitate dar care poate fi folosit cu un instructaj minim. Lucru pe care, fără îndoială, nişte îngrămădiţi ca voi nu-l vor aprecia la adevărata valoare… Aceia dintre voi care au experienţă militară îşi pot aminti ce preţ se punea pe demontarea şi asamblarea armei în timpi cît mai mici. Nu veţi face niciodată aşa ceva cu MF-35. Această carabină este o maşinărie extrem de complexă, iar voi nu aveţi calificarea să vă regulaţi cu ea cum vi se scoală. Are un sistem încorporat de auto-diagnoză şi depanare. Se poate interfaţa cu BrainPal pentru a vă semnala eventuale probleme atunci cînd va fi cazul. Adică niciodată, pentru că în treizeci de ani de serviciu nici un MF-35 nu s-a defectat. Şi asta datorită faptului că noi putem construi arme adevărate, spre deosebire de amărîţii de pe Pămînt! Sarcina voastră este nu să vă bateţi capul cum lucrează arma, ci să trageţi cu ea. Aveţi încredere în arma voastră, este de departe mult mai isteaţă decît voi. Ţineţi minte acest lucru şi, probabil, veţi supravieţui… O să vă 105

activaţi arma dînd jos de pe ea folia protectoare şi accesînd-o cu BrainPal. Odată îndeplinită această procedură, arma va fi în întregime a voastră. Cîtă vreme vă veţi afla în această bază, doar posesorul armei poate trage cu arma respectivă, în măsura în care i se permite acest lucru de către comandantul de pluton sau de grupă, care la rîndul lor vor primi permisiunea de utilizare de la unul dintre instructori. În situaţiile reale de luptă, oricare soldat FCA dotat cu BrainPal vă poate folosi arma, dacă evenimentele impun asta. Aşadar, atîta vreme cît nu vă puneţi rău cu camarazii, nimeni nu va putea întoarce propria carabină împotriva voastră… Din acest moment, MF-35 vă va însoţi pretutindeni. Dacă vă duceţi la budă, arma merge cu voi. O să facă duş cu voi. Nu vă faceţi griji că intră apă în ea, ştie să scuipe afară orice substanţă străină. O să stea lîngă voi în timp ce mîncaţi. Şi dacă, prin miracol, o să aveţi vreme să vă regulaţi, MF-35 va avea parte de un spectacol pe cinste… O să învăţaţi cum să folosiţi această bijuterie. De ea depinde viaţa voastră. Puşcaşii marini sînt nişte prostănaci notorii dar au un lucru de apreciat. Crezul Carabinei care zice cam aşa… „Aceasta este carabina mea. Sînt multe asemenea ei, dar aceasta este a mea şi numai a mea. Carabina mea este prietenul meu cel mai bun, este viaţa mea. Trebuie să-i fiu stăpîn aşa cum mie îmi sînt stăpîn. Fără mine, carabina este inutilă. Fără carabină, sînt inutil. Trebuie să trag mai bine decît inamicul care încearcă să mă ucidă. Trebuie să-l împuşc înainte ca el să mă împuşte. Şi aşa voi face…” Doamnelor şi domnilor, purtaţi acest crez în inima voastră… Luaţi-vă armele şi activaţi-le! M-am aplecat şi am îndepărtat folia de protecţie. În ciuda laudelor aduse de Ruiz, arma nu părea chiar aşa impresionantă. Avea ceva greutate dar era bine echilibrată şi armonios proporţionată, astfel încît să fie uşor de mînuit. Pe o parte a patului carabinei se afla o etichetă. ACTIVARE CU BRAINPAL: Iniţializează BrainPal şi rosteşte Activează MF-35 seria ASD-324-DDD-4E3C1. – Hei, Găoază… Activează MF-35 seria ASD-324-DDD-4E3C1. MF-35 ASD-324-DDD-4E3C1 este activată pentru recrutul FCA John Perry. Te rog să încarci muniţia. Un desen mic a apărut la marginea cîmpului meu vizual. Era schema de încărcare a carabinei. Am luat în mînă blocul acela rectangular care se presupunea că era muniţia şi era să-mi pierd echilibrul. Era extrem de greu. Nu glumiseră deloc cînd spuseseră că muniţia este de „înaltă densitate”. Am introdus-o aşa cum mi s106

a arătat şi schema de încărcare a dispărut. În locul ei a apărut un meniu. Opţiuni de tragere disponibile Notă: folosirea unui tip de muniţie duce la scăderea disponibilităţii celorlalte tipuri. Sector Carabină: 200 Sector Alice: 80 Sector Grenade: 40 Sector Rachete: 35 Sector Aruncător de Flăcări: 10 minute Microunde: 10 minute Selectat Sector Carabină – Selectează sector alice. Sector Alice Selectat, mi-a răspuns BrainPal. – Selectează sector rachete. Sector Rachete Selectat. Te rog să selectezi o ţintă. Dintr-odată, fiecare recrut din pluton a fost încadrat într-un dreptunghi verde. Privind direct la unul sau la altul dintre camarazii mei, dreptunghiul începea să pîlpîie. La naiba, m-am gîndit şi am selectat la întîmplare un recrut pe nume Toshiba, din grupa lui Martin. Ţintă selectată, mi-a confirmat Găoază. Poţi deschide focul, poţi anula sau poţi alege a doua ţintă. – Ohoo, am murmurat şi am anulat ţinta. Mi-am privit arma şi m-am întors către Alan. – Mi-e frică de ea, i-am spus. – Serios? Tocmai ţi-am tras în cap acum două secunde o grenadă. Uimirea mea a fost curmată brusc de vocea lui Ruiz. – Ce-ai spus, recrut? Toată lumea a tăcut şi s-a întors spre sergent. Acesta se înfipsese în faţa unui recrut pe nume Sam McCain. Mi-am amintit că Sarah O'Connell îl descrisese ca find unul dintre acei flecari care mai întîi vorbesc şi abia apoi gîndesc. Deloc surprinzător, omul fusese agent de vînzări toată viaţa. Chiar şi cu Ruiz proţăpit la un milimetru de el, McCain arborase o mimică de nedumerire afectată. Era clar că habar nu avea ce-l preocupa pe Ruiz dar, orice ar fi fost, era convins că va scăpa nevătămat din coliziunea cu acesta. – Tocmai îmi admiram arma, domnule sergent-major! Şi îi spuneam recrutului Flores că aproape că simt milă pentru amărîţii ăia care vor sta împotriva noastră… 107

Răspunsul lui McCain s-a întrerupt brusc în momentul în care Ruiz i-a smuls arma din braţe şi, cu o mişcare relaxată, l-a lovit cu patul carabinei în cap. Bietul McCain s-a prăvălit la pămînt ca o cîrpă. Calm, Ruiz a întins un picior şi şi-a proptit bocancul pe beregata lui McCain. Apoi a răsucit arma, iar ţeava acesteia a îndreptat-o spre ochii înspăimîntaţi ai recrutului. – Nu prea mai eşti stăpîn pe tine, nu-i aşa, rahat cu ochi? Închipuieşte-ţi că sînt inamicul. Acum mai simţi milă pentru mine? Te-am dezarmat în mai puţin timp decît ţi-ar lua să respiri. Acolo, ticăloşii ăia se mişcă mai repede decît îţi poţi imagina. Or să-ţi întindă ficatul pe pîine şi or să-l halească în vreme ce tu încă mai încerci să-i iei în cătare. Aşa că fă bine şi nu mai simţi „aproape milă” pentru bieţii amărîţi. Ei nu au nevoie de compasiunea ta. Ai să ţii minte asta, recrut? – Da, domnule sergent-major, a horcăit McCain de sub bocanc, aproape suspinînd. – Haidem să ne asigurăm că aşa va fi. Ţeava armei s-a proptit între ochii lui McCain. Apoi, Ruiz a apăsat pe trăgaci. S-a auzit un clac sec. Tot plutonul a tresărit, iar McCain şi-a dat drumul în nădragi. – Idiotule…, a rostit Ruiz după ce McCain şi-a dat seama că, de fapt, nu murise. Nu m-ai ascultat mai devreme. MF-35 poate fi folosită numai de către proprietarul ei, în incinta bazei. Şi ăla eşti tu, cretinule. Ruiz se dădu un pas înapoi şi, cu un gest dispreţuitor, azvîrli arma spre McCain. Apoi se întoarse spre restul plutonului: – Sînteţi mai tîmpiţi decît aş fi putut să-mi imaginez… Vrea să vă fie clar un lucru: întotdeauna, în întreaga istorie a omenirii, soldaţii au plecat la război echipaţi doar cu minimul necesar pentru a cîştiga o bătălie. Războiul este scump, costă o mulţime de parale, precum şi multe vieţi. Nici o civilizaţie nu a dispus sau nu va dispune de cantităţi infinite de resurse. Aşadar, atunci cînd vă luptaţi, va trebui să vă şi protejaţi. Sînteţi aşa cum sînteţi şi nimic mai mult… înţelege vreunul dintre voi ceea ce încerc să spun? Nu aveţi trupurile astea noi şi arătoase, precum şi armele acestea minunate ca să aveţi cumva vreun avantaj. Le aveţi pentru că sînt minimul necesar pentru a lupta şi supravieţui acolo. Nu am dorit să vă dăm aceste trupuri! Am făcut-o pentru că altfel specia umană ar fi fost exterminată. Acum înţelegeţi? Aveţi o cît de mică idee despre ceea ce vă aşteaptă acolo? – Aveţi? 108

Instrucţia nu însemna doar să stăm în natură, să alergăm sau să învăţăm să omorîm în numele omenirii. Uneori, ne duceam la cursuri. – În decursul antrenamentului fizic, aţi învăţat să vă înfrîngeţi inhibiţiile şi rezervele mentale legate de trupurile voastre şi de ceea ce pot face aceste trupuri. Ne aflam într-o sală de curs împreună cu locotenentul Oglethorpe, lectorul nostru, precum şi cu ceilalţi recruţi din patru batalioane, de la batalionul 60 pînă la batalionul 64. – Acum trebuie să lucrăm puţin şi asupra minţii voastre. E timpul să renunţaţi la cîteva tipare de gîndire sau prejudecăţi despre care, mulţi dintre voi, nici măcar nu aveţi habar. Oglethorpe se afla pe un podium. În spatele său două ecrane mari prinseseră să licărească. Pe cel din stînga a apărut o oroare, ceva negru şi noduros, dotat cu o pereche de cleşti plini de zimţi şi care se iţeau aproape obscen dintr-un orificiu atît de umed, încît aproape că puteai să-i simţi duhoarea. Deasupra acestei grămezi informe de noduri şi cleşti se puteau vedea trei ochi pedunculaţi sau antene. Picături galben verzi se prelingeau pe tijele acelea. Pînă şi Lovecraft ar fi luat-o la goană, urlînd cuprins de groază. Pe ecranul din dreapta se vedea o creatură care aducea vag cu o căprioară, dotată cu o pereche de mîini aproape umane şi care păreau destul de abile. Chipul acelei fiinţe părea că exprimă pace şi înţelepciune. Dacă nu s-ar fi putut îmblînzi ca animal de companie, cu siguranţă că ar fi putut fi învăţată cîte ceva despre tainele Universului. Oglethorpe a luat un indicator şi l-a îndreptat către hidoşenia din stînga. – Individul ăsta este un membru al speciei Bathunga. Această specie este profund pacifistă. Au în spate o cultură de sute de mii de ani. Matematica noastră pe lîngă a lor pare o biată adunare şi scădere. Vieţuiesc în mediu acvatic, în oceane, se hrănesc cu plancton şi convieţuiesc în relaţii excelente cu oamenii, pe cîteva planete. Ăştia sînt dintre cei buni, iar acesta este un exemplar considerat chipeş printre ai lui… Oglethorpe s-a întors către ecranul din dreapta, care înfăţişa corcitura aceea prietenoasă de om-cerb. – Ticălosul ăsta este un Salong. Primul contact oficial cu ei s-a realizat după ce am urmărit traseul unei colonii migratoare. În principiu, oamenii nu ar trebui să colonizeze planetele de capul lor 109

şi o să vedeţi imediat de ce. Coloniştii aceia au debarcat pe o planetă care fusese luată în vizor şi de către Salongi. Într-un fel sau altul, Salongii au ajuns la concluzia că oamenii sînt buni de mîncat. Prin urmare, au atacat colonia şi au transformat-o într-o fermă. Toţi bărbaţii au fost exterminaţi. Toţi în afară de cîţiva care au fost păstraţi ca donatori de spermă. Femeile erau inseminate artificial, copiii erau crescuţi şi puşi la îngrăşat. Precum vitele. Au trecut ani buni pînă am dat de ei. Imediat după aceea, FCA au ras aşezările Salong, iar şeful lor a sfîrşit pe un grătar. Este inutil să mai adaug că de atunci sîntem în stare de război cu ei. Oglethorpe a făcut o pauză, după care a continuat: – Cred că aţi prins ideea. Dacă vă imaginaţi că puteţi deosebi pe cei buni de cei răi, sînteţi ca şi morţi. Nu trebuie să vă lăsaţi conduşi de prejudecăţi antropomorfice, atîta vreme cît extratereştrii asemănători cu noi preferă să facă hamburgeri din oameni decît tratate de pace cu ei. Apoi Oglethorpe a făcut o remarcă interesantă. Ne-a întrebat ce avantaj au soldaţii de pe Pămînt spre deosebire de cei din FCA. Şi tot el a răspuns: – Cu siguranţă că nu este vorba despre condiţia fizică sau dotarea cu armament. Avantajul soldaţilor de pe Pămînt este acela că ei ştiu exact care le sînt inamicii. În plus, tiparul unei bătălii terestre este cam acelaşi peste tot. Prin urmare soldaţii de pe Pămînt ştiu cu cine se confruntă şi pot aproxima destul de precis ce tip de trupe sau de arme sînt necesare. De aceea, experienţa acumulată într-un război poate fi folosită în altă încleştare. FCA nu are acest avantaj. Şi dau ca exemplu o bătălie recentă purtată împotriva unei specii numite Efg… Imediat, pe unul dintre ecranele din spatele podiumului a apărut imaginea unei fiinţe asemănătoare cu o balenă, dar care avea pe părţi o serie de tentacule puternice, terminate cu mîini. – Indivizii ăştia au cam patruzeci de metri lungime şi posedă o tehnologie care le permite să polimerizeze apa. Am pierdut numeroase nave maritime din pricina asta. Apa din jurul navelor se prefăcea într-un fel de pastă care se comporta precum nisipul mişcător. Vasele prinse într-o astfel de capcană se scufundau rapid, iar echipajele nu aveau nici o şansă de supravieţuire. Ei bine, întrebarea este cum poţi aplica experienţa de luptă împotriva acestor Efg în alte părţi? Spre exemplu, împotriva unei specii numite Finwe – celălalt ecran ne arăta deja un soi de reptilă simpatică – care sînt mici şi trăiesc în deşert şi care preferă să lanseze de la mare dis110

tanţă atacuri biologice. Răspunsul este că nu se poate. Iar soldaţii FCA trec de la un tip de luptă la altul mereu. Este şi acesta unul dintre motivele care contribuie la o rată a mortalităţii foarte ridicată în rîndul trupelor noastre. Fiecare bătălie este nouă. Şi fiecare situaţie de luptă, prin prisma experienţei individuale, este unică. Aşa că, din mica noastră discuţie de astăzi, trebuie să învăţaţi că orice idee preconcepută despre război trebuie aruncată peste bord. Instrucţia pe care o faceţi aici este menită să vă deschidă ochii doar asupra cîtorva lucruri pe care le puteţi întîlni acolo. Voi, ca infanterişti, sînteţi adesea primii care veniţi în contact cu o nouă specie ostilă, ale cărei motivaţii şi metode sînt necunoscute. Trebuie să gîndiţi rapid şi să nu vă imaginaţi faptul că dacă un lucru a mers bine cîndva, aşa va fi mereu, peste tot. Altminteri v-aţi ars. Şi tot aşa… Instrucţie şi cursuri, tot timpul. Într-un rînd, unul dintre recruţi l-a întrebat pe Oglethorpe de ce trebuie FCA să-şi bată capul cu toate coloniile umane risipite prin Univers. – Ni s-a inoculat ideea că noi, soldaţii, nu mai sîntem oameni. Pai dacă lucrurile stau astfel, de ce să ne străduim să simţim vreun ataşament faţă de oamenii din colonii? Sînt doar oameni, la urma urmei. De ce FCA nu înmulţeşte soldaţii astfel încît omenirea să evolueze într-o nouă specie? – Nu-ţi imagina că eşti primul care s-a gîndit la asta, i-a răspuns Oglethorpe. Răspunsul, pe scurt, este că nu putem face aşa ceva. Toate modificările făcute soldaţilor FCA duc către sterilitate. Din pricina tiparului genetic de bază, care este uman, modificările aduse vouă pot genera mutaţii letale eventualilor urmaşi. Genomul vostru este instabil. În plus, fiecare dintre voi aveţi şi material genetic non-uman. Prin urmare nu puteţi procreea cu oamenii obişnuiţi. Soldaţii FCA sînt un produs extraordinar al ingineriei genetice dar, din punct de vedere evolutiv, sînt o fundătură. De aceea ar fi bine să nu vă credeţi buricul pămîntului. Fiecare dintre voi poate alerga o milă în trei minute. Dar nici unul dintre voi nu poate face un copil. Pe de altă parte, nici nu ar fi necesar. Următorul pas al evoluţiei umane deja a fost făcut. La fel ca şi Pămîntul, majoritatea coloniilor sînt izolate unele faţă de celelalte. Aproape toţi oameni născuţi într-o colonie, stau acolo întreaga lor viaţă. Dar oamenii se adaptează noilor cămine. Evoluează în funcţie de condiţiile specifice. Deja sînt deosebiri de ordin cultural între colonii. Cele mai vechi dintre acestea s-au îndepărtat puternic faţă de Pămînt, chiar dacă numai din punct de vedere lingvistic sau cultural. Dacă vom 111

avea destul timp, vor exista în Univers tot atîtea specii umane cîte colonii sînt. Diversitatea este cheia supravieţuirii… Din perspectivă metafizică ar trebui să vă simţiţi ataşaţi emoţional de colonii. Sînteţi produsul unei specii care are suficient potenţial pentru a supravieţui în Univers. Coloniile reprezintă viitorul speciei umane iar voi, chiar aşa modificaţi, sînteţi mai aproape de umanitate decît de oricare altă specie inteligentă. Mai mult de atît… ar trebui să vă pese deoarece sînteţi destul de bătrîni ca să ştiţi că aşa trebuie. Aceste este unul dintre motivele pentru care FCA recrutează bătrîni pe care să-i facă soldaţi. Nu doar pentru că v-aţi pensionat şi atîrnaţi greu din punct de vedere economic. Ci şi pentru că aţi trăit destul ca să ştiţi că mai există şi altceva decît viaţa voastră. Cei mai mulţi dintre voi aveţi copii şi nepoţi şi ştiţi cît de valoros este un lucru făcut şi menit să dăinuie şi după voi. Chiar dacă nu veţi deveni vreodată colonişti, veţi accepta faptul că toate coloniile sînt un bun al întregii noastre specii şi că merită să mori pentru ele. Este greu să pui aceste idei în capul unui puşti de nouăsprezece ani. Dar voi aţi trăit destul ca să ştiţi asta din experienţa voastră. Iar această experienţă este singura care contează în acest Univers. Ne antrenam. Trăgeam cu arma. Învăţam. Strîngeam din dinţi şi mergeam mai departe. Nu prea dormeam. În săptămîna a şasea am înlocuit-o pe Sarah O'Connell de la comanda grupei ei. În mod repetat, grupa E avea rezultate proaste în procesul de instrucţie, iar acest lucru făcea ca plutonul 63 să se numere printre cele codaşe. De fiecare dată cînd vreun trofeu sau premiu ajungea la alt pluton, Ruiz îşi arăta colţii şi-mi punea în cîrcă eşecul plutonului. Sarah a acceptat retrogradarea cu seninătate: – Din păcate nu este totuna cu a conduce o grădiniţă, mi-a spus ea. L-am numit pe Alan la comanda grupei E şi, la scurtă vreme, a pus-o pe picioare. În săptămîna a şaptea, plutonul 63 a suflat plutonului 58 unul dintre trofee. Ca o ironie, acest lucru s-a datorat chiar lui Sarah, care s-a dovedit un trăgător excelent şi care ne-a adus, în extremis, suficiente puncte pentru a cîştiga. În săptămîna a opta, am încetat să mai vorbesc cu BrainPal. Găoază mă studiase suficient de mult timp ca să-mi descifreze tiparul mental astfel încît să-mi anticipeze intenţiile. Am observat asta pentru prima dată în timpul unei simulări de tragere, cînd MF-35 a comutat de pe modul carabină pe modul lansator de ra112

chete, a stabilit ţintele şi a lansat două încărcături, apoi, imediat, a comutat pe modul aruncător de flăcări, la timp ca să prăjesc nişte simulacre insectiforme care tocmai se iţeau în spatele unor stînci. Toate acestea fără ca eu să vocalizez vreo comandă. Asta m-a făcut să mă simt ciudat. Apoi, după cîteva zile, am observat că mă enerva să-i cer lui Găoază un anumit lucru sau o informaţie specifică. Cît de repede ajung ciudăţeniile să fie considerate fireşti… În săptămîna a noua, am fost nevoit, împreună cu Alan şi cu Martin, să aplic o măsură disciplinară unui recrut din grupa lui Martin. Individul cu pricina se hotărîse să ia locul lui Martin la şefia grupei şi era decis să recurgă la mici acte de sabotaj pentru asta. Cîndva, fusese un cîntăreţ de muzică pop care se bucurase de o oarecare celebritate şi era obişnuit să-şi croiască drum prin orice mijloace. Se dovedise destul de abil ca să îmbrobodească vreo doi sau trei naivi din grupa lui şi să-i atragă în această conspiraţie măruntă. Din nefericire pentru el, nu fusese suficient de isteţ ca să-şi dea seama că Martin, în calitate de comandant de grupă, avea acces la comunicaţiile dintre ei. Martin mi-a raportat tot, iar eu am decis că nu este cazul să-l implicăm pe Ruiz în această afacere. Dacă cineva observase, în acea noapte, un hovercraft decolînd, nu a suflat nici o vorbă. De asemenea, dacă cineva a observat, tot în acea noapte, un recrut trecînd aproape razant cu capul peste nişte copaci, recrut care atîrna de acel hovercraft ţinut de glezne, la fel, şi-a ţinut gura. Oricum, nimeni nu a pretins că ar fi auzit urletele disperate ale acelui recrut în vreme ce acesta se balansa pe deasupra copacilor. Sergentul-major Ruiz mi-a atras atenţia, a doua zi, că arăt cam ciufulit. I-am replicat că s-ar putea să fie de la crosul de treizeci de kilometri pe care ni-l oferise cadou înainte de masă. În cea de a unsprezecea săptămînă, plutonul 63 împreună cu alte cîteva plutoane, a fost paraşutat undeva prin munţii care se întindeau departe, spre nord. Obiectivul nostru era simplu. Trebuia să căutăm şi să anihilăm celelalte plutoane, după care supravieţuitorii urmau să se întoarcă la bază. Toate acestea în decurs de patru zile. Pentru ca lucrurile să fie şi mai interesante, fiecare recrut avea un dispozitiv care înregistra de cîte ori fusese lovit de tirul inamic. În cazul unei lovituri mortale, recrutul simţea un val de durere şi paraliza complet, urmînd să fie apoi cules de către instructorii care mişunau prin zonă. Ştiam asta pentru că o păţisem pe proprie piele, atunci cînd Ruiz dorise să arate cum funcţionează 113

dispozitivul cu pricina. Le-am explicat apoi, tuturor, că sînt sigur că nu vor să simtă ce am simţit eu. Am avut parte de un prim atac imediat ce am atins solul. Pînă să-mi dau seama de unde se trăgea asupra noastră, deja pierdusem patru oameni. Apoi i-am localizat pe „inamici”. Erau patru, pe doi dintre ei i-am doborît, iar ceilalţi doi au fugit. Atacurile sporadice şi slabe ca intensitate arătau că fiecare pluton preferase să se împartă în echipe mici, de cîte doi sau trei oameni, şi care acţionau independent unele faţă de altele. Eu am avut altă idee. Prin intermediul lui BrainPal puteam să păstrăm un contact tăcut între noi, indiferent dacă eram aproape unii de alţii sau nu. Celelalte plutoane nu păruseră interesate de exploatarea acestui lucru. Ghinionul lor. Am deschis pentru toţi membrii plutonului cîte o linie de comunicaţii securizată cu toţi ceilalţi. Apoi i-am trimis pe fiecare în cîte o direcţie, cu ordinul de a cartografia zona şi de a localiza eventualii inamici. În acest fel am fi avut cu toţii acces la o hartă amănunţită a terenului, precum şi poziţia trăgătorilor inamici. Chiar dacă unul dintre noi ar fi fost lovit, informaţiile furnizate de acesta ar fi ajutat restul plutonului săi răzbune „moartea”. Un singur soldat putea să se mişte mai rapid şi în linişte, şi să hărţuiască cu succes grupele celorlalte plutoane. Putea, de asemenea, să acţioneze şi în tandem cu alţi colegi, atunci cînd s-ar fi ivit ocazia. A funcţionat. Oamenii noştri au tras, cînd a fost cazul şi au putut. S-au ascuns şi au transmis informaţii atunci cînd nu au putut să tragă sau ar fi fost prea periculos. Şi, cînd au avut ocazia, au atacat în haită. În a doua zi, am dat, împreună cu un recrut pe nume Reily, peste două grupe din plutoane diferite. Erau atît de preocupaţi să se nimicească unii pe alţii, încît nici nu au băgat de seamă că eu şi Reily trăgeam în ei de la distanţă. Reily a doborît doi, eu am lovit trei inamici, iar alţi trei căzuseră în schimbul de focuri dintre cele două grupe. După ce i-am exterminat, fără să ne spunem nici un cuvînt, ne-am separat şi ne-am afundat în junglă. Evident că întregul pluton văzuse performanţa noastră. În cele din urmă, şi celelalte plutoane au înţeles tactica pe care o foloseam. Dar, atunci cînd au înţeles, a fost prea tîrziu. Erau prea mulţi din plutonul 63 şi prea puţini din celelalte. I-am terminat, unul cîte unul, ultimul dintre ei chiar la amiaza celei de a patra zile. Am pornit apoi în galop spre bază, optzeci de kilometri spre sud. Ultimul dintre noi a ajuns seara, pe la 1800. Pierdusem 114

nouăsprezece oameni, aici intrînd şi pe cei patru care căzuseră în prima zi. Numai că plutonul 63 omorîse mai bine de jumătate dintre efectivele celorlalte plutoane. Nici măcar sergentul-major Ruiz nu ar fi avut ce să comenteze. Atunci cînd comandantul bazei i-a oferit Trofeul Jocurilor de Război, Ruiz a schiţat un mic zîmbet. Îmi dau seama cît de mult l-a durut să facă asta. – Norocul nostru nu va muri niciodată! mi-a spus proaspătul soldat Alan Rosenthal, în vreme ce ne îndreptam spre zona de îmbarcare. Am fost repartizaţi pe aceeaşi navă… Aşa se întîmplase. După o mică escapadă pe Phoenix, cu transportorul Francis Drake, aşteptam îmbarcarea pe nava FCA Modesto. Fusesem vărsaţi celui de al doilea pluton din compania D, Batalionul 233 Infanterie FCA. Cîte un batalion pentru fiecare navă. Adică mai bine de o mie de soldaţi. Te puteai pierde uşor în toată acea îmbulzeală. Aşa că am fost fericit să-l am pe Alan prin preajmă. Am tras cu coada ochiului spre Alan şi i-am admirat uniforma nouă, de culoare albastră. La fel purtam şi eu, o uniformă nouă, albastru colonial. – La naiba, Alan. Arăţi tare bine. – Întotdeauna am iubit un bărbat în uniformă. Acum, pentru că sînt unul dintre ei, aş putea iubi şi mai mult un bărbat în uniformă. – Hei, vine sergentul Ruiz. Am pus deoparte sacul în care îmi vîrîsem ţinuta de schimb, precum şi cîteva fleacuri personale, şi l-am salutat cu o mişcare degajată. – Pe loc repaus, soldat! Pe ce navă vă îmbarcaţi? – Pe Modesto, domnule sergent-major! Eu şi soldatul Rosenthal. – Ai glume cu mine? Eşti în batalionul 233? Ce companie? – Compania D, plutonul doi, domnule sergent-major. – U-lu-fu-tu-i-tor, soldat. O să ai plăcerea să fii sub ordinele locotenentului Arthur Keyes, asta în cazul în care neisprăvitul ăla nu şi-a lăsat curul pe undeva printre fălcile vreunui extraterestru. Cînd ai să-l vezi, transmite-i, te rog, salutări din partea mea. Şi poţi să-i mai spui că sergentul-major Ruiz a declarat că tu, soldat, nu eşti aşa de tîmpit cum sînt majoritatea recruţilor. – Mulţumesc, domnule sergent-major. – Nu te umfla în pene, soldat. Eşti un tîmpit, dar nu atît de mare precum sînt cei mai mulţi. 115

– Desigur, domnule sergent-major. – Perfect. Acuma, vă rog să mă scuzaţi… uneori este bine să-ţi vezi de drum. Ruiz ne-a salutat, iar noi i-am răspuns. Ne-a măsurat din ochi şi ne-a oferit un surîs zgîrcit, un surîs subţire, subţire. După care s-a întors şi a plecat fără să se mai uite înapoi. – Îngheaţă rahatul în mine cînd îl văd, mi-a şoptit Alan. – Nu ştiu ce să zic… Aproape că a început să-mi placă de el. – E firesc, doar a spus despre tine că nu eşti atît de bătut în cap. Asta se cheamă compliment în lumea lui. – Nu-ţi imagina că nu ştiu asta. Tot ce am de făcut este să mă obişnuiesc. – Ai să te descurci. La urma urmei eşti un tîmpit. – Sună liniştitor. Cel puţin voi avea cu cine să mă asemăn. Alan a rînjit. Uşile de acces ale navetei s-au deschis. Ne-am luat catrafusele şi am urcat la bord.

NOUĂ Watson privea atent peisajul din faţa sa, adăpostit în spatele unei stînci. – Îi văd bine de aici. Aş putea să trag… Lasă-mă să găuresc o scăfîrlie. – Nu, i-a răspuns Viveros, caporalul nostru. Au scuturile activate. Ai risipi muniţia de pomană. – Asta este o prostie. Sîntem aici de ore întregi. Noi stăm aici, ei stau acolo. Cînd îşi vor lăsa scuturile jos, ce-o să facem? O luăm la goană spre ei, trăgînd în tot ce mişcă? Nu sîntem în secolul paişpe. Adică nu ar trebui să ne facem o programare ca să-i omorîm. Viveros părea cam nervoasă. – Watson, nu eşti plătit ca să gîndeşti. Aşa că taci în pizda mătii şi fii gata. Nu mai durează mult, oricum. Nu mai au decît un singur lucru de îndeplinit din ritualul lor. – Mda? Ce le-a mai rămas de făcut? – Să cînte, a surîs Viveros. – Ce-or să cînte? Dau vreun recital? – Nu, or să cînte morţile noastre. Ca la un semnal, scutul masiv, care proteja baza Consu, a început să sclipească. Mi-am focalizat privirea la cîteva sute de 116

metri, dincolo de cîmpie, acolo unde un Consu se apropia de noi. Scutul de protecţie al bazei s-a prelins pe carapacea masivă a soldatului Consu şi s-a despletit apoi în nenumărate filamente care sau retras la loc. Era al treilea şi ultimul Consu care ieşea din scutul protector înainte ca bătălia să înceapă. Primul ieşise cu douăsprezece ore mai devreme. Un trupete de rang mic, ale cărui mugete însemnau că, în mod formal, Consu acceptau lupta cu noi. Rangul mic al extraterestrului arăta că nu dădeau doi bani pe noi. Altminteri, dacă am fi fost nişte chestii demne de băgat în seamă, ar fi trimis vreun gradat. Nu ne-am simţit ofensaţi. Mesagerul Consu era mereu de grad mic, indiferent ce adversar ar fi avut. În plus, toţi arătau la fel. Doar dacă ai fi avut nasul deosebit de fin, ai fi putut să faci vreo distincţie între ei. După alte cîteva ore, al doilea Consu a ieşit din spatele scutului, mugind ca o cireada de vaci prinse între fălcile unui rechin uriaş după care, fără avertisment, a explodat. Sîngele său rozaliu precum şi bucăţi din el s-au prelins pe scutul protector al bazei, într-o linişte deplină. Se pare că extratereştrii cu care ne confruntam credeau că dacă un soldat de-al lor era pregătit înainte de bătălie pentru un sacrificiu ritualic, atunci sufletul său ar putea fi convins să facă o recunoaştere preliminară a liniilor inamice, înainte de a se ridica la ceruri sau acolo unde sufletele Consu se duc după moarte. Sau ceva de genul ăsta. Era o chestie care dădea un aer de onoare. Mie mi se părea un mijloc eficient ca să scapi repede de soldaţii cei mai buni. Dar avînd în vedere că eu eram inamicul lor, nu vedeam nici un inconvenient în asta. Cel de-al treilea Consu făcea parte dintr-o castă superioară, iar rolul său era să ne explice motivele morţii noastre precum şi maniera în care noi toţi urma să sfîrşim. După care puteam să trecem să ne măcelărim. Orice încercare de a grăbi un pic lucrurile era sortită eşecului. Spre exemplu să deschidem focul asupra scutului. Puţine lucruri din Univers erau în stare să pună la pămînt un scut Consu. Uciderea mesagerilor nu ar fi obţinut nimic altceva decît reluarea ritualului şi, prin urmare, amînarea luptei. De altfel, Consu nu se ascundeau în spatele scutului. Doar că aveau o serie de ritualuri de luptă şi preferau să le desfăşoare în linişte, fără să fie nevoie să se întrerupă datorită gloanţelor, razelor sau bombelor noastre. Adevărul era că nimic nu iubeau Consu pe lumea asta mai mult decît o încăierare bună. Pe de altă parte, nici nu erau genul de invadatori care să dea buzna pe cîte o planetă şi să se aşeze cuminţi în cur, aşteptîndu-i pe băştinaşi să-i atace. 117

Cum era cazul de faţă. Consu nu aveau nici o intenţie să colonizeze planeta pe care ne aflam. Pur şi simplu făcuseră praf colonia umană de acolo doar pentru a da de ştire FCA că sînt prin preajmă şi că au chef de ceva acţiune. Ignorarea lor nu era o soluţie. Ar fi distrus coloniile ulterioare, pînă cînd cineva i-ar fi băgat în seamă şi ar fi intrat în stare de beligeranţă cu ei. Niciodată nu se putea şti cît de masiv trebuia să fie răspunsul, astfel încît Consu să-l considere drept o declaraţie formală de război. FCA trebuia să tot trimită trupe pe planeta respectivă, pînă cînd un mesager de al lor catadixea să iasă de sub scut şi să anunţe că primesc lupta. Lăsînd la o parte scutul, impresionant prin impenetrabilitatea sa, tehnica de luptă Consu era, în linii mari, echivalentă cu tehnica de luptă FCA. Nu era un motiv de bucurie, aşa cum ar fi putut crede unii. Rapoartele despre alte bătălii purtate de Consu cu alte specii arătau că, în funcţie de inamic, aceştia îşi ajustau nivelul tehnologic astfel încît să fie cam la acelaşi nivel cu adversarii. Ceea ce a condus la ideea că, de fapt, Consu nu se războiau cu alte specii. Nu mergeau la război, făceau doar sport. Să loveşti primul în Consu şi în inima lor, nu era nici asta o soluţie. Întreaga lor planetă era sub un scut uriaş. Energia pentru acel scut era luată de la o pitică albă care orbita în jurul stelei de bază din sistemul lor. De jur-împrejurul ei, se aflau o mulţime de receptori care preluau energia piticei şi o pompau în scut. Trebuia să fim realişti. Nu trebuie să te pui cu nişte indivizi capabili să construiască aşa ceva. Dar, trebuie spus, Consu aveau un ciudat simţ al onoarei. Dacă erau alungaţi de pe o planetă, nu mai apăreau a doua oară. Ca şi cum bătălia respectivă ar fi fost un vaccin iar noi, soldaţii, agenţii antivirali. Toate aceste informaţii le luasem din baza de date a expediţiei. Locotenentul Keyes ne ajutase să găsim toate informaţiile utile şi ne recomandase să le citim înainte de bătălie. Se pare că Watson nu se ostenise să consulte baza de date. Deloc surprinzător atîta vreme cît, de la bun început, Watson se comportase precum un şmecher infatuat şi ignorant, capabil să ducă la pierzanie atît pe sine cît şi pe colegii săi de grupă. Problema mea era că ne aflam în aceeaşi grupă. Mesagerul Consu îşi desfăcuse braţele tăioase – specializate, mai mult ca sigur, în decursul evoluţiei lor, să aibă de a face cu nişte arătări terifiante – susţinute de antebraţe asemănătoare cu cele umane. 118

– Începe, ne-a prevenit Viveros. – Îl pot pocni atît de uşor, a mormăit Watson. – Fă-o şi te împuşc cu mîna mea, i-a răspuns Viveros. Cerul a trosnit de parcă Dumnezeu s-ar fi apucat să tragă cu puşca. După care s-a auzit un zgomot asemănător cu cel scos de o drujbă care taie un acoperiş de tablă. Consu începuse să cînte. Găoază îmi traducea: Iată, onoraţi adversari, Sîntem instrumentele morţii voastre pline de bucurie, În felul nostru, v-am binecuvîntat, Spiritul celui mai bun dintre noi a sfinţit bătălia. Vă vom slăvi cînd vom trece printre voi Şi cînta-vom sufletele voastre, salvate întru răsplata lor. V-a lipsit norocul de a vă naşte printre Poporul Ales. Îndrepta-vă-vom pe calea ce duce spre mîntuire. Viteji să fiţi şi nemiloşi în luptă Ca să puteţi veni în sînul nostru, renăscuţi. Această binecuvîntată bătălie sfinţeşte pămîntul Iar toţi cei care mor şi care aici se nasc fi-vor pe loc eliberaţi. – La dracu’, ce gălăgie. Watson îşi băgase un deget în urechea stîngă. Eram convins că nu ascultase traducerea. – Asta nu-i nici război şi nici vreun meci de fotbal, i-am spus lui Viveros. Cristoase mare, seamănă cu un botez. A dat din umeri. – FCA nu este de aceeaşi părere. Aşa încep ei fiecare bătălie. FCA crede că ăsta este imnul lor naţional. E doar un ritual… Priveşte, scuturile coboară. O mulţime de fulgere şi licăriri străbăteau suprafaţa scutului. – Era şi timpul, comentă Watson. Mai aveam puţin şi mă prindea somnul. – Ascultaţi-mă amîndoi… Staţi calm, concentraţi-vă şi pitiţi-vă cît mai bine. Avem o poziţie bună, iar locotenentul vrea de la noi doar să-i împuşcăm pe măsură ce se apropie. Fără artificii. Direct în torace. Acolo au creierul. Fiecare inamic doborît înseamnă unul mai puţin pentru ceilalţi. Doar focuri de carabină. Altminteri ne vor descoperi mai repede decît trebuie. Gata cu discuţiile, de acum încolo folosim numai BrainPal. Limpede? – Limpede, am răspuns. 119

– S-a marcat, a răspuns şi Watson. – Perfect. În cele din urmă, scutul s-a topit complet iar cîmpul dintre cele două tabere s-a umplut cu dîrele lăsate de rachetele lansate din ambele părţi. Exploziile violente ale rachetelor au fost imediat urmate de urletele oamenilor loviţi şi de zumzetele metalice ale inamicului. Apoi, pentru cîteva momente, s-a lăsat liniştea. Fum şi linişte. A urmat un scrîşnet prelung, care creştea pe măsură ce Consu avansau spre liniile terestre. Trupele FCA trăgeau de zor, încercînd să doboare cît mai mulţi dintre Consu, înainte ca fronturile să se atingă. – La treabă, a ordonat Viveros. Şi-a ridicat carabina şi a ţintit un Consu aflat destul de departe. Apoi am început şi noi să tragem. Cum să te pregăteşti pentru luptă. În primul rînd, sistemele tale verifică arma. Este un lucru uşor. MF-35 are un sistem de autodiagnostic şi autodepanare şi poate folosi o parte din muniţie pentru a remedia eventualele defecţiuni. Singurul mod în care poţi paradi un MF-35 este să-l aşezi în jetul unei rachete. Dar, avînd în vedere că eşti mereu legat de arma ta, să stai în jetul unei rachete ţi-ar da preocupări mai importante decît distrugerea unui MF. În al doilea rînd, echiparea în costumul de luptă. Este un costum standard, realizat dintr-o singură piesă şi care se mulează perfect pe corp. Singura parte expusă rămîne faţa. Costumul este proiectat astfel încît să nu mai ai grija propriului corp în timpul luptei. Nanoroboţii încorporaţi în costum lasă lumina să pătrundă pentru a înlesni fotosinteza şi, în plus, reglează temperatura corpului. Că te afli pe o banchiză, la poli sau în mijlocul Saharei, singura diferenţă este doar peisajul. Transpiraţia, în cazul în care aceasta apare, este eliminată printr-o reţea de vase capilare. Apa din transpiraţie este apoi filtrată şi stocată în vederea transferării ei într-un bidon. La fel se procesează şi urina, dar defecarea în costumul de luptă nu este recomandată. Dacă primeşti un glonte în pîntece (sau oriunde în altă parte), costumul devine rigid în zona impactului iar energia cinetică a glontelui este transferată pe întreaga suprafaţă a costumului. Este al naibii de dureros, dar e de preferat decît să laşi un glonte sau o schijă să-ţi treacă prin maţe. Din păcate, rezistenţa costumului nu este infinită, aşadar, evitarea gloanţelor inamice rămîne în conti120

nuare prioritatea numărul unu. Urmează centura, pe care stau agăţate cîteva articole considerate importante pentru un soldat: cuţitul de luptă, o unealtă multifuncţională asemănătoare cu ruda bogată a unui briceag elveţian. Tot la centură se găseşte ataşat şi un cort pliabil, impresionant prin dimensiunile sale reduse atunci cînd este strîns, un bidon, hrană pentru o săptămînă precum şi trei blocuri de muniţie… Acoperă-ţi faţa cu o cremă saturată cu nanoroboţi şi care interacţionează cu costumul. Comută pe modul camuflaj. Încearcă apoi să te vezi în oglindă… În al treilea rînd, deschide un canal de comunicare cu restul grupei tale şi lasă-l aşa pînă cînd te întorci pe navă. Sau pînă cînd mori. M-am crezut isteţ nevoie mare atunci cînd am descoperit acest procedeu pe terenul de instrucţie. S-a dovedit că era una dintre primele reguli pe care soldaţii trebuiau să o aplice într-o bătălie. Inventasem gaura la macaroană. BrainPal înseamnă comenzi clare, semnale limpezi, fără echivoc şi fără să fii nevoit să vorbeşti. Dacă se întîmplă să auzi în mijlocul luptei un soldat FCA, acesta ori este prost, ori a fost împuşcat. Singurul cusur al comunicării prin BrainPal este acela că, dacă nu eşti atent, poţi transmite şi emoţii. Lucrul acesta poate fi destul de neplăcut. Te trezeşti că tocmai te pişi pe tine ca să descoperi mai tîrziu că nu tu ai făcut-o, ci colegul tău de alături. E bine de evitat. Conectează-te doar cu grupa ta, pentru că dacă încerci să deschizi canalul pentru tot plutonul, dintr-odată, şaizeci de oameni se luptă, blesteamă şi mor în capul tău. Nu ai nevoie de hărmălaia asta. Şi, în cele din urmă, uită de tot, mai puţin de executarea ordinelor, ucide orice nu este uman şi rămîi în viaţă. FCA se străduieşte să facă toate aceste lucruri cît mai uşoare pentru toată lumea. Pentru primii doi ani de serviciu, fiecare soldat este infanterist. Nu contează că ai fost femeie de serviciu sau chirurg, senator sau vagabond în cealaltă viaţă. Doar dacă nu crapi în primii doi ani de serviciu poţi avea şansa de a te specializa sau poţi opta pentru un bilet de colonist, în loc să rătăceşti între o bătălie sau alta. Dar pentru primii doi ani, tot ce ai de făcut este să te duci acolo unde ţi se spune, să stai în spatele armei tale, să ucizi şi să nu te laşi ucis. Este cît se poate de simplu. Dar simplu nu este totuna cu uşor. Erau necesare două salve ca să dobori un Consu. Nici un raport informativ nu pomenise ceva despre scuturi individuale la aceştia. În orice caz, aveau ceva care le permitea să încaseze fără probleme 121

primul glonte. E drept, picau în cur sau în ceea ce le ţinea loc de cur, dar în cîteva secunde erau înapoi în picioare. Aşadar, două salve. Prima ca să-i dobori şi a doua că să rămînă la pămînt. Două focuri la rînd, într-o ţintă mişcătoare, nu era un lucru tocmai lesne de făcut. Mai ales cînd ţintele se aflau şi la cîteva sute de metri distanţă, pe un cîmp de luptă destul de aglomerat. Imediat ce am înţeles cum stă treaba, l-am pus pe Găoază să creeze o rutină de tragere specială. La o singură apăsare pe trăgaci carabina arunca două gloanţe, unul după altul. Primul de tip perforant, al doilea de tip exploziv. Toate aceste informaţii au fost livrate carabinei chiar în timp ce trăgeam. Şi, dintr-odată, arma mea a început să arunce un cocteil ucigaş pentru Consu. În clipa aceea, mi-am iubit carabina. Am transmis datele legate de rutina de tragere către Viveros şi Watson. La rîndu-i, Viveros a transmis informaţia către întreg plutonul, în mai puţin de un minut, pe întreg cîmpul de luptă, se puteau auzi seriile scurte, de două focuri, urmate de bufnetul înfundat al soldaţilor Consu, care să prăbuşeau la pămînt, cu organele interne făcute pilaf. Tot spectacolul semăna cu o plită uriaşă pe care se coceau floricele de porumb. Am tras cu coada ochiului la Viveros. Ţintea şi trăgea cu sînge rece. Watson trăgea şi rînjea ca un puşti care tocmai cîştigase un ursuleţ de pluş la bîlci. Hei! Am fost localizaţi! Culcat! ne-a transmis Viveros. – Ce? a întrebat Watson ridicîndu-şi capul. L-am tras jos tocmai în clipa în care o rachetă a lovit bolovanul în spatele căruia ne adăposteam. Am fost acoperiţi cu o grămadă de praf şi de pietriş. Mi-am ridicat privirea exact la timp ca să văd o bucată de stîncă de mărimea unei bile de bowling apropiindu-se cu viteză de capul meu. Instinctiv, am parat lovitura cu braţul stîng. În momentul impactului, costumul a devenit rigid pe toată lungimea braţului iar bucata de stîncă a ricoşat în lateral. Braţul mă durea, dar era întreg. Pe Pămînt mi-ar fi fost făcut ţăndări. – Căcat! Asta a fost tare aproape, a exclamat Watson. – Taci! i-am spus, după care am transmis către Viveros: Ce facem acum? Stai nemişcat, mi-a transmis ea şi a scos de la centură unealta multifuncţională. A trecut-o pe modul oglindă ca să se poată uita în siguranţă peste marginea stîncii îndărătul căreia se adăpostise. Şase, ba nu, şapte… se îndreaptă încoace. Apoi un trosnet în apropiere. 122

Sînt cinci acum, a rectificat ea şi şi-a strîns oglinda. Pregăti grenadele şi fiţi gata să le lansaţi la comanda mea. Am dat din cap, Watson şi-a arătat dinţii într-un rînjet. Viveros a zbierat Acum! Şi cu toţii am aruncat grenadele peste bolovanii şi resturile de stîncă dintre noi şi Consu. Cîte trei de fiecare. Nouă explozii. Am respirat adînc, o scurtă rugăciune şi mi-am ridicat capul. Un Consu era rupt în bucăţi. Altul se tîra înapoi, vizibil ameţit, iar alţi doi se mişcau printre pietroaie căutînd adăpost. Viveros l-a dat gata pe cel care se depărta de noi, Watson şi cu mine i-am terminat pe ceilalţi doi. – Bine aţi venit la petrecere, căcaţi cu moţ! a chiuit el sărind peste stîncă. Exact în faţa celui de al cincilea Consu, care stătuse liniştit, la adăpost, în vreme ce noi îi exterminam camarazii. Dihania a ridicat o ţeavă, a proptit-o în nasul lui Watson şi a tras. Chipul lui s-a prefăcut într-o arteziană de SmartBlood. Resturi din craniul lui Watson au ţîşnit spre Consu. Watson nici măcar nu a ştiut ce l-a lovit. Ultimul lucru transmis de el prin canalul BrainPal a fost un amestec de emoţii care se pot descrie cel mai bine ca un puzzle răvăşit… Surpriza cuiva care ştie că vede ceva ce nu se aştepta, dar fără să aibă habar ce vede. Apoi nimic. Consu cînta în clipa cînd a tras spre Watson. Îmi lăsasem deschis translatorul. Aşa că am văzut moartea acestuia cu subtitrare. „Răscumpărat” scria în josul cîmpului meu vizual. „Răscumpărat, Răscumpărat, Răscumpărat, Răscumpărat…”, cînta acesta în vreme ce fragmente din capul lui Watson i se prelingeau în jos, pe torace. Am urlat şi am tras. Consu s-a dat îndărăt, apoi corpul i-a explodat. Am continuat să trag şi să urlu. – Perry, m-a oprit Viveros. Vin alţii. E timpul s-o ştergem. Haide… – Şi Watson? – Lasă-l. El este mort, iar tu nu. Şi nu e nimeni desemnat să bocească aici. O să ne întoarcem după el mai tîrziu. Să mergem. Şi să rămînem în viaţă. Am învins. Combinaţia de două gloanţe a subţiat semnificativ rîndurile trupelor Consu, pînă să le dea prin minte să recurgă la altă tactică în locul asaltului frontal. După alte cîteva ore de luptă şi-au distrus scutul defensiv, iar ultimii dintre ei s-au sinucis ritu123

al cu cuţitele de ceremonie. Felul lor de a recunoaşte înfrîngerea. Nu ne rămăsese altceva de făcut decît să ne culegem morţii şi răniţii. În ziua aceea, plutonul 2 ieşise destul de bine. Doi morţi, cu Watson cu tot, şi doar patru răniţi, dintre care unul grav, care avea să-şi petreacă următoarea lună aşteptînd să-i crească la loc intestinul gros. Ceilalţi trei urmau să fie gata de luptă în doar cîteva zile. Avînd în vedere cu cine ne confruntasem, lucrurile ar fi putut sta mult mai rău. Spre exemplu, un hovercraft blindat din armata Consu a intrat în plin în plutonul 4, din compania C, după care s-a autodetonat. Şaisprezece oameni au murit, inclusiv comandantul de pluton şi doi comandanţi de grupă. Plus o mulţime de răniţi. Dacă locotenentul acela nu ar fi murit pe loc, cu siguranţă că şi-ar fi dorit asta, după acel măcel. După ce am primit de la locotenentul Keyes ordinul de încetare a focului, m-am întors pe cîmp după Watson. Cîţiva hoitari cu opt picioare, din fauna locală, deja erau grămadă pe el. Am împuşcat unul dintre ei, iar ceilalţi s-au împrăştiat. Îl lucraseră bine de tot într-un răstimp destul de scurt. Am rămas surprins cît de uşor poate să fie un om după ce rămîne fără cap şi fără mare parte din ţesuturile moi. I-am luat rămăşiţele în spinare şi am pornit spre morga improvizată la vreo doi kilometri distanţă. A trebuit să mă opresc şi să dau la boboci o singură dată. Pe drum, m-am întîlnit cu Alan. – Te ajut? – Nu-i nevoie, nu e prea greu. – Cine este? – Watson. – A, ăla, s-a strîmbat Alan. O fi existînd, undeva, cineva care să-i simtă lipsa. – Vezi să nu te apuce plînsul, i-am răspuns. Tu cum te-ai descurcat astăzi? – Binişor. Mai tot timpul mi-am ţinut capul jos, dar am şi tras, cînd şi cînd, cîteva salve, aproximativ în direcţia inamicului. E posibil să fi şi nimerit ceva, nu-s sigur. – Ai ascultat cîntecul morţii dinainte de bătălie? – Sigur că da, mi-a răspuns Alan. Suna de parcă se regulau două trenuri de marfă. Nu era un cîntec pe care să poţi să-l ignori. – Adică ai urmărit traducerea? Ai fost atent la ce spuneau? – Mda… Nu cred că-mi place planul de convertire la religia lor, avînd în vedere că asta înseamnă să ne omoare pe toţi. 124

– FCA crede că ăsta este doar un ritual. Ca o rugăciune pe care o recită tot timpul. – Dar tu ce crezi că este? m-a întrebat Alan. Am dat din cap spre Watson. – Consu care l-a ucis urla cît putea de tare: „Răscumpărat, răscumpărat”. Sînt sigur că la fel mi-ar fi cîntat şi mie. Am impresia că FCA subestimează ce se întîmplă cu adevărat aici. Motivul pentru care Consu nu se mai întorc într-un loc în care au pierdut o bătălie… nu e pentru că ei se gîndesc că au pierdut. Nu cred că trebuie să judecăm în termenii ăştia. Am învins, am pierdut. Pentru ei, planeta este acum consacrată prin sînge. Ei cred, de fapt, că au luat-o deja în posesie. – Şi de ce nu îşi ocupă planetele cîştigate astfel? – Poate că nu le-a sosit vremea. Poate că aşteaptă o bătălie finală, un fel de Armageddon. În fine, ce vreau să spun este faptul că nu cred că FCA are habar că planeta aceasta este considerată de Consu ca fiind acum a lor. Şi am convingerea că mai devreme sau mai tîrziu, FCA o să aibă o mare surpriză. – Gata, m-ai convins. Fiecare soldat pe care l-am auzit trebuie să aibă o istorie ciudată. Ce crezi că este de făcut? – La naiba, Alan. N-am nici cea mai vagă idee. Tot ce îmi doresc este să fiu deja mort atunci cînd se va întîmpla. – Schimbînd subiectul cu ceva mai puţin deprimant… Ai avut o idee excelentă cu seria de două focuri. Unii dintre noi se simţeau cam frustraţi cînd îi vedeau pe Consu ridicîndu-se după ce încasau primul glonte. Toată lumea o să vrea să-ţi facă cinste în următoarele două săptămîni. – Ştii că nu plătim nimic pentru băuturi. Doar sîntem într-o excursie în infern cu all inclusive. – Aşa-i… dar dacă am fi plătit, aşa s-ar fi întîmplat şi ai fi acceptat. – Oricum, nu-i mare scofală. L-am văzut pe Alan că ia poziţia de drepţi. M-am întors şi am zărit-o pe Viveros îndreptîndu-se spre mine, împreună cu locotenentul Keyes şi cu încă un ofiţer pe care nu-l cunoşteam. M-am oprit şi i-am aşteptat. – Perry! – Domnule locotenent… îmi cer scuze că nu vă pot saluta, domnule. Duc un cadavru la morgă. – Acolo se duc cu toţii… Cine este? – Watson, domnule. 125

– A, ăla, a rostit Keyes. Nu i-a luat mult, nu-i aşa? – Era foarte emotiv, domnule. – Cred că era… În fine, Perry, dînsul este locotenent colonelul Rybicki, comandantul regimentului 233. – Domnule, îmi pare rău că nu vă pot saluta. – Ştiu, cari un cadavru. Fiule, vreau doar să te felicit pentru soluţia găsită astăzi. Ai economisit o mulţime de vieţi şi de timp. Aceşti Consu ne dau mereu de furcă. Scuturile individuale au fost o surpriză tare neplăcută şi care ne-a creat o mulţime de necazuri. Am să te recomand pentru o decoraţie, soldat. Ce părere ai? – Mulţumesc, domnule. Dar sînt sigur că şi altcineva şi-ar fi dat în cele din urmă seama cum trebuie procedat. – Cu siguranţă. Dar tu ai fost primul. Şi asta contează cel mai mult. – Da, domnule. – După ce ne întoarcem pe Modesto, trag nădejde că ai să-l laşi pe un bătrîn infanterist să-ţi facă cinste cu un pahar. – M-aş simţi onorat, domnule. L-am zărit pe Alan surîzînd cu subînţeles în spatele ofiţerului. – În ordine. Felicitări încă o dată… Şi, îmi pare rău pentru prietenul tău, a adăugat Rybicki arătînd spre Watson. – Mulţumesc, domnule. Alan a salutat şi pentru mine, Rybicki s-a răsucit pe călcîie şi sa îndepărtat urmat îndeaproape de Keyes. Viveros s-a apropiat de noi. – Pari amuzat. – Tocmai mă gîndeam că au trecut mai bine de cincizeci de ani de cînd nu mi-a mai spus cineva fiule… Viveros mi-a zîmbit după care m-a întrebat: – Ştii unde să-l duci? – Morga este dincolo de creasta aia. Vreau să-l las acolo şi să prind primul transport către Modesto, dacă se poate, fireşte. – La naiba, Perry. Eşti eroul zilei. Poţi să faci ce vrei. S-a întors şi a dat să plece. – Viveros, am strigat-o. Mereu e ca acum? – Mereu e ca acum ce? – Astea… Războiul, bătăliile, luptele. – Ce? Viveros a pufnit pe nas. Pe dracu’, Perry. Astăzi a fost floare la ureche. O nimica toată, pe lîngă ce va urma… După care a plecat vizibil amuzată. Aşa s-a dus prima mea zi de luptă. Începuse perioada mea de 126

război.

ZECE Dintre Bătrînii Băşinoşi, Maggie a fost prima care a murit. S-a întîmplat în atmosfera superioară a unei planete numită Cumpătarea şi care adăpostea o colonie minieră. Numele planetei părea o ironie, avînd în vedere că, la fel ca toate coloniile miniere, aceasta era plină de cîrciumi şi de bordeluri. Planeta avea o scoarţă bogată în minereuri metalifere şi tocmai din pricina asta fusese greu de cucerit şi la fel de greu de păstrat. FCA trebuia să ţină la sol efective de trei ori mai mari decît în mod obişnuit. Şi tot timpul erau cerute întăriri. Dayton, nava pe care Maggie fusese îmbarcată, primise ca misiune să sprijine trupele FCA de pe Cumpătarea. Tocmai atunci, Ohu debarcaseră pe planetă un corp expediţionar compus din drone de luptă. Plutonul lui Maggie fusese desemnat să participe la un atac destinat a recuceri o mină de aluminiu, cam la o sută de kilometri depărtare de Murphy, principala aşezare a coloniei. Nici măcar nu au reuşit să ajungă la sol. Transportorul lor a fost interceptat şi lovit de o torpilă Ohu. Carcasa transportorului s-a fisurat în cîteva locuri iar o parte din plutonul lui Maggie, printre care şi ea, a fost scuipat în afara navei. Majoritatea celor aruncaţi în spaţiu a murit imediat, fie din cauza şocului fie din pricina schijelor. Maggie a supravieţuit. A fost tîrîtă în spaţiu şi a fost conştientă tot timpul. Costumul ei a izolat-o perfect, inclusiv faţa, care i-a fost acoperită automat de o extensie a costumului, protejînd-o astfel de o decompresie severă. Imediat, Maggie şi-a contactat comandantul de pluton şi pe cel de grupă. Ce mai rămăsese din comandantul de grupă fîlfîia între corzile paraşutei, încurcate printre resturile metalice ale carcasei transportorului. Iar comandantul de pluton chiar nu avea cum să-i fie de folos. Şi nu era vina lui. Transportorul nu era echipat pentru misiuni de salvare. În plus, era avariat destul de grav şi se afla sub tirul inamic. Tot ce putea să facă era să încerce să se întoarcă împreună cu supravieţuitorii pe cea mai apropiată navă FCA. Maggie a încercat să-şi contacteze nava proprie. La fel de inutil. Dayton tocmai era într-un schimb de focuri cu cîteva nave Ohu şi nu putea lansa operaţiuni de salvare. Nici o altă navă nu se putea 127

ocupa de ea. Chiar şi în condiţii normale ar fi fost o ţintă prea mică şi greu de ajuns. Era destul de jos, în puţul gravitaţional al Cumpătării. Şi prea aproape de marginea atmosferei. În condiţii de luptă, se putea considera deja moartă. Aşa că Maggie, ai cărei plămîni deja urlau după oxigen, şi-a ridicat carabina, a aţintit-o asupra unei nave Ohu, a făcut cîteva calcule după care a început să lanseze rachetă după rachetă. Reculul fiecărei salve o arunca pe Maggie şi mai aproape de marginea atmosferei planetei. Datele bătăliei aveau să arate, mai tîrziu, că rachetele lansate de ea chiar au provocat cîteva avarii minore acelei nave inamice. După ce şi-a termina muniţia s-a răsucit cu faţa spre planeta care urma să o ucidă şi, ca un bun profesor de religie orientală, aşa cum fusese, a compus un jisei, un poem al morţii sub formă de haiku. Nu jeliţi, prieteni. Sînt stea căzătoare Spre altă viaţă. L-a trimis împreună cu ultimele ei clipe. Apoi a murit, un fulger iute pe cerul întunecat al Cumpătării. Îmi fusese prietenă. Îmi fusese chiar iubită. Fusese mai curajoasă decît aş fi putut fi eu în clipa morţii. Şi, da, la naiba, fusese o afurisită de stea căzătoare. – Problema cu Forţele Coloniale de Apărare nu este combativitatea lor. Deloc. Au trupe excelente. Problema este că trupele FCA sînt foarte uşor de folosit. Aşa grăit-a Thaddeus Bender, de două ori senator democrat al statului Massachusetts, fost ambasador SUA în Franţa, Japonia şi la ONU, secretar de stat pe timpul catastrofalei administraţii Crowe, autor, lector, şi, în cele din urmă, soldat în plutonul D. Avînd în vedere că doar calitatea de soldat avea o oarecare semnificaţie pentru noi… am decis cu toţii că Soldatul Senator Ambasador Secretar de Stat Bender era un mare rahat. Remarcabil cît de repede un pifan ajunge să devină veteran. Cînd am ajuns prima dată pe Modesto, Alan şi cu mine ne-am luat în primire cuşetele, am fost întîmpinaţi cu un bun venit neutru din partea locotenentului Keyes (care a ridicat o sprînceană atunci cînd i-am transmis complimentele sergentului Ruiz) şi am fost tra128

taţi de către ceilalţi cu o indiferenţă călduţă. Comandanţii de grupă ni se adresau doar arunci cînd era cazul, iar colegii de grupă ne spuneau numai ceea ce trebuia să ştim. Altfel eram ţinuţi pe dinafară. Nu era o chestie personală. Ceilalţi nou-veniţi, Watson, Gaiman şi McKean, cu toţii au avut parte de acelaşi tratament, care avea la bază două lucruri simple. Primul era acela că nou-veniţii îi înlocuiau pe cei vechi, care „plecaseră”. Iar „plecat” însemna „mort”. Din punct de vedere strict formal, soldaţii erau ca dinţii de lapte. Cădea unul, apărea altul. Dar la nivel de pluton, nou-veniţii înlocuiau un prieten. Un camarad, pe cineva care a luptat şi a învins şi a murit. Ideea că tu, oricine ai fi fost, ai fi putut înlocui un camarad sau un prieten plecat era neplăcută pentru cei care îl cunoscuseră. Al doilea lucru era, evident, legat de faptul că pînă atunci nu ai mai luptat nicăieri. Pînă nu treci de botezul focului nu eşti unul de al lor. Nu ai cum să fii. Nu este vina ta. Se poate corecta imediat. Dar pînă nu ajungi pe cîmpul de luptă, eşti un oarecare. Un nimeni care ocupă locul unui om mai bun decît tine şi care a fost acolo, printre ei. Am observat această diferenţă imediat după bătălia împotriva forţelor Consu. Au început să-mi spună pe nume. Mă chemau să stau la masă cu ei. Eram invitat să joc biliard sau pur şi simplu mă băgau în seamă. Viveros, comandantul de grupă, a început sămi ceară părerea despre unele lucruri care trebuiau făcute. În loc să-mi ordone să le fac. Locotenentul Keyes mi-a spus o poveste despre Ruiz, ceva despre un hovercraft şi fiica unui colonist, o chestie pe care, pur şi simplu, nu am crezut-o. Pe scurt, eram unul de-al lor. Unul de-al nostru. Soluţia aceea de tragere precum şi decoraţia mă ajutaseră, desigur. Dar şi Alan, şi Gaiman şi McKean au fost bineveniţi în grup. Nu făcuseră nimic altceva decît să lupte şi să rămînă în viaţă. Asta fusese destul. În decurs de trei luni, am avut parte de cîteva serii de pifani. Şi i-am văzut cum au luat locul celor cu care abia ne împrietenisem. Am avut aceeaşi reacţie. Atîta vreme cît nu ai botezul focului, eşti un oarecare. Ocupi doar un loc. Majoritatea celor nou veniţi a înţeles cum stau lucrurile şi a strîns din dinţi, pînă cînd a avut parte de ceva acţiune. Soldatului Senator Ambasador Secretar de Stat Bender i se rupea de toate astea. Din prima clipă, a încercat să se bage în seamă 129

vizitînd pe fiecare membru al plutonului, căutînd să lege o relaţie cît mai adîncă şi personală cu toată lumea. Era enervant. – Parcă e în căutare de voturi, mi s-a plîns Alan. Era de înţeles. O viaţă întreagă de alergătură după candidaturi şi voturi şi-ar fi lăsat amprenta asupra oricui. Şi nimeni care ar fi trăit ca el nu ar fi ştiut cînd este cazul să să oprească. Soldatul Senator Ambasador Secretar de Stat Bender era convins, de asemenea, că lumea era ahtiată după persoana sa şi după cuvintele sale. Probabil de aceea nu tăcea niciodată. Nici atunci cînd nimeni nu mai părea că îl ascultă. Aşa că, atunci cînd şi-a dat cu părerea despre problemele FCA, pe cînd ne aflam în sala de mese, mai mult ca sigur că îşi vorbea sieşi. Cu toate acestea, ultimele lui cuvinte au atras atenţia lui Viveros. – Adică? Vrei să repeţi ultima frază? – Am spus că problema cu FCA nu este că nu are luptători buni. Ci că îi foloseşte prea uşor. – Chiar aşa… Mă faci curioasă. – Dar este simplu… Bender deja luase atitudinea aceea pe care o văzusem în fotografii, pe Pămînt. Mîinile cu palmele în sus, de parcă ar fi aşteptat o revelaţie pe care să o împărtăşească tuturor. – Nu este nici o îndoială că FCA dispune de trupe excelente. Dar nu ăsta este cel mai important lucru. Problema este: ce facem noi ca să evităm intervenţia FCA? Sînt oare momente cînd se recurge la FCA înainte ca diplomaţia să-şi fi epuizat resursele? – Cred că ai ratat ultimul meu discurs, am intervenit. Acela în care spuneam că nu trăim într-o lume perfectă, iar competiţia de pe piaţa imobiliară din Univers a devenit extrem de agresivă. – Am mai auzit asta, mi-a răspuns senin. Numai că nu cred aşa ceva… Cîte stele sînt în galaxie? O sută de miliarde sau pe acolo? Cele mai multe au sisteme planetare. Aşadar piaţa imobiliară este practic nesfîrşită. Dar nu despre asta este vorba. Problema în discuţie este motivul pentru care recurgem la forţă atunci cînd venim în contact cu specii extraterestre. Iar acest motiv este simplu: o facem pentru că putem. Şi putem foarte uşor. Avem trupe excelent pregătite, puternice, la îndemînă. Spre deosebire de diplomaţie, este mai uşor să manevrezi batalioane şi divizii. Simplă aritmetică: fie controlezi o bucată de pămînt, fie nu. Diplomaţia presupune un efort intelectual mai mare, nuanţele sînt mai bogate, implicit este mai dificil de făcut un demers diplomatic. Viveros mi-a aruncat o privire scurtă, apoi s-a întors spre Ben130

der: – Şi ai impresia că tot ceea ce facem este simplu? – Nicidecum, s-a apărat Bender zîmbind. Am spus doar că este simplu comparativ cu diplomaţia. Dacă îţi dau o armă şi îţi spun să cucereşti un sat, situaţia este foarte simplă. Pac, pac şi gata. Dar dacă îţi spun să mergi în acel sat şi să negociezi cu locuitorii o înţelegere prin care aceştia să-ţi predea satul… e mult mai complicat. Apar tot felul de probleme. Ce faci cu locuitorii satului. Cum îi despăgubeşti, ce drepturi mai au asupra pămîntului înconjurător… Şi aşa mai departe. – Asta presupunînd că locuitorii acelui sat nu deschid focul asupra ta, imediat ce apari cu un tratat diplomatic în mîini în raza lor vizuală. Bender mi-a zîmbit şi mi-a făcut semn cu degetul. – Exact! Despre asta e vorba. Mereu îi tratăm pe ceilalţi de parcă toţi au aceleaşi înclinaţii războinice ca şi noi. Dar dacă, şi subliniez, dacă ei au uşa deschisă pentru diplomaţie? Oare speciile raţionale nu ar trebui să treacă prin acea uşă decît să pornească un măcel? Să luăm drept exemplu poporul Whaid. Sîntem în război cu ei, nu-i aşa? Eram. Whaidanii şi pămîntenii se aflau în război de mai bine de un deceniu pentru sistemul Earnhardt, care avea trei planete locuibile de ambele specii. Astfel de sisteme, cu planete multiple şi locuibile, erau extrem de rare. Whaidanii erau relativ slabi din punct de vedere militar, dar erau dotaţi cu o tenacitate ieşită din comun. Posesiunile lor planetare erau reduse ca număr şi majoritatea industriei lor se afla pe planeta de origine. Aşadar, atîta vreme cît Whaidanii nu se lăsau duşi din sistemul Earnhardt, singura soluţie era să le lovim planeta de origine: distrugerea porturilor şi a zonelor industriale le-ar fi stopat, pentru o bună bucată de vreme, avîntul în spaţiu. Regimentul 233 făcea parte din forţa de invazie şi i se stabilise ca obiectiv debarcarea în capitala planetei şi să o facem praf. Ni se spusese să evităm uciderea civililor, în măsura în care acest lucru era posibil. Pe de altă parte, ni se ceruse să tragem cîteva lovituri în parlamentul lor dar şi în alte cîteva centre religioase. Nu cîştigam nici un avantaj tactic făcînd aşa ceva dar acţiunea noastră dădea un mesaj clar şi puternic: puteam să le dăm la cap ori de cîte ori avem chef. – Ce-i cu ei? a întrebat Viveros. – Am căutat ceva informaţii. Au o cultură extraordinară. Forma lor de artă cea mai dezvoltată este corul, au nişte coruri uriaşe, ce131

va în stil gregorian, se adună cîte un oraş întreg şi cîntă. Se spune că li se pot auzi cîntecele de la cîteva zeci de kilometri. Şi cîntă ore în şir. – Şi? – Şi… Aceasta este o cultură care ar trebui respectată şi cercetată. Nu să-i strîngem de gît doar pentru că ne stau în drum. Au încercat coloniştii să cadă la pace cu aceste fiinţe? Nu am găsit nici o menţiune a vreunei tentative de acest gen. Eu sînt de părere că ar trebui încercat. Şi mai cred că am putea încerca chiar noi. Viveros a pufnit scurt. – Negocierea unui tratat depăşeşte competenţele noastre, Bender. – În primul meu mandat de senator, am fost în Irlanda de Nord, la o masă de protocol. Eram într-o misiune comercială. Dar m-am întors de acolo cu un tratat de pace între catolici şi protestanţi. Nu aveam autoritatea să închei un astfel de tratat, iar asta a stîrnit controverse mari în ţară. Dar atunci cînd ai ocazia de a face pace, trebuie să profiţi de acea ocazie. – Îmi amintesc, i-am răspuns. Asta s-a întîmplat chiar înainte de cele mai sîngeroase marşuri de protest din ultimele două secole. Nu prea a avut succes tratatul acela. – Nu tratatul a fost de vină, s-a scuzat Bender. Un catolic, un puşti drogat, a azvîrlit o grenadă în mijlocul unor protestanţi adunaţi pentru un marş. După care violenţele s-au răspîndit peste tot. – Afurisiţii ăştia de oameni reali şi vii… Cum se mai pun ei de-a curmezişul idealurilor tale pacifiste, am remarcat. – Am spus doar că diplomaţia nu este uşoară. Dar sînt convins că avem mai mult de cîştigat colaborînd cu această specie decît exterminînd-o. Este un punct de vedere care ar trebui luat în seamă. – Mulţumesc pentru prelegere, Bender, spuse Viveros. Dacă ai terminat, am de făcut două remarci. Mai întîi, pînă cînd nu vei lupta, tot ceea ce ştii sau ceea ce crezi că ştii nu înseamnă nimic dincolo. Nu înseamnă nimic, nici pentru mine şi nici pentru nimeni altcineva. Aici nu este nici Irlanda de Nord, nici Washington D.C. Acolo nu este Pămîntul. Atunci cînd te-ai înrolat, ai făcut-o în calitate de soldat şi ar fi bine să nu uiţi asta. În al doilea rînd, indiferent ce gîndeşti, soldat, nu răspunzi pentru soarta Universului sau a omenirii. Responsabilitatea ta este subordonată mie, colegilor tăi de grupă, plutonului şi FCA. Dacă ţi se dă un ordin, îl execuţi. Dacă treci dincolo de ordinele care ţi-au fost date, ai să-mi dai soco132

teală. E clar? Bender s-a uitat la Viveros cu o privire rece şi relaxată. – Foarte mult rău s-a făcut sub acoperişul cuvintelor „am urmat doar ordinele”. Sper să nu ajungem şi noi să ne apărăm cu aceeaşi scuză. Viveros şi-a îngustat privirea şi s-a ridicat de la masă, luîndu-şi tava. – Am terminat de mîncat, a spus ea şi a plecat. Bender şi-a arcuit sprîncenele a uimire. – Nu am avut intenţia s-o jignesc. – Bender, numele ei nu-ţi spune nimic? l-am întrebat. – Nu-mi este cunoscut, a răspuns după cîteva clipe. – Încearcă să-ţi aduci aminte… Demult, pe cînd aveam cinci sau şase ani… Un beculeţ i-a pîlpîit sub frunte. – Pe vremea aceea… a fost un preşedinte peruvian cu numele ăsta. Parcă a fost asasinat. – Corect, Pedro Viveros. Şi nu numai el a fost asasinat. Aproape întreaga familie. Soţia, fratele său, fratele soţiei, şi mulţi alţii înrudiţi cu el. Doar fiica lui Pedro a supravieţuit masacrului. Dădaca ei a încercat să o scoată pe şest din palatul prezidenţial, ascunsă într-un coş de rufe murdare, în vreme ce soldaţii îi căutau pe membrii familiei… ca fapt divers, dădaca a fost violată de soldaţi înainte de a i se tăia beregata. Chipul lui Bender a căpătat o tentă cenuşie. – Nu poate fi fetiţa aceea… – Ba da. Viveros este fiica preşedintelui Pedro Viveros. După ce puciul a fost înăbuşit, iar militarii responsabili au fost aduşi în faţa justiţiei, ştii cum s-au apărat? Au spus că au urmat doar ordinele. Aşa că, indiferent dacă punctul tău de vedere este corect sau nu, ai încercat să explici teorema răului universal singurei persoane din lume care nu are nevoie de o asemenea explicaţie. Ea a trăit acel rău, ştie totul despre rău. Îi măcelăreau familia în vreme ce ea stătea ascunsă într-un coş cu rufe murdare, undeva în subsolul palatului, sîngerînd şi abţinîndu-se să nu plîngă. Înţelegi? – Dumnezeule, îmi pare rău, fireşte. N-ar fi trebuit să spun ce am spus. Dar nu am ştiut nimic. – Sigur că nu ai ştiut nimic, Bender. Tocmai asta a încercat Viveros să-ţi explice. Aici nu ştii. Nu ştii nimic. – Fiţi atenţi cu toţii, ne-a spus Viveros în vreme ce ne pregă133

team să fim debarcaţi pe suprafaţa planetei. Sarcina noastră este simplă. Muşcă şi fugi. O să fim desantaţi lîngă centrul lor guvernamental. Loviţi clădirile şi infrastructura, dar evitaţi să deschideţi focul asupra locuitorilor. Răspundeţi cu foc doar dacă sînteţi atacaţi. Le-am tras deja un şut în ouă, acuma doar îi necăjim un pic, să ne ţină minte. Fiţi rapizi, faceţi pagube cît mai mari, după care retragerea. S-a înţeles? Misiunea, pînă în acel moment, fusese floare la ureche. Whaidanii se dovediseră complet nepregătiţi să înfrunte cîteva zeci de nave de luptă ale FCA, apărute brusc în preajma planetei lor. FCA avusese grijă, cu cîteva zile înainte, să declanşeze o serie de operaţiuni de diversiune în sistemul Earnhardt, astfel încît să momească grosul flotei Whaidane. Nu mai rămăsese aproape nimeni care să apere planeta lor de baştină. Firava rezistenţă pe care am întîlnit-o a fost rapid anihilată. Distrugătoarele noastre făcuseră un raid asupra principalului spaţioport al planetei, prefăcînd în moloz rampele de lansare, lovind infrastructura în punctele cheie astfel încît trupele lor să nu mai poată reacţiona decît simbolic. Nu fusese detectată nici o lansare a vreunei drone care să ceară ajutor flotei Whaidane care se afla cu treabă prin sistemul Earnhardt. Cei de la sol şi-au dat seama prea tîrziu de cursa în care picaseră. Ideea era că, atunci cînd flota lor s-ar fi întors, nu ar mai fi avut nici o posibilitate să coboare la suprafaţa planetei pentru alimentare sau pentru reparaţii. Toate instalaţiile lor portuare fuseseră distruse. Iar forţele noastre ar fi fost de mult plecate, atunci cînd flota lor s-ar fi întors acasă. Fără ameninţări majore în spaţiul din jurul planetei, FCA a luat la ţintă, metodic şi temeinic, centrele industriale, bazele militare, minele, rafinăriile, uzinele de apă, barajele, heliocentralele, porturile şi rampele de lansare, autostrăzile şi orice alt obiectiv vital, astfel încît Whaidanii să fie multă vreme ocupaţi cu reconstrucţia, înainte să-şi refacă instalaţiile destinate lansărilor în spaţiu. După şase ore de bombardament necruţător şi precis, întreaga planetă fusese întoarsă, din punct de vedere tehnologic, la zilele motoarelor cu combustie internă. Şi acolo avea să rămînă o bună bucată de timp. FCA a evitat să execute un bombardament la întîmplare asupra oraşelor. Nu populaţia civilă era obiectivul nostru. Sigur, Whaidanii nu ar fi putut opri un atac generalizat din partea noastră. Dar FCA se gîndea că, oricum, urmau să aibă destule probleme cu 134

epidemiile, cu lipsa de alimente şi de apă, cu revoltele generate de lipsa de autoritate şi de structură socială. Prin urmare uciderea deliberată a civililor prin bombardamente masive era considerată inumană şi (ceea ce conta în primul rînd pentru FCA) reprezenta o folosire ineficientă a resurselor. Atacul la sol asupra capitalei reprezenta o excepţie şi avea mai degrabă rolul de a administra o lovitură psihologică. Whaidanii din capitală nu păreau să aprecieze gîndirea FCA. Transportoarele noastre au fost întîmpinate cu foc imediat ce am debarcat. Se auzea ca o grindină sau ca şi cum cineva prăjea ouă pe blindaj. – Doi cîte doi, ne-a împărţit Viveros. Nimeni nu umblă singur, de capul lui. Consultaţi-vă hărţile şi aveţi grijă să nu picaţi în vreo capcană. Perry, tu mergi cu Bender. Ai grijă, te rog, să nu semneze vreun tratat de pace cu ei. Ca bonus, voi doi o să ieşiţi primii. Capul sus şi atenţie la lunetişti. M-am apropiat de el. – Bender, pune MF-ul pe rachete şi vino după mine. Activează camera. Comunicăm doar prin BrainPal. Rampa transportorului s-a lăsat în jos şi am ţîşnit înainte. Chiar în faţa mea, cam la patruzeci de metri, o sculptură abstractă greu de descris. Am tras asupra ei şi am fugit. Niciodată nu mi-a plăcut arta abstractă. Îmi luasem ca punct de reper o clădire înaltă, la nord-vest faţă de locul în care debarcasem. În spatele unor ferestre mari, de sticlă, care delimitau holul de la parter, am putut zări cîţiva Whaidani care ţineau în labele lor nişte obiecte prelungi. Am lansat două rachete spre ei. Acestea urmau să explodeze la impactul cu sticla. Probabil că nu ar fi omorît pe nici unul dintre ei, dar ne-ar fi dat timp, mie şi lui Bender, să ne facem nevăzuţi. I-am transmis lui Bender să arunce în aer o fereastră de la etajul doi şi, după ce şi-a lansat racheta, am sărit amîndoi prin spărtura astfel creată. Ne-am trezit într-o sală compartimentată în mici birouri. Iată că şi extratereştrii obişnuiau să meargă la lucru. Oricum, nu era nici un Whaidan pe care să-l întrebăm de vorbă. Mi-am imaginat că şi-au luat liber în ziua aceea, în fine, cine i-ar fi putut învinovăţi? Am descoperit o rampă care urca în spirală spre etajele de sus. Nici un Whaidan din holul de la parter nu ne luase urma. Bănuiam că erau destul de ocupaţi cu ceilalţi soldaţi FCA ca să ne mai bage pe noi în seamă. Rampa ducea spre acoperiş. L-am oprit pe Bender înainte să dăm buzna în peisaj. Ne-am furişat cu grijă şi 135

am văzut trei lunetişti. Am doborît pe doi dintre ei, iar Bender a venit de hac celui de al treilea. Şi acum? – a transmis el. Vino după mine – i-am răspuns. Whaidanul mediu arată ca o încrucişare dintre un urs negru şi o veveriţă zburătoare uriaşă. Şi foarte furioasă. Whaidanii pe care îi doborîsem arătau acum ca nişte urşi-veveriţe cu arme în mîni şi capetele terci. Ne-am tîrît cît de repede am putut pînă la marginea acoperişului. I-am făcut semn lui Bender să se îndrepte spre unul dintre lunetiştii pe care îi doborîsem. Bagă-te sub el – i-am transmis. Ce să fac? I-am arătat acoperişurile celorlalte clădiri. Lunetişti peste tot. Ne camuflăm pînă cînd îi dobor pe toţi. Şi eu ce trebuie să fac? Supraveghează intrarea şi dacă apare cineva nu-l lăsa să ne facă ce le-am făcut noi lor. Bender s-a strîmbat şi s-a strecurat sub un Whaidan mort. Am făcut acelaşi lucru şi am regretat imediat. Habar nu aveam cum miroase un Whaidan viu dar cel sub care mă băgasem puţea ca dracu’. Bender îşi aţintise deja arma spre intrarea pe acoperiş. Iam transmis lui Viveros o imagine panoramică, apoi am început să fac ravagii printre ceilalţi lunetişti Whaidani. Am doborît şase dintre ei, de pe clădirile învecinate, înainte ca să-şi dea seama ce se întîmplă de fapt. În cele din urmă, am zărit un Whaidan îndreptîndu-şi arma spre mine. L-am pocnit direct în creieri şi i-am transmis lui Bender să se descotorosească de cadavru şi să o şteargă de acolo. Am spălat putina cu cîteva secunde înainte ca rachetele lor să facă praf acoperişul. La coborîre, am dat nas în nas cu nişte Whaidani care urcau după noi, aşa cum mă şi aşteptasem. La întrebarea cine a fost mai surprins de întîlnire am răspuns amîndoi, Bender şi cu mine, deschizînd focul primii, după care ne-am ascuns la cel mai apropiat etaj. Am azvîrlit cîteva grenade, în jos, pe rampa de acces, ca să dau o temă de gîndire eventualilor Whaidani care ar fi dorit să urce după noi. – Ce dracu’ facem acum!? a urlat Bender în urma mea, în vreme ce alergam de-a lungul etajului. BrainPal, idiotule – i-am transmis cotind brusc pe un alt coridor. Ai să ne dai de gol. M-am apropiat de un perete din sticlă. Ne aflam la cel puţin 136

treizeci de metri înălţime. Prea mult ca să sărim, chiar şi pentru trupurile noastre minune. Vin după noi – mi-a transmis Bender. De undeva, din urma noastră, se auzeau nişte zgomote pe care le atribuiam unor Whaidani extrem de furioşi. Ascunde-te – i-am răspuns şi am tras în peretele de sticlă. Nu s-a spart, doar s-a fisurat. Am înşfăcat ceea ce părea a fi un scaun whaidan şi l-am azvîrlit în peretele care a cedat. Apoi m-am ascuns sub un birou, alături de biroul sub care se pitise Bender. La naiba, acuma chiar ne-au luat urma. Aşteaptă – i-am transmis – Stai ascuns. Fii gata să deschizi focul la comanda mea. Foc automat. Patru Whaidani şi-au făcut apariţia de după colţ şi au început să avanseze cu precauţie spre spărtura din perete. Îi auzeam gîlgîind unul la altul. Am comutat pe modul traducere. – … au ieşit prin gaura din zid, spunea unul dintre ei. – Imposibil, a răspuns altul. E prea sus. Ar fi murit. – I-am văzut făcînd salturi uriaşe, a continuat primul dintre ei. Poate că au scăpat. – Chiar şi aceşti [intraductibil] nu sînt în stare să sară 130 deg [unitate de măsură] şi să rămînă în viaţă, a intervenit al treilea dintre ei, apropiindu-se. Aceşti [intraductibil] mîncători de [intraductibil] sînt ascunşi pe undeva pe aici. – L-ai văzut pe [intraductibil – probabil un nume propriu] pe rampă? Aceşti [intraductibil] l-au rupt în bucăţi cu grenadele lor, a intervenit al patrulea dintre ei. – Am urcat pe rampă, ca şi tine. Bineînţeles că l-am văzut. Acuma linişte, fiecare să cerceteze zona. Dacă sînt aici, o să plătim [intraductibil] cu aceeaşi monedă. Cel de al patrulea s-a apropiat de al treilea Whaidan şi a întins spre el o labă uriaşă, ca într-un gest de consolare. Se adunaseră grămadă în dreptul găurii din zidul de sticlă, ideal pentru ce aveam de gînd. Acum – i-am transmis lui Bender. Whaidanii s-au bîţîit ca nişte marionete sub tirul nostru şi au căzut prin peretele de sticlă, împinşi de impulsul gloanţelor. Am aşteptat cîteva secunde, după care ne-am năpustit înapoi spre rampă. Nimic nu ne-a mai atras atenţia, în afară de resturile lui [intraductibil – probabil un nume propriu] care mirosea mai năprasnic decît compatriotul său de pe acoperiş. Trebuie să spun că întreaga experienţă de pe lumea Whaidanilor, pînă în acel moment, 137

fusese doar o permanentă ameninţare olfactivă. Am ajuns la etajul al doilea şi am ieşit din clădire la fel cum am intrat. Adică am sărit pe fereastră. Lîngă trupurile celor patru Whaidani. – Nu este tocmai ceea ce m-am aşteptat să fie, mi-a spus Bender holbîndu-se la cele patru cadavre. – La ce te aşteptai? – Nu ştiu. – Dacă nu ştii, cum poate să fie ceva neaşteptat? I-am transmis lui Viveros că am ieşit din clădire. Vino aici – mi-a ordonat ea şi mi-a trimis coordonatele. Şi adu-l şi pe Bender. Nu o să vă vină să credeţi ce am găsit. Pe cînd spunea astea, am auzit, printre exploziile grenadelor şi printre pocnetele carabinelor, o psalmodiere, un tînguit gutural şi profund, ricoşînd pe faţadele clădirilor din jur. – Despre asta ţi-am povestit, mi-a explicat Bender, aproape bucuros, în vreme ce ne apropiam de locul cu pricina. Într-o depresiune, se afla un amfiteatru natural plin cu sute Whaidani care cîntau şi se legănau agitînd în aer mulţime de bîte. Pe culmi, de jur-împrejur, cîteva zeci de soldaţi FCA în poziţii de tragere. Dacă ar fi deschis focul ar fi declanşat o baie de sînge. Am comutat din nou pe traducere, dar nu s-a întîmplat nimic. Fie cîntecul nu avea nici un înţeles, fie foloseau un dialect pe care lingviştii noştri încă nu-l descifraseră. Am zărit-o pe Viveros şi m-am îndreptat spre ea. – Ce se petrece aici? am zbierat căutînd să acopăr vacarmul. – Tu să-mi spui, Perry. Eu sînt doar un spectator. Mi-a făcut semn cu capul. Ceva mai încolo, locotenentul Keyes purta o discuţie aprinsă cu alţi ofiţeri. – Încearcă să-şi dea seama ce ar trebui să facă mai departe. – De ce nu a tras nimeni în ei? a întrebat Bender. – Pentru că nici ei n-au tras, i-a răspuns Viveros. Ordinul e să nu deschidem focul asupra civililor decît dacă e absolută nevoie. Iar ăştia par a fi civili. Au bîte cu toţii, dar nu ne-au ameninţat în vreun fel. Le agită în sus şi în jos, în vreme ce cîntă. Prin urmare nu a trebuit să deschidem focul asupra lor. Ar trebui să fii fericit pentru asta, Bender. – Chiar sînt, a recunoscut el. Îl vezi pe ăla care conduce adunarea? Este Feuy, şeful lor spiritual. Este un Whaidan de vază. Probabil că el a scris cîntecul pe care îl interpretează acum. Are cineva o traducere? – Nu, nu folosesc un idiom pe care să-l ştim, i-a răspuns Vive138

ros. Bender a făcut un pas înainte. – Este o rugă pentru pace, a murmurat el. Asta trebuie să fie. Probabil că ştiu deja ce s-a întîmplat cu planeta lor. Au văzut ce am făcut oraşului. Oricine ar fi păţit la fel ar implora pacea. – Ce tîmpenii spui, s-a răstit Viveros. Habar n-ai despre ce cîntă ei acolo. Poate că este o baladă care spune cum au să ne smulgă capetele şi cum au să se pişe în gîturile noastre după aia. Poate că îşi cîntă morţii. Poate că recită o listă de băcănie. Habar nu avem. Şi nici tu nu ştii. – Te înşeli. Pe Pămînt, timp de cinci decenii am fost în linia întîi în lupta pentru pace. Ştiu cînd un popor este pregătit pentru pace. Ştiu cînd o imploră. Iar fiinţele astea sînt gata, Viveros. Simt asta. Şi am de gînd să-ţi dovedesc acest lucru. Spunînd acestea, Bender şi-a lăsat arma jos şi a pornit să coboare spre amfiteatru. – La naiba, Bender! Întoarce-te imediat! Este un ordin! – Nu sînt dintre aceia care „doar urmează ordinele”, caporal Viveros. Bender deja alerga spre adunarea Whaidanilor. Viveros a pornit după el înjurînd. Am căutat să o trag înapoi, dar nu am reuşit. Keyes împreună cu ceilalţi ofiţeri se uitau deja la noi. Bender coborînd amfiteatrul, Viveros după el. L-am zărit pe Keyes mişcîndu-şi buzele încercînd să dea un ordin. Viveros s-a oprit brusc. Probabil Keyes o contactase şi prin BrainPal. Dacă la fel se întîmplase cu Bender, acesta preferase să ignore ordinul. În cele din urmă, s-a oprit chiar la marginea amfiteatrului. Apoi Feuy, conducătorul acelui cor, l-a observat pe omul care se apropiase de ei şi a încetat să mai cînte. Derutaţi, ceilalţi Whaidanii s-au oprit şi ei din cîntat şi şi-au întors chipurile spre Bender. Acesta era momentul pe care şi-l dorea. A aşteptat cîteva clipe, alegîndu-şi cuvintele cu care să înceapă discursul. Pentru că avea de gînd să le vorbească în limba lor şi, după părerea specialiştilor, se pare că a făcut o treabă bună. – Prieteni, semenii mei întru căutarea păcii, a început el ridicîndu-şi braţele spre cer. Înregistrările făcute cu acea ocazie au arătat că nu mai puţin de patruzeci de mii de săgeţi mici cît un ac, pe care Whaidanii le numeau avdgur, s-au înfipt în trupul lui Bender în mai puţin de o secundă. Bîtele s-au dovedit a fi un fel de sarbacane obţinute din ramurile unui arbore considerat sfînt de către Whaidani. Pur şi 139

simplu, Bender s-a lichefiat sub ploaia de ace care i-au penetrat costumul fără nici un fel de probleme. Toată lumea a fost de acord, mai tîrziu, că moartea lui Bender fusese una dintre cele mai interesante despre care auziseră sau pe care o văzuseră. Pur şi simplu trupul său s-a dizolvat într-o ceaţă. În secunda următoare, soldaţii FCA au deschis focul. A fost un masacru. Nici un Whaidan nu a supravieţuit, iar noi nu am avut nici o pierdere. Totul s-a terminat în mai puţin de un minut. Viveros a aşteptat ordinul de încetare a focului, după care s-a îndreptat spre băltoaca în care se transformase Bender şi a început să tropăie furioasă prin pasta aceea. – Cum îţi place pacea, acum, idiotule! zbiera ea, în vreme ce stropi din organele interne ale lui Bender îi pătau bocancii. – Să ştii că Bender avea dreptate, mi-a spus Viveros ceva mai tîrziu, la bordul transportorului, în drum spre Modesto. – Cu privire la ce? – Cu privire la faptul că FCA sînt folosite prea repede şi prea mult. Avea dreptate cînd spunea că este mai uşor să lupţi decît să negociezi. A dat din mînă spre planeta Whaid, care se zărea undeva, în urma navei. – Nu era nevoie să facem ceea ce am făcut. Adică să le-o tragem astfel încît vreme de decenii să aibă parte numai de foamete, epidemii şi războaie civile. N-am ucis civili astăzi, mă rog, în afară de ăia care i-au tras-o lui Bender. Dar îşi vor petrece multă vreme de acum înainte ucigîndu-se unii pe alţii. Şi asta este tot un fel de genocid. Declanşat de noi. – Parcă nu erai de acord cu ideile lui Bender. – Nu-i adevărat, mi-a răspuns. Eu am afirmat că habar nu avea despre ce vorbeşte. Nu că ideile lui ar fi fost greşite. Ar fi trebuit să mă asculte. Dacă ar fi urmat doar ordinele, acuma ar fi fost în viaţă. Şi nu ar fi trebuit să-l răzuiesc de pe tălpile bocancilor. – Probabil că ar spune, dacă ar putea, că a murit pentru principiile sale. – Scuteşte-mă, s-a burzuluit ea. Bender a murit pentru Bender. Atît. Să te duci în mijlocul unor fiinţe cărora tocmai le-ai făcut praf planeta şi să te porţi de parcă le-ai fi prieten… Ce imbecil! În locul lor aş fi făcut la fel. – Afurisiţii ăştia de oameni reali şi vii… Cum se mai pun ei de-a curmezişul idealurilor pacifiste! 140

Viveros a zîmbit. – Dacă Bender chiar ar fi fost interesat de pace în loc să fie atît de narcisist, ar fi procedat altfel. Ar fi procedat aşa cum fac eu. Şi aşa cum ar trebui să faci şi tu, Perry. Respectă ordinele. Rămîi în viaţă. Du-ţi la bun sfîrşit mandatul de infanterist. Intră apoi în corpul ofiţerilor şi croieşte-ţi propriul drum. Fă-te unul dintre aceia care dă ordine. Abia în felul acesta am putea să aducem pacea. Acolo unde se poate, fireşte. De aia eu pot trăi cu cuvintele astea: „doar execut ordinele”. Pentru că ştiu că într-o zi voi putea să schimb acele ordine. S-a lăsat pe spate, a închis ochii şi a adormit. Luisa Viveros a murit două luni mai tîrziu, pe un bulgăre de noroi numit Apa Adîncă. Grupa noastră a picat într-o cursă în catacombele naturale care se întindeau pe sub o colonie Hann’i. Primisem ordin să eliminăm prezenţa Hann’i din zonă. În timpul luptei, am fost împinşi într-o grotă spre care convergeau alte patru galerii înţesate cu infanterie Hann’i. Viveros ne-a ordonat să ne retragem în tunelul prin care venisem. După ce toată lumea a intrat înapoi în tunel, şi-a ridicat arma şi a prins să macine pereţii şi tavanul de la ieşirea din tunel. Intrarea în galerie s-a surpat, iar Viveros a rămas de partea cealaltă. Am văzut prin BrainPal cum sa luptat mai departe. Singură. Nu a rezistat mult. Noi, ceilalţi, neam croit drum spre suprafaţă. Nu a fost uşor. Dar am decis că era de preferat să luptăm, decît să ne lăsăm măcelăriţi în ambuscadă. Pentru fapta sa de vitejie, Viveros a primit o medalie. Postmortem. Eu am fost avansat caporal şi am preluat comanda grupei. Patul lui Viveros precum şi vestiarul ei au fost preluate de un nouvenit pe nume Withford. Un individ destul de potolit, care şi-a acceptat în linişte rolul de novice. Sistemul tocmai îşi schimbase un dinte de lapte. Şi i-am simţit lipsa.

UNSPREZECE Thomas a murit din cauză că a înghiţit ceva. Ceea ce înghiţise era o chestie atît de nouă, încît nici FCA nu avea încă un nume pentru ea. S-a întîmplat pe o colonie la fel de nouă, şi care nu avea nume încă. În afară de un cod: Colonia 622, 47 Ursae Majoris. 141

(FCA continua să folosească nomenclatorul terestru pentru denumirea stelelor din acelaşi motiv pentru care ziua avea peste tot douăzeci şi patru de ore, iar anul 365 de zile. Pentru că era cel mai simplu.) Una din procedurile standard ale coloniilor noi era aceea de a transmite în fiecare zi, prin intermediul unei drone de salt, toate datele înregistrate în ziua respectivă. Drona era lansată spre Phoenix, în acest fel guvernul colonial avea o imagine destul de precisă despre cum le mergea noilor colonii. Colonia 622 începuse să-şi trimită dronele imediat după debarcare, cu şase luni în urmă. În fiecare zi. Nimic deosebit în acele rapoarte: obişnuitele discuţii, încurcături şi confuzii care însoţesc mereu o colonie în curs de formare. Nimic interesant în afară de menţionarea unui fungus mucilaginos care avea obiceiul de a se strecura oriunde. În motoare şi în utilaje, în calculatoare, în instalaţii, în ţarcurile animalelor. Chiar şi în dormitoare. Secvenţa genetică a fungusului a fost trimisă spre Phoenix, cu rugămintea de a se găsi un remediu la această problemă. Apoi, de a doua zi, dronele de salt care au continuat să vină automat de la Colonia 622, nu au mai conţinut nici o informaţie. Thomas şi Susan se aflau la bordul lui Tucson, cînd acesta a fost trimis pentru a afla ce se întîmplase acolo. Mai întîi, Tucson a încercat să contacteze colonia de pe orbită. Nici un răspuns. Imaginile nu puneau în evidenţă nici o activitate la sol. Clădirile coloniei păreau pustii, printre ele nu se mişca nimeni, nici om nici animal. Nu se vedeau semne exterioare de stricăciuni. Clădiri intacte, utilaje intacte. Plutonul lui Thomas a primit ordin de a face o recunoaştere la sol. Întreaga colonie era acoperită cu o substanţă gelatinoasă, un soi de fungus care se depusese pe alocuri în straturi de cîţiva centimetri grosime. La prima vedere, gelatina aceea rupsese liniile de alimentare cu energie electrică şi invadase echipamentul de comunicaţii. Lucrul ăsta putea să fie o veste bună. Probabil că fungusul defectase echipamentele şi de aceea se întrerupseseră transmisiile. Dar optimismul iniţial a fost iute risipit, cînd grupa lui Thomas a ajuns la ţarcul animalelor. Toate animalele erau moarte şi într-o stare avansată de descompunere, mulţumită muncii neobosite a fungusului. La scurtă vreme după acea descoperire macabră, au dat şi de colonişti. Cu toţii se aflau în aceeaşi stare. Majoritatea în paturile lor. Excepţie făceau familiile, care erau găsite, de regulă, reunite în camera copiilor sau pe coridoarele care duceau spre camerele copiilor. Precum şi cei care fuseseră de tură pe nava bază şi 142

care fuseseră găsiţi la posturile lor. Orice îi lovise, o făcuse în timpul nopţii şi cu aşa de mare iuţeală încît aproape că nu au avut timp să reacţioneze. Thomas a sugerat să ducă un cadavru la infirmeria coloniei şi să încerce să facă o autopsie care să le ofere indicii cu privire la moartea coloniştilor. Comandantul de grupă şi-a dat consimţămîntul. Thomas, împreună cu încă un coleg, au ales un cadavru care părea mai puţin deteriorat. L-a luat de braţe, iar colegul său la apucat de picioare. Apoi au hotărît să-l ridice numărînd pînă la trei. Dar abia a spus Thomas, doi, că o bucată mare de fungus a ţîşnit de pe cadavru şi i s-a lipit de faţă. A deschis gura, într-un gest de surpriză, iar fungusul i s-a strecurat în cavitatea bucală şi apoi pe esofag. Imediat, ceilalţi au dat ordin costumelor să realizeze o izolare facială. Era şi cazul, deoarece bucăţi mari de fungus mucilaginos prindeau viaţă, săreau din toate ungherele şi se îndreptau spre soldaţi. Atacul s-a declanşat simultan, pe tot perimetrul bazei. Şase dintre colegii lui Thomas s-au trezit cu gura plină de muci. Thomas a încercat să tragă afară substanţa aceea, dar, cu cît se străduia mai tare, cu atît aceasta aluneca şi mai mult în gîtul lui, blocîndu-i căile respiratorii, inundîndu-i plămînii şi stomacul. A cerut ajutor, prin BrainPal, colegului său, să-l ducă la infirmerie, unde ar fi avut posibilitatea să tragă înapoi mizeria aceea din el, astfel încît să poată respira din nou. SmartBlood le dădea un răgaz de cincisprezece minute, pînă cînd creierul lui Thomas ar fi suferit leziuni ireversibile din pricina hipoxiei. Era o idee excelentă şi probabil că ar fi dat rezultate dacă fungusul nu ar fi început să secrete un suc digestiv în plămînii lui Thomas, mîncîndu-l pur şi simplu de viu. Plămînii i s-au dizolvat sub acţiunea acizilor, iar acesta a murit cîteva minute mai tîrziu din cauza hemoragiei şi a hipoxiei. Toţi ceilalţi şase camarazi atinşi de fungus au avut aceeaşi soartă. Comandantul de pluton a dat ordin de retragere, iar Thomas a fost abandonat acolo împreună cu celelalte victime. Restul s-au refugiat în transportor şi au decolat către Tucson. Dar ajunşi pe orbită, li s-a refuzat andocarea. Unul cîte unul, fiecare supravieţuitor a fost nevoit să iasă în vid astfel ca orice altă formă de viaţă de pe costumele lor să fie distrusă. Apoi au fost supuşi unei decontaminări severe şi extrem de dureroase. Sonde automate au completat cercetarea şi s-a ajuns la concluzia că nu mai exista nici un supravieţuitor din Colonia 622. Totodată, fungusul, dotat cu suficientă inteligenţă încît să lanseze ata143

curi coordonate, era aproape imposibil de eliminat cu armele obişnuite. Proiectilele clasice ar fi distrus porţiuni mici din el. Aruncătoarele de flăcări ar fi ars doar un strat superficial, lăsînd straturile profunde neatinse. Iar razele treceau prin acesta fără a-l deranja prea mult. Cercetătorii au început imediat să lucreze la obţinerea unui fungicid, dar efortul lor a fost imediat oprit în momentul în care s-a descoperit că, practic, fiecare cotlon al planetei era plin de sporii acelui fungus. Era mult mai ieftin să descoperi o planetă nouă decît să elimini porcăria aia de pe Colonia 622. Moartea lui Thomas ne-a adus aminte că nu numai că nu ştim cu ce ne putem confrunta acolo, dar, de multe ori, nici măcar nu ne putem imagina cu ce urmează să avem de a face. Thomas a presupus greşit că inamicii ne sînt, cumva, asemănători. S-a înşelat. Şi a murit din pricina asta. Cucerirea Universului începuse să mă afecteze. Am avut primul sentiment de nesiguranţă pe Gindal, unde am surprins într-o ambuscadă un grup de soldaţi Gindalani pe cînd se întorceau către cuiburile lor fortificate. Le loveam aripile uriaşe cu rafale de raze sau cu rachete şi îi priveam cum se prăbuşesc, în volte spectaculoase, ţipînd ascuţit, de pe falezele înalte de două mii de metri. M-am simţit cu adevărat atins de acest sentiment deasupra planetei Udaspri. Aveam ataşate la costume sisteme de amortizare inerţiale, care ne ajutau să ne controlăm salturile printre bolovanii din care era alcătuit inelul planetei. Jucam un fel de v-aţi ascunselea cu invadatorii Vindi, o specie arahnoidă, care se distrau jucînd un fel de hochei cu bolovanii din inelul planetei, bolovani pe care îi trimiteau pe traiectorii descendente, savant calculate astfel încît, în final, fragmente uriaşe din inelul lui Udaspri picau peste colonia umană Halford. Cînd am ajuns pe Cova Banda, eram deja pe cale să clachez. Poate şi din pricină că specia Covandu era, în multe privinţe, asemănătoare cu oamenii: bipezi, mamifere, avînd un talent artistic extraordinar, mai ales în poezie şi în dramă, se înmulţeau rapid şi erau extrem de agresivi atunci cînd venea vorba despre Univers şi, mai ales, despre locul lor în Univers. Adesea, oamenii şi Covandu şi-au disputat domenii nerevendicate de nimeni altcineva. Cova Banda fusese, de fapt, o colonie umană înainte de a fi preluată de Covandu. Fusese abandonată de oameni datorită unui virus care afecta coloniştii. Le făcea să le crească nişte apendice dizgraţioase pe trup şi le crea, în plus, o a doua personalitate, cu tendinţe uci144

gaşe. În schimb, asupra Covandu virusul nu a avut nici un efect. Nici măcar o durere de cap. Aşa că au preluat colonia abandonată. După şaizeci şi trei de ani, guvernul Colonial a obţinut un vaccin şi a vrut să preia controlul planetei. Din nefericire, Covandu, au reacţionat la fel ca oamenii. Adică nu au fost foarte încîntaţi să împartă cu altcineva acea planetă. De aici am preluat noi. Să ne războim cu Covandu… Covandu, o specie umanoidă. Cel mai înalt dintre ei abia dacă măsura un inci9. Nu erau deloc proşti, nu lansau armatele lor mititele în atacuri frontale asupra unor inamici de şaizeci de ori mai mari decît ei. Mai întîi ne atacau cu aviaţia sau cu mortiere cu rază lungă de acţiune. Apoi cu blindatele sau cu orice alt tip de armament capabil să provoace pagube de la distanţă. Nu era deloc uşor să dobori un avion de luptă de douăzeci de centimetri care mai şi zboară cu peste şapte sute de kilometri pe oră. Trebuie să faci tot ce se poate pentru a le diminua avantajele. Am recurs la o debarcare într-unul dintre parcurile oraşului Cova Banda. Astfel, artileria lor putea să provoace pagube propriilor trupe. Oamenii noştri erau mai grijulii ca de obicei, în încercarea lor de a anihila trupele Covandu. Şi nu din pricină că aceştia erau mult mai mici. Dar nimeni nu avea chef să se lase doborît de un adversar cît un chiştoc. În cele din urmă, într-un fel sau altul, le dobori aviaţia şi le anihilezi blindatele. Atunci trebuie să dai piept cu infanteriştii lor. Iată cum decurge lupta cu unul dintre ei: ridici piciorul şi calci peste el. Trebuie doar să calci peste el, să apeşi şi gata. În vreme ce faci asta, soldatul Covandu trage cu arma sa şi zbiară cu toată puterea plămînilor săi minusculi. Scoate un mic chiţcăit pe care abia poţi să-l auzi. Costumul tău, proiectat să reziste la proiectile mari, la scară umană, abia de simte micile fragmente de materie care ţîşnesc dintr-un Covandu, de sub talpă. Abia de poţi auzi cum trupul lui micuţ este strivit. Apoi găseşti altul. Îl calci şi pe acela. Şi tot aşa. Făceam asta de cîteva ore, avansînd cu greutate prin oraş, oprindu-ne din cînd în cînd pentru a dărîma cu o lovitură de rachetă vreun zgîrie-nor înalt de şase metri. Unii soldaţi din pluton preferau să tragă cu alice în blocurile înalte. Acestea ricoşau prin interiorul clădirii şi făceau prăpăd printre eventualii ocupanţi. Dar Unitate de măsură anglo-saxonă pentru lungime. Un inci = 2,54 centimetri. 9

145

cel mai mult, tropăiam. Godzilla s-ar fi simţit aici de parcă ar fi fost acasă. Nu-mi amintesc exact momentul în care am început să plîng şi să lovesc orbeşte zgîrie-norii din jur. Dar am plîns, şi am lovit cu furie clădirile, destul de mult şi destul de tare de vreme ce, în momentul în care Alan a venit să mă recupereze dintre mormanele de moloz, Găoază tocmai mă informa că reuşisem să-mi rup trei degete de la picioare. Alan m-a condus către locul în care debarcasem şi m-a forţat să mă aşez. Imediat după asta, un Covandu mititel a răsărit din spatele unui bolovan şi a început să-mi împroaşte faţa cu gloanţe. Simţeam ca şi cum cineva îmi azvîrlea grăunţe de nisip în obraji. – La naiba, am spus după care l-am înşfăcat pe Covandu şi lam azvîrlit într-un zgîrie-nor din apropiere. A descris o traiectorie arcuită prin aer şi s-a izbit de faţada clădirii cu un plici scurt. Apoi s-a prăbuşit de la doi metri înălţime pe sol. Toţi ceilalţi Covandu de prin zonă pare că au hotărît să renunţe, iar tentativele de asasinat asupra mea au încetat. M-am întors către Alan: – Nu ai o grupă de care să ai grijă? Fusese avansat, după ce un Gindalian dăduse la întors faţa comandantului lor de grupă. – Aş putea să te întreb acelaşi lucru, mi-a replicat dînd din umeri. Nu ai nici o teamă, au ordine clare şi nu există o rezistenţă notabilă în jur. Tipton se poate descurca în locul meu. Keyes mi-a spus să te iau de acolo şi să aflu ce naiba se întîmplă cu tine. Aşa că te întreb: ce dracu’ ai păţit? – Dumnezeule, Alan. De trei ore nu fac altceva decît să strivesc fiinţe inteligente de parcă ar fi gîndaci. Asta am păţit. Strivesc omuleţi cu afurisitele astea de picioare. Toată chestia din jur este penibilă, Alan. Omuleţii ăştia abia de un inci înălţime… E ca şi cum Gulliver s-ar fi apucat să-i caftească pe Lilliputani. – Nu putem să ne alegem bătăliile, John. – Da… şi bătălia asta cum te face să te simţi? – Mă sîcîie un pic. La urma urmei nu este o luptă pe măsura noastră. Nu facem altceva decît să trimitem nişte omuleţi în iad. Pe de altă parte, rănitul cel mai grav dintre oamenii mei are un timpan ars. Aşa că, una pusă peste alta, mă simt destul de confortabil. Iar Covandu nu sînt chiar atît de neajutoraţi. Pînă acum, scorul este destul de strîns. Surprinzător, dar adevărat. Avantajul de a fi mic se făcea simţit 146

în luptele din spaţiu. Navele lor erau ţinte dificile pentru tirul nostru. Pagubele produse de loviturile unei singure nave Covandu nu erau mari, fireşte. Dar loviturile însumate ale navelor lor puteau provoca necazuri însemnate. Doar la sol aveam un avantaj copleşitor. Cova Banda dispunea de o flotă defensivă relativ mică. Acesta fusese motivul pentru care FCA hotărîse să preia înapoi colonia. – Nu mă refer la cine conduce în bătălia asta, Alan. Mă refer la faptul că adversarii noştri au un amărît de inci înălţime, Alan. Înainte de asta ne-am bătut cu păianjeni, iar mai înainte ne-am luptat cu nişte pterodactili. Sistemul meu de valori este praf. Sinele meu e întors pe dos. Nu mă mai simt deloc uman, Alan. – Din punct de vedere tehnic, nici nu mai eşti uman. Făcuse o încercare de a-mi ridica moralul. Fără efect. – Vreau să spun că nu mă mai simt deloc conectat cu ceea ce însemna să fii om. Sarcina noastră este să ne ciocnim cu rase noi şi cu culturi noi şi să-i ucidem pe nenorociţii ăia cît de repede sîntem în stare. Ştim despre extratereştri doar atît cît trebuie ca să-i exterminăm cît mai eficient. Pentru noi nu sînt altceva decît inamici. Exceptînd faptul că sînt destul de isteţi ca să riposteze, am putea spune că ne luptăm cu nişte animale. – Asta ne face sarcina mai uşoară. Atîta vreme cît nu te identifici cu un păianjen, nu o să ai mari regrete dacă omori vreunul, fie el foarte inteligent. Mai ales unul foarte inteligent. – Poate că asta mă scoate din minţi. Nu am nici o remuşcare. Tocmai am luat o chestie vie şi raţională şi am azvîrlit-o în clădirea aia. Nu m-a deranjat prea tare. Tocmai asta este problema, că numi mai pasă, Alan. Acţiunile noastre sînt în afara oricărei păreri de rău. Ar trebui să avem măcar un fior de repulsie la ceea ce facem. Chiar dacă acţiunile noastre servesc o cauză bună. Nu simt nici o repulsie. Şi mi-e teamă de asta. Mi-e teamă de ceea ce semnifică, de fapt, lipsa mea de afecte. Am strivit oraşul ăsta întocmai ca un monstru orb şi imbecil. Şi încep să cred că tocmai asta am şi devenit. Un monstru. Tu eşti un monstru. Cu toţii sîntem nişte monştri cretini, nonumani, şi nu vedem nimic rău în asta. Alan n-a găsit nimic de spus. Aşa că, în loc de altceva mai bun, ne-am supravegheat soldaţii. Care au tot pisat la Covandu pînă cînd nu a mai rămas nimic de strivit. – Ce naiba se întîmplă cu el? l-a întrebat Keyes pe Alan, la briefingul de după bătălie, care se ţinea cu toţi comandanţii de grupe. – Crede că sîntem, cu toţii, nişte monştri cu nimic omenesc în 147

ei, i-a răspuns Alan. – A, despre asta era vorba… Keyes s-a întors către mine: – De cîtă vreme eşti în FCA, Perry? – De aproape un an. Keyes a dat din cap. – Eşti în grafic, Perry. Mai toţi au nevoie de aproximativ un an ca să-şi dea seama că s-au transformat în nişte maşini de ucis, fără conştiinţă şi în afara oricărei morale. Unii mai devreme, alţii mai tîrziu… Uite-l pe Jensen, aici de faţă… a avut nevoie de cincisprezece luni pînă să clacheze. Povesteşte-i ce ai făcut, Jensen. – Am tras asupra lui Keyes, a început Ron Jensen. Îl vedeam ca o personificare a unui sistem malefic, din pricina căruia ajunsesem o simplă maşină de ucis. – Aproape că mi-a smuls capul, a adăugat Keyes. – A fost o împuşcătură norocoasă, recunoscu Jensen. – Da, norocul tău a fost că ai ratat. Altfel eu eram mort acum, iar creierul tău ar fi fost izolat într-un borcan, unde ar fi înnebunit încet, în lipsa oricărui stimul exterior. După cum vezi, Perry, toată lumea trece prin aşa ceva. Ai să scapi de gîndurile astea în momentul în care ai să-ţi dai seama că, de fapt, nu eşti deloc un monstru. Ceea ce faci acum nu este altceva decît să-ţi protejezi creierul de evenimentele care o iau razna în jurul tău. Timp de şaptezeci şi cinci de ani ai avut o viaţă lineară, în care cele mai periculoase momente au fost acelea în care ţi-ai înşelat, din cînd în cînd, nevasta. Şi dintr-odată te-ai trezit cu un MF în mîini, trăgînd în nişte caracatiţe spaţiale, înainte ca ele să-ţi vină de hac. Dumnezeule, nu cred să fie vreunul care să nu clacheze. – Alan nu a păţit-o. Şi a venit aici o dată cu mine. – Adevărat, a răspuns Keyes. Ce explicaţie ai, Rosenthal? – Pe dinăuntru, sînt un cazan sub presiune, plin cu furie latentă, domnule locotenent. – A, reprimare. Excelent. Încearcă, te rog, să nu mă iei drept ţintă atunci cînd o să-ţi sară capacul. – Nu pot să garantez nimic, domnule. – Ştii ce m-a ajutat pe mine? a intervenit Aimee Weber, şi ea comandant de grupă în plutonul nostru. Mi-am făcut o listă cu toate lucrurile de pe Pămînt cărora le duceam dorul. Este cam deprimant dar m-a ajutat să-mi aduc aminte de unde veneam. Dacă duci dorul la ceva, încă mai eşti în cărţi. – Şi la ce duci tu dorul? am întrebat-o. 148

– Shakespeare în grădina de vară, spre exemplu. În ultima noapte petrecută pe Pămînt am văzut Macbeth într-o montare aproape de perfecţiune. Dumnezeule, a fost măreţ. Iar aici nu cred că vom avea parte de spectacole de teatru. – Mi-e dor de fulgii de ciocolată pe care îi mînca fie-mea, spuse Jensen. – Ai aşa ceva şi pe Modesto, i-a amintit Keyes. Şi încă dintre cei foarte buni. – Nu se compară cu ăia de acasă. Tot secretul constă în siropul de zahăr ars. – Dezgustător, s-a strîmbat Keyes. Nu-mi place siropul de zahăr ars. – Bine că n-am ştiut asta atunci cînd am tras în tine. N-aş fi ratat. – Mi-e dor să înot, a mărturisit Greg Ridley. Obişnuiam să înot în rîul care străjuia proprietatea mea din Tennessee. Era cumplit de rece, dar mie îmi plăcea. – Un roller-coaster din parcurile de distracţii, spuse Keyes. Astea îmi lipsesc. Mai ales cele de mare viteză, în care simţeai că îţi ies maţele prin pantofi cînd luau o curbă. – Mie mi-e dor de cărţi, a recunoscut Alan. Mi-e dor de o carte babană, cu coperte cartonate, la care să citesc într-o duminică dimineaţa. – Perry? m-a întrebat Weber. Este ceva la care să duci dorul, în clipa asta? Am dat din umeri: – Un singur lucru. – Nu poate fi mai stupid decît trenuleţele mele. Dă pe goarnă, e un ordin! – Singurul lucru de care mi-este dor este să fiu căsătorit. Mi-e dor să fiu iarăşi împreună cu nevastă-mea, să stăm de vorbă sau să citim împreună sau să facem orice altceva împreună. S-a lăsat o linişte grea. – Asta e ceva nou pentru mine, a rostit în cele din urmă Ridley. – La naiba, de asta chiar nu-mi este dor, a murmurat Jensen. Nimic din ultimii douăzeci de ani cît am fost căsătorit nu merită adus aminte. M-am uitat la chipurile lor. – Nici unul dintre voi nu are partenerul înrolat? Nu păstraţi legătura între voi? – Soţul meu s-a înrolat înaintea mea, ne-a spus Weber. A murit 149

în luptă pînă să ajung să-i scriu prima scrisoare. – Nevastă-mea este îmbarcată pe Boise, a continuat Keyes. Îmi mai trimite cîte un mesaj, uneori. Nu cred că îi este foarte dor. Cred că treizeci şi opt de ani alături de mine i-au fost destul. Apoi Jensen a făcut o remarcă interesantă: – Eu nu cred că oamenii care vin aici vor cu adevărat să se reîntoarcă la vieţile lor de odinioară. Desigur, ne este dor de lucruri mărunte, iar aceasta, după cum a spus Aimee, ne ajută să nu ne pierdem minţile. Este la fel ca şi cum ţi s-ar oferi ocazia să te întorci în trecut. Ai repeta aceleaşi gesturi? Ai face aceleaşi alegeri în momentele importante? Eu unul nu regret nimic din ce am făcut pe Pămînt. Dar, trebuie să spun, nu cred că aş mai lua totul de la capăt. – Asta nu mă înveseleşte, oameni buni, le-am atras atenţia. – Şi la ce anume duci dorul din căsnicia ta? m-a întrebat Alan. – Mi-e dor de soţia mea. Dar îmi este dor şi de sentimentul de… cum să-i spun… de tihnă. Sentimentul că te afli acolo unde trebuie să te afli, alături de persoana lîngă care trebuie să fii. Iar aici nu am deloc acel sentiment. Ne ducem de colo-colo, în locuri pe care trebuie să le cucerim prin luptă, alături de oameni care ar putea să moară mîine sau poimîine. Fără supărare… – Nici o problemă, mi-a spus Keyes. – Nu există nici un loc sigur şi stabil acolo. Nu există nimic aici de care să fiu sigur. Căsnicia mea a avut şi momente mai proaste şi momente pline de strălucire, ca la toată lumea. Dar, indiferent de ceea ce se întîmplă, ştiam că este ceva durabil. Îmi lipseşte tocmai acest soi de siguranţă precum şi legătura profundă pe care o poţi avea cu cineva. O parte din ceea ce ne face umani este ceea ce însemnăm pentru alţi oameni şi reciproc, ce înseamnă alţi oameni pentru noi. Mi-e dor să fiu cineva pentru altcineva, mi-e dor de această parte a umanităţii mele. Asta îmi lipseşte, Alan. Tăcere. – Al naibii să fiu, Perry a rupt tăcerea Ridley. În felul în care o spui tu, şi mie mi-e dor să fiu căsătorit. Jensen a pufnit scurt. – Mie nu! Tu continuă să-ţi fie dor de căsnicia ta, iar eu voi continua să tînjesc după fulgii de ciocolată. – Sirop de zahăr… dezgustător. – Nu începeţi din nou, domnule. Altfel s-ar putea să mă duc sămi iau MF-ul. 150

Moartea lui Susan a fost, cumva, opusă faţă de moartea lui Thomas. O grevă a sondorilor de pe Elysium a dus la reducerea cantităţilor de hidrocarburi pentru rafinării. Tucson a primit ordinul să transporte nişte spărgători de grevă şi să-i protejeze pînă cînd aceştia aveau să repornească platformele de foraj oprite de grevişti. Susan se afla pe una din acele platforme cînd greviştii au încercat un atac cu nişte tunuri improvizate. Una dintre explozii a proiectat-o pe Susan, împreună cu alţi doi soldaţi, peste marginea platformei. Au căzut în mare de la cîteva zeci de metri înălţime. Cei doi muriseră deja cînd au atins suprafaţa apei. Dar Susan, deşi cu arsuri grave, a supravieţuit şi a fost recuperată chiar de greviştii care deschiseseră focul. Au ajuns la concluzia că trebuie să ofere un exemplu. Mările de pe Elysium adăpostesc un necrofag numit gaper, ale cărui fălci articulate puteau înghiţi cu uşurinţă o persoană pe nemestecate. Gaperii mişunau pe lîngă platformele de foraj deoarece se hrăneau cu gunoaiele aruncate de sondori în mare. Rebelii au proptit-o pe Susan în picioare, au adus-o în simţiri şi au derulat prin faţa ei o listă cu revendicări şi acuzaţii, ştiind că toate acele cuvinte aveau să ajungă la FCA prin intermediul BrainPal. După care au găsit-o vinovată de colaborarea cu inamicul, au condamnat-o la moarte şi au azvîrlit-o în mare, chiar în zona în care platforma deversa gunoiul. Gaperii nu s-au lăsat prea mult aşteptaţi. Unul dintre ei a înghiţit-o pe Susan. Ea încă era vie şi a încercat să iasă din gaper prin acelaşi orificiu prin care intrase. Dar, chiar înainte să reuşească să iasă, unul dintre sondori a împuşcat gaperul sub aripa dorsală, acolo unde acesta avea creierul. Animalul a murit imediat şi a prins să se scufunde. Susan a murit nu digerată sau sufocată. A murit strivită de presiunea apei. Bucuria sondorilor nu a durat mult. Întăririle trimise de Tucson au pătruns în tabăra rebelilor, au capturat căpeteniile acestora, pe care le-au împuşcat şi le-au aruncat pradă gaperilor. Cei care au omorît-o pe Susan au avut parte de un tratament diferit. Au fost aruncaţi de vii gaperilor. Eliminîndu-se din ritual partea cu împuşcatul acelor necrofagi. Greva s-a încheiat la scurtă vreme. Moartea lui Susan mi-a limpezit gîndurile. Oamenii puteau fi la fel de inumani precum extratereştrii. Dacă aş fi fost la bordul lui Tucson, cu mîna mea aş fi dat pradă gaperilor pe ucigaşii lui Susan şi nu mi-ar fi părut rău nici o clipă. Nu ştiu dacă acest lucru m-ar 151

fi făcut mai bun sau mai rău decît monstrul inuman la care făcusem referire atunci cînd am clacat pe Cova Banda. Şi de atunci nu am mai fost îngrijorat dacă am devenit ceva mai puţin uman decît înainte. Nu mi-a mai păsat.

DOISPREZECE Aceia dintre noi care am luptat în Bătălia pentru Coral îşi amintesc unde eram cînd am auzit că planeta a fost pierdută. Eu îl ascultam pe Alan explicînd cum că Universul pe care credeam că îl ştiu dispăruse de multă vreme. – L-am părăsit la primul salt. Am sărit pur şi simplu printr-o altă uşă a Universului. Aşa funcţionează propulsia prin salt. Singura reacţie a mea şi a lui Ed McGuire, cu care lîncezeam alături de Alan în barul „Pe Loc Repaus”, a fost să tăcem îndelung, într-un tîrziu Ed, care preluase comanda grupei lui Aimee Weber, a spus: – Nu te înţeleg, Alan. Eu ştiam că saltul te transportă cu o viteză mai mare decît a luminii sau ceva de genul ăsta. Aşa merge propulsia prin salt. – Da’ de unde, a replicat Alan. Einstein încă mai are dreptate – viteza luminii e viteza maximă cu care te poţi deplasa. Pe de altă parte, n-ar fi de dorit să începi să zbori aiurea prin Univers, nici măcar cu o fracţiune din viteza luminii. Dacă zbori cu două sute de mii de kilometri pe secundă şi loveşti chiar şi o fărîmă de praf, te alegi cu ditamai gaura în grozava ta navă. Ar fi doar o metodă foarte rapidă de a muri. Ed a clipit, apoi s-a scărpinat în creştet. – Aici m-ai pierdut… – Bine, stai să-ţi explic. M-ai întrebat cum funcţionează propulsia prin salt. Şi, precum ţi-am spus, e simplu: ia un obiect dintrun Univers, să zicem nava Modesto, şi îl azvîrle în alt Univers. Problema noastră e că asociem termenul de „propulsie” cu cel de „călătorie”. De fapt nu e nici o deplasare, pentru că nu e implicată acceleraţia. Importantă este doar locaţia în cadrul multiversului. – Alan, am intervenit eu, te-ai dus pe arătură. – Scuze, a spus Alan, luînd o pauză de gîndire. Cît de multă matematică ştiţi voi? – Eu îmi amintesc în mod vag calculul diferenţial, am spus. 152

Ed a dat şi el din cap. – Vai de mine, a oftat Alan, în regulă, o să vorbesc pe limba voastră. Fără supărare. – Vom încerca să nu ne supărăm prea tare, a încuviinţat Ed. – Bine. În primul rînd, Universul în care vă aflaţi – cel în care sîntem cu toţii în acest moment – este doar unul dintr-un număr infinit de posibile universuri, a căror existenţă este permisă de fizica cuantică. Atunci cînd observăm un electron aflat într-o anumită poziţie, Universul nostru este definit funcţional de poziţia acelui electron, care poziţie este cu totul alta în universul alternativ. Mă urmăriţi? – Nicidecum, a recunoscut Ed. – Necunoscătorii ăştia… Atunci trebuie să mă credeţi pe cuvînt. Problema este simplă: universurile multiple. Multiversul. Ceea ce face propulsia prin salt este să deschidă o uşă spre unul dintre aceste alte universuri. – Şi cum face asta? am întrebat. – Nu ştii destulă matematică pentru a înţelege. – Deci e ca magia, am spus eu. – Din punctul tău de vedere, da, e magie. Dar în fizică e un adevăr ştiinţific. – Eu tot nu înţeleg, a revenit Ed. Am ajuns aici călătorind prin multiple universuri, şi totuşi fiecare dintre ele era exact la fel ca al nostru. Fiecare „univers alternativ” despre care am citit eu prin cărţile de science fiction era profund diferit de universul de bază. Tocmai aşa îţi dai seama că eşti într-un univers alternativ. – Am un răspuns foarte interesant la remarca ta, a spus Alan. Să considerăm o axiomă faptul că mutarea unui obiect dintr-un univers în altul este un eveniment fundamental improbabil. – Pot accepta asta, am spus eu. – În fizică, acest lucru este permis, deoarece, la nivel fundamental, acest univers este unul cuantic şi, în principiu orice se poate întîmplă, chiar dacă în mod curent nu se întîmplă. Oricum, fiecare univers preferă să îşi menţină evenimentele improbabile la minimum, mai ales dacă vorbim de nivelul subatomic. – Cum poate un univers să „prefere” ceva? a întrebat Ed. – Nu ai cunoştinţele matematice necesare, a replicat Alan. – Sigur că nu am, a zis Ed dîndu-şi ochii peste cap. – Adevărul este că universurile preferă anumite lucruri în detrimentul altora. De exemplu, preferă să caute o stare de entropie cît mai mare. Preferă să aibă viteza luminii aceeaşi. Ai putea în 153

principiu să încerci să modifici aceste lucruri, dar s-ar putea să se dovedească laborios. Acelaşi lucru şi în cazul nostru. Mutarea unui obiect dintr-un univers în altul este atît de improbabilă, încît universul destinaţie este cvasi-identic cu cel expeditor – un mod de conservare a improbabilităţii. – Dar cum îţi explici mutarea noastră dintr-un loc în altul? am întrebat. Cum poţi ajunge dintr-un loc anume al unui univers, în cu totul alt loc în celălalt univers? – Păi gîndeşte-te, a spus Alan, mutarea unei întregi nave întrun alt univers este un eveniment de o improbabilitate uriaşă. Din punctul de vedere al universului, locul unde va apărea ea în noul univers este un lucru de-a dreptul neînsemnat. De aceea am spus că termenul „călătorie” este impropriu. Noi nu plecăm spre undeva. Noi doar ajungem undeva. – Şi ce se întîmplă în universul pe care l-ai părăsit? – Apare imediat o altă versiune a lui Modesto, din alt univers, cu versiunile noastre alternative în ea, a spus Alan. Probabil. Există o mică şansă ca asta să nu se întîmple, dar, ca regulă generală, e ceea ce se întîmplă. – Deci ne întoarcem vreodată? am întrebat eu. – Să ne întoarcem unde? – În universul de origine. – Nu. Ei bine, teoretic este posibil, dar este extrem de improbabil. Universurile se creează în mod continuu, urmînd ramificaţiile opţiunilor noastre. În realitate, se nasc imediat înainte de a sări noi în ele; acest lucru ne facilitează de fapt accesul, pentru că vor fi foarte asemănătoare în structură cu Universul nostru. Cu cît sîntem separaţi mai mult timp de un anume univers, cu atît el are mai mult răgaz să devină divergent, şi devine cu atît mai improbabil să te poţi întoarce în el. Chiar şi întoarcerea într-un univers pe care l-ai părăsit acum o secundă este foarte improbabilă. Dar să te întorci într-unul din care ai plecat acum un an, cînd ai făcut primul salt de la Pămînt spre Phoenix, este de-a dreptul imposibil. – Asta mă întristează. Mi-era drag universul meu…, s-a plîns Ed. – Bine zici, a continuat Alan. Tu nu vii din acelaşi univers originar ca John şi cu mine, pentru că n-ai făcut primul salt o dată cu noi. Mai mult, oameni care au făcut saltul cu noi, acum se află în alte universuri, pentru că sînt pe alte nave. Orice versiune a vechilor noştri prieteni pe care am putea-o reîntîlni ar fi o versiune alternativă. Bineînţeles, ei ar arăta şi s-ar purta la fel, deoarece, cu 154

excepţia poziţiei diferite a acelui electron, ei ar fi aceleaşi persoane. Dar universurile noastre originare sînt complet diferite. – Deci tu şi cu mine sîntem singurii care au rămas din universul nostru, am concluzionat eu. – Sînt şanse mari ca acel univers să existe în continuare. Dar mai mult ca sigur că noi doi sîntem singurii proveniţi din el care ne aflăm acum în acest univers. – Nu ştiu ce să cred despre toate astea, am murmurat eu. – Nu te îngrijora. Din punctul de vedere al vieţii noastre normale, ţopăiala prin universuri nu contează. Funcţional, toate sînt aceleaşi, indiferent de universul în care te afli la un moment dat. – Dar de ce ne mai trebuie nave spaţiale? a întrebat Ed. – Simplu, ca să te deplasezi dintr-un univers în altul. – Nu asta întreb. Dacă tot sîntem capabili să ne mutăm instantaneu dintr-un univers în altul, de ce n-o facem şi de pe o planetă pe alta? Pur şi simplu să facem saltul pe suprafaţa planetei. Aşa măcar n-am mai risca să se tragă în noi în spaţiu. – Universul preferă ca salturile să se facă departe de mari mase gravitaţionale, cum ar fi planetele şi stelele, a răspuns Alan. Mai ales cînd faci salt de la un univers la altul. Poţi într-adevăr să faci saltul în vecinătatea unui puţ gravitaţional, de aceea intrăm în noile universuri destul de aproape de planetele de destinaţie, dar saltul se face mult mai uşor la distanţă de ele, din cauza asta ne depărtăm puţin întotdeauna înainte de salt. Aş putea să vă arăt o relaţie exponenţială care defineşte toate astea, dar… – Ştiu, ştiu, nu dispun de aparatul matematic necesar pentru a înţelege…, a oftat Ed. Alan se pregătea să răspundă sarcastic, dar în acel moment BrainPal-urile noastre au început să clipească. Modesto tocmai primise veşti despre masacrul de pe Coral. Şi, în orice univers te-ai fi aflat, aceste veşti erau groaznice. Coral a fost a cincea planetă colonizată de oameni şi prima care era mai chiar bine aclimatizată pentru viaţa omenească decît Pămîntul. Era stabilă geologic, avea un sistem de control al climatului care menţinea o climă temperată pe cea mai mare parte a suprafeţei şi era populată cu specii native de plante şi animale care erau destul de apropiate genetic de cele de pe Pămînt, ca să corespundă cerinţelor nutriţionale şi estetice ale coloniştilor. Cu ceva vreme în urmă, se propusese schimbarea numelui planetei în Eden, dar s-a ajuns la concluzia că un astfel de nume ar fi avut un 155

potenţial karmic generator de belele. S-a ales numele de Coral, de la creaturile asemănătoare cu coralii pămînteni care dăduseră naştere multor arhipelaguri şi recifuri în lungul zonei tropicale. Expansiunea umană pe Coral a fost ţinută în frîu – spre deosebire de alte colonizări – iar coloniştii au ales o viaţă simplă, aproape pre-industrială. Era unul dintre puţinele locuri din Univers în care oamenii preferaseră să se adapteze mediului existent, în loc să îl modifice pentru a semăna cu cel pămîntean. Şi a funcţionat, prezenţa umană, redusă şi neinvazivă, sa mulat pe biosfera Coralului şi a prosperat într-un mod liniştit şi controlat. De aceea Coral a fost luată pe nepregătite de invazia Rraey, care au năvălit cu tot atîţia soldaţi cîţi colonişti erau pe planetă. Posturile de apărare ale FCA staţionate pe Coral şi pe orbită au dus o luptă vitejească, dar scurtă, înainte de a fi copleşite de forţa adversarului. Şi coloniştii au ripostat, dar au fost învinşi repede. Supravieţuitorii au fost căsăpiţi, literalmente, deoarece Rraey apreciau în mod deosebit gustul cărnii de om. BrainPal-urile ne-au transmis o secvenţă dintr-un show culinar de succes la Rraey, în care bucătarii lor de frunte discutau cel mai economic mod de a tranşa trupul unui om pentru a reduce pierderile şi despre cît de bună iese supa din oasele gîtului. Pe lîngă faptul că transmisia ne-a făcut să vomăm, a fost o dovadă că atacul fusese planificat dinainte, în detaliu, dacă avuseseră grijă să aducă şi celebrităţi de mîna a doua de pe planeta lor pentru a organiza festivităţile. Era clar că Rraey aveau de gînd să rămînă. După euforia victoriei, Rraey n-au pierdut vremea. După ce au omorît toţi coloniştii, au coborît platforme de extracţie minieră pe insulele de pe Coral. Înainte de atac, ei negociaseră cu guvernul colonial exploatarea acestor insule. Pe planeta lor de baştină, recifurile, cîndva numeroase, dispăruseră datorită unei combinaţii dezastruoase între exploatarea minieră abuzivă şi poluarea industrială masivă. Guvernul Colonial refuzase propunerea, pe de o parte pentru că locuitorii de pe Coral voiau să-şi protejeze planeta, şi pe de altă parte pentru că gusturile antropofage ale Rraey erau binecunoscute. Nu risca nimeni să accepte mineri Rraey care la ieşirea din şut, în drumul spre casă, urmau să vîneze oameni gustoşi pentru cină. Greşeala Guvernului Colonial a fost să nu realizeze cît de importantă era pentru Rraey exploatarea coralilor – pe lîngă interesul comercial, mai exista şi un aspect religios pe care diplomaţii Gu156

vernului nu l-au sesizat. După cum nu şi-au dat seama nici cît de departe erau aceştia dispuşi să meargă pentru a-şi atinge scopul. Rraey şi Guvernul Colonial avuseseră cîteva întîlniri, dar relaţiile au fost întotdeauna încordate – cum ar fi putut fi destinsă o întîlnire în care partenerul te priveşte cu poftă, gîndindu-se dacă ai fi mai potrivit pentru micul dejun sau pentru prînz. Ambele părţi au ţinut-o pe-a lor. Dar cînd ultimul recif de pe planeta Rraey a murit, adevărata măsură a nevoii lor pentru resursele Coralului a devenit vizibilă. Coral era acum al lor, iar noi trebuia să ne luptăm din greu ca să îl luăm înapoi. – E o treabă cam sinistră, spunea locotenentul Keyes comandanţilor de grupe, şi o să fie şi mai şi, cînd ajungem acolo. Ne aflam în camera de adunare a plutonului. Cafeaua se răcea în ceşti, în timp ce noi parcurgeam, pagină cu pagină, rapoartele asupra atrocităţilor comise şi informaţiile transmise de misiunile de recunoaştere. Dronele de salt care scăpaseră atacului Rraey raportau aterizarea unui şir nesfîrşit de nave inamice, atît de luptă cît şi miniere. În mai puţin de două zile de la masacru, aproape o mie de nave se adunaseră în spaţiu deasupra Coralului, aşteptîndu-şi rîndul la jefuirea ei. – Iată ce ştim, a spus Keyes, afişînd o imagine sistemului Coral în BrainPal. Estimăm că cea mai mare parte a activităţii Rraey este industrială şi comercială. Luîndu-ne după modelul navelor, o treime, adică mai bine de trei sute, sînt nave militare avînd capacităţi defensive, dar şi ofensive. Cele care transportă trupe au capacităţi de atac şi de protecţie minimale. Dar cele din clasa navelor de luptă sînt mai mari şi mai puternice decît ale noastre. Estimăm de asemenea că la suprafaţa planetei se găsesc acum o sută de mii de soldaţi Rraey, care se pregătesc pentru invazie. Serviciile noastre secrete cred că ei se aşteaptă să ne luptăm pentru Coral, şi că atacul va avea loc într-un interval între patru şi şase zile, cît ne-ar lua să aducem navele mari în poziţie de salt. Rraey cunosc preferinţa FCA pentru atacuri copleşitoare, iar asta va lua FCA ceva vreme. – Deci cînd vom ataca? a întrebat Alan. – În unsprezece ore, a răspuns Keyes. Toţi ne-am foit neliniştiţi în scaune. – Dar ce şanse avem, domnule? a întrebat Ron Jensen. Singurele nave disponibile sînt cele care se găsesc deja la distanţa de salt, plus cele care vor ajunge acolo în următoarele ore. Cîte s-ar putea strînge? 157

– Şaizeci şi două, inclusiv Modesto. BrainPal-urile au început să descarce lista navelor. Am observat că figura şi Hampton Roads, nava pe care fuseseră trimişi Harry şi Jesse. – Mai sînt şase nave care se grăbesc să ajungă la distanţa de salt, dar nu ne putem baza pe ele că vor ajunge pînă la ora atacului. – Dumnezeule, a exclamat Ed McGuire, au cinci la unu la nave şi doi la unu la forţele terestre, asta în cazul fericit în care putem ateriza cu toate navele. Cred că aş fi preferat să respectăm tradiţia cu forţa de atac copleşitoare. – Dacă aşteptăm să avem destule nave, le dăm vreme să se pregătească, a spus Keyes. Mai bine trimitem o forţă redusă acum, cînd nu se aşteaptă, şi încercăm să producem cît mai multe stricăciuni. În patru zile am putea aduce încă două sute de nave. Dar dacă noi ne facem treaba bine, ele n-ar mai avea mult de furcă. – Ce păcat că noi nu vom mai fi pe-aici, să ne mulţumească, a zis Ed pufnind. – Ghinion, a spus Keyes, cu un zîmbet scurt. Băieţi, ascultaţi, ştiu că nu seamănă a voiaj de plăcere. Dar nu o să fim idioţi. Nu ne ducem acolo să fim măcelăriţi. Avem de gînd să ne atingem scopul. Vrem să le lovim transportoarele, astfel încît să nu mai poată debarca alte trupe. Vom debarca trupe terestre care să întrerupă activitatea de extracţie, aşa încît le va fi greu să-i lovească pe ai noştri, fără să-i distrugă şi pe ai lor. Vom lovi ţintele comerciale şi industriale pe care le găsim şi vom încerca să dislocăm navele lor de atac de pe orbită, şi astfel, cînd vor ajunge întăririle noastre, săi atacăm pe Rraey din două părţi. – Aş vrea să revenim la trupele terestre, a spus Alan. Deci le ducem pe planetă, apoi navele noastre vor încerca să scoată navele lor de pe orbită? Asta înseamnă că vom fi părăsiţi acolo, sau mă înşel? Keyes a dat din cap. – Vom fi pe cont propriu cel puţin trei-patru zile. – La dracu’, a răbufnit Jensen. – E război, nenorociţilor, s-a răstit Keyes. Îmi pare tare rău că nu vă convine sau că vi se pare greu. – Ce se întîmplă dacă planul nu funcţionează şi navele noastre sînt distruse? am întrebat eu. – În cazul ăsta, Perry cred că sîntem futuţi. Dar hai să nu ne gîndim la asta. Sîntem profesionişti, avem o treabă de făcut. Pen158

tru asta ne-am pregătit. Planul comportă riscuri, dar nu riscuri prosteşti, iar dacă va merge vom fi recucerit planeta şi le vom fi cauzat pierderi importante. Hai să considerăm că vom reuşi, ce ziceţi? Este o idee cam nebunească, dar nu imposibilă. Iar dacă vă implicaţi, şansele ca ea să reuşească vor creşte considerabil. În regulă? Iarăşi foiala în scaune. Nu eram pe de-a-ntregul convinşi, dar nu prea aveam loc de întors. Urma să mergem, indiferent dacă ne convenea sau nu. Jensen a întrebat: – Care sînt cele şase nave care ar putea să ajungă în timp util? Keyes a accesat informaţia şi ne-a spus: Little Rock, Mobile, Waco, Muticie, Burlington şi Sparrowhawk10. – Sparrowhawk? a sărit Jensen. Nu glumeşti? – Care-i treaba cu Sparrowhawk? am întrebat. Numele era ciudat. De obicei, navele batalion erau denumite după oraşe de mărime medie. – Brigăzile fantomă, Perry, a răspuns Jensen. Forţele Speciale ale FCA. Nişte monştri mari şi-ai dracului. – N-am auzit de ei pînă acum, am spus. De fapt aveam impresia că mai auzisem undeva, dar nu-mi aminteam în ce împrejurare. – FCA îi păstrează pentru ocazii speciale, a continuat Jensen. Nu se amestecă ei cu gloata. Ar fi bine să-i avem aici cînd vom coborî pe planetă. Ne-ar scuti de neplăcerea de a muri. – Ar fi bine, dar probabil că asta nu se va întîmplă, a conchis Keyes. Sîntem gata, băieţi şi fete? La bine şi la rău. Zece ore mai tîrziu, Modesto a făcut saltul în spaţiul orbital al lui Coral şi a fost lovit, în primele secunde, de şase rachete trase de aproape de un crucişător Rraey. Motorul de la pupa pentru menţinerea direcţiei a fost distrus, iar nava s-a răsucit cu susul în jos. Cînd rachetele au lovit, grupa mea şi a lui Alan era într-o navetă de transport. Forţa exploziei a izbit cîţiva băieţi de pereţii navetei. În docul navetelor, echipamente şi materiale zburau necontrolat, lovind alte navete, dar ca prin miracol, nu şi pe a noastră. Din fericire, navetele, blocate de electromagneţi pe docuri, au rămas pe loc. L-am activat pe Găoază ca să verific starea navei. Modesto fuse10

Sparrowhawk = uliu (în limba engleză).

159

se grav avariat şi din scanarea navei Rraey, se părea că aceasta se pune în poziţie pentru a trage o nouă salvă. – E timpul s-o întindem, am răcnit la Fiona Eaton, pilotul nostru. – Nu am liber de la Control, mi-a replicat. – În cel mult zece secunde vom fi loviţi de altă serie de rachete. Gata, ţi-am dat liber. Am auzit-o mîrîind. Alan, care era şi el conectat cu computerul central al lui Modesto a strigat din spate: – Rachete lansate! Douăzeci şi şase se secunde pînă la impact! – Avem destul timp ca să ne îndepărtăm? am întrebat-o pe Fiona. – Vom vedea, a spus ea şi a deschis un canal de comunicaţie cu celelalte navete. Sînt Fiona Eaton, pilot al Transportorului Şase. Vă înştiinţez că voi executa o procedură de ieşire de urgenţă în trei secunde. Mult noroc. S-a întors către mine. – Centurile, a spus, şi a apăsat un buton roşu. O dungă de lumină roşie a marcat porţile docului. Zgomotul exploziei lor s-a pierdut în mugetul aerului care ţîşnea din navă. Tot ce nu era ancorat în vreun fel a fost supt prin spărtură. Printre resturile zburătoare, cerul se răsucea, pe măsură ce Modesto se rotea ameţitor. Fiona a crescut puterea motorului, a aşteptat cîteva secunde pentru ca sfărîmăturile să elibereze gaura, apoi a eliberat naveta din ancore şi s-a lansat către porţi. A încercat să compenseze rotirea lui Modesto, dar n-a reuşit întru totul, acoperişul a fost zgîriat uşor. Am accesat imaginile provenite de la docul de lansare. Şi alte navete au ieşit în urma noastră, întîi două, apoi trei. Numai cinci au reuşit, înainte ca a doua salvă de rachete să lovească nava, schimbîndu-i brusc sensul de rotaţie şi strivind restul navetelor care încercau să iasă. Cel puţin una dintre ele a explodat. Resturile s-au împrăştiat, lovind camera prin care primeam imagini. – Întrerupe-ţi legătura cu Modesto, a spus Fiona. O pot folosi ca să ne dea de urmă. Spune-o soldaţilor. Verbal. M-am conformat. Apoi Alan, arătînd spre soldaţi, a spus: – Avem cîteva răni minore, nimic grav. Care e planul? – Am stabilit un curs spre Coral şi am închis motoarele, a zis Fiona. Probabil că ei caută semne de propulsie sau comunicaţii prin BrainPal pentru a pune rachetele pe urmele noastre. Aşa că dacă facem pe morţii, am putea cîştiga destul timp pentru a încer160

ca să intrăm în atmosferă. – Să încercăm? a spus Alan. – Dacă ai un plan mai bun, ascult. – N-am nici cea mai mică idee ce se întîmplă, aşa că urmez bucuros planul propus de tine, a dat el înapoi. – Dar ce s-a întîmplat pe Modesto, de fapt? a întrebat Fiona. – Ne-au lovit imediat ce am ieşit din salt. Şi n-aveau de unde şti unde o să se întîmple asta. – Poate că doar ne-am nimerit în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, a spus Alan. – Eu nu cred, am replicat, arătînd spre fereastră. Priveşte! Am arătat spre un crucişător Rraey care sclipea ca un pom de Crăciun, pe măsură ce îşi scuipa rachetele. În partea opusă a boltei, un crucişător FCA a apărut de niciunde. Cîteva secunde mai tîrziu, torpilele l-au lovit în plin. – Nu se poate, a gemut Fiona. – Ei ştiu exact unde vor apărea navele noastre, a spus Alan. Asta este o ambuscadă! – Dar de unde dracu’ ştiu? a strigat Fiona. Ce pizda mă-sii se petrece aici? – Alan? am spus. Tu eşti fizicianul. Alan se holba la crucişătorul FCA avariat, care tocmai era lovit de o nouă salvă. – Habar n-am ce se întîmplă, e ceva cu totul nou pentru mine, a murmurat el. – E o porcărie, a zis Fiona. – Să ne păstrăm cumpătul, am intervenit. Sîntem în rahat şi nu avem timp de asta. – Dacă ai un plan mai bun, te ascult, a spus din nou Fiona. – Pot să îmi accesez BrainPal-ul, atîta timp cît nu încerc să mă conectez la Modesto? – Sigur, a zis Fiona, dacă nu există transmisiuni în afara navetei, e în regulă. L-am accesat pe Găoază şi am cerut o hartă geografică a Coralului. – Ei bine, am zis, cred că putem considera că atacul asupra platformelor miniere nu va avea loc astăzi. De pe Modesto n-au scăpat destul de mulţi încît să putem organiza un atac serios şi, în plus, nu sînt sigur că vom reuşi cu toţii să aterizăm întregi. Nu toţi piloţii sînt la fel de rapizi ca tine, Fiona. Fiona a încuviinţat, şi mi-am dat seama că s-a relaxat puţin. 161

Laudele fac întotdeauna bine, mai ales în timpul unei crize. Am trimis harta Fionei şi lui Alan. – Iată noul plan. Forţele Rraey sînt concentrate pe barierele de corali şi în oraşele Coloniale de pe coastă. Deci noi vom merge acolo, am spus, arătînd spre mijlocul celui mai mare continent de pe Coral, ne vom ascunde în munţi şi vom aştepta al doilea val. – Dacă acesta va veni, a spus Alan. O dronă de salt este programată să se întoarcă pe Phoenix. Vor afla că Rraey ştiau că venim peste ei. Şi o dată ce ai noştri vor afla asta, pot hotărî să nu mai vină deloc. – Ba nu, vor veni, am zis. S-ar putea să nu ajungă cînd ne-ar plăcea nouă, dar de venit vor veni. Trebuie să fim pregătiţi să îi aşteptăm. Partea bună este că planeta asta e propice vieţii umane. Vom găsi hrană din belşug. – Nu prea am chef să fac colonizări acuma, a bombănit Alan. – Nu e o soluţie definitivă, am replicat. Şi este, oricum, cea mai bună variantă. – Da, asta aşa e, a convenit Alan. M-am întors către Fiona. – Ce te-ar putea ajuta să ne duci teferi pe suprafaţă? – O rugăciune. Acum nu avem probleme pentru că arătăm ca o bucată de gunoi, dar orice lucru mai mare decît un trup omenesc, o dată intrat în atmosferă, va fi depistat de Rraey. Imediat ce vom începe să facem manevre, ne vor observa. – Cît timp putem rămîne la altitudinea asta? am întrebat-o. – Nu prea mult, nu avem mîncare, nu avem apă şi, oricît ar fi corpurile noastre de performante, vom rămîne fără aer în scurt timp. – La cîtă vreme după ce intrăm în atmosferă ai de gînd să începi să pilotezi? – La scurtă vreme, dacă începem să ne rostogolim nu voi mai fi în stare să redresez naveta pînă jos. Vom cădea şi ne vom zdrobi, punct. – Fă ce poţi. A încuviinţat. – Alan, tu înştiinţezi trupele despre schimbarea de plan, am spus. – Să-i dăm drumul, a zis Fiona, lovind acceleraţia. Forţa neaşteptată a motoarelor m-a înfundat în scaunul copilotului. Acum nu mai cădeam liber spre suprafaţa planetei, ci ne îndreptam voit spre ea. 162

– Atenţie, cad pietre, a strigat Fiona intrînd în atmosferă. Naveta a început să trepideze. Apoi din bord s-a auzit un scurt ţiuit. – Scanare activă, am spus, sîntem urmăriţi. – M-am prins, a zis Fiona, făcînd un salt lateral. Vom intra curînd într-o pătură de nori. Poate ne va ajuta să ne ascundem. – De obicei ajută? am întrebat. – Nu, a răspuns ea intrînd oricum în nori. Am ieşit din ei la cîţiva kilometri spre est, apoi am intrat iarăşi în nori. – Sîntem urmăriţi în continuare, am spus, aeronavă la 350 de kilometri, şi se apropie. – Încerc să ajungem cît se poate de aproape de sol pînă să ne prindă. Nu putem scăpa de ei, şi nici nu-i putem ataca. Cel mai bine ar fi să fim cît mai aproape de sol şi să sperăm că rachetele lor vor lovi copacii, nu pe noi. – Asta nu e foarte încurajator, am bombănit. – Nu sîntem la ora de încurajări, ţineţi-vă bine, plonjăm. Aeronava Rraey era după noi. – Rachete! am strigat. Fiona a rotit naveta puternic spre stînga şi s-a năpusti spre sol. O rachetă ne-a depăşit şi s-a pierdut în depărtare. Cealaltă a explodat într-un deal, imediat în urma noastră. – Bravo, am spus, dar era să-mi muşc limba, pentru că o a treia rachetă a detonat chiar în spatele nostru, iar suflul ei ne-a destabilizat. A patra rachetă ne-a lovit în plin şi bucăţi de şrapnel au pătruns prin lateral. Auzeam aerul ieşind, dar şi gemetele oamenilor răniţi. – Coborîm, a anunţat Fiona, încercînd să controleze naveta. Se îndrepta spre un mic lac cu o viteză incredibil de mare. – Vom lovi apa şi ne vom zdrobi. Îmi pare rău. – Te-ai descurcat bine, am spus, şi în aceeaşi clipă botul navetei a atins suprafaţa lacului. Zgomot infernal, de fiare scrîşnind, botul navetei răsucindu-se în jos, apoi rupîndu-se de rest. O scurtă imagine a compartimentului cu soldaţi desprinzîndu-se, strigăte mute cu gurile deschise, ţipete neauzite pierdute în celălalt zgomot, mugetul trecerii pe deasupra botului navetei, care deja se învîrtea nebuneşte deasupra apei. Rotiri scurte, dezordonate, pe măsură ce botul împrăştia bucăţi de metal şi de instrumente în urma sa. Durere ascuţită, ceva lovindu-mi maxilarul şi plecînd cu el cu tot. Gîlgîiala neinteligibilă în timp ce încerc să strig, sînge gri, Smart-Blood, tras din rană, ro163

tit în spirală de forţa centrifugă. Un stop-cadru cu Fiona, ale cărei cap şi braţ drept sînt acum pierdute, undeva în urma noastră. Un zdrăngănit ascuţit de metal, pe cînd scaunul meu se rupe de restul compartimentului, cade cu spătarul pe pămînt şi se îndreaptă vertiginos spre un colţ de stîncă, eu pe spate, în continuare aşezat, scaunul învîrtindu-se şi deplasîndu-se în acelaşi timp. O scurtă şi ameţitoare schimbare de direcţie în clipa în care piciorul meu drept loveşte stînca, urmată de o durere crîncenă, albă-aurie, cînd femurul îmi pocneşte ca un vreasc. Piciorul retezat sare exact în locul în care îmi fusese maxilarul şi devin astfel prima persoană din istorie care-şi trage singură şuturi în gură. Un zbor arcuit peste sol şi aterizez într-un loc în care crengile copacilor încă mai cad, pentru că pe-acolo tocmai se prăbuşise şi corpul navetei. O ramură grea, masivă îmi vine peste piept şi îmi rupe cel puţin trei coaste. După ce am reuşit să-mi trag singur un şut în omuşor, acest lucru este ultima mea grijă. Privesc în sus (nu am altă opţiune) şi îl văd pe Alan deasupra, atîrnînd cu capul în jos, înfipt într-o ramură care-i intrase în trup cam prin locul unde ar trebui să fie ficatul. De pe fruntea lui, SmartBlood îmi picură pe gît. Îl văd clipind, semn că mă vede la rîndu-i. Apoi primesc un mesaj prin BrainPal. Arăţi groaznic, transmite el. Nu pot răspunde. Pot să mă holbez în schimb. Sper doar să pot vedea constelaţiile acolo unde mă duc, transmite el. Şi o mai transmite o dată. Şi încă o dată. Apoi nu mai transmite nimic. Ciripeli. Ceva aspru prinzîndu-mi braţul. Găoază recunoaşte piuiturile şi-mi traduce. – Ăsta mai trăieşte. – Lasă-l. O să moară curînd. Şi oricum ăştia verzi nu sînt buni de mîncat. Nu sînt copţi încă. Grohăială, pe care Găoază o traduce [rîsete]. – La dracu’, trebuie să vedeţi asta, spune cineva. Nenorocitul ăsta trăieşte. O altă voce. Familiară. – Să văd. Linişte. Din nou vocea familiară. – Îndepărtaţi buşteanul ăsta de pe el. Îl luăm cu noi. – Pentru Dumnezeu, şefa, zice prima voce. Uită-te cum arată, îi tragi un glonte în cap. Ar fi cel mai bine pentru el. 164

– Ni s-a spus să căutăm supravieţuitori, revenit vocea aceea. Şi, ca să vezi… Asta e un supravieţuitor. De fapt este singurul supravieţuitor. – Dacă poţi numi asta supravieţuire… – Ai terminat? – Da, coniţă. – Bine, acuma mută nenorocita aia de cracă. Rraey ne vor da curînd de urmă. Încercarea de a-mi deschide ochii e ca şi cum aş forţa nişte uşi metalice înţepenite. Mă ajută în treaba asta durerea insuportabilă pe care o simt arunci cînd buşteanul îmi este luat de pe piept. Ochii mi se deschid involuntar şi expir echivalentul unui strigăt prin maxilarul lipsă. – Dumnezeule, s-a trezit, spune prima voce, şi văd un bărbat blond, care dă deoparte lemnul de pe mine. O mînă caldă pe acea parte a feţei care încă mai există. – Hei, spune vocea familiară, o să fii bine. Eşti în siguranţă. Te ducem înapoi. Eşti bine. Va fi bine. Chipul ei îmi intră în raza vizuală. Ştiu faţa asta. Sînt căsătorit cu ea. Kathy a venit după mine. Suspin. Ştiu că sînt mort. Nu mă deranjează, încep să alunec. – Îl ştii pe tipul ăsta? întreabă blondul. – Nu fi prost, o aud pe Kathy spunînd, bineînţeles că nu-l cunosc. M-am dus. În alt univers.

165

PARTEA A TREIA

TREISPREZECE – Aha, te-ai trezit…, am auzit pe cineva vorbind, imediat ce am deschis ochii. Nu încerca să-mi răspunzi. Eşti complet scufundat în lichid. Ai un tub respirator care-ţi ajunge direct în gît. Şi nu mai ai maxilar. Am aruncat o privire împrejur. Pluteam într-un cilindru, plin cu un lichid consistent, călduţ şi transparent. Puteam vedea dincolo de pereţii cilindrului, dar nu puteam focaliza imaginea. Aşa cum mi se spusese, un tub flexibil ieşea dintr-un panou, şi ajungea undeva în zona gîtului. Am încercat să privesc de-a lungul lui, însă nam reuşit. Vederea îmi era blocată de un aparat care îmi înconjura partea inferioară a capului. Am încercat să-l ating cu mîna, dar nu am reuşit să fac nici o mişcare. Lucrul acesta m-a îngrijorat. Dar vocea m-a liniştit imediat. – Nu te speria, ţi-am anulat capacitatea de mişcare. Ai să poţi să te mişti imediat ce vei fi scos din cuvă. Adică peste vreo două zile. Dar ai acces în continuare la BrainPal. Foloseşte-l dacă vrei să comunici ceva. Aşa o să vorbim de acum înainte. Unde naiba sînt? Şi ce mi s-a întîmplat? – Eşti în clinica Brenneman, deasupra lui Phoenix, mi-a răspuns vocea. Cele mai bune tratamente de oriunde. Acum eşti la terapie intensivă. Sînt doctorul Fiorina şi m-am ocupat de tine din clipa în care te-au adus aici. Cît despre ce ţi s-a întîmplat… hmm… acum eşti într-o stare mult mai bună. Aşa că nu te îngrijora. Ţi-ai pierdut falca, limba, mare parte din obrazul drept precum şi urechea dreaptă. Piciorul drept ţi-a fost retezat de la jumătatea femurului. Stîngul a suferit fracturi multiple şi ai pierdut trei degete şi călcîiul. Noroc că măduva spinării a fost secţionată imediat sub cuşca toracică. Probabil că nu ai avut dureri prea mari. Şi, că tot am pomenit de torace, şase coaste au fost rupte iar una dintre ele ţi-a perforat vezica biliară, aşa că ai avut parte şi de o hemoragie internă masivă. Ca să nu mai pomenesc de infecţiile apărute dato166

rită rănilor deschise şi netratate timp de cîteva zile. Credeam că am murit. Sau că sînt pe moarte. – Atîta vreme cît acum eşti în afara oricărui pericol, cred că pot să spun, cu inima deschisă, că ar fi trebuit să fii mort. Dacă nu erai modificat, ai fi fost deja mort. Să mulţumeşti sîngelui tău că te-a ţinut în viaţă. S-a coagulat imediat şi a ţinut infecţiile sub control. Dar ai fost foarte aproape să nu reuşeşti. Dacă nu ai fi fost descoperit atunci, ai fi murit la scurtă vreme. Cînd te-au adus pe Sparrowhawk, te-au scufundat imediat într-o cuvă de stază şi aşa ai ajuns aici. Nu puteau să-ţi facă mare lucru pe navă. Aveai nevoie de asistenţă medicală de specialitate. Mi-am văzut soţia. Ea a fost cea care m-a salvat. – Soţia ta este soldat? A murit de cîţiva ani. – Oh, a spus Fiorina după care a adăugat: Oricum, erai cu un picior pe lumea ailaltă. Halucinaţiile nu sînt un lucru neobişnuit în asemenea momente. Tunelul cu o lumină la capăt, rudele decedate şi tot restul. Caporal, încă mai trebuie să muncim zdravăn la tine şi ne-ar fi mai uşor s-o facem dacă eşti adormit. Nu ai nimic de făcut aici decît să pluteşti. Am să te adorm pentru o vreme. Cînd ai să te trezeşti, vei fi deja afară. Şi falca o să-ţi crească destul ca să poţi vorbi. Bine? Ce s-a întîmplat cu grupa mea? Ne-am prăbuşit… – Dormi, o să vorbim mai mult după ce ai să ieşi din cuvă. Am încercat să-i dau un răspuns care să îl usture, dar am fost lovit de un val de oboseală. Mi s-a rupt filmul înainte să mă gîndesc cît de repede se poate rupe. – Hei, ia uite cine-i iarăşi printre noi. Omul prea tîmpit ca să moară. De data asta nu mai eram în Cuvă, plutind prin gelatină. M-am uitat în jur, căutînd să localizez acel glas. – Harry, am rostit atît cît puteam de bine cu falca imobilizată. – El în carne şi oase, mi-a răspuns cu o plecăciune. – Îmi pare rău că nu te pot întîmpina cum se cuvinte. Sînt un pic pus pe butuci. – Auzi-l, pus pe butuci! Cristoase pe un ponei, erai mai mult risipit şi lipsă, decît întreg, John. Ştiu asta. Am văzut cum te-au adus de pe Coral, erai doar o carcasă. Cînd au spus că eşti în viaţă mi-a căzut falca-n podea. – Amuzant… 167

– Scuze, fără intenţie. Erai de nerecunoscut, un maldăr de organe. Nu mi-o lua în nume de rău, dar m-am rugat să mori. Nu-mi imaginam că sînt în stare să te adune la loc. – Mă bucur că te-am dezamăgit. – Îmi pare bine să fiu dezamăgit, mi-a răspuns el şi în clipa următoare altcineva a intrat în cameră. – Jesse, am murmurat. A venit lîngă pat şi mi-a dat un pupic pe obraz. – Bine ai revenit pe tărîmul celor vii, John, spuse ea, făcînd un pas înapoi. – Ia te uită, din nou împreună… Cei trei muşchetari, a adăugat. – Doi şi jumătate, am corectat-o. – Nu fi macabru, m-a apostrofat. Dr. Fiorina spune că te vei recupera complet. Maxilarul tău va fi întreg pînă mîine. Iar piciorul va fi gata peste alte două zile. Vei ţopăi pe-aici cît ai zice peşte. M-am întins şi mi-am pipăit piciorul drept. Era întreg sau aşa se simţea prin pătură. Am dat deoparte aşternutul ca să văd cu ochii mei. Era acolo: piciorul meu drept. Un fel de picior. Imediat sub genunchi aveam o vînătaie verzuie. Deasupra vînătăii piciorul arăta normal. Sub vînătaie, arăta ca o proteză. Ştiam despre ce era vorba. Un soldat din grupa mea avusese piciorul smuls într-o bătălie şi i-l recreaseră în acelaşi mod. Se ataşează un membru fals, plin de nutrienţi, pe locul amputării. Apoi, printr-o branulă fixată în zona de contact dintre proteză şi organ, se injectează nanoroboţi. Folosind ADN-ul pacientului drept ghid, nanoroboţii transformă nutrienţii şi substanţele primare din membrul fals în carne şi oase, conectînd noile ţesuturi la cele existente. Nanoroboţii se deplasează încet, în lungul membrului fals, pînă cînd îl transformă complet. După ce îşi termină treaba, migrează prin vasele de sînge în intestine, iar de acolo sînt eliminaţi pe cale naturală. Nu este o chestie foarte delicată, dar este o soluţie bună: fără intervenţii chirurgicale, nu trebuia să se aştepte crearea unui organ clonat, fără proteze greoaie. Totul rezolvat cam în două săptămîni. Tot aşa îmi refăcuseră falca şi călcîiul plus cele trei degete lipsă, care erau toate prezente la post. – Cîtă vreme am zăcut aici? – În camera asta eşti de o zi, mi-a răspuns Jesse. Şi înainte să fii adus aici, ai stat în cuvă o săptămînă. – Ne-a luat patru zile ca să ajungem pe Phoenix. Tot timpul drumului ai fost ţinut în stază, ştiai asta? m-a întrebat Harry. 168

Am dat din cap. – Şi au mai fost vreo două zile, înainte să fii găsit pe Coral. Aşa că, în total, cam două săptămîni. M-am uitat pe rînd, la fiecare. – Îmi pare tare bine să vă văd pe amîndoi. Nu vreau să fiu înţeles greşit, dar… De ce sînteţi aici? De ce nu sînteţi pe Hampton Roads? – Hampton Roads a fost distrus, John. Ne-au lovit imediat ce am ieşit din salt. Naveta noastră abia a reuşit să părăsească docul, dar şi-a avariat motoarele în timpul ejectării. Am fost singurii care am reuşit să ieşim. Am plutit aproape o zi şi jumătate pînă cînd Sparrowhawk ne-a găsit. Am fost aproape să ne asfixiem. Mi-am amintit că o navă Rraey izbise un crucişător aflat în drumul ei. Mă întrebam dacă nu cumva fusese chiar Hampton Road. – Ce s-a întîmplat cu Modesto? Aveţi idee? Jesse şi cu Harry s-au privit cîteva clipe. – Şi Modesto a fost doborît, mi-a răspuns Harry, în cele din urmă. John, toate navele au fost doborîte. A fost un masacru. – Nu puteau să le doboare pe toate. Spuneaţi că v-a cules Sparrowhawk. Şi eu am fost cules tot de ei. – Sparrowhawk a venit mai tîrziu. După primul val. Au ieşit din salt la mare distanţă de planetă. Orice au folosit Rraey ca să detecteze navele noastre, pe Sparrowhawk l-au ratat… i-au luat însă urma mai tîrziu, după ce acesta s-a parcat pe orbită, deasupra locului în care te-ai prăbuşit. A fost cît pe ce. – Cîţi supravieţuitori? am întrebat. – Tu ai fost singurul de pe Modesto, mi-a răspuns Jesse. – Au mai fost şi alte navete care s-au lansat… – Au fost doborîte, toate. Rraey au tras în orice obiect mai mare decît un bidon de tablă. Motivul pentru care naveta noastră a fost cruţată îl pun pe seama faptului că nu mai aveam motoare. Probabil că nu au vrut să risipească o rachetă. – Cîţi au scăpat în total? Nu se poate să fi fost doar eu şi naveta voastră. Jesse şi Harry şedeau în faţa mea fără să scoată nici un cuvînt. – Nu se poate aşa ceva… am murmurat. – A fost o ambuscadă, John, mi-a explicat Harry. Fiecare navă care a ieşit din salt a fost lovită aproape imediat. Nu ştim cum au reuşit, dar au făcut-o. După care au urmărit şi distrus fiecare navetă pe care au găsit-o. De aceea Sparrowhawk a riscat vieţile noastre ca să te găsească. Pentru că, pe lîngă noi, tu eşti singurul 169

supravieţuitor. Numai naveta ta a reuşit să ajungă la sol. Te-au descoperit urmînd baliza voastră. Pilotul tău a activat-o înainte să vă prăbuşiţi. Mi-am adus aminte de Fiona. Şi de Alan. – Cîţi am pierdut? – Şaizeci şi două de crucişătoare cu echipaj cu tot. Şi fiecare navă avea un batalion la bord. Nouăzeci şi cinci de mii de oameni, plus, minus…, mi-a răspuns Jesse. – Mi se face rău…, am murmurat. – Este ceea ce s-ar putea numi un excelent futai de modă veche, prin toate găurile, a continuat Harry. Nu-i nici o îndoială. Aşa că de aceea sîntem aici. Nu mai aveam unde să ne ducem. – Plus că ne-au păstrat pentru interogatorii, a adăugat Jesse. De parcă am şti ceva. Eram deja în navetă cînd am fost loviţi. – Abia aşteaptă să-ţi revii ca să te ia la întrebări. Cred că vei primi, cît de curînd, o vizită de la nişte anchetatori FCA. – Cum sînt? am întrebat. – Lipsiţi de haz, mi-a răspuns Harry. * – Scuză-ne, dar nu avem chef de glume, caporal Perry, mi-a atras atenţia locotenent-colonelul Newman. Cînd pierzi şaizeci de nave şi o sută de mii de oameni, nu poţi să o iei decît foarte în serios. Newman mă întrebase cum mă simt, iar eu nu făcusem altceva decît să-i răspund „mă simt împrăştiat”. Considerasem că un pic de umor sec legat de condiţia mea fizică nu putea fi deplasat. Se pare că mă înşelasem. – Îmi cer scuze. Dar nu era tocmai o glumă. După cum s-ar putea să ştiţi, o mare parte din trupul meu a rămas pe Coral. – Şi cum ai ajuns pe Coral? m-a întrebat maiorul Javna, celălalt anchetator. – Parcă îmi aduc aminte că am luat o navetă. Deşi ultima parte a coborîrii am făcut-o pe barba mea. Javna s-a uitat scurt spre Newman, de parcă i-ar fi spus „Face bancuri, din nou”. – Caporal, în raportul tău despre incident, ai menţionat faptul că ai dat dispoziţie pilotului să arunce în aer ecluza docului în care se afla naveta. – Aşa este. 170

Completasem acel raport cu o noapte înainte de interogatoriu. – Cu autorizarea cui ai dat acel ordin? – Pe răspunderea mea. Modesto era sub un bombardament puternic de rachete. Mi-am spus că un pic de iniţiativă, în acele momente, nu ar fi fost un lucru chiar atît de rău. – Ai cunoştinţă cîte navete au fost lansate de întreaga flotă? – Nu cunosc. Deşi se pare că au fost foarte puţine. – Mai puţin de o sută. Incluzînd aici şi cele şapte navete de pe Modesto, mi-a răspuns Newman. – Ştii cîte au ajuns pe suprafaţa planetei? m-a întrebat Javna. – Din cîte am înţeles, numai a mea a ajuns atît de departe. – Exact! a exclamat Javna. – Şi?… – Şi…, a intervenit Newman. Se pare că ai fost destul de norocos, ai dat ordinul acela chiar la timp ca să te poţi lansa cu naveta şi să ajungi în viaţă la suprafaţa planetei. M-am uitat cu o privire opacă la Newman. – Sînt suspectat de ceva anume, domnule? – Trebuie să recunoşti că este un lanţ de coincidenţe foarte ciudat, a observat Javna. – Recunosc pe dracu’! Am dat acel ordin după ce Modesto a fost lovit. Pilotul meu a avut prezenţa de spirit şi antrenamentul corespunzător ca să ne ducă spre Coral, suficient de aproape de sol ca să pot supravieţui. Şi, dacă vă amintiţi, aproape că am murit. Cea mai mare parte a corpului meu s-a împrăştiat pe o suprafaţă cît Rhode Island. Singurul lucru norocos a fost că m-au găsit înainte să mor. Toate celelalte au fost nişte chestii numite inteligenţă, îndemînare, antrenament. Îmi cer scuze pentru că am fost instruiţi bine, domnule! Javna şi Newman s-au privit din nou. – Nu facem decît să urmăm fiecare pistă a anchetei, mi-a spus Newman pe un ton potolit. – Dumnezeule! Gîndiţi-vă, dacă aş fi planificat cu adevărat să trădez FCA, aş fi făcut-o de aşa manieră încît să nu-mi pierd fututa asta de falcă. M-am gîndit că, în starea mea, mă puteam răsti la un ofiţer superior fără să mi-o fur în bască. Nu m-am înşelat. – Să mergem mai departe, a continuat Newman. – Chiar aşa. Să mergem. – Ai menţionat că ai observat un crucişător Rraey deschizînd focul asupra unei nave FCA imediat ce aceasta a ieşit din salt, în 171

apropiere de Coral. – Corect, aşa este. – Interesant cum de ai reuşit să vezi asta, a murmurat Javna. Am oftat adînc. – Aveţi de gînd să o ţineţi tot aşa? Lucrurile s-ar putea derula mai repede dacă nu aţi încerca la tot pasul să mă faceţi să recunosc că sînt spion. – Caporal, atacul cu rachete… îţi poţi aminti dacă rachetele inamice au fost lansate înainte sau după ce nava a ieşit din salt? – Părerea mea este că au fost lansate chiar înainte ca nava să apară. Cel puţin aşa mi s-a părut mie. Au ştiut cînd şi unde va ieşi din salt acea navă. – Cum crezi că este posibil aşa ceva? m-a întrebat Javna. – Habar n-am. Cu o zi înainte de atac, nici măcar nu ştiam cum funcţionează motoarele de salt. Ştiind ce ştiu acum, nu pare a exista vreun mijloc prin care să ghiceşti cînd o navă iese din salt. – Ce vrei să spui prin „ştiind ce ştiu acum”? a întrebat Newman. – Alan, un alt comandant de grupă (m-am ferit să le spun că-mi fusese prieten, puteau găsi lucrul acesta ca fiind suspect), mi-a spus că motoarele de salt funcţionează transferînd o navă dintr-un univers în altul, aproape identic cu cel din care nava a plecat. Iar aceste două evenimente, dispariţia navei şi apariţia ei, sînt extrem de improbabile. Dacă aşa stau lucrurile, se pare că nu ai de unde să ştii unde şi cînd poate apărea o navă. Nu ai cum. – Atunci ce crezi că s-a întîmplat acolo? a vrut Javna să ştie. – Ce vreţi să spuneţi? – Aşa cum ai pomenit, nu ar trebui să fie nici un mijloc prin care să se ştie dinainte unde şi cînd o navă va apărea. Singurul mod prin care ne putem imagina realizarea unei astfel de ambuscade, este acela că a existat o scurgere de informaţii către Rraey. – Legat de asta… chiar dacă presupunem existenţa unui trădător, cum ar fi putut să o facă? Chiar dacă ar fi reuşit să ia legătura cu Rraey, i-ar fi fost imposibil să stabilească cu precizie locul fiecărei nave şi momentul cînd aceasta va ieşi din salt. Rraey ne aşteptau şi ne loveau pe măsură ce ieşeam din salt. – Aşadar… din nou, ce crezi că s-a petrecut acolo? Am dat din umeri. – Poate că saltul nu este un eveniment atît de improbabil pe cît am crezut pînă acum. – Nu fi preocupat prea mult de interogatorii, mi-a spus Harry 172

oferindu-mi un pahar cu suc de fructe. Şi pe noi ne-au tratat la fel… „este suspect că aţi supravieţuit”. – Şi cum ai reacţionat? – La naiba, am fost de acord cu ei. Este chiar foarte suspect. Amuzant, dar ei nu au gustat răspunsul. În fine, nu-i poţi învinovăţi. Coloniile simt că le fuge pămîntul de sub picioare. Dacă nu descoperim ce s-a întîmplat la Coral, am încurcat-o. – Ei bine, tu ce crezi că s-a întîmplat? – Habar n-am, a dat Harry din umeri. Poate că saltul nu este un eveniment atît de improbabil pe cît credeam. – Ciudat, la fel le-am spus şi eu. – Mda… dar chiar am vorbit serios. Nu am fundamentul teoretic pe care îl avea Alan, odihnească-se în pace, dar cred că întregul model teoretic pe care s-a fundamentat saltul este pe undeva greşit. Evident, Rraey au un mijloc prin care pot prezice cu mare acurateţe unde vor ieşi navele noastre din salt. Dar cum fac asta? – Cred că nimeni nu ar fi în stare să prezică aşa ceva. – Perfect adevărat. Dar ei cumva o fac. Aşadar, este destul de limpede că modelul nostru teoretic este greşit. Teoriile sînt aruncate pe fereastră, atunci cînd observaţiile le contrazic. Întrebarea este ce s-a întîmplat, de fapt, acolo? – Ai vreo idee? – Vreo două, deşi nu este tocmai domeniul meu. Nu am aparatul matematic necesar. M-a bufnit rîsul. – Ştii, Alan mi-a spus ceva asemănător, nu cu mult timp în urmă. Harry a zîmbit ridicînd paharul cu suc. – Pentru Alan! – Pentru Alan şi pentru toţi prietenii noştri care nu mai sînt, am adăugat. – Amin, a încheiat Harry. – Ascultă, Harry ai spus că erai acolo, atunci cînd m-au adus la bordul lui Sparrowhawk… – Am fost. Erai un maldăr inform de carne, fără supărare. – Nici o problemă… îţi poţi aminti ceva despre echipa care m-a adus? – Foarte puţin. Ne-au ţinut izolaţi majoritatea drumului. Te-am văzut în infirmerie, atunci cînd te-au adus, tocmai ne examinau pe noi. – Ţii minte să fi fost vreo femeie în echipa de salvare? 173

– Da, era o femeie… înaltă, păr castaniu… cam atît îmi aduc aminte. Să fiu sincer, mai mult m-am uitat la tine decît la cei care te-au adus. Pe tine te cunoşteam, pe ei nu. De ce mă întrebi toate astea? – Harry… unul dintre salvatorii mei a fost soţia mea. Aş putea să jur. – Credeam că soţia ta e moartă. – Este moartă. Dar femeie aceea… Nu era Kathy aşa cum o ştiam pe Pămînt, ci arăta ca un soldat FCA, cu ten verde şi toate celelalte. Harry s-a uitat la mine uşor descumpănit. – Probabil că ai avut halucinaţii, John. – Mda… Dar dacă aveam halucinaţii… de ce am văzut-o pe Kathy tocmai în postura de soldat FCA? De ce nu am văzut-o exact aşa cum fusese ea în viaţa de zi cu zi? – Nu ştiu, John. Halucinaţiile nu sînt ceva real. Şi nu au reguli după care să apară. Nu există nici un motiv pentru care nu ai fi putut să îţi vezi soţia moartă în postură de soldat FCA. – Harry, ştiu că sună un pic nebuneşte, dar eu mi-am văzut soţia. Eram făcut bucăţi, dar creierul îmi funcţiona cît se poate de bine. Ştiu ce am văzut. Harry a stat în cumpănă cîteva momente. – Pe Sparrowhawk, după cum ştii, eu împreună cu grupa mea am fiert în suc propriu cîteva zile. Am fost înghesuiţi într-o cameră de recreere unde nu aveam nimic de făcut, nu puteam ieşi de acolo, nici măcar nu am avut acces la serverele lor de divertisment. Ne escortau oriunde ne deplasam. Aşa că ne-am petrecut timpul discutînd despre echipajul navei şi, mai ales, despre soldaţii din Forţele Speciale. Şi am aflat un lucru interesant. Nimeni dintre noi nu cunoştea pe cineva sau nu auzise despre cineva din rîndul trupelor obişnuite care să fi intrat în Forţele Speciale. Informaţia asta, în sine, poate să nu însemne nimic. Cei mai mulţi dintre noi sînt în primii doi ani de serviciu. Dar este interesant, oricum. – Poate că trebuie să fii în serviciu mai multă vreme. – Poate, mi-a răspuns Harry. Dar poate că este altceva la mijloc. La urma urmei, li se spune „Brigăzile Fantomă”. Şi-a umplut din nou paharul cu suc de fructe, după care s-a aşezat la loc, pe marginea patului meu. – Cred că am să fac oarece săpături. Dacă nu mă întorc… Să mă răzbuni. – Am s-o fac atît cît pot de bine, avînd în vedere starea mea. 174

– Fă la fel, a rînjit Harry. Şi încearcă şi tu să afli cîte ceva. O să mai ai cel puţin două şedinţe de interogatoriu. Încearcă să-i descoşi şi tu pe ei. * – De ce te interesează Sparrowhawk? m-a întrebat Javna. – Aş vrea să le trimit un mesaj. Vreau să le mulţumesc pentru că m-au salvat. – Nu este nevoie, a intervenit Newman. – Ştiu, dar aşa este politicos. Cînd cineva te salvează de la a fi mîncat bucată cu bucată de către animalele din pădure, îi trimiţi măcar un mesaj de mulţumire. De fapt, aş vrea să trimit acest mesaj chiar celor care m-au găsit. Cum pot să fac asta? – Nu poţi, mi-a spus abrupt Javna. – De ce nu? am întrebat cu inocenţă. – Sparrowhawk este o navă a Forţelor Speciale, mi-a explicat Newman. Au consemn de tăcere. Comunicaţiile dintre navele Forţelor Speciale şi restul flotei sînt limitate la minimum. – Nu mi se pare corect. Sînt în serviciu de peste un an şi nu am avut probleme să trimit scrisori celorlalţi camarazi care se află pe alte nave. Ar trebui să vă gîndiţi că şi cei din Forţele Speciale ar putea dori să primească veşti de la camarazii lor răspîndiţi prin Univers. Şi-au aruncat o privire fugară, unul altuia. – Ne îndepărtăm de subiect. – Dar tot ce vreau este să trimit un mesaj… – O să vedem ce putem face, mi-a spus Javna cu un ton care sugera limpede: „Nu, n-o să facem nimic”. Am oftat şi m-am apucat să le povestesc, probabil pentru a douăzecea oară, de ce am dat ordinul să fie aruncată în aer ecluza docului în care se afla naveta. – Ce-ţi mai face falca? m-a întrebat dr. Fiorina. – Pe deplin funcţională şi pregătită să mestece ceva. Şi nu că nu mi-ar plăcea supa prin pai. Doar că devine monoton după o vreme. – Te înţeleg… Acum să vedem piciorul. Am dat pătura deoparte. Se vindecase pînă dincolo de jumătatea gambei. – Foarte bine… Aş vrea să începi să umbli. Zona încă neprocesată îţi poate susţine greutatea corpului, iar un pic de mişcare va 175

face bine piciorului. Am să-ţi dau un baston cu care să te ajuţi în următoarele zile. Am observat că te vizitează nişte prieteni. Ar putea să te scoată la masă sau la o plimbare. – Nu trebuie să-mi spui de două ori, i-am răspuns şi mi-am îndoit piciorul vătămat de cîteva ori. E ca şi nou! – Chiar mai bun. De cînd te-ai înrolat, s-au adus îmbunătăţiri structurii corpurilor soldaţilor FCA. Piciorul ţi-a fost modificat, dar şi restul corpului va beneficia de aceste îmbunătăţiri. – Mă întreb de ce FCA nu rupe pisicul în două. De ce nu înlocuieşte corpurile cu nişte chestii proiectate în întregime numai pentru război. Fiorina şi-a ridicat privirea de pe ecranul PDA-ului. – Ai piele verde, ochi de pisică şi un computer în cap. Cît de mult ai fi dispus să renunţi la atributele umane? – Bună întrebare. – Într-adevăr… Am să chem un infirmier să-ţi aducă bastonul. A tastat ceva la PDA. – Doc… ai mai tratat şi pe altcineva adus de pe Sparrowhawk? – Nu. Crede-mă, caporal, cazul tău mi-a fost destul. – Aşadar, nici un membru al echipajului? Fiorina a zîmbit uşor afectat. – O, nu. Ei sînt Forţele Speciale. – Şi? – Să spunem că ei au nevoi speciale, a mai adăugat el. Un infirmier a intrat în cameră aducînd bastonul cerut de Fiorina. – Ştii ce poţi afla despre Brigăzile Fantomă? În mod oficial, vreau să spun. – Cred că nu mare lucru, i-am răspuns lui Harry. – Nu mare lucru este încă foarte mult, John. Nu poţi afla nimic. Harry, Jesse şi cu mine luam masa de prînz într-una dintre popotele staţiei spaţiale care se rotea leneşă deasupra lui Phoenix. La prima mea ieşire, le sugerasem să mergem cît puteam de departe de clinica Brenneman. Popota în care ne aflam era pe partea cealaltă a staţiei. Panorama nu era una deosebită, ferestrele dădeau spre un mic atelier naval. Dar hamburgerilor de acolo li se dusese buhul pe toată staţia. Şi pe bună dreptate. Bucătarul, în viaţa trecută, avusese un lanţ de restaurante specializate în hamburgeri. Popota, o fundătură în cel mai bun sens al cuvîntului, era mereu plină. 176

Nouă însă ni se sleiau hamburgerii în farfurie în vreme ce discutam. – I-am întrebat pe Javna şi pe Newman cum să fac să trimit un mesaj pe Sparrowhawk. Parcă am vorbit la pereţi, le-am spus. – Nu mă miră, mi-a replicat Harry. Oficial, Sparrowhawk există. Şi atît. Nu poţi afla nimic despre echipajul său, capacitatea sa, ce armament are, care îi este poziţia. Nu găseşti nici o informaţie. Dacă dai o căutare generală în baza de date a FCA despre Forţele Speciale sau despre Brigăzile Fantomă, de asemenea, nu vei afla nimic. – Aşadar, nu aveţi nici o informaţie, a concluzionat Jesse. – Nu am spus asta, a precizat Harry zîmbind. Nu poţi afla nimic pe cale oficială, dar… neoficial se pot descoperi multe. – Şi cum procedezi ca să găseşti pe căi neoficiale informaţiile? – Ştiţi voi… Personalitatea mea sclipitoare poate face minuni. – Las-o baltă… Eu vreau să mănînc. Este un lucru mai important decît ceea ce puteţi voi spune, s-a strîmbat Jesse. – Şi ce ai aflat? l-am întrebat pe Harry după care am muşcat din hamburger. Era grozav de gustos. – Să vă fie clar, ce am să spun sînt doar zvonuri şi aluzii vagi. – Asta poate însemna că sînt mai adevărate decît ceea ce am putea afla oficial, i-am răspuns. – Posibil, a fost de acord Harry. Lucrul cel mai important este că există un motiv puternic pentru care li se spune Brigăzile Fantomă. Nu este denumirea oficială, desigur. Mai degrabă o poreclă. Zvonul, pe care l-am aflat din mai multe surse, este că membrii din Forţele Speciale sînt oameni morţi. – Pardon!? am exclamat, iar Jesse şi-a ridicat privirea de la hamburgerul ei. – Nu oameni morţi ca atare. Nu sînt zombi. Lucrurile stau cam aşa: sînt o mulţime de oameni care semnează pentru înrolare în FCA, dar care mor înainte de vîrsta de şaptezeci şi cinci de ani. Cînd se întîmplă aşa, se pare că FCA nu renunţă la ADN-ul celor morţi. Îl folosesc pentru a crea Forţele Speciale. Atunci mi-am amintit. – Jesse, mai ştii cînd a murit Leon Deak? Mai ţii minte ce a spus asistentul acela? „Încă un voluntar pentru Brigăzile Fantomă”. Am crezut atunci că face un banc de prost gust. – Cum de îşi permit aşa ceva? Este complet lipsit de etică, s-a împotrivit Jesse. 177

– Nu-i aşa? i-a ţinut isonul Harry. Atunci cînd ai semnat pentru FCA, le-ai dat acestora dreptul de a folosi orice procedeu necesar pentru a te face apt combatant. Dar nu poţi fi gata de luptă dacă eşti mort. Scrie în contract. Dacă nu este etic, măcar este legal. – Dar este o diferenţă între a-mi folosi ADN-ul pentru crearea unui corp pentru mine şi a folosi acel corp fără mine înăuntru, a insistat Jesse. – Astea-s detalii. – Nu-mi place gîndul să-mi ştiu corpul alergînd prin preajmă de capul lui. Nu cred că FCA are dreptul să facă aşa ceva, a adăugat Jesse. Harry a schiţat un zîmbet. – Şi asta nu este totul. După cum ştiţi, noile noastre corpuri sînt profund modificate genetic. Ei bine, corpurile celor din Forţele Speciale sînt şi mai mult modificate decît ale noastre. Forţele Speciale sînt cobaii pe care se aplică prima dată noile îmbunătăţiri şi abilităţi, înainte de a fi aplicate celorlalţi. Şi există zvonuri care spun că unii dintre ei sînt modificaţi atît de mult, încît nu mai au deloc aspect uman. – Doctorul mea a spus ceva, cum că Forţele Speciale au necesităţi speciale. În fine, chiar dacă sînt de acord că am avut halucinaţii… cei care m-au salvat, mie mi s-au părut că arată cît se poate de omenesc. – Şi nici noi nu am văzut mutanţi pe Sparrowhawk, a precizat Jesse. – Dar nici nu am avut voie să colindăm toată nava, i-a atras atenţia Harry. Ne-au izolat într-un singur loc. Am văzut doar infirmeria şi camera de recreere. Asta a fost tot. – Dar oamenii se întîlnesc cu Forţele Speciale în timpul luptelor, a spus Jesse. Unii dintre ei chiar se plimbă printre noi. – Sigur că da. Dar asta nu înseamnă că au văzut toate Forţele Speciale. – Dragul meu, paranoia ta îşi face iarăşi de cap. – Mulţumesc, comoara mea… dar chiar şi renunţînd la toate zvonurile astea despre corpuri supramodificate, sînt destule fapte care pot conduce la ideea că, de fapt, John şi-a văzut soţia moartă. Nu este vorba despre Kathy, totuşi. Ar putea fi altcineva folosinduse de corpul ei. – Cine? am întrebat. – Ei, asta este întrebarea. Soţia ta este moartă, aşadar nu aveau cum să planteze personalitatea ei în acel trup. Atunci fie ar trebui 178

să aibă nişte personalităţi preformatate, pe care să le aşeze în acele trupuri, fie… – … fie altcineva a fost transferat dintr-un corp îmbătrînit în trupul ei. Jesse s-a înfiorat. – Îmi pare rău, John, dar ce spui este sinistru. – John? Eşti în ordine? – Ce?… Da, sînt în ordine. Doar că gîndul ăsta mă copleşeşte. Ideea că soţia mea ar putea fi în viaţă, dar nu tocmai în viaţă, şi că în trupul ei ar putea fi cineva care nu este ea, şi că se învîrte pe aici… Aproape că prefer să cred că am avut halucinaţii. I-am privit pe amîndoi. Încremeniseră, holbîndu-se peste umărul meu. – Hei, oameni buni…, ce-i cu voi? – Vorbeşti despre lup…, a murmurat Harry. – Ce?! – John, mi-a şoptit Jesse. S-a aşezat la coadă la hamburgeri. M-am răsucit brusc în scaun, agăţînd şi farfuria în mişcare. Apoi am avut sentimentul că mă scufund într-un bazin cu gheaţă. – Sfinte Sisoe, am murmurat. Era ea. Fără îndoială, era ea.

PAISPREZECE Am dat să mă ridic, dar Harry m-a luat de mînă şi m-a tras imediat la loc. – Ce naiba faci? – Vreau să mă duc să vorbesc cu ea, i-am răspuns. – Eşti sigur că vrei să faci asta? – Ce tot spui acolo? Sigur că vreau. – Vreau să zic… Poate că ar fi mai bine ca eu sau Jesse să vorbim mai întîi cu ea. Să vedem dacă vrea să se întîlnească cu tine… – Pentru numele lui Dumnezeu, Harry! Nu sîntem la liceu. E doar soţia mea! – Nu este, John. Este cineva complet diferit. Nu ştii nici măcar dacă vrea să-ţi vorbească. – John, a intervenit Jesse, chiar dacă va dori să-ţi vorbească, veţi fi ca doi străini. Indiferent ce aştepţi de la întîlnirea asta, nu vei obţine nimic. 179

– Nu mă aştept la nimic. – Nu vrem ca să suferi, John, a adăugat Jesse. – O să fie bine, am spus privindu-i pe amîndoi. Te rog, Harry, dă-mi drumul, va fi bine. Harry şi cu Jesse s-au privit o clipă, după care el mi-a eliberat mîna. – Mulţumesc. – Ce ai de gînd să-i spui? a vrut să ştie Harry. – Vreau să-i mulţumesc pentru că mi-a salvat viaţa, i-am răspuns şi m-am ridicat. Între timp, ea împreună cu doi însoţitori îşi luaseră meniurile şi se aşezaseră la o masă mică, în partea opusă a sălii. Mi-am croit drum pînă la masa lor. Cei trei vorbeau despre ceva, dar la apropierea mea s-au oprit. Era cu spatele la mine, dar s-a întors imediat ce camarazii ei au început să mă privească. M-am oprit şi i-am studiat chipul. Era diferit, desigur. Şi nu mă refer la culoarea pielii sau la ochi. Era tot atît de tînără precum fusese Kathy în urmă cu cincizeci de ani. Dar chiar şi aşa, era diferită. Era mai slabă decît fusese vreodată Kathy, rezultat al predispoziţiei pentru gimnastică, predispoziţie instalată de FCA în genele ei. Părul lui Kathy fusese mereu o coamă rebelă, chiar şi la vîrsta la care femeile recurg, de obicei, la tunsori casnice. Femeia din faţa mea îşi ţinea părul strîns pe cap şi lăsat să cadă peste guler. Părul făcea notă discordantă. Trecuse atîta vreme de cînd nu mai văzusem pe cineva altfel decît verde, încît culoarea pielii nu-mi mai spunea nimic. Dar părul ei era cu totul diferit. – Nu-i frumos să te holbezi astfel, mi-a spus ea cu vocea lui Kathy. Oricum, îţi spun din capul locului că nu eşti genul meu. Ba sînt, a şoptit o voce în mine. – Îmi pare rău, nu vreau să vă deranjez… Mă întrebam doar, dacă m-ai putea recunoaşte. M-a măsurat rapid cu privirea. – Nu, deloc. Crede-mă, nu am făcut instrucţie împreună. – M-ai salvat… Pe Coral. Chipul i s-a luminat un pic. – Chiar aşa… Nu-i de mirare că nu te-am recunoscut. Ultima dată cînd te-am văzut îţi lipsea falca. Fără intenţia de a te jigni, dar chiar mă mir că mai eşti în viaţă. N-aş fi pariat că ai să reuşeşti. – Am avut pentru ce să supravieţuiesc. 180

– Aşa se pare. – Numele meu este John Perry, din păcate nu-l ştiu pe al tău, am spus şi i-am întins mîna. – Jane Sagan, mi-a răspuns ea, strîngîndu-mi mîna. I-am reţinut degetele în strînsoarea mea un pic mai mult decît s-ar fi căzut. Avea o expresie uşor încurcată atunci cînd i-am dat drumul. – Caporal Perry, a intervenit unul dintre însoţitorii ei, care îmi aflase gradul cu ajutorul lui BrainPal, sîntem oarecum grăbiţi, trebuie să ne întoarcem pe navă peste jumătate de oră… aşa că, dacă nu te superi… – Nu îţi aduci aminte de mine? Din altă parte? am întrebat-o, întrerupîndu-l pe celălalt. – Nu, mi-a răspuns cu o privire îngheţată. Îţi mulţumesc că ai venit să mă vezi, dar acum chiar vreau să mănînc. – Lasă-mă să-ţi trimit ceva. O fotografie. Prin BrainPal. – Chiar nu trebuie. – O singură fotografie. După care plec. Mi-ar face plăcere. – Bine, trimite-o, dar repede. Printre cele cîteva lucruri pe care le-am luat cu mine atunci cînd am părăsit Pămîntul, a fost şi un album cu fotografii digitale. Poze de familie, poze cu prieteni sau cu locuri care mi-au plăcut. Mi le descărcasem pe toate în BrainPal, ceea ce se dovedise a fi o decizie înţeleaptă de vreme ce toate obiectele mele personale fuseseră distruse în explozia lui Modesto. Am ales o anumită fotografie şi am trimis-o. Şi-a accesat BrainPal, după care s-a întors spre mine. – Acum mă recunoşti? am întrebat. S-a mişcat rapid. Mai rapid decît un soldat normal. M-a înşfăcat şi m-a trîntit cu forţă de cel mai apropiat perete. Am simţit cum una dintre coastele abia vindecate cedează din nou. I-am zărit, pe Harry şi pe Jesse cum se ridică şi se îndreaptă spre mine. Însoţitorii lui Jane s-au ridicat la rîndul lor şi s-au interpus între mine şi camarazii mei. Am încercat să respir. – Cine puii mei eşti? a şuierat ea. Şi ce încerci să obţii? – Sînt John Perry am articulat spasmodic. Şi nu încerc nimic. – Rahat! De unde ai fotografia aia? Cine ţi-a fabricat-o? mi-a spus pe un ton jos. – Nu a fabricat-o nimeni, i-am răspuns. E o fotografie de la nuntă, de la nunta… mea. Era cît pe ce să spun de la nunta noastră, dar m-am abţinut la 181

timp. – Femeia din fotografie este soţia mea, Kathy. A murit înainte de a se înrola. I-au luat ADN-ul şi l-au folosit ca să te creeze pe tine. Parte din ea se regăseşte în tine. Şi o parte din tine este în fotografia aceea. O parte din tine mi-a dăruit asta. Şi am ridicat mîna stîngă, arătîndu-i degetul pe care purtam verigheta. Singurul obiect pe care îl mai aveam de pe Pămînt. Jane a mîrîit, m-a ridicat şi m-a azvîrlit cu putere prin sala de mese. Am zburat peste cîteva măsuţe tîrînd după mine hamburgeri, condimente şi suporturi pentru şerveţele şi m-am prăbuşit pe podea. M-am izbit zdravăn cu capul de un colţ metalic. Un firicel de sînge s-a prelins pe tîmpla mea. Harry şi Jesse s-au separat din baletul pe care îl încinseseră cu însoţitorii lui Jane şi au alergat spre mine. Cît o priveşte pe Jane, aceasta pornise deja spre locul în care căzusem, dar colegii ei au oprit-o înainte să ajungă la destinaţie. – Ascultă, Perry! Să stai naibii departe de mine, de acum înainte. Dacă te mai văd o singură dată, ai să-ţi doreşti să te fi lăsat pe Coral. După care a plecat. Unul dintre însoţitori a urmat-o imediat, dar celălalt s-a apropiat de mine. Jesse şi Harry s-au ridicat în picioare să-l întîmpine, dar el şi-a întins mîinile în lateral, în semn de armistiţiu. – Perry despre ce este vorba? Ce i-ai trimis? – Întreab-o singur, amice. – Sînt locotenent Tagore, caporal! Tagore s-a uitat pe rînd la Jesse şi la Harry. – Vă ştiu pe amîndoi. Aţi fost pe Hampton Roads. – Da, domnule, a răspuns Harry. – Luaţi aminte cu toţii. Habar n-am despre ce a fost vorba. Dar un lucru vreau să fie limpede. Orice a fost, nu ne amestecaţi. Puteţi să spuneţi ce poveşti vreţi, şi oricui, dar dacă aud cumva cuvintele Forţele Speciale, eu personal am să mă asigur că restul carierei voastre militare va fi extrem de scurt şi foarte dureros. Nu glumesc. Am să vă turtesc scăfîrliile cu mîna mea. Ne-am înţeles? – Da, domnule! au rostit într-un glas Jesse şi Harry. Eu doar am horcăit. – Luaţi-vă prietenul. Arată de parcă tocmai s-a căcat pe el… Şi dus a fost. – Dumnezeule, John. Ce-ai făcut? m-a întrebat Jesse ştergîndumă cu un şerveţel pe tîmplă. 182

– I-am trimis o fotografie de la nunta noastră. – Foarte subtil, a comentat Harry. Unde ţi-e bastonul? – Cred că pe lîngă zidul în care m-a aruncat… Harry a plecat să caute bastonul, iar Jesse m-a întrebat: – Eşti în ordine? – Cred că am o coastă ruptă. – Nu la asta m-am referit. – Ştiu la ce te-ai referit. Şi, după cît îmi dau seama, mi s-a mai frînt ceva. Jesse m-a mîngîiat uşor pe faţă. După ce Harry s-a întors cu bastonul, ne-am tîrît către spital. Dr. Fiorina a fost extrem de nemulţumit de mine. Cineva m-a înghiontit să mă trezesc. Am deschis ochii şi, cînd am văzut-o, am încercat să spun ceva. Mi-a astupat gura cu palma. – Linişte. N-ar trebui să fiu aici, mi-a şoptit Jane. Am dat din cap. Şi-a luat palma de pe gura mea. – Vorbeşte încet. – Putem folosi BrainPal. – Nu, vreau să-ţi aud vocea. Doar să vorbeşti încet. – Bine, i-am răspuns. – Îmi pare rău pentru ce s-a întîmplat astăzi, s-a scuzat ea. Dar a fost ceva foarte neaşteptat. Nu ştiu cum să reacţionez în astfel de situaţii. – Nu-i nimic. N-ar fi trebuit să dau buzna aşa cum am făcut-o. – Eşti rănit? – O coastă ruptă. – Îmi pare rău. – E aproape vindecată. Mi-a studiat chipul cu atenţie. – Uite… Nu sînt soţia ta. Nu ştiu cine crezi că sînt sau ce sînt, dar nu am fost niciodată soţia ta. Nici nu am ştiut de existenţa ei pînă nu mi-ai arătat fotografia. – Trebuie să ştii de unde provii. – La ce bun? a răspuns aprins. Ştim că sîntem făcuţi din genele altora, dar nu ni se spune ale cui au fost. Care ar fi rostul? Persoanele acelea nu mai sînt. Iar noi nu sîntem nici măcar clone. ADN-ul meu conţine fragmente de ADN de origine extraterestră. Sîntem cobaii FCA, nu ştiai asta? – Ba da. 183

– Aşadar, nu sînt soţia ta. De aceea am trecut pe aici, ca să-ţi spun asta. Îmi pare rău, dar nu sînt. – E-n ordine, i-am răspuns. – Bine… acum am să plec. Iartă-mă că te-am azvîrlit prin sală. – Cîţi ani ai? – Ce? De ce vrei să ştii? – Sînt doar curios. Şi nu vreau să pleci. – Nu înţeleg ce legătură are vîrsta mea cu… – Kathy a murit acum nouă ani. Voiam să ştiu cît au binevoit să aştepte pînă cînd au extras genele ei ca să te creeze pe tine. – Am şase ani. – Sper că nu te superi dacă-ţi spun că nu arăţi ca la şase ani. – Sînt bine crescută pentru vîrsta mea, mi-a spus. După care a adăugat. – Asta a fost o glumă. – Ştiu, am murmurat. – Cei din jur nu prea se prind. Asta din pricină că majoritatea celor pe care îi cunosc au cam aceeaşi vîrsta cu a mea. – Cum merge treaba? Vreau să spun, cum este să ai şase ani şi nici un trecut? Jane a dat din umeri. – M-am trezit într-o zi, fără să am habar unde sînt şi fără să ştiu ce se întîmplă. Dar eram deja în acest trup şi deja ştiam o mulţime de lucruri. Cum să vorbesc, cum să mă mişc. Cum să gîndesc şi cum să lupt. Mi s-a spus apoi că sînt în Forţele Speciale şi că este vremea să-mi încep antrenamentul. Şi mi s-a spus că numele meu este Jane Sagan. – Un nume frumos. – A fost ales la întîmplare. Prenumele este unul comun, iar numele este al unui om de ştiinţă sau al vreunui mare gînditor. Am colegi pe care îi cheamă Ted Einstein sau Julie Pasteur. La început nu ştii nimic. Mă refer la nume. Cu timpul mai afli unele lucruri, unde ai fost creat şi cum, dar asta după ce îţi dezvolţi propriul simţ al fiinţei tale. Sinele tău. Nici unul dintre noi nu are amintiri. Şi nici nu prea ştim ce-s alea pînă cînd nu întîlnim un adevăratnăscut. Noi nu prea ne amestecăm cu ei. – Adevărat-născut? – Aşa le zicem noi celorlalţi. – Păi dacă zici că nu vă amestecaţi printre noi, ce căutai la popotă? – Voiam doar un burger. Nu ne este interzis să umblăm printre 184

voi. Pur şi simplu nu dorim asta. – Nu te-ai întrebat niciodată din cine provii? – Uneori. Dar nu avem cum să aflăm. Nu ni se spune cine au fost ei, predecesorii, cei din care provenim. Unii dintre noi provin din mai mulţi oameni. Oricum, predecesorii noştri sînt morţi de multă vreme. Mă rog, aşa ar trebui, altfel nu ne-ar fi creat pe noi. Şi nici nu avem idee măcar despre cei care i-ar şti pe cei din care provenim. Iar dacă aceştia din urmă se înrolează, este puţin probabil să dea de urma noastră. Pentru că voi, adevărat-născuţii, vă curăţaţi destul de repede acolo. Nu ştiu pe nimeni dintre noi care să fi întîlnit vreo rudă a predecesorului. Cu atît mai puţin un soţ… – Ai arătat fotografia locotenentului? – Nu. Mi-a cerut asta. Dar i-am spus că mi-ai trimis o fotografie de a ta şi că am şters-o. Chiar aşa am şi făcut, să fiu acoperită în cazul în care ar căuta prin istoricul lui BrainPal. Nu am mai povestit nimănui ce mi-ai spus. Mi-o mai poţi da? Fotografia? – De bună seamă. Mai am şi altele, dacă doreşti. Şi, dacă vrei să afli mai multe despre Kathy, îţi pot povesti. I-am simţit privirea prin întuneric. O puteam vedea, în obscuritatea camerei semăna şi mai mult cu Kathy cea de odinioară. Am simţit o strîngere de inimă. – Nu ştiu ce să spun, a rupt ea tăcerea. Nu ştiu ce vreau. Lasămi un pic de timp. Dă-mi doar fotografia aceea. Te rog. – O trimit chiar acum. – Trebuie să plec. Ascultă, nu am fost aici. Şi dacă ne mai întîlnim pe undeva, nu te da de gol. – De ce nu? – Deocamdată este foarte important să nu ştie nimeni că ne-am întîlnit. – În ordine, am liniştit-o. – Arată-mi verigheta, te rog. – Desigur. Am scos-o de pe deget şi i-am oferit-o. A luat-o cu grijă şi a studiat-o atent. – Scrie ceva pe ea. – „Dragostea mea este eternă – Kathy”… A dat-o la gravat înainte să mi-o dăruiască. – Cîtă vreme aţi fost căsătoriţi? – Patruzeci şi doi de ani. – Cît de mult ai iubit-o? Pe soţia ta, Kathy… Cînd oamenii sînt căsătoriţi de mult timp, poate că stau împreună din obişnuinţă. 185

– Uneori aşa se întîmplă. Dar am iubit-o foarte mult. Tot timpul cît am fost împreună. O iubesc şi acum. Jane s-a ridicat, m-a privit din nou, mi-a dat înapoi inelul şi a plecat fără să-şi ia rămas bun. – Tahioni! a exclamat Harry, apropiindu-se de masa la care luam micul dejun împreună cu Jesse. – Sănătate, ai răcit? i-a răspuns Jesse. – Foarte amuzant, a comentat el aşezîndu-se. Tahionii ar putea fi răspunsul la întrebarea cum de au ştiut Rraey că venim. – Grozav! i-am replicat. Dar dacă am şti şi ce sînt aceia, poate că am fi şi mai entuziaşti. – Tahionii sînt particule elementare exotice. Au proprietatea de a călători mai repede decît viteza luminii precum şi pe aceea de a călători în trecut. Pînă acum sînt doar un model teoretic. La urma urmei, este greu să detectezi ceva care se deplasează mai iute decît lumina şi se întoarce în trecut. Dar teoria fizicii motoarelor de salt permite existenţa tahionilor. Aceştia sînt generaţi la fiecare salt. Pe măsură ce materia şi energia din Universul nostru sînt trimise în alt univers, tahionii din universul destinaţie călătoresc invers, adică în universul de plecare. Prin urmare, la fiecare salt se creează o amprentă tahionică a materiei care soseşte în universul de referinţă. Astfel, dacă poţi detecta acei tahioni, amprenta formată de ei, vei putea şti cînd şi unde va ieşi din salt o navă. – Unde ai auzit chestiile astea? l-am întrebat. – Spre deosebire de voi doi, eu nu-mi petrec vremea trîndăvind… Mi-am făcut tot felul de prieteni prin multe locuri interesante. – Atunci, dacă ştim despre această amprentă tahionică sau cum s-o numi ea, de ce nu am acţionat din timp ca să prevenim dezastrul? Din ce spui tu reiese că mereu am fost vulnerabili, iar pînă acum am avut doar noroc. – Să nu uităm că tot ceea ce ştim despre tahioni este doar la nivel teoretic. Avem doar o teorie incompletă. Pentru noi nu-s nici măcar reali. În cel mai bun caz, sînt o abstracţiune matematică. Nu au nici un fel de legătură cu universul în care existăm şi ne deplasăm. Nici o specie inteligentă cunoscută de noi nu a folosit tahionii la ceva anume. Pentru că nu au nici o aplicabilitate practică. – Sau aşa am crezut pînă acum, am murmurat. Harry a dat aprobator din mînă. – Dacă ipoteza este corectă, înseamnă că Rraey posedă o tehno186

logie dincolo de capacitatea noastră de înţelegere. În cursa tehnologică, se pare că sîntem în urma lor. – Şi cum îi ajungem din urmă? a întrebat Jesse. Harry a zîmbit larg. – Păi cine a spus ceva despre ajuns din urmă? Vă aduceţi aminte, cînd ne-am întîlnit prima dată, pe vrej, şi am discutat despre superioritatea tehnologică a coloniilor? Vă amintiţi ce v-am sugerat arunci, despre modul în care au obţinut-o? – Din contactele cu extratereştrii. – Exact, Jesse. Fie prin comerţ, fie prin război. Acuma, dacă într-adevăr există un mijloc de a înregistra tahionii care vin şi se duc dintr-un univers în altul, probabil că am putea dezvolta această tehnologie prin forţe proprii. Dar asta necesită timp îndelungat şi resurse pe care nu le avem. Ar fi mult mai simplu dacă am lua această tehnologie direct de la Rraey. – Vrei să spui că FCA plănuieşte să revină pe Coral? am întrebat. – De bună seamă. Doar că, de data asta, nu vom urmări să capturăm planeta. Primul obiectiv al nostru va fi să punem mîna pe tehnologia acelui detector de tahioni şi fie să găsim o soluţie împotriva detecţiei, fie să folosim această tehnologie împotriva lor. – Ultima oară cînd am fost pe Coral ne-am luat-o peste bot, a remarcat Jesse. – Nu prea avem de ales, i-a răspuns Harry cu blîndeţe. Trebuie să obţinem această tehnologie. Dacă principiul detecţiei de tahioni se răspîndeşte, oricare altă specie va putea urmări mişcările noastre. Mai limpede spus, vor şti că venim peste ei înainte de a o face. – Va fi din nou un măcel. – Am bănuiala că, de data asta, vor recurge într-o măsură mult mai mare la Forţele Speciale. – Că veni vorba despre Forţele Speciale… Le-am povestit despre întîlnirea mea cu Jane, cu o noapte înainte. – Pînă la urmă se pare că nu intenţionează să te omoare, a apreciat Harry. – Trebuie să fi fost tare ciudat să vorbeşti cu ea, chiar dacă ştii că, în realitate, nu este soţia ta, mi-a spus Jesse. – Ca să nu mai pomenim faptul că are doar şase ani. Asta-i pur şi simplu bizar. – Chiar aşa se şi comportă, le-am explicat. Nu este foarte maturizată din punct de vedere emoţional. Pare că nu ştie cum să reac187

ţioneze atunci cînd are emoţii puternice. A dat cu mine de pereţi pentru că nu a ştiut cum altfel să se exprime în faţa a ceea ce simţea. – Păi tot ceea ce ştie este să lupte şi să ucidă, a comentat Harry. Noi avem o viaţă plină de amintiri şi de experienţe care au darul de a ne da stabilitate. Chiar şi soldaţii tineri, din armatele tradiţionale, au douăzeci de ani de experienţe. În fapt, aceste trupe ale Forţelor Speciale, nu sînt altceva decît nişte copii războinici. Este la limita eticii. – N-aş vrea să deschid nişte răni vechi dar, sînt curioasă, ai descoperit ceva din Kathy în ea? M-am gîndit cîteva clipe. – Arată ca ea, este evident. Dar am impresia că am descoperit la Jane o fărîmă din umorul lui Kathy. Şi un pic din temperamentul ei. Kathy era uneori cam năbădăioasă. – Şi Kathy dădea cu tine de toţi pereţii? m-a întrebat Harry zîmbind. Am rînjit la rîndul meu: – Au fost momente cînd, dacă ar fi putut, ar fi făcut-o. – Avantajul geneticii, a conchis Harry. Brusc, Găoază a prins viaţă. Caporal Perry, eşti convocat la şedinţa de la ora 1000, ţinută de generalul Keegan la Comandamentul Operaţional din Modulul Eisenhower al staţiei Phoenix. Să fii punctual. Le-am arătat mesajul. – Aveam impresia că eu mi-am făcut prieteni în locuri interesante. Ne-ai ţinut pe dinafară, John, s-a plîns Harry. – Habar n-am despre ce poate fi vorba. Nu l-am mai întîlnit niciodată pe Keegan. – Este doar comandantul Armatei a Doua a Forţelor Coloniale. Sînt sigur că e vorba despre ceva lipsit de importanţă, a precizat Harry. – Amuzant… – Acum este 0915, John, m-a anunţat Jesse. Ar fi bine să o iei din loc. Vrei să te însoţim? – Nu, terminaţi-vă micul dejun, vă rog. O să-mi prindă bine un pic de mişcare. Modulul Eisenhower este la vreo doi kilometri de aici. Pot să ajung la timp. M-am ridicat de la masă, am înşfăcat o gogoaşă ca s-o mănînc pe drum, i-am dat un pupic pe obraz lui Jesse şi am plecat. De fapt, Modulul Eisenhower se afla la mai mult de doi kilo188

metri depărtare, dar piciorul mi se refăcuse complet şi voiam să-l pun la treabă. Fiorina avusese dreptate, noul picior se comporta mai bine decît cel vechi şi chiar mă simţeam mai plin de energie. Desigur, abia îmi revenisem după ce avusesem răni atît de grave că era de mirare că mai trăiam. Oricine s-ar fi simţit mai plin de energie după ce ar fi scăpat din aşa ceva. – Nu te întoarce, am auzit vocea lui Jane în ceafă. Aproape că m-am înecat cu gogoaşa. – Aş vrea să nu te mai strecori pe la spatele meu, am spus fără să întorc capul. – Scuze, nu am vrut să te sperii. Dar nu am voie să-ţi vorbesc. Ascultă, la şedinţa la care te duci… – De unde ştii despre ea? – Nu contează. Ceea ce contează este ca tu să fii de acord cu orice îţi vor cere. Aşa să faci. Este mijlocul prin care vei fi în siguranţă în cele ce vor urma. Pe cît va fi posibil. – Ce urmează să se întîmple? – O să afli curînd. – Dar prietenii mei? Harry şi Jesse, sînt în pericol? – Cu toţii sîntem în pericol. Nu pot să fac nimic pentru ei. M-a preocupat numai persoana ta. Fă cum îţi spun. E important. O atingere uşoară pe braţ şi apoi dusă a fost. * – Caporal Perry, pe loc repaus, mi-a răspuns generalul Keegan la salut. Fusesem escortat într-o sală de conferinţe plină cu ofiţerime mai ceva decît o corabie din secolul optsprezece. Aveam, de departe, cel mai mic grad de acolo. Următorul în grad era locotenentcolonelul Newman, stimabilul meu anchetator. Mă simţeam cu stomacul în gît. – Pari cam pierdut, fiule, mi-a spus Keegan. Arăta, la fel ca toată lumea din acea sală şi la fel cum arătau toţi soldaţii din FCA, ca la douăzeci şi ceva de ani. – Mă simt un pic pierdut, domnule. – E de înţeles… Ia loc, de rog. Mi-a arătat un scaun liber lîngă masa de consiliu, m-am îndreptat spre el şi m-am aşezat. – Am auzit multe lucruri despre tine, Perry. – Da, domnule, am răspuns căutînd să nu privesc înspre New189

man. – Nu pari impresionat din pricina asta, caporal. – Nu urmăresc să ies în faţă, domnule. Doar mă străduiesc sămi fac treaba cît mai bine. – Vrînd-nevrînd, te-ai făcut remarcat. O sută de navete au reuşit să se lanseze spre Coral, dar a ta a fost singura care a atins suprafaţa planetei. Şi asta, în mare măsură, datorită ordinelor pe care le-ai dat. A întins un deget spre Newman. – Newman mi-a povestit tot. E de părere că ar trebui să te decorăm pentru asta. Dacă ar fi spus că Newman e de părere că ar trebui să joci în Lacul Lebedelor alături de corpul de balet al armatei nu aş fi fost mai surprins. Keegan a observat mutra mea şi a zîmbit. – Da, ştiu la ce te gîndeşti. Newman are cel mai inexpresiv chip dintre toţi, motiv pentru care face ceea ce face. Ce părere ai, caporal? Crezi că meriţi acea decoraţie? – Cu tot respectul, domnule, nu cred. Ne-am prăbuşit şi nu au mai fost alţi supravieţuitori în afară de mine. Cu greu se poate numi că am făcut un lucru merituos. Mai mult decît atît, laudele pentru faptul că am atins solul planetei se cuvin pilotului, Fiona Eaton. – Pilotul Eaton a fost deja decorată, postmortem, caporal. O consolare mică pentru cineva care a murit, dar este foarte important pentru FCA ca evenimentele acestea să fie consemnate undeva. Şi, în ciuda modestiei, caporal, vei fi, de asemenea, decorat. Au mai supravieţuit şi alţii în bătălia de la Coral, dar a fost pur şi simplu noroc. Tu ai luat iniţiativa şi ai dovedit calităţi de comandant într-o situaţie critică. Ţi-ai demonstrat capacitatea de a gîndi rapid şi înainte de Coral. Soluţia de tragere împotriva Consu. Ai fost comandant de pluton pe durata instrucţiei. Sergentul-major Ruiz a remarcat în mod deosebit maniera în care te-ai folosit de BrainPal în timpul ultimei aplicaţii la care ai participat în perioada de instrucţie. Eu am luptat alături de afurisitul ăla, caporal Perry. Ruiz n-ar fi felicitat-o nici măcar pe mă-sa, pentru că l-a născut. Ştii ce vreau să spun. – Cred că da, domnule. – Aşa gîndeam şi eu. Aşadar, vei primi Steaua de Bronz, fiule. Felicitări. – Da, domnule. Mulţumesc, domnule. – Dar nu pentru asta te-am chemat aici… 190

Keegan a făcut un gest larg spre masa de consiliu, după care a continuat: – Nu cred că l-ai cunoscut pe generalul Szilard, şeful Forţelor Speciale. Pe loc repaus, nu trebuie să saluţi. N-am salutat, dar, cel puţin, am înclinat capul spre Szilard. – Caporal, mi s-a adresat acesta. Spune-mi, ce ai auzit despre evenimentele de la Coral? – N-am auzit mare lucru, domnule. Doar am comentat un pic cu prietenii. – Chiar aşa, a rostit Szilard, sec. Cred că soldatul Wilson ţi-a oferit, pînă acum, o imagine de ansamblu atotcuprinzătoare. Începeam să-mi dau seama că figura mea impenetrabilă, de jucător de poker, care oricum nu prea mă ajutase în viaţă, se topise ca untul de data asta. – Bineînţeles că ştim despre soldatul Wilson. Ai putea să-i spui că nu a fost prea subtil în investigaţiile sale. – Harry ar fi surprins să audă asta. – Fără îndoială. De asemenea, nu am nici o îndoială că te-a pus la curent şi cu natura Forţelor Speciale. Întîmplător, nu este un secret de stat. Doar că nu avem obiceiul să punem informaţii despre noi în bazele de date publice. Ne petrecem timpul în misiuni care necesită discreţie şi avem prea puţin timp la dispoziţie pe care să-l petrecem printre voi, ceilalţi. Şi nici nu prea avem asemenea porniri. – Generalul Szilard şi Forţele Speciale vor prelua conducerea contraatacului asupra bazei Rraey de pe Coral, a intervenit Keegan. Atîta vreme cît dorim să preluăm controlul asupra planetei, preocuparea noastră imediată este să le tăiem accesul la dispozitivul de detecţie tahionică, să-l scoatem din funcţiune, fără să-l distrugem dacă este posibil, sau să-l distrugem dacă nu avem încotro. Colonelul Golden – şi Keegan a făcut un gest către un personaj mohorît, care şedea chiar lîngă Newman – este de părere că avem localizarea exactă a acestuia. Colonele, te rog… – Pe scurt, caporal, acţiunile noastre de recunoaştere, anterioare primului atac al lor asupra coloniei Coral, au arătat că Rraey desfăşoară o serie de sateliţi de mici dimensiuni pe diferite orbite în jurul planetei. La început am crezut că sînt dispozitive de monitorizare care să ajute trupele Rraey să identifice mişcările noastre la suprafaţa planetei. Dar acum sîntem de părere că aceşti sateliţi reprezintă o reţea de detecţie a amprentelor tahionice. Avem motive serioase să credem că staţia de urmărire care analizează informaţi191

ile primite de la sateliţi se află la sol şi că a fost adusă acolo o dată cu primul lor val de invazie. Generalul Szilard a continuat: – Credem că se află la sol pentru că Rraey îşi imaginează că acolo este cel mai sigur. Dacă ar fi ţinut-o pe o navă ar exista pericolul ca un vas FCA să lovească instalaţia, chiar şi din întîmplare. După cum ştii, nici o navă nu a reuşit să străpungă apărarea lor şi să ajungă la sol, în afară de naveta ta. Aşa că şansele ca dispozitivul să fie adăpostit pe planetă sînt foarte mari. M-am întors către Keegan. – Pot să întreb ceva, domnule? – Dă-i drumul. – De ce îmi spuneţi mie toate lucrurile astea? Sînt doar un caporal fără grupă, fără pluton şi fără batalion. Nu văd la ce îmi trebuie să ştiu aceste informaţii. – Trebuie să ştii deoarece eşti unul dintre puţinii supravieţuitori ai bătăliei de la Coral şi singurul care a supravieţuit din alte motive decît simpla şansă, mi-a explicat Keegan. Generalul Szilard şi oamenii săi cred, şi sînt de acord cu ei, că şansele de succes ale contraatacului vor fi mai mari dacă la această misiune va participa şi o persoană care a mai fost acolo şi care are o experienţă ce poate fi exploatată. Asta se referă la tine. – Cu tot respectul, domnule. Participarea mea la primul atac a fost minimă şi dezastruoasă. – Mai puţin dezastruoasă decît a celorlalţi, a remarcat Keegan. Caporal, nu fac un secret din asta: aş fi preferat să avem pe altcineva în locul tău. Dar lucrurile stau altminteri. Chiar dacă sfaturile tale au un efect minim, este mai bine decît nimic. Oricum, ai arătat că ai o anumită abilitate de a improviza şi de a reacţiona rapid în luptă. Prin urmare, ai să fii de folos. – Şi ce ar trebui să fac? Keegan şi Szilard s-au privit pentru o clipă. – Vei fi îmbarcat pe Sparrowhawk, mi-a răspuns Szilard. La bordul acestuia avem Forţele Speciale cu cea mai mare experienţă pentru situaţia de faţă. Sarcina ta va fi să consiliezi ofiţerii superiori şi să le pui la dispoziţie experienţa ta din prima bătălie. Totodată va trebui să supraveghezi operaţiunea şi vei fi legătura dintre forţele regulate ale FCA şi Forţele Speciale, dacă va fi cazul. – Va trebui să lupt? – Ai rol de asistent, a precizat Szilard. Mai mult ca sigur că nu va fi nevoie ca tu să participi în mod direct la bătălie. 192

– Sper că înţelegi că misiunea ta este cu totul şi cu totul neobişnuită, a intervenit Keegan. Din motive practice, datorită specificului diferit al misiunilor şi personalului, trupele obişnuite ale FCA şi Forţele Speciale nu se amestecă aproape niciodată. Chiar şi în luptele în care participă ambele structuri împotriva aceluiaşi inamic, fiecare are propria felie de tort. – Am înţeles. Înţelesesem, de fapt, mai mult decît ştiau ei. Jane era îmbarcată pe Sparrowhawk. Dar Szilard, ca şi cum mi-ar fi citit gîndurile, m-a întrebat: – Caporal, am înţeles că ai avut un incident cu unul dintre oamenii mei, unul dintre cei îmbarcaţi pe Sparrowhawk. Am nevoie să mă asiguri că nu vor mai fi astfel de evenimente. – Da, domnule. A fost o neînţelegere. O confuzie. Nu se va mai întîmplă. Szilard a făcut un semn din cap spre Keegan. – Foarte bine, a spus acesta. Caporal, cred că gradul tău este necorespunzător acestei misiuni. De aceea eşti promovat imediat la gradul de locotenent. Te vei prezenta, la 1500, maiorului Crick, comandantul navei Sparrowhawk. Asta înseamnă că ai destul timp ca să-ţi pui lucrurile în ordine şi să-ţi iei rămas-bun de la prieteni. Întrebări? – Nu, domnule. Dar am o rugăminte. – Nu este un lucru obişnuit, a spus Keegan după ce i-am exprimat dorinţa mea. În alte circumstanţe aş fi spus nu. – Am înţeles, domnule. – Dar se va rezolva. Poate va ieşi ceva bun din asta. Foarte bine, locotenent. Liber! Harry şi Jesse au venit la mine cît de repede au putut după ce i-am chemat. Le-am spus de misiunea mea şi despre promovare. – Şi crezi că Jane a aranjat lucrurile, a spus Harry gînditor. – Ştiu sigur că ea a tras sforile. Mi-a spus asta. Aşa cum se pare, aş putea în cele din urmă să le fiu cumva de folos. Dar sînt sigur că Jane a influenţat pe cineva ca lucrurile să evolueze astfel. Am s-o iau din loc în cîteva ore. – Iar ne despărţim, a oftat Jesse. Şi ce a mai rămas din plutonul meu şi al lui Harry, se risipeşte… Colegii noştri au primit detaşări către alte nave. Aşteptăm acum să vedem pe noi unde or să ne arunce. – Cine ştie, John, poate că o să ne întoarcem la Coral, alături de 193

tine. – Nu, nicidecum, le-am spus. L-am rugat pe generalul Keegan să vă promoveze din infanterie la altă armă şi a fost de acord. Primul ciclu din serviciul vostru s-a încheiat. Aţi fost amîndoi relocaţi în altă parte. – Ce tot spui acolo? m-a întrebat Harry. – Aţi fost repartizaţi către Divizia de Cercetări Militare din cadrul FCA. Harry, ştiau despre tine că ţi-ai cam băgat nasul peste tot. I-am convins că, în felul acesta, ai face mai puţin rău ţie şi altora. Ai să te ocupi cu ce naiba vom aduce de pe Coral. – Nu pot să fac asta. Nu am aparatul matematic necesar. – Sînt sigur că asta nu te va împiedica. Jesse, şi tu vei merge tot la CM, în cadrul personalului auxiliar. Asta este tot ce am putut să fac pentru voi într-un termen atît de scurt. Nu va fi foarte spectaculos, dar, atîta vreme cît sînteţi acolo, vă puteţi pregăti pentru alte lucruri. Şi veţi sta departe de linia frontului. – Dar nu-i corect, John, a protestat Jesse. Nu ne-am îndeplinit stagiul. Camarazii noştri se întorc la luptă, în vreme ce noi vom lîncezi pe undeva. Şi tu te întorci acolo. Eu vreau să-mi termin stagiul. – Jesse, Harry… Vă rog… Alan este mort. Susan şi Thomas sînt morţi şi ei. Maggie la fel. Grupa mea precum şi plutonul meu au pierit. Oricine la care am ţinut şi de care mi-a păsat este dus. În afară de voi doi. Am avut ocazia de a vă ţine în viaţă pe amîndoi şi am profitat de ea. N-aş fi putut face nimic pentru nimeni altcineva. Dar pentru voi pot s-o fac. Pentru că am nevoie de voi să fiţi în viaţă. Sînteţi tot ceea ce am pe lumea asta. – O ai pe Jane, a spus Jesse. – Încă nu ştiu ce reprezintă Jane pentru mine. Dar ştiu ce sînteţi voi. Sînteţi familia mea. Jesse, Harry, sînteţi familia mea. Nu vă supăraţi pe mine pentru că vreau să vă ţin în siguranţă. Vreau s-o faceţi. Pentru mine. Vă rog.

CINCISPREZECE Sparrowhawk era o navă liniştită. În mod normal, transportoarele de trupe sînt pline de sunetele oamenilor vorbind, rîzînd, strigînd, oameni trăindu-şi verbal viaţa. Dar soldaţii din Forţele Speciale nu fac nimic din toate astea. 194

Aşa mi-a explicat comandantul lui Sparrowhawk, imediat ce am urcat la bord. – Nu te aştepta să ţi se adreseze cineva, mi-a spus maiorul Crick îndată ce m-am prezentat. – Domnule? – Soldaţii din Forţele Speciale, a continuat el, nu au nimic personal cu tine, doar că nu sînt prea vorbăreţi. Cînd sîntem numai noi, comunicăm doar prin BrainPal. E mai rapid, şi oricum nu sîntem fani ai dialogului, ca voi. Noi ne-am născut cu BrainPal. Cînd cineva ni se adresează, comunică de fapt cu BrainPal. Deci ăsta este modul nostru natural de comunicare. Nu te simţi lezat de asta. Oricum am ordonat trupelor să-ţi vorbească, dacă se iveşte vreo nevoie. – Nu este necesar să o facă, pot să-mi folosesc şi eu BrainPal. – Nu ai fi în stare să ţii pasul. Creierul tău este programat să comunice la o anumită viteză, iar ale noastre la alta. Cînd vorbim unui adevărat-născut, o facem cu viteză redusă. Dacă ai avut ocazia să vorbeşti cu unul dintre noi o perioadă mai lungă, ai observat poate că sîntem abrupţi în exprimare şi foarte laconici. Este un efect secundar al faptului că ne simţim ca şi cum am vorbi unui copil retardat. Fără supărare. – Nici o supărare, domnule. Păreţi să comunicaţi foarte bine. – Eu unul, ca şi comandant, petrec mult timp alături de trupe non-speciale. Pe de altă parte, sînt mai bătrîn decît majoritatea subordonaţilor mei. Aşa că am deprins ceva uzanţe sociale. – Ce vîrstă aveţi, domnule? am întrebat. – Voi împlini paisprezece ani săptămînă viitoare. În altă ordine de idei, voi avea o şedinţă cu personalul mîine, la 0600. Pînă atunci, fă-te comod şi odihneşte-te, mănîncă ceva. Vom vorbi mîine dimineaţă. Jane mă aştepta în cameră. – Tu, din nou, am spus zîmbindu-i. – Eu, din nou, a răspuns ea simplu. Voiam să ştiu cum te descurci. – Bine, ţinînd cont de faptul că mă aflu pe navă de doar cincisprezece minute. – Noi toţi vorbim despre tine. – Da, pot să-mi dau seama după murmurul continuu… Jane a început să spună ceva, dar am ridicat mîna: – A fost doar o glumă. Maiorul Crick mi-a povestit despre treaba cu BrainPal. 195

– Din cauza asta îmi şi place să vorbesc cu tine aşa. E diferit de celelalte conversaţii. – Dar ţin minte că vorbeai cu colegul tău cînd m-aţi găsit. – Ne temeam să nu fim reperaţi. Dialogul verbal este mai sigur. Mai vorbim şi cînd sîntem între străini. Nu vrem să atragem atenţia asupra noastră inutil. – De ce ai aranjat asta? Adică să stau la bordul lui Sparrowhawk? – Ne eşti de folos. Ai o experienţă pe care o putem utiliza, atît pe Coral, cît şi pentru un alt scop pe care îl avem în vedere. – Adică? – Maiorul Crick va vorbi despre asta mîine, la şedinţă. Voi fi şi eu acolo. Comand un pluton şi fac şi muncă de spionaj. – Asta este singurul motiv? Pentru că sînt util? – Nu, dar este motivul pentru care ţi s-a permis accesul la bordul navei. Ascultă, nu am să petrec prea mult timp cu tine. Am de făcut o grămadă de lucruri în pregătirea misiunii. Dar vreau să ştiu despre ea. Despre Kathy. Cine era. Cum era. Vreau să-mi povesteşti. – Îţi voi povesti. Cu o condiţie… – Care? – Va trebui să-mi povesteşti despre tine. – De ce? – Pentru că am trăit nouă ani cu certitudinea că soţia mea este moartă, iar acum te văd aici şi chestia asta mă răscoleşte. Cu cît voi afla mai multe despre tine, cu atît îmi va fi mai clar că nu eşti ea. – Nu prea am ce să-ţi spun. Nimic interesant. Şi-apoi, am numai şase ani. Nu am avut vreme să acumulez experienţe. – Eu am avut mai multe experienţe în ultimul an decît în toată viaţa mea anterioară. Crede-mă, şase ani sînt destui. – Domnule, putem să vă ţinem companie? mi s-a adresat un tînăr (avea probabil vreo patru ani) soldat al Forţelor Speciale, însoţit de alţi patru, aşteptînd cu tăvile în mînă. – Masa este liberă, am spus. – Unii oameni preferă să mănînce singuri, a replicat soldatul. – Eu nu fac parte dintre aceştia. Vă rog, luaţi loc, cu toţii. – Mulţumim, domnule, a răspuns şi a pus tava pe masă. Sînt caporal Sam Mendel. Aceştia sînt soldaţii George Linnaeus, Will Hegel, Jim Bohr şi Jan Fermi. 196

– Locotenent John Perry, m-am prezentat. – Cum vi se pare Sparrowhawk, domnule? a întrebat Mendel. – E bine şi linişte. – Aşa este, domnule, tocmai îi spuneam lui Linnaeus că nu cred că am scos mai mult de zece cuvinte în ultima lună. – Ei, acuma ţi-ai doborît recordul. – Vă supăraţi dacă ne arbitraţi un pariu, domnule? – Presupune să fac ceva obositor? – Nu, domnule. Vrem doar să ştim cîţi ani aveţi. Vedeţi, Hegel a pariat că sînteţi mai în vîrsta decît suma vîrstelor întregii grupe. – Şi cîţi ani aveţi voi? – Grupa este compusă din zece soldaţi, inclusiv eu. Eu sînt cel mai bătrîn, am cinci ani şi jumătate. Restul au între doi şi cinci ani. Totalul face treizeci şi şapte şi vreo două luni. – Eu am şaptezeci şi şase. Deci Linneaus are dreptate. Deşi ar fi cîştigat pariul dacă era vorba de oricare recrut al FCA. Nu ne putem înrola pînă nu împlinim şaptezeci şi cinci de ani. Şi pot să-ţi spun că mă simt foarte ciudat să ştiu că am de două ori vîrsta cumulată a întregii voastre grupe. – Vă înţeleg, domnule, dar, pe de altă parte, noi am petrecut în viaţa asta de două ori mai mult timp decît dumneavoastră. Deci sîntem chit. – Să zicem. – Trebuie să fie interesant, domnule, a intervenit Bohr din capătul mesei. Aţi avut o viaţă lungă înainte de asta. Cum era? – Cum era? Viaţa în sine sau doar faptul de a fi avut o altă viaţă înainte? – Ambele, domnule. Mi-am dat brusc seama că nici unul dintre cei cinci nu atinseseră furculiţele de cînd s-au aşezat la masă. Toată sala de mese, care mai devreme răsunase de zgomotele ca de telegraf făcute de tacîmuri, era de asemenea cufundată în linişte. Mi-am adus aminte spusele lui Jane, cum că toată lumea este interesată de persoana mea. Se pare că avusese dreptate. – Mi-a plăcut viaţa mea, am spus. Nu ştiu dacă cineva care n-a trăit-o ar găsi-o interesantă sau palpitantă în vreun fel. Dar pentru mine a fost o viaţă bună. Cît despre ideea de a fi avut o viaţă înainte de cea prezentă, nu i-am dat prea multă importanţă. Nu m-am gîndit la cum va fi această viaţă înainte de a fi intrat deja în ea. – Atunci, de ce aţi ales-o? a întrebat Bohr. Trebuie să fi avut o cît de mică idee despre ea. 197

– Nu, nici cea mai mică idee. Cred că nici unul dintre noi n-a ştiut nimic. Cei mai mulţi dintre noi nu am fost vreodată în război, poate nici măcar în armată. Nici unul dintre noi nu a ştiut că ne vor lua personalităţile şi le vor planta în corpuri noi, care imită doar parţial oamenii care am fost cîndva. – Mie mi se pare o prostie, domnule, a zis Bohr, demonstrîndumi că la vîrsta de doi ani habar nu ai ce e ăla tact. Nu înţeleg de ce ar vrea cineva să se înroleze într-o acţiune despre care nu ştie absolut nimic. – Ei bine, tu nu ai fost niciodată bătrîn. O persoană de şaptezeci şi cinci de ani, neîmbunătăţită, e mult mai dispusă să rişte aşa ceva decît unul ca tine. – Dar ce este diferit? nu s-a lăsat Bohr. – Vorbeşti ca un copil de doi ani care n-o să îmbătrînească niciodată. – Am împlinit trei ani, a replicat el, intrînd în defensivă. Am ridicat mîna. – Bine, haideţi să ne gîndim la asta cîteva minute. Am şaptezeci şi şase de ani şi am riscat cînd m-am înrolat în FCA. Pe de altă parte, a fost alegerea mea. Nu eram obligat să o fac. Dacă vi se pare dificil să vă imaginaţi cum mă simt acum, să privim problema invers, am spus, arătîndu-l pe Mendel. Cînd aveam cinci ani, nici nu ştiam să-mi leg şireturile. Dacă voi nu vă puteţi imagina cum e să ai vîrsta mea şi să fii combatant, ei bine nici eu nu-mi pot imagina cum este să fii adult la cinci ani şi să nu cunoşti nimic altceva decît războiul. Măcar eu ştiu cum este viaţa în afara FCA? Voi ce ştiţi? Mendel şi-a privit tovarăşii, care l-au privit la rîndul lor. – Nu este ceva la care să ne gîndim prea mult, domnule. Nici nu ştim dacă e ceva ieşit din comun în ce ne priveşte. Toţi ne-am „născut” în acelaşi fel. Voi sînteţi diferiţi, din punctul nostru de vedere. Să fi avut o copilărie şi o întreagă viaţă înainte de viaţa actuală pare să fie un mod tare ineficient de a aranja lucrurile. – Nu v-aţi întrebat niciodată cum ar fi să trăiţi în afara Forţelor Speciale? – Nu îmi pot închipui asta, a răspuns Bohr, iar ceilalţi l-au aprobat. Sîntem cu toţii soldaţi. Asta este viaţa noastră. Ăştia sîntem. – Acesta e motivul pentru care vă considerăm foarte interesant, domnule, a zis Mendel. Ideea că această viaţă ar fi putea fi subiectul unei alegeri. Ideea că există şi alte moduri de a trăi. E o idee 198

străină de noi. – Ce făceaţi în cealaltă viaţă, domnule? a întrebat Bohr. – Eram scriitor. S-au privit. – Ce e? am întrebat. – Ciudat mod de a trăi, domnule, a spus Mendel. Să fii plătit pentru a înşira cuvinte. – Existau şi meserii mai rele ca asta. – Nu am vrut să vă supărăm, domnule, a intervenit Bohr. – Nu m-am supărat. Doar că aveţi o perspectivă foarte diferită asupra lucrurilor. Şi mă întreb de ce. – De ce, ce? – De ce vă luptaţi. Majoritatea oamenilor din FCA sînt ca mine. Iar majoritatea oamenilor din colonii sînt încă şi mai diferiţi de voi. De ce să luptaţi pentru ei? Şi de ce alături de noi? – Dar sîntem umani, domnule, a spus Mendel. Cel puţin la fel de mult ca dumneavoastră. – Ţinînd cont de ADN-ul meu actual, asta nu înseamnă mare lucru, am replicat. – Ştim că sînteţi uman, domnule. Şi noi sîntem. Noi şi cu dumneavoastră sîntem mai apropiaţi decît credeţi. Cunoaştem modul în care FCA îşi aleg recruţii. Luptaţi pentru colonişti pe care nu iaţi întîlnit niciodată, colonişti care au fost poate, în trecut, duşmanii ţării dumneavoastră. Deci dumneavoastră de ce luptaţi pentru ei? – Pentru că sînt umani şi pentru că mi-am dat cuvîntul că o s-o fac. Cel puţin asta făceam la început. Acum nu mai lupt pentru colonişti. Adică lupt, dar o fac în primul rînd pentru grupa mea şi pentru plutonul meu. Am avut grijă de ei, iar ei au avut grijă de mine. Am luptat pentru că dacă n-aş fi făcut-o, ar fi însemnat să îi trădez. Mendel a dat din cap aprobator. – Pentru asta luptăm şi noi, domnule. Deci am descoperit un lucru ce ne face pe toţi umani. E bine de reţinut. – Este, am aprobat eu. Mendel a mormăit, apoi şi-a luat furculiţa şi a început să mănînce. Apoi sala s-a însufleţit treptat, răsunînd de zgomotul făcut de tacîmuri şi tăvi. Am privit de jur-împrejur şi într-un colţ îndepărtat am zărit-o pe Jane cu ochii aţintiţi asupra mea. La şedinţa de dimineaţă, maiorul Crick a intrat direct în su199

biect. – Spionajul FCA crede că Rraey sînt nişte escroci. Iar prima parte a misiunii noastre este să vedem dacă este aşa. Vom face o mică vizită pe Consu. Asta m-a trezit instantaneu. Şi nu numai pe mine. – Ce naiba au de-a face Consu cu treaba asta? a întrebat locotententul Tagore, care stătea în stînga mea. Crick a dat din cap către Jane, care şedea lîngă el. – La cererea maiorului Crick şi a unor ofiţeri, am făcut cercetări asupra altor întîlniri ale FCA cu Rraey, ca să văd dacă găsesc vreun indiciu al evoluţiei lor tehnologice. În ultima sută de ani am avut douăsprezece ciocniri armate semnificative, plus alte cîteva zeci mai puţin importante, dintre care în ultimii cinci ani o ciocnire importantă şi cinci mai mici. În tot acest timp, curba tehnologică a Rraey a fost mult în urma curbei noastre. Asta se datora mai multor factori, printre care împotrivirea, din motive culturale, la orice progres tehnologic sistematic, precum şi incapacitatea lor de a comunica eficient cu rase mai dezvoltate din punct de vedere tehnologic. – Cu alte cuvinte, sînt retrograzi şi intoleranţi, a completat maiorul Crick. – În ce priveşte tehnologia călătoriei prin salt, acesta a fost cazul. Pînă la Bătălia pentru Coral, tehnologia lor de salt era mult în urma celei pe care o posedăm noi. De fapt, cunoştinţele lor actuale de fizică a saltului se bazează numai pe informaţii primite de la FCA acum vreun secol, în cadrul unei încercări eşuate de schimb comercial. – De ce a eşuat? a întrebat căpitanul Jung, de la celălalt colţ al mesei. – Pentru ca Rraey au mîncat o treime din delegaţii noştri, a răspuns sec Jane. – Au, a gemut căpitanul Jung. – Ideea este că ştiind cine sînt Rraey şi care este nivelul lor tehnologic, este absolut imposibil ca ei să ne fi putut depăşi, şi încă atît de mult, dintr-odată, a concluzionat maiorul Crick. Cea mai logică explicaţie este nu că au progresat, ci pur şi simplu au luat tehnologia de prezicere a salturilor de la o altă cultură. Noi cunoaştem toate civilizaţiile cu care ei au contact şi una singură are aptitudinile tehnologice necesare pentru aşa ceva… – Consu, a spus Tagore. – Da, Consu, a aprobat Crick. Ticăloşii ăia au fost în stare să 200

pună şaua pe o pitică albă şi s-o mulgă de energie. Nu este greşit să presupunem că au descoperit şi o cale de a prezice destinaţia precisă a salturilor. – Dar ce au de-a face Consu cu Rraey? a întrebat locotenentul Dalton, din capătul celălalt al mesei. Pe noi Consu nu ne bagă în seamă decît cînd au chef de antrenamente fizice, iar noi sîntem mult mai avansaţi tehnologic decît Rraey. – Consu nu sînt interesaţi de tehnologie în aceeaşi măsură ca noi, a intervenit Jane. Tehnologia noastră are tot atîta importanţă pentru ei pe cît ar avea o maşină cu aburi pentru noi acum. Credem că pe ei îi motivează altceva. – Religia, am spus eu. Toţi ochii s-au întors spre mine şi m-am simţit precum un băiat de cor care a scăpat un vînt în timpul slujbei. – Vreau să spun că atunci cînd plutonul meu s-a bătut cu Consu, aceştia au început printr-o slujbă de sfinţire a luptei. I-am spus atunci unui amic că se poartă de parcă ar boteza planeta prin luptă. Şi mai mulţi ochi holbaţi. – Bineînţeles, mă pot înşela. – Nu te înşeli, a intervenit Crick. În FCA se discută de multă vreme motivele care îi fac pe Consu să se lupte, atîta timp cît tehnologia le-ar permite să anihileze orice altă cultură din regiune, cît ai clipi. Cel mai mare succes l-a avut ideea că se luptă ca să se distreze, aşa cum noi jucăm fotbal sau baseball. – Noi nu jucăm niciodată fotbal sau baseball, a ripostat Tagore. – Alţi umani joacă, idiotule, a spus Crick printre dinţi, apoi a redevenit serios. Oricum, o minoritate a diviziei de spionaj a FCA consideră că bătăliile duse de ei au o semnificaţie ritualică, aşa cum a sugerat locotenentul Perry. Rraey nu pot schimba tehnologie cu Consu, dar pot avea altceva ce îi interesează pe aceştia. Lear putea da la schimb sufletele. – Dar Rraey sînt ei înşişi nişte fanatici, a spus Dalton. Ăsta este şi motivul pentru care au atacat Coralul. – Posedă cîteva colonii, unele mai atrăgătoare, altele mai puţin, a intervenit Jane. Fanatici sau nu, ar putea să fi cedat una dintre ele în schimbul Coralului. – Ceea ce nu pare a fi o afacere bună pentru Rraey de pe planeta cedată, a replicat Dalton. – Pe mine unul nu mă interesează deloc soarta ălora, a comentat Crick. 201

– Consu au cedat către Rraey o tehnologie care îi propulsează înaintea oricărei culturi din această parte a spaţiului, a zis Jung. Chiar şi pentru atotputernicii Consu, înclinarea balanţei puterii în regiune poate avea repercusiuni. – Doar dacă aceşti Consu nu i-au păcălit pe Rraey, am intervenit eu. – Ce vrei să spui? a întrebat Jung. – Noi presupunem că Rraey au primit de la Consu informaţii despre crearea unui sistem de detectare a salturilor. Dar este posibil să fi primit doar o maşină, însoţită de instrucţiuni de folosire, şi atît. Astfel, Rraey au primit ce şi-au dorit, adică o modalitate de a apăra Coralul în faţa noastră, iar Consu au evitat dezechilibrarea balanţei puterii în zonă. – Asta doar pînă cînd Rraey vor descoperi cum funcţionează maşinăria, a comentat Jung. – Ţinînd cont de nivelul lor tehnologic, asta ar putea dura ani întregi, am spus eu. Am avea destul timp să îi învingem şi să le luăm jucăria. Asta dacă au primit într-adevăr tehnologia de la Consu. Şi dacă au primit o singură maşină. Şi dacă aceşti Consu nu dau doi bani pe balanţa de putere din regiune. O grămadă de „dacă”… – Şi tocmai pentru a găsi răspunsuri la toţi aceşti „dacă”, vom merge în vizită la Consu, a spus Crick. Am trimis o dronă înainte, pentru a le da de ştire că sosim. Vom vedea ce putem scoate de la ei. – Şi ce colonie le vom oferi? a întrebat Dalton. Nu mi-am dat seama dacă glumea sau vorbea serios. – Nici o colonie, a răspuns Crick sec. Dar avem ceva cu care iam putea face să ne acorde o audienţă. – Ce anume avem? s-a interesat Dalton. – Pe el, a spus Crick, arătînd către mine. – Pe el? a întrebat neîncrezător Dalton. – Pe mine? am întrebat la rîndul meu. – Pe tine, a spus Jane. – Sînt în acelaşi timp confuz şi speriat, am zis. – Soluţia de tragere cu două focuri inventată de tine a permis FCA să ucidă rapid mii de Consu, a precizat Jane. În trecut, Consu au acceptat misiuni de pe colonii, dacă din acestea făcea parte vreun soldat FCA care să fi ucis mulţi Consu pe cîmpul de luptă. Şi întrucît tu ai creat soluţia de tragere care a permis moartea rapidă a luptătorilor Consu, moartea lor ţi se datorează. 202

– Eşti mînjit de sîngele a 8430 de Consu, a completat Crick. – Minunat, am zis eu. – Dar chiar este minunat, a spus Crick. Prezenţa ta ne asigură că vom ajunge pînă la uşa lor. – Şi ce se va întîmplă cu mine după ce trecem de uşă? Imaginaţi-vă cum am reacţiona noi dacă ne-ar bate la poartă unul care a ucis cîteva mii de-ai noştri. – Ei nu văd lucrurile la fel ca noi, a intervenit Jane. Ar trebui să fii în siguranţă. – Ar trebui, am subliniat eu. – Dacă nu te-am avea cu noi, probabil că vom fi aruncaţi în aer imediat ce apărem pe cerul planetei lor, a spus Crick. – Am înţeles. Mi-ar fi plăcut totuşi să am mai mult timp la dispoziţie, să mă obişnuiesc cu ideea. – Situaţia a evoluat rapid, a spus Jane cu nonşalanţă. Şi, brusc, am primit un mesaj prin BrainPal. Ai încredere în mine – spunea mesajul. Am ridicat ochii la Jane, care mă privea cu indiferenţă. Am dat din cap a aprobare, ca şi cînd reacţionam la explicaţia ei verbală, şi nu la mesajul mental. – Şi ce mai facem după ce ei termină laudele la adresa locotenentului Perry? a întrebat Tagore. – Dacă totul se va desfăşura precum la celelalte întîlniri, vom avea posibilitatea să le punem cîteva întrebări, nu mai mult de cinci, a explicat Jane. Numărul de întrebări va fi stabilit în urma unui concurs, în care se vor lupta cinci de-ai noştri cu cinci de-ai lor. Lupta va fi unu la unu. Consu luptă neînarmaţi, dar ai noştri vor avea voie să utilizeze cuţite, pentru a compensa lipsa de braţe tăietoare. Trebuie avut în vedere un lucru important – în întîlnirile precedente, cei cu care am luptat în cadrul acestui ritual erau soldaţi dezonoraţi sau criminali, pe care o victorie în faţa noastră i-ar fi reabilitat. Deci este limpede că erau foarte hotărîţi. Apoi, în final, vom avea dreptul de a pune atîtea întrebări cîte victorii obţinem. – Şi cînd e declarată victoria? a întrebat Tagore. – Cînd fie umanul, fie Consu este ucis. – Fascinant… – Încă un detaliu, a continuat Jane, Consu aleg ei înşişi combatanţii din delegaţia noastră, deci protocolul cere să fim de trei ori mai mulţi decît numărul de luptători. Singurul care este exclus de la luptă este conducătorul, despre care ei consideră, din politeţe, fireşte, că este prea important pentru a se lupta cu rataţii şi criminalii lor. 203

– Perry, tu vei fi liderul acestei delegaţii, a intervenit Crick. Din moment ce ai ucis opt mii de gîndaci, din punctul lor de vedere eşti conducătorul de drept. De asemenea, eşti singurul non-Special de aici şi îţi lipsesc unele abilităţi care la noi sînt înnăscute. Dacă ai fi ales să lupţi, ai fi învins, mai mult ca sigur. – Sînt profund mişcat de grija pe care mi-o purtaţi. – Nu e vorba de asta. Dar dacă superstarul nostru este ucis de un criminal de-al lor de joasă speţă, atunci Consu s-ar putea să nu mai coopereze. – În regulă, am zis, pentru o secundă am crezut că v-aţi înmuiat. – Nici o şansă, a replicat Crick. Mai departe. Avem patruzeci şi trei de ore pînă ajungem la distanţa de salt. Delegaţia noastră va avea patruzeci de membri, printre care toţi conducătorii de pluton şi de grupă. Pe restul, îi voi selecta dintre soldaţi. Asta înseamnă că veţi face antrenamente cu ei în lupta corp la corp pînă ajungem. Perry, am descărcat protocoalele delegaţiei, studiază-le şi asimilează-le. Imediat după salt, îţi voi da întrebările pe care vrem să le punem, într-o ordine anume. Dacă ne descurcăm bine, vom avea dreptul la cinci întrebări, dar trebuie să fim pregătiţi dacă vor fi mai puţine. La treabă. Sînteţi liberi. În răstimpul pînă la salt, Jane a aflat despre Kathy. Apărea din senin pe lîngă mine, punea întrebări, asculta răspunsurile, apoi dispărea să-şi continue îndatoririle. Era un mod tare ciudat de a împărtăşi o viaţă. Studiam protocoalele în barul din faţă, cînd Jane m-a abordat. – Spune-mi despre ea. – Am întîlnit-o cînd era în clasa întîi, am zis. Apoi a trebuit să-i explic ce înseamnă clasa întîi. Mai departe iam povestit prima amintire despre Kathy, la cursul de artă comun pentru clasele întîi şi a doua, cum am folosit împreună lipiciul la proiectul de construcţii din hîrtie. Despre cum m-a prins că mîncam lipici şi mi-a spus că sînt dezgustător. Cum am lovit-o pentru asta şi cum m-a lovit şi ea, în ochi. A primit suspendare pentru o zi. N-am mai vorbit apoi pînă la liceu. – Cîţi ani aveai în clasa întîi? a întrebat Jane. – Şase ani, exact cîţi ai tu acum. Peste cîteva ore, în alt loc de pe navă, a venit din nou la mine. – Mai spune-mi despre ea. – Odată, Kathy era să divorţeze de mine. Eram căsătoriţi de ze204

ce ani, iar eu aveam o aventură cu o altă femeie. Cînd a aflat, Kathy s-a înfuriat îngrozitor. – De ce o deranja că făceai sex cu altcineva? – Nu era vorba numai despre sex. A contat mai mult că am minţit-o. Că am făcut sex cu altcineva, a luat-o drept dovadă de slăbiciune hormonală. Dar că am minţit-o, asta a însemnat că nu o respectam, iar ea nu voia să fie căsătorită cu cineva care nu o respecta. – De ce nu aţi divorţat? – Pentru că, deşi avusesem o aventură, o iubeam pe Kathy, iar ea mă iubea pe mine. Am rezolvat problema pentru că amîndoi voiam să rămînem împreună. Oricum, a avut şi ea o aventură cîţiva ani mai tîrziu, deci putem considera că am fost chit. Adevărul este că după povestea aceea ne-am înţeles mult mai bine ca înainte. Peste cîtva timp, din nou Jane. – Mai spune-mi despre ea. – Kathy făcea nişte plăcinte grozave. Avea o reţetă pentru o plăcintă cu rubarbă şi căpşuni care te dădea pe spate. Într-un an, a participat la un concurs regional cu plăcinta asta. Guvernatorul statului Ohio a fost arbitru. Premiul întîi era un cuptor nou de la Sears. – Şi l-a cîştigat? – Nu, a luat premiul doi, un tichet cadou în valoare de o sută de dolari la un magazin de decoraţiuni interioare. Dar peste o săptămînă, a primit un telefon de la biroul guvernatorului. Asistentul acestuia i-a explicat lui Kathy că premiul unu se acordase din motive politice soţiei prietenului unui bun contributor, dar că, de cînd gustase din plăcinta ei, guvernatorul nu încetase să o laude; ar fi Kathy aşa de amabilă să mai facă o plăcintă, special pentru el, ca să se potolească dracului o dată şi să nu mai vorbească despre afurisita aia de plăcintă? În altă zi. – Mai spune-mi despre ea. – Mi-am dat seama că sînt îndrăgostit de ea în primul an de liceu. Şcoala noastră pregătea un spectacol cu Romeo şi Julieta, iar ea era Julieta. Eu eram asistentul regizorului, ceea ce însemna că trebuia să inventez decoruri şi să aduc cafea pentru doamna profesoară Amos, regizora. Apoi Kathy a avut probleme cu memorarea replicilor, aşa că am fost desemnat să lucrez cu ea. Aşa s-a făcut că timp de două săptămîni, după repetiţii, mergeam la ea acasă, unde ne pierdeam timpul vorbind despre prostii, cum fac adoles205

cenţii. Totul era foarte inocent. Apoi a fost repetiţia cu costume şi cînd am auzit-o pe Kathy spunîndu-i vorbe dulci lui Jeff Greene, care îl juca pe Romeo, am devenit brusc gelos. Consideram că mie trebuie să-mi spună replicile, nu lui. – Şi ce ai făcut? – Mi-am făcut de lucru în cele patru seri cît s-a jucat piesa şi am evitat-o pe Kathy pe cît posibil. Dar duminică seara, la petrecere, m-a găsit Judy Jones, care o jucase pe doica Julietei şi mi-a spus că sărmana Kathy plîngea de mama focului în spatele cantinei. O duruse că am evitat-o, credea că o urăsc şi nu înţelegea de ce. Judy a mai adăugat că dacă nu mă duc imediat la Kathy să-i spun că o iubesc, găseşte o lopată prin recuzită şi mă bate de-mi sună apa în cap. – Dar de unde ştia Judy că eşti îndrăgostit de Kathy? – Cînd eşti adolescent şi eşti îndrăgostit, ştie toată lumea, mai puţin tu şi subiectul amorului tău. Nu mă întreba de ce. Aşa sînt lucrurile. M-am dus deci în spatele cantinei şi am văzut-o pe Kathy stînd acolo, singură, urcată pe o ladă şi legănîndu-şi picioarele. Era Lună plină, faţa îi era luminată şi cred că era cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Şi inima îmi era sfîşiată pentru că ştiam, simţeam asta, că o iubeam atît de mult încît nu-i voi fi în stare să-i spun cît de mult o doream. – Şi ce-ai făcut? – Am trişat. Ştii, tocmai memorasem aproape toate replicile din Romeo şi Julieta. Aşa că m-am dus către ea şi i-am recitat scena II din actul II. „Dar ce lumină blîndă, fereastra ceea o străbate? E aurora, iar Julieta-i soarele. Răsari, soare bălai…” Cuvintele le mai rostisem, dar abia acum le spuneam din toată inima. Şi cînd am terminat, m-am apropiat de ea şi am sărutat-o pentru prima oară. Avea cincisprezece ani, eu şaisprezece, şi ştiam că mă voi însura cu ea şi că ne vom petrece toată viaţa împreună. Apoi, chiar înainte de saltul în spaţiul Consu: – Spune-mi cum a murit. – Era într-o sîmbătă dimineaţă, făcea clătite şi a avut un atac în timp ce căuta vanilia. Eu eram în camera de zi. Ţin mine că am auzit-o întrebîndu-se unde naiba o fi vanilia aia, apoi am auzit o bufnitură. Am fugit în bucătărie şi am văzut-o la pămînt, tremurînd şi sîngerînd la tîmplă, unde se lovise în cădere de colţul mesei. Am luat-o în braţe şi am chemat ambulanţa. Am încercat să opresc sîngerarea, i-am spus că o iubesc şi i-am repetat-o întruna pînă au sosit paramedicii şi au luat-o de lîngă mine, deşi apoi m-au lăsat 206

să o ţin de mînă în salvare, pe drumul către spital. O ţineam de mînă în clipa în care a murit, pe drum. Am văzut lumina stingîndu-i-se în ochi, dar am continuat să-i spun că o iubesc pînă mau despărţit cu forţa de ea, la spital. – Dar de ce ai făcut asta? – Pentru că voiam să fiu sigur că ultimul lucru pe care îl va auzi este declaraţia mea de dragoste. – Cum e cînd pierzi pe cineva drag? – Mori şi tu o dată cu el. Şi apoi aştepţi ca trupul tău să îl prindă din urmă în moarte. – Asta faci acum? Aştepţi ca trupul tău să o prindă din urmă? – Nu, nu mai aştept. În cele din urmă, începi să trăieşti din nou. Doar că trăieşti o viaţă diferită. – Deci acum eşti la a treia viaţă. – Aşa s-ar părea. – Şi cum îţi place această viaţă? – Îmi place, am răspuns. Îmi plac oamenii din ea. Dincolo de fereastră, stelele s-au aranjat diferit. Eram în spaţiul Consu. Stăteam acolo liniştiţi, pierzîndu-ne în tăcerea profundă a navei.

ŞAISPREZECE – Mi te poţi adresa cu „Domnule ambasador”, chiar dacă nu sînt vrednic de acest titlu, a declamat Consu. Sînt un criminal, mam dezonorat în bătălia de la Pahnshu şi prin urmare trebuie să ispăşesc vorbindu-ţi pre limba ta. Iar pentru această nouă ruşine îmi cerşesc moartea şi o pedeapsă dreaptă înainte de renaştere. Sper că, prin cele ce se vor întîmplă astăzi, fi-voi considerat mai puţin nedemn şi mi se va permite izbăvirea prin moarte. Pentru aceasta mă murdăresc grăindu-ţi… – Şi eu mă bucur să te cunosc, am replicat. Ne aflam în mijlocul unui dom de mărimea unui teren de fotbal, construit de Consu în mai puţin de o oră. Bineînţeles, nouă, oamenilor, ne era interzis să atingem solul Consu sau să fim într-un loc prin care Consu ar putea trece vreodată. După sosirea noastră, maşini automate au ridicat acest dom într-o regiune a spaţiului Consu special păstrată în carantină pentru astfel de întîlniri cu oaspeţi nedoriţi, aşa ca noi. După ce negocierile se vor fi terminat, 207

urma ca domul să piară într-o implozie iar apoi resturile să fie azvîrlite în cea mai apropiată gaură neagră, astfel încît nici măcar unul dintre atomii săi să nu ajungă să contamineze vreodată această parte a spaţiului. Lucru care mi s-a părut cam exagerat. – Înţelegem că aveţi întrebări pe care doriţi să ni le adresaţi, întrebări despre Rraey, a vorbit ambasadorul, şi că vreţi să invocaţi ritualurile noastre pentru a cîştiga onoarea de a pune aceste întrebări. – Aşa este. La cincisprezece metri în spatele meu, treizeci şi nouă de soldaţi ai Forţelor Speciale stăteau smirnă, echipaţi de luptă. Serviciile noastre de spionaj ne informaseră că această întîlnire nu va fi considerată de către Consu ca fiind o întîlnire între egali, deci nu se cereau fineţuri diplomatice aparte. Totodată, pentru că oricare dintre oameni putea fi selectat, toţi trebuia să fie bine antrenaţi. Eu mă îmbrăcasem mai cu ştaif, dar fusese opţiunea mea. Dacă tot mă prefăceam că sînt liderul delegaţiei, atunci măcar să arăt ca un lider. La aceeaşi distanţă în spatele ambasadorului, erau cinci luptători Consu, fiecare purtînd cîte două cuţite lungi şi înfricoşătoare. Ştiam foarte bine pentru ce se află ei acolo. – Măreţul meu popor ia act de faptul că aţi invocat ritualurile în mod corect şi că v-aţi prezentat conform cerinţelor noastre, a continuat ambasadorul. Totuşi, aveam de gînd să respingem cererea voastră ca neinteresantă, dacă nu aţi fi adus cu voi pe cel care a trimis în mod onorabil atît de mulţi soldaţi de-ai noştri în ciclul renaşterii. Eşti tu acela? – Eu sînt acela. Consu a făcut o pauză şi m-a măsurat cu atenţie. – Cam ciudat arăţi, pentru un mare luptător. – Ciudat mă şi simt, am răspuns. Spionajul nostru ne spusese că o dată cererea acceptată, Consu urmau să îi dea curs indiferent de felul în care ne-am fi comportat la negocieri, cu singura condiţie de a lupta în maniera agreată de ei. Deci îmi puteam permite să fac puţin pe nebunul. În plus, asta le şi convenea, hrănindu-le sentimentul de superioritate faţă de noi. – Cinci criminali au fost aleşi să se întreacă în luptă cu soldaţii voştri. Şi pentru că oamenilor le lipsesc atributele fizice ale luptătorilor Consu, le vom permite soldaţilor voştri să folosească aceste cuţite, dacă doresc. Participanţii noştri îşi vor alege oponenţii ofe208

rindu-le aceste cuţite. – Înţeleg, am spus. – Dacă soldaţii voştri supravieţuiesc, pot păstra cuţitele, ca o dovadă a victoriei lor. – Mulţam. – Nu dorim să le luăm înapoi. Vor fi fost pîngărite. – M-am prins. – Vom răspunde la atîtea întrebări cîte victorii veţi avea. Acum vom selecta adversarii. Ambasadorul a scos un sunet atît de strident încît ar fi putut răzui asfaltul de pe o autostradă. Cei cinci Consu au înaintat, au trecut de ambasador, apoi de mine şi s-au îndreptat spre soldaţii noştri, ţinînd cuţitele cu vîrful înainte. Nici unul dintre ai noştri nu a clipit. Asta da disciplină. Consu nu au pierdut mult timp cu alegerea. Au înaintat în linie dreaptă şi i-au înmînat cuţitul celui care se întîmplă să fie chiar în faţa lor. Pentru ei, oricare dintre noi era la fel de bun. Cuţitele leau fost înmînate caporalului Mendel, cu care prînzisem odată, soldaţilor Joe Goodall şi Jennifer Aquinas, sergentului Fred Hawking şi locotenentului Jane Sagan. Fără nici un cuvînt, fiecare a preluat cuţitele. Consu s-au retras în spatele ambasadorului, iar restul soldaţilor mei s-au dat cîţiva paşi înapoi, în spatele celor cinci aleşi. – Veţi începe lupta, a spus ambasadorul, apoi s-a retras dincolo de luptătorii săi. Eu rămăsesem între cele două linii de combatanţi, aflaţi la cîte cincisprezece metri de-o parte şi de alta, aşteptînd răbdători să se ucidă. M-am deplasat în lateral, rămînînd totuşi pe linia imaginară care despărţea cele două şiruri, apoi am făcut semn către perechea cea mai apropiată de mine. – Începeţi. Luptătorul Consu şi-a desfăşurat braţele tăioase, descoperind astfel lamele plate şi ascuţite ale carapacei modificate, eliberînduşi apoi braţele secundare, mai mici, asemănătoare celor umane. A lansat un strigăt scrîşnit de luptă, apoi a înaintat. Caporalul Mendel a dat drumul unuia dintre cuţite, iar pe celălalt l-a luat în mîna stîngă şi a pornit hotărît către Consu. Cînd au ajuns la trei metri unul de celălalt, totul s-a învîrtejit brusc. Zece secunde mai tîrziu, caporalul Mendel avea deja o tăietură deschisă pînă la os, în lungul sternului, iar Consu avea un cuţit adînc înfipt în zona moale, acolo unde capul său ieşea din carapace. Mendel îşi căpătase rana 209

pe cînd se răsucea în îmbrăţişarea Consu, căutînd poziţia perfectă pentru a-l lovi în locul cel mai vulnerabil. Consu se scutura în vreme ce Mendel apăsa lama secţionîndu-i nervii de la ceafă şi separînd astfel cel de-al doilea centru nervos, aflat în cap, de creierul principal, care se găsea în torace, tăind de asemenea şi cîteva vase de sînge importante. Consu s-a prăbuşit. Mendel şi-a recuperat cuţitul şi a pornit spre colegii lui, ţinîndu-şi laolaltă marginile rănii cu mîna dreaptă. Am făcut semn către Goodall şi al doilea Consu. Goodall a mîrîit şi a pornit spre adversar dansînd, cu un cuţit în fiecare mînă, cu lama în jos şi înspre înapoi. Consu s-a ghemuit şi a atacat, cu capul înainte şi cu braţele tăioase desfăcute. Goodall, la rîndu-i, s-a lansat spre el, apoi, în ultima clipă, s-a aruncat cu picioarele înainte, alunecînd pe lîngă acesta. Consu a lăsat un braţ în jos, bărbierindu-i lui Goodall în trecere urechea stîngă şi o bună parte din faţă. În acelaşi timp, Goodall a retezat unul dintre picioarele chitinoase ale dihaniei, cu o lovitură rapidă de cuţit. Piciorul a trosnit ca un vreasc şi a sărit cît colo. Consu s-a înclinat pe o parte şi s-a răsturnat lateral. Goodall şi-a înfrînat mişcarea şi a aruncat cuţitele în aer, apoi s-a rostogolit pe spate şi a sărit în picioare la timp pentru a-şi recupera armele în cădere. Partea stîngă a capului său era carne vie, dar Goodall continua să zîmbească, apropiindu-se de adversarul său care se străduia cu disperare să revină la verticală. Îşi flutura ameninţător braţele tăioase, prea lent însă pentru Goodall, care le-a evitat cu o piruetă şi, cu spatele fiind, a lovit spre înapoi străpungînd carapacea dorsală, după aceea l-a ocolit şi tot cu o lovitură spre spate a înfipt celălalt cuţit în carapacea toracică. Imediat s-a răsucit cu 180 de grade, ajungînd faţă în faţă cu Consu şi, apucînd strîns mînerele cuţitelor încă înfipte în trupul bestiei, a prins să le rotească într-o mişcare de forfecare. Consu a început să tresară spasmodic, pe măsură ce felii din corpul său se împrăştiau peste tot, după care s-a prăbuşit definitiv. Goodall s-a întors rînjind la loc în formaţie, schiţînd chiar cîţiva paşi de dans. Era evident că se distrase straşnic. Soldatul Aquinas nu dansa şi nici nu părea să se distreze prea tare. Ea şi al ei Consu şi-au dat ocol cu grijă vreo douăzeci de secunde, apoi Consu s-a aruncat înainte cu braţul tăios ridicat, de parcă ar fi vrut s-o spintece din prima. Aquinas s-a dat înapoi dar s-a împiedicat şi a căzut cu faţa la pămînt. Consu a sărit peste ea, înfigîndu-şi braţul tăios stîng între oasele antebraţului ei stîng, ţintuind-o astfel de sol şi apropiindu-şi apoi celălalt braţ tăios de gîtul 210

ei. Şi-a mişcat picioarele din spate, căutînd o poziţie stabilă care să-i permită să o decapiteze, după care a plimbat uşor lama pe gîtul fetei, pentru a spori dramatismul clipei. Pe cînd Consu se pregătea să-i ia gîtul, Aquinas a icnit puternic şi s-a răsucit în direcţia loviturii care tocmai pornise. Braţul său, ţintuit în continuare de Consu, s-a desprins de la cot, ţesuturile şi tendoanele cedînd forţei colosale, iar Consu s-a rostogolit o dată cu ea, dezechilibrat de mişcarea neaşteptată. Încă în braţele lui, Aquinas s-a rotit şi a început să-l înjunghie repetat în carapace cu cuţitul din mîna dreaptă. Consu a încercat să o împingă deoparte, dar Aquinas l-a încălecat cu picioarele peste mijloc şi s-a ţinut cu putere de el. Înainte de a-şi da duhul, Consu a reuşit, la rîndu-i, să o înţepe de cîteva ori în spate, numai că braţele lor nu sînt foarte eficiente în apropierea corpului propriu. Aquinas a descălecat şi, înainte de a leşina, a reuşit să parcurgă jumătate din drum, înapoi spre colegii ei, care au cărat-o mai departe pe braţe. Acum înţelegeam de ce fusesem exceptat de la luptă. Nu era numai o problemă de viteză şi putere, era clar că soldaţii din Forţele Speciale mă întreceau la toate capitolele. Dar, în plus, ei urmau strategii fundamentate pe o cu totul altă percepţie a ceea ce înseamnă pierdere suportabilă. Un soldat normal nu şi-ar fi sacrificat nici o parte a trupului precum făcuse Aquinas. Şaptezeci de ani în care ai ştiut că membrele sînt de neînlocuit, iar pierderea unuia poate duce la moarte, te făceau să nu renunţi uşor la ele. Pe de altă parte, soldaţii din Forţele Speciale nu aveau nici o problemă cu asta, pentru că membrele se puteau regenera la nevoie. În plus, ei ştiau că toleranţa lor la răni era mult mai mare decît a unui soldat obişnuit. Nu este vorba că soldaţii din Forţele Speciale nu ar fi ştiut ce este frica, doar că la ei putea apărea mult mai tîrziu, după ce ar fi fost răniţi, decît la un om normal. Am făcut semn către sergentul Hawking şi perechea sa Consu. A fost primul Consu care nu şi-a desfăşurat braţele. Acesta a mers hotărît spre mijlocul arenei, s-a oprit şi şi-a aşteptat adversarul. Între timp, Hawking se aplecase în faţă şi avansa cu grijă cu genunchii uşor îndoiţi, pas după pas, un picior, apoi celălalt, aşteptînd momentul potrivit pentru atac; înainte, stop, lateral, stop, înainte, stop, iarăşi înainte. La unul din paşii săi precauţi înainte, Consu s-a lansat ca din tun şi l-a tras în ţeapă cu ambele braţe, apoi l-a ridicat şi l-a aruncat în sus. Pe cînd era încă în aer, Consu s-a mai repezit o dată, i-a tăiat capul şi i-a retezat trupul de la mijloc. Torsul şi picioarele lui Hawking au zburat în direcţii opuse, iar 211

capul a căzut în faţa adversarului. Acesta s-a gîndit o clipă, apoi la înţepat cu vîrful braţul şi l-a azvîrlit cu putere spre grupul oamenilor. Capul a lovit pămîntul în faţa lor, lăsînd o pată umedă în praf, după care a ricoşat mai departe peste ei, împroşcîndu-i cu fragmente de creier şi cu SmartBlood. În timpul celor patru runde, Jane îşi aşteptase nerăbdătoare rîndul, lovind uşurel lamele cuţitelor una de alta, într-un tic nervos. A făcut un pas în faţă, la fel şi ultimul dintre Consu. Le-am dat semnalul de începere. Consu a înaintat agresiv un pas, şi-a deschis larg braţele tăioase şi a scos un strigăt de luptă atît de puternic încît ne-am temut că se va sparge domul iar noi toţi vom fi ejectaţi în spaţiu. Îşi deschisese mandibulele mai larg decît aş fi crezut că este posibil. La treizeci de metri depărtare, Jane a clipit scurt, apoi a aruncat cu putere un cuţit în gura deschisă, cu atîta forţă încît lama acestuia a ieşit prin spatele capului, oprită din drum doar de plăselele care s-au înţepenit în carapace. Mugetul care zguduise domul s-a curmat brusc şi a fost înlocuit de zgomotul făcut de un gîndac imens care se îneca în propriul sînge şi cu o bucată de metal deopotrivă. Creatura a încercat să-şi scoată cuţitul dintre mandibule, dar a murit înainte de a-şi termina gestul, sa prăbuşit în faţă şi a horcăit gîlgîit pentru ultima dată. M-am îndreptat către Jane. – Nu cred că ar fi trebuit să foloseşti cuţitele în felul acesta. A ridicat din umeri, jucîndu-se cu cuţitul rămas. – Nu mi-a spus nimeni că n-aş avea voie. Ambasadorul Consu a alunecat către mine, evitînd trupurile celor căzuţi. – V-aţi cîştigat dreptul la patru întrebări. Le puteţi pune acum. Patru întrebări erau mai mult decît ne aşteptasem. Sperasem la trei. Ne făcusem planuri pentru două. Crezusem că va fi mai dificil să-i înfruntăm pe Consu. Nu că un soldat ucis şi cîteva corpuri ciopîrţite ar fi însemnat un preţ prea mic. Dar acum trebuia să profităm. Patru întrebări erau de ajuns. – Este adevărat că poporul Consu a furnizat lui Rraey tehnologia de detectare a salturilor? – Da, a răspuns scurt ambasadorul. Era în regulă. Nici nu ne aşteptam să ne spună mai multe decît erau obligaţi să o facă. Dar şi răspunsul acesta lapidar ne dădea destule indicii. Dacă Rraey primiseră staţia de-a gata, era greu de presupus că ştiau şi principiul ei de funcţionare. Nu trebuia să ne temem că o vor extinde sau că o vor schimba cu alte rase. 212

– Cîte unităţi de detectare a salturilor sînt în posesia Rraey? Iniţial ne gîndisem să întrebăm cîte le-au furnizat Consu, dar pentru că exista o şansă ca Rraey să îşi construiască singuri unităţi, am gîndit că o întrebare la modul general ar fi mai potrivită. – Una, a răspuns ambasadorul. – Cîte rase dintre cele cunoscute de oameni dispun de posibilitatea de a detecta salturile? Asta era a treia întrebare importantă. Presupuneam că rasa Consu cunoaşte mult mai multe rase decît cunosc oamenii, deci dacă întrebam, la modul general, cîte rase posedă tehnologia, răspunsul nu ne-ar fi fost de folos. La fel dacă întrebam cui au mai dat tehnologia, pentru că unele rase ar fi putut s-o dezvolte fără ajutorul Consu. Nu toate cuceririle tehnologice din Univers sînt căpătate pe gratis de la rase mai dezvoltate. Cîteodată se mai întîmplă ca fiinţele să şi gîndească pe cont propriu. – Nici una, a răspuns ambasadorul. Iarăşi un răspuns bun pentru noi. Astfel puteam fi siguri că vom avea destulă vreme să rezolvăm problema. – Mai ai de pus una, a spus Jane, arătînd către ambasadorul care aştepta ultima mea întrebare. Ei bine, ce aveam de pierdut? I-am dat drumul. – Consu pot distruge aproape toate rasele din această regiune a spaţiului. De ce n-o faceţi? – Pentru că vă iubim. – Pardon?!? Din punct de vedere tehnic, aceasta ar fi contat ca o a cincea întrebare, la care Consu nu erau obligaţi să răspundă. Dar ambasadorul n-a băgat de seamă şi a continuat. – Noi preţuim viaţa, toată viaţa care are potenţial pentru Ungkat – pronunţia ultimului cuvînt a sunat ca un ferăstrău tăind un perete de piatră – care înseamnă participarea la marele ciclu al renaşterii. Ţinem la voi, la toate rasele inferioare nouă şi vă botezăm planetele, astfel încît toată viaţa să poată renaşte în ciclu. Considerăm de datoria noastră să vă susţinem progresul. Rraey sînt convinşi că le-am dat tehnologia în discuţie pentru că am primit o planetă de-a lor în schimb, dar nu este aşa. Am văzut în asta o şansă de aduce ambele voastre rase mai aproape de perfecţiune, şi sîntem foarte bucuroşi că am reuşit s-o facem. Ambasadorul şi-a deschis larg braţele tăioase şi am putut vedea braţele secundare, cu palmele în sus, într-un gest aproape implorator. 213

– Vremea la care popoarele voastre vor putea să ni se alăture este mult mai aproape acum. Astăzi sînteţi impuri şi trebuie să fiţi mustraţi în aceeaşi măsură în care sînteţi iubiţi. Dar mulţumiţi-vă cu certitudinea că ziua reuşitei se apropie. Eu unul trebuie să merg spre moarte acum, pîngărit de a fi vorbit cu voi pre limba voastră, dar bucuros că mi-am asigurat un loc în ciclul renaşterii, ajutînd popoarele voastre să se apropie încă un pas spre locul care li se cuvine în marea roată. Vă dispreţuiesc şi vă iubesc deopotrivă, pe voi, care sînteţi blestemul, dar şi salvarea mea. Plecaţi acum, ca să putem distruge locul acesta şi să sărbătorim evoluţia voastră. Plecaţi. – Nu-mi place asta, a spus locotenentul Tagore după ce i-am relatat cum decurseseră lucrurile. – Nu-mi place deloc, a reluat el după o scurtă pauză. Consu au oferit tehnologia de detectare a tahionilor pentru ca Rraey să ne-o tragă. Carcalacul ăla nenorocit a recunoscut-o singur. Ar putea să le transmită că sîntem în drum spre ei. – Ar fi ceva redundant, a observat căpitanul Jung. Rraey au deja detectorul. – Ştii ce vreau să spun, a insistat Tagore. Consu nu intenţionează să ne facă nouă vreun hatîr. Este limpede că vor să fim în război cu Rraey astfel încît să putem avansa spre un alt nivel cosmic, orice dracu’ ar însemna asta. – Consu oricum nu aveau de gînd să ne facă vreun favor. Gata cu ei, a intervenit Crick. Poate că ne mişcăm după cum doresc ei, dar să nu uităm că planurile lor, deocamdată, coincid cu planurile noastre. Şi sînt convins că nici nu le pasă cine va cîştiga, noi sau Rraey. Aşa că haideţi să ne concentrăm pe ceea ce avem noi de făcut, în loc să ne întrebăm ce au Consu în cap. BrainPal a semnalizat scurt. Crick ne transmisese două imagini detaliate: planeta Coral şi planeta de origine Rraey. – Faptul că Rraey folosesc o tehnologie de căpătat ne asigură şanse bune să-i atacăm, să-i lovim repede şi puternic, atît pe Coral, cît şi la ei acasă. Cîtă vreme noi am stat la poveşti cu Consu, FCA şi-a deplasat navele în poziţie de salt. Avem şase sute de nave, aproape o treime din totalul forţelor noastre, gata să facă saltul. Imediat ce vor primi un semnal de la noi, FCA va declanşa atacul sincronizat, împotriva inamicilor de pe Coral şi împotriva planetei lor de origine. Obiectivele strategice sînt următoarele: să preluăm înapoi Coral şi să le anihilăm eventualele întăriri. Lovindu-le cămi214

nul le vom scoate din luptă navele prezente acolo, iar pe cele răspîndite aiurea le vom obliga să aleagă între a interveni pe Coral sau pe Rraey. Ambele atacuri se sprijină pe un singur lucru: anihilarea capacităţii de detecţie tahionică. Aceasta presupune preluarea controlului asupra staţiei lor de detecţie şi scoaterea ei din funcţiune, dar fără să o distrugem. Tehnologia aceea poate fi folosită şi de FCA în viitor. Poate că Rraey nu realizează, dar sîntem mai avansaţi decît ei. Vom distruge staţia doar dacă nu vom avea alternativă. Intenţionăm să preluăm controlul staţiei şi să o păstrăm intactă pînă cînd ne vor sosi întăriri. – Cît timp le va lua întăririlor să ajungă la noi? a întrebat Jung. – Atacurile coordonate vor începe la patru ore după ce noi vom intra în spaţiul Coral. În funcţie de intensitatea luptelor dintre nave, ne putem aştepta la întăriri după următoarele două ore. – Patru ore după ce ajungem în vecinătatea planetei? Nu la patru ore după ce preluăm staţia? – Corect, la patru ore după ce ajungem lîngă Coral, a răspuns Crick. Aşa că ar fi mai bine să luăm staţia aia înainte de al doilea val, oameni buni. – Îmi cer scuze, am intervenit. Mă nelinişteşte un mic amănunt. – Da, locotenent Perry. – Succesul atacului forţelor noastre este determinat de oprirea staţiei de detecţie care poate prevedea sosirea navelor noastre. – Foarte bine, Perry. – Dar aceeaşi staţie va prezice şi apropierea noastră. – Corect, a recunoscut Crick. – Am fost pe o navă care a fost detectată imediat ce a ieşit în vecinătatea planetei Coral, dacă vă amintiţi. Ne-au prăjit instantaneu şi au murit toţi, în afară de mine. Nu vă îngrijorează faptul că la fel se va întîmplă şi cu această navă? – Ne-am mai strecurat prin spaţiul lor şi înainte, a remarcat Tagore. – Ştiu asta, doar Sparrowhawk m-a salvat. Şi, credeţi-mă, sînt recunoscător pentru asta. Oricum, trucul acela v-a reuşit o dată. A doua oară, nu ştiu… Chiar dacă ieşim din salt la mare distanţă de Coral, asta ar însemna mai multe ore pentru a ajunge pe planetă. Se poate alege praful de sincronizare. Pentru ca toată manevra să reuşească trebuie să ieşim din salt în imediata apropiere a planetei. Aşa că aş vrea să ştiu cum vom face acest lucru în aşa fel încît nava noastră să rămînă întreagă… – Răspunsul este simplu, a continuat Crick. Nu ne aşteptăm ca 215

nava să rămînă întreagă. Ne aşteptăm să fie aruncată în aer imediat ce apare pe cer. De fapt, chiar contăm pe asta. – Pardon?! am exclamat. Am privit de jur-împrejurul mesei, aşteptîndu-mă să văd pe feţele oamenilor aceeaşi confuzie care mă cuprinsese. Dar nu, toate feţele arătau mai degrabă gînditoare. Asta m-a bulversat şi mai tare. – Vorbim despre inserţie pe orbită înaltă, aşa-i? a întrebat locotenent Dalton. – Da, a răspuns Crick. Modificată, desigur. Am intervenit. – Aţi mai făcut asta, să înţeleg? – Nu chiar, locotenent Perry, a răspuns Jane, făcîndu-mă să mă întorc spre ea. Dar de cîteva ori am lansat Forţe Speciale direct din navă, de obicei cînd folosirea navetelor era improprie, cum va fi cazul şi aici. Dispunem de costume speciale care ne protejează de căldură la intrarea în atmosferă. Asta ar fi singura diferenţă faţă de o lansare normală a oamenilor. – Numai că în cazul de faţă se va trage de la sol în nava voastră, iar voi veţi fi la mijloc. – Da, asta este noutatea în cazul de faţă, a admis Jane. – Sînteţi absolut nebuni! am exclamat. – Dar face bine la tactică, a spus maiorul Crick. Dacă nava este distrusă, e de aşteptat ca pe lîngă resturi să lase în urmă şi trupuri. FCA tocmai ne-au trimis o dronă de salt cu informaţii proaspete despre locaţia staţiei de detecţie tahionică, aşa că vom putea lansa oamenii cît mai aproape de ţintă. Rraey vor crede că au oprit atacul înainte de a începe. Nici nu vor şti că sîntem acolo cînd îi vom lovi cu adevărat. Iar atunci va fi prea tîrziu pentru ei. – Asta presupune că veţi supravieţui atacului lor iniţial, am spus. Crick a privit către Jane şi a încuviinţat. – FCA ne ajută în privinţa asta. Au început să monteze motoare de salt pe rachete cu scut, pe care le lansează apoi în grupuri mari în spaţiul Coralului. Cînd scuturile sînt lovite, se lansează rachetele, care sînt foarte greu de nimerit de către Rraey. În felul ăsta au fost doborîte cîteva nave de-ale lor în ultimele două zile, iar acum sînt mai precauţi, aşteaptă cîteva secunde înainte de a trage, pentru a ţinti cu precizie tot ce se aruncă înspre ei. Vom avea la dispoziţie între zece şi treizeci de secunde, înainte ca Sparrowhawk să fie lovit. Nu e destul pentru o navă care nu se aşteaptă la un atac, 216

dar e mai mult decît îndeajuns pentru ca noi să lansăm trupele. Poate că mai rămîne vreme pentru ca echipajul de pe puntea de comandă să lanseze chiar şi o ripostă. – Deci echipajul de pe puntea de comandă rămîne pe navă? am întrebat. – Nu, vom părăsi nava o dată cu ceilalţi şi o vom controla prin BrainPal. Dar vom părăsi nava numai după ce prima salvă de rachete este lansată. Nu vrem să ne folosim de BrainPal în afara navei, pînă ce nu vom ajunge în atmosfera Coralului, pentru că dacă Rraey monitorizează zona s-ar prinde că sîntem vii. Toată schema presupune nişte riscuri pentru echipajul de punte, dar operaţiunea este riscantă pentru toată lumea. Iar asta ne aduce la dumneata, locotenent Perry. – La mine? – E clar că nu vei dori să te afli pe navă cînd va fi lovită. Pe de altă parte, nu ai fost antrenat pentru acest gen de misiuni, iar noi ţi-am promis că ne vei însoţi doar în calitate de consilier. Nu-ţi putem cere să participi. După şedinţă ţi se va da o navetă, iar o dronă de salt va fi trimisă pe Phoenix cu coordonatele poziţiei tale şi o cerere de recuperare. Phoenix menţine în permanenţă nave de recuperare în aşteptare la distanţa de salt, deci probabil că vei fi găsit în cel mult o zi. Pentru orice eventualitate, vei avea provizii pentru o lună, iar naveta va fi echipată cu drone de salt de urgenţă. – Deci vreţi să scăpaţi de mine, am spus. – Nu o lua personal, a răspuns Crick. Generalul Keegan va dori să aibă un raport asupra situaţiei şi a negocierilor cu Consu, şi cum tu eşti legătura noastră cu forţele convenţionale FCA, eşti cel mai în măsură să faci toate astea. – Domnule, cu permisiunea dumneavoastră, aş dori să rămîn. – Nu avem loc pentru dumneata, a replicat Crick. Şi ne poţi fi mai de folos pe Phoenix. – Domnule, cu tot respectul, aveţi cel puţin o poziţie neacoperită printre gradaţi. Sergentul Hawking a murit în cursul negocierilor cu Consu. Soldatului Aquinas îi lipseşte jumătate de braţ. Nu veţi apuca să completaţi trupele înainte de atac. Ştiu că nu fac parte din Forţele Speciale, dar sînt soldat veteran. Sînt mai bun decît nimic. – Parcă ziceai că sîntem complet nebuni, mi-a spus căpitanul Jung. – Nu retrag, sînteţi cu adevărat nebuni, aşa că veţi avea nevoie de tot ajutorul posibil. De asemenea, domnule, am spus întorcîn217

du-mă către Crick, amintiţi-vă că mi-am pierdut toţi oamenii pe Coral. Simt că e de datoria mea să iau parte la această bătălie. Crick l-a privit pe Dalton. – Care e situaţia lui Aquinas? Dalton a dat din umeri. – Am conectat-o la sistemul de regenerare accelerată. Doare ca dracu’ să refaci un braţ într-un timp atît de scurt, dar va fi gata cînd vom face saltul. Eu n-am nevoie de Perry. Crick s-a întors către Jane, care se holba la mine. – E rîndul tău, Sagan. Hawking era omul tău. Dacă îl vrei pe Perry îl poţi avea. – Nu îl vreau, a spus Jane privindu-mă ţintă. Dar are dreptate, îmi lipseşte un om. – Bine, a spus Crick, antrenează-l. Apoi, întorcîndu-se către mine. – Dacă locotenent Sagan va considera că nu eşti destul de bine pregătit, naveta te aşteaptă. Ai înţeles? – Am înţeles, domnule maior, am răspuns, privind-o ţintă pe Jane. – Bine, a spus el. Bun venit în Forţele Speciale, Perry. Eşti primul adevărat-născut care a fost vreodată înrolat la noi. Încearcă să nu ratezi, altfel îţi promit că Rraey vor fi cea mai mică problemă a ta. Jane a intrat în camera mea fără să-mi ceară voie. O putea face, în calitate de ofiţer superior. – Ce dracu’ crezi că faci? – Vă lipseşte un om. Eu sînt un om. Fă o socoteală. – Te-am adus pe vasul ăsta pentru că ştiam că altfel ai fi fost pus într-o navetă de asalt. Dacă te-ai fi întors la infanterie, te-ai fi aflat acum pe una din navele de atac. Dacă noi nu reuşim să punem mîna pe staţia de detecţie a salturilor, ştim foarte bine ce se va întîmplă cu navele de atac şi cu soldaţii lor. Te-am adus aici pentru că ştiam că este singura şansă de a te ţine la adăpost, iar tu tocmai i-ai dat cu piciorul. – Puteai să-i fi spus lui Crick că nu mă vrei. L-ai auzit, ar fi foarte mulţumit să mă înghesuie într-o navetă şi să mă lase în derivă în spaţiul Consu pînă s-ar îndura careva să mă recupereze. Nai spus nimic pentru că ştii foarte bine cît de nebunesc este planul ăsta. Ştii că vei avea nevoie de orice ajutor posibil. Eu unul habar nu aveam că voi nimeri sub comanda ta. Dacă n-ar fi reuşit s-o re218

pare pe Aquinas, puteam foarte bine să fiu repartizat la Dalton. Nici măcar nu ştiam că Hawking era omul tău pînă n-a spus-o Crick. Tot ce ştiu este că vreau ca planul ăsta să reuşească şi că aveţi nevoie de orice om disponibil. – De ce îţi pasă? Nu este misiunea ta. Nu eşti de-al nostru. – Acuma sînt, nu-i aşa? Sînt pe nava asta. Mă aflu aici, datorită ţie. Şi nu am unde să mă duc în altă parte. Mi-am pierdut compania, iar cei mai mulţi dintre prietenii mei sînt morţi. Iar pe de altă parte, după cum a spus unul dintre voi, sîntem cu toţii umani. La naiba, şi eu am fost crescut într-un laborator, ca şi tine. Mă rog, cel puţin corpul meu. Pot foarte bine să fiu unul dintre voi. Iar acum sînt. Jane a izbucnit. – Nu ai nici cea mai mică idee cum e să fii ca noi. Spuneai că vrei să afli despre mine. Ce parte să îţi spun? Vrei să ştii cum e să te trezeşti într-o zi cu capul plin de informaţii, de la cum să tai un porc pînă la cum să pilotezi o navă, dar să nu-ţi ştii numele? Sau dacă ai măcar un nume? Vrei să ştii cum e să nu fi fost niciodată copil sau să nu fi văzut măcar vreodată unul pînă cînd nu nimereşti pe o planetă carbonizată şi te împiedici de trupul ars al unui bebeluş? Poate ai vrea să afli cum e prima dată cînd vorbim unui adevărat-născut şi cum ne abţinem să vă pocnim pentru că vorbiţi prea lent, pentru că vă mişcaţi prea lent şi mai ales pentru că gîndiţi atît de al dracului de lent, încît ne întrebăm de ce naiba vau mai înrolat. Sau poate vrei să ştii că fiecare soldat din Forţele Speciale visează să aibă un trecut. Ştim că sîntem precum monstrul lui Frankenstein. Ştim că sîntem asamblaţi din rămăşiţe de oameni morţi. Ne privim în oglindă şi ştim că vedem pe altcineva şi că noi existăm doar pentru că ei nu mai există, şi că sînt pierduţi pentru totdeauna pentru noi. Şi toţi ne imaginăm persoanele care au fost. Ne imaginăm vieţile lor, copiii lor, soţii şi soţiile şi ştim că nimic din toate astea nu va fi vreodată al nostru. Jane şi-a apropiat faţa de a mea. – Vrei să ştii cum e să întîlneşti soţul femeii care ai fost? Să vezi bucuria recunoaşterii pe chipul lui, dar tu să n-o simţi, oricît ţi-ai dori-o? Să vezi cu cîtă disperare îşi doreşte să te strige pe un nume care nu este al tău? Să ştii că atunci cînd te priveşte, el revede zeci de ani de viaţă despre care tu nu ştii nimic. Să ştii că a fost cu tine, că a fost în tine, că te-a ţinut de mînă cînd mureai, spunîndu-ţi că te iubeşte. Să ştii că nu te poate transforma într-un adevăratnăscut, dar că îţi poate da continuitate, o istorie, o idee despre cine 219

ai fost, care să te facă să înţelegi cine eşti. Îţi poţi imagina cum este să-ţi doreşti toate astea? Şi să-ţi doreşti să le păstrezi pentru tine, în siguranţă? Mai aproape. Buzele aproape atingîndu-le pe ale mele, fără intenţia unui sărut. – Tu ai trăit cu mine de zece ori mai mult decît am trăit eu însămi cu mine. Tu eşti păstrătorul sinelui meu. Nu-ţi poţi imagina ce înseamnă asta pentru mine. Pentru că nu eşti unul dintre noi. O priveam ţintă. S-a depărtat. – Tu nu eşti ea, am zis. Mi-ai spus-o cu gura ta. A explodat. – Pentru numele lui Dumnezeu! Am minţit. Eu sînt ea şi o ştii foarte bine. Dacă ar fi trăit, s-ar fi înrolat în FCA şi i-ar fi folosit ADN-ul pentru a-i face un trup nou, exact cum l-au făcut pe al meu. E adevărat că eu am un rahat extraterestru amestecat în gene, dar nici tu nu mai eşti în întregime uman, şi nici ea n-ar fi fost. Partea umană din mine este aceeaşi care s-ar fi regăsit şi în ea. Tot ce îmi lipseşte este memoria. Tot ce îmi lipseşte este fosta mea viaţă. Jane s-a apropiat din nou şi mi-a cuprins faţa în palme. – Sînt Jane Sagan, ştiu asta. Ultimii şase ani sînt ai mei, şi sînt reali. Aceasta este viaţa mea. Dar sînt şi Katherine Perry, în acelaşi timp. Îmi vreau acea viaţă înapoi. Singura modalitate de a o avea este prin tine. Trebuie să rămîi în viaţă, John. Fără tine, mă voi pierde iarăşi. I-am atins mîna. – Ajută-mă să rămîn în viaţă, Jane. Învaţă-mă tot ce ştii, ca să pot duce la bun sfîrşit misiunea asta. Arată-mi tot ce trebuie ca să pot ajuta plutonul tău să-şi facă treaba. Ajută-mă ca să te pot ajuta, Jane. Ai dreptate, nu ştiu cum e să fii ca tine, să fiu unul dintre voi. Dar ştiu că nu vreau să plutesc în derivă într-o navetă, în vreme ce voi vă luptaţi şi vă riscaţi vieţile. Şi eu am nevoie ca tu să rămîi în viaţă. Ne-am înţeles? – Ne-am înţeles. I-am luat mîna şi i-am sărutat-o.

ŞAPTESPREZECE Asta-i partea cea mai uşoară – mi-a transmis Jane. Apleacă-te în 220

faţă, nu te împotrivi. Porţile ecluzei fuseseră deschise printr-o explozie urmată de o decompresie rapidă, toate acestea îmi aduceau aminte de experienţa precedentă avută în preajma planetei Coral. Intenţionam ca, la o ulterioară vizită aici, să nu mă mai las aruncat din cală în felul ăsta. Oricum, de data aceasta locul fusese eliberat de obiectele mobile şi periculoase. Singurele obiecte din navă eram noi, soldaţii şi echipajul, vîrîţi în costumele de plonjare în atmosferă, etanşe şi masive. Tălpile ne fuseseră ţintuite de podea cu ajutorul unor cleme electromagnetice. Acestea urmau să se deschidă imediat ce resturile porţilor aruncate în aer s-ar fi depărtat suficient ca să nu mai reprezinte un pericol, iar noi urma să fim aspiraţi în spaţiu. Clemele s-au desfăcut. Era ca şi cum un uriaş aspirator ne trăgea spre o gaură de şoareci din perete. O gaură mai mare, fireşte. M-am aplecat înainte, aşa cum îmi recomandase Jane şi m-am trezit plutind în spaţiu. Ceea ce era de bine, pentru că doream să dăm impresia unui contact neaşteptat şi violent cu vidul, asta în cazul în care Rraey ar fi supravegheat zona. Fusesem ejectat întrun mod brutal alături de ceilalţi membri ai Forţelor Speciale şi am avut cîteva momente de ameţeală şi confuzie pînă cînd afară a devenit jos. Un jos aflat la două sute de kilometri sub noi, pe suprafaţa întunecată a planetei. M-am răsucit involuntar, prins într-o mişcare de rotaţie, la timp ca să văd pe Sparrowhawk explodînd în patru locuri diferite şi resturi incandescente ţîşnind din trupul navei cuprins de flăcări. Nici un sunet, nici o undă de căldură, mulţumită vidului din jur. Dar imaginea resturilor cuprinse de flăcări compensa pe deplin lipsa celorlalte senzaţii. Am reuşit să văd cum, aproape miraculos, Sparrowhawk a lansat cîteva rachete spre un inamic nevăzut. Cineva încă mai era la bordul navei atunci cînd aceasta fusese lovită. La următoarea rotaţie am văzut nava noastră încasînd încă o lovitură care a frînt-o în două. Oricine mai era pe Sparrowhawk era condamnat. Am nădăjduit ca rachetele trimise de el mai înainte să-şi fi atins ţinta. Cădeam singur spre Coral. S-ar fi putut ca alţi soldaţi să fi fost lîngă mine, dar îmi era imposibil să-mi dau seama, costumele noastre nu reflectau lumina şi ni se ordonase întreruperea comunicaţiilor prin BrainPal pînă nu atingeam atmosfera. Abia cînd am zărit cum cineva a ocultat o stea, mi-am dat seama că nu sînt singur. Trebuie să fii discret atunci cînd ai de gînd să invadezi o planetă, mai ales atunci cînd ştii că inamicul este cu ochii pe tine. 221

Priveam, în cădere, cum discul planetei creşte tot mai mult şi înghite stelele de pe margine. BrainPal a piuit scurt. Urma activarea scutului termic. Am transmis confirmarea şi din rucsacul ataşat costumului a ţîşnit un şuvoi de nanoroboţi. Un cîmp electromagnetic a fost generat imediat iar nanoroboţii, prinşi în el, m-au izolat într-o sferă de un negru mat. Acuma chiar mă prăbuşeam într-un întuneric deplin. Slavă domnului că nu aveam claustrofobie. Scutul termic era cheia inserţiei pe orbită înaltă. Protecţia împotriva căldurii generate de frecarea cu atmosfera se realiza în două moduri. În primul rînd, sfera din nanoroboţi era creată pe cînd soldatul încă se mai afla în vid. Prin urmare transferul de căldură către soldat nu s-ar fi realizat decît dacă acesta ar fi atins pe interior suprafaţa scutului. Pentru a evita atingerea accidentală a scutului, acelaşi cîmp electromagnetic care ţinea laolaltă nanoroboţii îl fixa destul de strîns pe soldat în centrul sferei. Nu era foarte confortabil, dar nu ar fi fost de preferat nici să arzi datorită moleculelor de aer care se freacă de tine cu viteze uriaşe. Nanoroboţii preluau căldura generată de frecarea cu aerul, foloseau o parte din energia termică pentru stabilizarea cîmpului electromagnetic, iar restul o disipau în jur. Sigur, în cele din urmă stratul exterior se prăjea. Fiecare nanorobot care ardea era înlocuit de altul, din straturile interioare ale scutului. În mod ideal, trebuie să ajungi la sol înainte ca scutul să se consume. Necesarul de nanoroboţi, în cazul nostru, fusese calibrat pentru atmosfera planetei Coral, cu un mic surplus de rezervă. Dar asta nu mă liniştea prea mult. Am început să simt o vibraţie în momentul în care scutul a plonjat în straturile superioare ale atmosferei. Găoază mă avertiza, inutil, că începusem să traversăm o zonă de turbulenţe. M-am răsucit în mica mea sferă, cîmpul stabilizator atenua şocurile, dar trepidaţiile erau cam puternice pentru gustul meu. Atunci cînd suprafaţa unei sfere în care te afli captiv îţi poate transmite un puls termic de două mii de grade direct în carne, orice zgîlţîială, cît de măruntă, devine un motiv de îngrijorare. Dacă cineva de la suprafaţa planetei ar fi privit cerul, ar fi zărit sute de meteoriţi brăzdînd bolta. Orice suspiciune legată de aceşti meteoriţi ar fi fost înăbuşită de gîndul că, de fapt, cel mai probabil aceştia provin din resturile navei care tocmai fusese distrusă, undeva sus. La cîteva sute de mii de picioare înălţime, un soldat care cade arată la fel cu un fragment de navă care se prăbuşeşte. 222

Rezistenţa straturilor joase ale atmosferei şi-a făcut datoria, frînînd continuu sfera. La cîteva secunde după ce căldura a fost disipată complet, sfera a colapsat, iar eu am trecut prin ea precum un pui care iese din găoace. Nu mai vedeam un zid negru de nanoroboţi ci o lume întunecată, luminată pe alocuri de către bancurile de alge bioluminescente. Fosforescenţa algelor marca precis conturul şerpuit al recifurilor de corali. Se mai zăreau şi luminile puternice ale bazelor Rraey sau ale fostelor aşezări umane. Activaţi BrainPal – am auzit vocea maiorului Crick şi am rămas surprins. Îmi imaginasem că fusese doborît o dată cu Sparrowhawk. Comandaţii de plutoane, identificaţi-vă. Soldaţi, adunarea după comandanţii de pluton. Cam la un kilometru spre vest şi la cîteva sute de metri deasupra, Jane s-a transformat într-o luminiţă, în cîmpul meu vizual. Nu se pictase cu vopsea neon, ar fi fost o cale sigură să fie ucisă de către inamicii de la sol. Era doar un marcaj generat de BrainPal. În jurul meu, tot mai mulţi soldaţi începeau să strălucească. Mi-am zărit noii colegi de pluton. Ne-am răsucit în aer şi am început să plutim unii spre alţii. Pe măsură ce ne deplasam prin aer, peste imaginea solului planetei s-a suprapus o reţea topometrică pe care străluceau cîteva mănunchiuri de puncte: staţia de urmărire şi zonele adiacente. Jane începuse să-şi adune soldaţii în formaţie. Din momentul în care intrasem în plutonul lor, soldaţii renunţaseră la amabilitatea de a-mi vorbi, trecînd la modul lor obişnuit de comunicare prin BrainPal. Dacă intenţionam să lupt alături de ei, trebuia să o fac după regulile lor. Din punct de vederea al comunicaţiilor, ultimele trei zile fuseseră o ceaţă totală. Cînd Jane îmi spusese că adevăraţii-născuţi comunică la viteze mai mici decît ei, îmi fusese greu să înţeleg ce înseamnă asta. După care am aflat. Soldaţii din Forţele Speciale îşi transmiteau mesaje mai repede decît puteam eu clipi. O conversaţie între ei se termina înainte ca eu să înţeleg prima propoziţie. Dar cel mai ameţitor lucru era că ei nu se limitau doar la mesaje textuale sau verbale. Foloseau capacitatea lui BrainPal de a transmite emoţiile pentru a nuanţa mesajele, aşa cum un om obişnuit recurge la semnele de punctuaţie. Cineva spunea un banc, toţi ceilalţi rîdeau, iar eu simţeam ca şi cum puzderie de hohote de rîs îmi sfredeleau creierul ca nişte alice minuscule. Îmi dădea dureri de cap. Dar era un mod mult mai eficient de comunicare. Jane a mar223

cat obiectivele noastre şi ne-a desfăşurat înaintea ochilor strategia, de zece ori mai repede decît s-ar fi întîmplat la trupele obişnuite. Un bonus valoros pentru cineva care poate începe să le dea ordine soldaţilor în vreme ce aceştia se prăbuşesc spre suprafaţa planetei. Uimitor, dar am reuşit să prind ordinele aproape la fel de rapid pe cît Jane le-a lansat spre noi. Secretul consta în a nu te împotrivi fluxului informaţional şi în a renunţa să-l organizezi în maniera comună, adică în fragmente de propoziţii şi cuvinte. Acceptă faptul că bei apă direct dintr-un hidrant de incendiu şi fă gura maaaare. Îmi era de folos şi faptul că nu prea trebuia să vorbesc, la rîndul meu. Staţia de urmărire era localizată pe o înălţime, în imediata vecinătate a unei foste aşezări umane, acum ocupată de Rraey. Fosta colonie era situată în lungul unei văi care se termina la poalele staţiei. Iniţial, în vîrful colinei se aflase centrul de comandă al aşezării şi cîteva anexe. Rraey deciseseră că este în avantajul lor să profite de sursele de energie ale centrului de comandă precum şi de infrastructura acestuia, adică de echipamentele de calcul şi de comunicaţii. Rraey instalaseră cîteva puncte de apărare în jurul staţiei şi al fostului centru de comandă, dar imaginile primite în timp real (furnizate de unul dintre membrii echipei lui Crick, care îşi fixase practic un satelit de spionaj pe piept) ne-au arătat că erau slab înarmate, iar efectivele apărătorilor erau reduse. Rraey erau încrezători că tehnologia de detecţie tahionică precum şi navele lor de pe orbită sînt suficiente ca să respingă orice ameninţare. Celelalte plutoane aveau drept misiune să preia centrul de comandă, să localizeze şi să asigure echipamentele care prelucrau informaţiile provenite de la sateliţi şi care dirijau apoi navele de luptă de pe orbită. Plutonul nostru avea ca sarcină să captureze turnul de transmisiuni. Dacă instalaţiile de transmisiuni se dovedeau a fi alcătuite din echipamente Consu, nu trebuia decît să scotem din funcţiune turnul şi să-l apărăm de contraatacurile inevitabile ale inamicilor. Dacă turnul era doar un produs al tehnologiei Rraey, îl aruncam în aer şi atît. În oricare dintre variante, navele Rraey ar fi zburat la întîmplare, fără să ştie din ce direcţie ar fi sosit atacul nostru. Turnul era amplasat la o oarecare distanţă de centrul de comandă şi părea mult mai bine apărat decît restul zonei, dar aveam planuri de a elimina apărarea lor chiar înainte de a atinge solul. Selectaţi ţintele – a ordonat Jane. Imediat BrainPal ne-a transfocat imaginea ţintelor noastre. Sol224

daţii Rraey şi maşinăriile lor străluceau în infraroşu. Ştiindu-se în siguranţă, nu aveau nici un fel de camuflaj termic. Ţintele au fost distribuite pe plutoane, grupe şi apoi la nivel individual. Pe cît posibil trebuiau loviţi doar soldaţii, iar sistemele defensive cruţate. Nu armele ucid, ci extratereştrii din spatele lor. O dată ţintele selectate, ne-am risipit planînd. Trebuia să aşteptăm să ajungem la un kilometru deasupra. Un kilometru – o mie de metri deasupra, ultimii nanoroboţi disponibili s-au aranjat într-o parapantă, reducînd brusc viteza de coborîre. Aripa de care atîrnam era camuflată optic şi termic şi ne permitea să manevrăm destul de precis, astfel încît să nu ne izbim unii de alţii prin aer. Doar cineva care ar fi ştiut că venim ar fi putut să ne vadă. Asupra ţintelor, foc – a ordonat maiorul Crick. Şi liniştea coborîrii noastre s-a sfîrşit în rafalele armelor noastre. Soldaţii Rraey, loviţi prin surprindere, au fost sfîrtecaţi de explozii. Cei mai ageri au mai avut timp doar să vadă urgia care îi lovea, după care au împărtăşit aceeaşi soartă. Eu luasem la ochi trei soldaţi Rraey poziţionaţi chiar lîngă turn. Pe primii doi i-am doborît fără să aibă timp să-şi ridice privirile. Al treilea a apucat să-şi înhaţe arma şi să o îndrepte spre întunericul din jurul lui. Îşi imagina că sînt undeva în faţa lui, nu deasupra. L-am ciuruit înainte ca să-şi dea seama de eroare. În cinci secunde, toţi soldaţii Rraey care erau în raza noastră vizuală fuseseră doborîţi. Încă eram la cîteva sute de metri înălţime. S-au aprins cîteva reflectoare care au risipit întunericul, dar aproape imediat ce au prins viaţă au fost sparte de tirul nostru. Apoi am început să lansăm rachete spre intrările în clădiri sau adăposturi, forţîndu-i pe Rraey să rămînă cuminţi înăuntru. Inamicii care apucaseră să iasă din centrul de comandă au deschis focul asupra noastră, ghidîndu-se după urmele lăsate de rachete, dar tirul lor era imprecis. I-am doborît cu uşurinţă şi pe aceştia. Am identificat un loc de aterizare chiar lîngă turnul de comunicaţii şi i-am dat instrucţiuni lui Găoază ca să calculeze o traiectorie evazivă. Imediat ce am pus picioarele pe pămînt, doi soldaţi Rraey au ţîşnit prin uşa barăcii de lîngă turn, trăgînd dezordonat înspre mine, în vreme ce alergau către centrul de comandă. Pe unul l-am nimerit în picior, a căzut la sol zbierînd ascuţit. Celălalt a încetat să mai tragă şi a luat-o la goană pe picioroangele-i ca de pasăre. Am semnalizat lui Găoază să mă elibereze de parapantă. Imediat ce filamentele electrostatice au fost tăiate, nanoroboţii care 225

alcătuiau parapantă s-au prefăcut într-un nor de praf. Am căzut, m-am rostogolit şi l-am ochit pe soldatul Rraey care alerga. Nu căuta să se adăpostească, nu-şi schimba direcţia brusc, o ţinea şnur către centrul de comandă. L-am doborît cu un singur foc. Celălalt Rraey a continuat să zbiere pînă cînd urletul lui s-a topit într-un bufnet sec. M-am întors şi am zărit-o pe Jane în spatele meu, cu arma încă aţintită spre soldatul doborît. Vino cu mine – mi-a transmis, arătîndu-mi baraca. Pe cînd ne apropiam, alţi doi Rraey au dat buzna afară, în vreme ce un al treilea a deschis focul din interior. Jane s-a trîntit la pămînt ripostînd, iar eu am fugit după ceilalţi doi. Aceştia se deplasau în zigzag, am reuşit să-l dobor pe unul dintre ei, dar celălalt mi-a scăpat sărind în spatele unui taluz de pămînt. Între timp, Jane, plictisită să tot schimbe focuri cu soldatul din baracă, a lansat o grenadă spre uşa acesteia. S-a auzit un urlet înfundat urmat de un bubuit puternic şi de bucăţi mari din Rraey zburînd prin uşă. Am intrat în baracă. Era plină cu resturi din soldatul spulberat de Jane, dar şi de o mulţime de echipament electronic. Scanarea cu BrainPal ne-a confirmat că era vorba despre echipamente de comunicaţii de tehnologie Rraey. Ajunsesem în centrul operaţional al turnului. Ne-am dat înapoi şi am lansat în interior cîteva grenade. Au făcut ravagii înăuntru. Turnul era scos din funcţiune. Dar mai aveam de rezolvat echipamentul de transmisiuni instalat în vîrful turnului. Jane a cerut o situaţie de la ceilalţi comandaţi de grupă. Totul era sub control, nu aveam decît puţini răniţi şi nici un mort. Şi celelalte faze ale atacului au decurs bine, rezistenţa cea mai îndîrjită fiind în zona centrului de comandă. Soldaţii noştri trebuiau să cucerească fiecare încăpere în parte, trăgînd în stîngă şi în dreapta. Jane a trimis două grupe ca întărire, apoi a desemnat o altă grupă să păzească echipamentul capturat şi accesul la turn, iar alte două grupe să asigure zona în care ne aflam. Iar tu – mi-a transmis întorcîndu-se spre mine şi arătînd turnul cu degetul – urcă-te acolo şi spune-mi pe ce am pus mîna. M-am uitat la turn: o antenă radio obişnuită, 150 de metri înălţime şi nimic altceva în afară de schela metalică din vîrf. Era cel mai impresionant lucru pe care îl văzusem la Rraey pînă atunci. Turnul nu fusese acolo înainte de venirea lor, prin urmare am dedus că l-au instalat foarte repede după ce au cucerit planeta. E drept că era doar o antenă radio, dar să ridici asemenea chestie în doar cîteva zile, era ceva. Turnul avea pe de lături o reţea de scoa226

be care alcătuiau o scară pînă în vîrf. Rraey aveau cam aceeaşi greutate cu oamenii, aşa că le puteam folosi fără probleme. M-am urcat. Sus, în vîrf, vîntul bătea cu putere. Pe schelă se găseau ancorate o mulţime de aparate şi de instalaţii de transmisiuni. Le-am scanat cu BrainPal. Erau tot cu tehnologie Rraey. Orice informaţie transmiteau, aceasta fusese procesată jos, în centrul de comandă. Am sperat atunci ca restul oamenilor noştri să fi pus mîna pe instalaţiile de acolo intacte. Am transmis către Jane ceea ce constatasem. M-a informat sec că pe cît de repede mă dădeam jos, pe atît creşteau şansele mele de a scăpa întreg. N-am aşteptat să-mi spună de două ori. Imediat ce am ajuns pe sol, cîteva rachete au lovit instalaţiile din vîrf. Cablurile de ancorare au plesnit, unul cîte unul, cu un pocnet metalic care garanta un somn de veci liniştit oricui s-ar fi aflat în preajma lor. Întreg turnul s-a balansat. Jane a ordonat o salvă la baza turnului şi, după ce rachetele au lovit-o, antena s-a prăbuşit cu un scrîşnet prelung. Zgomotul de luptă dinspre centrul de comandă încetase, se mai auzeau doar cîteva vaiete ale soldaţilor Rraey răniţi. Am cerut afişarea timpului. Trecuseră nouăzeci de minute de cînd plecasem de pe Sparrowhawk. – Habar nu aveau că venim, i-am spus lui Jane şi am fost surprins de sunetul vocii mele. M-a privit şi a dat din cap apoi s-a uitat spre rămăşiţele turnului. – Aşa-i, habar nu aveau. Asta a fost vestea cea bună. Vestea cea rea este că acum ştiu că sîntem aici. Pînă acum a fost uşor. Greul abia începe. S-a întors cu spatele la mine şi a început să împrăştie ordine în stînga şi în dreapta. Ne aşteptam la un contraatac. Unul masiv. – Vrei să fii om din nou? mă întrebase Jane cu o seară înainte de a porni în misiune. Ne aflam în sala de mese. – Din nou? am întrebat-o zîmbind. – Ştii ce vreau să spun. Înapoi, într-un corp adevărat, obişnuit, fără adaosuri artificiale. – Sigur că da. Am optzeci şi ceva de ani înaintea mea… Presupunînd că voi fi în viaţă la sfîrşitul serviciului, am de gînd să mă retrag într-o colonie. 227

– Vreau să spun, să fii iarăşi slab şi lent, a precizat ea cu delicateţea celor din Forţele Speciale. – Nu este chiar atît de rău. Sînt destule lucruri care pot compensa asta. De exemplu, copiii. Sau posibilitatea de a întîlni alţi oameni şi să nu trebuiască să-i ucizi pentru că sînt inamici. – Vei îmbătrîni iarăşi, apoi vei muri. – Cred că aşa se va întîmplă. Asta li se întîmplă oamenilor. Acesta – am ridicat braţul în aer – nu este ceva obişnuit, după cum bine ştii. Şi, cum moartea poate veni, oricum, în anii de serviciu în FCA, am şanse mai mari să crap înainte de a fi colonist. Statistic vorbind, cele mai mari şanse de supravieţuire le are un colonist. – Încă nu eşti mort, a observat ea. – Se pare că unii sînt pe urmele mele… Dar tu? Ai planuri de ieşire la pensie sau de colonizare? – Forţele Speciale nu se pensionează. – Vrei să spui că nu aveţi voie? – Ba ni se permite. Contractul nostru este de maximum zece ani, ca şi la voi, doar că noi trebuie să fim în serviciu pe toată durata contractului. Pur şi simplu nu ne pensionăm. – De ce nu? – Nu avem nici o altă experienţă de a fi altceva decît ceea ce sîntem acum. Ne naştem, ne luptăm. Atît. Asta-i tot ceea ce facem. Sîntem buni în ceea ce facem. – Nu v-aţi dorit niciodată să nu mai luptaţi? – Pentru ce? – Păi… dintr-un motiv foarte simplu: s-ar reduce dramatic posibilitatea unei morţi violente. Sau din alt motiv: aţi avea şansa să vă trăiţi acele vieţi la care aţi visat. Să vă creaţi un trecut. Noi, soldaţii obişnuiţi din FCA avem un trecut, trăit înainte de această viaţă. Voi l-aţi putea avea după ea. – N-aş şti ce să fac cu mine. – Bun venit printre oameni! Deci tu spui că nimeni din Forţele Speciale nu a fost lăsat la vatră? Niciodată? – Ştiu unul sau doi, dar nu mai mulţi. – Ce s-a întîmplat cu ei? Unde s-au dus? – Nu sînt sigură, a răspuns ea, în doi peri, apoi a schimbat vorba: Mîine vreau să stai pe lîngă mine. – Am înţeles. – Eşti încă prea lent. Nu vreau să-i încurci pe ceilalţi. – Mulţumesc. – Îmi pare rău. Îmi dau seama că n-am fost prea delicată. Dar 228

trebuie să-mi conduc soldaţii. Ştii care e punctul meu de vedere. Eu mi-am asumat riscul de a te avea în grijă. Dar pe ceilalţi nu trebuie să-i afecteze. – Ştiu, nu sînt supărat. Şi nu-ţi face griji. O să fiu cu băgare de seamă. Pentru că am de gînd să mă pensionez cîndva. Iar pentru asta trebuie să mai rămîn în viaţă ceva vreme. – E bine că eşti motivat. – Aşa e. Ar trebui să te gîndeşti şi tu la pensionare. După cum spuneam, e bine să ai un motiv pentru care să rămîi în viaţă. – Eu nu vreau să mor. Cred că e şi ăsta un motiv destul de bun. – Cînd mă voi fi pensionat îţi voi trimite o carte poştală, de pe unde m-oi afla, poate te răzgîndeşti. Să vii la mine. Putem trăi la o fermă. Ne tragem nişte găini. Punem porumb. Jane bufni. – Tu nu vorbeşti serios. – Ba da, am spus şi mi-am dat seama că o vorbisem foarte serios. Jane a tăcut pentru o clipă. Apoi: – Nu-mi place viaţa la ţară. – De unde ştii? N-ai trăit niciodată la ţară. – Lui Kathy îi plăcea? – Nicidecum. Ea abia de reuşea să aibă grijă de grădiniţa din faţa casei. – Acum mă înţelegi. O moştenesc în privinţa asta. – Mai gîndeşte-te, totuşi. – Poate că am să mă gîndesc. Unde dracu’ mi-oi fi pus încărcătorul – a transmis Jane, apoi au lovit rachetele. M-am aruncat la pămînt. Pietre cădeau în ploaie, izvorînd din locul unde fusese poziţia lui Jane. Am ridicat privirea şi i-am văzut mîna tresărind spasmodic. Am pornit să urc spre ea, dar am fost dat înapoi de o puzderie de gloanţe. M-am rostogolit înapoi şi m-am adăpostit în spatele stîncii care-mi asigurase poziţia. Am privit în jos, spre trupa de Rraey care ne luase prin surprindere. Doi se deplasau cu precauţie spre vîrful dealului pe care ne aflam, iar un treilea ajuta pe altul să încarce o nouă rachetă. Nu aveam nici un dubiu asupra ţintei lor. Am aruncat o grenadă către cei ce urcau şi i-am auzit agitîndu-se să se adăpostească. Pe cînd exploda grenada, am ieşit fără grijă şi am tras înspre cel cu racheta. A căzut cu o bufnitură, dar cu ultima suflare a tras. Jetul 229

i-a ars faţa tovarăşului său, care a scos un strigăt şi a căzut, acoperindu-şi ochii. L-am împuşcat în cap. Racheta s-a înălţat şi s-a depărtat, la distanţă de mine. Nu m-am obosit să urmăresc unde aterizează. Cei doi Rraey care urcaseră spre mine au început să dea înapoi. Am lansat o altă grenadă în direcţia lor pentru a-i ţine ocupaţi şi m-am grăbit spre Jane. Grenada a poposit chiar la picioarele unuia dintre ei şi l-a lăsat fără ele. Celălalt s-a aruncat la pămînt. Am aruncat o altă grenadă spre el. Nu a evitat-o destul de repede. Am îngenuncheat lîngă Jane, care tresărea în continuare, şi am văzut bucata de piatră care i se înfipsese în cap. SmartBlood se coagula rapid, dar pîrîiaşe se scurgeau pe lîngă rană. I-am vorbit, dar nu mi-a răspuns. I-am accesat BrainPal şi am receptat clipiri dezordonate, emoţionale, de şoc şi de durere. Ochii priveau fără să vadă. Era pe moarte. I-am luat mîna şi am încercat să-mi stăpînesc senzaţia de ameţeală şi de déjà vu. Contraatacul începuse în zori, la scurtă vreme după ce luasem staţia, şi s-a dovedit a fi mai mult decît puternic, era de-a dreptul feroce. Rraey, înţelegînd că le fusese luată protecţia, au lovit cu putere pentru a-şi recăpăta staţia. Atacul lor era dezordonat, trădînd graba şi lipsa de planificare, dar era deosebit de înverşunat. Nave peste nave apăreau întruna la orizont, aducînd în luptă tot mai multe trupe Rraey. Soldaţii Forţelor Speciale îşi folosiseră stilul amestecat de tactică şi nebunie pentru a întîmpina primele nave pe măsură ce aterizau, aruncînd cu rachete şi grenade în ecluze imediat ce acestea îşi deschideau porţile. Rraey au trimis şi mai multe nave şi au reuşit să-şi debarce trupele fără a mai fi aruncate în aer din prima clipă, în vreme ce majoritatea trupelor noastre apăra centrul de comandă şi premiul Consu pe care acesta îl ascundea, plutonul nostru se deplasase la periferie, sîcîindu-i pe Rraey şi făcîndu-le înaintarea dificilă. Ăsta este motivul pentru care eu şi Jane ne aflam în stîncăria aia, la cîteva sute de metri de centrul de comandă. Imediat sub poziţia noastră, un alt grup de Rraey a început să urce. Venise vremea să ne mişcăm. Am lansat două rachete către Rraey pentru a-i încetini, apoi am luat-o pe Jane şi am aruncat-o pe umăr. Jane a gemut, dar n-aveam timp să mă îngrijorez pentru ea. Am observat un bolovan după care ne ascunsesem pe la venire încoace şi am luat-o la fugă spre el. În spatele meu, Rraey au început să tragă. Gloanţele muşcau pămîntul în jurul meu. O bucată de piatră mi-a lovit faţa. M-am ascuns după bolovan, am pus-o pe 230

Jane jos şi am aruncat o grenadă înspre grupul de Rraey. Pe cînd exploda, am părăsit ascunzătoarea şi m-am repezit către ei cu salturi mari. Rraey au început să scoată strigăte confuze – nu ştiau cum să procedeze cu umanul care se lansase direct spre ei. Mi-am comutat MF-ul pe foc automat şi i-am împuşcat de aproape, fără a le lăsa timp să se organizeze. M-am grăbit înapoi la Jane şi i-am accesat BrainPal. Era încă acolo. Era încă în viaţă. Următoarea etapă a călătoriei noastre urma să fie dificilă. Erau vreo sută de metri de spaţiu deschis între locul în care ne aflam şi micul hambar la care aş fi vrut să ajung. Liniile infanteriei Rraey mărgineau cîmpul. O navă Rraey se îndrepta în aceeaşi direcţie ca şi mine, căutînd la sol umani pe care să-i ucidă. Am accesat Găoază pentru a afla poziţia soldaţilor lui Jane şi am găsit trei în apropierea mea, doi în partea mea de cîmp, la vreo treizeci de metri, iar celălalt în partea opusă. Le-am ordonat să vină la mine, am apucat-o pe Jane şi m-am lansat către hambar. Aerul a erupt în împuşcături. Gloanţele se îngropau în sol în urma şi înaintea paşilor mei, aruncîndu-mi în faţă bucăţi de iarbă şi pămînt. Am încasat un glonte în şoldul stîng. Jumătatea inferioară a corpului s-a răsucit involuntar, răspunzînd durerii atroce. Asta urma să lase o cicatrice frumoasă. Am reuşit să-mi coordonez paşii şi am continuat să alerg. În urma mea auzeam bubuitul sonor al rachetelor care loveau poziţiile Rraey. Sosise cavaleria. Nava Rraey s-a poziţionat pentru a trage în mine, apoi şi-a schimbat cursul pentru a evita o rachetă trasă de ai noştri. A reuşit, dar n-a avut noroc cu următoarele două rachete trase din direcţia opusă. Prima i-a distrus motorul, iar a doua parbrizul. Nava a început să cadă, dar a rămas în aer destulă vreme pentru a primi sărutul final al unei rachete care a intrat prin parbrizul spart şi a explodat în cabina pilotului. Nava s-a prăbuşit cu un zgomot asurzitor chiar în momentul în care ajungeam la hambar. În spatele meu, trupa de Rraey care mă urmărise şi-a îndreptat atenţia către soldaţii lui Jane, care îi pricinuiau mult mai multe necazuri decît mine. Am deschis uşa şi am intrat cu Jane înăuntru. Profitînd de calmul relativ, am reevaluat semnele vitale ale lui Jane. Rana din cap era complet acoperită de SmartBlood. Îmi era imposibil să văd cît era de întinsă sau cît de adînc îi pătrunseseră fragmentele de rocă în creier. Pulsul era puternic, dar respiraţia era superficială şi neregulată. Aici putea fi de ajutor capacitatea SmartBlood de a transporta un surplus de oxigen. Nu mai eram aşa de sigur că va muri, dar nici nu ştiam cum să o ajut de unul 231

singur. Am accesat Găoază, căutînd soluţii, şi mi-a furnizat una: centrul de comandă avea în dotare o mică infirmerie, modestă, dar care dispunea de o cuvă de stază portabilă. Asta ar fi ţinut-o pe Jane într-o stare stabilă pînă ce ar fi ajuns pe una dintre nave şi apoi pe Phoenix. Mi-am amintit cum Jane şi oamenii săi mă îndesaseră într-o astfel de cuvă de stază după prima mea călătorie pe Coral. Venise vremea să face acelaşi lucru pentru ea. O serie de gloanţe au şuierat printr-o fereastră, pe deasupra mea. Cineva pesemne îşi amintise că eram înăuntru. Era timpul so iau din loc. Mi-am planificat următoarele mişcări, pînă la tranşeea aflată la vreo cincizeci de metri în faţă, săpată de Rraey dar ocupată acum de Forţele Speciale. Le-am transmis că vin. Au oprit focul cît am alergat şchiopătînd către ei. Acum mă aflam iarăşi în spatele liniilor Forţelor Speciale. Restul călătoriei către centrul de comandă s-a desfăşurat fără incidente. Am ajuns chiar în momentul în care Rraey începuseră să bombardeze centrul cu obuze. Se pare că nu mai erau interesaţi în recuperarea staţiei. Acum aveau de gînd să o distrugă. Am privit spre cer. Cu toată strălucirea cerului dimineţii, puteam zări sclipiri metalice punctînd albastrul. Sosise flota Colonială. N-avea să dureze mult pînă ce Rraey vor fi distrus centrul de comandă şi staţia deopotrivă. N-aveam mult timp la dispoziţie. Mam năpustit în clădire, fugind spre infirmerie, în vreme ce toţi ceilalţi se năpusteau afară. În infirmeria centrului de comandă se găsea ceva mare şi complicat. Era sistemul Consu de detecţie a salturilor. Dumnezeu ştie de ce Rraey îl puseseră tocmai aici. Dar iată-l… Drept urmare, infirmeria era singura încăpere din tot centrul care nu fusese încă atinsă de gloanţe. Forţele Speciale aveau ordin să preia sistemul, întreg şi nevătămat. Oamenii noştri îi atacaseră pe acei Rraey care se aflau în această cameră doar cu grenade şi cuţite. Rraey înjunghiaţi zăceau şi acum împrăştiaţi pe podea. Sistemul de detecţie bîzîia, parcă mulţumit, plat şi fără o formă distinctivă, lipit de un perete. Singurele periferice vizibile erau un monitor şi un terminal pentru o unitate de memorie Rraey, aflate alături, pe o măsuţă de spital. Sistemul de detecţie nu avea habar că în cîteva minute urma să se transforme într-un morman de fiare contorsionate şi de fire încîlcite, mulţumită următorului obuz tras de Rraey. Toată strădania noastră de a proteja drăcia asta urma să 232

se ducă pe apa sîmbetei. Centrul de comandă s-a cutremurat. Am încetat să mă gîndesc la sistemul de detecţie şi am plasat-o pe Jane cu blîndeţe pe un pat din infirmerie, apoi am pornit să caut cuva de stază. Am găsito într-o debara alăturată. Arăta ca un scaun cu rotile încastrat într-o jumătate de cilindru făcut din plastic. Pe un raft am găsit două surse de energie portabile. Am conectat una dintre ele la cuvă şi i-am verificat afişajul. Urma să ţină două ore. Am luat-o şi pe cealaltă. Ca să fiu sigur. Am dus cuva lîngă Jane. Un alt obuz a lovit, clădirea s-a zguduit puternic, iar curentul a căzut. Lovitura m-a dezechilibrat, am alunecat pe leşul unui Rraey şi am căzut, lovindu-mă cu capul de perete. O flacără de lumină mi-a ţîşnit în faţa ochilor, apoi o durere puternică mi-a pulsat în tot corpul. Am blestemat, încercînd să mă ridic. Dintr-o rană la tîmplă, SmartBlood mi se scurgea pe faţă. Lumina a pîlpîit vreme de cîteva secunde, iar între clipiri Jane mi-a transmis o cascadă de informaţie emoţională atît de intensă, încît a trebuit să mă sprijin de perete. Jane se trezise, era conştientă, iar în cele cîteva secunde am văzut totul din punctul ei de vedere. Mai era o persoană în aceeaşi cameră cu ea, o persoană care îi semăna, ale cărei mîini îi cuprinseseră faţa, zîmbindu-i. Un pîlpîit şi ea arăta aşa cum o văzusem ultima oară. Lumina a clipit din nou, becurile s-au aprins, iar halucinaţia a dispărut. Jane a tresărit. M-am dus lîngă ea. Avea ochii deschişi şi mă privea ţintă. I-am accesat BrainPal – era conştientă, dar o pierdeam. – Hei, i-am spus încetişor, şi am prins-o de mînă. Jane, ai fost rănită. Eşti bine acum, dar trebuie să te pun în cuva asta de stază pînă ajungem la un spital. M-ai salvat o dată, ţi-aminteşti? Deci după asta vom fi chit. Rezistă, te rog. Jane mi-a strîns mîna, uşor, pentru a mă face atent. – Am văzut-o, a şoptit. Am văzut-o pe Kathy. Mi-a vorbit. – Ce ţi-a spus? – Mi-a spus, a început Jane, a privit într-o parte, apoi s-a întors iarăşi spre mine. Mi-a spus că ar trebui să trăiesc la ţară cu tine. – Şi tu ce i-ai răspuns? – Am zis că bine. – Bine, atunci. – Bine, a mai spus Jane, pierzîndu-şi din nou cunoştinţa. BrainPal îmi transmitea o activitate cerebrală dezordonată. Am luat-o în braţe şi am pus-o uşurel în cuva de stază. Am sărutat-o şi 233

am pornit camera. Aceasta s-a închis şi a început să zumzăie. Indicii neurali şi fiziologici ai lui Jane au slăbit puternic. Era gata. Am pornit cu camera spre ieşire, atent ca roţile să nu calce pe trupul celui de care mă împiedicasem mai devreme, cînd am prins cu coada ochiului modulul de memorie care îi ieşea din buzunarul de la piept. Clădirea s-a clătinat sub o nouă lovitură. În mod iraţional, am luat modulul de memorie şi l-am înfipt în terminalul de acces. Monitorul s-a trezit la viaţă şi a afişat o listă de fişiere cu denumiri Rraey. Am deschis unul la întîmplare. Era o schemă. L-am închis şi am deschis altul. Tot o schemă. M-am întors la lista de început şi m-am uitat la interfaţa grafică, să văd dacă există o categorie de acces de nivel superior. Exista. Am intrat şi l-am pus pe Găoază să-mi traducă. Era manualul de operare a sistemului Consu de detecţie tahionică. Scheme, instrucţiuni de operare, setări tehnice, proceduri de depanare. Toate erau acolo. Era cel mai bun cadou, doar dacă n-aş fi reuşit să iau staţia însăşi. Următorul obuz a demolat o parte din clădire, m-a aruncat pe jos şi a împrăştiat o ploaie de şrapnel în toată infirmeria. O bucată s-a înfipt în monitor, alta în maşinărie. Sistemul s-a oprit din bîzîit şi a început să scoată sunete de agonie. Am înşfăcat modulul de memorie, l-am smuls din terminal, am apucat cuva de stază şi am şters-o. Mă găseam la distanţă sigură cînd obuzul final a nimerit în plin, făcînd clădirea să se prăbuşească. În faţa noastră, Rraey se retrăgeau, staţia de detecţie nu îi mai interesa. Deasupra capetelor, zeci de puncte întunecate semnalau navete pline cu soldaţi FCA nerăbdători să preia controlul asupra planetei. Eram bucuros să-l predau. Eram dornic să scap de pe pietroiul ăla cît mai repede. În apropiere, maiorul Crick tocmai vorbea ceva cu cîţiva dintre oamenii săi. Cînd m-a văzut, a venit către mine. Am împins camera de stază spre el. A privit înăuntru, apoi la mine. – Mi-au spus că ai fugit vreun kilometru cu ea în spinare şi că apoi ai intrat în centrul de comandă exact cînd a început bombardamentul Rraey. Parcă-mi aduc aminte că ziceai că noi sîntem nebuni. – Nu sînt nebun, domnule. Doar că am o înţelegere proprie a ceea ce înseamnă risc acceptabil. – Cum se simte? a întrebat Crick arătînd spre Jane. – E stabilă, dar are o rană gravă la cap. Trebuie să o ducem 234

într-un spital cît mai repede. Crick dădu din cap spre o navetă care tocmai ateriza. – Iată primul transport. Voi doi veţi fi în el. – Mulţumesc, domnule. – Eu îţi mulţumesc, Perry. Sagan este unul dintre cei mai buni ofiţeri pe care îi am. Îţi sînt recunoscător că ai salvat-o. Dacă ai fi reuşit să salvezi şi afurisitul de sistem de detecţie, m-ai fi făcut fericit. Aşa, toată strădania noastră de a proteja drăcia aia a fost în zadar. – Apropo de asta, domnule, am ceva care vi s-ar putea părea interesant. I-am întins modulul de memorie. Crick s-a holbat la el, apoi s-a întors încruntat către mine. – Nimănui nu-i plac oamenii care reuşesc în toate, căpitane. – Nu domnule, cred că nu, dar să ştiţi că eu sînt doar locotenent. – Mai vedem noi, mi-a spus. Jane a luat prima navetă. Eu am mai fost reţinut la sol pentru o vreme.

OPTSPREZECE M-au făcut căpitan, iar pe Jane n-am mai văzut-o niciodată. Cel mai dramatic dintre acestea două a fost să ajung căpitan. Faptul că am cărat-o în spate cîteva sute de metri în cîmp deschis şi că am pus-o într-o cuvă de stază, pe cînd se trăgea asupra noastră, ar fi fost destul pentru a-mi aduce o citare pe ordinea de zi. Faptul că am adus şi schemele tehnice ale sistemul de detecţie Consu, părea deja cam mult, după cum spusese şi maiorul Crick. Dar asta este. În urma celei de-a Doua Bătălii pentru Coral am mai căpătat vreo două medalii şi promovarea asta rapidă. Dacă a fost vreunul care să observe că avansasem de la caporal la căpitan în mai puţin de o lună, a ţinut-o pentru el. Nici eu n-am comentat. Cîteva luni după aceea, toţi pe care îi întîlneam îmi făceau cinste cu una mică. Bineînţeles, în FCA băutura e gratuită. Dar gestul contează. Manualul tehnic Consu a fost trimis direct către Divizia de Cercetare Militară. Harry mi-a spus mai tîrziu că traducerea ar fi fost la fel de dificilă ca descifrarea scrisului de mînă al lui Dumnezeu. 235

Rraey ştiau să folosească sistemul, dar nu aveau nici cea mai mică idee despre cum funcţionează. Chiar şi dacă ar fi avut întreaga schemă, e dificil de crezut că ar fi putut să-i dea de cap. Nu dispuneau de capacitatea de construcţie necesară. Ştiam asta pentru că nici măcar noi nu dispuneam de capacitatea de construcţie necesară. Teoria care stătea la baza dispozitivului deschidea noi ramuri în fizică şi a determinat coloniile să revizuiască întreaga tehnologie de salt. Harry a fost numit în echipa desemnată să extragă noi aplicaţii practice din tehnologia asta. Era încîntat de noua sa muncă. Jesse se plîngea însă că devenise imposibil de suportat în viaţa de zi cu zi. Vechea zicală, dragă lui Harry, care spunea că „nu dispui de cunoştinţele matematice necesare” devenise un truism, pentru că nimeni nu avea cunoştinţele necesare. Oricum, a devenit clar că era bine să stăm în banca noastră şi să nu-i călcăm pe Consu pe bătături. La cîteva luni după A Doua Bătălie pentru Coral s-a zvonit că Rraey s-au întors în spaţiul Consu, cerşind iarăşi tehnologie. Consu au răspuns făcîndu-le nava să explodeze şi trimiţînd-o în cea mai apropiată gaură neagră. Mi s-a părut, iarăşi, o reacţie exagerată. Dar oricum era doar un zvon. După Coral, FCA mi-au dat o serie de însărcinări foarte plăcute, prima dintre ele fiind să fac un tur de onoare al coloniilor, în calitate de proaspăt erou, şi să le explic cum Forţele Coloniale de Apărare Luptă Pentru Voi Toţi! Urma să iau parte la nişte parade militare şi să fac pe arbitrul în concursuri de bucătari amatori. După cîteva luni, m-am simţit gata să revin la viaţa militară, deşi fusese reconfortant să vizitez atîtea planete fără să am ordinul de a împuşca tot ce mişcă. După ce steaua gloriei mele a pălit, FCA m-au trimis să mîn hoardele de noi recruţi. Am devenit tipul care stătea în faţa a o mie de oameni abia mutaţi în noile corpuri, care îi îndemna să se distreze, ca după numai o săptămînă să le spună că în zece ani, trei sferturi dintre ei vor fi murit. Această parte a muncii mele era şi dulce, şi amară. Mă duceam în sala de mese, vedeam grupuri de oameni împrietenindu-se, creînd noi legături, întocmai cum făcuserăm eu, Harry, şi Jesse, Alan şi Maggie, Tom şi Susan. Mă întrebam cîţi dintre ei vor reuşi. Speram că toţi. Ştiam că cei mai mulţi n-o vor face. După cîteva luni, am cerut să fiu mutat. Nu a comentat nimeni. Era genul de muncă pe care nimeni n-o putea face prea mult timp. 236

În cele din urmă, am cerut să fiu trimis înapoi în luptă. Nu că mi-ar plăcea din cale-afară, deşi sînt foarte bun la asta. Numai că în această viaţă, eu sînt soldat. Asta am acceptat să fiu şi să fac. Aveam în minte să renunţ cîndva, dar pînă venea vremea, doream să fiu în linia întîi. Mi s-a dat o companie şi am fost repartizaţi pe Taos. Aici sînt acum. E o navă bună. Am în subordine oameni buni. În această viaţă nu poţi cere mai mult. Faptul că n-am mai văzut-o pe Jane a fost mai puţin dramatic. În definitiv, ce mare lucru să nu mai vezi pe cineva… Jane a fost trimisă cu prima navetă spre Amarillo. Medicul navei a citit indicativul ei: Forţele Speciale, apoi a depozitat-o într-un colţ al infirmeriei, să aştepte în stază întoarcerea pe Phoenix, unde urma să fie pusă pe picioare de tehnicieni specializaţi. La un moment dat am ajuns şi eu pe Phoenix, la bordul lui Bakersfield. Jane se afla în cuvele din spitalul militar, dar un biet muritor ca mine nu avea acces acolo, chiar dacă era un erou recunoscut. La scurtă vreme am fost decorat, promovat şi trimis în turneul de relaxare prin colonii. Am primit un mesaj de la maiorul Crick, cum că Jane se recuperase şi primise o nouă misiune, alături de supravieţuitorii de pe Sparrowhawk, pe o navă nouă, Kite. Ar fi fost nelalocul lui să-i trimit un mesaj. În definitiv, făcea parte din Forţele Speciale. Ei erau Brigăzile Fantomă. N-ai voie să ştii unde se duc sau ce fac, nici chiar dacă-ţi suflă în faţă. Dar eu ştiu că ei sînt acolo. De cîte ori întîlnesc pe vreunul din Forţele Speciale, mă sună pe BrainPal, scurte bip-uri emoţionale, semn de respect. Sînt singurul adevărat-născut care a luptat vreodată în Forţele Speciale; am salvat pe unul dintre ei; am îndeplinit scopul principal al misiunii, chiar cînd nu mai părea posibil. Le răspund cu un bip, semn că am primit salutul, dar nu le transmit altceva, pentru a nu-i da de gol. Forţele Speciale preferă asta. Nam mai văzut-o pe Jane. Nici pe Phoenix, nici în altă parte. Dar am auzit de ea. Imediat după ce am fost repartizat pe Taos, Găoază m-a informat că am un mesaj, trimis de un anonim. Asta era o noutate, nu mai primisem mesaje anonime. L-am deschis. Am văzut imaginea unui lan de grîu, o fermă în depărtare, răsăritul soarelui. Poate să fi fost apusul, dar nu ăsta e sentimentul pe care l-am avut. Am priceput într-un tîrziu că era o carte poştală. Apoi i-am auzit vocea, o voce pe care o ştiam de o viaţă întreagă, vocea a două femei diferite. M-ai întrebat odată ce se întîmplă cu Forţele Speciale cînd trec în rezervă şi ţi-am spus că nu ştiu. Adevărul este că ştiu. Există un loc 237

unde putem merge, dacă vrem, şi putem învăţa cum este să fii om. Cînd va veni vremea, cred că mă voi duce acolo. Cred că aş vrea să mă însoţeşti. Nu eşti obligat. Dar dacă vrei să vii, vino. Doar eşti unul dintre noi. Am făcut o pauză de un minut. Am reluat lectura cînd m-am simţit în stare. O parte din mine a fost cineva drag ţie. Cred că acea parte din mine doreşte să fie iubită de tine din nou, şi doreşte ca eu să te iubesc, de asemenea. Nu pot fi ea. Nu pot decît să fiu eu. Dar cred că m-ai putea iubi dacă ai vrea. Eu vreau să mă iubeşti. Vino la mine cînd poţi. Voi fi aici. Asta era totul. Mi-am amintit de ziua în care am stat pentru ultima dată la mormîntul soţiei mele. Plecasem de acolo fără regrete, pentru că ştiam că ea nu se afla în groapa aceea. Am intrat într-o viaţă nouă şi am regăsit-o, într-o femeie care era altcineva. Cînd viaţa aceasta se va sfîrşi, voi pleca iarăşi fără regrete, pentru că ştiu că ea mă aşteaptă, într-o altă viaţă. Nu am revăzut-o, dar ştiu că se va întîmpla. Curînd. Foarte curînd.

238

239

John Scalzi

Brigăzile-fantomă

Traducere din limba engleză: CRISTINA şi ŞTEFAN GHIDOVEANU

240

Lui Shara Zoll,pentru prietenie şi pentru tot restul. Lui Kristine şi Athenei,pentru răbdarea şi dragostea lor.

241

PARTEA ÎNTÎI

UNU Nimeni nu observă piatra. Şi pentru un motiv foarte întemeiat. Piatra era greu de definit, una dintre milioanele de bucăţi de rocă şi de gheaţă care pluteau pe orbita parabolică a unei comete cu perioadă scurtă, de mult moarte, arătînd exact cum ar arăta orice bucată din cometa distrusă. Piatra era mai mică decît unele, mai mare decît altele, dar pe o scală a distribuţiei nu exista nimic care să o distingă într-un fel sau altul. În cazul, cu o probabilitate aproape imperceptibil de mică, în care piatra era zărită de o reţea planetară defensivă, o examinare superficială ar fi arătat că piatra era compusă din silicaţi şi unele minereuri. Cu alte cuvinte: o piatră nici pe departe destul de mare pentru a provoca vreo stricăciune serioasă. Aceasta era o problemă academică pentru planeta care intersecta în respectivul moment traiectoria pietrei şi a cîtorva mii dintre surorile ei; nu avea reţea planetară defensivă. Reprezenta totuşi un puţ de gravitaţie, în care piatra căzu, laolaltă cu aceste numeroase surori. Împreună, formau un curent de meteoriţi, aşa cum făceau multe bucăţi de gheaţă şi de rocă de fiecare dată cînd planeta intersecta orbita cometei, o dată la fiecare revoluţie planetară. Nici o creatură inteligentă nu se afla pe suprafaţa acestei planete înfiorător de reci, dar dacă ar fi existat, ar fi putut să se uite în sus şi să vadă dungile şi petele lăsate de aceste bucăţi de materie cînd ardeau în atmosferă, supraîncălzite de frecarea aerului pe rocă. Marea majoritate a acestor meteori nou-apăruţi aveau să se vaporizeze în atmosferă, materia lor transmutîndu-se în timpul căderii incandescente dintr-un bulgăre discret şi solid într-un şuvoi lung de particule microscopice. Acestea aveau să rămînă în atmosferă un timp nedefinit, pînă cînd aveau să devină nucleele unor picături de apă, şi simpla masă a apei avea să le tragă către sol sub formă de ploaie (sau, mai probabil, avînd în vedere natura planetei, de zăpadă). Această piatră, totuşi, avea masa de partea sa. Bucăţile zburau 242

în timp ce presiunea atmosferică deschidea crăpături fine în structura pietrei, tensiunea căderii prin stratul tot mai dens de gaze dezvăluind defectele structurale şi slăbiciunile şi exploatîndu-le cu violenţă. Fragmente se desprinseră, scînteiară scurt şi puternic şi fură consumate de către cer. Şi totuşi, la sfîrşitul călătoriei prin atmosferă, rămase destul cît să se ciocnească de suprafaţa planetei, bulgărele în flăcări izbind cu viteză şi cu putere un platou de piatră care fusese curăţat de gheaţă şi de zăpadă de către vînturile de altitudine. Impactul vaporiză piatra şi o mică parte a platoului, săpînd un crater la fel de mic. Platoul de piatră, care se întindea pe o distanţă semnificativă pe orizontală şi dedesubtul suprafeţei planetei, răsună la ciocnire ca un clopot, armonicele coborînd cu cîteva octave sub amplitudinea auzului celor mai multe specii inteligente cunoscute. Solul se cutremură. Şi în depărtare, sub suprafaţa planetei, cineva observă în sfîrşit piatra. – Cutremur, zise Sharan. Nu ridică ochii de la monitor. Cîteva clipe mai tîrziu, urmă o altă zguduire. – Cutremur, repetă Sharan. Cainen îşi privi cercetător asistenta, de la propriul lui monitor. – Plănuieşti să faci asta de fiecare dată? întrebă el. – Vreau să te ţin la curent cu evenimentele pe măsură ce se petrec, răspunse Sharan. – Apreciez sentimentul, spuse Cainen, dar chiar nu trebuie să pomeneşti de asta de fiecare dată. Sînt om de ştiinţă. Înţeleg că atunci cînd solul se mişcă avem de-a face cu un cutremur. Prima ta declaraţie a fost folositoare. Începînd de la a cincea sau a şasea oară, devine monoton. Încă un huruit. – Cutremur, spuse Sharan. Ăsta e numărul şapte. Oricum, tu nu eşti specialist în tectonică. E în afara multelor tale domenii de experienţă. În ciuda modului de obicei lipsit de expresie de a vorbi al lui Sharan, era greu să-ţi scape sarcasmul. Dacă Cainen nu s-ar fi culcat cu asistenta lui, ar fi putut fi iritat. Aşa cum stăteau însă lucrurile, îşi permitea să se amuze, plin de toleranţă. – Nu-mi aduc aminte ca tu să fii specialistă în tectonică, remarcă el. – E un hobby, replică Sharan. 243

Cainen deschise gura să răspundă, cînd solul porni în sus spre el, brusc şi violent. Avu nevoie de o clipă ca să-şi dea seama că nu podeaua se mişcase, ci el fusese trîntit brusc la podea. Era acum întins la întîmplare pe dale, laolaltă cu jumătate dintre obiectele aşezate pînă cu puţin înainte pe staţia lui de lucru. Scaunul de lucru al lui Cainen zăcea răsturnat la vreo doi metri spre dreapta, încă legănîndu-se după cădere. Aruncă o privire spre Sharan, care nu se mai uita spre monitor, în parte din cauză că acesta zăcea sfărîmat pe podea, în apropiere de locul unde se rostogolise Sharan însăşi. – Ce-a fost asta? întrebă Cainen. – Cutremur? sugeră Sharan, şi apoi ţipă cînd laboratorul săltă din nou, energic, în jurul lor. Panoul pentru iluminat şi cel acustic căzură din tavan; atît Cainen cît şi Sharan se căzniră să se tîrască sub bancurile de lucru. Lumea făcu pentru o vreme implozie în jurul lor, în timp ce se ghemuiau sub mese. Dintr-odată, zguduiturile se opriră. Cainen se uită în jur, la puţina lumină pîlpîitoare care mai rămăsese, şi văzu cea mai mare parte a laboratorului căzută pe jos, inclusiv o parte serioasă din tavan şi din pereţi. De obicei, laboratorul era plin de muncitori şi de ceilalţi asistenţi ai lui Cainen, dar astăzi el şi cu Sharan veniseră aici tîrziu, să termine o secvenţiere. Cea mai mare parte a echipei se afla în cazărmile bazei, probabil adormită. Ei bine, acum erau treji. Un zgomot ascuţit, pătrunzător, răsună pe holul care ducea la laborator. – Auzi asta? întrebă Sharan. Cainen înclină afirmativ capul. – E sirena pentru staţiile de luptă. – Sîntem atacaţi? întrebă Sharan. Credeam că baza asta e ecranată. – Este, răspunse Cainen. Sau era. Ar trebui să fie, oricum. – Ei, bună treabă, trebuie să spun, comentă Sharan. Acum Cainen era iritat. – Nimic nu e perfect, Sharan, replică el. – Îmi pare rău, zise Sharan, adaptîndu-se la iritarea bruscă a şefului său. Cainen mîrîi, apoi se strecură afară de sub bancul lui de lucru şi porni către un dulap răsturnat. – Vino să mă ajuţi cu asta, îi ceru lui Sharan. 244

Manevrară între ei dulapul pînă în poziţia în care Cainen putea să deschidă uşa. Înăuntru se afla o mică armă cu proiectile şi un încărcător. – De unde ai căpătat asta? întrebă Sharan. – Aici este o bază militară, Sharan, răspunse Cainen. Au arme. Eu am două dintr-astea. Una aici şi una în cazarmă. M-am gîndit că ar fi de folos dacă s-ar întîmpla aşa ceva… – Noi nu sîntem militari, observă Sharan. – Şi sînt sigur că o să conteze foarte mult pentru oricine atacă baza, continuă Cainen, dîndu-i arma lui Sharan. Ia asta. – Nu mi-o da mie, protestă Sharan. N-am folosit niciodată aşa ceva. Ia-o tu. – Eşti sigură? întrebă Cainen. – Sînt sigură, răspunse Sharan. N-aş face decît să mă împuşc singură în picior. – Bine, spuse Cainen. Montă încărcătorul de muniţie în armă şi o băgă într-un buzunar al hainei. – Ar trebui să plecăm spre cazarma noastră. Oamenii noştri sînt acolo. Dacă se întîmplă ceva, ar trebui să fim alături de ei. Sharan încuviinţă fără cuvinte. Personalitatea ei sarcastică obişnuită dispăruse acum cu desăvîrşire; arăta istovită şi speriată. Cainen o strînse scurt de mînă. – Vino, Sharan, o chemă el. O să ne descurcăm. Să încercăm doar să ajungem la cazarmă. Cei doi începură să se strecoare printre dărîmăturile din hol, cînd auziră uşa de la casa scărilor de la nivelul de dedesubt deschizîndu-se. Cainen privi prin norul de praf şi lumina scăzută şi distinse două siluete masive trecînd pe uşă. Cainen porni înapoi spre laborator; Sharan, care avusese acelaşi gînd mai repede decît şeful ei, ajunsese deja la uşa laboratorului. Singura cale diferită de a pleca de la acest etaj era liftul, care se afla dincolo de casa scărilor. Erau prinşi în capcană. Cainen îşi atinse buzunarul în timp ce se retrăgea; nu avea prea multă experienţă în plus cu o armă faţă de Sharan şi nu era deloc încrezător că ar putea să lovească chiar şi o singură ţintă la distanţă, cu atît mai puţin două, fiecare dintre ele fiind probabil un soldat antrenat. – Domnule administrator Cainen, zise una dintre siluete. – Ce? răspunse Cainen, chiar dacă ştia că n-ar fi trebuit să o facă, şi regretă imediat că se dăduse de gol. – Domnule administrator Cainen, repetă silueta. Am venit să vă 245

recuperăm. Nu sînteţi în siguranţă aici. Silueta înaintă într-un cerc de lumină şi se dovedi a fi Aten Randt, unul dintre comandaţii bazei. Cainen îl recunoscu în sfîrşit după desenul clanului aplicat pe carapace şi după însemne. Aten Randt era eneshan, iar lui Cainen îi era puţin ruşine să recunoască faptul că, şi după atîta timp în bază, încă i se păreau toţi la fel. – Cine ne atacă? întrebă Cainen. Cum au găsit baza? – Nu sînt sigur cine ne atacă sau de ce, răspunse Aten Randt. Pocnetele mandibulelor sale erau traduse într-o vorbire recognoscibilă de către un mic dispozitiv care-i atîrna de gît. Aten Randt îl putea înţelege pe Cainen fără dispozitiv, dar avea nevoie de el ca să-i vorbească. – Bombardamentul a venit de pe orbită şi abia acum le-am descoperit aparatul de debarcare. Aten Randt se apropie de Cainen; acesta încercă să nu se clintească din loc. În ciuda timpului petrecut aici şi a relaţiei de serviciu destul de bune, încă era nervos în preajma masivei rase de insectoizi. – Domnule administrator Cainen, nu te putem lăsa să fii găsit aici. Trebuie să te luăm înainte ca baza să fie invadată. – Bine, răspunse Cainen. Îi făcu semn lui Sharan să vină cu el. – Ea nu, spuse Aten Randt. Numai tu. Cainen se opri. – E asistenta mea. Am nevoie de ea, insistă el. Baza se zgudui din cauza unui alt bombardament. Cainen se simţi izbit de un perete şi se prăbuşi. În timp ce cădea, observă că nici Aten Randt, nici celălalt soldat eneshan nu se mişcaseră vreun pic din poziţia lor. – Nu este momentul potrivit să discutăm această problemă, domnule administrator, zise Aten Randt. Lipsa de emoţie a dispozitivului de traducere dădea comentariului o nuanţă sardonică neintenţionată. Cainen începu să protesteze din nou, dar Sharan îl luă cu blîndeţe de braţ. – Cainen. Are dreptate, spuse ea. Trebuie să ieşi de aici. E destul de rău că oricare dintre noi se află aici. Dar dacă tu ai fi găsit aici, ar fi foarte rău. – Nu te las singură, exclamă Cainen. – Cainen, insistă Sharan, şi arătă înspre Aten Randt, care stătea alături, impasibil. E unul dintre ofiţerii de cel mai înalt rang de 246

aici. Sîntem atacaţi. N-ar trimite pe cineva ca el cu o misiune banală. Iar acum, oricum nu este momentul să ne certăm. Aşa că pleacă. O să găsesc eu drumul înapoi la cazarmă. Am petrecut în locul ăsta ceva vreme, mai ştii? Îmi aduc eu aminte cumva cum se ajunge acolo. Cainen se uită lung la Sharan pentru o clipă, apoi arătă, pe lîngă Aten Randt, către celălalt soldat eneshan. – Tu, rosti el. Escorteaz-o înapoi la cazarmă. – Am nevoie de el alături de mine, domnule administrator, protestă Aten Randt. – Poţi să te descurci şi singur cu mine, zise Cainen. Iar dacă nu este însoţită de el, o să fie însoţită de mine. Aten Randt îşi acoperi dispozitivul de traducere şi făcu un semn soldatului. Se aplecară unul spre celălalt şi pocniră încetişor din mandibule – nu că ar fi contat, din moment ce Cainen nu înţelegea limba eneshan. Apoi cei doi se despărţiră şi soldatul se duse să stea lîngă Sharan. – O s-o ducă la cazarmă, spuse Aten Randt. Dar să nu mai aud nici un argument din partea ta. Am irosit deja prea mult timp. Vino cu mine acum, domnule administrator. Întinse mîna, îl apucă pe Cainen de braţ şi-l trase către uşa casei scării. Cainen aruncă o privire în urmă şi o văzu pe Sharan uitîndu-se cu teamă la uriaşul soldat eneshan. Această ultimă imagine a asistentei şi iubitei lui dispăru cînd Aten Randt îl împinse pe uşă. – Asta a durut! protestă Cainen. – Taci, se răsti Aten Randt şi-l împinse pe Cainen înainte pe scări. Începură să urce; membrele surprinzător de scurte şi delicate ale eneshanului erau pe măsura paşilor lui Cainen, în susul scărilor. – Mi-a luat mult prea mult să te găsesc şi prea mult să te fac să te mişti. De ce nu erai în cazarmă? – Terminam nişte treburi, răspunse Cainen. Nu că am avea cine ştie ce altceva de făcut aici. Unde mergem acum? – Sus, zise Aten Randt. E o cale ferată de serviciu subterană, la care trebuie să ajungem. Cainen se opri pentru o clipă şi se uită în urmă, la Aten Randt, care, în ciuda faptului că se afla cu cîteva trepte mai jos decît el, era aproape la aceeaşi înălţime. – Asta duce la culturile hidroponice, observă Cainen. 247

Cainen, Sharan şi alţi membri ai echipei lui se duceau din cînd în cînd la hala imensă a culturilor hidroponice, pentru verdeaţă; suprafaţa planetei nu arăta tocmai îmbietoare, în afară de cazul în care hipotermia era ceva ce-ţi plăcea. Culturile hidroponice însemnau lucrul cel mai apropiat de noţiunea de „afară”. – Culturile hidroponice sînt într-o peşteră naturală, spuse Aten Randt, îndemnîndu-l pe Cainen să se pună din nou în mişcare. Un rîu subteran se întinde dincolo de ea, într-o zonă închisă. Curge într-un lac subteran. Acolo e ascuns un mic modul locuibil în care te vei adăposti. – Nu mi-ai spus niciodată pînă acum despre asta, se miră Cainen. – Nu ne-am aşteptat să avem nevoie să-ţi spunem, replică Aten Randt. – O să înot pînă acolo? întrebă Cainen. – Există un mic submersibil, răspunse Aten Randt. Va fi cam înghesuială înăuntru, chiar şi pentru tine. Dar a fost deja programat cu amplasarea modulului. – Şi cît o să stau acolo? – Să sperăm că nu prea mult, îl linişti Aten Randt. Pentru că alternativa ar însemna un timp într-adevăr lung. Încă două etaje, domnule administrator… Cei doi se opriră la uşă, cu două etaje mai sus, în timp ce Cainen încerca să-şi recapete răsuflarea, iar Aten Randt pocnea din maxilare la comunicator. Zgomotul bătăliei, la cîteva etaje deasupra, era filtrat la trecerea prin piatra solului şi prin betonul pereţilor. – Au ajuns la bază, dar deocamdată îi ţinem la suprafaţă, îi explică Aten Randt lui Cainen, lăsînd jos comunicatorul. N-au ajuns la acest nivel. S-ar putea să ajungem să te ducem la adăpost. Vino după mine şi stai aproape, domnule administrator. Să nu rămîi în urmă. Înţelegi? – Înţeleg, răspunse Cainen. – Atunci să mergem, îl îndemnă Aten Randt. Îşi ridică arma destul de impresionantă, deschise uşa, şi ieşi pe hol. Cînd Aten Randt începu să se mişte, Cainen văzu membrele inferioare ale eneshanului extinzîndu-se cînd o articulaţie suplimentară a piciorului ieşi din carapace. Era un mecanism de alergare care le dădea eneshanilor o viteză şi o agilitate înspăimîntătoare în condiţii de bătălie şi îi aminti lui Cainen de numeroasele insecte tîrîtoare din copilăria lui. Îşi înăbuşi un fior de repulsie şi 248

alergă să ţină pasul, poticnindu-se nu doar o dată în holul presărat cu dărîmături, îndreptîndu-se prea încet către mica staţie de tren de pe partea cealaltă a nivelului. Cainen gîfîia, în timp ce Aten Randt examina comenzile unei locomotive al cărei compartiment de pasageri era deschis către exterior. Deconectase deja locomotiva de vagoanele din spatele ei. – Ţi-am zis să ţii pasul… – Unii dintre noi sîntem bătrîni şi nu ne putem dubla lungimea picioarele, bombăni Cainen, apoi arătă către locomotivă. Mă sui în asta? – Ar trebui să mergem pe jos, spuse Aten Randt, iar pe Cainen începură să-l doară deja picioarele. Dar nu cred că o să poţi să ţii pasul pe întreaga distanţă, şi sîntem în criză de timp. Va trebui să riscăm să folosim asta. Urcă-te. Cainen se sui recunoscător în zona pentru pasageri, care era încăpătoare, fiind construită pentru doi eneshani. Aten Randt porni mica locomotivă la viteză maximă – cam de două ori viteza alergării unui eneshan, ceea ce părea stînjenitor de repede în tunelul îngust –, apoi se întoarse şi ridică din nou arma, scrutînd tunelul din spatele lor în căutarea ţintelor. – Ce se întîmplă cu mine dacă baza e cucerită? întrebă Cainen. – Vei fi în siguranţă în modulul locuibil. – Da, dar dacă baza e cucerită, cine va veni să mă ia? Nu pot să stau în modul pentru totdeauna şi nu o să ştiu cum să ies. Oricît de bine pregătit e modulul ăsta al vostru, va rămîne pînă la urmă fără provizii. Ca să nu mai pomenim de aer. – Modulul are capacitatea de a extrage oxigenul dizolvat din apă, explică Aten Randt. N-o să te sufoci. – Minunat! Dar tot mai rămîne foamea… – Lacul are o scurgere…, începu Aten Randt şi atît reuşi să spună înainte ca locomotiva să deraieze cu o zguduitură bruscă. Vuietul tunelului care se prăbuşea acoperi toate celelalte zgomote; Cainen şi Aten Randt se treziră zburînd pentru scurtă vreme, cînd fură aruncaţi din zona pentru pasageri a locomotivei în întunericul plin de praf care se coborî brusc asupra lor. După un timp nedeterminat, Cainen simţi că este îmboldit să se trezească de către Aten Randt. – Scoală-te, domnule administrator. – Nu văd nimic, se plînse Cainen. Aten Randt răspunse îndreptînd spre el o rază de la lampa ataşată de armă. 249

– Mulţumesc. – Te simţi bine? întrebă Aten Randt. – Da, răspunse Cainen. Dacă este cîtuşi de puţin posibil, mi-ar plăcea să-mi petrec restul zilei fără să mai iau contact cu pămîntul. Aten Randt pocni din mandibule în semn de încuviinţare şi mută raza de lumină, ca să se uite la căderile de pietre care le blocaseră drumul. Cainen porni să se ridice, alunecînd puţin pe pietriş. Aten Randt îndreptă din nou raza spre Cainen. – Rămîi acolo, domnule administrator. E mai sigur. Raza de lumină coborî spre şine. – S-ar putea să mai fie curent în ele. Raza se îndepărtă din nou, înapoi către pereţii prăbuşiţi ai noului lor ţarc. Fie din întîmplare, fie intenţionat, bombardamentul care lovise linia de cale ferată îi închisese complet pe Cainen şi Aten Randt; nu exista nici o deschidere în zidul dărîmat. Cainen îşi spuse că sufocarea devenise din nou o problemă reală. Aten Randt continuă examinarea porţiunii de coridor şi încercă din nou comutatorul, care părea să nu meargă. Cainen se aşeză şi încercă să nu respire prea adînc. Ceva mai tîrziu Aten Randt, care renunţase la examinare şi îi lăsase pe amîndoi în întuneric cît timp se odihnea, aprinse din nou lumina, îndreptînd-o către peretele de sfărîmături cel mai apropiat de bază. – Ce e? întrebă Cainen. – Taci, replică Aten Randt, şi se duse mai aproape de perete, încercînd parcă să audă ceva. Cîteva clipe mai tîrziu, Cainen auzi şi el: un zgomot care ar fi putut fi voci, dar nu ale cuiva de aici, sau prietenoase. Scurtă vreme după aceea, se auziră exploziile. Oricine era de partea cealaltă a peretelui, se hotărîse că vrea să treacă. Aten Randt se dădu repede la o parte de lîngă peretele de sfărîmături şi se apropie de Cainen, cu arma ridicată, orbindu-l cu raza de lumină. – Îmi pare rău, domnule administrator, zise Aten Randt, şi atunci îi deveni limpede lui Cainen că ordinele lui Aten Randt de al duce la adăpost mergeau probabil doar pînă aici. Din instinct, mai mult decît pentru că se gîndise, Cainen se răsuci din faţa razei; glonţul menit să-l nimerească în plin se duse în schimb în braţ, făcîndu-l să se învîrtească şi trîntindu-l la pămînt. Cainen se strădui să se ridice în genunchi şi zări umbra apărută în faţa lui cînd lumina lui Aten Randt îi căzu în spate. 250

– Aşteaptă, exclamă Cainen în direcţia umbrei. Nu în spate. Ştiu ce trebuie să faci. Dar nu în spate. Te rog. Trecu o clipă întreruptă de sunetele exploziilor în pietriş. – Întoarce-te, domnule administrator. Cainen se întoarse încet, scîrţîind cu genunchii pe pietriş şi băgînd mîinile în buzunarele de la haină, ca şi cum ar fi fost cătuşe. Aten Randt ţinti; avînd luxul de a-şi alege unde să tragă, îndreptă arma spre creierul lui Cainen. – Eşti gata, domnule administrator? – Sînt, răspunse Cainen, şi-l împuşcă pe Aten Randt cu arma din buzunarul hainei, ochind spre raza de lumină. Împuşcătura lui Cainen coincise cu o explozie în partea cealaltă a peretelui. Aten Randt nu păru să-şi dea seama că fusese împuşcat, pînă cînd sîngele nu începu să-i curgă din rana din carapace; pentru Cainen, era abia vizibilă în lumină. Cainen îl văzu pe Aten Randt uitîndu-se în jos la rană, fixînd-o cu privirea pentru o clipă, apoi întoarse din nou ochii spre Cainen, nedumerit. Pînă în acest moment, Cainen scosese deja pistolul din buzunar. Trase în Aten Randt încă de trei ori, golind încărcătorul. Aten Randt se aplecă uşor înainte pe picioarele din faţă, apoi căzu pe spate la fel de mult, cu partea principală a corpului său mare aşezîndu-se pe sol şi cu picioarele întinse în unghiuri ciudate. – Îmi pare rău, spuse Cainen adresîndu-se proaspătului cadavru. Spaţiul se umplu de praf şi apoi de lumină, cînd peretele de sfărîmături fu spart şi creaturi cu lumini pe arme se revărsară prin el. Una dintre ele îl zări pe Cainen şi lătră; dintr-odată cîteva raze de lumină se îndreptară spre administrator. Cainen lăsă arma din mînă, ridică braţul sănătos în semn de capitulare şi se îndepărtă de corpul lui Aten Randt. Faptul că îl împuşcase pe Aten Randt pentru a rămîne în viaţă nu i-ar fi slujit prea mult dacă aceşti invadatori se hotărau să-l ciuruiască. Printre razele de lumină, unul dintre invadatori înainta trăncănind ceva în limba lui, iar Cainen reuşi în sfîrşit să vadă specia cu care avea de-a face. Instruirea sa de xenobiolog ieşi la suprafaţă atunci cînd începu să observe particularităţile fenotipului speciei: simetrie bilaterală, bipezi şi în consecinţă cu membre diferenţiate pentru braţe şi picioare; genunchii li se îndoiau invers. Cam de aceeaşi mărime şi construiţi după aceeaşi schemă a corpului, ceea ce nu era surprinzător, din moment ce un număr neobişnuit de mare de specii aşazis inteligente erau bipede, cu simetrie bilaterală şi avînd volum şi 251

masă destul de asemănătoare. Era unul dintre lucrurile care făcea ca relaţiile interspecii din această parte de Univers să fie atît de litigioase precum erau. Atît de multe specii inteligente asemănătoare, atît de puţin spaţiu cu adevărat utilizabil pentru toate nevoile lor… Dar acum apar diferenţele, se gîndi Cainen, cînd creatura latră din nou la el: un tors mai lat şi o structură a scheletului şi a musculaturii în general stîngace. Picioare ca nişte cioturi; mîini ca nişte ciomege. Diferenţiere sexuală extrem de vizibilă (aceasta din faţa lui era femelă, dacă-şi amintea corect). Intrări senzoriale compromise din cauza a numai două mici organe optice şi auditive, în loc de benzile optice şi auditive care se înfăşurau aproape complet în jurul capului lui Cainen. Fibre cheratinice subţiri pe cap, în loc de cute ale pielii care radiază căldură. Nu pentru prima oară, Cainen reflectă că evoluţia nu făcuse mari favoruri acestei specii în particular, din punct de vedere fizic. Îi făcuse doar agresivi, periculoşi şi al naibii de greu de curăţat de pe suprafaţa unei planete. O problemă, adică. Creatura din faţa lui Cainen trăncăni din nou spre el şi scoase un obiect scurt, cu înfăţişare ameninţătoare. – Umani nenorociţi, comentă el. Creatura îl pocni cu obiectul; Cainen simţi un şoc, văzu un dans multicolor de lumină şi căzu la pămînt pentru ultima oară în acea zi. * – Îţi aduci aminte cine sînt? întrebă umanul de la masă, cînd Cainen fu condus în încăpere. Cei care-l făcuseră prizonier îi oferiseră un scaun potrivit pentru genunchii lui cu faţa în spate (pentru ei); umanul vorbi, iar traducerea ieşea dintr-un difuzor de pe masă. Singurul alt obiect de pe masă era o seringă umplută cu un lichid limpede. – Eşti soldatul care m-a lovit şi din cauza căruia mi-am pierdut cunoştinţa, răspunse Cainen. Difuzorul nu dădu o traducere a cuvintelor sale, sugerînd că soldatul avea pe undeva un alt dispozitiv de traducere. – Aşa e, zise umanul. Sînt locotenentul Jane Sagan. Făcu semn către scaun. – Te rog ia loc. Cainen se aşeză. 252

– Nu era necesar să mă faci să-mi pierd cunoştinţa, zise el. Aş fi venit de bunăvoie. – Am avut motivele noastre să te vrem fără cunoştinţă, spuse Sagan. Arătă spre braţul lui rănit, unde îl lovise glonţul lui Aten Randt. – Ce-ţi mai face braţul? îi întrebă. – Pare să fie bine, răspunse Cainen. – N-am reuşit să-l vindecăm în întregime, explică Sagan. Tehnologia noastră medicală poate vindeca rapid cea mai mare parte a rănilor noastre, dar tu eşti rraey, nu om. Tehnologiile noastre nu cartografiază precis ţesuturile voastre. Dar am făcut tot ce-am putut… – Mulţumesc, zise Cainen. – Presupun că ai fost împuşcat de către eneshanul lîngă care te-am găsit, continuă Sagan. Cel pe care l-ai împuşcat… – Da, încuviinţă Cainen. – Sînt curioasă de ce eraţi angajaţi într-un schimb de focuri. – Era pe cale să mă omoare, iar eu nu voiam să mor. – Asta atrage după sine întrebarea de ce eneshanul te voia mort, spuse Sagan. – Eram prizonierul lui, o lămuri Cainen. Presupun că ordinele lui erau să mă omoare, mai curînd decît să îngăduie să fiu prins de viu. – Erai prizonierul lui, repetă Sagan. Şi totuşi, aveai o armă. – Am găsit-o. – Chiar aşa? comentă Sagan. Asta înseamnă o securitate foarte proastă din partea eneshanilor. Nu le stă în fire. – Cu toţii facem greşeli, zise Cainen. – Şi toţi ceilalţi rraey pe care i-am găsit în bază? întrebă Sagan. Erau şi ei prizonieri? – Erau, răspunse Cainen, şi simţi un val de îngrijorare pentru Sharan şi pentru restul echipei sale. – Cum se face că aţi ajuns cu toţii să fiţi prizonierii eneshanilor? – Ne aflam pe o navă rraey care ne ducea spre una dintre coloniile noastre, cu ocazia unei rotaţii medicale, povesti Cainen. Eneshanii ne-au atacat nava. Ne-au abordat, mi-au luat echipajul prizonier şi ne-au trimis aici. – Cu cîtă vreme în urmă s-a întîmplat totul? – Cu destulă vreme, continuă Cainen. Nu sînt prea sigur. Aici folosim măsurătoarea militară eneshană a timpului, iar unităţile 253

lor nu-mi sînt prea familiare. Apoi, mai există şi perioada de rotaţie planetară locală, care e rapidă şi face lucrurile şi mai încurcate. Şi nici diviziunile umane ale timpului nu-mi sînt familiare, aşa că nu pot spune cu precizie. – Serviciile noastre de informaţii nu au nici o înregistrare despre eneshani care să fi atacat un vehicul rraey în ultimul an – asta ar însemna cam două treimi de hked pentru tine, zise Sagan, folosind termenul rraey pentru o orbită completă a planetei lui în jurul propriului soare. – Poate că informaţiile voastre nu sînt atît de bune pe cît crezi, observă Cainen. – E posibil, recunoscu Sagan. Totuşi, avînd în vedere că eneshanii şi rraey se află încă, din punct de vedere tehnic, în stare de război, unei nave atacate ar fi trebuit să i se acorde atenţie. Cele două popoare ale voastre s-au bătut pentru mult mai puţin… – Nu-ţi pot spune mai mult decît ştiu, spuse Cainen. Am fost luaţi de pe navă şi aduşi la bază. Ce s-a întîmplat sau ce nu s-a întîmplat în afara bazei, în tot acest timp, nu este un subiect despre care să ştiu prea multe. – Ai fost ţinut prizonier în bază, zise Sagan. – Da, răspunse Cainen. – Am umblat prin toată baza, şi există o singură zonă mică de detenţie, continuă Sagan. Nu există nimic care să sugereze că eraţi ţinuţi încuiaţi. Cainen scoase echivalentul rraey al unui chicotit melancolic. – Dacă ai văzut baza, ai văzut fără îndoială şi suprafaţa planetei. Dacă vreunul dintre noi ar fi încercat să evadeze, ar fi îngheţat înainte să ajungă prea departe. Ca să nu mai pomenim că n-aveam unde ne duce. – De unde ştii? – Ne-au spus eneshanii. Şi nimeni din echipajul meu n-a plănuit o excursie ca să testeze afirmaţia. – Aşa că nu ştii nimic altceva despre planetă, comentă Sagan. – Uneori e rece, alteori e şi mai rece, răspunse Cainen. La atît se rezumă cunoştinţele mele despre planetă. – Eşti doctor, spuse Sagan. – Aceste termen nu-mi este familiar, arătă Cainen către difuzor. Maşina voastră nu e destul de deşteaptă ca să găsească un echivalent în limba mea. – Eşti un profesionist în domeniul medicinei. Faci medicină, explică Sagan. 254

– Da. Sînt specialist în genetică. De aceea ne aflam pe nava aceea, echipa mea şi cu mine. Una dintre coloniile noastre suferea de o epidemie care afecta secvenţierea genelor şi diviziunea celulară. Am fost trimişi să investigăm şi, din cîte speram, să găsim un tratament. Sînt sigur că, dacă aţi trecut prin bază, aţi văzut aparatura noastră. Cei care ne-au făcut prizonieri au fost atît de amabili să ne dea spaţiu pentru un laborator. – De ce-ar fi făcut aşa ceva? – Poate s-au gîndit că, dacă eram ţinuţi ocupaţi cu propriile noastre proiecte, am fi fost mai uşor de manevrat? Dacă e aşa, a funcţionat, pentru că ne-am făcut o regulă din a ne ţine deoparte şi a încerca să nu provocăm necazuri. – Adică în afară de momentele cînd furaţi arme, îl ironiza Sagan. – Le aveam de cîtva timp, aşa că, după cît se pare, nu le-am stîrnit bănuielile. – Arma pe care ai folosit-o era proiectată pentru un rraey, observă Sagan. Un lucru ciudat pentru o bază militară eneshană. – Trebuie s-o fi luat de pe nava noastră, cînd ne-au abordat. Sînt sigur că, în timp ce căutaţi prin navă, o să găsiţi un număr oarecare de alte obiecte de fabricaţie rraey. – Aşadar, să recapitulăm, spuse Sagan. Tu şi cu echipa ta, formată din personal medical, aţi fost capturaţi de eneshani în urmă cu un timp nedeterminat şi aduşi aici, unde aţi fost ţinuţi prizonieri şi fără posibilitatea de a comunica cu oricine din poporul vostru. Nu ştiţi unde vă aflaţi sau ce planuri au eneshanii cu voi… – Exact, confirmă Cainen. În afară de asta, presupun că nu voiau ca cineva să afle că eram aici, odată ce baza era invadată, pentru că unul dintre ei a încercat să mă omoare. – Adevărat. Te-ai descurcat mai bine decît echipa ta, mă tem… – Nu ştiu ce vrei să spui. – Eşti singurul rraey pe care l-am găsit în viaţă, zise Sagan. Restul au fost împuşcaţi şi ucişi de către eneshani. Cei mai mulţi se aflau în ceea ce părea să fie o cazarmă. Am mai găsit unul în apropiere de ceea ce-mi închipui că era laboratorul tău, din moment ce avea destul de multă tehnologie rraey în ea. Cainen simţi că i se face rău. – Minţi! exclamă el. – Mă tem că nu, răspunse Sagan. – Voi, umanii, i-aţi omorît! continuă Cainen furios. – Eneshanii au încercat să te omoare pe tine. De ce n-ar omorî 255

ceilalţi membri ai echipei tale? – Nu te cred! – Înţeleg de ce nu mă crezi. Acesta este totuşi adevărul. Cainen stătea încremenit, îndurerat. Sagan îl lăsă o vreme. – În regulă, vorbi Cainen în cele din urmă. Spune-mi ce vreţi de la mine… – Pentru început, domnule administrator Cainen, am dori adevărul. Cainen avu nevoie de o clipă ca să-şi dea seama că era pentru prima oară cînd fiinţa umană i se adresase pe nume. Şi folosindu-i titlul. – V-am spus adevărul, insistă el. – Prostii! Cainen arătă din nou spre difuzor. – Am primit doar o traducere parţială pentru asta. – Eşti administratorul Cainen Suen Su. Şi, dacă este destul de adevărat că ai o oarecare instruire medicală, principalele două domenii de studiu ale tale sînt xenobiologia şi sistemele defensive de tip reţea neurală semiorganică – două domenii de studiu despre care îmi închipui că se îmbină foarte bine. Cainen nu scoase nici o vorbă. Sagan continuă: – Acum, domnule administrator Cainen, dă-mi voie să-ţi spun cîte ceva despre ceea ce ştim noi. Cu cincisprezece luni în urmă, rraey şi eneshanii luptau în acelaşi război sporadic pe care-l duc de treizeci de ani, un război pe care l-am încurajat, din moment ce v-a luat şi pe unii şi pe alţii din spinarea noastră. – Nu în întregime. A fost şi bătălia de la Coral… – Da, a fost, încuviinţă Sagan. Am fost acolo. Aproape că am murit. – Am pierdut un frate acolo. Cel mai mic. Poate l-ai întîlnit… – Poate că da. Cu cincisprezece luni în urmă, rraey şi eneshanii erau duşmani. Şi, dintr-odată, n-au mai fost, dintr-un motiv pe care serviciile noastre de informaţii n-au reuşit să-l descopere. – Am discutat deja despre lipsurile serviciilor voastre de informaţii. Rasele încetează războaiele tot timpul. După Coral, noi şi cu voi ne-am oprit din luptă. – Am oprit lupta pentru că v-am bătut. V-aţi retras, iar noi am reconstruit Coral. Asta-i problema – există un motiv pentru care am încetat lupta, cel puţin deocamdată. Voi şi cu eneshanii nu aveţi nici un motiv. Asta ne îngrijorează. Cu trei luni în urmă, satelitul spion pe care l-am lansat deasupra acestei planete a observat 256

că, pentru o lume pretins nelocuită, a început dintr-odată să primească un trafic intens, atît eneshan cît şi rraey. Ceea ce face acest lucru deosebit de interesant pentru noi este că planeta nu este revendicată nici de către eneshani, nici de către rraey, ci de către obini. Obinii nu se amestecă, domnule administrator, şi sînt destul de puternici pentru ca nici eneshanii, nici rraey să nu se gîndească cu uşurinţă să-şi instaleze prăvălia pe teritoriul lor. Aşa că am pus un satelit spion mai avansat deasupra planetei ca să caute semne de locuire. Nu ne-am ales cu nimic. Ca specialist în apărare, domnule administrator, ai dori să rişti să ghiceşti de ce? – Mi-aş imagina că baza era ecranată, răspunse Cainen. – Era. Şi, ca din întîmplare, exact cu tipul de sistem de apărare în care eşti specializat. N-am ştiut asta atunci, desigur, dar ştim acum. – Cum aţi găsit baza dacă era ecranată? Sînt curios din punct de vedere profesional. – Am aruncat pietre. – Poftim? se miră Cainen. – Pietre, repetă Sagan. Cu o lună în urmă, am presărat planeta cu cîteva zeci de senzori seismici, care erau programaţi să caute semnături seismice care să sugereze structuri subterane proiectate în mod inteligent. Vorbind din experienţă, bazele secrete sînt mai uşor de ecranat cînd sînt la subsol. Ne-am bazat pe activitatea seismică naturală a planetei pentru a restrînge zonele de investigaţie. Apoi am aruncat pietre în regiunile care ne interesau. Iar astăzi am aruncat cîteva chiar înainte de atac, pentru a obţine o imagine sonică exactă a bazei. Pietrele sînt bune pentru că arată ca nişte meteoriţi apăruţi în mod natural. Nu sperie pe nimeni. Şi nimeni nu se ecranează împotriva scanărilor seismice. Cele mai multe rase sînt prea ocupate să se ecraneze împotriva scanerelor optice şi electromagnetice de înaltă energie, ca să considere undele sonore cine ştie ce pericol. Este slăbiciunea înaltei tehnologii: ignoră eficienţa nivelurilor inferioare de tehnologie. Cum ar fi aruncarea pietrelor… – Lăsăm în seama umanilor să ciocnească pietre, comentă Cainen. Sagan ridică din umeri. – N-avem nimic împotrivă cînd tipul celălalt aduce un pistol la o luptă cu cuţite. Asta face mai uşor pentru noi să-i scoatem inima din piept. Sau orice altceva foloseşte ca să pompeze sînge. Încrederea prea mare în voi înşivă lucrează în favoarea noastră. Aşa cum 257

poţi să vezi, pentru că eşti aici. Dar ceea ce vrem să ştim cu adevărat, domnule administrator, este de ce sunteţi aici. Eneshanii şi rraey lucrînd împreună e destul de surprinzător, dar eneshanii, rraey şi obinii? Asta nu-i doar surprinzător. Asta-i interesant! – Nu ştiu nimic despre proprietarul acestei planete. – Iar ceea ce este încă şi mai interesant eşti tu, domnule administrator Cainen, continuă Sagan, ignorînd comentariul. În timp ce dormeai, am făcut o scanare genetică asupra ta care să ne spună cine eşti, apoi am accesat înregistrările navei pentru a afla cîte ceva despre istoria ta. Ştim că unul dintre principalele domenii care te interesează în materie de xenobiologie este specia umană. Eşti probabil cea mai mare autoritate rraey în genetica umană. Şi ştim de asemenea că arăţi un interes deosebit felului în care funcţionează creierul uman. – Face parte din interesul meu general pentru reţele neuronale. Nu mă interesează în mod deosebit creierul uman, aşa cum spui. Toate creierele sînt interesante în felul lor. – Dacă zici tu… Dar orice ai fi făcut aici, jos, era destul de important pentru ca eneshanii să prefere să vă vadă pe tine şi echipa ta mai degrabă morţi, decît în mîinile noastre. – V-am spus. Eram prizonierii lor. Sagan îşi rostogoli ochii în orbite. – Pentru o clipă, hai să ne prefacem că nu sîntem proşti, domnule administrator Cainen. Cainen se aplecă în faţă, apropiindu-se de Sagan de pe partea cealaltă a mesei. – Ce fel de fiinţă umană eşti tu? întrebă el. – Ce vrei să spui? – Ştim că există trei feluri de umani, socotind şi variaţiile, zise Cainen şi ridică în sus degetele cu mult mai lungi şi mai articulate decît cele ale oamenilor. Există umani nemodificaţi, care sînt cei ce colonizează planetele. Aceştia au forme şi mărimi şi culori diferite – o diversitate genetică bună, aici. Al doilea grup este partea cea mai mare a castei voastre de soldaţi. Şi aceştia variază în mărime şi formă, dar în măsură mult mai mică, şi au cu toţii aceeaşi culoare: verde. Ştim că aceşti soldaţi nu sînt în corpurile lor originare – conştiinţa lor este transferată din corpurile membrilor bătrîni ai speciei voastre în aceste corpuri mai puternice şi mai sănătoase. Aceste corpuri sînt puternic modificate genetic, atît de mult încît nu se pot înmulţi, nici între ei, nici cu umani nemodificaţi. Dar pot fi încă recunoscuţi drept umani, în special materia cerebrală. Dar 258

al treilea grup…, continuă Cainen şi se lăsă pe spate. Am auzit tot felul de poveşti, locotenent Sagan. – Ce-ai auzit? – Că membrii lui sînt creaţi din morţi. Că plasma embrionară umană a morţilor este amestecată şi reamestecată cu material genetic al altor specii, pentru a vedea ce iese. Că unii dintre ei nici măcar nu seamănă a fiinţe umane, aşa cum se recunosc ei înşişi. Că se nasc ca adulţi, cu capacităţi şi talente, dar fără memorie. Şi nu numai fără memorie. Fără sine. Fără morală. Fără reţineri. Fără… Făcu o pauză, ca pentru a căuta cuvîntul potrivit. – Fără umanitate, zise el în sfîrşit. Aşa cum aţi spune voi. Copii războinici, în corpuri adulte. Grozăvii. Monştri. Unelte pe care Uniunea voastră Colonială le foloseşte pentru misiunile pe care nu pot sau nu vor să le încredinţeze soldaţilor ce au experienţă de viaţă şi un sine moral, sau care ar putea să se teamă pentru sufletul lor, în această lume sau în următoarea. – Un om de ştiinţă preocupat de suflete, comentă Sagan. Asta nu-i foarte pragmatic. – Sînt om de ştiinţă, dar sînt şi rraey. Ştiu că am un suflet, şi am grijă de el. Tu ai un suflet, locotenent Sagan? – Nu unul de care să ştiu, domnule administrator Cainen. Sînt greu de cuantificat. – Prin urmare, faci parte din al treilea tip de umani. – Da. – Eşti construită din carnea unei moarte. – Din genele ei. Nu din carne. – Genele construiesc carnea, locotenente. Genele visează carnea, în care sălăşluieşte sufletul. – Acum eşti poet… – Citez. Unul dintre filozofii noştri. Care era şi om de ştiinţă… N-ai de unde s-o ştii. Pot să te întreb cîţi ani ai? – Şapte, aproape opt. Cam patru şi jumătate de hked de-ai voştri. – Atît de tînără… Un rraey de vîrsta ta abia şi-ar începe educaţia. Am de mai mult de zece ori vîrsta ta, locotenente. – Şi totuşi, sîntem amîndoi aici. – Sîntem aici, fu de acord Cainen. Aş fi dorit să ne întîlnim în alte împrejurări, locotenente. Mi-ar plăcea foarte mult să te studiez. – Nu ştiu cum să reacţionez la asta. „Mulţumesc” nu pare potri259

vit, avînd în vedere ce-ar însemna probabil să fiu studiată de tine. – Ai putea fi ţinută în viaţă. – O, ce bucurie. Dar s-ar putea să capeţi ce-ţi doreşti, într-un fel. Trebuie să-ţi fi dat seama pînă acum că eşti prizonier – cu adevărat de data asta, şi aşa vei fi pentru tot restul vieţii. – Mi-am dat seama de asta cînd ai început să-mi spui lucruri pe care le-aş putea raporta guvernului meu. De pildă, şmecheria cu piatra. Deşi am presupus că o să mă omori după aceea… – Noi, fiinţele umane, sîntem un popor pragmatic, domnule administrator Cainen. Ai cunoştinţe pe care le-am putea folosi, iar dacă eşti dispus să cooperezi, nu există nici un motiv pentru care nu ţi-ai putea continua studiul geneticii şi al creierului uman. Doar că pentru folosul nostru, în loc s-o faci pentru rraey. – Tot ce-ar trebui să fac ar fi să-mi trădez poporul! – Asta e. – Cred că aş prefera mai degrabă să mor. – Cu tot respectul cuvenit, domnule administrator, dacă întradevăr crezi asta, probabil că nu l-ai fi împuşcat pe eneshanul acela care-a încercat să te omoare mai devreme. Eu cred că vrei să trăieşti. – S-ar putea să ai dreptate. Dar fie că ai dreptate, fie că nu, copilă, am terminat să mai vorbesc cu tine acum. Ţi-am spus tot ce sînt dispus să-ţi spun din propria mea voinţă liberă. Sagan îi zîmbi lui Cainen. – Domnule administrator, ştii ce au în comun umanii şi rraey? – Avem cîteva lucruri în comun, într-adevăr, răspunse Cainen. Alege unul. – Genetica. Nu e nevoie să-ţi spun eu că secvenţierea genetică umană şi cea rraey sînt substanţial diferite în materie de amănunte. Dar la nivel macroscopic împărtăşim cîteva asemănări, inclusiv faptul că primim un set de gene de la un părinte şi altul de la celălalt părinte. Reproducere sexuală cu doi părinţi. – Reproducere sexuală standard printre specii care se reproduc sexual. Unele specii au nevoie de trei sau chiar patru părinţi, dar nu mai mulţi. E prea ineficient. – Fără îndoială. Domnule administrator, ai auzit de sindromul lui Fronig? – Este o boală genetică rară printre rraey. Foarte rară. – Din ceea ce înţeleg eu, boala este provocată de deficienţele din două seturi de gene neînrudite. Un set de gene guvernează dezvoltarea celulelor nervoase şi, în mod specific, a unui înveliş izolator 260

electric în jurul lor. Al doilea set de gene guvernează organul care produce analogul rraey pentru ceea ce umanii numesc limfă. Face unele lucruri la fel, şi altele diferit. La oameni, limfa este oarecum conducătoare electric, în schimb la rraey acest lichid este izolator electric. Din cîte ştim despre fiziologia rraey, calitatea de izolator electric a limfei voastre, de obicei nu prezintă nici un avantaj sau un dezavantaj deosebit, la fel cum şi natura conductoare a limfei umane nu este nici un plus, nici un minus – ea doar există. – Mda… – Dar pentru acei rraey care sînt destul de ghinionişti ca să aibă două gene defecte pentru dezvoltarea nervilor, această izolare electrică este un avantaj. Acest fluid scaldă zona interstiţială care înconjoară celulele rraey, inclusiv celulele nervoase. Aceasta împiedică semnalele electrice ale nervilor s-o ia razna. Ceea ce este interesant în legătura cu limfa rraey este controlul ei hormonal: o uşoară schimbare în semnalul hormonal o va transforma din izolator electric în conducător electric. Din nou, pentru cei mai mulţi rraey asta nu are nici o importanţă. Dar pentru cei care au celule nervoase expuse… – … provoacă atacuri şi convulsii cînd semnalele lor nervoase se scurg în corp. Faptul că e fatală este motivul pentru care se întîlneşte atît de rar. Indivizii care au gene pentru limfă conducătoare electric şi nervi expuşi mor în timpul gestaţiei, de obicei după ce celulele încep să se diferenţieze prima oară şi sindromul se manifestă. – Există însă şi un debut al sindromului Fronig la vîrsta adultă. Genele programează schimbarea semnalului hormonal mai tîrziu, la începutul maturităţii. Ceea ce e destul de tîrziu pentru ca reproducerea să aibă loc şi gena să fie transmisă mai departe. Dar este, de asemenea, nevoie de două gene defecte pentru a se manifesta… – Da, desigur. Acesta se dovedeşte un alt motiv pentru care boala Fronig este atît de rară; nu se întîmplă prea des ca un individ să primească două seturi de gene nervoase defecte şi două seturi de gene care provoacă schimbări hormonale tîrzii în viaţă, la organul lor limfatic. Spune-mi unde vrei să ajungi cu asta… – Domnule administrator, mostra genetică pe care ţi-am luat-o cînd ai venit la bord arată că ai genele pentru defectul nervilor… – Dar nu şi cele pentru schimbările hormonale. Altfel aş fi deja mort. Fronig se manifestă la începutul maturităţii. – E-adevărat. Dar se pot induce schimbări hormonale distrugînd cîteva grupe de celule în organul limfatic rraey. Dacă distrugi 261

destule grupuri care generează hormonul corect, poţi produce în continuare limfă. Va avea pur şi simplu proprietăţi diferite. Proprietăţi mortale, în cazul tău. Se poate face chimic. Atenţia lui Cainen fu atrasă către seringa care zăcuse pe masă de-a lungul întregii conversaţii. – Iar aceasta este substanţa care-o poate face, presupun. – Acesta este antidotul, replică Sagan. * Jane Sagan îl găsea pe administratorul Cainen Suen Su admirabil în felul lui; nu ceda uşor. Suferi vreme de cîteva ore, în timp ce organul lui limfatic înlocuia treptat limfa din corpul său cu noul fluid alterat; fu cuprins de convulsii şi atacuri, pe măsură ce concentraţia de limfă conducătoare electric îi declanşa descărcări nervoase aleatorii prin corp, iar conductivitatea electrică generală a întregului său sistem creştea cu fiecare minut. Dacă n-ar fi cedat atunci cînd a făcut-o, era foarte probabil că n-ar mai fi reuşit să le spună că voia să vorbească. Dar cedă, şi imploră să primească antidotul. Pînă la urmă, voia să trăiască. Sagan îi administră chiar ea antidotul (nu chiar un antidot, din moment ce acele grupuri de celule moarte rămîneau moarte pentru totdeauna; avea să fie nevoie să primească doze zilnice de substanţă pentru tot restul vieţii). În timp ce antidotul alerga prin trupul lui Cainen, Sagan află despre un război care se cocea împotriva omenirii, şi despre un plan pentru subjugarea şi eradicarea întregii ei specii. Un genocid plănuit cu mare amănunţime, bazat pe cooperarea nemaiauzită pînă acum între trei rase. Şi o fiinţă umană.

DOI Colonelul James Robbins coborî privirea pentru o clipă către corpul putrezit, exhumat, de pe masa de la morgă, evaluînd putrefacţia trupului, după mai bine de un an de zăcut sub pămînt. Observă craniul distrus, deformat mortal de explozia puştii care-i smulsese treimea de sus, odată cu viaţa posesorului, omul care sar putea să fi trădat omenirea în favoarea a trei rase extraterestre. Apoi se uită la căpitanul Winters, examinatorul medical de la staţia 262

Phoenix. – Spune-mi că acesta este corpul doctorului Boutin, zise colonelul Robbins. – Păi, este, răspunse Winters. Şi totuşi nu este. – Ştii, Ted, ăsta-i exact genul de declaraţie competentă în urma căreia o să mă aleg cu fundul găurit cînd o să-i raportez generalului Mattson, comentă colonelul Robbins. Presupun că nu ţi-ar plăcea să fii mai amabil… – Îmi pare rău, Jim, răspunse căpitanul Winters, şi arătă către corpul de pe masă: Din punct de vedere genetic, ăsta-i omul tău. Doctorul Boutin era colonist, ceea ce înseamnă că n-a fost mutat într-un corp militar. Asta înseamnă că trupul lui are tot ADN-ul original. Am făcut testele genetice standard. Acest corp are ADN-ul lui Boutin – şi, doar ca să mă distrez, am făcut şi un test mitocondrial. Şi ăsta se potriveşte. – Atunci, care-i problema? întrebă Robbins. – Problema este creşterea oaselor. În universul real, creşterea oaselor umane variază pe baza factorilor de mediu, cum ar fi nutriţia sau mişcarea. Dacă petreci o perioadă într-o lume cu gravitaţie ridicată, apoi te muţi într-una cu gravitaţie mai scăzută, asta o săţi influenţeze felul în care cresc oasele. Dacă îţi rupi un os, o să se vadă şi asta. Întreaga istorie a vieţii tale apare în dezvoltarea oaselor. Winters se întinse şi apucă o parte a piciorului stîng al cadavrului, care fusese retezată de restul corpului, şi arătă către secţiunea transversală a femurului, vizibilă acolo. – Această dezvoltare a oaselor corpului este excepţional de uniformă. Nu există nici o urmă a unor evenimente de mediu sau accidentale în dezvoltarea lui, doar un tipar de creştere a oaselor corespunzător unei nutriţii excelente şi unui stres scăzut. – Boutin era de pe Phoenix, preciza Robbins. Planeta fost colonizată de două sute de ani. Nu-i ca şi cum ar fi crescut într-o colonie înapoiată, unde oamenii se luptă să mănînce şi să se apere… – Poate că nu, dar tot nu se potriveşte. Poţi trăi în locul cel mai civilizat din spaţiul uman şi tot se întîmpla să cazi pe scări sau săţi rupi un os făcînd vreun sport. E posibil să treci prin viaţă fără măcar o fractură provocată de osteoporoză, dar cunoşti pe cineva care s-o fi făcut? Robbins clătină din cap. – Tipul ăsta a făcut-o. Dar de fapt n-a făcut-o, din moment ce dosarul lui medical arată că şi-a rupt piciorul, piciorul ăsta – 263

Winters scutură bucata de picior – cînd avea şaisprezece ani. Accident de schi. S-a ciocnit de un bolovan şi şi-a rupt femurul şi tibia. Urmele accidentului însă nu sînt aici. – Am auzit că tehnologia medicală e bună în zilele noastre, observă Robbins. – E excelentă, mulţumesc foarte mult, răspunse Winters. Dar nu e magică. Nu frîngi un femur, fără să laşi o urmă. Şi chiar dacă treci prin viaţă fără să-ţi rupi nici un os, asta nu explică dezvoltarea osoasă constant uniformă. Singurul fel în care o să obţii acest soi de dezvoltare a oaselor este dacă acestea se dezvoltă fără nici un stres de mediu, de nici un fel. Boutin ar fi trebuit să-şi trăiască viaţa într-o cutie. – Sau într-un incubator de clone, spuse Robbins. – Sau într-un incubator de clone, fu de acord Winters. Cealaltă explicaţie posibilă ar fi că prietenul tău de-aici şi-a amputat piciorul la un moment dat şi a făcut să-i crească altul, dar i-am verificat dosarul; asta nu s-a întîmplat. Dar, numai ca să fiu sigur, am luat mostre de os de la coaste, pelvis, braţ şi craniu – din porţiunea nevătămată, oricum. Toate aceste mostre au arătat o creştere osoasă nefiresc de constantă, de uniformă. Ai aici un corp clonat, Jim! – Atunci, Charles Boutin trăieşte încă. – Asta nu ştiu, replică Winters. Dar ăsta nu-i el. Singura veste bună e faptul că, după toate indiciile fizice, clona asta a stat în cuvă chiar pînă înainte de a muri. Este extrem de puţin probabil că a fost vreodată trează sau, chiar dacă a fost, că era conştientă şi lucidă. Închipuie-ţi că te trezeşti şi descoperi că prima şi ultima ta imagine a lumii e o ţeava de puşcă. Asta ar fi o viaţă dată naibii. – Aşa că, dacă Boutin încă trăieşte, e şi un asasin pe deasupra, zise Robbins. Winters ridică din umeri şi lăsă piciorul jos. – Asta să-mi spui tu mie, Jim. Forţele Coloniale de Apărare fac corpuri tot timpul – creăm Supertrupuri modificate pentru a le da noilor noştri recruţi, apoi, cînd serviciul li se încheie, le dăm corpuri noi, normale, donate din ADN-ul lor original. Au drepturi aceste trupuri, înainte de a transfera conştiinţa în ele? De fiecare dată cînd transferăm conştiinţa, lăsăm în urmă un corp – un corp care-a înglobat o minte. Au drepturi aceste corpuri? Dacă au, sîntem cu toţii în belea, pentru că scăpăm de ele al naibii de repede. Ştii ce facem cu toate corpurile folosite, Jim? – Nu, recunoscu Robbins. 264

– Le transformăm în îngrăşămînt. Sînt prea multe ca să le îngropăm. Aşa că le marinăm, sterilizăm ce rămîne şi le transformăm în fertilizator pentru plante. După care trimitem îngrăşămîntul în noile colonii. Ajută la adaptarea solului pentru culturile de plante umane. Ai putea spune că noile colonii trăiesc din trupurile celor morţi. Numai că nu sînt cu adevărat trupurile celor morţi. Sînt doar corpurile aruncate, ale celor vii. Singura dată cînd îngropăm cu adevărat un corp este atunci cînd o minte moare în interiorul lui. – Gîndeşte-te să-ţi iei puţin timp liber, Ted, comentă Robbins. Slujba te face morbid… – Nu slujba mă face morbid, zise Winters, şi arătă spre rămăşiţele lui non-Charles Boutin. Ce vrei să fac cu ăsta? – Vreau să le reînmormîntezi, hotărî Robbins. – Dar nu e Charles Boutin. – Nu, nu e, fu de acord Robbins. Dar dacă Charles Boutin mai trăieşte, nu vreau să ştie că noi ştim. Se uită din nou la corpul de pe masă. – Şi fie că acest corp ştia ce se întîmpla cu el, fie că nu, merită mai mult decît a căpătat. O înmormîntare este cel mai mic lucru pe care-l putem face. * – Lua-l-ar naiba pe Charles Boutin, exclamă generalul Greg Mattson, şi-şi sui picioarele pe birou. Colonelul Robbins stătea la capătul celălalt al biroului şi nu spuse nimic. Generalul Mattson îl descumpănea, ca întotdeauna. Mattson era şeful departamentului de cercetare militară al Forţelor Coloniale de Apărare de aproape treizeci de ani, dar, la fel ca tot personalul FCA, avea un corp de producţie militară, care rezista la îmbătrînire; nu arăta – ca tot personalul FCA – în vîrstă de mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Colonelul Robbins era de părerea că, pe măsură ce oamenii avansau în grad în FCA, ar fi trebuit făcuţi să pară că îmbătrînesc puţin; unui general care arăta de douăzeci şi cinci de ani îi lipsea o oarecare solemnitate. Robbins şi-l închipui pentru o clipă pe Mattson arătîndu-şi adevărata vîrstă, care trebuia să fie pe undeva în jur de o sută douăzeci şi cinci de ani; cu ochii minţii, văzu ceva asemănător unui scrot zbîrcit, învelit într-o uniformă. Asta era amuzant pentru Robbins, în afară de faptul că la cei nouăzeci de ani pe care-i avea 265

el, n-ar fi arătat cu mult mai bine. Apoi mai era şi problema celuilalt general din încăpere, care, dacă trupul i-ar fi dezvăluit adevărata vîrstă, ar fi arătat aproape cu siguranţă mai tînăr decît părea acum. Forţele Speciale îl descumpăneau pe Robbins chiar şi mai mult decît membrii obişnuiţi ai FCA. Era ceva nu tocmai în regulă cu oameni în vîrsta de trei ani, complet maturi şi absolut mortali. Nu că acest general ar fi avut trei ani. Era probabil adolescent. – Aşadar, prietenul nostru rraey ne-a spus adevărul, vorbi generalul Szilard din scaunul lui din faţa biroului. Fostul vostru şef de la cercetarea conştiinţei e încă în viaţă. – Să-i zboare capul propriei sale clone, ei, asta-i o chestie drăguţă, observă generalul Mattson, cu un iz de sarcasm în glas. Amărîţii ăia au curăţat creieri de pe aparatura de laborator o săptămînă întreagă după aceea. Îi aruncă o privire lui Robbins. – Ştim cum a făcut asta? Cum a crescut o clonă? Asta-i ceva ce n-ar trebui să poţi face fără să observe cineva. Nu putea să încropească pur şi simplu una în dulap. – Din cîte ne putem da seama, a introdus un cod în programele de monitorizare a cuvelor de clonare, răspunse Robbins. A făcut ca una dintre cuve să pară scoasă din funcţiune pentru monitoare. A fost luată să fie reparată; Boutin a scos-o din evidenţe şi apoi a instalat-o în depozitul laboratorului său privat şi a pus-o să funcţioneze pe propriul lui server şi pe propria lui alimentare de energie. Serverul nu era conectat la sistem, iar cuva era scoasă din evidenţă, şi numai Boutin avea acces la depozit. – Aşadar, a încropit una în dulap, bombăni Mattson. Căcăciosul! – Trebuie să fi avut acces la depozit după ce s-a presupus că a murit, remarcă Szilard. Vrei să spui că nimănui nu i s-a părut ciudat faptul că avea o cuvă de clonare în depozit? Robbins deschise gura, dar Mattson răspunse: – Dacă ar fi fost un bun şef de cercetări – şi era – ar fi avut o mulţime de echipament scos din funcţiune sau în plus, pentru a meşteri şi a-l optimiza fără să se amestece cu echipamentul pe care-l folosim deja. Şi aş presupune că atunci cînd am ajuns noi la cuvă, era deja golită, sterilizată şi deconectată de la server şi de la sursa de energie. – Exact, confirmă Robbins. Abia cînd am primit raportul vostru am pus lucrurile cap la cap, generale Szilard. – Mă bucur că informaţia a fost folositoare, spuse Szilard. Aş 266

dori să fi pus lucrurile cap la cap mai devreme. Găsesc îngrozitoare ideea că cercetările militare aveau un trădător în rîndurile lor – şi mai ales că era şeful unei secţiuni extrem de sensibile. Ar fi trebuit să ştiţi despre asta… Robbins nu comentă nimic la această remarcă; în măsura în care Forţele Speciale aveau vreun fel de reputaţie, în afara dibăciei militare, era aceea că membrilor lor le lipseau complet tactul şi răbdarea. Faptul de a fi maşini de ucis în vîrstă de trei ani nu le lăsa prea mult timp pentru politeţuri. – Ce era de ştiut? replică Mattson. Boutin n-a dat niciodată vreun indiciu că devenea trădător. Într-o zi îşi face treaba, în ziua următoare îl găsim mort de propria lui mînă în propriul lui laborator, sau aşa am crezut. Nimic care să sugereze că avea altceva în minte în afară de muncă. – Mi-ai spus mai devreme că Boutin te ura, îi zise Szilard lui Mattson. – Boutin chiar m-a urît, şi pentru motive serioase, răspunse Mattson. Iar sentimentul era reciproc. Dar numai pentru că un om crede că ofiţerul lui superior e un ticălos, nu înseamnă că devine un trădător al propriei specii. Mattson arătă spre Robbins. – Nici colonelul de-aici nu mă simpatizează în mod deosebit, şi e adjutantul meu. Dar nu se duce în fugă la rraey sau la eneshani cu informaţii strict secrete. Szilard se uită la Robbins. – E adevărat? întrebă el. – Care parte, domnule? – Că nu-l simpatizezi pe generalul Mattson. – E nevoie de timp ca să te obişnuieşti cu el, domnule, răspunse Robbins. – Prin asta vrea să spună că sînt un ticălos, spuse Mattson, cu un chicotit. Şi e în regulă. Nu sînt aici ca să cîştig concursuri de popularitate. Sînt aici să furnizez arme şi tehnologii. Dar, indiferent ce se petrecea în capul lui Boutin, nu cred că eu aveam prea mult de-a face cu asta. – Atunci ce era? întrebă Szilard. – Ar trebui să ştii mai bine decît noi, Szi, zise Mattson. Tu eşti cel care-l ai pe savantul rraey ca animal favorit, pe care l-ai învăţat să chiţăie. – Administratorul Cainen nu l-a întîlnit niciodată personal pe Boutin, sau măcar aşa pretinde, replică Szilard. Nu ştie nimic des267

pre motivaţiile lui, doar că Boutin le-a dat rraey-ilor informaţii despre cel mai recent hardware BrainPal. Asta face parte din cercetările la care lucra grupul administratorului Cainen – încercau să integreze tehnologia BrainPal în creierele rraey. – E tot ce ne mai trebuia, comentă Mattson. Rraey cu Supercomputere în cap! – Nu pare să fi avut prea mult succes cu integrarea, zise Robbins, şi se uită spre Szilard. Cel puţin nu potrivit datelor pe care oamenii voştri le-au recuperat din laborator. Structura creierului rraey este prea diferită. – Mici avantaje, spuse Mattson. Szi, trebuie să fi obţinut şi altceva de la tipul vostru. – În afară de munca şi de situaţia lui specifică, administratorul Cainen n-a fost grozav de folositor, zise Szilard. Iar cei cîţiva eneshani pe care i-am capturat vii au rezistat la conversaţie, ca să folosim un eufemism. Ştim că Rraey, eneshanii şi obinii s-au aliat ca să ne atace. Dar nu ştim de ce, cum sau cînd, sau ce aduce Boutin în ecuaţie. Avem nevoie de oamenii tăi ca să lămurească asta, Mattson. Mattson făcu semn din cap către Robbins. – În ce stadiu ne aflăm? întrebă. – Boutin era responsabil pentru o mulţime de informaţii sensibile, zise Robbins, îndreptîndu-şi răspunsul către Szilard. Grupele lui se ocupau de transferul conştiinţei, de dezvoltarea sistemului BrainPal şi de tehnicile de generare a corpurilor. Toate astea ar putea fi folositoare pentru un inamic, fie pentru a-l ajuta să-şi dezvolte propria tehnologie, fie să găsească slăbiciuni într-a noastră. Boutin însuşi era probabil cel mai mare expert în mutarea minţilor dintr-un corp în altul. Dar există o limită privind cît de mult putea purta din aceste informaţii. Boutin era un om de ştiinţă civil. Nu avea un BrainPal. Clona lui avea toate protezele lui cerebrale înregistrate, şi nu e prea probabil să fi avut o rezervă. Protezele sînt strict monitorizate şi ar fi trebuit să petreacă vreo cîteva săptămîni instruindu-le. Nu avem nici o înregistrare din reţea referitoare la Boutin folosind altceva decît propriile lui proteze înregistrate. – Vorbim despre un om care a făcut rost de o cuvă de clonare pe la spatele vostru, mormăi Szilard. – Nu este imposibil să fi plecat din laborator cu o mulţime de informaţii, spuse Robbins. Dar e foarte puţin probabil. E mai probabil că a luat cu el numai cunoştinţele din capul lui. – Şi motivaţiile, preciza Szilard. Faptul că nu le ştim pe acestea 268

e lucrul cel mai periculos pentru noi. – Sînt mai îngrijorat în legătură cu ceea ce ştie, zise Mattson. Chiar şi cu ceea ce are în cap în mod natural, tot e prea mult. Am pus echipele să-şi amîne propriile proiecte ca să lucreze la actualizarea securităţii pentru BrainPal. Orice-ar şti Boutin, o să avem grijă să fie învechit. Iar Robbins are sarcina să cotrobăie prin datele pe care le-a lăsat în urmă Boutin. Dacă e ceva acolo, vom afla. – O să mă întîlnesc cu fostul tehnician al lui Boutin după ce terminăm aici, spuse Robbins. Locotenentul Harry Wilson. Zice că are ceva ce s-ar putea dovedi interesant pentru mine. – Nu ne lăsa să te reţinem, zise Mattson. Eşti liber. – Mulţumesc, domnule. Înainte să plec, aş dori să ştiu sub ce restricţii de timp lucrăm aici. Am aflat despre Boutin doar atacînd baza aceea. Fără îndoială, eneshanii ştiu că noi ştim despre planurile lor. Mi-ar plăcea să aflu cît timp credem că avem înainte de represalii. – Ai ceva timp, colonele, îi spuse Szilard. Nimeni nu ştie că am atacat baza aceea. – Cum să nu ştie? întrebă Robbins. Cu tot respectul cuvenit Forţelor Speciale, domnule general, e greu să ascunzi un asemenea atac. * – E foarte drăguţ, zise colonelul Robbins, arătînd spre ceea ce părea un spectacol de lumini în miniatură pe ecranul holografic al locotenentului Harry Wilson. Dar nu ştiu ce-mi arăţi tu aici. – E sufletul lui Charlie Boutin, răspunse Wilson. Robbins se trase de lîngă ecran şi ridică ochii spre Wilson. – Poftim? Wilson făcu semn din cap către ecran. – E sufletul lui Charlie, repetă el. Mai precis, o reprezentare holografică a sistemului electrodinamic care alcătuieşte conştiinţa lui Charles Boutin. Sau o copie a lui, oricum. Presupun că dacă vrei să faci filozofie în legătură cu asta poţi discuta dacă aceasta este mintea sau sufletul lui. Dar dacă ceea ce spui despre Charlie e adevărat, probabil că are încă inteligenţa cu el, deşi aş zice că şi-a pierdut sufletul. Şi iată-l aici. – Mi s-a spus că soiul ăsta de lucru e imposibil, se miră Robbins. Fără creier, tiparul se prăbuşeşte. De aceea transferăm conştiinţa aşa cum o facem, de la un corp viu la alt corp viu. 269

– Păi, nu ştiu dacă de aceea transferăm conştiinţa aşa cum o facem, din moment ce cred că oamenii ar fi mult mai reticenţi să lase un tehnician FCA să le scoată mintea din căpăţînă, dacă ar şti că n-o să facă altceva decît să le-o depoziteze într-un computer. Tu ai face-o? – Dumnezeule, nu! exclamă Robbins. Aproape că am făcut pe mine chiar şi aşa, cînd m-au transferat în noul corp. – Eneshanii ştiu că au pierdut contactul cu baza, explică Szilard. Cînd vor investiga, ceea ce vor afla este că o bucată stîncoasă de cometă de mărimea unui teren de fotbal a izbit planeta cam la zece kilometri de bază, distrugînd-o, împreună cu orice altceva din zona înconjurătoare. Pot face toate testele pe care vor să le facă; nimic nu va arăta altceva decît dovada unei catastrofe naturale. Pentru că asta a fost. A avut nevoie doar de puţin ajutor. – Exact ce voiam şi eu să spun. Cu toate acestea, ai dreptate. Pînă la asta – făcu semn către hologramă – n-am fi putut să o facem chiar dacă am fi vrut. – Atunci cum a făcut-o Boutin? întrebă Robbins. – A trişat, desigur. Pînă acum un an şi jumătate, Charlie şi toţi ceilalţi trebuiau să lucreze cu tehnologie de origine umană sau cu orice altă tehnologie puteam împrumuta sau fura de la alte rase. Şi cele mai multe alte rase din partea noastră de spaţiu aveau mai mult sau mai puţin acelaşi nivel de tehnologie ca şi noi, pentru că rasele mai slabe erau alungate de pe teritoriul lor şi mureau sau erau ucise. Dar există o specie care e la ani-lumină înaintea oricui altcuiva din împrejurimi… – Consu, rosti Robbins, şi-şi reprezentă unul în minte: mare, asemănător unui crab şi aproape inimaginabil de avansat. – Exact. Consu le-au dat rraey-ilor unele dintre tehnologiile lor, cînd rraey au atacat colonia noastră de pe Coral cu cîţiva ani în urmă, iar noi le-am furat-o cînd am contraatacat. Am făcut parte din echipa însărcinată să extragă principiile din tehnologia Consu şi te pot asigura că tot nu înţelegem cea mai mare parte din ea. Dar unul dintre fragmentele pe care le-am putut pricepe i le-am dat lui Charlie, să lucreze cu el, să îmbunătăţească procesul de transfer al conştiinţei. Aşa am ajuns să lucrez cu el; l-am învăţat să folosească chestiile astea. Şi, aşa cum vezi, învaţă repede. Desigur, e uşor să duci lucrurile la capăt cînd ţi se îmbunătăţesc uneltele. Cu asta am trecut de la ciocnirea a două pietre la lampa de sudură. – Nu ştiai nimic despre asta, zise Robbins. – Nu, răspunse Wilson. Am văzut ceva asemănător – Charlie fo270

losea tehnologia Consu ca să rafineze procesul de transfer al conştiinţei pe care îl avem. Putem acum crea un tampon pe care nu-l puteam obţine înainte şi care face transferul mult mai puţin susceptibil de eşec la fiecare fază a transferului. Dar a păstrat acest truc pentru el. Am aflat abia după ce mi-ai spus să caut prin lucrările lui personale. Ceea ce a fost un noroc, din moment ce maşina pe care am găsit asta era programată să fie ştearsă şi trimisă la observatorul FCA. Voiau să vadă cît de bine modelează tehnologia Consu interiorul unei stele… Robbins făcu semn către hologramă. – Cred că asta e puţin mai important. Wilson ridică din umeri. – De fapt, nu e foarte util în sens general. – Glumeşti! Putem păstra conştiinţa! – Sigur, şi poate că asta este util. Dar nu poţi face prea multe. Cît de mult ştii despre detaliile transferului conştiinţei? – Cîte ceva, răspunse Robbins. Nu sînt expert. Am fost făcut adjutantul generalului pentru talentul de organizator, nu pentru formaţia ştiinţifică. – În regulă, uite… Ai observat şi tu – fără creier, tiparul conştiinţei de obicei se prăbuşeşte. Asta deoarece conştiinţa e complet dependentă de structura fizică a creierului. Şi nu doar a oricărui creier; depinde de creierul în care a apărut. Fiecare tipar al unei conştiinţe este ca o amprentă digitală. Este specifică acelei persoane, şi este specifică pînă la nivelul genelor. Wilson arătă spre Robbins. – Uită-te la corpul tău, colonele. A fost profund modificat la nivel genetic – ai căpătat piele verde, musculatură îmbunătăţită şi sînge artificial care are capacitatea de a transporta oxigen de cîteva ori mai mare decît sîngele adevărat. Eşti un hibrid format din genele tale personale şi gene manipulate pentru a-ţi extinde capacităţile. Aşadar, la nivel genetic, nu mai eşti cu adevărat tu – în afară de creier. Creierul tău este în întregime uman, şi bazat în întregime pe genele tale. Pentru că dacă n-ar fi fost, conştiinţa ta nu s-ar fi putut transfera. – De ce? Wilson rînji. – Aş fi vrut să-ţi pot răspunde. Zic şi eu mai departe ce mi-au spus mie Charlie şi echipa lui din laborator. Eu sînt aici doar mesagerul. Dar ştiu că înseamnă un lucru: asta – Wilson arătă holograma – nu-ţi foloseşte la nimic aşa cum este, pentru că are nevoie de un creier, şi are nevoie de creierul lui Charlie, care să-ţi spună 271

ce ştie. Iar creierul lui Charlie a dispărut odată cu restul persoanei lui. – Dacă nu ne foloseşte naibii la nimic, atunci aş vrea să ştiu de ce m-ai pus să vin pînă aici. – Am spus că nu e foarte util în sens general. Dar într-un sens foarte specific, ar putea fi ultrafolositor. – Locotenent Wilson, zise Robbins. Te rog, treci la subiect. – Conştiinţa nu este doar un simţ al identităţii. Înseamnă de asemenea cunoaştere, emoţie şi stare mintală, explică Wilson, şi arătă din nou spre hologramă. Chestia asta are capacitatea de a şti şi de a simţi tot ceea ce ştia şi simţea Charlie, pînă în momentul în care a făcut această copie. Îmi închipui că, dacă vrei să ştii ce pune la cale Charlie şi de ce, de aici ai vrea să porneşti. – Tocmai spuneai că avem nevoie de creierul lui Boutin ca să avem acces la conştiinţă. Nu avem acces la ea. – Dar genele lui au. Charlie a creat o clonă pentru a servi scopurilor lui, colonele. Vă sugerez să creaţi una care să servească scopurilor voastre. * – Să-l clonăm pe Charles Boutin, pufni generalul Mattson. Ca şi cum unul singur n-ar fi fost destul de rău… Mattson, Robbins şi Szilard stăteau la popota generalului din staţia Phoenix. Mattson şi Szilard mîncau ceva; Robbins, nu. Tehnic vorbind, popota generalului era deschisă tuturor ofiţerilor; practic, nimeni sub gradul de general nu mînca vreodată aici, iar ofiţerii inferiori intrau la popotă numai la invitaţia unui general şi rareori luau mai mult decît un pahar cu apă. Robbins se întrebă cum începuse acest protocol ridicol. Îi era foame. Popota generalului se afla la capătul axei de rotaţie a staţiei Phoenix şi era înconjurată de un cristal transparent, alcătuit dintro singură bucată, ce-i cuprindea pereţii şi tavanul. Oferea o privelişte uluitoare a planetei Phoenix, care se rotea încet pe deasupra, ocupînd aproape întregul cer, o nestemată perfectă alb-albastră a cărei asemănare cu Pămîntul nu înceta niciodată să-i provoace lui Robbins un junghi ascuţit în centrii din creier ai dorului de casă. Era uşor să părăseşti Pămîntul, atunci cînd aveai şaptezeci şi cinci de ani şi perspectiva de a muri de bătrîneţe peste cîţiva ani din ce în ce mai scurţi. Dar, odată plecat, nu te mai puteai întoarce sub nici o formă; cu cît trăia Robbins mai mult în universul ostil în ca272

re se găseau coloniile umane, cu atît mai afectuos îşi aducea aminte de zilele domoale şi relativ lipsite de griji de cînd avea cincizeci, şaizeci, sau abia trecuse de şaptezeci de ani. Ignoranţa însemna extaz, sau cel puţin era mai liniştitoare. Prea tîrziu acum, se gîndi Robbins, şi-şi îndreptă din nou atenţia către Mattson şi Szilard. – Locotenentul Wilson pare să creadă că este cea mai bună şansă pe care o avem de a înţelege ce se petrecea în capul lui Boutin. În orice caz, e mai mult decît avem acum, adică nimic. – De unde ştie locotenentul Wilson că ceea ce are în maşina lui sînt undele cerebrale ale lui Boutin? Asta aş vrea să ştiu, spuse Mattson. Boutin ar fi putut lua ca mostră conştiinţa altcuiva. Rahat, ar putea fi pisica lui, din cîte ştim… – Tiparul corespunde conştiinţei umane, preciză Robbins. Ne putem da seama de atîta lucru, pentru că transferăm sute de conştiinţe în fiecare zi. Nu-i o pisică. – A fost o glumă, Robbins. Dar tot ar putea să nu fie Boutin. – E posibil să fie altcineva, dar nu pare probabil. Nimeni din laboratorul lui Boutin nu ştia că lucra la asta. Şi n-a existat nici o ocazie să copieze conştiinţa altcuiva. Nu-i un lucru să-l poţi lua de la un ins, fără ca respectivul să observe. – Măcar ştim cum s-o transferăm? întrebă generalul Szilard. Locotenentul Wilson ăla, al vostru, a zis că era pe-o maşină adaptată pentru tehnologia Consu. Chiar dacă vrem s-o folosim, ştim cum s-o facem? – Nu, răspunse Robbins. Nu încă. Wilson pare încrezător că se poate lămuri, dar nu e expert în transferul de conştiinţe. – Eu sînt, zise Mattson. Sau cel puţin am fost responsabil destul de multă vreme cu oameni care sînt ca să ştiu ceva despre asta. Procesul presupune creiere fizice, ca şi conştiinţa care este mutată. Pentru asta ne lipseşte un creier. Ca să nu mai pomenim că există probleme etice. – Probleme etice? exclamă Robbins. Nu reuşi să-şi ascundă surpriza din voce. – Da, colonele, probleme etice, replică Mattson, iritat. Crezi ce vrei. – Nu voiam să vă pun la îndoială etica, domnule general. Mattson îi făcu semn să plece. – Las-o baltă. Problema rămîne. Uniunea Colonială are o lege foarte veche împotriva donării personalului care nu aparţine FCA, vii sau morţi, dar în special vii. Singura dată cînd clonăm fiinţe 273

umane este ca să punem oamenii înapoi în corpuri nemodificate după ce-şi încheie termenul de serviciu. Boutin e civil şi colonist. Chiar dacă am vrea, nu-l putem clona legal. – Boutin a făcut o clonă, observă Robbins. – Dacă ne e perfect egal, nu vom lăsa morala unui trădător să ne îndrume în privinţa asta, colonele, zise Mattson, din nou iritat. – Aţi putea obţine o dispensă pentru cercetare de la legea colonială, sugeră Robbins. S-a mai făcut şi înainte. Dumneavoastră aţi făcut-o şi înainte. – Nu pentru aşa ceva, răspunse Mattson. Obţinem dispense cînd testăm sisteme de armament pe planete nelocuite. Apucă-te să te încurci cu clonele, şi unii dintre tipii cei mai reacţionari or să simtă un declic în căpăţînă. Aşa ceva nici măcar nu ar trece de comitet. – Boutin e cheia pentru indiferent ce au plănuit rraey şi aliaţii lor, insistă Robbins. Acesta ar putea fi momentul să luăm exemplu de la infanteria marină a SUA şi să cerem iertare, mai curînd decît să cerem permisiunea. – Îţi admir dorinţa de a înălţa steagul piraţilor, colonele, spuse Mattson. Dar nu tu eşti cel pe care-l vor împuşca. Sau nu singurul. Szilard, care mestecase în linişte o friptură, înghiţi şi-şi lăsă jos tacîmurile. – O s-o facem noi, vorbi el. – Pardon? exclamă Mattson. – Daţi tiparul conştiinţei Forţelor Speciale, generale, continuă Szilard. Şi genele lui Boutin. O să le folosim ca să construim un soldat al Forţelor Speciale. Noi folosim mai mult de un singur set de gene ca să facem fiecare soldat; din punct de vedere tehnic, nu va fi o clonă. Iar dacă tiparul conştiinţei nu se imprimă, n-are nici o importanţă. N-o să fie decît un soldat din Forţele Speciale în plus. N-avem nimic de pierdut. – Numai că, dacă tiparul conştiinţei se imprimă, vom avea un soldat din Forţele Speciale cu trădarea în minte, îl avertiză Mattson. Asta nu sună prea ispititor. – Ne putem pregăti pentru asta, replică Szilard, şi-şi luă din nou tacîmurile. – O să foloseşti gene de la o persoană în viaţă, şi colonist, interveni Robbins. Eu înţelesesem că Forţele Speciale iau genele numai de la voluntarii FCA care mor înainte de a apuca să-şi îndeplinească serviciul. De aceea poartă numele de „Brigăzile-fantomă” Szilard îl privi tăios pe Robbins. 274

– Nu-mi place prea mult acest nume. Genele voluntarilor FCA nu sînt decît o componentă. Şi, în mod obişnuit, folosim genele voluntarilor ca model. Dar Forţele Speciale au o libertate mai largă în ceea ce priveşte materialul genetic pe care-l putem folosi ca să ne construim soldaţii. Avînd în vedere misiunea noastră pentru FCA, este aproape obligatoriu. Oricum, Boutin este mort din punct de vedere legal – avem un trup mort cu genele lui în el. Şi nu ştim că e în viaţă. Are moştenitori? – Nu, răspunse Mattson. A avut o soţie şi un copil, dar au murit înaintea lui. Nici un alt membru al familiei. – Atunci nu-i nici o problemă, spuse Szilard. După ce mori, genele nu-ţi mai aparţin. Am mai folosit gene de colonişti decedaţi pînă acum. Nu văd de ce n-am putea s-o facem din nou. – Nu-mi aduc aminte să fi auzit aşa ceva despre felul în care îţi construieşti oamenii, Szi, comentă Mattson. – Sîntem discreţi în legătură cu ceea ce facem, generale, zise Szilard. Ştii asta. Tăie o bucată de friptură şi o băgă în gură. Stomacul lui Robbins ghiorăi. Mattson se încruntă, se rezemă de spătarul scaunului şi ridică ochii spre Phoenix, care se rotea imperceptibil pe cer. Robbins îi urmări privirea şi simţi încă un ghimpe de dor de casă. Dintr-odată, Mattson îşi întoarse atenţia înapoi spre Szilard. – Boutin e unul dintre oamenii mei. La bine şi la rău, nu pot lăsa responsabilitatea pentru asta numai pe umerii tăi, Szi… – Bine, răspunse Szilard, şi dădu din cap spre Robbins. Atunci, dă-mi voie să-l împrumut pe Robbins. Poate fi omul tău de legătură, aşa că Cercetările Militare vor fi şi ele amestecate în asta. Vom face schimb de informaţii. Îl vom împrumuta şi pe tehnician. Pe Wilson. Poate lucra cu tehnicienii noştri la integrarea tehnologiei consu. Dacă merge, avem amintirile şi motivaţiile lui Charles Boutin, şi o cale de a ne pregăti pentru acest război. Dacă nu merge, avem încă un soldat al Forţelor Speciale. Nu irosim nimic. Nu ne lipseşte nimic. Mattson se uită spre Szilard, cugetînd. – Pari dornic să faci asta, Szi… – Fiinţele umane se îndreaptă spre un război cu trei specii care s-au aliat între ele. Asta nu s-a mai întîmplat pînă acum. Ne-am putea descurca cu fiecare dintre ele, dar nu cu toate trei deodată. Forţelor Speciale li s-a cerut să oprească acest război înainte de a începe. Dacă asta ne ajută, ar trebui s-o facem. Încearcă, cel puţin. – Robbins, vorbi Mattson. Tu ce crezi? 275

– Dacă generalul Szilard are dreptate, atunci asta ar ocoli problemele legale şi morale, răspunse Robbins. Ceea ce merită o încercare… Robbins păstra propriile lui îngrijorări în legătură cu lucrul alături de tehnicienii şi soldaţii din Forţele Speciale, dar nu părea momentul potrivit să le exprime. Mattson nu avea totuşi nevoie să fie atît de circumspect. – Băieţii şi fetele tale nu se împacă prea bine cu tipii normali, generale. Este motivul pentru care Cercetările Militare şi Forţele Speciale nu lucrează prea mult împreună. – Forţele Speciale sînt soldaţi, în primul şi-n ultimul rînd. Urmează ordine. O să facem lucrurile să meargă. Am mai făcut-o. Am avut un soldat obişnuit al FCA, care-a luat parte la misiunile Forţelor Speciale în Bătălia de pe Coral. Dacă putem face asta să meargă, atunci o să reuşim să punem tehnicienii să lucreze împreună fără vărsare de sînge necuvenită. Mattson ciocăni masa cu degetele în faţa lui, gînditor. – Cît timp o să ne ia? întrebă el. – Va trebui să construim un nou model pentru acest corp, nu doar să adaptăm metodele genetice mai vechi, răspunse Szilard. Am nevoie să verific de două ori cu tehnicienii mei, dar de obicei le trebuie o lună ca să construiască totul de la zero. După aceea, e nevoie de cel puţin şaisprezece săptămîni ca să crească un corp. Iar după aceea, timpul necesar, atît cît o să fie, ca să dezvoltăm procesul de transfer al conştiinţei. Putem încerca asta în acelaşi timp cu creşterea corpului. – Nu puteţi face să meargă totul mai repede? întrebă Mattson. – Ba putem face să meargă totul mai repede… Însă veţi avea un corp mort. Sau mai rău. Ştii că nu se poate grăbi fabricarea corpurilor. Corpurile propriilor voştri soldaţi sînt construite după acelaşi program, şi cred că-ţi aduci aminte ce se întîmpla cînd grăbeşti procesul… Mattson se strîmbă; Robbins, care era omul de legătură al lui Mattson de numai optsprezece luni, îşi aminti că Mattson avusese slujba asta de foarte multă vreme. Indiferent de relaţia lor de serviciu, existau încă lipsuri în cunoştinţele lui Robbins despre şeful lui. – Bine, încuviinţă Mattson. Ia-l. Vezi dacă poţi scoate ceva. Dar stai cu ochii pe el. Am avut problemele mele cu Boutin, însă nu lam văzut niciodată ca pe un trădător. M-a dus de nas. A dus de nas pe toată lumea. Vei avea mintea lui Charles Boutin într-unul 276

dintre corpurile voastre din Forţele Speciale. Numai Dumnezeu ştie ce-ar putea face cu unul dintr-astea! – De acord, răspunse Szilard. Dacă transferul este un succes, o să ştim destul de curînd. Dacă nu, ştiu unde-l pot pune. Doar ca să fiu sigur. – Bine, spuse Mattson, şi se uită din nou în sus, către Phoenix, care se rotea încet pe cer. Phoenix, zise el, urmărind lumea învîrtindu-se deasupra lui. O creatură renăscută. Ei, asta se potriveşte. Un phoenix ar trebui să se înalţe din flăcări, ştii. Să sperăm doar că această creatură renăscută nu va trage totul după ea în aceste flăcări… Priviră cu toţii, îndelung, planeta de deasupra lor.

TREI – Asta e, îi zise colonelul Robbins locotenentului Wilson, în timp ce trupul, închis în incubatorul lui, era împins pe roţi în laboratorul de decantare. – Asta e, fu de acord Wilson, apropiindu-se de un monitor care afişa pe moment semnele vitale ale corpului. Ai fost vreodată tată, colonele? – Nu, răspunse Robbins. Înclinaţiile mele personale nu m-au dus pînă într-acolo… – Ei bine, zise Wilson, atunci probabil că n-o să fii niciodată mai aproape de-atît. În mod normal, laboratorul de naşteri ar fi fost plin cu pînă la şaisprezece soldaţi din Forţele Speciale decantaţi toţi deodată – soldaţi care-ar fi fost activaţi şi antrenaţi împreună, pentru a construi coeziunea unităţii în timpul instruirii, dar şi pentru a uşura dezorientarea soldaţilor activaţi complet conştienţi, însă fără nici o amintire de care să vorbească. De data asta, era un singur soldat: cel care urma să servească drept adăpost conştiinţei lui Charles Boutin. * Trecuseră mai mult de două secole de cînd abia născuta Uniune Colonială, pusă în faţa eşecului spectaculos de a apăra coloniile sale cele mai timpurii (planeta Phoenix avea un motiv să se nu277

mească astfel), îşi dăduse seama că soldaţii umani nemodificaţi nu erau capabili să îndeplinească sarcina. Spiritul era dornic – istoria umană consemnă în aceşti ani unele dintre cele mai mari bătălii sortite eşecului, cu bătălia pentru Armstrong studiată în mod special ca un exemplu desăvîrşit pentru felul în care se poate transforma o debandadă iminentă provocată de forţele extraterestre într-o şocantă şi dureroasă victorie à la Pyrrhus pentru un duşman –, dar carnea era slabă. Duşmanul, toţi duşmanii, erau prea rapizi, prea sîngeroşi, prea nemiloşi şi prea mulţi. Tehnologia umană era bună şi, armă contra armă, oamenii erau la fel de bine echipaţi ca marea majoritate a adversarilor lor. Dar arma care conta în ultimă instanţă era aceea din spatele trăgaciului. Primele modificări fură relativ simple: viteză sporită, masă musculară şi forţă mai mare, rezistenţă. Primii ingineri genetici erau limitaţi totuşi de problemele practice şi etice ale modificării fiinţelor umane in vitro, apoi de necesitatea de a-i aştepta să crească suficient de mari şi de inteligenţi ca să lupte, un proces care dura în jur de treizeci de ani. Forţele Coloniale de apărare descoperiră, spre marea lor amărăciune, că mulţi dintre oamenii (relativ) uşor modificaţi genetic nu erau deosebit de mulţumiţi să descopere că erau crescuţi ca recoltă de carne de tun şi refuzau să lupte, în ciuda îndoctrinării insistente şi a eforturilor propagandei de a-i convinge de contrariu. Oamenii nemodificaţi erau la fel de scandalizaţi, cîtă vreme efortul mirosea prea mult a încă o încercare de eugenie din partea guvernului, iar în experienţa umană, palmaresul guvernelor iubitoare de eugenie nu era tocmai extraordinar. Uniunea Colonială supravieţui valurilor distrugătoare de crize politice care urmară drept rezultat al încercărilor mai vechi de a-şi modifica genetic soldaţii, dar o făcu cu greu. Dacă bătălia pentru Armstrong n-ar fi arătat în mod categoric coloniilor cu ce soi de univers se confruntau, Uniunea s-ar fi prăbuşit probabil, iar coloniile umane ar fi fost lăsate în situaţia de a concura unele cu altele, ca şi împotriva tuturor celorlalte specii pe care le întîlniseră pînă în acel moment. Uniunea fu salvată, de asemenea, de sosirea aproape simultană a două tehnologii critice: posibilitatea de a creşte forţat un corp uman, pînă la mărimea adultă, în cîteva luni, şi apariţia protocolului de transfer al conştiinţei, care permitea personalităţii şi amintirilor unui individ să fie transportate în alt creier, cu condiţia ca acel creier să aibă aceeaşi structură genetică şi să fi fost pregătit corespunzător printr-o serie de proceduri premergătoare transferu278

lui, care creau unele dintre căile bioelectrice necesare în creier. Aceste noi tehnologii permiseră Uniunii Coloniale să dezvolte o sursă largă, alternativă, de recruţi potenţiali: bătrînii, dintre care mulţi ar fi acceptat cu bucurie o viaţă în armată în loc să moară de bătrîneţe, şi a căror moarte, în orice caz, n-ar fi creat pierderile demografice întinse pe mai multe generaţii, ce-ar fi rezultat dacă un număr mare de tineri adulţi sănătoşi ar fi fost spulberaţi din rezervorul de gene la capătul unei arme extraterestre. Primind cadou acest nou rezervor îmbelşugat de recruţi potenţiali, Forţele Coloniale de Apărare descoperiră că aveau luxul de a face unele alegeri în materie de personal. FCA nu mai cereau coloniştilor să servească; acest lucru a avut efectul salutar de a îngădui coloniştilor să se concentreze asupra dezvoltării noilor lumi şi să producă atîţia colonişti de a doua generaţie cîţi puteau susţine planetele lor. Elimină de asemenea o sursă cheie de tensiune politică dintre colonişti şi guvern. Acum, că tinerii adulţi nu mai erau extraşi de la casele şi din familiile lor şi trimişi să moară pe cîmpuri de bătălie la trilioane de mile depărtare, coloniştii deveniseră prea puţin preocupaţi, în cea mai mare parte, de problemele etice din jurul soldaţilor modificaţi genetic, în special al unora care se oferiseră, la urma urmei, voluntari ca să lupte. În loc de colonişti, FCA preferau să-şi selecteze recruţii dintre locuitorii căminului ancestral al omenirii, Pămîntul. Pămîntul adăpostea miliarde de oameni; erau mai mulţi pe acel singur glob, de fapt, decît existau în toate coloniile umane la un loc. Rezervorul de recruţi potenţiali era enorm – atît de mare, încît FCA îşi limitară şi mai mult rezervorul, alegînd să-şi ia recruţii din naţiuni tihnite şi industrializate, ale căror circumstanţe economice îngăduiau cetăţenilor să supravieţuiască pînă la o vîrstă foarte înaintată şi ale căror modele sociale creau atît o supralicitare a dezirabilităţii tinereţii, cît şi un disconfort psihic naţional paralel şi profund legat de îmbătrînire şi de moarte. Aceşti cetăţeni vîrstnici erau modelaţi de societăţile lor să fie recruţi excelenţi şi dornici pentru FCA; FCA descoperiră repede că aceşti cetăţeni în vîrstă s-ar fi înrolat pentru un stagiu militar chiar şi în absenţa informaţiilor amănunţite în legătură cu ceea ce atrăgea după sine un asemenea stagiu – şi, într-adevăr, rezultatele recrutărilor erau cu atît mai mari, cu cît recruţii ştiau mai puţin. Aceştia presupuneau că serviciul militar în FCA semăna cu serviciul militar pe Pămînt. FCA se mulţumeau să lase presupunerea să persiste. Recruţii vîrstnici din naţiunile industrializate se dovediră atît de 279

plini de succes, încît Uniunea Colonială îşi proteja rezervorul de recrutare, interzicînd plecarea spre colonii din aceste naţiuni, alegîndu-şi în schimb rezerva de colonişti din sînul naţiunilor ale căror probleme economice şi sociale îi încurajau pe cei mai ambiţioşi dintre tinerii lor să plece naibii cît mai curînd era omeneşte posibil. Această diviziune dintre recrutarea militară şi cea a coloniştilor aducea dividende consistente Uniunii Coloniale în ambele domenii. Recrutarea militară a cetăţenilor vîrstnici crea însă FCA o problemă neaşteptată. Un număr destul de mare dintre recruţi mureau înainte de a apuca să intre în serviciu, victime ale atacurilor de inimă, comoţiilor şi ale prea multor cheeseburgeri, plăcinte şi budinci cu brînză. FCA, care luau mostre genetice de la recruţi, se treziră încărcaţi cu o enormă bibliotecă de genomuri umane cu care nu putea face nimic. FCA se mai treziră, de asemenea, şi cu dorinţa, dar şi cu nevoia de a experimenta în continuare cu modelele de corpuri pentru Forţele Coloniale de Apărare, pentru a le îmbunătăţi proiectul, fără să se amestece în vreun fel în eficienţa forţei combatante pe care-o avea deja. Apoi se produse o breşă tehnologică: un computer extrem de puternic, compact, semiorganic, complet integrat cu creierul uman, care – într-un moment de profund nepotrivită alegere a unei mărci – fu botezat cu uşurinţă BrainPal. Pentru un creier deja plin de cunoştinţe şi experienţe adunate într-o viaţă, BrainPal oferea un sprijin critic privind abilitatea mintală, stocarea memoriei şi comunicarea. Dar pentru un creier care era literalmente tabula rasa, BrainPal oferea chiar mai mult… * Robbins se uită îndelung în incubator, unde era întins corpul, ţinut pe loc de un cîmp de suspensie. – Nu seamănă prea mult cu Charles Boutin, îi zise el lui Wilson. Wilson, care făcea reglări de ultim moment la hardware-ul conţinînd conştiinţa înregistrată a lui Boutin, nu ridică ochii de la ceea ce-l ţinea ocupat. – Boutin era un om nemodificat, spuse el. Era trecut de vîrsta mijlocie, cînd l-am cunoscut. Probabil că arăta puţin cam ca tipul ăsta pe cînd avea douăzeci de ani. Mai puţin pielea verde, ochii de pisică şi alte modificări. Şi probabil că nici nu era într-o formă atît de bună ca acest corp. Ştiţi sigur că eu, de pildă, nu eram în formă 280

atît de bună la douăzeci de ani, cum sînt acum. Şi nici măcar nu trebuie să mă antrenez… – Ai un corp proiectat să aibă grijă de el însuşi, îi aminti Robbins lui Wilson. – Slavă Domnului pentru asta! Sînt un mare iubitor de gogoşi. – Tot ce ai de făcut ca să-l capeţi este să serveşti drept ţintă tuturor celorlalte specii din Univers. – Asta-i şpilul, comentă Wilson. Robbins se întoarse către corpul din incubator. – Toate schimbările astea n-or să încurce transferul de conştiinţă? – N-ar trebui. Genele legate de dezvoltarea creierului sînt nealterate în noul genom al tipului. E creierul lui Boutin acolo. Din punct de vedere genetic, cel puţin. – Şi cum arată creierul lui? întrebă Robbins. – Arată bine, răspunse Wilson, ciocănind cu degetul monitorul panoului de control al incubatorului. Sănătos. Pregătit. – Crezi că o să meargă? întrebă iar Robbins. – Nu ştiu ce să spun. – Îmi pare bine că dăm pe-afară de atîta încredere… Wilson deschise gura ca să răspundă, dar fu întrerupt în clipa cînd uşa se deschise şi intrară generalii Mattson şi Szilard, însoţiţi de trei tehnicieni de la decantare, din rîndul Forţelor Speciale. Tehnicienii se duseră de-a dreptul la incubator; Mattson se apropie de Robbins, care salută, odată cu Wilson. – Spune-mi că o să meargă, vorbi Mattson, răspunzînd la salut. – Locotenentul Wilson şi cu mine tocmai vorbeam despre asta, zise Robbins, după o pauză aproape imperceptibilă. Mattson se întoarse spre Wilson. – Şi, locotenente? Wilson arătă spre corpul din incubator, în jurul căruia se învîrteau tehnicienii, cu o grijă exagerată. – Corpul e sănătos, şi la fel şi creierul. BrainPal funcţionează perfect, ceea ce nu e nici o surpriză. Am reuşit să integrăm tiparul conştiinţei lui Boutin în maşina de transfer cu surprinzător de puţine probleme, iar testele pe care le-am făcut sugerează că nu vom avea probleme cu transmisia. În teorie, ar trebui să reuşim să transferăm conştiinţa la fel cum facem cu oricare alta. – Cuvintele tale sună pline de încredere, locotenente, dar tonul vocii nu, remarcă Mattson. – Există o mulţime de incertitudini, generale, explică Wilson. De 281

obicei subiectul este conştient cînd se transferă. Asta ajută în proces. Nu este cazul aici. N-o să ştim dacă transferul a avut succes decît cînd trezim trupul. E prima oară cînd încercăm un transfer fără să fie implicate două creiere. Dacă aici nu este de fapt conştiinţa lui Boutin, tiparul nu se va copia. Chiar dacă este conştiinţa lui Boutin, nu există nici o garanţie că se va imprima. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să asigurăm un transfer liniştit. Aţi citit rapoartele. Dar sînt implicate încă atît de multe lucruri despre care nu ştim nimic… Cunoaştem toate posibilităţile de a merge bine, dar nu şi toate în care ar putea merge prost. – Crezi că o să meargă sau nu? insistă Mattson. – Cred că va merge, răspunse Wilson. Dar trebuie să avem un respect sănătos pentru tot ceea ce nu ştim despre ceea ce facem. Există mult loc pentru eroare, domnule. – Robbins? întrebă scurt Mattson. – Aprecierea locotenentului Wilson mi se pare corectă, generale, replică Robbins. Tehnicienii îşi terminară evaluarea şi-i raportară generalului Szilard, care dădu din cap şi se duse lîngă Mattson. – Tehnicienii zic că sîntem gata, anunţă Szilard. Mattson îi aruncă o privire lui Robbins, apoi se uită la Wilson. – Bine, rosti el. Să terminăm cu asta. * Forţele Speciale ale Apărării Coloniale construiau soldaţi folosind o reţetă simplă: mai întîi, începi cu un genom uman. Apoi scazi. Genomul uman cuprinde aproximativ douăzeci de mii de gene, alcătuite din trei miliarde de perechi de baze, împărţite în douăzeci şi trei de cromozomi. Cea mai mare parte a genomului este „gunoi” – porţiuni de secvenţe care nu codifică nimic în produsul final al ADN-ului: fiinţa umană. Odată ce natura pune o secvenţă în ADN, pare reticentă să o scoată, chiar dacă aceasta nu face absolut nimic. Savanţii Forţelor Speciale nu sînt nici pe departe atît de grijulii. Cu fiecare model pe care-l construiesc, primul pas este să înlăture materialul genetic redundant şi inert. Ceea ce rămîne este o secvenţă de ADN stearpă, săracă, raţionalizată, care este complet inutilă; modificarea genomului uman îi distruge structura cromozomială, lăsînd-o incapabilă de a se reproduce. Dar acesta este doar 282

primul pas. Reasamblarea şi replicarea noului genom mai cere cîţiva paşi. Noua secvenţă mică de ADN cuprinde fiecare genă care face un om ceea ce este, însă asta pur şi simplu nu este de ajuns. Genotipul uman nu permite fenotipului uman maleabilitatea cerută de Forţele Speciale, ceea ce înseamnă că genele noastre nu ne pot face soldaţii supraoameni de care au nevoie Forţele Speciale. Ceea ce a rămas din genomul uman este acum demontat, reproiectat şi reasamblat pentru a construi genele care să codifice capacităţi substanţial îmbunătăţite. Acest proces poate cere introducerea de gene sau material genetic suplimentar. Genele care provin de la alţi oameni prezintă de obicei puţine probleme cu încorporarea, din moment ce genomul uman este proiectat în mod fundamental pentru a găzdui informaţie genetică de la alte genomuri umane (procesul prin care se realizează de obicei acest lucru, în mod natural şi cu entuziasm, se numeşte „sex”). Materialul genetic de la alte specii terestre este de asemenea relativ uşor de încorporat, avînd în vedere că toată viaţa de pe Pămînt cuprinde aceleaşi blocuri genetice de construcţie şi sînt înrudite între ele din punct de vedere genetic. Incorporarea de material genetic de la specii non-terestre este substanţial mai dificilă. Pe unele planete au evoluat structuri genetice destul de asemănătoare cu cele de pe Pămînt, încorporînd unele, dacă nu toate nucleotidele implicate în genetica terestră (poate nu doar printr-o coincidenţă, speciile inteligente de pe aceste planete erau cunoscute pentru că din cînd în cînd consumau oameni; rraey, de exemplu, îi găseau pe oameni chiar gustoşi!). Dar cele mai multe specii extraterestre aveau structuri şi componente genetice radical diferite de creaturile terestre. Folosirea genelor lor nu era o simplă problemă de decupare şi lipire. Forţele Speciale rezolvaseră problema citind ADN-ul echivalent al speciei extraterestre într-un compilator care scotea apoi la iveală o „traducere” genetică în formatul ADN-ului terestru – ADN-ul rezultat, dacă i se permitea să se dezvolte, ar fi creat o entitate atît de apropiată de creatura străină originală pe cît era posibil, ca aspect şi funcţionare. Genele de la creaturile transcrise erau apoi introduse în ADN-ul Forţelor Speciale. Rezultatul final al acestei proiectări genetice era un ADN care descria o făptură bazată pe o fiinţă umană, dar care nu era cîtuşi de puţin o fiinţă umană – sau destul de inumană pentru ca acea creatură, dacă i s-ar îngădui să se dezvolte de la acest pas, să devină o aglomerare înfiorătoare de fragmente, o creatură monstru283

oasă care ar fi scos-o complet din minţi pe naşa ei spirituală, Mary Wollstonecraft Shelley. Împingînd ADN-ul atît de departe de umanitate, oamenii de ştiinţă ai Forţelor Speciale sculptau apoi mesajul genetic pentru a înghesui creatura pe care-o modelau înapoi, într-o formă umană recognoscibilă. Între ei, savanţii se plîngeau că acesta era pasul cel mai dificil; unii (în şoaptă) îi puneau la îndoială utilitatea. Nici unul dintre ei, trebuia observat, nu arăta mai puţin uman. ADN-ul, sculptat pentru a oferi posesorului său capacităţi supraumane în formă umană, era acum, în sfîrşit, asamblat. Chiar şi cu adaosul de gene non-native, el era substanţial mai sărac decît ADN-ul uman original; codificarea suplimentară determina de obicei ADN-ul să se organizeze în cinci perechi cromozomiale, o scădere substanţială de la cei douăzeci şi trei ai unui om nemodificat şi numai cu unul mai mult decît o muscă de oţet. În timp ce soldaţii Forţelor Speciale erau înzestraţi cu sexul donatorului iar genele legate de dezvoltarea sexuală sînt păstrate în reducerea genetică finală, nu exista cromozom Y, un fapt care-i făcuse pe primii savanţi repartizaţi la Forţele Speciale (pe cei de sex masculin, evident) să se simtă uşor stînjeniţi. ADN-ul, acum asamblat, era depozitat într-un înveliş ovular golit, care la rîndul lui era plasat într-un incubator de dezvoltare, iar zigotul era stimulat cu blîndeţe să înceapă diviziunea mitotică. Transformarea din zigot într-un embrion pe deplin dezvoltat se desfăşura la o rată extrem de accelerată, producînd niveluri de căldură metabolică aproape de limita denaturării ADN-ului. Incubatorul de dezvoltare se umplea cu un fluid conducător de căldură împînzit de nanoboţi, care saturau celulele în curs de creştere şi acţionau ca un canal de evacuare a căldurii pentru embrionul care evolua. Şi totuşi, savanţii Forţelor Speciale nu terminau cu micşorarea procentului de umanitate în trupurile soldaţilor lor. După reconstrucţia biologică, urmau îmbunătăţirile tehnologice. Nanoboţi specializaţi erau injectaţi în embrionul aparţinînd Forţelor Speciale care se dezvolta rapid, cu două destinaţii. Cea mai mare parte se îndreptau spre miezul bogat în măduvă al oaselor, unde nanoboţii digerau măduva şi se înmulţeau în locul ei pentru a crea SmartBlood, cu o mai bună capacitate de transport al oxigenului decît sîngele adevărat, cu o coagulare mai eficientă şi o imunitate aproape completă la boli. Restul migra către creierul aflat în expansiune rapidă şi depuneau fundamentul pentru computerul BrainPal, ca284

re, atunci cînd era complet construit, avea mărimea unei bile de sticlă. Această bilă, cuibărită adînc în creier, era înconjurată de o reţea densă de antene care sondau cîmpul electric al creierului, interpretîndu-i dorinţele şi răspunzînd prin ieşiri integrate în ochii şi urechile soldaţilor. Existau şi alte modificări, multe experimentale, testate în interiorul unui grup mic de naşteri, pentru a vedea dacă oferă vreun avantaj. Dacă da, aceste modificări erau făcute disponibile pe scară largă în rîndul Forţelor Speciale şi ajungeau pe lista îmbunătăţirilor potenţiale pentru următoarea generaţie a infanteriei generale a Forţelor Coloniale de Apărare. Dacă nu, modificările mureau odată cu subiectele de testare. Soldatul Forţelor Speciale se maturiza pînă la mărimea unui nou-născut uman în puţin peste douăzeci şi nouă de zile; în şaisprezece săptămîni, dacă era asigurată dirijarea metabolică adecvată a incubatorului, creştea la mărimea adultă, încercările FCA de a scurta ciclul de dezvoltare avuseseră ca rezultat corpuri care se copseseră în propria căldură metabolică. Embrionii şi corpurile care nu cedau şi mureau, sufereau erori de transcripţie a ADN-ului, dînd naştere la cancere de dezvoltare şi la mutaţii fatale. Şaisprezece săptămîni reprezentau limita stabilităţii chimice a ADN-ului. La capătul celor şaisprezece săptămîni, incubatorul de dezvoltare trimitea un hormon sintetic care străbătea corpul, resetînd nivelurile metabolice în toleranţele normale. În timpul dezvoltării, incubatorul antrena corpul pentru a-l întări şi pentru a-i permite posesorului (sau posesoarei) să-l folosească din clipa în care devenea conştient; în creier, BrainPal ajuta la dezvoltarea căilor neurale generale, stimula centrii de dirijare a organelor şi se pregătea pentru momentul în care posesorul era adus la starea de conştienţă, pentru a uşura tranziţia de la nimic la ceva. Pentru cei mai mulţi soldaţi ai Forţelor Speciale, tot ce mai rămînea în acest punct era „naşterea” – procesul de decantare urmat de tranziţia rapidă şi (de obicei) lină către viaţa militară. Pentru un anumit soldat al Forţelor Speciale totuşi, mai era un pas de făcut… * Szilard făcu un semn tehnicienilor săi, care-şi începură sarcinile. Wilson se concentra din nou asupra hardware-lui şi aşteptă 285

semnalul de începere a transferului. Tehnicienii dădură undă verde; Wilson trimise conştiinţa pe drumul ei. Maşina murmura încet. Corpul din incubator rămase nemişcat. După cîteva minute, Wilson discută cu tehnicienii, apoi cu Robbins, care veni spre Mattson. – E gata, anunţă el. – Asta e? întrebă Mattson şi aruncă o privire spre corpul din incubator. El nu arată cîtuşi de puţin diferit. Încă pare să fie în comă. – Nu l-au trezit încă, explică Robbins. Vor să ştie cum doriţi s-o facă. În mod normal, cu soldaţii Forţelor Speciale, îi trezesc cu BrainPal pornit pe integrare conştientă. Îi dă soldatului un simţ temporar al sinelui pînă cînd acesta îşi creează unul propriu. Dar din moment ce ar putea exista deja o conştiinţă acolo, nu vor să-l pornească. Ar putea stîrni confuzie în mintea persoanei dinăuntru. Mattson pufni; găsea ideea amuzantă. – Trezeşte-l fără să porneşti BrainPal, hotărî el. Dacă acela e Boutin, nu-l vreau confuz. Vreau să vorbească. – Da, domnule, răspunse Robbins. – Dacă totuşi chestia asta a funcţionat, o să ştie cine este de îndată ce va fi conştient, nu-i aşa? întrebă Mattson. Robbins aruncă o privire spre Wilson, care auzea conversaţia; Wilson ridică uşor din umeri şi dădu din cap, nesigur. – Aşa credem, zise Robbins. – Bine, spuse Mattson. Atunci vreau să fiu primul lucru pe care-l vede. Se apropie de incubator şi se aşeză în faţa trupului inconştient. – Zi-le să-l trezească pe ticălos, ceru el. Robbins făcu semn din cap către unul dintre tehnicieni, care întinse un deget spre panoul de control la care lucrase. Trupul tresări, exact în acelaşi fel în care o fac oamenii în crepusculul dintre trezie şi somn, cînd simt dintr-odată că se prăbuşesc. Pleoapele fluturară şi se zbătură, apoi se deschiseră. Ochii îi fugiră pentru o clipă, părînd încurcaţi, apoi se fixară asupra lui Mattson, care se aplecă şi rînji. – Salut, Boutin, vorbi Mattson. Pariez că eşti surprins să mă vezi. Corpul se încordă să-şi apropie capul de Mattson, ca pentru a spune ceva. Mattson se aplecă, îndatoritor. Corpul ţipă. * 286

Generalul Szilard îl găsi pe Mattson la toaleta de pe holul laboratorului de decantare, uşurîndu-se. – Ce-ţi mai face urechea? întrebă Szilard. – Ce fel de blestemată de întrebare e asta, Szi? bombăni Mattson, cu faţa încă la perete. Să fii tu asurzit de un idiot bîlbîit şi sămi spui cum te simţi. – Nu e un idiot bîlbîit, spuse Szilard. Ai trezit un soldat al Forţelor Speciale cu BrainPal-ul oprit. N-are nici un simţ al sinelui. La ce te aşteptai? – Mă aşteptam la Charles-nenorocitul-de-Boutin, răspunse Mattson, şi se scutură. De-aia l-am crescut pe căcănarul ăla mic în incubator, dacă-ţi aduci aminte. – Ştiai că s-ar putea să nu meargă. Ţi-am spus. Oamenii tăi ţiau spus. – Mulţumesc pentru reamintire, Szi. Se încheie la fermoar şi se duse la chiuvetă. – Mica noastră aventură a fost doar o imensă blestemată de pierdere de vreme. – Ar putea fi încă folositor, zise Szilard. Poate conştiinţa are nevoie de timp ca să se instaleze. – Robbins şi Wilson au spus că, imediat ce se trezeşte, conştiinţa va fi acolo. Îşi flutură mîinile pe sub robinet. – Blestemat de robinet automat, bombăni, şi în cele din urmă acoperi complet senzorul cu mîna. Apa se deschise. – E prima oară cînd cineva face aşa ceva, zise Szilard. Poate Robbins şi Wilson s-au înşelat. Mattson scoase un scurt rîset lătrat. – Ăştia doi s-au înşelat, Szi, fără doar şi poate… Numai că nu în felul în care sugerezi tu. În plus, au să dădăcească oamenii tăi un bebeluş matur, de mărimea unui bărbat, în timp ce aştepţi „să se instaleze conştiinţa”? Aş zice „nu”, şi sînt sigur ca naiba că eu n-o s-o fac. Am irosit şi aşa prea mult timp cu asta… Mattson termină cu spălatul pe mîini şi se uită în jur după un aparat de prosoape. Szilard arătă către peretele îndepărtat. – Prosoapele sînt afară, îi spuse el. – Păi, sigur că da, răbufni Mattson. Omenirea poate construi oameni din ADN, dar nu poate pune într-o toaletă un aparat de 287

prosoape de hîrtie! Îşi scutură mîinile cu violenţă, apoi şterse umezeala excesivă pe pantaloni. – Lăsînd la o parte problema prosoapelor de hîrtie, vorbi Szilard, asta înseamnă că îmi laşi mie soldatul? Dacă da, o să-i pornesc BrainPal-ul, şi o să-l bag cît mai curînd posibil într-un pluton de antrenament. – Te grăbeşti? – E un soldat complet dezvoltat al Forţelor Speciale. Dacă nu pot spune că mă grăbesc, ştii la fel de bine ca şi mine care este rata de întoarcere la Forţele Speciale. Avem întotdeauna nevoie de mai mulţi. Şi să spunem că am convingerea că acest soldat anume s-ar putea dovedi încă folositor. – Cît optimism! comentă Mattson. Szilard zîmbi. – Ştii cum primesc nume soldaţii din Forţele Speciale? – Sînteţi numiţi după savanţi şi artişti. – Savanţi şi filozofi, preciza Szilard. Numele de familie, oricum. Numele de botez sînt doar nume obişnuite, alese la întîmplare. Eu mi-am primit numele după Leo Szilard. A fost unul dintre savanţii care a ajutat la construirea primei bombe atomice, un fapt pe care a ajuns mai tîrziu să-l regrete. – Ştiu cine a fost Leo Szilard, Szi. – N-am vrut să sugerez că nu ştii, generale. Deşi nu se ştie niciodată cu voi, adevărat-născuţii. Aveţi lipsuri nostime în cunoştinţe. – Ne petrecem cea mai mare parte a ultimilor ani de educaţie căutînd să facem sex. Îi distrage pe cei mai mulţi dintre noi de la acumularea de informaţii despre savanţii din secolul douăzeci… – Închipuie-ţi, zise Szilard blajin, apoi îşi continuă şirul gîndurilor: în afară de talentele lui ştiinţifice, Szilard era bun şi să prezică lucruri. A prezis amîndouă războaiele mondiale ale Pămîntului din secolul douăzeci şi alte evenimente majore. Asta îl făcea nervos. Avea o deosebită grijă să locuiască în hoteluri şi să aibă întotdeauna un bagaj pregătit. Pentru orice eventualitate. – Fascinant. Ce vrei să arăţi? – Nu pretind că aş fi înrudit cu Leo Szilard în nici un fel. Mi s-a atribuit doar numele lui. Dar cred că împărtăşesc talentul lui la prezis lucruri, în special cînd e vorba de războaie. Cred că acest război care ne aşteaptă o să fie cu adevărat foarte rău. Nu-i doar o speculaţie; am adunat informaţii, acum, că oamenii mei ştiu ce să caute. Şi nu trebuie să ai informaţii ca să ştii că, dacă omenirea 288

porneşte împotriva a trei rase diferite, asta înseamnă slabe şanse pentru noi. Szilard făcu semn cu capul în direcţia laboratorului. – Soldatul ăsta s-ar putea să nu aibă amintirile lui Boutin, dar tot îl are pe Boutin în el – în gene. Cred că asta o să schimbe ceva, şi o să avem nevoie de tot ajutorul pe care-l putem căpăta. Numeşte-l bagajul meu pregătit. – Îl vrei din cauza unui presentiment, remarcă Mattson. – Printre altele, recunoscu Szilard. – Cîteodată chiar se vede că eşti adolescent, Szi. – Îmi predai mie soldatul, generale? întrebă Szilard. Mattson flutură mîna cu nepăsare. – E al tău, generale. Bucură-te. Măcar n-o să trebuiască să-mi fac griji că va deveni trădător. – Mulţumesc, spuse Szilard. – Şi ce-ai să faci cu noua ta jucărie? întrebă Mattson. – Pentru început, cred că o să-i dăm un nume.

PATRU Veni pe lume aşa cum vin cei mai mulţi nou-născuţi: ţipînd. Lumea din jurul lui era un haos fără formă. Ceva se afla lîngă el şi scotea zgomote spre el, cînd lumea îşi făcu apariţia; îl sperie. Dintr-odată plecă, scoţînd sunete puternice în timp ce se îndepărta. Ţipă. Încercă să-şi mişte corpul, dar nu reuşi. Ţipă iar. O altă formă se apropie; bazîndu-se pe singura lui experienţă anterioară, ţipă de frică şi încercă să fugă. Forma făcu zgomot şi se mişcă. Limpezime. Era ca şi cum nişte lentile de corecţie îi fuseseră puse pe conştiinţă. Lumea se aşeză brusc la locul ei. Totul rămînea nefamiliar, dar totul părea de asemenea să aibă un sens. Ştia că, chiar dacă nu putea identifica sau numi nimic din ceea ce vedea, toate aveau nume şi identităţi; o porţiune din mintea lui se trezi la viaţă, arzînd de dorinţa de a pune etichete pe toate, dar fără să poată. Avea întregul Univers pe vîrful limbii. Poţi să percepi asta? întrebă forma – persoana – din faţa lui. Şi putea. Putea să audă întrebarea, dar ştia că nu fusese scos nici un 289

cuvînt; întrebarea îi fusese emisă direct în creier. Nu-şi dădea seama cum de ştia asta, sau cum se făcea. Nici nu ştia cum să răspundă. Deschise totuşi gura. Nu, spuse persoana din faţa lui. Încearcă în schimb să-mi trimiţi răspunsul tău. E mai rapid decît vorbirea. Asta facem cu toţii. Uite cum… În mintea lui apărură instrucţiuni şi, mai mult decît instrucţiuni, o înţelegere care sugera că tot ceea ce nu înţelegea urma să fie definit, explicat şi plasat în context; chiar cînd gîndi asta, simţi că instrucţiunile care-i fuseseră trimise se extindeau, conceptele şi ideile individuale ramificîndu-se în direcţii, căutînd propriile lor semnificaţii pentru a-i da un cadru pe care să-l poată folosi. Dintrodată, se coagulară într-o singură idee mare, o structură globală care-i îngădui să răspundă. Simţi că impulsul de a răspunde persoanei din faţa lui creştea; mintea, percepînd acest lucru, îi oferea o serie de răspunsuri posibile. Fiecare se desfăşura la fel ca instrucţiunile, oferindu-i înţelegere şi un context, ca şi un răspuns potrivit. Toate astea îi luară ceva mai puţin de cinci secunde. Te percep, vorbi el în sfîrşit. Excelent, zise persoana din faţa lui. Eu sînt Judy Curie. Salut, Judy, răspunse, după ce creierul desfăcu pentru el conceptul de nume, ca şi protocolul de a răspunde celor care-şi ofereau numele ca identificare. Încercă să-şi dea la rîndul său numele, dar nu apăru nimic. Se simţi brusc nedumerit. Curie îi zîmbi. Ai dificultăţi să-ţi aduci aminte numele tău? întrebă ea. Da, răspunse el. Asta pentru că nu ai încă unul, explică Judy Curie. Ţi-ar plăcea să ştii cum te cheamă? Te rog, spuse el. Eşti Jared Dirac, îi zise Curie. Jared simţi numele desfăşurîndu-i-se în creier. Jared: Un nume biblic (definiţia cuvîntului biblic se desfăcu, ducîndu-l la definiţia cuvîntului carte şi la Biblie, pe care n-o citi, simţind că citirea şi desfăşurarea ulterioară ar dura mai mult decît cîteva secunde), fiul lui Mahalalei şi tatăl lui Enoh. De asemenea, conducătorul jarediţilor din Cartea lui Mormon (o altă carte lăsată nedesfăcută). Definiţie: descendentul. Dirac avea un număr de definiţii, cele mai multe derivate din numele lui Paul Dirac, un om de ştiinţă. Jared desfăşurase mai înainte semnificaţia numelor şi implicaţiile con290

venţiilor de acordare a numelor; se întoarse spre Curie. Sînt un descendent al lui Paul Dirac? întrebă el. Nu, răspunse Curie. Numele tău a fost ales aleator dintr-o rezervă de nume. Dar numele meu de botez înseamnă descendent, zise Jared. Iar celelalte sînt nume de familie… Chiar şi printre adevărat-născuţi, numele de botez de obicei nu înseamnă nimic, spuse Curie. Iar printre noi, nici numele de familie nu înseamnă nimic. Nu citi prea mult în numele tale, Jared. Jared se gîndi la asta pentru cîteva clipe, lăsînd aceste idei să se desfacă. Un concept, „adevărat-născuţi”, refuza totuşi să se desfăşoare; Jared îl însemnă pentru o explorare ulterioară, dar îl lăsă deocamdată în pace. Sînt încurcat, recunoscu el pînă la urmă. Curie zîmbi. Vei fi încurcat cu multe lucruri, pentru început, îl linişti ea. Ajută-mă să fiu mai puţin încurcat, o rugă Jared. O să te ajut, zise Curie. Dar nu pentru prea multă vreme. Te-ai născut în afara seriei, Jared; partenerii tăi de antrenament au deja două zile avans faţă de tine. Trebuie să te integrezi cu ei cît mai curînd posibil, altfel s-ar putea să simţi o întîrziere pe care să n-o mai recuperezi niciodată. O să-ţi spun tot ce pot, cît timp te duc la partenerii tăi de antrenament. Ei or să completeze restul. Acum, să te scoatem din incubatorul ăla. Să vedem dacă poţi să mergi la fel de bine precum gîndeşti. Conceptul de „a merge” se desfăcu în timp ce legăturile care-l ţineau pe Jared în incubator se retraseră. Jared se încordă şi îşi împinse trupul în faţă, ieşind din incubator. Piciorul i se aşeză pe podea. Un pas mic pentru om…, rosti Curie. Jared fu surprins că desfăşurarea intrinsecă din acea frază era substanţială. Prima secvenţă a treburilor, anunţă Curie, în timp ce ea şi cu Jared mergeau prin staţia Phoenix. Crezi că gîndeşti, dar nu-i aşa… Primul impuls al lui Jared fu să răspundă nu înţeleg, dar se abţinu, intuind pentru întîia dată că era foarte probabil ca acesta să reprezinte răspunsul lui la cele mai multe lucruri, în viitorul apropiat. Te rog, explică, spuse în schimb. Eşti nou-născut, continuă Curie. Creierul tău – creierul tău pro291

priu-zis – este complet gol de cunoştinţe şi de experienţă. În locul lui, un computer din capul tău, cunoscut sub numele de BrainPal, îţi furnizează cunoştinţe şi informaţii. Tot ceea ce crezi că înţelegi este prelucrat de BrainPal şi se întoarce la tine într-un fel pe care să-l poţi pricepe. Este de asemenea obiectul care îţi oferă sugestii cu privire la felul în care să reacţionezi la lucruri. Fii atent la mulţime… Curie îi făcu semn să evite o îngrămădire de soldaţi ai FCA din mijlocul coridorului. Jared se strecură alături de ea. Dar mă simt ca şi cum aproape că ştiu atîtea, explică Jared. Ca şi cum aş fi ştiut cîndva, dar acum nu mai ştiu… Înainte de a te naşte, BrainPal îţi condiţionează creierul, vorbi în continuare Curie. Ajută la stabilirea căilor neurale comune tuturor oamenilor, şi-ţi pregăteşte creierul pentru învăţare şi prelucrare rapidă de informaţii. De aceea simţi ca şi cum ai şti deja, deoarece creierul tău a fost pregătit să înveţe. În prima lună din noua ta viaţă, totul pare déjà vu. Apoi înveţi, se stochează în creierul propriu-zis, şi încetezi să mai foloseşti BrainPal ca pe o cîrjă. Datorită felului în care sîntem făcuţi, putem aduna şi procesa informaţii – şi învăţa – de cîteva ori mai repede decît adevărat-născuţii. Jared se opri, în parte ca să-şi lase mintea să desfăşoare tot ceea ce tocmai îi spusese Curie, dar şi pentru cu totul altceva. Curie, simţind că el s-a oprit, se opri şi ea. Ce e? întrebă ea. E a doua oară cînd ai folosit cuvîntul acela… „adevărat-născuţi”. Nu reuşesc să aflu ce înseamnă. Nu e ceva ce să se pună în BrainPal, spuse Curie. Începu să meargă din nou şi făcu un semn înspre ceilalţi soldaţi de pe culoar. „Adevărat-născuţii” sînt ei. Sînt oameni care s-au născut ca bebeluşi şi au trebuit să se dezvolte pe parcursul unei perioade foarte lungi de timp – ani întregi. Unul dintre ei, care are şaisprezece ani, sar putea să nu ştie atît de multe ca tine acum, iar tu eşti în viaţă cam de şaisprezece minute. E cu adevărat un mod ineficient de a face lucrurile, dar e modul în care se face totul în natură, şi ei cred că asta înseamnă că e ceva bun. Tu nu crezi? întrebă Jared. Nu cred că e bun sau rău, în afară de faptul că e ineficient, răspunse Curie. Sînt la fel de vie ca şi ei. „Adevărat-născuţi” e un termen impropriu – şi noi sîntem născuţi cu adevărat. Ne naştem, trăim, murim. E la fel. 292

Aşadar, sîntem exact ca ei, conchise Jared. Curie îi întoarse privirea. Nu, spuse ea. Nu exact ca ei. Sîntem proiectaţi să fim mai buni din punct de vedere fizic şi mintal. Ne mişcăm mai repede. Gîndim mai repede. Vorbim chiar mai repede decît ei. Prima oară cînd vorbeşti cu un adevărat-născut, o să ţi se pară că se mişcă cu încetinitorul. Vezi, eşti atent… Curie se opri, păru nedumerită, şi apoi bătu pe umăr un soldat care trecea pe lîngă ea. – Scuză-mă, rosti ea, şi-şi folosi gura ca să vorbească. Mi s-a spus că era un magazin militar la acest nivel, unde puteam găsi un hamburger cu adevărat excelent, dar se pare că nu-l găsesc. Mă poţi ajuta? Curie vorbea cu o voce care oglindea în mare parte glasul pe care Jared îl auzea în cap… dar mai lentă, destul de lentă, încît, pentru cîteva clipe, Jared avu probleme să înţeleagă ce spunea. – Sigur, răspunse soldatul. Locul la care te gîndeşti este la cîteva sute de metri de aici. Mergi mai departe în aceeaşi direcţie şi o să dai peste el. E primul magazin la care ajungi. – Grozav, mulţumesc, zise Curie şi porni din nou la drum. Vezi ce vreau să spun? i se adresă lui Jared. Parc-ar fi retardaţi sau cam aşa ceva… Jared dădu din cap, absent. Creierul lui desfăşurase conceptul de „hamburger”, care dusese la desfacerea celui de „mîncare”, ceea ce îl făcu să-şi dea seama de cu totul altceva. Cred că mi-e foame, îi zise el lui Curie. Mai tîrziu, replică Judy Curie. Ar trebui să mănînci cu partenerii de antrenament. Face parte din experienţa legării relaţiei. O să faci cele mai multe lucruri împreună cu partenerii tăi de antrenament. Dar unde sînt partenerii tăi de antrenament? întrebă Jared. Ce întrebare nostimă, observă Curie. Nu i-am mai văzut de ani de zile. Rareori îţi mai vezi partenerii odată ce termini antrenamentul. După aceea, eşti repartizat oriunde e nevoie de tine şi apoi te integrează cu escadrila şi plutonul. Chiar acum, sînt integrată cu unul dintre plutoanele Forţelor Speciale care decantează soldaţi pe măsură ce se nasc. Jared desfăşură în creier conceptul de „integrare”, dar descoperi că avea o problemă să-l înţeleagă. Încercă să-l descifreze din nou, dar fu întrerupt de Curie, care vorbea mai departe: O să ai un dezavantaj faţă de restul partenerilor tăi de antrenament, mă tem. Ei s-au trezit integraţi şi sînt deja obişnuiţi unii cu al293

ţii. S-ar putea să aibă nevoie de cîteva zile ca să se obişnuiască cu tine. Ar fi trebuit să fii decantat şi integrat în acelaşi timp cu ei. De ce n-am fost? întrebă Jared. Am ajuns, anunţă Curie, şi se opri la o uşă. Ce-i aici? întrebă Jared. Camera de serviciu a piloţilor de navetă, răspunse Curie. E vremea să faci o plimbare. Vino-ncoace. Deschise uşa pentru el, apoi îl urmă înăuntru. În încăpere erau trei piloţi care jucau poker. – Îl caut pe locotenentul Cloud, vorbi Curie. – E cel care tocmai o ia pe coajă, răspunse unul dintre piloţi, aruncînd o fisă la miză. Merg cu zece. – O ia pe coajă rău de tot, adăugă unul dintre ceilalţi, şi aruncă propria lui fisă. Merg cu cei zece ai tăi. – Vorbele tale de dispreţ ar durea cu mult mai mult dacă am juca într-adevăr pe bani, spuse al treilea, care, prin eliminare, trebuia să fie locotenentul Cloud. Puse jos trei fise. – Merg cu zece ai voştri, şi ridic cu încă douăzeci. – Ăsta-i unul dintre neajunsurile faptului de a avea parte de un tur cu toate cheltuielile plătite, comentă primul pilot. Cînd totul e plătit, n-au nici un motiv să-ţi dea ţie bani. Merg. – Dacă ştiam că o să lucrez pentru nişte socialişti nenorociţi, nu m-aş fi înrolat niciodată, zise al doilea. Merg. – Ei bine, atunci, pe lîngă faptul că eşti bătut în cap, ăi fi şi mort, nu-i aşa? comentă Cloud. Ce să mai vorbim despre alienarea faţă de propria muncă… Ai fi alienat faţă de toate. De asemenea, ai rămîne fără cîteva sute de dolari la mîna asta. Îşi făcu cărţile evantai. – Doiari şi un trio de optari. Uitaţi-vă şi plîngeţi! – O, rahat! exclamă primul pilot. – Slavă domnului pentru Karl Marx, intonă al doilea. – Asta-i prima oară în istorie cînd s-a spus asta la o masă de poker, observă Cloud. Ar trebui să fii mîndru. – O, sînt, zise celălalt pilot. Dar te rog să nu-i spui mamei. I-ar frînge inima ei de texană. – Buzele mele sînt pecetluite, replică Cloud. – Locotenent Cloud, interveni Curie. N-ar strica să te mişti în secolul ăsta. – Scuzele mele, locotenente, vorbi Cloud. A trebuit doar să închei o umilire rituală. Sînt sigur că înţelegi. – Nu tocmai, răspunse Curie, şi dădu din cap spre Jared. Iată 294

recrutul pe care trebuie să-l duci la Camp Carson. Ar trebui să ai deja ordinele şi permisul. – Probabil, spuse Cloud şi făcu o pauză de o clipă cît îşi accesă BrainPal-ul. Da, e-aici. Se pare că şi naveta mi-a fost pregătită şi alimentată. Dă-mi voie să fac şi un plan de zbor şi sîntem gata de plecare. Se uită la Jared. – Iei şi altceva în afară de propria persoană? Jared aruncă o privire spre Curie, care clătină din cap. – Nu, răspunse el. Sînt doar eu. Era uşor surprins să audă sunetul propriei sale voci vorbind pentru prima oară, şi cît de încet se formau cuvintele. Deveni conştient cu acuitate de propria lui limbă şi de mişcarea acesteia în gură; îl făcea să se simtă uşor îngreţoşat. Cloud observă schimbul dintre Jared şi Curie fără să scoată nici un cuvînt, apoi mişcă un scaun. – OK, atunci. Ia loc, amice. Îţi stau la dispoziţie într-un minut. Jared se aşeză şi ridică ochii spre Curie. Ce fac acum? întrebă el. Locotenentul Cloud te va duce cu naveta jos, pe Phoenix, în Camp Carson, unde te vei alătura partenerilor tăi de antrenament, răspunse Curie. Au vreo două zile înainte la antrenament, dar primele cîteva zile sînt în cea mai mare parte doar pentru integrare şi stabilizarea personalităţilor. Probabil că n-ai pierdut nici un antrenament adevărat. Tu unde-o să fii? întrebă Jared. Aici, răspunse Curie. Unde credeai c-o să fiu? Nu ştiu, zise Jared. Mi-e frică. Nu cunosc pe nimeni aici, în afară de tine. Linişteşte-te, transmise Curie. BrainPal prelucra valul de senzaţii şi desfăşură pentru el conceptul de „empatie”. În cîteva ore, vei fi integrat cu partenerii tăi de antrenament şi te vei simţi bine. Atunci, vei înţelege totul mai bine… O.K., replică Jared, dar avea îndoieli. La revedere, Jared Dirac, îi ură Curie şi, cu un surîs slab, se întoarse şi ieşi. Jared îi simţi prezenţa în minte vreme de încă vreo două-trei clipe, pînă cînd, în cele din urmă, ca şi cum Curie şi-ar fi adus aminte dintr-odată că lăsase conexiunea deschisă, o opri. Jared se trezi trecînd în revistă scurtul timp petrecut împreună; BrainPal-ul 295

lui desfăşură pentru el conceptul de „amintire”. Conceptul de amintire îi provocă o emoţie; BrainPal-ul desfăşură conceptul de „uluitor”. * – Hei, pot să te întreb ceva? îl întrebă Cloud pe Jared, după ceşi începură coborîrea spre Phoenix. Jared cugetă la întrebare şi la ambiguitatea structurii, care permitea interpretări multiple. Într-un sens, Cloud răspunsese la întrebare punînd-o; era clar că era capabil să-i pună lui Jared o întrebare. BrainPal-ul lui Jared sugeră, iar Jared fu de acord, că probabil aceasta nu era interpretarea corectă a întrebării. Se putea presupune că pilotul era capabil din punct de vedere procedural să pună întrebări, şi dacă mai înainte nu fusese, acum era. Pe măsură ce BrainPal-ul lui Jared desfăcea şi sorta interpretări suplimentare, Jared se trezi sperînd că într-o zi va fi în stare să nimerească interpretarea corectă a frazelor fără să trebuiască să facă desfăşurări nesfîrşite. Era viu şi conştient de numai o oră şi ceva şi deja devenea obositor. Jared îşi cîntări opţiunile şi, după o perioadă de timp care lui i se păru lungă, dar care părea imperceptibilă pentru pilot, îndrăzni să dea răspunsul ce i se părea cel mai potrivit în acel context. – Da, spuse Jared. – Eşti din Forţele Speciale, aşa-i? – Da. – Ce vîrstă ai? – În acest moment? – Sigur, răspunse Cloud. BrainPal-ul lui Jared îl informă că avea un cronometru intern; îl accesă. – Şaptezeci şi unu, zise el. Jared se uită pieziş. – Şaptezeci şi unu de ani? Asta te face destul de bătrîn pentru Forţele Speciale, din ceea ce mi s-a spus… – Nu. Nu şaptezeci şi unu de ani, preciză Jared. Şaptezeci şi unu de minute. – Nu mă-nnebuni! exclamă Cloud. Asta ceru încă o clipă de opţiuni de interpretare. – Nu mă-nnebuni! repetă Jared în sfîrşit. – La naiba, asta-i chiar ciudat, adăugă Cloud. – De ce? întrebă Jared. 296

Cloud deschise gura, o închise şi aruncă o privire spre Jared. – Păi, nu că tu ai şti asta, zise Cloud. Dar pentru cea mai mare parte a omenirii, ar fi puţin ciudat să aibă o discuţie cu cineva în vîrstă doar de ceva mai mult de o oră. La naiba, nici măcar nu erai în viaţă cînd am început eu jocul ăla de poker! La vîrsta ta, cei mai mulţi oameni abia dacă se obişnuiesc să respire şi să facă un răhăţel… Jared îşi consultă BrainPal-ul. – Fac una dintre ele chiar acum, spuse el. Asta îl făcu pe Cloud să scoată un sunet amuzat. – Asta-i prima oară cînd aud pe vreunul dintre voi făcînd o glumă, observă el. Jared se gîndi la asta. – Nu e o glumă, replică el. Chiar fac una dintre ele chiar acum. – Sper cît se poate de sincer că e vorba de respiraţie, spuse Cloud. – Este, încuviinţă Jared. – Atunci e bine, chicoti Cloud din nou. Pentru o clipă, credeam că am descoperit un soldat din Forţele Speciale cu simţul umorului. – Îmi pare rău. – Nu-ţi cere scuze, pentru numele lui Dumnezeu! Abia dacă ai o oră! Oamenii pot trăi pînă la o sută de ani fără să capete un simţ al umorului. Am cel puţin o fostă nevastă care a trecut prin cea mai mare parte a căsniciei noastre fără să schiţeze un zîmbet. Măcar tu ai scuza că abia te-ai născut. Ea nu avea nici o scuză. Jared se gîndi la asta. – Poate că nu erai amuzant. – Vezi, spuse Cloud, acum tu spui glume. Aşadar, chiar ai doar şaptezeci şi unu de minute? – Acum, şaptezeci şi trei. – Şi cum e pînă acum? – Cum e ce pînă acum? – Asta, răspunse Cloud şi făcu semn cu mîna în jurul lui. Viaţa. Universul. Totul. – E singuratic. – Hei! Nu ţi-a luat mult să-ţi dai seama de asta. – De ce crezi că soldaţii Forţelor Speciale n-au simţul umorului? întrebă Jared. – Păi, nu vreau să sugerez că e imposibil, răspunse Cloud. Doar că n-am văzut niciodată. S-o luăm pe prietena ta de pe staţia Pho297

enix. Frumoasa domnişoară Curie. Încerc s-o fac să rîdă de un de zile. O văd de fiecare dată cînd transport o ceată de soldaţi de-ai voştri din Forţele Speciale jos, la Camp Carson. Pînă acum, nici un pic de noroc. Şi poate că numai ea e aşa, dar din cînd în cînd încerc să-i fac să rîdă pe soldaţii Forţelor Speciale pe care-i transport la suprafaţă sau îi aduc înapoi sus. Pînă acum nimic. – Poate chiar nu eşti nostim, sugeră Jared din nou. – Iar începi cu glumele. Nu, m-am gîndit că ar putea să fie asta. Dar n-am nici o problemă să fac soldaţii obişnuiţi să rîdă, sau măcar pe unii dintre ei. Soldaţii obişnuiţi nu au prea multe legături cu voi, tipii din Forţele Speciale, dar aceia dintre noi care au sînt de acord că nu aveţi simţul umorului. Cel mai bun motiv pe care ni-l putem închipui este acela că sînteţi născuţi adulţi, iar dezvoltarea simţului umorului cere timp şi exerciţiu. – Spune-mi o glumă, ceru Jared. – Vorbeşti serios? – Da. Te rog. Aş dori să aud o glumă. – Acum trebuie să mă gîndesc la o glumă, zise Cloud şi se gîndi o clipă. Gata, m-am gîndit la una. Bănuiesc că n-ai nici cea mai mică idee cine e Sherlock Holmes. – Acum ştiu, răspunse Jared după cîteva secunde. – E de-a dreptul înfiorător ce-ai făcut acum. În regulă. Uite gluma. Sherlock Holmes şi prietenul lui, Watson, se hotărăsc să se ducă într-o noapte în excursie cu cortul, da? Aşa că fac un foc de tabără, beau o sticlă de vin, prăjesc nişte nalbe. Lucruri obişnuite… Apoi se bagă în pat ca să doarmă. Mai tîrziu în cursul nopţii, Holmes se trezeşte şi îl scoală şi pe Watson. „Watson, zice el, uităte la cer şi spune-mi ce vezi”. Iar Watson răspunde: „Văd stelele”. „Şi ce-ţi spune asta?” întreabă Holmes. Şi Watson începe să înşire lucruri, cum ar fi că sînt milioane de stele, că un cer senin înseamnă vreme bună pentru a doua zi şi că măreţia cosmosului este o dovadă a unui Dumnezeu puternic. Cînd termină, se întoarce către Holmes şi întreabă: „Ce-ţi spune ţie cerul nopţii, Holmes? Iar Holmes răspunde: „Că un ticălos ne-a furat cortul!” Cloud se uită la Jared, aşteptînd, şi apoi se încruntă cînd Jared îi întoarse o privire inexpresivă. – Nu te-ai prins, zise Cloud. – M-am prins. Dar nu-i nostim. Cineva le-a furat cortul. Cloud îl privi lung pe Jared o clipă, apoi izbucni în rîs. – S-ar putea să nu fiu nostim, dar cu siguranţă tu eşti al naibii de nostim. 298

– Nu încerc să fiu. – Ei, asta face parte din farmecul tău. În regulă, intrăm în atmosferă. Să lăsăm deoparte schimbul de glume cît mă concentrez să ajungem amîndoi jos, nevătămaţi. * Cloud îl lăsă pe Jared pe pista spaţioportului de la Camp Carson. – Ei ştiu că eşti aici, îi spuse el lui Jared. Cineva e pe drum să te ia. Stai pe loc, pînă ajung. – O să stau, răspunse Jared. Mulţumesc pentru călătorie şi pentru glume. – Cu plăcere pentru amîndouă, deşi cred că una dintre ele ţi-a fost probabil de mai mare folos decît cealaltă. Cloud întinse mîna; BrainPal-ul lui Jared desfăşură protocolul şi Jared întinse mîna spre a lui Cloud. Şi le strînseră. – Ei, acum ştii cum să dai mîna, zise Cloud. Ăsta-i un talent necesar. Noroc, Dirac. Dacă te duc tot eu cu naveta la întoarcere, după antrenament, poate că mai schimbăm nişte glume. – Mi-ar plăcea. – Atunci ai face bine să înveţi cîteva pînă atunci. Nu te aştepta să duc eu toată povara. Uite, vine cineva încoace. Cred că după tine. La revedere, Jared. Stai departe de propulsoare. Cloud dispăru în navetă ca să se pregătească de plecare. Jared se îndepărtă de navetă. Jared Dirac, vorbi persoana care se apropia rapid. Da, răspunse Jared. Sînt Gabriel Brahe, spuse celălalt bărbat. Sînt instructorul repartizat grupei voastre de antrenament. Vino cu mine. E timpul să-i cunoşti pe ceilalţi cu care te vei antrena. La fel de repede pe cît ajunsese la Jared, Brahe se întoarse şi porni către tabără. Jared se grăbi să-l urmeze. Vorbeai cu pilotul acela, zise Brahe în timp ce mergeau. Despre ce discutaţi? Îmi spunea glume, răspunse Jared. Spunea că cei mai mulţi soldaţi nu cred că Forţele Speciale au simţul umorului. Cei mai mulţi soldaţi nu ştiu nimic despre Forţele Speciale, comentă Brahe. Ascultă, Dirac, să nu mai faci asta. Nu faci decît să le alimentezi prejudecăţile. Cînd soldaţii adevărat-născuţi spun că Forţele Speciale nu au simţul umorului, e felul lor de a ne insulta. Suge299

rînd că sîntem mai puţin umani decît ei. Dacă nu avem simţul umorului, sîntem la fel ca oricare alt automat subuman pe care omenirea l-a născocit ca să se amuze. Încă un robot lipsit de emoţii faţă de care să se simtă superiori. Nu le da nici o şansă să facă aşa ceva. După ce discursul lui Brahe fu desfăşurat de BrainPal, Jared se gîndi iar la discuţia lui cu Cloud; nu simţea că pilotul ar fi sugerat că era superior lui Jared. Dar Jared trebuia de asemenea să recunoască că avea doar vreo două ore. Erau o mulţime de lucruri care-i puteau scăpa. Totuşi, Jared simţea o disonanţă între ceea ce spunea Brahe şi propria lui experienţă, aşa puţină cum era. Îndrăzni să pună o întrebare. Au Forţele Speciale simţul umorului? întrebă. Sigur că avem, Dirac, răspunse Brahe, aruncînd o privire scurtă în urmă. Fiecare fiinţă umană are sensul umorului. Numai că nu avem simţul umorului lor. Spune-mi una dintre glumele pilotului tău. Bine, zise Jared, şi repetă gluma cu Sherlock Holmes. Vezi, aşadar, asta-i pur şi simplu stupid, spuse Dirac. Ca şi cum Watson nu ştia că lipsea cortul. Asta-i problema cu umorul adevăratnăscut. Se bazează pe noţiunea că cineva e un idiot. Nu-i nici o ruşine că nu ai acest simţ al umorului. Brahe emana iritare; Jared se hotărî să nu continue subiectul discuţiei. În schimb, întrebă: Toţi cei de aici sînt din Forţele Speciale? Da, răspunse Brahe. Camp Carson este unul dintre cele doar două locuri de antrenament pentru Forţele Speciale, şi e singura bază de antrenament de orice fel de pe Phoenix. Vezi cum este înconjurată tabăra de pădure? Brahe făcu semn cu capul către marginea taberei, unde arbori originari de pe Pămînt şi megaflora nativă de pe Phoenix concurau pentru supremaţie. Sîntem la mai mult de şase sute de kilometri de civilizaţie în orice direcţie. De ce? întrebă Jared, amintindu-şi comentariul de mai devreme al lui Brahe despre adevărat-născuţi. Încearcă să ne ţină departe de oricine altcineva? Încearcă să ţină pe oricine altcineva departe de noi, explică Brahe. Antrenamentul Forţelor Speciale nu seamănă cu antrenamentul pentru adevărat-născuţi. Nu avem nevoie să ne deranjeze soldaţii obişnuiţi ai FCA sau civilii, şi aceştia ar putea interpreta greşit ceea ce văd aici. E mai bine să fim lăsaţi în pace să facem ceea ce facem, 300

şi să ne antrenăm în linişte. Înţeleg că sînt în urmă cu antrenamentul, spuse Jared. Nu cu antrenamentul, replică Brahe. Cu integrarea. Începem antrenamentul mîine. Dar integrarea ta e la fel de importantă. Nu te poţi antrena dacă nu eşti integrat. Cum mă integrez? Mai întîi, îi cunoşti pe partenerii tăi de antrenament, zise Brahe şi se opri la uşa unei mici cazărmi. Iată-ne. Le-am spus că ai venit; te aşteaptă. Brahe deschise uşa, ca să-l lase pe Jared înăuntru. Cazarma avea puţină mobilă şi semăna cu orice cazarmă din ultimele cîteva secole. Două rînduri a cîte opt paturi se înşirau pe laturile cazărmii. Pe ele şi printre ele stăteau jos sau în picioare cincisprezece bărbaţi şi femei, cu ochii aţintiţi asupra lui Jared. Se simţi copleşit de atenţia bruscă; BrainPal-ul desfăşură conceptul de „timid”. Simţi îndemnul să-i salute pe partenerii săi de antrenament, şi îşi dădu brusc seama că nu era sigur cum să vorbească prin BrainPal cu mai mult de o singură persoană deodată; aproape simultan îşi dădu seama că putea totuşi să deschidă gura şi să vorbească. Complexitatea comunicării îl zăpăcea. – Salut, spuse el în sfîrşit. Unii dintre viitorii lui colegi de antrenament zîmbiră la auzul formei lui primitive de comunicare. Nici unul dintre ei nu răspunse la salut. Nu cred că am început cu dreptul, îi transmise Jared lui Brahe. Aşteaptă să facă prezentările după ce vei fi integrat, răspunse Brahe. Cînd o să fac asta? Acum, anunţă Brahe, şi-l integră pe Jared cu partenerii săi de antrenament. Jared avu cam o zecime de secundă de uşoară surpriză cînd BrainPal-ul îl informă că, în calitate de ofiţer superior, Brahe avea acces limitat la BrainPal-ul lui, şi apoi acea informaţie fu înlocuită de faptul că, dintr-odată, se aflau cincisprezece alţi oameni în capul lui Jared, iar el se afla în capul a cincisprezece alţi oameni. Un val necontrolat de informaţie străbătu conştiinţa lui Jared, atunci cînd cincisprezece poveşti ale unor vieţi se revărsară în el şi propriul lui rezervor – sărac de experienţe – se ramifică pe cincisprezece canale. Saluturile şi prezentările erau inutile; într-o clipă, Jared ştiu şi simţi tot ceea ce avea nevoie să ştie despre aceşti cincisprezece străini care făceau acum parte din el, la fel de intim pe cît pu301

tea să fie orice fiinţă umană cu o altă fiinţă umană. Era o binecuvîntare faptul că fiecare dintre aceste vieţi era nefiresc de scurtă. Jared se prăbuşi. * Asta a fost interesant, auzi Jared pe cineva spunînd. Aproape instantaneu recunoscu observaţia ca venind din partea lui Brian Michaelson, deşi nu comunicase niciodată cu el pînă acum. Sper că nu are de gînd să-şi facă un obicei din asta, vorbi o altă voce. Steve Seaborg. Lasă-l în pace, se auzi o a treia voce. S-a născut fără să fie integrat. E mult de suportat, totul dintr-odată. Vino, hai să-l luăm de pe podea. Sarah Pauling. Jared deschise ochii. Pauling era în genunchi alături de el; Brahe şi ceilalţi parteneri de antrenament formau un semicerc curios deasupra lui. Mă simt bine, transmise Jared către toţi, acordîndu-şi răspunsul pe canalul de comunicaţii al detaşamentului, care-l includea pe Jared. Alegerea de a face asta veni firesc, ca parte din revărsarea de informaţie a integrării. Nu ştiam la ce să mă aştept. Nu ştiam cum să mă descurc. Dar mă simt bine acum. Dinspre colegii de antrenament radiau emoţii ca nişte aure, fiecare diferită: îngrijorare, nedumerire, iritare, indiferenţă, amuzament. Jared urmări amuzamentul pînă la sursă. Veselia lui Pauling era vizibilă nu numai ca o aură emoţională, ci şi din surîsul capricios de pe chipul său. Ei, nu arăţi chiar atît de epuizat, zise Pauling. Se ridică în picioare şi îi întinse mîna. Jared ridică mîna, o luă pe a ei şi se trase în sus. Sarah şi-a făcut rost de un animal favorit, comentă Seaborg, şi se simţi o undă de veselie printre unii membri ai detaşamentului, un impuls emoţional straniu pe care Jared îl recunoscu ca fiind o formă de rîs. Taci din gură, Steve, îl apostrofă Pauling. Abia dacă ştii ce e un animal favorit. Asta nu-l face să nu fie unul, comentă Seaborg. Asta nu te face pe tine să nu fii un ticălos, replică Pauling. 302

Nu sînt un animal favorit, protestă Jared, şi dintr-odată toţi ochii se întoarseră spre el. Găsi că privirile îl intimidau mai puţin decît prima oară, acum că îi avea pe toţi în cap. Îşi concentra atenţia asupra lui Seaborg. Sarah nu făcea decît să fie amabilă cu mine. Asta nu mă face un animal favorit, n-o face nici pe ea stăpîna mea. Înseamnă doar că a fost destul de drăguţă să mă ajute să mă ridic de pe jos. Seaborg pufni sonor, apoi ieşi din semicerc, căutînd plin de zel altceva care să-l intereseze. Alţi cîţiva plecară să i se alăture. Sarah se întoarse spre Brahe. Se întîmplă asta cu fiecare detaşament? întrebă ea. Brahe zîmbi. Credeai că faptul de a fi unii în capul celorlalţi face mai uşor să vă înţelegeţi? Ceea ce este cu adevărat surprinzător este că nici unul dintre voi nu a încasat încă un pumn. De obicei pînă acum ar fi trebuit să despart cîţiva recruţi cu o rangă. Brahe se întoarse spre Jared. Crezi că o să te descurci? Aşa cred. Am nevoie de puţin timp să pun totul în ordine. Am o mulţime de lucruri în cap, şi încerc să-mi dau seama încotro se duc toate. Brahe se uită spre Pauling. Crezi că-l poţi ajuta cu pusul în ordine? Pauling zîmbi. Sigur că da, răspunse ea. Atunci stai cu ochii pe Dirac, zise Brahe. Începem antrenamentul mîine. Vedeţi dacă-l puteţi pune la curent cu toate înainte de asta. Brahe plecă. Chiar cred că sînt animalul tău favorit, remarcă Jared. Un val de veselie se revărsă dinspre Pauling spre Jared. Eşti un tip nostim, replică ea. Eşti a doua persoană care-mi spune asta pe ziua de azi, îi zise el. Da? Ştii vreo glumă bună? Jared i-o spuse lui Pauling pe cea despre Sherlock Holmes. Ea rîse în hohote.

303

CINCI Antrenamentul pentru soldaţii Forţelor Speciale dura două săptămîni. Gabriel Brahe începu antrenamentul detaşamentului lui Jared – oficial Detaşamentul de instrucţie numărul 8 – punînd o întrebare membrilor săi. Ce anume vă face diferiţi de celelalte fiinţe umane? întrebă el. Ridicaţi mîna cînd aveţi răspunsul. Detaşamentul, aranjat într-un semicerc dezordonat în faţa lui Brahe, era tăcut. În cele din urmă, Jared ridică mîna. Sîntem mai deştepţi, mai puternici şi mai rapizi decît alţi oameni, spuse el, amintindu-şi cuvintele lui Judy Curie. O presupunere bună, zise Brahe. Dar un răspuns greşit. Sîntem proiectaţi să fim mai puternici, mai rapizi şi mai deştepţi decît alţi oameni. Dar sîntem aşa ca o consecinţă a ceea ce ne face diferiţi. Ceea ce ne face diferiţi este că, noi singuri printre oameni, sîntem născuţi cu un scop. Iar acest scop este simplu: să păstrăm oamenii în viaţă în acest univers. Membrii detaşamentului se uitară unul la altul. Sarah Pauling ridică mîna. Şi alţii ajută la păstrarea oamenilor în viaţă, i-am văzut pe staţia Phoenix, pe drumul de venit încoace. Dar n-au fost născuţi pentru asta, sublinie Brahe. Acei oameni pe care i-aţi văzut – adevărat-născuţii – s-au născut fără un plan. Sau născut pentru că biologia le cere oamenilor să facă alţi oameni; dar nu se gîndesc cum să-i folosească după aceea. Adevărat-născuţii trăiesc ani de zile fără cel mai mic indiciu privind ce se va întîmpla cu propria lor persoană. Din cîte înţeleg, unii dintre ei nu descoperă niciodată cu adevărat. Trec doar năuci prin viaţă şi apoi cad în morminte, la sfîrşitul ei. Trist. Şi ineficient. Voi s-ar putea să faceţi multe lucruri în viaţă, dar să treceţi năuci prin ea nu va fi unul dintre ele, continuă Brahe. Sînteţi născuţi pentru a proteja omenirea. Şi sînteţi proiectaţi pentru asta. Totul înăuntrul vostru, pînă la gene, reflectă acest scop. De aceea sînteţi mai puternici, mai rapizi şi mai deştepţi decît alţi oameni – Brahe dădu din cap în direcţia lui Jared – şi de aceea sînteţi născuţi ca adulţi, gata să luptaţi imediat, efectiv şi eficient. Forţele Coloniale de Apărare au nevoie de trei luni ca să antreneze soldaţii adevărat-născuţi. Noi facem acelaşi antrenament – şi mai mult – în două săptămîni. Steve Seaborg ridică mîna. 304

De ce are nevoie un adevărat-născut de atît de mult timp ca să se antreneze? întrebă el. Dă-mi voie să-ţi arăt, răspunse Brahe. Astăzi este prima zi de antrenament. Ştiţi cum să staţi în poziţie de drepţi, sau alte manevre de bază la instrucţie? Membrii detaşamentului de instrucţie se uitară la Brahe cu chipurile lipsite de expresie. Bine, zise Brahe. Iată instrucţiunile voastre. Jared îşi simţi creierul inundat de informaţii noi. Perceperea acestor noţiuni apăsa în straturi dense pe conştiinţa lui neorganizată; Jared îşi simţi BrainPal-ul canalizînd informaţia la locurile cuvenite, procesul de-acum cunoscut de desfăşurare lansînd căi de informaţie ramificate care se conectau cu lucruri pe care Jared, acum avînd vîrsta de o zi întreagă, le ştia deja. Acum, Jared era familiarizat cu protocolul militar al exerciţiilor de paradă. Dar, mai mult decît atît, apăru o emoţie neaşteptată care se trezi natural în creierul lui, şi fu amplificată şi sporită de gîndurile integrate ale detaşamentului de instrucţie: adunarea lor dezordonată în faţa lui Brahe, cu unii stînd în picioare, unii aşezaţi şi unii rezemaţi pe treptele cazărmii, era greşită. Lipsită de respect. Ruşinoasă. Treizeci de secunde mai tîrziu erau aliniaţi în patru rînduri ordonate de cîte patru, în poziţie de drepţi. Brahe zîmbi. Aţi prins mişcarea de la prima încercare, remarcă el. Repaus de paradă. Detaşamentul luă poziţia de repaus de paradă, cu picioarele depărtate şi mîinile la spate. Excelent, zise Brahe. Pe loc repaus. Detaşamentul se relaxă vizibil. Dacă v-aş spune de cît de mult timp e nevoie ca să-i antrenezi pe adevărat-născuţii să facă acelaşi lucru la fel de bine ca şi voi, nu maţi crede, le spuse Brahe. Adevărat-născuţii au nevoie să facă instrucţie, să repete, să exerseze de nenumărate ori ca să le iasă cum trebuie, să înveţe să facă lucrurile pe care voi le veţi învăţa şi asimila într-o sesiune sau două. De ce se antrenează în felul ăsta adevărat-născuţii? întrebă Alan Millikan. Nu pot, răspunse Brahe. Au minţi bătrîne, aşezate pe făgaşele lor. Le e destul de greu doar să înveţe să folosească un BrainPal. Dacă aş încerca să le trimit protocolul de instrucţie aşa cum vi l-am trimis vouă, creierul lor pur şi simplu nu l-ar putea manevra. Şi nu se 305

pot integra – nu pot împărtăşi informaţiile între ei în mod automat, aşa cum faceţi voi, cum fac toate Forţele Speciale. Nu sînt proiectaţi pentru asta. Nu sînt născuţi pentru asta. Sîntem superiori, dar există soldaţi adevărat-născuţi, remarcă Steven Seaborg. Da, confirmă Brahe. Forţele Speciale reprezintă mai puţin de unu la sută din întregul efectiv de luptă al FCA. Dacă sîntem atît de buni, de ce sîntem atît de puţini? întrebă Seaborg. Pentru că adevărat-născuţilor le e frică de noi, răspunse Brahe. Ce? se miră Seaborg. Se îndoiesc de noi, continuă Brahe. Ne-au crescut cu scopul de a apăra omenirea, dar nu sînt siguri că sîntem destul de umani. Ne-au proiectat ca să fim soldaţi superiori, dar sînt îngrijoraţi că proiectul e imperfect. Aşa că ne consideră mai puţin decît oameni şi ne încredinţează sarcini despre care se tem că i-ar putea face pe ei mai puţin decît oameni. Fac destui de-ai noştri pentru aceste sarcini, dar nu mai mult de-atît. N-au încredere în noi pentru că n-au încredere în ei înşişi. Asta-i o prostie, comentă Seaborg. E o ironie, adăugă Sarah Pauling. E şi una şi alta, spuse Brahe, judecata nu este unul dintre punctele tari ale omenirii. E greu de înţeles de ce cred în felul ăsta, cugetă Jared. Ai dreptate, replică Brahe, uitîndu-se la Jared. Şi, fără să vrei, ai atins fisura rasială a Forţelor Speciale. Adevărat-născuţii au dificultăţi cînd e vorba de a avea încredere în Forţele Speciale – dar Forţele Speciale au dificultăţi cînd e vorba să-i înţeleagă pe adevăratnăscuţi. Şi nu e ceva trecător. Am unsprezece ani – un murmur pătrunzător de uimire se răspîndi în detaşament; nici unul dintre ei nu putea concepe cum putea fi cineva atît de bătrîn – şi vă jur că încă nu-i pricep pe adevărat-născuţi în cea mai mare parte a timpului. Simţul umorului, despre care am discutat, Dirac, este doar cel mai evident exemplu în legătură cu asta. De aceea, pe lîngă condiţionarea fizică şi mentală, antrenamentul Forţelor Speciale include şi instruirea specializată în istoria şi cultura soldaţilor adevărat-născuţi cu care vă veţi întîlni, astfel încît să-i puteţi înţelege pe ei şi felul în care ne văd pe noi. Pare o pierdere de vreme, remarcă Seaborg. Dacă adevărat-născuţii n-au încredere în noi, de ce-ar trebui să-i protejăm? Pentru asta ne-am născut…, începu Brahe. 306

N-am cerut eu să mă nasc, protestă Seaborg. … şi gîndeşti ca un adevărat-născut, continuă Brahe. Şi noi sîntem oameni. Cînd luptăm pentru oameni, luptăm pentru noi înşine. Nimeni nu cere să se nască, dar sîntem născuţi şi sîntem oameni. Luptăm pentru noi înşine, la fel de mult ca şi pentru orice altă fiinţă umană. Dacă nu apărăm omenirea, vom fi la fel de morţi ca şi toţi ceilalţi. Acest Univers e implacabil. Seaborg se cufundă în tăcere, dar iritarea lui se transmise celorlalţi. Asta-i tot ce facem? întrebă Jared. Ce vrei să spui? zise Brahe. Sîntem născuţi pentru acest scop, explică Jared. Dar putem face şi altceva? Ce sugerezi? vru să ştie Brahe. Nu ştiu, răspunse Jared. Dar eu sînt în vîrstă de numai o zi. Nu ştiu prea multe. Asta stîrni impulsuri de amuzament şi un surîs din partea lui Brahe. Sîntem născuţi pentru asta, dar nu sîntem sclavi, replică Brahe. Facem un stagiu de serviciu. Zece ani. După aceea, putem alege să ne retragem. Să devenim ca adevărat-născuţii şi să colonizăm. Există chiar o colonie rezervată pentru noi. Unii dintre noi se duc acolo; alţii aleg să se amestece cu adevărat-născuţii în celelalte colonii. Dar cei mai mulţi dintre noi rămîn în Forţele Speciale. Eu am rămas. De ce? întrebă Jared. Pentru asta m-am născut, repetă Brahe. Şi sînt bun la asta. Voi toţi sînteţi buni la asta. Sau veţi fi, destul de curînd. Să începem. * Facem o mulţime de lucruri mai repede decît adevărat-născuţii, observă Sarah Pauling, cu ochii aţintiţi la supă. Dar bănuiesc că mîncatul nu este unul dintre ele. Dacă mănînci prea repede, te îneci. Ar fi amuzant, dar ar fi şi rău. Jared stătea în faţa ei, la una dintre cele două mese de la popotă repartizate Detaşamentului de instrucţie numărul 8. Alan Millikan, curios în privinţa diferenţelor dintre instruirea adevăratnăscuţilor şi a Forţelor Speciale, descoperise că adevărat-născuţii se antrenau în plutoane, nu în detaşamente, şi că detaşamentele de instrucţie ale Forţelor Speciale nu aveau aceeaşi mărime cu detaşamentele din FCA. Tot ceea ce află Millikan despre acest subiect 307

fu trimis celorlalţi membri ai detaşamentului numărul 8 şi adăugat la rezerva lor de informaţii. Astfel deveni cunoscut un alt avantaj al integrării: numai unul dintre membrii detaşamentului trebuia să înveţe ceva pentru ca toţi membrii să ştie. Jared îşi sorbi zgomotos supa. Cred că noi mîncăm mai repede decît adevărat-născuţii, spuse el. De ce? întrebă Pauling. Jared duse la gură o lingură mare de supă. – Pentru că dacă vorbesc şi mănîncă supă în acelaşi timp, se întîmpla asta, explică el cu voce tare, lăsînd să-i curgă supă din gură în timp ce vorbea. Pauling îşi puse mîna la gură ca să-şi înăbuşe rîsul. Aha, zise ea după o clipă. Ce? întrebă Jared. Pauling întoarse ochii spre stînga, apoi spre dreapta. Jared se uită în jur şi văzu că toţi cei din popotă se uitau la el. Îşi dădu seama cu întîrziere că, de fapt, cu toţii îl puteau auzi cînd îşi folosea gura. Nimeni altcineva din sala de mese nu vorbise folosindu-şi gura, tot timpul cît durase masa. Jared îşi dădu seama dintr-odată că ultima oară cînd auzise pe altcineva vorbind fusese cînd îşi luase la revedere locotenentul Cloud. Vorbitul cu voce tare era ciudat. Scuzaţi-mă, transmise el pe o frecvenţă generală. Toată lumea se întoarse la mîncare. Te faci de rîs, îi spuse lui Jared Steven Seaborg, aflat mai departe la aceeaşi masă. A fost doar o glumă, se scuză Jared. „A fost doar o glumă”, îl imită batjocoritor Seaborg. Idiotule! Nu eşti prea amabil, zise Jared. „Nu eşti prea amabil”, repetă Seaborg. Poate că Jared e un idiot, dar măcar îşi poate găsi propriile cuvinte, interveni Pauling. Hei, taci din gură, Pauling, protestă Seaborg. Ţie nu ţi-a cerut nimeni să te bagi. Jared tocmai începea să răspundă cînd o imagine apăru în cîmpul lui vizual. Oameni micuţi, chirciţi, se certau pentru ceva cu voci piţigăiate. Unul dintre ei începu să-l imite pe altul repetîndu-i cuvintele, aşa cum făcuse Seaborg cu Jared. Cine sînt oamenii ăştia? întrebă Seaborg. Pauling arăta şi ea derutată. Vocea lui Gabriel Brahe le răsări în minte. Sînt copii. Fiinţe umane imature. Şi se ceartă. Vă rog să observaţi 308

că se ceartă exact la fel ca voi. El a început, se plînse Seaborg, căutîndu-l pe Brahe în popotă. Era la o masă îndepărtată, mîncînd împreună cu alţi ofiţeri. Nu se întoarse să se uite la cei trei. Unul dintre motivele pentru care adevărat-născuţii n-au încredere în noi este acela că sînt convinşi că sîntem copii, spuse Brahe. Copii înapoiaţi din punct de vedere emoţional în corpuri de mărime adultă. Iar problema în privinţa asta este că au dreptate. Trebuie să învăţăm să ne controlăm la fel ca adulţii, ca toţi ceilalţi oameni. Şi avem mult mai puţin timp să învăţăm cum s-o facem. Dar…, începu Seaborg. Taci, îi ordonă Brahe. Seaborg, după exerciţiul de după-amiază, ai o sarcină. De pe BrainPal, poţi accesa reţeaua de date de pe Phoenix. Va trebui să studiezi eticheta şi rezolvarea conflictelor interpersonale. Află cît de mult poţi şi împărtăşeşte totul cu restul detaşamentului pînă la sfîrşitul serii. Ai înţeles? Da, răspunse Seaborg. Aruncă o privire acuzatoare către Jared şi apoi se întoarse tăcut la mîncarea lui. Dirac, ai şi tu o sarcină. Citeşte Frankenstein. Vezi unde te duce. Da, domnule, răspunse Jared. Şi nu mai scuipa supă, adăugă Brahe. Arăţi ca un idiot. Brahe îşi întrerupse legătura. Jared se uită cercetător la Pauling. Cum se face că tu n-ai dat de belea? o întrebă. Pauling cufundă lingura în supă. Mîncarea mea stă acolo unde trebuie, răspunse ea şi înghiţi. Şi nu mă port ca un copil. Apoi scoase limba. * Exerciţiul de după-amiază făcu cunoştinţă detaşamentului numărul 8 cu arma lor, carabina de asalt MF-35A. Carabina era conectată la posesorul ei folosind activarea cu ajutorul BrainPal-ului; începînd din acel moment, numai proprietarul lui sau o altă fiinţă umană cu un BrainPal putea trage cu arma. Asta reducea şansa ca un soldat al FCA să-şi vadă propria armă folosită împotriva lui. MF-35A fusese în plus modificată pentru ca soldaţii Forţelor Speciale să profite de capacitatea lor de integrare; printre alte lucruri, MF-35A putea fi declanşată de la distanţă. Forţele Speciale îşi folosiseră această capacitate pentru a surprinde mortal, de-a lungul 309

anilor, o mulţime de extratereştri curioşi. MF-35A era mai mult decît o simplă puşcă. La discreţia soldatului care o folosea, putea trage cu gloanţe ghintuite, gloanţe explozive, grenade sau mici rachete ghidate. Mai conţinea şi un aruncător de flăcări şi dispozitive pentru fluxuri de particule. Toată această panoplie de muniţie era construită din mers de către MF35A dintr-un bloc greu, metalic de nanoboţi. Jared se întrebă în treacăt cum reuşea carabina o asemenea şmecherie; BrainPal-ul lui îi desfăşură îndatoritor mecanismele fizice care stăteau la baza armei, ducînd la o desfacere masivă şi teribil de inoportună a principiilor fizice generale, în timp ce detaşamentul se afla pe poligonul de trageri. Fireşte, toată această informaţie desfăşurată fu transmisă mai departe restului detaşamentului, ai cărui membri îl priviră pe Jared cu niveluri diferite de iritare. Îmi pare rău, se scuză Jared. Pînă la sfîrşitul după-amiezei, Jared îşi însuşise MF-35A şi nenumăratele sale opţiuni. Jared şi un alt recrut pe nume Joshua Lederman se concentrară asupra opţiunilor pe care le permitea carabina pentru gloanţele ghintuite, experimentînd cu modele diferite de gloanţe şi evaluînd avantajele şi dezavantajele fiecăruia, comunicînd fiecare dintre acestea celorlalţi membri ai detaşamentului. Cînd fură gata să treacă la alte opţiuni referitoare la muniţia de care dispuneau, Jared şi Lederman profitară din plin de informaţiile despre aceste arme furnizate de ceilalţi membri ai detaşamentului pentru a le stăpîni şi pe acestea. Jared trebui să recunoască faptul că, indiferent ce probleme personale ar fi putut avea cu Steven Seaborg, dacă ar fi avut nevoie de cineva care să mînuiască un aruncător de flăcări pentru el, Seaborg avea să fie prima lui alegere. Jared îi spuse asta pe drumul de întoarcere la cazarmă; Seaborg nu-l băgă în seamă şi începu ostentativ o discuţie privată cu Andrea Gell-Mann. După cină, Jared puse stăpînire pe un loc pe treptele cazărmii. După o scurtă îndrumare din partea BrainPal-ului (şi avînd grijă să-şi izoleze explorările, ca să nu repete stînjenitoarea revărsare de date de mai devreme din cursul zilei, se înregistră pe reţeaua de date de pe Phoenix şi-şi făcu rost de un exemplar din Frankenstein sau Prometeul modern de Mary Wollstonecraft Shelley, a treia ediţie revizuită, din 1831. După opt minute o termină şi se afla în ceva asemănător unei stări de şoc, intuind (corect) motivul pentru care Brahe îl pusese so citească: el şi toţi membrii detaşamentului numărul 8 – toţi sol310

daţii Forţelor Speciale – erau descendenţii spirituali ai creaturii patetice pe care Victor Frankenstein o asamblase din corpurile morţilor şi apoi o trezise la viaţă cu un şoc. Jared văzu cum Frankenstein fusese mîndru creînd viaţă, dar cum se temea şi respingea creatura, odată ce viaţa îi fusese dată; cum creatura se dezlănţuise apoi, ucigînd familia şi pe prietenii doctorului, şi cum creatorul şi cel creat fuseseră arşi în cele din urmă pe un rug, cu destinele împletite. Aluziile la asemănarea dintre monstru şi Forţele Speciale erau cît se poate de evidente. Şi totuşi, în timp ce Jared cugeta la întrebarea dacă soarta Forţelor Speciale era să fie la fel de neînţelese şi denigrate de adevărat-născuţii precum monstrul de către creatorul lui, se întoarse cu gîndul la scurta sa întîlnire cu locotenentul Cloud. Cu siguranţă, Cloud nu păruse îngrozit sau dezgustat de Jared; îi oferise mîna, un gest pe care Victor Frankenstein, ostentativ, îl refuzase din partea monstrului pe care-l crease. Jared se gîndi de asemenea la faptul că, dacă Victor Frankenstein era creatorul monstrului, creatoarea lui – Mary Shelley – îi acordase implicit monstrului milă şi empatie. Adevărata fiinţă umană din această poveste era o persoană întrucîtva mai complexă decît cea ficţională, şi mai înclinată spre creatură decît creatorul fictiv al acesteia. Se gîndi la asta vreme de un minut întreg, neîntrerupt. Jared căută cu lăcomie legături la text, dînd imediat peste celebra versiune filmată din 1931 a poveştii şi devorînd-o la viteză de zece ori mai mare decît cea normală, doar ca să descopere că e foarte dezamăgit; elocvenţa monstrului lui Shelley era înlocuită de un mormăit neinteligibil şi trist. Jared încercă repede şi alte versiuni filmate, dar fu în continuare dezamăgit. Monstrul cu care se identifica nu putea fi văzut aproape nicăieri în acestea, nici măcar în versiunile care arătau o fidelitate de formă a textului original. Monstrul lui Frankenstein era o glumă; Jared renunţă la versiunile filmate înainte de a ajunge la sfîrşitul secolului douăzeci şi unu. Jared încercă o altă abordare şi căută poveşti despre alte fiinţe create, făcînd cunoştinţă în scurtă vreme cu Vineri, R. Daneel Olivaw, Data, HAL, der Maschinen-Mensch, Astro Boy, diferiţii Terminatori, Channa Fortuna, Joe Robotul Ticălos şi tot soiul de alţi androizi, roboţi, computere, replicanţi, clone şi creaturi modificate genetic care erau în aceeaşi măsură descendenţii spirituali ai monstrului lui Frankenstein, ca şi el. Curios, Jared o porni înapoi în timp de la Shelley, doar ca să-i descopere pe Pygmalion, golemii, 311

homunculii şi automatele cu mecanism de ceas. Citi şi urmări trista şi deseori primejdioasa lipsă de umor a multora dintre aceste creaturi, şi felul în care ea era folosită pentru a le face obiecte ale milei şi ale destinderii comice. Înţelegea acum de ce Brahe era sensibil la întreaga problemă a simţului umorului. În acea sensibilitate era implicită ideea că Forţele Speciale erau greşit reprezentate de către adevărat-născuţi în descrierile lor, sau cel puţin aşa crezu Jared, pînă cînd se apucă să caute literatură sau divertisment înregistrat, avînd Forţele Speciale drept personaje principale. Nu exista nimic. Era colonială se dovedea bogată în materiale de divertisment despre Forţele Coloniale de Apărare şi despre bătăliile şi evenimentele sale militare – bătălia pentru Armstrong părea un subiect deosebit de căutat –, dar în nici unul dintre ele nu se dădea nici măcar un indiciu despre Forţele Speciale; cel mai apropiat lucru era o serie de romane senzaţionale publicate pe colonia Rama, prezentînd aventurile unei forţe secrete de soldaţi erotici supraumani, care învingeau specii extraterestre ficţionale în cea mai mare parte făcînd sex energic cu ele pînă cînd acestea capitulau. Jared, care în momentul de faţă înţelegea sexul în mare parte în sensul legat de reproducere, se întrebă de ce-ar crede cineva că aceasta era o metodă viabilă de a-ţi învinge duşmanii. Ajunse la concluzia că-i scăpase probabil ceva important legat de chestia cu sexul şi lăsă informaţia deoparte, ca să-l întrebe mai tîrziu pe Brahe despre asta. Între timp, rămînea misterul motivului pentru care, din punctul de vedere al lucrărilor de ficţiune din colonii, Forţele Speciale nu existau. Dar asta rămînea probabil pentru altă noapte. Jared abia aştepta să-şi împărtăşească explorările de pînă acum cu partenerii lui din detaşament. Îşi scoase descoperirile din izolare şi le transmise către ceilalţi. În timp ce făcea acest lucru, deveni conştient de faptul că nu era singurul care împărtăşea descoperiri; Brahe repartizase teme celor mai mulţi din detaşamentul numărul 8, iar aceste explorări se revărsau în percepţia lui. Printre ele, eticheta şi psihologia rezolvării conflictelor de la Seaborg (pe care Jared îl simţea rostogolindu-şi ochii pe aproape tot materialul pe care i-l trimitea); bătălii majore ale Forţelor Coloniale de Apărare de la Brian Michaelson; desene animate de la un recrut pe nume Jerry Yukawa; fiziologie umană de la Sarah Pauling. Jared îşi notă să facă haz pe seama ei mai tîrziu, pentru că-i făcuse în necaz mai devreme în 312

cursul zilei, în legătură cu propria lui însărcinare. BrainPal-ul lui Jared începu vioi să desfăşoare tot ceea ce învăţaseră colegii lui. Jared se lăsă din nou pe spate pe scări şi privi amurgul, în timp ce informaţia se ramifica şi se extindea. Soarele lui Phoenix apusese cu desăvîrşire cînd Jared termină de desfăcut toate noile lui cunoştinţe; rămase aşezat în micul cerc strălucitor provenit de la luminile cazărmii şi privi vietăţile asemănătoare insectelor bîzîind în jurul becului. Una dintre aceste mici creaturi, mai ambiţioasă, ateriza pe braţul lui Jared şi înfipse o trompă asemănătoare unui ac în carne, ca să sugă fluidele. Cîteva secunde mai tîrziu era moartă. Nanoboţii din SmartBlood-ul lui Jared, alertaţi de situaţie de către BrainPal, se sacrificaseră în interiorul minusculului animal, folosind oxigenul pe care-l transportau drept agent combustibil. Biata vietate arse din interior; şuviţe minuscule, aproape invizibile de fum îi ieşeau din proeminenţele trupului. Jared se întrebă cine programase un asemenea tip de reacţie defensivă în BrainPal şi SmartBlood; părea să urască viaţa prin felul în care acţiona. Poate că adevărat-născuţii au dreptate să se teamă de noi, se gîndi Jared. Dinăuntrul cazărmii, Jared îşi percepea camarazii discutînd despre ceea ce învăţaseră în acea noapte; Seaborg tocmai îl declarase pe monstrul lui Frankenstein plicticos. Jared se repezi înăuntru ca să apere onoarea monstrului. * În timpul dimineţilor şi după-amiezelor primei săptămîni, detaşamentul numărul 8 învăţă să lupte, să se apere şi să ucidă. Serile, învăţau tot restul, inclusiv unele lucruri despre care Jared bănuia că erau de o valoare îndoielnică. La începutul serii celei de-a doua zile, Andrea Gell-Mann le făcu cunoscut conceptul de înjurătură, pe care-l învăţase la prînz şi-l împărtăşi chiar înainte de cină. La masă, membrii detaşamentului îşi spuseră cu entuziasm „dă-mi nenorocita de sare, sac împuţit de rahat”, pînă cînd Brahe le ceru să lase rahatul ăsta blestemat, labagiilor, pentru că se învecheşte al naibii de repede. Urmă un acord general că Brahe avea dreptate, pînă cînd Gell-Mann îi învăţă să înjure în arabă. În ziua a treia, membrii detaşamentului numărul 8 cerură şi primiră permisiunea de a intra în bucătăria popotei şi de a folosi 313

cuptoarele şi anumite ingrediente. În dimineaţa următoare, celorlalte detaşamente de instrucţie de la Camp Carson le fură oferite destule fursecuri dulci pentru fiecare recrut (şi pentru ofiţerii lor superiori). În cea de-a patra zi, membrii detaşamentului încercară să-şi spună unii altora bancuri pe care le găsiseră pe reţeaua de date de pe Phoenix, şi cei mai mulţi nu reuşiră să le facă amuzante; pînă cînd BrainPal-urile desfăşurau contextul glumei, nu mai avea haz. Numai Sarah Pauling părea să rîdă aproape tot timpul, şi se stabili pînă la urmă că rîdea din cauză că socotea nostim faptul că nici unul dintre ceilalţi nu putea spune un banc. Nimeni nu mai credea că asta e nostim, ceea ce o făcu pe Pauling să rîdă destul de tare cît să cadă din pat. Fură cu toţii de acord că asta era nostim. Şi jocurile de cuvinte erau în regulă. În cea de-a cincea zi, în care după-amiaza fu petrecută într-o şedinţă de informare despre coloniile umane şi despre relaţiile lor cu alte specii inteligente (care erau, se putea spune, proaste mai tot timpul), detaşamentul evaluă critic ficţiunea speculativă şi divertismentul din era precolonială despre războaiele interstelare cu extratereştri. Verdictele concordară în mod rezonabil. Războiul lumilor se bucură de aprobarea lor doar pînă la sfîrşitul care îi izbi pe membrii detaşamentului ca fiind un truc ieftin. Infanteria stelară avea cîteva scene bune de acţiune, dar cerea prea multă desfăşurare de idei filozofice; le plăcu mai mult filmul, chiar dacă recunoscură că era tîmpit. Războiul etern îi întristă inexplicabil; ideea că un război putea dura atît de mult era aproape de nepătruns pentru un grup de oameni în vîrstă de o săptămînă. După ce văzură Războiul stelelor, cu toţii voiau o sabie laser şi fură iritaţi că tehnologia pentru ele nu exista cu adevărat. Fură de asemenea de acord că ewokşii ar trebui să moară cu toţii. Două romane clasice îi atraseră în mod deosebit. Jocul lui Ender îi încîntă pe toţi; aici erau soldaţi aidoma lor, doar că mai mici. Personajul principal era chiar crescut să se lupte cu speciile extraterestre, la fel ca şi ei. În ziua următoare, membrii detaşamentului se salutară unii pe alţii cu Hei, Ender, pînă cînd Brahe le zise să înceteze şi să fie atenţi. Cealaltă era Întoarcerea acasă a lui Charlie, una dintre ultimele cărţi de dinainte de începutul erei coloniale şi, prin urmare, una dintre ultimele cărţi care era în stare să-şi imagineze un univers altfel decît aşa cum era – unul în care speciile extraterestre pe care 314

le întîlnea omenirea îi întîmpinau cu un bun-venit, în loc de o armă. Cartea fusese pînă la urmă adaptată într-un film; în acel moment, devenise limpede că nu era science-fiction, ci fantastică, şi pe deasupra plină de amărăciune. Fusese un eşec. Membrii detaşamentului rămaseră pironiţi locului atît de carte, cît şi de film, captivaţi de un univers pe care nu l-ar fi putut avea niciodată şi care nici el nu i-ar fi avut vreodată, pentru că n-ar fi fost nevoie de ei. În cea de-a şasea zi, Jared şi restul detaşamentului numărul 8 pricepură în sfîrşit ce însemna toată chestia asta cu sexul. Într-a şaptea zi, şi ca o consecinţă directă a celei de-a şasea zi, se odihniră. Nu sînt de valoare îndoielnică, îi spuse Pauling lui Jared despre lucrurile pe care le învăţaseră, în timp ce stăteau întinşi împreună în patul ei, tîrziu în ziua a şaptea, într-o postură intimă, dar nu sexuală. Poate că toate chestiile astea nu folosesc la nimic în sine, dar ne apropie mai mult pe noi toţi. Sîntem mai apropiaţi, fu de acord Jared. Nu doar în felul ăsta. Pauling se lipi scurt de Jared, apoi se îndepărtă. Mai aproape ca oameni. Ca grup. Toate lucrurile pe care le-ai pomenit sînt prosteşti. Dar ne instruiesc să fim fiinţe umane. Era rîndul lui Jared să se lipească de Pauling, ghemuindu-se la pieptul ei. Îmi place să fiu fiinţă umană, zise el. Şi mie îmi place să fii fiinţă umană, replică Pauling, şi apoi chicoti sonor. Futu-i mama mă-sii, voi doi, protestă Seaborg. Încerc să dorm aici! Ţîfnosule! răspunse Pauling. Coborî ochii spre Jared să vadă dacă voia să adauge ceva, dar acesta adormise. Îl sărută uşor pe creştetul capului şi apoi îl imită. * În prima săptămînă, v-aţi antrenat din punct de vedere fizic să faceţi tot ceea ce pot face soldaţii adevărat-născuţi, le spuse Brahe. Acum este timpul să vă antrenaţi să faceţi lucruri pe care numai voi le puteţi face. Detaşamentul numărul 8 stătea la startul unei piste lungi, cu obstacole. 315

Am alergat deja pe pista asta, comentă Luke Gullstrand. Frumos din partea ta să observi, Gullstrand, replică Brahe. Datorită spiritului tău de observaţie, ai să fii primul care să alerge astăzi. Stai aici. Restul, răspîndiţi-vă de-a lungul pistei, vă rog, cît mai egal posibil. Îndată, membrii detaşamentului fură înşiraţi de-a lungul pistei. Brahe se întoarse spre Gullstrand. Vezi pista? întrebă. Da, răspunse Gullstrand. Crezi că ai putea s-o parcurgi cu ochii închişi? Nu, răspunse Gullstrand. Nu-mi aduc aminte unde se află toate. M-aş împiedica de ceva şi aş muri. Sînteţi cu toţii de acord? întrebă Brahe. Simţi impulsuri afirmative. Şi totuşi, veţi alerga cu toţii pe pista asta cu ochii închişi înainte de a pleca astăzi de aici. Din cauză că aveţi o capacitate care vă va îngădui să faceţi asta: integrarea cu membrii detaşamentului vostru. Din tot detaşamentul se transmiseră grade diferite de scepticism. Ne folosim integrarea ca să vorbim şi ca să schimbăm date, comentă Brian Michaelson. Asta e ceva complet diferit. Nu. Nu diferă cîtuşi de puţin, îi încurajă Brahe. Sarcinile de noapte de săptămîna trecută n-au fost doar pedepse şi distracţii neserioase. Ştiţi deja că prin intermediul BrainPal-ului şi al condiţionării prenatale puteţi învăţa repede singuri. Săptămîna trecută – fără să vă daţi seama – aţi învăţat să schimbaţi şi să absorbiţi cantităţi imense de informaţie între voi. Nu există nici o deosebire între acea informaţie şi asta. Fiţi atenţi. Lui Jared i se tăie răsuflarea, audibil, ca şi celorlalţi membri ai detaşamentului. În capul lui se afla nu numai prezenţa lui Gabriel Brahe, ci şi o senzaţie intimă a prezenţei lui fizice şi a situaţiei personale, suprapuse peste conştiinţa lui Jared. Priviţi prin ochii mei, le ceru Brahe. Jared se concentră asupra ordinului şi avu o senzaţie de ameţeală dătătoare de greaţă, cînd perspectiva se roti din punctul de unde privea el către punctul de vedere al lui Brahe. Acesta mută privirea la stînga, apoi la dreapta, şi Jared se văzu pe sine, uitîndu-se la Brahe. Brahe ieşi brusc din conexiunea privirii. Devine cu atît mai uşor cu cît o faceţi mai des, le explică Brahe. Iar de acum înainte, în fiecare exerciţiu de luptă o veţi face. Integrarea vă oferă capacitatea de a fi conştienţi de o situaţie care este uni316

că în acest univers. Toate speciile inteligente schimbă informaţii în luptă aşa cum pot – chiar şi soldaţii adevărat-născuţi ţin un canal de comunicaţii deschis prin BrainPal în timpul bătăliei. Dar numai Forţele Speciale au acest nivel de împărtăşire, acest nivel de înţelegere tactică. Se află în miezul felului în care lucrăm şi în care luptăm. Aşa cum am spus, săptămîna trecută aţi parcurs elementele de bază ale luptei adevărat-născuţilor – aţi învăţat cum să intraţi în luptă ca indivizi. Acum e timpul să învăţaţi să luptaţi ca Forţele Speciale, să vă integraţi abilităţile de luptă cu ale detaşamentului vostru. Veţi învăţa să faceţi schimb de informaţii şi să aveţi încredere în ceea ce vi se transmite. Chestie care vă va salva viaţa, vouă şi camarazilor voştri din detaşament. Acesta va fi lucrul cel mai greu şi mai important pe care-l veţi învăţa. Aşa că fiţi atenţi. Brahe se întoarse spre Gullstrand. Acum, închide ochii. Gullstrand şovăi. Nu ştiu dacă-mi pot ţine ochii închişi, zise el. O să trebuiască să ai încredere în detaşamentul tău, îl îndemnă Brahe. Am încredere în detaşament, replică Gullstrand. În mine n-am încredere. Asta îi atrase un şir de impulsuri de simpatie. Şi asta face parte din exerciţiu, îi răspunse Brahe. Dă-i drumul. Gullstrand închise ochii şi făcu un pas. Din poziţia din care privea, cam pe la jumătatea pistei, Jared îl văzu pe Jerry Yukawa, pe prima poziţie, aplecîndu-se puţin, ca şi cum ar fi încercat să reducă fizic distanţa dintre mintea lui şi a lui Gullstrand. Trecerea lui Gullstrand pe pista cu obstacole era lentă, dar deveni din ce în ce mai fermă; chiar înainte de a ajunge în dreptul lui Jared, şi chiar după ce se legănase pe o bîrnă de lemn suspendată deasupra noroiului, Gullstrand începu să zîmbească. Căpătase încredere. Jared îl simţi pe Gullstrand căutînd şi punctul lui de vedere. Îi dădu acces complet la simţurile lui şi-i transmise un sentiment de încurajare şi de siguranţă. Îl simţi pe Gullstrand primindu-le şi transmiţîndu-i scurt mulţumiri; apoi Gullstrand se concentră să escaladeze peretele cu frînghii lîngă care stătea Jared. În vîrf, îl simţi pe Gullstrand trecînd la următorul membru al detaşamentului din şir, total încrezător. Pînă la sfîrşitul pistei, Gullstrand se mişca la viteză aproape maximă. Excelent, îl felicită Brahe. Gullstrand, preia ultima poziţie. Toţi ceilalţi vă mutaţi cu un loc. Yukawa, e rîndul tău. 317

După două tururi, nu numai că membrii detaşamentului îşi schimbau perspectiva cu colegul care parcurgea pista; dar colegul de pe pistă îşi transmitea tuturor perspectiva primită, dînd şi celor care nu străbătuseră pista o imagine prealabilă a ceea ce-i aştepta. La următorul tur după asta, partenerii din detaşament de pe margine împărtăşeau punctul lor de vedere cu următorul din şir, ca să poată ajuta mai bine persoana de pe pistă, atunci cînd schimba poziţia. Pînă cînd ajunse Jared la rînd, întregul detaşament integrase complet perspectivele, căpătînd îndemînarea de a încerca rapid o altă perspectivă şi de a culege informaţia relevantă fără să se mişte, din propriul lor punct de vedere. Era ca şi cum ar fi fost în două locuri deodată. Cînd Jared ajunse el însuşi pe pistă, se bucură de strania inteligenţă care făcea totul posibil, cel puţin pînă la bîrnele de deasupra noroiului, cînd perspectiva vizuală împrumutată se roti brusc din locul unde i se aflau picioarele. Jared greşi pasul şi căzu lat în noroi. Îmi pare rău, spuse Steven Seaborg după cîteva secunde, cînd Jared se ridică, cu ochii deschişi. M-a pişcat ceva. Mi-a distras atenţia. Aiurea, îi transmise Alan Millikan lui Jared în particular. Eram cu o poziţie mai încolo şi mă uitam direct la el. N-a fost pişcat. Brahe interveni. Seaborg, cînd te afli în luptă, să laşi să fie ucis un camarad din detaşament din cauza unei pişcături de insectă e soiul de lucru care te face să ajungi de partea cu ghinion a unei ecluze. Ţine minte asta. Dirac, mergi mai departe. Jared închise ochii şi puse un picior în faţa celuilalt. * Ce are Seaborg împotriva mea, de fapt? o întrebă Jared pe Pauling. Cei doi se antrenau pentru lupta cu pumnalele. Membrii detaşamentului exersau vreme de cinci minute cu fiecare dintre ceilalţi, cu simţul integrării concentrat la maximum. Faptul de a lupta cu cineva conştient în mod intim de starea ta mintală internă constituia o provocare suplimentară interesantă. Chiar nu ştii? răspunse Pauling, descriind cercuri cu pumnalul ţinut în aparenţă neglijent în mîna stîngă. Sînt două lucruri. Unul, că e doar un nenorocit. Al doilea, că mă place. 318

Jared se opri din învîrtit. Poftim? exclamă el, iar Pauling atacă înverşunat, fentînd spre dreapta şi apoi lovind în sus, către gîtul lui Jared, cu mîna stîngă. Jared se împletici spre spate şi spre dreapta, încercînd să evite atacul; cuţitul lui Pauling se mută în mîna cealaltă şi plonjă în jos, ratînd piciorul lui Jared doar cu un centimetru. Jared se îndreptă şi luă o poziţie defensivă. Mi-ai distras atenţia, îi reproşă el, rotindu-se din nou. Ţi-ai distras-o singur, replică Pauling. Eu doar am profitat de asta cînd s-a întîmplat. N-o să fii fericită pînă cînd nu-mi retezi o arteră, protestă Jared. N-o să fiu fericită pînă cînd n-o să taci din gură şi n-o să te concentrezi să încerci să mă omori cu cuţitul ăla. Ştii, începu Jared, şi dintr-odată se lăsă pe spate; simţi intenţia lui Pauling de a lovi cu o fracţiune de secundă înainte ca ea să fandeze. Înainte ca ea să se retragă, Jared se aplecă din nou în faţă, în raza de acţiune a braţului ei întins, şi ridică lama din mîna dreaptă, ca să o atingă uşor la cutia toracică, înainte de a ajunge acolo însă, Pauling înălţă capul şi-l izbi sub falcă. Se auzi un pocnet sonor cînd dinţii lui Jared se loviră între ei; cîmpul lui vizual se albi complet. Pauling profită de scurta năuceală a lui Jared pentru a face un pas înapoi şi a-i secera picioarele, răsturnîndu-l pe spate. Cînd Jared îşi reveni, Pauling îi ţintuise braţele cu picioarele ei şi-i ţinea pumnalul chiar deasupra arterei carotide. Ştii, imită Pauling ultimul cuvînt al lui Jared, dacă asta ar fi fost o luptă adevărată, ţi-aş fi tăiat pînă acum patru artere şi aş fi trecut la ce-ar mai fi urmat. Pauling vîrî pumnalul în teacă şi îşi mută genunchii de pe braţele lui. Bine că nu sîntem într-o luptă adevărată, comentă Jared şi se sprijini ca să se scoale în picioare. Cît despre Seaborg… Pauling îi dădu lui Jared un pumn drept în nas; capul bărbatului se smuci spre spate. Cuţitul era din nou la gîtul lui, iar picioarele ei îi fixau iar braţele, o fracţiune de secundă mai tîrziu. Ce naiba? Cele cinci minute ale noastre n-au trecut, îi explică Pauling. Încă trebuie să ne luptăm. Dar tu… începu Jared. Pauling îl împunse în carotidă şi-i vărsă nişte SmartBlood. Nu există nici un „dar tu…”, se răsti Pauling. Jared, îmi eşti simpatic, dar am observat că nu te concentrezi. Sîntem prieteni, şi ştiu 319

că tu crezi că putem avea o conversaţie plăcută în timp ce facem asta. Dar îţi jur că data viitoare cînd îmi mai oferi o deschidere aşa cum ai făcut chiar acum, o să-ţi tai gîtul. SmartBlood-ul o să te împiedice probabil să mori. Şi o să te împiedice să gîndeşti că, numai pentru că sîntem prieteni, nu înseamnă că n-o să te rănesc serios. Te plac prea mult. Chestiile cu care o să ne batem într-o luptă adevărată n-or să facă pauză ca să stea de vorbă. O să ai tu grijă de mine în luptă, zise Jared. Ştii că aşa o să fac, răspunse Pauling. Dar chestia asta cu integrarea nu merge decît pînă aici, Jared. Va trebui să ai singur grijă de tine. Brahe îi anunţă că cele cinci minute ale lor se scurseseră. Pauling îl lăsă pe Jared să se ridice de jos. Vorbesc serios, Jared, insistă Pauling, după ce-l trase în picioare. Ai grijă data viitoare, sau o să-ţi fac o tăietură urîtă. Ştiu, răspunse Jared, şi-şi atinse nasul. Sau o să-mi dai un pumn. Aşa e, spuse Pauling şi surîse. Nu sînt mofturoasă. Aşadar, toate astea despre Seaborg care te place au fost doar ca să-mi distrugi atenţia, observă Jared. O, nu, îl contrazise ea. E absolut adevărat. Aah, exclamă Jared. Pauling rîse sonor. Iar începi, te laşi distras. * Sarah Pauling fu printre primii împuşcaţi; ea şi cu Andrea GellMann fură prinse într-o ambuscadă, în timp ce făceau o recunoaştere într-o vîlcea. Pauling căzu imediat, împuşcată în cap şi în gît; Gell-Mann reuşi să identifice amplasarea trăgătorilor înainte ca trei focuri de armă în piept şi abdomen să o doboare. În ambele cazuri, integrarea cu restul detaşamentului se întrerupse; se simţeau ca şi cum ar fi fost smulse trupeşte din conştiinţa unificată a detaşamentului. Căzură şi alţii imediat, împuţinînd detaşamentul şi provocînd dezordine printre membrii rămaşi. Jocul de război mergea prost pentru detaşamentul cu numărul 8. Jerry Yukawa agrava problema fiind împuşcat în picior. Costumul de antrenament pe care-l purta înregistra „lovitura” şi bloca mobilitatea membrului; Yukawa căzu din mers şi abia reuşi să se 320

retragă, dînd din picior, în spatele bolovanului după care se ascunsese Katherine Berkeley, cu cîteva secunde înainte. Ar fi trebuit să stai la pămînt, oprind focul, îi spuse Yukawa pe ton acuzator. Aşa am făcut, replică Berkeley. Încă fac. Sînt una singură iar ei sînt cinci. Descurcă-te tu mai bine. Cei cinci membri ai detaşamentului de instrucţie numărul 13 care îi prinseseră pe Yukawa şi pe Berkeley în spatele bolovanului trimiseră încă o salvă în direcţia lor. Membrii detaşamentului numărul 13 simţiră recului mecanic simulat al carabinelor de antrenament, în timp ce BrainPal-urile lor simulau gloanţele care sfîrtecau capătul închis al unei văi; BrainPal-urile lui Yukawa şi Berkeley simulau în mod corespunzător unele dintre aceste gloanţe răpăind în masa bolovanului şi altele şuierînd, cînd zburau pe lîngă ei. Gloanţele nu erau adevărate, dar erau atît de reale pe cît se puteau simula. Nu ne-ar strica o mînă de ajutor aici, îi transmise Yukawa lui Steven Seaborg, care fusese numit comandant pe timpul exerciţiului. Te auzim, răspunse Seaborg, apoi se întoarse să se uite la Jared, singurul soldat care mai supravieţuise, privindu-l fără să scoată un cuvînt. Patru membri ai detaşamentului numărul 8 erau încă în picioare (un fel de-a spune, în cazul lui Yukawa), în timp ce şapte membri ai detaşamentului numărul 13 cutreierau pădurea în căutarea adversarilor. Şansele nu erau prea mari. Încetează să te mai uiţi aşa la mine, se răsti Seaborg. Nu-i vina mea. N-am zis nimic, replică Jared. Te gîndeai la asta. Nici nu mă gîndeam, insistă Jared. Treceam în revistă datele. Referitoare la ce? La felul în care se mişcă şi gîndeşte detaşamentul numărul 13, răspunse Jared. De la alţi membri din detaşamentul numărul 8, înainte să moară. Încerc să văd dacă putem folosi ceva. Poţi s-o faci un pic mai repede? interveni Yukawa. Lucrurile arată de-a dreptul sumbru la capătul ăsta. Jared se uită atent la Seaborg. Acesta oftă. Bine. Sînt deschis la sugestii. Ce-ai găsit? O să crezi că am înnebunit, răspunse Jared. Dar am observat ceva. Pînă acum, noi nici nu ne-am uitat prea mult în sus. Seaborg ridică ochii spre bolta pădurii, uitîndu-se la lumina 321

soarelui care se strecura prin coroanele arborilor de origine terestră şi la echivalentul lor de pe Phoenix, tulpini groase, asemănătoare cu bambusul, care se desfăceau în ramuri impresionante. Cele două tipuri de floră nu concurau din punct de vedere genetic – erau natural incompatibile pentru că evoluaseră pe lumi diferite – dar concurau pentru lumina soarelui, înălţîndu-se cît de mult puteau spre cer şi dînd ramuri dese ca să ofere un schelet de pe care frunzele şi echivalentele lor să-şi facă fotosinteza. Nu ne uităm în sus pentru că nu-i nimic acolo în afară de copaci, comentă Seaborg. Jared începu să numere secundele în minte. Ajunse pînă la şapte înainte ca Seaborg să exclame: Oh! Oh, încuviinţă Jared. Scoase o hartă. Noi sîntem în punctul ăsta, Yukawa şi Berkeley sînt în punctul ăla. E pădure pe tot drumul de-aici pînă acolo. Şi tu crezi că putem ajunge mergînd prin copaci? întrebă Seaborg. Nu asta-i întrebarea, replică Jared. Întrebarea este dacă putem s-o facem destul de repede ca să-i ţinem pe Yukawa şi Berkeley în viaţă, şi destul de în linişte ca să nu fim omorîţi noi. Jared descoperi repede că mersul prin copaci era o idee mai bună în teorie decît în execuţie. El şi cu Seaborg fură gata să cadă de două ori în primele două minute; mutatul din creangă în creangă cerea mai multă coordonare decît se aşteptase oricare dintre ei. Ramurile arborilor de pe Phoenix nu erau nici pe departe atît de rezistente pe cît presupuseseră, iar cei tereştri aveau un număr surprinzător de crengi moarte. Înaintarea le era mai lentă şi mai zgomotoasă decît le-ar fi plăcut să fie. Dinspre est se auzi un foşnet; în copaci diferiţi, Jared şi Seaborg îmbrăţişară trunchiurile şi încremeniră. Doi membri ai detaşamentului numărul 13 ieşiră din desiş la treizeci de metri distanţă şi şase metri dedesubtul poziţiei lui Jared. Cei doi erau vigilenţi şi prevăzători, cu ochii şi urechile în căutarea prăzii. Nu se uitară în sus. Cu coada ochiului, Jared îl văzu pe Seaborg întinzîndu-se încet după MF. Aşteaptă, îl avertiză. Sîntem încă în raza vederii lor periferice. Aşteaptă pînă ajungem în spatele lor. Cei doi soldaţi se strecurară mai departe, lăsîndu-i pe Jared şi pe Seaborg în urma lor; Seaborg îi făcu semn din cap lui Jared. Îşi 322

luară în tăcere carabinele, le stabilizară cît mai bine cu putinţă şi ochiră în spatele soldaţilor. Seaborg dădu ordinul; gloanţele zburară într-o explozie scurtă. Soldaţii înţepeniră şi căzură. Restul i-au încolţit pe Yukawa şi pe Berkeley, zise Seaborg. Să ne grăbim. Porni. Jared era amuzat de felul în care spiritul lui Seaborg de a prelua comanda, atît de potolit cu scurtă vreme în urmă, se întorsese dintr-odată. Zece minute mai tîrziu, Yukawa şi Berkeley ajungeau la ultimele rămăşiţe de muniţie, iar Jared şi Seaborg zăriră singurii membri rămaşi din detaşamentul numărul 13. La stînga lor, la opt metri dedesubt, doi soldaţi erau adăpostiţi după un copac mare, prăbuşit; în dreapta şi la aproximativ treizeci de metri în faţă, alţi doi se aflau în spatele unei grămezi de bolovani. Aceşti soldaţi îi ţineau ocupaţi pe Yukawa şi Berkeley, în timp ce al cincilea ocolea fără zgomot, apropiindu-se de poziţia lor dintr-o parte. Cu toţii stăteau cu spatele la Jared şi Seaborg. Eu îi iau pe cei de lîngă buştean; tu pe cei din spatele bolovanilor, zise Seaborg. O să-i spun lui Berkeley despre cel din flanc, dar o s-o avertizez să nu-l radă pînă cînd nu ne doborîm noi oamenii. N-are nici un rost să ne dăm de gol. Jared dădu din cap; acum, că Seaborg se simţea încrezător, planificarea lui mergea mai bine. Jared puse deoparte datele ca să le studieze mai tîrziu şi se mişcă, proptindu-se în copac, lipindu-şi spatele de trunchi şi agăţîndu-şi piciorul stîng sub o ramură mai joasă, pentru un sprijin suplimentar. Seaborg se mută cu o creangă mai jos, ca să ocolească o alta care-i stînjenea vederea. Ramura pe care călcase, moartă, trosni puternic sub greutatea lui şi se prăbuşi, căzînd din copac în ceea ce părea modul cel mai zgomotos cu putinţă. Seaborg îşi pierdu sprijinul piciorului şi se apucă cu furie de creanga de dedesubtul celei pe care păşise, scăpîndu-şi carabina; patru soldaţi de pe sol se întoarseră, ridicară ochii şi-l văzură atîrnînd acolo neajutorat. Înălţară armele. Rahat! exclamă Seaborg şi se uită la Jared. Jared trase în modul foc automat spre cei doi soldaţi de lîngă bolovani. Unul tresări şi căzu; celălalt plonjă pe după bolovani. Jared se răsuci şi trase în soldaţii din spatele buşteanului; nu lovi pe nimeni, dar îi sperie destul de multă vreme ca să mute carabina pe rachetele ghidate şi să tragă în spaţiul dintre cei doi soldaţi. Racheta simulată îi împroşcă pe amîndoi cu bucăţi virtuale de şrap323

nel. Căzură. Jared se întoarse tocmai la timp ca să-l vadă pe soldatul rămas lîngă bolovani apăsînd pe trăgaci. Lansă o rachetă ghidată spre el, chiar cînd aceasta îşi declanşă arma. Jared îşi simţi coastele înţepenind dureros cînd costumul de antrenament se strînse, şi bîjbîi după carabină. Fusese împuşcat, dar faptul că nu căzuse din copac îi spuse că era încă în viaţă. Exerciţiu de antrenament! Jared era atît de plin de adrenalină, încît crezu că o să facă pe el. O mînă de ajutor, ceru Seaborg, şi întinse mîna stîngă pentru ca Jared să-l tragă sus tocmai cînd al cincilea soldat, care se întorsese în cerc, îl împuşcă în umărul drept. Lui Seaborg îi înţepeni tot braţul în costum; lăsă să-i scape ramura de care atîrna. Jared îl apucă de mîna stîngă şi-l prinse înainte de a căpăta viteză în cădere. Piciorul stîng al lui Jared, încă înţepenit sub ramură, se încordă dureros din cauza greutăţii suplimentare. Pe sol, soldatul îşi aţintea arma; gloanţe or fi fost virtuale sau nu, dar Jared ştia că dacă era împuşcat, înţepenirea costumului lar fi făcut să-l scape pe Seaborg şi probabil să cadă şi el. Întinse mîna stîngă, apucă pumnalul de luptă şi-l azvîrli cu putere. Cuţitul se înfipse în carnea coapsei stîngi a soldatului; acesta se prăbuşi, ţipînd şi bîjbîind cu prudenţă în preajma cuţitului, pînă cînd Berkeley apăru în spatele lui şi-l împuşcă, imobilizîndu-l. Detaşamentul numărul 8 cîştigă jocul de război, îl auzi Jared pe Brahe. Relaxez acum costumele de antrenament pentru toţi cei care sînt încă îngheţaţi. Următorul joc de război în treizeci de minute. Presiunea din partea stîngă a lui Jared se destinse brusc şi considerabil, ca şi încremenirea costumului lui Seaborg. Jared îl trase în sus şi apoi coborîră amîndoi cu atenţie pe solul pădurii ca să-şi recupereze armele. Membrii dezgheţaţi ai detaşamentului numărul 13 îi aşteptau, despărţindu-se de colegul lor de detaşament, care încă gemea întins pe pămînt. Dobitocule! exclamă unul dintre ei, băgîndu-se direct în faţa lui Jared. Ai aruncat un cuţit în Charlie! Nu trebuia să încerci să omori pe nimeni! De-aia se cheamă joc de război! Seaborg se vîrî între Jared şi soldat. Zi-i asta amicului tău, găoază! Dacă ne-ar fi împuşcat, aş fi căzut opt metri fără nici o posibilitate de a-mi controla căderea. Nu părea deosebit de îngrijorat că aş fi putut muri eu cînd ţintea spre mine. Faptul că Jared l-a înjunghiat pe prietenul tău mi-a salvat viaţa. Iar el va supravieţui. Aşa că lua-l-ar dracu’, şi lua-te-ar dracu’ şi pe ti324

ne!

Seaborg şi soldatul se măsurară din priviri încă vreo cîteva secunde, înainte ca celălalt soldat să întoarcă privirea, să scuipe pe pămînt şi să se ducă înapoi la camaradul său de detaşament. Mulţumesc, îi zise Jared lui Seaborg. Seaborg îi aruncă o privire lui Jared şi apoi lui Yukawa şi Berkeley. S-o întindem de-aici. Mai avem un joc de război. Se îndepărtă cu paşi apăsaţi. Cei trei îl urmară. Pe drumul de întoarcere, Seaborg rămase în urmă, ca să ţină pasul cu Jared. A fost o idee bună să folosim copacii, spuse el. Şi mă bucur că mai prins înainte să cad. Mulţumesc. Cu plăcere. Tot nu-mi placi prea mult, continuă Seaborg. Dar n-o să mai am nici o problemă cu tine. Pricep, zise Jared. E un început, oricum. Seaborg dădu din cap şi grăbi pasul din nou. Rămase tăcut tot restul drumului. * – Hei, ia uite pe cine avem noi aici! exclamă locotenentul Cloud, cînd Jared intră în navetă împreună cu ceilalţi foşti membri ai detaşamentului numărul 8. Se întorceau pe staţia Phoenix pentru primele lor însărcinări. – E prietenul meu, Jared! – Salut, locotenente Cloud, răspunse Jared. Îmi pare bine să te revăd. – Mă cheamă Dave, zise Cloud. Văd că ai terminat cu antrenamentul. La naiba, aş fi vrut şi eu ca antrenamentul meu să dureze doar două săptămîni… – Mai avem încă mult, replică Jared. – Nu mă îndoiesc. Aşadar, ce numire ai căpătat, soldat Dirac? Încotro te îndrepţi? – Am fost repartizat pe Uliul, răspunse Jared. Eu şi cu doi dintre prietenii mei, Sarah Pauling şi Steven Seaborg. Jared arătă spre Pauling, care se aşezase deja; Seaborg încă nu urcase în navetă. – Am văzut Uliul, zise Cloud. O navă mai nouă… Linii frumoase… N-am fost niciodată la bord, desigur. Voi, tipii de la Forţele 325

Speciale, vă ţineţi deoparte. – Aşa mi se spune şi mie, comentă Jared. Andrea Gell-Mann urcă la bord, lovindu-se uşor de Jared. Îi trimise un impuls de scuză; Jared se uită la ea şi zîmbi. – Se pare c-o să fie un zbor aglomerat, remarcă Cloud. Poţi să stai din nou pe scaunul copilotului, dacă doreşti. – Mulţumesc, răspunse Jared şi-i aruncă o privire lui Pauling. Cred că de data asta o să stau laolaltă cu ceilalţi prieteni ai mei. Cloud se uită atent la Pauling. – E pe de-a-ntregul de înţeles. Deşi îmi aduc aminte că îmi datorezi nişte glume noi. Sper că în tot antrenamentul ăla, v-au lăsat puţin timp să lucraţi la simţul umorului. Jared făcu o pauză pentru o clipă, amintindu-şi prima discuţie cu Gabriel Brahe. – Locotenent Cloud, ai citit vreodată Frankenstein? întrebă el. – Niciodată. Ştiu povestea. Am văzut de curînd cea mai recentă versiune filmată. Monstrul vorbea, ceea ce mi s-a spus că înseamnă că e mai aproape de cartea propriu-zisă. – Ce crezi despre asta? – N-a fost rău. Interpretarea a fost cam exagerată. Mi-a părut rău pentru monstru. Iar personajul doctorului Frankenstein era cam căcănar. De ce întrebi? – Eram curios, răspunse Jared, şi făcu un semn din cap către compartimentul cu scaune, care acum era aproape plin. L-am citit cu toţii. Ne-a dat mult de gîndit. – Ah… înţeleg. Jared, dă-mi voie să-ţi împărtăşesc filozofia mea despre fiinţele umane. Poate fi rezumată în patru cuvinte: îmi plac oamenii buni. Iar tu pari a fi un om bun. N-aş putea spune că asta-i tot ce contează pentru restul lumii, dar e ceea ce contează pentru mine. – E bine de ştiut, zise Jared. Cred că filozofia mea merge pe acelaşi făgaş. – Ei, atunci o să ne înţelegem de minune, răspunse Cloud. Şi acum: vreun banc nou? – S-ar putea să am cîteva, spuse Jared.

ŞASE – Aici o să vorbim cu voce tare, dacă n-ai nimic împotrivă, îi 326

spuse generalul Szilard lui Jane Sagan. Pe ospătari îi face nervoşi să vadă doi oameni uitîndu-se ţintă unul la altul fără să scoată de fapt nici un sunet. Dacă nu văd că vorbim, or să vină pe-aici din minut în minut să vadă dacă avem nevoie de ceva. E sîcîitor. – Cum doreşti, răspunse Sagan. Cei doi se aflau la popota generalilor, cu planeta Phoenix rotindu-se deasupra lor. Sagan o privea fix. – E uluitor, nu-i aşa? remarcă el. – Este, răspunse Sagan. – Poţi vedea planeta de la orice portal de pe staţie, cel puţin o parte din timp. Dar nimeni nu se uită vreodată. Apoi, vii aici şi pur şi simplu nu-ţi poţi lua ochii de la ea. Eu nu pot, în orice caz. Arătă către cupola de cristal care îi înconjura. – Cupola asta a fost un dar, ştiai? Sagan clătină din cap. – Alaiţii ni l-au dat cînd am construit staţia, continuă Szilard. E diamant, toată chestia asta. Au zis că a fost un diamant natural pe care l-au cioplit dintr-un cristal încă şi mai mare, scos din miezul uneia dintre gigantele gazoase din sistemul lor. Alaiţii erau nişte ingineri uimitori, aşa am citit. Povestea s-ar putea chiar să fie adevărată. – Nu ştiu nimic despre alaiţi, zise Sagan. – Au dispărut, răspunse Szilard. Acum o sută cincizeci de ani, au intrat în război cu obinii pentru o colonie… aveau o armată de clone şi mijloacele de a face rapid clonele astea, şi pentru o vreme se părea că or să-i bată pe obini. Apoi obinii au născocit un virus acordat la genele clonelor. Virusul era iniţial inofensiv şi se transmitea prin aer, ca o gripă. Oamenii noştri de ştiinţă au estimat că s-a răspîndit în întreaga armată alaită cam într-o lună, după care, la încă o lună după asta, virusul a ajuns la maturitate şi a început să atace ciclul de reproducere celulară al fiecărei clone militare alaite. Victimele s-au dizolvat literalmente. – Toate deodată? întrebă Sagan. – A durat cam o lună, spuse Szilard. De aceea au estimat de la început savanţii noştri că a fost nevoie de tot atîta timp ca să infecteze întreaga armată. Scăpaţi de armata alaită, obinii au nimicit populaţia civilă numaidecît. A fost un genocid rapid şi brutal. Obinii nu sunt o specie plină de compasiune. Acum, toate planetele alaite sunt în posesia obinilor, iar Uniunea Colonială a învăţat două lucruri. Unul, că armatele de clone sunt o idee foarte proastă. A doua, să ne dăm la o parte din calea obinilor. Ceea ce am şi făcut, 327

pînă acum. Sagan încuviinţă. Crucişătorul de luptă al Forţelor Speciale Uliul şi echipajul său începuseră de curînd raiduri de recunoaştere şi de spionaj în teritoriul obinilor, pentru a evalua forţa şi capacitatea de reacţie a acestora. Era o misiune periculoasă, din moment ce obinii nu iertau atacurile şi, tehnic vorbind, obinii şi Uniunea Colonială nu se aflau în stare de conflict. Informaţiile despre alianţa dintre obini, rraey şi eneshani erau un secret bine păzit; cea mai mare parte a Uniunii Coloniale şi a FCA nu erau la curent cu alianţa şi cu ameninţarea la adresa fiinţelor umane. Eneshanii menţineau chiar o prezenţă diplomatică pe Phoenix, în capitala colonială Phoenix City. Strict vorbind, erau aliaţi. – Vrei să vorbim despre raidurile de la obini? întrebă Sagan. Pe lîngă faptul că era comandant de detaşament pe Uliul, era şi ofiţerul de informaţii al navei, fiind însărcinată cu evaluarea forţelor. Cei mai mulţi dintre ofiţerii Forţelor Speciale deţineau mai mult de un singur post şi comandau de asemenea şi detaşamente de luptă; efectivele rămîneau mici, iar faptul că ofiţerii păstrau funcţii combatante ţinea treaz spiritul de devotament faţă de misiune al Forţelor Speciale. Cînd eşti născut să protejezi omenirea, nimeni nu este mai presus de luptă. – Nu acum. Nu este locul potrivit. Voiam să vorbesc cu tine despre unul dintre noii tăi soldaţi. Uliul are trei recruţi noi, iar doi dintre ei vor fi sub comanda ta. Sagan se zburli. – Vor fi, şi asta-i o problemă. Aveam un singur loc liber în detaşament, dar am doi înlocuitori. Mi-ai luat unul dintre veterani ca să faci loc. Sagan îşi aduse aminte privirea neajutorată de pe chipul lui Will Lister cînd sosise ordinul lui de transfer pe Pelerinul. – Pelerinul e o navă nouă şi are nevoie de cîţiva oameni experimentaţi, explică Szilard. Te asigur că există şi alţi comandanţi de detaşament, de pe alte nave, la fel de iritaţi ca şi tine. Uliul trebuia să renunţe la unul dintre veteranii săi, şi s-a întîmplat să am un recrut pe care voiam să-l pun sub comanda ta. Aşa că l-am mutat pe Pelerinul pe unul dintre ai tăi. Sagan deschise gura să se plîngă din nou, apoi se gîndi mai bine şi se abţinu, clocotind. Szilard urmări jocul emoţiilor pe faţa ei. Cei mai mulţi soldaţi ai Forţelor Speciale ar fi spus primul lucru care le trecea prin cap, o urmare a faptului că nu le fuseseră băgate în cap rafinamentele sociale în timpul copilăriei şi al adolescen328

ţei. Autocontrolul lui Sagan era unul dintre motivele pentru care-i atrăsese atenţia lui Szilard; acesta şi alţi factori. – Despre care recrut vorbim? întrebă în sfîrşit Sagan. – Jared Dirac, răspunse Szilard. – Ce-i atît de special la el? – Are în el creierul lui Charles Boutin, explică Szilard, şi privi din nou cum Sagan se luptă să respingă un răspuns visceral imediat. – Şi tu crezi că-i o idee bună! îi ieşi în sfîrşit pe gură. – Devine şi mai bună, continuă Szilard, şi îi trimise întregul dosar strict secret al lui Dirac, completat cu materialele tehnice. Sagan rămase tăcută, digerînd materialul; Szilard aşteptă, privind-o pe tînăra femeie ofiţer inferior. După un minut, cineva din personalul popotei se apropie de masa lor şi întrebă dacă aveau nevoie de ceva. Szilard comandă ceai. Sagan nu-l băgă în seamă pe ospătar. – În regulă, o să muşc momeala, zise Sagan, după ce termină de examinat dosarul. De ce mă procopseşti cu un trădător? – Boutin e trădătorul, replică Szilard. Dirac a căpătat doar creierul lui. – Un creier în care ai încercat să imprimi conştiinţa unui trădător, spuse Sagan. – Da, recunoscu Szilard. – Îţi supun atenţiei întrebarea încă o dată, insistă Sagan. – Pentru că ai experienţă cu soiul ăsta de lucruri, răspunse Szilard. – Cu trădători? întrebă Sagan, nedumerită. – Cu membri neconvenţionali ai Forţelor Speciale. Ai avut odată sub comanda ta un membru adevărat-născut al FCA. John Perry. Sagan deveni uşor rigidă la auzul numelui; Szilard observă, dar preferă să nu comenteze. – S-a descurcat destul de bine în subordinea ta, continuă el. Ultima propoziţie era oarecum o subestimare ironică; în timpul bătăliei pentru Coral, Perry îi cărase trupul inconştient şi rănit cîteva sute de metri pe cîmpul de bătălie, pentru a găsi pentru ea îngrijire medicală, apoi găsise o componentă-cheie de tehnologie inamică în timp ce clădirea în care se afla se prăbuşea în jurul lui. – Meritele pentru asta îi revin lui Perry, nu mie, spuse Sagan. Szilard simţi un alt joc de emoţii din partea lui Sagan la auzul numelui lui Perry, dar îl lăsă iarăşi să treacă. – Eşti prea modestă, comentă el şi făcu o pauză cît timp ospăta329

rul aduse ceaiul. – Ceea ce vreau eu să spun este că Dirac e un soi de hibrid, continuă. Face parte din Forţele Speciale, dar ar putea fi şi altceva. Vreau pe cineva care are experienţă cu altceva. – „Altceva”, repetă Sagan. Generale, aud că tu crezi că undeva înăuntrul lui Dirac e conştiinţa lui Boutin? – N-am spus asta, rosti Szilard, pe un ton care sugera că poate chiar asta spusese. Sagan cugetă la cele auzite şi replică mai curînd la sensul implicit decît la ceea ce fusese exprimat. – Îţi dai seama, desigur, că următoarea serie de misiuni ale Uliului vor presupune să intrăm în luptă atît cu rraey, cît şi cu eneshanii, zise ea. În special misiunile legate de eneshani sunt unele de mare delicateţe… Şi unele pentru care aveam nevoie de Will Lister, gîndi Sagan, dar n-o spuse. – Sigur că-mi dau seama, încuviinţă Szilard şi întinse mîna după ceai. – Nu crezi că a avea pe cineva la care e posibil oricînd să apară o personalitate trădătoare ar putea fi un risc? întrebă Sagan. Un risc nu numai pentru misiune, ci şi pentru ceilalţi care servesc alături de el. – Evident că e un risc, replică Szilard, şi mă bazez pe experienţa ta ca să te ocupi de el. Dar s-ar putea dovedi de asemenea un tezaur de informaţii critice. De care va trebui de asemenea să se ocupe cineva. Pe lîngă toate celelalte, eşti ofiţer de informaţii. Eşti ofiţerul ideal pentru acest soldat. – Ce-a avut de spus Crick despre asta? întrebă Sagan, referindu-se la maiorul Crick, ofiţerul comandant al Uliului. – N-a avut nimic de spus despre asta pentru că nu l-am informat, răspunse Szilard. Acesta este un material rezervat numai pentru cine trebuie să ştie, şi am hotărît că el nu trebuie să ştie. Din cîte i s-a spus, pur şi simplu are trei soldaţi noi. – Nu-mi place, bombăni Sagan. Nu-mi place deloc. – Nu-ţi cer să-ţi placă, zise Szilard. Îţi cer să te ocupi de asta. Sorbi din ceai. – Nu vreau ca el să joace un rol critic în nici una dintre misiunile care au de-a face cu rraey sau cu eneshanii, protestă Sagan. – Nu vei face nici o diferenţă în felul în care îl vei trata faţă de oricare alt soldat de sub comanda ta, îi ceru Szilard. – Atunci ar putea fi şi ucis la fel ca oricare alt soldat. 330

– Atunci, de dragul tău, sper să nu fie din cauza unui glonţ din partea prietenilor, spuse Szilard şi lăsă ceaşca din mînă. Sagan tăcu din nou. Ospătarul se apropie; Szilard îi făcu semn cu nerăbdare să plece. – Vreau să arăt fişierul ăsta cuiva, zise Sagan, arătînd către propriul ei cap. – E strict secret, din motive evidente, explică Szilard. Oricine trebuie să ştie despre el ştie deja, şi nu vrem să-l răspîndim pe la nimeni altcineva. Nici măcar Dirac nu-şi cunoaşte propria istorie. Vrem ca lucrurile să rămînă aşa. – Îmi ceri să accept un soldat care are capacitatea de a fi un risc de securitate imens, spuse Sagan. Lucrul cel mai mic pe care-l poţi face este să mă laşi să mă pregătesc. Cunosc un specialist în funcţionarea creierului uman şi în integrarea cu ajutorul BrainPalului. Cred că perspicacitatea lui în privinţa asta ar putea fi folositoare. Szilard medită la asta. – E cineva în care ai încredere, observă el. – Pot avea încredere în această privinţă, replică Sagan. – Îi cunoşti nivelul de acces la informaţii? întrebă Szilard. – Da, răspunse Sagan. – E destul de înalt pentru aşa ceva? – Păi…, începu Sagan. Aici încep lucrurile să devină interesante. * ză.

– Salut, locotenent Sagan, zise administratorul Cainen în engle-

Pronunţia era proastă, dar nu era cîtuşi de puţin vina lui Cainen; gura lui nu avea forma potrivită pentru cele mai multe limbi ale oamenilor. – Salut, domnule administrator, răspunse Sagan. Ne înveţi limba. – Da, spuse Cainen. Am timp de învăţat, şi prea puţine de făcut. Cainen arătă spre o carte scrisă în ckann, limba predominantă a rraey-ilor, aşezată lîngă un PDA. – Sunt numai două cărţi în ckann aici. Aveam de ales între cartea de învăţare a limbii şi cartea de religie. Am ales limba. Religia umană e… – Cainen căută prin mica lui rezervă de cuvinte engle331

zeşti – … mai grea. Sagan făcu semn din cap către PDA. – Acum, că ai un computer, ar trebui să ai mai multe opţiuni de lectură. – Da. Mulţumesc pentru că mi l-ai dat. Mă face fericit. – Cu plăcere, zise Sagan. Dar computerul soseşte cu un preţ. – Ştiu, răspunse Cainen. Am citit fişierele pe care mi-ai cerut să le citesc. – Şi? – Trebuie să trec la ckann, se scuză Cainen. Engleza mea nu are prea multe cuvinte. – În regulă. – M-am uitat în profunzime la fişierele referitoare la soldatul Dirac, rosti Cainen în consoanele aspre, dar rapide, ale limbii ckann. Charles Boutin a fost un geniu pentru că a găsit o cale de a păstra unda conştiinţei în afara creierului. Iar voi sunteţi nişte idioţi pentru felul în care aţi încercat să îndesaţi acea conştiinţă înapoi. – Idioţi, repetă Sagan, şi lăsă să-i scape cel mai uşor dintre zîmbete la auzul cuvîntului din ckann ieşind dintr-un mic difuzor legat de un şnur în jurul gîtului ei. Este evaluarea ta profesională, sau doar un comentariu redacţional? – Amîndouă, răspunse Cainen. – Spune-mi de ce. Cainen făcu o mişcare ca să-i trimită fişierele de pe PDA, dar Sagan ridică mîna. – N-am nevoie de detaliile tehnice, îi zise ea. Vreau doar să ştiu dacă acest Dirac o să fie un pericol pentru trupele mele şi pentru misiune. – În regulă, răspunse Cainen, şi se opri pentru o clipă. Creierul, chiar şi cel uman, e ca un computer. Nu e o analogie perfectă, dar merge pentru ceea ce o să-ţi explic. Computerele au trei componente pentru ca să funcţioneze: hardware-ul, software-ul şi fişierele de date. Software-ul rulează pe hardware, iar fişierul rulează pe software. Hardware-ul nu poate deschide fişierul fără software. Dacă pui un fişier pe un computer căruia-i lipseşte software-ul necesar, acesta nu poate decît să stea acolo. Mă înţelegi? – Pînă acum… – Bun, zise Cainen. Extraterestrul întinse mîna şi o ciocăni uşor cu degetul pe cap; Sagan îşi înăbuşi impulsul de a-l plesni peste deget. – Urmăreşte-mă: creierul este hardware-ul. Conştiinţa este fişi332

erul. Dar la prietenul tău Dirac, lipseşte software-ul. – Care e software-ul? întrebă Sagan. – Memoria. Experienţa. Activitatea senzorială. Cînd pui conştiinţa lui Boutin în creierul lui, acelui creier îi lipseşte experienţa necesară pentru a pricepe. Dacă acea conştiinţă se află încă în creierul lui Dirac – dacă – atunci este izolată şi nu există nici o cale să fie accesată. – Soldaţii nou-născuţi ai Forţelor Speciale sunt conştienţi din momentul în care sunt treziţi, spuse ea. Dar ne lipsesc, de asemenea, experienţa şi memoria… – Asta nu-i conştiinţă, ceea ce încearcă ei, replică administratorul, iar Sagan îşi dădu seama de dezgustul din vocea lui. Blestematul vostru de BrainPal forţează deschiderea canalelor senzoriale în mod artificial şi oferă iluzia conştiinţei, iar creierul vostru ştie. Cainen arătă din nou spre PDA. – Oamenii voştri mi-au dat un acces destul de larg la cercetările referitoare la creier şi la BrainPal. Ştiai? – Ştiam, răspunse Sagan. Le-am cerut să te lase să te uiţi la orice fişier de care aveai nevoie ca să mă ajuţi. – Pentru că ştiai că o să fiu prizonier pentru tot restul vieţii şi că, chiar dacă aş evada, aş muri foarte curînd de boala pe care miaţi provocat-o. Aşa că n-ar fi putut să strice faptul de a-mi da mie acces. Sagan ridică din umeri. – Hmm, mormăi Cainen şi continuă: Ştii că nu există nici un motiv explicabil pentru care creierul unui soldat al Forţelor Speciale absoarbe informaţia atît de rapid în comparaţie cu un soldat FCA obişnuit? Amîndoi posedă un creier uman nealterat; amîndoi au acelaşi computer BrainPal. Creierul Forţelor Speciale e condiţionat în mod diferit faţă de al soldaţilor obişnuiţi, dar nu într-un fel care să mărească vizibil rata la care creierul prelucrează informaţia. Şi totuşi, creierul Forţelor Speciale înghite informaţia şi o prelucrează la o viteză incredibilă. Ştii de ce? Se apără singur, locotenente. Soldatul vostru mediu din FCA are deja o conştiinţă şi experienţa de a o folosi. Voi, soldaţii din Forţele Speciale, nu aveţi nimic. Creierul vostru simte conştiinţa artificială pe care BrainPal-ul o forţează asupra lui şi se grăbeşte să-şi construiască una proprie cît mai repede posibil, înainte ca acea conştiinţă artificială să-l deformeze permanent. Sau să-l omoare. – Nici un soldat al Forţelor Speciale n-a murit din cauza BrainPal-ului. 333

– O, nu, nu acum, spuse Cainen. Mă întreb însă ce-ai găsi dacă te-ai duce cu suficient de mult timp în urmă. – Ce ştii? întrebă Sagan. – Nu ştiu nimic, răspunse Cainen blajin. E doar o speculaţie nefondată. Dar problema este că nu poţi compara trezirea Forţelor Speciale cu „conştiinţă” cu ceea ce aţi încercat să faceţi cu soldatul Dirac. Nu-i acelaşi lucru. Nici măcar pe-aproape. Sagan schimbă subiectul. – Ai zis că e posibil ca nici măcar să nu mai fie conştiinţa lui Boutin în creierul lui Dirac, zise ea. – E posibil. Conştiinţa are nevoie de intrări noi; fără ele, se risipeşte. Asta-i unul dintre motivele pentru care e aproape imposibil să păstrezi un tipar de conştiinţă coerent în afara creierului şi pentru care Boutin e un geniu pentru că a făcut-o. Bănuiala mea este că, dacă a fost vreodată acolo conştiinţa lui Boutin, s-a scurs deja, iar tu n-ai decît încă un soldat oarecare în mîinile tale. Dar nu există nici o cale de a ne da seama dacă e acolo sau nu. Tiparul ei ar fi inclus în conştiinţa soldatului Dirac. – Dacă este acolo, ce-ar trezi-o? vru să ştie Sagan. – Îmi cer să fac speculaţii? întrebă Cainen. Sagan încuviinţă. – Motivul pentru care n-aţi putut accesa conştiinţa lui Boutin încă de la început este acela că creierul nu avea memorie şi experienţă. Poate că pe măsură ce soldatul vostru Dirac acumulează experienţe, una dintre ele va fi destul de asemănătoare în substanţa sa pentru a debloca o parte din acea conştiinţă. – Şi atunci ar deveni Charles Boutin… – Poate. Sau poate că nu. Soldatul Dirac are propria lui conştiinţă acum. Propriul lui simţ al sinelui. Dacă s-ar trezi conştiinţa lui Boutin, n-ar fi singura conştiinţă de acolo. E la latitudinea ta să decizi dacă e de bine sau e rău, locotenent Sagan. Nu-ţi pot spune asta, sau ce s-ar întîmpla cu adevărat dacă Boutin s-ar trezi. – Şi totuşi astea sunt lucrurile pe care am nevoie să mi le spui, insistă Sagan. Cainen scoase echivalentul rraey al unui chicotit. – Dă-mi un laborator, ceru el. Atunci s-ar putea să-ţi pot da nişte răspunsuri. – Credeam că ai spus că n-o să ne ajuţi niciodată, comentă Sagan. Cainen trecu înapoi la engleză. – Mult timp de gîndire. Prea mult timp. Lecţiile de limbă nu 334

sunt destule. Şi apoi reveni la ckann. – Iar asta nu vă ajută împotriva poporului meu. Dar te ajută pe tine. – Pe mine? Nu ştiu de ce m-ai ajutat de data asta; te-am mituit cu acces la computer. De ce m-ai ajuta dincolo de asta? Te-am făcut prizonier. – Iar tu mi-ai provocat o boală care o să mă omoare dacă nu primesc o doză zilnică de antidot de la inamicii mei, zise Cainen. Întinse mîna spre biroul modelat din peretele celulei şi scoase un mic injector. – Medicamentul meu, zise el. Îmi dau voie să mi-l administrez singur. Odată am hotărît să nu mi-l injectez, să văd dacă m-ar lăsa să mor. Sunt încă aici, aşa că iată răspunsul. Dar m-au lăsat să mă zvîrcolesc mai întîi patru ore pe podea. Cum ai făcut şi tu, dacă mă gîndesc mai bine. – Nimic din toate astea nu explică de ce-ai vrea să mă ajuţi. – Pentru că ţi-ai amintit de mine. Pentru oricine altcineva, nu sunt decît încă unul dintre mulţii voştri inamici, abia meritînd să primesc o carte care să mă împiedice să înnebunesc de plictiseală. Într-o zi, or să uite pur şi simplu de antidotul meu şi or să mă lase să mor, şi o să fie acelaşi lucru pentru ei. Tu măcar mă consideri ca avînd o valoare oarecare. În universul foarte mic în care trăiesc eu acum, asta te face singura şi cea mai bună prietenă a mea, aşa duşmană cum eşti. Sagan se uită lung la Cainen, aducîndu-şi aminte de aroganţa lui, prima oară cînd se cunoscuseră. Acum era speriat şi demn de milă, şi, pentru o clipă, asta o izbi pe Sagan ca fiind lucrul cel mai trist pe care-l văzuse vreodată. – Îmi pare rău, spuse ea, şi fu surprinsă de vorbele care-i ieşiră din gură. Un alt chicotit rraey din partea lui Cainen. – Plănuiam să vă distrugem poporul, locotenente. Şi încă s-ar putea s-o facem. Nu-i nevoie să te simţi prea vinovată. Sagan nu avu nimic de replicat. Îi făcu semn ofiţerului celulei de detenţie că era gata să plece; un soldat de gardă veni să stea cu o carabină MF, în timp ce uşa celulei se deschidea. După ce uşa se închise în urma ei, se întoarse din nou spre Cainen. – Mulţumesc pentru ajutor. O să întreb de un laborator. – Mulţumesc. N-o să-mi fac prea multe speranţe. 335

– Asta-i probabil o idee bună, zise Sagan. – Şi, locotenente…, mai spuse Cainen. O idee. Soldatul tău, Dirac, va participa la acţiunile tale militare? – Da. – Stai cu ochii pe el. Atît la oameni cît şi la rraey, încordarea bătăliei lasă urme permanente în creier. E o experienţă elementară. Dacă Boutin e încă acolo, războiul l-ar putea scoate la iveală. Fie prin el însuşi, fie prin cine ştie ce combinaţie de experienţe. – Cum sugerezi să-l urmăresc în bătălie? întrebă Sagan. – Ăsta-i domeniul tău, răspunse Cainen. În afară de momentul cînd m-ai capturat, n-am fost niciodată la război. N-aş putea să-ţi dau nici o idee. Dar dacă eşti îngrijorată pentru Dirac, asta aş face dac-aş fi în locul tău. Voi, oamenii, aveţi o expresie: „Ţine-ţi prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape”. Se pare că soldatul tău, Dirac, ar putea fi şi una şi alta. L-aş ţine foarte, foarte aproape. * Uliul prinse crucişătorul rraey moţăind. Propulsorul de salt era un element de tehnologie foarte sensibil. Făcea posibilă călătoria interstelară nu propulsînd navele mai repede decît viteza luminii, ceea ce era imposibil, ci prin pătrunderea în spaţiu-timp şi plasarea navelor spaţiale (sau a orice altceva echipat cu propulsor de salt) în orice loc din acel univers unde doreau cei care-l foloseau. (De fapt, asta nu era tocmai adevărat; pe o scară logaritmică, propulsorul de salt devenea cu atît mai puţin demn de încredere cu cît era mai mult spaţiu între punctul de plecare şi cel de destinaţie. Cauza a ceea ce se numea „problema orizontului propulsorului de salt” nu era înţeleasă în întregime, dar efectele ei constau în nave şi echipaje pierdute. Pe termen scurt, acest lucru ţinea oamenii şi celelalte rase care foloseau propulsorul de salt în acelaşi „cartier” interstelar ca şi planetele lor de origine; dacă o rasă voia să păstreze controlul asupra coloniilor sale, aşa cum voiau aproape toate, expansiunea sa colonială era guvernată de sfera definită de orizontul propulsorului de salt. Într-un sens, această problemă era în discuţie; datorită competiţiei intense pentru proprietăţi teritoriale în cartierul în care trăia omenirea, nici o rasă inteligentă în afară de una nu se întinsese aproape de propriul ei orizont al motorului de salt. Excepţia era consu, a căror tehnologie era atît de avansată în raport cu celelalte rase din spaţiul local, încît rămînea deschisă 336

întrebarea dacă foloseau de fapt propulsorul de salt.) Printre multele capricii ale propulsorului de salt, care trebuiau tolerate dacă cineva voia să-l folosească, erau necesităţile lui de plecare şi de sosire. Cînd pleca, propulsorul de salt avea nevoie de un spaţiu-timp relativ „plat”, ceea ce însemna că putea fi activat numai cînd nava care îl folosea se afla mult în afara puţului de gravitaţie al planetelor din apropiere; acest lucru cerea deplasarea în spaţiu folosind motoare obişnuite. Dar o navă echipată cu propulsor de salt putea sosi cît de aproape de o planetă dorea – putea chiar, teoretic, să sosească pe suprafaţa unei planete, dacă putea fi găsit un navigator destul de încrezător în măiestria lui ca să facă aşa ceva. În timp ce aterizarea unui aparat spaţial pe o planetă, cu ajutorul propulsorului de salt, era puternic descurajată în mod oficial de către Uniunea Colonială, Forţele Coloniale de Apărare recunoşteau valoarea strategică a sosirilor bruşte şi neaşteptate. Cînd Uliul ajunse pe planeta pe care coloniştii săi umani o numeau Gettysburg, acesta răsări din neant la un sfert de secundălumină de crucişătorul rraey, şi cu tunurile duale cu accelerare electromagnetică încălzite şi gata să tragă. Echipajul pregătit de la secţiunea de armament de pe Uliul avu nevoie de mai puţin de un minut ca să se orienteze şi să ţintească nefericitul crucişător, care abia la sfîrşit fu văzut încercînd să răspundă, iar proiectilele magnetizate de tun avură nevoie de mai puţin de două secunde şi o treime ca să parcurgă distanţa dintre Uliul şi prada sa. Simpla viteză a proiectilelor de tun electromagnetic era mai mult decît suficientă ca să străpungă carcasa aparatului rraey şi să sape un tunel prin măruntaiele lui ca un glonţ prin unt moale, dar proiectanţii proiectilelor nu se rezumaseră la atît; ele erau proiectate să se extindă exploziv la simplul contact cu materia. La o fracţiune infinitezimală de secundă după ce proiectilele pătrunseră în aparatul rraey, acestea se fragmentară, iar aşchiile se împrăştiară faţă de traiectoria lor iniţială, transformînd proiectilul în cea mai rapidă rafală de puşcă. Cheltuiala de energie cerută pentru a schimba aceste traiectorii era, fireşte, imensă şi încetinea considerabil aşchiile. Totuşi, aveau energie din belşug, şi asta însemna doar că fiecare aşchie avea mai mult timp pentru a avaria vehiculul rraey înainte să iasă din nava rănită şi să înceapă o lungă călătorie lipsită de frecare prin spaţiu. Datorită poziţiei relative a Uliului faţă de crucişătorul rraey, primul proiectil de tun electromagnetic izbi crucişătorul din faţă şi dinspre tribord; fragmentele de proiectil săpară în diagonală şi în 337

sus, muşcînd nu chiar atît de curat din cîteva niveluri ale navei şi transformînd un număr de membri ai echipajului rraey în ceaţă însîngerată. Orificiul de intrare al acestui proiectil era un cerc curat cu diametrul de şaptesprezece centimetri; cel de ieşire era o gaură zdrenţuită de vreo zece metri, cu un jet de metal, carne şi aer explodînd tăcut în vid. Al doilea proiectil de tun electromagnetic intră mai aproape de pupa faţă de primul, urmînd o direcţie paralelă, dar nu reuşi să se fragmenteze; orificiul de ieşire era doar cu puţin mai mare decît cel de intrare. Îşi răscumpără acest eşec spărgînd unul dintre motoarele aparatului rraey. Sistemele automate de control al avariilor coborîră instantaneu pereţi despărţitori, izolînd motorul deteriorat, şi deconectară alte două motoare pentru a evita o cădere în lanţ. Nava rraey fu trecută pe energia de urgenţă, ceea ce îi oferea doar un minimum de opţiuni ofensive şi defensive, dintre care nici una n-ar fi fost cîtuşi de puţin eficace împotriva Uliului. Uliul, şi el cu energia parţial secătuită (dar în curs de reîncărcare) din cauza folosirii tunurilor electromagnetice, încheie afacerea lansînd cinci rachete nucleare tactice convenţionale spre crucişătorul rraey. Avea să le ia mai mult de un minut să ajungă la crucişător, dar Uliul îşi permitea acum luxul timpului. Crucişătorul era singura navă rraey din zonă. Un mic fulger izbucni din nava rraey; crucişătorul condamnat lansa o sondă de salt, proiectată să ajungă repede la distanţa potrivită pentru salt şi să anunţe restul armatei rraey ce se întîmplase cu el. Uliul lansă o a şasea şi ultimă rachetă către sondă, care urma să fie ajunsă din urmă şi distrusă la mai puţin de zece mii de kilometri de distanţa de salt. Pînă să afle rraey de crucişător, Uliul avea să fie la ani-lumină distanţă. În scurtă vreme, crucişătorul rraey deveni un cîmp de rămăşiţe în expansiune, iar locotenentul Sagan şi plutonul numărul 2 primiră autorizaţia pentru partea lor de misiune. * Jared încercă să-şi calmeze nervii primei misiuni şi uşoara teamă provocată de coborîrea abruptă a transportorului de trupe în atmosfera planetei Gettysburg, încercînd să alunge tot ceea ce-i distrăgea atenţia şi să-şi concentreze energiile. Daniel Harvey, aşezat alături de el, îngreuna acest lucru. Blestemaţii ăştia de colonişti sălbatici, comentă Harvey, în timp ce transportorul de trupe plonja prin atmosferă. Pleacă şi constru338

iesc colonii ilegale, iar apoi vin plîngînd la noi cînd vreo altă nenorocită de specie iese din vizuini. Calmează-te, Harvey, spuse Alex Roentgen. O să te alegi cu o migrenă. Ce-aş vrea să ştiu este cum de reuşesc căcănarii ăştia chiar şi să ajungă pînă aici, continuă Harvey. Uniunea Colonială nu-i aduce aici. Şi nu te poţi duce nicăieri fără să fie de acord UC. Ba sigur că poţi, îi explică Roentgen. UC nu controlează tot traficul interstelar, doar călătoriile pe care le fac oamenii. Coloniştii ăştia sunt oameni, Einstein, insistă Harvey. Hei, exclamă Julie Einstein. Nu mă băga în chestia asta. E doar o expresie, Julie, zise Harvey. Coloniştii sunt oameni, dar cei care-i transportă nu sunt, idiotule, spuse Roentgen. Coloniştii sălbatici plătesc transportul extratereştrilor cu care UC face comerţ, iar extratereştrii îi duc unde vor să meargă. Asta-i stupid, replică Harvey, şi se uită în jur la membrii plutonului, căutîndu-le acordul. Cei mai mulţi dintre ei fie se odihneau, cu ochii închişi, fie se străduiau să evite discuţia; Harvey avea reputaţia de certăreţ cu gura mare. UC ar putea opri asta, dacă ar vrea. Să le ceară extratereştrilor să înceteze să mai ia pasageri sălbatici. Asta ne-ar salva pe noi de la a trebui să riscăm ca fundurile noastre să fie împuşcate. De pe scaunul din faţă, Jane Sagan îşi întoarse capul către Harvey. UC nu vrea să oprească coloniştii sălbatici, explică ea pe un ton obosit. De ce naiba? întrebă Harvey. Fac scandal, continuă Sagan. Soiul de persoană care va sfida UC şi va înfiinţa o colonie sălbatică e genul de persoană care ar provoca necazuri acasă dacă nu li s-ar da voie să plece. UC îşi închipuie că nu merită osteneala. Aşa că îi lasă să plece şi se uită în partea cealaltă. Apoi sunt pe cont propriu. Pînă cînd intră în încurcătură, rosti Harvey sarcastic. De obicei, chiar şi atunci, zise Sagan. Sălbaticii ştiu în ce se bagă. Atunci ce căutăm noi aici? întrebă Roentgen. Nu ca să iau partea lui Harvey, dar ăştia sunt colonişti sălbatici. Ordinele…, îl lămuri Sagan şi închise ochii, încheind discuţia. Harvey pufni şi era pe cale să răspundă cînd turbulenţele deve339

niră brusc deosebit de neplăcute. Se pare că rraey-ii de la sol tocmai s-au prins că suntem aici, vorbi Chad Assisi din scaunul pilotului. Avem încă trei rachete pe drum. Ţineţi-vă bine, o să încerc să le ard înainte să ajungă prea aproape. Cîteva secunde mai tîrziu se auzi un vuiet grav, continuu; maserul defensiv al transportorului trăgea ca să lichideze rachetele. De ce nu-i tăbăcim pe tipii ăştia de sus, de pe orbită? întrebă Harvey. Am mai făcut asta înainte. Sunt oameni acolo, nu? îndrăzni Jared să comenteze. Aş zice că am prefera să evităm tacticile care i-ar răni sau i-ar ucide. Harvey îi aruncă lui Jared o privire cît se poate de scurtă, apoi schimbă subiectul. Jared se uită spre Sarah Pauling, care ridică din umeri. În săptămîna de cînd fuseseră repartizaţi plutonului numărul 2, cel mai bun adjectiv pentru a descrie relaţiile cu ei era acela de glacial. Alţi membri ai plutonului erau politicoşi şi rezervaţi cînd se vedeau nevoiţi, altfel însă îi evitau pe cei doi de cîte ori era posibil. Jane Sagan, ofiţerul comandant al plutonului, îi anunţase scurt că aşa era obiceiul pentru noii recruţi pînă la prima lor misiune de luptă. Descurcaţi-vă cu asta, zisese ea şi se întorsese la treburile ei. Îi neliniştea pe Jared şi pe Pauling. Să fie ignoraţi temporar era una, dar celor doi le era de asemenea refuzată integrarea completă cu plutonul. Erau conectaţi superficial şi împărtăşeau o frecvenţă comună pentru discuţii şi schimbul de informaţii privind misiunea următoare, dar integrarea intimă oferită de detaşamentul de instrucţie nu era prezentă aici. Jared se uită din nou la Harvey şi, nu pentru prima oară, se întrebă dacă integrarea nu era pur şi simplu un instrument de antrenament. Dacă aşa era, părea crud să o oferi oamenilor doar ca să le-o iei înapoi mai tîrziu. Dar văzuse semnele integrării printre camarazii lui de pluton; mişcările şi acţiunile subtile care sugerau un dialog comun nerostit şi o conştienţă senzorială care mergea dincolo de simţuri. Jared şi Pauling tînjeau după ea, dar ştiau şi că lipsa ei era un test pentru a vedea cum ar reacţiona. Ca să combată lipsa de interacţiune cu plutonul, integrarea lui Jared cu Pauling avea o intimitate defensivă; petreceau atît de mult timp unul în capul celuilalt încît, pînă la sfîrşitul săptămînii, în ciuda afecţiunii lor reciproce, aproape că li se făcuse greaţă unul de celălalt. Exista, descoperiră ei, un asemenea lucru numit „prea multă integrare”. Cei doi îşi diluară uşor comuniunea, invitîndu-l 340

pe Steven Seaborg să se integreze cu ei neoficial. Seaborg, care avusese parte de aceeaşi primire rece de la plutonul numărul 1, dar care nu avea colegi de antrenament în pluton care să-i ţină companie, era aproape patetic de recunoscător pentru ofertă. Jared privi spre Jane Sagan şi se întrebă dacă ofiţerul comandant va tolera ca el şi Sarah să rămînă neintegraţi pe timpul misiunii; părea periculos. Cel puţin pentru el şi Pauling. Ca pentru a răspunde gîndurilor lui, Sagan ridică ochii spre el şi-apoi vorbi: Sarcini, spuse ea, şi trimise către pluton o hartă a micii colonii Gettysburg, cu însărcinările suprapuse. Aduceţi-vă aminte că aceasta este o acţiune de debarasare completă. N-a existat nici un semn de activitate a sondelor de salt, aşa că fie că sunt cu toţii morţi, fie că sunt mînaţi undeva de unde nu pot trimite nici un mesaj. Ideea este să curăţăm rraey-ii cu un minimum de pagube structurale aduse coloniei. Asta înseamnă cît mai puţine, Harvey, se uită semnificativ la soldat, care se foi stînjenit. N-am nimic împotrivă să aruncăm lucrurile în aer cînd e nevoie, dar orice distrugem le va lipsi acestor colonişti. Ce? întrebă Roentgen. Sugerezi serios să-i lăsăm pe oamenii ăştia să rămînă? Dacă mai trăiesc? Sunt sălbatici, preciză Sagan. Nu-i putem sili să acţioneze inteligent. Ei bine, i-am putea forţa, spuse Harvey. Nu o să-i forţăm, i-o reteză Sagan. Avem oameni noi pe care să-i luăm sub aripa noastră ocrotitoare. Roentgen, eşti responsabil pentru Pauling. Eu am grijă de Dirac. Restul, doi cîte doi la sarcinile voastre. Aterizăm aici – o mică zonă de aterizare luminată – şi vă las să vă folosiţi propria creativitate ca să ajungeţi acolo unde trebuie să fiţi. Amintiţi-vă să observaţi împrejurimile şi inamicul; fiţi atenţi la noi toţi. Sau măcar la unii dintre noi, îi transmise Pauling în particular lui Jared. Apoi simţiră amîndoi valul senzual al integrării, hiper-conştiinţa de a avea atît de multe puncte de vedere suprapuse într-unul singur. Jared se luptă să-şi stăpînească un icnet. Nu te excita, spuse Harvey, şi urmară cîteva impulsuri de amuzament în pluton. Jared le ignoră şi absorbi complexul emoţional şi informaţional oferit de partenerii de pluton; încrederea în capacitatea lor de a-i înfrunta pe rraey; un substrat de planuri preliminare pentru traseele pînă la destinaţiile misiunilor lor; o emoţie încorda341

tă şi subtilă a aşteptării care părea să aibă prea puţin de-a face cu lupta care urma; şi sentimentul comun împărtăşit că grija pentru păstrarea intactă a structurilor n-avea nici un rost, din moment ce coloniştii erau aproape sigur deja morţi. * În spatele tău! o auzi Jared pe Sarah Pauling, iar el şi Jane Sagan se întoarseră şi traseră chiar în timp ce primeau, din punctul de vedere îndepărtat al lui Pauling, imaginea şi datele despre trei soldaţi rraey mişcîndu-se fără zgomot, dar nu invizibili, în jurul unei clădiri multifuncţionale pentru a-i prinde în capcană pe cei doi. Cei trei rraey ieşiră sub o grindină de gloanţe venită dinspre Jared şi Sagan; unul se prăbuşi mort, în timp ce ceilalţi doi se despărţiră şi fugiră în direcţii diferite. Jared şi Sagan sondară rapid punctele de vedere ale celorlalţi membri ai plutonului ca să vadă cine i-ar putea intercepta pe unul sau pe amîndoi soldaţii fugari. Toţi ceilalţi erau preocupaţi, inclusiv Pauling, care se întorsese la sarcina ei principală de a scoate din ascunziş un trăgător rraey de la marginea aşezării de pe Gettysburg. Sagan oftă sonor. Ia-l pe ăla, zise ea, pornind după al doilea. Încearcă să nu te laşi omorît. Jared se luă după soldatul rraey, care-şi folosea picioarele puternice, ca de pasăre, ca să ia un avans considerabil. În timp ce Jared alerga să-l prindă din urmă, rraey-ul se răsuci şi trase cu violenţă în el cu o singură mînă pe armă; şocul zbură arma din mîna soldatului rraey. Gloanţele împroşcară pămînt direct în faţa lui Jared, care coti ca să se adăpostească, în timp ce arma inamică zăngăni pe sol. Rraey-ul continuă să alerge fără să-şi recupereze arma şi dispăru în garajul comun al coloniei. Mi-ar prinde bine o mînă de ajutor, transmise Jared din pragul garajului. Suntem cîţiva, răspunse Harvey de undeva. Nenorociţii ăştia ne depăşesc cel puţin de două ori. Jared intră în garaj pe poartă. O privire rapidă îi arătă că singura altă cale de ieşire era o uşă pe acelaşi perete ca şi poarta, şi una dintr-o serie de ferestre proiectate să aerisească garajul. Ferestrele erau înalte şi mici; părea puţin probabil ca fugarul rraey să fi trecut prin ele. Se afla încă undeva în garaj. Jared se deplasă într-o parte şi începu o căutare metodică a atelierului. 342

Un pumnal zbură de după o prelată de pe un raft jos şi îl lovi pe Jared în gambă. Ţesătura nanobotică a salopetei militare înţepeni în locul în care o atinse lama cuţitului. Jared nu se alese nici măcar cu o zgîrietură. Dar propria lui mişcare de surpriză îl dezechilibră; se întinse pe podea, cu glezna răsucită şi carabina căzîndu-i cu zgomot din mînă. Soldatul rraey se tîrî afară din ascunzătoare înainte ca Jared să ajungă la armă, se aruncă peste Jared şi împinse arma cu pumnul care ţinea încă pumnalul. Carabina alunecă departe de mîna lui, iar rraey-ul îl înjunghie pe Jared în faţă, făcîndu-i o tăietură largă în obraz şi vărsînd SmartBlood. Jared ţipă; rraey-ul coborî de pe el şi se îndreptă spre MF. Cînd Jared se întoarse, soldatul rraey avea carabina aţintită spre el, cu degetele lungi fixate stîngaci, dar solid, pe pat şi pe trăgaci. Jared încremeni. Rraey-ul croncăni ceva şi apăsă pe trăgaci. Nimic. Jared îşi aduse aminte că MF-ul era conectat la BrainPal-ul său; n-ar fi tras pentru un non-uman. Surîse uşurat; rraeyul cîrîi din noi şi-l izbi cu putere pe Jared în faţă cu arma, sfîşiindu-i obrazul pe care-l tăiase deja. Jared strigă şi se dădu înapoi de durere. Rraey-ul aruncă puşca pe un raft înalt, unde nu ajungea nici unul dintre ei. Întinse mîna spre o masă, apucă un levier pentru cauciucuri şi se apropie de Jared, legănîndu-l răutăcios. Jared blocă legănarea cu braţul; salopeta se întări din nou, dar durerea îi făcu braţul să tresară. La următoarea legănare, întinse mîna să apuce levierul, dar aprecie greşit viteza cu care se apropie; vergeaua îi coborî cu putere peste degete, frîngîndu-i oasele inelarului şi mijlociului de la mîna dreaptă şi împingîndu-i braţul în jos. Rraey-ul mişcă fierul într-o parte şi-l pocni pe Jared cu el în cap; acesta căzu în genunchi, ameţit, sucindu-şi iarăşi glezna pe care căzuse mai devreme. Jared întinse năucit mîna stîngă, după cuţitul de luptă; soldatul rraey îl lovi cu piciorul în mînă, cu putere, făcînd pumnalul să-i zboare din mînă. O a doua izbitură rapidă cu piciorul îl nimeri pe Jared în bărbie, făcîndu-l să-şi muşte limba, iar SmartBlood-ul să-i ţîşnească în gură şi peste dinţi. Rraey-ul îl împinse, îşi scoase cuţitul şi se aplecă să-i taie gîtul lui Jared. Mintea lui Jared se întoarse brusc la şedinţa de antrenament cu Sarah Pauling, cînd îl imobilizase cu cuţitul la gît şi-i spusese că nu se concentrează. Se concentra acum. Trase brusc aer în piept şi scuipă un jet de SmartBlood în faţa rraey-ului şi pe banda oculară. Creatura se retrase, se feri, dîndu-i lui Jared timpul necesar ca să dea instrucţiuni Brain-Pal-ului să acţioneze SmartBlood-ul de pe faţa rraey-ului la fel cum făcuse 343

cînd fusese înghiţit de insecta sugătoare de sînge de pe Phoenix: să-l aprindă. Rraey-ul ţipă cînd SmartBlood-ul începu să-i ardă pe chip şi pe banda oculară, lăsînd să-i scape cuţitul, în timp ce-şi încleşta mîinile pe faţă. Jared apucă pumnalul şi-l înfipse într-o parte a capului rraey-ului. Acesta scoase un cloncănit brusc de surpriză şi apoi căzu pe spate, dezarticulat. Jared îi urmă exemplul, zăcînd în tăcere, nefăcînd nimic în afară de a-şi odihni ochii şi de a deveni din ce în ce mai conştient de mirosul greu, înţepător al rraey-ului fumegînd. Scoală-te, îi spuse cineva după un oarecare timp, şi-l împunse cu tocul ghetei. Jared clipi şi se uită în sus. Era Sagan. Hai, Dirac. I-am ras pe toţi. Poţi ieşi acum. Mă doare, gemu Jared. La naiba, Dirac, exclamă Sagan. Mă doare numai cînd mă uit la tine. Făcu semn spre rraey. Data viitoare, mulţumeşte-te să împuşti chestia asta nenorocită. O să ţin minte. Pentru că veni vorba, adăugă Sagan, unde ţi-e carabina? Jared ridică ochii spre raftul înalt pe care o aruncase rraey-ul. Cred că am nevoie de o scară, spuse el. Ai nevoie de copci, zise Sagan. Obrazul tău e pe cale să cadă. Locotenente, interveni Julie Einstein. O să vrei să vii încoace. Iam găsit pe colonişti. Sunt în viaţă cu toţii? întrebă Sagan. Doamne, nu! exclamă Einstein, şi, prin integrare, atît Sagan, cît şi Jared o simţiră cutremurîndu-se. Unde eşti? întrebă Sagan. Hmm… Poate că ar trebui să vii să vezi… Un minut mai tîrziu, Sagan şi Jared ajunseră la abatorul coloniei. Rraey nenorociţi! exclamă Sagan cînd se apropiară. Se întoarse spre Einstein, care o aştepta afară. Sunt înăuntru? Sunt înăuntru…, răspunse Einstein. În camera frigorifică din spate. Toţi? Aşa cred. E greu de spus, răspunse Einstein. În cea mai mare parte sunt în bucăţi. Camera frigorifică era îndesată cu carne. 344

Soldaţii Forţelor Speciale rămaseră cu gura căscată la torsurile jupuite din cîrlige. Butoiaşele de dedesubtul cîrligelor erau umplute cu măruntaie. Membre în diferite stadii de prelucrare zăceau în grămezi pe mese. Pe o masă separată se afla o colecţie de capete, cranii tăiate cu fierăstrăul pentru a extrage creierii. Capete aruncate umpleau un alt butoi, lîngă masă. O grămadă mai mică de corpuri neprelucrate era adunată sub o prelată. Jared se duse s-o dea la o parte. Dedesubt se aflau copii. Dumnezeule, zise Sagan. Se întoarse spre Einstein. Trimite pe cineva la birourile administraţiei coloniei. Scoate toate dosarele medicale şi genetice pe care le poţi găsi, şi fotografii ale coloniştilor. O să avem nevoie de ele ca să identificăm oamenii. Apoi pune doi inşi să caute prin lăzile de gunoi. Ce căutăm? întrebă Einstein. Rămăşiţe, răspunse Sagan. Pe toţi cei pe care rraey-ii i-au mîncat deja. Jared o auzi pe Sagan dînd ordinele cu un bîzîit în cap. Se lăsă pe vine şi se uită, încremenit, la grămada de trupuri mici. În vîrf zăcea corpul unei fetiţe, cu trăsăturile de spiriduş tăcute, destinse şi frumoase. Întinse mîna şi atinse obrazul fetiţei. Era rece ca gheaţa. Inexplicabil, Jared simţi o săgeată ascuţită de durere. Întoarse capul cu un suspin de greaţă. Daniel Harvey, care găsise camera frigorifică împreună cu Einstein, veni în picioare lîngă Jared. Prima oară, spuse el. Jared ridică privirea. Ce? Harvey făcu semn din cap către corpuri. E prima oară cînd vezi copii. Am dreptate? Da, răspunse Jared. Aşa ni se întîmplă nouă, continuă Harvey. Prima oară cînd vedem colonişti, sunt morţi. Prima oară cînd vedem copii, sunt morţi. Prima oară cînd vedem o creatură inteligentă care nu e umană, e moartă sau încearcă să ne omoare, aşa că trebuie s-o omorîm noi. Atunci este moartă. Au trecut luni de zile pînă să văd un colonist viu. N-am văzut niciodată un copil viu… Jared se întoarse spre grămadă. Ce vîrstă are asta? întrebă. Rahat, nu ştiu, răspunse Harvey, dar se uită oricum. Aş zice că 345

trei sau patru ani. Cinci, cel mult. Şi ştii ce-i nostim? Era mai în vîrstă decît noi doi la un loc. Mai în vîrstă decît noi doi la un loc de două ori. E un univers futut, amice… Harvey se îndepărtă. Jared se uită fix la fetiţă încă un minut, apoi o acoperi pe ea şi grămada cu prelata. Se duse s-o caute pe Sagan, pe care-o găsi lîngă clădirea administraţiei coloniei. Dirac, îl întrebă în timp ce se apropia, ce crezi despre prima noastră misiune? Cred că e de-a dreptul îngrozitoare, răspunse Jared. Aşa e. – Ştii de ce suntem aici? De ce-am venit la o aşezare de sălbatici? Jared avu nevoie de o secundă să-şi dea seama că ea rostise cuvintele cu voce tare. – Nu, răspunse el la fel. – Pentru că şeful acestei aşezări e fiul secretarului de stat al Uniunii Coloniale, explică ea. Nenorocitul de idiot voia să-i dovedească mamei lui că regulamentele Uniunii Coloniale împotriva aşezărilor sălbatice sunt o ofensă la adresa drepturilor civile. – Şi sunt? Sagan se uită pieziş la Jared. – De ce întrebi? – Sunt doar curios, răspunse Jared. – Poate că sunt, poate că nu sunt, zise Sagan. Dar oricum ar fi, ultimul loc unde să dovedeşti o asemenea idee ar fi planeta asta. Este revendicată de rraey de ani de zile, chiar dacă nu au o aşezare pe ea. Bănuiesc că găoaza s-a gîndit că, din cauză că UC i-a bătut pe rraey în ultimul război, poate că or să treacă cu vederea, de teama represaliilor. Apoi, acum zece zile, satelitul spion pe care lam lansat deasupra planetei a fost doborît din cer de crucişătorul ăla pe care l-am ras. Am făcut întîi o poză crucişătorului. Şi iatăne pe noi aici. – E o adevărată belea, comentă Jared. Sagan rîse cu tristeţe. – Acum trebuie să mă duc înapoi în blestemata aia de cameră frigorifică şi să testez cadavrele pînă cînd îl găsesc pe fiul secretarului. Apoi voi avea plăcerea de a o anunţa că rraey i-au ciopîrţit fiul şi familia lui pentru mîncare. – Familia lui? întrebă Jared. – Soţia, zise Sagan, şi o fiică. În vîrstă de patru ani. Jared avu un frison violent, gîndindu-se la fetiţa din grămadă. 346

Sagan îl privi cu atenţie. – Te simţi bine? întrebă. – Da, răspunse Jared. Doar că pare o asemenea irosire… – Soţia şi copilul sunt o irosire, fu de acord Sagan. Nenorocitul cretin care le-a adus aici a primit ce-a meritat. Jared se cutremură din nou. – Dacă aşa zici tu… – Aşa zic eu. Acum, hai. E vremea să identificăm coloniştii, sau ce-a mai rămas din ei. * Ei bine, îi spuse Sarah Pauling lui Jared cînd ieşi din infirmeria de pe Uliul. Sigur nu-o iei pe calea cea mai uşoară. Întinse mîna şi-i atinse obrazul pe crestătura care rămăsese, în ciuda nano-copcilor. Încă poţi să vezi unde le-ai tăiat. Nu doare, zise Jared. Ceea ce nu pot spune despre gleznă şi despre mînă. Glezna n-a fost ruptă, dar degetele or să aibă nevoie de cîteva zile ca să se vindece complet. Mai bine decît să fii mort. Adevărat, recunoscu Jared. Şi i-ai învăţat pe toţi o nouă şmecherie. Lucruri pe care nu ştiai că le poţi face cu SmartBlood-ul. Acum îţi zic Jared Arzătorul. Toată lumea ştie că poţi face SmartBlood-ul să se aprindă, spuse Jared. Am văzut oameni folosindu-l tot timpul ca să prăjească gîndaci pe Phoenix. Da, toată lumea îl foloseşte ca să afume gîndaci mititei, zise Pauling. Dar e nevoie de un anumit soi de minte ca să te gîndeşti să-l foloseşti la afumat gîndacii cei mari. Nu m-am prea gîndit la asta. Numai că nu voiam să mor. Amuzant lucru cum voinţa trezeşte creativitatea în cineva, comentă Pauling. Amuzant cum te face să te concentrezi, adăugă Jared. Mi-am amintit cum mi-ai spus că trebuie să mai lucrez la asta. Cred că s-ar putea să-mi fi salvat viaţa. Bine. Încearcă să-mi întorci cîndva favoarea. Jared se opri din mers pentru o clipă. Ce-i? întrebă Pauling. Simţi asta? întrebă el. Ce să simt? 347

Chiar simt că aş vrea să fac sex. Ei bine, Jared, observă Pauling, să te opreşti brusc pe un hol nu e felul obişnuit de a vrea să faci sex. Pauling, Dirac, îi chemă Alex Roentgen. Sala de recreere. Acum. E vremea pentru o mică sărbătorire după bătălie. Oo! O sărbătoare! Poate o să avem prăjituri şi îngheţată! Nu erau nici prăjituri, nici îngheţată. Era o orgie. Toţi membrii plutonului numărul 2 erau acolo, în afară de unul, în diferite stadii de dezbrăcare. Cupluri şi trio-uri zăceau pe canapele şi pe perne, sărutîndu-se şi lipindu-se unii de alţii. Asta e o sărbătoare după bătălie? întrebă Pauling. Sărbătoarea după bătălie, preciza Alex Roentgen. După fiecare bătălie facem asta. De ce? întrebă Jared. Alex Roentgen făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă. Chiar ai nevoie de un motiv ca să faci o orgie? Jared începu să răspundă, dar Roentgen ridică mîna. Unu, pentru că am trecut prin valea umbrei morţii şi am ajuns cu bine în partea cealaltă. Şi nu există o cale mai bună de a te simţi viu decît asta. Iar după rahatul pe care l-am văzut azi, trebuie să ne eliberăm mintea de asta cît mai repede. Doi, pentru că oricît de grozav e sexul, e chiar mai bine cînd toţi cei cu care eşti integrat îl fac în acelaşi timp. Aşadar, asta înseamnă că n-o să ne deconectăm din integrare? întrebă Pauling. O spuse pe un ton de tachinare, dar Jared simţi uşorul iz de nelinişte în întrebare. Nu, răspunse Roentgen cu blîndeţe. Acum eşti una dintre noi. Şi nu-i doar sex. Este o expresie mai adîncă a comuniunii şi încrederii. Un alt nivel de integrare. Asta-mi sună suspect de mult a aiureli, replică Pauling, zîmbind. Roentgen trimise un impuls de amuzament. Păi, ştii, n-o să neg că e vorba şi de sex pur, dar o să vezi. Îi întinse o mînă lui Pauling. Încercăm? Pauling se uită la Jared, clipi şi-l luă pe Roentgen de mînă. Cum să nu! Jared îi urmări îndepărtîndu-se, apoi simţi o împunsătură în umăr. Se întoarse. Julie Einstein, goală şi vioaie, se afla acolo. Am venit să testez teoria că eşti arzător, Jared, îi spuse ea. 348

* După un timp nedefinit, Pauling găsi drumul înapoi spre Jared şi se întinse lîngă el. A fost o seară interesantă, remarcă ea. Poţi să pui problema şi aşa, răspunse Jared. Afirmaţia lui Roentgen că sexul era diferit cînd toţi cei cu care eşti integrat sunt implicaţi se dovedise mai curînd o subapreciere dramatică. Toţi, mai puţin unul, se corectă Jared. Mă întreb de ce n-a fost aici şi Sagan. Alex a spus că obişnuia să participe şi ea, dar acum n-o mai face, îi explică Pauling. S-a oprit după o bătălie în care aproape că a fost ucisă. Asta s-a întîmplat acum vreo doi ani. Alex mai zice că participarea e strict opţională; nimeni nu-i poartă pică pentru asta. La numele de „Alex”, Jared simţi un ghimpe ascuţit; îi zărise pe Roentgen şi pe Pauling împreună mai devreme, în timp ce Einstein era cu el. Asta ar fi o explicaţie, comentă Jared stîngaci. Pauling se ridică pe un braţ. Te-ai simţit bine? Cu asta? Ştii că da, răspunse Jared. Ştiu, zise Pauling. Te-am simţit în capul meu. Da. Şi totuşi, nu pari cu totul fericit, observă Pauling. Jared ridică din umeri. N-aş putea să-ţi spun de ce. Pauling se întinse spre el, îl sărută uşor. Eşti drăguţ cînd eşti gelos. Nu vreau să fiu gelos. Nimeni nu vrea să fie gelos, cred eu. Îmi pare rău, spuse Jared. Să nu-ţi pară, zise Pauling. Sunt fericită că am fost integraţi. Sunt încîntată să fac parte din plutonul ăsta. Şi asta este foarte distractiv. Dar tu eşti special pentru mine, Jared, şi ai fost întotdeauna. Eşti preaiubitul meu. Preaiubitul, încuviinţă Jared. Mereu. Pauling zîmbi larg. Mă bucur că am stabilit asta, spuse ea şi se întinse în jos. Acum… E timpul să beneficiez de privilegiile mele de preaiubită.

349

ŞAPTE Treizeci de kilometri, anunţă Jane Sagan. Toată lumea coboară din „autobuz”. Soldaţii plutonului numărul 2 ieşiră din transportorul de trupe şi căzură, prin cerul nopţii, deasupra oraşului Dirluew, capitala naţiunii eneshane. Dedesubtul lor, exploziile împestriţau cerul; nu erupţiile violente, care-ar fi putut sfărîma transportorul şi care-ar fi indicat apărarea antiaeriană, ci fulgerele frumoase, multicolore, însemnînd focuri de artificii. Era ultima seară de Chafalan, sărbătoarea eneshană a renaşterii şi a reînnoirii. Eneshanii de pe toată planeta dăduseră buzna pe străzi, petrecînd şi dîndu-se în spectacol într-un fel potrivit cu ora din locul unde se aflau, cei mai mulţi dintre ei, într-o stare echivalentă cu beţia uşoară şi excitaţia. Dirluew era deosebit de zgomotos cu ocazia acestui Chafalan. Pe lîngă festivităţile obişnuite, sărbătoarea din acest an includea şi Consacrarea Moştenitoarei, în care Fhileb Ser, matriarha eneshană, o proclama în mod oficial pe fiica ei, Vyut Ser, drept viitoare conducătoare a eneshanilor. Pentru a celebra consacrarea, Fhileb Ser oferise o mostră din lăptişorul de matcă cu care-o hrănea pe Vyut Ser şi permisese producerea în masă a unei versiuni sintetice, în formă diluată, care să fie pusă în mici ulcioare şi oferită cetăţenilor din Dirluew în ultima noapte de Chafalan. În forma ei naturală, şi dată ca aliment unui eneshan pre-metamorfic, lăptişorul de matcă provoca schimbări profunde de dezvoltare, care aveau ca rezultat avantaje fizice şi psihice evidente odată ce eneshanii ajungeau la forma adultă. În forma diluată şi sintetizată, lăptişorul de matcă provoca eneshanilor adulţi o euforie cu adevărat minunată, asemănătoare celei date de halucinogene. Cei mai mulţi dintre cetăţenii din Dirluew îşi consumaseră lăptişorul înainte de spectacolul de artificii şi lumini din oraş, iar acum stăteau în grădinile lor particulare şi în parcurile publice, pocnind din mandibule în echivalentul eneshan al interjecţiilor ooh şi aah, în timp ce aspectul strălucitor şi exploziv al focurilor de artificii se extindea încet, pe cale farmaceutică, în întreg spectrul senzorial eneshan. Treizeci de kilometri mai sus (şi coborînd rapid), Jared nu-i vedea şi nu-i auzea pe eneshanii ameţiţi; focurile de artificii de dedesubt erau sclipitoare, dar îndepărtate, iar sunetul exploziilor se pierdea în depărtare şi în stratosfera eneshană rarefiată. Percepţia 350

lui Jared era ocupată cu alte lucruri, însemnînd amplasarea colegilor din detaşament, viteza de coborîre şi manevrele necesare pentru a se asigura că se va afla atît acolo unde trebuia să fie la aterizare, cît şi la adăpost atunci cînd anumite evenimente se vor petrece, într-un viitor nu prea îndepărtat. Găsirea camarazilor era sarcina cea mai uşoară. Fiecare membru al plutonului numărul 2 era complet camuflat, în spectrul vizibil şi în cea mai mare parte a spectrului electromagnetic, de către salopetele şi învelişurile pentru echipament nanobiotice de tip corp negru, cu excepţia unui mic dispozitiv de emisie-recepţie cu fascicul îngust pe care-l purta fiecare membru al plutonului. Acestea sondau poziţia altor soldaţi înainte de salt şi continuau să facă acest lucru în mod repetat din acel moment, la intervale de microsecunde. Jared ştia că Sarah Pauling se afla la patruzeci de metri în faţă şi spre tribord, Daniel Harvey la şaizeci de metri dedesubt, iar Jane Sagan la două sute de metri deasupra, fiind ultima care ieşise din transportorul lor. Prima oară cînd Jared participase la un salt de la mare altitudine pe timp de noapte, nu cu mult timp după Gettysburg, reuşise să piardă semnalul cu fascicul îngust şi aterizase la cîţiva kilometri depărtare de detaşament, dezorientat şi singur. Zeflemeaua de care avusese parte pentru asta nu se mai termina… Destinaţia finală a lui Jared se afla acum la mai puţin de douăzeci şi cinci de kilometri dedesubtul lui, scoasă în evidenţă de BrainPal, care îi oferea şi o traiectorie de coborîre calculată pentru a-l duce acolo unde trebuia să ajungă. Traiectoria era actualizată din mers, pe măsură ce BrainPal-ul lua în considerare rafalele de vînt şi alte fenomene atmosferice; urmărea de asemenea în jur, cu grijă, trei coloane virtuale strîns grupate, suprapuse pe imaginea din mintea lui Jared. Aceste coloane coborau din cer şi se terminau în trei zone ale unei singure clădiri: palatul matriarhei, care servea atît ca reşedinţă a lui Fhileb Ser şi curţii sale, cît şi ca sediu oficial al guvernului. Ce reprezentau aceste coloane deveni vizibil atunci cînd Jared şi plutonul 2 coborîseră la mai puţin de patru kilometri şi pe cer apărură trei fascicule de particule, lansate spre sol de pe sateliţii pe care Forţele Speciale îi plasaseră pe orbită joasă, deasupra planetei Enesha. Un fascicul era estompat, unul lumina violent, iar al treilea era cel mai stins dintre toate şi avea un pîlpîit ciudat. Cetăţenii din Dirluew uguiră văzînd coloanele şi auzind zidul răsunător de tunete care le însoţiră apariţia. În starea lor de luciditate în ace351

laşi timp intensificată şi diminuată, crezură că fasciculele făceau parte din spectacolul de lumini al oraşului. Numai invadatorii şi adevăraţii coordonatori ai spectacolului de lumini din Dirluew ştiură de la început că era altceva. Sateliţii producători de fluxuri de particule nu erau ceva ce reţeaua de apărare planetară eneshană ar fi omis să observe; reţelele de apărare planetară exact pentru asta erau făcute: să observe armele inamice. În acest caz special totuşi, sateliţii erau bine deghizaţi sub aparenţa a trei remorchere de reparaţii. Aceste remorchere fuseseră plantate cu luni mai devreme – nu cu mult timp după incidentul de la Gettysburg – drept parte a serviciului de rutină al flotei pentru docurile diplomatice ale Uniunii Coloniale, de la una dintre cele trei staţii spaţiale importante din jurul planetei Enesha. De fapt, funcţionau perfect ca remorchere. Motoarele lor destul de neobişnuit modificate nu erau vizibile din exterior sau la verificările sistemelor interne, în ultimul caz datorită schimbărilor ingenioase de software care ascundeau capacităţile motoarelor faţă de oricine altcineva, în afară de cei mai hotărîţi investigatori. Cele trei remorchere fuseseră însărcinate să tragă Uliul după ce nava apăruse în spaţiul eneshan şi ceruse permisiunea să repare pagubele la carcasă şi la diversele sisteme, ca urmare a unui conflict recent cu un crucişător rraey. Uliul cîştigase lupta, dar fusese nevoită să se retragă înainte ca stricăciunile să poată fi complet reparate (Uliul căutase o luptă cu una dintre coloniile rraey mai puţin bine apărate, unde puterea militară era suficientă ca să respingă un singur aparat al Forţelor Speciale, dar nu să-l şi distrugă în întregime). Comandantul Uliului invitase militarii eneshani să facă o inspecţie de rutină, însă oferta, aşa cum era de aşteptat, fusese refuzată de către aceştia, care confirmaseră deja povestea Uliului prin canalele neoficiale de informaţii deschise cu rraey. Uliul ceruse de asemenea (şi primise) permisiunea ca membri ai echipajului său să aibă parte de o permisie la Tresh, o staţiune rezervată diplomaţilor şi personalului Uniunii Coloniale, aflaţi la post pe Enesha. Tresh se afla la sud-est de Dirluew, care, la rîndul lui, era puţin mai la nord de traseul de zbor anunţat pentru transportorul de trupe încărcat cu membrii „în vacanţă” ai plutonului numărul 2, numărînd două detaşamente. Cînd transportorul trecu prin apropiere de Dirluew, raportă o turbulenţă atmosferică şi schimbă cursul spre nord pentru a evita schimbarea de direcţie a vîntului, pătrunzînd pentru scurtă vreme la marginea zonei interzise pentru zboruri din spaţiul aerian al 352

oraşului Dirluew. Comandamentul eneshan al transporturilor observă corecţia, dar ceru transportorului să revină la planul de zbor precedent de îndată ce trecea de turbulenţă. Transportorul făcu acest lucru după cîteva minute, cu încărcătura mai uşoară cu două detaşamente. Era interesant ce puteai face atunci cînd duşmanul îţi era în mod oficial aliat. Şi nu era la curent cu faptul că ştiai că îţi este duşman… Fluxurile de particule se declanşară în faţa remorcherelor repartizate Uliului şi loviră palatul matriarhei. Primul, de departe cel mai puternic dintre fascicule, pătrunse prin şase niveluri ale palatului pînă în măruntaiele clădirii pentru a vaporiza generatorul de rezervă al palatului şi, la douăzeci de metri dedesubtul acestuia, linia electrică principală. Întreruperea liniei principale comută sistemele electrice ale palatului pe generatorul de rezervă, distrus cu cîteva milisecunde mai devreme. În absenţa energiei de rezervă centralizate, diferitele generatoare locale se treziră la viaţă şi încuiară palatul printr-un sistem de uşi de siguranţă. Proiectanţii sistemelor electrice şi de securitate ale palatului socotiseră că dacă atît linia principală de energie cît şi generatorul de rezervă erau doborîte, probabil că întregul palat se afla sub atac. Acest lucru era corect pînă acum; ceea ce nu aşteptaseră proiectanţii sau nu intenţionaseră era ca sistemul descentralizat de rezerve locale să facă parte integrantă din planurile atacatorului. Acest fascicul provocă relativ puţine pagube secundare; energia lui era reglată în mod special să rămînă restrînsă în circumferinţa proprie şi să foreze adînc în solul eneshan. Gaura rezultată avea mai mult de şaptezeci de metri adîncime, înainte ca sfărîmăturile stîrnite de acţiunea fasciculului (şi o parte din molozul provenind de la şase dintre nivelurile palatului) să umple fundul gropii pînă la cîţiva metri de suprafaţă. A doua rază străpunse aripa administrativă a palatului. Spre deosebire de prima, aceasta era reglată la diametru mare şi prevăzută să emane o cantitate însemnată de căldură reziduală. Aripa administrativă se umflă şi se încinse atunci cînd lovi fasciculul. Aerul supraîncălzit mătură birourile, aruncînd în aer uşile şi ferestrele largi şi incendiind tot ceea ce se afla înăuntru şi avea o temperatură de ardere mai mică de 932 de grade. Mai mult de treizeci şi cinci de lucrători guvernamentali eneshani din schimbul de noapte, gărzi militare şi portari fură ucişi, fierbînd instantaneu în carapacele lor. Biroul privat al matriarhei şi totul dinăuntru, aflat 353

în centrul concentrat al fasciculului, se transformară în cenuşă doar cu o fracţiune de secundă înainte ca furtuna de flăcări pe care o creaseră căldura şi energia razei să risipească această cenuşă în toate colţurile aripii care se demola rapid. A doua rază era de departe cea mai distrugătoare, dar şi cea mai puţin critică dintre cele trei. Forţele Speciale nu aveau intenţia şi nu se aşteptau, cu siguranţă, s-o asasineze pe matriarhă în biroul ei personal; aceasta se afla rareori înăuntru pe timpul serii şi cu nici un chip n-ar fi fost acolo în noaptea respectivă, cînd îşi îndeplinea îndatoririle publice, drept parte a festivităţilor de Chafalan. De fapt, era în cu totul altă parte a oraşului Dirluew. Dar Forţele Speciale voiau ca faptele să arate ca un atentat stîngaci la viaţa matriarhei, astfel încît aceasta – şi divizia ei imensă şi formidabilă de securitate – să fie ţinută departe de palat, în timp ce plutonul 2 îşi realiza adevăratul ţel. Al treilea fascicul avea puterea cea mai mică dintre toate şi pîlpîia în timp ce lovea chirurgical în acoperişul palatului, ca un medic cauterizînd şi înlăturînd pielea strat cu strat. Scopul acestei raze nu era teroarea sau distrugerea totală, ci tăierea unei căi directe către o încăpere a palatului în care locuia ţelul plutonului 2, pîrghia care, se spera, avea să servească la smulgerea eneshanilor din planul lor tripartit de a ataca omenirea. * Şi acum, pe cine-o să răpim? întrebă Daniel Harvey. O s-o răpim pe Vyut Ser, răspunse Jane Sagan. Moştenitoarea tronului eneshan. Daniel Harvey aruncă o privire absolut uluită, iar Jared îşi aduse aminte de ce soldaţii Forţelor Speciale, în ciuda integrării, se mai osteneau să se întîlnească fizic pentru instrucţiuni: pînă la urmă, nimic nu întrecea cu adevărat limbajul trupului. Sagan transmise raportul de informaţii în legătură cu misiunea şi specificaţiile acesteia, dar Harvey trimise din nou un impuls, înainte ca informaţia să se poată desfăşura complet. De cînd ne ocupăm cu răpirile? întrebă el. Asta-i o chestie nouă. Am mai executat răpiri şi altă dată, replică Sagan. Nu-i nimic nou. Am răpit adulţi, insistă Harvey. Şi, în general, au fost oameni care ne voiau răul. Răpirea asta se referă de fapt la un copil. E mai curînd o larvă, preciza Alex Roentgen, care desfăşurase 354

pînă acum instrucţiunile misiunii şi începuse să le parcurgă. Nu contează, continuă Harvey. Larvă, pui, copil. Ideea este că o să folosim un tînăr nevinovat ca monedă de schimb. Am dreptate? Şi e prima oară cînd facem asta. E o josnicie. Asta vine din partea tipului căruia de obicei trebuie să i se spună să nu arunce rahatul în aer, comentă Roentgen. Harvey aruncă o privire spre Roentgen. Aşa e. De obicei sînt tipul căruia trebuie să-i spuneţi să nu arunc rahatul în aer. Şi vă zic că misiunea asta pute. Ce naiba e în neregulă cu voi? Duşmanii noştri n-au aceleaşi standarde înalte ca tine, Harvey, interveni Julie Einstein, şi transmise o imagine a grămezii de cadavre de copii de pe Gettysburg. Jared se cutremură din nou. Asta înseamnă că trebuie să avem aceleaşi standarde joase ca şi ei? argumentă Harvey. Uite, zise Sagan. Asta nu-i ceva ce se poate pune la vot. Oamenii de la informaţii mi-au spus că rraey, eneshanii şi obinii sînt aproape de o extindere puternică în spaţiul nostru. I-am hărţuit pe rraey şi pe obini pe la frontiere, dar n-am reuşit să facem nici o mişcare împotriva eneshanilor din cauză că lucrăm încă sub influenţa ficţiunii politicoase că ar fi aliaţii noştri. Asta le-a oferit timp pentru a se pregăti şi, în ciuda tuturor dezinformărilor pe care le-am lăsat să ajungă la ei, încă ştiu prea multe despre unde se află punctele noastre slabe. Avem informaţii solide care afirmă că eneshanii sînt pregătiţi pentru orice plan de atac. Dacă pornim deschis împotriva lor, toate cele trei rase ne vor sări la gît, şi nu avem resursele necesare ca să luptăm cu toţi. Harvey are dreptate: misiunea asta ne duce pe un teren nou. Dar nici unul dintre planurile alternative n-ar avea acelaşi impact ca ăsta. Nu-i putem înfrînge pe eneshani prin mijloace militare. Dar îi putem înfrînge psihologic. Pînă în acest moment, Jared asimilase întregul raport. Nu ne oprim la răpire, îi zise el lui Sagan. Nu, răspunse ea. Numai răpirea nu va fi suficientă pentru ca matriarha să fie de acord cu termenii noştri. Dumnezeule! exclamă Harvey. Asimilase în sfîrşit toate instrucţiunile. Rahatul ăsta pute! E mai bun decît alternativa, susţinu Sagan. În afară de cazul în care crezi că Uniunea Colonială poate să facă faţă la trei inamici deodată. Pot să pun o singură întrebare? continuă Harvey. De ce ne înglo355

dăm în porcăria asta? Sîntem Forţele Speciale, replică Sagan. Ăsta-i soiul de lucruri pe care-l facem. Prostii! Ai spus-o chiar tu… Noi nu facem aşa ceva. Nimeni nu face aşa ceva. Sîntem puşi să intervenim pentru că nimeni altcineva nu vrea s-o facă. Harvey îşi roti privirile prin camera de şedinţe. Hai, putem să recunoaştem, măcar faţă de noi înşine, insistă el. Cine ştie ce dobitoc adevărat-născut de la informaţiile militare a născocit planul ăsta şi apoi o adunătură de generali adevărat-născuţi lau pecetluit, după care comandanţii Forţelor Coloniale de Apărare nu mai vor să aibă nimic de-a face cu el. Aşa că noi ne pomenim cu el, şi toată lumea crede că n-o să avem nimic împotrivă, pentru că sîntem o ceată de ucigaşi amorali în vîrstă de doi ani. Ei bine, eu am principii morale, şi ştiu că toţi cei din camera asta au. N-aş da înapoi de la o luptă directă. Ştiţi cu toţii asta. Dar asta nu-i o luptă directă. Ăsta-i un căcat. Un căcat de prima clasă! În regulă, e un căcat, zise Sagan. Dar e şi misiunea noastră. Să nu-mi ceri mie să fiu cel care fură chestia aia. O să acopăr spatele oricui o face, dar asta-i o cupă pe care o să-ţi cer s-o treci de la mine. N-o să-ţi cer, răspunse Sagan. O să găsesc pe altcineva în locul tău. Pe cine o să pui să facă isprava? întrebă Alex Roentgen. O s-o fac chiar eu, răspunse Sagan. O să vreau doi voluntari să meargă cu mine. Am zis deja că o să-ţi păzesc spatele, îi aminti Harvey. Am nevoie de cineva care să execute răpirea dacă primesc un glonţ în cap, Harvey. O s-o fac eu, se oferi Sarah Pauling. Totuşi, Harvey are dreptate că rahatul ăsta pute. Mulţumesc, Pauling, spuse Harvey. Cu plăcere, replică Pauling. Să nu te obrăzniceşti! Ea e una, zise Sagan. Altcineva? Toată lumea din sala de şedinţe se întoarse să se uite la Jared. Ce e? întrebă Jared, devenit brusc prudent. Nimic, răspunse Julie Einstein. Numai că tu şi Pauling sînteţi de obicei o pereche nedespărţită. Asta nu-i deloc adevărat, protestă Jared. Facem parte din pluton deja de şapte luni şi v-am păzit tuturor spatele cînd a fost cazul. Nu te aprinde, spuse Einstein. N-a zis nimeni că sînteţi căsăto356

riţi. Şi da, ne-aţi păzit spatele tuturor. Dar fiecare are tendinţa să formeze o pereche cu o anumită persoană, mai mult decît cu ceilalţi. Eu fac pereche cu Roentgen. Sagan nu mai scapă de Harvey pentru că nimeni altcineva nu vrea să aibă de-a face cu el. Tu faci pereche cu Pauling. Asta-i tot. Încetează să-l mai tachinezi pe Jared, zise Pauling zîmbind. E un tip drăguţ, nu ca voi, degeneraţilor. Sîntem nişte degeneraţi drăguţi, comentă Roentgen. Sau drăguţ degeneraţi, în orice caz, adăugă Einstein. Dacă am terminat cu toţii cu distracţia, îi întrerupse Sagan, încă am nevoie de un al doilea voluntar. Dirac, propuse prompt Harvey. Încetează, spuse Sagan. Nu, zise Jared. O s-o fac. Sagan păru gata să protesteze, dar se opri. Bine, zise ea, apoi continuă cu instrucţiunile. Iar a făcut-o, îi transmise Jared lui Pauling pe un canal privat, în timp ce şedinţa continua. Ai văzut, nu? Cum era pe cale să zică „nu”… Am văzut, răspunse Pauling. Dar n-a zis. Şi la o adică, te-a tratat întotdeauna la fel ca pe toţi ceilalţi. Ştiu, încuviinţă Jared. Aş dori doar să ştiu de ce nu pare să-i placă de mine. Nu prea pare să-i placă de nimeni chiar atît de mult, remarcă Pauling. Încetează să mai fii paranoic. Oricum, mie îmi place de tine. În afară de cazul în care eşti paranoic. O să mă ocup de asta, promise Jared. Aşa să faci. Şi mulţumesc pentru că te-ai oferit voluntar. Păi, ştii… Dă-i mulţimii ceea ce vrea. Pauling chicoti sonor. Sagan o străpunse cu privirea. Îmi pare rău, se scuză ea pe un canal comun. După cîteva minute, Jared o apelă pe Pauling pe canalul privat. Chiar crezi că misiunea asta e una de rău augur? E o porcărie împuţită, conchise Pauling. * Fasciculele încetară, iar Jared şi restul plutonului îşi desfăcură parapantele. Nanoboţi încărcaţi se extinseră în lujere din rucsacuri şi formară planoare individuale. Jared, care nu se mai afla în cădere liberă, se înclină către palat şi către gaura fumegîndă lăsată de 357

cea de-a treia rază – o gaură care ducea la camera moştenitoarei. Cam de aceeaşi mărime cu bazilica Sfîntul Petru, palatul matriarhei nu era un edificiu mic şi, în afară de sala principală, unde matriarha adăpostea curtea oficială şi de aripa administrativă, acum sfărîmată, niciunui non-eneshan nu-i era permis să intre. Nu existau planuri arhitecturale ale palatului în consemnările publice, iar palatul propriu-zis, construit în stilul fluid şi natural haotic eneshan care semăna cel mai mult cu un şir de muşuroaie de termite, nu făcea mai uşoară descoperirea zonelor sau încăperilor semnificative. Înainte ca planul de a o răpi pe moştenitoarea eneshană să fie pus în practică, trebuia descoperit unde se afla apartamentul privat al moştenitoarei. Departamentul de Cercetări Militare considera acest lucru o enigmă serioasă, dar una fără prea mult timp la dispoziţie pentru a fi rezolvată. Soluţia sa era să gîndească la scară mică; ba chiar să gîndească unicelular – să se gîndească la C. xavierii, un organism procariot eneshan, paralel din punctul de vedere ale evoluţiei cu bacteriile. Aşa cum tulpini de bacterii trăiau în relaţii simbiotice fericite cu fiinţele umane, la fel trăia C. xavierii cu eneshanii, în primul rînd intern, dar şi extern. La fel ca mulţi oameni, nu toţi eneshanii erau riguroşi cu privire la obiceiurile lor din baie… Departamentul de Cercetări Militare desfăcu C. xavierii şi o resecvenţionă pentru a crea subspecia C. xavierii movere, care era codificată să construiască aparate radio de emisie-recepţie de mărimea unei mitocondrii. Aceste maşini organice minuscule înregistrau mişcările gazdelor prin sondarea poziţiei lor în raport cu alte C. xavierii movere, găzduite de alţi eneshani din raza lor de transmisie. Capacitatea de înregistrare a acestor dispozitive microscopice era mică – puteau stoca mai puţin de o oră de mişcare, dar fiecare diviziune celulară crea o nouă maşină de înregistrat, pornind mişcarea de la început. Cercetările Militare introduseră microbul modificat genetic în palatul matriarhei prin intermediul unei loţiuni de mînă, furnizate de o femeie diplomat al Uniunii Coloniale, care nu bănuia nimic şi care avea contacte fizice regulate cu omologii ei eneshani. Aceşti eneshani transmiseră apoi germenul altor membri ai personalului palatului pur şi simplu prin contactul zilnic. Proteza cerebrală personală a femeii diplomat (odată cu cele ale întregii ei echipe) fu de asemenea modificată pe ascuns pentru a înregistra micuţele transmisii care urmau să emane în curînd de la personalul palatului şi de la toţi locuitorii acestuia, inclusiv de la matriarhă şi de la moş358

tenitoarea ei. În mai puţin de o lună, Cercetările Militare aveau o hartă completă a structurii interne a palatului matriarhei, bazată pe mişcările personalului său. Cercetările militare nu informară niciodată echipa diplomatică a Uniunii Coloniale despre spionajul său neintenţionat. Nu numai că era mai sigur pentru diplomaţi, dar ar fi fost şi îngroziţi de felul în care fuseseră folosiţi. Jared ajunse pe acoperişul palatului şi-şi dezintegră parapanta, aterizînd mai departe de gaură, pentru cazul în care se prăbuşea. Alţi membri ai plutonului aterizau sau aterizaseră deja şi se pregăteau pentru coborîre, fixînd corzile. Jared o zări pe Sarah Pauling, care se dusese pînă la marginea găurii şi acum se uita în jos, prin norul de fum şi de moloz. Nu privi în jos, o avertiză Jared. Prea tîrziu pentru asta, replică ea, şi-i trimise o imagine ameţitoare din punctul său de vedere. Datorită integrării, Jared îi putea simţi neliniştea şi aşteptarea; la fel se simţea şi el. Corzile erau consolidate. Pauling, Dirac, anunţă Jane Sagan. E timpul să pornim. Trecuseră mai puţin de cinci minute de cînd razele coborîseră din cer, şi fiecare secundă în plus aducea cu ea o şansă tot mai mare ca prada lor să fi fost mutată. Lucrau şi sub presiunea unei eventuale sosiri a trupelor şi a echipelor de intervenţie de urgenţă. Aruncarea în aer a aripii administrative avea să distragă atenţia de la plutonul 2 şi s-o întîrzie, dar nu pentru multă vreme. Cei trei intrară repede şi se lăsară în jos patru niveluri, direct în apartamentul rezidenţial al matriarhei. Camera copilului era imediat dincolo de acesta; hotărîseră să nu trimită fasciculul direct deasupra ei ca să evite o prăbuşire accidentală, în timp ce cobora, Jared simţi înţelepciunea acestei decizii; „chirurgicală” sau nu, raza dăduse peste cap cele trei etaje de deasupra apartamentului matriarhei, şi o mare parte dintre dărîmături căzuseră drept în jos. Activaţi infraroşul, ordonă Sagan în timp ce coborau pe coardă. Luminile au căzut iar acolo jos e o grămadă de praf. Jared şi Pauling făcură ceea ce li se spusese. O lumină inunda aerul încins de acţiunea razei şi de rămăşiţele care ardeau mocnit dedesubt. Gărzile interne repartizate la apartamentul matriarhei se revărsară în încăpere, doborînd uşile ca să ajungă la invadatori, în timp ce ei coborau pe coardă. Jared, Sagan şi Pauling îşi dădură drumul şi căzură greoi pe grămada de moloz de sub ei, cu viteză mai 359

mare datorită gravitaţiei sporite de pe Enesha. Jared simţi cum rămăşiţele încercau să-l străpungă în momentul în care le lovi; salopeta se întări pentru a evita acest lucru. Cei trei parcurseră încăperea cu privirea, atît în spectrul vizual cît şi în infraroşu, pentru a descoperi gărzile, şi trimiseră informaţia sus. Cîteva secunde mai tîrziu, se auziră trosnete pătrunzătoare provenind de pe acoperiş. Gărzile se prăbuşiră. Aveţi cale liberă, spuse Alex Roentgen. Aripa e închisă etanş şi nu mai vedem şi alte gărzi. O să coborîm mai mulţi dintre noi. În timp ce vorbea, Julie Einstein şi doi alţi membri ai plutonului îşi începură coborîrea pe corzi. Camera copilului se învecina cu camera privată a matriarhei şi, din motive de siguranţă, încăperile formau o singură unitate etanşabilă, impenetrabilă la cele mai violente încercări de a pătrunde (în afară de razele de particule extrem de puternice, trase din spaţiu). Din cauză că ambele camere erau considerate sigure din exterior, securitatea internă dintre ele era slabă. O uşă minunat sculptată, dar cu un singur zăvor, era singura apărare dinspre camera matriarhei. Jared distruse încuietoarea cu o împuşcătură şi pătrunse în încăpere, în timp ce Pauling şi Sagan îl acopereau. Ceva se năpusti spre Jared în timp ce controla colţurile; se ghemui, se rostogoli şi se uită în sus, descoperind un eneshan care încerca să-i sfărîme capul cu o bîtă. Jared blocă lovitura cu un braţ şi lovi cu piciorul în sus, atingînd eneshanul între membrele de jos din faţă. Eneshanul urlă cînd izbitura îi crăpă carapacea. Cu ajutorul vederii periferice zări un al doilea eneshan în cameră, înghesuit în colţ şi ţinînd strîns ceva care ţipa. Primul eneshan se năpusti din nou, răcnind, apoi se opri din răcnit dar îşi continuă saltul, prăbuşindu-se într-o movilă deasupra lui Jared. După ce extraterestrul se întinse peste el, îşi dădu seama că de undeva din preajmă se auzise o rafală de focuri de armă. Privi pe lîngă trupul eneshanului şi o văzu pe Sarah Pauling în spatele acestuia, întinzînd mîna ca să tragă cadavrul de pe Jared. Ai fi putut să încerci să-l omori cînd nu se îndrepta spre mine, protestă el. Plînge-te încă o dată şi o să te las sub chestia asta blestemată, se răsti Pauling. De asemenea, dacă n-ai nimic împotrivă să împingi, o să-l dăm jos de pe tine mai repede. Pauling trase şi Jared împinse, iar eneshanul se rostogoli pe o parte. Jared se tîrî de sub el şi se uită bine la atacatorul său. 360

El e? întrebă Pauling. Nu-mi dau seama, răspunse Jared. Arată cu toţii cam la fel. Dă-te la o parte, îi zise Pauling şi se apropie să arunce o privire eneshanului. Accesă instrucţiunile misiunii. El e, adăugă ea. E tatăl. E consortul matriarhei. Jared încuviinţă. Jahn Hio, consortul matriarhei, ales pentru motive politice să zămislească moştenitoarea… Tradiţiile matriarhale ale regalităţii eneshane dictau faptul că tatăl moştenitoarei era direct răspunzător pentru îngrijirea pre-metamorfică a acesteia. Tradiţia mai cerea de asemenea ca tatăl să stea treaz, alături de moştenitoare, trei zile eneshane după ceremonia de consacrare, pentru a simboliza acceptarea îndatoririlor paterne. Acest lucru – printre alte motive legate de ceremonia de consacrare – era cauza pentru care răpirea fusese plănuită atunci cînd fusese. Asasinarea lui Jahn Hio era o parte secundară, dar critică a misiunii. A murit pentru a-şi apăra copilul, comentă Jared. Ăsta e felul cum a murit, preciza Pauling. Nu este de ce a murit. Nu cred că diferenţa contează prea mult pentru el, spuse Jared. Misiunea asta e împuţită, fu de acord Pauling. Un răpăit de armă erupse din colţul camerei. Ţipătul care se auzise permanent în încăpere încă de la intrare se opri pentru scurtă vreme, apoi porni din nou, încă şi mai insistent. Sagan ieşi din colţ, cu carabina într-o mînă şi cu o masă albă care se zvîrcolea în cealaltă, bine prins în îndoitura braţului. Al doilea eneshan se încovoie pe locul unde îl împuşcă Sagan. Doica, explică ea. Nu mi-ar fi dat moştenitoarea. I-ai cerut? se miră Pauling. Da, răspunse Sagan, arătînd spre micul difuzor al translatorului pe care şi-l prinsese la centură. Avea să-i fie de folos mai tîrziu în misiune. Am încercat, oricum. Faptul că l-am omorît pe consort probabil că nu ne-a ajutat, observă Jared. Obiectul ţipător de pe braţul lui Sagan se zbătu cu putere şi aproape că-i scăpă din strînsoare. Sagan îşi lăsă carabina din mînă ca să-l apuce mai bine. Ţipă şi mai tare cînd îl strînse bine între braţ şi corp. Jared îl fixă insistent ca să-l cerceteze. Aşadar, asta e moştenitoarea, zise Jared. Ea e, confirmă Sagan. Femelă, de fapt. Eneshan premetamorfic. Ca o larvă mare care ţipă. N-o putem adormi? întrebă Pauling. E destul de zgomotoasă. 361

Nu, răspunse Sagan. Avem nevoie ca matriarha să vadă că mai trăieşte. Moştenitoarea se zbătu din nou; Sagan începu s-o mîngîie cu mîna liberă, încercînd s-o liniştească. Ia-mi tu carabina, Dirac, vorbi ea. Jared se aplecă să recupereze arma. Luminile se aprinseră. Oh, la dracu’, exclamă Sagan. A revenit curentul. Credeam c-am distrus generatorul de rezervă, zise Jared. L-am distrus, replică Sagan. Se pare că n-aveau doar unul. E timpul să plecăm. Cei trei se retraseră din camera copilului, Sagan cu moştenitoarea, Jared cu carabina lui şi a lui Sagan pregătite. În apartamentul principal, doi membri ai plutonului scuturau frînghiile. Julie Einstein se aşezase în aşa fel încît să supravegheze unghiul celor două uşi de intrare în apartament. Or să acopere cele două niveluri de deasupra noastră, spuse Einstein. Gaura trece pe la aceste niveluri prin camere cu o singură intrare. Cel puţin aşa arată planul etajului. Nivelul cel mai de sus este larg deschis, totuşi. Transportorul e pe drum, anunţă Alex Roentgen. Am fost zăriţi cînd am venit şi o să intrăm în schimburi de focuri. Avem nevoie de oameni care să ne acopere la urcare, spuse Sagan. Şi să renunţe să mai înăbuşe focul la primul nivel. E deschis; pe-aici or să vină. Să-i dăm bătaie, zise Roentgen. Sagan îi întinse lui Pauling moştenitoarea, îşi dădu jos rucsacul cu echipament şi scoase un ham de umăr, cu un sac de mărimea potrivită pentru moştenitoare. Îndesă în sac, cu o oarecare dificultate, moştenitoarea care ţipa încă, o fixă şi-şi puse hamul de-a curmezişul corpului, cu centura petrecută peste umărul drept. Eu urc pe coarda din centru, zise Sagan. Dirac, tu pe cea din stînga; Pauling, pe cea din dreapta. Einstein ne va acoperi în timp ce urcăm, apoi voi doi o acoperiţi pe ea şi pe ceilalţi doi de la nivelul de sus, în timp ce ies. E limpede? E limpede, răspunseră Jared şi Pauling. Reîncarcă-mi carabina şi dă-i-o lui Einstein, îi ceru Sagan lui Jared. N-o să aibă timp să facă asta. Jared goli încărcătorul din carabina lui Sagan, îl umplu cu una dintre rezervele sale şi i-o înmînă lui Einstein. Ea o luă şi dădu din cap. Sîntem gata, vorbi Roentgen de deasupra. Aţi face mai bine să 362

vă grăbiţi. În timp ce se îndreptau spre corzile lor, auziră sunetul paşilor grei ai eneshanilor. Einstein începu să tragă, în timp ce toţi ceilalţi porneau să urce. La fiecare dintre următoarele două niveluri, camarazii de pluton ai lui Jared aşteptau cu calm, cu privirea aţintită asupra singurelor intrări posibile. Integrarea senzorială a lui Jared îi spuse că erau şi speriaţi de moarte, şi nerăbdători în privinţa a ceea ce urma să se întîmple. De deasupra lui Jared porniră noi împuşcături. Eneshanii ajunseseră la nivelul cel mai de sus. Sagan era apăsată de greutatea moştenitoarei, dar îi lipseau carabina şi rucsacul de echipament; una peste alta, avea puţine bagaje şi urcă în zbor pe funie, înaintea lui Jared şi Pauling. Cele două gloanţe care-o străpunseră în umăr o loviră chiar cînd se afla la un pas de vîrf, apucînd mîna lui Julian Lowell, pregătită s-o tragă în sus. Un al treilea glonţ trecu pe lîngă umărul lui Sagan şi-l lovi pe Lowell direct deasupra ochiului drept, traversîndu-i creierul înainte să ricoşeze înăuntrul craniului şi să se îngroape în gît, retezîndu-i cu această ocazie carotida. Capul lui Lowell se smuci spre spate şi apoi în faţă, iar corpul i se prăbuşi şi căzu înainte prin gaură. Se ciocni cu Sagan în cădere, sfîşiind ultima bucată de ţesătură care menţinea intact hamul conţinînd-o pe moştenitoare. Sagan simţi sfîşierea şi hamul căzînd, dar era prea ocupată să nu cadă ea însăşi ca să mai facă ceva în privinţa asta. Prindeţi-o, spuse, apoi fu apucată de Alex Roentgen şi trasă la adăpost. Jared încercă să prindă hamul şi rată; era prea departe. Acesta se undui pe lîngă Pauling, care-l înşfacă în timp ce cădea şi îl balansă, descriind un arc în jurul ei. De dedesubt, Jared simţi un şoc de surpriză dureroasă din partea lui Julie Einstein. Carabina ei tăcu. Foşnetul care urmă era sunetul eneshanilor care urcau în camera matriarhei. Pauling se uită în sus, la Jared. Urcă, îi zise. Jared urcă fără să se uite în jos. În timp ce trecea pe lîngă nivelul superior al palatului, zări corpurile a o mulţime de eneshani morţi, şi alţi eneshani vii în spatele lor, trăgînd în Jared, care urca, în timp ce colegii lui de pluton răspundeau cu gloanţe şi grenade. În cele din urmă trecu de ei, tras în sus de un camarad nevăzut, pe acoperişul palatului. Se întoarse ca s-o vadă pe Sarah Pauling urcînd pe coarda ei, cu hamul în mînă şi cu eneshanii dedesubt, 363

ţintind spre ea. Cu hamul în mînă, nu putea urca. Pauling se uită la Jared şi zîmbi. Iubitule…, spuse ea, şi-i aruncă hamul exact cînd primul glonţ îi lovi trupul. Jared se întinse în timp ce ea dansa pe funie, zguduită de forţa proiectilelor care-i copleşeau apărarea salopetei şi-i sfîşiau picioarele, torsul, spatele şi craniul. Prinse hamul, în timp ce femeia cădea, şi-l trase din gaură exact în momentul în care ea ajunse la fund. Îi simţi ultima secundă a vieţii, apoi totul se sfîrşi. Încă ţipa, cînd îl traseră în transportor. * Cultura eneshană este atît matriarhală cît şi tribală, aşa cum se potriveşte unei rase ai cărei strămoşi îndepărtaţi erau creaturi insectoide care locuiau în stupi. Matriarha vine la putere prin votul matroanelor principalelor triburi eneshane; acest lucru face ca procesul să pară ceva mai civilizat decît este, din moment ce adunarea voturilor poate implica ani de război civil indescriptibil de violent, în care triburile se bat pentru ascensiunea propriei lor matroane. Pentru a evita tulburările masive de la sfîrşitul domniei fiecărei matriarhe, odată ce aceasta este aleasă, funcţia devine ereditară, la modul agresiv: o matriarhă trebuie să producă şi să consacre o moştenitoare viabilă în decursul a doi ani eneshani de la preluarea mantiei – asigurînd astfel un transfer liniştit al puterii pe viitor – sau să sfîrşească autoritatea ierarhică a tribului ei odată cu propria sa domnie. Matroanele eneshane, hrănite cu lăptişor de matcă bogat în hormoni care produc schimbări masive în corpul lor (un alt vestigiu al descendenţei acestora), sînt fertile pe toată perioada vieţii. Capacitatea de a produce un moştenitor era rareori o problemă. Ceea ce putea deveni o problemă era din care trib să se aleagă tatăl. Matroanele nu se căsătoresc din dragoste (strict vorbind, eneshanii nu se căsătoresc deloc), aşa că în joc intrau argumentele politice. Triburile care nu reuşeau să ajungă la matriarhie concurau acum (la un nivel mult mai subtil şi de obicei mai puţin violent) să ofere un consort, răsplata fiind avantajele sociale directe pentru trib şi posibilitatea de a influenţa politica matriarhiei ca parte a „zestrei” furnizate de tribul consortului. Matriarhele din triburile proaspăt ajunse la putere îşi luau în mod tradiţional consortul fie din rîndurile celor mai mari aliaţi ai tribului, ca o răsplată pentru servicii, fie din tribul celor mai mari inamici, dacă „votul” 364

matriarhal fusese deosebit de sîngeros şi exista sentimentul că întreaga naţiune eneshană avea nevoie să fie adunată din nou la un loc. Matriarhele din familiile statornicite, pe de altă parte, aveau mult mai mare libertate în alegerea consorţilor. Fhileb Ser era a şasea matriarhă în dinastia Ser prezentă (tribul deţinuse matriarhia de trei ori înainte, de-a lungul ultimelor sute de ani). La urcarea pe tron, îşi alese consortul din tribul Hio, ale cărui ambiţii expansioniste duseseră în cele din urmă la decizia de a se alia în secret cu rraey şi obinii, pentru a ataca spaţiul uman. Pentru rolul său esenţial în război, Enesha avea să se aleagă cu unele dintre proprietăţile teritoriale de prim rang ale Uniunii Coloniale, inclusiv planeta de origine a Uniunii, Phoenix. Rraey urmau să capete ceva mai puţine planete, dar aveau să obţină Coral, locul umilirii lor recente din partea Uniunii Coloniale. Obinii, enigmatici pînă la capăt, se ofereau să contribuie cu trupe doar cu ceva mai puţin numeroase decît ale eneshanilor, dar ceruseră în schimb o singură planetă: suprapopulatul şi golitul de resurse Pămînt, care se afla în aparenţă într-o stare atît de proastă, încît Uniunea Colonială îl pusese în carantină. Atît eneshanii cît şi rraey fură încîntaţi să li-l cedeze, fără alte condiţii. Politica matriarhală, stimulată de Hio, determină Enasha să plănuiască un război cu oamenii. Dar, deşi uniţi de stăpînirea matriarhală, fiecare trib eneshan îşi păstra propriul sfat. Cel puţin unul dintre triburi, Geln, se opunea cu putere atacării Uniunii Coloniale, din moment ce fiinţele umane erau suficient de puternice, neliniştitor de tenace, şi nu aveau principii deosebit de ferme cînd se simţeau ameninţate. Geln intuiau că rraey ar fi fost o ţintă mult mai bună, avînd în vedere duşmănia foarte veche a acestei rase faţă de eneshani şi situaţia lor militară precară, după ce fuseseră zdrobiţi de oameni la Coral. Matriarha Fhileb Sel preferă să ignore sfatul tribului Geln în această privinţă, dar, observînd aparenta preferinţă a tribului pentru omenire, alese unul dintre sfetnicii tribali Geln, pe numele său Hu Geln, ca ambasador al eneshanilor pe lîngă Uniunea Colonială. Hu Geln, recent rechemat pe Enesha pentru a fi martorul consacrării moştenitoarei şi pentru a sărbători Chafalan-ul împreună cu matriarha… Hu Geln, care se aflase împreună cu matriarha, atunci cînd atacase plutonul numărul 2, şi care se găsea acum alături de ea, în ascunzătoare, în clipa cînd fu apelată de fiinţele umane care-i omorîseră consortul şi-i furaseră moştenitoarea… 365

* Au încetat să mai tragă în noi, observă Alex Roentgen. Se pare că şi-au dat seama că o avem pe moştenitoarea lor. Bine, replică Sagan. Pauling şi Einstein erau moarte, dar mai avea şi alţi soldaţi blocaţi în palat şi voia să-i scoată de-acolo. Îi anunţă să-şi croiască drum spre transportor. Tresări cînd Daniel Harvey se îngriji de umărul ei; salopeta oprise complet prima lovitură, dar a doua reuşise să treacă şi să provoace pagube serioase. Deocamdată, braţul drept îi era complet nefolositor. Făcu semn cu mîna stîngă către mica targa din mijlocul transportorului, pe care delicata formă agitată a lui Vyut Ser, moştenitoarea matriarhei, zăcea bine legată în curele. Moştenitoarea nu mai ţipa, ci scîncea, cu o teamă domolită de epuizare. Cineva trebuie să-i facă injecţia, spuse Sagan. I-o fac eu, răspunse Jared, ridicîndu-se în picioare înainte ca oricine altcineva să apuce să se ofere, şi scoase acul lung, depozitat într-o trusă medicală de sub scaunul din transportor al lui Sagan. Se întoarse şi se aplecă deasupra lui Vyut Ser, urînd acea vietate. O imagine suprapusă îi apăru în faţa ochilor, prin intermediul BrainPal-ului, arătîndu-i unde să înfigă acul şi cît de departe să-l împingă în măruntaiele moştenitoarei pentru a introduce ceea ce se afla în seringă. Jared băgă acul cu sălbăticie în Vyut Ser, care urlă înfiorător la invazia metalului rece. Jared apăsă butonul seringii, care injectă jumătate din conţinut într-unul dintre cei doi saci reproductivi imaturi ai moştenitoarei. Jared scoase acul şi-l înfipse în cel de-al doilea sac reproductiv al lui Vyut Ser, golind seringa. În interiorul sacilor, nanoboţii acoperiră pereţii interiori şi apoi arseră, pîrjolind ţesuturile, făcînd-o pe posesoarea lor ireversibil sterilă. Vyut Ser plînse de tulburare şi de durere. Am prins-o pe matriarhă pe linie, anunţă Roentgen. Audio şi video. Transfer-o pe canalul general, ceru Sagan. Şi, Alex, stai lîngă targă. Tu trebuie să fii camera. Roentgen încuviinţă şi se aşeză în faţa tărgii, concentrîndu-se asupra lui Sagan şi permiţînd canalelor audio şi video care intrau în BrainPal de la urechile şi ochii lui să servească drept microfon şi cameră. Transfer acum, rosti Roentgen. 366

În cîmpul vizual al lui Jared – şi în al tuturor celor de pe transportor – apăru matriarha de pe Enesha. Chiar şi fără să cunoşti schema expresiilor eneshane, era limpede că matriarha clocotea de furie. – Bucată nenorocită de rahat uman, spuse matriarha (sau traducerea, evitînd o transpunere literală pentru ceva care exprima intenţia din spatele cuvintelor). Aveţi treizeci de secunde să mi-o daţi pe fiica mea, sau voi declara război pe toate lumile voastre, pînă la ultima. Vă jur că le voi transforma în pietriş! – Tacă-ţi fleanca, replică Sagan, traducerea ieşind din difuzorul de la centură. De la celălalt capăt al liniei se auziră pocnete puternice, indicînd şocul total încercat de curtea matriarhei. Era pur şi simplu de neconceput ca cineva să-i vorbească în acest fel. – Pardon? rosti matriarha în cele din urmă, şocată şi ea. – Am zis „Tacă-ţi fleanca”, repetă Sagan. Dacă ai vreun pic de minte, o să asculţi ce am de spus şi o să cruţi ambele noastre popoare de suferinţe inutile. Matriarhă, nu vei declara război împotriva Uniunii Coloniale aici, pentru că deja ne-ai declarat război. Voi, rraey şi obinii. – N-am nici cea mai mică…, începu matriarha. – Mai minte-mă o dată şi o să-i tai capul fiicei tale, ameninţă Sagan. Alte pocnete. Matriarha tăcu. – Aşaa, continuă Sagan. Sînteţi în război cu Uniunea Colonială? – Da, răspunse matriarha, după un lung moment de ezitare. Sau vom fi în scurt timp. – Nu cred, replică Sagan. – Cine eşti tu? întrebă matriarha. Unde-i ambasadorul Hartling? De ce negociez cu cineva care ameninţă să-mi omoare copilul? – Îmi închipui că ambasadorul Hartling se află în biroul ei chiar acum, încercînd să-şi dea seama ce se petrece. Aşa cum tu n-ai simţit nevoia să o luminezi în privinţa planurilor voastre militare, n-am simţit nici noi. Negociezi cu persoana care a ameninţat că-ţi omoară copilul pentru că şi tu ai ameninţat că omori copiii noştri, matriarhă. Şi negociezi cu mine în acest moment pentru că eu sînt negociatorul pe care-l meriţi. Dar poţi să fii sigură că, în această privinţă, n-o să mai poţi negocia încă o dată cu Uniunea Colonială! Matriarha tăcu din nou. – Arată-mi-o pe fiica mea, ceru ea, cînd vorbi din nou. Sagan îi făcu semn din cap lui Roentgen, care se întoarse şi i-o 367

arătă pe Vyut Ser, din nou domolită la scîncete. Jared văzu reacţia matriarhei, care fusese redusă de la conducătoarea unei lumi la o simplă mamă, simţind durerea şi teama propriului ei copil. – Care sînt cererile voastre? întrebă simplu matriarha. – Contramandează războiul, răspunse Sagan. – Există alte două părţi, replică matriarha. Dacă dăm înapoi, or să vrea să ştie de ce. – Atunci, continuă să te pregăteşti pentru război, vorbi mai departe Sagan. Şi apoi atacă-l în schimb pe unul dintre aliaţii tăi. Iaş sugera pe rraey. Sînt slabi, şi i-ai putea lua prin surprindere. – Şi cu obinii cum rămîne? – Ne ocupăm noi de obini, zise Sagan. – Chiar aşa, comentă matriarha, cu un scepticism vizibil. – Da, răspunse Sagan. – Sugerezi că putem să ascundem pur şi simplu ceea ce s-a întîmplat aici în noaptea asta? întrebă matriarha. Razele pe care le-aţi folosit ca să-mi distrugeţi palatul s-au văzut de la o sută de mile. – Nu ascunde, investighează. Uniunea Colonială îi va ajuta bucuroasă pe prietenii noştri eneshani în cercetările lor. Şi cînd se va descoperi că rraey sînt în spatele atacului, veţi avea explicaţia pentru război. – Celelalte cereri, vru să ştie matriarha. – Există un om pe nume Charles Boutin, zise Sagan. Ştim că vă ajută. Îl vrem. – Nu-l avem, răspunse matriarhă. Obinii îl au. Îl puteţi cere de la ei, în ceea ce mă priveşte. Restul cererilor… – Vrem asigurări că o să opreşti războiul, continuă Sagan. – Vrei un tratat? întrebă matriarha. – Nu. Vrem un nou consort. Unul la alegerea noastră. Aceasta provocă cele mai intense păcănituri din partea curţii. – Îmi ucideţi consortul, apoi cereţi să-l alegeţi voi pe următorul? exclamă matriarha. – Da. – În ce scop? imploră matriarha. Vyut a mea a fost consacrată! E moştenitoarea legală! Dacă vă îndeplinesc cererile şi o eliberaţi, face parte încă din clanul Hio şi, după tradiţiile noastre, aceştia vor avea încă influenţă politică. Va trebui să-mi omorîţi fiica pentru a le elimina influenţa – matriarha făcu o pauză bruscă, apoi continuă – şi dacă faceţi asta, de ce v-aş mai îndeplini cererile? – Matriarhă, spuse Sagan, fiica ta e sterilă. 368

Tăcere. – N-aţi…, imploră matriarha. – Ba da. Matriarha îşi frecă mandibulele una de alta, dînd naştere unui zgomot nepămîntesc de pătrunzător. Plîngea. Se ridică de pe scaun, ieşi din cadru scoţînd acel sunet şi reapăru brusc, prea aproape de cameră. – Sînteţi nişte monştri! strigă ea. Sagan nu spuse nimic. Consacrarea Moştenitoarei nu poate fi anulată. O moştenitoare sterilă înseamnă moartea unei linii matriarhale. Moartea unei linii matriarhale înseamnă ani de război civil neînduplecat şi sîngeros, în care triburile concurează pentru a găsi o nouă linie. Dacă triburile ar şti că o moştenitoare era sterilă, n-ar mai aştepta să treacă durata naturală a vieţii moştenitoarei ca să-şi înceapă războiul pustiitor. Mai întîi, matriarha prezentă ar fi asasinată, pentru a o aduce la putere pe moştenitoarea sterilă. Apoi şi ea ar deveni o ţintă permanentă a atentatelor. Cînd puterea e la îndemînă, puţini o vor aştepta cu răbdare. Făcînd-o pe Vyut Ser sterilă, Uniunea Colonială condamnase linia matriarhală Ser la uitare şi Enesha la anarhie. În afară de cazul în care matriarha ceda la cererile lor şi consimţea la ceva de neînchipuit. Iar matriarha ştia asta… Se împotrivi oricum. – N-o să vă permit să-mi alegeţi consortul, insistă ea. – Vom informa matroanele că fiica ta e sterilă, replică Sagan. – Îţi voi distruge transportorul pe loc, şi pe fiica mea odată cu el! strigă matriarhă. – Fă-o. Dar toate matroanele vor şti că incompetenţa ta ca matriarhă ne-a împins să te atacăm şi că a provocat moartea consortului şi a moştenitoarei tale. Iar atunci s-ar putea să afli că, dacă tu poţi să alegi un trib să-ţi furnizeze un consort, tribul însuşi s-ar putea să nu mai fie de acord să-l ofere. Fără consort, nu există nici moştenitoare. Fără moştenitoare, nu există pace. Cunoaştem istoria eneshană, matriarhă. Ştim că triburile au refuzat consorţi pentru mai puţin de-atît, şi că aceste matriarhe boicotate n-au mai durat mult. – N-o să se întîmple! exclamă matriarha. Sagan ridică din umeri. – Atunci, omoară-ne! Sau refuză-ne cererile, şi o să-ţi dau înapoi fiica sterilă. Sau fă cum vrem şi vei avea cooperarea noastră pentru prelungirea liniei tale matriarhale şi pentru împiedicarea 369

războiului civil în interiorul naţiunii eneshane. Acestea îţi sînt opţiunile. Iar timpul tău e pe sfîrşite… Jared urmări jocul emoţiilor pe chipul şi pe trupul matriarhei, un trup straniu din cauza naturii sale străine dar nu mai puţin puternic din cauza asta. Era o luptă tăcută şi sfîşietoare. Jared îşi aduse aminte că la şedinţa de instrucţiuni pentru misiune, Sagan le spusese că oamenii nu-i puteau înfrînge pe eneshani prin mijloace militare; trebuiau să-i frîngă prin mijloace psihologice. Jared privi cum matriarha se pleacă din ce în ce mai mult, şi apoi se frînge. – Spune-mi pe cine trebuie să iau, vorbi matriarha. – Pe Hu Geln, răspunse Sagan. Matriarha se întoarse să se uite la Hu Geln, care stătea tăcut în spate, şi izbucni în echivalentul eneshan al unui rîs amar. – Nu mă surprinde. – E un bărbat bun, zise Sagan. Şi te va sfătui bine. – Mai încearcă să mă consolezi o singură dată, fiinţă umană, se înfurie matriarha, şi o să am grijă să fim aruncaţi cu toţii în război. – Scuzele mele, matriarhă. Avem o înţelegere? – Da, răspunse matriarha, şi îşi începu din nou vaietul. Oh, Doamne, plînse ea. Oh, Vyut! Oh, Dumnezeule! – Ştii ce ai de făcut, vorbi Sagan. – Nu pot! Nu pot! strigă matriarha. La sunetul strigătelor, Vyut Ser, care stătuse tăcută, se foi şi ţipă după mama ei. Matriarha se frînse din nou. – Trebuie, insistă Sagan. – Te rog, imploră cea mai puternică fiinţă de pe planetă. Nu pot! Te rog! Te rog, fiinţă umană! Te rog, ajută-mă! Dirac, transmise Sagan. Fă-o. Jared scoase din teacă pumnalul de luptă şi se apropie de creatura pentru care murise Sarah Pauling. Era legată de targă şi se zvîrcolea şi striga după mama ei, şi avea să moară singură şi înspăimîntată şi departe de oricine o iubise vreodată… Jared se frînse şi el. Nu ştia de ce. Jane Sagan se îndreptă spre Jared, îi luă pumnalul şi-l ridică. Jared se întoarse cu spatele. Plînsul încetă.

370

PARTEA A DOUA

OPT Jeleurile de lemn-dulce făcură isprava. Jared le văzu cînd se uita la un chioşc cu dulciuri de la comisariatul staţiei Phoenix, şi trecu pe lîngă ele, mai interesat de bomboanele de ciocolată. Dar ochii i se tot întorceau la ambalajul respectiv, un recipient separat de restul jeleurilor, care erau amestecate, de toate felurile. – De ce faci asta? o întrebă Jared pe vînzătoare, după ce ochii lui reveniră la jeleurile negre pentru a cincea oară. Ce face jeleurile de lemn-dulce atît de speciale? – Oamenii fie că sînt morţi după ele, fie că le detestă, răspunse vînzătoarea. Celor care le detestă – cei mai mulţi – nu le place să trebuiască să le aleagă dintre celelalte jeleuri. Celor morţi după ele le place să-şi aibă cu ei punguţa plină. Aşa că ţin cîteva la îndemînă, dar altfel îşi au locul lor precis. – Tu din care categorie faci parte? întrebă Jared. – Nu pot să le sufăr, zise vînzătoarea. Dar soţul meu nu se mai satură. Şi îmi suflă în nas în timp ce mănîncă, doar ca să mă enerveze. L-am îmbrîncit o dată jos din pat pentru asta. N-ai mîncat niciodată un jeleu negru? – Nu, răspunse Jared. Îi lăsa gura apă un pic. – Dar cred că o să încerc. – Cît curaj, replică vînzătoarea, şi umplu cu bomboane o punguţă transparentă de plastic, pe care i-o întinse lui Jared. Jared o luă şi scoase două jeleuri în timp ce vînzătoarea înregistra la casă comanda; fiind în FCA, Jared nu plăti pentru jeleuri (acestea, la fel ca orice altceva, erau gratuite, în ceea ce soldaţii numeau cu afecţiune „turul all-inclusive al iadului”), dar vînzătorii ţineau evidenţa mărfurilor vîndute militarilor şi decontau apoi la FCA suma corespunzătoare. Capitalismul ajunsese în spaţiu şi se descurca acceptabil. Jared aruncă în gură cele două jeleuri, le strivi cu molarii, apoi 371

le ţinu pe loc, în timp ce saliva răspîndea pe limbă aroma de lemndulce, iar vaporii mirosului treceau de cerul gurii, insinuîndu-se în cavitatea sinusurilor. Ochii i se închiseră, şi-atunci îşi dădu seama că erau exact aşa cum şi le amintea. Luă un pumn întreg şi le îndesă în gură. – Cum sînt? întrebă vînzătoarea, urmărind consumul entuziast. – Sînt bune, răspunse Jared printre înghiţituri. Chiar bune. – O să-i spun soţului meu că mai e cineva în echipă. Jared dădu din cap. – Doi, spuse el. Fetiţa mea le adoră şi ea. – Chiar şi mai bine, replică vînzătoarea, dar de data asta Jared se îndepărtase, pierdut în gînduri, întorcîndu-se în birou. Făcu zece paşi, înghiţi complet masa de jeleu din gură, duse mîna la pungă să ia mai multe şi se opri. Fetiţa mea, se gîndi, şi fu izbit de un val intens de durere şi de amintiri care-i provocă un spasm, o rîgîială şi-l făcu să vomite jeleurile pe podeaua netedă a culoarului. În timp ce expectora ultima bucăţică de jeleu din gît, un nume i se formă în cap. Zoë, se gîndi Jared. Fiica mea. Fiica mea care a murit. O mînă îl atinse pe umăr. Jared se feri, aproape alunecînd pe vomă cînd se răsuci, cu punga de jeleuri zburîndu-i din mînă. Se uită la femeia care-l atinsese, un soldat oarecare al FCA. Ea îl privi ciudat, apoi Jared auzi în cap un bîzîit scurt, ascuţit, ca o voce umană accelerată de zeci de ori. Se întîmplă o dată şi încă o dată, ca două palme pe interiorul craniului. – Ce-i? ţipă Jared la femeie. – Dirac, vorbi ea. Linişteşte-te. Spune-mi ce s-a-ntîmplat. Jared se simţi dezorientat şi speriat şi se dădu repede la o parte de lîngă femeia soldat, agăţîndu-se de ceilalţi pietoni în timp ce se îndepărta. Jane Sagan îl urmări pe Dirac împleticindu-se, apoi coborî ochii spre pata întunecată de vomă şi spre jeleurile împrăştiate pe podea. Întoarse capul către chioşcul cu dulciuri şi se apropie de el cu paşi apăsaţi. – Tu, rosti ea, cu degetul îndreptat spre vînzătoare. Spune-mi ce s-a întîmplat. – Tipul a venit şi a cumpărat nişte jeleuri negre, povesti vînzătoarea. A zis că-i plac la nebunie şi a băgat o mulţime în gură. Apoi face cîţiva paşi şi vomită… – Atît? întrebă Sagan. – Atît, răspunse vînzătoarea. Am trăncănit puţin despre cum 372

bărbatului meu îi plac jeleurile negre, el a zis că şi copilului lui îi plac, a luat jeleurile şi a plecat. – A vorbit despre copil, insistă Sagan. – Mda, spuse vînzătoarea. A zis că are o fetiţă. Sagan privi de-a lungul coridorului. Nu se zărea nici urmă de Dirac. O luă la fugă în direcţia în care îl văzuse mergînd ultima oară şi încercă să deschidă un canal către generalul Szilard. * Jared ajunse la un lift al staţiei în timp ce alţii ieşeau, apăsă butonul pentru nivelul laboratorului şi-şi dădu brusc seama că braţul lui era verde. Îl retrase cu atîta violenţă, încît se lovi puternic de peretele liftului, faptul atrăgîndu-i atenţia în mod pătrunzător şi dureros că era vorba de fapt despre braţul lui şi că n-o să scape de el prea uşor. Ceilalţi oameni din lift îl priviră ciudat, ba într-unul dintre cazuri chiar cu iritare; aproape că lovise o femeie cînd îşi trăsese braţul. – Scuzaţi-mă, spuse el. Femeia pufni şi îşi reluă privirea tipică din lift, cu ochii aţintiţi în faţă. Jared făcu acelaşi lucru şi zări în pereţii de metal lustruit ai liftului o reflectare înceţoşată a sinelui său verde. Pînă în acest moment, neliniştea tulbure a lui Jared se apropia de teroare, dar unul dintre lucrurile pe care le ştia era că nu voia să-şi iasă din minţi într-un ascensor plin cu oameni. Pe moment, condiţionarea socială era mai puternică decît panica stîrnită de identitatea confuză. Dacă Jared ar fi stat o clipă să se întrebe cine era, stînd tăcut în lift şi aşteptîndu-şi etajul, ar fi ajuns la constatarea surprinzătoare că nu era tocmai sigur. Dar nu o făcu; în viaţa de zi cu zi, oamenii nu-şi pun întrebări despre identitatea lor. Jared ştia că nu era în regulă să fie verde, că laboratorul lui era cu trei niveluri mai jos de locul unde se afla şi că fiica lui, Zoë, era moartă. Liftul ajunse la nivelul lui Jared; ieşi într-un hol larg. Acest nivel al staţiei Phoenix nu avea chioşcuri de dulciuri sau magazine militare; era unul dintre cele două niveluri ale staţiei lăsate în principal la dispoziţia cercetărilor militare. Soldaţi ai FCA se aflau de pază la fiecare treizeci de metri, supraveghind holurile care duceau în adîncul nivelului. Fiecare hol avea în capăt scanere biometrice şi pentru BrainPal, plus proteze cerebrale care scanau fiecare persoană ce se apropia. Dacă acea persoană nu avea permisiunea 373

să intre pe coridor, gărzile FCA o interceptau înainte ca ea să intre pe coridorul propriu-zis. Jared ştia că ar fi trebuit să aibă acces la cea mai mare parte dintre aceste holuri, dar se îndoia că acest corp straniu ar avea autorizaţie pentru vreunul dintre ele. Porni de-a lungul holului, mergînd ca şi cum ar fi avut un scop, către coridorul pe care ştia că se aflau laboratorul şi biroul lui. Poate că pînă să ajungă acolo avea să-şi dea seama ce să facă mai departe. Aproape că ajunsese, cînd văzu toate gărzile FCA din faţa sa întorcîndu-se şi uitîndu-se la el. Rahat, îşi zise Jared. Coridorul era la mai puţin de cincisprezece metri în faţă. Brusc, o luă la fugă spre el şi fu surprins de cît de repede porni trupul lui spre ţintă. La fel se întîmplă şi cu soldatul care îl păzea; îşi ridică arma, dar pînă cînd aceasta să ajungă pe poziţie, Jared sărise deja la el. Îl îmbrînci cu putere pe soldat. Acesta se izbi de peretele holului şi căzu. Jared alergă pe lîngă el fără să schimbe pasul şi se îndreptă spre uşa laboratorului, aflată la şaizeci de metri distanţă pe coridor. În timp ce alerga, sirenele se declanşară şi uşile de urgenţă se închiseră cu zgomot; abia trecu pragul celei care l-ar fi separat de ţel cînd uşa ieşi din laturile coridorului, închizînd ermetic secţiunea în mai puţin de jumătate de secundă. Jared ajunse la uşa laboratorului său şi o deschise brusc. Înăuntru se aflau un tehnician FCA de la cercetările militare şi un rraey. Jared încremeni la nepotrivirea cognitivă reprezentată de prezenţa unui rraey în laboratorul lui, şi tulburarea îi fu traversată ca de un pumnal de un frison de spaimă, nu de rraey, ci de faptul de a fi prins făcînd ceva primejdios şi teribil şi susceptibil de pedeapsă. Creierul lui Jared vuia, căutînd o amintire sau o explicaţie pe care s-o alăture fricii, dar nu ajunse nicăieri. Rraey-ul îşi legănă capul, ocoli biroul la care stătuse şi se îndreptă spre Jared. – Tu eşti acela, nu-i aşa? întrebă extraterestrul, într-o engleză pronunţată straniu, dar recognoscibilă. – Cine? întrebă Jared. – Soldatul pe care l-au făcut ca să prindă în capcană un trădător, continuă rraey-ul. Dar n-au reuşit. – Nu înţeleg, zise Jared. Asta-i laboratorul meu. Tu cine eşti? Rraey-ul clătină din nou din cap. – Sau poate că au reuşit pînă la urmă, vorbi el. Arătă spre sine. – Cainen. Om de ştiinţă şi prizonier. Acum ştii cine sînt. Ştii şi 374

cine eşti tu? Jared deschise gura să răspundă şi-şi dădu seama că nu ştia cine era. Rămase pe loc, mut şi cu gura căscată, pînă cînd uşile de urgenţă se deschiseră, cîteva secunde mai tîrziu. Femeia soldat cu care vorbise mai devreme păşi înăuntru, ridică un pistol şi-l împuşcă în cap. * Prima întrebare, i se adresă generalul Szilard. Jared era întins în infirmeria staţiei Phoenix, revenindu-şi după fulgerul paralizant, cu două gărzi FCA postate la picioarele patului şi cu Jane Sagan în picioare lîngă perete. Cine eşti? Sînt soldatul Jared Dirac, răspunse Jared. El nu întrebă cine era Szilard; BrainPal-ul lui îl identificase de cînd intrase în cameră. BrainPal-ul lui Szilard ar fi putut să-l identifice la fel de uşor pe Jared, aşa că întrebarea nu era o chestiune de simplă identificare. Sînt repartizat pe Uliul. Ofiţerul meu comandant este locotenentul Sagan, care e acolo. A două întrebare, continuă generalul Szilard. Ştii cine este Charles Boutin? Nu, domnule, spuse Jared. Ar trebui? Poate că da, răspunse Szilard. În faţa laboratorului lui te-am găsit. Despre laboratorul lui i-ai spus acelui rraey că este al tău. Ceea ce sugerează că ai crezut că eşti Charles Boutin, măcar pentru o clipă. Iar locotenentul Sagan mi-a spus că n-ai răspuns la numele tău cînd a încercat să-ţi vorbească. Îmi aduc aminte că nu ştiam că eram eu, explică Jared. Dar numi aduc aminte să fi crezut că eram altcineva. Dar te-ai dus la laboratorul lui Boutin fără să fi fost vreodată acolo, insistă Szilard. Şi ştim că nu ţi-ai accesat BrainPal-ul pentru o hartă a staţiei ca să-l găseşti. Nu pot explica, zise Jared. Amintirea era pur şi simplu în mintea mea. Jared îl văzu pe Szilard aruncîndu-i o privire lui Sagan, cînd auzi asta. Uşa se deschise şi intrară doi bărbaţi. Unul dintre ei păşi apăsat spre Jared înainte ca BrainPal-ul lui să-l poată identifica. – Ştii cine sînt? 375

Pumnul lui Jared îl trimise direct la podea. Gărzile înălţară carabinele; Jared, deja calmîndu-se după valul brusc de mînie şi adrenalină, ridică imediat mîinile. Bărbatul se ridică în picioare în timp ce BrainPal-ul lui Jared îl identifică în sfîrşit ca fiind generalul Greg Mattson, şeful Cercetărilor Militare. – Avem răspunsul la întrebarea asta, comentă Mattson, ţinîndu-şi mîna la ochiul drept. Se duse pînă la spălătorul din încăpere, pentru a verifica pagubele. – Nu fi atît de sigur, replică Szilard. Se întoarse spre Jared. – Soldat, îl cunoşti pe omul pe care tocmai l-ai lovit? – Ştiu acum că este generalul Mattson, răspunse Jared. Dar nu ştiam atunci cînd l-am lovit. – De ce l-ai lovit? întrebă Szilard. – Nu ştiu, domnule, spuse Jared. Doar… Se opri. – Răspunde la întrebare, soldat, ordonă Szilard. – Părea doar ceea ce trebuia să fac în acel moment, continuă Jared. Nu pot explica de ce. – Cu siguranţă îşi aduce aminte unele lucruri, observă Szilard, întorcîndu-se spre Mattson. Dar nu-şi aminteşte totul. Şi nu-şi aminteşte cine a fost. – Rahat, exclamă Mattson de la spălător. Îşi aminteşte destul ca să-mi dea un pumn în cap. Ticălosul ăla aştepta s-o facă de ani de zile… – Ar putea să-şi amintească totul şi să încerce să te convingă că nu, generale, îi spuse celălalt bărbat lui Szilard. BrainPal-ul lui Jared îl identifică drept colonelul James Robbins. – E posibil, răspunse Szilard. Dar acţiunile lui nu par să sugereze asta pînă acum. Dacă ar fi cu adevărat Boutin, ar fi în interesul lui să ne facă să credem că nu-şi aduce aminte absolut nimic. Un pumn dat unui general n-ar fi un lucru prea deştept. – Nu deştept, replică Mattson, venind de la spălător. Doar purificator. Se întoarse spre Jared şi arătă spre ochi, înconjurat de un cerc cenuşiu acolo unde vasele de sînge fuseseră strivite, lăsînd să iasă SmartBlood-ul şi provocînd o vînătaie. – Pe Pămînt, mi-ai fi lăsat vînătaia asta pentru vreo două săptămîni. Ar trebui să pun să fii împuşcat doar din principiu. – Generale…, începu Szilard. – Linişteşte-te, Szi, vorbi Mattson. Accept teoria ta. Boutin n-ar 376

fi atît de prost încît să mă pocnească, aşa că ăsta nu-i Boutin. Părţi din el ies totuşi la suprafaţă, şi aş vrea să văd cît de mult putem obţine. – Războiul pe care Boutin a încercat să-l pornească s-a încheiat, generale, interveni Jane Sagan. Eneshanii or să se întoarcă împotriva rraey. – Ei, asta-i minunat, locotenente, zise Mattson. Dar în cazul de faţă două din trei nu merge. Obinii ar putea încă să plănuiască ceva şi, din moment ce se pare că Boutin este cu ei, poate că n-ar trebui să proclamăm încă victoria şi să întrerupem cercetarea. Avem încă nevoie să ştim ce ştie Boutin, iar acum, că soldatul deaici s-a ales cu doi oameni trăncănindu-i în ţeastă, poate că putem face un pic mai mult pentru a-l încuraja pe celălalt să iasă la iveală şi să-şi joace rolul. Se întoarse spre Jared. – Ce spui, soldat? Vi se zice Brigăzile-fantomă, dar tu eşti singurul cu o fantomă adevărată în cap. Vrei s-o scoţi afară? – Cu tot respectul cuvenit, domnule, n-am nici cea mai mică idee despre ce vorbiţi, răspunse Jared. – Sigur că nu, răspunse Mattson. După cît se pare, în afară de locul unde se află laboratorul, nu ştii nici cel mai mic lucru despre Charles Boutin. – Ştiu un singur alt lucru, vorbi Jared. Ştiu că avea o fiică. Generalul Mattson îşi duse cu prudenţă mîna la ochiul vînăt. – Avea, soldat… Mattson lăsă mîna jos şi se întoarse spre Szilard. – Vreau să mi-l dai înapoi, Szi, zise el, apoi observă că locotenentul Sagan îi aruncă lui Szilard o privire; fără îndoială, îi trimitea unul dintre mesajele acelea mintale în ritm de mitralieră pe care le foloseau Forţele Speciale în loc de vorbire. E doar temporar, locotenente, continuă el. Îl poţi căpăta înapoi după ce terminăm. Şi-ţi promit că nu-l stricăm. Dar n-o să căpătăm nimic folositor de la el dacă moare împuşcat într-o misiune. – N-aţi avut nici o problemă dacă murea împuşcat într-o misiune pînă acum, comentă Sagan. Domnule… – Ah, atitudinea de mucos fanfaron al Forţelor Speciale, exclamă Mattson. Mă întrebam cînd o să devină vizibil faptul că ai şase ani. – Am nouă, preciză Sagan. – Iar eu am o sută treizeci, aşa că ascultă-l pe stră-străbunicul tău, spuse Mattson. Nu mi-a păsat dacă moare pînă acum pentru 377

că nu credeam că este folositor. Acum s-ar putea să fie folositor, aşa că aş prefera să nu moară. Dacă se dovedeşte că nu e folositor, atunci îl puteţi avea înapoi şi poate să moară de o sută de ori, în ceea ce mă priveşte. Oricum ar fi, tu n-ai nici un vot. Acum taci, locotenente, şi lasă-i pe oamenii mari să vorbească. Sagan clocotea, dar nu scoase nici un cuvînt. – Ce-ai să faci cu el? întrebă Szilard. – O să-l pun sub microscop, desigur, răspunse Mattson. Ca să aflu de ce i se strecoară amintirile alea acum şi să văd cum pot să fac să iasă la iveală cît mai multe… Întoarse brusc un deget către Robbins. – Oficial, va fi repartizat lui Robbins ca asistent. Neoficial, mă aştept să petreacă foarte mult timp jos, la laborator. Savantul ăla rraey pe care l-am scos din mîinile voastre s-a dovedit util acolo. O să vedem ce poate face cu el. – Crezi că poţi avea încredere într-un rraey? întrebă Szilard. – La dracu’, Szi, protestă Mattson. Nu-l lăsăm nici să se balige fără o cameră în fund. Şi o să moară într-o zi, fără doctorie. E singurul savant pe care-l am, în care ştiu că pot avea încredere absolută. – În regulă, răspunse Szilard. Tu mi l-ai dat o dată cînd l-am cerut. Îl poţi avea acum. Aminteşte-ţi doar că e unul dintre noi, generale. Şi ştii cum sînt cu oamenii mei. – De acord, încuviinţă Mattson. – Ordinul de transfer aşteaptă să-ţi fie transmis, continuă Szilard. De îndată ce îl aprobi, s-a făcut. Apoi dădu din cap către Robbins şi Sagan, îi aruncă o privire lui Jared şi plecă. Mattson se întoarse în direcţia lui Sagan. – Dacă ai de luat vreun rămas-bun, acum e momentul. – Mulţumesc, generale, răspunse Sagan. Ce nenorocit, îi spuse ea lui Jared. Tot nu ştiu ce se petrece sau cine e Charles Boutin, răspunse Jared. Am încercat să accesez informaţiile despre el, dar totul e strict secret. O să afli destul de curînd, zise Sagan. Orice-ai afla, vreau să-ţi aduci aminte de un lucru. După toate astea, eşti Jared Dirac. Nimeni altcineva. Indiferent cum eşti făcut sau de ce, sau ce se întîmpla. Cîteodată uit asta despre tine, şi-mi pare rău. Dar vreau să-ţi aminteşti. O să-mi amintesc, răspunse Jared. 378

Bine. Cînd îl vezi pe rraey-ul ăsta despre care vorbesc ei, numele lui e Cainen. Spune-i că locotenentul Sagan îl roagă să aibă grijă de tine. Spune-i că aş considera asta o favoare. L-am întîlnit, zise Jared. O să-i spun. Şi îmi pare rău că te-am împuşcat în cap cu arcul paralizant, adăugă Sagan. Ştii cum e… Ştiu, răspunse Jared. Mulţumesc. La revedere, locotenente. Sagan plecă. Mattson arătă către gărzi. – Voi doi sînteţi liberi. Gărzile plecară. – Acum, continuă Mattson, întorcîndu-se spre Jared. O să acţionez pornind de la presupunerea că micul tău acces de furie de mai devreme n-o să se repete prea des, soldat. În acelaşi timp, de acum înainte BrainPal-ul tău e setat să înregistreze şi să indice poziţia, ca să nu avem nici o surpriză din partea ta şi să ştim întotdeauna cum să te găsim. Schimbă setarea o singură dată şi fiecare soldat FCA de pe staţia Phoenix va căpăta mînă liberă să te împuşte mortal. Pînă cînd n-o să ştim exact pe cine şi ce ai în cap, nu ai nici un gînd privat. Mă înţelegi? – Vă înţeleg, răspunse Jared. – Excelent. Atunci, bine ai venit la Cercetările Militare, fiule. – Mulţumesc, domnule, zise Jared. Şi acum, o să-mi spună şi mie cineva, în sfîrşit, ce naiba se petrece? Mattson zîmbi şi se întoarse spre Robbins. – Spune-i tu, ordonă el şi plecă. Jared îşi întoarse privirea spre Robbins. – Ăă…, începu Robbins. Salut… * – Ai aici o vînătaie interesantă, observă Cainen, arătînd spre partea laterală a capului lui Jared. Cainen vorbea propria lui limbă; BrainPal-ul lui Jared oferea traducerea. – Mulţumesc, răspunse Jared. Am fost împuşcat. Şi Jared vorbea propria lui limbă; după cîteva luni, competenţa lui Cainen în materie de limba engleză era destul de bună. – Îmi aduc aminte, spuse Cainen. Am fost de faţă. Din întîmplare, am fost şi eu odată paralizat de locotenentul Sagan. Ar trebui să înfiinţăm un club, tu şi cu mine. 379

Cainen se întoarse spre Harry Wilson, care stătea alături. – Te poţi înscrie şi tu, Wilson. – Eu renunţ, replică Wilson. Îmi aduc aminte de un înţelept care spunea cîndva că nu s-ar înscrie niciodată într-un club care l-ar accepta pe el ca membru. În plus, aş prefera să nu fiu paralizat. – Laşule, îl apostrofă Cainen. Wilson se înclină. – La dispoziţia dumneavoastră. – Iar acum, zise Cainen, îndreptîndu-şi din nou atenţia spre Jared, sper că ai o oarecare idee despre motivul pentru care eşti aici. Jared îşi aduse aminte de discuţia stîngace şi nu deosebit de deschisă cu colonelul Robbins, din ziua precedentă. – Colonelul Robbins mi-a spus că m-am născut pentru scopul de a transfera conştiinţa lui Charles Boutin în creierul meu, dar că acest lucru n-a reuşit. Mi-a spus că Boutin a fost un savant deaici, dar că a devenit trădător. Şi mi-a mai spus că aceste noi amintiri pe care le simt sînt de fapt vechile amintiri ale lui Boutin, şi că nimeni nu ştie de ce-au apărut acum şi nu mai devreme… – Cît de multe amănunte ţi-a dat despre viaţa sau cercetările lui Boutin? întrebă Wilson. – Nimic, de fapt, răspunse Jared. A zis că dacă aş afla prea mult de la el sau din dosare, s-ar putea amesteca în revenirea naturală a memoriei. Aşa e? Wilson ridică din umeri. Cainen explică: – Din moment ce tu eşti prima fiinţă umană căreia i s-a întîmplat aşa ceva, nu există nici un precedent de la care să pornim în legătură cu ce-ar trebui să facem în continuare. Cele mai apropiate de asta sînt anumite tipuri de amnezie. Ieri, ai reuşit să găseşti acest laborator şi să-ţi aminteşti numele fiicei lui Boutin, dar n-ai ştiut cum de ştiai asta. Este ceva asemănător cu amnezia sursei. Ceea ce face acest lucru complet diferit e faptul că problema nu-i propria ta memorie, ci a altcuiva. – Aşadar, nici tu nu ştii cum să scoţi alte amintiri de la mine… – Avem teorii, zise Wilson. – Teorii…, mormăi Jared. – Ipoteze, ca să vorbim mai exact, răspunse Cainen. Îmi aduc aminte că, acum multe luni, i-am spus locotenentului Sagan că motivul pentru care credeam că n-a prins conştiinţa lui Boutin era că aceasta era o conştiinţă matură, iar cînd era pusă într-un creier imatur, care nu avusese destule experienţe, nu putea găsi un punct de sprijin. Dar acum ai acele experienţe, nu? Şapte luni în 380

război ar maturiza orice minte. Şi poate că ceva ce ai trăit a jucat rolul de punte către amintirile lui Boutin. Jared se gîndi în urmă. – Ultima mea misiune, spuse el. A murit cineva foarte important pentru mine. Iar fiica lui Boutin e moartă şi ea. Jared nu-i pomeni lui Cainen de asasinarea lui Vyut Ser, nici de căderea pe care-o avusese cînd ţinea cuţitul care urma s-o ucidă; dar erau prezente şi acestea în mintea lui. Cainen dădu din cap, arătînd că înţelegea faptul că limbajul uman includea şi semnale nonverbale. – Acesta ar fi putut fi momentul, e-adevărat. – Dar de ce n-au revenit amintirile atunci? întrebă Jared. S-a întîmplat după ce m-am întors pe staţia Phoenix, pe cînd mîncam jeleuri negre. – Amintirea lucrurilor trecute, sugeră Wilson. Jared se uită la Wilson. Ce? – De fapt, în căutarea timpului pierdut este o traducere mai bună a titlului original, continuă Wilson. Aparţine unui roman de Marcel Proust. Cartea începe cu personajul principal trăind un potop de amintiri din copilărie, scoase la suprafaţă de nişte prăjituri pe care le mînca înmuiate în ceai. Amintirile şi simţurile sînt strîns legate la oameni. Faptul că ai mîncat acele jeleuri ar fi putut declanşa uşor amintirile, în special dacă jeleurile erau semnificative în vreun fel. – Îmi aduc aminte că am spus că erau preferatele lui Zoë, zise Jared. Fiica lui Boutin. Numele ei era Zoë. – Asta ar fi putut fi de-ajuns, încuviinţă Cainen. – Poate că ar trebui să mai mănînci jeleuri, glumi Wilson. – Am mîncat, replică Jared serios. Îi ceruse colonelului Robbins să-i facă rost de o pungă nouă; el era prea jenat de faptul că vomitase mai devreme, ca să mai cumpere chiar el una. Jared stătuse în noua lui cameră, cu punga în mînă, mîncînd încet jeleuri negre vreme de o oră. – Şi? întrebă Wilson. Jared se mulţumi să dea din cap. – Dă-mi voie să-ţi arăt ceva, soldat, spuse Cainen, şi apăsă un buton de pe tastatură. În porţiunea de ecran a biroului apărură trei mici manifestări luminoase. Cainen arătă spre una dintre ele. – Aceasta este o reprezentare a conştiinţei lui Charles Boudin, a cărei copie, datorită măiestriei sale tehnologice, o avem într-un fi381

şier. Următoarea este o reprezentare a propriei tale conştiinţe, luată în timpul perioadei de antrenament. Jared arăta surprins. – Da, soldat, te-au ţinut sub observaţie; ai fost experimentul lor ştiinţific încă de cînd te-ai născut. Dar aceasta este doar o reprezentare. Spre deosebire de conştiinţa lui Boutin, pe a ta n-o au în fişier. A treia imagine este conştiinţa ta chiar acum. Nu eşti antrenat să citeşti aceste reprezentări, dar chiar şi pentru un ochi militar este clar diferită de celelalte două reprezentări. Asta este – credem noi – prima încercare a creierului tău de a contopi ceea ce a primit din conştiinţa lui Boutin cu a ta. Incidentul de ieri te-a schimbat, probabil permanent. Poţi să simţi schimbarea? Jared se gîndi la asta. – Nu mă simt diferit în nici un fel, răspunse el în cele din urmă. Am amintiri noi, dar nu cred că acţionez altfel decît o fac de obicei. – În afară de pumnii daţi generalilor, sublinie Wilson. – A fost un accident. – Nu, n-a fost, îl contrazise Cainen, însufleţit dintr-odată. Asta-i punctul meu de vedere în ceea ce te priveşte, soldat. Eşti născut să fii o persoană. Devii alta. Iar acum, devii o a treia – o combinaţie a primelor două. Dacă mergem mai departe, dacă avem succes, va ieşi la suprafaţă mai mult din ceea ce a fost Boutin. Te vei schimba. Personalitatea ta s-ar putea schimba, poate spectaculos. Cine vei deveni va fi diferit de ceea ce eşti acum. Vreau să fiu sigur că înţelegi asta, pentru că vreau să faci o alegere dacă eşti hotărît ca acest lucru să se întîmple sau nu. – O alegere? – Da, soldat, o alegere, accentuă Cainen. Ceva ce rareori ai ocazia să faci. Arătă spre Wilson. – Locotenentul Wilson, aici de faţă, a ales viaţa asta: s-a înrolat în Forţele Coloniale de Apărare din proprie voinţă. Ţie, şi tuturor celor ca tine din Forţele Speciale, nu vi s-a oferit această alegere. Îţi dai seama, soldat, că cei din Forţele Speciale sînt sclavi? Nu aveţi nici un cuvînt de spus, cînd e vorba să luptaţi. Nu vi se îngăduie să refuzaţi. Nu vi se îngăduie nici măcar să ştiţi că refuzul e posibil. Jared se simţea stînjenit de acest şir de argumente. – Noi nu vedem lucrurile aşa. Sîntem mîndri să servim. – Sigur că sînteţi, încuviinţă Cainen. Aşa v-au condiţionat de cînd v-aţi născut, de cînd creierul vostru a fost pus în funcţiune, 382

iar BrainPal-ul a gîndit pentru voi şi a ales anumite ramuri ale arborelui decizional, în locul altora. Pînă cînd creierul a devenit capabil să gîndească singur, căile care merg împotriva alegerii sînt deja abandonate. – Fac alegeri tot timpul, protestă Jared. – Nu unele mari, răspunse Cainen. Prin intermediul condiţionării şi al vieţii militare, s-au făcut alegeri pentru tine de-a lungul întregii tale scurte vieţi, soldat. Altcineva a ales să te creeze – asta nu-i prea diferit de oricare altul. Apoi însă au decis să imprime conştiinţa altcuiva în creierul tău. Au ales să te facă războinic. Au ales bătăliile pe care le vei înfrunta. Apoi au ales să te predea nouă, cînd a fost convenabil pentru ei. Şi vor alege să te pună să devii altcineva, crăpîndu-ţi capul ca pe un ou şi lăsînd conştiinţa lui Charles Boutin să se întindă complet peste a ta. Dar eu aleg să te pun să alegi… – De ce? întrebă Jared. – Pentru că pot, conchise Cainen. Şi pentru că tu ar trebui s-o faci. Şi pentru că, după cît se pare, nimeni altcineva n-o să te lase. E viaţa ta, soldat. Dacă alegi să mergi mai departe, o să-ţi sugerăm noi căile despre care credem că vor debloca mai mult din amintirile şi personalitatea lui Boutin. – Şi dacă nu? vru să ştie Jared. Ce se întîmplă după aceea? – Atunci o să informăm Cercetările Militare că refuzăm să-ţi facem indiferent ce, explică Wilson. – Vor găsi pe altcineva s-o facă, zise Jared. – Aproape sigur vor găsi, spuse Cainen. Dar tu-ţi vei fi făcut alegerea, iar noi o vom fi făcut şi noi pe-a noastră. Jared îşi dădu seama că omul de ştiinţă rraey avea dreptate: în cursul vieţii sale, toate alegerile majore care îl afectaseră fuseseră făcute de alţii. Luarea deciziilor îi fusese limitată la lucruri lipsite de importanţă sau la situaţii militare în care a nu alege ceva ar fi însemnat că era mort. Nu se considera sclav, dar era silit să recunoască faptul că nu se gîndise niciodată cum ar fi să nu fie în Forţele Speciale. Gabriel Brahe spusese detaşamentului lui de instruire că, după cei zece ani de serviciu, puteau deveni colonişti, şi nimeni nu se întrebase vreodată de ce erau făcuţi să servească chiar şi cei zece ani. Tot antrenamentul şi toată evoluţia Forţelor Speciale subordona alegerea individuală nevoilor detaşamentului sau plutonului; chiar şi integrarea – marele avantaj militar al Forţelor Speciale – extindea simţul sinelui în afara individului, către grup. (Cînd se gîndi la integrare, Jared simţi un val intens de singură383

tate. La venirea noilor sale ordine, integrarea lui Jared cu plutonul 2 fusese întreruptă. Murmurul constant, de nivel scăzut, al gîndurilor şi emoţiilor venite dinspre camarazii săi de pluton lăsase un gol imens prin absenţa sa. Dacă n-ar fi fost capabil să recurgă la primele experienţe izolate de conştiinţă, ar fi putut s-o ia razna chiar în clipa în care-şi dăduse seama că nu mai putea simţi plutonul. Aşa cum stăteau lucrurile, Jared îşi petrecuse cea mai mare parte din ziua respectivă într-o depresie profundă. Era o amputare sîngeroasă şi usturătoare, şi numai cunoaşterea faptului că era vorba probabil doar de o situaţie temporară o făcea suportabilă.) Jared îşi dădu seama, cu o tulburare crescîndă, cît de mult din viaţa lui fusese dictată, hotărîtă, ordonată şi comandată, îşi dădu seama cît de puţin pregătit era să ia decizia pe care i-o oferise Cainen. Înclinaţia sa imediată era să spună că da, voia să meargă mai departe: să afle mai multe despre Charles Boutin, omul care ar fi trebuit să fie, şi să devină el, într-o oarecare măsură. Dar nu ştia dacă dorea asta cu adevărat, sau era doar ceva ce se aştepta din partea lui. Jared simţi un resentiment, nu faţă de Uniunea Colonială sau faţă de Forţele Speciale, ci faţă de Cainen – pentru că-l adusese în situaţia de a-şi pune întrebări despre el însuşi şi despre opţiunile pe care le avea, sau despre lipsa acestora. – Tu ce-ai face? îl întrebă Jared pe Cainen. – Eu nu sînt tu, răspunse Cainen, şi refuză să mai vorbească despre asta. Wilson era la fel de nefolositor. Amîndoi îşi vedeau de treabă în laborator în timp ce Jared se gîndea, cu ochii aţintiţi la cele trei reprezentări ale conştiinţei care erau toate ale lui, într-un fel sau altul. – Am făcut o alegere, vorbi Jared, după mai mult de două ore. Vreau să merg mai departe. – Poţi să-mi spui de ce? întrebă Cainen. – Pentru că vreau să ştiu mai mult despre toate astea. Făcu semn către imaginea celei de a treia conştiinţe. – Îmi spui că mă schimb. Devin altcineva. Cred asta. Dar încă mă simt eu însumi. Cred că încă o să fiu eu, indiferent ce se întîmpla. Şi vreau să ştiu. Jared îndreptă un deget spre Cainen. – Spui că noi, Forţele Speciale, sîntem sclavi. Ai dreptate. Nu te pot contrazice. Dar ni s-a mai spus şi că noi sîntem singurii oameni născuţi cu un scop: să-i ţinem la adăpost pe ceilalţi oameni. Nu mi s-a dat posibilitatea de a alege acest scop pînă acum, dar îl 384

aleg acum. Aleg asta. – Alegi să fii sclav, comentă Cainen. – Nu, replică Jared. Am încetat să mai fiu sclav cînd am făcut această alegere. – Dar alegi calea pe care te-ar fi pus s-o urmezi cei care te-au făcut sclav, insistă Cainen. – E alegerea mea, rosti apăsat Jared. Dacă Boutin vrea să ne facă vreun rău, vreau să-l opresc. – Asta înseamnă că ai putea deveni ca el, îl avertiză Wilson. – Ar fi trebuit să fiu el, zise Jared. Să fiu ca el încă îmi lasă loc să fiu eu. – Aşadar, asta ţi-e alegerea, spuse Cainen. – Da, asta este, răspunse Jared. – Ei, slavă domnului, exclamă Wilson, evident uşurat. Şi Cainen păru să se relaxeze. Jared se uită la ei, mirat. – Nu înţeleg, i se adresă el lui Cainen. – Ni s-a ordonat să scoatem la suprafaţă cît mai mult posibil din Charles Boudin, îl lămuri Cainen. Dacă ai fi zis nu, iar noi am fi refuzat să urmăm ordinele, probabil că ar fi însemnat o condamnare la moarte pentru mine. Sînt prizonier de război, soldat. Singurul motiv pentru care mi se îngăduie şi puţina libertate pe care-o am este că mi-am permis să fiu folositor. Clipa în care încetez să mai fiu de folos este şi clipa în care FCA îmi retrag medicamentul care mă ţine în viaţă. Sau se hotărăsc să mă omoare în vreun alt fel. Locotenentul Wilson nu va fi probabil împuşcat pentru nerespectarea ordinului, dar, din cîte am înţeles, închisorile FCA nu sînt locuri prea plăcute. – Nesupuşii intră, dar nu mai ies, zise Wilson. – De ce nu mi-aţi spus? întrebă Jared. – Pentru că atunci pentru tine n-ar mai fi fost o alegere imparţială, răspunse Wilson. – Am hotărît între noi că îţi vom oferi această alegere şi că vom accepta consecinţele, adăugă Cainen. Odată ce am făcut propria noastră alegere în privinţa asta, am vrut să fim siguri că ai aceeaşi libertate ca şi noi în luarea hotărîrii tale. – Aşa că îţi mulţumim pentru c-ai ales să mergi înainte, vorbi şi Wilson. Aproape că am făcut pe mine aşteptînd să te hotărăşti naibii odată! – Scuză-mă, spuse Jared. – Nu te mai gîndi la asta, continuă Wilson, pentru că acum ai 385

altă alegere de făcut. – Am ajuns la două opţiuni despre care credem că vor declanşa o cascadă mai amplă de amintiri din conştiinţa lui Boutin, zise Cainen. Prima este o variantă a protocolului de transfer de conştiinţă folosit prima oară pentru a-l pune pe Boutin în creierul tău. Putem să rulăm protocolul din nou şi să întipărim conştiinţa pentru a doua oară. Acum, că ai un creier mai matur, există o şansă excelentă ca o parte mai mare a conştiinţei sale să se imprime – ba chiar ca să se imprime toată. Dar sînt posibile unele consecinţe grave. – Cum ar fi? – Cum ar fi ca propria ta conştiinţă să fie complet ştearsă atunci cînd intră cea nouă, preciză Wilson. – Ah, exclamă Jared. – Poţi să-ţi dai seama cît e de problematic, comentă şi Cainen. – Nu cred că vreau să fac asta, spuse Jared. – Ne-am gîndit că n-o să vrei, zise Cainen. În care caz, avem un plan B mult mai puţin agresiv. – Care este…? întrebă Jared. – O călătorie pe aleea memoriei, răspunse Wilson. Jeleurile au fost doar începutul.

NOUĂ Colonelul James Robbins ridică ochii spre Phoenix, care plutea deasupra lui, pe cer. Iată-mă din nou aici, gîndi el. Generalul Szilard observă stînjeneala lui Robbins. – Nu-ţi prea place popota generalilor, nu-i aşa, colonele? întrebă, şi mai îndesă nişte friptură în gură. – O detest, replică Robbins, înainte să-şi dea seama prea bine ce-i ieşea din gură. Domnule, adăugă el repede. – N-aş zice că te învinuiesc pentru asta, zise Szilard din spatele fripturii de vită. Toată chestia asta cu interdicţia de a mînca aici pentru cei care nu sînt generali e o prostie imensă. Apropo, cum e apa? Robbins coborî ochii spre paharul aburit din faţa lui. – Încîntător de răcoritoare, domnule, răspunse el. Szilard roti furculiţa pentru a cuprinde întreaga popotă a generalilor. 386

– E vina noastră, ştii, spuse el. Adică a Forţelor Speciale. – Cum aşa? întrebă Robbins. – Generalii Forţelor Speciale aduceau aici pe oricine din structura lor de comandă – nu doar ofiţeri, ci şi soldaţi. Pentru că în afara situaţiilor de comandă, nimeni din Forţele Speciale nu dă pe grad nici o ceapă degerată. Aşa că aveai aici toate trupele de la Forţele Speciale, mîncînd fripturi delicioase şi făcînd ochi dulci Phoenixului de deasupra. Îi călcau pe nervi pe generali – nu numai că aici erau soldaţi, dar erau soldaţi ai Brigăzilor-fantomă. Asta în primele zile, cînd ideea unor soldaţi în vîrsta de mai puţin de un an vă dădea fiori vouă, adevărat-născuţilor. – Încă ne mai dă, spuse Robbins. Uneori. – Da, ştiu, replică Szilard. Dar acum o ascundeţi mai bine. Oricum, după o vreme generalii adevărat-născuţi au făcut cunoscut că ăsta-i terenul lor de joacă. Iar acum, tot ce mai primeşte aici oricine altcineva este unul dintre aceste încîntător de răcoritoare pahare cu apă, precum cel pe care-l ai aici, colonele. Aşa că, în numele Forţelor Speciale, îmi cer scuze pentru neajuns. – Mulţumesc, domnule general. Oricum nu mi-e foame. – Bravo ţie, zise Szilard şi mai mîncă din friptură. Colonelul Robbins se uită la mîncarea generalului. De fapt, îi era foame, dar n-ar fi fost înţelept să-i dea atenţie. Robbins îşi făcu o însemnare în minte pentru data viitoare cînd era chemat la o întîlnire la popota generalilor: mănîncă ceva înainte… Szilard înghiţi friptura şi îşi îndreptă din nou atenţia spre Robbins. – Colonele, ai auzit de sistemul Esto? Nu te uita în sus, spunemi doar dacă îl ştii. – Nu ştiu nimic despre el, răspunse Robbins. – Dar despre Krana? Mauna Kea? Sheffield? – Cunosc Mauna Kea de pe Pămînt. Presupun însă că nu-i cel despre care vorbiţi… – Nu e. Szilard mişcă iar furculiţa, fluturînd-o ca să indice un punct undeva, dincolo de marginea răsăriteană a lui Phoenix. – Sistemul Mauna Kea e în partea aceea, imediat dincolo de orizontul propulsorului de salt al Phoenixului. E acolo o colonie nouă. – Hawaieni? întrebă Robbins. – Sigur că nu, răspunse Szilard. Mai mult tamili, din ce-mi spun datele pe care le am. Nu ei pun numele sistemului, doar îl locuiesc. 387

– Ce-i atît de interesant în legătură cu acest sistem? – Faptul că, acum mai puţin de trei zile, a dispărut de acolo un crucişător al Forţelor Speciale. – A fost atacat? întrebă Robbins. Distrus? – Nu, răspunse Szilard. A dispărut. Nici un contact, odată ce a ajuns în sistem. – A apelat colonia? – N-ar fi făcut asta, preciza Szilard, pe un ton neutru care îi sugera lui Robbins că n-ar trebui să insiste asupra detaliilor. Nu insistă. – Poate că s-a întîmplat ceva cu nava cînd a reintrat în spaţiul real, presupuse el în schimb. – Am strecurat în sistem o sondă cu senzori, zise Szilard. Nici urmă de navă. Nici o cutie neagră. Nici o rămăşiţă de-a lungul traseului de zbor proiectat. Nimic. S-a dus. – Asta-i ciudat, remarcă Robbins. – Nu, continuă Szilard. Ceea ce-i ciudat este că e a patra navă a Forţelor Speciale căreia i s-a întîmplat aşa ceva luna asta. Robbins îl fixă pe Szilard fără expresie. – Aţi pierdut patru crucişătoare? Cum? – Ei, dacă ştiam asta, colonele, am fi fost plecaţi să ne înfigem călcîiul în gîtul cuiva. Faptul că ceea ce fac în schimb este să mănînc friptura asta în faţa ta ar trebui să fie un indiciu că sîntem în beznă, la fel ca oricine altcineva. – Dar credeţi că e cineva în spatele chestiei ăsteia, insistă Robbins. Şi nu-i doar o problemă cu navele sau cu propulsoarele de salt. – Sigur că da, replică Szilard. Să ai o navă care dispare e un incident întîmplător. Să ai patru care dispar într-o lună e o nenorocită de tendinţă. Nu-i o problemă cu navele sau cu propulsoarele. – Cine crezi că e în spatele chestiei ăsteia? întrebă Robbins. Szilard lăsă din mînă tacîmurile, iritat. – Dumnezeule, Robbins, exclamă el. Crezi că vorbesc cu tine pentru că n-am prieteni? Robbins surîse crispat, în ciuda propriei lui voinţe. – Obinii, atunci. – Obinii, spuse Szilard. Da. Cei care îl au pe Boutin pus bine undeva. Toate sistemele din care au dispărut navele fie că sînt aproape de spaţiul obin, fie că sînt planete pe care obinii le-au contestat într-un moment sau altul. E un fir subţire, dar de atît ne putem agăţa în acest moment. Ceea ce nu ştim este cum sau de ce, şi 388

aici speram că ai putea să arunci tu puţină lumină. – Vreţi să ştiţi unde ne aflăm cu soldatul Dirac, trase concluzia Robbins. – Dacă n-ai nimic împotrivă, replică Szilard, şi-şi luă din nou tacîmurile. – Merge încet, recunoscu Robbins. Credem că breşa de memorie a apărut datorită stresului şi a aportului senzorial. Nu putem pune asupra lui acelaşi tip de presiune pe care o exercită lupta, dar l-am pus în contact cu părţi din viaţa lui Charles Boutin, una cîte una. – Înregistrările lui? întrebă Szilard. – Nu. Cel puţin nu rapoartele şi fişierele despre Boutin care au fost scrise sau înregistrate de alţi oameni. Acestea nu provin chiar de la Boutin, şi nu vreau să introducem un punct de vedere exterior. Cainen şi locotenentul Wilson lucrează cu sursele primare – înregistrările şi notele lui Boutin – şi cu lucrurile acestuia. – Vrei să spui lucruri care au aparţinut lui Boutin? – Lucruri care i-au aparţinut, lucruri care i-au plăcut – adu-ţi aminte de jeleuri – sau lucruri de la alţi oameni pe care i-a cunoscut. L-am dus de asemenea pe Dirac în locuri unde a locuit şi a crescut Boutin. Provenea de pe Phoenix, ştiţi. E doar o excursie scurtă pînă jos, cu naveta. – Frumos că are parte de excursii pe teren, comentă Szilard, doar uşor distant. Dar ai zis că merge încet. – Iese la suprafaţă o parte mai mare a lui Boutin. Însă pare să fie mai mult personalitatea. Am citit profilul psihologic al soldatului Dirac; pînă acum a fost un personaj oarecum pasiv. Mai curînd i s-au întîmplat lucruri, decît să le facă el să se întîmple. Iar în prima săptămînă sau cam aşa ceva pe care a petrecut-o cu noi, aşa a şi fost. În ultimele trei săptămîni a devenit totuşi mai categoric şi mai puţin şovăitor. Şi se potriveşte mai bine cu felul în care a fost Boutin, vorbind din punct de vedere psihologic. – Aşadar, devine tot mai mult ca Boutin. Bine, încuviinţă Szilard. Dar îşi aminteşte ceva? – Ei, tocmai asta-i, recunoscu Robbins. Revin foarte puţine amintiri. Ceea ce revine este mai mult despre viaţa de familie, nu despre muncă. Îi punem înregistrări cu Boutin făcînd însemnări verbale despre proiecte şi le ascultă absent. Arată-i o poză a fetiţei lui Boutin şi intră în convulsii pentru o clipă, apoi îţi spune ce se petrece în poză. E frustrant. Szilard mestecă o clipă, cugetînd. Robbins profită de pauză ca să se bucure de apă. Nu era atît de înviorătoare pe cît sugerase ge389

neralul mai devreme. – Amintirile despre fetiţă nu duc la apariţia unor amintiri tangenţiale? întrebă Szilard. – Cîteodată da, răspunse Robbins. O poză a lui Boutin şi a fiicei lui la cine ştie ce bază de cercetare la care a fost trimis la post i-a adus aminte de o parte din munca pe care-a făcut-o acolo. Nişte prime cercetări despre depozitarea intermediară a conştiinţei, înainte de a se întoarce pe staţia Phoenix şi de a începe să lucreze la asta, folosind tehnologia pe care am căpătat-o de la Consu. Dar nu şi-a amintit de nimic folositor, legat de motivele pentru care Boutin a hotărît să devină trădător. – Mai arată-i o poză cu fiica lui Boutin, propuse Szilard. – I le-am arătat pe toate pe care le-am putut găsi, zise Robbins. Nu sînt atît de multe. Şi nu există nici unul dintre lucrurile ei fizice – nici o jucărie sau desen sau orice altceva de felul ăsta. – De ce? întrebă Szilard. Robbins ridică din umeri. – A murit înainte ca Boutin să se întoarcă la staţia Phoenix, explică el. Bănuiesc că n-a vrut să aducă lucrurile cu el. – Ei, asta-i interesant, remarcă Szilard. Ochii lui arătau ca şi cum s-ar fi concentrat asupra a ceva din depărtare, un semn că citea ceva pe BrainPal. – Ce este? întrebă Robbins. – Am scos dosarul lui Boutin în timp ce vorbeai, spuse Szilard. Boutin e colonist, dar munca lui pentru Uniunea Colonială i-a cerut să locuiască în baze ale Cercetărilor Militare. Ultimul loc în care a lucrat înainte de a veni aici a fost staţia de cercetări Covell. Ai auzit vreodată de ea? – Sună familiar, răspunse Robbins. Dar nu reuşesc s-o plasez în… – Zice că era un complex de cercetări cu capacitate de imponderabilitate. Făceau nişte lucrări biomedicale, de aceea se afla Boutin acolo, dar conţinea mai mult arme şi sisteme de navigaţie. Asta-i interesant: staţia era de fapt amplasată direct deasupra unui sistem de inele planetare. Doar la un kilometru de planul inelului. Folosea rămăşiţele inelului pentru a-şi testa sistemele de navigaţie cu rază scurtă de acţiune. Acum pricepu Robbins. Planetele solide cu sisteme de inele erau rare, iar cele cu colonii umane încă şi mai rare. Cei mai mulţi colonişti preferau să nu locuiască în locuri unde bucăţile de stîncă de mărimea unui stadion care plonjau prin atmosferă erau eveni390

mente obişnuite, mai curînd decît genul de lucruri care se petrec o dată pe mileniu. Una cu o staţie a Cercetărilor Militare pe orbită – asta era absolut unică. – Omagh, rosti Robbins. – Omagh, încuviinţă Szilard. Care nu ne mai aparţine. N-am putut dovedi niciodată că obinii au atacat iniţial colonia sau staţia. Este posibil ca rraey să fi atacat colonia, şi apoi obinii să-i fi atacat pe ei, cînd erau slăbiţi de lupta cu noi şi înainte a apuca să primească întăriri. Ceea ce reprezintă un motiv pentru care n-am pornit la război cu ei pentru asta. Dar ştim că s-au hotărît să revendice sistemul al naibii de repede, înainte ca noi să punem pe picioare o forţă care să-l ia înapoi. – Iar fiica lui Boutin făcea parte din colonie, presupuse Robbins. – Era pe staţie, din ceea ce spune lista de victime, răspunse Szilard, trimiţîndu-i lista lui Robbins ca s-o vadă. Era o staţie mare. Avea apartamente pentru familii. – Dumnezeule, exclamă Robbins. – Ştii, continuă Szilard nepăsător, băgînd în gură ultima bucăţică de friptură, cînd staţia Covell a fost atacată, n-a fost complet distrusă. De fapt, avem informaţii demne de încredere care sugerează că staţia e în mare parte intactă. – OK, zise Robbins. – Inclusiv apartamentele pentru familii. – O, OK, exclamă Robbins, şi se aprinse luminiţa. Pot să vă spun deja că nu-mi place încotro se duce chestia asta… – Ai spus că memoria lui Dirac reacţionează cel mai puternic la stres şi la aportul senzorial, spuse Szilard. Faptul de a-l duce în locul unde a murit fiica lui – şi unde este probabil să se afle toate lucrurile ei – ar însemna un aport senzorial semnificativ. – Există doar mica problemă că sistemul este acum stăpînit şi patrulat de obini, sublinie Robbins. Szilard ridică din umeri. – Aici intervine stresul. Îşi lăsă tacîmurile în poziţia de „încheiat” pe farfurie şi o împinse deoparte. – Motivul pentru care generalul Mattson l-a preluat pe soldatul Dirac este că nu voia ca acesta să moară în luptă, îi aduse aminte Robbins. Aruncarea lui în spaţiul sistemului Omagh mai curînd se opune acestei dorinţe, domnule general. – Da, bine, dorinţa generalului de a-l ţine pe Dirac în afara peri391

colului trebuie să fie temperată de faptul că patru dintre navele mele şi mai mult de o mie de oameni au dispărut în neant, ca şi cum n-ar fi existat niciodată, protestă Szilard. Şi la urma urmei, Dirac este încă soldat al Forţelor Speciale. Aş putea forţa lucrurile. – Lui Mattson nu i-ar plăcea, îi atrase atenţia Robbins. – Nici mie, replică Szilard. Am o relaţie bună cu generalul, în ciuda atitudinii de superioritate faţă de Forţele Speciale şi faţă de mine. – Nu-i vorba numai de dumneavoastră. Are aerul ăsta de superioritate faţă de toată lumea. – Da, e un ticălos care crede în egalitatea şanselor, comentă Szilard. Şi e conştient de asta, crede că înseamnă că e în regulă. Aşa cum stau lucrurile însă, oricît de mult n-aş vrea să am de-a face cu latura lui urîtă, o voi face dacă trebuie. Dar nu cred că o să trebuiască. Un ospătar se apropie să ia farfuria lui Szilard; Szilard comandă desert. Robbins aşteptă pînă cînd ospătarul plecă. – De ce nu credeţi că o să trebuiască? întrebă el. – Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că avem deja Forţe Speciale în sistemul Omagh, făcînd pregătiri să-l recucerească? întrebă Szilard. – Aş fi sceptic, răspunse Robbins. Soiul ăsta de activitate ar fi observat mai devreme sau mai tîrziu, iar obinii sînt necruţători. Nu le-ar tolera prezenţa dacă ar afla despre aşa ceva. – Ai dreptate în legătură cu asta, încuviinţă Szilard. Dar n-ai dreptate să fii sceptic. Forţele Speciale se află în sistemul Omagh de peste un an. Se află chiar pe staţia Covell. Cred că-l putem duce pe soldatul Dirac înăuntru şi apoi să-l scoatem fără să atragem prea multă atenţie. – Cum? întrebă Robbins. – Cu foarte mare grijă. Şi folosind cîteva jucării noi. Ospătarul se întoarse cu desertul generalului: două prăjituri mari Toll House. Robbins rămase cu ochii la farfurie. Îi plăceau la nebunie prăjiturile Toll House. – Vă daţi seama că dacă vă înşelaţi, şi dacă nu-l puteţi strecura pe Dirac pe lîngă obini, ei îl vor omorî, proiectul dumneavoastră secret de recuperare a sistemului Omagh va fi dezvăluit şi orice informaţie pe care o are Dirac despre Boutin va muri odată cu el, comentă Robbins. Szilard luă o prăjitură. – Riscul… întotdeauna intră în ecuaţie. Dacă facem asta şi o scrîntim, atunci sîntem futuţi de-a binelea. Dar dacă n-o facem, 392

riscăm ca Dirac să nu recupereze niciodată amintirile lui Boutin, şi atunci sîntem vulnerabil la ceea ce au plănuit obinii mai departe. Şi abia atunci vom fi futuţi de-a binelea. Dar vrei să afli ceva? Dacă e să fiu futut, colonele, prefer să fiu futut în picioare decît în genunchi. – Ştiţi cum să folosiţi imaginile mintale, domnule general, recunoscu Robbins. – Mulţumesc, colonele. Încerc. Întinse mîna, luă a doua prăjitură şi i-o oferi lui Robbins. – Ia-o. Am văzut că ţi-e poftă. Robbins se uită lung la prăjitură, apoi aruncă o privire în jur. – Nu pot să iau asta, spuse el. – Ba sigur că poţi. – N-ar trebui să mănînc nimic aici. – Şi ce dacă? zise Szilard. Dă-i naibii. E o tradiţie ridicolă şi ştii asta. Aşa că rupe-o. Ia prăjitura. Robbins luă prăjitura şi se uită la ea posomorit. – Oh, Doamne Dumnezeule! exclamă Szilard. Trebuie să-ţi ordon să mănînci chestia aia blestemată? – Ar putea ajuta. – Bine. Colonele, îţi dau un ordin direct. Mănîncă nenorocita aia de prăjitură! Robbins o mîncă. Ospătarul fu scandalizat. * – Iată, îi spuse Harry Wilson lui Jared cînd intrară în cala de mărfuri de pe Shikra. Trăsura ta. „Trăsura” în chestiune consta într-un scaun ca un coş din fibre de carbon, două motoare ionice extrem de mici, de putere şi manevrabilitate limitată şi de obiectul de mărimea unui frigider de birou amplasat chiar sub scaun. – Urîtă trăsură, comentă Jared. Wilson chicoti. Simţul umorului al lui Jared se îmbunătăţise în ultimele cîteva săptămîni, sau cel puţin devenise mai mult pe placul lui Wilson – îi amintea de sarcasticul Charles Boutin pe care-l cunoştea. Wilson se simţea atît încîntat cît şi îngrijorat în legătură cu asta; încîntat pentru că munca lui şi a lui Cainen schimba ceva şi îngrijorare pentru că Boutin era, la urma urmei, un trădător al omenirii. Lui Wilson îi plăcea destul de mult de Jared pentru a nui dori o asemenea soartă. 393

– E urîtă, dar e ultimul răcnet, zise Wilson. Se apropie şi bătu uşor cu palma obiectul cu aspect de frigider. – Acesta este cel mai mic propulsor de salt creat vreodată, explică el. Abia ieşit de pe linia de asamblare. Şi nu numai că-i mic, dar e un exemplu al primului progres real făcut de decenii în tehnologia saltului. – Dă-mi voie să ghicesc, spuse Jared. Se bazează pe tehnologia aia consu pe care am furat-o de la rraey. – Faci să sune ca şi cum totul ar fi ceva rău. – Păi, ştii şi tu, replică Jared, ciocănindu-şi capul cu degetul. Sînt în situaţia asta din cauza tehnologiei consu. Să zicem doar că nu sînt neutru în ceea ce priveşte utilizările sale. – Ai perfectă dreptate, fu de acord Wilson. Dar ăsta e drăguţ. Un prieten de-al meu a lucrat la el; vorbeam despre o asemenea realizare. Cele mai multe propulsoare de salt au nevoie să ajungă într-un spaţiu-timp plat înainte de a le porni. Trebuie să ajungi departe de o planetă. Ăsta e mai puţin mofturos; poate folosi un punct Lagrange. Atîta vreme cît ajungi la o planetă cu un satelit rezonabil de mare, ai cinci puncte apropiate în spaţiu destul de plate din punct de vedere gravitaţional ca să se declanşeze acest propulsor. Dacă rezolvă toate şpilurile, ar putea revoluţiona călătoria spaţială. – „Să rezolve şpilurile”? întrebă Jared. Sînt pe cale să folosesc chestia asta. Şpilurile sînt dăunătoare. – Şpilul e că motorul se dovedeşte sensibil la masa obiectului la care e ataşat, explică Wilson. Prea multă masă creează o curbare locală prea mare a spaţiului-timp. Determină propulsorul de salt să facă lucruri ciudate. – Cum ar fi? întrebă Jared. – Cum ar fi să explodeze, răspunse Wilson. – Asta nu-i prea încurajator. – Ei, să explodeze nu-i tocmai cuvîntul potrivit, spuse Wilson. Fizica pentru ceea ce se petrece cu adevărat este mult mai ciudată, te asigur. – Te poţi opri acum, zise Jared. – Dar tu nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta, continuă Wilson. E nevoie cam de cinci tone înainte ca propulsorul să devină instabil. De aceea arată vehiculul ăsta ca o şaretă de deşert. E mult sub pragul masei admise, chiar şi cu tine înăuntru. Ar trebui să fie totul în regulă. – Ar trebui…, comentă Jared. 394

– Oh, nu mai fi aşa bebeluş, exclamă Wilson. – N-am nici măcar un an. Pot să fiu bebeluş dacă vreau. Ajutămă să intru în chestia asta, vrei? Jared se strădui să intre în scaunul ca un coş al aparatului; Wilson îl prinse în chingi şi-i depozită carabina într-o cutie de pe o latură a scaunului. – Fă o verificare a sistemelor, îl îndemnă Wilson. Jared îşi activă BrainPal-ul şi se conectă la vehicul, verificînd integritatea propulsorului de salt şi a motoarelor ionice; totul era în parametrii nominali. Vehiculul nu avea comenzi fizice; Jared avea să-l controleze cu BrainPal-ul. – Vehiculul e în regulă, anunţă Jared. – Cum stai cu salopeta? întrebă Wilson. – Bine. Aparatul avea cabina deschisă; salopeta lui Jared era reglată pentru vidul intens, inclusiv o glugă care urma să coboare complet peste faţă, etanşîndu-l înăuntru. Ţesătura nanobotică a salopetei era fotosensibilă şi transmitea informaţii optice şi alte semnale electromagnetice direct la BrainPal-ul lui Jared. Ca rezultat, Jared avea să poată „vedea” mai bine cu ochii acoperiţi cu glugă decît dacă i-ar fi folosit. În jurul taliei, Jared avea un sistem de reciclare a aerului care putea, în caz de nevoie, să furnizeze aer respirabil pentru o săptămînă. – Atunci eşti pregătit să pleci, spuse Wilson. Coordonatele de dus sînt programate din partea asta, şi ar trebui să le ai şi cînd de întorci din partea cealaltă. Nu trebuie decît să le introduci şi să laşi aparatul să facă restul. Szilard a zis că echipa de recuperare a Forţelor Speciale va fi gata pentru tine pe partea cealaltă. O să trebuiască să-l cauţi pe un anumit căpitan Martin. Are un cod de confirmare ca să-i poţi verifica identitatea. Szilard zice să-i urmezi ordinele întocmai. Ai priceput? – Am priceput, răspunse Jared. – OK, spuse Wilson. Am plecat de-aici. O să începem să scoatem aerul. Închide-ţi costumul. Imediat ce se deschid uşile calei, porneşte programul de navigaţie şi el se va descurca mai departe. – Am înţeles, repetă Jared. – Noroc, Jared, îi ură Wilson. Sper să găseşti ceva folositor. Ieşi din cală la sunetul sistemului de menţinere a vieţii de pe Shikra, care absorbea aerul din cală. Jared îşi activă gluga; simţi o beznă de moment, urmată de o îmbunătăţire impresionantă a vederii periferice, în clipa cînd porni semnalul vizual al salopetei. 395

Foşnetul aerului se micşoră pînă la dispariţie; Jared stătea în vid. Prin metalul navei şi prin fibrele de carbon ale aparatului, putu simţi uşile calei deschizîndu-se. Jared activă programul de navigaţie; vehiculul se ridică de pe podeaua calei şi alunecă uşor pe uşă. Vederea lui Jared includea traseul vizual al programului de navigaţie şi destinaţia, la mai mult de o mie de kilometri depărtare: poziţia L4 dintre Phoenix şi satelitul său Benu, în prezent neocupată de vreun alt obiect. Motoarele ionice porniră; sub acceleraţia motoarelor, Jared îşi simţi greutatea crescînd. Propulsorul de salt se declanşă cînd aparatul intersectă poziţia L4. Jared observă apariţia bruscă şi descumpănitoare a unui sistem lat de inele la mai puţin de un kilometru deasupra punctului său de vedere, înconjurînd către stînga lui o planetă albastră, asemănătoare Pămîntului. Vehiculul lui Jared, care mai devreme se mişcase cu o viteză impresionantă, era nemişcat. Motoarele ionice se opriseră chiar înainte de tranziţia saltului, iar energia inerţială a aparatului nu-l duse mai departe după aceea. Jared era bucuros de asta. Se îndoia că micile motoare ionice ar fi reuşit să oprească vehiculul înainte de a se rătăci în sistemul de inele şi de a se izbi de o stîncă rotitoare. Soldat Dirac, auzi Jared, în timp ce impulsul unui cod de control intră în BrainPal. Da, răspunse el. Aici căpitanul Martin, auzi Jared. Bine ai venit pe Omagh. Te rog ai răbdare; venim spre tine. Dacă îmi trimiteţi coordonate, aş putea veni eu pînă la voi, se oferi Jared. Am prefera să n-o faci, replică Martin. Obinii au scanat zona mai mult decît de obicei în ultima vreme. Am prefera să nu le dăm nimic de văzut. Ai răbdare. După vreun minut, Jared observă trei dintre pietrele inelelor îndreptîndu-se încet în direcţia lui. Se pare că am nişte rămăşiţe care vin spre mine, îi transmise lui Martin. O să fac o manevră ca să mă dau la o parte. Nu face asta, îl preveni Martin. De ce? întrebă Jared. Pentru că detestăm să alergăm după cai verzi, răspunse Martin. Jared dădu instrucţiuni salopetei să se concentreze asupra pietrelor care veneau spre el şi să mărească imaginea. Observă că pietrele aveau membre, şi că una dintre ele trăgea ceea ce arăta ca un cablu de remorcare. Jared le urmări în timp ce se apropiară şi 396

ajunseră în sfîrşit la aparat. Una dintre ele manevra prin faţa lui Jared în timp ce celelalte două ataşară cele două cabluri. Piatra era de mărimea unui om şi de forma unei emisfere neregulate; de aproape arăta ca o carapace de broască ţestoasă fără deschidere pentru cap. Patru membre de lungime egală se întindeau în simetrie biaxială. Membrele aveau două articulaţii şi se terminau cu mîini largi, cu degete opozabile pe fiecare parte a palmei. Partea de dedesubt a pietrei era plată şi pestriţă, cu o linie care traversa centrul, sugerînd că se putea deschide. Pe partea de deasupra se aflau porţiuni plane, lucioase, despre care Jared bănui că erau fotosensibile. Nu e tocmai ceea ce te aşteptai să vezi, soldat? întrebă piatra, folosind vocea lui Martin. Nu, domnule, răspunse Jared. Îşi accesă baza de date internă cu privire la puţinele specii inteligente care erau prietenoase (sau cel puţin nu se aflau într-un conflict deschis) cu oamenii, dar nu descoperi nimic care să semene fie şi pe departe cu creatura asta. Mă aşteptam la cineva uman. Jared simţi un impuls pătrunzător de amuzament. Sîntem oameni, soldat, zise Martin. La fel de mult ca şi tine. Nu arătaţi uman, remarcă Jared, şi regretă imediat. Sigur că nu, replică Martin. Dar nici nu trăim într-un mediu tipic uman. Am fost adaptaţi pentru locul în care trăim. – Unde trăiţi? întrebă Jared. Unul dintre membrele lui Martin se mişcă în jurul lui. Aici. Adaptaţi pentru viaţa în spaţiu. Corpuri antivid. Benzi fotosintetice pentru energie. Martin îşi ciocăni partea de dedesubt. Iar aici, un organ care adăposteşte alge modificate, menit să furnizeze oxigenul şi compuşii organici de care avem nevoie. Putem trăi aici vreme de săptămîni în şir, spionîndu-i şi sabotîndu-i pe obini, iar ei nici măcar nu ştiu că sîntem aici. Caută mereu nave ale FCA. Îi zăpăceşte complet. Sînt sigur. În regulă, Stross îmi zice că putem pleca, anunţă Martin. Sîntem gata să te tragem înăuntru. Ţine-te bine. Jared simţi o zdruncinătură şi apoi o uşoară vibraţie în timp ce cablul de remorcare era înfăşurat, trăgînd aparatul în interiorul inelului. Pietrele ţineau pasul, manevrînd mici propulsoare cu membrele din spate. 397

Aşa te-ai născut? întrebă Jared. Eu nu, răspunse Martin. Au creat tipul ăsta de corp cu trei ani în urmă. Totul nou. Aveau nevoie de voluntari care să-l testeze. Era prea neobişnuit ca să pui o conştiinţă în el fără să-l încerce. Trebuia să vedem dacă oamenii s-ar putea adapta la el fără să înnebunească. Trupul ăsta este aproape în întregime un sistem închis. Obţin oxigen, substanţe nutritive şi umezeală de la organul pe bază de alge, iar excrementele sînt reintroduse pentru a hrăni algele. Nu mănînci şi nu bei aşa cum trebuie să facă oamenii de obicei. Nici măcar nu faci pipi în mod normal. Şi să nu faci lucruri pe care altminteri eşti programat să le faci, te scoate din minţi. N-ai crede că ar putea să te sîcîie faptul de a nu urina. Dar crede-mă, te sîcîie. A fost de fapt unul dintre lucrurile pentru care au fost nevoiţi să găsească o cale de a-l ocoli, atunci cînd au trecut la producţia de masă. Martin arătă către celelalte două pietre. Stross şi Pohl, ei s-au născut în corpurile astea, continuă Martin. Şi se simt perfect şi în largul lor în ele. Dacă le spun despre cum e să mănînci un hamburger sau să faci caca, se uită la mine de parcă aş fi nebun. Iar să încerc să le descriu sexul obişnuit nu decît o pierdere totală de timp. Fac sex? întrebă Jared, surprins. Nu vrei să încurci lucrurile cu impulsul sexual, soldat. E rău pentru specie. Da, noi facem sex tot timpul. Făcu un semn către partea de dedesubt. Ne deschidem aici. Marginile glugii tale se pot etanşa cu ale altcuiva. Numărul de poziţii în care o putem face este ceva mai limitat decît cel în care poţi tu. Corpul tău e mai flexibil decît al nostru. Pe de altă parte, ne putem regula în vid total. Ceea ce e o şmecherie isteaţă. Aşa zic şi eu, încuviinţă Jared. Simţea că Martin aluneca spre teritoriul „prea multe informaţii”. Dar sîntem un soi diferit, fără îndoială, continuă căpitanul. Avem chiar şi o schemă de nume diferită de restul Forţelor Speciale. Ne primim numele după vechi scriitori de science-fiction, în loc de savanţi. Mi-am luat chiar şi un nume nou cînd m-am schimbat. Ai de gînd să te schimbi înapoi? întrebă Jared. Într-un trup normal? Nu, răspunse Martin. Cînd m-am schimbat prima oară, aş fi vrut. Dar te obişnuieşti. Acum, situaţia de faţă înseamnă normalul pentru mine. Şi ăsta-i viitorul. FCA ne-au făcut ca să capete un avantaj în luptă, la fel cum au făcut cu primele Forţe Speciale. Şi merge. Noi sîntem materia întunecată. Ne putem strecura spre o navă şi duş398

manul crede că sîntem sfărîmături, pînă cînd bomba nucleară de buzunar pe care le-am prins-o de carcasă în trecere explodează. Şi apoi nu mai cred nimic, niciodată. Dar şi mai mult de-atît, continuă Martin. Sîntem primii oameni adaptaţi organic la viaţa în spaţiu. Fiecare sistem corporal este organic, chiar şi BrainPal-ul – avem primul BrainPal complet organic. Asta-i o îmbunătăţire care-o să treacă la populaţia generală a Forţelor Speciale data viitoare, cînd fac o nouă ediţie de corpuri. Tot ceea ce sîntem se exprimă în ADN-ul nostru. Dacă pot găsi o cale să ne lase să ne înmulţim natural, o să avem o nouă specie: Homo astrum, care poate trăi între planete. Atunci nu va mai trebui să luptăm cu nimeni pentru proprietăţi teritoriale. Iar asta înseamnă că fiinţele umane cîştigă. În afară de cazul în care nu vrei să arăţi ca o broască ţestoasă, remarcă Jared. Martin trimise un impuls puternic de amuzament. De acord. Mai e şi asta. Şi o ştim. Ne numim gamerani, ştii… Jared se simţi uşor în ceaţă pînă cînd referirea îi apăru în cap, din serile de la Camp Carson, cînd urmărea filme de science-fiction la viteză de zece ori mai mare. Ca monstrul japonez? Te-ai prins, replică Martin. Scuipaţi şi foc? Întreabă-i pe obini. Vehiculul intră în inel. * Jared văzu mortul de îndată ce se strecurară prin gaura din peretele staţiei Covell. Gameranii informaseră Forţele Speciale că staţia Covell era în mare parte intactă, dar „în mare parte intactă” însemna în mod clar altceva pentru soldaţii care prosperau în vidul intens. Staţia Covell era lipsită de aer, de viaţă şi de gravitaţie, deşi unele sisteme electrice mai aveau energie, în mod remarcabil, datorită panourilor solare şi a construcţiei solide. Gameranii cunoşteau bine staţia; mai fuseseră pe ea înainte, recuperînd fişiere, documente şi obiecte ce nu fuseseră deja distruse sau jefuite de obini. Singurul lucru pe care nu-l recuperaseră erau morţii; obinii tot mai veneau pe la staţie din cînd în cînd şi ar fi putut observa dacă numărul morţilor scădea spectaculos odată cu timpul. Aşa că morţii rămîneau, plu399

tind reci şi deshidrataţi prin staţie. Mortul era fixat de peretele despărţitor al unui coridor. Jared bănui că nu se aflase acolo cînd fusese făcută gaura din carcasă prin care trecuseră; decompresia explozivă l-ar fi absorbit direct în spaţiu. Jared se întoarse să-i ceară lui Martin confirmarea. E nou, confirmă căpitanul. Cel puţin în secţiunea asta. Morţii plutesc de zor pe-aici, alături de orice altceva. E cineva pe care-l căutai? Jared pluti către bărbatul mort. Trupul acestuia era pîrjolit şi uscat, cu toată umezeala de mult evaporată. Ar fi fost de nerecunoscut chiar dacă Boutin l-ar fi cunoscut. Jared se uită la halatul de laborator al bărbatului; ecusonul afirma că este vorba de Uptal Chatterjee. Pielea pergamentoasă arăta verde. Numele părea potrivit pentru un colonist, dar era clar că la un moment dat fusese cetăţean al unei naţiuni occidentale. Nu ştiu cine e, zise Jared. Atunci vino, îl chemă căpitanul. Acesta apucă balustrada cu ambele mîini stîngi şi se propulsă pe coridor. Jared îl urmă, dînd drumul balustradei din cînd în cînd, ca să tracă pe lîngă un cadavru care se ciocnea de obiecte prin hol. Se întrebă dacă ar putea s-o găsească pe Zoë Boutin plutind pe coridoare sau în altă parte a staţiei. Nu, rosti un gînd. Nu i-au găsit niciodată corpul. N-au prea găsit corpuri de colonişti. Stai, îi transmise lui Martin. Ce e? Îmi aduc aminte, spuse Jared, şi închise ochii, chiar dacă se afla în spatele glugii. Cînd îi deschise, se simţi mai ager şi mai concentrat. De asemenea, ştia exact unde voia să meargă. Vino după mine, îl chemă Jared. Jared şi Martin intraseră în staţie prin aripa armamentului. Spre nucleu se aflau navigaţia şi cercetările biomedicale; în centru, era un mare laborator cu gravitaţie zero. Jared îl conduse pe Martin spre nucleu şi apoi pe holuri, în sensul acelor de ceasornic, oprindu-se din cînd în cînd ca să-l lase pe Martin să forţeze uşile de urgenţă dezactivate, cu ajutorul unui piston asemănător unui cric. Luminile de pe coridoare, alimentate de panouri solare, luceau slab, dar mai mult decît suficient pentru vederea perfecţionată a lui Jared. Aici, anunţă Jared în sfîrşit. Aici mi-am făcut treaba. Ăsta-i laboratorul meu. 400

Laboratorul era plin de pietriş şi găuri de gloanţe. Oricine trecuse pe-aici, nu era interesat de păstrarea lucrărilor tehnice ale laboratorului; nu voiseră decît să omoare pe toată lumea. Pe mese şi pe latura unui birou se vedea sînge înnegrit şi uscat. Cel puţin o persoană fusese ucisă aici, dar nu exista nici un trup. Jerome Kos, se gîndi Jared. Aşa-l chema pe asistentul meu. Era originar din Guatemala, dar imigrase în Statele Unite pe cînd era copil. El a fost cel care a rezolvat supraîncărcarea zonei-tampon… Rahat! exclamă Jared. Amintirea lui Jerry Kos îi plutea în cap, în căutarea contextului. Jared examină încăperea, căutînd computere sau dispozitive de stocare a datelor, dar nu exista nimic. Aţi luat voi computerele de-aici? îl întrebă pe Martin. Nu din camera asta, răspunse Martin. Din unele laboratoare lipseau computere şi altă aparatură, înainte de a apuca să ne învîrtim prin ele. Obinii sau cine-or fi fost trebuie să le fi luat cu ei… Jared îşi croi drum pînă la un birou despre care ştia că fusese al lui Boutin. Orice s-ar fi aflat pe el zburase de mult. Jared deschise sertarele şi găsi materiale de birou, dosare cu şină şi alte lucruri, nu deosebit de folositoare. În timp ce închidea sertarele cu dosare, văzu hîrtii într-unul dintre ele. Se opri şi scoase una; era un desen, semnat de Zoë Boutin mai mult cu entuziasm decît cu precizie. Îmi desena cîte unul pe săptămîna, la ora de artă de miercuri, îşi aminti Jared. Îl luam pe cel nou şi-l agăţăm cu o pioneză, şi-l scoteam pe cel vechi şi-l puneam în sertar. Nu aruncam niciodată nimic. Jared ridică ochii spre panoul de plută de deasupra biroului; erau într-adevăr pioneze în el, dar nici un desen. Ultimul plutea aproape cu siguranţă pe undeva prin cameră. Jared trebui să lupte cu impulsul de a-l căuta pînă cînd avea să-l găsească. În schimb, se împinse de lîngă birou către uşă, strecurîndu-se pe hol înainte ca Martin să apuce să-l întrebe unde se ducea. Căpitanul se grăbi să-l prindă din urmă. Coridoarele de lucru din staţia Covell erau clinice şi sterile; apartamentele pentru familii se străduiau din greu să fie complet opusul. Covoare – deşi de tip industrial – acopereau podelele. Copiii din clasele de artă fuseseră încurajaţi să picteze pereţii holului, pe care se vedeau sori, pisici şi dealuri cu flori, în desene care nu însemnau artă, decît dacă erai părinte şi erai dispus să accepţi orice de la odrasla ta. Sfărîmăturile de pe coridor şi murdăria întunecată care apărea din cînd pe pereţi se împotriveau bucuriei. 401

Ca şef al cercetării, familist cu un copil, Boutin primise un apartament mai mare decît al multora; ceea ce nu însemna că nu era aproape insuportabil de strîmt; spaţiul reprezenta un lux pe staţiile spaţiale. Apartamentul lui Boutin se afla la capătul coridorului P (P de la pisică – pereţii erau pictaţi cu tot soiul de pisici diferite din punct de vedere anatomic), apartamentul 10. Jared se trase de-a lungul coridorului către apartamentul 10. Uşa era închisă, dar nu încuiată. Jared o deschise şi intră. La fel ca peste tot, prin încăpere pluteau tăcut obiecte. Jared recunoscu unele lucruri, dar nu şi altele. O carte care fusese un dar de la un prieten din colegiu. O poză în ramă. Un stilou. O pătură pe care el şi cu Cheryl o cumpăraseră în luna de miere. Cheryl. Soţia lui, moartă din cauza unei căderi în timpul unei excursii. Murise chiar înainte ca el să plece la acest post. Înmormîntarea ei fusese cu două zile înainte să vină aici. Îşi aminti cum o ţinuse de mînă pe Zoë, ascultînd-o cum întreba de ce mama ei trebuia să plece şi cum îl punea să promită că nu avea s-o părăsească niciodată. El îi promisese, desigur. Dormitorul lui Boutin era înghesuit; al lui Zoë, în camera următoare, ar fi fost incomod pentru oricine care nu avea cinci ani. Pătucul de copil era băgat într-un colţ, atît de bine fixat încît nu începuse să plutească; pînă şi salteaua rămăsese pe loc. Cărţi cu poze, jucării şi animale umplute cu vată pluteau prin cameră. Una dintre ele îi atrase atenţia lui Jared, şi se întinse s-o prindă. Babar elefantul… Phoenix fusese colonizată înainte ca Uniunea Colonială să înceteze să mai accepte colonişti din ţări bogate; exista o numeroasă populaţie franceză, din care provenea Boutin. Babar era un personaj popular pentru copiii de pe Phoenix, alături de Asterix, Tintin şi Zăpăcitul, amintiri ale copilăriei petrecute pe o planetă atît de îndepărtată de Phoenix încît nimeni nu se gîndea prea mult la ea. Zoë nu văzuse niciodată un elefant în realitate – foarte puţini dintre ei ajunseseră în spaţiu – dar fusese cu toate acestea încîntată de Babar, atunci cînd Cheryl i-l dăduse cadou la cea de-a patra aniversare. După moartea lui Cheryl, Zoë făcuse din Babar un totem; refuza să meargă oriunde fără el. Şi-o aminti pe Zoë plîngînd după elefănţel cînd o lăsase la apartamentul lui Helene Greene, în timp ce se pregătea să plece pe Phoenix pentru cîteva săptămîni de testări ale ultimei faze. Întîrziase deja la navetă; nu avea timp să-l mai ia pe Babar. O linişti pînă la urmă, promiţîndu-i să-i găsească lui Babar o Celeste. Împăcată, Zoë îi dădu un sărut şi se duse în camera lui Kay Greene 402

ca să se joace cu prietena ei. El uită apoi imediat de Babar şi de Celeste, pînă în ziua în care era programat să se întoarcă pe Omagh şi Covell. Se gîndea la o scuză rezonabilă ca să explice de ce venea cu mîna goală, cînd fu tras deoparte şi i se spuse că Omagh şi Covell fuseseră atacate şi că toată lumea de la bază şi din colonie era moartă, iar fiica lui cea preaiubită murise singură şi înspăimîntată, departe de oricine care-o iubise vreodată. Jared îl ţinu în braţe pe Babar, în timp ce bariera dintre conştiinţa lui şi a lui Boutin se sfărîmă, simţind durerea şi mînia lui Boutin ca şi cum ar fi fost chiar ale lui. Asta era. Acesta era evenimentul care-l trimisese pe calea trădării, moartea fiicei lui, Zoë. Jolie a lui, bucuria lui. Jared, incapabil să se apere, simţi ceea ce simţise Boutin: groaza dezgustată de a-şi închipui fără să vrea moartea copilului său, durerea pustie, oribilă, care i se instalase în viaţă în locul unde se aflase fiica lui, şi dorinţa nebunească, arzătoare de face ceva mai mult decît să jelească. Torentul de amintiri îl doborî pe Jared, căruia i se tăia răsuflarea de fiecare dată cînd un lucru nou îi izbea conştiinţa şi-şi săpa loc în ea. Se rostogoleau înăuntrul său prea repede ca să fie complete sau înţelese pe deplin, brazdele largi ale amintirii definind forma căii luate de Boutin. Jared nu avea nici o amintire a primei întîlniri cu obinii; numai un sentiment de uşurare, ca şi cum luarea hotărîrii l-ar fi eliberat de senzaţia persistentă de durere şi de furie – dar se văzu făcînd un tîrg cu obinii pentru un refugiu sigur, în schimbul cunoştinţelor lui referitoare la cercetările despre BrainPal şi conştiinţă. Amănuntele muncii ştiinţifice a lui Boutin îi scăpau; instruirea pe care-o cereau pentru a fi înţelese necesita căi ale înţelegerii pe care Jared pur şi simplu nu le avea. Ceea ce avea erau amintirile experienţei senzoriale: plăcerea de a planifica înscenarea propriei morţi şi evadarea, durerea despărţirii de Zoë, dorinţa de a părăsi sfera umană, de a-şi începe munca şi de a-şi croi răzbunarea. Ici şi colo, în acest cazan de senzaţii şi emoţii, amintiri concrete licăreau ca nestematele – date repetate pe cîmpul memoriei; lucruri menite să şi le amintească nu doar de la un singur incident. Chiar şi atunci, unele lucruri pîlpîiau în memorie, dincolo de locurile unde putea ajunge – ştiind că Zoë era cheia dezertării lui Boutin, dar neştiind exact de ce se răsucise cheia, şi simţind răspunsul alunecîndu-i printre degete în momentul în care se întindea spre el, amăgitor şi chinuitor. Jared se întoarse să se concentreze asupra grăunţelor de me403

morie – tari, solide şi la îndemînă. Conştiinţa lui Jared înconjură una dintre acestea, un nume de loc, tradus destul de aproximativ dintr-o limbă vorbită de creaturi care nu aveau limbajul oamenilor. Şi Jared ştiu unde se afla Boutin. Uşa din faţă a apartamentului se deschise, cu Martin agăţat de ea. Îl zări pe Jared în camera lui Zoë şi se împinse spre el. E timpul să plecăm, Dirac, zise el. Varley îmi spune că obinii sînt pe drum. Trebuie să fi pus senzori aici. Ce prostie din partea mea! Dă-mi un minut, ceru Jared. Nu avem un minut. În regulă, răspunse Jared. Se trase din cameră, luîndu-l pe Babar cu el. Acum nu e timpul cel mai potrivit pentru suveniruri, comentă Martin. Taci, replică Jared. Să mergem. Ieşi din apartamentul lui Boutin, fără să se uite în urmă ca să vadă dacă Martin ţinea pasul. Uptal Chatterjee era acolo unde-l lăsaseră Jared şi Martin. Aparatul cercetaş al obinilor, care plutea dincolo de spărtura în carcasă, era nou. Sînt şi alte ieşiri din locul ăsta, anunţă Jared în timp ce el şi cu Martin se îngrămădeau lîngă trupul lui Chatterjee. Cercetaşul era vizibil dintr-o parte, dar se părea că nu-i zărise încă. Sigur că sînt şi alte ieşiri, răspunse Martin. Întrebarea este dacă putem ajunge la vreuna dintre ele înainte să apară şi mai mulţi indivizi din ăştia. Ne putem ocupa de unul dintre ei dacă trebuie. Mai mulţi, or să fie o problemă. Unde-i detaşamentul tău? întrebă Jared. Sînt pe drum. Încercăm să păstrăm la minimum mişcările în afara inelelor. O idee bună oricînd, în afară de acum, remarcă Jared. Nu recunosc nava asta, spuse Martin. Pare un tip nou de cercetaş. Nici măcar nu-mi pot da seama dacă are arme. Dacă nu, noi doi s-ar putea să reuşim să-l scoatem din scenă cu ajutorul carabinelor. Jared se gîndi la asta. Îl apucă pe Chatterjee şi-l împinse uşurel în direcţia spărturii. Chatterjee pluti încet către spărtură. Pînă acum e bine, comentă Martin cînd trupul lui Chatterjee ajunse la jumătatea drumului pînă la spărtură. Chatterjee se spulberă cînd proiectilele provenite de la aparatul cercetaş explodară în corpul său îngheţat. Membrele se răsuciră cu 404

violenţă, apoi se risipiră şi ele cînd o nouă rafală trecu prin spărtură. Jared simţea impactul proiectilelor pe peretele îndepărtat al coridorului. Jared încercă o senzaţie stranie, ca şi cum creierul i-ar fi fost ciugulit. Lasă-te în jos, încercă să-i spună Jared lui Martin, dar comunicarea nu se transmise. Jared se fixă pe loc, îl apucă pe Martin şi-l trase după el cînd o nouă salvă străbătu coridorul, lărgind spărtura din carcasă şi trecînd primejdios de aproape de Jared şi Martin. Un portocaliu aprins izbucni afară şi, din poziţia în care se afla, Jared vedea nava cercetaş înclinîndu-se violent. De dedesubtul cercetaşului, o rachetă descrise un arc şi izbi partea de jos a aparatului, spărgînd vehiculul în două. Jared observă în sinea lui că gameranii chiar scuipau foc. … a fost foarte distractiv, vorbea Martin. Acum o să trebuiască să petrecem o săptămîna sau două în ascunzătoare, în timp de obinii colindă prin jur să-l caute pe ăl de le-a spulberat nava. Ne-ai făcut viaţa foarte interesantă, soldat. Acum e timpul să plecăm. Băieţii au întins cablul de remorcare. S-o ştergem de-aici, înainte să mai apară şi alţii. Martin se caţără, trecu şi apoi se lansă afară pe spărtură, către cablul de remorcare plutind la cinci metri dincolo de ea. Jared îl urmă, apucînd cablul cu o mînă şi ţinîndu-se din răsputeri, în timp ce Babar era strîns în cealaltă. Trecură trei zile pînă cînd obinii încetară să-i vîneze. * – Bine-ai venit înapoi, îl întîmpină Wilson apropiindu-se de aparat, apoi se opri. Ăsta-i Babar? – Da, răspunse Jared, stînd în vehicul cu Babar bine legat în poală. – Nu sînt sigur că vreau măcar să ştiu ce-i cu asta, comentă Wilson. – Vrei, replică Jared. Crede-mă. – Are ceva de-a face cu Boutin? întrebă Wilson. – Are totul de-a face cu el, zise Jared. Ştiu de ce a devenit trădător, Harry. Ştiu totul.

405

ZECE Cu o zi înainte ca Jared să se întoarcă la staţia Phoenix, strîngîndu-l în braţe pe Babar, crucişătorul Forţelor Speciale Vulturul Pescar făcu saltul în sistemul Nagano pentru a investiga un apel de ajutor trimis prin curierul de salt de la o exploatare minieră de pe Kobe. Din acel moment, nu mai auzi nimeni de Vulturul Pescar. * Jared trebuia să raporteze colonelului Robbins. În schimb, trecu cu paşi apăsaţi pe lîngă biroul lui Robbins şi intră într-al lui Mattson înainte ca secretara lui Mattson să apuce să-l oprească. – Poftim, zise Jared, aruncîndu-l pe Babar în braţele lui Mattson, paralizat de surpriză. Acum ştiu de ce ţi-am dat un pumn, nenorocitule! Mattson coborî ochii către animalul de pluş. – Dă-mi voie să ghicesc, replică el. Ăsta e al lui Zoë Boutin. Şi acum ţi-ai recăpătat memoria. – Destul de mult din ea, confirmă Jared. Destul ca să ştiu că tu eşti de vină pentru moartea ei. – Nostim, comentă Mattson, punîndu-l pe Babar pe birou. Mi se pare că fie rraey, fie obinii sînt vinovaţi pentru moartea ei. – Nu te preface că nu pricepi, generale. Mattson ridică o sprînceană. – Tu ai ordonat ca Boutin să vină aici pentru o lună. A cerut săşi aducă fetiţa cu el. Ai refuzat. Boutin şi-a părăsit fetiţa şi ea a murit. Te învinuieşte pe tine. – La fel şi tu, după cît se pare, observă Mattson. Jared nu-l băgă în seamă. – De ce nu l-ai lăsat s-o aducă? întrebă. – Nu conduc o grădiniţă, soldat, răspunse Mattson. Soţia lui Boutin era deja moartă. Cine să aibă grijă de fetiţă? Avea oameni la Covell care-o puteau face pentru el; i-am cerut s-o lase acolo. Nu m-am aşteptat că o să pierdem staţia şi colonia şi că fetiţa o să moară. – Staţia asta găzduieşte alţi savanţi şi lucrători civili, insistă Jared. Există familii aici. Ar fi putut să găsească sau să angajeze pe cineva care să o supravegheze pe Zoë cînd el lucra. Nu era o cerere 406

nerezonabilă. Aşa că, de fapt, de ce nu l-ai lăsat s-o aducă? Pînă în acest moment, Robbins, alertat de secretara lui Mattson, intră în încăpere. Mattson se răsuci, stînjenit. – Ascultă, vorbi Mattson. Boutin era o minte de prim rang, dar era un ţicnit blestemat. În special după ce i-a murit nevasta. Cheryl însemna un sistem de răcire pentru excentricităţile tipului; îl ţinea pe drumul drept. După ce ea s-a dus, individul a devenit instabil, în special cînd era vorba de fiica lui. Jared deschise gura; Mattson ridică o mînă. – Nu-l învinuiesc, soldat, continuă Mattson. Soţia lui era moartă, avea o fetiţă, era îngrijorat pentru ea. Şi eu am fost părinte. Îmi aduc aminte cum este. Dar asta, adăugînd pe deasupra şi propriile lui dificultăţi de organizare, a creat probleme. Era şi aşa în urmă cu proiectele. E unul dintre motivele pentru care l-am adus înapoi, aici, pentru faza de testare. Voiam să fie capabil să termine treaba şi să nu fie distras. Şi a mers; am terminat testele înainte de termen, iar lucrurile au mers atît de bine încît am dat aprobarea pentru a fi avansat în funcţia de director, ceva ce n-aş fi făcut înainte de faza de testare. Era pe drumul de întoarcere spre Covell cînd a fost atacat… – A crezut că i-ai refuzat cererea din cauză că eşti un tiran mărunt. – Păi, sigur că aşa a crezut, replică Mattson. Ăsta-i Boutin, din cap pînă-n picioare… Uite, el şi cu mine nu ne-am înţeles niciodată. Personalităţile noastre nu s-au potrivit. Avea mereu nevoie să stai cu ochii pe el, şi dacă n-ar fi fost faptul că era un blestemat de geniu, nici măcar n-ar fi meritat osteneala. Detesta faptul că eu sau unul dintre oamenii mei ne uitam întotdeauna peste umărul lui. Detesta faptul că trebuia să-şi explice şi să-şi justifice munca. Şi detesta faptul că nu-mi păsa nici cît negru sub unghie că el detesta toate astea. Nu mă surprinde cîtuşi de puţin că el a crezut că era vorba doar de meschinăria mea… – Şi tu spui că nu era, spuse Jared. – Nu, nu era, răspunse Mattson, apoi ridică mîinile în sus, exasperat, cînd Jared îi aruncă o privire sceptică. OK. Uite… Poate că istoria discordiei dintre noi a jucat un mic rol. Poate că eram mai puţin dispus să fiu îngăduitor cu el, decît aş fi fost cu altcineva. Bine. Dar preocuparea mea principală era să-l fac să lucreze. Şi lam promovat pe ticălos! – Dar el nu te-a iertat niciodată pentru ce s-a întîmplat cu Zoë. – Crezi că am vrut să moară fetiţa, soldat? Crezi că nu-mi dau 407

seama că, dacă aş fi spus da la cererea lui, ea ar fi fost acum în viaţă? Dumnezeule! Nu-l învinuiesc pe Boutin pentru că mă urăşte după asta. N-am vrut ca Zoë Boutin să moară, dar accept să port o parte a responsabilităţii pentru faptul că e moartă. I-am spus toate astea şi lui Boutin însuşi. Vezi dacă asta se găseşte în amintirile tale… Se găsea. Jared îl văzu în minte pe Mattson apropiindu-se de el în laborator, oferindu-i cu stîngăcie condoleanţe şi compătimire, îşi aminti cît de îngrozit se simţise de cuvintele bîjbîite şi de ceea ce sugerau ele în mod implicit, că Mattson ar trebui absolvit de moartea copilului său. Simţi ceva din furia aceea rece inundîndu-l acum, şi trebui să-şi spună că amintirile care-l năpădeau veneau de la altă persoană, despre un copil care nu era al lui. – Nu ţi-a acceptat scuzele, zise Jared. – Îmi dau seama de asta, soldat, zise Mattson şi rămase nemişcat pentru o clipă, înainte să vorbească din nou: Aşadar, cine eşti acum? E clar că ai amintirile lui Boutin. Acum eşti el? Adică, pe dinăuntru. – Încă sînt eu, răspunse Jared. Încă sînt Jared Dirac. Dar simt ceea ce a simţit Charles Boutin. Înţeleg ce-a făcut. Robbins interveni. – Înţelegi ce-a făcut, repetă el. Înseamnă că eşti de acord cu asta? – Cu trădarea lui? întrebă Jared. Robbins încuviinţă. – Nu. Pot simţi ce-a simţit el. Simt cum îi e dor de fiica lui. Dar nu ştiu cum de aici a ajuns la a se întoarce împotriva noastră, a tuturor. – Nu simţi sau nu-ţi aduci aminte? întrebă Robbins. – Ambele, răspunse Jared. După revelaţia de la Covell, reveneau tot mai multe amintiri, incidente şi informaţii specifice din toate aspectele vieţii lui Boutin. Jared simţea că orice s-ar fi întîmplat acolo, îl schimbase şi-l transformase într-un teren mai fertil pentru viaţa acestuia. Dar lacunele existau încă. Jared trebuia să se stăpînească să-şi facă griji pentru ele. – Poate vor reveni tot mai mult, cu cît mă gîndesc mai mult la asta. Dar în momentul de faţă nu găsesc nimic despre asta. – Dar ştii unde e acum, rosti Mattson, scoţîndu-l pe Jared din reverie. Boutin. Ştii unde e… – Ştiu unde a fost, preciză Jared. Sau cel puţin ştiu unde se du408

cea cînd a plecat. Numele era limpede în mintea lui Jared; Boutin se concentrase asupra numelui ca asupra unui talisman, arzîndu-l pe vecie în memorie. – S-a dus pe Arist. Urmă un scurt moment în care Mattson şi Robbins îşi accesară BrainPal-urile pentru informaţii despre Arist. – Ei, rahat! exclamă în cele din urmă Mattson. Sistemul de origine al obinilor găzduia patru gigante gazoase, dintre care una – Cha – îşi avea orbita într-o „zonă a muşchiului”, favorabilă vieţii bazate pe carbon, şi număra trei sateliţi de mărimea unor planete, printre cîteva zeci de sateliţi mai mici. Cel mai mic dintre sateliţii mari, Saruf, se afla pe orbită doar cu puţin mai sus decît limita Roche, şi era torturat de imense forţe mareice carel transformau într-o minge de lavă nelocuibilă. Cel de-al doilea, Obinur, era o dată şi jumătate cît Pămîntul, dar mai puţin masiv, din cauza unei compoziţii sărace în metale. Aceasta era lumea de baştină a obinilor. Al treilea, de mărimea şi masa Pămîntului, era Arist. Arist era dens populat cu forme de viaţă locale, dar în mare parte nelocuită de către obini, cu numai cîteva avanposturi mai mici sau mai mari pe satelit. Cu toate acestea, apropierea de Obinur o făcea aproape imposibil de atacat. Navele FCA n-ar fi reuşit să se strecoare nicicum înăuntrul zonei orbitale; Arist se afla la numai cîteva secunde-lumină de Obinur. Aproape imediat ce-ar fi apărut oamenii, obinii s-ar fi apropiat să le dea lovitura mortală. Nimic în afară de o forţă masivă de asalt n-ar fi avut vreo şansă de a-l extrage pe Boutin de pe Arist. Răpirea lui Boutin ar fi însemnat declararea războiului, un război pe care Uniunea Colonială nu era pregătită să şi-l asume nici măcar cu obinii drept singuri inamici. – O să trebuiască să vorbim cu generalul Szilard despre asta, îi zise Robbins lui Mattson. – Nu mai spune, replică Mattson. Dacă a existat vreodată o treabă pentru Forţele Speciale, atunci asta e. Şi pentru că veni vorba – Mattson se concentra asupra lui Jared – odată ce aruncăm pisica în braţele lui Szilard, ai să te întorci în Forţele Speciale. Va fi problema lui să se ocupe de asta, ceea ce înseamnă că şi tu o să faci parte din ea. – Şi mie o să-mi fie dor de tine, generale. Mattson pufni. – Chiar semeni din ce în ce mai mult cu Boutin, cu fiecare zi ce 409

trece. Şi asta nu-i bine. Ceea ce-mi aduce aminte, ca un ultim ordin oficial pentru tine: du-te jos să-i vezi pe gîndac şi pe locotenentul Wilson şi lasă-i să mai arunce o privire la creierul tău. Te dau înapoi generalului Szilard, dar am promis că n-o să te stric. Faptul de a semăna un pic prea mult cu Boutin ar putea să însemne „stricat” după standardul lui. Cu siguranţă, înseamnă după al meu. – Da, domnule, răspunse Jared. – Bun. Eşti liber. Mattson îl luă pe Babar şi i-l aruncă lui Jared. – Şi ia chestia asta cu tine, adăugă. Jared îl prinse şi-l aşeză la loc pe biroul lui Mattson, cu faţa spre general. – Ce-ar fi să-l păstrezi, generale? Ca amintire. Plecă înainte ca Mattson să apuce să protesteze, dînd din cap către Robbins, în drum spre ieşire. Mattson se uită posomorit la elefantul de pluş, apoi ridică ochii spre Robbins, care părea gata să spună ceva. – Să nu scoţi nici cel mai mic cuvinţel despre elefant, colonele, îl preveni Mattson. Robbins schimbă subiectul. – Credeţi că Szilard îl va lua înapoi? întrebă el. Aţi spus chiar dumneavoastră: seamănă tot mai mult cu Boutin, în fiecare zi. – Mie-mi spui, comentă Mattson, şi flutură mîna în direcţia în care plecase Jared. Tu şi cu generalul aţi fost cei care aţi vrut să construiţi ticălosul ăsta mic din piese de rezervă, dacă-mi aduc aminte. Iar acum v-aţi pricopsit cu el. Sau Szi s-a procopsit cu el… Dumnezeule! – Aşadar, sînteţi îngrijorat, spuse Robbins. – N-am încetat niciodată să fiu îngrijorat în legătură cu el, replică Mattson. Cînd a fost cu noi, am tot sperat că o să facă o prostie ca să am o scuză legitimă să pun să fie împuşcat. Nu-mi place că am crescut un al doilea trădător, în special unul cu trup şi creier militar. Dacă ar fi după mine, l-aş lua pe soldatul Dirac şi l-aş pune într-o cameră mare şi frumoasă, cu o toaletă şi o deschizătură pentru mîncare, şi l-aş ţine acolo pînă putrezeşte. – Tehnic vorbind, e încă sub comanda dumneavoastră, îi aduse aminte Robbins. – Szi s-a exprimat foarte clar că îl vrea înapoi, cine ştie pentru ce blestemat de motiv idiot. Comandă trupe de luptă. Dacă mergem pînă la capăt cu asta, el o să ia hotărîrea. 410

Mattson îl luă pe Babar, îl cercetă. – Pe toţi dracii, sper doar că ştie ce face… – Ei, spuse Robbins, poate că Dirac n-o să semene atît de mult cu Boutin pe cît credeţi. Mattson pufni ironic şi-l clătină pe Babar în direcţia lui Robbins. – Vezi ăsta? Nu-i doar o blestemată de amintire. E un mesaj direct, chiar de la Charles Boutin. Nu, colonele, Dirac seamănă cu Boutin exact atît de mult pe cît cred eu. * – Nu-i nici o îndoială, îi zise Cainen lui Jared. Ai devenit Charles Boutin. – Pe naiba, protestă Jared. – Pe naiba că da, fu de acord Cainen, şi făcu semn spre ecran. Tiparul conştiinţei tale e acum aproape în întregime identic cu ceea ce ne-a lăsat Boutin. Există încă unele variaţii, desigur, dar sînt neînsemnate. Din toate punctele de vedere, ai aceeaşi minte ca şi Charles Boutin. – Nu mă simt cîtuşi de puţin diferit, spuse Jared. – Nu? întrebă Harry Wilson din partea cealaltă a laboratorului. Jared deschise gura să răspundă, apoi se opri. Wilson rînji. – Te simţi diferit, zise el. Pot să-mi dau seama. La fel şi Cainen. Eşti mai agresiv decît înainte. Eşti mai tăios la replici. Jared Dirac era mai tăcut, mai potolit. Mai inocent, deşi probabil că nu e tocmai cel mai bun mod de a pune problema. Nu mai eşti tăcut şi potolit. Şi, cu siguranţă, nu inocent. Mi-l aduc aminte pe Charles Boutin. Semeni cu el mult mai mult decît cu cel care fusese Jared Dirac. – Dar nu mă simt dispus să devin trădător, spuse Jared. – Sigur că nu, îl lămuri Cainen. Împărtăşeşti aceeaşi conştiinţă, şi chiar împărtăşiţi o parte din aceleaşi amintiri. Dar ai avut propriile tale experienţe, iar asta a modelat felul în care priveşti lucrurile. E la fel şi cu gemenii identici. Împărtăşesc aceeaşi genetică, dar nu şi aceeaşi viaţă. Charles Boutin e geamănul tău mintal. Dar experienţele de viaţă sînt încă ale tale. – Aşa că nu crezi că o să devin rău, conchise Jared. Cainen făcu o ridicare rraey din umeri. Jared se uită la Wilson, care schiţă o ridicare umană din umeri. – Zici că ştii că motivaţia lui Charles pentru trădare a fost 411

moartea fiicei lui. Ai în tine acum amintirea fiicei şi a morţii ei, dar nimic din ceea ce ai făcut sau pe care l-am văzut în capul tău nu sugerează că o să clachezi din cauza asta. O să propunem să fii lăsat să te întorci în serviciul activ. Dacă ei acceptă sau nu recomandarea, e cu totul altceva, din moment ce principalul savant din proiect este un ins care pînă cam cu un an în urmă plănuia să răstoarne omenirea. Dar nu cred că asta-i problema ta… – Cu siguranţă e problema mea, replică Jared. Pentru că vreau să-l găsesc pe Boutin. Nu doar să ajut misiunea, ci cu siguranţă să nu stau deoparte. Vreau să-l găsesc şi să-l aduc înapoi. – De ce? întrebă Cainen. – Vreau să-l înţeleg. Vreau să ştiu de ce anume este nevoie pentru a-l determina pe cineva să accepte aşa ceva. Ce-l face trădător. – Ai fi surprins de cît de puţin e nevoie, spuse Cainen. Poate ceva atît de simplu ca bunătatea din partea unui inamic? Cainen se întoarse cu spatele; Jared îşi aminti brusc de situaţia şi de loialitatea lui. – Locotenent Wilson, vorbi Cainen, încă uitîndu-se în altă parte. Vrei să ne acorzi, mie şi soldatului Dirac, o clipă? Wilson îşi arcui sprîncenele, dar nu scoase un cuvînt cînd ieşi din laborator. Cainen se întoarse din nou către Jared. – Voiam să-mi cer scuze, soldat. Şi să te avertizez. Jared îi aruncă lui Cainen un surîs nesigur. – Nu trebuie să te scuzi pentru nimic faţă de mine, Cainen. – Nu sînt de acord. Laşitatea mea te-a adus pe lume. Dacă aş fi fost destul de puternic încît să rezist la tortura la care m-a supus locotenentul Sagan, acum aş fi mort, iar voi, oamenii, n-aţi fi ştiut despre războiul împotriva voastră sau de faptul că Charles Boutin mai trăieşte. Dacă aş fi fost mai puternic, n-ar fi existat nici un motiv să te naşti şi să fii împovărat de o conştiinţă care pune stăpînire pe fiinţa ta, la bine şi la rău. Dar am fost slab şi am vrut să trăiesc, chiar dacă viaţa era una de prizonier şi de trădător. Aşa cum ar spune unii dintre coloniştii voştri, asta mi-e karma, cu care trebuie să mă lupt singur. Cainen continuă: – Dar, complet fără intenţie, am păcătuit împotriva ta, soldat. La fel de mult ca oricine altcineva, sînt tatăl tău, pentru că eu sînt cauza răului îngrozitor care ţi s-a făcut. E destul de rău că oamenii aduc la viaţă soldaţi cu minţi artificiale – cu blestematele alea de BrainPal-uri ale voastre. Dar ca să te am pe tine, născut numai ca să porţi conştiinţa altuia, e o monstruozitate. O violare a dreptului 412

tău de a fi propria-ţi persoană. – Nu-i chiar atît de rău, răspunse Jared. – Oh, ba este. Noi, rraey, sîntem un popor spiritual şi cu principii. Credinţele noastre sînt esenţa felului în care reacţionăm la lumea noastră. Una dintre valorile cele mai înalte pe care le avem este sfinţenia sinelui – credinţa că fiecărei persoane trebuie să i se îngăduie să-şi ia propriile decizii. Ei – Cainen îşi mişcă brusc gîtul –, fiecărui rraey, în orice caz. Precum cele mai multe rase, sîntem mai puţin preocupaţi de nevoile altora, în special cînd se opun speciei noastre. – Cu toate acestea, vorbi mai departe Cainen, alegerea contează. Independenţa contează… Cînd ai venit prima oară la Wilson şi la mine, ţi-am oferit alegerea între a continua sau nu. Îţi aduci aminte? Jared încuviinţă. – Trebuie să-ţi mărturisesc că am făcut asta nu numai de dragul tău, dar şi de al meu. Din moment ce eu eram cel care a contribuit să te naşti fără şanse, era de datoria mea morală să-ţi ofer eu una. Cînd ai acceptat-o – cînd ai făcut o alegere, am simţit că o parte a păcatului meu s-a ridicat. Nu tot. Încă-mi mai am karma. Dar o parte… Mulţumesc pentru asta, soldat. – Cu plăcere. – Acum, avertismentul, zise Cainen. Locotenentul Sagan m-a torturat cînd ne-am întîlnit prima oară, şi la sfîrşit am cedat şi leam spus aproape tot ce voia să ştie despre planurile noastre de a-i ataca pe oameni. Dar i-am spus şi o minciună. I-am spus că nu mam întîlnit niciodată cu Charles Boutin. – L-ai întîlnit? întrebă Jared. – Da. Odată, cînd a venit să discute cu mine şi cu alţi savanţi rraey despre arhitectura BrainPal-ului şi despre cum ar putea fi ea adaptată pentru rraey. O fiinţă umană fascinantă. Extrem de însufleţit. Carismatic în felul lui, chiar şi pentru rraey. E pasionat, iar noi, ca popor, reacţionăm la pasiune. Foarte pasionat. Foarte pornit. Şi foarte furios… Cainen se aplecă mai în faţă. – Soldat, ştiu că tu crezi că e vorba de fiica lui Boutin, şi într-o anumită măsură, poate că este. Dar există şi altceva care-l motivează pe Boutin. Moartea fiicei sale ar fi putut fi pur şi simplu evenimentul distinctiv care a făcut ca o idee să i se cristalizeze în minte, şi ideea asta e cea care-l hrăneşte. E ceea ce l-a făcut trădător. – Care e? întrebă Jared. Care-i ideea? 413

– Nu ştiu, mărturisi Cainen. Răzbunarea e presupunerea cea mai uşoară, desigur. Dar l-am întîlnit. Răzbunarea nu explică tot. Tu eşti într-o situaţie mult mai potrivită ca să afli, soldat. Tu ai mintea lui. – N-am totuşi nici cea mai mică idee despre… – Ei, poate că memoria îţi va reveni într-un final. Avertismentul meu înseamnă să-ţi aduc aminte că orice l-ar motiva pe Boutin, el s-a dăruit acelei idei total şi necondiţionat. E prea tîrziu să-l mai convingi de altceva. Pentru tine, pericolul este că dacă vă veţi întîlni, te vei identifica cu el şi cu motivaţiile lui. Eşti proiectat să-l înţelegi, la urma urmei. Boutin va folosi acest lucru, dacă poate. – Ce-ar trebui să fac? întrebă Jared. – Adu-ţi aminte cine eşti, răspunse Cainen. Adu-ţi aminte că nu eşti el. Şi aminteşte-ţi că ai întotdeauna de ales. – O să-mi aduc aminte. – Sper că da, spuse Cainen şi se ridică în picioare. Îţi doresc noroc, soldat. Poţi pleca acum. Cînd ieşi, anunţă-l pe Wilson că se poate întoarce. Cainen se duse pînă la un dulăpior, alegînd intenţionat să se întoarcă cu spatele la Jared. Acesta ieşi pe uşă. – Te poţi întoarce, îi spuse Jared lui Wilson. – OK. Sper că voi doi aţi avut o discuţie folositoare. – A fost, răspunse Jared. E un tip interesant. – E-un fel de-a spune. Ştii, Dirac, se simte foarte patern faţă de tine… – Aşa am înţeles. Îmi place. Totuşi, nu e tocmai la ce mă aşteptam de la un tată. Wilson chicoti. – Viaţa e plină de surprize, Dirac. Acum încotro pleci? – Mă gîndesc să mă duc s-o văd pe nepoata lui Cainen, răspunse Jared. * Vindereul se zgudui uşor la trecerea pe propulsoarele de salt, cu şase ore înainte ca Jared să se întoarcă la staţia Phoenix, şi se mută în sistemul unei stele portocalii, puţin luminoase, care se vedea de pe Pămînt în constelaţia Compasului, dar numai dacă aveai un telescop potrivit. Se afla acolo ca să adune rămăşiţele cargoului Uniunii Coloniale Dibaciul; datele din cutia neagră trimise înapoi pe Phoenix cu sonda de salt de urgenţă sugera că cineva sabotase 414

motoarele. Nici un fel de date din cutia neagră n-au fost vreodată recuperate de la Vindereul; nimic de pe Vindereul n-a fost vreodată recuperat. * Locotenentul Cloud ridică privirea din locşorul lui confortabil din camera de odihnă a piloţilor, la o masă pe care se aflau ispite menite să-i prindă pe naivi în capcană (cu alte cuvinte, un pachet de cărţi de joc), şi-l văzu pe Jared în faţa lui. – Ei, zău dacă nu e glumeţul în persoană, exclamă Cloud, zîmbind. – Salut, locotenente, îi răspunse Jared. Nu te-am mai văzut de mult. – Nu-i vina mea, bombăni Cloud. Am fost aici tot timpul ăsta. Tu unde-ai fost? – Plecat să salvez omenirea, replică Jared. Ştii, chestii obişnuite. – E o treabă murdară, dar cineva trebuie s-o facă, comentă Cloud. Şi mă bucur că eşti tu şi nu eu. Cloud întinse un picior ca să împingă un scaun şi luă cărţile în mînă. – De ce nu stai jos? Trebuie să plec cam peste un sfert de oră la formalităţile preliminare de lansare a cursei de aprovizionare; destul timp ca să te învăţ cum să pierzi la poker texan. – Ştiu deja cum să fac asta, răspunse Jared. – Vezi? Asta-i iarăşi una dintre glumele tale… – De fapt, am venit să te văd pentru cursa de aprovizionare. Speram să mă laşi să cobor cu tine. – O să fiu încîntat să te iau, zise Cloud, şi începu să amestece cărţile. Transmite-mi aprobarea de permisie şi o să putem continua jocul la bord. Transportorul de provizii e oricum pe autopilot cea mai mare parte a drumului pînă jos. Sînt la bord doar pentru ca, în caz de prăbuşire, să se poată spune că a murit cineva. – N-am aprobare de permisie, răspunse Jared. Dar am nevoie să cobor pe Phoenix. – Pentru ce? – Trebuie să vizitez o rudă moartă, răspunse Jared. Şi o să decolez în curînd. Cloud chicoti şi tăie pachetul de cărţi. – Bănuiesc că ruda moartă va fi acolo şi cînd te întorci, comen415

tă el. – Nu pentru ruda moartă îmi fac eu griji… Întinse mîna şi arătă spre pachet. – Îmi dai voie? Cloud îi întinse pachetul; Jared se aşeză şi începu să le amestece. – Îmi dau seama că eşti un jucător, locotenente, zise el. Termină de amestecat şi puse pachetul în faţa lui Cloud. – Taie, zise Jared. Cloud tăie cărţile la o treime din pachet. Jared luă teancul mai mic şi şi-l puse în faţa lui. – O să luăm cîte o carte din teancurile noastre, în acelaşi timp. Dacă eu trag cartea cea mai mare, mă duci pe Phoenix, merg să văd pe cine trebuie şi mă întorc înainte să decolezi… – Iar dacă eu trag cartea cea mai mare, încercăm două din trei, adăugă Cloud. Jared zîmbi. – Asta n-ar fi prea corect, nu crezi? Eşti gata? Cloud încuviinţă. – Trage, zise Jared. Cloud trase un opt de caro; Jared, un şase de treflă. – La naiba, exclamă Jared. Împinse cărţile spre Cloud. – Cine-i ruda moartă? întrebă Cloud, luînd cărţile. – E complicat, răspunse Jared. – Încearcă. – E clona bărbatului a cărui conştiinţă am fost creat s-o găzduiesc. – OK, deci aveai absolută dreptate cînd ai zis că-i complicat. Nam nici cea mai vagă idee ce-ai zis. – Cineva care e ca un frate, explică Jared. Cineva pe care nu lam cunoscut. – Pentru cineva în vîrsta de numai un an, duci o viaţă interesantă, observă Cloud. – Ştiu, replică Jared. Nu-i vina mea, totuşi. Se ridică în picioare. – Te ajung din urmă mai tîrziu, locotenente. – Oh, încetează. Dă-mi un minut să fac un pipi şi mergem. Numai să taci cînd ajungem la transportor şi să mă laşi să vorbesc eu. Şi adu-ţi aminte că dacă dăm de necazuri, o să dau toată vina pe tine. 416

– Nici n-aş vrea altfel. Fu aproape ridicol de simplu să treacă de echipajul de la hangarul transportoarelor. Jared se ţinu aproape de Cloud, care trecu prin verificarea preliminară zborului şi-şi consultă echipajul cu eficienţa unui afacerist. Îl ignorară pe Jared sau presupuseră că, din moment ce se afla alături de Cloud, avea tot dreptul să fie acolo. Treizeci de minute mai tîrziu, transportorul cobora de pe staţia Phoenix, iar Jared îi arăta lui Cloud că de fapt nu se pricepea chiar atît de bine să piardă la poker texan. Asta îl enervă serios pe Cloud. La portul de la sol al staţiei Phoenix, Cloud se consultă cu echipa şi apoi se întoarse la Jared. – O să le ia cam trei ore să-l încarce. Poţi să ajungi unde ai treabă şi să te întorci înainte de asta? – Cimitirul e chiar la ieşirea din Phoenix City, spuse Jared. – Atunci ar trebui să te descurci. Cum o să ajungi acolo? – N-am nici cea mai mică idee. – Cee? exclamă Cloud. Jared ridică din umeri. – N-am prea crezut că o să mă iei, mărturisi el. Planurile mele nu mergeau chiar atît de departe… Cloud izbucni în rîs. – Există un Dumnezeu al nătărăilor, zise el, şi-i făcu semn lui Jared. Atunci, vino-ncoace. Să mergem să ne întîlnim cu fratele tău. * Cimitirul catolic Metairie se afla chiar în mijlocul cartierului Metairie, unul dintre cele mai vechi din Phoenix City; se aflase acolo şi cînd Phoenix se numea încă New Virginia, iar Phoenix City încă era Clinton, înainte de atacurile ce răseseră de pe faţa planetei prima colonie şi-i silise pe oameni să se regrupeze şi să recucerească planeta. Primele morminte din cimitir datau din primele zile, cînd Metairie era doar un şir de clădiri din plastic şi noroi, iar coloniştii mîndri din Louisiana se aşezaseră aici susţinînd că era prima suburbie a oraşului Clinton. Mormintele pe care le vizita Jared erau amplasate pe partea cealaltă a cimitirului, socotind de la primul şir de morţi. Mormintele fuseseră marcate cu o singură piatră mortuară, pe care erau gravate trei nume: Charles, Cheryl şi Zoë Boutin. 417

– Dumnezeule! exclamă Cloud. O întreagă familie! – Nu, replică Jared, îngenunchind lîngă piatră. Nu tocmai. Cheryl e aici, e-adevărat. Zoë a murit departe, iar corpul ei s-a pierdut odată cu multe altele. Cît despre Charles… nu e mort. Aici e altcineva. O clonă pe care-a creat-o ca să pară că s-a sinucis. Jared întinse mîna şi atinse piatra. – Nu-i nici o familie aici. Cloud îl privi pe Jared îngenunchind lîngă piatră. – Cred că o să arunc o privire prin jur, zise el, încercînd să-i lase lui Jared puţin timp. – Nu, spuse Jared şi cercetă piatra. Te rog. Termin într-un minut şi apoi putem pleca. Cloud dădu din cap în semn de acceptare, dar se uită către arborii din apropiere. Jared îşi întoarse atenţia către piatră. Îl minţise pe Cloud în legătură cu persoana pe care venise s-o vadă, pentru că aceasta nu se afla aici. În afară de puţină milă, Jared nu prea simţea cine ştie ce emoţii în legătură cu biata clonă fără nume pe care o ucisese Boutin ca să-şi însceneze moartea. Nimic din banca de amintiri încă pe cale să iasă la suprafaţă, pe care Jared o împărţea cu Boutin nu conţinea clona în alte împrejurări în afară de cele mai clinice, emoţionale sau de alt fel; clona nu era o persoană pentru Boutin, ci un mijloc pentru atingerea unui ţel – un ţel despre care, destul de firesc, Jared nu avea nici o amintire, din moment ce înregistrarea conştiinţei fusese făcută înainte ca Boutin să apese pe trăgaci. Jared încercă să simtă puţină compătimire pentru clonă, dar aici erau alţii pentru care venise. Jared spera că într-adevăr clona nu se trezise niciodată şi lăsă baltă problema. Jared se concentră asupra numelui de Cheryl Boutin şi simţi emoţii înăbuşite, contradictorii, revenind ca nişte ecouri din memorie. Jared îşi dădu seama că, dacă Boutin simţise afecţiune pentru soţia lui, numirea acestei afecţiuni ca dragoste ar fi însemnat să exagereze. Cei doi se căsătoriseră pentru că amîndoi voiau copii, pentru că se înţelegeau şi le plăcea destul de mult să fie împreună, deşi Jared simţea că pînă şi acest ataşament emoţional se tocise pînă la urmă. Bucuria comună de a avea fetiţa îi împiedicase să se separe; chiar şi relaţia lor răcită era suportabilă şi preferabilă mizeriei unui divorţ şi tulburării pe care i-ar provocat-o copilului. Dintr-o fisură a minţii lui Jared apăru o amintire neaşteptată despre moartea lui Cheryl, şi anume că în acea excursie fatală nu se dusese singură; fusese cu un prieten pe care Boutin îl suspecta 418

că era iubitul ei. Jared nu detecta nici un pic de gelozie. Boutin nu-i purta pică pentru că avea un iubit; avea şi el o iubită. Dar Jared simţi mînia pe care Boutin o încercase la înmormîntare, cînd iubitul suspectat zăbovise lîngă mormînt prea mult la sfîrşitul ceremoniei funerare. Îi răpise lui Boutin din timpul pentru ultimul rămas-bun de la soţia lui. Şi dintr-al lui Zoë, pentru despărţirea de mama ei. Zoë. Jared îi urmări numele pe piatra de mormînt, şi rosti numele în locul în care ar fi trebuit să fie, dar nu era, şi simţi din nou durerea care se revărsa din amintirile lui Boutin în inima lui. Jared atinse piatra încă o dată, simţi numele gravat în piatră şi plînse. O mînă se aşeză pe umărul lui Jared; ridică privirea şi-l văzu pe Cloud. – Nu-i nimic, zise Cloud. Cu toţii pierdem oameni pe care-i iubim. Jared încuviinţă. – Ştiu, răspunse el. Am pierdut pe cineva iubit. Sarah. Am simţit-o murind şi apoi am simţit golul pe care l-a lăsat înăuntrul meu. Dar asta e altfel. – E altfel pentru că e un copil. – E un copil pe care nu l-am cunoscut niciodată, spuse Jared şi ridică din nou ochii către Cloud. A murit înainte de a mă naşte eu. N-am cunoscut-o. Nu puteam s-o cunosc. Dar o cunosc. Arătă către tîmple. – Totul despre ea este aici… îmi aduc aminte cînd s-a născut, îmi amintesc primii ei paşi şi primele cuvinte. Îmi aduc aminte cum am ţinut-o în braţe în locul ăsta, la înmormîntarea mamei ei. Îmi amintesc de ultima oară cînd am văzut-o. Îmi amintesc cum am auzit că a murit. Totul e aici. – Nimeni nu are amintirile altcuiva, zise Cloud. O spuse în aşa fel încît să-l aline pe Jared. – Nu merge aşa. Jared rîse cu amărăciune. – Ba merge. Merge cu mine. Ţi-am spus. M-am născut ca să port mintea altcuiva. Nu credeau că a mers, dar aşa s-a întîmplat. Iar acum, amintirile lui sînt ale mele. Viaţa lui e viaţa mea. Fiica lui… Jared se opri din vorbit, incapabil să continue. Cloud îngenunche lîngă Jared şi-i puse braţul în jurul umerilor şi-l lăsă să plîngă. 419

– Nu e drept, zise Cloud pînă la urmă. Nu e drept să trebuiască să plîngi acest copil. Jared rîse uşor. – Sîntem în universul greşit dacă vrem dreptate, vorbi el cu simplitate. – Aşa e, fu de acord Cloud. – Vreau s-o plîng, continuă Jared. O simt. Simt dragostea pe care am avut-o pentru ea. Pe care el a avut-o pentru ea. Vreau sămi aduc aminte de ea, chiar dacă asta înseamnă că trebuie s-o plîng. Nu-i prea mult de îndurat pentru amintirea ei. Nu e, nu-i aşa? – Nu, răspunse Cloud. Bănuiesc că nu e. – Mulţumesc. Mulţumesc pentru că ai venit cu mine aici. Mulţumesc pentru că m-ai ajutat. – Pentru asta sînt prietenii, spuse Cloud. Dirac, o auzi pe Jane Sagan. Stătea în spatele lui. Ai fost reactivat. Jared simţi şocul scurt al reintegrării, şi simţi conştiinţa lui Jane Sagan inundîndu-l, şi se simţi uşor revoltat de asta, chiar dacă o altă parte a lui se bucura că revine la un sentiment mai larg al fiinţei. O secţiune a creierului lui Jared observă că a fi integrat nu însemna doar să împărtăşeşti informaţii şi să devii parte a unei conştiinţe mai înalte. Era vorba şi despre control, o cale de a ţine indivizii legaţi de grup. Exista un motiv pentru care soldaţii din Forţele Speciale se retrăgeau rareori – retragerea însemna pierderea integrării. Pierderea integrării însemna să fii singur. Soldaţii Forţelor Speciale nu erau aproape niciodată singuri. Nici chiar cînd erau separaţi. Dirac, repetă Sagan. – Vorbeşte normal, îi ceru Jared şi se ridică în picioare, încă ocolind-o cu privirea pe Sagan. Eşti nepoliticoasă. Urmă o pauză infinitezimală, înainte ca Sagan să răspundă. – Foarte bine, replică ea. Soldat Dirac, e timpul să plecăm. E nevoie de noi înapoi pe staţia Phoenix. – De ce? întrebă Jared. – N-o să vorbesc despre asta în faţa lui, spuse Sagan, arătîndu-l pe Cloud. Nu vreau să te jignesc, locotenente. – Nici o problemă, răspunse Cloud. – Spune-mi cu voce tare, pretinse Jared. Altfel nu merg. – Îţi dau un ordin, se răsti Sagan. 420

– Iar eu îţi spun să-ţi iei ordinele şi să ţi le îndeşi în fund, replică Jared. Dintr-odată, am obosit foarte tare să mai fac parte din Forţele Speciale. M-am săturat să tot fiu împins dintr-un loc în altul. Dacă nu-mi spui unde mă duc şi de ce, cred că o să rămîn chiar aici. Sagan oftă audibil. Se întoarse spre Cloud. – Crede-mă cînd îţi spun că dacă ceva din toate astea trece de buzele tale, te împuşc cu mîna mea. De foarte aproape. – Doamnă, răspunse Cloud, cred fiecare cuvinţel pe care-l spui. – Cu trei ore în urmă, Şoimul Roşu a fost distrus de obini. A reuşit să lanseze o sondă de salt înainte să fie complet distrusă. Am mai pierdut două nave în ultimele două zile; acestea au dispărut cu desăvîrşire. Credem că obinii au încercat să facă acelaşi lucru cu Şoimul Roşu, dar n-au reuşit dintr-un motiv oarecare. Am avut noroc, dacă vrei să numeşti asta noroc. Cu aceste trei nave şi cu alte patru ale Forţelor Speciale care au dispărut în ultima lună, e limpede că obinii ţintesc Forţele Speciale. – De ce? întrebă Jared. – Nu ştim. Dar generalul Szilard a hotărît că n-o să aştepte pînă cînd or să fie atacate şi mai multe dintre navele noastre. Ne ducem să punem mîna pe Boutin, Dirac. Plecăm în douăsprezece ore. – E o nebunie, exclamă Jared. Tot ce ştim e că e pe Arist. E un satelit întreg de cercetat. Şi indiferent cîte nave folosim, o să atacăm sistemul de origine al obinilor. – Ştim unde se află pe Arist, îl anunţă Sagan. Şi avem un plan să trecem de obini ca să-l luăm. – Cum? – Asta n-o să spun cu voce tare, zise Sagan. E sfîrşitul discuţiei, Dirac. Vii cu mine sau nu. Avem douăsprezece ore pînă la începerea atacului. M-ai făcut deja să pierd timpul ca să cobor pînă aici, să te iau. Să nu mai pierdem vremea cu întoarcerea…

UNSPREZECE La naiba, generale, se gîndea Jane Sagan în timp ce căuta prin Uliul, îndreptîndu-se către camera de control a portului de aterizare. Nu te mai ascunde de mine, dobitoc băgăcios. Avu grijă să nu transmită cumva gîndul în modul de conversaţie al membrilor Forţelor Speciale. Din cauza asemănării între gîndire şi vorbire pentru 421

cei din Forţele Speciale, aproape fiecare dintre ei avusese cîte un moment sau două de „am spus-o tare”. Dar acest gînd, în special, spus tare ar fi provocat mai multe necazuri decît merita. Sagan pornise în urmărirea generalului Szilard din momentul în care primise ordinul să-l recupereze pe Jared Dirac din aventura lui fără învoire de pe Phoenix. Ordinul sosise cu înştiinţarea că Dirac se afla din nou sub comanda ei, şi însoţit de un set de însemnări strict secrete din partea colonelului Robbins, relatînd în detaliu ultimele amănunte din viaţa lui Jared: călătoria la Covell, brusca revărsare a memoriei şi faptul că tiparul conştiinţei lui era acum categoric cel al lui Charles Boutin. Pe lîngă aceste materiale, mai exista o notă înaintată de Robbins, de la generalul Mattson către Szilard, în care Mattson îl îndemna energic pe Szilard să nu-l recheme pe Dirac în serviciul activ, sugerînd să fie reţinut măcar pînă cînd seria aşteptată de ostilităţi în care erau implicaţi obinii era rezolvată într-un fel sau altul. Sagan era de părere că generalul Mattson era un dobitoc, dar trebuia să recunoască faptul că punea degetul pe rană. Sagan nu se simţise niciodată în largul ei cu Dirac în subordine. Fusese un soldat bun şi competent, dar cunoaşterea faptului că avea o a doua conştiinţă în cap, aşteptînd să iasă la iveală şi s-o contamineze pe prima o făcea să fie prudentă şi conştientă de şansa ca el să cedeze în misiune şi să atragă după el moartea altora, în afară de a lui însuşi. Sagan considera o victorie faptul că atunci cînd cedase, în ziua aceea pe culoarul staţiei Phoenix, era în permisie. Şi abia după ce Mattson se grăbise s-o elibereze de alte responsabilităţi în legătură cu Dirac, îşi îngăduise să i se facă milă de el şi să recunoască faptul că nu justificase niciodată bănuielile pe care le nutrea la adresa lui. Asta a fost atunci, se gîndi Sagan. Acum Dirac se întorsese şi se confirmase că o luase razna. Avusese nevoie de toată voinţa ei ca să nu-l facă bucăţi pe ticălosul ăsta nou, în momentul cînd fusese nesubordonat pe Phoenix; dacă ar fi avut pistolul paralizant pe care-l folosise cînd cedase prima oară, l-ar fi împuşcat în cap şi a doua oară, numai ca să sublinieze că atitudinea lui transplantată n-o impresiona. Aşa cum stăteau lucrurile, abia reuşea să rămînă politicoasă faţă de el pe drumul de întoarcere, de data asta cu o navetă rapidă de curierat, direct către cala de pe Uliul. Szilard era la bord, stînd de vorbă cu ofiţerul comandant al Uliului, maiorul Crick. Generalul nu luase în seamă apelurile de mai devreme ale lui Sagan, cînd ea era pe Uliul şi el pe staţia Phoenix, dar acum, că amîndoi 422

se aflau pe aceeaşi navă, era pregătită să-i taie calea pînă cînd îi spunea ce avea de spus. Urcă scările cîte două trepte deodată şi deschise uşa camerei de control. Ştiam ca vii, îi spuse Szilard cînd intră în încăpere. Stătea în faţa panoului de control ce conţinea comenzile din cală. Ofiţerul care dirija cala putea să îndeplinească aproape toate sarcinile prin intermediul BrainPal-ului, desigur, şi de obicei aşa făcea. Panoul de control se afla aici ca rezervă. Cînd te gîndeai mai bine, toate comenzile navei erau în principal rezerve ale BrainPalului. Sigur că ştiai că vin, comentă Sagan. Eşti comandantul Forţelor Speciale. Ne poţi depista pe toţi după semnalul de pe BrainPal. N-a fost asta, o contrazise Szilard. Ştiu doar cine eşti. Posibilitatea să nu vii să mă cauţi după ce l-am pus pe Dirac înapoi sub comanda ta nici măcar nu mi-a trecut prin cap. Szilard îşi întoarse puţin scaunul şi-şi întinse picioarele. Eram atît de sigur că vii încît am golit chiar şi încăperea, ca să avem puţină intimitate. Şi iată-ne… Cer permisiunea să vorbesc liber, ceru Sagan. Desigur, răspunse Szilard. Ţi-ai ieşit din mintea aia blestemată, domnule, spuse Sagan. Szilard izbucni în hohote de rîs. Nu mă aşteptam să vorbeşti atît de liber, locotenente. Ai văzut aceleaşi rapoarte ca şi mine, continuă Sagan. Ştiu că eşti la curent cu cît de mult seamănă acum Dirac cu Boutin. Chiar şi creierul lucrează la fel. Şi totuşi, vrei să-l trimiţi într-o misiune să-l găsească pe Boutin. Da, confirmă Szilard. – Dumnezeule! exclamă Sagan cu voce tare. Vorbirea Forţelor Speciale era rapidă şi eficientă, dar nu era prea bună pentru exclamaţii. Cu toate acestea, îşi ieşi din fire, trimiţînd un val de frustrare şi de iritare către generalul Szilard, pe care el îl acceptă fără o vorbă. Nu vreau să fiu responsabilă pentru el, zise în sfîrşit Sagan. Nu-mi aduc aminte să te fi întrebat dacă vrei responsabilitatea asta, remarcă Szilard. E un pericol pentru ceilalţi soldaţi din pluton, insistă Sagan. Şi e un pericol pentru misiune. Ştii ce înseamnă dacă nu reuşim. N-avem nevoie de riscuri suplimentare. Nu sînt de acord, spuse Szilard. Pentru numele lui Dumnezeu, zise Sagan. De ce? 423

Ţine-ţi prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape, enunţă Szilard. Ce? întrebă Sagan. Îşi aminti brusc de o discuţie cu Cainen, cu luni în urmă, cînd acesta îi spusese acelaşi lucru. Szilard repetă zicala, apoi continuă: Avem duşmanul atît de aproape pe cît e posibil să fie. E în rîndurile noastre, şi habar n-are că e duşmanul. Dirac crede că e unul dintre noi pentru că, din cîte ştie el, este. Dar acum gîndeşte la fel ca duşmanul şi acţionează la fel ca duşmanul, şi o să ştim tot ce ştie acesta. Este incredibil de folositor şi merită riscul. În afară de cazul în care se întoarce împotriva noastră, comentă Sagan. O să ştii dacă o face, îi spuse Szilard. E integrat cu tot plutonul tău. În clipa în care acţionează împotriva intereselor voastre, o să ştii, şi la fel o să se întîmple cu toţi ceilalţi implicaţi în misiune. Integrarea nu e citire a minţii. O să ştim numai după ce începe să facă ceva. Asta înseamnă că mi-ar putea omorî unul dintre soldaţi sau ar putea trăda poziţiile noastre sau orice altceva. Chiar şi cu integrarea, încă e un adevărat pericol. Ai dreptate într-o singură privinţă, locotenente. Integrarea nu e citire a minţii. În afară de cazul în care ai un firmware potrivit. Sagan simţi un impuls la sistemul de comunicaţii: un upgrade al BrainPal-ului. Înainte de apuca să-şi dea acordul, începu să se desfăşoare. Sagan simţi un şoc incomod cînd upgrade-ul se propagă, provocînd un flux temporar în tiparul electric al creierului. Ce naiba a fost asta? întrebă Sagan. A fost upgrade-ul pentru citirea minţilor, răspunse Szilard. De obicei numai generalii şi cîţiva investigatori militari foarte specializaţi capătă aşa ceva, dar în cazul tău, cred că e justificat. Cel puţin pentru misiunea asta. După ce te întorci, o să-l scoatem la loc, şi dacă vorbeşti vreodată cuiva despre el o să trebuiască să te trimitem într-un loc foarte mic şi îndepărtat. Nu înţeleg cum de este posibil… Szilard se strîmbă. Gîndeşte-te, locotenent, zise el. Gîndeşte-te cum comunicăm. Gîndim, şi BrainPal-ul interpretează că ne hotărîm să vorbim cu altcineva atunci cînd o facem. În afară de intenţie, nu există nici o diferenţă semnificativă între gîndurile noastre publice şi cele private. Ar fi remarcabil dacă n-am putea să citim minţi. Este ceea ce BrainPal-ul trebuie să facă. Dar nu spuneţi oamenilor asta, replică Sagan. 424

Szilard ridică din umeri. Nimeni nu vrea să ştie că n-are intimitate, nici măcar în propriul cap. Aşadar, îmi poţi citi gîndurile personale, spuse Sagan. Vrei să spui, pe cele în care îmi spui dobitoc băgăcios? Există un context pentru asta…, se scuză Sagan. Întotdeauna există. Linişteşte-te, locotenente. Da, îţi pot citi gîndurile. Pot citi gîndurile oricui din structura mea de comandă. De obicei însă n-o fac. Nu este necesar şi în cea mai mare parte a timpului este oricum aproape inutil. Dar poţi citi gîndurile oamenilor… Da, dar cei mai mulţi oameni sînt plicticoşi. Cînd am căpătat prima oară upgrade-ul, după ce am fost pus la comanda Forţelor Speciale, am petrecut o zi întreagă ascultînd gîndurile oamenilor. Ştii ce gîndeşte cea mai mare parte a oamenilor, în cea mai mare parte a timpului? Gîndesc „mi-e foame”. Sau „trebuie să mă duc la closet”. Sau „vreau să-l regulez pe tipul ăla”. Şi apoi se întorc la „mi-e foame”. Şi apoi repetă secvenţa pînă mor. Crede-mă, locotenente… O singură zi cu această capacitate şi părerea ta despre complexitatea şi minunile minţii umane va suferi un declin ireversibil. Sagan zîmbi. Dacă aşa spui tu… Aşa spun. Totuşi, în cazul tău, această capacitate va fi de un folos real, pentru că o să poţi auzi gîndurile lui Dirac şi o să-i simţi emoţiile intime fără ca el să ştie că este observat. Dacă se gîndeşte la trădare, o să ştii aproape înainte ca el s-o facă. Poţi reacţiona înainte ca Dirac să ucidă vreunul dintre soldaţii tăi sau să compromită misiunea. Cred că este o verificare suficientă ca să rişti să-l iei cu tine. Şi dacă se întoarce împotriva noastră? întrebă Sagan. Dacă devine trădător? Atunci îl omori, desigur, răspunse Szilard. Nu ezita. Dar să fii sigură, locotenente. Acum ştii că îţi pot intra în minte, aşa că sînt convins că te vei abţine să-i zbori capul de pe umeri doar pentru că te simţi nervoasă. Da, generale, promise ea. Bine, replică Szilard. Unde-i acum Dirac? E cu plutonul, se pregăteşte, jos, în cală. I-am dat ordinele pe drum încoace. Ce-ar fi să-l verifici? Cu upgrade-ul? 425

* E o nebunie, gîndi Jared în sinea lui. Ai nimerit-o, replică Steven Seaborg. Fusese transferat la plutonul 2 cît timp fusese plecat Jared. Am zis-o tare? întrebă Jared. Nu, citesc minţile, nătărăule, răspunse Seaborg, şi trimise un impuls de amuzament în direcţia lui Jared. Orice probleme avuseseră Jared şi Seaborg, ele dispăruseră după moartea lui Sarah Pauling; gelozia lui Seaborg pe Jared, sau orice-ar fi fost, atîrna mai puţin decît sentimentul lor comun al pierderii lui Sarah. Jared ar fi ezitat să-l numească prieten, dar relaţia dintre ei era mai curînd amicală, întărită acum de legătura suplimentară a integrării. Jared aruncă o privire prin cală, la cele douăzeci şi patru de aparate individuale cu propulsoare de salt – toată flota de aparate cu propulsoare de salt care fusese produsă pînă în acel moment. Se uită spre Seaborg, care se căţăra într-unul dintre ele ca să-l verifice. Aşadar, asta o să folosim ca să atacăm o planetă întreagă, comentă Seaborg. Douăzeci şi ceva de soldaţi din Forţele Speciale, fiecare în propria lui cuşcă de hamsteri zburătoare prin spaţiu. Ai văzut vreodată o cuşcă de hamsteri? întrebă Jared. Sigur că nu, răspunse Seaborg. N-am văzut nici măcar un hamster. Dar am văzut poze, şi pentru mine cu asta seamănă. Ce soi de idiot ar zbura cu chestia asta? Eu am zburat într-una, zise Jared. Asta-mi răspunde la întrebare, replică Seaborg. Şi cum a fost? M-am simţit expus, răspunse Jared. Minunat, pufni Seaborg şi-şi rostogoli ochii în orbite. Jared ştia cum se simţea, dar vedea în acelaşi timp logica din spatele atacului. Aproape toate creaturile zburătoare prin spaţiu foloseau nave pentru a ajunge dintr-un punct într-altul. Da, răspunse Szilard. Învaţă să-l foloseşti înainte de misiune. No să ai timp să te joci cu el mai tîrziu. Sagan accesă noul program, îl găsi pe Dirac şi ascultă. În spaţiul real; detecţia planetară şi reţelele de apărare, în consecinţă, aveau puterea de rezoluţie necesară pentru a depista obiectele mari care erau de obicei navele. Reţeaua defensivă a obinilor din jurul satelitului Arist nu era diferită. O navă a Forţelor Speciale ar fi fost zărită şi atacată într-o clipă; un obiect minuscul, cu 426

schelet de sîrmă, abia puţin mai mare decît un om, nu. Forţele Speciale ştiau acest lucru pentru că trimiseseră deja aparatele individuale în şase ocazii diferite, furişîndu-se prin reţeaua defensivă pentru a spiona comunicaţiile emise de pe satelit. În ultima dintre aceste misiuni îl auziseră pe Charles Boutin pe un canal de comunicaţii, transmiţînd în spaţiul deschis, trimiţînd o notă verbală către Obinur care întreba despre momentul sosirii unei nave de aprovizionare. Soldatul Forţelor Speciale care prinsese semnalul îl urmărise pînă la sursă, un mic avanpost ştiinţific de pe ţărmul uneia dintre multele insule mari de pe Arist. Aşteptase să audă o a doua transmisie de la Boutin, menită să-i confirme poziţia, înainte de a se întoarce. Auzind acest lucru, Jared deschisese fişierul înregistrat, pentru a reasculta vocea omului care-ar fi trebuit să fie. Mai auzise vocea lui Boutin şi înainte, pe înregistrările de voce pe care le rulaseră pentru el Wilson şi Cainen; vocea de pe acele înregistrări era aceeaşi cu cea de aici. Mai bătrînă, mai scîrţîită şi mai încordată, dar nu exista nici cea mai mică îndoială asupra timbrului sau cadenţei. Îşi dădea seama doar cît de mult semăna vocea lui Boutin cu a lui, ceea ce era de aşteptat şi, de asemenea, mai mult decît descumpănitor. Am o viaţă ciudată, gîndi Jared, apoi ridică ochii să se asigure că gîndul nu se scursese în exterior. Seaborg examina încă aparatul şi nu dădea nici un indiciu că l-ar fi auzit. Jared traversă mulţimea de vehicule către un alt obiect din încăpere, o sferă puţin mai mare decît aparatele individuale. Era un exemplar din şmecheriile interesante ale Forţelor Speciale, numit „capsulă de captare” şi folosit cînd Forţele Speciale aveau de evacuat pe cineva sau ceva, dar n-o puteau face chiar ei. Înăuntrul sferei se afla un gol proiectat să adăpostească un singur membru al celor mai multe dintre rasele inteligente de mărime mijlocie; soldaţii Forţelor Speciale îl îndesau înăuntru, sigilau capsula, apoi se dădeau înapoi, în timp ce motoarele ascensionale aruncau capsula către cer. Înăuntrul capsulei, un cîmp antigravitaţional puternic se declanşa odată cu motoarele, altfel ocupantul ar fi fost strivit. Capsula urma să fie recuperată după aceea de o navă a Forţelor Speciale amplasată deasupra punctului de lansare. Capsula de captare era pentru Boutin. Planul era simplu: atacă staţia ştiinţifică unde-l depistaseră pe Boutin şi scoate din funcţiune comunicaţiile. Înşfacă-l pe Boutin şi îndeasă-l în capsula de captare, care s-ar îndepărta la distanţa propulsiei de salt – Uliul ar 427

apărea doar atît cît să apuce capsula şi apoi ar fugi înainte ca obinii să-l poată urmări. După capturarea lui Boutin, staţia ştiinţifică ar fi distrusă cu o veche metodă favorită: un meteorit de dimensiuni suficiente cît să radă staţia de pe faţa planetei, calculat să lovească la o distanţă destul de mare de amplasamentul acesteia, pentru ca nimeni să nu devină bănuitor. În acest caz, ar fi o lovitură în ocean, la cîţiva kilometri de coastă, astfel ca staţia ştiinţifică să fie distrusă de valul tsunami ce ar urma. Forţele Speciale lucrau cu pietrele căzătoare de decenii; ştiau cum să facă să arate totul ca un accident. Dacă lucrurile mergeau după plan, obinii nici n-ar fi aflat că sînt atacaţi. În ochii lui Jared, existau însă două defecte majore la acest plan, şi legate între ele. Primul era că aparatele cu propulsie de salt nu puteau ateriza; n-ar fi supravieţuit contactului cu atmosfera de pe Arist şi, chiar dacă ar fi supravieţuit, n-ar mai fi putut fi manevrate, odată ce se cufundau în ea. Membrii plutonului 2 aflaţi în misiune aveau să iasă în spaţiul real la limita atmosferei de pe Arist, apoi aveau să execute un plonjon din spaţiul apropiat către suprafaţă. Plutonul 2 o mai făcuse şi înainte – Sagan o făcuse la bătălia pentru Coral şi nu fusese chiar atît de greu – dar Jared credea că o căutau cu lumînarea. Metoda sosirii crea al doilea defect major al planului: nu exista nici o metodă simplă de a extrage plutonul numărul 2 după ce misiunea era îndeplinită. Odată ce Boutin ajungea să fie capturat, ordinele plutonului păreau de rău augur: să ajungă cît mai departe posibil de staţia ştiinţifică, în aşa fel încît să nu moară în tsunamiul programat (planul misiunii furnizase cu precauţie o hartă către cea mai apropiată înălţime despre care ei îşi imaginau că ar trebui – ar trebui – să rămînă uscată în timpul potopului), şi apoi să se îndrepte către interiorul nelocuit al insulei pentru a se ascunde vreme de cîteva zile, pînă cînd Forţele Speciale ar fi putut trimite un mănunchi de capsule de captare ca să-i recupereze. N-ar fi ajuns o singură serie de recuperări cu capsulele ca să-i evacueze pe toţi cei douăzeci şi patru de soldaţi din plutonul 2 care aveau să participe la misiune, iar Sagan îl informase deja pe Jared că ei doi urmau să fie ultimii care să plece de pe planetă. Jared se încruntă amintindu-şi de declaraţia lui Sagan. Sagan nu fusese niciodată o mare admiratoare a lui, ştia, şi mai ştia şi că asta se întîmplă din cauză că era la curent încă de la început cu faptul că fusese creat/crescut dintr-un trădător. Ştiuse mai multe despre persoana lui decît el însuşi. Păruse destul de sinceră cînd 428

îşi luase rămas-bun de la el, cu ocazia transferului în subordinea lui Mattson, dar cînd o văzuse la cimitir, păruse cu adevărat furioasă pe el, ca şi cum chiar ar fi fost Boutin. La un anumit nivel, Jared putea s-o înţeleagă – la urma urmei, aşa cum observase Cainen, acum semăna mai mult cu Boutin decît cu vechiul lui sine – dar la un nivel mai direct, Jared nu putea suferi să fie tratat drept un inamic. Jared se întrebă în secret dacă motivul pentru care Sagan îl punea să rămînă la urmă cu ea nu era tocmai ca să poată „avea grijă” de el fără să ştie nimeni. Apoi alungă ideea din cap. Sagan era capabilă să-l ucidă, era sigur. Dar n-ar fi făcut-o decît dacă-i dădea un motiv. Mai bine să nu-i dau nici un motiv, gîndi Jared. Oricum, nu pentru Sagan era îngrijorat, ci chiar pentru Boutin. Misiunea prevedea o oarecare rezistenţă din partea micii prezenţe militare a obinilor, dar nici una din partea savanţilor sau a lui Boutin. Acest lucru i se părea complet greşit lui Jared. Avea în cap furia lui Boutin şi cunoştea inteligenţa acestui om, chiar dacă amănuntele muncii lui îi apăreau neclare. Jared se îndoia că Boutin ar fi venit cu ei fără luptă. Asta nu însemna că Boutin ar folosi armele – categoric nu era războinic –, dar arma lui Boutin era creierul. Iar creierul lui Boutin formulase o cale de a trăda Uniunea Colonială, cale care din start îi adusese pe toţi în situaţia asta. Era o presupunere greşită că ar reuşi pur şi simplu să-l răpească şi să-l bage în capsulă. Cu siguranţă păstra în rezervă o surpriză. Care-ar fi acea surpriză îi scăpa totuşi lui Jared. Ţi-e foame? întrebă Seaborg. Pentru că gîndul la cît de nebunească e o misiune mă face întotdeauna să vreau să mănînc. Jared rînji. Înseamnă că trebuie să fii flămînd tot timpul… Unul dintre avantajele de a face parte din Forţele Speciale, comentă Seaborg. Asta şi faptul de a sări peste anii stînjenitori ai adolescenţei. Studiezi adolescenţii? întrebă Jared. Sigur că da, răspunse Seaborg. Pentru că, dacă am noroc, o să apuc să fiu unul dintre ei. Tocmai spuneai că o să sărim peste anii stînjenitori ai adolescenţei, observă Jared. Ei, cînd o să ajung la ei n-o să fie stînjenitor. Acum, vino. În seara asta avem lasagna. Se duseră să-şi ia ceva de mîncare. 429

* Arist, verde şi înnorat, umplea vederea lui Jared, surprinzîndu-l cu imensitatea lui. Era extrem de tulburător să revii la existenţă chiar la marginea atmosferei unei planete, neavînd nimic în jurul tău în afară de o cuşcă din fibre de carbon; Jared simţea că avea să cadă. Ceea ce, desigur, era exact ce se întîmpla. Ajunge, gîndi el, şi începu să se deconecteze de la aparat. În direcţia planetei, Jared îi descoperi pe ceilalţi cinci membri ai plutonului său, toţi făcînd translaţia înaintea lui: Sagan, Seaborg, Daniel Harvey, Anita Manley şi Vernon Wigner. Zări de asemenea şi capsula de captare şi scoase un oftat de uşurare. Masa capsulei era doar cu puţin mai mică de cinci tone; existase o mică, dar reală îngrijorare că ar fi prea masivă ca să folosească mini-propulsorul de salt. Tot detaşamentul lui Jared ieşise din vehicule şi plutea liber, îndepărtîndu-se încet în derivă de vehiculele ca nişte pînze de păianjen care-i aduseseră pînă aici. Ei şase erau avangarda; sarcina lor era să îndrume la sol capsula de captare şi să asigure o zonă de aterizare pentru membrii rămaşi ai plutonului 2, care aveau să vină repede din urmă. Insula pe care se afla Boutin era acoperită cu o pădure tropicală deasă, ce făcea dificilă orice aterizare; Sagan alesese o mică porţiune de pajişti, la aproximativ cincisprezece kilometri de staţia ştiinţifică. Rămîneţi dispersaţi, transmise Sagan către detaşament. O să ne regrupăm după ce trecem prin partea cea mai rea a atmosferei. Tăcere radio pînă cînd auziţi alt ordin de la mine. Jared manevră în aşa fel încît să se uite la Arist şi îi absorbi imaginea pînă cînd BrainPal-ul, simţind primele efecte ale atmosferei rarefiate, îl înveli într-o sferă protectoare de nano-boţi care se revărsară dintr-un rucsac din spate şi-l legară strîns în mijloc, pentru a-l împiedica să ia contact cu sfera şi să ardă în locurile unde se atingeau. Interiorul sferei nu lăsa să intre lumina; Jared era suspendat într-un mic univers intim, întunecat. Lăsat în voia propriilor lui gînduri, Jared se întoarse la obini, rasa implacabilă şi fascinantă căreia îi ţinea companie Boutin. Dosarele Uniunii Coloniale despre obini mergeau înapoi pînă la începuturile Uniunii, cînd o discuţie despre cine deţinea o planetă pe care coloniştii umani o numiseră Casablanca, se încheiase cu coloniştii masacraţi cu o eficienţă înfiorătoare şi cu Forţele Coloniale 430

însărcinate să recucerească planeta complet devastate. Obinii nu capitulau şi nu luau prizonieri. Odată ce se hotărau că voiau ceva, continuau să atace acel ceva pînă cînd îl căpătau. Stai în calea lor destul de mult, şi ei hotărau că era în interesul lor să te înlăture permanent… Ala, care şlefuiseră domul de diamant de la popota generalilor, nu erau cea dintîi rasă care pe care obinii o nimiciseră sistematic, şi nici ultima. Singura consolare în ceea ce-i privea pe obini era faptul că nu erau deosebit de acaparatori, precum celelalte rase călătoare prin spaţiu. Uniunea Colonială ar fi înfiinţat zece colonii în timpul de care aveau nevoie obinii să înfiinţeze una, şi, în timp ce obinii nu se sfiau să ia o planetă deţinută de o altă rasă atunci cînd le convenea, nu le convenea s-o facă nici chiar atît de des. Omagh fusese prima planetă după Casablanca pe care obinii o luaseră de la oameni, şi chiar şi aşa, părea mai mult un caz de oportunism (o luaseră de la rraey, care probabil se luptaseră s-o ia de la oameni) decît de expansiune autentică. Reticenţa obinilor de a extinde inutil posesiunile rasei lor era unul dintre principalele motive pentru care FCA bănuia că altcineva iniţiase atacul. Dacă, aşa cum se bănuia, rraey ar fi fost cei care atacaseră Omagh şi apoi ar fi reuşit să-l păstreze, Uniunea Colonială ar fi trecut aproape cu siguranţă la represalii şi ar fi încercat să recupereze colonia. Rraey însă ştiau cînd să renunţe. Un alt lucru interesant în legătură cu obinii – care făcea presupusa lor alianţă cu rraey şi eneshanii atît de enigmatică pentru Jared – era că în general, în afară de cazul în care le stăteai în cale sau încercai să te bagi în faţa lor, obinii erau complet lipsiţi de interes pentru celelalte rase inteligente; din cîte ştia Uniunea Colonială, nici măcar o dată nu declaraseră obinii război în mod oficial sau nu semnaseră un tratat cu oricare altă rasă. Dacă erai în război cu obinii, ştiai pentru că trăgeau în tine. Dacă nu erai în război, nu comunicau absolut deloc cu tine. Obinii nu erau xenofobi; asta ar fi implicat că urau alte rase. Pur şi simplu nu le păsa de ele. Faptul că obinii, dintre toate rasele, s-ar alia nu cu una, ci cu două alte rase era extraordinar; faptul că s-ar alia împotriva Uniunii Coloniale era de rău augur. Pe dedesubtul tuturor datelor despre relaţiile obinilor – sau lipsa acestora – cu alte rase inteligente, exista un zvon căruia FCA nu-i dădea prea multă crezare, dar îl consemnase, datorită larg răspînditei credinţe printre celelalte rase: obinii nu evoluaseră singuri pînă la inteligenţă, ci aceasta le fusese dată de către o altă ra431

să. FCA nu crezuse zvonul, din cauză că ideea că vreuna dintre rasele aflate în competiţie îndîrjită în această parte a galaxiei ar zăbovi să ridice nişte subdezvoltaţi care ciocnesc pietre la nivel de civilizaţie era improbabilă pînă la limita ridicolului. FCA ştia despre rase care exterminaseră creaturi aproape inteligente găsite pe proprietatea pe care-o voiau, pe motivul că nu era niciodată prea devreme să elimini un competitor. Nu se auzise însă de nici una care să vrea opusul. Dacă zvonul era adevărat, ar fi implicat destul de categoric faptul că proiectanţii inteligenţi ai obinilor erau consu, singura specie din zona locală cu mijloacele tehnologice de vîrf necesare pentru a încerca o stimulare la scara unei specii, dar şi cu motivaţia filozofică, avînd în vedere că misiunea rasială a consu era să aducă toate celelalte specii inteligente din zonă la o stare de perfecţiune (asta însemnînd la fel ca şi rasa consu). Problema cu această teorie era că metoda consu de a aduce alte rase mai aproape de perfecţiunea de tip consu presupunea de obicei silirea unei biete rase nefericite să se bată cu ei sau asmuţirea unei rase mai slabe împotriva alteia, aşa cum făcuseră cînd aruncaseră oamenii împotriva rraey-lor, în bătălia pentru Coral. Chiar şi speciile cu cele mai mari şanse de a fi creat o altă specie inteligentă era mai probabil să distrugă una în schimb, direct sau indirect, rasa căzînd victimă faptului de a nu se ridica la nivelul standardelor înalte şi de nepătruns ale consu. Standardele înalte şi de nepătruns ale consu erau principalul argument împotriva creării obinilor de către consu, pentru că obinii, în mod unic printre toate rasele inteligente, nu aveau aproape nici o cultură de care să se poată vorbi. Puţinele studii xenografice ale obinilor care fuseseră făcute de oameni sau de alte rase descoperiseră că, în afară de un limbaj sărac şi utilitar şi o aptitudine pentru tehnologia practică, obinii nu produseseră nimic în notă creatoare: nici o artă semnificativă pentru nici unul dintre simţurile perceptibile, nici o literatură, nici o religie sau filozofie pe care xenografii s-o poată recunoaşte ca atare. Obinii abia dacă aveau politică, ceea ce nu se mai auzise. Societatea obinilor era atît de lipsită de cultură, încît un cercetător care colabora la dosarul FCA despre obini sugeră foarte serios că rămînea o întrebare deschisă dacă obinii aveau conversaţii neprotocolare – sau dacă se dovedeau măcar capabili de aceasta. Jared nu era expert în civilizaţia consu, dar i se părea puţin probabil ca un popor atît de preocupat de inefabil şi de escatologic să creeze un popor incapabil să se ocupe de ambele. Dacă obinii reprezentau ceea ce se întîmpla în 432

urma unui proiect inteligent, acesta era un argument convingător pentru valoarea evoluţiei. Sfera de nanoboţi care-l învăluia pe Jared se împrăştie în jurul lui şi rămase în urmă. Clipi violent în lumină pînă cînd ochii i se adaptară, apoi sondă în jur după detaşament. Fasciculele înguste îl găsiră şi-i luminară şi pe ceilalţi, cu trupurile aproape invizibile datorită salopetelor sensibile la mediu; chiar şi capsula de captare era camuflată. Jared pluti înspre capsulă vrînd să-i verifice starea, dar fu avertizat să stea deoparte de către Sagan, care-o verifică chiar ea. Jared şi restul detaşamentului se grupară mai strîns, însă nu atît de aproape unul de altul încît să se încurce unii pe alţii, atunci cînd îşi desfăcură paraşutele. Detaşamentul făcu asta la cea mai mică înălţime posibilă; chiar şi camuflate, paraşutele puteau fi văzute de un ochi care ştia ce să caute. Paraşuta capsulei de captare era imensă şi proiectată să suporte o frînare spectaculoasă în aer; scotea plesnete impresionante cînd se forma cupola creată de nanoboţi, umplută cu aer şi apoi violent sfîşiată, doar ca să se formeze din nou, o secundă mai tîrziu. În cele din urmă, capsula încetini suficient ca paraşuta să reziste. Jared se întoarse spre staţia ştiinţifică, la cîţiva kilometri spre sud, şi mări amplificarea glugii ca să vadă dacă exista vreo mişcare la staţie care să sugereze că fuseseră zăriţi. Nu văzu nimic, iar observaţiile lui fură confirmate de Wigner şi Harvey. Cîteva clipe mai tîrziu, se aflau toţi la sol, mormăind în timp ce mutau capsula dincolo de marginea poienii, în pădure, apoi mişcîndu-se rapid ca săşi accentueze camuflajul cu frunziş. Cu toţii, amintiţi-vă unde ne-am oprit, atrase atenţia Seaborg. Tăceţi, zise Sagan, şi păru să se concentreze pe ceva intern. Ăsta a fost Roentgen. Ceilalţi se pregătesc să deschidă paraşutele. Înălţă carabina. Hai, să ne asigurăm că n-avem nici o surpriză. Jared avu o senzaţie ciudată, ca şi cum cineva l-ar fi ciupit de creier. Oh, rahat! exclamă Jared. Sagan se întoarse să se uite la el. Avem… necazuri, spuse el, şi la jumătatea replicii simţi integrarea cu detaşamentul întreruptă cu violenţă. Icni şi-şi prinse capul în mîini, copleşit de senzaţia de a avea unul dintre simţurile majore smuls din craniu. În jurul lui, Jared îi văzu şi-i auzi pe ceilalţi membri ai detaşamentului prăbuşindu-se, ţipînd şi vomitînd de 433

durere şi de dezorientare. Căzu în genunchi şi încercă să respire. Vomită. Jared se luptă să se ridice în picioare şi se îndreptă poticninduse spre Sagan, care era în genunchi, ştergîndu-se la gură de vomă. – Vino, zise Jared. Trebuie să ne ridicăm. Trebuie să ne ascundem. – Ce… Sagan tuşi şi scuipă, şi ridică ochii spre Jared. – Ce se petrece? – Sîntem întrerupţi, răspunse Jared. Mi s-a mai întîmplat, cînd eram la Covell. Obinii ne blochează folosirea BrainPal-urilor. – Cum? Sagan ţipă întrebarea prea tare. – Nu ştiu, răspunse el. Sagan se ridică în picioare. – E Boutin, afirmă ea, ameţită. El le-a spus cum. Trebuie să le fi spus. – Poate, replică Jared. Sagan se clătină uşor; Jared o sprijini şi veni în faţa ei. – Trebuie să ne mişcăm, locotenente, o îndemnă. Dacă obinii ne blochează, asta înseamnă că ştiu că sîntem aici. Vin după noi. Trebuie să ne punem toţi oamenii pe picioare şi în mişcare. – Vin şi mai mulţi dintre ai noştri, îi aminti Sagan. Trebuie să… Se opri şi se îndreptă, ca şi cum ceva rece şi oribil tocmai trecuse peste ea. – Oh, Dumnezeule! exclamă ea. Oh, Doamne! Ridică ochii spre cer. – Ce e? întrebă Jared şi se uită în sus, scrutînd aerul în căutarea unduirilor subtile care dădeau de gol paraşutele camuflate. Avu nevoie de o secundă ca să-şi dea seama că nu vedea nici una. Avu nevoie de încă o secundă ca să-şi dea seama ce însemna asta. – Oh, Doamne! exclamă şi el. * Prima presupunere a lui Alex Roentgen fu că reuşise să piardă conexiunea prin fascicul îngust cu restul plutonului. Ei, rahat, gîndi, şi schimbă poziţia, întinzînd membrele şi rotindu-se de cîteva ori pentru a lăsa receptorul fasciculului îngust să caute şi să găsească ceilalţi membri ai plutonului, lăsîndu-şi 434

BrainPal-ul să le extrapoleze poziţiile pe baza locului unde se aflau la ultima transmisie. Nu avea nevoie să-i găsească pe toţi; unul singur era de-ajuns şi apoi avea să fie reconectat, reintegrat. Nimic. Roentgen îşi lăsă grijile deoparte. Mai pierduse şi înainte fasciculul – numai o dată, dar o dată fusese destul ca să ştie că se întîmplase. Atunci se reconectase cînd ajunsese la sol; avea s-o facă din nou de data asta. Oricum nu mai avea timp de pierdut cu asta, pentru că ajungea la altitudinea de desfacere a paraşutei; se deschideau cît mai jos posibil ca să-şi acopere urmele, aşa că momentul era o chestiune de o oarecare precizie. Roentgen îşi verifică BrainPal-ul ca să stabilească altitudinea şi atunci îşi dădu seama că în ultimul minut nu avusese nici un fel de contact cu BrainPalul. Roentgen petrecu zece secunde analizînd gîndul; refuza să se lase analizat. Apoi încercă din nou şi de data asta creierul nu numai că refuză să-l analizeze, dar îi opuse rezistenţă, eliminîndu-l cu violenţă, cunoscînd consecinţele acceptării gîndului ca adevărat. Încercă să-şi acceseze BrainPal-ul o dată, apoi încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată şi încă o dată, de fiecare dată respingînd un sentiment de panică alimentîndu-se singur, exponenţial. Strigă înăuntrul capului. Nu-i răspunse nimeni. Nimeni nu-l auzea. Era singur. Alex Roentgen îşi pierdu minţile în cea mai mare parte atunci, iar în restul căderii se răsuci şi dădu din picioare şi întinse mîinile spre cer, ţipînd cu o voce pe care-o folosea atît de rar încît o părticică separată a creierului său se miră de sunetul ei în craniu. Paraşuta nu se deschise; la fel ca aproape fiecare obiect fizic şi proces mintal pe care-l folosea, era controlată şi activată de BrainPal, un instrument ce fusese demn de încredere atîta vreme încît Forţele Coloniale de Apărare încetaseră pur şi simplu să se mai gîndească la el ca la un instrument şi-l considerau un dat, la fel ca restul creierului şi ca trupul fizic al soldatului. Roentgen se prăbuşi dincolo de linia de deschidere a paraşutei fără să ştie, fără să-i pese, şi insensibil la implicaţiile trecerii de această ultimă barieră. Nu cunoaşterea faptului că avea să moară îl înnebunise pe Roentgen. Ci faptul că era singur, separat, neintegrat pentru prima şi ultima dată în cei şase ani cît fusese în viaţă. În acest timp simţise vieţile colegilor lui de pluton în fiecare amănunt intim, cum luptau, cum se regulau, fiecare clipă în care trăiau şi clipa cînd mureau. Se consola ştiind că era acolo în ultimele lor clipe şi că 435

ceilalţi aveau să fie acolo pentru el în ultima lui clipă. Groaza separării era la fel de mare ca şi ruşinea de a nu putea să-şi consoleze prietenii care se prăbuşeau în aceeaşi moarte ca şi el. Alex Roentgen se răsuci din nou, cu faţa la pămîntul care avea să-l ucidă, şi urlă, cu urletul celui abandonat. * Jared urmări cu groază cum punctul cenuşiu, care se învîrtea ca o morişcă, de deasupra lui, părea să cîştige viteză în ultimele cîteva secunde şi, dezvăluit ca o fiinţă umană care ţipa, căzu în poiană cu o bufnitură dezgustătoare, plescăită, urmată de un salt înfiorător. Impactul îl zgudui pe Jared, scoţîndu-l din imobilitate. O împinse pe Sagan, strigînd la ea să fugă, şi alergă către ceilalţi, trăgîndu-i de jos şi îmbrîncindu-i către linia copacilor, încercînd să-i facă să iasă din calea trupurilor care cădeau. Seaborg şi Harvey îşi reveniseră dar se holbau la cer, privinduşi prietenii cum mor. Jared îl împinse pe Harvey şi-i dădu o palmă lui Seaborg, răcnind la amîndoi să se mişte. Wigner refuză să se clintească şi rămase întins, în aparenţă catatonic; Jared îl ridică şi i-l dădu lui Seaborg, spunîndu-i să se urnească. Întinse mîna după Manley; ea îl împinse deoparte şi începu să se tîrască către poiană, scîncind. Se ridică şi fugi în timp ce în jurul ei corpurile se făceau bucăţi la impact. La şaizeci de metri distanţă, se opri, se întoarse rapid şi ţipă, părînd să-şi piardă ce-i mai rămăsese din sănătatea mintală. Jared se întoarse cu spatele şi nu mai văzu piciorul corpului care căzu lîngă ea retezîndu-i gîtul şi umărul, zdrobind arterele şi oasele şi propulsînd coastele sfărîmate în plămîni şi inimă. Ţipătul lui Manley se întrerupse cu un mormăit. De la prima cădere, trecură numai două minute pentru ca restul plutonului 2 să lovească solul. Jared şi restul detaşamentului îi priviră căzînd de pe linia arborilor. Cînd totul se termină, Jared se întoarse către cei patru membri rămaşi ai detaşamentului şi făcu bilanţul. Toţi păreau să fie în diferite stadii ale şocului, cu Sagan reacţionînd cel mai bine şi Wigner cel mai prost, deşi pînă la urmă părea conştient de ceea ce-l înconjura. Lui Jared îi era greaţă, dar altfel era în stare de funcţionare; îşi petrecuse destul timp în afara integrării ca să poată acţiona şi fără ea. Pentru moment, cel puţin, el era la comandă. Se întoarse către Sagan. 436

– Trebuie să mergem, spuse el. Printre copaci. O să murim dacă rămînem. Cuvintele părură să o ajute pe Sagan să-şi limpezească mintea. – Cineva trebuie să se întoarcă, vorbi ea. Să ia capsula. Să anunţe FCA. Se uită direct la el. – Nu tu. – Nu eu, fu de acord Jared. Ştia că ea spusese asta din cauză că avea suspiciuni în privinţa lui, dar nu avea timp să-şi facă griji pentru asta. Nu se putea întoarce pentru că era singurul în deplinătatea facultăţilor sale. – Întoarce-te tu, îi sugeră lui Sagan. – Nu, răspunse ea. Fără expresie. Categoric. – Atunci Seaborg, propuse Jared. După Sagan, Seaborg era cel mai în putere; putea spune FCA ce se întîmplase şi că trebuiau să se pregătească pentru ce era mai rău. – Seaborg, fu de acord Sagan. – OK, replică Jared, şi se întoarse spre Seaborg. Vino-ncoace, Steve. Să te băgăm în chestia asta. Seaborg se apropie împleticindu-se şi începu să dea la o parte frunzişul de pe capsulă ca să ajungă la uşă, încercă să o deschidă, apoi se opri. – Ce e? întrebă Jared. – Cum deschid asta? vorbi Seaborg cu vocea piţigăiată din cauza nefolosirii. – Foloseşte… futu-i gura mă-sii! exclamă Jared. Capsula de captare se deschidea prin BrainPal. – Ei, sîntem într-un căcat perfect, zise Seaborg şi se lăsă să cadă, furios, lîngă capsulă. Jared porni spre Seaborg, apoi se opri şi înălţă capul. În depărtare, ceva se îndrepta spre ei, şi orice-ar fi fost, nu-şi bătea capul să se strecoare. – Ce e? întrebă Sagan. – Vine cineva, răspunse Jared. Mai mulţi. Obinii. Ne-au găsit.

DOISPREZECE Reuşiră să-i evite pe obini vreme de jumătate de oră, înainte de 437

a fi încolţiţi. Detaşamentul s-ar fi descurcat mai bine dacă s-ar fi separat, atrăgîndu-i pe obinii urmăritori în mai multe direcţii şi deschizînd posibilitatea ca cel puţin unul dintre ei să dispară, cu preţul sacrificiului celorlalţi. Dar rămaseră laolaltă, compensînd lipsa integrării prin faptul că nu se pierdeau unii pe alţii din ochi. La început Jared deschise calea, iar Sagan rămase la urmă, ca să-l tragă după ea pe Wigner. Undeva pe drum, Jared şi Sagan schimbară rolurile, iar Sagan îi duse în general spre nord, departe de obinii care-i urmăreau. Un vuiet îndepărtat se auzi tot mai tare; Jared se uită în sus prin bolta arborilor şi văzu un vehicul aerian obin care ţinu pasul cu detaşamentul şi apoi se îndreptă spre nord. În faţă, Sagan sări în dreapta şi porni spre est; auzise şi ea aparatul. Cîteva minute mai tîrziu apăru al doilea vehicul zburător şi urmări din nou detaşamentul, coborînd pînă la aproape zece metri deasupra frunzişului. Se auzi un răpăit intens, iar crengile căzură şi explodară în jurul lor; obinii deschiseseră focul. Sagan se opri brusc, alunecînd, cînd gloanţe de calibru imens împrăştiară ţărîna chiar în faţa ei. Se cam terminase cu mersul spre est; detaşamentul se întoarse spre nord. Aparatul zburător se întoarse şi-i urmări, împroşcîndu-i cu gloanţe cînd rămîneau în urmă sau deviau prea mult spre est sau spre vest. Nu-i hăituia; îi mîna cu eficienţă către o destinaţie necunoscută. Acea destinaţie apăru zece minute mai tîrziu, cînd detaşamentul ajunse la o altă poiană, mai mică, în care-i aşteptau obinii care fuseseră în primul aparat zburător. În spatele lor, cel de-al doilea vehicul se pregătea să aterizeze; iar în spatele lui, grupul iniţial de obini, care nu fusese niciodată prea mult în urmă, apărea acum printre copaci. Wigner, care încă nu-şi revenise complet din trauma mintală de a fi decuplat, se smulse de lîngă Jared şi ridică arma, hotărît, după cum se părea, să nu iasă din scenă fără luptă. Ochi către grupul de obini care-i aştepta în poiană şi apăsă pe trăgaci. Nu se întîmplă nimic. Pentru a împiedica folosirea carabinei împotriva soldaţilor FCA de către duşmani, aceasta avea nevoie de o verificare de către BrainPal pentru a trage. Nu căpătă nici una. Wigner mîrîi frustrat, apoi totul aflat deasupra sprîncenelor lui dispăru cînd o singură împuşcătură îi reteză calota craniană. Se prăbuşi; în depărtare, Jared văzu un soldat obin coborîndu-şi arma. Jared, Sagan, Harvey şi Seaborg se grupară, îşi scoaseră cuţite438

le de luptă şi se aşezară spate în spate, fiecare cu faţa în altă direcţie. Scoaterea pumnalelor era un gest inutil de sfidare; nici unul dintre ei nu avea pretenţia să-şi închipuie că obinii aveau nevoie să se apropie la o lungime de braţ ca să-i omoare pe toţi. Fiecare găsea o uşoară consolare în faptul de a şti că aveau să moară la distanţă de un braţ unul de celălalt. Nu era integrare, dar era cel mai bun lucru pe care-l puteau spera. Pînă acum cel de-al doilea aparat aterizase; dinăuntru ieşiră şase obini, trei ducînd arme, doi cu alte unelte şi unul cu mîinile goale. Cel cu mîinile goale porni spre oameni cu un pas legănat, neobişnuit de graţios, şi se opri la o distanţă prudentă, cu spatele acoperit de cei trei obini purtători de arme. Ochii multipli clipeau şi păreau să se fixeze asupra lui Sagan, care era cea mai aproape de el. – Predaţi-vă, spuse el, într-o engleză şuierătoare, dar limpede. Sagan clipi. – Poftim? Din cîte ştia ea, obinii nu luau niciodată prizonieri. – Predaţi-vă, repetă el. Veţi muri dacă n-o faceţi. – Ne vei lăsa în viaţă dacă ne predăm? întrebă Sagan. – Da, răspunse obinul. Jared îi aruncă o privire lui Sagan, aflată la dreapta lui; o vedea cîntărind oferta. Lui Jared i se părea că situaţia arată bine: obinii s-ar fi putut să-i omoare dacă se predau, dar dacă nu, aveau să-i omoare cu siguranţă. Nu-i comunică lui Sagan părerea sa; ştia că n-are încredere în el sau că nu voia să-i audă părerea în legătură cu nimic. – Lăsaţi armele, vorbi Sagan în sfîrşit. Jared lăsă cuţitul să-i cadă şi-şi dădu carabina jos de pe umăr; ceilalţi făcură la fel. Obinii îi puseră să-şi scoată rucsacurile şi centurile, lăsîndu-le doar salopetele. Doi obini care fuseseră în primul grup, cel care-i urmărise, se apropiară, luară armele şi echipamentul şi le transportară la vehicul. Cînd unul păşi în faţa lui Harvey, Jared îl simţi încordîndu-se; bănuia că Harvey încerca din răsputeri să nu-i dea un picior. Cu armele şi instrumentele luate, Jared şi ceilalţi fură puşi să stea separat unii de alţii, în timp ce doi obini cu aparate le plimbară peste fiecare dintre ei, căutînd, bănuia Jared, arme ascunse. Cei doi obini îi scanară şi pe ceilalţi trei oameni, apoi veniră în dreptul lui Jared, doar ca să-şi întrerupă scurt examinarea. Unul dintre ei comentă ceva către şeful obin, în limba lui natală. Şeful obin veni 439

spre Jared cu doi obini înarmaţi după el. – Tu vii cu noi, rosti el. Jared aruncă o privire spre Sagan în căutarea indiciilor despre cum ar vrea ea să joace acest joc, şi nu obţinu nimic. – Unde mă duc? întrebă Jared. Şeful obin se întoarse şi trilui ceva. Unul dintre obinii din spatele lui ridică arma şi-l împuşcă pe Steven Seaborg în picior. Seaborg se prăbuşi urlînd. Şeful obin îşi îndreptă atenţia înapoi spre Jared. – Tu vii cu noi, repetă. – Dumnezeule mare, Dirac! exclamă Sagan. Du-te cu nenorociţii de obini! Jared ieşi din rînd şi lăsă să fie escortat la aparatul de zbor. * Sagan îl urmări pe Jared ieşind din rînd şi se gîndi pentru o clipă să sară şi să-i frîngă gîtul, lăsîndu-i pe obini şi pe Boutin fără trofeul lor şi asigurîndu-se că Dirac nu avea ocazia să facă vreo prostie. Momentul trecu şi, în plus, ar fi fost oricum o încercare fără prea multe şanse de izbîndă. Doar că ar fost cu toţii morţi, aproape cu siguranţă. Aşa cum stăteau acum lucrurile, erau încă în viaţă. Şeful obin se întoarse spre Sagan, pe care o recunoştea ca fiind conducătoarea detaşamentului. – Tu rămîi, zise el şi se îndepărtă vioi înainte ca Sagan să apuce să spună ceva. Ea făcu un pas în faţă ca să i se adreseze obinului care se retrăgea, dar trei obini veniră spre ea, fluturînd armele. Sagan ridică mîinile şi se dădu înapoi, însă obinii îşi continuară drumul, făcîndu-i semn lui Sagan că ea şi cu restul detaşamentului trebuiau să se pună în mişcare. Se întoarse spre Seaborg, care era încă pe jos. – Ce-ţi mai face piciorul? întrebă ea. – Salopeta a prins cea mai mare parte, răspunse el, referindu-se la capacitatea salopetei de a se întări şi de a absorbi o parte din impactul unui proiectil. Nu-i chiar aşa de rău. O să supravieţuiesc. – Poţi să mergi? întrebă Sagan. – Atîta vreme cît nu mi se pretinde să-mi placă, replică Seaborg. – Atunci hai, spuse Sagan şi întinse mîna să-l ajute pe Seaborg să se ridice. 440

– Harvey, ia-l pe Wigner. Daniel Harvey se duse spre soldatul mort şi-l aburcă pe umeri. Erau mînaţi într-o depresiune aflată uşor într-o parte faţă de mijlocul poienii; pîlcul mic de arbori din ea sugera că temelia de piatră de dedesubt se erodase. Cînd ajunseră la depresiune, Sagan auzi vuietul unui aparat de zbor care pleca şi un al doilea vuiet, al unuia care sosea. Vehiculul abia venit, mai mare decît celelalte două, ateriză lîngă depresiune, şi din măruntaiele lui se rostogoli un şir de maşini identice. – Ce naiba sînt alea? întrebă Harvey, lăsînd jos corpul lui Wigner. Sagan nu răspunse; urmări cum maşinile se aşezau în jurul perimetrului depresiunii, opt cu totul. Obinii care veniseră cu maşinile se căţărară pe acestea şi retraseră acoperişurile metalice, dezvăluind tunuri mari, cu ţevi multiple, cu săgeţi. Cînd toate acoperişurile fură retrase, unul dintre obini activă tunurile cu săgeţi; acestea porniră, ameninţătoare, şi începură să urmărească obiectele. – E un gard, pricepu Sagan. Ne-au închis aici. Sagan făcu un pas experimental către unul dintre tunuri; acesta se îndreptă spre ea şi îi urmări mişcarea. Mai făcu un pas în faţă şi maşina scoase un sunet strident, ascuţit, despre care Sagan presupuse că era menit să servească drept alarmă de apropiere. Sagan îşi închipui că încă un pas spre tun ar fi avut ca rezultat cel puţin o împuşcătură în picior, dar nu se osteni să testeze presupunerea. Se îndepărtă de tun; acesta opri sirena, dar nu încetă să o urmărească pînă nu se retrase cu cîţiva paşi. – Aveau chestiile astea aici aşteptîndu-ne, zise Harvey. Foarte frumos. Care crezi că ar fi şansele? Sagan se uită lung la tunuri. – Şansele sînt slabe, răspunse Sagan. – Ce vrei să spui? întrebă Harvey. – Astea sînt de la staţia ştiinţifică, continuă Sagan, făcînd semn către tunuri. Trebuie să fie. Nu există alt soi de instalaţii nicăieri prin apropiere. Nu sînt genul de lucruri pe care o staţie ştiinţifică să le aibă pur şi simplu prin preajmă. Le-au folosit aici şi înainte ca să ţină oameni în ele. – Mda, OK, replică Seaborg. Dar cine? Şi de ce? – Au dispărut şase nave ale Forţelor Speciale, spuse Sagan, lăsînd-o la o parte pe cea pe care obinii o atacaseră şi o distruseseră. Echipajele alea s-au dus undeva. Poate că au fost aduse aici. 441

– Asta tot nu ne spune de ce, insistă Seaborg. Sagan ridică din umeri. Încă nu pricepuse nici ea partea cu pricina. Văzduhul era plin de zgomotul aparatelor de zbor care decolau. Huruitul motoarelor slăbea odată cu depărtarea, nelăsînd în urmă decît sunetele naturii înconjurătoare. – Grozav, comentă Harvey. Aruncă o piatră spre unul dintre tunuri; acesta urmări piatra, dar nu trase în ea. – Sîntem aici fără mîncare, fără apă şi fără adăpost. Cît de mari credeţi că sînt şansele ca obinii să nu se mai întoarcă niciodată după noi? Sagan se gîndi că aceste şanse sînt foarte mari. * – Aşadar, tu eşti eu, îi spuse Charles Boutin lui Jared. Nostim. Aş fi crezut că o să fiu mai înalt. Jared nu scoase nici un cuvînt. La sosirea la staţia ştiinţifică, fusese închis într-un incubator, legat strîns şi împins pe roţi prin nişte holuri înalte, pustii, pînă ajunsese în ceea ce presupunea că era un laborator, plin cu maşinării necunoscute. Jared fu lăsat acolo un timp care i se păru ore întregi, înainte ca Boutin să intre şi să se îndrepte direct către incubator, examinîndu-l pe Jared din punct de vedere fizic, ca şi cum ar fi fost un gîndac mare şi extrem de interesant. Jared spera ca Boutin să vină destul de aproape ca să primească o lovitură cu capul. Nu veni. – Asta a fost o glumă, îi explică Boutin lui Jared. – Ştiu, replică Jared. Doar că n-a fost amuzantă. – Ei, zise Boutin. Mi-am pierdut exerciţiul. Poate că ai observat că obinii nu sînt genul care să se ţină de bancuri. – Am observat. Pe tot drumul către staţia ştiinţifică, obinii fuseseră complet tăcuţi. Singurele cuvinte pe care şeful obinilor i le spusese lui Jared fuseseră „coboară” cînd ajunseseră şi „intră” cînd deschiseseră incubatorul portabil. – Poţi da vina pe consu pentru asta, adăugă Boutin. Cînd i-au făcut pe obini, au uitat să bage un modul de umor. Printre multe alte lucruri pe care le-au uitat, după cît se pare. În ciuda propriei voinţe – sau din cauza amintirilor şi personalităţii pe care le păstra în minte – atenţia lui Jared se concentră. 442

– Atunci e adevărat? întrebă el. Consu i-au ridicat pe obini? – Dacă vrei să-i spui aşa, răspunse Boutin. Deşi cuvîntul „a ridica”, prin natura lui, presupune intenţii bune din partea celui care ridică, ceea ce nu e prea evident aici. Din ceea ce pot afla de la obini, consu s-au întrebat într-o zi ce s-ar întîmpla dacă ar face nişte specii deştepte. Aşa că au venit pe Obinur, au găsit o specie de omnivore într-o nişă ecologică minoră şi i-au dăruit inteligenţă. Ştii, doar ca să vadă ce se întîmpla mai departe. – Şi ce s-a întîmplat mai departe? întrebă Jared. – O serie lungă, în cascadă, de consecinţe neintenţionate, prietene. Care se încheie, deocamdată, cu tine şi cu mine aici, în acest laborator. E o linie directă de acolo pînă aici. – Nu înţeleg. – Sigur că nu, replică Boutin. Nu ai toate datele. Nici eu nu aveam toate datele înainte de a veni aici, aşa încît, chiar dacă ştii tot ce ştiu şi eu, n-ai şti asta. Cît de mult din ceea ce ştiu eu ştii şi tu? Jared nu spuse nimic. Boutin surîse. – Destul, oricum. Pot să-mi dau seama că te interesează unele dintre lucrurile care mă interesează şi pe mine. Am văzut cum ai ciulit urechile cînd am vorbit despre consu. Dar poate că ar trebui să începem cu lucrurile simple. Cum ar fi: cum te cheamă? Socotesc că e derutant să vorbesc cu aşa-zisa mea clonă fără să am un nume pe care să-ţi spun. – Jared Dirac. – Ah, exclamă Boutin. Da, protocolul de acordare a numelor în Forţele Speciale. Nume aleator de botez, nume de familie de savant important. Am lucrat într-o vreme cu Forţele Speciale – indirect, din cauză că nu vă place să vă stea în drum cei care nu sînt de la Forţele Speciale. Care-i cuvîntul pe care-l folosiţi pentru noi? – Adevărat-născuţi. – Aşa… Vă place să vă ţineţi deoparte de adevărat-născuţi. Oricum, protocolul numelor de la Forţele Speciale m-a amuzat întotdeauna. Rezervorul de nume de familie este de fapt destul de limitat – vreo cîteva sute, şi cele mai multe de savanţi clasici europeni. Ca să nu mai pomenim de numele de botez! Jared. Brad. Cynthia. John. Jane. Numele ieşeau cu un rînjet bine-dispus. – Abia dacă găseşti printre ele un nume care să nu fie occidental, şi fără nici un motiv serios, din moment ce Forţele Speciale nu sînt recrutate de pe Pămînt, ca restul FCA. Te-ar fi putut chema 443

Yusef al-Biruni şi ar fi fost acelaşi lucru pentru tine. Setul de nume pe care le folosesc în mod implicit Forţele Speciale spune ceva despre punctul de vedere al oamenilor care le-au creat, care te-au creat pe tine. Nu crezi? – Îmi place numele meu, Charles. – Touché, replică Boutin. Dar eu mi-am căpătat numele prin tradiţie familială, în timp ce al tău a fost doar amestecat şi îmbinat. Nu că ar fi ceva în neregulă cu „Dirac”. Numit după Paul Dirac, fără îndoială. Ai auzit vreodată de „marea lui Dirac”? – Nu, răspunse Jared. – Dirac a sugerat că ceea ce era vidul în realitate era o mare imensă de energie negativă, explică Boutin. Iar asta e o imagine fermecătoare. Unii fizicieni din acea vreme credeau că este o soluţie lipsită de eleganţă, şi poate că aşa şi era. Dar era una poetică, şi ei n-au apreciat acest aspect. Dar ăştia-s fizicienii. Nu prea dau pe-afară de poezie. Obinii sînt fizicieni excelenţi, dar nici unul nare în el mai multă poezie ca o găină. Cu siguranţă n-ar aprecia marea lui Dirac. Cum te simţi? – Încătuşat. Şi am nevoie să fac pipi. – Atunci, fă pipi. N-am nimic împotrivă. Incubatorul se curăţă singur, desigur… Şi sînt convins că salopeta ta poate absorbi urina. – Nu fără să vorbesc cu BrainPal despre asta. Fără comunicarea cu BrainPal-ul proprietarului, nanoboţii menţineau numai calităţile defensive de bază, cum ar fi întărirea la impact, proiectate să-l ţină pe posesor în siguranţă în caz de pierdere a cunoştinţei sau de traumă a BrainPal-ului. Capacităţile secundare, cum ar fi cea de evacuare a transpiraţiei şi a urinei, erau considerate neesenţiale. – Ah, zise Boutin. Ei, asta-i. Dă-mi voie să repar asta. Boutin se duse la un obiect de pe una dintre mesele din laborator şi apăsă pe el. Dintr-odată, vata groasă din ţeasta lui Jared se ridică; funcţionarea BrainPal-ului revenise. Jared lăsă deoparte nevoia de a urina într-o încercare febrilă de a o contacta pe Jane Sagan. Boutin îl privi pe Jared cu un mic surîs pe faţă. – N-o să meargă, zise el, după ce urmări vreme de un minut eforturile interioare ale lui Jared. Antena de aici este destul de puternică pentru a provoca unde de interferenţă pe o rază de vreo zece metri. Funcţionează în laborator şi cam atît. Prietenii tăi sînt încă bruiaţi. Nu poţi ajunge la ei. Nu poţi ajunge la nimeni. – Nu poţi bruia BrainPal-uri, protestă Jared. 444

BrainPal-urile transmiteau printr-o serie de fluxuri multiple, redundante şi codificate, fiecare comunicînd pe un tipar variabil de frecvenţe, tipar care era generat printr-o cheie unică, creată cînd un BrainPal contactează altul. Era virtual imposibil să blochezi chiar şi unul singur dintre aceste fluxuri; blocarea tuturor era nemaiauzită. Boutin se duse pînă la antenă şi o apăsă din nou; vata din capul lui Jared reveni. – Ce spuneai? întrebă Boutin. Jared îşi stăpîni impulsul de a striga. După un minut, Boutin porni din nou antena. – În mod normal, ai dreptate. Am supervizat ultimul ciclu de protocoale de comunicaţii din BrainPal. Am ajutat la proiectarea lor. Şi ai perfectă dreptate. Nu poţi bruia fluxurile de comunicaţii, nu fără să foloseşti o asemenea sursă de emisie de înaltă energie încît să copleşeşti toate transmisiile posibile, inclusiv ale tale proprii. Dar acum nu bruiez BrainPal-urile în acest fel. Ştii ce este o „uşă din spate”? E o intrare uşor de accesat, pe care un programator sau un proiectant o lasă într-un program sau proiect complex, astfel încît să poată intra în măruntaiele lucrării sale fără să se chinuiască prea mult. Aveam o „uşă din spate” în BrainPal care se deschide numai cu semnalul meu de verificare. „Uşa din spate” era proiectată să-mi dea voie să monitorizez funcţionarea BrainPal-ului pe prototipurile pentru această ultimă versiune, dar îmi permitea de asemenea să-i modific capacităţile pentru a scoate din ecuaţie anumite funcţii, în clipa cînd descopeream o eroare. Unul dintre lucrurile pe care le pot face este să întrerup capacitatea de transmisie. Nu este în proiect, aşa că altcineva în afară de mine n-ar şti că e acolo. Boutin se opri pentru o clipă şi-l privi pe Jared. – Dar tu ar fi trebuit să ştii despre „uşa din spate”, spuse el. Poate că nu te-ai fi gîndit s-o foloseşti ca pe o armă – nici eu nu mam gîndit, pînă cînd n-am ajuns aici – dar dacă tu eşti eu, ar trebui să ştii despre asta. Ce ştii? Cu adevărat. – De unde ştii tu despre mine? întrebă Jared, pentru a-i abate gîndurile lui Boutin. Ştiai că ar fi trebuit să fiu tu. De unde-ai ştiut? – De fapt, e o poveste interesantă, vorbi Boutin, înghiţind momeala lui Jared. Cînd am hotărît să transform „uşa din spate” întro armă, am făcut codul pentru armă la fel cu cel pentru „uşa din spate”, pentru că era cel mai simplu de făcut. Asta însemna că are 445

capacitatea de a verifica starea funcţională a BrainPal-ului pe carel afectează. Asta s-a dovedit folositor pentru o mulţime de motive; nu în ultimul rînd, pentru acela că ne-a permis să ştim cu cîţi soldaţi avem de-a face la un moment dat. Ne-a oferit de asemenea instantanee ale conştiinţei fiecărui soldat în parte. Şi asta s-a dovedit foarte folositor. Ai fost de curînd la staţia Covell, nu-i aşa? Jared nu scoase nici un cuvînt. – Ei, acum hai, exclamă Boutin iritat. Ştiu că ai fost acolo, încetează să te mai porţi ca şi cum ai divulga secrete de stat. – Da, răspunse Jared. Am fost la Covell. – Mulţumesc. Ştim că sînt soldaţi coloniali la Omagh şi că intră în staţia Covell; am amplasat dispozitive de detecţie acolo care scanează „uşa din spate”. Dar nu se declanşează niciodată. Indiferent ce soldaţi aveţi acolo, trebuie să aibă o arhitectură diferită a BrainPal-ului. Boutin aruncă o privire ca să vadă reacţia lui Jared la aceste cuvinte; Jared nu avu nici una. Boutin continuă: – Totuşi, tu ai declanşat alarma pentru că ai BrainPal-ul proiectat de mine. Mai tîrziu mi-a fost trimisă semnătura conştiinţei şi, aşa cum îţi poţi imagina, am rămas perplex. Cunosc foarte bine imaginea propriei mele conştiinţe, din moment ce folosesc propriul meu tipar pentru o mulţime de teste. Le-am spus obinilor că te caut. Oricum adunam soldaţi ai Forţelor Speciale, aşa că asta n-a fost prea greu pentru ei. De fapt, ar fi trebuit să încerce să te colecteze la Covell. – Au încercat să mă omoare la Covell, zise Jared. – Îmi pare rău. Chiar şi obinii se pot lăsa puţin duşi de val în miezul lucrurilor. Dar te poţi consola aflînd că din acel moment li s-a spus ca întîi să scaneze, apoi să tragă. – Mulţumesc, replică Jared. Asta a însemnat foarte mult pentru camaradul meu din detaşament, cînd l-au împuşcat în cap. – Sarcasm! exclamă Boutin. Cei mai mulţi dintre ai tăi nu se descurcă cu aşa ceva. Ai căpătat asta de la mine. Cum spuneam, se pot lăsa duşi de val. Aşa cum le-am cerut să te caute pe tine, la fel le-am spus obinilor că se pot aştepta la un atac aici, pentru că dacă unul dintre voi îşi făcea de lucru cu conştiinţa mea, era doar o chestiune de timp pînă cînd găseaţi drumul încoace. Probabil că n-aţi fi riscat un atac pe scară mare, ci aţi fi încercat ceva pe furiş, aşa cum aţi şi făcut. Ascultam în aşteptarea unui asemenea atac, şi ascultam în căutarea ta. De îndată ce te-am avut la sol, am apăsat butonul ca să scoatem BrainPal-urile din funcţiune. 446

Jared se gîndi la membrii plutonului său căzînd din cer şi fu cuprins de greaţă. – Ai fi putut să-i laşi pe toţi să aterizeze, ticălosule! Cînd le-ai blocat BrainPal-urile, au rămas fără apărare! Ştii asta! – Nu sînt lipsiţi de apărare, îl contrazise Boutin. Nu-şi pot folosi carabinele, dar pot folosi pumnalele de luptă şi abilităţile de luptă. Deconectarea BrainPal-urilor îi face pe cei mai mulţi dintre voi să devină catatonici, dar unii dintre voi continuă să lupte. Uită-te la tine. Deşi probabil că tu eşti mai bine pregătit decît mulţi. Dacă ai amintirile mele, ştii cum e să nu fii conectat tot timpul. Chiar şi aşa, şase dintre voi la sol erau mai mult decît suficient. Şi aşa, aveam nevoie numai de tine. – Pentru ce? – Toate la timpul lor. – Dacă ai nevoie numai de mine, ce-o să faci cu detaşamentul meu? – Ţi-aş putea spune, dar cred că m-ai abătut destul de la întrebarea mea iniţială, nu crezi? surîse Boutin. Vreau să aflu ce ştii despre mine, despre a fi eu, şi despre ce anume ştii în legătură cu planurile mele aici. – Din moment ce sînt aici, ştii deja ce ştim despre tine. Nu mai eşti un secret. – Şi dă-mi voie să spun că sînt foarte impresionat de asta. Credeam că mi-am acoperit bine urmele. Şi-mi dau singur palme pentru că n-am formatat dispozitivul de stocare pe care am depozitat acea imagine a conştiinţei. Mă grăbeam să plec, ştii. Chiar şi aşa, nu-i o scuză. A fost o prostie din partea mea. – Nu sînt de acord. – Mi-am închipuit că n-o să fii, remarcă Boutin. Din moment ce fără asta n-ai fi aici, în multe sensuri ale cuvîntului aici. Sînt impresionat totuşi că au reuşit să facă transferul înapoi într-un creier. Nici măcar eu nu-mi dădusem seama cum s-o fac, înainte de a fi trebuit să plec. Cine-a reuşit? – Harry Wilson. – Harry! Simpatic tip. N-am ştiut că e atît de deştept. O ascundea bine. Desigur, eu am făcut cea mai mare parte a treburilor înainte de a se apuca el. Ca să ne întoarcem la chestiunea de mai devreme, cu Uniunea Colonială care ştie că sînt aici, da, e o problemă. Dar e şi o ocazie interesantă. Există căi de a face lucrurile să meargă. Şi acum, să revenim, şi dă-mi voie să evit alte abateri spunîndu-ţi că felul în care răspunzi va stabili dacă ceea ce a ră447

mas din detaşamentul tău trăieşte sau moare. Mă înţelegi? – Te înţeleg, răspunse Jared. – Perfect. Acum, spune-mi ce ştii despre mine. Cît de mult cunoşti despre munca mea? – În linii mari. Amănuntele sînt dificile. N-am avut destule experienţe asemănătoare ca să las acele amintiri să prindă rădăcină. – Contează să ai experienţe asemănătoare, comentă Boutin. Interesant. Asta ar explica de ce n-ai ştiut despre „uşa din spate”. Şi cum e cu vederile mele politice? Cu ceea ce simt în legătură cu Uniunea Colonială şi cu FCA? – Bănuiesc că nu-ţi plac. – Asta-i o bănuială destul de corectă. Dar se pare că n-ai o cunoaştere la prima mînă cu privire la ce cred eu despre toate astea. – Nu. – Pentru că n-ai experienţă cu genul ăsta de lucruri, nu-i aşa? Eşti din Forţele Speciale, la urma urmei. Nu trec în planul de lecţii punerea la îndoială a autorităţii. Cum rămîne cu experienţele mele personale? – Îmi amintesc cea mai mare parte, răspunse Jared. Am avut destule experienţe pentru asta. – Aşadar, ştii despre Zoë, rosti Boutin pe un ton meditativ. Jared simţi un val de emoţie auzind numele copilului. – Ştiu despre ea, răspunse el, cu vocea uşor răguşită. Boutin sesiză. – Şi simţi, spuse el, apropiindu-se de Jared. Nu-i aşa? Ce-am simţit eu cînd mi-au spus că e moartă. – Simt… – Bietul de tine, şopti Boutin. Să fii silit să simţi asta pentru un copil pe care nu l-ai cunoscut. – Am cunoscut-o. Am cunoscut-o prin tine. – Văd asta, zise Boutin şi se duse spre un birou din laborator. Accept, Jared, adăugă, recăpătîndu-şi calmul şi comportarea obişnuită. Semeni suficient de mult cu mine ca să fii interesant în mod oficial. – Asta înseamnă că o să-mi laşi detaşamentul în viaţă? – Deocamdată. Ai fost cooperant, iar ei sînt îngrădiţi de tunuri care îi vor toca mărunt dacă se apropie la mai puţin de trei metri de ei, aşa că nu există nici un motiv să-i omorîm. – Şi cum rămîne cu mine? – Tu, prietene, o să treci printr-o scanare completă şi amănunţită a creierului, explică Boutin, cu ochii la birou, unde lucra la o 448

tastatură. De fapt, o să fac o înregistrare a conştiinţei tale. Vreau să mă uit la ea de foarte aproape. Vreau să văd cît de mult îmi semeni cu adevărat. Se pare că-ţi lipsesc o mulţime de detalii şi ai trecut printr-o oarecare spălare de creier a Forţelor Speciale. Dar la aspectele principale cred că avem multe în comun… – Sîntem diferiţi într-un singur fel la care mă pot gîndi. – Adevărat! exclamă Boutin. Spune-mi! – Eu n-aş trăda fiecare fiinţă umană în viaţă doar pentru că fiica mea a murit! Boutin se uită gînditor la Jared pentru o clipă. – Tu chiar crezi că fac asta pentru că Zoë a fost ucisă la Covell, spuse Boutin în cele din urmă. – Da, replică Jared. Şi nu cred că asta-i calea de a-i cinsti amintirea. – Nu crezi, nu-i aşa? comentă Boutin, apoi se întoarse la tastatură ca să apese pe un buton. Incubatorul hurui, şi Jared simţi ceva asemănător cu o ciupitură în creier. – Acum îţi înregistrez conştiinţa. Relaxează-te. Ieşi din încăpere, închizînd uşa după el. Jared, simţind înţepăturile amplificîndu-i-se în cap, nu se relaxa nici un pic. Închise ochii. Cîteva minute mai tîrziu, Jared auzi uşa deschizîndu-se, apoi închizîndu-se. Deschise ochii. Boutin se întorsese şi stătea în picioare lîngă incubator. – Cum merge înregistrarea conştiinţei? îl întrebă pe Jared. – Doare ca naiba, răspunse Jared. – Există acest nefericit efect secundar, zise Boutin. Nu sînt sigur de ce se întîmplă. O să trebuiască să mă ocup de asta. – Aş aprecia, zise Jared printre dinţii încleştaţi. Boutin zîmbi. – Iar sarcasm. Dar ţi-am adus ceva care cred că-ţi va uşura durerea. – Orice-ar fi, dă-mi două. – Cred că una-ţi va fi de-ajuns, spuse Boutin, şi deschise uşa, arătîndu-i-o în prag pe Zoë.

449

TREISPREZECE Boutin avea dreptate. Durerea lui Jared dispăru. – Drăguţa mea, îi zise Boutin lui Zoë, aş vrea să-ţi prezint un prieten de-al meu. El e Jared. Te rog, spune-i bună ziua. – Bună ziua, domnule Jared, ciripi Zoë cu o voce subţirică, nesigură. – Bună, răspunse Jared, neriscînd să vorbească mai mult pentru că simţea că vocea ar putea să i se frîngă şi să se facă bucăţele. Îşi adună curajul. – Bună, Zoë. Îmi pare bune să te văd. – Tu nu ţi-l aminteşti pe Jared, Zoë, zise Boutin. Dar el îşi aduce aminte de tine. Te ştie de cînd eram pe Phoenix. – O cunoaşte pe mămica? – Cred că a cunoscut-o pe mămica, răspunse Boutin. La fel ca toţi ceilalţi. – De ce e în cutia aia? întrebă Zoë. – Îl ajută pe tăticul cu un mic experiment, asta-i tot, îi explică Boutin. – Poate să treacă pe la noi să ne jucăm după ce termină? – O să vedem. Ce-ar fi să-i spui la revedere deocamdată, draga mea. El şi cu tăticul au o mulţime de treburi de făcut. Zoë se întoarse spre Jared. – La revedere, domnule Jared, zise ea şi ieşi pe uşă, probabil înapoi de unde venise. Jared se încorda ca să privească în urma ei şi să-i audă paşii. Apoi Boutin închise uşa. – Înţelegi că n-o să poţi să treci pe la ea să te joci, vorbi Boutin. Numai că Zoë se simte singură aici. Le-am cerut obinilor să pună un satelit pe orbită deasupra uneia dintre coloniile mai mici ca să pirateze transmisiunile de divertisment, astfel încît să nu-i scape bucuriile programelor educaţionale ale Uniunii Coloniale. Dar aici nu are pe nimeni cu care să se joace. Are o dădacă obin, dar acesta are grijă mai mult să nu cadă pe scări. Sîntem doar eu şi cu ea. – Spune-mi, îl rugă Jared. Spune-mi cum e posibil să fie în viaţă. Obinii au ucis pe toată lumea la Covell… – Obinii au salvat-o pe Zoë. Rraey au atacat Covell şi Omagh, nu obinii. Rraey au făcut-o ca să se răzbune pe Uniunea Colonială pentru înfrîngerea de la Coral. Nici măcar nu voiau de fapt Omagh. Au ales doar o ţintă slabă pentru atac. Obinii au aflat despre pla450

nurile lor şi şi-au sincronizat sosirea exact după prima fază de atac, cînd rraey erau încă slabi în urma luptei cu oamenii. Odată ce i-au scos pe rraey de pe Covell, au scotocit staţia şi i-au găsit pe civili îngrămădiţi într-o sală de şedinţe. Erau ţinuţi acolo. Rraey uciseseră tot personalul militar şi savanţii pentru că trupurile lor sînt îmbunătăţite prea mult ca să fie bune de mîncat. Dar echipajul de colonişti – ei, aceştia erau numai buni. Dacă obinii n-ar fi atacat atunci cînd au făcut-o, rraey i-ar fi măcelărit şi i-ar fi mîncat pe toţi. – Unde sînt restul civililor? întrebă Jared. – Păi, obinii i-au omorît, desigur, răspunse Boutin. Ştii că obinii nu iau de obicei prizonieri. – Dar au salvat-o pe Zoë, ai spus. Boutin zîmbi. – În timp ce treceau prin staţie, obinii au făcut un tur al laboratoarelor ştiinţifice, ca să vadă dacă exista vreo idee care să merite furată. Sînt savanţi excelenţi, dar nu sînt foarte creatori. Pot îmbunătăţi ideile şi tehnologia pe care le găsesc prin alte locuri, dar nu sînt foarte buni să genereze ei înşişi tehnologie. Staţia ştiinţifică este unul dintre motivele principale pentru care erau interesaţi de Omagh. Au găsit lucrările mele despre conştiinţă, şi au fost interesaţi. Au descoperit că nu eram pe staţie, dar că Zoë era. Aşa că au păstrat-o, cît timp m-au căutat pe mine. – Au folosit-o ca să te şantajeze, zise Jared. – Nu, replică Boutin. Mai mult ca pe un gest de bunăvoinţă. Şi eu eram cel care cerea ceva de la ei… – Au ţinut-o pe Zoë, iar tu ai cerut ceva de la ei, insistă Jared. – Aşa e. – Cum ar fi? întrebă Jared. – Cum ar fi acest război. * Jane Sagan se strecură mai aproape de amplasamentul celui de-al optulea şi ultim tun. La fel ca toate celelalte, o urmări şi apoi o avertiză, pe măsură ce se apropia tot mai mult. Din cîte îşi putea da seama, dacă s-ar fi apropiat la mai puţin de trei metri, tunul ar fi tras. Sagan luă o piatră şi o aruncă direct spre tun; piatra lovi şi ricoşă inofensivă, sistemele tunului urmărind proiectilul, dar altfel ignorîndu-l. Tunul putea face diferenţa între o piatră şi o fiinţă umană. Asta-i o tehnologie de soi, se gîndi Sagan, fără prea multă 451

mărinimie. Găsi o piatră mai mare, păşi pe marginea zonei sigure şi o aruncă în dreapta tunului. Urmări piatra; mai departe, în dreapta, un alt tun o urmări pe ea. Tunurile schimbau informaţii de ţintire; n-avea să treacă pe lîngă ele distrăgînd unul. Mica depresiune în care se aflau era destul de puţin adîncă încît vadă peste margine; atît de departe cît putea să vadă, nu existau soldaţi obini în zonă. Fie că se ascundeau, fie că aveau încredere că oamenii nu plecau nicăieri. – Da! Sagan se întoarse şi-l văzu pe Daniel Harvey venind spre ea, avînd în mînă ceva care se zbătea. – Uite cine-a găsit cina, se lăudă el. – Ce-i asta? – Să mă ia naiba dacă ştiu, răspunse Harvey. Am văzut-o ieşind din pămînt şi am prins-o înainte de a intra la loc. Ne-am luptat puţin totuşi. A trebuit s-o apuc de cap ca să nu mă muşte, îmi închipui c-o putem mînca. Între timp, Seaborg se apropie şchiopătînd ca să se uite la creatură. – Eu nu mănînc aşa ceva, zise el. – Bine, replică Harvey. Atunci mori de foame. Locotenentul şi cu mine o s-o mîncăm. – N-o putem mînca, explică Sagan. Animalele de aici nu sînt compatibile cu nevoile noastre alimentare. Ai putea la fel de bine să mănînci pietre. Harvey se uită la Sagan ca şi cum tocmai s-ar fi căcat în capul lui. – Bine, oftă el şi se aplecă să lase vietatea să plece. – Aşteaptă, îl opri Sagan. Vreau să arunci chestia asta. – Ce? întrebă Harvey. – Arunc-o spre tun, îi ceru ea. Vreau să văd ce-or să facă tunurile cu ceva viu. – Ăsta-i un soi de cruzime, protestă Harvey. – Acum un minut, te gîndeai să mănînci blestemata asta de chestie, comentă Seaborg, iar acum îţi faci griji cu violenţa împotriva animalelor? – Taci din gură, se răsti Harvey. Îşi trase mîna în spate ca să arunce animalul. – Harvey, îi atrase atenţia Sagan. N-o arunca direct spre tun, te rog. 452

Harvey îşi dădu brusc seama că traiectoria proiectilelor ar fi dus direct spre corpul lui. – Scuză-mă. Ce prostie din partea mea! – Arunc-o în sus, zise Sagan. Mult în sus. Harvey ridică din umeri şi lansă vietatea sus în aer, într-un arc care-o duse departe de ei. Creatura se zvîrcoli în zbor. Tunul o urmări cît de mult în sus putu, la un unghi cam de cincizeci de grade. Se roti şi împuşcă vietatea de îndată ce ajunse din nou în raza lui de acţiune, sfîşiind-o cu un jet de săgeţi care se extindeau la contactul cu carnea bietei creaturi. În mai puţin de o secundă, nu mai rămase nimic din vietate în afară de ceaţă şi cîteva bucăţele căzînd pe sol. – Foarte frumos, comentă Harvey. Acum ştim că tunurile chiar funcţionează. Şi încă mi-e foame. – Asta-i foarte interesant, spuse Sagan. – Că mi-e foame? – Nu, Harvey, replică Sagan iritată. De fapt, nu dau nici o ceapă degerată pe stomacul tău în momentul ăsta. Ceea ce e interesant este că tunurile nu pot ţinti în sus decît pînă la un anumit unghi. Sînt pentru reţinere la sol. – Şi? întrebă Harvey. Sîntem pe sol. – Copaci! interveni brusc Seaborg. Ticălosul! – La ce te gîndeşti, Seaborg? întrebă Sagan. – La antrenament, am cîştigat un joc de război furişîndu-ne asupra adversarilor din copaci. Se aşteptau să-i atacăm de la sol. Nu s-au ostenit niciodată să se uite în sus pînă cînd am ajuns chiar deasupra lor. Apoi aproape că am căzut din copac şi a fost cît pe ce să fiu ucis. Dar ideea a mers. Cei trei se întoarseră să se uite la arborii dinăuntrul perimetrului lor. Nu erau copaci adevăraţi, ci echivalentul lor aristian: plante mari, fusiforme, care ajungeau la cîţiva metri înălţime. – Spune-mi că avem cu toţii acelaşi gînd smintit, bombăni Harvey. N-aş putea suporta să cred că l-am avut doar eu. – Vino-ncoace, spuse Sagan. Hai să vedem ce putem face cu asta. * – E o nebunie, exclamă Jared. Obinii n-ar începe un război doar pentru că le-ai cerut tu. – Chiar aşa? 453

Un rînjet îi traversă faţa. – Şi tu ştii asta din cunoştinţele tale vaste, personale despre obini? Din anii tăi de studii asupra problemei? Ţi-ai scris teza de doctorat despre obini? – Nici o specie n-ar pleca la război doar pentru că le-ai cerut tu! Obinii nu fac nimic pentru nimeni altcineva! – Şi nu fac nici acum, zise Boutin. Războiul e un mijloc către un scop – vor ceea ce le pot oferi eu. – Şi ce anume e asta? întrebă Jared. – Le pot da suflete. – Nu înţeleg. – Asta din cauză că nu-i cunoşti pe obini. Obinii sînt o rasă creată – consu i-au făcut doar ca să vadă ce s-ar întîmpla. Însă în ciuda zvonurilor contrarii, consu nu sînt perfecţi. Fac greşeli. Şi au făcut o greşeală uriaşă cînd i-au creat pe obini. Le-au dat inteligenţă, dar ceea ce n-au putut face – ceea ce n-au avut capacitatea de a face – a fost să le dăruiască obinilor conştiinţă. – Obinii sînt conştienţi, exclamă Jared. Au o societate. Comunică. Îşi amintesc. Gîndesc. – Şi ce dacă? Şi termitele au societăţi. Fiecare specie comunică. Nu trebuie să fii inteligent ca să-ţi aduci aminte – ai în cap un computer care-şi aminteşte tot ce faci vreodată, şi în mod fundamental nu e mai inteligent decît o piatră. Cît despre gîndire, ce anume din gîndire cere să te observi pe tine însuţi făcînd-o? Nici cel mai mic blestemat de lucru. Poţi crea o întreagă rasă călătoare printre stele care să nu aibă mai multă introspecţie de sine decît un protozoar, iar obinii sînt dovada vie a acestui lucru. Obinii sînt conştienţi în mod colectiv că există. Dar nici unul dintre ei, în mod individual, nu are nimic pe care tu l-ai recunoaşte ca personalitate. Nici un ego. Nici un „eu”. – Asta n-are nici un sens. – De ce nu? Care sînt semnele distinctive ale conştiinţei de sine? Şi le au obinii? Obinii n-au artă, Dirac. N-au muzică sau literatură sau arte vizuale. Înţeleg conceptul de artă din punct de vedere intelectual, dar n-au nici un mijloc de a-l aprecia. Singura dată cînd comunică este atunci cînd îşi spun unul altuia fapte concrete: unde merg, sau ce e dincolo de dealul ăla sau cît de mulţi oameni trebuie să omoare. Nu pot să mintă. N-au nici o inhibiţie morală împotriva minciunii – de fapt, nu au nici o inhibiţie morală adevărată împotriva a nimic – dar nu pot formula o minciună mai mult decît putem tu sau eu să facem să leviteze un obiect cu pute454

rea minţii. Creierul nostru pur şi simplu nu este construit aşa; creierul lor nu este construit aşa. Toată lumea minte. Toţi cei care sînt conştienţi, care au o imagine de sine de păstrat. Ei însă nu. Sînt perfecţi. – A ignora propria existenţă nu este ceea ce eu aş numi „perfect”, comentă Jared. – Sînt perfecţi, insistă Boutin. Nu mint. Cooperează perfect între ei, în interiorul structurii societăţii lor. De provocări sau de dezacorduri de ocupă în maniera prescrisă. Nu înjunghie pe la spate. Sînt perfect morali pentru că principiile lor morale sînt absolute – codificate hardware. Nu au trufie şi nici ambiţie. Nu au nici măcar orgoliu sexual. Sînt cu toţii hermafrodiţi, şi-şi trec informaţia genetică de la unul la altul la fel de nepăsători cum ne strîngem noi mîinile. Şi nu au teamă. – Toate creaturile au teamă. Chiar şi cele non-conştiente. – Nu, îl contrazise Boutin. Toate creaturile au instinct de supravieţuire. Arată ca teama, dar nu-i acelaşi lucru. Teama nu este dorinţa de a evita moartea sau durerea. Teama este înrădăcinată în cunoaşterea faptului că ceea ce recunoşti ca fiind tu însuţi poate înceta să existe. Teama este existenţială. Obinii nu sînt cîtuşi de puţin existenţiali. De aceea nu capitulează. De aceea nu iau prizonieri. De aceea se teme Uniunea Colonială de ei, ştii. Pentru că nu pot fi făcuţi să se teamă. Ce avantaj este ăsta! E un avantaj atît de mare încît, dacă o să mai fiu vreodată responsabil de crearea de soldaţi umani, o să sugerez să fie lipsiţi de conştiinţă. Jared fu scuturat de un frison. Boutin observă. – Ei, hai, Dirac. Să nu-mi spui că această conştiinţă a fost un lucru fericit pentru tine. Conştient că ai fost creat pentru un alt scop decît propria ta existenţă. Conştient de amintirile vieţii altcuiva. Conştient că scopul tău nu este nimic mai mult decît să omori oamenii şi lucrurile pe care ţi le arată Uniunea Colonială. Eşti o carabină cu un ego. Ţi-ar fi mai bine fără ego. – Tîmpenii! Boutin surîse. – Ei bine, e drept. N-aş zice nici eu că aş vrea să fiu lipsit de conştiinţă de sine. Şi din moment ce ar fi trebuit să fii eu, n-aş spune că sînt surprins că simţi acelaşi lucru. – Dacă obinii sînt perfecţi, nu văd de ce-ar mai avea nevoie de tine. – Pentru că nu se văd pe ei înşişi ca perfecţi, desigur. Ştiu că le lipseşte conştiinţa, şi cîtă vreme individual asta s-ar putea să nu 455

însemne mare lucru pentru ei, ca specie contează foarte mult. Miau văzut lucrările asupra conştiinţei – în special asupra transferului de conştiinţă, dar şi primele mele note despre înregistrarea şi depozitarea conştiinţei în întregime. Frumos. – Le-ai dat conştiinţă? întrebă Jared. – Nu încă. Dar mă apropii. Destul de mult ca să-i fac s-o dorească încă şi mai mult. – Să dorească, repetă Jared. O emoţie puternică pentru o specie căreia îi lipseşte conştiinţa de sine. – Ştii ce înseamnă obin? Ce înseamnă cuvîntul propriu-zis în limba obin, cînd nu este folosit pentru referirea la obini ca specie? – Nu, răspunse Jared. – Înseamnă lipsit, spuse Boutin şi-şi înclină capul, uimit. Nu e interesant? La cele mai multe specii, dacă te întorci destul de departe la rădăcinile etimologice ale numelui pe care şi le dau singure, ajungi la o variantă sau alta de la oameni. Pentru că fiecare specie începe în propria sa lume micuţă de baştină, convinsă că este centrul absolut al Universului. Nu şi obinii. Ei au ştiut chiar de la început ce erau, şi cuvîntul pe care l-au folosit ca să se descrie pe ei înşişi arată că le lipsea ceva ce toate celelalte specii inteligente aveau. Le lipsea conştiinţa. E cam singurul substantiv descriptiv pe care-l au. Ei, ăsta şi Obinur, care înseamnă casa celor lipsiţi. Tot restul este la fel de sec precum praful. Arist înseamnă al treilea satelit. Dar obin este remarcabil. Imaginează-ţi, dacă fiecare specie şi-ar lua numele de la cusurul ei cel mai mare! Noi ne-am putea numi specia aroganţă. – De ce cunoaşterea faptului că le lipseşte conştiinţa are importanţă pentru ei? întrebă Jared. – De ce cunoaşterea faptului că nu putea mînca din pomul cunoaşterii a avut importanţă pentru Eva? N-ar fi trebuit să aibă importanţă, dar a avut. Era supusă ispitei – ceea ce, dacă tu crezi într-un Dumnezeu atotputernic, înseamnă că Dumnezeu a pus intenţionat ispita înăuntrul Evei. Ceea ce pare o şmecherie murdară, dacă mă întrebi. Nu există nici un motiv pentru care obinii ar trebui să-şi dorească o conştiinţă. Nu le foloseşte la nimic. Dar o vor oricum. Cred că este posibil ca rasa consu, în loc să o fi scrîntit şi să fi creat o inteligenţă fără ego, să-i fi făcut intenţionat pe obini în acest fel, iar apoi i-au programat cu dorinţa pentru singurul lucru pe care nu-l pot avea. – Dar de ce? – De ce fac consu orice? Cînd eşti cea mai avansată specie din 456

preajmă, nu trebuie să te justifici în faţa troglodiţilor, care am fi noi. Pentru scopurile noastre, ar putea fi la fel de bine şi zei. Iar obinii sînt sărmanii, nesăbuiţii Adami şi Eve. – Aşadar, asta înseamnă că tu eşti şarpele. Boutin surîse la referinţa ambiguă. – Poate că da, acceptă el. Şi poate că, dînd obinilor ceea ce vor, o să-i silesc să iasă din paradisul lor lipsit de ego. Se pot descurca cu asta. Între timp, eu o să capăt ceea ce vreau din toate astea. Îmi capăt războiul şi sfîrşitul Uniunii Coloniale. * „Copacul” la care se uitau toţi trei părea să se înalţe cam zece metri şi avea cam un metru în diametru. Trunchiul era acoperit cu striaţii; la o ploaie, acestea canalizau apa spre partea interioară a copacului. La fiecare trei metri, crestături mai mari dădeau naştere unui mănunchi de lujere şi ramuri delicate, descrescînd în circumferinţă pe măsură ce creşteau în altitudine. Sagan, Seaborg şi Harvey priveau arborele legănîndu-se în bătaia vîntului. – E o adiere cam prea uşoară ca să-l facă să se legene atît de mult, constată Sagan. – Probabil vîntul e mai rapid acolo sus, sugeră Harvey. – Nu cu atît de mult, replică Sagan. Dacă e vreo diferenţă. Sînt numai zece metri în sus. – Poate e gol pe dinăuntru, zise Seaborg. La fel ca arborii de pe Phoenix. Cînd Dirac şi cu mine ne făceam isprava, trebuia să fim atenţi pe care dintre copacii de pe Phoenix treceam. Unii dintre cei mai mici nu ne-ar fi suportat greutatea. Sagan dădu din cap. Se apropie de arbore şi puse greutate pe una dintre ramurile mai mici. Rezistă o perioadă rezonabilă de timp înainte de a reuşi s-o rupă. Se uită din nou la arbore, cugetînd. – O căţărare, locotenente? întrebă Harvey. Sagan nu răspunse; apucă ramurile de pe copac şi se trase în sus, avînd grijă să-şi împartă greutatea cît mai egal posibil ca să nu pună prea multă tensiune pe o singură creangă. Cam la două treimi de vîrf, cu trunchiul începînd să se îngusteze, simţi copacul începînd să se îndoaie. Greutatea ei trăgea trunchiul în jos. La trei sferturi din înălţime, arborele era îndoit semnificativ. Sagan ascultă sunetele copacului, aşteptînd să plesnească sau să crape, dar nu auzi nimic în afară de foşnetul striaţiilor, frecîndu-se între ele. 457

Copacii aceştia erau extrem de flexibili; Sagan bănuia că aveau parte de mult vînt, cîtă vreme oceanul global de pe Arist genera uragane imense care se năpusteau asupra continentelor insulare, relativ mici, ale planetei. – Harvey, vorbi Sagan, mişcîndu-se uşor înainte şi înapoi ca să ţină arborele în echilibru. Spune-mi dacă arborele arată pe cale de a se rupe. – Baza trunchiului arată bine, răspunse Harvey. Sagan se uită către carabina cea mai apropiată. – Cît crezi că e de departe carabina aceea? Harvey îşi închipui ce voia cu asta. – Nici vorbă să fie destul de departe ca să faci ce te gîndeşti să faci, locotenente. Sagan nu era prea sigură de asta. – Harvey, du-te şi adu-l pe Wigner. – Ce? se miră Harvey. – Adu-l pe Wigner încoace, repetă Sagan. Vreau să încerc ceva. Harvey rămase cu gura căscată pentru o clipă, nevenindu-i să creadă, apoi porni cu paşi apăsaţi să-l ia pe Wigner. Sagan se uită în jos la Seaborg. – Cum o mai duci? îl întrebă ea. – Mă doare piciorul, răspunse Seaborg. Şi capul, simt continuu că-mi lipseşte ceva. – E integrarea, zise Sagan. E greu să te concentrezi fără ea. – Mă concentrez foarte bine, replică Seaborg. Numai că mă concentrez la cît de mult îmi lipseşte. – O să reuşeşti, îl încurajă Sagan. Seaborg mormăi. După cîteva minute, Harvey apăru cu trupul lui Wigner pe umeri. – Dă-mi voie să ghicesc, spuse Harvey. Vrei să ţi-l aduc sus. – Da, te rog, răspunse Sagan. – Sigur, la naiba, de ce nu? Nimic nu se compară cu urcatul în copac cînd ai pe umeri un cadavru. – O să te descurci, zise Seaborg. – Atîta vreme cît alţii nu-mi distrag atenţia, mîrîi Harvey. Îl mută pe Wigner şi începu să urce, adăugînd la copac greutatea lui şi a lui Wigner. Copacul trosni şi se înclină considerabil, făcîndu-l pe Harvey să alunece de-a lungul lui pentru a-şi ţine echilibrul şi pentru a nu-l pierde pe Wigner. Pînă cînd ajunse la Sagan, trunchiul era aplecat la un unghi de aproape nouăzeci de 458

grade. – Şi acum? întrebă Harvey. – Poţi să-l pui între noi? Harvey mormăi, îl lăsă cu grijă pe Wigner să alunece de pe umăr şi îi aşeză corpul în aşa fel încît să fie întins cu faţa în jos pe trunchi. Ridică ochii spre Sagan. – Ca să se ştie, e o metodă a dracului de a te duce, comentă Harvey. – Ne ajută, replică Sagan. Există şi lucruri mai rele. Îşi balansa piciorul peste trunchiul copacului. Harvey făcu acelaşi lucru în cealaltă direcţie. – Numără pînă la trei, îi zise Sagan, şi cînd ajunse la trei, amîndoi săriră de pe copac, căzînd cinci metri pînă la sol. Uşurat de greutatea a trei oameni, copacul reveni brusc la poziţia perpendiculară şi dincolo de ea, aruncînd cadavrul lui Wigner de pe trunchi şi făcîndu-l să descrie un arc către tunuri. Lansarea nu avu un succes total; Wigner alunecă pe trunchi chiar înainte de lansare, ceea ce-i compromisese energia totală disponibilă şi-l aşezase descentrat chiar înainte de a-şi lua zborul. Traiectoria lui Wigner îl aruncă direct în faţa celui mai apropiat tun, ceea ce-l pulveriză instantaneu de îndată ce ajunse în raza de acţiune. Căzu ca o grămadă de carne şi de măruntaie. – Dumnezeule! exclamă Seaborg. Sagan se întoarse spre Seaborg. – Te poţi căţăra cu piciorul ăla? întrebă ea. – Pot, răspunse Seaborg. Dar nu mă grăbesc să fiu împuşcat de sus pînă jos în felul ăsta. – N-o să fii, spuse Sagan. Eu o să merg. – Tocmai ai văzut ce s-a întîmplat cu Wigner, aşa-i? întrebă Harvey. – Am văzut. Era un cadavru şi nu avea nici un control asupra zborului. De asemenea, cîntărea mai mult, şi în copac eram tu şi cu mine. Eu sînt mai uşoară, sînt vie şi voi doi cîntăriţi mai mult. Ar trebui să reuşesc să trec de tun. – Dacă te înşeli, o să fii paté, o avertiză Harvey. – Cel puţin o să se întîmple repede. – Da, replică Harvey. Şi mizerabil. – Uite, o să veţi destul timp să mă criticaţi cînd o să fiu moartă, zise Sagan. Deocamdată, mi-ar plăcea ca toţi trei să ne urcăm în copacul ăsta. Cîteva minute mai tîrziu, Seaborg şi Harvey se aflau de-o parte 459

şi de alta a lui Sagan, care stătea ghemuită în echilibru pe trunchiul îndoit. – Ultimele cuvinte? întrebă Harvey. – Am crezut întotdeauna că eşti o adevărată belea, Harvey. – Şi eu te iubesc, locotenente. Îi făcu semn din cap lui Seaborg. – Acum! Căzură. Copacul se destinse brusc; Sagan se adaptă şi luptă împotriva acceleraţiei pentru a-şi păstra poziţia. Cînd copacul ajunse la apogeul oscilaţiei, Sagan împinse cu picioarele, adăugînd propria ei forţă la cea a lansării copacului. Sagan descrise un arc imposibil de înalt, i se păru, depăşind cu uşurinţă tunurile, care o urmăriră dar nu reuşiră să tragă. Tunurile o urmăriră pînă cînd ajunse dincolo de perimetru şi începu să coboare către pajiştea de dincolo. Avu timp să gîndească: asta o să doară, înainte să se facă ghem şi să se izbească de pămînt. Salopeta se întări, absorbind o parte din impact, dar Sagan simţi cel puţin o coastă crăpînd din cauza loviturii. Salopeta rigidă o făcu să se rostogolească mai departe decît ar fi ajuns altfel. În cele din urmă se opri şi, întinsă în iarba înaltă, încercă să-şi aducă aminte cum să respire. Avu nevoie de ceva mai multe minute decît se aşteptase. În depărtare, Sagan îi auzi pe Harvey şi Seaborg strigînd-o. Mai auzi şi un bîzîit grav din direcţia cealaltă, sunînd din ce în ce mai ascuţit cu cît asculta mai mult. Zăcînd încă în iarba înaltă, îşi schimbă poziţia şi încercă să vadă pe deasupra ei. Doi obini se apropiau, conducînd un mic aparat înarmat. Veneau direct spre ea. * – Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegi este că Uniunea Colonială este malefică, îi spuse Boutin lui Jared. Lui Jared îi revenise durerea de cap, şi încă din plin, şi tînjea so vadă din nou pe Zoë. – Nu-mi dau seama de asta, răspunse el. – Păi, de ce ţi-ai da seama. Ai cel mult doi ani. Şi toată viaţa ta n-ai făcut decît ceea ce ţi-a spus altcineva să faci. N-ai prea făcut propriile tale alegeri, nu-i aşa? – Am avut parte deja de prelegerea asta, zise Jared, amintinduşi de Cainen. 460

– De la cineva din Forţele Speciale? întrebă Boutin, sincer surprins. – De la un prizonier rraey, răspunse Jared. Pe nume Cainen. Zice că te-a întîlnit o dată. Fruntea lui Boutin se încreţi. – Numele nu-mi sună familiar. Dar nu e mai puţin adevărat că am întîlnit în ultima vreme o mulţime de rraey şi de eneshani. Au cu toţii tendinţa să se piardă în ceaţă. Dar e de înţeles că un rraey ţi-ar spune asta. Ei găsesc toată structura asta a Forţelor Speciale ca îngrozitoare din punct de vedere moral. – Da, ştiu. Mi-a zis că sînt un sclav. – Păi eşti un sclav! exclamă Boutin înflăcărat. Sau cel puţin un servitor angajat prin contract, obligat la un termen de serviciu asupra căruia n-ai nici un control. Da, te fac să te simţi bine în legătură cu asta, cu ajutorul sugestiei că v-aţi născut special ca să salvaţi omenirea, şi prin înlănţuirea de colegii de pluton prin integrare. Dar cînd te uiţi mai bine la asta, sînt doar căi pe care le folosesc ca să te controleze. Ai un an, poate doi. Oricum, ce ştii despre Univers? Ştii ce ţi-au spus – că e un loc ostil şi că sîntem tot timpul atacaţi. Dar ce părere ai avea dacă ţi-aş spune că tot ceea ce ţi-a spus Uniunea Colonială e fals? – Nu e fals. Este ostil. Am văzut destule lupte ca să ştiu asta. – Dar tot ce-ai văzut este luptă. N-ai fost niciodată undeva unde să nu omori tot ce-ţi spune Uniunea Colonială. Şi este cu siguranţă adevărat că Universul este ostil Uniunii Coloniale. Iar motivul pentru asta este acela că Uniunea Colonială este ostilă Universului. În toată perioada de cînd omenirea a ieşit în Univers, nu s-a întîmplat niciodată să nu fim în război cu aproape oricare altă specie peste care-am dat. Există cîteva pe ici, pe colo, pe care Uniunea Colonială le socoteşte folositoare ca aliaţi sau ca parteneri comerciali, dar sînt atît de puţine încît numărul lor nu contează. Cunoaştem şase sute trei specii inteligente în interiorul orizontului de salt al Uniunii Coloniale. Ştii pe cîte dintre ele UC le clasifică drept ameninţări, însemnînd că FCA le poate ataca preventiv după voie? Cinci sute şaptezeci şi şapte. Cînd eşti ostil în mod activ către nouăzeci şi şase la sută dintre toate rasele inteligente pe care le cunoşti, nu-i doar stupid. E sinucidere curată. – Şi alte specii sînt în război între ele. Nu-i doar Uniunea Colonială cea care merge la război… – Da, răspunse Boutin. Fiecare specie are o altă specie cu care concurează şi împotriva căreia se duce la război. Dar alte specii nu 461

încearcă să lupte cu fiecare altă specie peste care dau. Rraey şi eneshanii au fost multă vreme inamici, pînă cînd noi i-am făcut să se alieze şi, cine ştie, poate că vor mai fi din nou. Dar nici una dintre aceste specii nu clasifică toate rasele ca fiind o ameninţare permanentă. Nimeni nu face aşa ceva în afară de Uniunea Colonială. Ai auzit de Conclav, Dirac? – Nu. – Conclavul este o mare adunare între sute de specii din această parte a galaxiei. S-a întrunit cu mai mult de douăzeci de ani în urmă pentru a încerca să creeze un cadru funcţional de guvernare pentru întreaga regiune. Ar ajuta la încetarea luptelor pentru proprietăţile teritoriale prin repartizarea noilor colonii într-un mod sistematic, în loc să lase fiecare specie să intre în cursă pentru trofeu şi să încerce să respingă pe oricine altcineva vrea să i-l ia. Ar impune sistemul cu ajutorul unui comandament militar multispecii, care-ar ataca pe oricine încearcă să ia o colonie prin forţă. Nu toate speciile s-au angajat în Conclav, dar numai două specii au refuzat chiar şi să trimită reprezentanţi. Una este consu, pentru că de cear face-o? Cealaltă este Uniunea Colonială. – Te aştepţi să te cred pe cuvînt? – Nu mă aştept la nimic din partea ta. Nu ştii nimic despre asta. Soldaţii de rînd din FCA nu ştiu nimic. Coloniştii, cu siguranţă, nu ştiu nici ei nimic. Uniunea Colonială are toate navele, sondele de salt şi sateliţii de comunicaţii. Dirijează tot comerţul şi puţina diplomaţie în care intrăm prin staţiile spaţiale. Uniunea Colonială este gîtuitura prin care curge toată informaţia, şi hotărăşte care colonii află şi care nu. Şi nu numai coloniile, e vorba şi de Pămînt. La naiba, Pămîntul e cel mai rău. – De ce? – Pentru că este menţinut într-o stare de înapoiere socială de două sute de ani. Uniunea Colonială cultivă oameni acolo, Dirac. Foloseşte ţările bogate pentru militari. Foloseşte ţările sărace pentru rezervoarele de gene coloniale. Şi îi place aranjamentul atît de mult, încît înăbuşă în mod activ evoluţia naturală a societăţii de acolo. Ei nu vor ca aceasta să se schimbe. Le-ar da peste cap producţia de soldaţi şi de colonişti. Aşa că au izolat Pămîntul de restul omenirii pentru a împiedica oamenii de acolo să ştie cît de perfect sînt ţinuţi în stază. Au fabricat o boală – i-au zis Zbîrceala – şi leau spus oamenilor de pe Pămînt că era o molimă extraterestră. Au folosit-o ca scuză ca să pună planeta în carantină. O lasă să răbufnească din cînd în cînd, la o generaţie sau două, doar ca să 462

menţină prefăcătoria. – Am întîlnit oameni de pe Pămînt, spuse Jared, gîndindu-se la locotenentul Cloud. Nu sînt proşti. Ar şti dacă ar fi ţinuţi pe loc. – O, Uniunea Colonială va îngădui cîte o inovaţie sau două la fiecare cîţiva ani, pentru a-i face să creadă că sînt încă pe panta ascendentă, dar nu e niciodată ceva folositor, preciză Boutin. Un nou computer ici… Un player de muzică dincolo… O tehnică de transplant de organe… Permiteau din cînd cîte-un război la sol ca lucrurile să rămînă interesante. Între timp, au aceleaşi structuri sociale şi politice pe care le aveau cu două sute de ani în urmă şi cred că asta se datorează faptului că au ajuns la un punct de stabilitate autentică. Şi încă mai mor de bătrîneţe la şaptezeci şi cinci de ani! E ridicol! Uniunea Colonială a administrat Pămîntul atît de bine încît acesta nici nu ştie că este administrat. E în beznă. Toate coloniile sînt în beznă. Nimeni nu ştie nimic. – În afară de tine… – Am construit soldaţii, Dirac. Trebuiau să-mi dea voie să ştiu ce se petrecea. Am avut acces la documente top secret exact pînă în momentul în care am împuşcat clona aia a mea. De aceea ştiu că Conclavul este pe undeva, pe-acolo. Şi de aceea ştiu că dacă Uniunea Colonială nu va fi distrusă, omenirea o să fie nimicită. – Se pare că ne-am menţinut pe poziţie pînă în acest punct. – Asta pentru că Uniunea Colonială profită de pe urma haosului. Cînd Conclavul o să-şi ratifice înţelegerea – şi asta o să se întîmple într-un an sau doi – Uniunea Colonială n-o să mai poată găsi colonii. Forţa militară a Conclavului îi va alunga de pe orice planetă pe care vor încerca să pună mîna. Nu vor mai putea nici să preia coloniile altora. Vom fi împiedicaţi, şi cînd altă rasă o să se hotărască să ia una dintre lumile noastre, cine-i va împiedica? Conclavul nu va proteja rasele care nu vor participa. Încet dar sigur, vom fi împinşi înapoi la o singură lume. Dacă mai rămînem şi cu ea. – În afară de cazul în care avem un război, spuse Jared, fără săşi ascundă scepticismul. – Aşa e. Problema nu e omenirea. E Uniunea Colonială. Scăpăm de Uniunea Colonială, o înlocuim cu un guvern care îşi ajută cu adevărat oamenii în loc să-i cultive şi să-i ţină în neştiinţă pentru propriile lui scopuri, şi ne alăturăm Conclavului pentru a obţine o parte rezonabilă din noile lumi coloniale. – Cu tine la conducere, presupun, comentă Jared. – Pînă cînd se organizează lucrurile, da. 463

– Minus lumile pe care rraey şi eneshanii, aliaţii tăi în această aventură, le vor lua pentru ei. – Rraey şi eneshanii n-or să lupte pe gratis. – Şi obinii or să ia Pămîntul. – Asta-i pentru mine. Cerere personală… – Trebuie să fie plăcut… – Continui să subestimezi cît de mult vor obinii o conştiinţă. – Îmi plăcea mai mult treaba asta cînd credeam că încerci doar să te răzbuni pentru moartea lui Zoë. Boutin se dădu înapoi, ca şi cum ar fi primit o palmă. Apoi se aplecă mai aproape de Jared. – Ştii ce mi-a făcut gîndul pierderii lui Zoë, şuieră el. Ştii. Dar dă-mi voie să-ţi spun ceva ce nu pari să ştii. După ce am luat înapoi Coral de la rraey, Biroul de Informaţii Militare al FCA a prezis că rraey aveau să contraatace şi a oferit o listă cu cele mai probabile cinci ţinte. Omagh şi staţia Covell erau chiar în fruntea listei. Şi ştii ce-a făcut FCA în legătură cu asta? – Nu. – Absolut nimic, scuipă Boutin vorbele. Iar motivul pentru asta era că trupele FCA se aflau risipite, ca urmare a bătăliei pentru Coral, şi nu ştiu ce general a hotărît că ceea ce vrea cu adevărat să facă este să pună mîna pe o colonie de la robu. Cu alte cuvinte, era mai important să ne ducem după o nouă proprietate teritorială, decît să apărăm ceea ce aveam deja. Ştiau că sosea atacul şi n-au făcut nimic. Iar pînă cînd m-au contactat obinii, ceea ce mă chinuia era faptul că motivul pentru care murise fetiţa mea era simplu: Uniunea Colonială nu făcuse ceea ce trebuia să facă. Adică să apere viaţa celor aflaţi sub protecţia sa. S-o apere pe fiica mea. Credemă, Dirac… Totul are de-a face cu Zoë. – Şi dacă războiul tău nu merge aşa cum vrei tu? întrebă Jared încetişor. Obinii încă or să-şi vrea conştiinţa, şi n-or să aibă nimic să-ţi dea în schimb. Boutin zîmbi. – Te referi la faptul că de fapt i-am pierdut pe rraey şi pe eneshani ca aliaţi. Jared încercă să-şi ascundă surpriza şi nu reuşi. – Da, sigur că ştim despre asta. Şi trebuie să recunosc că m-a îngrijorat pentru o vreme. Dar acum avem ceva care cred că ne va pune la loc pe drumul cel bun şi va permite obinilor să pună singuri stăpînire pe Uniunea Colonială. – Nu-mi închipui că o să-mi spui despre ce e vorba. 464

– Voi fi încîntat să-ţi spun, zise Boutin. Este vorba despre tine. * Sagan scormoni pămîntul, căutînd ceva cu care să lupte. Degetele i se înfăşurară în jurul a ceva care părea solid, şi trase. Se trezi cu un bulgăre de pămînt. Ah, rahat, se gîndi, apoi sări şi aruncă bulgărele spre vehiculul plutitor în timp ce acesta trecea pe lîngă ea. Bulgărele se lipi de capul celui de-al doilea obin, care stătea în spatele primului. Extraterestrul se înclină surprins şi căzu din şa, rostogolindu-se la pămînt. Sagan sări de la locul ei din iarbă şi se aruncă într-o clipă asupra obinului. Creatura năucită încercă să ridice arma; Sagan făcu un pas într-o parte, i-o smulse din mînă şi-l lovi pe obin cu ea. Obinul chiţăi şi rămase la pămînt. În depărtare, vehiculul întorcea şi se pregătea să se năpustească asupra sa. Sagan examină arma din mîna ei, încercînd să-şi dea seama dacă putea să priceapă ceva din obiectul acela înainte ca aparatul plutitor să ajungă în apropiere, şi se hotărî că nu e cazul să-şi bată capul. Îl apucă pe obin, îi dădu o lovitură în gît ca să-l menţină supus şi-l percheziţiona în căutarea unei arme ascuţite. Îi găsi atîrnat la brîu ceva asemănător unui pumnal de luptă. Forma şi echilibrul erau complet nepotrivite pentru mîna umană, dar oricum nu se putea face nimic în privinţa asta. Vehiculul se întorsese complet şi acum se repezea spre Sagan. Vedea butoiaşul armei rotindu-se din ce în ce mai repede, gata să tragă. Sagan se aplecă şi, cu cuţitul încă în mînă, îl apucă pe obinul căzut; cu un mormăit, îl trase în calea vehiculului şi a armei. Obinul tresăltă cînd săgeţile se înfipseră în el. Sagan, acoperită de obinul care se zvîrcolea, păşi într-o parte, dar atît de aproape de aparat pe cît îndrăznea şi balansă cuţitul cînd obinul trecu în viteză pe lîngă ea. Simţi o răsucire brutală a braţului şi fu trîntită la pămînt învîrtindu-se cînd cuţitul intră în contact cu trupul obinului. Rămase la pămînt, ameţită şi cuprinsă de dureri, vreme de cîteva minute. Cînd se ridică în sfîrşit, văzu aparatul aşteptînd la o sută de metri. Obinul stătea încă pe el, cu capul clătinîndu-i-se, atîrnat de gît doar printr-o bucată de piele. Sagan îl împinse pe obin de pe vehicul şi îi luă armele şi proviziile. Apoi şterse de pe aparat sîngele obinului cît putu mai bine şi avu nevoie de cîteva minute să înveţe 465

cum mergea maşinăria. Întoarse obiectul şi-l făcu să plutească spre gard. Aparatul depăşi cu uşurinţă tunurile pe deasupra; Sagan îl aşeză pe sol în afara razei lor de acţiune, în faţa lui Harvey şi Seaborg. – Arăţi groaznic, zise Harvey. – Mă simt groaznic, replică Sagan. Acum, aţi dori să ieşiţi deaici, sau v-ar plăcea să mai trăncăniţi puţin? – Depinde, spuse Harvey. Unde mergem? – Aveam o misiune, răspunse Sagan. Cred că ar trebui s-o terminăm. – Sigur, încuviinţă ironic Harvey. Noi trei fără arme, luîndu-ne la bătaie cu cel puţin cîteva zeci de soldaţi obini şi atacînd staţia ştiinţifică. Sagan trase arma obinului şi i-o întinse lui Harvey. – Acum ai o armă. Tot ce trebuie să faci este să înveţi s-o foloseşti. – Frumos, comentă Harvey, luînd arma. – Cît crezi că o să dureze pînă cînd obinii or să-şi dea seama că unul dintre vehiculele lor plutitoare lipseşte? întrebă Seaborg. – Cît se poate de puţin, răspunse Sagan. Hai. E timpul să plecăm. * – Se pare că înregistrarea ta e gata, îl anunţă Boutin pe Jared şi se întoarse spre ecranul de pe birou. Jared ştiuse înainte ca Boutin să i-o spună, pentru că ciupiturile de menghină dispăruseră doar cu cîteva clipe înainte. – Ce vrei să spui cu faptul că o să te pun pe drumul cel bun împotriva Uniunii Coloniale? întrebă Jared. N-am de gînd să te ajut. – De ce nu? Nu te interesează să salvezi rasa umană de asfixiere lentă? – Să spunem doar că prezentarea ta nu m-a convins în întregime. Boutin ridică din umeri. – Aşa merge… Fireşte, tu fiind eu, sau un soi de facsimil, aş fi sperat că o să ajungi să adopţi felul meu de-a gîndi. Dar pînă la urmă, indiferent cîte dintre amintirile sau ticurile mele personale ai putea avea, încă eşti altcineva, nu-i aşa? Deocamdată, oricum. – Ce înseamnă asta? 466

– Ajung şi acolo. Dar dă-mi voie mai întîi să-ţi spun o poveste. Are să limpezească lucrurile… Cu mulţi ani în urmă, obinii şi o rasă pe nume ala au intrat într-un conflict în legătură cu o proprietate teritorială. La prima vedere, ala şi obinii erau de forţe sensibil egale, doar că armata alaită era alcătuită din clone. Asta însemna că erau cu toţii susceptibili la aceeaşi armă genetică, un virus pe care-l proiectaseră obinii, menit să rămînă latent pentru o vreme – destul de mult ca să fie transmis – şi apoi să dizolve carnea bieţilor alaiţi. Armata alaită a fost nimicită, la fel şi civilii alaiţi, după un timp. – O poveste încîntătoare… – Aşteaptă puţin, că devine şi mai bună. Nu cu multă vreme în urmă, m-am gîndit să fac acelaşi lucru Forţelor Coloniale de Apărare. A face asta este însă mai complicat decît pare. Printre altele, corpurile militare ale Forţelor Coloniale de Apărare sînt aproape în întregime imune la boli – SmartBlood-ul pur şi simplu nu tolerează patogeni. Şi, desigur, nici corpurile FCA, nici acelea ale Forţelor Speciale nu sînt de fapt clonate, aşa încît, chiar dacă le-am putea expune unui virus, n-ar reacţiona toate în acelaşi fel. Apoi însă miam dat seama că exista un lucru în fiecare corp FCA care era exact la fel. Ceva pe care-l cunoşteam în profunzime… – BrainPal-ul. – BrainPal-ul, confirmă Boutin. În cazul acesta, puteam crea un virus cu acţiune lentă special pentru el – unul care s-ar întipări în BrainPal, s-ar replica de fiecare dată cînd un membru al FCA ar lua legătura cu un altul, dar ar rămîne latent pînă la o dată şi o oră alese de mine. Apoi ar face ca fiecare sistem corporal posesor de BrainPal s-o ia razna. Toţi cei cu BrainPal ar muri instantaneu, iar toate lumile umane ar fi deschise pentru cucerire. Repede, uşor, fără durere… – Exista însă o problemă, continuă el. Nu aveam nici un mijloc să introduc virusul. „Uşa mea din spate” era numai pentru diagnostice. Puteam citi şi opri anumite sisteme, dar nu era proiectată să încarce coduri. Pentru încărcarea codului aveam nevoie de cineva care să-l accepte pentru mine şi să acţioneze ca purtător. Aşa că obinii au pornit în căutare de voluntari. – Navele Forţelor Speciale… – Ne-am închipuit că Forţele Speciale aveau să fie mai vulnerabile la blocarea BrainPal-urilor. Voi toţi n-aţi fost niciodată lipsiţi de ele, în timp ce soldaţii obişnuiţi ai FCA ar putea încă funcţiona. Şi s-a dovedit corect. Îţi revii pînă la urmă, dar şocul iniţial ne dă 467

timp din belşug în care să lucrăm. I-am adus aici şi am încercat să-i convingem să fie purtători. Mai întîi am cerut, apoi am insistat. Nimeni n-a cedat. Asta da, disciplină. – Unde sînt acum? întrebă Jared. – Sînt morţi. Felul în care insistă obinii este destul de puternic. Ar trebui să corectez totuşi afirmaţia. Unii dintre ei au supravieţuit şi i-am folosit pentru studii de conştiinţă. Sînt în viaţă, atît cît poate fi un creier într-un borcan. Lui Jared i se făcu greaţă. – Du-te-n pizda mă-tii, Boutin! – Ar fi trebuit să se ofere voluntari… – Mă bucur că te-au dezamăgit. O să fac acelaşi lucru. – Nu cred. Ceea ce te face diferit, Dirac, este că nici unul dintre ei nu avea deja creierul şi conştiinţa mea în cap. Iar tu le ai. – Chiar şi cu amîndouă, nu sînt tu. Ai zis-o cu gura ta. – Am zis că deocamdată eşti altcineva. Bănuiesc că nu ştii ce sar întîmpla dacă aş transfera conştiinţa care se află aici – Boutin îşi ciocăni tîmpla cu vîrful degetului – şi ţi-aş introduce-o în cap, nu-i aşa? Jared îşi aduse aminte de discuţia cu Cainen şi cu Harry Wilson, cînd sugeraseră suprapunerea conştiinţei înregistrate a lui Boutin peste a sa proprie, şi simţi un fior de gheaţă pe şira spinării. – Ar şterge conştiinţa care se află deja acolo. – Da, încuviinţă Boutin. – O să mă omori… – Păi, da. Dar tocmai am făcut o înregistrare a conştiinţei tale, pentru că am nevoie să aplic nişte ajustări de fineţe propriului meu transfer. Este tot ceea eşti, pînă acum cinci minute. Aşa că vei fi mort doar în cea mai mare parte… – Mizerabilule! – Şi după ce îmi voi fi încărcat conştiinţa în corpul tău, voi servi drept purtător al virusului. Nu mă va afecta pe mine, desigur. Dar oricine altcineva îi va simţi întreaga forţă. Apoi voi pune să fie împuşcaţi camarazii tăi de detaşament, şi după aceea Zoë şi cu mine ne vom întoarce în spaţiul Uniunii Coloniale în acea capsulă de captare pe care ne-ai furnizat-o cu atîta grijă. O să le spun că Charles Boutin e mort, iar obinii se vor da la fund pînă cînd loveşte virusul BrainPal-ului. Apoi vor interveni şi vor sili Uniunea Colonială să capituleze. Şi uite-aşa, tu şi cu mine vom fi salvat omenirea. – Nu pune asta pe seama mea. N-am nimic de-a face cu aşa ce468

va.

– Nu? rînji Boutin, amuzat. Ascultă, Dirac. Uniunea Colonială n-o să mă vadă pe mine ca instrument al dispariţiei sale. Eu voi fi deja mort. O să te vadă pe tine, şi numai pe tine. Ooo, o să faci parte din asta, prietene. N-ai de ales.

PAISPREZECE – Cu cît mă gîndesc mai mult la planul ăsta, cu atît îmi place mai puţin, îi spuse Harvey lui Sagan. Ei doi şi cu Seaborg stăteau ghemuiţi la marginea pădurii de lîngă staţia ştiinţifică. – Încearcă să nu te mai gîndeşti atît de mult, replică Sagan. – Asta ar trebui să fie uşor pentru tine, Harvey, interveni Seaborg. Încerca să însenineze atmosfera şi nu prea reuşea. Sagan aruncă o privire către piciorul lui Seaborg. – O să poţi face asta? întrebă ea. Şchiopătatul se înrăutăţeşte. – O să mă descurc, răspunse Seaborg. N-o să stau aici ca un rahat în timp ce voi doi îndepliniţi misiunea. – Nu spun asta, vorbi Sagan. Spun că tu şi Harvey aţi putea schimba rolurile. – Mă descurc, repetă Seaborg. Şi oricum, Harvey m-ar omorî dacă i-aş lua numărul. – Ai dreptate, la naiba, replică Harvey. Sînt bun la soiul ăsta de rahaturi. – Mă doare piciorul, dar pot să merg şi să alerg cu el. O să fie bine. Aşa că hai să nu mai stăm aici şi să vorbim despre asta. O să-mi înţepenească piciorul. Sagan dădu din cap şi-şi întoarse privirea către staţia ştiinţifică, un grup de clădiri relativ modest. La capătul dinspre nord al complexului erau cazărmile obinilor, surprinzător de înghesuite; obinii fie că nu voiau, fie că nu aveau nevoie de nimic care să semene cît de cît a intimitate. Ca şi oamenii, obinii se adunau la orele de masă; mulţi dintre ei aveau să fie la popota de lîngă cazărmi. Treaba lui Harvey era să creeze o diversiune acolo şi să atragă atenţia asupra lui, ducîndu-i pe obini după el, în alte părţi ale staţiei. La capătul dinspre sud al complexului se afla generatorul-regu469

lator de energie, adăpostit într-o clădire mare, asemănătoare unei magazii. Obinii foloseau ceea ce în mod esenţial erau nişte baterii uriaşe, încărcate permanent de nişte mori de vînt amplasate la o oarecare depărtare de staţie. Treaba lui Seaborg era să taie cumva curentul. Trebuia să lucreze cu ceea ce găsea la faţa locului, ca să rezolve problema. Între cele două se afla staţia ştiinţifică propriu-zisă. După ce cădea curentul, Sagan trebuia să intre, să-l găsească pe Boutin şi să-l scoată de acolo, lovindu-l ca să-şi piardă cunoştinţa dacă era nevoie. Dacă dădea peste Dirac, trebuia să stabilească rapid dacă era folositor sau dacă devenise trădător, la fel ca originalul. În cel de-al doilea caz, trebuia să-l ucidă, curat şi rapid. Sagan bănuia că avea să fie nevoie să-l omoare pe Dirac indiferent de situaţie; nu credea cu adevărat că va avea destul timp să hotărască dacă era demn de încredere sau nu, şi nu avea la dispoziţie upgrade-ul BrainPal-ului ca să-i citească gîndurile. Sagan îşi îngădui un moment de amuzament melancolic, gîndindu-se la faptul că abilitatea ei de a citi minţile, atît de secretă, era de asemenea complet inutilă cînd avea cu adevărat nevoie de ea. Sagan nu voia să fie nevoită să-l ucidă pe Dirac, dar nu vedea prea multe opţiuni în privinţa asta. Poate că e mort deja, se gîndi. Asta m-ar scuti de o bătaie de cap. Sagan scutură din cap ca să-şi alunge gîndul. Nu-i plăcea ce spunea despre ea acest mod de a gîndi. Avea să-şi facă griji pentru Dirac atunci, cînd şi dacă Dirac urma să apară. Între timp, cei trei aveau alte lucruri de care să se preocupe. Pînă la urmă, tot ceea ce conta era să-l urce pe Boutin în capsula aceea. Avem un avantaj, gîndi Sagan. Nici unul dintre noi nu se aşteaptă cu adevărat să supravieţuiască. Asta ne oferă nişte opţiuni în plus. – Sîntem gata? întrebă Sagan. – Sîntem gata, răspunse Seaborg. – La dracu’, da, zise şi Harvey. – Atunci s-o facem, spuse Sagan. Harvey, dă-i drumul. * Jared se trezi dintr-un somn scurt şi o găsi pe Zoë uitîndu-se lung la el. – Bună, Zoë, vorbi el. – Bună, răspunse Zoë şi se încruntă. Am uitat cum te cheamă. 470

– Eu sînt Jared, zise el. – A, da. Bună, domnule Jared. – Bună, drăguţo, îi răspunse Jared, şi din nou găsi dificil să-şi păstreze vocea egală. Aruncă o privire la animalul de pluş pe care-l ţinea Zoë în braţe. – Este elefantul Celeste? întrebă el. Zoë dădu din cap şi-l ridică pentru ca el să-l vadă mai bine. – Îhî, răspunse ea. Aveam un Babar, dar l-am pierdut. Îl ştii pe Babar? – Da. Îmi aduc aminte că l-am văzut şi pe Babar. – Mi-e dor de Babar, spuse Zoë cu voce subţire, apoi se învioră. Dar tăticul mi-a adus-o pe Celeste, după ce s-a întors. – Cît timp a lipsit? Zoë ridică din umeri. – Multă vreme. A zis că avea nişte lucruri de făcut mai întîi. Dar a zis că i-a trimis pe obini să mă apere şi să aibă grijă de mine. – Aşa au făcut? – Cred că da. Ridică din umeri şi adăugă cu voce scăzută: – Nu-mi plac obinii. Sînt plicticoşi. – Îmi dau seama. Îmi pare rău că tu şi tatăl tău aţi fost despărţiţi atît de mult, Zoë. Ştiu că te iubeşte foarte mult. – Ştiu. Şi eu îl iubesc. Îi iubesc pe tăticul, şi pe mămica, şi pe toţi bunicii pe care nu i-am întîlnit niciodată, şi pe prietenii mei de la Covell… Mi-e dor de ei. Crezi că lor le e dor de mine? – Sînt sigur că da, răspunse Jared şi evită intenţionat să se gîndească la ce se întîmplase cu prietenii ei. Se uită din nou la Zoë şi o văzu îmbufnată. – Ce e, iubito? întrebă el. – Tata zice că trebuie să mă întorc pe Phoenix cu tine. Zice că o să stai cu mine ca el să poată să termine nişte treburi aici. – Tăticul tău şi cu mine am vorbit despre asta, spuse el cu prudenţă. Nu vrei să te întorci? – Vreau să mă întorc cu tăticul, vorbi ea pe ton plîngăreţ. Nu vreau să rămînă aici. – N-o să dureze prea mult. Numai că nava pe care am adus-o aici ca să te ducă acasă e foarte mică şi n-o să fie loc în ea decît pentru noi doi. – Poţi să rămîi tu. Jared izbucni în rîs. 471

– Aş vrea să se poată, draga mea. Dar o să ne distrăm cît timp îl aşteptăm pe tăticul tău, îţi promit. Ce ţi-ar plăcea să faci cînd ajungem la staţia Phoenix? – Vreau să cumpăr nişte bomboane. Aici n-au deloc. Tăticul zice că obinii nu fac. A încercat să-mi facă totuşi unele, odată. – Cum au fost? – Au fost rele de tot. Vreau bomboane mari de zahăr şi caramele şi acadele şi jeleuri… îmi plac cele negre. – Îmi aduc aminte de asta. Prima oară cînd te-am văzut, mîncai jeleuri negre. – Cînd a fost asta? – Cu multă vreme în urmă, iubito. Dar îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Şi cînd ne întoarcem, poţi mînca orice bomboane vrei. – Dar nu prea multe. Pentru că atunci o să mă doară stomacul. – Chiar aşa e. Şi nu putem lăsa să se întîmple asta. Nu vrem deloc o durere de stomac. Zoë îi zîmbi lui Jared şi-i frînse inima. – Eşti caraghios, domnule Jared. – Păi, îi întoarse el zîmbetul, încerc. – OK, o să plec. Tata trage un pui de somn. Nu ştie că sînt aici. O să-l trezesc pentru că mi-e foame. – Du-te şi trezeşte-l, Zoë. Mulţumesc pentru vizită. Mă bucur foarte mult că ai trecut pe aici. – OK, spuse Zoë, se întoarse şi-i făcu semn din mînă cînd ieşi. La revedere, domnule Jared! Ne vedem mai tîrziu! – Ne vedem mai tîrziu, repetă el, ştiind că n-o s-o mai vadă. – Te iubesc! adăugă Zoë, în felul nepăsător al copiilor. – Şi eu te iubesc, şopti Jared, pe un ton părintesc. Aşteptă pînă cînd auzi o uşă închizîndu-se pe holul alăturat, înainte de a lăsa să iasă răsuflarea aspră, sfîşietoare, pe care-o ţinuse în piept. Jared se uită la laborator, cu ochii alunecînd peste consola pe care Boutin o adusese înăuntru pentru a dirija transferul de conştiinţă, şi zăbovind asupra celui de-al doilea incubator, cel în care se va aşeza chiar el înainte de a-şi trimite conştiinţa spre corpul lui Jared, ştergînd existenţa lui Jared ca şi cum n-ar fi fost altceva decît un înlocuitor, ceva pus acolo ca să treacă timpul pînă cînd adevăratul proprietar al corpului putea să intre în posesia lui. Dar, se gîndi Jared, nu acesta era cazul de fapt? Boutin era cel care trebuia să se afle în acest corp. De aceea fusese creat. Lui 472

Jared îi fusese îngăduit să existe doar pentru că la început conştiinţa lui Boutin refuzase să se instaleze. Trebuise să fie convinsă să împartă spaţiul mintal pe care-l crease Jared în calitate de supraveghetor. Iar acum, ironia ironiilor, Boutin voia tot, voia să-l dea la o parte complet pe Jared. La naiba, se gîndi înnebunit Jared. Abia aranjasem creierul ăsta aşa cum voiam! Rîse, iar rîsul îi sună tremurat şi straniu în urechi. Încercă să se calmeze, aducîndu-se într-o stare tot mai raţională, răsuflare cu răsuflare. Jared îl auzi în cap pe Boutin, descriind relele Uniunii Coloniale, şi auzi vocea lui Cainen, în care avea mai multă încredere că ar putea fi sincer în legătură cu asemenea lucruri, reflectînd aceste sentimente. Se uită la propriul lui trecut în Forţele Speciale, şi la lucrurile pe care le făcuse în numele făuririi unui Univers „sigur pentru omenire”. Uniunea Colonială controla fiecare canal de comunicaţii, dirija fiecare curs al acţiunii, stăpînea cu o mînă de fier fiecare aspect al umanităţii şi lupta cu toate celelalte rase pe care le cunoştea cu o ferocitate persistentă. Dacă Universul era atît de ostil pe cît spunea Uniunea Colonială, poate că acest nivel de control era justificat, pentru imperativul rasial atotcuprinzător de a cîştiga teren şi de a construi un loc pentru fiinţele umane în Univers. Dar dacă nu era – dacă ceea ce alimenta războaiele neîncetate ale Uniunii Coloniale nu era competiţia din exterior, ci paranoia şi xenofobia din interior – atunci Jared ştia că el şi toţi cei pe care-i cunoscuse în Forţele Speciale şi în afara lor ar fi putut, într-un fel sau altul, să ducă la moartea lentă a omenirii, despre care Boutin îl asigura că-i aştepta. Ar fi ales atunci să refuze să mai lupte. Dar, gîndi Jared, nu se poate avea încredere în Boutin. Boutin considera Uniunea Colonială malefică, dar şi Boutin alegea să facă lucruri rele. Făcuse ca trei rase diferite – două cu conflicte vechi între ele – să se unească pentru a ataca Uniunea Colonială, supunînd miliarde de oameni şi miliarde de alte creaturi inteligente la ameninţarea războiului. Făcuse experimente pe soldaţi ai Forţelor Speciale şi-i ucisese. Plănuia să omoare pînă la ultimul membru al Forţelor Speciale şi fiecare soldat FCA cu virusul său pentru BrainPal, ceva asemănător cu un genocid, avînd în vedere numărul şi alcătuirea unică a Forţelor Coloniale de Apărare. Şi ucigînd Forţele Coloniale de Apărare, Boutin ar lăsa coloniile şi Pămîntul lipsite de apărare împotriva oricărei rase care se hotăra să revendice vreuna dintre colonii pentru ea. Obinii nu puteau opri goana după pămînt a celorlalte rase – şi probabil n-ar fi făcut-o, chiar dac-ar fi putut. 473

Răsplata pentru obini nu era pămîntul, ci conştiinţa. Coloniştii neprotejaţi ar fi osîndiţi, îşi dădu seama Jared. Coloniile ar fi distruse şi oamenii n-ar avea unde să se ducă. Nu stătea în firea speciilor din această parte a galaxiei să-şi împartă lumile. Pămîntul, cu miliardele sale, ar putea supravieţui; ar fi greu să muţi miliarde de oameni fără luptă. Planetele colonii – mai puţin populate şi mai puţin împovărate din punct de vedere ecologic – ar fi însă mult mai atrăgătoare. Iar dacă cineva se hotăra să atace Pămîntul, şi Pămîntul fusese cu adevărat ţinut pe loc de către Uniunea Colonială pentru propriile ei scopuri, atunci n-ar fi capabil să se apere cu maximă eficienţă. Ar supravieţui, dar pagubele ar fi imense. Boutin nu vede toate astea? se întrebă Jared. Poate că da, dar prefera să creadă că nu s-ar întîmpla aşa. Ori poate că pur şi simplu nu se gîndise niciodată la consecinţele acţiunilor sale. Cînd obinii îl contactaseră, poate că tot ceea ce văzuse Boutin era un popor atît de disperat să capete ceea ce le putea el da, încît ar fi făcut orice pentru asta. Poate că Boutin ceruse Luna de pe cer şi nu se gîndise ce-ar face cu Luna după ce-ar căpăta-o. Poate că Boutin nu credea cu adevărat că obinii i-ar da cu adevărat războiul pe care-l ceruse. Întreţesut cu toate astea, Jared simţi o îngrijorare înnebunitoare pentru Zoë: ce s-ar întîmpla cu ea dacă Boutin nu reuşea sau dacă era ucis; ce s-ar întîmpla dacă ar reuşi? Jared se simţi vinovat pentru că se gîndea la ce s-ar întîmpla cu un singur copil, cînd milioane de vieţi ar fi schimbate sau curmate, dar nu se putea împiedica s-o facă. La fel de mult ca orice altceva, căuta o cale pentru ca Zoë să supravieţuiască dincolo de toate astea. Jared se simţi copleşit de deciziile pe care trebuia să le ia, nesatisfăcut de prea puţinele informaţii pe care le avea ca să facă acele alegeri, şi complet frustrat de cît de puţine soluţii avea în legătură cu ambele probleme. Simţea că era probabil ultima persoană din lume care-ar trebui să se lupte cu toate astea. Dar acum nu mai era nimic de făcut. Închise ochii şi-şi evaluă opţiunile. O oră mai tîrziu, Jared deschise ochii cînd Boutin intră pe uşă, urmat de un obin. – Eşti treaz. – Sînt, răspunse Jared. – E timpul să fac transferul. Am introdus programul procesului şi am rulat simulările; se pare că o să meargă perfect. N-are nici un rost să mai amînăm. 474

– Departe de mine gîndul de a te împiedica să mă ucizi, vorbi Jared pe un ton nepăsător. Boutin se opri; Jared văzu că faptul de a pomeni de crima lui incipientă îl tulbura pe Boutin. Bine, gîndi Jared. – Vorbind despre asta, zise Boutin. Înainte de a face transferul, pot să rulez o directivă care te va face să dormi, dacă vrei. N-o să simţi nimic. Îţi ofer asta. Dacă vrei… – Tu nu pari să vrei. – Face transferul mai dificil, din cîte văd din simulări. Transferul va fi mai sigur dacă eşti conştient şi tu. – Bine atunci, negreşit o să rămîn treaz. N-aş vrea să fac lucrurile mai dificile pentru tine! – Ascultă, Dirac. Nu-i nimic personal. Trebuie să înţelegi că tu îmi oferi o cale de a face ca totul să se întîmple repede şi curat, cu cît mai puţină vărsare de sînge cu putinţă pentru absolut toate părţile. Îmi pare rău că trebuie să mori, dar alternativa înseamnă şi mult mai multe morţi. – Asasinarea fiecărui soldat al Forţelor Coloniale de Apărare cu virusul tău nu mi se pare puţină vărsare de sînge… Boutin se întoarse şi îi ceru obinului să înceapă pregătirile; acesta se duse la consolă şi se apucă de treabă. – Spune-mi, zise Jared, după ce vei fi ucis toate Forţele Coloniale de Apărare, cine o să apere coloniile umane? N-or să mai aibă apărători. Îi vei fi ucis pe toţi. – Obinii îi vor apăra pe termen scurt. Pînă cînd vom crea o nouă forţă defensivă. – Eşti sigur de asta? Odată ce le dăruieşti conştiinţă, de ce-ar mai avea nevoie să facă ceva pentru tine? Sau plănuieşti să amîni conştiinţa pînă după ce îţi îndeplinesc următoarea cerere? Boutin aruncă o privire scurtă către obinul din încăpere, apoi se întoarse spre Jared. – Nu amîn nimic. Or s-o facă pentru că au acceptat s-o facă. – Eşti dispus să pariezi viaţa lui Zoë pe asta? Pentru că asta faci. – Nu-mi ţine mie prelegeri despre fiica mea, se răsti Boutin la Jared şi îi întoarse spatele. Jared se înfioră cu tristeţe, gîndindu-se la alegerile pe care le făcea. Obinul făcu semn din cap către Boutin; era timpul. Boutin se uită încă o dată spre Jared. – Mai vrei să spui ceva înainte de a începe? îl întrebă pe Jared. 475

– Cred că o s-o las pe mai tîrziu. Boutin deschise gura ca să întrebe ce însemna asta, dar înainte de a apuca s-o facă, un zgomot erupse din afara staţiei. Suna ca un tun foarte mare descărcîndu-se foarte rapid. * Harvey trăia pentru soiul ăsta de treburi. Principala lui grijă, cînd se apropiau de staţia ştiinţifică, era că locotenentul Sagan avea să apeleze la una dintre abordările ei obişnuite, metodice şi chibzuite; ceva furişat, care avea să-i ceară să meargă pe vîrfuri ca un blestemat de spion sau aşa ceva. Detesta rahaturile astea. Harvey ştia ce era şi la ce era cel mai bun: era ticălosul zgomotos şi era bun să facă lucrurile să se prăbuşească şi să sară în aer. În puţinele lui momente introspective, Harvey se întreba dacă originalul lui, tipul din care fusese făcut în cea mai mare parte, nu fusese cineva cu adevărat antisocial, un piroman sau un luptător profesionist, sau poate că făcuse închisoare pentru acte de violenţă. Oricine sau orice fusese, Harvey ar fi fost încîntat să-i dea un sărut mare şi zgomotos pe buze. Harvey era absolut împăcat cu natura lui interioară, în felul în care călugării budişti zen nu pot decît să viseze. Aşa că, atunci cînd Sagan îi spuse că avea sarcina să atragă atenţia asupra lui pentru ca ea şi cu Seaborg să-şi facă treburile, lui Harvey îi veni să danseze. Putea cu siguranţă să atragă atenţia asupra lui. Întrebarea era cum. Harvey nu se dovedise niciodată deosebit de introspectiv, dar asta nu însemna că era prost. Putea fi chiar moral, între anumite limite; înţelegea valoarea subtilităţii, chiar dacă nu era un mare partizan al ei, iar unul dintre motivele pentru care ieşea basma curată chiar dacă se comporta zgomotos şi insuportabil era acela că se pricepea la strategie şi logistică. Îi dădeai o sarcină şi el o făcea, de obicei în modul care producea cea mai multă entropie, da, dar şi într-un fel care atingea exact ţelul pe care trebuia să-l atingă. Una dintre luminile călăuzitoare ale lui Harvey, în termeni de strategie, era simplitatea; toate lucrurile fiind egale, Harvey prefera cursul acţiunii care-l ducea în miezul lucrurilor şi apoi trecea la treabă. Cînd era întrebat, Harvey o numea teoria briciului lui Occam aplicată la luptă: cel mai simplu mod de a-i da cuiva un şut în fund era de obicei cel corect, şi anume… a-i da un şut în fund! Era filozofia care-l făcu pe Harvey să ia vehiculul plutitor pe ca476

re-l furase Sagan, să se suie pe el şi, după cîteva clipe în care ghici comenzile fundamentale pentru a-l pilota, să ţîşnească spre uşa popotei obinilor. La apropierea lui Harvey, uşa popotei se deschise spre interior; un obin întorcîndu-se la datorie după masă. Harvey scoase un rînjet smintit, acceleră brusc aparatul, apoi frînă exact atît cît (speră el) să îndese nenorocitul ăla de extraterestru direct înapoi în încăpere. Merse perfect. Obinul avu destul timp să scoată un chiţăit de surpriză înainte ca tunul aparatului să-l lovească drept în piept, izbindu-l spre spate ca pe o jucărie pe sfoară, aruncîndu-l aproape pe întreaga lungime a sălii. Ceilalţi obini din încăpere ridicară privirile în timp ce victima lui Harvey se învîrtea ca o morişcă pe podea, apoi îşi întoarseră ochii multipli către uşă, către Harvey şi către aparatul cu tunul lui mare ţintind drept în încăpere. – Bună, băieţi! răcni Harvey cu o voce puternică, tunătoare. Plutonul numărul 2 vă transmite salutări! Şi cu asta, apăsă butonul însemnînd „foc” al tunului şi se puse pe treabă. Harvey îşi iubea la nebunie munca. * Din partea cealaltă a complexului, Seaborg îl auzi pe Harvey pornind la vesela lui treabă, şi avu doar o uşoară înfiorare. Nu că lui Seaborg nu i-ar fi plăcut de Harvey, dar după cîteva lansări de luptă cu plutonul 2, căpătai sentimentul că dacă nu voiai ca lucrurile să explodeze inutil în jurul tău, era mai bine să stai departe de Daniel Harvey. Bubuiturile şi hărmălaia făcură exact ceea ce trebuiau să facă – soldaţii obini de la generator îşi abandonară posturile ca să-i ajute pe aceia dintre ei care erau masacraţi cu încîntare în partea cealaltă a complexului. Seaborg porni într-o alergare strîmbă, tresărind la fiecare pas, şi cînd intră pe uşă luă prin surprindere ceea ce presupuse că erau nişte savanţi obini. Seaborg îl împuşcă pe unul dintre ei cu una dintre acele ciudate arme obine, apoi izbi gîtul celuilalt. Acest lucru fu mai tulburător decît s-ar fi aşteptat Seaborg; simţi oasele sau ce-or fi fost ele cedînd sub lovitura lui. Spre deosebire de Harvey, violenţa nu fusese niciodată naturală pentru Seaborg; nimic nu era foarte natural pentru el. Simţise acest lucru de timpuriu şi ascundea acest lucru exagerînd, motiv pentru care atîţia dintre membrii detaşamentului lui de antrenament credeau că e un ticălos. Trecuse peste asta – cineva trebuie să te împingă 477

de pe stîncă dacă n-o faci singur – dar lucrul peste care nu reuşise să treacă niciodată era ideea că, la o adică, Forţele Speciale nu erau un loc bun pentru el. Seaborg se duse în camera următoare, care ocupa cea mai mare parte a magaziei şi care adăpostea două forme imense despre care Seaborg presupuse că erau bateriile pe care trebuia să le distrugă. Diversiunea lui Harvey avea să ţină numai atîta vreme cît Harvey reuşea să rămînă în viaţă, ceea ce Seaborg se îndoia că va dura prea mult. Seaborg căută în încăpere comenzi sau panouri care lar fi putut ajuta, ori măcar un indiciu cu privire la felul în care putea opri curentul. Nu văzu nimic; toate panourile şi comenzile se aflau în camera în care lăsase doi obini morţi. Seaborg se întrebă dacă n-ar fi trebuit să-l lase pe unul dintre ei în viaţă şi să încerce să-l convingă să oprească staţia energetică, dar se îndoia că ar fi avut prea mult succes. – Futu-i morţii mă-sii, zise el cu voce tare, frustrat. Şi din lipsă de altceva mai bun care să-i vină în minte, ridică arma obină şi trase într-una dintre baterii. Proiectilul se înfipse în cochilia de metal a uriaşei baterii, scoţînd pentru o clipă scîntei, iar Seaborg auzi un ţiuit ascuţit, ca aerul şuierînd printr-o gaură foarte mică. Se uită la locul unde trăsese – de acolo ţîşnea o şuviţă de gaz verzui, cu presiune ridicată. Ce naiba, se gîndi Seaborg, ridicînd arma şi ţintind spre gaura din care se scurgea gazul. Hai să vedem dacă rahatul ăsta e inflamabil. Era. * Explozia generatorului de energie o aruncă pe Jane Sagan drept în fund şi o orbi pentru trei secunde bune; îşi recapătă vederea chiar la timp ca să vadă bucăţi mari din sala generatorului zburînd pe cer cam în direcţia ei. Sagan se dădu înapoi destul cît să evite sfărîmăturile şi, din instinct, îşi verifică integrarea ca să vadă dacă nu cumva, printr-un miracol, Seaborg reuşise să supravieţuiască. Nu era nimic acolo, desigur. Nu supravieţuieşti unei asemenea explozii. Îl simţea totuşi pe Harvey, şocată fiind pentru o clipă de orgia lui de violenţă. Sagan îşi îndreptă atenţia către staţia ştiinţifică propriu-zisă, cu ferestrele sparte şi porţiuni arzînd în flăcări, şi avu nevoie de cîteva secunde pentru a-şi formula un plan înainte de aşi da seama că avea din nou integrare. Oprirea curentului îi adusese cumva înapoi BrainPal-ul. 478

Sagan risipi două secunde complet nepotrivite pentru a se bucura de revenirea integrării şi a BrainPal-ului înainte de a se întreba dacă mai era integrată cu altcineva. * Explozia îi trînti la podea pe Boutin şi pe obin; Jared îşi simţi incubatorul zguduindu-se violent. Reuşi să rămînă în poziţie verticală, ca şi cel de-al doilea incubator. Luminile se stinseră, pentru a fi înlocuite o secundă mai tîrziu de lucirea verde, blîndă, a becurilor mergînd pe generatorul de rezervă. Obinul se ridică şi se duse la perete să activeze generatorul de rezervă al laboratorului. Boutin se adună de pe podea, strigă după Zoë şi ieşi în fugă din încăpere. Jared îl urmări plecînd, cu inima în gît. Dirac, o auzi pe Jane Sagan. Răspunde-mi… Integrarea îl inundă pe Jared ca o lumină aurie. Sînt aici, răspunse Jared. Boutin mai trăieşte? întrebă Sagan. Da, răspunse Jared. Dar nu mai e ţinta pentru misiunea noastră. Nu înţeleg. Jane, zise Jared, folosind numele de botez al lui Sagan pentru prima oară de cînd îşi puteau amîndoi aduce aminte. Zoë trăieşte. Zoë e aici. Fiica lui. Trebuie s-o găseşti. Trebuie s-o iei de-aici cît mai repede cu putinţă. Se simţi o ezitare infinitezimală din partea lui Sagan. Trebuie să-mi spui totul, acum, ceru Sagan. Şi ai face mai bine să te grăbeşti. Cît de repede putu, Jared descarcă în BrainPal-ul lui Sagan tot ce aflase de la Boutin, inclusiv înregistrările conversaţiilor pe care începuse să le creeze de îndată ce Boutin îi redase capacitatea BrainPal-ului, sperînd, împotriva oricăror şanse, că cineva din detaşamentul lui ar fi putut să supravieţuiască şi să găsească drumul pînă la el. Sagan nu avea timp să treacă prin toate discuţiile, dar erau acolo, pentru viitor. Tot ar trebui să-l ducem pe Boutin înapoi, spuse Sagan după ce Jared termină. NU, trimise Jared cuvîntul cît mai puternic cu putinţă. Atîta timp cît e în viaţă, obinii vor veni după el. E cheia lor către lucrul pe care şi-l doresc cel mai mult. Dacă erau pe cale să meargă la război pentru că le ceruse el, or să meargă la război să-l ia înapoi. Atunci o să-l omor. 479

Ia-o pe Zoë, zise Jared. O să am eu grijă de Boutin. Cum? Ai încredere în mine. Dirac… începu Sagan. Ştiu că nu ai încredere în mine. Şi ştiu şi de ce n-ai încredere în mine. Dar îmi aduc aminte ce mi-ai spus odată, locotenente. Mi-ai spus că, orice s-ar întîmplă, să-mi aduc aminte că am fost Jared Dirac. Îţi spun acum, locotenente. Ştiu cine sînt. Sînt Jared Dirac din Forţele Speciale ale Uniunii Coloniale, iar treaba mea este să salvez omenirea. Îţi cer să ai încredere în mine să-mi fac treaba. O pauză infinit de lungă. De pe hol, Jared îl auzi pe Boutin întorcîndu-se în laborator. Fă-ţi treaba, soldat. O s-o fac. Mulţumesc. O s-o găsesc pe Zoë. Spune-i că eşti o prietenă a domnului Jared, şi că el şi cu tăticul au spus că e în regulă dacă merge cu tine. Şi nu uita elefantul de pluş. Jared trimise informaţii despre unde credea că ar putea fi Zoë, de-a lungul holului, ieşind din laborator. N-o să uit, zise Sagan. Acum trebuie să întrerup integrarea. La revedere, locotenente. Mulţumesc. Mulţumesc pentru tot. La revedere, Jared, răspunse Sagan, şi înainte de a rupe integrarea îi trimise un val de ceva care semăna a încurajare. Şi apoi dispăru. Jared era singur. Boutin intră din nou în laborator şi strigă la obin, care mută cîteva comutatoare. Luminile reveniră în laborator. – Să-i dăm drumul, îi spuse Boutin obinului. Sîntem atacaţi, aşa că trebuie să terminăm cu asta acum. Boutin se uită scurt spre Jared. Acesta se mulţumi să zîmbească, închise ochii şi ascultă sunetele obinului care apăsa butoane pe panou, pe Boutin deschizînd incubatorul lui şi intrînd în el, şi murmurul scăzut al incubatorului lui Jared pornind, pregătindu-se pentru transferul de conştiinţă. Principalul regret al lui Jared la sfîrşitul acestei vieţi era că durase atît de puţin. Doar un an. Dar în acel an, atîţia oameni şi atîtea experienţe… Jared păşi în minte alături de ei şi le simţi prezenţa pentru ultima oară: Jane Sagan, Harry Wilson, Cainen. Generalul Mattson şi colonelul Robbins. Plutonul 2 şi apropierea pe 480

care-o împărţeau în integrare. Ciudăţenia căpitanului Martin şi a gameranilor. Glumele pe care le schimbase cu locotenentul Cloud. Sarah Pauling, cea preaiubită. Şi Zoë. Zoë care va trăi, doar dacă Sagan reuşea s-o găsească. Şi avea să reuşească. Nu, gîndi Jared. Nici un regret. Nici unul. Pentru nimic. Jared auzi pocnetul slab cînd obinul iniţie secvenţa de transfer. Se agăţă de propria lui identitate cît de mult putu. Apoi cedă. * Zoë ţipă cînd se auzi un vuiet puternic, care-i zgudui camera atît de tare încît căzu din pat şi televizorul se desprinse de perete. Dădaca veni să vadă dacă păţise ceva, dar Zoë îl împinse deoparte. Nu voia dădaca, îl voia pe tăticul, şi fireşte că acesta intră pe uşă într-un minut, luînd-o în braţe, liniştind-o şi spunîndu-i că totul o să fie bine. Apoi o lăsă jos şi-i spuse că peste numai cîteva minute domnul Jared avea să vină după ea, şi că ea trebuia să facă ce-i spunea domnul Jared, dar deocamdată să stea în camera ei, cu dădaca, pentru că o să fie la adăpost acolo. Zoë plînse din nou cîteva clipe şi-i spuse tăticului că nu voia ca el să plece, iar el zise că n-o s-o mai părăsească niciodată. Nu înţelegea nimic, pentru că domnul Jared venea s-o ia peste cîteva minute s-o ducă de-acolo, dar cuvintele o făcură să se simtă oricum mai bine. Apoi tăticul vorbi cu dădaca şi plecă. Dădaca se duse în camera de zi şi se întoarse cu una dintre armele acelea pe care le foloseau obinii. Asta era ciudat, pentru că, din cîte ştia Zoë, dădaca nu mai folosise niciodată o armă. Nu se mai auziră explozii, dar din cînd în cînd Zoë auzea focuri de armă, făcînd poc poc poc undeva, pe-afară. Zoë se întoarse în pat, o strînse în braţe pe Celeste şi-l aşteptă pe domnul Jared. Dădaca scoase un ţipăt şi ridică arma spre ceva ce Zoë nu reuşea să vadă şi apoi ieşi în fugă pe uşă. Zoë ţipă şi se ascunse sub pat, plîngînd, aducîndu-şi aminte cum fusese la Covell şi întrebîndu-se dacă lucrurile acelea ca nişte găini aveau să vină s-o ia din nou, aşa cum făcuseră acolo. Auzi nişte bufnituri în camera de alături, apoi un strigăt. Zoë îşi acoperi urechile şi închise ochii. Cînd îi deschise din nou, în cameră se zărea o pereche de picioare, apropiindu-se de pat. Zoë puse o mînă la gură ca să nu scoată nici un zgomot, dar nu-şi putu stăpîni un scîncet sau două. Apoi picioarele deveniră genunchi şi mîini şi braţe, şi un cap aplecat într-o parte apăru şi spuse ceva. Zoë ţipă şi încercă să iasă de 481

sub pat prin altă parte, strîngînd-o pe Celeste, dar de îndată ce apăru, femeia o apucă şi o strînse în braţe. Zoë dădu din picioare şi strigă; abia după un timp îşi dădu seama că femeia îi tot rostea numele. – Nu-i nimic, Zoë, spunea femeia. Nu-i nimic. Sst. Sst. Nu-i nimic… Zoë încetă pînă la urmă să mai încerce să scape şi întoarse capul. – Unde-i tăticul? întrebă. Unde-i domnul Jared? – Amîndoi sînt foarte ocupaţi acum, răspunse femeia, încă îmbrăţişînd-o pe Zoë. Mi-au zis să vin să te iau şi să am grijă să nu ţi se întîmple nimic. Sînt domnişoara Jane. – Tăticul a zis că trebuie să aştept aici pînă vine domnul Jared să mă ia, zise Zoë. – Ştiu că a zis. Dar acum amîndoi au lucruri pe care trebuie să le facă. Se petrec o mulţime de lucruri în momentul ăsta şi nu-i lasă să vină după tine. De aceea m-au trimis pe mine, ca să te apăr. – Dădaca mă apără, spuse Zoë. – Dădaca a fost chemată în altă parte, zise domnişoara Jane. E agitaţie mare pe-aici. – Am auzit un zgomot foarte tare… – Ei, ăsta-i unul dintre lucrurile care-i ţine pe toţi ocupaţi. – OK, acceptă Zoë cu îndoială. – Acum, Zoë, spuse domnişoara Jane. Ceea ce vreau eu să faci este să-mi pui mîinile în jurul gîtului şi picioarele în jurul mijlocului, să te ţii de mine foarte strîns şi să închizi ochii pînă îţi spun eu să-i deschizi. Poţi să faci asta? – Îhî. Dar cum o s-o ţin pe Celeste? – Păi, hai s-o punem între noi două, chiar aici, zise domnişoara Jane, şi o puse pe Celeste între pieptul ei şi Zoë. – O să se turtească. – Ştiu, spuse domnişoara Jane. Dar n-o să păţească nimic. Eşti gata? – Sînt gata, zise Zoë. – Atunci închide ochii şi ţine-te foarte strîns. Zoë se ţinu, chiar dacă, atunci cînd ieşiră din dormitor, ochii lui Zoë nu se închiseseră încă şi, cînd ajunseră în camera de zi, Zoë văzu ceva ce semăna cu dădaca dormind pe podea. Apoi Zoë închise ochii de tot şi aşteptă ca domnişoara Jane să-i spună cînd să-i deschidă la loc. 482

* Obinii pe care Sagan îi întîlni în clădirea laboratoarelor o evitară în cea mai mare parte, făcînd-o să creadă că erau specializaţi în general ca savanţi, dar din cînd în cînd cîte unul încerca să o atace cu o armă sau cu mîinile goale. Camerele erau prea strîmte ca să mînuiască puşca obină incomodă cu vreun pic de precizie; Sagan rămase la cuţit, încercînd să fie rapidă. Această tactică aproape că eşuă cînd obinul care avea grijă de Zoë aproape că îi reteză capul; Sagan aruncă pumnalul către obin, ca să-i distragă atenţia şi apoi se aruncă asupra lui, luptînd corp la corp. Sagan ştia că a avut noroc cînd, în timp ce se rostogoleau pe podea, obinul îşi prinse un picior între mobile; acest lucru îi dădu timpul necesar să se smulgă din strînsoarea lui, să se suie peste el şi să-l sugrume mortal. Odată găsită Zoë şi ţinută strîns în braţe, era timpul să plece. Harvey, chemă ea. Sînt cam ocupat acum, răspunse Harvey. Prin integrare, Sagan îl vedea bătîndu-se să ajungă la un nou aparat plutitor; pe cel dinainte îl făcuse să se zdrobească de un vehicul aerian care încerca să decoleze de la sol şi să-l ucidă de deasupra. Am găsit ţinta şi am nevoie de sprijin. Şi de un transport. Cinci minute şi o să le ai pe amîndouă. Numai să nu mă zoreşti. Te zoresc, începu Sagan, şi apoi întrerupse discuţia. Holul din faţa apartamentului lui Boutin ducea spre nord, pe lîngă laboratorul lui Boutin, şi spre est, către alte părţi ale clădirii. Holul laboratorului ar fi dus-o mai repede către un loc de unde Harvey ar fi putut-o lua, dar Sagan nu voia să rişte ca Zoë să-l vadă fie pe tatăl ei, fie pe Jared cînd treceau pe acolo. Sagan oftă, se întoarse în apartament şi recuperă arma obină, simţind-o echilibrîndu-se nepotrivit în mînă. Era o armă pentru două mîini, iar mîinile trebuiau să fie obine, nu umane. Sagan speră ca toată lumea să fi abandonat clădirea sau să fie destul de ocupată să se ducă după Harvey, şi că nu va trebui s-o folosească. Trebui s-o folosească de trei ori, a treia oară folosind-o ca pe o măciucă pentru a-l lovi pe un obin, cînd muniţia i se termină. Obinul ţipă. La fel şi Zoë, de fiecare dată cînd Sagan folosi arma. Dar îşi ţinu ochii închişi, aşa cum promisese. Sagan ajunse la locul pe unde intrase în clădire, o fereastră spartă de la primul etaj al unei scări. Unde eşti? îl întrebă pe Harvey. 483

Mă crezi sau nu, obinii nu sînt dornici să-mi dea echipamentul lor, transmise Harvey. Încetează să mă mai sîcîi. O să ajung în curînd. – Sîntem în siguranţă? întrebă Zoë, cu vocea înăbuşită pentru că îşi îngropase capul lîngă gîtul lui Sagan. – Nu încă. Mai e puţin, Zoë. – Îl vreau pe tăticul. – Ştiu, Zoë. Sst. De la etajele de deasupra, Sagan auzi mişcare. Hai, Harvey, gîndi Sagan. Mişcă-te. * Obinii începeau să-l scoată din sărite pe Harvey. Secerarea cîtorva zeci dintre ei la popotă fusese o experienţă satisfăcătoare în cel mai înalt grad, fără îndoială – cathartică, în special în lumina felului în care nenorociţii de obini omorîseră cea mai mare parte a plutonului 2. Şi faptul de a intra cu micul aparat plutitor în aeronava aceea avusese propriile lui părţi plăcute. Dar odată ce Harvey se puse pe picioare, începu să-şi dea seama cît de mulţi erau blestemaţii ăia de obini, şi cît de dificil era să te descurci cu ei cînd mergeai pe jos. Şi mai era şi Sagan – integrată din nou, şi ăsta era un lucru bun – dar spunîndu-i că are nevoie de transport. Ca şi cum n-ar fi fost ocupat. Ea e şefa, îşi zise Harvey. Se dovedi greu de pus mîna pe unul dintre aparatele parcate; obinii le ţineau într-o curte cu o singură intrare. Dar existau cel puţin două dintre ele afară, prin preajmă, aşteptîndu-l. Şi uite, observă Harvey, cînd unul apăru în faţa ochilor, iată unul acum. Harvey stătuse ghemuit, încercînd să nu fie observat, dar acum ieşi la vedere şi îşi flutură mîinile larg. – Hei! strigă Harvey. Găoază! Vino şi pune mîna pe mine, căcănar hidos! Fie că-l auzise, fie că-l văzuse, obinul care manevra aparatul se întoarse spre Harvey. OK, gîndi Harvey. Acum ce pizda mă-sii fac? Primul lucru util, după cum se dovedi, fu să sară din calea şuvoiului de săgeţi care răbufniră din tunul aparatului plutitor. Harvey se rostogoli, se opri din rotire cu faţa în jos şi ridică arma obină ca să tragă în extraterestrul care acum se retrăgea. Primul foc al lui Harvey nu fiu nici măcar pe-aproape; al doilea îl nimeri pe 484

obin în ceafă. De-aia trebuie să porţi cască, tîmpitule, gîndi Harvey, şi se duse să-şi ia trofeul şi-apoi pe Sagan. Pe drum, mai mulţi obini pe jos încercară să-i facă lui Harvey ceea ce îi făcuse el celui care condusese aparatul mai devreme. Harvey prefera să-i doboare cu tunul decît să-i împuşte, dar nu era mofturos. A sosit transportul, o anunţă Harvey pe Sagan, şi apoi fu mai mult decît surprins să vadă ce ducea Sagan. E un copil… Ştiu asta, replică Sagan, aşezînd-o bine pe Zoë pe aparat. Du-ne la capsula de captare cît de repede poţi. Harvey acceleră la viteza maximă şi zbură drept. Nu părea să-i urmărească nimeni chiar acum. Credeam că trebuia să-l aduci pe Boutin, comentă Harvey. Schimbare de planuri. Unde e Boutin? Dirac se ocupă de el, răspunse Sagan. Dirac, zise Harvey, din nou surprins. Mi-am închipuit că e mort. Sînt destul de sigură că acum este. Atunci cum o să se ocupe de Boutin? N-am nici cea mai mică idee, replică Sagan. Ştiu doar c-o s-o facă. * Boutin deschise ochii într-un trup nou-nouţ. Ei, nu chiar nou-nouţ, se corectă el. Folosit cu grijă. Asistentul său obin deschise incubatorul şi-l ajută să iasă; Boutin făcu vreo cîţiva paşi prudenţi, şi după aceea cîţiva obişnuiţi. Îşi roti ochii prin laborator şi fu fascinat să vadă cît de viu şi de atrăgător era; i se părea că simţurile lui fuseseră date la volum minim toată viaţa, iar acum erau brusc mutate la maximum. Chiar şi un laborator ştiinţific arăta bine. Boutin se uită înspre vechiul lui trup, aflat în moarte cerebrală, dar care încă respira; avea să moară de la sine în cîteva ore sau o zi, cel mult. Boutin urma să-şi folosească noile capacităţi ale corpului ca să-i înregistreze moartea şi apoi să ducă dovezile cu el în capsulă, împreună cu fiica lui. Dacă mai e acolo capsula, se corectă repede; era clar că detaşamentul Forţelor Speciale pe care-l capturaseră scăpase cumva. Unul dintre ei ar fi putut s-o ia. Ei, gîndi Boutin, nu-i nimic. Deja ţesea o poveste alternativă, una în care el – ca Dirac – îl omora pe Boutin. Obinii, lipsiţi de trofeul lor, conştiin485

ţa, aveau să înceteze războiul şi să-i dea voie lui Dirac să plece cu corpul lui Boutin şi cu Zoë. Hmm, nu prea e credibil, se gîndi Boutin. Trebuia să mai lucreze la amănunte. Orice poveste la care se gîndea, totuşi… Boutin deveni brusc conştient de o mică imagine plutind prin cîmpul lui vizual. Era imaginea unui plic. AVEŢI UN MESAJ DE LA JARED DIRAC, scria într-o casetă de text care apăru în partea de jos a cîmpului vizual. PENTRU A-L DESCHIDE, SPUNEŢI „DESCHIDE”. – Deschide, vorbi Boutin cu voce tare. Era curios. Plicul se deschise şi apoi se stinse. Era un mesaj vocal, mai curînd decît unul scris. – Salut, Boutin, se auzi, cu o voce simulată care suna exact ca a lui Dirac – suna ca a lui acum, de fapt, se corectă Boutin. Văd că ai mers pînă la capăt şi ai luat corpul. Dar înainte să plec, m-am gîndit să-ţi las cîteva gînduri finale. O creatură înţeleaptă mi-a spus odată că e important să faci alegeri, continuă vocea. În cea mai mare parte a scurtei mele vieţi n-am făcut nici un fel de alegeri, sau cel puţin nu alegeri importante. Dar acum, la sfîrşitul vieţii mele, sînt pus în mod obligatoriu în faţa unei alegeri. Nu pot alege dacă să trăiesc sau să mor – tu ai făcut deja această alegere pentru mine. Dar cînd mi-ai spus că nam de ales decît să te ajut cu planurile tale, ai făcut o greşeală. Am de ales, şi am făcut-o. Alegerea mea este să nu te ajut. Nu pot să judec dacă Uniunea Colonială este cel mai bun sistem de guvernare pentru omenire; nam avut timp să învăţ tot ceea ce ar fi trebuit despre asta. Dar aleg să nu risc moartea a milioane sau chiar miliarde de fiinţe ca să te ajut să pui la cale răsturnarea ei. S-ar putea ca aceasta să fie pînă la urmă o decizie greşită. Dar este decizia mea, cea care eu cred cămi îngăduie cel mai bine să fac ceea ce m-am născut să fac. Să păstrez omenirea în siguranţă. Există o oarecare ironie aici, Boutin, în faptul că tu şi cu mine împărţim atît de multe gînduri comune, o conştiinţă comună, şi poate şi acelaşi ţel, de a face ce-i mai bine pentru poporul nostru – şi totuşi, în ciuda a ceea ce avem în comun, am ajuns la concluzii opuse despre felul în care să facem asta. Aş dori să fi petrecut mai mult timp împreună, să te fi putut întîlni ca prieten şi ca frate, în loc de ceea ce am devenit pentru tine, un vas în care să-ţi verşi şinele. Acum este prea tîrziu pentru asta. Prea tîrziu pentru mine şi, deşi nu-ţi dai seama, prea tîrziu şi pentru tine. 486

Aşa cum stau lucrurile, vreau să-ţi mulţumesc. La bine sau la rău, am trăit datorită ţie şi, pentru scurtă vreme, am putut să încerc bucuriile şi tristeţile pe care viaţa le are de oferit. Şi am putut s-o întîlnesc şi s-o iubesc pe Zoë. Mă rog ca ea să găsească o cale să fie la adăpost. Îţi datorez viaţa, Charles, la fel cum îţi datorez moartea. Acum, îngăduie-mi o digresiune, care îţi promit că va ajunge la un punct captivant. Aşa cum s-ar putea să ştii sau nu, una dintre proprietăţile interesante pe care le are SmartBlood-ul este capacitatea de a oxida instantaneu – de a se aprinde, mai precis. Nu mă pot împiedica să nu mă gîndesc că cineva a introdus această proprietate în SmartBlood ca pe un fel de glumă crudă, pentru că am văzut-o folosită pentru prima oară la omorîrea insectelor care încercau să sugă SmartBlood dintr-un soldat al Forţelor Speciale. Dar s-a dovedit a fi şi folositor – mi-a salvat odată viaţa în luptă. Charles, tu ai creat un virus pe care plănuieşti să-l foloseşti ca să înfrîngi Uniunea Colonială. Din moment ce ştii despre virusuri, fiind legate de computere, probabil că ai auzit şi de termenul cal troian. Acest mesaj, prietene şi frate, este un cal troian. Cînd ai deschis scrisoarea, ai executat de asemenea şi un mic program pe care l-am creat. Programul instruieşte fiecare nanobot din SmartBlood să se aprindă simultan la comanda mea. Estimez că a fost nevoie exact de acest timp pentru ca programul să se propage în tot SmartBlood-ul meu. Hai să aflăm… * Sagan primi un mesaj în timp ce o aşeza pe Zoë în capsula de captare. Era de la Jared Dirac. Dacă citeşti asta, însemnă că Charles Boutin e mort. Am programat ca acest mesaj să fie trimis imediat după ce fostul meu BrainPal a executat un program menit să aprindă SmartBlood-ul. Dacă arderea nu-l ucide – şi o s-o facă – o să fie mort prin asfixiere în numai cîteva minute. Oricum ar fi, a murit, la fel şi eu. Nu ştiu dacă o să primeşti mesajul, dar sper că da, şi că eşti la adăpost şi nevătămată. Rămas-bun, locotenent Sagan, mă bucur că te-am cunoscut. Şi dacă-l mai vezi pe Cainen, spune-i că l-am ascultat şi mi-am făcut alegerea. Sagan îi transmise mesajul şi lui Harvey. Foarte frumos, comentă el. A fost un soldat al Forţelor Speciale 487

din cap pînă-n picioare. Da, a fost, încuviinţă Sagan şi-i făcu semn lui Harvey să urce în capsulă. Urcă, Harvey. Glumeşti! Cineva trebuie să se întoarcă cu Zoë, spuse Sagan. Sînt ofiţerul comandant. Eu rămîn pe loc. Locotenente, protestă Harvey. Copilul ăla nu mă cunoaşte. Tu eşti cea care a scos-o de-acolo. Tu eşti cea care trebuie să se ducă înapoi cu ea. Şi, în plus, nu vreau încă să mă întorc. Mă distrez prea bine. Bănuiesc că pot să curăţ locul ăsta de acum şi pînă cînd Uniunea Colonială aruncă o piatră peste el. Şi după ce termin, poate că mă duc pe-acolo să văd dacă e ceva care merită salvat. Aşa că ia-o înainte, Sagan. Pune-i să trimită o capsulă pentru mine peste cîteva zile. O să fiu teafăr, sau o să fiu mort. În ambele cazuri, o să petrec. Bine, fu de acord Sagan. Dacă mai intri în complex, încearcă să iei dispozitivele de stocare din modulul de transfer aflat în laboratorul lui Boutin. E o prioritate. Ce-i pe ele? Nu-i vorba de ce. E vorba de cine… Se auzi un murmur în depărtare. Vin după noi, spuse Harvey. Urcă, locotenente. – Acum sîntem în siguranţă? întrebă Zoë, la cîteva minute după lansare. – Da, Zoë, răspunse Sagan. Cred că sîntem. – Cînd o să vină tăticul să mă vadă? – Nu ştiu, Zoë, spuse Sagan şi o mîngîie pe Zoë pe păr. Nu ştiu. În interiorul strîmt al capsulei de captare, Zoë ridică mîinile să fie luată în braţe. Sagan o îmbrăţişă.

CINCISPREZECE – Ei, Szi, ai avut dreptate, comentă generalul Mattson, Jared Dirac s-a dovedit pînă la urmă folositor. Mattson, generalul Szilard şi colonelul Robbins erau la popota generalilor, luînd masa de prînz. Cu toţii, de data asta; generalul Mattson fusese cel care întrerupsese în mod oficial tradiţia de a nu lăsa subordonaţii să mănînce, comandîndu-i lui Robbins o farfurie uriaşă de spaghete bologneze şi răspunzînd la reacţia contrariată a altui general spunînd, clar şi tare: 488

– Taci dracului din gură, rahat uscat. Omul ăsta merită nişte blestemate de paste. De atunci, alţi generali începuseră să-şi aducă şi ei oamenii din subordine. – Mulţumesc, generale, răspunse Szilard. Acum, dacă n-ai nimic împotrivă, ce-aş vrea să ştiu este ce faci ca să rezolvi problemele astea cu BrainPal-urile noastre. Am pierdut şapte nave din cauză că oamenii voştri au lăsat deschisă o „uşă din spate”. – Robbins are amănuntele, replică Mattson. Se întoarseră amîndoi spre Robbins, care avea gura plină cu biftec Wellington. Acesta înghiţi cu grijă. – Pe termen scurt, am scos „uşa din spate”, evident, răspunse Robbins. Am răspîndit corecţia pe un upgrade prioritar pentru BrainPal-uri. Asta s-a rezolvat. Pe termen ceva mai lung, o să trecem prin toate programele BrainPal-urilor, căutînd secvenţe vechi de cod, „uşi din spate” şi alte coduri care-ar putea reprezenta o problemă de securitate. Şi am stabilit verificări pentru viruşi, pentru mesaje şi informaţii trimise prin BrainPal-uri. Transmiterea virusului lui Boutin n-ar mai merge acum. – N-ar fi trebuit să meargă deloc, zise Szilard. Au existat programe de blocare a viruşilor încă din zorii calculatoarelor şi voi nu le-aţi implementat pe BrainPal-uri. Ne-aţi fi putut omorî pe toţi pentru aţi uitat să introduceţi igiena de bază pentru computere… – N-au fost introduse în program pentru n-a fost niciodată nevoie de ele, interveni Mattson. BrainPal-urile sînt un sistem închis, complet sigur faţă de atacurile din afară. Chiar şi atacul lui Boutin n-a mers pînă la urmă. – Dar a fost al naibii de aproape, zise Szilard. – Da, bine, a fost al naibii de aproape pentru că cineva de la masa asta a vrut să creeze un corp în care să putem îndesa conştiinţa lui Charles Boutin, replică Mattson. Nu că o să dau nume. – Hmm, mormăi Szilard. – Seria curentă de BrainPal-uri se apropie de sfîrşit oricum, spuse Robbins. Următoarea generaţie de BrainPal-uri a fost testată de gamerani şi e gata să fie introdusă în întreaga populaţie a FCA. Este o arhitectură complet diferită, complet organică, iar codul este optimizat, fără problemele de secvenţe vechi ale codului precedent de BrainPal. Se închide fereastra pentru acest gen de atac, generale. – Cel puţin de către oricine a lucrat la generaţia anterioară, observă Szilard. Dar cum rămîne cu cei care lucrează la generaţia cu489

rentă? Trebuie să afli dacă vreunul dintre ei are de gînd s-o ia pe arătură. – O să cercetăm problema asta, zise Robbins. – Aveţi grijă s-o faceţi, replică Szilard. – Vorbind de arătură, interveni Mattson, ce-o să faci cu locotenentul Sagan? – Ce vrei să spui? întrebă Szilard. – Ca să vorbim deschis, ştie prea multe, răspunse Mattson. Prin Boutin şi Dirac, ştie despre Conclav şi a aflat cît de bine este ţinut secretul referitor la aceste informaţii. Nu are autorizaţie pentru asemenea date, Szi. Sînt lucruri periculoase. – Nu văd de ce să fie primejdios, spuse Szilard. Dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru că este adevărat. Conclavul e acolo, undeva. Şi dacă vreodată îşi pune la punct tratatul, o să ne găsim în proverbialul pom. – E periculos pentru că nu e întregul adevăr, iar tu ştii asta, Szi, insistă Mattson. Boutin nu ştia nimic despre Contra-Conclav şi despre cît de adînc sîntem implicaţi în asta, şi cum jucăm cu o parte împotriva celeilalte. Lucrurile se mişcă repede. O să ajungem în punctul în care trebuie să se formeze alianţele şi să se facă alegerile. N-o să mai putem rămîne neutri. N-avem nevoie pe-afară de Sagan care să le spună oamenilor jumătate de poveste şi să lanseze zvonuri… – Atunci, spuneţi-i toată nenorocita asta de poveste, sugeră Szilard. E ofiţer de informaţii, pentru numele lui Dumnezeu. Poate să suporte adevărul. – Nu depinde de mine, replică Mattson. Szilard deschise gura; Mattson ridică ambele mîini. – Nu depinde de mine, Szi. În cazul în care Contra-Conclavul rupe oficial relaţiile cu Conclavul, ştii ce-o să însemne asta. Toată galaxia asta blestemată o să fie în război. N-o să ne mai putem baza numai pe recruţii de pe Pămînt. O să trebuiască să cerem şi coloniilor să-şi facă datoria. S-ar putea chiar să începem mobilizarea. Şi, cum spuneam, ştii ce-o să însemne asta. Coloniile se vor răscula. O să fim norocoşi dacă evităm un război civil. Ascundem informaţiile faţă de colonii nu pentru că vrem să-i menţinem ignoranţi, ci pentru că nu vrem ca toată nenorocita de Uniune să se facă bucăţi. – Cu cît aşteptăm mai mult, cu atît mai rău o să fie, spuse Szilard. N-o să găsim niciodată o metodă bună de a transmite informaţiile astea coloniilor. Şi cînd or să afle, or să se întrebe ce 490

naiba a făcut UC, ascunzîndu-le de ei atîta vreme. – Nu depinde de mine, repetă Mattson. – Da, da, mormăi Szilard îndărătnic. Din fericire pentru tine există o cale de ieşire. Sagan se apropie de sfîrşitul termenului de serviciu. Mai are cîteva luni, cred. Poate un an. E destul de aproape ca s-o lăsăm să se retragă. Din ceea ce înţeleg, oricum plănuia să plece din serviciu atunci cînd i se termina timpul. O s-o trimitem într-o colonie nou-nouţă şi poate să stea acolo, iar dacă vorbeşte cu vecinii despre cine ştie de Conclav, cui îi pasă? Or să fie prea ocupaţi încercînd să obţină o recoltă mai bună. – Crezi că o s-o convingem? întrebă Mattson. – O putem momi, răspunse Szilard. Cu cîţiva ani în urmă, s-a ataşat destul de mult de un soldat FCA pe nume John Perry. Perry e cu cîţiva ani în urma ei cu termenul de serviciu, dar dacă e nevoie, îl putem scoate mai devreme. Şi se pare că s-a ataşat şi de Zoë Boutin, care e orfană şi care are nevoie de o familie. Vezi unde vreau să ajung? – Îmi dau seama, zise Mattson. Ar trebui să rezolvi aşa. – O să văd ce pot face, promise Szilard. Şi, vorbind de secrete, cum merg negocierile cu obinii? Atît Mattson, cît şi Robbins se uitară cu prudenţă la Szilard. – Nu există negocieri cu obinii, răspunse Robbins. – Sigur că nu, replică Szilard. Nu negociaţi cu obinii ca să continuaţi pentru ei programul referitor la conştiinţă al lui Boutin. Iar obinii nu negociază cu noi să radă tot ce-o să mai rămînă în picioare din rraey şi eneshani după micul lor război care se întrevede. Nimeni nu negociază nimic cu nimeni. Şi cum nu merg aceste non-negocieri? Robbins se uită la Mattson, care încuviinţă. – Nu merg surprinzător de bine, vorbi Robbins. Probabil că n-o să ajungem la un acord în următoarele cîteva zile. – Cît de ne-minunat, comentă Szilard. – Vreau să ne întoarcem la Sagan, zise Mattson. Cînd crezi că o să reuşeşti să capeţi un răspuns de la ea? – O s-o întreb astăzi, răspunse Szilard. Şi o să-i cer să fie gata într-o săptămînă. Asta ar trebui să-i lase destul timp ca să se ocupe de lucrurile ce trebuie făcute. – Cum ar fi? întrebă Mattson. – Despărţiri şi lichidări, desigur, replică Mattson. Şi alte cîteva hotărîri pe care o să-i cer să le ia. 491

* Jane Sagan se uită la ceea ce arăta ca un spectacol de lumini miniatural. – Ce-i asta? întrebă ea. – E sufletul lui Jared Dirac, răspunse Cainen. Sagan îi aruncă o privire. – Îmi aduc aminte că mi-ai spus cîndva că soldaţii din Forţele Speciale n-au suflete, replică ea. – Asta fost în alt loc şi-n alt timp, zise Cainen. Acum nu mai sînt atît de necugetat. Dar foarte bine, atunci e conştiinţa lui. Recuperată de unul dintre soldaţii tăi, cred, şi, din cîte înţeleg, înregistrată de Charles Boutin. Şi mai înţeleg că e treaba ta să hotărăşti ce să facem cu ea. Sagan dădu din cap. Szilard venise la ea, oferindu-i eliberarea din armată a ei şi a lui John Perry şi custodia lui Zoë Boutin, cu condiţia să-şi ţină gura în legătură cu Conclavul şi să ia o hotărîre cu privire la ce se va întîmpla cu conştiinţa lui Jared Dirac. Înţeleg cum e cu Conclavul, spusese ea. Dar nu înţeleg ce e cu Dirac. Sînt doar curios ce-o să faci, răspunsese Szilard, şi refuzase să explice mai mult de-atît. – Ce-o să faci cu ea? întrebă Cainen. – Ce crezi c-ar trebui să fac? – Ştiu precis ce-ar trebui să faci cu ea, zise Cainen. Dar nu sînt tu şi n-o să-ţi spun ce-aş face eu pînă nu aud mai întîi ce-ai face tu. Sagan se uită la Harry Wilson, care privea cu interes. – Şi tu ce-ai face, Harry? – Îmi pare rău, Jane, răspunse Wilson, şi zîmbi. Şi eu o să-mi ţin părerea pentru mine. E problema ta. – L-ai putea aduce înapoi, îi spuse Sagan lui Cainen. – E posibil, răspunse Cainen. Ştim mai mult acum decît ştiam înainte. E posibil să putem condiţiona creierul mai bine decît au condiţionat ei creierul lui Dirac să accepte personalitatea lui Boutin. Există un oarecare risc ca transferul să nu se imprime, şi atunci ai avea o situaţie ca a lui Dirac, cînd o altă personalitate a crescut în schimb, şi cealaltă personalitate ar avea influenţă mai încet. Dar cred că riscul e mai mic acum şi, cu timpul, nu va mai fi deloc un risc serios. Cred că l-am putea aduce înapoi, dacă asta vrei. 492

– Dar nu-i ce-a vrut Jared, nu-i aşa? întrebă Sagan. Ştia că i-a fost înregistrată conştiinţa. Ar fi putut să-mi ceară să încerc s-o salvez. N-a făcut-o. – Nu, n-a făcut-o, fu de acord Cainen. – Jared şi-a făcut alegerea, hotărî Sagan. Şi era alegerea lui. Şterge înregistrarea, te rog, Cainen. – Iar acum vezi de ce ştiu că ai un suflet, zise Cainen. Te rog acceptă-mi scuzele pentru că m-am îndoit vreodată. – Nu-i nevoie să te scuzi. Dar le accept. – Mulţumesc, zise Cainen. Iar acum, locotenent Sagan, mă întrebam dacă ţi-aş putea cere o favoare. Sau poate că nu este atît de mult o favoare, cît lichidarea unei datorii între noi. – Ce este? întrebă Sagan. Cainen se uită pe lîngă Sagan la Wilson, care păru deoodată extrem de stînjenit. – Nu trebuie să stai pentru asta, prietene, îi spuse Cainen lui Wilson. – Sigur că o să stau, protestă Wilson. Dar dă-mi voie să repet: eşti un neghiob blestemat. – Am notat. Şi apreciez gîndul. Wilson încrucişa braţele şi păru rănit. – Spune-mi, vorbi Sagan. – Aş dori să mor, locotenente, spuse Cainen. În ultimele cîteva luni, am început să simt că efectul medicamentului pe care mi-l daţi scade. Cu fiecare zi am dureri tot mai mari. – Îţi putem da mai mult, sugeră Sagan. – Da, şi poate că ar funcţiona, zise Cainen. Dar am dureri şi mai presus de simplul aspect fizic. Sînt departe de poporul şi de casa mea, şi departe de lucrurile care mă fac fericit. Preţuiesc prietenia cu Harry Wilson şi cu tine – tu, dintre toţi oamenii! – dar cu fiecare zi simt acea parte din mine care este rraey, partea care este cu adevărat eu, devenind tot mai rece şi mai mică. Peste nu prea multă vreme, n-o să mai rămînă nimic din ea şi o să rămîn singur, absolut singur. Voi fi în viaţă, dar mort pe dinăuntru. – Pot să vorbesc cu generalul Szilard să fii eliberat, propuse ea. – Asta i-am spus şi eu, interveni Wilson. – Ştii că n-or să-mi dea drumul niciodată, zise Cainen. Am lucrat prea mult pentru voi. Ştiu mult prea multe. Şi chiar dacă m-ar elibera, crezi că rraey m-ar primi înapoi cu braţele deschise? Nu, locotenente, sînt departe de casă şi ştiu că nu mă pot întoarce niciodată. 493

– Îmi pare rău că ţi-am făcut asta, Cainen, spuse Sagan. Dacă aş putea să schimb lucrurile pentru tine, aş face-o. – De ce s-o faci? Ţi-ai salvat poporul de război, locotenente. Eu sînt doar o parte din preţ. – Tot îmi pare rău. – Atunci plăteşte-ţi această datorie faţă de mine, îi ceru Cainen. Ajută-mă să mor. – Cum să fac asta? – În studiile mele despre cultura umană am învăţat despre seppuku, explică rraey-ul. Ştii ce este asta? Sagan clătină din cap. – Sinucidere rituală, de la japonezii voştri. Ritualul include un Kaishakunin, un secund – cineva care alină suferinţa persoanei care comite seppuku, ucigînd-o în momentul celei mai mari agonii. Aş alege să mor de boala pe care mi-ai provocat-o, locotenent Sagan, dar mă tem că atunci cînd agonia ar fi mai mare, aş striga îndurare, cum am făcut prima oară, făcîndu-mă de ruşine şi pornind pe calea care m-a adus aici. Un secund m-ar salva de acea ruşine. Îţi cer să fii secundul meu, locotenent Sagan. – Nu cred că Forţele Coloniale de Apărare mi-ar permite să te ucid, îl preveni Sagan. În afara luptei. – Da, şi găsesc acest lucru incredibil de ironic, spuse Cainen. Totuşi, în acest caz îţi vor permite. Am cerut deja permisiunea generalului Mattson şi mi-a acordat-o. I-am cerut de asemenea generalului Szilard permisiunea ca tu să-mi fii secund. A fost de acord. – Ce vei face dacă refuz? întrebă Sagan. – Ştii ce voi face, răspunse Cainen. Cînd ne-am întîlnit prima oară mi-ai spus că tu credeai că vreau să trăiesc, şi aveai dreptate. Dar aşa cum am zis mai devreme, acela a fost un alt loc şi un alt timp. În acest timp şi loc, vreau să fiu eliberat. Dacă asta înseamnă că voi fi singur, atunci voi fi singur. Dar sper că nu va fi cazul. – Nu va fi, replică Sagan. Accept, Cainen. Voi fi secundul tău. – Îţi mulţumesc din adîncul sufletului, locotenent Sagan, prietena mea. Cainen se uită la Wilson, care plîngea. – Şi tu, Harry? Ţi-am cerut mai devreme să mă asişti şi ai refuzat. Îţi cer din nou. Wilson dădu din cap cu violenţă. – Da! exclamă el. O s-o fac, ticălos jalnic ce eşti! O să fiu aici cînd mori! – Mulţumesc, Harry, spuse Cainen şi se întoarse din nou spre 494

Sagan. Am nevoie de două zile ca să închei lucrurile aici. Vei veni să mă vizitezi în cea de-a treia zi, spre seară? – O să fiu aici, promise Sagan. – Pumnalul tău de luptă va fi, cred, suficient. – Dacă asta îţi doreşti… Mai e ceva ce-ai vrea să fac pentru tine? – Un singur lucru. Şi-o să înţeleg dacă nu-l poţi face. – Spune-mi. – M-am născut pe colonia Fala, zise Cainen. Acolo am crescut. După ce mor, acolo aş dori să mă întorc. Ştiu că va fi un lucru greu de făcut… – O să-l fac. Chiar dacă va trebui să te duc chiar eu. Îţi promit, Cainen. Îţi promit că o să te întorci acasă. * La o lună după ce Zoë şi Sagan se întoarseră pe staţia Phoenix, Sagan o luă pe Zoë pe o navetă ca să viziteze piatra de mormînt a părinţilor ei. Pilotul navetei era locotenentul Cloud, care întrebă de Jared. Sagan îi spuse că a murit. Locotenentul Cloud rămase tăcut pentru o clipă şi apoi începu să-i spună lui Sagan glumele pe care le ştia de la Jared. Sagan rîse. La piatra de mormînt, Sagan rămase în picioare, în timp ce Zoë îngenunche şi citi numele părinţilor ei, limpede şi calm. În luna care trecuse, Sagan o văzuse pe Zoë schimbîndu-se – din fetiţa nesigură pe care-o întîlnise prima oară, părînd mai mică decît în realitate şi întrebînd pe un ton plîngăreţ despre tatăl ei – într-o persoană mai fericită, mai vorbăreaţă şi mai apropiată de vîrsta pe care-o avea. Şi care, din întîmplare, era doar cu puţin mai mică decît a lui Sagan. – Numele meu e şi el aici, observă Zoë, urmărind inscripţia cu degetul. – Pentru o vreme, cînd ai fost luată prima oară de extratereştri, tatăl tău a crezut că ai murit, îi explică Sagan. – Ei bine, nu am murit, zise Zoë pe ton sfidător. – Nu, zîmbi Sagan. Nu, cu siguranţă că nu. Zoë puse mîna pe numele gravat în piatră al tatălui ei. – El nu e cu adevărat aici, nu-i aşa? Aici, dedesubtul meu. – Nu, răspunse Sagan. A murit pe Arist. Asta-i acolo unde erai înainte să venim aici. 495

– Ştiu, replică Zoë şi se uită la Sagan. Domnul Jared a murit şi el acolo, nu-i aşa? – Da. – Zicea că mă cunoaşte, dar eu nu mi-l amintesc deloc. – Te cunoştea, dar e greu de explicat. O să-ţi povestesc cînd o să fii mai mare. Zoë se uită din nou la piatra de mormînt. – Toţi oamenii care m-au cunoscut au murit, rosti ea, cu o voce subţire, tărăgănată. Toţi ai mei s-au dus… Sagan se lăsă în genunchi în spatele lui Zoë şi o îmbrăţişa scurt, dar cu putere. – Îmi pare atît de rău, Zoë. – Ştiu, spuse Zoë. Şi mie îmi pare rău. Mi-e dor de tăticul şi de mămica şi chiar şi de domnul Jared un pic. Chiar dacă nu l-am cunoscut foarte bine. – Ştiu că şi lor le e dor de tine. Veni în faţa lui Zoë. – Ascultă, Zoë. În curînd o să plec într-o colonie unde o să locuiesc. Dacă vrei, poţi veni cu mine. – O să fim numai tu şi cu mine? – Păi, tu şi cu mine şi cu un bărbat pe care îl iubesc foarte mult. – O să-mi placă de el? – Aşa cred. Mie îmi place de el, şi îmi place şi de tine, aşa că se înţelege de la sine că o să vă placă unul de altul. Tu, eu şi cu el. – Ca o familie! – Da, ca o familie. O să semene foarte mult cu o familie. – Dar am deja un tătic şi o mămică… – Ştiu, Zoë. N-aş vrea să-i uiţi niciodată. John şi cu mine o să fim doar doi adulţi care or să fie foarte norocoşi să locuiască împreună cu tine. – John, spuse Zoë. John şi Jane. John şi Jane şi Zoë… – John şi Jane şi Zoë, repetă Sagan. – John şi Jane şi Zoë, spuse iar Zoë, ridicîndu-se şi mişcîndu-se în ritmul numelor. John şi Jane şi Zoë. John şi Jane şi Zoë! Îmi place! – Şi mie. – Ei, OK atunci. Şi-acum, mi-e foame! Sagan rîse. – Foarte bine, hai să-ţi luăm ceva de mîncare. – OK. Dă-mi voie să le zic la revedere lui mămica şi lui tăticul. 496

Alergă pînă la piatra de mormînt şi depuse un sărut pe ea. – Vă iubesc, strigă ea, apoi se întoarse în fugă lîngă Sagan şi o luă de mînă. – Sînt gata. Hai să mîncăm. Ce ţi-ar plăcea? – Ce avem? – Sînt multe dintre care putem să alegem, zise Sagan. Alege ceva. – În regulă. Sînt foarte bună cînd trebuie să fac alegeri, ştii? – Bine, răspunse Sagan, îmbrăţişînd-o strîns pe fetiţă. Îmi pare foarte bine să aud asta…

497

MULŢUMIRI Mai întîi, pentru toţi cei care cred că ar trebui să fie mai uşor să scrii o urmare, pentru că ai creat deja universul: Bua ha ha ha ha ha ha! Ei bine, nu. Cu acest lucru în minte, îngăduiţi-mi să mulţumesc mai întîi redactorului meu, Patrick Nielsen Hayden, pentru că mi-a trimis din cînd în cînd cîte un e-mail, ca din întîmplare, ca să mă anunţe cu cîtă nerăbdare aştepta să citească următorul capitol, în loc să mă sugrume, ceea ce probabil că ar fi trebuit să facă şi ar putea încă să facă, pentru că acum a căpătat întregul manuscris şi n-ar mai primi nici o pedeapsă pentru asta (în afară de cazul în care mai vrea o carte). Alţi oameni magnifici de la Tor care merită dragoste şi/sau bomboane: Teresa Nielsen Hayden, Liz Gorinsky, Irene Gallo, scumpa plecată dintre noi Fiona Lee (e în viaţă, doar că a dusă puţin în China), Dot Lin şi Tom Doherty. Cu toate acestea, ca regulă generală, toţi cei care lucrează la Tor merită dragoste şi/sau bomboane, şi nu spun asta doar pentru că i-am făcut să sufere aruncînd termenele în aer. Ei, poate, un pic. Dar nu înseamnă că e mai puţin adevărat. Mulţumiri de asemenea lui Rich Klin, pentru corectura cu adevărat eroică. Recunoaşteţi: socotiţi coperta nemaipomenită. Ei, e adevărat, aşa este, şi toţi trebuie să-i mulţumim lui John Harris pentru asta. Îi mulţumesc, ca întotdeauna, lui Ethan Ellenberg, agentul meu, a cărui judicioasă ciondăneală pentru contracte e un spectacol de urmărit. Unul dintre motivele pentru care această carte există este acela că primul volum din serie, Războiul bătrînilor, a fost destul de norocos încît să fi fost lăudat online de către oameni al căror gust în materie de lectură se bucură de încrederea cititorilor. Le mulţumesc tuturor şi adaug mulţumiri speciale lui Glenn Reynolds, Cory Doctorow, Stephen Green, Stephen Bainbridge şi Eugene Volokh. În cazul în care vă întrebaţi vreodată dacă vorbele online funcţionează, apropo: O, vai, da! Dacă vă întrebaţi de ce anumite lucruri din carte par atît de bune, răspunsul scurt este: pentru că le-am văzut că merg în alte cărţi şi mi-am zis: „Ce chestie excelentă. Cred c-o s-o fur.” Lista 498

scriitorilor de la care am furat în mod conştient îi include pe Nick Sagan (ideea transferului de conştiinţă, folosită cu un efect excelent în Edenborn), Scott Westerfeld (ale cărui uluitoare bătălii spaţiale din The Risen Empire şi The Killing of Worlds vă vor face să plîngeţi de bucurie) şi David Brin, al cărui concept de „ridicare” (vezi The Uplift War) trebuie menţionat. Mulţumesc de asemenea diferiţilor scriitori de SF&F pe care îi pomenesc în cursul cărţii. Ca întotdeauna, Regan Avery a fost indispensabilă ca primă cititoare. Fiecare scriitor ar trebui să aibă cîte o Regan. Dar n-o puteţi avea pe Regan Avery. E a mea. Mrrrrrrr! Chad Brink mi-a trimis prin poştă un exemplar al uneia dintre cărţile mele ca să-i dau un autograf, şi mi-au trebuit cîteva luni să i-o restitui. De fapt, s-ar putea s-o mai am încă acasă. Îmi închipui că punîndu-l aici, la mulţumiri, în această carte, compensez faptul că sînt un restituitor de cărţi prin poştă atît de groaznic. De asemenea, e limpede, n-ar trebui să-mi trimiţi cărţile prin poştă ca să le semnez. Nu eşti tu de vină, Chad, eu sînt. Deven Desai, Natasha Kordus, Kevin Stampfl, Mykal Burns, Daniel Mainz, Justine Larbalestier, Lauren McLaughlin, Andrew Woffinden, Charlie Stross, Bill Schafer, Karen Meisner, Anne KG Murphy, Cian Chang, Kristy Gaitten, John Anderson, Stephen Bennett, Erin Barbee, Joe Rybicki şi mulţi alţii pe care nu mi-i pot aminti pentru că e 4:30 dimineaţa, dar voi ştiţi cine sînteţi, vă iubesc pe toţi şi aş dori să am copii cu voi. Chiar gemeni. La urmă dar nu cele din urmă, acordaţi-mi o clipă pentru a le mulţumi lui Kristine şi Athena Scalzi pentru că au avut atîta răbdare cu mine pe cît s-a putut, în timpul scrierii acestei cărţi. Scrierea cărţii a fost deosebit de dificilă pentru Athena, care la un moment dat s-a întors spre mama ei şi a declarat: „Tăticul a devenit plicticos”. Promit să fiu mai puţin plicticos de acum înainte, începînd chiar din această clipă. John Scalzi

499

500

John Scalzi

Ultima colonie Traducere din limba engleză: CRISTINA GHIDOVEANU

Ilustraţia copertei © Richard Anderson, 2011

501

Pentru Patrick şi Teresa Hayden, prieteni şi editori. Pentru Heather şi Bob, frate şi soră. Pentru Athena, fiică. Pentru Kristine, care este totul.

502

UNU Daţi-mi voie să vă vorbesc despre lumile pe care le-am lăsat în urmă. Pămîntul îl ştiţi; toţi îl ştiu. Este lumea natală a omenirii, deşi în acest moment nu mai sînt mulţi care s-o considere planeta noastră „de baştină” – Phoenix a jucat acest rol de cînd Uniunea Colonială a fost creată şi a devenit forţa călăuzitoare a expansiunii şi protejării rasei noastre în univers. Dar nu uiţi niciodată de unde vii. Să fii de pe Pămînt, în acest univers, e ca şi cum ai fi un puşti dintr-un tîrguşor care se suie în autobuz, se duce în marele oraş şi-şi petrece toată după-amiaza căscînd gura la clădirile înalte. Apoi se trezeşte jefuit, pentru crima de a se fi minunat în faţa acestei lumi noi şi stranii, care are asemenea lucruri în ea, pentru că lucrurile din noua lume nu au nici prea mult timp, nici prea multă compasiune pentru un nou-venit şi sînt gata să-l omoare pentru ceea ce are în valiză. Puştiul din tîrguşor învaţă repede acest lucru, pentru că nu se mai poate întoarce acasă. Am petrecut şaptezeci şi cinci de ani pe Pămînt, trăind în cea mai parte a timpului în acelaşi oraş mic din Ohio şi împărţind cea mai mare parte din acea viaţă cu aceeaşi femeie. Ea a murit şi a rămas pe loc. Eu am trăit şi am plecat. Următoarea lume este metaforică. Forţele Coloniale de Apărare m-au luat de pe Pămînt şi au păstrat din mine acele componente pe care le voiau: conştiinţa şi o mică parte din ADN. Din cel din urmă mi-au construit un corp nou, care era tînăr, iute, puternic şi frumos, şi doar parţial uman. Mi-au vîrît conştiinţa în el şi nu miau dat nici pe departe destul timp să mă bucur de a doua mea tinereţe. Apoi au luat acest trup frumos care era acum persoana mea şi au petrecut următorii cîţiva ani încercînd cu asiduitate să-l omoare, aruncîndu-mă împotriva oricărei rase extraterestre ostile cu putinţă. Existau o mulţime. Universul e vast, dar numărul lumilor potrivite pentru viaţa umană e surprinzător de mic şi, din întîmplare, spaţiul e plin de numeroase alte specii inteligente care 503

vor aceleaşi planete ca şi noi. Foarte puţine dintre aceste specii, se pare, sînt adeptele conceptului de a împărţi; noi cu siguranţă nu sîntem. Cu toţii luptăm, iar lumile pe care le putem locui se schimbă între noi dintr-o parte în alta, pînă cînd unii sau alţii reuşesc să pună mîna pe una dintre ele atît de strîns, încît nu le mai poate fi smulsă. De-a lungul a vreo două secole, noi, oamenii, am reuşit şmecheria respectivă pe vreo cîteva zeci de lumi, şi am eşuat pe alte cîteva zeci. Nimic din toate astea nu ne-a adus prea mulţi prieteni. Am petrecut şase ani în această lume. Am luptat şi aproape că am murit, nu doar o singură dată. Am avut prieteni, dintre care cei mai mulţi au murit, dar pe cîţiva i-am salvat. Am cunoscut o femeie care semăna dureros de mult cu aceea cu care mi-am împărţit viaţa pe Pămînt, dar care era totuși o persoană complet diferită. Am apărat Uniunea Colonială şi, făcînd acest lucru, am crezut că păstrez umanitatea vie în univers. La sfîrşitul celor şase ani, Forţele Coloniale de Apărare au luat acea parte din mine care fusesem întotdeauna eu şi au băgat-o într-un al treilea şi ultim corp. Acest corp era tînăr, dar nici pe departe la fel de rapid şi de puternic. Era, la urma urmei, doar uman. Dar acestui trup nu i se cerea să lupte şi să moară. Am resimţit lipsa faptului de a fi puternic ca un supererou de bandă desenată. N-am resimţit lipsa nici uneia dintre creaturile extraterestre pe care am întîlnit-o şi care încerca din răsputeri să mă omoare. Era un schimb echitabil. Următoarea lume vă este probabil necunoscută. Staţi din nou pe Pămînt, vechiul nostru cămin, unde miliarde de oameni încă trăiesc şi visează la stele. Ridicaţi ochii spre cer, către constelaţia Linxului, foarte aproape de Carul Mare. E o stea acolo, galbenă ca soarele nostru, cu şase planete principale. Cea de-a treia, destul de potrivit, e o imitaţie a Pămîntului: 96% din circumferinţa lui, dar cu un nucleu de fier puţin mai mare, aşa încît masa ei reprezintă 101% faţă de a acestuia (procentul acela nu se observă prea mult). Doi sateliţi: unul avînd două treimi din mărimea satelitului Pămîntului, dar mai apropiat decît Luna, astfel încît pe cer acoperă cam aceeaşi suprafaţă. Al doilea satelit, un asteroid capturat, e mult mai mic şi mai apropiat. Se află pe o orbită instabilă; în cele din urmă, o să se rostogolească şi o să cadă pe planeta de dedesubt. Cea mai bună estimare afirmă că se va întîmpla cam peste un sfert de milion de ani. Localnicii nu sînt grozav de îngrijoraţi, în acest moment. 504

Această lume a fost descoperită de oameni cu aproape şaptezeci şi cinci de ani în urmă; ealanii aveau o colonie acolo, dar Forţele Coloniale de Apărare au corectat acest fapt. Apoi ealanii, ca să spunem aşa, au refăcut calculele pentru această ecuaţie şi a mai durat vreo doi ani pînă să se rezolve totul. Cînd s-a rezolvat, Uniunea Colonială a deschis planeta pentru coloniştii de pe Pămînt, mai ales din India. Aceştia au sosit în valuri; primul – după ce planeta a fost cîştigată de la ealani, iar al doilea – la scurtă vreme după războiul de pe subcontinent, de pe Pămînt, cînd guvernul provizoriu susţinut de forţele de ocupaţie i-a lăsat pe cei mai de seamă sprijinitori ai regimului Chowdhury să aleagă între colonizare şi închisoare. Cei mai mulţi au plecat în exil, luîndu-şi familiile cu ei. Oamenii aceştia n-au visat atît de mult la stele, pe cît acestea le-au fost impuse. Avînd în vedere oamenii care locuiesc pe planetă, aţi putea crede că ar trebui să aibă un nume care le reflectă moştenirea. Vaţi înşela însă. Planeta se numeşte Huckleberry, botezată fără îndoială de vreun aparatcic al Uniunii Coloniale, amator de Twain. Satelitul cel mare al planetei Huckleberry este Sawyer; cel mic este Becky. Cele trei continente principale se numesc Samuel, Langhorn şi Clemens; de lîngă Clemens porneşte un şir lung, întortocheat, de insule vulcanice cunoscut sub numele de Arhipelagul Livy, aflat în oceanul Calaveras. Cele mai multe dintre formele de relief mai importante aveau deja diferite nume legate de Twain înainte de sosirea primilor colonişti; aceştia par să le fi acceptat cu bunăvoinţă. Staţi acum pe această planetă alături de mine. Ridicaţi ochii spre cer, în direcţia constelaţiei Lotus. Acolo se află o stea, galbenă precum aceasta în jurul căreia se roteşte planeta, o stea în jurul căreia m-am născut, cu două vieţi în urmă. De aici, este atît de departe, încît nu e vizibilă cu ochiul liber. Deseori, simt acelaşi lucru în legătură cu viaţa pe care am dus-o acolo. Numele meu este John Perry. Am optzeci şi opt de ani. Locuiesc pe această planetă de aproape opt ani. E casa mea, pe care o împart cu soţia şi fiica adoptivă. Bine aţi venit pe Huckleberry. În această poveste, este următoarea lume pe care o părăsesc. Dar nu cea din urmă. * Povestea despre cum am părăsit Huckleberry începe – ca toate poveştile demne de atenţie – cu o capră. Savitri Guntupalli, asistenta mea, nici măcar nu-şi ridică ochii 505

din cartea pe care-o citea, cînd m-am întors de la masa de prînz. – În biroul tău e o capră, îmi zise. – Hmmm, am răspuns. Credeam că am stropit cu ceva împotriva lor. Asta provocă o privire de jos în sus, ceea ce putea fi socotit o victorie, după cum mergeau lucrurile. – I-a adus cu ea pe fraţii Chengelpet, adăugă ea. – Rahat, am exclamat. Ultima pereche de fraţi care s-au certat la fel de mult ca fraţii Chengelpet se numeau Cain şi Abel, şi cel puţin unul dintre ei a trecut pînă la urmă la acţiune directă. – Credeam că ţi-am spus să nu-i laşi pe ăştia doi în biroul meu, cînd nu sînt aici. – N-ai spus nimic de felul ăsta, mă contrazise Savitri. – Să facem din asta o regulă de neclintit. – Şi chiar dacă ai fi zis, continuă Savitri, lăsînd cartea din mînă, asta ar presupune ca amîndoi fraţii să mă asculte, ceea ce nu face nici unul dintre ei. Aftab a tropăit primul aici, cu capra, iar Nissim a venit imediat după el. Nici unul dintre ei nici măcar nu s-a uitat în direcţia mea. – Nu vreau să fiu silit să am de-a face cu fraţii Chengelpet. Abia am mîncat. Savitri întinse mîna către marginea biroului, luă coşul de gunoi şi-l puse pe birou. – Negreşit, vomită mai întîi, îmi zise. O întîlnisem pe Savitri cu cîţiva ani în urmă, în timp ce făceam turul coloniilor în calitate de reprezentant al Forţelor Coloniale de Apărare pentru a le promova cu entuziasm în diferitele colonii în care am fost trimis. La oprirea din satul New Goa, în colonia Huckleberry, Savitri s-a ridicat în picioare şi m-a numit unealtă a regimului imperialist şi totalitar al Uniunii Coloniale. Mi-a plăcut imediat de ea. Cînd am fost demobilizat din FCA, m-am hotărît să mă stabilesc în New Goa. Mi s-a oferit funcţia de mediator al satului, pe care am primit-o, şi am fost surprins să o găsesc pe Savitri acolo în prima mea zi de lucru, spunîndu-mi că avea să fie asistenta mea, fie că îmi place, fie că nu. – Adu-mi aminte din nou de ce ai acceptat slujba asta, am întrebat-o pe Savitri pe deasupra coşului de gunoi. – Din pură perversitate, răspunse ea. O să vomiţi sau nu? – Cred că o să mă abţin, am replicat. Înhăţă coşul de gunoi şi-l aşeză la locul lui, apoi îşi luă cartea 506

ca să se reapuce de citit. Mi-a venit o idee. – Hei, Savitri, vrei slujba mea? – Sigur că da, îmi răspunse ea, deschizînd cartea. O să încep imediat după ce termini cu fraţii Chengelpet. – Mulţumesc. Savitri se încruntă. Se întoarse la aventurile ei literare. Mi-am adunat puterile şi am intrat pe uşa propriului meu birou. Capra din mijlocul încăperii era drăguţă. Fraţii Chengelpet, aşezaţi pe scaunele din faţa biroului, erau mai puţin drăguţi. – Aftab, am rostit, dînd din cap către fratele mai în vîrstă. Nissim, am făcut semn către cel mai tînăr. Şi prietena lor, am adăugat, arătînd către capră. Cu ce vă pot ajuta în după-amiaza asta? – Îmi poţi da permisiunea să-mi împuşc fratele, mediator Perry? răspunse Nissim. – Nu sînt sigur că face parte dintre atribuţiile funcţiei mele, iam spus. Şi oricum pare puţin cam drastic. Ce-ar fi să-mi povestiţi ce se petrece? Nissim arătă către fratele lui. – Ticălosul ăsta mi-a furat sămînţa, îl acuză el. – Poftim? – Sămînţa, repetă Nissim. Întreabă-l. Nu poate să tăgăduiască. Am clipit din ochi şi m-am întors spre Aftab. – Aşadar, ai furat sămînţa fratelui tău, aşa-i, Aftab? – Trebuie să-l ierţi pe fratele meu, replică Aftab. E înclinat spre isterie, după cum ştii. Ceea ce vrea să spună este că unul dintre ţapii lui a plecat în hoinăreală de pe păşunea lui pe a mea şi a fecundat capra asta, iar acum pretinde că am furat sperma ţapului lui. – Nu era un ţap oarecare, insistă Nissim. Era Prabhat, ţapul meu premiat. Îl dau pentru prăsilă pe bani frumoşi, iar Aftab nu vrea să plătească preţul. Aşadar, mi-a furat sămînţa. – E sămînţa lui Prabhat, idiotule, izbucni Aftab. Şi nu-i vina mea că ai grijă de gardul tău atît de prost încît ţapul tău a putut să ajungă pe pămîntul meu. – O, asta-i nostim, exclamă Nissim. Mediator Perry, te anunţ că sîrma gardului a fost tăiată. Prabhat a fost ademenit pe pămîntul lui. – Ai halucinaţii, protestă Aftab. Şi chiar dacă ar fi adevărat dar 507

nu e, şi ce dacă? L-ai căpătat înapoi pe preţiosul tău Prabhat… – Dar acum tu ai capra asta gravidă, zise Nissim. O sarcină pentru care nu ai plătit şi pentru care nu ţi-am dat permisiunea. E furt, pur şi simplu. Şi, mai mult decît atît, încerci să mă ruinezi. – Despre ce tot vorbeşti? întrebă Aftab. – Încerci să prăseşti un nou mascul, replică Nissim, dar în direcţia mea, şi arătă capra, care rodea spătarul scaunului lui Aftab. Nu tăgădui. E capra ta cea mai bună. Împerechind-o cu Prabhat, ai avea un ţap pe care să-l dai de prăsilă. Încerci să-mi subminezi afacerea. Întreabă-l, mediator Perry. Întreabă-l ce poartă capra lui în pîntece… M-am uitat din nou spre Aftab. – Ce poartă capra ta, Aftab? – Printr-o simplă coincidenţă, unul dintre fetuşi e mascul, răspunse Aftab. – Vreau să fie avortat, pretinse Nissim. – Nu e capra ta, spuse Aftab. – Atunci am să iau iedul cînd se naşte, insistă Nissim. Ca plată pentru sămînţa pe care ai furat-o. – Iar asta! exclamă Aftab, şi se uită cercetător la mine. Vezi cu ce am de-a face, mediator Perry. Îşi lasă ţapii s-o ia razna pe arătură, prăsindu-se în voie, şi apoi cere plată pentru propria lui administrare proastă a animalelor. Nissim urlă furios şi începu să strige şi să gesticuleze violent la fratele lui; Aftab îl imită. Capra ocoli biroul şi mă privi curioasă. Am băgat mîna în birou şi i-am dat caprei o bomboană pe care am găsit-o acolo. – Tu şi cu mine nu prea avem nevoie să stăm aici pentru asta, i-am spus caprei. Capra nu răspunse, dar mi-am dat seama că era de acord cu mine. Aşa cum fusese planificat iniţial, slujba mediatorului satului trebuia să fie simplă: de cîte ori sătenii din New Goa aveau o problemă cu guvernul local sau districtual, veneau la mine, iar eu îi ajutam să se descurce cu birocraţia şi să rezolve lucrurile. De fapt, era exact genul de slujbă pe care i-o dai unui erou de război care altfel e nefolositor pentru viaţa de zi cu zi a unei colonii în cea mai mare parte rurale; are exact atîta reputaţie în faţa celor suspuşi încît, atunci cînd îşi face apariţia în cadrul uşii, ei să fie nevoiţi să-i acorde atenţie. Problema e că, după cîteva luni petrecute astfel, sătenii din New 508

Goa au început să vină la mine şi cu celelalte necazuri. – O, nu vrem să ne batem capul cu funcţionarii, mi s-a spus de către unul dintre ei, după ce am întrebat de ce am devenit brusc omul la care se duceau toţi pentru orice, de la utilajele agricole pînă la sfaturile matrimoniale elementare. E mai uşor şi mai rapid să venim la tine. Rohit KulKarni, administratorul din New Goa, era încîntat de o asemenea stare de lucruri, din moment ce eu mă ocupam acum de problemele care obişnuiau să ajungă mai întîi la el. Îi rămînea mai mult timp să pescuiască şi să joace domino la ceainărie. În cea mai mare parte a timpului, această nouă definire extinsă a îndatoririlor mele de mediator mergea cît se poate de bine. Era plăcut să ajuţi oamenii, şi era la fel de plăcut că oamenii îmi ascultau sfaturile. Pe de altă parte, orice funcţionar public ar putea probabil să-ţi spună că numai cîţiva oameni enervanţi din comunitate le vor ocupa marea majoritate a timpului. În New Goa, aceste roluri erau ocupate de fraţii Chengelpet. Nimeni nu ştia de ce se urau atît de mult. Am crezut că ar putea fi ceva cu părinţii lor, dar Bhajan şi Niral erau oameni fermecători, la fel de nedumeriţi de ceea ce se întîmpla ca și toţi ceilalţi. Unii oameni pur şi simplu nu se înţeleg cu alţii dar, din nefericire, aceşti doi oameni care nu se înţelegeau s-a întîmplat să fie fraţi. De fapt, n-ar fi fost atît de rău dacă nu şi-ar fi construit fermele chiar unul lîngă altul şi astfel se întîlneau aproape tot timpul, faţă în faţă şi în afaceri. Cîndva, la începutul mandatului meu, i-am sugerat lui Aftab, pe care îl vedeam ca pe cel un pic mai raţional dintre fraţii Chengelpet, să se gîndească la mutarea pe o nouă parcelă de pămînt care tocmai fusese curăţată la capătul celălalt al satului, pentru că faptul de a locui departe de Nissim ar fi putut rezolva majoritatea problemelor dintre ei. – O, i-ar plăcea lui, replicase Aftab, pe un ton perfect rezonabil. După asta, am renunţat la orice speranţă de discuţie raţională în această privinţă şi mi-am acceptat karma care-mi cerea să sufăr prin intermediul vizitelor ocazionale ale ultragiaţilor fraţi Chengelpet. – În regulă, am spus, domolindu-i pe fraţi din zarva lor duşmănoasă. Uite ce zic… Nu cred că are cu adevărat importanţă cum a păţit-o prietena voastră, capra, aşa că să nu ne concentrăm asupra acestui fapt. Dar sînteţi amîndoi de acord că ţapul lui Nissim a făcut isprava. 509

Amîndoi fraţii Chengelpet dădură din cap; capra tăcea cu modestie. – Bine. Atunci, voi doi sînteţi împreună în afacere, am zis. Aftab, poţi să păstrezi iedul după ce se naşte, şi să-l dai pentru prăsilă dacă doreşti. Dar primele şase ori cînd o faci, Nissim primeşte onorariul întreg pentru împerechere, iar după aceea, jumătate din bani merg la fratele tău. – N-o să facă altceva decît să-l împerecheze pe gratis de primele şase ori, protestă Nissim. – Atunci să stabilim onorariul pentru împerechere după primele şase ori la media acestor prime şase ori, am hotărît eu. În aşa fel încît dacă încearcă să te tragă pe sfoară pe tine, va sfîrşi prin a se trage pe sfoară pe el însuşi. Şi e un sat mic, Nissim. Oamenii de aici n-or să se ducă pentru împerechere la Aftab dacă or să creadă că singurul motiv pentru care îşi închiriază ţapul este ca să-ţi încurce ţie mijloacele de trai. E o linie subţire între valoare şi faptul de a fi un vecin rău. – Şi dacă nu vreau să fiu în afaceri împreună cu el? întrebă Aftab. – Atunci poţi să-i vinzi iedul lui Nissim, i-am răspuns. Nissim deschise gura să protesteze. – Da, să-l vinzi, am repetat, înainte ca el să apuce să se plîngă. Să duci iedul la Murali să-ţi facă o evaluare. Acela va fi preţul. Lui Murali nu-i place prea mult de nici unul dintre voi, aşa că o să căpătaţi o estimare corectă. Bine? Fraţii Chengelpet cugetară la asta, ceea ce înseamnă că şi-au stors mintea ca să descopere dacă exista vreo cale prin care unul dintre ei era mai nefericit decît celălalt cu această stare de lucruri. Pînă la urmă, părură să ajungă amîndoi la concluzia că erau la fel de nemulţumiţi, ceea ce în această situaţie era un rezultat optim. Dădură din cap în semn de acceptare. – Bine, le-am spus. Acum, ieşiţi de-aici înainte de a-mi murdări covorul. – Capra mea n-ar face aşa ceva, exclamă Aftab. – Nu pentru capră îmi fac eu griji, am replicat, dîndu-i afară. Plecară; Savitri apăru în uşă. – Stai pe scaunul meu, zise ea, făcînd semn cu capul spre scaunul meu. – Du-te naibii, i-am răspuns, sprijinindu-mi picioarele pe birou. Dacă n-o să rezolvi cazurile iritante, nu eşti gata pentru scaunul cel mare. 510

– În cazul ăsta, mă întorc la rolul meu umil de asistentă a ta şi să te anunţ că, în timp ce stăteai de vorbă cu fraţii Chengelpet, a sunat şeful poliţiei. – Despre ce era vorba? am întrebat. – N-a zis, răspunse ea. A închis. Îl ştii pe şef. Foarte repezit. – Aspru dar drept, asta-i deviza lui, am zis. Dacă era ceva cu adevărat important, ar fi lăsat un mesaj, aşa că o să-mi bat capul cu asta mai tîrziu. Între timp, o să ajung la zi cu hîrţogăria. – N-ai de făcut nici o hîrţogărie, replică Savitri. Mi-o dai mie pe toată… – E terminată? am întrebat. – Din cîte ştii tu, da, răspunse Savitri. – Atunci cred că o să mă relaxez şi-o să mă încălzesc la razele talentelor mele superioare de conducător, am spus eu. – Mă bucur ca nu ai vomat în coşul meu de gunoi mai devreme, zise Savitri. Pentru că acum am unde s-o fac eu. Se retrase la biroul ei, înainte să apuc să mă gîndesc la o replică bună. Aşa a fost tot timpul, după prima lună în care am lucrat împreună. A avut nevoie de acea primă lună ca să se obişnuiască cu faptul că, deşi fost militar, nu eram de fapt o unealtă a colonialismului, sau cel puţin dacă eram, eram unul realist şi cu un rezonabil simţ al umorului. După ce a ajuns la concluzia că nu sînt aici ca să-mi extind hegemonia asupra satului ei, s-a relaxat îndeajuns cît să înceapă să mă ia peste picior. Aşa a fost relaţia noastră vreme de şapte ani, şi e una bună. Cu toată hîrţogăria terminată şi toate problemele satului rezolvate, am făcut ceea ce-ar fi făcut oricine altcineva în situaţia mea: am tras un pui de somn. Bine-aţi venit în lumea agitată a medierii din satele coloniale! E posibil să se petreacă altfel în alte părţi, dar dacă e adevărat sau nu, nu vreau să ştiu. M-am trezit la timp ca s-o văd pe Savitri închizînd biroul pentru ziua aceea. I-am făcut semn cu mîna de la revedere şi, după cîteva minute de nemişcare, mi-am urnit fundul de pe scaun şi-am ieşit pe uşă, pe drumul spre casă. Pe drum, l-am zărit din întîmplare pe şeful poliţiei venind spre mine pe partea cealaltă a drumului. Am traversat strada, m-am apropiat de el şi mi-am sărutat responsabilul cu aplicarea legii direct pe buze. – Ştii că nu-mi place cînd faci aşa ceva, protestă Jane, după ce m-am oprit. – Nu-ţi place cînd te sărut? am întrebat-o. 511

– Nu cînd sînt de serviciu, răspunse Jane. Îmi subminează autoritatea. Am surîs la gîndul că cine ştie ce infractor ar putea crede că Jane, fost soldat al Forţelor Speciale, ar fi prea moale doar pentru că îşi săruta soţul. Şuturile în fund care ar urma ar fi îngrozitoare prin amplitudine. Totuşi, n-am spus asta. – Îmi pare rău, i-am zis. O să încerc să nu-ţi mai subminez autoritatea. – Mulţumesc, replică Jane. Veneam oricum să te văd, pentru că nu m-ai sunat înapoi. – Am fost incredibil de ocupat azi. – Savitri mi-a povestit pe scurt cît de ocupat erai cînd am sunat… – Hopa! – Hopa! fu de acord Jane. Am pornit pe jos spre casă. – Ceea ce voiam să-ţi spun este că te poţi aştepta ca Gopal Boparai să treacă mîine pe-aici ca să afle care va fi sarcina lui în serviciul comunităţii. S-a îmbătat şi a provocat iarăși scandal. Urla la o vacă! – Karma rea, am comentat eu. – Vaca a crezut acelaşi lucru, replică Jane. L-a împuns în piept şi l-a aruncat prin fereastra unui magazin. – Go e teafăr? am întrebat. – Zgîrieturi, răspunse Jane. Geamul a sărit de la locul lui. Plastic. Nu s-a spart. – E a treia oară pe anul ăsta. Ar trebui dus în faţa adevăratului magistrat, nu în faţa mea. – Asta i-am zis şi eu. Dar l-ar aştepta patruzeci de zile de domiciliu forţat în închisoarea districtuală, iar Sashi trebuie să nască peste vreo două săptămîni. Are nevoie de el în preajmă mai mult decît are el nevoie de închisoare. – În regulă. O să-i găsesc eu ceva potrivit. – Cum ţi-ai petrecut ziua? întrebă Jane. Adică, în afară de moţăială… – Am avut parte de o zi cu fraţii Chengelpet, am răspuns. De data asta, cu o capră. Jane şi cu mine am stat de vorbă despre întîmplările zilei pe drumul spre casă, aşa cum facem în fiecare zi cînd ne întoarcem acasă, la mica fermă pe care o avem, chiar la ieşirea din satul propriu-zis. Cînd am cotit pe aleea ce duce spre casă, am dat peste 512

fiica noastră, Zoë, plimbîndu-l pe Babar, cîinele, care era, ca de obicei, nebun de fericire să ne vadă. – Ştia că veniţi, zise Zoë, gîfîind uşor. A luat-o la fugă de la jumătatea drumului. A trebuit să alerg ca să mă ţin după el… – Îmi pare bine să aflu că îi e dor cuiva de noi, am comentat. Jane îl mîngîie pe Babar, care dădea din coadă ca o furtună. Eu am sărutat-o pe Zoë pe obraz. – Voi doi aveţi un vizitator, ne anunţă Zoë. A apărut în faţa casei cam acum o oră. Într-un plutitor. Nimeni din oraş nu avea plutitor; erau bătătoare la ochi şi nepractice pentru o colonie de fermieri. Am aruncat o privire spre Jane, care ridică din umeri ca pentru a spune nu aştept pe nimeni. – Cine-a zis că este? am întrebat. – N-a zis, răspunse Zoë. Tot ce-a spus este că-i un vechi prieten de-al tău, John. I-am zis că poate să te sune, şi mi-a răspuns că e încîntat să aştepte. – Ei, măcar cum arată? am întrebat în continuare. – Tînăr, răspunse Zoë. Destul de drăguţ. – Nu cred că ştiu vreun tip drăguţ, am zis. Ăsta-i mai mult domeniul tău, fiica mea adolescentă. Zoë se uită cruciş şi surîse sarcastic. – Mulţumesc, tăticule de nouăzeci de ani! Dacă m-ai fi lăsat să termin, ai fi auzit indiciul care-mi spune mie că s-ar putea chiar să-l cunoşti. Şi anume faptul că e de asemenea verde! Asta ne făcu să schimbăm din nou o privire, Jane şi cu mine. Membrii FCA aveau pielea verde, un rezultat al clorofilei modificate care le dădea energie suplimentară pentru luptă. Atît Jane, cît şi eu avuseserăm cîndva pielea verde; eu mă întorsesem la culoarea mea iniţială, iar lui Jane i s-a îngăduit să-şi aleagă o nuanţă a pielii mai apropiată de standard, atunci cînd a schimbat trupurile. – N-a spus ce vrea? o întrebă Jane pe Zoë. – Nu, răspunse Zoë. Şi nici n-am întrebat. M-am gîndit să vin să vă caut şi să vă avertizez din timp. L-am lăsat pe veranda din faţă. – Probabil că pînă acum şi-a băgat nasul peste tot, prin jurul casei, am zis eu. – Mă îndoiesc, replică Zoë. I-am lăsat pe Hickory şi Dickory să stea cu ochii pe el. Am rînjit. – Asta ar trebui să-l ţină la locul lui, am observat. 513

ea.

– Exact așa m-am gîndit şi eu, spuse Zoë. – Eşti mai înţeleaptă decît anii tăi, fiica mea adolescentă. – Compensez pentru tine, tăticule de nouăzeci de ani, replică

Porni în fugă înapoi către casă, cu Babar tropăind în urma ei. – Ce atitudine, îi spun lui Jane. O are de la tine… – E adoptată, răspunse Jane. Şi nu eu sînt obraznica din familie! – Astea sînt amănunte, am replicat, şi am luat-o de mînă. Haide. Vreau să-l văd doar pe oaspetele nostru speriat de moarte. L-am găsit pe musafir pe balansoarul de pe verandă, privit stăruitor şi în tăcere de cei doi obini ai noştri. L-am recunoscut imediat. – Domnule general Rybicki, am exclamat. Ce surpriză! – Salut, domnule maior, răspunse Rybicki, adresîndu-mi-se cu fostul meu grad. Arătă spre obini. – Ţi-ai făcut nişte prieteni interesanţi, de ultima oară cînd team văzut. – Hickory şi Dickory. Sînt însoţitorii fiicei mele. Cît se poate de amabili, în afară de cazul în care cred că eşti o ameninţare pentru ea. – Şi ce se întîmplă atunci? întrebă Rybicki. – Depinde. Dar de obicei e rapid. – Minunat, comentă Rybicki. I-am lăsat să plece pe obini; se duseră s-o caute pe Zoë. – Mulţumesc, spuse Rybicki. Obinii mă fac să mă simt nervos. – Asta-i ideea, interveni Jane. – Îmi dau seama de asta. Dacă n-ai nimic împotrivă să întreb, de ce are fiica ta gărzi de corp obine? – Nu sînt gărzi de corp, sînt însoţitori, preciză Jane. Zoë e fiica noastră adoptivă. Tatăl ei biologic este Charles Boutin. Asta îl făcu pe Rybicki să ridice o sprînceană; avea un grad destul de mare ca să ştie despre Boutin. – Obinii îl venerează pe Boutin, dar el e mort. Au dorinţa de a-i cunoaşte fiica, aşa că i-au trimis pe aceştia doi să stea cu ea. – Şi asta n-o deranjează, comentă Rybicki. – A crescut cu ei ca bone şi protectori, explică Jane. Se simte în largul ei cu obinii. – Şi nu vă deranjează nici pe voi, continuă Rybicki. – O supraveghează şi o apără pe Zoë. Dau o mînă de ajutor pe514

aici. Iar prezenţa lor alături de noi face parte din tratatul pe care îl are Uniunea Colonială cu obinii. Faptul de a-i avea aici pare un preţ mic de plătit pentru a-i avea de partea noastră. – Asta-i destul de adevărat, fu de acord Rybicki şi se ridică în picioare. Ascultă, domnule maior. Am o propunere pentru tine. Făcu semn din cap spre Jane. – Pentru amîndoi, de fapt. – Ce anume? am întrebat. Rybicki arătă cu capul spre casă, în direcţia în care tocmai plecaseră Hickory şi Dickory. – Aş prefera să nu vorbesc despre asta undeva unde cei doi ar putea auzi, dacă am de-ales. Aveţi vreun loc unde putem vorbi în particular? Am aruncat o privire spre Jane. Ea surîse uşor. – Ştiu eu un loc, răspunse. * – Ne oprim aici? întrebă generalul Rybicki în timp ce trăgeam pe dreapta, în mijlocul cîmpului. – Ai întrebat dacă avem vreun loc unde putem vorbi în particular, am spus. Ai acum cel puţin două hectare de cereale între noi şi următoarea pereche de urechi, umane sau obine. Bineai venit în intimitate, stilul colonial. – Ce fel de cereală e asta? întrebă generalul Rybicki, trăgînd de un lujer. – E sorg, răspunse Jane, stînd lîngă mine. Babar era aşezat lîngă Jane şi se scărpina la ureche. – Sună familiar, zise Rybicki, dar nu cred că am mai văzut-o vreodată pînă acum. – Aici e o cultură principală, i-am explicat. E o cultură bună pentru că suportă arşiţa şi seceta, iar în lunile de vară se face destul de cald pe-aici. Cei de prin partea locului îl folosesc pentru o pîine numită bhakri şi pentru alte lucruri. – Bhakri, repetă Rybicki şi făcu semn spre oraş. Aşadar, oamenii ăştia sînt mai ales din India. – Unii dintre ei, am replicat. Cei mai mulţi s-au născut aici. Cea mai mare parte a colonizărilor active de aici, de pe Huckleberry, au loc acum pe continentul Clemens. L-au deschis cam în acelaşi timp cu sosirea noastră. – Deci nu-i nici o tensiune legată de războiul din subcontinent, spuse Rybicki. Din cauză că voi sînteţi americani, iar ei indieni. – Nu se pune problema. Oamenii de aici sînt la fel ca imigranţii 515

de pretutindeni. Se consideră mai întîi huckleberrieni şi apoi indieni. După încă o generaţie, nimic din toate astea nu va mai conta. Şi oricum, Jane nu e americană. Dacă sîntem priviţi cumva, sîntem priviţi ca foşti soldaţi. Cînd am sosit, eram nişte curiozităţi, dar acum sîntem doar John şi Jane, cu ferma de pe marginea drumului. Rybicki se uită din nou la ogor. – Sînt surprins că vă ocupaţi de agricultură. Voi doi aveţi slujbe adevărate. – Agricultura e o slujbă adevărată, zise Jane. Cei mai mulţi dintre vecinii noştri o fac. Ne prinde bine s-o facem şi noi, ca să-i putem înţelege pe ei şi ceea ce au nevoie din partea noastră. – N-am vrut să vă jignesc, se scuză Rybicki. – N-am luat-o ca pe o jignire, intervin din nou în discuţie. Avem aici cam şaisprezece hectare. Nu-i prea mult – şi nu destul ca să luăm banii celorlalţi fermieri – dar e destul ca să arătăm că preocupările celor din New Goa sînt şi preocupările noastre. Am muncit mult ca să devenim şi noi cetăţeni ai satului New Goa şi ai planetei Huckleberry… Generalul Rybicki dădu din cap şi se uită la tulpina lui de sorg. Aşa cum observase Zoë, era verde, chipeş şi tînăr. Sau cel puţin păstra aparenţa tinereţii, datorită corpului FCA pe care-l folosea încă. Avea să arate în vîrstă de douăzeci şi trei de ani atîta vreme cît urma să-l mai aibă, chiar dacă vîrsta lui adevărată era acum undeva peste o sută de ani. Arăta mai tînăr decît mine, chiar dacă eu eram mai tînăr decît el cu cel puţin cincisprezece ani. Atunci cînd părăsisem serviciul însă, mi-am schimbat corpul FCA cu unul nou, nemodificat, bazat pe ADN-ul meu original. Arătam acum de cel puţin treizeci de ani. Puteam trăi cu asta. La vremea cînd am plecat din FCA, Rybicki fusese superiorul meu, dar el şi cu mine ne cunoşteam de dinainte de asta. L-am cunoscut în prima mea zi de luptă, cînd el era locotenent-colonel iar eu – soldat simplu. Mă numea, cu dezinvoltură, fiule, făcînd aluzie la tinereţea mea. Aveam pe atunci şaptezeci şi şapte de ani! Asta este una dintre probleme cu Forţele Coloniale de Apărare: toată ingineria corporală pe care o fac încurcă rău de tot simţul vîrstei. Aveam nouăzeci de ani; Jane, născută adultă în cadrul Forţelor Speciale, avea vreo şaisprezece ani. Te apucă durerea de cap numai cînd te gîndeşti la asta… – E timpul să ne spui de ce te afli aici, domnule general, rosti Jane. 516

Şapte ani de viaţă alături de oameni născuţi în mod natural nui tociseră stilul de a da iama în politeţuri şi de a merge direct la ţintă, dobîndit în Forţele Speciale. Rybicki surîse strîmb şi aruncă sorgul pe jos. – Bine, zise el. După ce ai plecat din serviciu, Perry, am primit o avansare şi un transfer. Acum sînt la Departamentul Colonizării; cei care se ocupă cu iniţierea şi sprijinirea noilor colonii. – Încă faci parte din FCA, am observat. Pielea verde te dă de gol. Credeam că Uniunea Colonială îşi ţine separat secţiunile civilă şi militară. – Eu sînt omul de legătură, explică Rybicki. Trebuie să menţin lucrurile coordonate între cele două. E cam la fel de distractiv pe cît ai putea crede că este. – Ai toată compătimirea mea… – Mulţumesc, domnule maior. Au trecut ani de zile de cînd mi s-a mai adresat cineva cu gradul. – Apreciez acest lucru, continuă Rybicki. Motivul pentru care mă aflu aici este acela că mă întrebam dacă voi – amîndoi – aţi face o treabă pentru mine. – Ce fel de treabă? întrebă Jane. Rybicki o privi cercetător. – Să conduceţi o colonie nouă, răspunse el. Jane îmi aruncă o privire. Îmi dădeam seama că deja nu-i plăcea ideea. – Nu pentru asta există Departamentul Colonizării? am întrebat. Ar trebui să fie ticsit de tot felul de oameni a căror meserie e să conducă noi colonii. – Nu și de data asta, replică Rybicki. Colonia asta e altfel. – În ce fel? vru să ştie Jane. – Uniunea Colonială aduce colonişti de pe Pămînt, zise Rybicki. Dar în ultimii cîţiva ani coloniile – coloniile statornicite, ca Phoenix, Elysium şi Kyoto – au făcut presiuni asupra UC să lase oamenii lor să formeze noi colonii. Cei de pe aceste planete au mai făcut încercări înainte, fondînd colonii sălbatice, dar ştii cum au mers. Am dat din cap. Coloniile sălbatice erau ilegale şi neautorizate. UC a închis ochii la coloniile sălbatice; argumentul era că altfel oamenii din ele ar fi provocat necazuri acasă, aşa că puteau la fel de bine să-i lase să plece. Dar o colonie sălbatică era cu desăvîrşire pe cont propriu; în afară de cazul în care unul dintre colonişti era 517

odrasla cuiva sus-pus din guvern, FCA n-ar fi venit cînd strigai după ajutor. Statisticile supravieţuirii pentru coloniile sălbatice erau zguduitor de sumbre. Cele mai multe nu durau nici şase luni. Alte specii colonizatoare le lichidau de obicei. Nu era un univers iertător. Rybicki îmi observă încuviinţarea şi continuă. – UC ar prefera să-şi vadă coloniile de treburile lor, dar a devenit o problemă politică, iar UC n-o mai poate ignora. Aşa că Departamentul Colonizării a încercat să-l imite pe Solomon, spunînd ca fiecare dintre cei care-au provocat agitaţia să poată contribui cu un număr limitat de colonişti la primul val al operaţiunii. Aşa că acum avem o colonie incipientă de aproximativ două mii cinci sute de oameni, cu cîte două sute cincizeci din zece colonii diferite. Însă n-avem pe nimeni să-i conducă. Nici una dintre colonii nu-i vrea la conducere pe oamenii din celelalte colonii. – Există mai mult de zece colonii, am remarcat. Aţi putea recruta conducătorii coloniei dintr-una dintre acestea. – Teoretic, ar merge, fu de acord Rybicki. În universul real totuşi, celelalte colonii sînt supărate că nu şi-au văzut oamenii lor pe lista coloniei. Am promis că dacă această colonie merge bine, ne vom gîndi la ideea de a deschide alte lumi. Deocamdată însă e o harababură şi nimeni altcineva nu e dispus să coopereze. – Cine-a fost idiotul care-a sugerat de la început planul ăsta? întrebă Jane. – Din întîmplare, idiotul am fost eu, răspunse Rybicki. – Bună treabă, comentă Jane. M-am gîndit că era un lucru bun că nu mai era în armată. – Mulţumesc, şef Sagan, zise Rybicki. Apreciez sinceritatea. E limpede că au existat aspecte ale planului la care nu m-am aşteptat. De asta mă aflu aici. – Fisura acestui plan al tău – în afară de faptul că nici Jane, nici eu n-avem nici cea mai mică idee cum să conducem o colonie incipientă – este că şi noi sîntem acum colonişti, am spus. Sîntem aici de aproape opt ani. – Dar ai spus-o chiar tu: sînteţi foşti soldaţi. Foştii soldaţi sînt o categorie aparte. Nu sînteţi cu adevărat de pe Huckleberry. Tu eşti de pe Pămînt, iar ea a fost în Forţele Speciale, ceea ce înseamnă că nu e de nicăieri. Nu vreau să te jignesc, îi spuse lui Jane. – Rămîne totuşi problema că nici unul dintre noi nu are nici un fel de experienţă la conducerea unei colonii incipiente. Cînd mi-am 518

făcut turul de relaţii publice, cu multă vreme în urmă, am fost pe o colonie incipientă, pe Orton. Oamenii aceia nu încetau niciodată munca. Nu arunci pur şi simplu oamenii în situaţia aceea fără antrenament. – Voi aveţi antrenament. Amîndoi aţi fost ofiţeri. Dumnezeule, Perry, ai fost maior! Ai comandat un regiment de trei mii de oameni într-un grup de armată. E mai mare decît o colonie incipientă! – O colonie nu e un regiment militar. – Nu, nu e, încuviinţă Rybicki. Dar cere aceleaşi talente. Şi de cînd aţi fost demobilizaţi, aţi lucrat amîndoi în administraţia colonială. Tu eşti mediator – ştii cum funcţionează guvernul unei colonii şi cum se fac lucrurile. Soţia ta e şeful poliţiei şi răspunde de păstrarea ordinii. Voi doi aveţi, în general, toate talentele de care va fi nevoie. Nu v-am scos pur şi simplu numele dintr-o pălărie, domnule maior. Astea sînt motivele pentru care m-am gîndit la voi. Sînteţi pregătiţi în proporţie de optzeci şi cinci la sută deja, şi o să vă furnizăm noi restul pe drum, înainte de călătoria coloniştilor spre Roanoke. Ăsta-i numele pe care l-am ales pentru colonie, adăugă el. – Avem o viaţă aici, protestă Jane. Avem slujbe şi responsabilităţi, şi avem o fetiţă care are şi ea viaţa ei aici. Ne ceri să ne dezrădăcinăm ca să-ţi rezolvăm mica ta criză politică, de parcă ar fi un fleac. – Ei, îmi cer scuze pentru partea cu fleacul. În mod normal, aţi fi primit această cerere printr-un curier diplomatic colonial, împreună cu un teanc mare de documente. Dar, din întîmplare, am venit pe Huckleberry pentru motive complet diferite şi m-am gîndit să împuşc doi iepuri dintr-un foc. Sincer, nu mă aşteptam să vă prezint ideea stînd în mijlocul unui cîmp cu sorg. – În regulă, zise Jane. – Cît despre faptul de a fi o criză politică mică, te înşeli în privinţa asta, continuă Rybicki. E o criză politică de dimensiuni medii, pe cale să se transforme într-una mare. Chestiunea a devenit mai mult decît încă o colonie umană. Guvernele planetare locale şi presa au făcut din ea cel mai mare eveniment al colonizării de cînd oamenii au părăsit pentru prima oară Pămîntul. Nu e – crede-mă pe cuvînt –, dar faptul nu prea mai contează în acest moment. Totul a devenit un circ media şi o pacoste politică, şi a pus DC în defensivă. Colonia asta ne scapă din mîini din cauză că atît de mulţi alţii au investit în ea. Avem nevoie să ne recăpătăm controlul asupra sa. 519

– Aşadar, totul e legat de politică, am conchis eu. – Nu, replică Rybicki. M-ai înţeles greşit. DC n-are nevoie să recapete controlul pentru că ne aşteptăm la o răsturnare politică… Trebuie să recăpătăm controlul pentru că asta e o colonie umană. Ştiţi amîndoi cum e acolo, afară. Coloniile trăiesc sau mor – coloniştii trăiesc sau mor – în funcţie de cît de bine le pregătim şi le apărăm. Treaba DC este să-i pregătească pe colonişti cît mai bine cu putinţă înainte de a coloniza. Treaba FCA este de a-i proteja pînă cînd stabilesc un avanpost. Dacă oricare dintre cele două părţi ale ecuaţiei se prăbuşeşte, acea colonie a încurcat-o. În acest moment, partea din ecuaţie ce revine Departamentului nu funcţionează pentru că n-am furnizat conducerea, şi fiecare încearcă să-i împiedice pe toţi ceilalţi să umple vidul. Nu mai avem timp să facem lucrurile să meargă. Roanoke o să existe. Problema este dacă reuşim s-o facem cum trebuie. Dacă nu – dacă Roanoke moare – preţul o să fie iadul. Aşa că mai bine s-o facem cum trebuie. – Dacă e o problemă politică atît de încinsă, nu văd cum introducerea noastră în amestecătura asta ar ajuta lucrurile. Nu există nici o garanţie că vor fi toţi mulţumiţi cu noi. – Aşa cum am spus, nu v-am scos numele dintr-o pălărie, zise Rybicki. La Departament, am analizat o listă de candidaţi potenţiali care ne-ar conveni nouă şi care le-ar conveni celor de la FCA. Ne-am gîndit că dacă şi unii şi alţii am putea ajunge la un consens în legătură cu cineva, am putea convinge guvernele coloniilor să-l accepte. Voi doi eraţi pe listă. – Unde anume pe listă? întrebă Jane. – Cam pe la jumătate, răspunse Rybicki. Îmi pare rău. Ceilalţi n-au fost corespunzători. – Ei, e o adevărată cinste doar să fim nominalizaţi, am comentat. Rybicki rînji. – Nu mi-a plăcut niciodată sarcasmul tău, Perry. Înţeleg că vă pun multe pe umeri dintr-odată. Nu mă aştept să-mi daţi acum un răspuns. Am toate documentele aici, îşi ciocăni el tîmpla, vrînd să arate că stocase toate informaţiile în BrainPal, aşa că dacă aveţi un PDA vi le pot trimite, puteţi arunca o privire pe ele în tihnă. Atîta vreme cît tihna nu durează mai mult de o săptămînă standard. – Ne ceri să părăsim totul aici, vorbi Jane din nou. – Da, replică Rybicki. Vă cer. Şi fac apel şi la simţul datoriei, din moment ce ştiu că îl aveţi. Uniunea Colonială are nevoie de 520

oameni inteligenţi, capabili şi cu experienţă, ca să ne ajute să punem pe picioare colonia asta. Voi doi vă potriviţi. Şi ceea ce vă cer e mai important decît ceea ce faceţi aici. Slujbele voastre deacum pot fi făcute şi de alţii. Voi doi o să plecaţi şi altcineva o să vină şi o să vă ia locul. Poate că n-or să fie la fel de buni, dar or să fie suficient de buni. Ceea ce doresc de la voi doi pentru colonia asta nu e ceva ce poate face chiar oricine. – Ai zis că eram la mijlocul listei… – Era o listă scurtă, îmi răspunse Rybicki. Şi e o cădere bruscă după voi doi. Se întoarse din nou spre Jane. – Uite, Sagan, văd că e greu să te fac să accepţi asta. O să fac un tîrg cu voi. O să fie o colonie incipientă. Asta înseamnă că primul val soseşte şi petrece doi sau trei ani pregătind locul pentru următorul val. După ce vine al doilea val, lucrurile vor fi probabil destul de bine înrădăcinate așa încît, dacă vreţi, tu, Perry şi fiica voastră vă puteţi întoarce aici. DC poate avea grijă ca locuinţa şi slujbele să vă aştepte. La naiba, o să trimitem chiar şi pe cineva să vă strîngă recolta! – Nu mă lua de sus, generale, zise Jane. – Nu vă iau de sus. Oferta e autentică, Sagan. Viaţa ta de aici, fiecare părticică a ei, o să te aştepte. N-o să pierdeţi nimic din ea. Dar am nevoie de voi doi acum. DC o să facă să merite timpul petrecut acolo. O să vă căpătaţi viaţa înapoi. Şi o să aveţi grijă ca Roanoke să supravieţuiască. Gîndiţi-vă la asta. Dar hotărîţi-vă repede. * M-am trezit şi Jane nu era lîngă mine; am găsit-o stînd pe drum, în faţa casei, cu ochii în sus, aţintiţi la stele. – O să te lovească cineva dacă stai aşa, în drum, i-am spus, apropiindu-mă pe la spate şi punîndu-mi mîinile pe umerii ei. – N-are cine să mă lovească, răspunse Jane, luîndu-mi mîna stîngă în mîinile ei. Abia dacă ar avea ce să mă lovească în timpul zilei. Uită-te la ele, arătă ea către stele cu mîna dreaptă, şi începu să traseze constelaţii. Uite: Cocorul. Lotusul. Perla… – Am probleme cu constelaţiile de pe Huckleberry, am zis. Le tot caut pe cele cu care m-am născut. Ridic ochii şi o parte din mine încă se aşteaptă să vadă Carul Mare sau Orion. – Nu m-am uitat niciodată la stele înainte de a veni aici, continuă Jane. Adică, le-am văzut, dar nu însemnau nimic pentru mine. Nu erau decît nişte stele. Apoi am venit aici şi am petrecut 521

atîta timp ca să învăţ aceste constelaţii… – Îmi aduc aminte, am replicat. Şi chiar îmi aduceam aminte; Vikram Banerje, care fusese astronom pe Pămînt, se dovedise un vizitator frecvent al casei noastre în primii ani petrecuţi în New Goa, trasînd cu răbdare pentru Jane desenele de pe cer. A murit nu cu multă vreme după ce-o învăţase, în sfîrşit, toate constelaţiile de pe Huckleberry. – La început nu le-am văzut, zise Jane. – Constelaţiile? Jane încuviinţă. – Vikram mi le arăta, iar eu vedeam numai un nor de stele. Îmi arăta o hartă şi vedeam cum ar fi trebuit să fie legate stelele între ele, iar apoi mă uitam la cer şi nu vedeam decît… stele. Şi a fost aşa multă vreme. Apoi, într-o noapte, îmi aduc aminte că veneam acasă de la lucru, am ridicat ochii şi mi-am zis: „Uite Cocorul”, şi lam văzut. Am văzut cocorul. Am văzut constelaţiile. Atunci am ştiut că locul ăsta era casa mea. Atunci am ştiut că am venit aici ca să rămîn. Că locul ăsta era al meu. Am înconjurat trupul lui Jane cu braţele şi am strîns-o de talie. – Dar locul ăsta nu e şi al tău, nu-i aşa? întrebă Jane. – Locul meu e acolo unde eşti tu, îi răspund. – Ştii ce vreau să spun. – Ştiu ce vrei să spui. Îmi place aici, Jane. Îmi plac oamenii. Îmi place viaţa noastră. – Dar… Am ridicat din umeri. – Aşa credeam şi eu, zise ea. – Nu sînt nefericit. – N-am zis că eşti. Şi ştiu că nu eşti nefericit cu mine sau cu Zoë. Dacă n-ar fi apărut generalul Rybicki, nu cred că ai fi observat că eşti gata să mergi mai departe. Am dat din cap şi am sărutat-o pe ceafă. Avea dreptate. – Am vorbit cu Zoë despre asta, spuse Jane. – Ce are de spus? – E ca tine. Îi place aici, dar nu e casa ei. Îi place ideea de a se duce într-o colonie care abia începe. – Îi stîrneşte simţul aventurii. – Poate. N-are parte de prea multe aventuri aici. E tocmai unul dintre lucrurile care-mi plac mie. – Asta-i nostim, din partea unui soldat din Forţele Speciale. – Spun asta pentru că sînt din Forţele Speciale. Am avut parte 522

de nouă ani de aventuri neîntrerupte. M-am născut în Forţele Speciale şi dacă n-aţi fi fost tu şi Zoë, aş fi murit acolo, şi n-aş fi avut nimic altceva. Aventurile sînt supraevaluate. – Dar te gîndeşti să mai treci oricum prin cîteva. – Pentru că te gîndeşti tu. – N-am hotărît nimic. Am putea spune nu. Aici e locul tău. – „Locul meu e acolo unde eşti tu”, repetă Jane cuvintele mele. Aici e locul meu. Dar poate că ar putea fi şi altundeva. Poate că mi-e doar frică să plec. – Nu cred că ţi-e frică de prea multe lucruri. – Mi-e frică de alte lucruri decît ţie. Nu observi pentru uneori nai un prea bun spirit de observaţie… – Mulţumesc. Am stat acolo pe drum, îmbrăţişaţi. – Ne putem întoarce oricînd, vorbi Jane în cele din urmă. Se lăsă pe spate ca să mă sărute pe obraz, se desprinse din strînsoarea mea şi porni de-a lungul drumului. M-am întors spre casă. – Rămîi cu mine, spuse Jane. – Bine. Îmi pare rău. Am crezut că vrei să fii singură. – Nu. Mergi alături de mine. Dă-mi voie să-ţi arăt constelaţiile mele. Avem destul timp pentru asta.

523

DOI Junipero Serra făcu saltul şi dintr-odată o lume albastră şi verde plutea imensă dincolo de fereastra amfiteatrului de observaţie de pe Serra. Pe scaune, cîteva sute de invitaţi, reporteri şi funcţionari ai Departamentului Colonizării, scoaseră exclamaţii de uimire de parcă n-ar mai fi văzut niciodată o planetă din afară. – Doamnelor şi domnilor, anunţă Karin Bell, Ministru al Colonizării, noua colonie Roanoke! Cei din încăpere izbucniră în aplauze, care se stinseră, acoperite de foşnetul reporterilor care şopteau repede observaţii în aparatele de înregistrat. Făcînd acest lucru, multora dintre ei le scăpă apariţia bruscă, la o distanţă nu prea mare, a lui Bloomington şi Fairbanks, cele două crucişătoare ale FCA care însoţeau acest picnic al presei printre stele. Prezenţa lor îmi sugera că Roanoke s-ar putea să nu fie atît de complet domesticită cum îi plăcea să sugereze Uniunii Coloniale; n-ar fi fost potrivit să te trezeşti cu Ministrul Colonizării – ca să nu mai pomenim de mai sus-amintiţii reporteri şi invitaţi – spulberat de pe cer de cine ştie ce invadator extraterestru. I-am semnalat lui Jane cu un clipit din ochi apariţia crucişătoarelor; ea a aruncat o privire şi a dat din cap aproape imperceptibil. Nici unul dintre noi n-a spus nimic. Speram să trecem de toată chestia asta cu presa fără să scoatem un cuvînt. Descoperiserăm că nici unul dintre noi nu era deosebit de bun în relaţiile cu ziariștii. – Daţi-mi voie să vă dau cîteva informaţii generale despre Roanoke, vorbi Bell. Roanoke are un diametru ecuatorial de aproape treisprezece mii de kilometri, ceea ce înseamnă că este mai mare şi decît Pămîntul, şi decît Phoenix, dar nu atît de mare ca Zhong Guo, care îşi păstrează titlul de cea mai mare planetă colonizată a UC… Acest lucru atrase o ovaţie nu foarte entuziastă din partea cîtorva reporteri de pe Zhong Guo, urmată de rîsete. – Dimensiunea şi compoziţia ei înseamnă că gravitaţia este cu zece procente mai mare decît pe Phoenix; cei mai mulţi dintre 524

dumneavoastră vă veţi simţi ca şi cum aţi fi pus un kilogram sau două în plus cînd veţi coborî pe planetă. Atmosfera cuprinde amestecul obişnuit de oxigen şi azot, dar este neobişnuit de bogată în oxigen: aproape de treizeci la sută. O să simţiţi şi asta. – De la cine am luat planeta? întrebă unul dintre reporteri. – N-am ajuns încă acolo, zise Bell, şi urmară cîteva murmure. Bell era cunoscută, după cît se părea, pentru că ţinea conferinţe de presă seci, după notiţe, şi aici era în plină formă. Imaginea globului lui Roanoke dispăru, înlocuită de o deltă, în care un rîuleţ se întîlnea cu un rîu mult mai mare. – Iată unde se va stabili colonia, explică Bell. Am numit rîul mai mic, de aici, Ablemare; cel mai mare, de dincoace, este Raleigh. Raleigh drenează întregul continent, aşa cum face Amazonul pe Pămînt sau Anasazi pe Phoenix. Cîteva sute de kilometri mai spre vest – imaginea se derulă – ajungem la oceanul Virginian. Loc din belşug pentru dezvoltare. – De ce nu este colonia la ţărm? întrebă cineva. – Pentru că nu trebuie să fie, răspunse Bell. Nu sîntem în secolul al şaisprezecelea. Navele noastre traversează stele, nu oceane. Putem aşeza coloniile acolo unde are rost să se afle. Acest loc – Bell se întoarse la locul iniţial – este destul de departe în interiorul continentului ca să fie izolat de cicloanele care lovesc la vărsarea fluviului Raleigh, şi are şi alte avantaje geologice şi meteorologice. De asemenea, viaţa de pe această planetă are o chimie incompatibilă cu a noastră. Coloniştii nu pot mînca nimic de-acolo. Nu se pune problema pescuitului. Are mai mult sens să plasăm colonia pe o cîmpie aluvionară, unde are spaţiu să-şi cultive hrana proprie, decît pe coastă. – Acum putem afla de la cine am luat planeta? întrebă primul reporter. – N-am ajuns încă acolo, repetă Bell. – Dar ştim deja toate lucrurile astea, vorbi altcineva. E în dosarele de presă. Iar spectatorii noştri or să vrea să ştie de la cine am luat planeta. – N-am luat planeta de la nimeni, replică Bell, vizibil iritată că este scoasă din ritm. Planeta ne-a fost dată. – De către cine? întrebă primul reporter. – De către obini, răspunse Bell. Asta provocă rumoare. – Şi voi fi încîntată să vorbesc mai mult despre asta mai tîrziu. Dar mai întîi… – imaginea fluviului dispăru, înlocuită de nişte 525

obiecte arborescente îmblănite care nu erau tocmai plante, nici tocmai animale, dar erau forma de viaţă dominantă pe Roanoke. Cei mai mulţi dintre reporteri n-o băgară în seamă, şoptind în aparatele de înregistrat despre legătura cu obinii. * – Obinii o numesc Garsinhir, ne spusese generalul Rybicki mie şi lui Jane cu cîteva zile mai devreme, cînd luasem naveta lui personală de la nava care ne adusese pînă la staţia Phoenix, pentru instruirea oficială şi ca să fim prezentaţi unora dintre colonişti, ce aveau să joace rolul de adjuncţi ai noştri. Înseamnă planeta a şaptesprezecea. A fost a şaptesprezecea planetă pe care au colonizat-o. Nu sînt o specie tocmai plină de imaginaţie. – Nu le stă în fire obinilor să renunţe la o planetă, a comentat Jane. – N-au renunţat, a explicat Rybicki. Am făcut schimb. Le-am dat o mică planetă pe care am luat-o de la gelta, cam cu un an în urmă. Oricum, Garsinhir nu le era de prea mare folos. E o planetă de categoria a şasea. Chimia vieţii de acolo e destul de asemănătoare cu a obinilor, încît obinii să moară continuu din cauza viruşilor locali. Noi, oamenii, pe de altă parte, sîntem incompatibili cu chimia vieţii locale. Aşa încît n-o să fim afectaţi de viruşii locali, de bacterii şi de ce-o mai fi. Planeta gelta pe care o iau obinii nu-i atît de frumoasă, dar ei o tolerează mai bine. E un schimb corect. Acum, aţi avut ocazia să vă uitaţi la dosarele coloniştilor? – Da, am răspuns. – Vreo părere? – Da, a răspuns Jane. Procesul de selecţie e dement. Rybicki i-a zîmbit. – Într-o zi, o să devii diplomată, iar eu n-o să mai ştiu ce să fac. Jane a întins mîna după PDA şi a afişat informaţiile despre procesul de selecţie. – Coloniştii de pe Elysium au fost aleşi la o loterie, a început ea. – O loterie la care se puteau înscrie numai după ce dovedeau că erau capabili din punct de vedere fizic să suporte rigorile colonizării, a precizat Rybicki. – Coloniştii de pe Kyoto sînt cu toţii membri ai unui ordin religios care evită tehnologia, a continuat Jane. Cum or s-ajungă măcar pe navele coloniei? – Sînt menoniţi coloniali. Nu sînt scrîntiţi, şi nu sînt extremişti. Năzuiesc doar către simplitate. Nu-i un lucru rău pentru o colonie 526

nouă… – Coloniştii de pe Umbria au fost selectaţi printr-un joc televizat! – Cei care n-au cîştigat s-au ales doar cu jocul, am spus. Rybicki nu m-a băgat în seamă. – Da, i-a răspuns lui Jane. Un joc televizat care le cerea concurenţilor să se întreacă în cîteva teste de rezistenţă şi de inteligenţă, amîndouă urmînd şi ele să prindă bine cînd ajungeţi pe Roanoke. Sagan, fiecărei colonii i s-a dat o listă de criterii fizice şi mintale pe care trebuie să le îndeplinească fiecare colonist potenţial pentru Roanoke. Unele dintre ele, ca Erie şi Zhong Guo, au avut parte de procese relativ standard de selecţie. Altele nu. – Şi asta nu-ţi provoacă nici o îngrijorare, a comentat Jane. – Nu, atîta vreme cît coloniştii au trecut propriul nostru set de cerinţe, nu, a replicat Rybicki. Ei ne-au prezentat coloniştii potenţiali; noi i-am verificat potrivit propriilor noastre standarde. – Au trecut cu toţii? am întrebat eu. Rybicki a pufnit. – Cu greu. Conducătoarea coloniei Albion a ales coloniştii de pe lista ei de inamici, iar locurile pentru colonişti de pe Rus s-au dus la cei care au licitat mai mult. Am sfîrşit prin a supraveghea procesul de selecţie pe amîndouă aceste colonii. Dar rezultatul final este că aveţi ceea ce eu cred că este un grup excelent de colonişti. S-a întors spre Jane. – Sînt incomparabil mai buni decît coloniştii pe care i-aţi căpăta de pe Pămînt, atîta lucru vă pot spune. Pe ei nu-i examinăm nici pe departe la fel de riguros. Acolo, filosofia noastră este că dacă poţi să păşeşti pe un transportor colonial, ai intrat. Pentru colonia asta, standardele sînt puţin mai înalte. Aşa că linişteşte-te. Aveţi colonişti buni. Jane s-a aşezat la loc, nu în întregime convinsă. N-am condamnat-o; nici eu nu eram cu desăvîrşire convins. Am tăcut toţi trei în timp ce naveta făcea demersurile pentru andocare la poartă. – Unde-i fiica voastră? a întrebat Rybicki, în timp ce naveta se aşeza la locul ei. – A rămas la New Goa, a răspuns Jane. Supraveghează bagajele. – Şi dă o petrecere de adio pentru prietenii ei, la care e mai bine să nu ne gîndim prea mult, am completat. 527

– Adolescenţi, a comentat Rybicki. S-a ridicat în picioare. – Acum, Perry, Sagan… Vă aduceţi aminte ce-am spus despre faptul că acest proces de colonizare a devenit un circ mediatic? – Da, am răspuns. – Bine. Atunci pregătiţi-vă să întîlniţi clovnii. Şi apoi ne-a condus afară de pe navetă, la poartă, unde, în aparenţă, se adunase întreaga presă de ştiri din Uniunea Colonială ca să ne întîlnească. – Sfinte Dumnezeule! am exclamat, oprindu-mă în tunel. – E prea tîrziu ca să intri în panică, Perry, zise Rybicki, întinzînd mîna în spate şi luîndu-mă de braţ. Ei ştiu deja totul despre voi. Aţi putea la fel de bine să ieşiţi în public şi să terminaţi odată cu asta. * – Aşa deci, vorbi Jann Kranjic, apropiindu-se de mine dintr-o parte, la nu mai mult de cinci minute după ce am aterizat pe Roanoke. Cum e să fii unul dintre primii oameni care pun piciorul pe o lume nouă? – Am mai făcut-o şi înainte, am zis, turtind brazda sub gheată. Nu m-am uitat la el. În ultimele cîteva zile, am ajuns să detest vorbirea lui mieroasă şi înfăţişarea lui plăcută, telegenică. – Sigur, zise Jann. Dar de data asta n-ai pe nimeni care să încerce să-ţi reteze piciorul ăla… I-am aruncat o privire şi am văzut surîsul acela iritant al lui, care era cumva privit ca un zîmbet victorios pe lumea sa natală, Umbria. Cu coada ochiului am văzut-o și pe Beata Novik, operatoarea, făcîndu-şi deplasarea lentă. Îşi lăsa camera să înregistreze totul, ca să aibă de unde să taie mai tîrziu. – Ziua abia a început, Jann. Mai este încă timp ca cineva să fie împuşcat, am spus. Surîsul lui deveni uşor şovăielnic. – Acum, ce-ar fi ca tu şi cu Beata să vă duceţi să sîcîiţi pe altcineva? Kranjic oftă şi-şi ieşi din rol. – Uite, Perry, vorbi el. Ştii că, atunci cînd o să mă apuc să montez materialul ăsta, n-o să pot face cu nici un chip să nu arăţi ca un nesuferit. Ar trebui doar să îmblînzeşti puţin tonul, bine? Dă-mi ceva cu care să pot lucra. Chiar vrem să facem chestia cu eroul de război, dar nu-mi oferi prea mult. Hai, ştii cum merg chestiile astea. Ai făcut publicitate cînd erai pe Pămînt, pentru 528

numele lui Dumnezeu! I-am făcut semn cu mîna să plece, iritat. Kranjic se uită stăruitor în dreapta mea, la Jane, dar nu încercă să obţină un comentariu din partea ei. La un moment dat, cînd nu mă uitam, întrecuse măsura într-un fel oarecare faţă de ea, şi bănuiesc că ea sfîrşise prin a-l speria de moarte. M-am întrebat dacă exista vreo înregistrare video a momentului. – Hai, Beata, zise el. Oricum avem nevoie de mai multe materiale cu Trujillo. Se îndepărtară în direcţia navei de debarcare, căutînd unul dintre viitorii conducători ai coloniei care să poată fi citat. Kranjic mă făcea ţîfnos. Toată călătoria asta mă făcea ţîfnos. De ochii lumii, era vorba despre o expediţie de prospectare pentru mine, pentru Jane şi pentru cîţiva colonişti aleşi, ca să facem o recunoaştere la locul coloniei şi să aflăm mai multe despre planetă. În realitate, era o excursie pentru presă, cu noi toţi ca vedete. Era o risipă de timp să ne tîrască pe toţi pînă pe planeta asta doar pentru ocazia de a face fotografii, şi apoi să ne tîrască iarăși pe toţi, înapoi acasă. Kranjic nu era decît exemplul cel mai enervant al genului de gîndire care preţuia aparenţa mai presus de substanţă. M-am întors către Jane. – N-o să-mi fie dor de el cînd o să pornim colonia. – N-ai citit destul de atent profilurile coloniştilor, îmi răspunse Jane. Atît el cît şi Beata fac parte din grupul de colonişti umbrieni. Vine cu noi. El şi Beata s-au căsătorit ca să facă asta, pentru că umbrienii nu-i lăsau pe cei necăsătoriţi să participe la colonizare. – Deoarece cuplurile căsătorite sînt mai bine pregătite pentru viaţa colonială? m-am aventurat eu. – Mai degrabă deoarece cuplurile care concurează au oferit un spectacol mai bun la jocul acela al lor, replică Jane. – A concurat la emisiune? – A fost prezentatorul emisiunii, răspunse Jane. Dar regulile sînt reguli. E în întregime o căsătorie de convenienţă. Kranjic n-a avut niciodată o relaţie care să dureze mai mult de un an, iar Beata e în orice caz lesbiană. – Sînt îngrozit că ştii toate astea! – Am fost ofiţer de informaţii. E uşor pentru mine. – Mai e ceva ce-ar trebui să ştiu despre el? – Planul lui este să reflecte primul an al coloniei Roanoke, explică Jane. A semnat deja pentru o emisiune săptămînală. A 529

primit şi o ofertă pentru o carte. – Încîntător. Ei, măcar acum ştim cum s-a fofilat pe navetă. Pe prima navetă ajunsă pe Roanoke trebuiau să fie numai cei doisprezece reprezentanţi ai coloniştilor şi cîţiva funcţionari ai Departamentului Colonizării; aproape că s-a declanşat o răscoală cînd reporterii de pe Serra şi-au dat seama că nici unul dintre ei nu era invitat pe navetă alături de colonişti. Kranjic a rezolvat impasul oferindu-se să pună la dispoziţia tuturor materialele filmate de Beata. Restul reporterilor aveau să coboare mai tîrziu cu alte navete, ca să filmeze instalarea şi apoi să continue materialul lui Kranjic. Pentru binele lui, era mai bine că urma să devină colonist pe Roanoke; după asta, unii dintre colegii lui cei mai ranchiunoşi ar fi putut foarte bine să-l împingă printr-o ecluză. – Nu-ţi face griji, spuse Jane. Şi pe deasupra, avea dreptate. Asta este prima planetă nouă pe care te afli unde nu încearcă nimeni să te omoare. Bucură-te de asta. Vino. Porni să străbată întinderea imensă de ierburi indigene, către un şir de ceea ce semănau cu – dar nu erau tocmai – nişte arbori. La drept vorbind, ierburile indigene nu erau nici ele tocmai ierburi. Orice-ar fi fost exact, atît ne-ierburile cît şi ne-arborii, erau de un verde luxuriant şi imposibil. Atmosfera prea bogată ne apăsa, umedă şi grea. În această emisferă se apropia sfîrşitul iernii, dar în locul în care ne aflam pe planetă, latitudinea şi vînturile predominante conspirau să facă vremea plăcut de caldă. Eram îngrijorat de cum o să fie miezul verii; mă aşteptam să transpir din belşug. Am prins-o din urmă pe Jane, care se oprise ca să cerceteze unul dintre obiectele asemănătoare unui copac. Nu avea frunze, avea blană. Blana părea să se mişte; m-am aplecat mai aproape şi am văzut o colonie de vietăţi minuscule mişunînd prin ea. – Purici de plante, am comentat. Frumos! Jane zîmbi, ceea ce se întîmpla destul de rar ca să fie observat. – Cred că e interesant, spuse ea, mîngîind o ramură a copacului. Unul dintre puricii de plante sări din blană pe mîna ei; Jane îl privi cu interes înainte să-l arunce de pe ea cu o suflare. – Crezi că ai putea fi fericită aici? am întrebat. – Cred că aş putea fi ocupată aici, răspunse Jane. Generalul Rybicki poate să spună ce vrea despre procesul de selecţie pentru colonia asta. Eu am citit dosarele coloniştilor. Nu sînt convinsă că cei mai mulţi dintre aceştia n-or să fie un pericol pentru ei înşişi şi pentru alţii. 530

Dădu din cap în direcţia navetei, unde-l văzuserăm ultima oară pe Kranjic. – Uită-te la Kranjic. El nu vrea să colonizeze. Vrea să scrie despre alţi oameni care colonizează. Trăieşte sub impresia că odată ajuns aici, o să aibă tot timpul din lume ca să-şi facă emisiunea şi să-şi scrie cartea. O să ajungă aproape mort de foame, înainte săşi dea seama… – Poate că e o excepţie. – Eşti optimist, zise Jane, şi se uită înapoi la arborele îmblănit şi la chestiile tîrîtoare din el. Îmi place asta la tine. Dar nu cred că ar trebui să acţionăm dintr-un punct de vedere optimist. – De acord, am răspuns. Dar trebuie să recunoşti că te-ai înşelat în legătură cu menoniţii. – M-am înşelat doar provizoriu în legătură cu menoniţii. Dar da. Sînt candidaţi mult mai puternici decît m-am aşteptat. – Pur şi simplu n-ai cunoscut niciodată vreun menonit, am spus. – N-am cunoscut niciodată nici un om religios, înainte să ajung pe Huckleberry, zise Jane, uitîndu-se la mine. Iar hinduismul nu mi s-a potrivit prea mult. Deşi îl pot aprecia pe Shiva. – Pariez că aşa e. E puţin altfel, totuşi, decît să fii menonit. Jane se uită peste umărul meu. – Vorbind de lup… M-am întors şi am văzut o siluetă înaltă, palidă, venind spre noi. Haine simple şi o pălărie cu boruri late. Era Hiram Yoder, ales de menoniţii coloniali să ne însoţească în această călătorie. Am zîmbit spre silueta lui. Spre deosebire de Jane, eu îi cunoşteam pe menoniţi – partea din Ohio în care locuisem avea o mulţime dintre ei, ca şi amish, fraţi elveţieni şi alte varietăţi de anabaptişti. Ca orice alte soiuri de oameni, menoniţii ca indivizi aveau gama obişnuită de personalităţi, dar priviţi ca o categorie, păreau să fie oameni buni şi cinstiţi. Cînd aveam nevoie de vreo treabă făcută la mine acasă, alegeam întotdeauna firme ale menoniţilor, pentru că făceau bine treaba de prima dată, şi dacă ceva se dovedea a nu fi cum trebuia, nu se certau cu tine în privinţa asta; nu făceau decît să repare. Asta-i o filosofie care merită sprijinită. Yoder ridică mîna în semn de bun-venit. – M-am gîndit să vin alături de voi. Mi-am închipuit că dacă şefii coloniei se uită atît de atenţi la ceva, aş dori să ştiu ce este. – E doar un copac, am răspuns. Sau, ei bine…, oricum vom 531

sfîrşi prin a numi chestia asta! Yoder se uită atent la el. – Mie mi se pare că e un copac. Cu blană. I-am putea spune arbore-păros. – Exact aşa mă gîndeam şi eu, i-am răspuns. Nu trebuie confundat cu un păr, desigur. – Desigur, zise Yoder. Asta ar fi o prostie. – Ce crezi despre noua noastră lume? am întrebat. – Cred că ar putea fi una bună. Deşi multe vor depinde de oamenii din ea. – Sînt de acord. Ceea ce mă conduce la o întrebare pe care voiam să ţi-o pun. Unii dintre menoniţii pe care i-am cunoscut în Ohio erau retraşi – trăiau separat de lume. Trebuie să ştiu dacă grupul vostru o să facă acelaşi lucru. Yoder zîmbi. – Nu, domnule Perry, răspunse el. Menoniţii sînt diferiţi în ceea ce priveşte felul în care îşi trăiesc credinţa, de la o biserică la alta. Noi sîntem menoniţi coloniali. Preferăm să trăim şi să ne îmbrăcăm simplu. Nu respingem tehnologia cînd este nevoie de ea, dar nu o folosim cînd nu e nevoie. Şi preferăm să trăim în lume, ca sarea şi ca lumina. Sperăm să fim buni vecini pentru voi şi pentru ceilalţi colonişti, domnule Perry. – Mă bucur să aud asta. După cît se pare, colonia noastră porneşte cu un atu promiţător. – Asta s-ar putea schimba, interveni Jane, şi arătă din nou cu capul în depărtare. Kranjic şi Beata se îndreptau spre noi. Kranjic se mişca energic; Beata mergea cu paşi mult mai leneşi. Era limpede că alergatul toată ziua după colonişti nu era tocmai ideea ei de distracţie. – Iată-te, exclamă Kranjic către Yoder. Am comentarii de la toţi ceilalţi colonişti de aici – bine, în afară de ea, flutură mîna în direcţia lui Jane. Iar acum am nevoie doar de ceva din partea ta ca să pun în fondul comun. – Ţi-am mai spus şi înainte, domnule Kranjic, că aş prefera să nu fiu fotografiat şi să nu dau interviuri, replică Yoder agreabil. – E o chestie religioasă, nu-i aşa? zise Kranjic. – Nu chiar, răspunse Yoder. Prefer doar să fiu lăsat în pace. – Tipii de pe Kyoto or să fie dezamăgiţi dacă nu-şi văd oraşul natal… Kranjic se opri şi se uită în spatele nostru. – Ce naiba sînt astea? 532

Ne-am întors încet şi am văzut două creaturi de mărimea unor cerbi cam la cinci metri printre arborii-păroşi, privindu-ne cu calm. – Jane? am întrebat. – N-am nici cea mai mică idee, replică Jane. Nu-s prea multe despre fauna locală în rapoartele noastre. – Beata, vorbi Kranjic. Trebuie să mergem mai aproape ca să luăm o imagine mai bună. – Pe naiba, exclamă Beata. N-o să mă las mîncată pentru ca tu să iei o imagine mai bună! – O, hai, zise Kranjic. Dacă voiau să ne mănînce, ar fi făcut-o pînă acum. Uite… Începu să se apropie de vietăţi, centimetru cu centimetru. – Să-l lăsăm să facă asta? am întrebat-o pe Jane. Jane ridică din umeri. – Tehnic vorbind, încă n-am întemeiat colonia… – Bine pusă problema! Kranjic se strecurase pînă la cîţiva metri de cele două creaturi, cînd cea mai mare dintre ele se hotărî că răbdase destul, mugi impresionant şi făcu un pas rapid înainte. Kranjic ţipă şi o luă la fugă ca din puşcă, aproape poticnindu-se în timp ce alerga înapoi la navetă. M-am întors spre Beata: – Spune-mi că ai prins asta. – Ştii că am prins-o… Cele două vietăţi dintre copaci, cu treaba încheiată, se îndepărtară agale, nepăsătoare. * – Oho, comentă Savitri. Nu vezi în fiecare zi un personaj important al ştirilor coloniale făcînd pe el de frică. – E adevărat, am replicat. Deşi, ca să fiu complet sincer, sînt destul de sigur că aş fi putut să-mi petrec întreaga viaţă fără să fi văzut asta şi să fi murit totuşi fericit. – Atunci, e doar un bonus. Stăteam în biroul meu, în ziua de dinaintea plecării mele definitive de pe Huckleberry. Savitri ședea pe scaunul din spatele biroului meu, iar eu pe unul dintre scaunele din faţa lui. – Cum îţi place priveliştea din acel scaun? am întrebat-o. – Priveliştea e frumoasă. Scaunul e cam plin de cocoloaşe, răspunse Savitri. Ca şi cum fundul puturos al cuiva l-a deformat de nu mai poate fi recunoscut. 533

– Poţi oricînd să-ţi iei un scaun nou. – O, sînt sigură că administratorul Kulkarni va fi încîntat de o asemenea cheltuială. N-a trecut niciodată peste ideea că sînt o provocatoare de necazuri. – Eşti o provocatoare de necazuri, am subliniat. Face parte din descrierea postului de mediator. – Mediatorii ar trebui să rezolve necazurile, preciză Savitri. – Ei, bine… Dacă vrei să cauţi nod în papură, domnişoară Precizie… – Ce nume încîntător, replică Savitri şi se legănă cu scaunul în faţă şi-n spate. Şi oricum, sînt doar asistenta unui mediator. – Nu mai eşti doar atît. Te-am recomandat deja lui Kulkarni să fii numită mediatorul satului, iar el a fost de acord. Savitri se opri din legănat. – Chiar l-ai făcut să fie de acord? – Nu de la început, am recunoscut. Dar am fost convingător. Şi l-am convins că în felul ăsta măcar o să fii nevoită să ajuţi oamenii, în loc să-i sîcîi. – Rohit Kulkarni… Ce om fermecător! – Are momentele lui, am fost de acord. Dar şi-a dat aprobarea, pînă la urmă. Aşa că nu trebuie decît să spui da, şi slujba e a ta. La fel şi scaunul. – Categoric, nu vreau scaunul! – În regulă. Atunci n-o să ai nimic care să-ţi aducă aminte de mine. – Nu vreau nici slujba, continuă Savitri. – Ce? – Am zis că nu vreau slujba, repetă Savitri. Cînd am aflat că pleci, am pornit să-mi caut altă slujbă. Şi am găsit una. – Care anume? – E un alt post de asistentă. – Dar ai putea fi mediator… – O, da, mediator în New Goa, zise ea, şi apoi îmi observă privirea; la urma urmei, ăsta fusese postul meu. Nu vreau să te jignesc. Ai luat slujba după ce ai văzut universul. Eu am stat toată viaţa în acelaşi sat. Am treizeci de ani. E timpul să plec. – Ai găsit o slujbă în Missouri City, spun, referindu-mă la capitala districtului. – Nu. – Mă zăpăceşti. – Asta n-ar fi o noutate, zise Savitri, şi apoi continuă înainte să 534

apuc să ripostez. Slujba mea e în afara planetei. Pe o colonie nouă, numită Roanoke. Poate ai auzit de ea… – OK, acum m-ai zăpăcit de tot. – Se pare că o echipă de două persoane va conduce colonia. Iam cerut uneia dintre ele o slujbă. A zis da. – Eşti asistenta lui Jane? am întrebat. – De fapt, sînt asistenta conducătorului coloniei. Din moment ce sînteţi doi, sînt şi asistenta ta. Dar tot n-o să-ţi aduc ceai. – Huckleberry nu e una dintre coloniile căreia i s-a permis să trimită colonişti. – Nu, răspunse Savitri. Dar în calitate de conducători ai coloniei, aveţi permisiunea să angajaţi pe oricine doriţi în echipa voastră de ajutoare. Jane mă cunoaşte deja şi are încredere în mine, şi ştie că tu şi cu mine lucrăm bine împreună. Are sens. – Cînd te-a angajat? – În ziua în care le-ai dat preavizul aici. A trecut pe la birou cînd tu erai plecat la masa de prînz. Am vorbit despre asta şi mi-a oferit slujba. – Şi nici una dintre voi nu s-a ostenit să-mi spună despre asta? – Ea ar fi vrut. Dar eu i-am cerut să nu-ţi spună. – De ce? – Pentru că atunci, tu şi cu mine n-am fi avut această discuţie minunată, fermecătoare, răspunse Savitri, şi apoi se învîrti cu scaunul, rîzînd. – Dă-te jos de pe scaunul meu! am exclamat. * Stăteam în camera de zi, goală, a casei mele, din care totul fusese împachetat şi dus afară, cu ochii pe cale să mi se umple de lacrimi, cînd Hickory şi Dickory se apropiară de mine. – Am dori să vorbim cu tine, maior Perry, îmi spuse Hickory. – Da, în ordine, am răspuns eu, surprins. În cei şapte ani de cînd erau cu noi Hickory şi Dickory, stătuserăm de vorbă de cîteva ori. Dar ei nu iniţiaseră niciodată discuţia; cel mult, aşteptau în tăcere să le fie observată prezenţa. – Ne vom folosi implanturile, adăugă Hickory. – Bine, am răspuns. Atît Hickory cît şi Dickory îşi atinseră cu degetele gulerele aflate la baza gîturilor lor lungi şi apăsară un buton de pe partea dreaptă a gulerului. Obinii erau o specie creată; consu, o rasă atît de avansată faţă 535

de noi încît era aproape insondabilă, îi găsise pe strămoşii obinilor şi-şi folosiseră tehnologia ca să forţeze apariţia inteligenţei la bieţii amărîţi. Obinii deveniseră într-adevăr inteligenţi; nu deveniseră însă şi conştienţi de sine. Oricare ar fi fost procesul care permitea conştiinţa – simţul sinelui le lipsea cu desăvîrşire obinilor. Ca indivizi, obinii nu aveau un eu sau o personalitate; numai ca grup, obinii erau conştienţi că le lipsea ceva ce alte specii inteligente aveau. Dacă misterioşii consu îi făcuseră pe obini lipsiţi de conştiinţă de sine accidental sau intenţionat, era o problemă de discutat, dar avînd în vedere întîlnirile mele cu ei de-a lungul anilor, bănuiesc că erau pur şi simplu curioşi şi că obinii erau pentru ei doar un experiment în plus. Obinii îşi doreau destul de mult conştiinţa ca să fie dispuşi să rişte un război cu Uniunea Colonială pentru a o obţine. Războiul era o cerinţă a lui Charles Boutin, un om de ştiinţă care fusese cel dintîi care să înregistreze şi să stocheze conştiinţa umană în afara structurii de susţinere a creierului. Boutin a fost ucis de Forţele Speciale înainte de a apuca să le dăruiască obinilor conştiinţa la nivel individual, dar munca lui era destul de apropiată de final încît Uniunea Colonială să poată să ajungă la o înţelegere cu obinii legată de terminarea lucrărilor. Obinii s-au transformat peste noapte din duşmani în prieteni, iar Uniunea Colonială a dus pînă la capăt munca lui Boutin, creînd un implant de conştiinţă bazat pe tehnologia existentă a BrainPalului aparţinînd FCA. Era conştiinţa ca accesoriu. Oamenii – oricum, puţinii care ştiau povestea – îl priveau fireşte pe Boutin ca pe un trădător, un om al cărui plan de a răsturna Uniunea Colonială ar fi provocat masacrarea a miliarde de oameni. În aceeaşi măsură, şi la fel de firesc, obinii îl priveau ca pe unul dintre marii eroi ai rasei lor, un personaj prometeic care le dăduse nu focul, ci conştiinţa de sine. Dacă aţi avut vreodată nevoie de un argument cum că eroismul este relativ, iată-l! Propriile mele sentimente în privinţa asta erau mai complicate. Da, era un trădător al speciei sale şi merita să moară. Era de asemenea şi tatăl biologic al lui Zoë, despre care cred că este o fiinţă umană la fel de minunată ca oricare alta pe care am întîlnito vreodată. E greu să spui că te bucuri de moartea tatălui frumoasei şi extrem de deşteptei tale fiice adoptive, chiar şi atunci cînd ştii că e mai bine aşa. Avînd în vedere ceea ce simţeau obinii în legătură cu Boutin, nu era cîtuşi de puţin surprinzător că erau posesivi în legătură cu Zoë; 536

una dintre principalele cereri din tratat consta, în esenţă, din drepturi de vizitare. Lucrul cu care s-a căzut de acord pînă la urmă a fost ca doi obini să locuiască împreună cu Zoë şi cu familia ei adoptivă. Zoë le-a dat numele de Hickory şi Dickory, cînd au sosit. Lui Hickory şi Dickory le era permis să-şi folosească implanturile de conştiinţă ca să înregistreze o parte din timpul petrecut cu Zoë. Aceste înregistrări erau împărtăşite de toţi obinii cu implanturi de conştiinţă; de fapt, ei toţi petreceau timpul împreună cu Zoë. Jane şi cu mine am permis acest lucru punînd condiţii foarte stricte atîta vreme cît Zoë era prea mică pentru a înţelege cu adevărat ce se petrecea. După ce Zoë a crescut destul de mare ca să priceapă ideea, a devenit decizia ei. Zoë le-a permis. Îi place ideea ca viaţa ei să fie împărtăşită de o specie întreagă, deşi, adolescentă fiind, are perioade prelungite în care vrea să fie singură. Hickory şi Dickory îşi opresc implanturile atunci cînd se întîmplă asta; n-are nici un rost să irosească o conştiinţă cît se poate de bună pentru un timp pe care nu-l petrec alături de Zoë. Dorinţa de a fi conştienţi cînd vorbesc numai cu mine era ceva nou. Exista o mică întîrziere între momentul în care Hickory şi Dickory îşi declanşau gulerele conţinînd hardware-ul care le adăpostea conştiinţa şi momentul în care gulerul stabilea comunicarea cu stratul de neuroni din creierul lor. Parcă ai fi privit nişte somnambuli trezindu-se. Era şi puţin înspăimîntător. Deşi nu la fel de înspăimîntător precum ceea ce urmă: Hickory zîmbindu-mi! – Vom fi adînc întristaţi să părăsim acest loc, vorbi Hickory. Te rog să înţelegi că ne-am trăit aici întreaga viaţă conştientă. Îl simţim intens înăuntrul nostru, la fel ca toţi obinii. Vă mulţumim pentru că aţi fost de acord să vă împărtăşiţi vieţile cu noi. – N-aveţi pentru ce, am răspuns. Părea un lucru banal pe care să-l vrea cei doi obini să-l discute cu mine. – Vorbiţi de parcă ne-aţi părăsi. Credeam că urmează să veniţi cu noi. – Venim, răspunse Hickory. Dickory şi cu mine sîntem conştienţi de povara, pe care o purtăm amîndoi, de a avea grijă de fiica ta şi de a ne împărtăşi experienţele cu toţi ceilalţi obini. Poate fi copleşitoare. Nu ne putem păstra implanturile pornite prea multă vreme, ştii… Încordarea emoţională e atît de mare. Implanturile nu sînt perfecte, iar creierul nostru întîmpină 537

dificultăţi. Sîntem… suprastimulaţi. – N-am ştiut asta. – Nu voiam să vă împovărăm cu problema noastră, zise Hickory. Şi nu era important să ştiţi. Dar de curînd, atît Dickory cît şi eu am aflat că atunci cînd ne pornim implanturile, sîntem imediat copleşiţi de emoţii pentru Zoë şi pentru tine şi locotenentul Sagan. – E o perioadă încordată pentru noi toţi. Încă un surîs obin, încă şi mai înfiorător decît primul. – Scuză-mă, continuă Hickory. Nu m-am exprimat limpede. Emoţia noastră nu este o nelinişte nedefinită legată de plecarea din acest loc sau de pe această planetă, nici agitaţie sau nervozitate legate de călătoria spre o lume nouă. E ceva foarte specific. E îngrijorare. – Cred că avem cu toţii griji, am început, dar m-am oprit apoi cînd am văzut o expresie nouă pe chipul lui Hickory, una pe care n-am mai observat-o niciodată. Hickory arăta nerăbdător. Sau poate că era frustrat din cauza mea. – Îmi pare rău, Hickory. Te rog, continuă. Hickory rămase nemişcat cîteva clipe, ca pentru a dezbate ceva cu el însuşi, apoi îmi întoarse brusc spatele ca să discute cu Dickory. Am petrecut acest timp reflectînd că, dintr-odată, numele puse ştrengăreşte de un copil mic acestor două creaturi, cu cîţiva ani în urmă, nu mai păreau cîtuşi de puţin potrivite. – Iartă-mă, domnule maior, vorbi Hickory, îndreptîndu-şi din nou atenţia spre mine. Regret că s-ar putea să fiu prea direct. S-ar putea să nu fim capabili să ne exprimăm în întregime îngrijorarea. S-ar putea să nu fii la curent cu anumite fapte şi s-ar putea să nu fim în poziţia de a ţi le oferi. Dă-mi voie să te întreb: care crezi că este situaţia acestei părţi a spaţiului? Porţiunea în care locuim noi, obinii, şi voi, Uniunea Colonială, printre alte specii… – Sîntem în război, am răspuns. Noi avem coloniile noastre şi încercăm să le apărăm. Alte specii au coloniile lor şi încearcă şi ele să le apere. Ne luptăm cu toţii pentru planete care se potrivesc nevoilor speciei noastre. Ne batem toţi între noi. – Aah, exclamă Hickory. Ne batem toţi între noi. Nu există alianţe? Tratate? – Evident, există cîteva, am răspuns. Noi avem unul cu obinii. Alte rase poate că au tratate şi alianţe cu cîteva alte specii. Dar, în general, da. Ne batem cu toţii. De ce? Surîsul lui Hickory se transformă din înfiorător într-unul 538

înrudit cu un rictus. – Vă vom spune ce putem, continuă Hickory. Vă putem spune despre lucrurile care s-au discutat deja. Ştim că, potrivit afirmaţiilor ministrului colonizării, colonia pe care o numiţi Roanoke v-a fost dată de către obini. Planeta pe care noi o numim Garsinhir. Ştim că s-a afirmat că am luat în schimb o planetă de-a voastră. – Aşa este, am răspuns. – Nu există o asemenea înţelegere, zise Hickory. Garsinhir rămîne teritoriu al obinilor. – Asta nu poate fi adevărat, am replicat. Am fost pe Roanoke. Am călcat pe pămîntul unde va fi colonia. Cred că s-ar putea să vă înşelaţi. – Nu ne înşelăm, insistă Hickory. – Cu siguranţă vă înşelaţi, am continuat eu. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, dar voi doi sînteţi însoţitorii şi gărzile de corp ale unei fiinţe umane adolescente. Este posibil ca, oricare ar fi contactele voastre la nivelul la care vă aflaţi, să nu aibă cele mai bune informaţii. O licărire traversă chipul lui Hickory; bănuiesc că era amuzament. – Fii convins, domnule maior, că obinii nu trimit simpli însoţitori să păzească şi să aibă grijă de fiica lui Boutin şi de familia ei. Şi fii convins că Garsinhir rămîne în mîinile obinilor. M-am gîndit la asta. – Spuneţi că Uniunea Colonială minte în legătură cu Roanoke… – Este posibil ca ministrul vostru al colonizării să fie greşit informat, zise Hickory. Nu ne dăm seama. Dar oricare ar fi cauza greşelii, există o eroare de fapt. – Poate că obinii ne permit să colonizăm lumea lor, am continuat. Din cîte înţeleg, chimia corpului vostru vă face susceptibili la infecţiile acelei planete; e mai bine să aveţi un aliat acolo decît s-o lăsaţi neocupată. – Poate, răspunse Hickory. Tonul lui, extrem de studiat, nu-l angaja la nimic. – Nava coloniei pleacă de la staţia Phoenix peste două săptămîni, am spus. La încă o săptămînă după asta o să aterizăm pe Roanoke. Chiar dacă ceea ce spui este adevărat, nu pot face nimic în legătură cu asta în acest moment. – Trebuie să-mi cer scuze din nou, zise Hickory. Nu vreau să sugerez că că ai putea sau ar trebui să faci ceva. Am vrut doar să 539

ştii. Şi să afli măcar o parte din natura îngrijorării noastre. – E mai mult de-atît? am întrebat. – Am spus tot ce-am putut… în afară de asta. Sîntem la dispoziţia ta, domnule maior. A ta, a locotenentului Sagan şi, în special şi întotdeauna, a lui Zoë. Tatăl ei ne-a făcut darul propriului nostru sine. Ne-a cerut un preţ mare, pe care l-am fi plătit bucuros. La aceste cuvinte m-a trecut un fior, aducîndu-mi aminte care fusese preţul. – A murit înainte să apucăm să achităm acest preţ, această datorie. Acum sîntem datori către fiica lui, iar noua datorie a sporit pentru că şi-a împărtăşit viaţa cu noi. Îi sîntem datori şi pentru asta. Şi sîntem datori familiei sale. – Mulţumesc, Hickory. Ştiu că sîntem recunoscători pentru că tu şi cu Dickory ne-aţi slujit atît de bine. Surîsul lui Hickory reveni. – Regret să spun că m-ai înţeles greşit din nou, domnule maior. Cu siguranţă eu şi cu Dickory sîntem la dispoziţia voastră şi vom fi întotdeauna. Dar cînd spunem că sîntem la dispoziţia voastră, mă refer la obini. – Obini… Adică la voi toţi. – Da, răspunse Hickory. Noi toţi. Pînă la ultimul dintre noi, dacă e nevoie. – Oh, am exclamat. Îmi pare rău, Hickory. Nu prea ştiu ce să spun la asta. – Spune că o să-ţi aduci aminte, replică Hickory. Cînd va sosi vremea. – O să-mi aduc aminte, am răspuns. – Am dori să-ţi cerem ca această discuţie să rămînă confidenţială, adăugă Hickory. Deocamdată. – În ordine, am zis. – Mulţumesc, domnule maior, spuse Hickory. Întoarse capul spre Dickory, apoi din nou spre mine. – Mă tem că ne-am lăsat copleşiţi de prea multe emoţii. Ne vom închide acum implanturile, cu permisiunea ta. – Vă rog, am răspuns. Cei doi obini duseră mîinile la gît ca să-şi deconecteze personalitatea. Am urmărit cum însufleţirea se stinse pe feţele lor, înlocuită de inteligenţa seacă. – Ne ducem să ne odihnim, vorbi Hickory, şi ieşi împreună cu partenerul lui, lăsîndu-mă în încăperea goală. 540

TREI Iată un mod de a coloniza: iei două sau trei sute de oameni, le dai voie să-şi pună în bagaje ce provizii socotesc ei că e potrivit, îi laşi pe o planetă la alegerea lor, le spui „pe curînd” şi apoi te întorci după un an – după ce au murit cu toţii de foamea provocată de ignoranţă şi de lipsa de provizii, sau au fost nimiciţi de altă specie care vrea locul pentru ea – ca să le culegi oasele. Nu e o metodă prea izbutită de a coloniza. În perioada mult prea scurtă de acumulare, atît eu cît şi Jane am citit destule rapoarte cu privire la moartea coloniilor sălbatice care erau construite exact la fel, ca să fim convinşi de acest fapt izbitor. Pe de altă parte, nu vrei nici să laşi o sută de mii de oameni pe o nouă lume colonizată, dotată cu tot confortul civilizaţiei. Uniunea Colonială are mijloacele de a face aşa ceva, dacă ar vrea. Dar nu vrea. Indiferent cît de aproape ar fi cîmpul gravitaţional, circumferinţa, suprafaţa uscatului, atmosfera sau biochimia unei planete de acelea ale Pămîntului sau ale oricăror altor lumi pe care oamenii le-au colonizat deja, aceasta nu este Pămîntul, şi nu există nici o metodă practică de a şti ce soi de surpriză neplăcută le rezervă o planetă oamenilor de acolo. Chiar şi Pămîntul are un fel nostim de a născoci boli şi sîcîieli noi menite să decimeze fiinţele umane imprudente, iar acolo sîntem o specie băştinaşă. Cînd aterizăm pe planete noi, sîntem corpuri străine, şi ştim ce face orice sistem biologic unui corp străin aflat în mijlocul său: încearcă să-l ucidă cît mai repede posibil. Iată o curiozitate interesantă pe care am aflat-o despre coloniile eşuate: fără să punem la socoteală coloniile sălbatice, cauza numărul unu pentru coloniile umane abandonate nu constă în disputele teritoriale cu celelalte specii; ea este reprezentată de microbii locali care omoară coloniştii. Alte specii inteligente le putem ţine la distanţă; asta-i o bătălie pe care o înţelegem. Lupta împotriva unui întreg ecosistem care încearcă să te omoare este o chestiune cu mult mai spinoasă. Depunerea a o sută de mii de colonişti pe o planetă doar ca să te uiţi la ei cum mor de o infecţie băştinaşă cu evoluţie rapidă, pe 541

care n-o poţi vindeca la timp, nu este decît o risipă de colonişti cît se poate de buni. Ceea ce nu înseamnă să subestimăm disputele teritoriale. Probabilitatea ca o colonie umană să fie atacată în primii doi sau trei ani de existenţă este exponenţial mai mare decît în oricare alt moment de-a lungul timpului. Colonia se concentrează asupra propriei sale construcţii şi este vulnerabilă la atacuri. Prezenţa Forţelor Coloniale de Apărare într-o nouă colonie, deşi nu chiar nesemnificativă, este încă doar o mică parte din ceea ce va fi, după ce o staţie spaţială va fi construită deasupra coloniei, un deceniu sau două mai tîrziu. Iar simplul fapt că cineva a colonizat o planetă o face mult mai atrăgătoare pentru oricine altcineva, pentru că acei colonişti au făcut în locul tău toată treaba mai grea a colonizării. Acum, tot ce ai de făcut este să-i mături de pe planetă şi s-o iei numai pentru tine. A lăsa o sută de mii de colonişti pe o planetă doar ca să-i vezi măturaţi de-acolo pentru totdeauna este în aceeaşi măsură o risipă de colonişti cît se poate de buni. Şi, în ciuda faptului că Uniunea Colonială foloseşte practic ţările lumii a treia de pe Pămînt ca ferme de colonişti, dacă începi să pierzi cîte o sută de mii de fiecare dată cînd o nouă colonie eşuează, pînă la urmă ajungi în criză de colonişti. Din fericire, există o excelentă cale de mijloc între aceste scenarii. Presupune să iei vreo două mii cinci sute de colonişti, să-i depui pe o lume nouă la începutul primăverii, furnizîndu-le tehnologie durabilă, capabilă să-i sprijine, pentru a le satisface nevoile imediate, şi să le dai sarcina de a se autoîntreţine pe lumea cea nouă şi de a pregăti planeta, vreme de doi sau trei ani, pentru aproximativ încă zece mii de noi colonişti. Aceşti colonişti din al doilea val vor avea încă cinci ani sau cam aşa ceva ca să ajute la pregătirile pentru cincizeci de mii de noi colonişti, şi tot aşa. Există cinci valuri oficiale iniţiale de colonişti, la sfîrşitul cărora colonia are, la modul ideal, o populaţie de aproximativ un milion, răspîndită în numeroase tîrguşoare şi unul sau două oraşe mai mari. După ce al cincilea val se statorniceşte şi infrastructura coloniei este constituită, totul se transformă într-un proces masiv de colonizare. Cînd populaţia ajunge la zece milioane sau cam peacolo, imigraţia încetează, colonia capătă autoguvernare limitată în interiorul sistemului federal al UC, iar omenirea are încă un bastion împotriva distrugerii rasei de mîna unui univers crud. Asta dacă primii două mii cinci sute supravieţuiesc unui ecosistem 542

ostil, atacurilor din partea celorlalte rase, propriilor neajunsuri organizatorice ale omenirii şi simplului, omniprezentului ghinion afurisit. Două mii cinci sute de colonişti sînt destul de mulţi ca să începi procesul de a transforma o planetă într-o lume umană. Sînt destul de puţini pentru ca, dacă mor, Uniunea Colonială să poată vărsa o lacrimă şi să treacă mai departe. Şi, serios, partea cu lacrima vărsată nu e absolut deloc obligatorie. E un lucru interesant, să fii în acelaşi timp indispensabil şi uşor de înlocuit pentru efortul omenirii de a popula stelele. Una peste alta, m-am gîndit, ar fi fost poate mai înţelept să rămîn pe Huckleberry. * – În regulă, mă las păgubaş, am zis, arătînd către containerul masiv care era manipulat în cala de mărfuri a navei Ferdinand Magellan. Spune-mi ce este. Aldo Ferro, supraveghetorul calei, verifică inventarul din PDA. – Ăsta conţine toate amestecurile pentru instalaţia de tratare a apelor uzate din colonia voastră, răspunse el, apoi arătă spre un şir de containere. Iar alea sînt ţevile pentru canalizare, rezervoarele septice şi recipientele pentru transportarea deşeurilor. – Fără closete în curte pe Roanoke. O să ne facem nevoile cu rafinament. – Nu-i o problemă de rafinament, replică Ferro. Vă duceţi pe o planetă de categoria a şasea, prevăzută cu un sistem ecologic incompatibil. O să aveţi nevoie de tot îngrăşămîntul de care puteţi face rost. Sistemul acela de tratare a deşeurilor o să adune toate reziduurile voastre biologice, de la fecale la rămăşiţele de alimente, şi o să facă un îngrăşămînt steril pentru ogoare. Probabil e cel mai important lucru pe care-l aveţi pe lista asta. Încercaţi să nu-l stricaţi. Am zîmbit. – Se pare că ştii o mulţime de lucruri despre canalizare, am comentat. – Mda, aşa-i, replică Ferro. Mai degrabă ştiu despre bagajele unei colonii noi. Lucrez în cala asta de douăzeci şi cinci de ani, şi în tot timpul ăsta am transportat colonii noi. Dă-mi o listă de provizii şi pot să-ţi spun pe ce soi de planetă se duc coloniştii, ce anotimpuri are, cît de mare e gravitaţia şi dacă o să reziste colonia în primul an. Vrei să ştii de unde am aflat că planeta voastră are un ecosistem incompatibil? Adică, în afară de instalaţia de tratare. Asta-i standard pe orice colonie. 543

– Sigur că da. Ferro atinse cu vîrful degetelor ceva pe ecranul PDA-ului şi mi-l întinse, cu o listă a containerelor. – OK, întîi şi întîi, începu el. Rezervele de alimente. Fiecare colonie se îmbarcă avînd o rezervă de trei luni de alimente de bază uscate, pentru fiecare membru al coloniei, şi încă una de o lună de raţii deshidratate pentru a oferi timp coloniştilor să înceapă să vîneze şi să-şi producă propria mîncare. Dar voi aveţi o provizie alimente de şase luni şi una de două luni de raţii deshidratate pentru fiecare colonist. Ăsta-i felul de încărcătură pe care-l vezi pentru un sistem incompatibil, pentru că nu poţi mînca imediat ce produce pămîntul. De fapt, e chiar mai mult decît de obicei pentru un ecosistem incompatibil; de obicei e o rezervă de patru luni de hrană uscată şi şase săptămîni de raţii. – De ce ne-ar da mai multă mîncare decît de obicei? am întrebat. De fapt, ştiam răspunsul – la urma urmei, trebuia să conduc colonia – dar voiam să-mi dau seama dacă Ferro era atît de bun pe cît credea el că este. Ferro zîmbi. – Indiciul e chiar în faţa ta, domnule Perry, călătoriţi şi cu o încărcătură dublă de amelioratoare şi de fertilizatoare pentru sol. Asta-mi spune că solul nu e bun, aşa cum este, pentru cultivarea hranei umane. Alimentele acelea suplimentare vă oferă timp dacă vreun idiot nu ameliorează un teren aşa cum trebuie. – Aşa e, am confirmat. – Mda, încuviinţă Ferro. Ultimul lucru: aveţi o încărcătură mai mare decît de obicei de medicamente pentru tratarea otrăvirilor, ceea ce este tipic pentru sistemele incompatibile. Aveţi şi o grămadă de detoxifiante veterinare. Ceea ce-mi aduce aminte… Ferro luă înapoi PDA-ul şi făcu să apară o nouă listă de containere. – Încărcătură dublă de furaje pentru vite. – Eşti un maestru al inventarelor, Ferro, am zis. Te gîndeşti vreodată să devii chiar tu colonist? – La naiba, nu, răspunse Ferro. Am văzut destule dintre coloniile astea noi ducîndu-se de rîpă ca să ştiu că unele dintre ele nu supravieţuiesc. Sînt bucuros să vă încarc şi să vă descarc, apoi să-mi iau rămas-bun şi să mă întorc acasă pe Phoenix, la nevastă şi la pisică. Nu vă supăraţi, domnule Perry.. – Nu mă supăr, am răspuns, şi am dat din cap în direcţia listei. 544

Ai zis că poţi să-ţi dai seama după un inventar dacă o colonie o s-o scoată la capăt. Ce crezi despre noi? – Aveţi tot ce vă trebuie ca să rezistaţi, replică Ferro. O să vă descurcaţi. Dar unele dintre lucrurile voastre sînt cam ciudate. Aveţi pe listă materiale pe care nu le-am mai transportat pînă acum. Aveţi containere pline de echipamente demodate. Ferro îmi întinse inventarul. – Uite, aveţi tot ce vă trebuie pentru o fierărie. Din 1850. Nici măcar n-am crezut că există asemenea chestii în afara unei expoziţii de reconstituire a epocii. M-am uitat la inventar. – Unii dintre coloniştii noştri sînt menoniţi, i-am explicat. Preferă să nu folosească tehnologia modernă, dacă pot evita acest lucru. Cred că le distrage atenţia. – Cîţi dintre colonişti sînt ce-ai spus acum? întrebă Ferro. – Cam două sute, două sute cincizeci, i-am răspuns, dîndu-i înapoi PDA-ul. – Aha. Ei, atunci se pare că sînteţi pregătiţi destul de bine pentru orice, chiar şi pentru o călătorie în timp înapoi în Vestul Sălbatic. Dacă nu reuşeşte colonia, nu puteţi da vina pe dotare. – Aşa că o să fie numai vina mea. – Probabil, replică Ferro. * – Cred că un lucru pe care-l putem spune cu toţii este că nu vrem să vedem această colonie eşuînd, vorbi Manfred Trujillo. Nu cred că ne paşte un asemenea pericol. Dar îmi fac griji pentru unele hotărîri care au fost luate. Cred că acestea fac lucrurile ceva mai dificile. În jurul mesei de conferinţe urmă un şir de încuviinţări din cap. În dreapta mea, am văzut-o pe Savitri luînd notiţe, observînd care capete se mişcau. La celălalt capăt al mesei, Jane stătea impasibilă, dar ştiam că şi ea număra capetele. A fost în serviciile de informaţii. Asta ştia să facă. Ne apropiam de sfîrşitul şedinţei oficiale de inaugurare a Consiliului de pe Roanoke, format din mine şi Jane în calitate de conducători ai coloniei şi din cei zece reprezentanţi ai coloniştilor, cîte unul pentru fiecare lume, care urmau să joace rolul de adjuncţi ai noştri. Cel puţin teoretic. Aici, în lumea reală, intrigile pentru putere începuseră deja. Manfred Trujillo era cel dintîi printre ei. Trujillo începuse propaganda pentru a permite lumilor colonizate să pornească o 545

nouă colonie cu cîţiva ani înainte, din poziţia de reprezentant al planetei Erie în legislativul UC. Îşi ieşise din pepeni cînd Departamentul Colonizării îi luase ideea dar omisese să-l numească pe el conducător; îşi ieşise şi mai tare din pepeni cînd conducătorii coloniei ne-am dovedit a fi noi, care nu-i eram cunoscuţi şi nu păream deosebit de impresionaţi de persoana sa. Dar era destul de deştept cît să-şi ascundă frustrarea în termeni generali, şi petrecuse cea mai mare parte a şedinţei încercînd să ne submineze, pe Jane şi pe mine, în modul cel mai măgulitor cu putinţă. – De exemplu, acest consiliu, vorbi Trujillo şi îşi plimbă privirea de la un capăt la altul al mesei. Fiecare dintre noi este însărcinat să reprezinte interesele colegilor noştri colonişti. Nu mă îndoiesc că fiecare dintre noi îşi va îndeplini admirabil această sarcină. Dar acest consiliu este unul consultativ pentru conducătorii coloniei – numai consultativ! Mă întreb dacă asta ne îngăduie să reprezentăm cel mai bine nevoile coloniei… Nici măcar n-am ieşit de la docuri şi vorbeşte deja de revoluţie, m-am gîndit. Pe vremea cînd aveam încă un BrainPal, aş fi putut să-i transmit tot acest gînd lui Jane; aşa cum stăteau lucrurile, mi-a întîlnit privirea, ceea ce i-a spus destul de bine ce gîndeam. – Noile colonii sînt administrate conform regulamentelor Departamentului Colonizării, preciză Jane. Regulamentul cere conducătorilor coloniei să exercite singuri puterea administrativă şi executivă. Lucrurile vor fi destul de haotice cînd vom ajunge, aşa că a aduna un cvorum pentru fiecare decizie nu e tocmai ideal. – Nu sugerez ca voi doi să nu vă faceţi treaba, zise Trujillo. Spun doar că intervenţia noastră ar trebui să fie mai mult decît simbolică. Mulţi dintre noi au fost amestecaţi în crearea acestei colonii încă din zilele în care s-a aflat doar în stadiul de proiect. Avem o experienţă de nepreţuit! – Pe cîtă vreme noi sîntem implicaţi abia de vreo două luni, am replicat eu. – Sînteţi un adaos recent şi preţios la acest proces, zise Trujillo mieros. Speram că ai putea vedea avantajele participării noastre la procesul de luare a deciziilor. – Mi se pare că regulamentul Colonizării există pentru un motiv, am replicat. DC a supravegheat colonizarea a zeci de lumi. S-ar spune că ştie cum s-o facă… – Acei colonişti făceau parte din naţiuni defavorizate de pe Pămînt, insistă Trujillo. Ei nu au multe dintre avantajele pe care le 546

avem noi. Am simţit-o pe Savitri încordîndu-se lîngă mine; aroganţa coloniilor vechi, care fuseseră fondate de ţările occidentale înainte ca UC să preia controlul colonizării, o îngrozise întotdeauna. – Care sînt avantajele astea? întrebă Jane. John şi cu mine tocmai am petrecut şapte ani trăind printre „acei colonişti” şi descendenţii lor. Savitri, aici de faţă, este una dintre ei. Nu simt nici un avantaj vizibil al celor de la această masă faţă de ei. – S-ar putea să mă fi exprimat greşit, zise Trujillo, începînd ceea ce bănuiam că este încă o conciliatoare înjunghiere pe la spate. – S-ar putea, i-am retezat-o. Oricum, mă tem că subiectul e unul academic. Regulamentul DC nu ne lasă prea multă flexibilitate în administrarea coloniilor aflate la primul val, nici nu ţine seama de apartenenţa naţională anterioară a coloniştilor. Sîntem obligaţi să-i tratăm la fel pe toţi coloniştii, indiferent de unde vin. Cred că e o politică înţeleaptă, nu-i aşa? Trujillo se opri pentru o clipă, vizibil enervat de întorsătura evenimentelor retorice. – Da, desigur… – Mă bucur să aud asta. Aşadar, pentru moment, o să să urmăm mai departe regulamentul. Acum, am continuat înainte ca Trujillo să se ambaleze din nou, altcineva? – Unii dintre oamenii mei se plîng în legătură cu repartizarea cabinelor, zise Paulo Gutierrez, reprezentantul de pe Khartoum. – Ceva nu e în ordine? am întrebat. – Nu sînt prea încîntaţi că nu stau mai aproape de ceilalţi colonişti de pe Khartoum, răspunse el. – Toată nava n-are mai mult de cîteva sute de metri lungime, am răspuns. Iar informaţiile despre cabine sînt uşor de accesat prin PDA. N-ar trebui să aibă nici o problemă să se găsească unii pe alţii. – Înţeleg asta, cred doar că ne-am fi aşteptat să fim repartizaţi în cabine împreună, în grupurile noastre. – Iată de ce n-am făcut aşa: odată ce punem piciorul pe Roanoke, nici unul dintre noi nu va fi de pe Khartoum, de pe Erie sau de pe Kyoto… Am făcut semn din cap către Hiram Yoder, care îmi răspunse în acelaşi fel. – O să fim cu toţii de pe Roanoke. Am putea la fel de bine să începem de pe acum. Sîntem numai două mii cinci sute. E cam 547

puţin pentru zece triburi separate. – E un sentiment frumos, spuse Marie Black, de pe Rus. Dar nu cred că oamenii noştri or să uite foarte repede de unde au venit. – Nu mă aştept să uite, am răspuns. Nu vreau să uite de unde au venit. Aş spera să se concentreze asupra locului unde se află. Sau se vor afla, destul de curînd. – Coloniştii sînt reprezentaţi aici de lumile lor, zise Trujillo. – Are un rost să faci lucrurile în felul ăsta, comentă Jane. Cel puţin deocamdată… Odată ajunşi pe Roanoke, s-ar putea totuși să rediscutăm asta. Această cireaşă de pe tort pluti în aer vreme de cîteva secunde. Marta Piro, de pe Zhong Guo, ridică mîna. – Circulă un zvon că doi obini vin cu noi pe Roanoke, vorbi ea. – Nu e un zvon, am răspuns. E adevărat. Hickory şi Dickory fac parte din casa mea. – Hickory şi Dickory? întrebă Lee Chen, de pe Franklin. – Fiica noastră, Zoë, le-a dat numele cînd era mai mică, am explicat. – Dacă n-ai nimic împotrivă să te întreb, cum se face că doi obini fac parte din casa ta? întrebă Piro. – Fiica noastră îi ţine ca animale favorite, răspunse Jane. Asta stîrni un rîs stînjenit. Nu era tocmai rău… După o oră în care fuseserăm supuşi, nu tocmai subtil, unui tir de artilerie din partea lui Trujillo, nu strica să fim văzuţi ca soiul de oameni care puteau ţine extratereştri înfricoşători ca însoţitori domestici. – Ar trebui să-l împingi pe ticălosul ăla de Trujillo dintr-un hangar de navete, comentă Savitri după ce se golise încăperea. – Linişteşte-te, am zis. Unii oameni pur şi simplu nu se simt bine cînd nu sînt la conducere. – Gutierrez, Black şi Trujillo şi-au făcut propriul partid politic, spuse Jane. Şi, desigur, Trujillo s-a dus în fugă la Kranjic să-i povestească toate amănuntele şedinţei. Au devenit foarte intimi. – Dar asta nu ne face nici o problemă, am spus. – Nu. Nimeni dintre ceilalţi reprezentanţi nu pare să aibă relaţii prea strînse cu Trujillo, iar coloniştii obişnuiţi încă se îmbarcă; n-a avut timp să facă cunoştinţă cu nici unul care nu e de pe Erie. Și chiar dacă ar fi avut, nici vorbă ca DC să ne înlocuiască. Ministrul Bell îl detestă pe Trujillo, l-a detestat de cînd erau amîndoi reprezentanţi. Faptul de a-i lua ideea şi de a ne numi pe noi în calitate de conducători ai coloniei e doar o metodă de a-l sîcîi. 548

– Generalul Rybicki ne-a avertizat că lucrurile au căpătat o tentă politică. – Generalul Rybicki are felul lui de a nu ne spune tot ce-ar trebui să ştim, comentă Jane. – S-ar putea să fie așa… Dar în legătură cu subiectul ăsta, a avut dreptate la fix. Oricum, deocamdată să nu ne facem prea multe griji. Avem destule de făcut, iar după ce Magellan pleacă de la staţia Phoenix, o să fim şi mai ocupaţi. Şi pentru că veni vorba, i-am promis lui Zoë că o duc astăzi jos, pe Phoenix. Vrea să vină vreuna dintre voi? Mergem eu, Zoë şi gemenii obini. – Eu renunţ, răspunse Savitri. Încă nu m-am obişnuit cu Hickory şi Dickory. – Îi cunoşti de aproape opt ani, m-am mirat. – Da, replică Savitri. Aproape opt ani, din cînd în cînd cîte cinci minute. Trebuie să le mai fac nişte vizite prelungite. – Bine, am zis, şi m-am întors spre Jane. Dar tu? – Eu ar trebui să mă întîlnesc cu generalul Szilard, răspunse ea, referindu-se la comandantul Forţelor Speciale. Vrea să se pună la curent. – În regulă. Voi pierdeţi. – Ce faceţi acolo? întrebă Jane. – O să-i vizităm pe părinţii lui Zoë, am răspuns. Ceilalţi. * Stăteam în picioare lîngă piatra de mormînt care purta numele tatălui şi mamei lui Zoë, şi chiar al lui Zoë. Datele lui Zoë, bazate pe convingerea că murise în atacul unei colonii, erau evident incorecte; mai puţin evident, la fel erau şi ale tatălui ei. Datele mamei erau exacte. Zoë se ghemuise ca să se apropie de nume; Hickory şi Dickory îşi conectaseră conştiinţele doar atît cît să aibă parte de un extaz de zece secunde la ideea de a se afla în faţa semnului care amintea de moartea lui Boutin, apoi se deconectaseră şi rămăseseră la distanţă, impasibili. – Îmi aduc aminte de ultima oară cînd am fost aici, vorbi Zoë. Bucheţelul de flori pe care-l adusese era sprijinit de piatra de mormînt. – A fost în ziua în care Jane m-a întrebat dacă vreau să vin să stau cu tine şi cu ea. – Da, am replicat. Tu ai aflat că o să stai cu mine înainte ca eu să aflu că o să stau cu oricare dintre voi. – Credeam că tu şi cu Jane eraţi îndrăgostiţi, continuă Zoë. Că plănuiaţi să locuiţi împreună. 549

– Eram, am răspuns. Plănuiam. Dar era complicat. – Totul în legătură cu mica noastră familie este complicat. Tu ai optzeci şi opt de ani. Jane are cu un an mai mult decît mine. Eu sînt fiica unui trădător. – Mai eşti şi singura fată din univers cu propria ei escortă de obini, am adăugat. – Asta ca să vorbim de complicat, zise Zoë. Ziua, un copil obişnuit. Noaptea, adorată de o întreagă rasă extraterestră. – Există şi aranjamente mai proaste, am comentat. – Presupun că da, răspunse Zoë. Ai crede că faptul de a fi obiectul veneraţiei unei întregi rase de extratereştri m-ar putea scăpa din cînd în cînd de lecţiile pentru acasă. Să nu credeţi că nam observat că nu mă scapă. – N-am vrut să ţi se urce la cap, am spus. – Mulţumesc. Arătă spre piatra de mormînt. – Pînă şi asta e complicat. Eu trăiesc, iar acolo nu e îngropat tatăl meu, ci clona lui. Singura persoană adevărată de aici e mama. Mama mea adevărată. Totul e foarte complicat. – Îmi pare rău, am zis. Zoë ridică din umeri. – M-am obişnuit pînă acum. În cea mai mare parte a timpului, nu-i chiar atît de rău. Şi îţi oferă o perspectivă, nu-i aşa? Eram la şcoală, ascultîndu-le pe Anjali sau pe Chadna plîngîndu-se ce viaţă complicată au, şi mă gîndeam la mine; fetiţo, n-ai nici cea mai mică idee ce înseamnă complicat! – Îmi pare bine să aud că ai făcut faţă cu bine… – Încerc. Trebuie să recunosc că n-a fost o zi prea grozavă, aceea cînd voi doi mi-aţi spus adevărul despre tata. – Nici pentru noi n-a fost o zi prea amuzantă. Am crezut însă că merită să ştii adevărul… – Ştiu, răspunse Zoë, şi se ridică în picioare. Dar, vezi tu, m-am trezit într-o dimineaţă crezînd că tatăl meu nu era decît un om de ştiinţă, şi m-am dus la culcare ştiind că ar fi putut să distrugă întreaga specie umană. Te cam întoarce pe dos! – Tatăl tău a fost bun faţă de tine, am zis. Orice altceva ar fi fost şi orice altceva ar fi făcut, asta i-a ieşit bine… Zoë se apropie de mine şi mă îmbrăţişă. – Mulţumesc pentru că m-ai adus aici. Eşti drăguţ, tăticule de nouăzeci de ani. – Tu eşti un copil nemaipomenit, fiica mea adolescentă. Gata de 550

plecare? – Într-o clipă, răspunse ea, şi se întoarse la piatra de mormînt, îngenunche repede şi o sărută. Apoi se ridică şi dintr-odată căpătă înfăţişarea unei adolescente stînjenite. – Am făcut asta ultima oară cînd am fost aici. Am vrut să văd dacă mă face să simt la fel. – Şi? am întrebat. – Mda, a răspuns, încă stînjenită. Hai! Să mergem! Am pornit spre porţile cimitirului; mi-am luat PDA-ul şi am anunţat un taxi să vină să ne ia. – Cum îţi place Magellan? am întrebat în timp ce mergeam. – E interesant, spuse Zoë. A trecut multă vreme de cînd nu am mai fost pe o navă spaţială. Am uitat cum e. Iar asta-i aşa de mare! – Trebuie să cuprindă două mii cinci sute de colonişti şi toate lucrurile lor. – Am priceput asta. Spun doar că e mare. Începe să se umple totuşi. Coloniştii sînt acolo acum. Am făcut cunoştinţă cu unii dintre ei. Cu cei de vîrsta mea, adică. – Ai întîlnit pe cineva care-ţi place? – Cîţiva. E o fată care pare să vrea să mă cunoască. Gretchen Trujillo. – Trujillo, spui… Zoë încuviinţă din cap. – De ce? O cunoşti? – Cred că s-ar putea să-l cunosc pe tatăl ei. – E mică lumea, comentă Zoë. – Şi e pe cale să devină mult mai mică. – Aşa e, răspunse Zoë şi se uită în jur. Mă întreb dacă o să mă întorc vreodată aici. – Mergi într-o colonie nouă, nu în viaţa de apoi! Zoë surîse auzind asta. – Nu te-ai uitat cu atenţie la piatra de mormînt. Am fost în viaţa de apoi. Nu-i o problemă să te întorci de-acolo. De viaţa de-aici nu scapi! * – Jane trage un pui de somn, ne-a anunţat Savitri cînd Zoë şi cu mine ne-am întors în cabina noastră. A spus că nu se simte bine. Auzind asta, am ridicat din sprîncene; Jane era cea mai sănătoasă persoană pe care-o cunoşteam, chiar şi după ce fusese 551

transferată într-un corp uman standard. – Da, ştiu, continuă Savitri, zărindu-mi sprînceana. Şi eu m-am gîndit că e ciudat. A zis că o să se pună pe picioare, dar să nu o deranjez vreme de cel puţin cîteva ore. – Bine, i-am răspuns. Mulţumesc. Zoë şi cu mine voiam oricum să mergem pe puntea de recreere. Vrei să vii cu noi? – Jane mi-a cerut să mă ocup de cîteva lucruri înainte s-o trezesc, răspunse Savitri. Altă dată. – Munceşti mai mult pentru Jane decît ai muncit vreodată pentru mine… – Puterea unei conduceri dătătoare de inspiraţie… – Frumos! Savitri mă goni cu gesturi energice. – O să-ţi dau semnal pe PDA cînd se scoală Jane. Acum, plecaţi… Îmi distrageţi atenţia de la treabă! Puntea de recreere de pe Magellan era amenajată ca un mic parc, şi era înţesată de colonişti şi de familiile lor, încercînd distracţiile pe care le oferea nava în decursul călătoriei noastre de o săptămînă pînă la distanţa de salt, şi de acolo pe Roanoke. La sosire, Zoë observă un trio de adolescente şi flutură din mînă; una îi răspunse la salut şi-i făcu semn să se apropie. M-am întrebat dacă era Gretchen Trujillo. Zoë plecă de lîngă mine, aruncînd în urmă o privire scurtă de rămas-bun. Am hoinărit pe punte, privindu-mi colegii colonişti. Destul de curînd, cei mai mulţi dintre ei mă vor recunoaşte ca fiind conducătorul coloniei. Deocamdată însă, eram fericit la adăpostul anonimatului. La prima privire, coloniştii păreau să se amestece liber între ei, dar după un minut-două am observat o oarecare aglomerare, cu grupuri de colonişti stînd separat. Engleza era limba comună a tuturor coloniilor, dar fiecare planetă avea limbile sale secundare, bazate în mare parte pe naţionalitatea coloniştilor iniţiali. Prindeam din mers frînturi din aceste limbi: spaniolă, chineză, portugheză, rusă, germană. – Le auzi şi tu, vorbi cineva lîngă mine. M-am întors şi l-am văzut pe Trujillo. – Toate limbile astea diferite, continuă, şi zîmbi. Moştenire din fostele noastre lumi, cred că ai spune tu. Mă îndoiesc că oamenii vor înceta să le vorbească atunci cînd vom ajunge pe Roanoke. – Ăsta-i modul tău subtil de a sugera că nu se vor grăbi să-şi schimbe naţionalitatea proprie ca să devină cetăţeni noi-nouţi de pe Roanoke, am comentat. 552

– E doar o observaţie. Şi sînt sigur că, odată cu trecerea timpului, o să devenim cu toţii… cetăţeni de pe Roanoke, zise Trujillo, pronunţînd cuvintele ca şi cum ar fi fost ceva ţepos pe care era silit să-l înghită. Poate mai mult timp decît bănuieşti acum. La urma urmei, aici facem ceva diferit. Nu numai că încercăm să creăm o nouă colonie din lumile colonizate primele, dar mai şi amestecăm zece culturi diferite într-o singură colonie. Ca să fiu pe deplin cinstit în privinţa asta, am unele rezerve. Cred că Departamentul Colonizării ar fi trebuit să preia sugestia mea iniţială şi să lase o singură colonie să trimită oameni. – Asta-i birocraţia. Întotdeauna dă peste cap planuri perfecte! – Da, bine, replică Trujillo, şi făcu un gest uşor din mînă, că e vorba în aceeaşi măsură de conflictul meu cu ministrul Bell cuprinzînd coloniştii poligloţi, şi posibil pe mine. Ştim amîndoi ca şi de orice altceva. A fost împotriva proiectului Roanoke de la început, dar impulsul din partea coloniilor era prea puternic pentru ca ea să-l poată împiedica. Cu toate acestea, nimic n-a oprit-o să facă din el ceva cît mai puţin practic de manevrat cu putinţă. Inclusiv să ofere conducerea coloniei unei perechi de neofiţi bine intenţionaţi, care n-au nici cea mai mică idee unde se află cîmpurile minate în situaţia asta şi care vor fi nişte ţapi ispăşitori convenabili, în cazul în care colonia eşuează. – Zici că sîntem nişte fraieri? – Zic că tu şi soţia ta sînteţi inteligenţi, competenţi şi uşor de înlocuit din punct de vedere politic, răspunse Trujillo. Cînd colonia va eşua, vina va cădea asupra voastră, nu asupra lui Bell. – Chiar dacă ea ne-a ales, am completat. – Aşa să fie? Am auzit că numirea voastră a fost sugerată de generalul Rybicki. E destul de bine izolat de căderea politică pentru că face parte din FCA, iar lor nu li se cere să le pese de politică. Nu, cînd rahatul o să explodeze, Perry, o să se rostogolească la vale, de-a dreptul peste tine şi soţia ta. – Eşti sigur că o să eşueze colonia. Şi totuşi, iată-te! – Sînt sigur că poate să eşueze colonia. Şi sînt sigur că există unii – ministrul Bell printre ei – care ar fi fericiţi s-o vadă eşuînd, ca să le-o plătească inamicilor politici şi să-şi acopere propria incompetenţă. Cu siguranţă au pregătit-o pentru eşec. Ceea ce poate împiedica asta sînt oamenii cu voinţa şi experienţa necesare pentru a o ajuta să supravieţuiască. – Cineva ca tine, de exemplu… Trujillo făcu un pas mai aproape de mine. 553

– Perry, înţeleg că-i uşor să crezi că nu e vorba decît de orgoliul meu. Pe cuvînt, înţeleg. Dar vreau să te gîndeşti pentru o clipă la altceva. Există două mii cinci sute de oameni pe nava asta care se află aici pentru că acum şase ani m-am ridicat în camera reprezentanţilor a UC şi am revendicat drepturile noastre de a coloniza. Sînt responsabil pentru faptul că ei sînt aici, şi pentru că am fost neputincios atunci cînd a fost vorba să-i opresc pe Bell şi pe amicii ei să improvizeze colonia asta numai bună pentru autodistrugere, sînt răspunzător pentru că i-am pus pe oamenii ăştia în pericol. Azi-dimineaţă, nu sugeram să ne laşi să dăm o mînă de ajutor la administrarea coloniei numai pentru că îmi place să fiu şef. O sugeram pentru că, avînd în vedere cu ce ţi-a dat DC să lucrezi, o să ai nevoie de tot ajutorul pe care-l poţi căpăta, iar noi, cei care ne aflam împreună cu tine în acea încăpere azidimineaţă, am trăit cu problemele astea ani de zile. Dacă nu te ajutăm, alternativa este eşecul, simplu şi sigur. – Apreciez încrederea în talentele noastre de conducători, am remarcat. – Nu asculţi ce-ţi spun. La naiba, Perry, vreau să reuşeşti, vreau ca această colonie să reuşească. Ultimul lucru pe care vreau să-l fac este să subminez conducerea ta şi a soţiei tale. Dacă aş face aşa ceva, aş pune în pericol viaţa tuturor din colonie. Nu sînt duşmanul tău. Vreau să te ajut să lupţi împotriva celor care sînt. – Zici că Departamentul Colonizării ar pune în primejdie două mii cinci sute de oameni ca să ţi-o plătească ţie? – Nu, replică Trujillo. Nu ca mi-o plătească. Dar ca să contracareze o ameninţare la adresa practicilor lui coloniale? Să ajute UC să ţină coloniile la locul lor? Două mii cinci sute de colonişti nu sînt prea mulţi pentru un asemenea lucru. Dacă ştii ceva despre colonizări, cunoşti faptul că două mii cinci sute de oameni înseamnă mărimea standard a unei colonii incipiente. Pierdem din cînd în cînd colonii incipiente; ne aşteptăm să pierdem cîteva. Ne-am obişnuit. Nu sînt două mii cinci sute de oameni, e doar o singură colonie incipientă! Trujillo continuă: – Dar aici devine interesant. O colonie incipientă pierdută se încadrează uşor în aşteptările privind protocolul de colonizare al DC. Însă coloniştii vin din zece lumi diferite ale UC, care colonizează toate pentru prima oară. Fiecare dintre aceste lumi vă simţi eşecul coloniei. E o mare lovitură dată psihicului naţional. Şi apoi DC se poate răzgîndi şi poate spune: de aceea nu vă lăsăm să 554

colonizaţi… Ca să vă protejăm. Vor băga pe gît coloniilor argumentul ăsta, ele îl vor înghiţi toate, iar noi ne vom întoarce la situaţia actuală. – E o teorie interesantă, am comentat. – Perry, ai fost ani de zile în Forţele Coloniale de Apărare. Cunoşti rezultatele finale ale politicilor UC. Poţi să-mi spui sincer, cu toată experienţa ta, că scenariul pe care l-am schiţat în faţa ta este complet în afara tărîmului realităţii? Am păstrat tăcerea. Trujillo zîmbi cu înverşunare. – Ai la ce să te gîndeşti, Perry. Ceva ce poţi să cîntăreşti data următoare, cînd tu şi soţia ta ne trîntiţi uşa în faţă nouă, celorlalţi, la una dintre şedinţele consultative. Sînt convins că vei face ceea ce crezi că e mai bine pentru colonie… Aruncă o privire peste umărul meu, uitîndu-se la ceva de dincolo de el. – Cred că fetele noastre s-au cunoscut, remarcă el. M-am întors şi am văzut-o pe Zoë vorbind cu însufleţire cu una dintre fetiţele pe care le văzusem mai devreme; era cea care-i făcuse semn. – Se pare că da. – Și par să se înţeleagă, continuă Trujillo. Colonia noastră de pe Roanoke începe de-acolo, aşa cred. Poate că le putem urma exemplul… * – Nu sînt sigură că înghit ideea unui Trujillo altruist, zise Jane. Stătea rezemată în pat. Babar era tolănit la picioarele patului, dînd mulţumit din coadă. – Sîntem doi, am replicat. Stăteam pe scaunul de lîngă pat. – Problema este că nu pot nici să nu ţin cont de ceea ce spune. – De ce nu? Jane se întinse după carafa cu apă pe care o ţinea pe noptieră, dar era aşezată prost. Am luat carafa şi paharul de lîngă ea şi am început să torn. – Îţi aduci aminte ce-a spus Hickory despre planeta Roanoke, am zis, dîndu-i paharul. – Mulţumesc, răspunse ea şi goli tot paharul cam în cinci secunde. – Oho, am exclamat. Eşti sigură că te simţi mai bine? – Foarte bine, răspunse ea. Mi-e doar sete. Îmi dădu paharul înapoi; i-am turnat din nou apă. Pe asta o 555

sorbi mai pe îndelete… – Planeta Roanoke, mă îndemnă ea. – Hickory a zis că planeta Roanoke e încă sub controlul obinilor. Dacă Departamentul Colonizării chiar crede că această colonie n-o să reuşească, asta ar putea de fapt să aibă sens. – De ce să faci schimb pentru a obţine o planetă pe care ştii că oamenii tăi n-or s-o păstreze? spuse Jane. – Exact. Şi mai e ceva. Am fost azi în cala de mărfuri şi am trecut în revistă inventarul împreună cu şeful calei, iar el a pomenit de faptul că avem în bagaje o mulţime de utilaje demodate. – Asta are probabil de-a face cu menoniţii, observă Jane, luînd încă o înghiţitură de apă. – Asta am zis şi eu. Dar după ce am vorbit cu Trujillo, am examinat din nou inventarul. Şeful calei avea dreptate. E mai mult echipament învechit decît poate fi pus pe seama menoniţilor. – Sîntem prost dotaţi… – Asta-i problema, am zis. Nu sîntem prost dotaţi. Avem o mulţime de utilaje învechite, dar nu în locul unora mai moderne, ci în plus faţă de ele. Jane se gîndi cîteva momente. – Ce crezi că înseamnă? întrebă ea. – Nu ştiu dacă înseamnă ceva. Se întîmplă mereu erori de aprovizionare. Îmi aduc aminte că odată, cînd eram în FCA, ni s-au trimis şosete în loc de medicamente. Poate că e genul ăsta de încurcătură, cu cîteva ordine de mărime mai mare. – Ar trebui să-l întrebăm pe generalul Rybicki despre asta. – Nu mai e pe staţie. A plecat azi-dimineaţă pe Coral, nici mai mult, nici mai puţin. Biroul lui spune că supraveghează diagnosticarea unei noi reţele planetare defensive. N-o să se întoarcă mai devreme de o săptămînă standard. Am cerut celor din biroul lui să se uite în locul meu pe inventarul coloniei. Dar pentru ei nu-i o prioritate – nu e o problemă evidentă pentru bunăstarea coloniei. Au alte lucruri pentru care să-şi facă griji înainte de a decola. Dar poate că ne scapă ceva… – Dacă ne scapă ceva, n-avem prea mult timp să descoperim ce anume. – Ştiu, am răspuns. Oricît de mult mi-ar plăcea să-l las la o parte pe Trujillo ca pe încă un imbecil plin de sine, trebuie să pornim de la teoria că s-ar putea chiar să aibă la inimă interesele coloniei! 556

– Există posibilitatea ca el să fie un imbecil plin de sine şi să aibă la inimă interesele coloniei. E exasperant, ţinînd seama de toate. – Întotdeauna vezi partea bună a lucrurilor. – Roag-o pe Savitri să examineze inventarul, atentă la ceea cear putea lipsi. Am pus-o să facă o mulţime de cercetări asupra coloniilor incipiente recente. Dacă lipseşte ceva, ea o să găsească. – Îi dai mult de lucru… Jane ridică din umeri. – Ai folosit-o întotdeauna prea puţin pe Savitri. De aceea am angajat-o eu. E capabilă de mult mai mult decît i-ai dat tu de făcut. Deşi nu-i în întregime vina ta… Lucrul cel mai rău cu care ai avut de-a face au fost idioţii ăia de fraţi Chengelpet. – Spui asta doar pentru că n-a trebuit niciodată să ai de-a face cu ei. Ar fi trebuit să încerci, măcar o dată. – Dacă aş fi avut de-a face cu ei, o dată ar fi fost mai mult decît suficient. – Cum a fost întîlnirea ta de azi cu generalul Szilard? am întrebat, schimbînd subiectul înainte de a-mi fi pusă la îndoială, în continuare, competenţa. – A fost în regulă. De fapt, a spus unele dintre lucrurile pe care ţi le-a zis Trujillo și ţie astăzi. – Că DC vrea să eşueze colonia? am întrebat. – Nu. Că se petrec o mulţime de manevre politice despre care tu şi cu mine nu ştim prea multe. – Cum ar fi? – N-a intrat în amănunte. A spus asta pentru că avea încredere în capacitatea noastră de a manevra lucrurile. M-a întrebat dacă vreau înapoi vechiul meu corp de la Forţele Speciale, pentru orice eventualitate. – Generalul Szilard… Un glumeţ de prima clasă. – Nu glumea în întregime, zise Jane, apoi ridică mîna împăciuitor cînd i-am aruncat o privire cît se poate de nedumerită. Nu are la îndemînă vechiul meu corp. Nu asta vreau să spun. Înseamnă doar că ar prefera să nu mă ştie plecată în această colonie cu un corp uman nemodificat. – E un gînd înviorător. Am observat că Jane începuse să transpire. I-am pus mîna pe frunte. – Chiar cred că ai febră. E ceva nou. – Corp nemodificat. Trebuia să se întîmple odată şi-odată. 557

– Îţi mai aduc nişte apă. – Nu, răspunse Jane. Nu mi-e sete. În schimb, mor de foame. – O să văd dacă-ţi pot aduce ceva de la bucătărie. Ce vrei? – Ce au? – Au cam de toate. – Bine. O să iau cîte ceva din toate. Am întins mîna după PDA ca să iau legătura cu bucătăria. – Bun lucru că Magellan duce o încărcătură dublă de mîncare. – Aşa cum mă simt acum, n-o s-o mai ducă mult! – În regulă. Dar cred că vechea zicală este că ar trebui să înfometezi febra… – În cazul ăsta, spuse Jane, vechea zicală e complet greşită.

558

PATRU – E ca o petrecere de anul nou, zise Zoë, privind de jur împrejurul punţii de recreere de la locul nostru aflat pe un mic podium, la mulţimea de colonişti care sărbătorea în jurul nostru. După o săptămînă de călătorie pe Magellan, eram la mai puţin de cinci minute de saltul spre Roanoke. – E exact ca o petrecere de anul nou, am încuviinţat eu. Cînd facem saltul, porneşte ceasul oficial al coloniei. Va fi secunda unu a minutului unu al zilei unu a anului unu, timpul de pe Roanoke. Pregăteşte-te pentru zile de douăzeci şi cinci de ore şi opt minute şi ani de trei sute cinci zile. – O să am zile de naştere mai des, observă Zoë. – Da, am răspuns. Iar zilele de naştere vor dura mai mult. Alături de mine şi de Zoë, Savitri şi Jane discutau despre ceva ce Savitri întrebase pe PDA. M-am gîndit să le iau peste picior în legătură cu recuperarea întîrzierilor la treabă tocmai acum, apoi însă m-am gîndit mai bine. Cele două deveniseră repede nodul organizatoric al conducerii coloniale, ceea ce nu era deloc surprinzător. Dacă simţeau că era nevoie să se ocupe de ceva chiar în acel moment, probabil că aşa trebuia. Jane şi Savitri formau creierul echipei; eu eram tipul de la relaţii publice. În cursul săptămînii, am petrecut cîteva ore cu fiecare grup de colonişti, răspunzînd la întrebările lor despre Roanoke, despre mine şi Jane şi despre orice altceva ar fi vrut să ştie. Fiecare grup avea capriciile şi curiozităţile sale. Coloniştii de pe Erie păreau puţin distanţi (reflectînd poate părerea lui Trujillo, care stătea în spatele grupului în timp ce vorbeam), dar s-au înviorat cînd am făcut pe prostul şi mi-am etalat spaniola stricată învăţată în liceu, ceea ce a dus la o discuţie despre cuvintele în „spaniola nouă” care fuseseră inventate pe Erie pentru plantele şi animalele băştinaşe. Menoniţii de pe Kyoto, pe de altă parte, au început cu bunăvoinţă, oferindu-mi un coctail de fructe. Această amabilitate odată încheiată, m-au supus apoi la un interogatoriu nemilos cu privire la fiecare aspect al administraţiei coloniale, în mare parte 559

spre amuzamentul lui Hiram Yoder. – Ducem o viaţă simplă, dar nu sîntem primitivi, îmi spuse el după aceea. Coloniştii de pe Khartoum erau încă supăraţi pentru că nu fuseseră repartizaţi în cabine potrivit cu originea lor planetară. Cei de pe Franklin voiau să ştie cît sprijin vom avea de la Uniunea Colonială şi dacă se vor putea întoarce pe Franklin în vizită. Coloniştii de pe Albion se întrebau ce planuri existau pentru cazul în care Roanoke era atacată. Cei de pe Phoenix voiau să ştie dacă eu credeam că ar fi avut destul timp, după o zi grea de colonizare, ca să pornească o ligă de softball. Întrebări şi probleme mari şi mici, colosale sau neînsemnate, critice şi frivole – toate îmi erau aruncate mie, şi era treaba mea să le apuc cu curaj şi să încerc să ajut oamenii să plece, dacă nu satisfăcuţi de răspunsuri, cel puţin mulţumiţi că preocupările lor erau luate în serios. La asta, recenta mea experienţă de mediator se dovedi nepreţuită. Nu numai pentru că aveam experienţă în găsirea răspunsurilor şi rezolvarea problemelor, ci şi pentru că acumulasem cîţiva ani de exerciţii, cînd era vorba să ascult oamenii şi să-i asigur că se va face, în final, ceva. Pînă la sfîrşitul săptămînii petrecute pe Magellan, am avut parte de colonişti care veneau la mine ca să-i ajut să aranjeze pariurile la bar şi alte mici sîcîieli; totul părea din nou ca în vremurile de altădată… Şedinţele de întrebări şi răspunsuri şi înşirarea preocupărilor fiecărui colonist în parte erau folositoare şi pentru mine – aveam nevoie să pricep cine erau toţi aceşti oameni şi cît de bine vor lucra împreună. Nu eram de acord cu teoria lui Trujillo cu privire la o colonie poliglotă ca tactică birocratică de sabotaj, dar nici nu nutream un optimism orb în legătură cu armonia generală. În ziua în care Magellan a plecat la drum, am avut cel puţin un incident: nişte băieţi adolescenţi de pe o anumită lume au încercat să caute sfadă altora, de pe o lume diferită. Gretchen Trujillo şi Zoë au luat băieţii peste picior, făcîndu-i să asculte şi dovedind că nu trebuie să subestimezi niciodată puterea dispreţului unor adolescente, dar cînd Zoë ne-a relatat întîmplarea la cină, atît eu cît şi Jane am luat notă de ea. Adolescenţii pot fi neghiobi şi stupizi, dar îşi modelează comportamentul după semnalele pe care le primesc de la adulţi. În ziua următoare am anunţat un turneu de dodgeball pentru adolescenţi, pornind de la teoria că dodgeball era jucat în mod universal, într-o formă sau alta, în toate coloniile. Am sugerat reprezentanţilor coloniilor că ar fi plăcut dacă şi-ar putea convinge 560

copiii să participe. Au venit destui – Magellan nu le oferea atît de multe de făcut, chiar şi după o singură zi – ca să putem alinia zece echipe de cîte opt, pe care le-am format prin selecţie aleatoare, împiedicînd ca din întîmplare orice încercare de a se grupa pe colonii. Apoi am făcut un program al meciurilor care să culmineze cu finala chiar înainte de saltul spre Roanoke. Astfel, i-am ţinut ocupaţi pe adolescenţi şi, întîmplător, i-am făcut să se amestece cu copiii din celelalte colonii. Pînă la sfîrşitul primei zile de joc, adulţii se uitau la meciuri; nici ei n-aveau prea multe de făcut. La finalul celei de a doua zile, am văzut adulţi dintr-o colonie intrînd în vorbă cu adulţii din alte colonii, vorbind despre care echipe au cele mai mari şanse să meargă pînă la capăt. Făceam progrese. La sfîrşitul celei de a treia zile, Jane a trebuit să împrăştie un cerc de pariuri. În regulă, poate că nu făceam numai progrese. Ce să-i faci? Nici Jane, nici eu nu trăiam cu iluzia că am putea crea armonia universală prin dodgeball, desigur. Asta ar fi cam mult de pus pe umerii unui joc jucat cu o minge roşie şi săltăreaţă. Scenariul lui Trujillo despre sabotaj n-ar ieşi din scenă cu un pocnet de minge. Dar armonia universală putea să mai aştepte. Rămînem la oameni care se întîlnesc şi se obişnuiesc unii cu alţii. Micul nostru turneu de dodgeball a reuşit asta destul de bine. După finala de dodgeball şi ceremonia premierii – Dragonii, despre care se aştepta să piardă, au reuşit o victorie dramatică împotriva celor din echipa Mucegaiul Unsuros, neînvinşi pînă atunci, pe care îi adorasem doar pentru numele lor – cei mai mulţi dintre colonişti rămaseră pe puntea de recreere, aşteptînd cele cîtva clipe care mai erau pînă la salt. Numeroasele monitoare pentru anunţuri de pe punte transmiteau toate imaginea din faţa navei Magellan, care acum era complet neagră, dar urma să fie umplută de imaginea planetei Roanoke de îndată ce avea să se producă saltul. Coloniştii erau emoţionaţi şi fericiţi; cînd Zoë spusese că e ca o petrecere de Anul Nou, nimerise drept la ţintă. – Cît mai avem? mă întrebă Zoë. M-am uitat pe PDA. – Hopa! Încă un minut şi douăzeci de secunde! – Lasă-mă să văd, zise Zoë şi-mi luă PDA-ul. Apoi apucă microfonul pe care îl folosisem cînd îi felicitam pe Dragoni pentru victorie. – Hei! exclamă ea, cu vocea amplificată răsunînd pe toată 561

puntea de recreere. A mai rămas un minut pînă la salt! O ovaţie se înălţă din rîndurile coloniştilor, iar Zoë îşi luă sarcina să anunţe numărătoarea inversă la intervale de cinci secunde. Gretchen Trujillo şi doi băieţi o luară la fugă către scenă şi se căţărară pe ea ca să-şi ocupe locurile, alături de Zoë; unul dintre băieţi își puse mîna în jurul taliei lui Zoë. – Hei, am exclamat către Jane, şi am arătat spre Zoë. Vezi ce văd şi eu? Jane se uită într-acolo. – Trebuie să fie Enzo. – Enzo? am întrebat. Există un Enzo? – Linişteşte-te, tăticule de nouăzeci de ani, replică Jane, apoi mă îmbrăţişă cu o mînă, într-un fel care nu-i stătea în fire. De obicei, păstra manifestările de afecţiune pentru momentele intime. Fusese însă mai zburdalnică de cînd scăpase de febră. – Ştii că nu-mi place cînd faci asta, am protestat. Îmi slăbeşte autoritatea. – Înghite, zise Jane. Am zîmbit. Zoë ajunse la anunţul de zece secunde; ea şi cu prietenii ei făcură numărătoarea inversă a fiecărei secunde, împreună cu coloniştii. Cînd ajunseră cu toţii la zero, se lăsă o tăcere bruscă, iar ochii şi capetele se întoarseră spre ecranele monitoarelor. Bezna pustie dură un timp care păru o veşnicie, apoi se ivi o lume, mare, verde şi nouă. Puntea izbucni în urale. Oamenii începură să se îmbrăţişeze şi, în lipsa unui cîntec mai potrivit, se apucară să cînte cu însufleţire „Auld Lang Syne”. M-am întors spre soţia mea şi a sărutat-o. – O lume nouă cu noroc, i-am urat. – O lume nouă cu noroc şi ţie, îmi răspunse. Mă sărută din nou, şi apoi ne-am trezit amîndoi aproape răsturnaţi de Zoë, care a sărit între noi şi a încercat să ne sărute pe amîndoi. După cîteva minute, m-am desprins din braţele lui Zoë şi ale lui Jane şi am văzut-o pe Savitri uitîndu-se stăruitor la monitorul cel mai apropiat. – Planeta nu pleacă nicăieri, i-am spus. Poţi să te relaxezi acum. Trecu o clipă, înainte ca Savitri să pară că m-a auzit. – Poftim? întrebă, absentă. 562

Părea sîcîită de ceva. – Ziceam…, am început, dar în acel moment se uita din nou la monitor, neatentă. M-am apropiat de ea. – Ce e? am întrebat. Savitri îmi întoarse privirea şi dintr-odată veni foarte aproape, ca şi cum ar fi vrut să mă sărute. N-o făcu; în schimb duse buzele la urechea mea. – Asta nu-i Roanoke, rosti ea, încetişor dar imperios. Am făcut un pas înapoi şi pentru prima oară mi-am îndreptat întreaga atenţie spre planeta de pe monitor. Planeta era verde şi luxuriantă, la fel ca Roanoke. Printre nori zăream conturul continentelor de dedesubt. Am încercat să-mi aduc aminte de o hartă a planetei Roanoke, dar în capul meu era un gol complet. Mă concentrasem mai ales asupra deltei fluviului unde avea să fie amplasată colonia, nu asupra hărţilor continentelor. M-am aplecat din nou spre Savitri, cu fruntea apropiată de a ei. – Eşti sigură? am spus. – Da, răspunse Savitri. – Absolut sigură? am insistat. – Da, repetă Savitri. – Ce planetă este? am întrebat-o. – Nu ştiu. Tocmai asta-i. Nu cred că ştie nimeni. – Cum… Zoë se năpusti spre noi şi pretinse o îmbrăţişare din partea lui Savitri. Savitri o îmbrăţişă, dar ochii ei nu mă părăsiră nici o clipă. – Zoë, am zis, îmi dai înapoi PDA-ul? – Sigur, răspunse Zoë şi-mi dădu un pupic rapid pe obraz în timp ce mi-l înmîna. Cînd l-am luat, semnalul de mesaj începu să pîlpîie. Era de la Kevin Zane, căpitanul de pe Magellan. * – Nu e în registre, zise Zane. Am făcut o citire rapidă a mărimii şi masei ca să o comparăm. Cea mai apropiată este Omagh, iar asta cu siguranţă nu e Omagh. N-are pe orbită nici un satelit al UC. N-am parcurs încă o orbită completă, dar pînă acum nu există nici un semn de viaţă inteligentă, al nostru sau al oricui altcuiva. – Nu există nici un alt mijloc de a spune ce planetă este? întrebă Jane. O scosesem de la petrecere cît mai discret posibil, şi o lăsasem pe Savitri să explice absenţa noastră celorlalţi colonişti. 563

– Acum cartografiem stele, răspunse Zane. O să începem cu poziţiile relative ale stelelor şi o să vedem dacă se potriveşte cu vreuna dintre imaginile cerului pe care le cunoaştem. Dacă nu merge, o să ne apucăm să facem analiză spectrală. Dacă reuşim să găsim două stele pe care le cunoaştem, ne putem triangula poziţia. Dar probabil că o să ne ia ceva timp. În acest moment, ne-am rătăcit… – Cu riscul de a suna ca un idiot, am intervenit, nu poţi porni chestia asta în sens invers? – În mod normal, am putea, zise Zane. Trebuie să ştii unde mergi înainte de a face un salt, aşa că poţi folosi informaţia ca să proiectezi drumul înapoi. Dar noi am introdus programul cu informaţia pentru Roanoke. Ar trebui să fim acolo. Dar nu sîntem! – Cineva a intrat în sistemele noastre de navigaţie, presupuse Jane. – Mai mult decît atît, spuse Brion Justi, secundul de pe Magellan. După ce am făcut saltul, sala maşinilor a fost izolată de motoarele principale. Putem monitoriza motoarele, dar nu le putem transmite comenzi, nici de aici de pe punte, nici din sala maşinilor. Putem să facem saltul în apropierea unei planete la sosire, dar la plecare avem nevoie să ne îndepărtăm de puţul gravitaţional al planetei. Sîntem înţepeniţi. – Plutim în derivă? am întrebat. Nu eram expert în lucrurile astea, dar ştiam că o navă spaţială nu face saltul neapărat pe o orbită perfect stabilă. – Avem motoarele de manevră, replică Justi. N-o să cădem pe planetă. Dar motoarele de manevră n-or să ne ducă prea curînd la distanţa de salt. Chiar dacă am şti unde sîntem, în acest moment nu avem nici o cale de a ajunge acasă! – Nu cred că e bine să anunţăm încă pe toată lumea, zise Zane. În acest moment, echipajul de pe punte ştie despre planetă şi despre motoare; echipajul de la sala motoarelor ştie numai despre motoare. V-am informat pe voi de îndată ce mi s-au confirmat ambele probleme. Dar, deocamdată, cred că pînă aici s-a întins informaţia… – Aproape, am precizat. Asistenta noastră ştie. – I-aţi spus asistentei voastre? se miră Justi. – Ea ne-a spus nouă, replică Jane tăios. Înaintea voastră. – Savitri n-o să spună nimănui, am spus. Deocamdată secretul e bine păzit. Dar n-o să-i putem împiedica pe oameni să afle. – Înţeleg, răspunse Zane. Dar avem nevoie de timp ca să 564

repunem motoarele în funcţiune şi să aflăm unde sîntem. Dacă le spunem oamenilor înainte de asta, or să intre în panică. – Asta presupunînd că le poţi pune cu adevărat în funcţiune, observă Jane. Şi treci cu vederea problema mai amplă, aceea că nava asta a fost sabotată! – N-o trecem cu vederea. Cînd o să ne recăpătăm controlul asupra motoarelor, ar trebui să ne dăm seama mai bine cine a făcut asta. – N-aţi rulat programe de diagnostic pe computerele voastre înainte de plecare? întrebă Jane. – Sigur că da, răspunse Zane ţîfnos. Am urmat toate procedurile standard. Asta-i ceea ce încerc să vă spun. Totul s-a verificat. Totul încă se verifică. Mi-am pus ofiţerul tehnic să ruleze un diagnostic complet al sistemului. Diagnosticele ne spun că totul e perfect. Din punctul de vedere al computerelor, sîntem la Roanoke şi avem controlul deplin al motoarelor… M-am gîndit la asta. – Sistemele de navigaţie şi cele ale motoarelor nu funcţionează bine. Cum rămîne cu celelalte sisteme? – Pînă aici, toate bune, zise Zane. Dar, dacă oricine-a făcut asta ne poate lăsa fără navigaţie şi motoare şi ne poate păcăli computerele că nu-i nici o problemă, ne-ar putea lăsa fără oricare dintre sisteme! – Opriţi tot ansamblul, sugeră Jane. Sistemele de urgenţă sînt descentralizate. Ar trebui să continue să funcţioneze pînă cînd restartezi… – Asta n-o să fie de prea mare folos dacă e vorba să nu stîrneşti panică, remarcă Justi. Şi n-avem nici o siguranţă că vom recăpăta controlul după repornire. Computerele noastre cred că totul e în regulă acum; or să se întoarcă pur şi simplu la starea lor prezentă. – Dar dacă nu repornim, riscăm ca oricine-şi bagă nasul în motoare şi în sistemele de navigaţie să provoace necazuri şi la menţinerea vieţii şi la gravitaţie, am atras eu atenţia. – Am senzaţia că dacă oricine-a făcut asta ar fi vrut să se joace cu menţinerea vieţii sau cu gravitaţia, am fi deja morţi, replică Zane. Dacă vrei să-mi ştii părerea, iat-o: o să menţin sistemele aşa cum sînt, în timp ce încercăm să eliminăm ceea ce ne izolează de navigaţie şi de motoare. Sînt căpitanul acestei nave. Eu trebuie să hotărăsc. Vă cer să-mi acordaţi timp să rezolv totul, înainte de a vă informa coloniştii… M-am uitat la Jane. Ea ridică din umeri. 565

– O să avem nevoie de cel puţin o zi, ca să pregătim containerele de provizii pentru transportul la suprafaţa planetei. Încă vreo cîteva zile, înainte ca majoritatea coloniştilor să fie gata de plecare… N-avem nici un motiv să nu ne-apucăm de pregătirea containerelor. – Asta înseamnă să pui la lucru oamenii din hală, i-am spus lui Zane. – Din cîte ştiu ei, sîntem acolo unde ar trebui să fim. – Atunci începeţi pregătirea încărcăturii mîine dimineaţă, am hotărît. Vă lăsăm pînă cînd primele containere sînt gata să facă drumul pe planetă. Dacă pînă atunci n-aţi descoperit problema, o să vorbim oricum cu ceilalţi colonişti. E bine? – Perfect, încuviinţă Zane. Unul dintre ofiţeri se apropie să vorbească cu el; atenţia lui fu abătută în altă parte. Eu m-am întors spre Jane. – Spune-mi la ce te gîndeşti, am vorbit încetişor. – Mă gîndesc la ce ţi-a spus Trujillo, răspunse Jane, păstrînd şi ea vocea joasă. – Cînd zicea că Departamentul Colonizării sabotează colonia, nu cred că sugera că ar face aşa ceva. – Ar face dacă ar vrea să demonstreze că a coloniza o planetă nouă e o treabă primejdioasă, şi dacă cineva ar fi îngrijorat că s-ar putea chiar să reuşim, cînd ei ar vrea să eşuăm, replică Jane. În felul ăsta, au o colonie pierdută servită pe tavă… – Colonie pierdută…, am început, şi apoi mi-am acoperit ochii cu mîna. Sfinte Dumnezeule! – Ce? – Roanoke, am spus. A existat o colonie Roanoke pe Pămînt. Prima aşezare englezească în America… – Şi? – A dispărut. Guvernatorul ei s-a întors în Anglia să ceară ajutor şi provizii, dar cînd s-a întors, toţi coloniştii dispăruseră. Faimoasa colonie pierdută Roanoke! – Pare puţin cam prea evident. – Mda, am răspuns. Dacă plănuiau cu adevărat să ne piardă, nu cred că ar fi dezvăluit secretul în felul ăsta. – Cu toate astea, sîntem colonia Roanoke şi ne-am pierdut! – Crudă ironie, am remarcat. – Perry, Sagan, vorbi Zane. Veniţi încoace. – Ce e? am întrebat. – Am găsit pe cineva acolo. Fascicul îngust codificat. Întreabă 566

de voi doi. – Asta-i o veste bună. Zane se încruntă şi apăsă un buton, făcînd legătura pe comunicator cu cel care ne apela. – Sînt John Perry, am rostit. Jane Sagan şi cu mine sîntem pe recepţie. – Salut, maior Perry, se auzi vocea. Şi salut, locotenent Sagan! Oho, ce onoare să vorbesc cu voi doi! Sînt locotenentul Stross, din Forţele Speciale. Am fost însărcinat să vă spun ce-ar trebui să faceţi mai departe. – Ştii ce s-a petrecut aici? am întrebat. – Să vedem, răspunse el. Aţi făcut saltul către ceea ce credeaţi că e colonia Roanoke, doar ca să vă aflaţi pe orbita unei planete complet diferite, şi acum credeţi că v-aţi rătăcit cu totul. Iar căpitanul vostru, Zane, a aflat că nu-şi poate folosi motoarele. Sună corect? – Da, am răspuns. – Excelent, continuă Stross. Ei, am o veste bună şi una proastă. Vestea bună e că nu v-aţi pierdut. Ştim exact unde vă aflaţi. Vestea proastă e că n-o să plecaţi nicăieri prea curînd. O să vă dau toate amănuntele cînd ne întîlnim, voi doi, căpitanul Zane şi cu mine. Ce ziceţi de cincisprezece minute? – Ce vrei să spui cu „ne întîlnim”? exclamă Zane. Nu detectăm nici o navă în zonă. N-avem nici o cale de a verifica cine spui că eşti. – Locotenent Sagan poate garanta pentru mine, zise Stross. Cît despre locul unde mă aflu, cere imagini de la camera externă numărul paisprezece şi aprinde o lumină. Zane arăta exasperat şi nedumerit, şi făcu semn din cap către unul dintre ofiţerii de pe punte. Monitorul de deasupra capului lui Zane licări, trezindu-se la viaţă, şi arătă o porţiune din carcasa de la tribord. Era întuneric, pînă cînd se aprinse un proiector şi dezvălui un con de lumină. – Nu văd nimic în afară de carcasă, zise Zane. Ceva pîlpîi, şi dintr-odată în cadru apăru un obiect asemănător unei broaşte ţestoase, plutind cam la treizeci de centimetri de carcasă. – Ce naiba-i asta? exclamă Zane. Ţestoasa făcu semn cu mîna. – Ticălosule, exclamă Jane. – Ştii ce-i chestia aia? întrebă Zane. 567

Jane încuviinţă din cap. – E un gameran, răspunse, întorcîndu-se spre Zane. El e locotenentul Stross. Spune adevărul despre cine este. Şi cred că tocmai am intrat într-un rahat uriaş. * – Oho, aer! exclamă locotenentul Stross, dînd din mînă într-o parte şi-n alta în spaţiul din hangarul navetelor. Nu mi se-ntîmplă să simt asta prea des… Stross plutea alene în aer, delectîndu-se, mulţumită lui Zane, care tăiase gravitaţia în hangar pentru a-l găzdui pe Stross, obişnuit să trăiască în principal în stare de microgravitaţie. Jane ne explicase mie şi lui Zane, în timp ce luam ascensorul către hangarul pentru navete. Gameranii erau fiinţe umane – sau cel puţin, ADN-ul lor deriva din celule umane şi avea alte lucruri adăugate – sculptat şi proiectat în mod radical ca să trăiască şi să prospere în spaţiul lipsit de aer. În acest scop, aveau corpul adăpostit într-o carapace ca să-l apere de vid şi de razele cosmice, alge simbiotice modificate genetic depozitate într-un organ special pentru a le furniza oxigen, benzi fotosintetice pentru a utiliza energia solară şi mîini la capetele tuturor membrelor. Şi erau soldaţi ai Forţelor Speciale. Toate acele zvonuri din infanteria generală a FCA despre mutaţiile înfiorătoare din Forţele Speciale se dovedeau a fi mai mult decît zvonuri. M-am gîndit la prietenul meu Harry Wilson, pe care l-am cunoscut prima oară cînd m-am înrolat în FCA; trăia pentru soiul ăsta de lucruri. Ar trebui să-i spun data viitoare cînd aveam să-l văd. Dacă aveam să-l mai văd vreodată… În ciuda faptului că era soldat al Forţelor Speciale, Stross se purta extrem de neprotocolar, de la particularităţile verbale (verbal fiind un termen figurat; coardele vocale erau inutile în spaţiu, aşa că nu avea deloc – „vocea” lui era generată în computerul BrainPal din cap şi transmisă pe PDA-urile noastre) la aparenta lui tendinţă de a fi distrat. Exista un cuvînt pentru ceea ce era. Aerian. Sau mai degrabă spaţial. Zane nu irosi timpul pentru politeţuri. – Vreau să ştiu cum naiba ai preluat controlul navei mele, i se adresă el lui Stross. – Pilula albastră, răspunse Stross, încă fluturîndu-şi mîna. E un cod care creează o maşină virtuală pe hardware-ul tău. Software-ul rulează pe deasupra şi nici măcar nu ştie că nu rulează pe hardware. De aceea nu-şi dă seama că e ceva în neregulă. 568

– Scoate-l din computerele mele, îi ceru Zane. Şi-apoi, pleacă de pe nava mea! Stross ţinea deschise trei dintre mîini, cu cealaltă încă retezînd aerul. – Ai impresia că arăt ca un programator de computere? întrebă el. Nu ştiu cum să le codific, ştiu doar cum să le folosesc. Iar ordinele mele vin de la cineva mai mare în grad decît tine. Îmi pare rău, căpitane. – Cum ai ajuns aici? am întrebat. Ştiu că eşti adaptat la spaţiu. Dar sînt cît se poate de sigur că n-ai un motor de salt înăuntru. – Am făcut autostopul cu voi. Am stat pe carcasă de zece zile încoace, aşteptînd să faceţi saltul. Îşi ciocăni carapacea cu degetul. – Nano-camuflaj încorporat. O şmecherie nouă, convenabilă. Dacă nu vreau să mă observaţi, n-o să reuşiţi. – Ai stat pe carcasă zece zile? am întrebat. – Nu-i chiar atît de rău, replică Stross. Îmi fac de lucru învăţînd pentru doctorat. Literatură comparată. Mă ţine ocupat. Învăţămînt la distanţă, evident. – Frumos din partea ta, interveni Jane. Dar aş prefera să ne concentrăm asupra situaţiei noastre. Vocea ei se auzi scurt, rece, un contrast faţă de furia clocotitoare a lui Zane. – În ordine, continuă Stross. Tocmai am expediat fişierele şi ordinele relevante către PDA-urile voastre, aşa că le puteţi studia în voie. Dar iată cum stă treaba: planeta despre care aţi crezut că e Roanoke era o momeală. Planeta deasupra căreia ne aflăm acum este adevărata colonie Roanoke. Pe ea o veţi coloniza. – Dar nu ştim nimic despre planeta asta, am exclamat. – E totul în fişiere. În cea mai mare parte, e o planetă mai bună pentru voi decît cealaltă. Biochimia e potrivită pentru nevoile noastre alimentare. Adică, pentru nevoile voastre alimentare. Nu pentru ale mele. Puteţi începe să duceţi animalele la păscut imediat. – Ai zis că cealaltă planetă era o momeală, remarcă Jane. O momeală pentru ce? – Asta-i complicat. – Pune-mă la încercare, insistă Jane. – Bine, spuse Stross. În primul rînd, ştiţi ce este Conclavul?

569

CINCI Jane arăta de parcă ar fi primit o palmă. – Ce? Ce-i asta? Ce e Conclavul? am întrebat. Am întors privirea spre Zane, care îşi depărtă mîinile în semn de scuză. Nu ştia nici el. – Au urnit lucrurile, vorbi Jane după o pauză. – O, da, replică Stross. – Ce e Conclavul? am repetat. – E o organizaţie de rase, răspunse Jane, privind încă pieziş spre Stross. Ideea a fost să se unească pentru a controla partea asta de spaţiu şi pentru a împiedica celelalte rase să o colonizeze. Se întoarse spre mine. – Ultima oară cînd am auzit de el, a fost chiar înainte ca tu şi cu mine să plecăm pe Huckleberry. – Ştiai despre asta şi nu mi-ai spus, i-am reproşat. – Ordinele…, replică Jane, pe un ton răstit. A făcut parte din înţelegere. Am obţinut să plec din Forţele Speciale aşa cum am vrut, cu condiţia să uit tot ce-am auzit vreodată despre Conclav. Nu ţi-aş fi putut spune nici dacă aş fi vrut. Şi oricum, nu era nimic de spus. Totul se afla încă în stadiile preliminare şi, din cîte ştiu, nu ducea nicăieri. Şi am aflat despre asta prin intermediul lui Charles Boutin. Care nu era cel mai credibil observator al politicii interstelare… Jane părea sincer furioasă; nu-mi dădeam seama dacă pe mine sau pe situaţie. M-am hotărît să nu insist şi m-am întors spre Stross. – Dar acum chestia asta cu Conclavul e din ce în ce mai îngrijorătoare… – Este, recunoscu Stross. De mai bine de doi ani. Primul lucru pe care l-a făcut Conclavul a fost să avertizeze fiecare specie care nu este membră să nu mai înfiinţeze nici o colonie. – Sau ce? întrebă Zane. – Sau Conclavul le va nimici noile colonii, răspunse Stross. Ăsta-i motivul pentru schimbarea de direcţie de-aici. Facem Conclavul să creadă că înfiinţăm o colonie şi o instalăm pe o lume. 570

De fapt însă trimitem colonia pe o cu totul altă lume. Una care nu se află în înregistrări sau pe hărţi, sau despre care nu ştie nimeni, în afară de cîţiva oameni foarte sus-puşi. Şi cu mine, pentru că sînt aici ca să vă spun toate astea. Şi acum, voi. Conclavul e gata să atace colonia Roanoke înainte de a vă duce măcar oamenii la sol. Acum nu vă pot ataca pentru că nu vă pot găsi. Asta face Conclavul să pară ridicol şi slab. Şi ne face pe noi să arătăm mai bine. Asta-i ideea, aşa cum o înţeleg eu… Acum era rîndul meu să fiu furios. – Aşadar, Uniunea Colonială se joacă de-a v-aţi ascunselea cu Conclavul ăsta. Asta-i chiar grozav. – Grozav e doar un cuvînt, replică Stross. Nu cred c-o să fie totuşi atît de grozav dacă vă găsesc. – Şi cît timp o să le ia? am întrebat. Dacă e o lovitură atît de mare dată Conclavului pe cît spui, or să vină să ne caute. – Ai dreptate în privinţa asta, zise Stross. Şi cînd or să vă găsească, or să vă radă de pe suprafaţa planetei. Aşa că acum e sarcina noastră să vă facem greu de găsit. Şi cred că asta e partea care n-o să vă placă deloc! * – Punctul numărul unu, le-am spus eu reprezentanţilor coloniei Roanoke. Nici un contact, de nici un fel, între colonia Roanoke şi restul Uniunii Coloniale. Masa erupse într-o dezordine totală. Jane şi cu mine stăteam fiecare la cîte un capăt, aşteptînd ca larma să se potolească. Dură cîteva minute. – E o nebunie, vorbi Marie Black. – Sînt perfect de acord, am replicat. Dar de fiecare dată cînd are loc un contact între Roanoke şi orice altă lume colonizată, lasă o urmă care duce la noi. Navele spaţiale au echipaje care numără sute de oameni. E nerealist să credem că nici unul dintre ei nu va vorbi cu prietenii sau cu soţii şi soţiile. Şi ştiţi deja cu toţii că lumea o să ne caute. Fostele voastre guverne, familiile şi presa or să caute cu toţii pe cineva care să le dea un indiciu în legătură cu locul în care ne aflăm. Dacă cineva poate arăta cu degetul spre noi, Conclavul ăsta o să ne găsească. – Cum rămîne cu Magellan? întrebă Lee Chen. Se întoarce? – De fapt, nu, nu se întoarce, am răspuns. Vestea stîrni un icnet abia auzit. Mi-am adus aminte de furia profundă a căpitanului Zane cînd Stross i-a dat această informaţie. Zane a ameninţat că n-o să execute ordinul; Stross i-a amintit că 571

nu are nici un control asupra motoarelor navei şi că, dacă el şi echipajul nu se îndreaptă spre suprafaţă cu restul coloniştilor, ar putea descoperi că nu au nici controlul sistemelor de menţinere a vieţii. A fost un moment destul de urît. A devenit şi mai rău cînd Stross i-a zis lui Zane că planul era să scape de Magellan aruncînd-o de-a dreptul în soare. – Echipajul de pe Magellan are familii în UC, spuse Hiram Yoder. Soţi. Soţii. Copii… – Aşa e, am replicat. Asta o să vă dea o idee despre cît de serioasă e situaţia. – Ni-i putem permite? întrebă Manfred Trujillo. Nu spun că-i refuzăm. Dar rezervele coloniei erau menite pentru două mii cinci sute de colonişti. Acum adăugăm… cîţi? Încă două sute? – Două sute şase, preciză Jane. Nu e o problemă. Am plecat cu rezerve o dată şi jumătate mai mari decît se obişnuieşte pentru o colonie de asemenea mărime, iar lumea asta are plante şi animale pe care le putem mînca. Să sperăm! – Cît de mult o să dureze izolarea? întrebă Black. – Pe o perioadă nedefinită, am răspuns. Încă un mormăit. – Supravieţuirea noastră depinde de izolare. E cît se poate de simplu. Într-un fel însă, asta face lucrurile mai uşoare. Coloniile incipiente trebuie să se pregătească pentru următorul val de colonişti în decursul a doi sau trei ani. Nu trebuie să ne facem griji acum pentru asta. Ne putem concentra asupra nevoilor noastre. Asta o să schimbe lucrurile. Aceste cuvinte fură urmate de o încuviinţare posacă. Pentru moment, era cel mai bun lucru la care puteam spera. – Punctul doi, am continuat şi m-am încordat, aşteptînd reacţia violentă. Nu folosim nici o tehnologie care poate trăda existenţa coloniei noastre din spaţiu. De data asta nu s-au calmat doar după cîteva minute. – Asta-i complet ridicol, zise Paulo Gutierrez în cele din urmă. Orice are conexiune wireless este potenţial detectabil. Tot ce trebuie să faci este să baleiezi cu un semnal cu spectru larg. O să încerc să fac conexiunea cu indiferent ce şi o să-ţi spun ce găseşte. – Înţeleg asta, am replicat. – Întreaga noastră tehnologie este wireless, continuă Gutierrez. Ridică PDA-ul. – Uită-te la ăsta. Nici măcar o singură afurisită de intrare pe fir. N-ai putea conecta la el un cablu nici dacă ai vrea. Tot 572

echipamentul automat din cală este wireless. – Lăsaţi echipamentul, vorbi şi Lee Chen. Toţi coloniştii mei au implantat un dispozitiv de localizare. – La fel şi ai mei, zise Marta Piro. Şi nu au un buton de oprire. – O să trebuiască să le scoatem, atunci, conchise Jane. – Asta înseamnă o procedură chirurgicală, protestă Piro. – Unde naiba le-aţi pus? întrebă Jane. – În umerii coloniştilor noştri, răspunse Piro. Chen dădu din cap aprobator; şi coloniştii lui le aveau în umăr. – Nu e o operaţie complicată, dar înseamnă totuşi să-i tăiem. – Alternativa este să expunem fiecare colonist riscului să fie descoperit şi ucis, explică Jane, retezîndu-i vorbele. Bănuiesc că oamenii voştri or să trebuiască totuşi să îndure… Piro porni să deschidă gura ca să răspundă, apoi însă păru să se gîndească mai bine. – Chiar dacă scoatem dispozitivele de localizare, rămîn totuşi toate celelalte utilaje pe care le avem, zise Gutierrez, atrăgînd din nou discuţia spre el. Totul e wireless. Maşinile agricole. Aparatura medicală. Totul. Ceea ce ne spui este că nu putem folosi nici unul dintre utilajele de care avem nevoie ca să supravieţuim? – Nu tot echipamentul din cală funcţionează pe bază de conexiune wireless, replică Hiram Yoder. Nici unul dintre utilajele aduse de noi nu este aşa. Sînt doar unelte lipsite de inteligenţă. Toate au nevoie de o persoană în spatele comenzilor. Noi le facem să lucreze cît se poate de bine. – Voi aveţi utilajele, spuse Gutierrez. Noi nu. Noi, toţi ceilalţi, nu! – O să împărţim tot ce putem, răspunse Yoder. – Nu-i o problemă de împărţire, scuipă Gutierrez. Avu nevoie de o secundă să se calmeze. – Sînt sigur că o să încercaţi să ne ajutaţi, îi zise el lui Hiram. Dar voi aţi adus destul echipament pentru voi. Noi sîntem de zece ori mai mulţi. – Avem echipament, interveni Jane. Toată lumea de la masă întoarse privirea spre ea. – V-am trimis tuturor o copie a inventarului navei. O să vedeţi că, pe lîngă toate utilajele moderne pe care le avem, ni s-a furnizat şi o garnitură completă de unelte şi instrumente pe care le socoteam, pînă astăzi, învechite. Asta ne spune două lucruri. Ne spune că Uniunea Colonială chiar intenţiona ca noi să fim pe cont propriu. Ne mai spune şi că n-au intenţia ca noi să murim. 573

– Ăsta-i un punct de vedere asupra subiectului, replică Trujillo. Un altul ar fi că ştiau că or să ne abandoneze în faţa Conclavului ăstuia şi că, în loc să ne dea tot ce-am fi avut nevoie ca să ne apărăm, ne-au cerut să tăcem din gură şi să ţinem capetele plecate, şi poate că acest Conclav n-o să ne audă. Se auziră murmure de încuviinţare în jurul mesei. – Acum nu e momentul pentru o asemenea discuţie, am spus. Oricare-ar fi justificarea UC, fapt este că ne aflăm aici şi nu plecăm nicăieri în altă parte. Cînd o să coborîm pe planetă şi-o să avem toată colonia aranjată, atunci vom purta o discuţie cu privire la ceea ce înseamnă strategia UC. Dar deocamdată trebuie să ne concentrăm asupra lucrurilor pe care trebuie să facem ca să supravieţuim. Acum, Hiram, am continuat, dintre noi toţi, tu eşti singurul care-şi dă seama cu exactitate cît de bine se potrivesc utilajele astea pentru nevoile noastre. Se pot pune în funcţiune? Hiram luă PDA-ul şi derulă inventarul timp de cîteva minute. – E greu de spus, vorbi el în cele din urmă. Ar trebui să le văd în faţa mea. Şi ar trebui să-i văd pe oamenii care le vor manevra. Şi mai sînt atît de mulţi alţi factori… Dar cred că vom reuși să urnim treaba. Îşi plimbă privirea de la un capăt la altul al mesei. – Vă spun acum, tuturor, că orice voi putea face ca să vă ajut, o să fac. Nu pot vorbi în numele tuturor fraţilor mei în această chestiune, dar vă asigur că, din experienţa mea, fiecare este gata să răspundă unei chemări. Putem face asta. Putem face lucrurile să meargă! – Există şi o altă posibilitate, spuse Trujillo. Toţi ochii se îndreptară spre el. – Nu ne ascundem. Folosim tot echipamentul pe care-l avem – toate resursele pe care le avem – pentru supravieţuire. Cînd şi dacă acest Conclav soseşte în vizită, le spunem că sîntem o colonie sălbatică. Nici o apartenenţă la UC. Războiul Conclavului e cu Uniunea Colonială, nu cu o colonie sălbatică. – Nesocotim ordinele, observă Marie Black. – Ruperea legăturii funcţionează în ambele sensuri, continuă Trujillo. Dacă e nevoie să fim izolaţi, nici UC nu ne poate verifica. Şi chiar dacă nesocotim ordinele, ce dacă? Sîntem în FCA? Or să ne împuşte? Or să ne concedieze? Şi dincolo de asta, simţim noi, cei de aici de la masă, că aceste ordine sînt legitime? Uniunea Colonială ne-a abandonat. Mai mult, au plănuit mereu să ne abandoneze. Şi-au călcat cuvîntul. Eu zic să facem acelaşi lucru. 574

Să devenim colonie sălbatică. – Nu cred că ştii ce vorbeşti cînd spui că ar trebui să devenim colonie sălbatică, îi zise Jane lui Trujillo. Ultima colonie sălbatică pe care am văzut-o avea toţi coloniştii măcelăriţi pentru mîncare. Am găsit trupuri de copii într-o grămadă, aşteptînd să fie căsăpite. Nu te păcăli singur. Transformarea în colonie sălbatică e o condamnare la moarte. Afirmaţia lui Jane pluti în aer vreme de cîteva secunde, provocînd pe oricine să o combată. – Există riscuri, vorbi Trujillo în sfîrşit, răspunzînd la provocare. Dar sîntem singuri. Sîntem o colonie sălbatică din toate punctele de vedere, în afară de nume. Şi nu ştim dacă acest Conclav al tău e atît de oribil pe cît susţine Uniunea Colonială că este. UC ne-a înşelat în tot acest timp. N-are nici o credibilitate. Nu putem avea încredere că vor pune la inimă interesele noastre. – Aşadar, vrei o dovadă că Conclavul ne vrea răul, spuse Jane. – Ar fi bine, replică Trujillo. Jane se întoarse spre mine. – Arată-le, îmi spuse. – Ce să ne arate? întrebă Trujillo. – Asta, am răspuns. De pe PDA – pe care în curînd nu voi mai putea să-l folosesc – am pornit monitorul cel mare de pe perete şi i-am transmis un fişier video. Arăta o creatură pe un deal sau pe o faleză. Dincolo de creatură se afla ceva care arăta ca un orăşel. Era scăldat în întregime într-o lumină orbitoare. – Oraşul pe care îl vedeţi este o colonie, am explicat. A fost înfiinţată de whaizi, nu cu multă vreme după ce Conclavul le-a cerut raselor neafiliate să înceteze colonizarea. Conclavul a acţionat prematur, pentru că nu-şi putea aplica decretul în acel moment. Aşa că unele dintre rasele neafiliate au înfiinţat oricum colonii. Acum însă Conclavul recuperează terenul. – De unde vine lumina asta? întrebă Lee Chen. – Vine de la navele Conclavului de pe orbită, răspunse Jane. E o tactică de teroare. Dezorientează inamicul. – Trebuie să fie o mulţime de nave acolo sus, comentă Chen. – Da, încuviinţă Jane. Razele de lumină care se revărsau peste colonia whaidiană se stinse brusc. – Acum începe, am spus. Fasciculele ucigătoare abia dacă erau detectabile la început; 575

erau reglate pentru distrugere, nu pentru spectacol, şi aproape toată energia lor era îndreptată spre ţinte, nu în afară, către camere. Apăru doar un tremur în aer din cauza fierbinţelii bruşte, vizibil chiar şi la distanţa la care stătea camera. Apoi, într-o fracţiune de secundă, întreaga colonie se aprinse şi explodă. Aerul supraîncălzit aruncă spre cer bucăţi şi pulbere din clădirile coloniei, din structuri, vehicule şi locuitori, într-o imagine învolburată care făcea vizibilă pînă și energia fasciculelor. Fragmentele licăritoare de materie imitau şi reflectau flăcările care se înălţau şi ele acum către cer. O undă de şoc, formată din căldură şi praf, se răspîndi din rămăşiţele carbonizate ale coloniei. Razele pîlpîiră şi se stinseră din nou. Spectacolul de lumini de pe cer dispăru, lăsînd în urmă fum şi flăcări. Dincolo de marginea zonei distruse, apărea din cînd în cînd cîte o erupţie solitară de flăcări. – Ce-i asta? întrebă Yoder. – Unii dintre colonişti erau în afara coloniei cînd a fost distrusă, aşa cred, am răspuns. Aşa că termină curăţenia. – Iisuse, exclamă Gutierrez. Colonia fiind distrusă, indivizii aceia ar muri probabil oricum. – Voiau să demonstreze ceva, replică Jane. Am oprit filmul. Camera era cufundată într-o tăcere mormîntală. Trujillo arătă către PDA-ul meu. – Cum am căpătat asta? se interesă el. – Filmul? am întrebat. El încuviinţă. – După cît se pare, a fost livrat personal Departamentului de Stat al UC şi tuturor guvernelor neafiliate la Conclav, prin curieri veniţi chiar din partea Conclavului. – De ce-ar face aşa ceva? exclamă Trujillo. De ce s-ar arăta pe ei înşişi comiţînd o asemenea… atrocitate? – Ca să nu existe nici o îndoială că vorbesc serios, am explicat. Asta îmi spune că, indiferent ce credem despre Uniunea Colonială în acest moment, nu ne putem permite să acţionăm pe baza presupunerii potrivit căreia Conclavul va se comporta rezonabil faţă de noi. UC a dat cu tifla tipilor ăstora, iar ei n-or să poată să treacă asta cu vederea. Or să vină să ne caute. Nu vrem să le dăm nici o ocazie să ne găsească! Aceste cuvinte fură întîmpinate cu şi mai multă tăcere. – Şi acum? întrebă Marta Piro. 576

– Cred că aveţi nevoie să votaţi, am răspuns. Trujillo ridică privirea, cu un uşor aer de incredulitate pe faţă. – Vă rog să mă iertaţi, vorbi el. Sînt aproape sigur că am auzit că tu ai zis că noi ar trebui să votăm. – Planul în discuţie în acest moment este cel pe care tocmai vi lam prezentat, am spus. Cel care ne-a fost dat mie şi lui Jane. În lumina tuturor evenimentelor, cred că e cel mai bun plan pe care-l avem pînă acum. Dar n-o să meargă dacă n-o să fiţi cu toţii de acord. O să trebuiască să vă întoarceţi la coloniştii voştri ca să le explicaţi asta… O să trebuiască să le vindeţi ideea. Dacă însă e să meargă această colonie, toată lumea trebuie să se îmbarce cu trup şi suflet în proiect. Şi asta începe cu voi înșivă! M-am ridicat în picioare; Jane făcu la fel. – E o discuţie pe care trebuie s-o aveţi fără noi, am zis. O să aşteptăm afară. Am plecat. – E ceva în neregulă? am întrebat-o pe Jane în timp ce ieşeam. – Asta-i o întrebare serioasă? se repezi Jane. Sîntem împotmoliţi în afara spaţiului cunoscut, aşteptînd Conclavul să ne găsească şi să ne ardă din temelii, şi tu mă întrebi dacă e ceva în neregulă? – Întreb dacă e ceva în neregulă cu tine, am replicat. Săreai la gîtul oricui, acolo înăuntru. Sîntem într-o situaţie proastă, dar tu şi cu mine trebuie să ne păstrăm mintea limpede. Şi să fim diplomaţi, dacă e cît de cît posibil… – Tu eşti diplomatul, spuse Jane. – Bine, am răspuns. Dar nu mă ajuţi. Jane păru să numere în gînd pînă la zece. Apoi încă o dată. – Îmi pare rău, vorbi ea. Ai dreptate. Iartă-mă. – Spune-mi ce se petrece. – Nu acum. Mai tîrziu. Cînd o să rămînem singuri. – Sîntem singuri. – Întoarce-te, zise Jane. M-am întors. Savitri era acolo. M-am răsucit din nou spre Jane, dar ea se îndepărtase pentru o clipă. – E totul bine? întrebă Savitri, urmărind-o pe Jane plecînd. – Dacă aş şti, ţi-aş spune, am răspuns. Am aşteptat o ripostă promptă din partea lui Savitri. N-a sosit, fapt care mi-a vorbit prin el însuşi despre starea de spirit a lui Savitri. – A mai observat cineva problema noastră legată de planetă? 577

am întrebat-o. – Nu cred, răspunse Savitri. Cei mai mulţi oameni sînt ca tine – scuză-mă – şi nu prea ştiu de fapt cum arată planeta. Acum, absenţa ta a fost observată. A ta şi a tuturor reprezentanţilor coloniei. Dar nimeni nu pare să creadă că există ceva sinistru în legătură cu asta. La urma urmei, e de aşteptat din partea voastră să vă adunaţi şi să vorbiţi despre colonie. Ştiu că vă caută Kranjic, dar nu cred că vrea decît un citat din partea voastră, despre petrecere şi despre salt. – Bine, am zis. – Oricînd o să vrei să-mi spui ce altceva se petrece, o să fie la fel de bine, adăugă ea. Am început să-i dau un răspuns mecanic, scurt, şi am îngheţat cînd i-am zărit privirea. – Curînd, Savitri, îţi promit. Avem doar cîteva lucruri de lămurit. – În ordine, şefule. Se relaxă puţin. – Fă-mi o favoare, am rugat-o. Găseşte-i pe Hickory sau Dickory pentru mine. Trebuie să vorbesc cu ei despre ceva. – Crezi că ştiu ceva despre asta? întrebă Savitri. – Sînt sigur că ştiu ceva despre asta. Trebuie doar să aflu cît de mult. Spune-le că ne întîlnim mai tîrziu, în cabina mea… – O să-i găsesc, promise Savitri. Doar s-o găsesc pe Zoë. Obinii sînt întotdeauna pe o rază de maximum treizeci de metri distanţă de ea. Cred că încep s-o enerveze deja. Se pare că-l sperie și pe noul ei prieten… – Ăsta trebuie să fie puştiul ăla, Enzo. – El e. Drăguţ băiat. – Cînd o să aterizăm, cred că o să-i pun pe Hickory şi pe Dickory să-l ia la o plimbare mai lungă. – Cred că e interesant faptul că, în mijlocul unei crize, încă te mai poţi gîndi la metode de a pune beţe-n roate unui băiat îndrăgostit de fiica ta, comentă Savitri. Într-un fel sucit, e aproape admirabil. Am rînjit. Savitri îmi răspunse şi ea cu un zîmbet răutăcios, aşa cum sperasem şi cum avusesem intenţia. – Trebuie să ai priorităţi, am replicat. Savitri îşi rostogoli ochii în orbite şi plecă. Cîteva minute mai tîrziu, Jane reapăru, ducînd două ceşti. Îmi întinse una dintre ele. 578

– Ceai, vorbi ea. O ofertă de pace. – Mulţumesc, am zis, luînd-o. Jane făcu un gest spre uşa dincolo de care se aflau reprezentanţii coloniei. – Vreo veste? – Nimic, am răspuns. Nici măcar n-am tras cu urechea. – Ai vreun plan pentru ce-o să faci dacă ei se hotărăsc că planul nostru e un rahat? întrebă Jane. – Mă bucur că ai întrebat. N-am nici cea mai mică idee ce să fac atunci. – Gîndeşti în perspectivă, din cîte văd, observă Jane şi sorbi din ceai. – Nu mă lua peste picior, am protestat. Asta-i treaba lui Savitri. – Uite. Iată-l pe Kranjic, mă anunţă Jane, arătînd de-a lungul holului, unde apăruse reporterul, cu Beata după el, ca întotdeauna. Dacă vrei, pot să-l lichidez pur şi simplu pentru tine. – Dar asta ar lăsa-o văduvă pe Beata! – Nu cred că ar avea ceva împotrivă… – O să-l lăsăm în viaţă, deocamdată. – Perry, Sagan, salută Kranjic. Uite, ştiu că nu sînt favoritul tău, dar crezi că ai putea să-mi dai o frază sau două despre salt? Promit să te fac să arăţi bine. Uşa camerei de conferinţe se deschise, iar Trujillo privi afară. – Stai pe loc, Jann, i-am spus lui Kranjic. O să am ceva pentru tine într-un minut. Jane şi cu mine ne-am întors în sala de conferinţe; l-am auzit pe Kranjic scoţînd un oftat sonor înainte să închidem uşa. M-am întors spre reprezentanţii coloniei. – Ei bine? am întrebat. – N-am avut prea mult de discutat, răspunse Trujillo. Am hotărît că, deocamdată cel puţin, ar trebui să facem ce a sugerat Uniunea Colonială. – În regulă, bine, am zis. Mulţumesc. – Ceea ce vrem să aflăm de la voi, acum, este ce-ar trebui să le spunem oamenilor noştri… – Spuneţi-le adevărul, răspunse Jane. Întregul adevăr. – Tocmai vorbeai despre cum ne-a înşelat UC, i-am adus aminte lui Trujillo. Hai să n-o luăm pe acelaşi făgaş. – Vrei să le spunem totul, insistă Trujillo. – Totul, am repetat. Reţine ideea. Am deschis uşa şi l-am chemat pe Kranjic. El şi Beata intrară 579

în cameră. – Începeţi cu el, am zis, arătînd spre Kranjic. Se uitară cu toţii la el. – Aşadar, începu Kranjic. Ce se petrece? * – Echipajul de pe Magellan o să coboare ultimul pe planetă, iam zis lui Jane. Tocmai mă întorsesem de la o şedinţă de logistică cu Zane şi Stross; Jane şi Savitri fuseseră ocupate cu refacerea priorităţilor în materie de echipamente ale coloniei, pornind de la noua situaţie. Dar pentru moment, eram doar eu, Jane şi Babar, care în calitate de cîine rezista cu voioşie la încordarea din jurul lui. – După ce ajung jos, Stross o să programeze Magellan să se autopiloteze în soare. Fără surle, fără trîmbiţe, dispărem fără urmă. – Ce-o să se întîmple cu Stross? întrebă Jane. Nu se uita la mine; stătea la masa din sala de recepţii, ciocănind uşor cu degetele. – A zis c-o să „piardă vremea”, am răspuns. Jane mă privi cu un aer întrebător. Am ridicat din umeri. – E adaptat la viaţa în spaţiu, am zis. Asta-i ceea ce-o să facă. A zis că cercetarea pentru doctorat o să-l ţină ocupat pînă cînd o să vină cineva să-l ia. – Crede că o să vină cineva să-l ia, observă Jane. Asta-i optimism din partea lui. – E frumos că mai e cineva optimist, am adăugat. Deşi Stross nu pare să fie tipul pesimist. – Mda. Ciocănitul degetelor ei pe masă îşi schimbă ritmul. – Cum rămîne cu obinii? – Ei, păi…, am început, aducîndu-mi aminte de discuţia mea de mai devreme cu Hickory şi Dickory. Asta. Se pare că cei doi ştiu totul despre Conclav, dar le-a fost interzis să ne împărtăşească informaţiile din cauză că noi nu ştim nimic despre ei. Nu e prea diferit de o nevastă de-a mea, căreia i-aş putea spune numele… – N-o să-mi cer scuze pentru asta. A făcut parte din înţelegerea pe care am acceptat-o ca să fiu alături de tine şi de Zoë. Părea corect la vremea aceea. – Nu vreau să-ţi ceri scuze, am replicat, cît mai amabil cu putinţă. Sînt doar frustrat. Din cîte am citit în fişierele pe care ni le-a dat Stross, Conclavul ăsta are sute de rase membre. Este cea 580

mai mare organizaţie din istoria universului, se pare. Au intrat în tratative de decenii, de cînd eram încă pe Pămînt. Şi am aflat despre existenţa lui abia acum. Nu ştiu cum de e posibil aşa ceva… – Nu trebuia să ştii, spuse Jane. – E o entitate care se întinde în tot spaţiul cunoscut. Nu poţi ascunde una ca asta. – Sigur că poţi, mă contrazise Jane, iar ciocănitul în masă încetă brusc. Uniunea Colonială o face tot timpul. Gîndeşte-te la felul în care comunică între ele coloniile. Nu pot vorbi unele cu altele direct; e prea mult spaţiu între ele. Trebuie să-şi adune mesajele şi să le trimită în nave spaţiale de la o colonie la alta. Uniunea Colonială controlează toate călătoriile navelor din spaţiul uman. Toate informaţiile sînt reţinute de Uniunea Colonială. Cînd controlezi comunicaţiile, poţi ascunde tot ce vrei. – Nu cred că-i chiar adevărat, am zis. Mai devreme sau mai tîrziu, totul iese la iveală. Cînd eram pe Pămînt… Jane pufni dintr-odată. – Ce-i? am întrebat. – Tu…, răspunse Jane. „Cînd eram pe Pămînt”. Dacă există vreun loc din spaţiul uman care să poată fi descris ca profund ignorant, e Pămîntul. Făcu un gest cu mîna, cuprinzînd încăperea. – Cîte dintre toate lucrurile astea le ştiai cînd erai pe Pămînt? Adu-ţi aminte. Tu şi cu oricare dintre ceilalţi recruţi ai FCA v-aţi înrolat fără să ştiţi absolut nimic despre cum stăteau lucrurile în afară. Nu ştiaţi nici măcar cum urmau să facă posibil ca voi să luptaţi. Uniunea Colonială ţine Pămîntul izolat, John. Nici o comunicare cu restul lumilor umane. Nici o informaţie în nici o direcţie. Nu numai că Uniunea Colonială ascunde restul universului de Pămînt. Ascunde Pămîntul de restul universului. – E căminul omenirii, am replicat. Sigur că UC vrea să-l ţină în umbră. – Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă Jane, enervată de-a binelea. Nu-i posibil să fii atît de neghiob încît să crezi aşa ceva. UC nu ascunde Pămîntul pentru că are valoare sentimentală. UC ascunde Pămîntul pentru că e o resursă. E o fabrică menită să verse pe porţile ei o provizie nesfîrşită de colonişti şi soldaţi, dintre care nici unul n-are nici cea mai mică idee despre ce se petrece aici. Pentru că nu este în interesul Uniunii Coloniale ca ei să ştie. Aşa că nu ştiu. Tu n-ai ştiut. Erai la fel de neştiutor ca şi restul. Aşa că nu-mi spune că nu poţi ascunde lucrurile astea. Lucrul cel 581

mai surprinzător nu este acela că Uniunea Colonială a ascuns Conclavul faţă de tine. Lucrul surprinzător este că îţi spune despre el cîtuşi de puţin! Jane reluă ciocănitul în masă pentru o clipă, apoi lovi cu putere masa cu palma. – La naiba, exclamă ea, îşi luă capul în mîini şi rămase pe loc, vizibil furioasă. – Chiar aş vrea să ştiu ce se petrece cu tine în momentul ăsta, am zis. – Nu e vorba de tine, răspunse. Nu pe tine sînt furioasă. – E bine de auzit. Deşi, din moment ce tocmai m-ai făcut neştiutor şi neghiob, înţelegi de ce mă întreb dacă-mi spui adevărul despre asta. Jane îmi întinse o mînă. – Vino-ncoace! M-am apropiat de masă. Ea îmi puse mîna pe tăblie. – Vreau să faci ceva pentru mine, spuse. Vreau să loveşti masa cît de tare poţi. – De ce? – Te rog… Fă-o pur şi simplu! Masa era din fibre de carbon standard, cu furnir imprimat ca lemnul: ieftină, durabilă şi deloc uşor de rupt. Mi-am strîns mîna în pumn şi am coborît-o cu putere asupra mesei. A scos o bufnitură surdă, şi m-a durut puţin braţul din cauza impactului. Masa zăngăni puţin, dar altfel nu păţi nimic. Din pat, Babar mă privi cercetător, ca să vadă ce tîmpenie mai puneam la cale. – Au, am exclamat. – Sînt cam la fel de puternică ca şi tine, zise Jane pe un ton neutru. – Aşa presupun. M-am îndepărtat de masă, frecîndu-mi mîna. – Eşti totuşi într-o formă mai bună decît mine. S-ar putea să fii ceva mai puternică. – Da, sigur, răspunse ea, şi din poziţia aşezată, coborî cu viteză mîna asupra mesei. Tăblia se rupse cu un pocnet ca un foc de armă. Jumătate din ea fu retezată şi zbură învîrtindu-se prin cameră, izbindu-se de uşă. Babar scînci şi se retrase pe pat. Am rămas cu gură căscată la soţia mea, care fixa impasibilă cu privirea ceea ce mai rămăsese din masă. – Ticălosul ăla de Szilard, exclamă ea, invocînd numele şefului Forţelor Speciale. Ştia ce plănuiseră pentru noi. Stross e unul 582

dintre oamenii lui. Aşa că trebuia să ştie. Ştia cu ce ne vom confrunta. Şi s-a hotărît să-mi dea un corp de-al Forţelor Speciale, indiferent dacă voiam sau nu. – Cum? am întrebat. – Am luat masa împreună. Trebuie să-mi fi pus ceva în mîncare. Corpurile Forţelor Coloniale de Apărare puteau fi îmbunătăţite – într-o oarecare măsură – iar îmbunătăţirile erau deseori realizate cu injecţii sau infuzii de nanoboţi care să repare şi să îmbunătăţească ţesuturile. FCA nu folosesc nanoboţi ca să repare corpurile umane normale, dar nu exista nici un obstacol tehnic pentru a face asta – sau pentru a folosi nanoboţii ca să facă modificări ale corpului. – Trebuie să fi fost o cantitate minusculă. Numai atîtea cît să ajungă înăuntrul meu, unde se pot înmulţi. În mintea mea se aprinse un beculeţ. – Ai avut febră! Jane dădu din cap, evitînd încă să se uite la mine. – Febra. Şi mi-a fost foame şi sete tot timpul ăsta… – Cînd ai observat? – Ieri. Tot îndoiam şi rupeam lucrurile. Am îmbrăţişat-o pe Zoë şi a trebuit să mă opresc pentru că se plîngea că o doare. Am bătut-o pe umăr pe Savitri şi a vrut să ştie de ce am lovit-o. M-am simţit stîngace toată ziua. Apoi l-am văzut pe Stross – Jane aproape scuipă numele – şi mi-am dat seama despre ce-i vorba. Nu eram stîngace, eram schimbată. Schimbată din nou în ceea ce am fost. Nu ţi-am spus, pentru nu credeam că are importanţă. Dar nu-mi iese din cap de atunci. Nu pot să-mi scot chestia asta din minte. Sînt schimbată! Jane ridică în sfîrşit privirea spre mine. Avea ochii umezi. – Nu vreau așa ceva, spuse ea cu vehemenţă. Am lăsat în urmă toate lucrurile astea, atunci cînd am ales viaţa alături de Zoë şi de tine. A fost alegerea mea să le părăsesc, şi am suferit cînd le-am părăsit. Cînd am lăsat în urmă pe toţi cei pe care-i cunoşteam. Îşi atinse tîmpla cu degetul, sugerînd BrainPalul pe care nu-l mai purta. – Cînd am lăsat în urmă vocile lor, după ce le-am avut cu mine. Cînd am rămas singură în felul ăsta pentru prima oară. E dureros să înveţi limitele acestor trupuri, să afli toate lucrurile pe care nu le mai poţi face. Dar am ales. Am acceptat. Am încercat să văd frumuseţea acestei vieţi. Şi, pentru prima oară de cînd exist, am 583

ştiut că viaţa însemna mult mai mult decît ceea ce se afla în faţa mea. Am învăţat să văd constelaţiile, nu doar stelele. Viaţa mea e viaţa ta şi viaţa lui Zoë. Toate vieţile noastre. Tot ce înseamnă ele. Face să merite tot ce am părăsit. M-am dus la Jane şi am luat-o în braţe. – Nu-i nimic, am spus. – Ba da, e, replică Jane. Scoase un rîs slab, amar. – Ştiu ce-a crezut Szilard, vezi tu… A crezut că mă ajută – că ne ajută – făcîndu-mă mai mult decît umană. Numai că el nu ştie ce ştiu eu. Cînd faci pe cineva mai mult decît uman, îl faci în acelaşi timp şi mai puţin uman. Am petrecut tot acest timp învăţînd să fiu fiinţă umană. Iar îmi ia totul, fără să se gîndească de două ori… – Eşti încă tu, am zis. Asta nu se schimbă. – Sper că ai dreptate. Sper că asta e destul.

584

ŞASE – Planeta asta miroase ca o subsuoară transpirată, observă Savitri. – Frumos, am zis. Încă îmi puneam ghetele cînd a intrat Savitri. Le-am tras în sfîrşit în picioare şi m-am ridicat. – Zi că n-am dreptate, continuă ea. Babar se ridică şi se duse spre Savitri, care-l mîngîie uşor. – Nu că n-ai dreptate. Credeam doar că ai putea avea mai multă evlavie la gîndul că te afli într-o lume cu totul nouă. – Locuiesc într-un cort şi fac pipi în găleată. Şi apoi trebuie să car găleata prin toată tabăra pînă la un container de prelucrare, ca să extragem ureea pentru îngrăşămînt. Poate că aş avea mai multă evlavie pentru planetă, dacă nu mi-aş petrece o bună parte a zilei cărîndu-mi propriile excremente dintr-o parte în alta a ei! – Încearcă să nu mai faci atîta pipi… – O, mulţumesc, exclamă Savitri. Tocmai ai retezat nodul gordian cu soluţia asta. Nu-i de mirare că eşti şef. – Chestia cu găleata e doar temporară, oricum. – Mi-ai zis la fel şi acum două săptămîni. – Ei, îmi cer scuze, Savitri. Ar fi trebuit să-mi dau seama că două săptămîni sînt mai mult decît suficiente pentru ca întreaga colonie să treacă de la întemeiere la trîndăvia barocă. – Faptul de a nu trebui să faci pipi într-o găleată nu înseamnă trîndăvie. Este unul dintre semnele distinctive ale civilizaţiei, alături de acela de a avea ziduri solide. Şi de a face baie, ceea ce toată lumea din colonie a făcut prea puţin în ultima vreme, ţi-o spun eu. – Acum ştii de ce miroase planeta ca o subsuoară transpirată, am glumit. – Mirosea de la început ca o subsuoară. Noi n-am făcut decît să sporim necazul. Stînd în picioare, am tras adînc aerul pe nări, vrînd să demonstrez că mă bucur de aer. Din nefericire pentru mine totuşi, Savitri avea dreptate; Roanoke chiar mirosea mult prea tare ca o 585

subsuoară, aşa că am făcut tot ce se putea ca să nu mă înec după ce mi-am umplut plămînii. Acestea fiind spuse, mă delectam prea mult cu privirea acră de pe chipul lui Savitri ca să recunosc că mă lua cu leşin de la miros. – Aah, am exclamat, expirînd. Am reuşit să nu tuşesc. – Sper să te îneci, îmi ură Savitri. – Pentru că veni vorba, am continuat şi m-am aplecat în cort ca să scot propria mea găleată de noapte, am şi eu o treabă personală de care trebuie să mă ocup. Vii cu mine să arunc asta? – Aş prefera să nu vin. – Scuză-mă. Am făcut-o să sune ca o întrebare? Hai! Savitri oftă şi porni alături de mine pe aleea principală a sătucului nostru, Croatoan, către centrifuga de gunoaie, cu Babar după noi, în afară de momentele în care se îndepărta ca să-i salute pe copii. Babar era singurul cîine din colonie care nu era ciobănesc; avusese timp să-şi facă prieteni. Asta îl făcea atît popular, cît şi prea gras. – Manfred Trujillo mi-a zis că satul e inspirat dintr-o tabără a unei legiuni romane, vorbi Savitri în timp ce mergeam. – E adevărat, am răspuns. De fapt, e ideea lui. Şi una bună. Satul era dreptunghiular, cu trei alei mergînd pe lungimea taberei, paralele între ele, şi cu o a patra (aleea Cutezanţei) intersectîndu-le. În centru se afla o cantină comună (în care provizia noastră de alimente atent monitorizată era distribuită în schimburi), un mic teren pătrat unde copiii şi adolescenţii încercau să găsească ceva de făcut şi cortul administrativ, care servea şi drept casă pentru mine, pentru Jane şi pentru Zoë. Pe partea cealaltă a aleii Cutezanţei se aflau şiruri de corturi, fiecare adăpostind pînă la zece oameni, de obicei cîte două familii plus cîţi burlaci sau cupluri puteam înghesui. Sigur, era incomod, dar era şi aglomerat. Savitri fusese cazată într-un cort cu trei familii formate din cîte trei persoane, toate avînd bebeluşi sau copii la vîrsta la care abia învăţau să meargă; o parte din motivul pentru proasta ei dispoziţie era că apuca să doarmă doar vreo trei ore pe noapte. Din moment ce zilele de pe Roanoke aveau douăzeci şi cinci de ore şi opt minute, asta nu era prea bine. Savitri arătă către marginea satului. – Îmi închipui că legiunile romane nu foloseau containere de depozitare ca barieră de protecţie. – Probabil că nu, am răspuns. Dar asta a fost pierderea lor. 586

Folosirea containerelor ca îngrăditură fusese ideea lui Jane. În zilele romanilor, taberele legionarilor ar fi fost înconjurate de un şanţ şi o palisadă, ca să ţină afară hunii şi lupii. Noi nu aveam huni sau echivalentul lor (încă), dar existaseră cîteva relatări despre animale mari care umblau prin iarbă, şi nici nu voiam să iasă copiii şi adolescenţii (sau anumiţi adulţi imprudenţi, care îşi făcuseră deja cunoscută prezenţa), şi să hoinărească prin vegetaţia care se întindea pînă la un kilometru depărtare de sat. Containerele erau ideale pentru acest scop; erau înalte şi solide şi existau o mulţime – destule ca să înconjoare de două ori tabăra, cu un spaţiu corespunzător între cele două rînduri ca să-i lase pe naufragiaţii furioşi din echipa din cala de mărfuri să descarce obiectele de inventar cînd era nevoie. Savitri şi cu mine am ajuns la hotarul dinspre vest al satului Croatoan, dincolo de care se întindea un curs de apă mic şi rapid. Din cauza asta, această margine a satului avea pînă acum propria canalizare. În colţul dinspre nord-vest, o ţeavă ducea apă într-o cisternă de filtrare, care separa apa pentru băut şi gătit; alimenta de asemenea două cabine de duş în care limita de un minut pentru indivizi (şi trei minute pentru familii) era aplicată strict de toţi ceilalţi care stăteau la coadă. În colţul sud-vestic se afla o centrifugă septică – una mică, nu cea pe care mi-o arătase supraveghetorul Ferro – în care fiecare colonist îşi arunca găleata de noapte. În timpul zilei, aceştia se foloseau de toaletele mobile care înconjurau centrifuga. Aproape întotdeauna era coadă şi la acestea. M-am apropiat de centrifugă şi am turnat conţinutul pe un jgheab, ţinîndu-mi respiraţia în timpul ăsta; centrifuga nu mirosea a trandafiri. Centrifuga ne prelua deşeurile şi le transforma în îngrăşămînt steril, care era colectat şi depozitat, şi în apă curată, care era aruncată în cea mai mare parte în rîu. Au existat unele discuţii dacă să se recircule apa prelucrată înapoi în rezerva coloniei; sentimentul general a fost că, purificată sau nu, coloniştii erau supuşi la destule presiuni şi fără să bea sau să se spele cu propria lor urină prelucrată. Era un punct de vedere corect. O cantitate mică de apă era totuşi păstrată pentru clătirea şi spălarea găleţilor de noapte. Aşa e viaţa în marele oraş. Savitri îndreptă brusc degetul spre peretele vestic, în timp ce mă întorceam spre ea. – Ai vreun plan să faci duş în curînd? întrebă. Adică, nu vreau să te jignesc, dar pentru tine, să miroşi a subsuoară transpirată ar 587

fi o îmbunătăţire. – Cît timp ai de gînd să te porţi aşa? am întrebat. Eram pe cale să spun mai multe, dar am fost întrerupt cînd Zoë ne-a tăiat calea. – Aici eraţi, exclamă ea, şi apoi întinse spre mine mîna, care avea ceva în ea. Uite, am găsit un animăluţ! M-am uitat la vietatea din mîna ei. Mi-a întors privirea. Semăna puţin cu un şobolan care fusese prins într-un aparat de frămîntat caramele. Caracteristicile ei cele mai remarcabile erau cei patru ochi ovali, cîte doi pe fiecare parte a capului, şi faptul că, la fel ca orice altă fiinţă vertebrată pe care am văzut-o pe Roanoke pînă acum, avea degete opozabile la labele cu trei degete. Le folosea ca să-şi ţină echilibrul pe mîna lui Zoë. – Nu-i drăguţ? întrebă Zoë. Fiinţa păru să rîgîie, ceea ce Zoë interpretă ca pe un semn pentru a-i da un biscuit pe care-l păstrase în buzunar. Animalul îl luă cu o labă şi începu să-l ronţăie. – Dacă spui tu… Unde l-ai găsit? – Sînt o mulţime lîngă cantină, răspunse Zoë, arătîndu-i-l lui Babar. Cîinele adulmecă fiinţa; aceasta şuieră la el. – Se uitau la noi în timp ce mîncam… Asta îmi aduse aminte de ceva; dintr-odată mi-am dat seama că le văzusem şi eu în ultima săptămînă. – Cred că le era foame, continuă Zoë. Gretchen şi cu mine neam dus să le dăm mîncare, dar au fugit. În afară de mititelul ăsta. A venit de-a dreptul şi-a luat un biscuit de la mine. Cred că o să-l păstrez. – Aş prefera să nu. Nu ştii pe unde a umblat. – Ba sigur că ştiu. A umblat pe lîngă cantină. – Nu pricepi ce vreau să spun… – Am priceput ce vrei să spui, tăticule de nouăzeci de ani. Dar haide… Dacă ar fi vrut să-mi injecteze otravă sau să încerce să mă mănînce, probabil că ar fi făcut-o pînă acum. Creatura din mîna ei îşi termină biscuitul şi rîgîi din nou, apoi sări brusc din mîna lui Zoë şi o luă la fugă în direcţia baricadei de containere. – Hei! strigă Zoë. – Credincios ca un căţeluş, nu-i aşa? – Cînd se întoarce, am să-i spun toate lucrurile oribile pe care le-ai zis despre el, zise Zoë. Şi apoi am să-l las să facă… hm, caca 588

în capul tău! Am ciocănit găleata. – Nu, nu, am zis. Pentru asta avem găleata. Zoë se strîmbă la vederea găleţii; nu era prea încîntată de ea. – Puah! Mulţumesc pentru imagine. – Pentru nimic. Ca din senin, mă izbi faptul că lui Zoë îi lipseau două umbre. – Unde sînt Hickory şi Dickory? am întrebat. – Mama le-a cerut să meargă cu ea să se uite la ceva. De fapt, de asta am venit să te caut. Voia să vii şi tu să vezi ceva. E pe partea cealaltă a baricadei. Lîngă intrarea de nord. – În regulă. Tu unde-o să fii? – În scuar, bineînţeles. Unde altundeva aş putea să fiu? – Iartă-mă, scumpo. Ştiu că tu şi cu prietenii tăi vă plictisiţi. – Nu mai spune! Ştim cu toţii, colonizarea ar trebui să fie dificilă, dar nimeni nu ne-a spus c-o să fie plicticoasă… – Dacă vreţi ceva de făcut, am putea începe o şcoală. – Noi ne plictisim, iar tu sugerezi şcoala? exclamă Zoë. Cine eşti tu? În plus, nu e foarte probabil, din moment ce ne-ai confiscat toate PDA-urile. O să fie greu să ne înveţi ceva, cîtă vreme n-avem lecţii. – Menoniţii au cărţi. Din cele de modă veche. Cu pagini şi tot restul… – Ştiu. Şi sînt singurii care nu înnebunesc de-a binelea de plictiseală. Doamne, mi-e dor de PDA-ul meu! – Ironia trebuie să fie zdrobitoare. – O să plec acum. Înainte să arunc o piatră după tine… În ciuda ameninţării, ne îmbrăţişă în fugă pe mine şi pe Savitri înainte de plecare. Babar se luă după ea; era mai amuzantă decît noi. – Ştiu cum se simte, vorbi Savitri cînd ne-am reluat plimbarea. – Şi tu vrei să arunci o piatră după mine? am întrebat. – Cîteodată, răspunse ea. Nu chiar acum. Dar mă refer la faptul că-i e dor de PDA. Şi mie mi-e dor. Uită-te la ăsta! Savitri băgă mîna în buzunarul din spate de la pantaloni şi scoase un blocnotes cu spirală. Primise un mic teanc în dar de la Hiram Yoder şi menoniţi. – La asta am ajuns. – Ce primitiv! – Glumeşte cît vrei, zise Savitri şi puse blocnotesul la loc. E greu să treci de la PDA la carneţel. 589

N-am contrazis-o. În schimb, am ieşit pe poarta dinspre nord a satului, unde i-am găsit pe Jane cu Hickory şi Dickory, împreună cu doi membri ai echipei de securitate de pe Magellan, pe care şi-i făcuse adjuncţi. – Vino să vezi asta, zise ea, şi se îndreptă către unul dintre containerele de stocare din îngrăditură. – La ce trebuie să mă uit? am întrebat. – La astea, răspunse Jane, şi arătă spre container, aproape de vîrf, cam la trei metri înălţime. Am mijit ochii. – Astea sînt zgîrieturi, am zis. – Da. Le-am găsit şi pe alte containere. Şi mai e ceva, adăugă Jane, şi se îndreptă spre alte două containere. Cineva sau ceva a săpat aici. Se pare că a încercat să se strecoare pe sub containerele astea. – Mult succes, am replicat. Containerele aveau mai mult de doi metri lăţime. – Am găsit o gaură pe partea cealaltă a îngrăditurii, care avea aproape un metru lungime. Ceva încearcă să intre pe timpul nopţii. Nu poate sări peste containere, aşa că încearcă să treacă pe dedesubt. Şi nu-i numai unul. Am găsit multă vegetaţie călcată în picioare prin preajmă, şi o mulţime de urme de labe de diferite mărimi lîngă containere. Orice-ar fi, sînt în haită. – Sînt animalele mari pe care le-am văzut în desiş? Jane ridică din umeri. – Nimeni n-a văzut vreunul dintre ele mai de aproape, şi nimic nu vine aici în timpul zilei. În mod normal, am posta camere cu infraroşu în vîrful containerelor, dar aici nu putem. Jane n-avea nevoie să explice de ce; camerele de pază, la fel ca aproape orice alt obiect tehnologic pe care-l aveam, comunicau wireless, iar wireless însemna un risc pentru securitate. – Şi orice-ar fi, evită să fie văzute de paznicul de noapte. Dar nici paznicul nu poartă ochelari de noapte… – Orice-ar fi, crezi că sînt periculoase, am observat. Jane încuviinţă. – Nu văd de ce-ar fi ierbivorele atît de hotărîte să intre. Orice-ar fi acolo afară, ne vede, ne miroase şi vrea să intre ca să vadă cum sîntem. Trebuie să aflăm ce sînt şi cît de multe sînt. – Dacă-s animale de pradă, numărul lor e limitat, am zis. Prea mulţi prădători ar epuiza rezerva de pradă. – Da, replică Jane. Dar asta tot nu ne spune cîte sînt sau ce soi 590

de ameninţare reprezintă. Tot ce ştim este că vin aici în timpul nopţii, că sînt destul de mari ca să fie capabile aproape să sară peste containere şi destul de deştepte ca să încerce să-şi sape un tunel pe dedesubt. Nu putem lăsa oamenii să-şi ridice case în zonă, pînă cînd n-o să ştim ce fel de ameninţare reprezintă. – Oamenii noştri sînt înarmaţi, am spus. Printre provizii era şi un stoc de puşti arhaice, simple, şi muniţie fără nanoboţi. – Oamenii noştri au arme de foc. Dar cei mai mulţi dintre ei nau nici cea mai mică idee cum să le folosească. Or să sfîrşească împuşcîndu-se singuri, înainte de a împuşca orice altceva. Şi nu numai oamenii sînt în primejdie. Eu sînt mai îngrijorată pentru vite. Nu ne permitem să pierdem prea multe, ucise de animalele de pradă. Nu atît de devreme. M-am uitat către desiş. Între mine şi liziera copacilor, unul dintre bărbaţii menoniţi instruia un grup de colonişti cu privire la aspectele delicate ale conducerii unui tractor de modă veche. Mai departe, cîţiva colonişti adunau mostre de sol, ca să-i putem compara compatibilitatea cu recoltele noastre. – N-o să fie un punct de vedere prea popular, i-am atras atenţia lui Jane. Oamenii se plîng deja că sînt închişi în sat. – N-o să ne ia atît de mult timp să le găsim. Hickory, Dickory şi cu mine o să facem de pază la noapte, sus pe containere. Vederea lor coboară mult în spectrul infraroşu, aşa că ar putea să le vadă cînd vin. – Şi tu? am întrebat. Jane ridică din umeri. După dezvăluirea de pe Magellan despre modificare, păstra tăcerea în cea mai mare parte în legătură cu amploarea totală a capacităţilor sale. Dar nu însemna prea mult să presupui că şi spectrul vederii ei se extinsese, la fel ca și restul calităţilor. – Ce-o să faci cînd o să le zăreşti? – În seara asta, nimic. Vreau să-mi fac o idee despre ce sînt şi cît de multe sînt. Putem hotărî după aceea ce-o să facem. Dar pînă atunci, ar trebui să avem grijă ca toată lumea să se afle înăuntrul îngrăditurii cu o oră înainte de apusul soarelui, iar toţi cei din afara ei, în timpul zilei, să aibă în preajmă paznici înarmaţi. Făcu semn din cap către adjuncţii ei oameni. – Ei doi au antrenament cu arme, şi mai sînt cîţiva în echipajul de pe Magellan care au. E un început. – Şi nici o casă pînă cînd nu dăm de capătul lucrurilor ăstora, 591

am spus. – Aşa e, fu de acord Jane. – O să fie o şedinţă de consiliu veselă… – O să-i anunţ eu, se oferi Jane. – Nu. Eu ar trebui s-o fac. Tu ai deja reputaţia de înspăimîntătoare. Nu vreau să fii mereu cea care dă veştile proaste. – Nu mă deranjează. – Ştiu. Totuşi, asta nu înseamnă că ar trebui s-o faci mereu. – Bine. Poţi să le spui că mă aştept să ştim destul de curînd dacă fiinţele astea reprezintă o ameninţare. Asta ar trebui să ajute. – Putem spera. * – Nu avem nici un fel de date despre creaturile astea? întrebă Manfred Trujillo. El şi căpitanul Zane păşeau alături de mine, în timp ce mă îndreptam către centrul de informaţii al satului. – Nu, am răspuns. Nici măcar nu ştim cum arată… încă. Jane o să afle la noapte. Pînă acum, singurele vietăţi despre care cunoaștem cîte ceva sînt chestiile alea ciufulite, de la cantină. – Narîtele, preciză Zane. – Ce? – Narîte, repetă Zane. Aşa le spun adolescenţii. Pentru că sînt ale naibii de urîte. – Drăguţ nume, am comentat. Problema este că nu cred că putem pretinde că înţelegem pe deplin biosfera numai după narîte. – Ştiu că preţuieşti prudenţa, zise Trujillo. Dar oamenii încep să se agite. I-am adus într-un loc despre care nu ştiu nimic, le-am spus că nici măcar nu mai pot vorbi cu familia şi prietenii, şi apoi nu le-am dat nimic de făcut vreme de două săptămîni întregi. Sîntem într-un tărîm al nimănui. Trebuie să lăsăm oamenii să treacă la următoarea fază a existenţei lor, sau or să tot stăruie asupra faptului că viaţa, aşa cum o ştiau, le-a fost luată cu totul. – Ştiu, am răspuns. Dar și tu ştii la fel de bine ca şi mine că navem nimic pe planeta asta. Voi doi aţi văzut aceleaşi fişiere ca şi mine. Indiferent cine-a făcut aşa-zisa prospectare a planetei, în aparenţă nu s-a ostenit să petreacă mai mult de zece minute cu asta. Am aflat biochimia de bază a planetei şi cam asta-i tot. Nu avem aproape nici o informaţie despre floră şi faună, sau măcar dacă se împart în floră şi faună. Nu ştim dacă recoltele noastre or să crească în sol. Nu ştim ce anume din viaţa băştinaşă putem 592

mînca sau folosi. N-avem nimic din informaţiile pe care Departamentul Colonizării le oferă de obicei unei noi colonii. Trebuie să aflăm toate lucrurile astea pe cont propriu înainte de a începe, şi din nefericire avem un mare handicap în privinţa asta. Am ajuns la centrul de informaţii, care era un nume pompos pentru un container pe care-l modificasem în acest scop. – După voi, am zis, ţinînd deschis primul rînd de uşi pentru Trujillo şi Zane. Odată aflaţi cu toţii înăuntru, am închis etanş uşa în urma mea, lăsînd plasa nanobotică să acopere în întregime uşa exterioară, transformînd-o într-o suprafaţă neagră informă, înainte de a deschide uşa interioară. Plasa nanobotică fusese programată să absoarbă şi să ecraneze unde electromagnetice de orice tip. Acoperea pereţii, podeaua şi tavanul containerului. Era neliniştitor, dacă te gîndeai; era ca şi cum ai fi stat chiar în mijlocul nimicului. Bărbatul care proiectase plasa aştepta dincolo de uşa interioară a centrului. – Domnule administrator Perry, vorbi Jerry Bennett. Căpitane Zane. Domnule Trujillo. Îmi pare bine să vă revăd în mica mea cutie neagră. – Cum mai ţine plasa? am întrebat. – Bine, răspunse Bennett, şi arătă spre tavan. Nici o undă nu intră, nici o undă nu iese. Schrödinger ar fi invidios. Am totuşi nevoie de mai multe baterii. Plasa absoarbe energia de nu vă vine să credeţi. Ca să nu mai pomenim de restul aparaturii… Bennett făcu semn către restul tehnologiei din centru. Datorită plasei, era singurul loc de pe Roanoke în care exista tehnologie pe care n-ai fi găsit-o înainte de jumătatea secolului douăzeci pe Pămînt, fără s-o mai punem la socoteală pe cea energetică, funcţionînd pe altceva decît pe combustibili fosili. – O să văd ce pot face, am zis. Eşti un făcător de minuni, Bennett. – Nu. Sînt doar un tocilar obişnuit. Am obţinut rapoartele pentru sol pe care le voiaţi. Îmi întinse un PDA, şi l-am mîngîiat pentru o clipă, înainte de a mă uita la ecran. – Vestea cea bună este că mostrele de sol pe care le-am văzut pînă acum arată bune pentru recoltele noastre, în general. Nu există nimic în pămînt care să le omoare sau să le facă să crească pipernicite, cel puţin din punct de vedere chimic. De asemenea, 593

fiecare mostră mişuna de mici vietăţi. – E un lucru rău? întrebă Trujillo. – Habar n-am. Ceea ce ştiu despre gestionarea solurilor am citit în timp ce prelucram mostrele astea. Nevastă-mea a grădinărit puţin cînd eram pe Phoenix, şi pare să fie de părere că e bine să ai o mulţime de gîngănii, pentru că asta aeriseşte solul. Cine ştie, poate are dreptate… – Are dreptate, am confirmat. O cantitate sănătoasă de biomasă e de obicei un lucru bun. Trujillo se uită la mine cu scepticism. – Hei, am făcut agricultură, am exclamat. E adevărat însă că nici nu ştim cum vor reacţiona creaturile astea la plantele noastre. Introducem specii noi într-o biosferă. – Aţi trecut în mod oficial de tot ceea ce ştiu despre subiect, aşa că o să merg mai departe, spuse Bennett. Ai întrebat dacă există vreo cale de a adapta tehnologia pe care o avem oprind componentele wireless. Vrei răspunsul lung sau cel scurt? – Să începem cu răspunsul scurt, am răspuns. – Nu prea, zise Bennett. – OK. Acum am nevoie de răspunsul lung. Bennett întinse mîna şi apucă un PDA pe care-l desfăcuse în bucăţi mai devreme, ridică capacul şi mi-l întinse. – PDA-ul ăsta e un exemplu standard de tehnologie a Uniunii Coloniale. Vedeţi aici toate componentele: procesorul, monitorul, stocarea datelor, transmiţătorul wireless care îi dă voie să comunice cu alte PDA-uri şi computere. Nici măcar o singură componentă nu se leagă fizic de oricare alta. Fiecare parte a acestui PDA se conectează wireless la toate celelalte. – De ce l-au făcut aşa? am întrebat, învîrtind PDA-ul în mîini. – Pentru că e ieftin, răspunse Bennett. Poţi face transmiţătoare minuscule de date pentru aproape nimic. Costă mai puţin decît să foloseşti materiale fizice. Nici acelea nu costă prea mult, dar, adunat la un loc, e o diferenţă vizibilă de cost. Aşa că aproape fiecare fabricant aplică metoda asta. E o proiectare făcută împreună cu contabilul. Singurele conexiuni fizice din PDA sînt cele de la baterie la fiecare componentă în parte – şi, iarăşi, asta din cauză că e mai ieftin să le faci aşa… – Putem folosi conexiunile acelea ca să trimitem date? întrebă Zane. – Nu văd cum s-ar putea, spuse Bennet. Adică, nu-i o problemă transmiterea de date printr-o conexiune fizică. Dar să intri în 594

fiecare dintre aceste componente şi să le determini nucleul de comandă să facă aşa ceva, e mai presus de talentele mele. Pe lîngă aptitudinile de programator, mai există şi faptul că fiecare fabricant blochează accesul la nucleul de comandă. Sînt date brevetate. Şi chiar dacă aş putea face toate astea, nu există nici o garanţe că ar merge. Printre toate celelalte, ai dirija totul prin baterie. Nu prea ştiu cum faci să meargă aşa ceva. – Aşa încît, chiar dacă oprim toate emiţătoarele wireless, fiecare dintre obiectele astea lasă să-i scape semnale wireless, am conchis. – Mda, răspunse Bennett. Pe distanţe foarte scurte – nu mai mult de cîţiva centimetri – dar… da. Dacă într-adevăr cauţi soiul ăsta de lucruri, poţi să le detectezi. – Există un anumit punct dincolo de care toate astea devin inutile, observă Trujillo. Dacă cineva ascultă semnale radio atît de slabe, există o şansă destul de mare să scaneze planeta şi în spectru optic. Pur şi simplu or să ne vadă. – Ascunderea noastră ca să nu fim văzuţi e o problemă dificilă, i-am spus lui Trujillo. Asta e o problemă uşoară. Hai să ne ocupăm de problemele uşoare. M-am întors spre Bennett şi i-am dat înapoi PDA-ul. – Dă-mi voie să te întreb altceva. Poţi să faci PDA-uri cu fir? Unele fără componente sau emiţătoare wireless? – Sînt convins că pot găsi o schiţă pentru unul, răspunse Bennett. Există proiecte de domeniu public. Dar nu sînt totuşi pregătit pentru fabricaţie. Aş putea cotrobăi prin tot ce-avem şi am putea înjgheba ceva. Componentele wireless sînt o regulă, dar există cîteva lucruri care încă sînt cu fir. Dar n-o să ajungem niciodată în situaţia în care toată lumea se învîrte pe-aici cu un computer, şi cu atît mai puţin să reuşim să înlocuim computerele încorporate în cea mai mare parte a utilajelor pe care le avem. Sincer, în afara cutiei ăsteia negre, n-o să depăşim prea curînd începutul secolului douăzeci. Toţi trei am rumegat spusele lui pentru o clipă. – Am putea măcar să extindem asta? întrebă Zane în cele din urmă, arătînd cu mîna în jur. – Cred că ar trebui, răspunse Bennett. În special, cred că avem nevoie să construim o cutie neagră spital, pentru că doctorul Tsao mă tot deranjează cînd încerc să termin o treabă. – Îţi acaparează toată aparatura, am zis. – Nu. E doar cît se poate de drăguţă. Şi asta o să mă bage în 595

încurcătură cu nevasta. În plus însă, am numai cîteva dintre aparatele ei de diagnostic aici, iar dacă o să se ivească vreodată o problemă medicală adevărată, o să avem nevoie de mai multe la dispoziţie. Am încuviinţat. Avuseserăm deja o mînă ruptă, un adolescent care se căţărase pe barieră şi alunecase la loc. Avusese noroc că nu-şi frînsese gîtul. – Avem destulă plasă? am întrebat. – Asta e aproape întreaga noastră rezervă, răspunse Bennett. Dar o pot programa să producă mai mult din ea însăşi. Mai am nevoie doar de materie primă în plus. – O să-l pun pe Ferro să se ocupe de asta, zise Zane, referinduse la supraveghetorul calei. O să vedem ce avem în inventar. – De fiecare dată cînd îl zăresc, pare supărat rău, observă Bennett. – Poate pentru că ar trebui să fie acasă şi nu aici, izbucni Zane. Poate că nu-i place prea mult să fie răpit de Uniunea Colonială! Două săptămîni nu fuseseră îndeajuns să-l mai înmoaie pe căpitan în privinţa distrugerii navei sale sau a eşuării echipajului. – Îmi pare rău, zise Bennett. – Sînt gata de plecare, anunţă Zane. – Două lucruri, repede, mi se adresă Bennett. Aproape că am terminat de tipărit cele mai multe dintre fişierele de date pe care le-ai primit cînd ai venit aici, aşa că le poţi avea pe hîrtie. Nu pot imprima fişierele video şi audio, dar o să le trec printr-un procesor ca să-ţi scot transcrieri. – În ordine, foarte bine. Care era al doilea lucru? – Am umblat prin tabără cu un monitor, aşa cum ai cerut, şi am căutat semnale wireless. Trujillo ridică o sprînceană auzind asta. – Monitorul are construcţie compactă, îl linişti Bennett. Nu transmite, doar recepţionează. Oricum, cred că ar trebui să ştiţi că există încă trei dispozitive wireless acolo. Şi încă transmit. * – N-am nici cea mai mică idee despre ce vorbeşti, protestă Jann Kranjic. Nu pentru prima oară, mi-am stăpînit imboldul de a-i da lui Kranjic un pumn. – Chiar trebuie să facem asta pe calea cea mai grea, Jann? am întrebat. Mi-ar plăcea să ne prefacem că n-avem doisprezece ani şi că n-avem tipul de discuţie „ba da, ba nu”. 596

– Mi-am închis PDA-ul la fel ca toţi ceilalţi, răspunse Kranjic, şi apoi făcu semn spre Beata, care stătea întinsă pe patul de campanie, cu o cîrpă udă peste ochi. Se pare că Beata era predispusă la migrene. – Iar Beata şi-a predat PDA-ul şi camera. Aveţi tot ce avem şi noi. Am aruncat o privire către Beata. – Ei, Beata? am întrebat. Beata ridică marginea cîrpei şi privi pieziş, clipind des. Apoi oftă şi puse la loc cîrpa. – Controlaţi-i chiloţii, vorbi Beata. Cel puţin o pereche are un buzunăraş la elastic care ascunde un mic dispozitiv de înregistrare. Mai are o insignă cu steagul Umbriei care e un aparat audio-video. Probabil că îl are pornit chiar acum. – Scorpie, exclamă Kranjic, acoperindu-şi insigna cu un gest generat de subconştient. Eşti concediată. – Asta-i nostim, spuse Beata, apăsîndu-şi cîrpa udă pe ochi. Sîntem la o mie de ani lumină de orice altceva, n-avem nici o şansă să ne întoarcem vreodată pe Umbria, tu îţi petreci zilele recitînd însemnări emfatice în lenjeria de corp, pentru o carte pe care n-o s-o scrii niciodată, iar eu sînt concediată. Vino-ţi în fire, Jann. Kranjic se ridică în picioare ca să-şi facă o ieşire dramatică. – Jann, am zis, şi am întins mîna. Jann îşi smulse insigna şi mi-o apăsă în palmă. – Vrei chiloţii acum? Surîse batjocoritor. – Păstrează chiloţii. Dă-mi doar aparatul de înregistrat. – Peste ani de zile, oamenii or să vrea să ştie povestea acestei colonii, rosti Kranjic în timp ce bîjbîia la chiloţi înăuntrul pantalonilor. Or să vrea să afle povestea, şi, cînd or s-o caute, n-or să găsească nimic. Şi n-or să găsească nimic pentru că şefii îşi irosesc vremea cenzurînd singurul membru al presei din întreaga colonie! – Beata face parte din presă, am spus. – E operatoare, preciză Kranjic, trîntindu-mi în palmă aparatul. Nu-i acelaşi lucru. – Nu te cenzurez, am replicat. Pur şi simplu nu-ţi pot da voie să pui în primejdie colonia. O să-ţi iau aparatul şi o să-l pun pe Jerry Bennett să-ţi tipărească o transcriere a însemnărilor, cu litere foarte mici, pentru că nu vreau să irosim hîrtia. Aşa că o să ai însemnările astea. Şi dacă te duci s-o cauţi pe Savitri, poţi să-i 597

spui că am rugat-o să-ţi dea unul dintre blocnotesurile ei. Unul, Jann. Are nevoie de restul pentru muncă. Apoi, dacă mai ai nevoie, poţi să vezi ce au menoniţii de spus despre asta. – Vrei să-mi scriu însemnările pe hîrtie, protestă Kranjic. De mînă. – A mers pentru Samuel Pepys, am subliniat. – Tu presupui că Jann ştie să scrie, mormăi Beata din pat. – Scorpie, zise Kranjic şi ieşi din cort. – E o căsnicie furtunoasă, observă laconic Beata. – Aşa se pare, am încuviinţat. Vrei să divorţezi? – Depinde, replică Beata, ridicîndu-şi din nou cîrpa de pe ochi. Crezi că asistenta ta ar fi dispusă pentru o întîlnire? – În tot timpul de cînd o cunosc, nu ştiu să se fi întîlnit vreodată cu cineva, am răspuns. – Aşadar, asta înseamnă „nu”. – Înseamnă „să mă ia naiba dacă ştiu”. – Hmm… Tentant. Dar o să rămîn măritată deocamdată. Îl enervează pe Jann. După toţi nervii pe care mi i-a făcut de-a lungul anilor, e plăcut să-i întorc favoarea. – Căsnicie furtunoasă, am repetat. – Aşa se pare, răspunse Beata. * – Trebuie să refuzăm, îmi spuse Hickory. El, Dickory şi cu mine eram în cutia neagră. Mi-am închipuit că, atunci cînd urma să le spun celor doi obini că trebuiau să renunţe la implanturile de conştiinţă wireless, trebuia să le permit să fie conştienţi ca să audă. – N-aţi refuzat niciodată pînă acum un ordin de-al meu, am observat. – Nici unul dintre ordinele tale n-au încălcat vreodată tratatul nostru, a zis Hickory. Tratatul nostru cu Uniunea Colonială ne permite să fim alături de Zoë. Ne permite de asemenea să înregistrăm aceste experienţe şi să le împărtăşim cu ceilalţi obini. Faptul de a ne ordona să ne abandonăm conştiinţele este în opoziţie cu aceste prevederi. Încalcă tratatul. – Aţi putea alege să vă predaţi implanturile, am sugerat. Asta ar rezolva problema. – Noi am prefera să nu le predăm, zise Hickory. Ar fi o abdicare de la responsabilitatea noastră faţă de ceilalţi obini. – I-aş putea spune lui Zoë să vă ceară să renunţaţi la ele. Nu-mi închipui că nu i-aţi respecta ordinele. 598

Hickory şi Dickory se aplecară unul spre altul pentru o clipă, apoi se depărtară din nou. – Asta ar fi supărător, vorbi Hickory. M-am gîndit că era prima oară cînd auzeam acest cuvînt încărcat cu o asemenea greutate apocaliptică. – Înţelegeţi că nu doresc cîtuşi de puţin să fac aşa ceva, am explicat. Dar ordinele de la Uniunea Colonială sînt limpezi. Nu putem lăsa nimic care să ofere dovezi că ne aflăm pe planeta asta. Conclavul o să ne extermine. Pe toţi, inclusiv pe voi şi pe Zoë. – Am cîntărit posibilitatea, zise Hickory. Credem că riscul este neglijabil. – Aduceţi-mi aminte să vă arăt un filmuleţ pe care-l am. – L-am văzut. Guvernul nostru l-a primit, la fel ca şi al vostru. – Cum poţi să vezi asta şi să nu vezi în ce măsură Conclavul reprezintă o ameninţare pentru noi? am întrebat. – Am văzut filmul cu atenţie, răspunse Hickory. Credem că riscul este neglijabil. – Nu sînteţi în măsură să luaţi o asemenea decizie. – Ba sîntem. Prin tratat. – Eu sînt autoritatea legală pe această planetă. – Eşti. Dar nu poţi abroga un tratat pentru că aşa e convenabil. – Faptul că nu las o întreagă colonie să fie măcelărită nu e convenabil? – Faptul că înlături toate dispozitivele wireless pentru a evita detecţia este convenabil. – De ce tu nu vorbeşti niciodată? l-am întrebat pe Dickory. – Încă nu s-a întîmplat niciodată să nu fiu de acord cu Hickory, răspunse Dickory. Clocoteam. – Avem o problemă, am spus. Nu vă pot forţa să predaţi implanturile, dar nici nu vă pot lăsa să umblaţi cu ele. Răspundeţi la întrebarea asta: este o violare a tratatului vostru ca eu să vă cer să staţi aici, în camera asta, cîtă vreme o pun pe Zoë să vă viziteze în mod regulat? Hickory se gîndi la asta. – Nu, răspunse el. Nu dorim asta. – Nici eu nu doresc asta. Dar nu cred că avem de-ales. Hickory şi Dickory se sfătuiră din nou pentru cîteva minute. – Camera asta e acoperită cu material care ecranează undele, vorbi Hickory. Dă-ne şi nouă puţin. Îl putem folosi ca să ne acoperim dispozitivele şi pe noi înşine. 599

– În momentul ăsta nu mai avem. Trebuie să mai facem. S-ar putea să dureze puţin. – Atîta vreme cît eşti de acord cu această soluţie, ne vom adapta la perioada de fabricaţie. În acest timp, nu ne vom folosi implanturile în afara acestei camere, dar îi vei cere lui Zoë să ne viziteze aici. – Bine, am răspuns. Mulţumesc. – Cu plăcere. Poate că va fi mai bine aşa. De cînd am venit aici, am observat că n-a mai avut atît de mult timp pentru noi. – E adolescentă, am explicat. Prieteni noi. Planetă nouă. Iubit nou. – Da. Enzo, spuse Hickory. Avem sentimente profund ambivalente cu privire la el. – Sîntem cîţiva… – Îl putem înlătura, se oferi Hickory. – Serios, nu. – Poate mai tîrziu? – În loc să omorîţi potenţialii peţitori ai lui Zoë, aş prefera ca voi doi să vă concentraţi asupra felului în care o puteţi ajuta pe Jane să afle ce anume scotoceşte pe-acolo, în afara îngrăditurii. Probabil că e mai puţin satisfăcător din punct de vedere emoţional, dar, în schema mai largă a lucrurilor, o să fie mai folositor. * Jane lăsă să cadă animalul pe podea la şedinţa Consiliului. Semăna oarecum cu un coiot mare, dacă coioţii ar fi avut patru ochi şi labe cu degete opozabile. – Dickory l-a găsit pe ăsta într-una dintre excavaţii. Mai erau încă doi cu el, dar au fugit. Dickory l-a omorît pe ăsta în timp ce încerca să fugă. – L-a împuşcat? întrebă Marta Piro. – L-a omorît cu un cuţit, răspunse Jane. Asta stîrni cîteva murmure de nelinişte; cei mai mulţi dintre membrii Consiliului şi dintre colonişti încă nu se simţeau deloc în largul lor cu obinii. – Crezi că e unul dintre animalele de pradă de care erai îngrijorată? întrebă Manfred Trujillo. – Ar putea fi, răspunse Jane. – Ar putea…, insistă Trujillo. – Labele au forma potrivită pentru urmele pe care le-am văzut, continuă Jane. Dar mi se pare mic. – Dar, mic sau nu, ceva asemănător ar fi putut lăsa urmele, 600

replică Trujillo. – S-ar putea. – Ai văzut unele mai mari? întrebă Lee Chen. – Nu, răspunse Jane, şi se uită spre mine. Am stat de pază în schimbul de noapte în ultimele trei zile şi noaptea trecută a fost prima oară cînd am văzut ceva, orice, apropiindu-se de barieră. – Hiram, tu ai trecut de barieră aproape în fiecare zi, vorbi Trujillo. Ai mai văzut aşa ceva? – Am zărit cîteva animale, răspunse Hiram. Dar erau ierbivore, din cîte mi-am putut da seama. N-am văzut nimic care să semene cu chestia asta. Dar nici n-am ieşit în afara barierei noaptea, iar doamna administrator Sagan crede că animalele astea sînt active în timpul nopţii. – Dar n-a văzut mai multe, observă Marie Black. Ţinem pe loc aşezarea din cauza fantomelor. – Zgîrieturile şi găurile sînt destul de adevărate, am observat. – Nu te contrazic, spuse Black. Dar poate că au fost incidente izolate. Poate că o haită de animale din astea a trecut pur şi simplu pe-aici acum cîteva zile şi a fost curioasă în legătură cu bariera. Dacă n-au putut trece, au plecat mai departe. – S-ar putea, repetă Jane. Din tonul ei, îmi dădeam seama că n-avea o părere prea bună despre teoria lui Black. – Cît o să mai amînăm construirea caselor din cauza asta? întrebă Paulo Gutierrez. Am nişte oameni care şi-au pierdut minţile aşteptînd ca noi să încetăm să ne mai învîrtim în jurul cozii. În ultimele cîteva zile, au început să se împungă unii pe alţii în legătură cu tot felul de prostii. Şi începem să intrăm în criză de timp, nu-i aşa? Aici e primăvară acum, deci trebuie să începem să semănăm recoltele şi să pregătim păşunile pentru vite. Am mîncat deja mîncarea pe două săptămîni. Dacă nu începem colonizarea, o să intrăm în rahat pînă la gît. – Nu ne-am învîrtit în jurul cozii, am protestat. Am fost aruncaţi pe o planetă despre care nu ştim nimic. Trebuie s-o luăm încet ca să fim siguri că n-o să ne omoare de-a binelea. – Încă nu sîntem morţi, interveni Trujillo în discuţie. Aşa că ăsta-i un semn bun. Paulo, aşteaptă puţin. Perry are perfectă dreptate. Nu putem să pornim la hoinăreală pe planeta asta şi să ne apucăm să ne facem ferme. Dar şi Paulo are dreptate, Perry. Ne aflăm într-un moment în care nu putem să stăm ascunşi după baricade. Sagan a avut trei zile să găsească mai multe dovezi ale 601

prezenţei acestor creaturi, şi am ucis una dintre ele. Avem nevoie de prudenţă, da. Şi trebuie să continuăm să studiem Roanoke. Dar trebuie să ne apucăm şi de colonizare! Întregul Consiliu mă privea ţintă, aşteptînd să audă ce aveam de zis. Am aruncat o privire către Jane, care a ridicat aproape imperceptibil din umeri, în felul ei obişnuit. Nu era în întregime convinsă că nu exista o ameninţare reală afară, dar în afară de o creatură moartă, nu avea nimic hotărîtor. Iar Trujillo avea dreptate: era timpul să înceapă colonizarea. – De acord, am spus. * – L-ai lăsat pe Trujillo să-ţi ia conducerea şedinţei, comentă Jane în timp ce ne pregăteam să ne culcăm. Vorbea cu voce scăzută; Zoë adormise deja. Hickory şi Dickory stăteau impasibili pe partea cealaltă a ecranului nostru din cortul administrativ. Purtau costume care le acopereau tot corpul, făcute din primele bucăţi din nou-produsa plasă nanobotică. Costumele blocau înăuntru semnalele wireless; de asemenea, îi transformau pe obini în umbre mişcătoare. Ar fi putut fi şi ei adormiţi; era greu de spus. – Bănuiesc că l-am lăsat. Trujillo e politician de profesie. O să facă asta uneori. În special cînd are dreptate. Avem nevoie să ne mişcăm şi să scoatem oamenii din sat. – Vreau să fiu sigură că fiecare val de colonişti care pleacă are cît de cît antrenament în folosirea armelor, zise Jane. – Cred că-i o idee bună. Nu prea cred totuşi că o să-i convingi pe menoniţi. – Sînt îngrijorată în privinţa asta. – Nu poţi face nimic altceva decît să fii îngrijorată. – Sînt baza noastră de date. Ei sînt cei care ştiu cum să manevreze toate maşinăriile neautomate şi să facă toate lucrurile fără să apese pe butoane. Nu vreau să fie mîncaţi. – Dacă vrei să stai cu ochii pe ei în mod special, n-am nimic împotrivă, am spus. Dar dacă tu crezi că o să-i faci să înceteze să mai fie ceea ce sînt, o să ai o surpriză. Şi datorită a ceea ce sînt, au acum posibilitatea să salveze pieile noastre colective. – Nu înţeleg religia. – Are mai mult sens din interior. Oricum, nu trebuie s-o înţelegi. Trebuie doar s-o respecţi. – O respect. Respect şi faptul că planeta asta are metode de a ne omorî de care nu ne-am dat încă seama. Mă întreb dacă ceilalţi 602

respectă asta. – Există o cale de a afla. – Tu şi cu mine n-am discutat dacă să ne facem planuri pentru o fermă a noastră, observă Jane. – Nu cred că ar fi un mod inteligent de a ne folosi timpul, am spus. Acum sîntem administratori ai coloniei, şi nu avem utilaje automate pe care să le putem folosi. O să fim destul de ocupaţi. După ce Croatoan se goleşte puţin, o să ne construim o căsuţă frumoasă. Dacă vrei să cultivi ceva, putem avea și-o grădină. Ar trebui să avem oricum o grădină, pentru propriile noastre fructe şi legume. O putem pune pe Zoë să se ocupe de ea. Să-i dăm ceva de făcut. – Vreau să cultiv şi flori, spuse Jane. Trandafiri. – Serios! Nu te-au pasionat niciodată pînă acum lucrurile frumoase… – Nu e asta, dar planeta chiar miroase ca o subsuoară transpirată.

603

ŞAPTE Roanoke se roteşte în jurul soarelui său în 323 de zile. Am hotărît să-i dăm anului de pe Roanoke unsprezece luni, şapte cu douăzeci şi nouă de zile şi patru cu treizeci. Am numit lunile după fiecare dintre lumile de pe care veneau coloniştii noştri, plus una pentru Magellan. Am stabilit prima zi a anului pentru ziua în care am ajuns deasupra planetei Roanoke, şi am numit prima lună Magellan. Echipajul de pe Magellan a fost impresionat, ceea ce era bine, dar în momentul în care am dat nume lunilor, era deja douăzeci şi nouă Magellan. Luna lor era aproape terminată. Nu erau foarte încîntaţi de asta. Scurtă vreme după hotărîrea noastră de a începe să permitem oamenilor să-şi ridice case, Hiram Yoder mi-a cerut o întîlnire particulară. Era limpede, mi-a spus el, că majoritatea coloniştilor nu erau calificaţi pentru agricultură; fuseseră cu toţii instruiţi pe utilaje agricole moderne şi aveau dificultăţi cu maşinile care cereau mai multă muncă și pe care menoniţii le cunoşteau cel mai bine. Rezervele noastre de seminţe modificate genetic, cu creştere rapidă, ne-ar fi permis să începem recoltarea în două luni – dar numai dacă am fi ştiut ce facem. Nu ştiam, şi ne pîndea o potenţială foamete. Yoder sugera să le permitem menoniţilor să înceapă să semene pentru întreaga colonie, asigurîndu-ne astfel că nu ne transformăm într-o nouă tragedie din Sierra Nevada de tip interstelar, la doar trei luni după înfiinţare; menoniţii urma să-i înveţe pe ceilalţi colonişti, astfel că aceştia urmau să primească o instruire la faţa locului. Am acceptat bucuros. În a doua săptămînă a lunii Albion, menoniţii luaseră cercetările noastre cu privire la sol şi le folosiseră ca să semene terenuri cu grîu, porumb şi toate soiurile de legume; au trezit albinele din hibernare ca să-şi înceapă dansul polenizării, au dus la păscut vitele şi s-au apucat să înveţe coloniştii de pe nouă alte lumi (şi o navă spaţială) avantajele semănăturilor intensive şi asociate, cultura plantelor care acumulează carbon şi calorii şi secretele maximizării producţiei pe cele mai mici suprafeţe. Am început să mă destind 604

puţin; Savitri, care se apucase să facă glume despre canibalism, găsi ceva nou despre care să facă observaţii sarcastice. În luna Umbria, narîtele descoperiră că erau buni de mîncat cartofii cu creştere rapidă, şi așa am pierdut cîteva pogoane în interval de trei zile. Aveam primul nostru dăunător agricol. Am terminat şi infirmeria cu toate aparatele adăpostite în propria-i cutie neagră. Doctorul Tsao era încîntată atunci cînd, în cîteva ore, reuşea să folosească robotul chirurgical pentru a reataşa un deget pe care şi-l reteza un colonist din neatenţie, cu fierăstrăul, în timpul ridicării unui hambar. În prima săptămînă a lunii Zhong Guo, am condus prima nuntă de pe Roanoke, între Katherine Chao, originară de pe Franklin, şi Kevin Jones, de pe Rus. A fost multă veselie. Două săptămîni mai tîrziu, am oficiat primul divorţ de pe Roanoke, din fericire nu între Chao şi Jones. Beata s-a săturat în sfîrşit de conflictele cu Jann Kranjic şi i-a redat libertatea. A fost multă veselie. Pe zece Erie, am terminat prima noastră strîngere a recoltei. Am declarat sărbătoare naţională şi o zi a recunoştinţei. Coloniştii au sărbătorit construindu-le menoniţilor o casă de adunare, pentru care au avut numai din cînd în cînd nevoie de cîte un sfat de la menoniţii înşişi. Al doilea rînd de culturi se afla în pămînt la mai puţin de o săptămînă după aceea. În luna Khartoum, Patrick Kazumi s-a dus cu prietenii lui să se joace lîngă răul de dincolo de zidul vestic al satului Croatoan. În timp ce alerga de-a lungul rîului, a alunecat, s-a lovit cu capul de o piatră şi s-a înecat. Avea opt ani. Cea mai mare parte a coloniei a fost prezentă la înmormîntare. În ultima zi din Khartoum, Anna Kazumi, mama lui Patrick, a furat o haină grea de la un prieten, şi-a pus pietre în buzunare şi a intrat în rîu pe urmele fiului ei. A reuşit. În Kyoto, a plouat cu găleata fiecare patru zile din cinci, stricînd culturile şi dăunînd celei de-a doua recolte a anului. Zoë şi cu Enzo au avut parte de o ruptură oarecum dramatică, aşa cum se întîmplă deseori cînd primele iubiri ajung să se calce pe nervi unele pe altele. Hickory şi Dickory, hiperstimulaţi de criza relaţiei lui Zoë, începură să discute cum să rezolve problema lui Enzo. În cele din urmă, Zoë le ceru celor doi să înceteze; îi făceau pielea de găină. În Elysium, ioţii, animalele de pradă asemănătoare cu coioţii, pe care le descoperiserăm la barieră, se întoarseră în preajma coloniei şi încercară să-şi croiască drum către turma de oi a 605

coloniei, o sursă de hrană la îndemînă. Coloniştii porniră în schimb să-şi croiască drum printre animalele de pradă. Savitri se înduplecă după trei luni şi se duse la o întîlnire cu Beata. În ziua următoare, Savitri descrise seara ca pe un „eşec interesant” şi refuză să discute mai departe. Cu toamna de pe Roanoke în toi, ultimul dintre corturile de locuit temporare fu împachetat definitiv, înlocuit de case simple, confortabile, în Croatoan, şi de ferme în afara zidurilor satului. Jumătate dintre colonişti locuiau încă în Croatoan, învăţînd meşteşuguri de la menoniţi; cealaltă jumătate îşi ciopleau casele şi aşteptau anul următor ca să-şi semene propriile cîmpuri şi să culeagă propriile recolte. Ziua de naştere a lui Savitri – măsurată ca pe Huckleberry, tradusă în data de pe Roanoke – a avut loc pe douăzeci şi trei Elysium; i-am făcut cadou o toaletă interioară pentru căsuţa ei, conectată la un container septic mic şi uşor de golit. A fost sincer răscolită. Pe treisprezece Rus, Henri Arlien şi-a bătut nevasta, Therese, crezînd că avea o aventură cu un fost coleg de cort. Therese a reacţionat bătîndu-şi soţul cu o tigaie grea, fracturîndu-i maxilarul şi scoţîndu-i trei dinţi. Atît Henri cît şi Therese au vizitat-o pe doctoriţa Tsao; Henri vizită apoi o închisoare amenajată în grabă, care fusese mai înainte ţarc pentru vite. Therese ceru divorţul, apoi se mută cu fostul coleg de cort. Nu avusese nici o aventură înainte, a zis ea, dar acum suna ca o idee al naibii de bună… Colegul de cort era un individ pe nume Joseph Loong. Pe douăzeci Phoenix, Loong dispăru. * – Să începem cu începutul, i-am zis lui Jane, după ce Therese Arlien veni să anunţe dispariţia lui Loong. Unde-a fost Henri Arlien în ultima vreme? – În timpul zilei, este învoit să meargă la lucru. Singura dată cînd are permisiunea să rămînă singur e atunci cînd trebuie să facă pipi. Noaptea se întoarce în baraca lui de la închisoare. – Nu-i chiar imposibil de evadat din baraca aia. În fosta ei viaţă, adăpostise un cal. – Nu, replică Jane. Dar ţarcul vitelor este. O singură uşă, o singură încuietoare, şi aia pe dinafară. Nu iese nicăieri peste noapte. – Ar putea pune un prieten să-i facă o vizită lui Loong. – Nu cred că Arlien are prieteni, spuse Jane. Chad şi Ari au luat 606

declaraţii de la vecini. Cam toţi au zis că Henri a căpătat ce merita, atunci cînd Therese l-a lovit cu tigaia aia. O să-l pun pe Chad să verifice prin preajmă, dar nu cred c-o să găsim mare lucru. – Ce crezi, atunci? am întrebat. – Ferma lui Loong e la marginea pădurii. Therese a zis că ei doi se plimbaseră pe-acolo. Fanţii migrează prin zonă, iar Loong voia să se uite la ei mai de aproape. Fanţii erau animalele greoaie pe care unii dintre oameni îi văzuseră la marginea pădurii nu cu multă vreme după aterizare; după cît se părea, migraseră în căutare de hrană. La sosire, prinseserăm sfîrşitul perioadei în care stăteau aici; acum începea din nou. Eu credeam că nu seamănă cu nişte elefanţi mai mult decît semănăm noi, dar numele prinsese indiferent dacă mie-mi plăcea sau nu. – Aşadar, Loong se duce să se uite la fanţi şi se pierde, am zis. – Sau e călcat în picioare, completă Jane. Fanţii sînt animale mari. – Ei bine, atunci să organizăm o echipă de căutare. Dacă Loong s-a pierdut doar şi are vreun pic de minte, n-o să se clintească din loc şi-o să ne aştepte să-l găsim. – Dacă avea vreun pic de minte, n-ar fi alergat după fanţi de la început, bombăni Jane. – N-ai fi deloc amuzantă la un safari. – Experienţa mă învaţă că nu trebuie să te dai de ceasul morţii ca să urmăreşti creaturi extraterestre. Pentru că de multe ori te urmăresc ele pe tine. O să alcătuiesc o echipă de căutare într-o oră. Ar trebui să vii şi tu. * Echipa de căutare îşi începu cercetările chiar înaintea amiezii. Număra o sută cincizeci de voluntari; Henri Arlien n-o fi fost prea popular, dar atît Therese cît şi Loong aveau cîţiva prieteni. Therese a venit și ea să se alăture grupului, dar am trimis-o acasă însoţită de două prietene. Nu voiam să înfrunt riscul ca ea să dea peste corpul lui Loong. Jane delimită zone de căutare pentru grupuri mici şi ceru fiecărui grup să păstreze faţă de celelalte o distanţă de la care să se poată auzi. Savitri şi Beata, care se împrieteniseră în ciuda „eşecului interesant” al întîlnirii, căutau împreună cu mine. Jane, ceva mai departe în pădure, era însoţită de Zoë şi de Hickory şi Dickory. Nu eram deosebit de încîntat că Zoë făcea parte din echipa de căutare, dar între Jane şi obini era probabil mai în siguranţă decît acasă în Croatoan. 607

După trei ore de căutare, Hickory îşi făcu apariţia, obscur în costumul de nano-plasă. – Locotenent Sagan doreşte să te vadă, vorbi el. – Bine, am răspuns şi le-am făcut semn lui Savitri şi Beata să vină cu mine. – Nu, zise Hickory. Numai tu. – Ce e? – Nu pot să spun. Te rog, domnule maior. Trebuie să vii acum. – Puteţi să vă întoarceţi în sat, dacă vreţi. Dar spuneţi grupurilor din ambele părţi, ca să se apropie între ele. Şi cu asta, am pornit în fugă după Hickory, care păstra un ritm energic. Cîteva minute mai tîrziu am ajuns în locul unde era Jane. Stătea alături de Marta Piro şi de alţi doi colonişti, toţi trei cu priviri seci, năucite. În spatele lor se afla carcasa masivă a unui fant, mişunînd de gîngănii mici zburătoare, şi o carcasă ceva mai mică, mai departe, dincolo de prima. Jane mă observă şi le spuse ceva lui Piro şi celorlalţi doi; aceştia se uitară atent la mine, dădură din cap ascultînd indiferent ce le spunea Jane şi apoi porniră înapoi spre colonie. – Unde-i Zoë? am întrebat. – L-am pus pe Dickory s-o ducă înapoi, răspunse Jane. N-am vrut să vadă asta. Marta şi echipa ei au găsit ceva. Am făcut semn spre cadavrul mai mic. – Joseph Loong, după cît se pare, am comentat. – Nu numai asta, spuse Jane. Vino-ncoace. Ne-am dus spre cadavrul lui Loong. Era o învălmăşeală însîngerată. – Spune-mi ce vezi, îmi ceru Jane. M-am aplecat şi m-am uitat bine, impunîndu-mi o stare sufletească neutră. – S-a mîncat din el, am răspuns. – Asta le-am spus Martei şi celorlalţi, replică Jane. Şi asta vreau să creadă deocamdată. Trebuie să te uiţi mai bine. M-am încruntat şi m-am uitat din nou la cadavru, încercînd să văd ceea ce era limpede că îmi scăpa. Apoi, dintr-odată mi-am dat seama. Am îngheţat. – Sfinte Dumnezeule! am exclamat, şi am făcut un pas în spate, departe de Loong. Jane mă privi cu încordare. – Vezi şi tu. N-a fost mîncat. A fost măcelărit. 608

*

Consiliul se înghesuise incomod în infirmerie, împreună cu doctorul Tsao. – N-o să fie plăcut, i-am avertizat, şi am tras cearşaful de pe ceea ce mai rămăsese din Joe Loong. Numai Lee Chen şi Marta Piro arătau de parcă erau pe cale să vomite, ceea ce era un procent mai bun decît mă aşteptam. – Iisuse! Ceva l-a mîncat, exclamă Paulo Gutierrez. – Nu, îl contrazise Hiram Yoder. Se mută mai aproape de Loong. – Uitaţi, vorbi el, arătînd cu degetul. Ţesuturile sînt tăiate, nu sfîşiate. Aici, aici şi aici. Îi aruncă o privire lui Jane. – De aceea era nevoie să ne arătaţi asta, conchise el. Jane încuviinţă. – De ce? întrebă Gutierrez. Nu înţeleg. Ce ne arătaţi? – Omul ăsta a fost măcelărit, răspunse Yoder. Oricine i-a făcut asta, a folosit un soi de unealtă de tăiat ca să-i extragă carnea. Un cuţit sau un topor, poate. – Cum îţi poţi da seama de asta? îl întrebă Gutierrez pe Yoder. – Am tranşat destule animale ca să ştiu cum arată, replică Yoder, şi aruncă o privire spre Jane şi spre mine. Şi cred că administratorii noştri au văzut destulă violenţă în război ca să ştie ce soi de violenţă a fost asta. – Dar nu poţi fi sigur, zise Marie Black. Jane aruncă o privire spre doctor Tsao şi dădu din cap. – Există striaţii pe os care corespund cu o unealtă de tăiat, vorbi doctor Tsao. Sînt amplasate foarte precis. Nu seamănă cu ceea ce se vede cînd un os este muşcat de un animal. Cineva a făcut asta, nu ceva. – Aşadar, spuneţi că există un ucigaş în colonie, rosti apăsat Manfred Trujillo. – Ucigaş? exclamă Gutierrez. Pe naiba! Avem un nenorocit de canibal umblînd pe-aici. – Nu, rosti Jane. – Poftim? zise Gutierrez. Ai spus cu gura ta, omul ăsta a fost ciopîrţit ca o vită. Unul dintre noi trebuie s-o fi făcut. Jane se uită spre mine. – OK, am zis. În calitate de administrator din partea Uniunii Coloniale al coloniei Roanoke, declar aici că toată lumea din această încăpere este legată prin Legea Secretului de Stat. 609

– Sînt de acord, spuse şi Jane. – Asta înseamnă că nimic din ceea ce se spune sau se face aici acum nu poate fi împărtăşit nimănui din afara acestei încăperi, sub ameninţarea pedepsei pentru trădare, am accentuat. – Pe naiba, protestă Trujillo. – Pe naiba… Nici o glumă. Vorbiţi ceva despre toate astea, înainte ca Jane şi cu mine să vă lăsăm s-o faceţi, şi o să fiţi într-un rahat cît toate zilele. – Definiţi rahat cît toate zilele, pretinse Gutierrez. – Vă împuşc, răspunse Jane. Gutierrez zîmbi nesigur, aşteptînd ca Jane să dea un semn că glumeşte. Rămase cu aşteptarea. – În ordine, zise Trujillo. Înţelegem. Nici o vorbă. – Mulţumesc, am zis. V-am adus aici pentru două motive. Primul a fost să vi-l arătăm pe el – am arătat spre Loong, pe care doctorul Tsao îl ascunsese din nou sub cearşaf – iar al doilea să vă arătăm asta. Am întins mîna spre masa de laborator, am scos un obiect de sub un prosop şi i l-am arătat lui Trujillo. El îl examină. – Arată ca un vîrf de suliţă, constată el. – Asta şi este, am replicat. L-am găsit lîngă cadavrul fantului de lîngă locul unde zăcea Loong. Bănuim că a fost aruncat spre fant, iar acesta a reuşit să-l scoată şi să-l rupă, sau poate l-a rupt şi apoi l-a tras afară. Trujillo, care tocmai îi înmîna vîrful de suliţă lui Lee Chen, se opri şi se mai uită o dată la el. – Nu sugeraţi în mod serios ceea ce cred eu că sugeraţi… – Nu numai Loong a fost măcelărit, vorbi Jane. Fantul a fost şi el măcelărit. Erau urme de paşi în jurul lui Loong, din cauza Martei, a echipei ei de căutare, a mea şi a lui John. Erau urme şi în jurul fantului. Nu ale noastre! – Fantul a fost doborît de nişte ioţi, interveni Marie Black. Ioţii se deplasează în haite. Se putea întîmpla. – Nu mă asculţi, zise Jane. Fantul a fost măcelărit. Oricine a tranşat fantul aproape cu siguranţă l-a măcelărit pe Loong. Şi oricine a tranşat fantul, nu era uman. – Spui că există un soi de specie inteligentă băştinaşă aici, pe Roanoke, zise Trujillo. – Da, am răspuns. – Cît de inteligentă? 610

– Destul de inteligentă ca să facă asta, am răspuns, arătînd spre suliţă. E o suliţă simplă, dar e totuşi o suliţă. Şi sînt destul de inteligenţi să facă și cuţite pentru măcelărit. – Sîntem aici de aproape un an de pe Roanoke, vorbi Lee Chen. Dacă lucrurile astea există, de ce nu le-am mai văzut pînă acum? – Cred că le-am văzut, răspunse Jane. Cred că, orice-ar fi creaturile astea, au fost cele care au încercat să intre în Croatoan nu cu multă vreme după ce am sosit. Cînd n-au putut să se caţere peste barieră, au încercat să sape pe dedesubt. – Credeam că ioţii au făcut asta, comentă Chen. – Am omorît un iot într-una dintre găuri, preciză Jane. Nu înseamnă că iotul a săpat gaura. – Găurile au apărut chiar în perioada cînd am văzut prima oară fanţii, am adăugat. Acum fanţii s-au întors. Poate că fiinţele aste merg pe urmele turmei. Nu sînt fanţi, nu sînt nici troglodiţi de pe Roanoke. Am arătat spre Loong. – Cred că fiinţele vînau un fant. L-au omorît şi îl tranşau cînd Loong a dat peste ceea ce făceau. Poate că l-au omorît de frică, şi lau măcelărit după aceea. – L-au văzut ca pe o pradă, conchise Gutierrez. – Nu ştim asta. – Hai, exclamă Gutierrez, gesticulînd către Loong. Ticăloşii l-au transformat în nişte nenorocite de fripturi! – Da, am replicat. Dar nu ştim dacă a fost vînat. Aş prefera să nu mă grăbesc cu concluziile. Şi aş mai prefera să nu intrăm în panică în legătură cu ce sînt aceste creaturi sau ce intenţii au cu privire la noi. Din cîte ştim, n-au nici o intenţie. S-ar fi putut să fi fost o întîlnire întîmplătoare. – Nu sugerezi să pretindem că Joe n-a fost ucis şi mîncat, interveni Marta Piro. Asta e deja imposibil. Jun şi Evan ştiu, pentru că erau cu mine cînd l-am găsit. Jane ne-a cerut să păstrăm tăcerea, şi am păstrat-o pînă acum. Dar nu-i ceva ce poţi ascunde la infinit. – Nu-i nevoie să ascundem partea asta, răspunse Jane. Le puteţi spune oamenilor voştri partea asta cînd ieşiţi de-aici. Trebuie să păstrăm tăcerea numai în legătură cu fiinţele care au făcut asta. – N-o să pretind faţă de oamenii mei că a fost doar un atac întîmplător din partea unui animal, protestă Gutierrez. – N-a zis nimeni că ar trebui. Spune-le oamenilor tăi adevărul: 611

că există prădători care urmează turma de fanţi, că sînt periculoşi şi că, pînă la anunţuri viitoare, nimeni nu pleacă la plimbare în pădure, sau nu pleacă nicăieri afară din Croatoan decît dacă n-au încotro. Nu trebuie să le spui nimic mai mult deocamdată. – De ce nu? insistă Gutierrez. Lucrurile astea reprezintă o adevărată primejdie pentru noi. L-au omorît deja pe unul dintre noi. L-au mîncat pe unul dintre noi. Trebuie să ne pregătim oamenii. – Motivul pentru care nu le spunem este că oamenii acţionează iraţional dacă ştiu că sînt vînaţi de ceva care are creier, explică Jane. Exact aşa cum acţionezi tu acum. Gutierrez se uită urît la Jane. – Nu apreciez sugestia că acţionez iraţional, spuse el. – Atunci nu acţiona iraţional, se răsti ea, pentru că vei suporta consecinţele. Adu-ţi aminte că eşti supus Legii Secretului de Stat, Gutierrez. Gutierrez se cufundă în scaun, vizibil nemulţumit. – Uitaţi, am intervenit eu. Dacă fiinţele astea sînt inteligente, atunci, printre alte lucruri, cred că avem unele responsabilităţi faţă de ele, în special aceea de a nu le rade de pe suprafaţa planetei pentru ceea ce ar fi putut fi o neînţelegere. Iar dacă sînt inteligente, atunci poate că reuşim să găsim o cale de a le anunţa că ar fi mai bine să ne evite ei pe noi. Am făcut semn spre vîrful de suliţă; Trujillo mi-l dădu. – Folosesc astea… Pentru numele lui Dumnezeu – am fluturat suliţa – chiar şi cu puştile proaste pe care trebuie să le folosim aici, i-am putea distruge probabil de o sută de ori. Însă mi-ar plăcea să încercăm să nu facem asta, dacă putem. – Daţi-mi voie să pun problema în alt fel, i se adresă Trujillo lui Hiram Yoder. Ne cereţi să ascundem informaţii critice faţă de oamenii noştri. Eu – şi cred că şi Paulo, aici de faţă, în aceeaşi măsură – îşi fac griji că ascunderea acestei informaţii face ca oamenii noştri să nu fie pe deplin în siguranţă, pentru că nu cunosc întreaga amploare a ceea ce înfruntăm. Uite unde am ajuns acum. Sîntem înghesuiţi cu toţii într-un container de mărfuri înfăşurat în plasă de camuflaj care ne ţine ascunşi, şi asta pentru că guvernul ne-a ascuns informaţii critice. Guvernul colonial ne-a luat de proşti, şi de aceea trăim acum aşa cum trăim. Nu vreau să te jignesc, îi zise lui Hiram Yoder. – Nu mă deranjează, răspunse Yoder. – Ceea ce vreau să spun este că guvernul şi-a bătut joc de noi 612

cu secretele, continuă Trujillo. De ce să facem acelaşi lucru oamenilor noştri? – Nu vreau să păstrez secretul pentru totdeauna, am replicat. Dar în acest moment, nu ştim dacă fiinţele astea sînt o ameninţare reală, şi mi-ar plăcea să aflu fără ca oamenii să o ia puţin razna de teamă că nişte neanderthalieni de pe Roanoke umblă prin desiş. – Presupui că oamenii or s-o ia puţin razna… – Aş fi încîntat să se dovedească că n-am dreptate, am spus. Dar, deocamdată, hai să greşim din prea multă prudenţă. – Dat fiind că nu avem de-ales în această privinţă, hai să greşim, într-adevăr, comentă Trujillo. – Iisuse! exclamă Jane. Am observat un ton neobişnuit în vocea ei: exasperare. – Trujillo, Gutierrez, folosiţi-vă afurisitele alea de capete! Nu trebuia să vă spunem nimic din toate astea! Marta nu ştia la ce se uită cînd l-a găsit pe Loong; singurul care a observat singur era Yoder, şi numai pentru că a văzut aici. Dacă nu v-am fi spus totul acum, n-aţi fi ştiut niciodată. Aş fi putut curăţa totul şi nici unul dintre voi n-ar fi ştiut nimic. Dar n-am vrut asta; ştiam că trebuia să vă spunem tuturor. Am avut destulă încredere în voi ca să vă oferim informaţii pe care nu trebuia să vi le oferim. Aveţi şi voi încredere în noi că e nevoie de timp înainte să le spuneţi coloniştilor. Nu vă cerem prea mult. * – Tot ce-ţi spun este protejat de Legea Secretului de Stat, am spus. – Avem un stat? întrebă Jerry Bennett. – Jerry… – Scuză-mă. Ce s-a-ntîmplat? I-am povestit lui Jerry despre creaturi şi l-am pus la curent cu şedinţa Consiliului din noaptea precedentă. – Asta-i chiar grozav, comentă Jerry. Ce vrei să fac? – Examinează fişierele care ni s-au dat despre planeta asta. Spune-mi dacă vezi ceva acolo care dă cel mai mic indiciu că Uniunea Colonială ştia ceva despre indivizii ăştia. Mă refer la orice. – Nu există nimic despre ei în mod direct, răspunse Bennett. Atîta lucru ştiu şi eu. Citesc fişierele pe măsură ce le tipăresc pentru voi. – Nu caut referiri directe. Vreau să zic orice din fişiere care să sugereze că tipii erau aici. – Crezi că UC a scos la montaj faptul că planeta asta are o 613

specie inteligentă pe ea? întrebă Bennett. De ce-ar face asta? – Nu ştiu, am răspuns. N-ar avea nici un sens. Dar faptul că ne-au trimis pe o cu totul altă planetă decît cea pe care ar fi trebuit să mergem şi apoi ne-au izolat complet n-are nici el nici un sens, nu-i aşa? – Frate, aici ai dreptate, răspunse Bennett, şi cugetă pentru o clipă. Cît de adînc vrei să merg? – Cît de adînc poţi. De ce? Bennett apucă un PDA de pe bancul de lucru şi făcu să apară un fişier. – Uniunea Colonială foloseşte un format de fişier standard pentru toate documentele sale. Text, imagini, audio, toate sînt turnate în acelaşi soi de fişier. Unul dintre lucrurile pe care le poţi face cu formatul de fişier este să-l pui să urmărească modificările de la editare. Scrii o ciornă pentru ceva, o trimiţi şefului, el face schimbări, iar documentul se întoarce la tine şi poţi vedea unde şi cum a făcut şeful modificări. Urmăreşte oricît de multe schimbări se fac – stochează materialul şters în metadate. Nu le vezi decît dacă porneşti urmărirea versiunilor. – Aşa că orice modificări care au fost făcute ar fi încă în document, am observat. – Ar putea fi. E o regulă a UC să se îndepărteze soiul ăsta de metadate din documentele finale. Dar să dai ordine e un lucru, iar să faci oamenii să-şi aducă aminte de ele e cu totul altceva. – Atunci fă-o, am spus. Vreau să te uiţi la tot. Îmi pare rău că am devenit o pacoste pentru tine… – Nu, răspunse Bennett. Comenzile în serie fac viaţa uşoară. După asta, e o problemă de parametri corecţi de căutare. Asta-i ceea ce fac eu. – Îţi rămîn dator, Jerry. – Da? Dacă vorbeşti serios, să-mi faci rost de un asistent. Am foarte mult de lucru fiind singurul creier tehnic pentru o colonie întreagă. Şi-mi petrec toată ziua într-o cutie. Ar fi plăcut să am pe cineva cu mine. – O să mă ocup de asta. Tu ocupă-te de ce te-am rugat. – Mă ocup, răspunse Bennett, şi mă alungă din cutie cu un gest. Cînd am ieşit, Jane şi Hiram Yoder tocmai se apropiau. – Avem o problemă, vorbi Jane. Una mare. – Ce anume? am întrebat. Jane făcu semn din cap spre Hiram. 614

– Paulo Gutierrez şi alţi patru bărbaţi au trecut azi pe lîngă ferma mea, povesti Hiram. Înarmaţi cu puşti şi îndreptîndu-se spre pădure. L-am întrebat ce făcea şi mi-a răspuns că el şi cu prietenii lui se duceau într-o expediţie de vînătoare. L-am întrebat ce vîna şi mi-a zis că ar trebui să ştiu cît se poate de bine ce plănuiau să vîneze. M-a întrebat dacă vreau să merg cu ei. I-am răspuns că religia mea îmi interzice să iau o viaţă inteligentă, şi l-am rugat să cîntărească încă o dată ce făcea, pentru că acţiona împotriva dorinţelor tale şi plănuia să ucidă o altă fiinţă vie. A rîs şi a plecat spre lizieră. Acum sînt în pădure, domnule administrator Perry. Cred că au intenţia să omoare cît de multe creaturi pot găsi. * Yoder ne conduse pînă în locul în care îi văzuse pe bărbaţi intrînd în pădure şi ne spuse că o să ne aştepte acolo. Jane şi cu mine am intrat şi ne-am apucat să le căutăm urma. – Aici, zise Jane, arătînd către contururile de ghete de pe solul pădurii. Paulo şi băieţii lui nu făceau nici o încercare să rămînă ascunşi, sau dacă făceau, se descurcau foarte prost cu asta. – Idioţii, exclamă Jane şi porni după ei, mişcîndu-se pe negîndite cu noua ei viteză îmbunătăţită. Am luat-o la fugă după ea, nici la fel de repede, nici la fel de lipsit de zgomot. Am ajuns-o din urmă cam după un kilometru. – Să nu mai faci asta niciodată, am zis. Mai am puţin şi-mi scuip plămînii. – Taci, răspunse ea. Am tăcut. Auzul lui Jane se îmbunătăţise fără îndoială odată cu viteza. Am încercat să absorb oxigen în plămîni făcînd cît mai puţin zgomot cu putinţă. Ea o luă spre vest, cînd am auzit o împuşcătură, urmată de încă trei. Jane începu din nou să alerge în direcţia împuşcăturilor. Am urmat-o cît de repede am putut. După încă un kilometru, am intrat într-un luminiş. Jane era îngenuncheată deasupra unu corp sub care băltea sîngele; un alt bărbat era aşezat alături, proptit de ciotul lemnos al unui tufiş. Am alergat spre Jane şi spre trup, a cărui parte din faţă era împroşcată cu sînge. Ea abia ridică ochii. – Era deja mort, vorbi ea. Împuşcat între coastă şi stern. Direct prin inimă, a ieşit drept prin spate. Probabil că era mort înainte de a atinge pămîntul. M-am uitat la chipul bărbatului. Am avut nevoie de un minut ca să-l recunosc: Marco Flores, unul dintre coloniştii lui Gutierrez 615

de pe Khartoum. L-am lăsat pe Flores în grija lui Jane şi m-am dus către celălalt, care privea în gol drept înainte. Era un alt colonist de pe Khartoum, Galen DeLeon. – Galen, am zis, ghemuindu-mă ca să ajung la nivelul ochilor lui. Nu-mi receptă salutul. Am pocnit din degete de cîteva ori ca să-i atrag atenţia. – Galen, am rostit din nou. Spune-mi ce s-a întîmplat. – Eu l-am împuşcat pe Marco, zise DeLeon pe un ton calm, de simplă discuţie. Se uita pe lîngă mine, fără să vadă nimic în mod special. – N-am vrut. Au apărut pur şi simplu de nicăieri şi am împuşcat unul, iar Marco mi-a stat în cale. L-am împuşcat. A căzut. DeLeon făcu un gest nedesluşit spre vest. – Au fugit. Paulo, Juan şi Deit s-au dus după ei. Eu am rămas. Ca să văd dacă pot să-l ajut pe Marco. Să văd… Vocea i se stinse din nou. M-am ridicat în picioare. – N-am vrut să-l împuşc, repetă DeLeon, încă pe tonul acela calm. Erau doar acolo. Şi se mişcau aşa de repede! Ar fi trebuit săi vezi. Dacă-i vedeai, ştiai de ce a trebuit să trag. Dacă vedeai cum arătau… – Cum arată? am întrebat. DeLeon zîmbi tragic şi pentru prima oară se uită la mine. – Ca nişte vîrcolaci. Închise ochii şi-şi sprijini din nou capul în mîini. M-am dus înapoi la Jane. – DeLeon e în stare de şoc, i-am spus. Unul dintre noi ar trebui să-l ducă înapoi. – Ce-a zis că s-a întîmplat? – A zis că vietăţile au ieşit de nicăieri şi au fugit într-acolo, am arătat spre vest. Gutierrez şi ceilalţi s-au dus să-i urmărească. Dintr-odată m-a fulgerat o idee. – Aleargă într-o ambuscadă! – Hai, zise Jane şi arătă către puşca lui Flores. Ia-o, zise ea şi o luă la fugă. Am luat puşca lui Flores, am verificat încărcătura şi am pornit din nou după nevasta mea. Se auzi încă un foc de puşcă, urmat de ţipătul unui bărbat. Am mărit viteza şi am ajuns la o ridicătură de teren, unde am găsit-o pe Jane într-un crîng zdrobit de arbori de pe Roanoke, cu 616

genunchii pe spinarea unuia dintre oameni, care urla de durere. Paulo Gutierrez ţinea puşca îndreptată spre Jane şi-i ordona să se ridice din spatele bărbatului. Jane nu se clintea. Un al treilea stătea într-o parte, arătînd de parcă era gata să-şi ude pantalonii. Am aplecat puşca spre Gutierrez. – Aruncă arma, Paulo, am spus. Arunc-o sau o să te dobor. – Zi-i nevestei tale să-i dea drumul lui Deit, vorbi Gutierrez. – Nu. Acum, aruncă arma… – Îi rupe nenorocitul ăla de braţ! exclamă Gutierrez. – Dacă voia să-i rupă mîna, ar fi fost ruptă pînă acum. Şi dacă ar fi vrut să-l omoare pe oricare dintre voi, aţi fi deja morţi. Paulo, n-o să-ţi spun a doua oară. Aruncă arma! Paulo lăsă să-i cadă puşca. Am aruncat o privire spre al treilea bărbat, care se numea Juan. O aruncă şi el pe-a lui. – Jos, le-am ordonat amîndurora. Genunchii şi palmele pe pămînt! Se lăsară jos. – Jane, am zis. – Ăsta a tras în mine, mă anunţă Jane. – N-am ştiut că erai tu! strigă Deit. – Taci din gură! se răsti Jane. Bărbatul tăcu. M-am dus către puştile lui Juan şi Gutierrez şi le-am luat. – Paulo, unde sînt ceilalţi oameni? am întrebat. – Sînt undeva în urma noastră, răspunse Gutierrez. Chestiile aste au apărut de nicăieri şi au luat-o la fugă pe-aici, iar noi ne-am luat după ele. Marco şi Galen s-au dus probabil în altă direcţie. – Marco a murit, i-am spus. – Ticăloşii ăştia au pus mîna pe el, exclamă Deit. – Nu, am replicat. Galen l-a împuşcat. Aşa cum tu aproape că ai împuşcat-o pe ea. – Sfinte Dumnezeule! zise Gutierrez. Marco… – Ăsta-i exact motivul pentru care am vrut să păstrez tăcerea, iam spus lui Gutierrez. Ca să împiedic cine ştie ce idiot să facă asta. Voi, tîmpiţilor, n-aţi avut nici cea mai mică idee ce faceţi, iar acum unul dintre voi a murit, altul dintre voi l-a omorît, iar restul alergaţi într-o ambuscadă. – O, Doamne, exclamă Gutierrez. Încercă să se ridice în picioare din poziţia în patru labe, dar îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi grămadă, plin de supărare. 617

– O să plecăm de-aici acum, cu toţii, am zis, îndreptîndu-mă spre Gutierrez. O să ne întoarcem pe drumul pe care am venit, şi în trecere o să-i luă pe Galen şi pe Marco. Paulo, îmi pare rău… Am zărit mişcare cu coada ochiului; era Jane, făcîndu-mi semn să tac. Asculta ceva. M-am uitat spre ea. Ce e? am întrebat din buze. Jane se uită în jos, la Deit. – În ce direcţie au fugit creaturile pe care le urmăreaţi? Deit arătă spre vest. – Încolo. Le urmăream, apoi au dispărut, şi apoi aţi venit voi în fugă. – Ce vrei să spui că au dispărut? întrebă Jane. – În clipa asta îi vedeam, în următoarea nu-i mai vedeam, răspunse Deit. Jane se dădu jos din spinarea lui Deit. – Scoală-te. Acum. Se uită spre mine. – Nu alergau spre o ambuscadă. Asta este ambuscada. Apoi am auzit ceea ce auzise Jane: nenumărate pocnete uşoare, venind dinspre arbori. Venind chiar de deasupra noastră. – O, rahat! am exclamat. – Ce naiba e asta? întrebă Gutierrez şi ridică ochii în timp ce suliţa cobora, dezvelindu-şi gîtul în faţa vîrfului ei, care alunecă în porţiunea aceea moale de deasupra sternului şi pătrunse în viscere. M-am rostogolit, evitînd şi eu o suliţă, şi m-am uitat în sus în acest timp. Ploua cu vîrcolaci. Doi căzură lîngă mine şi lîngă Gutierrez, care trăia încă şi încerca să-şi scoată suliţa. Unul dintre ei apucă suliţa aproape de capăt, o împinse mai departe în pieptul lui Gutierrez şi o scutură cu violenţă. Gutierrez scuipă sînge şi muri. Al doilea repezi ghearele după mine în timp ce mă rostogoleam, sfîşiindu-mi jacheta dar neatingînd pielea. Îmi păstrasem puşca şi am ridicat-o cu o singură mînă; creatura apucă ţeava cu amîndouă labele, sau ghearele, sau mîinile, şi se pregăti să mi-o smulgă din strînsoare. Nu părea să ştie că poate ieşi un proiectil prin capăt; am informat-o în această privinţă. Creatura care-l brutaliza pe Gutierrez scoase un pocnet ascuţit, speram că de groază, şi fugi spre est, repezindu-se către un copac, pe care-l escaladă şi din care se aruncă după aceea, aterizînd pe un altul. Dispăru în frunziş. 618

M-am uitat în jur. Plecaseră. Plecaseră toţi. Ceva se mişcă; am aţintit puşca într-acolo. Era Jane. Scotea un cuţit dintr-unul dintre vîrcolaci. Un altul zăcea în apropiere. I-am căutat pe Juan şi pe Deit şi i-am găsit pe jos, fără viaţă. – Eşti teafăr? mă întrebă ea. Am dat din cap că da. Jane se ridică în picioare, ţinîndu-și mîna pe un şold; printre degete i se prelingea sînge. – Eşti rănită… – N-am nimic, răspunse ea. Arată mai rău decît e. În depărtare se auzi un ţipăt foarte uman. – DeLeon, zise Jane şi o luă la fugă, încă ţinîndu-se de şold. Am pornit după ea. Cea mai mare parte din DeLeon lipsea. Ceva din el fusese lăsat în urmă. Oriunde-ar fi fost restul, era încă viu şi ţipa. O dîră de sînge ducea din locul unde stătuse către unul dintre arbori. Se auzi încă un ţipăt. – Îl duc spre nord, am constatat. Hai. – Nu, răspunse Jane, şi arătă cu degetul. Spre est, se vedea mişcare în copaci. – Îl folosesc pe DeLeon ca momeală ca să ne atragă după ei. Cei mai mulţi au luat-o spre est. Înapoi spre colonie. – Nu-l putem lăsa pe DeLeon! Trăieşte încă! – Îl găsesc eu, spuse Jane. Tu întoarce-te. Ai grijă. Stai cu ochii pe copaci şi pe pămînt. Dispăru. Cincisprezece minute mai tîrziu, am trecut de liziera pădurii şi am ajuns înapoi pe terenul coloniei, unde am găsit patru vîrcolaci în semicerc şi pe Hiram Yoder stînd tăcut în centrul lor. M-am lăsat la pămînt. Vîrcolacii nu m-au observat; erau concentraţi în întregime asupra lui Yoder, care continuă să stea neclintit. Doi dintre vîrcolaci aveau suliţe îndreptate spre el, gata să-l străpungă dacă se mişca. Nu s-a mişcat. Toţi patru pocneau şi şuierau, şuierăturile intrînd şi ieşind din spectrul meu auditiv; de aceea îi auzise Jane înaintea noastră. Unul dintre vîrcolaci înaintă spre Yoder, şuierînd şi pocnind la el. Era îndesat şi musculos, în timp ce Yoder era înalt şi îngrijit. Creatura avea în mînă un cuţit simplu de piatră. Întinse o gheară şi-l împunse cu putere pe Yoder în piept. Acesta o apucă şi rămase pe loc, tăcut. Vîrcolacul îl prinse de braţul drept şi începu să i-l adulmece şi să-l examineze; Yoder nu opuse nici o rezistenţă. Era 619

menonit, pacifist. Vîrcolacul îl lovi brusc pe Yoder în braţ, testîndu-l poate. Yoder se clătină puţin din cauza izbiturii dar rămase pe poziţie. Vîrcolacul dădu drumul unei serii rapide de ciripituri, apoi îl imitară şi ceilalţi; bănuiesc că rîdeau. Vîrcolacul zgîrie cu ghearele faţa lui Yoder, sfîşiind obrazul drept al bărbatului cu un scrîşnet sonor. Sîngele năpădi chipul lui Yoder; fără să vrea, acesta duse mîna la faţă. Vîrcolacul ugui şi-şi aţinti privirea asupra lui Yoder, aşteptînd să vadă ce-o să facă. Yoder lăsă să-i cadă mîna de pe faţa distrusă şi se uită direct la vîrcolac. Întoarse încet capul ca să ofere şi celălalt obraz. Vîrcolacul se îndepărtă de Yoder şi se întoarse la ai lui, ciripind. Cei doi care aveau suliţele îndreptate spre Yoder le lăsară să cadă încet. Am scos un oftat de uşurare şi m-am uitat în jos pentru o clipă, observînd propria mea sudoare rece. Yoder rămăsese în viaţă pentru că nu opusese rezistenţă; creaturile, orice altceva mai erau, erau destul de deştepte ca să vadă că el nu reprezenta o ameninţare. Am ridicat din nou capul şi am văzut unul dintre vîrcolaci privind fix de-a dreptul spre mine. A scos un ţipăt tremurat. Vîrcolacul cel mai apropiat de Yoder aruncă o privire spre mine, mîrîi şi-şi înfipse cuţitul de piatră în Yoder. Yoder înţepeni. Am ridicat puşca şi l-am împuşcat pe vîrcolac în cap. A căzut; ceilalţi vîrcolaci o luară la goană înapoi, spre pădure. Am fugit spre Yoder, care se prăbuşise la pămînt şi pipăia cu băgare de seamă cuţitul de piatră. – Nu-l atinge, am spus. Dacă pumnalul secţionase vreun vas de sînge important, scoaterea lui l-ar fi putut face să sîngereze de moarte. – Doare, vorbi Yoder. Ridică ochii spre mine şi zîmbi, scrîşnind din dinţi. – Ei, aproape că a mers. – A mers, am replicat. Iartă-mă, Hiram. Nu s-ar fi întîmplat dacă nu eram eu. – Nu e vina ta, răspunse Hiram. Te-am văzut că te-ai lăsat în jos şi te-ai ascuns. Am văzut că mi-ai dat o şansă. Ai făcut ce trebuia. Întinse mîna către cadavrul vîrcolacului, atingînd piciorul întins. – Aş fi dorit să nu trebuiască să-l împuşti, adăugă. 620

*

– Iartă-mă, am repetat. Hiram nu mai avea nimic de spus.

– Hiram Yoder. Paulo Gutierrez. Juan Escobedo. Marco Flores. Deiter Gruber. Galen DeLeon, enumeră Manfred Trujillo. Şase morţi. – Da, am răspuns. Stăteam la masa din bucătărie. Zoë era la familia Trujillo, îşi petrecea noaptea cu Gretchen. Hickory şi Dickory se duseseră cu ea. Jane era la infirmerie; pe lîngă tăietura de la şold, se zgîriase destul de rău urmărindu-l pe DeLeon. Babar stătea cu capul rezemat în poala mea. Îl mîngîiam neatent. – Un cadavru, comentă Trujillo. Am ridicat ochii auzindu-l. – O sută dintre noi s-au dus în pădurile alea unde ne-ai zis tu să mergem. Am găsit sînge, dar nici măcar un singur cadavru de-al lor. Chestiile alea le-au luat cu ele. – Cum e cu Galen? am întrebat. Jane mi-a spus ca dăduse peste bucăţi din trupul lui în timp ce mergea după el. Încetase urmărirea după ce el se oprise din ţipat şi cînd propriile ei răni o împiedicaseră să meargă mai departe. – Am găsit cîteva lucruri, răspunse Trujillo. Nu destule ca să le considerăm un corp. – Grozav. De-a dreptul grozav. – Tu cum te simţi? mă întrebă Trujillo. – Iisuse, omule, am exclamat. Cum crezi că mă simt? Am pierdut şase oameni astăzi. L-am pierdut pe blest… l-am pierdut pe Hiram Yoder. Am fi fost morţi cu toţii dacă n-ar fi fost el. A salvat colonia asta, el şi cu menoniţii. Acum e mort, şi e numai vina mea! – Paulo a fost cel care a adunat potera aceea, zise Trujillo. Ţi-a încălcat ordinele şi din cauza lui au murit alţi cinci oameni. Şi v-a pus în pericol pe tine şi pe Jane. Dacă cineva trebuie să poarte vina, ar trebui să fie el. – Nu caut să dau vina pe Paulo, am replicat. – Ştiu că nu, răspunse Trujillo. De aceea spun asta. Paulo îmi era prieten, cel mai bun prieten pe care-l aveam aici. Dar a făcut ceva nesăbuit, care a dus la moartea oamenilor ălora. Ar fi trebuit să te asculte. – Da. Ei bine, am crezut că faptul de a face un secret de stat din aceste creaturi avea să împiedice aşa ceva să se întîmple. De aceea 621

am făcut-o. – Secretele au felul lor de a ieşi la iveală, zise Trujillo. Ştii asta. Sau ar trebui. – Ar fi trebuit să las pe toată lumea să afle. – Poate. Ai fost nevoit să iei o decizie aici şi ai luat-o. N-a fost cea pe care credeam eu că o s-o iei, trebuie să spun. Nu ţi se potrivea. Dacă n-ai nimic împotrivă că ţi-o zic, nu eşti prea bun la secrete. Şi oamenii de aici nici nu sînt obişnuiţi să le ai. Am mormăit o încuviinţare şi am mîngîiat cîinele. Trujillo se foi stînjenit pe scaun vreme de cîteva minute. – Ce-ai să faci acum? mă întrebă. – Să mă ia naiba dacă ştiu, am răspuns. În acest moment, ceea ce mi-ar plăcea cu adevărat să fac ar fi să sparg un perete cu pumnul. – Te-aş sfătui să n-o faci. Ştiu că nu-ţi place să primeşti sfaturi de la mine, ca principiu general. Cu toate astea, iată sfatul meu… Am zîmbit la aceste vorbe. Am făcut semn din cap către uşă. – Cum reacţionează oamenii? – Sînt speriaţi de moarte. Un om a murit ieri, încă şase astăzi, cinci dintre ei au dispărut, şi toţi sînt îngrijoraţi că ar putea să fie următorii. Bănuiesc că cei mai mulţi dintre oameni or să doarmă în sat în următoarele cîteva nopţi. Pentru că veni vorba, mă tem că secretul în legătură cu faptul că aceste fiinţe sînt inteligente a fost dat în vileag. Gutierrez le-a spus multor oameni în timp ce încerca să-i recruteze pentru poteră. – Sînt surprins că nu s-a dus alt grup să-i caute pe vîrcolaci, am comentat. – Le spui vîrcolaci? – L-ai văzut pe cel care l-a omorît pe Hiram. Zi-mi că nu aşa arată. – Fă-mi o favoare şi nu duce mai departe numele ăsta, zise Trujillo. Oamenii sînt destul de speriaţi şi aşa. – Bine, am răspuns. – Şi da, a mai fost un grup care a vrut să iasă şi să încerce să se răzbune. O gloată de puşti idioţi. Prietenul fiicei tale, Enzo, era unul dintre ei. – Fost prieten, am replicat. I-ai convins să nu facă o tîmpenie? – Am subliniat faptul că cinci bărbaţi în toată firea au plecat săi vîneze şi nici măcar unul nu s-a întors acasă. Asta s-ar părea că i-a mai liniştit puţin. – Bine. 622

– Trebuie să-ţi faci apariţia diseară la sala de adunare, zise Trujillo. Oamenii vor fi acolo. Au nevoie să te vadă. – Nu sînt în dispoziţia potrivită să văd pe nimeni. – N-ai de ales. Eşti conducătorul coloniei. Oamenii sînt în doliu, John. Tu şi cu soţia ta sînteţi singurii care aţi ieşit vii din asta, iar ea e la infirmerie. Dacă petreci toată noaptea ascunzîndu-te aici, faci pe toată lumea să creadă că nimeni nu scapă cu viaţă de creaturile astea. Şi ai ţinut un secret faţă de ei. Trebuie să începi să îndrepţi lucrurile. – Nu ştiam că eşti psiholog, Manfred. – Nu sînt, răspunse el. Sînt politician. Şi la fel eşti şi tu, fie că vrei să recunoşti, fie că nu. Asta e treaba unui conducător de colonie. – Ţi-o spun sincer, Manfred. Dacă ai cere slujba de conducător al coloniei, ţi-aş da-o. În momentul ăsta, ţi-aş da-o. Ştiu că tu crezi că ar fi trebuit să fii conducătorul coloniei. Aşa că slujba e a ta. O vrei? Trujillo şovăi o clipă ca să-şi cîntărească vorbele. – Ai dreptate, spuse el. Credeam că ar fi trebuit să fiu conducătorul coloniei. Din cînd în cînd încă mai cred. Şi într-o zi, cred că probabil voi fi. Dar în clipa asta, nu e slujba mea. E a ta. Slujba mea este să fiu opoziţia ta loială. Iar ceea ce crede opoziţia ta loială este asta: oamenii sînt speriaţi, John. Tu eşti conducătorul lor. Condu-i măcar puţin, la naiba! Domnule… – Asta-i prima oară cînd mi-ai spus domnule, am observat, după o clipă nesfîrşită. Trujillo rînji. – Păstram cuvîntul pentru o ocazie specială. – Bine atunci. Bine jucat. Chiar bine jucat. Trujillo se ridică în picioare. – Ne vedem în seara asta, atunci. – Ne vedem, am răspuns. O să încerc să-i liniştesc. Mulţumesc, Manfred. El respinse mulţumirile cu o fluturare de mînă şi ieşi, în acelaşi timp în care altcineva venea pe prispa mea. Era Jerry Bennett. I-am făcut semn să intre. – Ce ai pentru mine? – Despre creaturi, nimic, răspunse Bennett. Am folosit tot soiul de parametri de căutare şi nu m-am ales cu nimic. N-am avut prea multe de la care să pornesc. N-au făcut mare lucru ca să exploreze planeta asta. 623

– Spune-mi ceva ce nu ştiu. – În regulă. Ştii fişierul acela video cu Conclavul care spulberă colonia aceea? – Da, am răspuns. Ce-are asta de-a face cu planeta asta? – N-are, răspunse Bennett. Ţi-am spus, am verificat toate fişierele de date în căutarea de modificări cu o comandă în serie. Am examinat fişierul acela la un loc cu toate celelalte. – Ce-i cu fişierul? am întrebat. – Păi, se dovedeşte că fişierul video pe care îl ai este doar o parte dintr-un alt fişier. Codurile de timp spun că filmul tău este doar finalul acelui fişier. Filmul e mai lung. – Cu cît mai lung? – Cu mult mai mult, răspunse Bennett. – Poţi să-l recuperezi? Bennett zîmbi. – S-a făcut deja. * După şase ore şi cîteva zeci de discuţii încordate cu coloniştii, am intrat în cutia neagră. PDA-ul în care Bennett încărcase fişierul video se afla pe biroul lui, aşa cum promisese. L-a luat în mînă; filmul era deja încărcat şi pus pe pauză la început. Prima imagine conţinea două creaturi pe un deal, deasupra unui rîu. Am recunoscut dealul şi una dintre creaturi din filmul pe care-l văzusem deja. Pe celălalt nu-l mai văzusem pînă atunci. Am mijit ochii ca să văd mai bine, apoi m-am înjurat singur pentru prostie şi am mărit imaginea. Cealaltă creatură se limpezi. Era un whaid. – Bună, am vorbit către creatură. Ce faci, vorbeşti cu tipul care ţi-a nimicit colonia? Am pornit filmul ca să aflu.

624

OPT Cei doi stăteau lîngă marginea unei faleze înălţate deasupra unui rîu, privind amurgul peste preeria îndepărtată. – Aveţi apusuri minunate aici, îi zise generalul Tarsem Gau lui Chan orenThen. – Mulţumesc, răspunse orenThen. E din cauza vulcanilor. Gau îl cercetă cu privirea pe orenThen, amuzat. Cîmpia vălurită era întreruptă numai de rîu, de falezele sale şi de colonia mică aşezată în locul unde falezele coborau către apă. – Nu aici, adăugă orenThen, simţind observaţia nerostită a lui Gau. Arătă spre vest, unde soarele abia coborîse dincolo de orizont. – Jumătate de planetă e aşa. Activitate tectonică intensă. Există un inel de vulcani în jurul întregului ocean occidental. Unul dintre ei a erupt chiar la sfîrşitul toamnei. Încă este praf în atmosferă. – Trebuie că vă îndreptaţi spre o iarnă aspră, observă Gau. Chan orenThen făcu un gest care sugera altceva. – O erupţie destul de mare pentru apusuri frumoase. Nu destul de mari pentru schimbări de climă. Avem ierni blînde. Este unul dintre motivele pentru care ne-am aşezat aici. Veri fierbinţi, dar bune pentru creşterea plantelor. Sol bogat. Sursă de apă excelentă. – Şi fără vulcani, preciză Gau. – Fără vulcani, încuviinţă orenThen. Nici cutremure, pentru că sîntem în mijlocul unei plăci tectonice. Furtuni incredibile totuşi. Şi vara trecută, tornade cu grindină cît capul tău. Am pierdut recolte din cauza asta. Dar nici un loc nu e absolut perfect. Una peste alta, e un loc bun să începem o colonie şi să construim o lume nouă pentru poporul meu. – De acord, replică Gau. Şi din cîte îmi dau seama, ai făcut o treabă minunată conducînd această colonie. Chan orenThen plecă uşor capul. – Mulţumesc, generale. Din partea ta, e cu adevărat o laudă importantă. Cei doi îşi îndreptară atenţia către apusul soarelui, privind cum amurgul se adîncea în jurul lor. 625

– Chan…, vorbi Gau. Ştii că nu vă pot lăsa să păstraţi colonia asta. – Aha, zîmbi orenThen, privind încă apusul. Pînă aici cu vizita de curtoazie. – Ştii că nu era aşa ceva. – Ştiu. Faptul că mi-ai doborît satelitul de comunicaţii de pe cer a fost primul indiciu. Chan orenThen arătă în josul pantei falezei, unde stătea un pluton de soldaţi ai lui Gau, priviţi cu prudenţă de către escorta de fermieri a lui orenThen. – Ei sînt al doilea. – Sînt pentru spectacol, zise Gau. Trebuia să-ţi pot vorbi, fără să-mi fie distrasă atenţia trăgîndu-se în mine. – Şi explozia satelitului? Asta nu-i pentru spectacol, bănuiesc. – Era necesar, pentru binele vostru. – Mă îndoiesc, replică orenThen. – Dacă v-aş fi lăsat satelitul, tu sau cineva din colonie aţi fi trimis o sondă automată de salt, anunţînd guvernul vostru că sînteţi atacaţi. Dar nu de asta sînt aici. – Tocmai mi-ai zis că nu pot păstra colonia… – Nu poţi, răspunse Gau. Dar asta nu-i acelaşi lucru cu a fi atacat. – Deosebirea îmi scapă, generale. În special cu un satelit foarte scump sfărîmat în bucăţele de tunurile tale şi cu soldaţii tăi pe pămîntul meu. – De cît timp ne cunoaştem, Chan? Ne ştim de multă vreme, ca prieteni şi ca adversari. Ai văzut cum fac lucrurile, de aproape. Mă ştii să fi spus vreodată ceva şi să am de gînd altceva? Chan orenThen rămase tăcut pentru o clipă. – Nu, răspunse el în sfîrşit. Poţi să fii un măgar arogant, Tarsem. Dar ai vorbit întotdeauna numai ceea ce ai avut în gînd. – Atunci ai încredere în mine încă o dată. Mai mult decît orice, vreau ca povestea asta să se încheie în mod paşnic. De aceea sînt eu aici, şi nu oricine altcineva. Pentru că ceea ce facem aici tu şi cu mine contează, mai presus decît planeta şi colonia asta. Nu pot lăsa colonia ta să rămînă aici. Ştii asta. Dar asta nu înseamnă că tu sau oricare dintre oamenii tăi trebuie să sufere pentru asta. Urmă încă un moment de tăcere pentru orenThen. – Trebuie să recunosc că am fost surprins că te aflai chiar tu pe nava aceea, îi spuse în cele din urmă lui Gau. Ştiam că există riscul să vină Conclavul după noi. N-aţi petrecut atîta timp 626

străduindu-vă să faceţi toate rasele acelea să se conformeze şi să declaraţi sfîrşitul colonizării, doar ca să ne lăsaţi pe noi să scăpăm printre degete. Am făcut planuri pentru această posibilitate. Dar am presupus că o să fie cine ştie ce navă cu un ofiţer fără experienţă la cîrmă. În schimb, avem parte de însuși conducătorul Conclavului! – Sîntem prieteni, meriţi această politeţe. – Eşti amabil să spui asta, generale. Dar, prieten sau nu, e ucidere în masă. Gau surîse. – Păi, se poate. Sau probabil că ar fi mai exact să spunem că ar fi ucidere în masă. Dar colonia ta e mai importantă decît crezi, Chan. – Nu văd cum. Îmi place. Sînt oameni buni aici. Dar sîntem doar o colonie incipientă. Abia dacă sîntem două mii. Ne aflăm la nivelul de subzistenţă. Tot ce facem este să cultivăm hrană pentru noi şi să ne pregătim pentru valul de colonişti de după noi. Nu-i nimic important în legătură cu asta. – Acum tu eşti nesincer, spuse Gau. Ştii foarte bine că nu ceea ce cultivă sau ce face colonia este important. E simplul fapt că există, încălcînd acordul Conclavului. Nu trebuie să existe colonii noi care să nu fie administrate prin intermediul Conclavului. Faptul că ai tăi au ignorat acordul este o provocare explicită la adresa legitimităţii Conclavului. – Nu l-am ignorat, accentuă orenThen, cu iritarea strecurîndu-ise în voce. Pur şi simplu nu ni se aplică. Noi n-am semnat acordul Conclavului, generale. Nici noi, nici cîteva sute de alte rase. Sîntem liberi să colonizăm după voie. Şi asta am făcut. Nu aveţi dreptul să puneţi la îndoială acest lucru. Sîntem un popor suveran. – Devii protocolar cu mine. Îmi aduc aminte că e un semn sigur că te-am enervat. – Nu apela la prea multă familiaritate, generale. Am fost prieteni, da. Poate încă mai sîntem. Dar n-ar trebui să te îndoieşti faţă de cine sînt loial. Să nu crezi că numai pentru că ai ademenit majoritatea raselor în Conclavul tău, ai o autoritate morală mai mare. Înainte de Conclav, dacă mi-ai fi atacat colonia, ar fi fost o cotropire, pur şi simplu. Acum, că ai preţiosul tău Conclav, e tot o cotropire, pur şi simplu. – Îmi aduc aminte de vremea cînd credeai că Conclavul era o idee bună. Îmi aduc aminte și cînd pledai pentru el în faţa celorlalţi diplomaţi whaizi. Îmi aduc aminte că i-ai convins, şi apoi l-ai 627

convins pe ataFuey al vostru să-i determine pe whaizi să se alăture Conclavului. – Apoi ataFuey a fost asasinat. Ştii asta. Fiul lui avea idei complet diferite. – Da, avea. Ciudat de convenabil pentru el că tatăl lui a fost asasinat atunci cînd a fost. – Nu pot să răspund la asta, spuse orenThen. Iar după ce noul ataFuey a urcat pe tron, nu eram în măsură să mă opun voinţei sale. – Fiul lui ataFuey era un neghiob, şi tu ştii asta. – S-ar putea. Dar, aşa cum am spus, n-ar trebui să te îndoieşti faţă de cine sînt loial. – Nu mă îndoiesc. Nu m-am îndoit niciodată. Eşti loial faţă de whaizi. De aceea ai luptat pentru Conclav. Dacă whaizii s-ar fi alăturat Conclavului, aţi fi putut coloniza această planetă, şi mai mult de patru sute de alte rase v-ar fi sprijinit dreptul de a fi aici. – Avem dreptul de a fi aici, zise orenThen. Şi avem planeta. – O s-o pierdeţi. – Şi n-am fi avut-o niciodată sub autoritatea Conclavului, replică orenThen, retezînd vorbele lui Gau. Pentru că ar fi teritoriu al Conclavului, nu al whaizilor. Am fi doar nişte dijmaşi, împărţind planeta cu alte rase ale Conclavului. Asta mai face parte din ideile Conclavului, nu-i aşa? Mai multe rase pe o singură lume? Construirea unei identităţi planetare care să nu se bazeze pe specie ci pe loialitatea faţă de Conclav, pentru a crea o pace durabilă. Sau aşa credeţi… – Obişnuiai şi tu să crezi că e o idee bună. – Viaţa e plină de surprize. Lucrurile se schimbă. – Aşa e. Îţi aduci aminte ce m-a îndrumat pe calea către Conclav? – Bătălia de la Amin, sau cel puţin aşa îţi place să-i spui. Cînd ai luat planeta înapoi de la kies… – Absolut inutil, replică Gau. Locuiesc în apă. Nu exista nici un motiv raţional pentru care să nu putem împărţi planeta. Dar noi nam vrut. Ei n-au vrut. Şi atît noi cît şi ei am pierdut mai mult decît am fi putut cîştiga. Înainte de acea bătălie, eram la fel de xenofob ca şi blestematul tău de ataFuey şi la fel de mult pe cît pretinzi că eşti tu acum. După ea, mi-a fost ruşine de cum am otrăvit noi planeta aia, cînd am luat-o înapoi. Ruşine, Chan. Şi ştiam că n-o să se sfîrşească niciodată. În afară de cazul în care eu fac să se sfîrşească. În afară de cazul în care eu schimb lucrurile… 628

– Şi iată-te aici, cu măreţul tău Conclav, cu aşa-zisa ta speranţă de pace în partea asta de spaţiu, spuse orenThen batjocoritor. Şi ceea ce faci este să încerci să ne smulgi, pe mine şi colonia mea, de pe planeta asta. N-ai făcut să se sfîrşească, generale. N-ai schimbat lucrurile. – Nu, n-am făcut-o, recunoscu Gau. Nu încă. Dar sînt tot mai aproape. – Încă aştept să aud în ce fel toate astea fac colonia mea atît de importantă, insistă orenThen. – Acordul Conclavului spune că acele rase care sînt membre ale Conclavului nu pot păstra lumile noi pentru ele; colonizează lumile pe care le-au descoperit, dar alţi membri ai Conclavului le vor coloniza şi ei, explică Gau. Acordul mai spune şi că atunci cînd Conclavul găseşte o planetă colonizată de o specie care nu aparţine Conclavului după încheierea acordului, ia acea planetă pentru Conclav. Nimeni nu se apucă să colonizeze decît prin intermediul Conclavului. Am avertizat despre asta speciile care nu fac parte din Conclav. – Îmi aduc aminte. Am fost ales să conduc această colonie nu cu multă vreme după ce ai spus asta. – Şi totuşi aţi înfiinţat o colonie. – Conclavul nu era ceva sigur, generale. În ciuda sentimentului destinului pe care-l ai, ai fi putut încă să nu reuşeşti. – De acord, răspunse Gau. Dar n-am eşuat. Acum, Conclavul există, şi trebuie să aplicăm acordul. Au fost create cîteva zeci de colonii după apariţia acordului. Inclusiv aceasta. – Acum îmi dau seama. Sîntem primii într-o serie de cuceriri pentru gloria Conclavului. – Nu, zise Gau. Nu cuceriri. Îţi tot repet asta. Sper cu totul altceva. – Şi ce-ar fi asta? întrebă orenThen. – Ca voi să plecaţi de bunăvoie. Chan orenThen se uită fix la Gau. – Prietene, ţi-ai pierdut minţile cu totul. – Ascultă, Chan, insistă Gau. Există un motiv pentru care începe aici. Te cunosc. Ştiu cui îi eşti loial – poporului tău, nu lui ataFuey al vostru şi politicii lui de sinucidere rasială. Conclavul nu va îngădui whaizilor să colonizeze nici o lume nouă. E simplu ca bună ziua. Veţi fi ţinuţi pe planetele pe care le aveaţi înainte de acord. Nu mai multe. Şi de pe aceste cîteva planete, veţi vedea restul spaţiului umplîndu-se fără voi. Veţi fi izolaţi – fără comerţ şi 629

fără călătorii către alte lumi. Veţi fi îngrădiţi, prietene. Şi îngrădiţi, vă veţi ofili şi veţi muri. Ştii prea bine, Conclavul poate face asta. Ştii că eu pot face asta. Chan orenThen nu scoase nici un cuvînt. Gau continuă: – Nu-l pot face pe ataFuey să se răzgîndească. Dar mă poţi ajuta să arăt celorlalţi că Conclavul preferă să folosească pacea. Renunţă la colonia ta. Convinge-ţi coloniştii să plece. Vă puteţi întoarce pe lumea voastră de baştină. Vă promit trecere liberă. – Ştii că sînt vorbe goale, răspunse orenThen. Dacă abandonăm această colonie, vom fi stigmatizaţi ca trădători. Noi toţi. – Atunci alăturaţi-vă Conclavului, Chan. Nu whaizii. Voi. Tu şi coloniştii tăi. Prima colonie a Conclavului e pe cale să fie deschisă pentru emigranţi. Coloniştii tăi pot fi printre ei. Puteţi încă să fiţi primii pe o lume nouă. Puteţi încă să fiţi colonişti. – Iar tu te vei alege cu lovitura de relaţii publice pentru că n-ai masacrat o întreagă colonie! – Da, răspunse Gau. Desigur. E unul dintre motive. Va fi mai uşor să convingem alţi colonişti să-şi părăsească planetele dacă vor vedea că pe aceasta v-am cruţat pe voi. Evitarea vărsării de sînge aici ne poate ajuta să evităm vărsarea de sînge în alte locuri. Vei salva mai multe vieţi, pe lîngă cele ale coloniştilor tăi. – E unul dintre motive. Ce alt motiv mai ai? – Nu vreau să mori. – Vrei să spui că nu vrei să mă ucizi, preciză orenThen. – Aşa e. – Dar o vei face, insistă orenThen. Ne vei omorî – pe mine şi pe toţi coloniştii mei. – Da, răspunse Gau. Chan orenThen pufni. – Uneori chiar aş vrea să nu gîndeşti întotdeauna ceea ce spui. – Nu mă pot stăpîni. – N-ai putut niciodată. Face parte din ceea ce trece drept farmecul tău… Gau nu spuse nimic şi se uită spre stele, care începeau să se arate pe cerul tot mai întunecat. Chan îi urmări privirea. – Îţi cauţi nava? – Am găsit-o, răspunse Gau şi arătă în sus. Steaua blîndă. Îţi aduci aminte de ea? – Îmi aduc aminte. Era mică şi veche, atunci cînd te-am întîlnit prima oară. Sînt surprins că mai comanzi flota din ea. 630

– Unul dintre lucrurile plăcute, atunci cînd conduci universul, este că ţi se permit toate micile capricii… Chan orenThen făcu din nou semn către plutonul lui Gau. – Dacă nu mă înşală memoria, aveai spaţiu pe Steaua cam pentru o companie de soldaţi. Nu mă îndoiesc că este destul ca săţi faci treaba aici. Însă dacă eşti hotărît să dai un exemplu, nu pare prea impresionant. – Mai întîi e asasinat în masă, iar acum nu-i impresionant! – Faptul că eşti aici este asasinat în masă. Acum vorbim despre soldaţii tăi. – Speram să nu folosesc nici unul dintre ei. Şi că vei asculta de glasul raţiunii. Aşa stînd lucrurile, n-ar fi nevoie să aduc mai mulţi. – Şi dacă nu ascult „glasul raţiunii”? Ai putea cuceri colonia asta cu o companie, generale. Dar te putem face să plăteşti pentru asta. Unii dintre oamenii mei au fost soldaţi. Toţi sînt dîrji. Unii dintre soldaţii tăi vor fi îngropaţi alături de noi. – Ştiu, răspunse Gau. Dar n-am plănuit niciodată să-mi folosesc soldaţii. Dacă nu asculţi glasul raţiunii – sau stăruinţele unui vechi prieten – am în minte un alt plan. – Care-ar fi…? – O să-ţi arăt, spuse Gau şi se uită din nou spre plutonul lui. Unul dintre soldaţi făcu un pas în faţă; Gau îi făcu semn din cap. Soldatul salută şi începu să vorbească într-un aparat de comunicaţii. Gau îşi îndreptă atenţia spre orenThen. – Din moment ce ai încercat cîndva să-ţi convingi propriul guvern să se alăture Conclavului – şi n-ai reuşit, deşi n-a fost vina ta – sînt sigur că poţi aprecia ceea ce-ţi spun acum: este nici mai mult, nici mai puţin decît un miracol că totuşi Conclavul există! Sînt patru sute douăsprezece rase în componenţa sa, fiecare cu propriile planuri şi priorităţi, toate trebuind să fie luate în considerare atunci cînd a luat fiinţă Conclavul. Chiar şi acum, Conclavul e fragil. Există facţiuni şi alianţe. Unele rase i s-au alăturat crezînd că pot sta în aşteptare, înainte de a prelua controlul asupra lui. Alţii au intrat în Conclav crezînd că asta înseamnă cale liberă pentru colonizare, fără să se aştepte altceva de la ele. A trebuit să le fac pe toate să înţeleagă: Conclavul înseamnă securitate pentru toate şi cere responsabilitate de la toate. Iar acele rase care nu au intrat în Conclav trebuie să afle că ceea ce face Conclavul fac toţi membrii lui. – Aşadar, eşti aici în numele tuturor raselor din Conclav, 631

observă orenThen. – Nu asta am vrut să spun. – M-ai pierdut din nou, generale. – Uită-te, zise Gau, şi arătă iar către nava lui. Vezi Steaua? – Da. – Spune-mi ce altceva vezi. – Văd stele. Ce altceva ar trebui să văd? – Uită-te mai departe. După o clipă, un punct de lumină apăru pe cer, în apropiere de Stea. Apoi alta, şi încă una. – Alte nave. – Da. – Cîte? întrebă orenThen. – Uită-te mai departe. Navele apăreau clipind, una cîte una, apoi cîte două şi cîte trei, apoi în constelaţii. – Atît de multe, constată orenThen după un timp. – Uită-te în continuare… Chan orenThen aşteptă pînă cînd fu sigur că nu mai apăreau alte nave, înainte de a se întoarce din nou să se uite la Gau, care încă privea cerul. – Sînt patru sute douăsprezece nave pe cerul vostru, spuse Gau. O navă pentru fiecare rasă membră a Conclavului. Aceasta este flota cu care vom vizita fiecare lume care a fost colonizată fără autorizaţie, după acord. Gau se întoarse din nou şi-l căută cu privirea pe locotenentul său, pe care abia îl putea zări în semiîntuneric. Îi făcu un al doilea semn cu capul. Soldatul vorbi din nou în comunicator. De la fiecare navă de pe cer, un fascicul de lumină coerentă săgetă colonia de pe malul rîului, învăluind aşezarea în alb. Chan orenThen lăsă să-i scape un strigăt sfîşietor, de agonie. – Proiectoare, Chan, zise Gau. Doar proiectoare. Trecură cîteva clipe pînă cînd orenThen fu în stare să răspundă. – Proiectoare, vorbi el în sfîrşit. Dar numai deocamdată, am dreptate? – La ordinul meu, fiecare navă din flotă îşi va refocaliza fasciculul, răspunse Gau. Colonia voastră va fi distrusă, şi fiecare rasă membră a Conclavului va fi amestecată. Aşa trebuie făcute lucrurile. Securitate pentru toţi, responsabilitate din partea tuturor. Şi nici o rasă nu poate spune că n-a fost de acord cu 632

preţul. – Aş vrea să te fi ucis cînd te-am văzut aici prima oară, zise orenThen. Cînd am stat aici vorbind despre apusuri în timp ce tu îmi pregăteai asta. Tu şi blestematul tău de Conclav! Gau desfăcu braţele, expunîndu-se. – Omoară-mă, Chan. Dar asta n-o să-ţi salveze colonia. Şi nici nu va opri Conclavul. Nimic din ce-ai putea face tu nu va opri Conclavul să cucerească planeta de faţă, sau pe următoarea, sau încă una. Conclavul înseamnă patru sute și ceva de popoare. Fiecare rasă care luptă împotriva lui luptă singură. Whaizii. Rraey. Franii. Umanii. Toate celelalte care au înfiinţat colonii de la acord încoace. Dacă nu de altceva, e o problemă de număr. Noi avem mai mulţi. O rasă împotriva unei alte rase e un lucru. O rasă împotriva a patru sute e cu totul altceva. Totul la timpul său. Chan orenThen se întoarse cu spatele la Gau, către colonia sa scăldată în lumină. – O să-ţi spun un lucru, îi zise el generalului. S-ar putea să-l găseşti ironic. Cînd am fost ales să conduc colonia asta, l-am avertizat pe ataFuey că o să veniţi după ea. Tu şi cu întregul Conclav. El mi-a răspuns că Conclavul nu se va constitui niciodată şi că erai un neghiob că încercai, şi că eu fusesem un neghiob pentru că te-am ascultat vreodată. Erau prea multe rase ca să poată cădea vreodată de acord asupra celui mai mic lucru, cu atît mai puţin asupra unei mari alianţe. Şi mi-a mai spus că inamicii Conclavului făceau eforturi prea mari ca să-l facă să eşueze. A mai spus că umanii or să vă oprească, dacă altcineva nu reuşea. Avea o părere foarte bună despre capacitatea lor de a-i stîrni pe toţi unii împotriva altora, fără să se implice ei înşişi. – Nu se înşela prea mult. Dar umanii au întrecut măsura. Li se întîmplă mereu. Opoziţia pe care au creat-o s-a destrămat. Cele mai multe dintre rasele acelea sînt acum mai îngrijorate din cauza umanilor decît din cauza noastră. Pînă cînd Conclavul va ajunge la umani, s-ar putea să nu mai rămînă prea multe. – Ai fi putut să-i ataci pe umani primii. – Cu timpul… – Dă-mi voie s-o iau altfel. Nu trebuia să vii mai întîi aici. – Tu erai aici. Ai mai avut de-a face cu Conclavul. Ai mai avut de-a face cu mine. Oriunde în altă parte, n-aş fi avut nici o îndoială că aş fi început cu distrugerea. Aici, tu şi cu mine avem o şansă să facem altceva. Ceva care va avea importanţă dincolo de momentul acesta şi de colonia asta. 633

– Ai pus o povară mare pe umerii mei, replică orenThen. Şi pe ai oamenilor mei. – Am pus. Îmi pare rău, prietene. N-am văzut nici o altă cale. Am văzut o şansă de a arăta tuturor că Conclavul vrea pace, şi a trebuit să profit de ea. Cer mult de la tine. Dar îţi cer, Chan. Ajutămă. Ajută-mă să-ţi salvez oamenii, nu să-i distrug. Ajută-mă să clădesc pacea în partea noastră de spaţiu. Te implor. – Mă implori? ridică vocea orenThen. Se apropie de Gau. – Ai patru sute douăsprezece nave de război cu armele îndreptate asupra coloniei mele şi mă implori să te ajut să clădeşti pacea? Puah! Vorbele tale nu înseamnă nimic, prietene. Vii aici ca să-ţi vinzi prietenia asta, şi în schimb pentru ea îmi ceri să-ţi dau colonia, loialitatea, identitatea. Tot ceea ce am. La capătul unei arme. Ca să te ajut să oferi iluzia păcii. Iluzia că ceea ce faci aici este altceva decît o cucerire, pur şi simplu. Îmi fluturi prin faţa ochilor viaţa coloniştilor mei şi-mi ceri să aleg între a-i face pe toţi trădători şi a-i ucide pe toţi. Şi apoi sugerezi că eşti compătimitor. Poţi să te duci dracului, generale! Chan orenThen se întoarse şi făcu cîţiva paşi apăsaţi, îndepărtîndu-se de Gau. – Aşadar, asta e hotărîrea ta, vorbi Gau după un timp. – Nu, răspunse orenThen, încă stînd cu spatele la general. Nu e o hotărîre pe care s-o pot lua singur. Am nevoie de timp ca să vorbesc cu oamenii mei, să le spun ce alegere au de făcut. – De cît timp ai nevoie? – Nopţile aici sînt lungi. Dă-mi-o pe asta. – Îţi aparţine. Chan orenThen dădu din cap şi porni mai departe. – Chan…, începu Gau, mergînd spre whaid. Acesta se opri şi ridică una dintre labele lui masive ca să-l facă pe general să tacă. Apoi se întoarse şi-i întinse labele lui Gau, care le luă. – Îmi aduc aminte cînd te-am cunoscut, ştii, vorbi orenThen. Eram acolo cînd bătrînul ataFuey a primit invitaţia să se întîlnească cu tine şi cu toate celelalte rase care veneau pe afurisitul ăla de bolovan rece, satelitul pe care-l numeaţi atît de pompos teren neutru. Îmi aduc aminte cum stăteai pe podiumul acela, spunînd bun-venit în toate limbile pe care le puteai croncăni, şi împărtăşindu-ţi pentru prima oară cu noi ideea de Conclav. Şi-mi aduc aminte că te-ai întors către ataFuey şi i-ai 634

spus că, fără îndoială, erai absolut şi complet nebun, bun de dus la balamuc… Gau rîse. – Şi după aceea te-ai întîlnit cu noi, la fel cum te-ai întîlnit cu fiecare delegaţie de acolo care era dispusă să te asculte. Şi îmi aduc aminte că încercai să ne convingi că acest Conclav era ceva din care voiam să facem parte. Îmi amintesc că m-ai cîştigat de partea ta. – Pentru că nu eram cu adevărat bun de dus la balamuc! – O, ba nu, generale, erai. Cu desăvîrşire. Dar în acelaşi timp aveai dreptate. Şi îmi aduc aminte că m-am gîndit în sinea mea: dacă generalul ăsta nebun chiar reuşeşte? Am încercat să-mi închipui – partea noastră de spaţiu, în pace. Şi n-am putut. Era ca un zid alb de piatră în faţa mea, împiedicîndu-mă să văd. Şi atunci am ştiut că voi lupta pentru Conclav. N-am putut vedea pacea pe care ar aduce-o. Nici măcar nu mi-am putut-o închipui. Tot ce ştiam era că o voiam. Şi mai ştiam că dacă ar fi putut-o aduce la viaţă cineva, ar fi fost acest general nebun. Am crezut. Chan orenThen dădu drumul mîinilor generalului. – E atît de mult de-atunci, adăugă el. – Vechiul meu prieten, spuse Gau. – Vechi prieten…, încuviinţă orenThen. Vechi, adevărat. Şi acum trebuie să plec. Mă bucur că te-am văzut din nou, Tarsem. Sincer mă bucur. Sigur, nu acestea sînt împrejurările pe care le-aş fi ales. – Sigur. – Dar nu aşa merg lucrurile? Viaţa e plină de surprize. Chan orenThen se întoarse din nou să plece. – Cum o să aflu cînd aţi ajuns la o decizie? întrebă Gau. – O să ştii, răspunse orenThen fără să se uite în urmă. – Cum? întrebă Gau din nou. – O să auzi, întoarse orenThen capul către general. Atîta lucru îţi pot promite. Apoi se întoarse iarăși, se duse spre vehiculul lui şi, împreună cu escorta, plecă. Locotenentul lui Gau se apropie de el. – Ce-a vrut să spună cînd a zis că o să auzi răspunsul, generale? – Cîntă, răspunse Gau şi arătă spre colonie, încă sub luminile proiectoarelor. Forma lor cea mai înaltă de artă este o incantaţie ritualizată. E felul în care sărbătoresc, plîng şi se roagă. Chan m-a 635

anunţat că atunci cînd termină de vorbit cu coloniştii, îşi vor cînta răspunsul pentru mine. – Şi o să-l auzim de-aici? Gau zîmbi. – N-ai întreba aşa ceva dacă ai fi auzit vreodată o incantaţie whaidiană, locotenente. Gau aşteptă cît fu noaptea de lungă, veghea lui fiind întreruptă din cînd în cînd de către locotenent sau de unul dintre ceilalţi soldaţi care-i oferea ceva fierbinte de băut pentru a-l ţine treaz. Abia cînd soarele de înălţă pe cerul răsăritului, Gau auzi ceea ce aştepta. – Ce-i asta? întrebă locotenentul. – Taci, i-o reteză Gau, şi-i făcu semn cu mîna, iritat. Locotenentul dădu înapoi. – Şi-au început incantaţia, spuse Gau după o clipă. În acest moment, cîntă un bun-venit dimineţii. – Ce înseamnă asta? – Înseamnă că spun bun-venit dimineţii. E un ritual, locotenente. O fac în fiecare zi. Rugăciunea de dimineaţă se înălţa şi cobora în volum şi intensitate, continuînd pentru ceea ce i se părea generalului un timp înnebunitor de lung. Şi apoi ajunse la un final aspru, ezitant; Gau, care umblase de colo pînă colo în timpul ultimelor părţi ale rugăciunii de dimineaţă, se opri, neclintit. Dinspre colonie se auzea o nouă incantaţie, cu un ritm nou, devenind din ce în ce mai puternic. Gau îl ascultă vreme de cîteva clipe lungi, apoi umerii îi căzură, ca şi cum ar fi obosit brusc. Locotenentul veni alături de el aproape instantaneu. Gau îi făcu semn să rămînă pe loc. – N-am nimic, spuse el. N-am nimic. – Ce cîntă acum, generale? întrebă locotenentul. – Imnul lor, răspunse Gau. Imnul naţional. Se ridică în picioare. – Spun că nu vor pleca. Spun că preferă să moară ca whaizi decît să trăiască sub Conclav. Fiecare bărbat, femeie şi copil din colonia aceea. – Sînt nebuni, comentă locotenentul. – Sînt patrioţi, locotenente, răspunse Gau, întorcîndu-se către ofiţer. Şi au ales lucrul în care cred. Nu fi lipsit de respect faţă de această alegere! – Îmi pare rău, generale. Numai că nu înţeleg alegerea. 636

– Eu da. Speram doar că va fi alta. Adu-mi un comunicator. Locotenentul plecă în grabă. Gau îşi îndreptă din nou atenţia către colonie, ascultîndu-i pe membrii ei cum își cîntă sfidarea. – Ai fost întotdeauna încăpăţînat, prietene, vorbi el. Locotenentul se întoarse cu un comunicator. Gau îl luă, îşi introduse codul criptat şi-l deschise pe un canal comun. – Aici generalul Tarsem Gau, rosti el. Toate navele, recalibraţi armele cu fascicul şi pregătiţi-vă să trageţi la semnalul meu! Proiectoarele, încă vizibile în lumina dimineţii, dispărură cînd echipajele navelor recalibrară fasciculele. Incantaţia se opri. Gau aproape scăpă comunicatorul. Stătea în picioare, cu gura căscată, fixînd colonia cu privirea. Păşi încet către marginea falezei, şoptind încetişor ceva. Locotenentul, în apropierea lui, se încordă, încercînd să audă. Generalul Tarsem Gau se ruga. Clipa stărui, suspendată în aer. Apoi coloniştii îşi reluară imnul. Generalul Gau, acum tăcut și cu ochii închişi, stătea pe marginea falezei de deasupra rîului. Ascultă imnul parcă pentru o veşnicie. După care înălţă comunicatorul. – Foc, ordonă el.

637

NOUĂ Jane ieşise de la infirmerie şi mă aştepta pe veranda căsuţei noastre, cu ochii ridicaţi spre stele. – Cauţi ceva? am întrebat. – Modele, răspunse Jane. Tot timpul de cînd sîntem aici, nimeni n-a găsit nici o constelaţie. M-am gîndit să încerc. – Cum merge? – Groaznic, zise ea, uitîndu-se la mine. Mi-a luat o veşnicie să văd constelaţiile pe Huckleberry, şi erau deja acolo. Să descoperi unele noi e o bătaie de cap şi mai mare. Nu văd decît stele. – Concentrează-te doar pe cele mai strălucitoare, am sfătuit-o. – Asta-i o problemă. Ochii mei sînt mai buni decît ai tăi acum. Mai buni decît ai oricui altcuiva. Toate sînt strălucitoare. De aceea, probabil, n-am văzut niciodată constelaţii înainte de a ajunge pe Huckleberry. Prea multă informaţie. Ai nevoie de ochi umani ca să vezi constelaţii. Încă o bucăţică de umanitate care mi s-a luat… Ridică din nou privirea. – Cum te simţi? am întrebat-o, ușor neliniștit. – Bine, răspunse Jane. Ridică tivul bluzei; tăietura de la şold era lividă chiar şi în lumina slabă, dar mult mai puţin îngrijorătoare decît fusese înainte. – Doctor Tsao mi-a pansat-o, dar se vindeca chiar și înainte ca ea s-o trateze. Voia să-mi ia o mostră de sînge ca să verifice dacă există vreo infecţie, dar i-am spus să nu se ostenească. Oricum, pînă acum s-a transformat tot în SmartBlood. Asta nu i-am mai spus-o. Lăsă tivul să cadă. – Fără piele verde totuşi, am observat. – Nu. Nici ochi de pisică. Sau BrainPal. Ceea ce nu înseamnă că n-am capacităţi sporite. Numai că nu sînt evidente, lucru pentru care sînt recunoscătoare. Unde-ai fost? – Am văzut versiunea regizorală a anihilării coloniei whaidiene, am răspuns. Jane se uită la mine cu un aer întrebător; i-am povestit ceea ce 638

tocmai văzusem. – Crezi? mă întrebă Jane. – Ce să cred? – Că generalul ăsta, Gau, spera să nu distrugă colonia… – Nu ştiu. Discuţia a fost destul de onestă. Şi dacă voia pur şi simplu să distrugă colonia, ar fi putut s-o facă fără să treacă prin spectacolul ăsta de circ al încercării de a convinge colonia să capituleze. – În afară de cazul în care a fost o tactică a terorii, replică Jane. Frînge voinţa coloniştilor, fă-i să capituleze, distruge-i oricum. Trimite dovezile celorlalte rase ca să le demoralizezi. – Sigur. Asta are sens numai dacă plănuieşti să subjugi rasa. Dar nu prea seamănă cu felul în care Conclavul ar trebui să lucreze. Pare să fie o uniune de rase, nu un imperiu. – Aş face presupuneri cu prudenţă pe baza unui singur film. – Ştiu. Dar mă sîcîie. Filmul pe care ni l-a dat UC arată Conclavul distrugînd pur şi simplu colonia whaidiană. Ar trebui să privim Conclavul ca pe o ameninţare. Dar filmul pe care tocmai lam văzut îmi spune că nu e totul chiar atît de simplu. – De aceea a fost tăiat, sugeră Jane. – Pentru că e ambiguu? am întrebat. – Pentru că provoacă incertitudine, răspunse Jane. Uniunea Colonială ne-a trimis aici cu instrucţiuni precise şi ne-a dat informaţiile care să sprijine aceste instrucţiuni, fără cele care ne-ar determina să le punem la îndoială. – Nu vezi asta ca pe o problemă… – O văd ca pe o tactică. – Dar noi am lucrat pe baza premisei potrivit căreia Conclavul este o ameninţare imediată cu genocidul. Asta sugerează că nu este. – Iar faci presupuneri fără prea multe informaţii. – Tu ştiai despre Conclav. Un Conclav autor de genociduri se potriveşte cu ceea ce ştii? – Nu, răspunse Jane. Dar am spus mai devreme că ceea ce ştiu despre Conclav provine de la Charles Boutin, care plănuia în mod activ trădarea împotriva Uniunii Coloniale. Nu e credibil. – Tot mă deranjează. Nu-mi place că toate informaţiile astea au fost ascunse de noi. – Uniunea Colonială manevrează informaţiile. Aşa păstrează controlul. Ţi-am mai spus asta şi altă dată. N-ar trebui să fie o noutate. 639

– Mă face să mă întreb ce altceva nu mai ştim. Şi de ce. – Nu putem şti, replică Jane. Avem informaţiile pe care ni le-a furnizat Uniunea Colonială despre Conclav. Avem puţinul pe care-l ştiu eu. Şi mai avem bucata asta nouă de film. Asta-i tot ce-avem. M-am gîndit la întreaga situaţie vreme de un minut. – Nu, am răspuns. Mai avem şi altceva. * – Voi doi puteţi minţi? l-am întrebat pe Hickory. El şi cu Dickory stăteau în faţa mea, în camera de zi a casei noastre. Eu eram aşezat pe scaunul de la birou; Jane stătea alături de mine. Zoë, pe care o treziserăm din somn, căsca pe canapea. – Nu te-am minţit pînă acum, răspunse Hickory. – Dar e limpede că puteţi ocoli răspunsul, din moment ce nu asta v-am întrebat. – Putem minţi, spuse Hickory. E un avantaj al conştiinţei. – Nu l-aş numi avantaj. – Deschide un număr de posibilităţi interesante în comunicare, observă Hickory. – Presupun că e adevărat. Dar în acest moment nu mă interesează nici una dintre ele. M-am întors spre Zoë. – Scumpa mea, vreau să le ordoni celor doi să răspundă la toate întrebările mele cu sinceritate, fără minciuni sau ocolişuri. – De ce? întrebă Zoë. Ce se petrece? – Te rog, fă-o, Zoë, am insistat. Zoë făcu ceea ce i-am cerut. – Mulţumesc, am spus. Acum poţi să te duci înapoi în pat, scumpo. – Vreau să ştiu ce se petrece. – Nu-i ceva pentru care să fie nevoie să-ţi faci griji. – Mi-ai ordonat să-i pun pe ei doi să-ţi spună adevărul, şi vrei să cred că nu e ceva pentru care să-mi fac griji? – Zoë…, vorbi Jane. – În plus, dacă plec, nu există nici o garanţie că nu te vor minţi, continuă Zoë, grăbindu-se înainte ca Jane să apuce să termine. Zoë ştia că poate negocia cu mine; Jane era mult mai greu de clintit. – Sînt capabili din punct de vedere emoţional să te mintă, pentru că nu le pasă dacă te dezamăgesc. Dar nu vor să mă dezamăgească pe mine. 640

M-am întors iar spre Hickory. – E adevărat? am întrebat. – Te-am minţi dacă am simţi că este necesar, răspunse Hickory. N-am minţi-o pe Zoë. – Dă-i drumul, mă încurajă Zoë. – Scapă un singur cuvînt cuiva şi-ţi petreci anul următor întrun grajd de cai. – Buzele îmi sînt pecetluite, promise Zoë. – Nu, spuse Jane şi se apropie de Zoë. Trebuie să înţelegi că ceea ce auzi aici nu poţi spune mai departe cu nici un chip nimănui. Nici lui Gretchen. Nici unuia dintre prietenii tăi. Nimănui. Nu-i un joc şi nu e un secret distractiv. E o treabă teribil de serioasă, Zoë. Dacă nu eşti gata să accepţi asta, trebuie să pleci din camera asta chiar acum. Îmi asum riscul ca Hickory şi Dickory să ne mintă pe noi, dar nu pe tine. Aşa că înţelegi că, atunci cînd îţi cerem să nu spui mai departe nimănui, asta înseamnă că nu poţi să spui nimănui? – Da, răspunse Zoë, privind-o pe Jane drept în faţă. Înţeleg, Jane. Nici o vorbă. – Mulţumesc, Zoë, zise Jane şi apoi se aplecă şi-o sărută pe Zoë pe creştetul capului. Dă-i drumul, îmi spuse. – Hickory, îţi aminteşti cînd am avut discuţia în care v-am spus amîndurora că vreau să vă predaţi implanturile de conştiinţă? – Da, răspunse Hickory. – Am vorbit atunci despre Conclav. Iar tu ai zis că nu credeai că acesta este o ameninţare pentru colonie. – Am zis că noi credem că ameninţarea este neglijabilă. – De ce crezi asta? – Conclavul preferă să evacueze coloniile în loc să le distrugă. – De unde ştii asta? – Din propriile noastre informaţii despre Conclav, furnizate de guvernul nostru. – De ce nu ne-aţi comunicat şi nouă această informaţie? – Ni s-a spus să n-o facem. – De către cine? – De către guvernul nostru. – De ce v-ar cere să nu ne comunicaţi asta? – Avem un ordin permanent din partea guvernului nostru să nu vă comunicăm informaţii asupra unor probleme despre care nu sînteţi informaţi în mod substanţial, explică Hickory. Este o curtoazie faţă de guvernul vostru, care cere securitate şi încredere 641

din partea propriului nostru guvern, în numeroase privinţe. Nu team minţit, Dickory şi cu mine, dar nici nu ne este permis să oferim informaţii în mod voluntar. Îţi aduci aminte că înainte de a pleca de pe Huckleberry te-am întrebat ce ştii despre situaţia din această parte a spaţiului. – Da. – Încercam să descoperim cît de mult din ceea ce ştim ne era permis să-ţi spunem. Regretăm să spunem că nu păreai să ştii prea mult. Aşa că n-am putut să-ţi comunicăm prea mult. – Acum comunicaţi… – Acum întrebi. Iar Zoë ne-a cerut să nu minţim! – Aţi văzut filmul nostru despre Conclav, în care distruge colonia whaidiană. – Da, cînd l-aţi arătat tuturor coloniştilor. – Seamănă cu filmul vostru? – Nu. Al nostru era mult mai lung. – De ce ar fi versiunea noastră atît de scurtă? – Nu putem face speculaţii în legătură cu motivul pentru care guvernul vostru face lucrurile așa cum le face. Auzind asta, am făcut o pauză; construcţia frazei lăsa foarte mult loc pentru interpretare. Jane se repezi în discuţie. – Ai zis că totuși Conclavul preferă să evacueze coloniile, în loc să le distrugă. Afirmi asta din cauza filmului sau ai și alte informaţii? – Avem alte informaţii, răspunse Hickory. Filmul arată numai prima încercare a Conclavului de a înlătura o colonie. – Cîte altele au mai fost? întrebă Jane. – Nu ştim. Am fost lipsiţi de comunicarea cu guvernul nostru de aproape un an de pe Roanoke. Totuşi, cînd am plecat, Conclavul eliminase şaptesprezece colonii. – Cîte dintre acestea au fost distruse? – Trei, răspunse Hickory. Restul au fost evacuate. În zece cazuri, coloniştii au fost repatriaţi la rasele lor. Patru au ales să se alăture Conclavului. – Aveţi dovezi? – Conclavul sprijină cu documente fiecare eliminare a unei colonii şi o comunică fiecărui guvern care nu este membru. Avem informaţii despre toate eliminările de pînă la sosirea noastră aici, pe Roanoke. – De ce? vru să ştie Jane. Ce importanţă are această informaţie 642

pentru voi doi? – Guvernul nostru era perfect conştient de faptul că această colonie a fost fondată în ciuda avertismentelor Conclavului. Şi, deşi nu ştiam sigur, ne aşteptam ca Uniunea Colonială să încerce să ascundă această colonie de Conclav. Cînd Conclavul ar fi găsit colonia voastră, trebuia să vă arătăm aceste informaţii. – În ce scop? întrebă Jane. – Ca să vă convingem să predaţi colonia, răspunse Hickory. Nu puteam îngădui să fie distrusă. – Din cauza lui Zoë, am afirmat. – Da. – Oho! exclamă Zoë. – Linişte, scumpa mea, am zis. Zoë tăcu din nou. L-am cercetat cu atenţie pe Hickory. – Ce s-ar întîmpla dacă Jane şi cu mine am alege să nu predăm colonia? am întrebat. Dacă ea şi cu mine am hotărî că Roanoke ar trebui în schimb distrusă? – Am prefera să nu spunem. – Fără ocolişuri. Răspunde la întrebare. – V-am ucide pe tine şi pe locotenent Sagan, răspunse Hickory. Pe voi şi pe orice alt conducător al coloniei care ar autoriza distrugerea coloniei. – Ne-ai ucide? – Ar fi greu pentru noi, recunoscu Hickory. Ar trebui s-o facem fără implanturile de conştiinţă active, şi cred că nici Dickory, nici eu nu le-am mai porni vreodată. Emoţiile ar fi insuportabile. De asemenea, sîntem conştienţi de faptul că locotenent Sagan a fost din nou modificată genetic la parametrii operaţionali ai Foţelor Speciale. Asta ar îngreuna uciderea ei. – De unde ştiţi asta? – Observăm, răspunse Hickory. Ştim că încerci să ascunzi acest lucru, locotenente. Te dau de gol lucruri mărunte. Tai zarzavaturile mult prea repede. – Despre ce vorbesc? o întrebă Zoë pe Jane. – Mai tîrziu, Zoë, replică Jane şi îşi îndreptă din nou atenţia spre Hickory. Şi cum rămîne acum? Încă ne-ai mai omorî pe mine şi pe John? – Dacă alegeţi să nu predaţi colonia, da. – Să nu îndrăzniţi! se repezi Zoë. Se ridică în picioare furioasă. – Nu veţi face aşa ceva în nici o împrejurare! 643

Hickory şi Dickory tremurau de suprasolicitare emoţională, încercînd să asimileze mînia lui Zoë. – Tu eşti prea importantă. Pentru noi. Pentru toţi obinii. Zoë clocotea de furie. – Am pierdut deja un părinte din cauza obinilor! – Liniştiţi-vă, toată lumea, am spus. Nimeni nu omoară pe nimeni. În ordine? Nici nu intră-n discuţie. Zoë, ascultă, Hickory şi Dickory n-or să ne omoare pentru că noi n-o să lăsăm colonia să fie distrusă. Simplu ca bună ziua. Şi în nici un caz n-o să lăsăm să ţi se întîmple ţie ceva, Zoë. Hickory, Dickory şi cu mine sîntem cu toţii de acord că eşti prea importantă pentru asta. Zoë trase brusc aer în piept şi începu să suspine. Jane o luă în braţe şi o făcu să se aşeze la loc. Mi-am îndreptat atenţia din nou spre obini. – Vreau să vă fie clar amîndurora, am zis. În orice împrejurare, protejaţi-o pe Zoë. – Aşa o să facem, răspunse Hickory. Întotdeauna. – Bine, am răspuns. Încercaţi să nu mă omorîţi în acest timp. Nici pe Jane. – Vom încerca. – Bine, am răspuns. S-a aranjat. Să trecem mai departe. A trebuit să mă opresc cîteva clipe să-mi adun gîndurile; faptul de a fi informat că sînt ţinta unui asasinat şi izbucnirea cu totul justificată a lui Zoë care urmase mă zguduiseră de-a binelea. – Ai spus că au existat şaptesprezece eliminări de colonii despre care ştiţi voi. – Da, răspunse Hickory. – În paisprezece dintre ele coloniştii au supravieţuit, iar patru sau alăturat Conclavului. Vrei să spui că aceşti colonişti s-au alăturat, sau întreaga rasă? – Coloniştii, spuse Hickory. – Aşadar, nici una dintre rasele ale căror colonii au fost înlăturate n-a devenit membră a Conclavului. – Nu. Acest lucru a fost un motiv de îngrijorare chiar în interiorul Conclavului. Se presupunea că măcar unele dintre aceste rase ar accepta invitaţia de a intra în Conclav. Eliminările par să fi întărit hotărîrea contrară. – Rasele nu sînt forţate să intre în Conclav, zise Jane de pe canapea. – Nu, replică Hickory. Pur şi simplu nu li se îngăduie să se extindă mai departe. 644

– Nu văd cum ar putea impune aşa ceva, am comentat. E un univers mare. – Este, încuviinţă Hickory. Dar nici o rasă n-a fost dispusă să renunţe la administrarea coloniilor sale. Există întotdeauna o cale de a descoperi coloniile. – În afară de asta, am spus. De aceea ne-au pus să ne ascundem. Pentru oameni, e mai important să supravieţuiască în univers decît să controleze coloniile. – Poate, încuviinţă Hickory. – Vreau să văd fişierele acelea pe care le ai, Hickory, ceru Jane. Şi versiunea extinsă a filmului nostru, mi se adresă mie. – O să trebuiască să ne ducem în laboratorul tehnologic să le transferăm, zise Hickory. – Nimic nu se compară cu prezentul, am zis. Jane şi cu mine i-am spus noapte bună lui Zoë, am sărutat-o şi am ieşit pe uşă, îndreptîndu-ne spre cutia neagră, cu Hickory şi Dickory deschizînd drumul. – De ce-ai spus ceea ce ai spus acolo înăuntru? întrebă Jane pe drum. – Ce-am spus? – Că n-o să permiţi distrugerea coloniei. – În primul rînd, fiica noastră era în pragul unei crize nervoase, gîndindu-se la Hickory şi Dickory străpungîndu-ne cu pumnale. Şi în al doilea rînd, dacă am de ales între capitulare şi transformarea în cenuşă a fiecărui bărbat, femei şi copil din colonie, ştiu ce-o să fac. – Iar faci presupuneri pe baza unor informaţii limitate, comentă Jane. Trebuie să mă uit la înregistrările alea înainte de a lua orice fel de hotărîre în legătură cu indiferent ce. Pînă atunci orice alegere trebuie să aştepte. – Pot să afirm deja că o să ne învîrtim mult în jurul cozii cu hotărîrea asta, am replicat şi am ridicat ochii spre stele. Jane îmi urmări privirea. – Mă întreb în jurul căreia dintre ele se roteşte Huckleberry. Cred că poate ar fi trebuit să rămînem cu toţii acolo. Atunci ar fi fost problema altcuiva. Măcar pentru o vreme. – John, vorbi Jane. M-am întors. Se oprise la cîţiva paşi în urma mea şi privea încă în sus. – Ce? am întrebat. Am ridicat din nou ochii. 645

– Ai descoperit o constelaţie? – E o stea sus care nu era acolo înainte, arătă Jane. Aceea. Am mijit ochii şi apoi mi-am dat seama că nu conta dacă îmi forţez privirea sau nu, pentru că nu ştiam care stele trebuiau să fie acolo şi care nu. Apoi am văzut-o. Strălucitoare. Şi în mişcare. – O, Doamne, am exclamat. Jane ţipă şi se prăbuşi la pămînt, ţinîndu-se de cap. Am alergat spre ea. Avea convulsii. Am încercat să o prind în braţe şi braţul ei se destinse brusc, plesnindu-mă cu palma în partea laterală a capului şi trîntindu-mă cu putere pe jos. Am văzut o străfulgerare albă şi mi-am petrecut următoarele cîteva clipe incerte nemişcat, încercînd să nu vomit. Hickory şi Dickory mă culeseră din ţărînă, cîte unul de fiecare braţ. M-am uita în jur ameţit, căutînd-o pe Jane. Nu mai era întinsă pe jos; în schimb, umbla cu furie de colo pînă colo, bolborosind ca o nebună. Se opri, îşi arcui spatele şi ţipă ca o furie. Am strigat şi eu, complet surprins. În cele din urmă păşi spre mine. – O să trebuiască să te întîlneşti cu ei fără mine, pentru că în clipa asta i-aş omorî dracului pînă la ultimul! – Ce tot vorbeşti? – Nenorocita de Uniune Colonială, răspunse Jane, şi împunse cerul cu un deget. Ăştia-s ei, şi coboară acum. Aici. – De unde ştii? Jane se uită în altă parte şi scoase un rîs uşor, straniu, pe care nu-l mai auzisem niciodată la ea, şi speram sincer să nici nu-l mai aud. – Da. Bine. Îţi aduci aminte cînd vorbeam mai demult despre noile mele capacităţi şi ziceam că n-am un BrainPal? – Da, am răspuns. – Mda… Se dovedeşte că m-am înşelat. * – Trebuie să spun că aş fi crezut că o să fii fericit să mă vezi, spuse generalul Rybicki. Toţi ceilalţi par să fie. Făcu semn către strada de dincolo de fereastră, plină de imaginea de dis-de-dimineaţă a locuitorilor de pe Roanoke ieşiţi din minţi de bucurie că izolarea lor se apropia de sfîrşit. – Unde-i Sagan? – Trebuie să-mi spui ce naiba se petrece, generale, am replicat. Rybicki se uită din nou la mine. – Scuză-mă? Nu mai sînt comandantul tău, Perry, dar încă sînt 646

superiorul tău. S-ar cuveni puţin mai mult respect. – Pe dracu’! Şi lua-te-ar dracu’ şi pe tine. N-a existat nici măcar un singur lucru legat de colonia asta cu care să fii cinstit, de cînd ne-ai recrutat! – Am fost atît de sincer cu voi pe cît am putut. – Atît de sincer pe cît ai putut, am repetat, şi era imposibil să nu auzi neîncrederea din vocea mea. – Dă-mi voie să reformulez, zise Rybicki. Am fost atît de sincer cu voi pe cît mi s-a îngăduit să fiu. – Ne-ai minţit pe mine şi pe Jane şi o întreagă colonie. Ne-ai trimis la nenorocitul ăsta de capăt al universului şi ne-ai ameninţat cu distrugerea din partea unui grup despre care nici unul dintre noi nu ştia măcar că există. Ai luat colonişti instruiţi pe utilaje moderne şi i-ai silit să colonizeze o planetă cu maşini antice, pe care abia ştiau să le folosească. Dacă nu s-ar fi întîmplat ca unii dintre coloniştii noştri să fie menoniţi, singurul lucru pe care l-ai fi găsit aici ar fi fost nişte oase. Şi pentru că n-aţi cercetat planeta asta destul de bine ca să aflaţi că are propria ei specie inteligentă, şapte dintre coloniştii mei au murit în ultimele trei zile. Aşa încît, cu tot respectul cuvenit, generale, poţi să mă pupi în cur! Jane nu-i aici pentru că, dacă ar fi fost, tu probabil erai deja mort. Nu mă simt nici eu cu mult mai îndurător faţă de tine! – De acord, replică Rybicki încruntat. – Acum, am continuat, răspunsuri. – Din moment ce ai pomenit de distrugere, ai aflat despre Conclav. Cît de mult ştii? – Ştiu ce informaţii ne-aţi trimis, am răspuns, omiţînd să pomenesc că mai ştiu şi altceva. – Atunci ştii că acesta caută cu multă energie coloniile noi şi le nimiceşte. Aşa cum e de aşteptat, asta nu arată prea bine în ochii raselor care şi-au văzut coloniile distruse. Uniunea Colonială a trecut în fruntea rezistenţei faţă de Conclav, iar colonia asta a jucat un rol important. – Cum? am întrebat. – Prin faptul că aţi rămas ascunşi. Dumnezeule, Perry, sînteţi aici de aproape un an! Conclavul a luat-o razna căutîndu-vă. Şi cu cît trec zilele în care nu vă găseşte, cu atît mai puţin înspăimîntător arată. Arată din ce în ce mai mult drept ceea ce este în realitate: cea mai mare schemă piramidală din univers. E un sistem în care cîteva rase puternice speculează credulitatea unui grup de rase mai slabe pentru a pune mîna pe fiecare planetă 647

locuibilă din cale. Am folosit această colonie ca pîrghie pentru a desprinde din Conclav unele dintre aceste rase credule. Destabilizăm Conclavul înainte de a atinge masa critică şi de a ne strivi pe noi şi pe toţi ceilalţi împreună cu noi. – Şi pentru asta a fost nevoie să înşelaţi pe toată lumea, inclusiv echipajul de pe Magellan? – Din nefericire, da. Uite: numărul oamenilor care ştiau despre asta trebuia să rămînă cît mai mic cu putinţă. Ministrul colonizării. Eu. Generalul Szilard din Forţele Speciale şi cîţiva soldaţi aleşi cu grijă. Am supravegheat încărcătura şi am manipulat parţial selecţia colonială. Nu este un accident că aveţi menoniţi aici, Perry. Şi nu e un accident că aveţi destule maşini antice ca să vă ajute să o scoateţi la capăt. Este regretabil că nu vam putut spune, şi îmi pare rău că n-am găsit o altă cale de a face asta. Dar n-o să-mi cer scuze pentru ce-am făcut, pentru că a mers. – Şi cum arată jocul ăsta acasă? Ce părere au planetele natale ale oamenilor noştri despre faptul că vă jucaţi cu vieţile prietenilor şi familiilor lor? – Nu ştiu, răspunse Rybicki. Existenţa Conclavului e un secret de stat, Perry. N-am spus fiecărei colonii în parte. Nu e ceva pentru care să trebuiască să-şi facă griji deocamdată. – Nu crezi că o federaţie de cîteva sute de alte rase din partea asta de spaţiu este ceva despre care cei mai mulţi ar vrea să afle? am comentat. – Sînt sigur că ar vrea să afle. Şi, între noi fie vorba, dacă lucrurile ar sta cum vreau eu, probabil că ar şti deja. Dar nu depinde de mine, nici de tine sau de oricare dintre noi. – Aşa că toată lumea crede în continuare că ne-am pierdut. – Aşa e. A doua colonie pierdută de la Roanoke. Sînteţi celebri. – Dar tocmai ai dat de gol jocul, am spus. Ai venit aici. Cînd o să te întorci, oamenii or să ştie că sîntem aici. Iar oamenii mei ştiu despre Conclav. – De unde ştiu? – Pentru că le-am spus, am replicat, nevenindu-mi să cred. Vorbeşti serios, generale? Te aşteptai să le îndrug că nu pot folosi nici o tehnologie mai avansată decît o combină mecanică şi să nu le ofer nici un motiv? Aş fi fost primul mort de pe planetă. Şi pentru că ei ştiu, toţi cunoscuţii lor din Uniunea Colonială vor şti şi ei. În afară de cazul în care plănuieşti să ne ţii izolaţi. În care caz, aceiaşi oameni care saltă de bucurie dincolo de fereastra aia te 648

vor spînzura de picioare. – Nu, n-o să fiţi băgaţi la loc în vizuină. Pe de altă parte, nici naţi ieşit cu totul din ea… încă. Ne aflăm aici să facem două lucruri. Primul este să luăm echipajul de pe Magellan. – Lucru pentru care fără îndoială vă vor purta recunoştinţă veşnică, deşi, din cîte cred eu, căpitanul Zane îşi vrea nava înapoi. – Al doilea lucru este să vă anunţăm că puteţi folosi acum toate utilajele pe care nu le-aţi folosit. Luaţi-vă adio de la mileniul al doilea. Bine-aţi venit în epoca modernă. Totuşi, nu puteţi trimite mesaje înapoi în Uniunea Colonială. Există încă vreo cîteva amănunte de pus la punct. – Folosirea utilajelor moderne o să ne dea de gol. – Aşa e… – Îmi dai fiori. Am petrecut un an ascunzîndu-ne pentru ca tu să poţi slăbi Conclavul, iar acum vrei să ne dăm de gol. Poate că mintea mi-e cam neclară, dar nu-mi dau seama cum masacrarea noastră de către Conclav ajută Uniunea Colonială. – Presupui că o să fiţi masacraţi. – Există o altă variantă? am întrebat. Dacă întrebăm frumos, o să ne lase Conclavul să ne strîngem doar bagajele şi să plecăm? – Nu asta spun, zise Rybicki. Spun că Uniunea Colonială v-a ţinut ascunşi pentru că aveam nevoie să vă ţinem ascunşi. Acum, avem nevoie să lăsăm Conclavul să afle unde sînteţi. Am plănuit ceva. Şi, odată ce scoatem la iveală mica noastră surpriză, n-o să mai aibă nici un rost să păstrăm secretul fie despre voi, fie despre Conclav, faţă de colonii. Pentru că pînă atunci Conclavul se va fi prăbuşit, iar voi veţi fi fost cheia. – Trebuie să-mi spui cum, am insistat. – Fie, răspunse Rybicki, şi-mi spuse. * – Cum te simţi? am întrebat-o pe Jane, în cutia neagră. – Nu mai vreau să bag pumnalul în oameni, dacă asta întrebi, răspunse Jane şi-şi ciocăni fruntea cu vîrful degetului, vrînd să arate BrainPalul cuibărit în spatele ei. Încă nu sînt prea încîntată în legătură cu ăsta. – Cum de n-ai ştiut că e acolo? – BrainPalurile sînt activate de la distanţă. Nu l-aş fi putut porni singură. Nava lui Rybicki a transmis un semnal de căutare; semnalul a trezit BrainPalul. Acum e pornit. Ascultă, am parcurs fişierele pe care mi le-a dat Hickory. – Toate? am întrebat. 649

– Da, răspunse Jane. Am fost complet transformată şi am BrainPalul. Mă pot întoarce la viteza de prelucrare a Forţelor Speciale. – Şi? – Se confirmă. Hickory are filme şi documentaţie din surse ale Conclavului, ceea ce e suspect. Dar are materiale care susţin fiecare caz, din surse ale obinilor, de la rasele ale căror colonii au fost eliminate şi chiar de la Uniunea Colonială. – Ar putea fi toate falsificate, am spus. Ar putea fi o înşelătorie monumentală. – Nu, replică Jane. Fişierele Uniunii Coloniale au cîte un segment de date de verificare în metatext. Le-am trecut prin BrainPal. Sînt autentice. – Cu siguranţă asta îţi trezeşte preţuirea pentru bătrînul Hickory, nu-i aşa? – Întocmai. Nu minţea cînd spunea că obinii n-ar trimite chiar pe oricine să stea cu Zoë. Deşi, din ceea ce văd din fişierele astea, Dickory e superiorul, dintre cei doi. – Iisuse! Tocmai cînd credeai că-l cunoşti pe tip… Sau pe tipă sau pe creatura de sex nedefinit, ceea ce de fapt este. – Nu e nedefinit, preciză Jane. E amîndouă. – Cum rămîne cu acest general Gau? Fişierele tale au ceva despre el? – Cîte ceva. Doar esenţialul. E din rasa vrenn, şi ceea ce spune în înregistrarea noastră extinsă pare să fie corect: după bătălia cu kiesii, a început să se agite ca să creeze Conclavul. La început, n-a avut succes. A fost aruncat în închisoare pentru agitaţie politică. Apoi însă conducătorul vrenn a avut parte de un sfîrşit nefericit, iar generalul a fost eliberat de următorul regim. Am înălţat din sprînceană. – Asasinat? – Nu. Dereglare cronică a somnului. A adormit în timp ce mînca şi a căzut cu faţa înainte în cuţitul de pe masă. I-a străpuns creierul. Moarte instantanee. Generalul ar fi putut probabil conduce Vrennu, dar s-a hotărît în schimb să încerce să constituie Conclavul. Încă nu conduce Vrennu. Lumea lui nici măcar n-a făcut parte dintre membrii fondatori ai Conclavului. – Cînd am vorbit cu Rybicki, a numit Conclavul o schemă piramidală. Unele rase din vîrf se aleg cu beneficiile, iar cele de la bază nu contează nici cît negru sub unghie. – Poate, zise Jane. Din ceea ce am văzut în fişiere, primele 650

colonii pe care le-a deschis Conclavul au fost populate de relativ puţine rase. Dar dacă ăsta e un indiciu că unele rase se bucură de un avantaj, sau e vorba doar de potrivirea raselor cu planeta, n-aş putea să-ţi spun. Chiar dacă ar fi prima variantă, nu diferă cu nimic de ceea ce se întîmplă aici. Colonia asta este înfiinţată în întregime de cele mai vechi colonii umane, cele care au existat înainte de Uniunea Colonială. Din punct de vedere etnic şi economic, nu seamănă cîtuşi de puţin cu celelalte colonii. – Crezi că acest Conclav e o ameninţare pentru noi? am întrebat. – Sigur că da. Fişierele arată limpede că, în orice situaţie, Conclavul va distruge o colonie care nu capitulează. Modul de operare e întotdeauna acelaşi: umple cerul cu nave spaţiale şi pune pe fiecare să tragă asupra coloniei. Nici oraşele mari n-ar supravieţui la aşa ceva, cu atît mai puţin o colonie. Roanoke ar fi vaporizată instantaneu. – Dar tu crezi că e un lucru probabil? am întrebat. – Nu ştiu, răspunse Jane. Am informaţii mai bune decît înainte, dar datele sînt încă incomplete. De aproape un an, de cînd sîntem aici, ne lipsesc informaţii, şi nu cred că vom căpăta mai multe. Oricum, nu de la Uniunea Colonială. Îţi pot spune doar că nu am autorizaţia de a vedea fişierele Uniunii Coloniale pe care mi le-a dat Hickory. Şi indiferent ce se va întîmpla, nu sînt dispusă să predau colonia fără luptă. I-ai spus lui Rybicki ce ştim? – Nu, am răspuns. Şi nici nu cred că ar trebui să-i spunem. Cel puţin, nu încă. – N-ai încredere în el… – Să zicem doar că-mi fac griji. Nici Rybicki nu s-a dat peste cap să ne ofere nimic. L-am întrebat ce crede, dacă ne va lăsa Conclavul să plecăm pur şi simplu de pe planeta asta dacă dorim, iar el a sugerat că nu. – Te-a minţit. – A preferat să răspundă altfel decît i-ar dicta onestitatea totală. Nu sînt sigur că e tocmai o minciună. – Nu pari să crezi că asta ar fi o problemă… – Cred că e o tactică. Jane surîse, constatînd răsturnarea discuţiei noastre de mai devreme. – Dar îmi sugerează, de asemenea, că s-ar putea să nu fie o idee bună să înghiţim fiecare frază pe care ne-o serveşte. Am mai fost manipulaţi şi înainte. Nu mă îndoiesc că sîntem manipulaţi din 651

nou. – Vorbeşti ca Trujillo… – Aş dori să vorbesc ca Trujillo. El a pornit gîndind că toate astea au legătură cu o gîlceavă politică pe care o avea cu Ministrul Colonizării. În acest moment, așa ceva pare doar o ciudăţenie adorabilă. Situaţia noastră e ca o cutie puzzle, Jane. De fiecare dată cînd cred că ştiu ce se petrece, apare dintr-odată alt nivel de complicaţii. Vreau doar să rezolv chestia asta afurisită. – Nu avem destule informaţii ca s-o rezolvăm. Toate informaţiile lui Hickory se verifică, dar sînt vechi şi nu ştim dacă metodele Conclavului s-au schimbat, dacă îşi consolidează puterea sau se destramă. Uniunea Colonială n-a fost prea îndatoritoare cu noi, dar nu-mi dau seama dacă asta e din răutate sau dacă au ales ce informaţii să ne furnizeze ca să ne putem face treaba fără să ne fie distrasă atenţia. Atît Conclavul, cît şi Uniunea Colonială au planuri. Dar nici un plan nu este limpede din datele pe care le avem, iar noi sîntem prinşi la mijloc. – Există un cuvînt pentru asta, am comentat. Pion. – Al cui pion, asta-i întrebarea. – Cred că ştiu. Dă-mi voie să-ţi spun ultima chichiţă… – Îmi trec prin cap vreo zece-cincisprezece lucruri care-ar putea merge prost, zise Jane după ce am terminat. – La fel şi eu. Şi aş fi dispus să pariez că nu-s aceleaşi.

652

ZECE La o săptămînă după sosirea pe cerul planetei Roanoke, CUS Sacajawea porni spre Phoenix, ducînd cu ea o sută nouăzeci dintre membrii fostului echipaj de pe Magellan. Paisprezece rămaseră pe loc: doi se căsătoriseră între timp cu colonişti, o alta rămăsese însărcinată şi nu voia să dea ochii cu soţul ei, unul bănuia că îl aşteaptă un mandat de arestare dacă se întorcea pe Phoenix, iar ceilalţi zece doriseră pur şi simplu să rămînă. Mai rămaseră pe loc încă doi: muriseră, unul de atac de cord, iar altul ca urmare a unui accident alcoolic cu maşinile agricole. Căpitanul Zane îşi luă rămas-bun de la toţi membrii în viaţă ai echipajului care rămîneau, promise că o să găsească o cale de a le trimite plata din urmă, apoi dispăru cît mai repede cu putinţă. Era un om bun, dar nu-l învinovăţeam pentru că voia să se întoarcă în spaţiul UC. Cînd Sacajawea ajunse înapoi pe Phoenix, echipajului de pe Magellan nu i se permise să meargă acasă. Roanoke fusese o colonie în mare parte neexplorată; flora, fauna şi bolile ei erau necunoscute şi potenţial letale pentru cei care nu fuseseră expuşi. Întregul echipaj urma să rămînă în carantină într-o aripă a spitalului FCA de pe staţia Phoenix, vreme de o lună standard. Inutil să spunem că echipajul aproape că se răzvrăti la auzul veştii. Se ajunse la un compromis: echipajul de pe Magellan avea să rămînă în carantină, dar fiecare avea permisiunea să ia legătura cu un număr mic dintre cei dragi, cu condiţia ca aceştia să păstreze tăcerea asupra întoarcerii echipajului pînă cînd UC lansa în mod oficial vestea că fusese găsită colonia pierdută de pe Roanoke. Toată lumea, membrii echipajului şi familiile, acceptară cu bucurie termenii. Inutil de spus, zvonuri despre întoarcerea echipajului de pe Magellan se scurseră instantaneu. Presa de ştiri şi guvernele coloniale care încercară să afle mai mult fură întîmpinate cu dezminţiri oficiale din partea guvernului UC şi cu avertismente neoficiale că publicarea ştirilor ar duce la consecinţe negative, dramatice; povestea rămase oficial îngropată. Dar zvonul se 653

răspîndi printre familiile echipajului de pe Magellan, şi de la ele la prieteni şi colegi, iar de acolo la echipajele altor nave spaţiale, civile şi militare. Istoria fu confirmată pe tăcute de membrii echipajului de pe Sacajawea care, în ciuda faptului că aterizaseră pe Roanoke şi intraseră cu toţii în contact cu echipajul de pe Magellan, nu se aflau ei înşişi în carantină. Uniunea Colonială nu are mulţi aliaţi în spaţiul cunoscut, dar are totuși cîţiva; în scurtă vreme, echipajele navelor aliate auziră şi ele despre întoarcerea personalului de pe Magellan. Aceste echipaje umpleau navele şi călătoreau către alte porturi, dintre care unele nu erau deloc prietenoase faţă de Uniunea Colonială, iar unele aparţineau unor membri ai Conclavului. Acolo, unii dintre membrii acestor echipaje converteau în bani lichizi informaţiile lor despre întoarcerea echipajului de pe Magellan. Nu era nici un secret: Conclavul căuta colonia pierdută Roanoke; la fel, nu era nici un secret că era încîntat să plătească pentru informaţii demne de încredere. Unii dintre cei care ofereau informaţii de bunăvoie erau chiar încurajaţi de către Conclav, sub forma unor sume de bani cu adevărat indescriptibile, pentru a descoperi exact locul în univers unde se aflase echipajul de pe Magellan în tot acest timp. Informaţia era greu de obţinut, şi de aceea recompensa era atît de inimaginabil de mare. Dar din întîmplare, scurtă vreme după ce Sacajawea se întoarse la staţia Phoenix, ajutorul de navigator fu concediat pentru că venise beat la post. Ofiţerul se găsea acum pe o listă neagră; nu avea să mai călătorească niciodată printre stele. Teama de sărăcie, plus dorinţa de răzbunare meschină îl făcură pe acest fost navigator să divulge faptul că se afla în posesia unor informaţii despre care auzise că i-ar putea interesa pe alţii, şi că era dispus să le dea mai departe pentru o sumă care să compenseze nedreptăţile pe care le suferise din partea flotei spaţiale civile a Uniunii Coloniale. Obţinu suma; transmise coordonatele coloniei Roanoke. În acest fel, la numai trei zile după începutul celui de-al doilea an al coloniei Roanoke, o singură navă apăru pe cer, deasupra noastră. Era Steaua blîndă, aducîndu-l pe generalul Gau, care îmi trimise complimente mie, în calitate de conducător al coloniei, şi mă invită să ne întîlnim ca să discutăm viitorul lumii mele. Era ziua a treia a lunii Magellan. Potrivit estimărilor serviciilor de informaţii ale Forţelor Coloniale de Apărare, începute înainte ca „scurgerea” să fie pusă la cale, generalul Gau era foarte punctual. 654

*

– Aveţi apusuri fermecătoare aici, vorbi generalul Gau printr-un dispozitiv de traducere agăţat de un şnur. Soarele apusese în urmă cu cîteva minute. – Am mai auzit replica asta… Venisem singur, lăsînd-o pe Jane să ţină în frîu coloniştii plini de nelinişte din Croatoan. Naveta generalului Gau aterizase la un kilometru distanţă de sat, dincolo de rîu. Aici încă nu existau case. Lîngă navetă, un detaşament de soldaţi mă urmăriră cu privirea în timp ce treceam pe lîngă ei. Comportamentul lor sugera că nu mă considera o ameninţare prea mare pentru general. Aveau dreptate. Nu aveam nici cea mai mică intenţie să încerc să-i fac vreun rău. Voiam doar să văd cît de mult îl recunoşteam din versiunile lui pe care le văzusem în fişierele video. Gau făcu un gest graţios auzind răspunsul meu. – Scuzele mele, spuse el. Nu voiam să fiu nesincer. Apusurile voastre chiar sînt fermecătoare. – Mulţumesc. N-am nici un merit pentru ele; n-am făcut eu lumea asta. Dar apreciez complimentul. – Cu plăcere. Şi sînt mulţumit să aud că guvernul vostru v-a pus la dispoziţie informaţii despre eliminările noastre de colonii. A existat o oarecare îngrijorare că n-ar fi făcut-o. – Adevărat…, am comentat eu. – O, da. Ştim cît de strict controlează fluxul informaţiilor Uniunea Colonială. Ne făceam griji că vom sosi aici, că voi nu veţi şti nimic despre noi – sau veţi avea cunoştinţe incomplete –, iar lipsa de informaţii vă va determina să faceţi ceva iraţional. – Cum ar fi: să nu predăm colonia! – Da. Capitularea coloniei ar fi cea mai bună conduită, după părerea noastră. Ai fost vreodată în armată, administrator Perry? – Am fost. În Forţele Coloniale de Apărare. Gau mă privi cercetător. – Nu eşti verde. – Nu mai sînt. – Presupun că ai comandat trupe… – Am comandat. – Atunci ştii că nu-i nici o ruşine să capitulezi atunci cînd forţele tale sînt depăşite numeric şi ca armament, şi cînd ai în faţă un adversar onorabil, unul care respectă comanda pe care o ai asupra oamenilor tăi şi care te-ar trata aşa cum s-ar aştepta să tratezi tu propriile lui trupe, dacă situaţia ar fi invers. 655

– Regret să spun că, în experienţa mea din FCA, numărul oponenţilor pe care i-am înfruntat şi care ne-ar fi primit capitularea a fost relativ mic. – Da, bine, comentă Gau. Un rezultat al propriilor voastre politici, administrator Perry. Sau al politicilor FCA, pe care ai fost obligat să le urmezi. Voi, umanii, nu vă pricepeţi prea bine să primiţi capitularea altor specii. – Aş fi dispus să fac o excepţie pentru tine. – Mulţumesc, administrator Perry. Chiar şi prin translator, îi puteam simţi amuzamentul sec. – Nu cred că va fi necesar. – Sper să te răzgîndeşti. – Eu speram că tu mi te-ai putea preda mie. Dacă ai văzut informaţiile despre felul în care Conclavul a dirijat eliminările precedente, ştii că, atunci cînd coloniile capitulează în faţa noastră, le onorăm sacrificiul. Nu vom face nici un rău nici unuia dintre oamenii tăi. – Am văzut cum aţi dirijat lucrurile astea pînă acum – în cazul în care n-aţi aruncat în aer colonia. Dar am auzit că noi sîntem un caz special. Aţi fost păcăliţi de Uniunea Colonială în privinţa locului în care ne aflam. Am făcut Conclavul să arate ridicol. – Da, colonia dispărută. Vă aşteptam, ştii. Ştiam cînd ar fi trebuit să facă saltul nava voastră. Urma să fiţi întîmpinaţi de cîteva nave, inclusiv a mea. Oamenii voştri n-ar fi apucat nici măcar să iasă din navă. – Plănuiaţi să distrugeţi nava Magellan… – Nu. Nu dacă nu încerca să atace sau să înceapă colonizarea. Altfel, am fi escortat pur şi simplu nava la distanţa de salt pentru a se întoarce pe Phoenix. Dar ne-aţi indus în eroare, aşa cum spui, şi ne-a luat tot timpul ăsta ca să vă găsim. Ai putea spune că asta a făcut Conclavul să arate ridicol. Noi credem că a făcut Uniunea Colonială să arate disperată. Şi v-am găsit. – A durat numai un an. – Şi putea să dureze încă unul după acesta. Sau v-am fi putut găsi mîine. Era doar o problemă de cînd v-am fi găsit, administrator Perry. Nu de dacă. Şi te-aş ruga să te gîndeşti la asta: guvernul vostru a riscat viaţa ta, şi a tuturor membrilor coloniei, ca să pună la cale o iluzie de sfidare la adresa noastră. A fost o colonizare inutilă. Mai devreme sau mai tîrziu v-am fi găsit. V-am găsit. Şi iată-ne! – Pari iritat, generale. 656

Generalul îşi mişcă gura într-un fel care am presupus că este un zîmbet. – Sînt iritat, recunoscu el. Am irosit timp şi resurse pe care leaş fi cheltuit mai bine construind Conclavul, decît căutînd colonia voastră și parînd manevre politice din partea membrilor Conclavului care au luat drept afront personal insolenţa guvernului vostru. Există un grup substanţial de membri ai Conclavului ce vor să pedepsească guvernul vostru atacînd omenirea în chiar inima ei – atacînd direct Phoenixul! M-am simţit năpădit în acelaşi timp de un val de nelinişte şi de unul de uşurare. Cînd Gau a spus „atacînd omenirea în chiar inima ei”, am presupus că s-a referit la Pămînt; faptul că a pomenit de Phoenix mi-a adus aminte că singurii care se gîndeau la Pămînt ca la inima omenirii erau cei născuţi acolo. În ceea ce privea restul universului, Phoenix era planeta de baştină a umanităţii. – Dacă e atît de puternic Conclavul vostru pe cît sugerezi, atunci aţi putea ataca Phoenix, am spus. – Am putea. Şi l-am distruge. Am putea nimici la fel de bine fiecare colonie umană, şi, ca să-ţi spun sincer, nu există prea multe rase în spaţiu, din Conclav sau din afara lui, care să se plîngă prea mult de asta. Dar o să-ţi repet ceea ce le-am zis acelora din Conclav care vă vor dispăruţi: Conclavul nu este un mecanism de cucerire! – Aşa spui tu. – O spun. Acesta a fost lucrul cel mai greu pe care a trebuit să-i fac pe oameni să-l înţeleagă, atît în Conclav cît şi în afara lui. Imperiile bazate pe cuceriri nu durează, administrator Perry. Devin găunoase din interior, din cauza lăcomiei conducătorilor şi a apetitului nesfîrşit pentru război. Conclavul nu este un imperiu, iar eu nu vreau să dispară umanitatea, administrator Perry. Vreau ca ea să devină parte a Conclavului. Iar dacă acest lucru va fi exclus, o s-o las în voia sa, pe lumile pe care le-a avut înainte de Conclav, şi numai pe acelea. Dar aş prefera să vă am alături, ca pe unii dintre noi. Omenirea este puternică şi incredibil de ingenioasă. A obţinut un succes imens într-o perioadă scurtă de timp. Există rase care au călătorit printre stele vreme de mii de ani de-ai voştri și care n-au realizat atît de multe sau n-au înfiinţat colonii cu atîta succes. – Mi-am pus întrebări în legătură cu asta, am observat. Atîtea alte rase au fost în spaţiu şi au colonizat lumi de atîta vreme, şi 657

totuşi noi a trebuit să ieşim printre stele ca să vă găsim pe oricare dintre voi. – Am un răspuns pentru asta. Dar îţi garantez că n-o să-ţi placă. – Spune-mi oricum. – Am investit în luptă mai mult decît am investit în explorare. – E un răspuns destul de simplist, generale. – Uită-te la civilizaţiile noastre. Sînt toate de aceeaşi mărime pentru că ne limităm unii pe alţii prin război. Sîntem cu toţii la acelaşi nivel de tehnologie, pentru că ne tîrguim, facem comerţ şi furăm unii de la alţii. Ocupăm cu toţii aceeaşi porţiune de spaţiu pentru că aici am început, şi preferăm să ne controlăm coloniile în loc să le lăsăm să se dezvolte fără noi. Ne luptăm pentru aceleaşi planete şi numai din cînd în cînd explorăm ca să găsim altele, pentru care ne ciorovăim apoi ca nişte animale hoitare pe un cadavru. Civilizaţiile noastre au atins un echilibru, administrator Perry. Un echilibru artificial care ne face să alunecăm cu toţii spre entropie. Asta se întîmpla înainte ca rasa umană să ajungă în această parte de spaţiu. Sosirea voastră a stricat acest echilibru pentru o vreme. Dar acum v-aţi încadrat în aceeaşi schemă a furtului şi gîlcevii ca şi noi toţi ceilalţi… – Nu sînt sigur de asta, am spus. – Chiar aşa? Dă-mi voie să te întreb, administrator Perry, cîte dintre planetele omenirii erau proaspăt descoperite? Şi cîte au fost luate pur şi simplu de la alte rase? Cîte planete au pierdut oamenii în favoarea altor rase? M-am întors cu gîndul la ziua în care am sosit deasupra celeilalte planete, falsa Roanoke, şi mi-am adus aminte de întrebările ziariştilor, care voiau să ştie de la cine am luat planeta. Considerau de la sine înţeles că a fost luată; nu le-a trecut prin minte să întrebe dacă era nou descoperită. – Planeta asta e nouă, am spus. – Chiar şi o cultură atît de energică precum a voastră explorează acum mai ales din disperare. Sînteţi prizonieri în aceleaşi tipare stagnante ca şi restul. Civilizaţia voastră va decădea treptat, la fel ca și restul dintre noi. – Iar tu crezi că ceea ce numiţi Conclavul va schimba asta… – În orice sistem, există un factor care limitează creşterea. Civilizaţiile noastre funcţionează ca un sistem, iar factorul nostru limitator este războiul. Scoate acel factor şi sistemul înfloreşte. Ne putem concentra asupra cooperării. Putem explora în loc să ne 658

luptăm. Dacă ar fi existat un Conclav, poate că v-am fi întîlnit înainte ca voi să ieşiţi în spaţiu şi să ne găsiţi. Poate că o să începem acum explorările şi o să găsim rase noi. – Şi ce să faceţi cu ele? Există o rasă inteligentă pe această planetă. În afară de a mea, vreau să spun. Ne-am întîlnit într-un mod mai curînd nefericit, şi unii dintre noi au sfîrşit prin a muri. A fost nevoie de ceva muncă din partea mea ca să-i conving să nu-i omoare pe toţi cei pe care-i puteau găsi. Ce vei face tu, generale, cînd o să dai de o rasă nouă pe o planetă pe care o vrei pentru Conclav? – Nu ştiu, răspunse generalul Gau. – Poftim? – Ei bine, nu ştiu. Nu s-a întîmplat încă. Am fost ocupaţi să ne consolidăm poziţiile faţă de rasele pe care le cunoaştem şi faţă de lumile care au fost deja explorate. N-am avut timp să explorăm. Nu s-a pus problema. – Îmi pare rău. Nu ăsta era răspunsul pe care-l aşteptam. – Ne aflăm într-un moment foarte delicat, administrator Perry, privind viitorul coloniştilor tăi. N-o să complic inutil lucrurile minţind. În special, nu în legătură cu ceva atît de neînsemnat pentru situaţia noastră curentă cum este o problemă ipotetică. – Mi-ar plăcea să cred măcar atît, generale Gau. – Atunci e un început. Mă măsură cu privirea din cap pînă-n picioare. – Ai spus că ai fost în Forţele Coloniale de Apărare. Din ceea ce ştiu despre fiinţele umane, asta înseamnă că nu eşti originar din Uniunea Colonială. Eşti de pe Pămînt. E adevărat? – E adevărat. – Oamenii sînt cu adevărat foarte interesanţi. Sînteţi singura rasă care a ales să-şi schimbe lumea de baştină. De bunăvoie, vreau să spun. Nu sînteţi singurii care vă recrutaţi militarii de pe o singură lume, dar sînteţi singurii care o faceţi de pe o lume care nu este planeta voastră principală. Mă tem că noi n-am înţeles niciodată pe deplin relaţia dintre Pămînt şi Phoenix, şi a acestora cu celelalte colonii. N-are prea mult sens pentru noi ceilalţi. Poate că într-o zi o să te pot convinge să-mi explici şi mie. – Poate, am răspuns cu prudenţă. Gau înţelese tonul aşa cum trebuia. – Dar nu astăzi… – Mă tem că nu. – Păcat. A fost o discuţie interesantă. Am făcut treizeci şi şase 659

de eliminări. Aceasta este ultima. Şi în toate, în afară de prima şi ultima, conducătorii coloniilor n-au avut prea mult de spus. – E dificil să ai o conversaţie neprotocolară cu cineva care este gata să te vaporizeze dacă nu cedezi în faţa cererilor sale! – E destul de adevărat. Dar în procesul de conducere este vorba măcar puţin şi despre caracter. Atît de mulţi dintre aceşti conducători de colonii par să ducă lipsă de aşa ceva… Mă face să mă întreb dacă respectivele colonii au fost înfiinţate în mod serios, sau doar ca să vadă dacă noi avem de gînd să ne impunem interdicţia asupra lor. Deşi a mai fost şi acea lideră care a încercat să mă asasineze. – Evident, fără succes. – Nu, absolut deloc, replică Gau, şi făcu semn spre soldaţi, care erau atenţi, dar stăteau la o distanţă respectuoasă. Unul dintre soldaţii mei a împuşcat-o înainte să apuce să mă înjunghie. Există un motiv pentru care ţin aceste întîlniri în aer liber. – Prin urmare, nu doar pentru apusuri. – Din păcate, nu. Şi, după cum îţi poţi închipui, uciderea conducătorului coloniei a făcut ca tratativele cu adjunctul lui să fie o afacere încordată. Aceasta însă a fost o colonie pe care pînă la urmă am evacuat-o. În afară de conducător, n-a fost nici o vărsare de sînge. – Dar nu v-aţi dat înapoi de la vărsarea de sînge. Dacă refuz să evacuez această colonie, nu vei ezita s-o distrugi. – Nu, răspunse Gau. – Şi din cîte înţeleg, nici una dintre rasele ale căror colonii le-aţi înlăturat – violent sau altfel – nu s-a alăturat de atunci Conclavului. – E adevărat. – Nu s-ar spune că atrageţi inimile şi sufletele… – Expresia ta nu mi-e familiară. Dar înţeleg destul de bine. Nu, aceste rase n-au devenit parte a Conclavului. Este însă lipsit de realism să presupunem că ar face-o. N-am făcut decît să le eliminăm coloniile, iar ele n-au reuşit să ne împiedice. Nu poţi să umileşti pe cineva în felul ăsta şi să te aştepţi să adopte punctul tău de vedere. – Ar putea deveni o ameninţare dacă s-ar uni. – Sînt la curent cu faptul că Uniunea voastră Colonială încearcă să realizeze aşa ceva. Nu se întîmplă prea multe acum, cu care să nu fim la curent, administrator Perry, inclusiv asta. Dar Uniunea Colonială a încercat așa ceva şi mai înainte; a ajutat la crearea 660

unui Contra-Conclav, în timp ce noi eram abia în formare. N-a mers atunci. Nu sîntem convinşi că va merge acum. – Te-ai putea înşela. – Aş putea. Vom vedea. Între timp totuşi, trebuie să mă întorc la ale noastre. Administrator Perry, îţi cer să-mi predai colonia. Dacă o vei face, îi vom ajuta pe colonişti să se întoarcă în siguranţă pe lumile lor de baştină. Sau puteţi alege să deveniţi parte a Conclavului, independent de guvernul vostru. Sau puteţi să refuzaţi şi veţi fi distruşi. – Dă-mi voie să-ţi fac eu o contraofertă. Lasă colonia asta în pace. Trimite o sondă automată la flota ta, care ştiu că se află la distanţa de salt şi gata să sosească. Spune-i să rămînă pe loc. Adună-ţi soldaţii acolo, întoarce-te la nava ta şi pleacă. Prefă-te că nu ne-ai găsit niciodată. Lasă-ne în pace! – E prea tîrziu pentru asta, răspunse generalul Gau. – Mi-am închipuit că o să fie. Dar vreau să-ţi aduci aminte că ţiam făcut oferta. Gau mă privi tăcut pentru cîteva clipe lungi. – Bănuiesc că ştiu ce-o să răspunzi la oferta mea, administrator Perry. Înainte de a vorbi, dă-mi voie să te implor să te mai gîndeşti. Adu-ţi aminte că ai de ales aici, cu adevărat. Ştiu că Uniunea Colonială ţi-a dat ordine, dar aminteşte-ţi că poţi fi condus de propria conştiinţă. Uniunea Colonială este guvernul omenirii, dar omenirea înseamnă mai mult decît Uniunea Colonială. Iar tu nu pari să fii omul care să se lase împins să facă ceva, de către mine, de către Uniunea Colonială sau de către oricine altcineva. – Dacă tu crezi că sînt încăpăţînat, ar trebui s-o cunoşti pe nevastă-mea! – Mi-ar plăcea asta. Cred că mi-ar plăcea foarte mult. – Mie mi-ar plăcea să spun că ai dreptate. Mi-ar plăcea să spun că nu mă las împins să fac ceva. Bănuiesc însă că aş putea fi împins. Sau poate că mi se pot impune lucruri la care nu rezist. Acesta este unul dintre acele momente. Chiar acum, generale, nam nici o opţiune, în afară de una pe care n-ar trebui să ţi-o ofer. Şi asta este acea de a-ţi cere să pleci acum, înainte de a-ţi chema flota, şi să laşi Roanoke să rămînă pierdută. Te rog, gîndeşte-te la asta. – Nu pot. Îmi pare rău. – Nu pot preda această colonie. Fă ce vrei, generale. Gau se uită în spate, către unul dintre soldaţii lui, şi-i dădu un semnal. 661

– Cît o să dureze? – Nu prea mult. Avea dreptate. În cîteva minute sosiră primele nave, stele noi pe cer. După mai puţin de zece minute, sosiseră toate. – Atît de multe… Aveam lacrimi în ochi. Generalul Gau observă. – Îţi voi lăsa timp să te întorci în colonia ta, administrator Perry. Şi îţi promit că va fi rapid şi fără durere. Fii puternic pentru oamenii tăi. – Nu plîng pentru oamenii mei, generale. Generalul mă privi fix, apoi ridică ochii la timp ca să vadă prima dintre navele flotei sale explodînd. * Totul este posibil, dacă ai timp şi voinţă. Uniunea Colonială avea cu siguranţă voinţa de a distruge flota Conclavului. Existenţa flotei era o ameninţare intolerabilă; Uniunea Colonială se hotărî să o distrugă de îndată ce află de existenţa ei. Nu exista nici cea mai mică șansă ca Uniunea Colonială să poată distruge flota într-o bătălie directă; cu patru sute douăsprezece nave de luptă şi echivalentele lor, era mai mare decît toată flota FCA. Flota Conclavului se aduna în întregime numai cînd elimina colonii, aşa că exista posibilitatea de a ataca fiecare navă separat. Dar asta ar fi fost la fel de zadarnic; fiecare navă putea fi înlocuită în flotă de către guvernul ei, şi însemna că Uniunea Colonială ar căuta lupta cu fiecare dintre mai mult de patru sute de rase din Conclav, dintre care multe nu reprezentau o ameninţare reală pentru UC. Dar Uniunea Colonială voia să facă mai mult decît să distrugă flota Conclavului. Voia să umilească şi să destabilizeze Conclavul; să lovească în inima misiunii şi a credibilităţii acestuia. Credibilitatea Conclavului venea din mărimea sa şi din capacitatea de a-şi impune interdicţia asupra colonizării. Uniunea Colonială avea nevoie să dea o lovitură Conclavului în aşa fel încît să neutralizeze avantajul mărimii şi să transforme interdicţia într-o bătaie de joc. Trebuia să dea o lovitură Conclavului exact în momentul în care acesta îşi arăta puterea: cînd încerca să elimine o colonie. Una dintre coloniile noastre. Uniunea Colonială era singura care nu avea colonii ameninţate de Conclav. Cea mai recentă colonie nouă, Everest, apăruse la numai cîteva săptămîni înainte de interdicţia Conclavului. Nu era 662

sub ameninţare. Trebuia înfiinţată o altă colonie. Atunci intră în scenă Manfred Trujillo şi cruciada lui pentru colonizare. Departamentul Colonizării nu-l băgase în seamă vreme de ani întregi, şi nu doar pentru că ministrul colonizării îl detesta la culme. Se înţelesese de mult că cea mai bună metodă de a păstra o planetă era să ajungi să ai atît de mulţi oameni pe ea, încît să fie imposibil să-i omori pe toţi eficient. Era nevoie de populaţiile coloniale pentru a face mai mulţi colonişti, nu mai multe colonii. Acestea puteau fi înfiinţate cu surplusul de populaţie de pe Pămînt. Dacă n-ar fi fost apariţia Conclavului, Trujillo ar fi putut face campanii pentru colonizare pînă la moarte şi n-ar fi ajuns nicăieri. Acum însă campania lui Trujillo deveni folositoare. Uniunea Colonială ţinuse secret Conclavul faţă de colonii, la fel ca şi multe alte lucruri. Mai devreme sau mai tîrziu totuşi, avea să fie nevoie să aducă la cunoştinţa coloniilor existenţa lui; Conclavul era pur şi simplu prea mare ca să fie ignorat. Uniunea Colonială voia să consacre Conclavul ca fiind duşmanul, în termeni absolut siguri. Voia de asemenea să implice coloniile în lupta împotriva Conclavului. Din cauză că Forţele Coloniale de Apărare erau alcătuite din recruţi de pe Pămînt – şi pentru că Uniunea Colonială încuraja coloniile să se concentreze în principal asupra politicii şi problemelor lor locale, mai curînd decît asupra preocupărilor întregii Uniuni Coloniale – coloniştii se gîndeau rareori la orice lucru care nu privea propria lor planetă. Dar, prin ocuparea planetei Roanoke cu colonişti de pe zece dintre cele mai populate planete umane, Roanoke urma să devină preocuparea directă a mai mult de jumătate din populaţia Uniunii Coloniale, la fel ca şi lupta ei împotriva Conclavului. Una peste alta, o soluţie potenţial simplă la o mulţime de probleme. Trujillo fu informat că iniţiativa lui a fost aprobată; apoi aceasta îi fu luată. Asta era din cauză că ministrul Bell îl detesta la culme. Dar servea de asemenea scopului de a-l elimina din lanţul de comandă. Trujillo era prea deştept ca să nu revină în vîrf dacă i se creau condiţiile. Ajuta şi la crearea unui subtext politic care asmuţea coloniile fondatoare una împotriva celeilalte, pentru o funcţie de conducere; acest lucru distrăgea atenţia de la ceea ce plănuia cu adevărat Uniunea Colonială pentru colonie. Adaugă şi doi conducători aduşi în ultima clipă şi nimeni din structura de comandă a coloniei Roanoke nu poate să aibă 663

informaţiile necesare ca să dea peste cap planul Uniunii Coloniale: acela de a obţine timpul necesar şi ocazia de a distruge flota Conclavului. Timp creat de ascunderea coloniei Roanoke. Căci timpul era critic… Atunci cînd Uniunea Colonială îşi pusese la cale planul, era prea devreme să fie aplicat. Chiar dacă Uniunea Colonială ar fi putut face o mişcare împotriva Conclavului, alte rase ale căror colonii erau ameninţate de Conclav n-ar fi venit pe urmele UC. Uniunea Colonială avea nevoie de timp pentru a-şi crea un grup de aliaţi. Calea cea mai bună de a face asta, s-a hotărît, ar fi să le lase să-şi piardă ele coloniile mai întîi. Aceste rase, avîndu-şi coloniile amputate, ar privi colonia ascunsă Roanoke ca pe o dovadă că pînă şi puternicul Conclav putea fi dus de nas, ceea ce ar îmbunătăţi poziţia Uniunii Coloniale printre ele şi ar cultiva aliaţii potenţiali pentru cînd urma să sosească momentul potrivit. Roanoke era un simbol şi pentru unii dintre membrii cei mai nemulţumiţi ai Conclavului, care vedeau povara marilor lui proiecte coborînd asupra lor fără beneficiile imediate pe care speraseră să le cîştige. Dacă umanii puteau sfida Conclavul şi puteau scăpa cu faţa curată, ce valoare mai avea apartenenţa la Conclav? Fiecare zi în care Roanoke rămînea ascunsă era o zi în care aceşti membri mai puţin importanţi ai Conclavului fierbeau în propria lor nemulţumire faţă de organizaţia căreia îi cedaseră suveranitatea. În principal totuşi, Uniunea Colonială avea nevoie de timp pentru un cu totul alt motiv. Avea nevoie de timp pentru a identifica toate cele patru sute douăsprezece nave care alcătuiau flota Conclavului. Avea nevoie de timp pentru a descoperi unde se aflau aceste nave atunci cînd flota nu pornea la luptă. Avea nevoie de timp pentru a amplasa un soldat gameran al Forţelor Speciale, exact ca locotenentul Stross, în zona generală a fiecăreia dintre aceste nave. Ca şi Stross, fiecare dintre respectivii membri ai Forţelor Speciale erau adaptaţi la rigorile spaţiului. Ca şi Stross, fiecare dintre ei era acoperit cu nano-camuflajul încorporat care le permitea să se apropie şi chiar să se fixeze de aceste nave, nevăzuţi, vreme de zile sau poate de săptămîni. Spre deosebire de Stross, fiecare dintre aceşti soldaţi ai Forţelor Speciale purta o bombă mică dar puternică, în care poate zece grame şi ceva de antimaterie fin granulată erau suspendate în vid. Cînd Sacajawea se întoarse cu echipajul de pe Magellan, gameranii se pregătiră pentru sarcina lor. Se ascunseră, tăcuţi şi 664

invizibili, în carcasele aparatelor spaţiale care reprezentau ţinta lor şi plecară cu ele cînd acestea se adunară la punctul de întîlnire asupra căruia conveniseră, pregătindu-se pentru încă o intrare impresionantă deasupra unei lumi pline de colonişti îngroziţi. Cînd sonda automată de salt de pe Steaua Blîndă apăru în spaţiu, gameranii îşi plasară bombele cu multă delicateţe pe carcasele respectivelor nave şi apoi pur şi simplu se îndepărtară plutind de ele înainte ca navele să-şi facă saltul. Nu voiau să fie prin preajmă cînd bombele acelea explodau. Nu aveau nevoie să fie. Bombele erau declanşate de la distanţă de către locotenentul Stross, care, postat la o depărtare sigură, testă bombele ca să se asigure că erau toate prezente şi active, apoi le detonă într-o secvenţă determinată de el, menită să aibă cel mai mare impact estetic. Stross era un tip excentric. Bombele, în momentul cînd erau declanşate, aruncau antimateria ca un foc de puşcă spre carcasele navelor spaţiale, împrăştiind-o pe o suprafaţă mare, pentru a asigura cea mai eficientă anihilare dintre materie şi antimaterie. Funcţiona minunat şi teribil. O mare parte din toate astea am aflat-o mult mai tîrziu, în alte împrejurări. Dar chiar şi în acel moment, alături de generalul Gau, ştiam atîta lucru: Roanoke nu fusese niciodată o colonie în adevăratul sens al cuvîntului. Scopul ei nu fusese niciodată de a da oamenilor încă o casă, sau de a mări întinderea ocupată de noi în univers. Exista ca un simbol al sfidării, ca un generator de timp şi ca o momeală menită să atragă o fiinţă care visa să schimbe universul, şi să distrugă acel vis sub ochii acelei fiinţe. Aşa cum am spus, totul este posibil, dacă ai timp şi voinţă. Aveam timpul. Aveam voinţa. * Generalul Gau stătea cu ochii aţintiţi la flota lui care exploda fără zgomot, dar cu strălucire. În spatele nostru, soldaţii săi scoteau ţipete oribile, năuciţi şi îngroziţi de ceea ce vedeau. – Ştiai, vorbi Gau în şoaptă. Nu-şi lua ochii de la cer. – Ştiam. Şi am încercat să te avertizez, generale. Te-am rugat să nu chemi flota. – Aşa ai făcut. Nu-mi pot închipui de ce te-au lăsat şefii tăi… – Nu m-au lăsat. Gau se întoarse atunci spre mine, cu un chip pe care nu-l puteam citi, dar care simţeam că exprima o oroare profundă şi 665

totuşi, chiar şi acum, curiozitate. – Tu m-ai avertizat. Din proprie iniţiativă. – Da. – De ce-ai fi făcut asta? întrebă Gau. – Nu sînt prea sigur, am recunoscut. De ce te-ai hotărît tu să încerci să muţi coloniştii în loc să-i ucizi? – Aşa este moral să fac. – Poate de aceea am făcut-o, am spus, uitîndu-mă în sus, unde exploziile îşi continuau spectacolul strălucitor. Sau poate că n-am vrut sîngele tuturor acestor fiinţe pe mîinile mele. – Hotărîrea nu-ţi aparţinea. Trebuie să cred asta. – Nu-mi aparţinea. Dar asta nu contează. În cele din urmă, exploziile încetară. – Nava ta a fost cruţată, generale Gau. – Cruţată, repetă el. De ce? – Pentru că acesta a fost planul. Nava ta, şi numai a ta. Ai trecere liberă de pe Roanoke pînă la distanţa de salt, înapoi în propriul tău teritoriu, dar trebuie să pleci acum. Această garanţie de liberă trecere expiră într-o oră, în afară de cazul în care eşti pe drum. Îmi pare rău, dar nu cunosc echivalentul tău de timp. E suficient să spun că ar trebui să te grăbeşti, generale. Gau se întoarse şi răcni la unul dintre soldaţii săi, şi apoi răcni din nou cînd îi deveni limpede că aceştia nu erau atenţi. Unul se apropie; îşi acoperi translatorul şi vorbi ceva în propria lor limbă. Soldatul alergă înapoi spre ceilalţi, strigînd în timp ce se îndepărta. Generalul se îndreptă din nou spre mine. – Asta o să facă lucrurile dificile… – Cu tot respectul cuvenit, generale, cred că aceasta a fost intenţia. – Nu. Nu înţelegi. Ţi-am spus că există unii în Conclav care vor să distrugă omenirea. Să vă anihileze pe toţi, aşa cum mi-aţi anihilat voi acum flota. Va fi mai greu, în condiţiile de faţă, să-i opresc. Fac parte din Conclav. Dar încă au propriile lor nave şi propriile lor guverne. Nu ştiu ce se va întîmpla acum. Nu ştiu dacă îi pot controla după ceea ce s-a întîmplat. Nu ştiu dacă mă vor mai asculta… Un detaşament de soldaţi se apropie de general ca să-l însoţească, doi dintre ei îndreptîndu-şi armele spre mine. Generalul vorbi ceva, pe ton răstit; armele fură coborîte. Gau făcu un pas spre mine. Mi-am stăpînit impulsul de a da un pas înapoi 666

şi am rămas pe poziţie. – Priveşte-ţi colonia, administrator Perry. Nu mai e ascunsă. Începînd din această clipă, va fi înfierată. Oamenii vor dori răzbunare pentru ceea ce s-a petrecut aici. Toată Uniunea Colonială va fi o ţintă. Dar aici este locul unde s-a petrecut. – Te vei răzbuna, generale? am întrebat. – Nu, răspunse Gau. Nici o navă şi nici o trupă de soldaţi ai Conclavului sub comanda mea nu se vor întoarce aici. Îţi dau cuvîntul. Ţie, administrator Perry. Ai încercat să mă avertizezi. Îţi datorez această politeţe. Dar nu pot controla decît propriile mele nave şi propriile mele trupe. Făcu semn către detaşament. – În acest moment, acestea sînt trupele pe care le controlez. Şi am sub comanda mea o singură navă. Sper să înţelegi ce-ţi spun. – Înţeleg. – Atunci rămîi cu bine, administrator Perry. Priveşte-ţi colonia. Ai grijă de ea. Sper, de dragul tău, că nu va fi atît de dificil pe cît mă aştept eu să fie. Gau se întoarse şi porni cu paşi repezi spre navetă, ca să plece. L-am privit plecînd. Planul este simplu, îmi spusese generalul Rybicki. Îi distrugem flota, în întregime, în afară de nava lui. El se întoarce în Conclav şi se luptă să păstreze controlul, în timp ce totul se destramă. De aceea îl lăsăm în viaţă, ştii. Chiar şi după asta, unii îi vor fi încă loiali. Războiul civil pe care membrii Conclavului îl vor purta între ei după aceea va distruge Conclavul. Războiul civil va slăbi capacităţile Conclavului mult mai eficient decît dacă generalul Gau ar muri şi Conclavul s-ar desfiinţa. Într-un an, Conclavul se va sfărîma în bucăţi, iar Uniunea Colonială se va afla în situaţia de a culege cele mai multe dintre rămăşiţele mari. Am urmărit naveta lui Gau lansîndu-se, înălţîndu-se în noapte. Speram că generalul Rybicki avea dreptate. Nu credeam însă că va fi așa.

667

UNSPREZECE Datele de la satelitul defensiv pe care Uniunea Colonială îl amplasase deasupra planetei Roanoke ne spuneau că roiul de proiectile care atacau colonia ieşise la iveală chiar la marginea atmosferei şi-şi desfăşurase efectivul de cinci rachete aproape instantaneu, lansînd armele fără motor prin atmosfera din ce în ce mai densă. Scuturile termice de la două dintre rachete cedară în timpul intrării lor în atmosferă, iar acestea se prăbuşiră cu o undă incandescentă în faţă, formată la impactul cu aerul. Explodară violent, dar nici pe departe atît de violent pe cît ar fi explodat dacă încărcăturile ar fi fost armate. Eşuînd în sarcina lor, arseră inofensive în atmosfera superioară. Satelitul defensiv urmări celelalte trei rachete şi transmise o avertizare de atac către colonie. Mesajul se răspîndi pe fiecare dintre proaspăt reactivatele PDA-uri din colonie şi transmise avertismentul că un atac era iminent. Coloniştii scăpară din mîini farfuriile cu mîncare, îşi înşfăcară copiii şi se îndreptară către adăposturile comunitare din sat sau către adăposturile familiale de la ferme. Printre fermele menonite, sirenele recent instalate se tînguiră la marginea ogoarelor. Mai aproape de sat, Jane activă de la distanţă sistemul defensiv al coloniei, instalat în grabă după ce Roanoke primi permisiunea să folosească maşini moderne. Sistem defensiv era un termen prea pompos pentru ceea ce era apărarea; în acest caz, o serie de tunuri defensive terestre automate conectate între ele şi două turele cu arme energetice la capetele opuse ale satului Croatoan. Turelele cu fascicul energetic puteau teoretic să distrugă rachetele care se năpusteau către noi, presupunînd că am fi avut energia necesară să le încărcăm complet. N-aveam; reţeaua noastră energetică era alimentată de lumina solară. Era suficientă pentru consumul zilnic de energie al coloniei, dar jalnic de nepotrivită pentru puterea imensă pe care o cereau armele energetice. Fiecare dintre bateriile interne ale turelelor puteau furniza cinci secunde de folosire la intensitate maximă sau cincisprezece secunde de utilizare la 668

putere scăzută. Nivelul de putere scăzută ar fi putut să nu distrugă complet o rachetă, dar îi putea arde nucleul de navigaţie, deviind obiectul de pe traiectorie. Jane opri tunurile de cîmp. Nu aveam nevoie de ele. Stabili apoi o conexiune directă cu satelitul defensiv şi descărcă datele în BrainPalul ei la viteză maximă, ca să înţeleagă mai bine ce va trebui să facă cu turelele energetice. În timp ce Jane mărea puterea din sistemele defensive, satelitul stabili care dintre rachete reprezenta ameninţarea cea mai urgentă pentru colonie şi trase în ea cu propriul său fascicul de energie. Satelitul marcă o lovitură directă şi găuri racheta; dispariţia bruscă a calităţilor aerodinamice o făcu bucăţi. Satelitul ţinti din nou şi lovi a doua dintre cele trei rachete rămase, nimerindu-i motorul. Racheta devie cu violenţă pe cer, cu sistemele de navigaţie incapabile să compenseze avaria. Racheta se prăbuşi pînă la urmă undeva, atît de departe de noi încît nici nu ne-am mai gîndit la ea. Satelitul defensiv, cu propriile lui celule energetice golite, fu incapabil să facă ceva în privinţa ultimei rachete; transmise datele privind viteza şi traiectoria lui Jane, care transferă imediat datele către turelele energetice. Acestea intrară în funcţiune şi începură urmărirea. Armele cu fascicul energetic sînt concentrate şi coerente, dar pierd energie odată cu distanţa; Jane mări la maximum eficienţa turelelor lăsînd racheta să se mai apropie înainte de a trage. Era decizia corectă, pentru că racheta se dovedi incredibil de rezistentă. Chiar şi trăgînd cu ambele turele, Jane reuşi doar să distrugă creierul rachetei, scoţîndu-i din funcţiune armele, motoarele şi sistemul de navigaţie. Racheta muri chiar deasupra coloniei, dar inerţia o propulsa înainte şi în jos cu viteză incredibilă. Racheta moartă lovi pămîntul la un kilometru în afara satului, săpînd o gaură înspăimîntătoare în terenurile necultivate şi împroşcînd combustibil în aer, unde se aprinse. Unda de şoc a exploziei era doar o mică parte din ceea ce ar fi fost dacă încărcătura ar fi fost armată, dar fu suficientă ca să mă arunce în fund la un kilometru depărtare şi să mă lase fără auz vreme de aproape o oră. Aşchii din rachetă zburară cu violenţă în toate direcţiile, cu impulsul sporit de energia exploziei combustibilului. Bucăţile sfîşiară pădurea, rupînd arborii de pe Roanoke şi aruncînd flăcări în frunziş. Alte fragmente găuriră construcţiile de 669

la fermele apropiate, dărîmînd case şi hambare şi transformînd vitele în pete însîngerate, mînjite pe sol. O porţiune din învelişul motorului zbură sus prin aer, coborî în arc şi căzu pe un petic de pămînt dedesubtul căruia se afla adăpostul de curînd construit al familiei Gugino. Impactul învelişului făcu să se prăbuşească instantaneu pămîntul de deasupra adăpostului. Atît pămîntul cît şi învelişul pătrunseră în adăpostul propriu-zis. Înăuntru se afla întreaga familie Gugino: Bruno şi Natalie Gugino, gemenele lor în vîrstă de şase ani, Maria şi Katherina, şi băiatul lor de şaptesprezece ani, Enzo. Care începuse de puţină vreme să-i facă din nou curte lui Zoë, cu ceva mai mult succes decît avusese înainte. Nici unul dintre ei nu avea să mai iasă din adăpostul acela. O familie întreagă dispărută într-o clipă. Era de neconceput. Ar fi putut fi însă cu mult, mult mai rău. * Mi-am petrecut ora de după atac adunînd rapoarte din toată colonia despre amploarea pagubelor, şi apoi m-am îndreptat spre casa familiei Gugino împreună cu Savitri. Am găsit-o pe Zoë pe verandă, stînd apatică printre cioburile de sticlă de la geamurile sparte ale casei. Hickory stătea lîngă ea; Dickory era cu Jane la rămăşiţele adăpostului. Erau singuri la adăpost; un grup mic de bărbaţi stătea la o oarecare depărtare, aşteptînd ordinele lui Jane. M-am dus la Zoë şi am îmbrăţişat-o cu putere; ea acceptă, dar nu răspunse. – Oh, scumpa mea, am exclamat. Îmi pare atît de rău! – N-am nimic, tată, spuse ea, pe un ton care-i transforma cuvintele în minciună. – Ştiu, am răspuns, dîndu-i drumul. Dar tot îmi pare rău. E greu. Nu sînt sigur că e cel mai bun loc în care să te afli în clipa asta. – Nu vreau să plec. – Nu trebuie. Doar că nu ştiu dacă e bine pentru tine să vezi asta. – Am nevoie să fiu aici. Am nevoie să văd asta cu ochii mei. – În ordine. – Trebuia să fiu aici în seara asta, continuă Zoë şi făcu semn către casă. Enzo mă invitase la cină. I-am zis că o să vin, apoi însă am pierdut socoteala timpului cu Gretchen. Tocmai voiam să-l sun ca să-mi cer scuze cînd a venit avertizarea. Ar fi trebuit să fiu aici. 670

– Draga mea, nu poţi să te învinovăţeşti pentru asta. – Nu mă învinovăţesc pentru asta. Mă bucur că n-am fost aici. Pentru asta mă simt prost. În ciuda voinţei mele, am scos un rîs tremurat şi am îmbrăţişato din nou pe Zoë. – Oh, Dumnezeule, Zoë… Şi eu mă bucur că n-ai fost aici în seara asta. Şi nu mă simt prost pentru asta. Îmi pare rău pentru ce s-a întîmplat cu Enzo şi cu familia lui. Dar mă bucur că erai în siguranţă cu noi. Nu te simţi prost pentru că trăieşti, scumpa mea. Am sărutat-o pe creştetul capului. – Mulţumesc, tăticule, zise Zoë. Nu părea cu totul convinsă. – O s-o las pe Savitri să stea cu tine cît timp mă duc să vorbesc cu mama ta, bine? Zoë rîse uşor. – Ce, crezi că Hickory nu mă consolează destul? – Sînt sigur că da. Dar o să-l împrumut pentru cîteva minute. În ordine? – Sigur, tată, răspunse Zoë. Savitri se duse şi se aşeză pe trepte alături de Zoë, trăgînd-o într-o îmbrăţişare. I-am făcut semn lui Hickory să vină cu mine. Îşi potrivi pasul cu al meu în timp ce mergeam. – Ai implantul pentru emoţii pornit? am întrebat. – Nu. Durerea lui Zoë a devenit prea mult. – Deschide-l, te rog. Mi se pare mai uşor să discut cu tine cînd e pornit. – Cum doreşti, răspunse Hickory, îşi deschise implantul şi apoi se prăbuşi ghemuit la pămînt. – Ce naiba…? am exclamat şi m-am oprit. – Îmi pare rău, vorbi Hickory, îndreptîndu-se. Ţi-am spus că emoţiile lui Zoë erau incredibil de intense. Încă mă lupt cu ele. Au fost emoţii noi pe care nu le-am mai simţit alături de ea pînă acum. Emoţiile noi sînt mai greu de procesat. – Te simţi bine? – N-am nimic, răspunse Hickory, ridicîndu-se în picioare. Îmi cer scuze. – Las-o baltă. Ascultă, aţi luat deja legătura cu ceilalţi obini? – Da. Indirect, prin intermediul canalul de date al satelitului vostru. Abia am restabilit contactul şi am furnizat un rezumat al evenimentelor din ultimul an. N-am oferit un raport complet. – De ce? am întrebat. 671

Am început din nou să mergem. – Canalul vostru de date nu e sigur. – Vreţi să raportaţi unele lucruri superiorilor voştri fără să asculte Uniunea Colonială. – Da. – Ce fel de lucruri? – Observaţii. Şi sugestii. – Cu oarecare vreme în urmă mi-ai spus că obinii ar fi dispuşi să ne ajute dacă am avea nevoie de ajutor. Oferta mai e valabilă? – Mai e din cîte ştiu. Ne ceri ajutorul, maior Perry? – Nu încă. Am doar nevoie să ştiu ce opţiuni am. Jane ridică privirea spre mine cînd am ajuns la ea. – Nu vreau ca Zoë să stea aici, îmi zise. – E chiar atît de rău? am comentat. – Mai rău. Dacă vrei să ştii, sugestia mea ar fi să scoatem carcasa asta de motor, să umplem adăpostul pînă sus cu pămînt şi apoi să ridicăm o piatră de mormînt. Încercarea de a găsi destul din ei ca să-i îngropăm în altă parte o să fie un exerciţiu de zădărnicie. – Iisuse, am exclamat. Am făcut semn din cap către învelişul motorului. – Ştim ceva despre asta? Jane arătă spre Dickory, care stătea alături. – Dickory spune că însemnele arată că e nouri. – Nu-i cunosc. – Uniunea Colonială n-a avut aproape nici un contact cu ei. Dar probabil că nu e de la ei. Au o singură planetă şi nu colonizează alte lumi. N-au nici un motiv să ne atace. – Fac parte din Conclav? am întrebat. – Nu, răspunse Dickory, apropiindu-se. Dar vînd arme unora dintre membrii Conclavului. – Aşadar, ar fi putut fi un atac al Conclavului. – E posibil, răspunse Dickory. – Generalul Gau a zis că n-o să ne atace, comentă Jane. – A mai zis şi că nu crede că ar putea să-i împiedice pe alţii să atace. – Nu cred că ăsta este un atac. Am arătat către rămăşiţele învelişului de motor, care încă emana căldură. – Arată ca un atac. – Dacă ar fi fost un atac, am fi fost cu toţii morţi, spuse Jane. A 672

fost prea mic şi prea prosteşte făcut ca să fie un atac autentic asupra coloniei. Oricine-ar fi făcut asta, a aruncat rachetele direct deasupra coloniei noastre, unde satelitul defensiv le putea lovi una după alta şi ne putea trimite informaţii ca să le distrugem pe cele pe care el nu putea. Un mod prostesc de a ataca o colonie. Nu atît de stupid pentru a ne testa apărarea. – Atunci, dacă ar fi reuşit totuşi să distrugă colonia, asta ar fi fost doar un bonus, am comentat. – Exact. Acum, oricine a făcut asta ştie ce fel de apărare folosim şi ce capacităţi avem. Iar noi nu ştim nimic despre ei, în afară de faptul că nu sînt destul de proşti ca să pună la cale un atac fără să ştie cum ne apărăm. – Mai înseamnă şi că la următorul atac nu vor fi numai cinci rachete. – Probabil că nu, conchise Jane. Am cercetat rămăşiţele. – Sîntem prăzi uşoare, am remarcat. Aproape că n-am doborît-o pe asta, şi unii dintre oamenii noştri tot sînt morţi. Avem nevoie de o apărare mai bună, acum. Uniunea Colonială ne-a pus o ţintă pe piept, acum trebuie să ne ajute să-i împiedicăm pe alţii s-o lovească. – Mă îndoiesc că o scrisoare în cuvinte tari o să schimbe ceva. – Nu, am fost de acord. San Joaquin trebuie să ajungă aici peste vreo două zile, să lase provizii. Unul dintre noi ar trebui să se afle la bordul ei cînd se întoarce la staţia Phoenix. O să fim mult mai greu de ignorat dacă stăm în pragul uşii cuiva. – Ai mai multă încredere decît mine. – Dacă nu căpătăm sprijin acolo, am putea avem alte posibilităţi, am spus, uitîndu-mă la Hickory. Am început să mai spun ceva, dar le-am observat pe Savitri şi pe Zoë venind spre noi. M-am îndreptat spre ele, atent la dorinţa lui Jane de a nu o lăsa pe Zoë să se apropie prea mult. Savitri îşi scosese PDA-ul. – Ai primit nişte mesaje. – Iisuse, Savitri! Chiar nu e momentul potrivit. Trimite-i-le mai departe lui Jann! De cînd Roanoke fusese redescoperită în mod oficial, Jane şi cu mine fuseserăm contactaţi de către fiecare mijloc de comunicare cunoscut omului, cerşind, linguşind sau pretinzînd interviuri. Cinci sute de asemenea cereri au sosit cu pachetul de date de pe prima sondă de salt oficială pe care a primit-o Roanoke. Nici Jane, 673

nici eu nu aveam timpul și nici înclinaţia necesară pentru a ne ocupa de ele, dar cunoşteam pe cineva care le avea pe amîndouă; şi uite aşa a devenit Jann Kranjic, în mod oficial, secretarul de presă al coloniei Roanoke. – Nu te-aş bate la cap cu o cerere de presă, spuse Savitri. E de la Departamentul Colonizării. E marcat „confidenţial” şi „extrem de urgent”. – Despre ce e vorba? am întrebat. – Nu ştiu. Nu mă lasă să-l deschid. Îmi întinse PDA-ul ca să-mi arate că accesul ei era blocat. Am închis contul ei pe PDA şi l-am deschis pe al meu. Un an în care m-am descurcat fără PDA m-a făcut să-mi dau seama cît de mult mă bazam pe acest obiect înainte, dar şi cît de puţin voiam să mă bazez pe el acum. Încă nu purtam unul cu mine, contînd pe Savitri să mă ţină la curent. PDA-ul îmi acceptă identificatorii biometrici şi parola şi deschise scrisoarea. – Nemaipomenit, am exclamat după un minut. – E totul în ordine? întrebă Savitri. – Sigur că nu. Vreau să-i spui lui Jane să termine aici cît mai curînd posibil şi să ne întîlnim în clădirea administraţiei, în clipa în care a terminat. Apoi vreau să-i găseşti pe Manfred Trujillo şi pe Jann Kranjic şi să le spui să vină şi ei acolo. – Bine, răspunse Savitri. Ce se petrece? Poţi să-mi spui? I-am înapoiat PDA-ul; l-a luat în mînă. – Am fost eliberat din funcţia de conducător al coloniei. Şi am fost convocat la staţia Phoenix. * – Ei bine, ai fost eliberat din funcţie numai temporar, şi ăsta e un lucru bun, comentă Manfred Trujillo, dînd mai departe PDA-ul şi scrisoarea de pe el lui Jann Kranjic. Cei doi, Jane, Savitri şi cu Beata, care-l însoţise pe Kranjic, erau înghesuiţi în biroul meu, punîndu-i la încercare capacitatea de a ne cuprinde pe toţi deodată. – Faptul că este temporar înseamnă că nu s-au hotărît deja să te linşeze. Or să vrea să vorbească mai întîi cu tine, pînă la a lua o asemenea decizie. – Se pare că s-ar putea să capeţi slujba mea pînă la urmă, Manfred, am spus din spatele biroului. Trujillo aruncă o privire spre Jane, care stătea la marginea biroului. 674

– Cred că aş avea nevoie mai întîi să-i fac faţă ei, şi nu sînt sigur că asta o să se întîmple. – N-o să păstrez slujba asta fără John, zise Jane. – Eşti mai mult decît capabilă s-o faci, o asigură Trujillo. Şi nimeni n-o să ţi se opună. – Nu-mi pun la îndoială competenţa. Pur şi simplu n-o să păstrez slujba. Trujillo dădu din cap. – În orice eventualitate, nu e limpede că ar avea intenţia să te dea la o parte permanent, spuse el, arătînd spre PDA, care se afla acum în mîinile Beatei. Eşti chemat în faţa unei comisii de anchetă. Vorbind ca un fost legislator, îţi pot spune că scopul unei anchete este de obicei acela de a salva fundul cuiva, nu să ancheteze cu adevărat ceva. Şi tot ca fost legislator, îţi pot spune că Departamentul colonizării are o mulţime de lucruri pentru care să-şi acopere fundul. – Dar tot nu te-ar rechema dacă n-ai fi făcut ceva de care s-ar putea lega, observă Kranjic. – Frumos, Jann, vorbi Beata. Putem conta oricînd pe tine pentru sprijin… – Nu spun că a făcut ceva rău, Beata, se repezi Kranjic. Kranjic o reangajase pe Beata ca asistentă după ce fusese numit secretar de presă al coloniei, dar era limpede că relaţia lor personală nu se îmbunătăţise prea mult după divorţ. – Spun că a făcut ceva ce ei pot folosi drept scuză ca să-i pună ceva în spinare, să-l aducă în faţa unei comisii. Şi ai făcut, nu-i aşa? mă întrebă pe mine. Cînd erai cu generalul Gau, i-ai oferit o cale de scăpare. I-ai spus să nu-şi cheme flota. N-ar fi trebuit să faci asta. – Nu, n-ar fi trebuit. – Găsesc lucrul ăsta puţin cam încurcat. – Simţeam nevoia să pot spune că am făcut oferta. Pentru propria mea conştiinţă. – Lăsînd la o parte chestiunile morale, continuă Trujillo, dacă cineva vrea să facă zarvă în legătură cu asta, te-ar putea acuza de trădare. Planul Uniunii Coloniale cerea aducerea aici a flotei Conclavului. Ai pus intenţionat în pericol strategia lor. M-am întors spre Kranjic. – Vorbeşti cu alţi ziarişti. Ai auzit altceva despre asta? – Despre faptul că ai fi băgat la apă ca trădător? Nu, răspunse Kranjic. Există încă o mulţime de jurnalişti care vor să vorbească 675

fie cu tine, fie cu Jane, dar e vorba numai despre noaptea în care flota Conclavului a fost doborîtă sau despre cum am supravieţuit aici. Am lăsat o mulţime dintre aceşti jurnalişti pe mîna lui Manfred şi a altor membri ai consiliului. Poate au auzit ei cîte ceva despre subiectul ăsta… M-am întors spre Trujillo. – Ei? am întrebat. – Nimic de genul ăsta nici aici, răspunse Trujillo. Dar știi la fel de bine ca oricine că cea mai mare parte din ceea ce plănuieşte sau gîndeşte Uniunea Colonială nu se discută niciodată în afara propriilor ei săli. – Aşa că or să te condamne ca trădător pentru că nu sari în sus de bucurie să omori cîteva sute de mii de fiinţe inteligente, comentă Savitri. Îmi aduc aminte dintr-odată de ce detest structura de putere a Uniunii Coloniale! – S-ar putea să nu fie asta, observă Jane. S-ar putea să facă din John un ţap ispăşitor, dar dacă e adevărat, asta atrage după sine întrebarea pentru ce fac din el un ţap ispăşitor. Pe de altă parte, dacă purtarea lui faţă de Gau este cercetată, Uniunea Colonială se uită la felul în care această purtare a afectat evenimentele. – Crezi că ceva n-a mers potrivit planului, i-am spus lui Jane. – Cred că nu cauţi ţapi ispăşitori cînd planurile tale se desfăşoară fără piedici, comentă Jane. Dacă în spatele atacului din seara asta este Conclavul, asta sugerează că s-a reorganizat mult mai repede decît se aştepta UC. M-am uitat din nou la Kranjic, care descifră înţelesul privirii mele. – Nu există nimic despre Conclav în relatările de presă pe care le-am văzut, pozitiv sau negativ, replică el. – Asta n-are nici un sens, am spus. Generalul Rybicki îmi zisese că o parte a planului era de a prezenta Conclavul coloniilor în momentul marii lui înfrîngeri. Acum aveau momentul înfrîngerii; ar fi trebuit să fie în toată presa. – Nu există absolut nimic despre Conclav? – Nimic în care să existe numele, răspunse Kranjic. Relatările de presă pe care le-am văzut pomenesc de faptul că această colonie a fost ameninţată de un număr de rase extraterestre, ceea ce a determinat UC să-şi pună la cale viclenia. Au pomenit şi de bătălia de aici. Dar nici una nu are Conclavul descris sub numele de Conclav. 676

– Dar noi ştim despre Conclav, zise Savitri. Toată lumea de aici ştie despre Conclav. Cînd oamenii noştri trimit scrisori sau filme familiei şi prietenilor, or să vorbească despre asta. N-o să rămînă un secret prea multă vreme. În special după noaptea asta… – UC are multe căi de a manevra situaţia dacă vrea, îi explică Beata lui Savitri. Nu ştim cine ne-a atacat în noaptea asta. Ar putea fi oricîte rase, şi nimic în ceea ce priveşte atacul nu sugerează o alianţă de rase. Dacă Uniunea Colonială vrea să minimalizeze ideea de Conclav, poate să spună pur şi simplu presei că ne-a furnizat intenţionat informaţii eronate pentru propria noastră protecţie. Am fi mai dornici să avem grijă de propria noastră siguranţă, dacă am crede că întregul univers vrea să pună mîna pe noi. Savitri arătă spre mine. – Şi întîlnirea lui cu generalul Gau a fost un soi de halucinaţie? – Este rechemat, zise Beata. Este foarte posibil ca ancheta să constea în a i se cere să-şi revizuiască amintirile despre incident. – Nu mi-am dat seama că eşti atît de obsedată de conspiraţii, i se adresă Savitri Beatei. – Îmi pare bine că mă cunoşti, spuse Beata. – Este posibil ca ziariştii şi alţii să ştie despre Conclav, comentă Kranjic. Numai că nu prin canalele oficiale de presă. Iar dacă UC descurajează în mod activ jurnaliştii să vorbească despre asta, atunci nu e prea probabil să discute chestiunea cu noi… – … pentru că toate comunicaţiile noastre vin prin sondele de salt, termină Jane. Ceea ce înseamnă că sînt monitorizate de către Uniunea Colonială. – Exact, vorbi Kranjic. Mi-am adus aminte de îngrijorarea lui Hickory în legătură cu faptul că UC i-ar putea asculta comunicaţiile cu ceilalţi obini. După cît se părea, nu era singurul bănuitor la adresa UC. – Voi n-aveţi vreun cod sau ceva? l-am întreba pe Kranjic. Vreo metodă de a transmite ceva celorlalţi jurnalişti chiar dacă sînteţi monitorizaţi? – Vrei să scriu „şoimul zboară la miezul nopţii”? întrebă Kranjic. Nu, n-avem un cod, şi chiar dacă am fi avut, nimeni n-ar risca. Crezi că UC nu caută idiosincrazii semantice şi tipare steganografice? Arătă spre Jane. – Am auzit zvonuri că ea a lucrat în serviciile de informaţii penru FCA la un moment dat. Întreab-o pe ea despre asta. 677

– Aşadar, nu numai că nu ştim ce ştie UC, nici nu putem să aflăm ce ştie UC, constată Savitri. – Am putea la fel de bine să fim încă pierduţi… – Nu. Am răspuns. Putem afla. Numai că nu putem afla de aici. – Ah, exclamă Trujillo. Drumul tău la staţia Phoenix. Crezi că poţi afla mai multe acolo. – Da, am răspuns. – O să fii ocupat cu ancheta, mă avertiză Trujillo. N-o să ai prea mult timp să te pui la curent cu bîrfele. – Tu cunoşti încă oameni din guvernul Uniunii Coloniale, i-am spus. – În afară de cazul în care a avut loc o lovitură de stat, da. A trecut doar un an. Te pot pune în legătură cu cîţiva oameni. – Aş prefera să vii cu mine. Aşa cum ai spus, o să fiu ocupat cu o anchetă. Iar cei pe care-i cunoşti or să vorbească mai deschis cu tine decît dacă vor vorbi cu mine. În special avînd în vedere ce credeai despre mine, ultima oară cînd ai vorbit cu oricare dintre ei. Am aruncat o privire spre Kranjic. – Şi tu, Jann. Cunoşti încă oameni din presă. Beata pufni. – Ştie să înşire vorbe goale… Lasă-mă pe mine să vin. Cunosc producători şi redactori – oameni care le dau replicile celor ca el. – Veniţi amîndoi, am zis, înainte ca Kranjic să apuce să se repeadă la Beata. Trebuie să aflăm cît mai mult posibil din cît mai multe surse diferite. Manfred din guvern. Voi doi, cu contactele voastre din presă. Jane cu Forţele Speciale. – Nu, replică Jane. Eu rămîn aici. M-am oprit, serios surprins auzind asta. – Forţele Speciale au dus la îndeplinire atacul împotriva flotei Conclavului, am zis. Probabil că ei ştiu mai mult decît oricine despre consecinţele lui. Am nevoie să afli, Jane. – Nu, răspunse Jane. – John, interveni Savitri, am fost atacaţi. Cineva chiar trebuie să conducă colonia cît timp eşti plecat. E nevoie ca Jane să rămînă aici. Problema era mai complicată de-atît, dar privirea fixă a lui Jane era neutră şi lipsită de expresie. Orice s-ar fi petrecut, nu urmam să aflu chiar atunci. Iar Savitri avea dreptate în orice caz. – Bine, am răspuns. Mai am şi eu cîţiva oameni cu care pot vorbi. În afară de cazul în care plănuiesc să mă ţină într-o celulă. – Nu crezi că cineva se va întreba de ce noi trei vom veni cu 678

tine? – Nu cred, am răspuns. Am fost atacaţi. Eu o să fiu ocupat cu ancheta. Manfred, o să trebuiască să baţi pragurile uşilor unor oameni şi să încerci să convingi UC să ne îmbunătăţească apărarea, şi încă repede. Beata se va prezenta ca ministru al culturii; pe lîngă faptul că va vorbi cu contactele ei, o să încerce să obţină permisiunea pentru programe de divertisment şi de educaţie. Avem acum capacitatea pentru aşa ceva. Şi, ca secretar de presă, Jann o să se ocupe să vîndă povestea primului an al coloniei Roanoke. Aveţi cu toţii motivele voastre să mergeţi. Are vreun sens? – Are sens, încuviinţă Trujillo. Kranjic şi Beata dădură şi ei din cap. – Bine, am răspuns. Atunci, nava noastră trebuie să ajungă aici peste două zile. M-am ridicat în picioare ca să închei şedinţa. Am întins mîna după Jane ca s-o prind înainte să plece, dar fu prima care ieşi pe uşă. * – Unde-i Zoë? am întrebat-o pe Jane cînd am ajuns înapoi acasă. – A plecat la familia Trujillo. Jane stătea pe scaunul ei de pe verandă, mîngîindu-l pe Babar. – Ea cu Gretchen şi cu toţi prietenii lor îl plîng pe Enzo. Probabil că o să rămînă acolo peste noapte. – Cum se mai simţea? – A murit o persoană pe care-o iubea. E greu pentru oricine. A mai pierdut oameni dragi şi înainte. Dar acum e prima oară cînd a fost cineva din generaţia ei. Unul dintre prieteni. – Şi pe deasupra o primă iubire, am adăugat. Asta complică lucrurile. – Aşa e. Totul e complicat acum. – Pentru că veni vorba, aş vrea să te întreb despre ce-a fost vorba acolo, mai devreme. Refuzul tău de a merge la staţia Phoenix. – A spus Savitri. E destul de rău că te pierde pe tine colonia pentru o anchetă şi că îl iei pe Trujillo cu tine. Trebuie să fie cineva şi aici. – Dar asta nu e totul. Te cunosc destul de bine ca să ştiu cînd ascunzi ceva. – Nu vreau să fiu responsabilă pentru compromiterea siguranţei 679

coloniei. – Și cum ai putea face asta? – Printre alte motive, data viitoare cînd o să-l văd pe generalul Szilard, o să-i rup gîtul ticălosului. Nu-i prea probabil să mă păstreze în continuare după asta. Atunci n-o să mai existe nici o conducere pentru colonia asta. – Ai fost întotdeauna cea practică. – Asta sînt, fu de acord Jane. Ceva moştenit de la Kathy, poate. – Poate. Se întîmpla rar ca Jane să vorbească direct despre Kathy; e greu să vorbeşti cu soţul tău despre prima lui soţie, în special cînd eşti făcută din ADN-ul acelei soţii. Cînd Jane aducea vorba de Kathy era un indiciu că avea altele pe cap. Am rămas tăcut pînă cînd a fost gata să-mi spună ce se petrecea în mintea ei. – Visez cîteodată despre ea, vorbi Jane în sfîrşit. Despre Kathy. – Ce visezi despre ea? am întrebat. – Că ea şi cu mine stăm de vorbă. Şi ea îmi povesteşte cum erai cînd erai cu ea, iar eu îi povestesc cum eşti cu mine. Şi mai vorbim despre familii şi despre viaţa noastră şi fiecare despre cealaltă. Iar cînd mă trezesc, nu-mi aduc aminte nimic concret despre ceea ce am vorbit. Doar că am vorbit. – Trebuie să fie frustrant. – Nu e. Nu chiar. Îmi place doar că stăm de vorbă. Îmi place să simt legătura asta cu ea. Face parte din ceea ce sînt. Mamă şi soră şi eu. Toate la un loc. Îmi place că mă vizitează. Ştiu că-i doar un vis. E frumos totuşi. – Pariez că aşa e, am spus, aducîndu-mi aminte de Kathy, cu care Jane semăna atît de mult, la fel de mult pe cît era o persoană de sine stătătoare. – Mi-ar plăcea s-o vizitez într-o zi. – Nu prea ştiu cum o să facem asta. A murit de multă vreme. – Nu. Vreau să zic că mi-ar plăcea să o vizitez acolo unde e acum. Unde e îngropată. – Nu prea ştiu nici asta cum o s-o facem. Odată ce plecăm de pe Pămînt, nu mai avem permisiunea să ne întoarcem. – Eu n-am plecat niciodată de pe Pămînt, comentă Jane, uitîndu-se în jos către Babar, care bătea leneş şi fericit din coadă. Numai ADN-ul meu. – Nu cred că Uniunea Colonială va face deosebirea, am zîmbit eu la una dintre rarele glume ale lui Jane. – Ştiu că n-o s-o facă, replică Jane, cu o urmă de amărăciune 680

în glas. Pămîntul este prea preţios ca fabrică pentru a risca să fie infectat de restul universului. Se uită cercetător la mine. – Nu-ţi doreşti niciodată să te întorci? Ţi-ai petrecut acolo cea mai mare parte a vieţii. – Aşa e. Dar am plecat pentru că nu mă mai ţinea nimic acolo. Soţia mea era moartă, iar copilul crescuse mare. Nu era prea greu să-mi iau rămas-bun. Iar acum, lucrurile de care îmi pasă sînt aici. Asta e lumea mea acum. – Este? Ridică ochii spre stele. – Îmi aduc aminte cum stăteam pe drum, cînd mai eram pe Huckleberry, întrebîndu-mă dacă aş putea face dintr-o altă lume căminul meu. Dacă aş putea face lumea asta căminul meu. – Poţi? am întrebat. – Nu încă. Totul în legătură cu lumea asta se schimbă. Fiecare motiv pe care am crezut că-l aveam pentru a ne afla aici s-a dovedit a fi o jumătate de adevăr. Îmi pasă de Roanoke. Ţin la oamenii de aici. O să lupt pentru ei şi o să apăr Roanoke cît de bine pot, dacă se ajunge la asta. Dar nu e lumea mea. N-am încredere în ea. Dar tu? – Nu ştiu. Ceea ce ştiu totuşi este că sînt îngrijorat că ancheta asta o să mi-o răpească. – Crezi că-i mai pasă cuiva de aici de ceea ce crede Uniunea Colonială despre cine ar trebui să conducă această colonie? – E posibil să nu. Dar tot ar fi dureros. – Hmm, se gîndi Jane pentru o clipă. Tot vreau s-o văd pe Kathy într-o zi, spuse ea pînă la urmă. – O să văd ce pot face. – Nu spune asta dacă nu vorbeşti serios. – Vorbesc serios, am răspuns, şi am fost oarecum surprins că, de fapt, chiar vorbeam serios. Mi-ar plăcea să o întîlneşti. Aş dori s-o fi putut întîlni înainte. – Şi eu. – Atunci s-a aranjat. Acum tot ce avem de făcut este să găsim o cale de a ne întoarce pe Pămînt fără să ne trezim cu nava doborîtă de sub noi de către UC. Va trebui să mă ocup de asta. – Fă-o. Dar mai tîrziu. Se ridică în picioare şi îmi întinse mîna. Am luat-o. Am intrat în casă. 681

DOISPREZECE – Scuzele noastre, administrator Perry, pentru că am început tîrziu, spuse Justine Butcher, asistenta secretarului adjunct pentru jurisprudenţă colonială din Departamentul Colonizării. Aşa cum s-ar putea să-ţi dai seama, lucrurile au fost destul de încinse pe-aici, în ultima vreme. Îmi dădeam seama. Cînd Trujillo, Kranjic, Beata şi cu mine am debarcat din naveta care ne aducea de pe nava noastră de transport la staţia Phoenix, zumzetul general al staţiei părea să se fi triplat; nici unul dintre noi nu-şi amintea să fi văzut vreodată staţia atît de înţesată de soldaţi ai FCA şi de funcţionari ai UC precum părea acum. Orice s-ar fi petrecut, era ceva important. Cu toţii ne-am uitat unii la alţii cu înţeles, pentru că orice-ar fi fost, aproape cu siguranţă ne implica pe noi şi Roanoke într-un fel oarecare. Ne-am împrăştiat în direcţii diferite fără un cuvînt, către sarcinile fiecăruia dintre noi. – Desigur, am răspuns. Ceva în special care să provoace agitaţia? – E vorba de mai multe lucruri care se întîmplă deodată, replică Butcher. Dintre care nici unul nu trebuie să te preocupe în acest moment. – Înţeleg. Foarte bine. Butcher dădu din cap şi făcu semn către ceilalţi doi oameni aşezaţi la masa în faţa căreia stăteam în picioare. – Această anchetă a fost iniţiată pentru a-ţi pune întrebări despre discuţia cu generalul Tarsem Gau din Conclav. Este o anchetă oficială, ceea ce înseamnă că ţi se cere să răspunzi la toate întrebările şi la fiecare în parte cît mai sincer, mai direct şi mai complet cu putinţă. Cu toate acestea, nu este un proces. Nu ai fost acuzat de nici o crimă. Dacă, la un moment dat în viitor, vei fi acuzat de vreuna, vei fi judecat de către Curtea de Afaceri Coloniale a Departamentului Colonizării. Înţelegi? – Înţeleg. Curţile de Afaceri Coloniale ale DC erau tribunale formate doar din judecători, menite să lase şefii coloniilor şi judecătorii lor 682

numiţi să ia decizii rapide, astfel încît coloniştii să poată merge mai departe cu colonizarea. O decizie a unei curţi AC avea putere de lege, deşi limitată la acel caz specific. Un judecător al unei curţi AC sau un conducător de colonie acţionînd ca judecător nu se putea sustrage regulilor şi dispoziţiilor Departamentului Colonizării, dar atîta vreme cît DC recunoştea gama largă a situaţiilor coloniale, care nu erau uniforme în ceea ce priveşte necesităţile de reglementare, aceste reguli şi dispoziţii erau surprinzător de puţine. Curţile de Afaceri Coloniale aveau de asemenea un singur nivel din punct de vedere organizaţional; nu exista apel la o decizie a unei Curţi de Afaceri Coloniale. În esenţă, un judecător al unei curţi AC putea face orice dorea. Nu era o situaţie legală optimă pentru un inculpat. – Bine, spuse Butcher şi se uită la PDA. Atunci să începem. Cînd discutai cu generalul Gau, te-ai oferit mai întîi să-i primeşti capitularea, şi apoi te-ai oferit să-i îngădui să plece din spaţiul planetei Roanoke fără nici o pagubă pentru el sau pentru flota lui. Ridică ochii la mine pe deasupra PDA-ului ei. – E corect, domnule administrator? – E corect. – Generalul Rybicki, pe care l-am convocat deja – asta era o noutate pentru mine, şi dintr-odată am fost sigur că Rybicki nu mai era acum pe de-a-ntregul mulţumit că sugerase vreodată numirea mea în funcţia de administrator colonial – a depus mărturie în faţa noastră că ordinele tale erau să-l reţii pe Gau numai cu discuţii lipsite de importanţă pînă cînd flota era distrusă, în care moment trebuia să-l informezi că numai nava lui supravieţuise atacului. – Da, am răspuns. – Foarte bine. Atunci poţi începe prin a explica ce-ai gîndit cînd te-ai oferit să accepţi capitularea lui Gau şi apoi te-ai oferit să-i laşi flota să plece nevătămată. – Presupun că speram să evit vărsarea de sînge. – Nu eşti în măsură să faci această propunere, interveni colonelul Bryan Berkeley, care reprezenta Forţele Coloniale de Apărare în comisia de anchetă. – Nu sînt de acord. Colonia mea se afla potenţial sub atac. Eu sînt conducătorul coloniei. Treaba mea este să-mi păstrez colonia în siguranţă. – Atacul a nimicit întreaga flotă a Conclavului, zise Berkeley. Colonia ta n-a fost niciodată în pericol. 683

– Atacul ar fi putut eşua. Nu vreau să jignesc FCA sau Forţele Speciale, colonele, dar nu fiecare atac pe care-l plănuiesc reuşeşte. Am fost la Coral, unde planurile FCA au eşuat jalnic şi o sută de mii dintre oamenii noştri au murit. – Vrei să spui că te aşteptai să nu reuşim? întrebă Berkeley. – Spun că sînt de părere că planurile sînt planuri. Şi că aveam o obligaţie faţă de colonia mea. –Te aşteptai ca generalul Gau să se predea? întrebă cel de-al treilea anchetator. Am avut nevoie de o clipă ca să-l recunosc: generalul Laurence Szilard, şeful Forţelor Speciale ale FCA. Prezenţa lui la masă mă făcu extrem de nervos. Nu exista absolut nici un motiv pentru ca el, dintre toţi oamenii, să se afle în comisie. Se afla cu cîteva niveluri de birocraţie mai sus, atît decît Butcher cît şi decît Berkeley; a-l vedea pe el stînd calm la masă – fără să fie nici măcar preşedintele comisiei – era ca şi cum supraveghetorul de la grădiniţa copilului tău ar fi fost decan al colegiului la universitatea Harvard. N-avea nici cel mai mic sens. Dacă el hotăra că trebuie să fiu zdrobit pentru că am dat peste cap o misiune dirijată de Forţele Speciale, chiar nu conta ceea ce credeau ceilalţi doi membri ai comisiei despre indiferent ce; aş fi mort şi îngropat. Cunoaşterea acestui fapt îmi provoca greaţă. Acestea fiind spuse, eram de asemenea extrem de curios în privinţa lui. Iată-l pe omul căruia nevasta mea voia să-i sucească gîtul pentru că o transformase din nou într-un soldat al Forţelor Speciale fără permisiunea ei şi de asemenea, bănuiam eu, fără prea multe remuşcări. O parte din mine se întreba dacă n-ar trebui să încerc să-i sucesc gîtul, din cavalerism pentru soţia mea. Socotind că, în calitate de soldat al Forţelor Speciale, probabil că m-ar fi făcut arşice chiar şi cînd eram soldat îmbunătăţit din punct de vedere genetic, mă îndoiam că puteam face mare lucru împotriva lui acum, că eram din nou un simplu muritor. Jane probabil că n-ar fi apreciat să mă aleg cu propriul meu gît sucit. Szilard aştepta răspunsul meu, cu chipul impasibil. – N-aveam nici un motiv să bănuiesc că s-ar preda, nu. – Dar l-ai întrebat oricum, insistă Szilard. În aparenţă pentru a îngădui coloniei tale să supravieţuiască. Găsesc interesant faptul că i-ai cerut capitularea în loc să-l implori să cruţe colonia. Dacă voiai pur şi simplu să cruţe colonia şi vieţile coloniştilor, n-ar fi fost aceasta conduita cea mai prudentă? Informaţiile pe care ţi le furnizase Uniunea Colonială despre general nu-ţi dădeau nici un 684

motiv să crezi că ar fi partizanul predării… Atenţie, şopti o parte a creierului meu. Felul în care îşi formulase Szilard comentariul părea să sugereze că el credea că aş fi putut avea informaţii din alte surse. Pe care le aveam, dar părea imposibil ca el să afle asta. Dacă ştia şi eu minţeam, aş fi intrat pînă peste cap într-o mare de rahat. Decizii, decizii… – Ştiam despre atacul plănuit de noi. Poate că asta m-a făcut prea încrezător în mine. – Aşadar, recunoşti că ceea ce i-ai spus generalului Gau i-ar fi putut semnala că atacul nostru este iminent, accentuă Berkeley. – Mă îndoiesc că el a văzut în vorbele mele mai mult decît fanfaronada unui conducător de colonie care încearcă să-şi salveze oamenii. – Cu toate acestea, poţi vedea cum, din perspectiva Uniunii Coloniale, acţiunile tale ar fi putut periclita misiunea şi siguranţa nu numai a coloniei tale, dar şi a Uniunii Coloniale, zise Butcher. – Acţiunile mele ar putea fi interpretate în multe feluri. Nu pot da crezare nici unei alte interpretări în afară de a mea. Interpretarea mea este aceea că am făcut ceea ce am crezut că era necesar ca să-mi protejez colonia şi coloniştii. – În discuţia ta cu generalul Gau, recunoşti că n-ar fi trebuit să-i faci oferta de a-şi retrage flota, vorbi Berkeley. Ştiai că ceea ce ofereai generalului era contrar dorinţelor noastre, ceea ce implică destul de vizibil faptul că ne-am făcut cunoscute ţie cunoştinţele pe care le aveam. Dacă generalul ar fi avut prezenţa de spirit să-ţi urmeze raţionamentul, atacul ar fi fost evident. Am şovăit. Toate astea deveneau ridicole. Nu vreau să spun că nu m-aş fi aşteptat la o condamnare rapidă în această anchetă, ci doar că mă aşteptasem să fie puţin mai subtilă decît asta. Dar presupun că Butcher observase că lucrurile erau încinse şi grăbite în ultima vreme; nu ştiu de ce ancheta mea ar trebui să fie altfel. – Nu ştiu ce să spun la acest şir de raţionamente, am spus. Am făcut ceea ce am crezut că era corect să fac. Butcher şi Berkeley schimbară o privire scurtă, piezişă. Obţinuseră ceea ce voiau din anchetă; din punctul lor de vedere, ancheta era încheiată. Mi-am concentrat privirea asupra pantofilor. – Ce crezi despre generalul Gau? Am ridicat ochii, complet surprins. Generalul Szilard stătea la masă, aşteptînd încă o dată răspunsul meu, cu calm. Butcher şi Berkeley arătau şi ei surprinşi; orice-ar fi făcut Szilard, se pare că 685

nu era conform scenariului. – Nu sînt sigur că înţeleg întrebarea. – Ba sigur că o înţelegi, replică Szilard. Ai petrecut o perioadă rezonabilă de timp cu generalul Gau, şi sînt sigur că ai avut timp să reflectezi şi să speculezi asupra firii generalului, atît înainte cît şi după distrugerea flotei Conclavului. Avînd în vedere ceea ce ştii despre el, ce crezi? Oh, la dracu’, m-am gîndit. N-aveam nici o îndoială că Szilard ştia că eu cunosc mai multe despre generalul Gau şi despre Conclav decît îmi dăduse mie Uniunea Colonială. De unde ştia asta, era o problemă pe care o puteam lăsa deoparte deocamdată. Problema era cum să răspund la întrebare. Deja ai încurcat-o, m-am gîndit. Era limpede că Butcher şi Berkeley plănuiau deja să mă arunce în braţele Curţii de Afaceri Coloniale, unde procesul meu, indiferent de acuzaţie (presupuneam că era vorba de incompetenţă, deşi abandonarea datoriei nu era exclusă şi, de altfel, nici trădarea), avea să fie scurt şi nu deosebit de plăcut. Acţionasem presupunînd că prezenţa lui Szilard era modul lui de a se asigura că obţine rezultatul pe care-l doreşte – nu putea fi mulţumit de ideea că eu aş fi putut să-i dau peste cap misiunea – dar acum nu mai eram deloc sigur. Dintrodată nu mai aveam nici un afurisit de indiciu despre ce voia cu adevărat Szilard de la această anchetă. Numai acela că, indiferent ce spuneam aici, se terminase deja cu mine. Ei bine, era o anchetă oficială. Asta însemna că urma să ajungă în arhivele Uniunii Coloniale. Aşa că, ce naiba… – Cred că e un ins onorabil, am răspuns. – Poftim? exclamă Berkeley. – Am zis că eu cred că e un ins onorabil, am repetat. N-a încercat pur şi simplu să distrugă Roanoke, printre altele. S-a oferit să-mi cruţe coloniştii sau să le îngăduie să se alăture Conclavului. Nici una dintre informaţiile pe care mi le-a dat Uniunea Colonială nu arăta că aveam aceste opţiuni. În informaţiile pe care le-am primit – și pe care le-au primit toţi coloniştii prin intermediul meu – se spunea că Gau şi Conclavul anihilau pur şi simplu coloniile pe care le descopereau. De aceea ne-am ferit de priviri vreme de un an întreg. – A spune pur şi simplu că o să permită coloniştilor tăi să capituleze nu înseamnă că ar fi făcut aşa ceva, observă Berkeley. Desigur, ca fost comandant în cadrul FCA înţelegi valoarea 686

dezinformării şi a faptului de a o transmite inamicului. – Nu cred că Roanoke s-ar fi calificat ca inamic. Sîntem mai puţin de trei mii de oameni împotriva a patru sute douăsprezece nave de prim rang. Nu există sisteme defensive pe care le-am fi putut îndrepta asupra lor, și nici un avantaj militar de obţinut din capitularea noastră, doar prin a ne distruge pur şi simplu. Asta ar fi fost extrem de crud. – Nu-ţi dai seama de valoarea psihologică a cruzimii în război? întrebă Berkeley. – Îmi dau seama. Nu mi-am dat seama, din informaţiile pe care mi le-a dat Uniunea Colonială, că făcea parte din profilul psihologic personal al generalului sau din tactica lui militară. – Nu ştii multe despre general, remarcă Butcher. – De acord. Şi de aceea am preferat să-mi urmez propria intuiţie asupra caracterului său. Dar îmi aduc aminte că generalul a pomenit de supravegherea a treizeci şi şase de asemenea eliminări de colonii, înainte de a ajunge la Roanoke. Dacă aveţi informaţii despre aceste incidente şi despre felul în care generalul a acţionat legat de aceste colonii, asta ar fi instructiv în ceea ce priveşte onoarea şi poziţia lui asupra cruzimii. Aveţi asemenea informaţii? – Avem, răspunse Butcher. Nu avem însă și libertatea de a ţi le da, cîtă vreme ai fost înlăturat temporar din funcţia ta administrativă. – Înţeleg. Dar aveaţi vreuna dintre aceste informaţii înainte ca eu să fi fost lipsit de statutul meu administrativ? – Insinuezi că Uniunea Colonială ţi-a ascuns informaţii? întrebă Berkeley. – Nu insinuez nimic. Am pus o întrebare. Iar ceea ce voiam să subliniez este că, în absenţa informaţiilor furnizate de către Uniunea Colonială, am numai propria mea judecată ca să mă îndrume sau ca să completeze informaţiile pe care le am. M-am uitat direct la Szilard. – Potrivit judecăţii mele, din ceea ce ştiu eu despre el, generalul Gau este onorabil. Szilard cîntări vorbele mele. – Ce-ai fi făcut, administrator Perry, dacă Gau ar fi apărut pe cerul vostru înainte ca Uniunea Colonială să-şi termine planul de atac? – Întrebaţi dacă aş fi predat colonia? – Întreb ce-ai fi făcut, insistă Szilard. – Aş fi profitat de oferta lui Gau. L-aş fi lăsat să-i ducă pe 687

coloniştii de pe Roanoke înapoi în Uniunea Colonială. – Aşadar, ai fi predat colonia, zise Butcher. – Nu, aş fi rămas să apăr Roanoke. Bănuiesc că soţia mea ar rămas cu mine. Oricine altcineva care ar fi dorit să rămînă putea să rămînă. În afară de Zoë, am gîndit, deşi nu-mi plăcea scena cu Zoë fiind tîrîtă de Hickory şi Dickory, dînd din picioare şi ţipînd, spre o navă. – Asta-i o deosebire doar aparentă, spuse Berkeley. Nu există colonie fără colonişti. – Sînt de acord. Dar un singur colonist este de ajuns pentru o colonie ca să existe, iar un colonist este de ajuns ca să moară pentru Uniunea Colonială. Responsabilitatea mea este faţă de colonia mea şi faţă de colonişti. Aş refuza să predau colonia Roanoke. Aş face de asemenea tot ce-mi stă în putere să ţin coloniştii în viaţă. Dintr-un punct de vedere practic, două mii cinci sute de colonişti nu sînt mai capabili să reziste unei flote întregi de nave de război decît ar fi unul singur. Moartea mea ar fi suficientă ca să demonstreze ceea ce UC ar dori ca eu să demonstrez. Dacă dumneata crezi că i-aş sili pe toţi ceilalţi colonişti de pe Roanoke să moară ca să satisfacă cine ştie ce contabilitate secretă cu privire la ce anume defineşte distrugerea unei colonii, colonele Berkeley, atunci eşti un neghiob nenorocit! Berkeley arăta ca şi cum ar fi fost gata să se repeadă la mine pe lîngă masă. Szilard stătea acolo cu aceeaşi afurisită de privire insondabilă pe care o avusese în tot timpul anchetei. – Ei bine, vorbi Butcher, încercînd să aducă ancheta din nou sub control. Cred că am obţinut tot ce-am vrut de la tine, administrator Perry. Eşti liber să pleci şi să aştepţi concluzia anchetei noastre. Nu vei avea permisiunea de a pleca de pe staţia Phoenix înainte de concluzie. Înţelegi? – Înţeleg. Trebuie să-mi găsesc un loc unde să stau? – Nu mă aştept să ia atît de mult, replică Butcher. * – Înţelege că tot ce-am auzit este neoficial, spuse Trujillo. – În acest moment, nu ştiu dacă aş avea încredere în informaţiile care sînt oficiale, am răspuns. Trujillo dădu din cap. – Aşa e. – Ce-ai auzit? – E rău, zise el. Şi se face şi mai rău. Trujillo, Kranjic, Beata şi cu mine stăteam în magazinul meu 688

militar favorit, cel cu hamburgeri cu adevărat extraordinari. Cu toţii comandaserăm cîte unul; hamburgerii se răceau, nebăgaţi în seamă, în timp ce vorbeam în colţul cel mai retras pe care-l putuserăm găsi. – Defineşte rău, i-am cerut. – A fost un atac cu rachete asupra planetei Phoenix noaptea trecută, răspunse Trujillo. – Asta nu-i rău, asta-i o prostie, am replicat. Phoenix are cea mai avansată reţea defensivă planetară dintre toate lumile umane. N-ai putea face să treacă de ea o rachetă mai mare decît o bilă. – Aşa e, zise Trujillo. Şi toată lumea ştie. N-a existat un atac, de orice amploare, împotriva Phoenixului în mai mult de o sută de ani. Atacul nu era menit să aibă succes. Trebuia să transmită mesajul că nici o planetă umană n-ar trebui să fie considerată la adăpost de represalii. Asta-i o declaraţie destul de importantă. M-am gîndit la asta în timp ce luam o înghiţitură din hamburger. – Probabil că Phoenix n-a fost singura planetă care a avut parte de un atac cu rachete, am comentat. – Nu, răspunse Trujillo. Cei pe care-i cunosc îmi spun că toate coloniile au fost atacate. Aproape că m-am înecat. – Toate…, am repetat. – Toate, repetă şi Trujillo. Coloniile statornicite n-au fost niciodată în pericol; reţelele lor de apărare planetară au respins atacurile. Unele dintre coloniile mai mici s-au ales însă cu unele pagube. Colonia Sedona a avut o aşezare întreagă ştearsă de pe hartă. Zece mii de morţi. – Eşti sigur de asta, am zis. – La mîna a doua, răspunse Trujillo. Dar dintr-o sursă în care am încredere, care a vorbit cu reprezentantul de pe Sedona. Am încredere în sursa mea la fel de mult ca în oricine altcineva. M-am întors către Kranjic şi Beata. – Se potriveşte cu ce-aţi auzit voi? – Da, răspunse Kranjic. Manfred şi cu mine avem surse diferite, dar aud acelaşi lucru. Beata încuviinţă şi ea din cap. – Dar nimic din toate astea nu e la ştiri, am constatat, uitîndumă în jos la PDA-ul de pe masă. Îl ţineam deschis şi activ, aşteptînd concluzia anchetei. – Nu, replică Trujillo. Uniunea a trîntit capacul interdicţiei peste 689

informaţia despre atacuri. Folosesc Legea Secretului de Stat. Ţi-o aduci aminte… – Mda, am clipit, amintindu-mi de vîrcolaci şi de Gutierrez. Nu mi-a făcut prea mult bine. Mă îndoiesc că o să facă mai mult pentru UC. – Atacurile explică haosul pe care-l vedem aici, observă Trujillo. N-am nici o sursă din FCA – ţin totul strict secret – dar ştiu că fiecare reprezentant al coloniilor urlă cît îl ţine gura după protecţia directă a FCA. Navele sînt rechemate şi reamplasate, dar nu sînt destule pentru fiecare colonie. Din ceea ce aud, FCA face o triere – hotărăşte ce colonii pot proteja şi ce colonii îşi pot permite să piardă. – Unde se încadrează Roanoke în trierea asta? am întrebat. Trujillo ridică din umeri. – Cînd vine vorba de asta, toată lumea vrea prioritate în apărare. I-am tras de limbă pe legislatorii pe care-i ştiu despre întărirea apărării de pe Roanoke. Cu toţii au spus că ar fi încîntaţi – odată ce propriile lor planete erau la adăpost. – Nimeni nu mai vorbeşte despre Roanoke, spuse Beata. Toţi se concentrează pe ceea ce se întîmplă la ei acasă. Nu pot relata asta, dar cu siguranţă urmăresc ce se întîmplă. După asta ne-am concentrat asupra hamburgerilor noştri, cufundaţi în propriile gînduri. Eu eram destul de preocupat ca să nu observ pe cineva stînd în spatele meu, pînă cînd Trujillo ridică ochii şi se opri din mestecat. – Perry, îmi atrase el atenţia, şi aruncă o privire semnificativă peste umărul meu. M-am întors şi l-am văzut pe generalul Szilard. – Şi mie-mi plac hamburgerii de-aici, vorbi el. M-aş alătura vouă, dar, avînd în vedere experienţa soţiei tale, mă îndoiesc că ai fi dornic să mănînci la aceeaşi masă cu mine. – Acum, că pomeneşti de asta, generale, am replicat, ai pe de-antregul dreptate. – Atunci fă cîţiva paşi cu mine, te rog, administrator Perry. Avem multe de discutat, iar timpul este scurt. – Bine, am răspuns. Mi-am luat tava, aruncînd o privire piezişă spre comesenii mei. Îşi şterseseră cu grijă de pe chip orice expresie. Am aruncat conţinutul tăvii în cea mai apropiată cutie de gunoi şi m-am întors cu faţa spre general. – Încotro? am întrebat. 690

*

– Vino, zise Szilard. Să facem un tur.

– Iată, vorbi Szilard. Naveta lui personală atîrna în spaţiu, cu Phoenix vizibil la babord şi staţia Phoenix la tribord. Făcu un semn ca să le arate pe amîndouă. – Frumoasă privelişte, nu-i aşa? – Foarte frumoasă, am răspuns, întrebîndu-mă de ce naiba mă adusese Szilard aici. O anumită parte paranoidă a mea se întrebă dacă nu plănuia să deschidă trapa de acces a navetei şi să mă arunce în spaţiu, dar nu avea costum spaţial, aşa că părea destul de puţin probabil. Pe de altă parte, era din Forţele Speciale. Poate că nu avea nevoie de costum spaţial. – Nu plănuiesc să te omor, rosti Szilard. Am zîmbit fără să vreau. – Se pare că poţi citi gînduri. – Nu ale tale. Dar pot să ghicesc destul de bine la ce te gîndeşti. Linişteşte-te, n-am să te omor, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru că Sagan s-ar lua după mine şi m-ar omorî ea pe mine. – Eşti deja pe lista neagră. – N-am nici cea mai mică îndoială. Dar era necesar, şi n-am de gînd să-mi cer scuze. – Generale, de ce ne aflăm aici? – Ne aflăm aici pentru că îmi place priveliştea, pentru că vreau să-ţi vorbesc deschis şi pentru că naveta asta este singurul loc în care sînt absolut sigur că orice ţi-aş spune, n-o să fie ascultat de nimeni altcineva în nici un fel. Generalul întinse mîna către panoul de control al navetei şi apăsă un buton; imaginea planetei şi a staţiei Phoenix dispăru şi fu înlocuită cu o beznă lipsită de adîncime. – Nano-plasă, am observat. – Adevărat. Nici un semnal nu intră, nici unul nu iese. Ar trebui să ştii că a fi izolat este nespus de claustrofobic pentru Forţele Speciale; sîntem atît de obişnuiţi să fim în contact permanent între noi prin intermediul BrainPalului încît întreruperea semnalului seamănă cu pierderea a oricare trei dintre simţurile noastre. – Ştiu. Jane îmi povestise despre misiunea în care ea şi ceilalţi soldaţi din Forţele Speciale îl vînaseră pe Charles Boutin; acesta născocise o metodă de a întrerupe semnalul BrainPalului Forţelor Speciale, ucigîndu-i pe cei mai mulţi dintre ei şi făcîndu-i pe unii dintre 691

supravieţuitori să devină complet nebuni. Szilard dădu din cap. – Atunci înţelegi cît de greu este aşa ceva, chiar şi pentru mine. Sincer, n-am nici cea mai mică idee cum a reuşit Sagan să renunţe cînd s-a măritat cu tine. – Există alte căi de a te conecta cu cineva. – Dacă spui tu… Faptul că sînt dispus să fac aşa ceva ar trebui de asemenea să-ţi arate cît de grav este ceea ce am să-ţi spun. – În regulă. Sînt gata. – Roanoke este într-o încurcătură serioasă. Cu toţii sîntem. Uniunea Colonială a anticipat că distrugerea flotei Conclavului va tîrî Conclavul într-un război civil. Acest lucru este corect. În acest moment, Conclavul se destramă. Rasele loiale generalului Gau se zburlesc către o altă facţiune, care şi-a găsit un conducător în persoana unui membru al rasei arris, pe nume Nerbros Eser. Aşa cum stau lucrurile, există un singur lucru care a împiedicat cele două facţiuni ale Conclavului să se distrugă în întregime una pe cealaltă. – Ce anume? – Ceea ce Uniunea Colonială nu a anticipat. Şi anume că fiecare rasă membră a Conclavului şi-a pus acum în cap să distrugă Uniunea Colonială. Nu doar să îngrădească Uniunea Colonială, aşa cum se mulţumea generalul Gau să facă. Vor s-o stîrpească în întregime. – Pentru că le-am distrus flota. – Asta-i cauza cea mai apropiată. Uniunea Colonială a uitat că atacînd flota, nu loveam doar Conclavul, ci şi fiecare membru al Conclavului. Aparatele din flotă erau de multe ori navele amiral ale raselor lor. N-am distrus doar o flotă, am distrus simboluri rasiale. Am lovit brutal, în punctul cel mai sensibil, fiecare rasă membră a Conclavului, Perry. N-or să ne ierte. Dar dincolo de asta, încercăm să folosim distrugerea flotei Conclavului ca centru de agregare pentru alte rase neafiliate. Încercăm să le determinăm să ne devină aliaţi. Iar membrii Conclavului au hotărît că cea mai bună metodă de a păstra neafiliate aceste rase este să facă un exemplu din Uniunea Colonială. În întregimea ei. – Nu pari surprins… – Nu sînt. Cînd ne-am gîndit prima oară la distrugerea flotei Conclavului, am pus serviciul de informaţii al Forţelor Speciale să modeleze consecinţele acestui fapt. Acesta a fost întotdeauna rezultatul cel mai probabil. 692

– De ce n-au ascultat? – Pentru că modelele FCA spuneau Uniunii Coloniale ceea ce voia să audă. Şi pentru că, pînă la urmă, Uniunea Colonială o să acorde mai multă greutate informaţiilor generate de oameni adevăraţi decît informaţiilor furnizate de monştrii lui Frankenstein pe care ea îi creează ca să-i facă treburile murdare. – Cum ar fi să distrugă flota Conclavului, am precizat, aducîndu-mi aminte de locotenentul Stross. – Da. – Dacă tu credeai că ăsta o să fie rezultatul, ar fi trebuit să refuzi s-o faci. N-ar fi trebuit să-ţi laşi soldaţii să distrugă flota. Szilard clătină din cap. – Nu-i chiar atît de simplu. Dacă aş fi refuzat, aş fi fost înlocuit din funcţia de comandant al Forţelor Speciale. Forţele Speciale nu sînt mai puţin ambiţioase şi mai puţin coruptibile decît oricare altă categorie de fiinţe umane, Perry. Îmi vin în minte trei generali subalterni ai mei care ar fi fericiţi să-mi ia postul pentru preţul simplu de a urma ordine neghioabe. – Dar ai urmat ordine neghioabe! – Am urmat. Dar am făcut-o în condiţiile mele. O parte dintre ele a fost ajutorul dat la instalarea ta şi a lui Sagan în funcţia de conducători ai coloniei Roanoke. – Tu m-ai instalat! Asta era o noutate pentru mine. – Păi, de fapt, eu am instalat-o pe Sagan. Tu ai făcut doar parte din înţelegere. A fost acceptabil pentru că nu părea prea probabil să dai lucrurile peste cap. – E plăcut să fii preţuit. – Ai făcut mai uşoară sugerarea lui Sagan. Ştiam că aveai o poveste cu generalul Rybicki. Una peste alta, erai folositor. În realitate însă, nici tu, nici Sagan nu eraţi cheia ecuaţiei. Fiica voastră, administrator Perry, era cea care contează aici. Fiica voastră este motivul pentru care v-am ales pe voi doi să conduceţi Roanoke. Am încercat să descîlcesc toate astea. – Din cauza obinilor? am întrebat. – Din cauza obinilor, încuviinţă Szilard. Din cauză că obinii o consideră ca fiind abia ceva mai puţin ca un zeu viu, datorită veneraţiei lor pentru tatăl ei adevărat, şi beneficiului discutabil al conştiinţei pe care li l-a dăruit el. – Mă tem că nu înţeleg ce importanţă au obinii aici, am spus, 693

deşi era o minciună. Ştiam precis, dar voiam să aud de la Szilard. El mă îndatoră. – Pentru că Roanoke e condamnată fără ei, spuse el. Roanoke şi-a îndeplinit scopul principal, acela de a fi o capcană pentru flota Conclavului. Acum, întreaga Uniune Colonială este atacată, iar UC va trebui să hotărască cum să-şi împartă mai bine resursele defensive. – Sîntem deja conştienţi de faptul că Roanoke nu preţuieşte prea mult în termeni de apărare. Mie şi echipei mele ni s-a aruncat astăzi în faţă acest fapt. – O, nu. E mai rău de-atît. – Cum poate fi mai rău? – În felul următor: Roanoke e mai valoroasă moartă decît vie, pentru Uniunea Colonială. Trebuie să înţelegi, Perry. Uniunea Colonială este pe cale să lupte pentru viaţa ei împotriva celor mai multe dintre rasele pe care le cunoaştem. Micul ei sistem de a recolta pămînteni decrepiţi ca soldaţi n-o să mai rezolve problema. O să aibă nevoie să recruteze trupe de pe lumile Uniunii Coloniale, şi asta repede. Aici intervine Roanoke. În viaţă, Roanoke nu decît încă o colonie. Moartă, e un simbol pentru cele zece lumi care i-au dat colonişti şi pentru toate celelalte lumi din Uniunea Colonială. Cînd Roanoke moare, cetăţenii din Uniunea Colonială or să ceară să li se dea voie să lupte. Iar Uniunea Colonială o să-i lase. – Ştii sigur asta… S-a discutat. – Sigur că nu. N-o să fie niciodată. Dar e ceea ce se va întîmpla. Uniunea Colonială ştie de asemenea că Roanoke e un simbol şi pentru rasele Conclavului, locul primei lor înfrîngeri. Este inevitabil ca înfrîngerea să fie răzbunată. Uniunea Colonială mai ştie şi că, neapărînd Roanoke, această răzbunare va avea loc mai curînd, nu mai tîrziu. Iar mai curînd va fi mai bine pentru nevoile Uniunii Coloniale. – Nu înţeleg. Spui că pentru a lupta cu Conclavul, Uniunea Colonială are nevoie ca cetăţenii ei să devină soldaţi. Şi ca să-i motiveze să se ofere voluntari, este nevoie ca Roanoke să fie distrusă. Dar tu îmi spui că motivul pentru care ne-ai ales pe Jane şi pe mine să conducem Roanoke este acela că obinii îmi venerează fiica şi nu vor îngădui să fie distrusă colonia. – Nu-i chiar atît de simplu. Obinii nu vor îngădui ca fiica ta să moară, asta e adevărat. Ar putea să-ţi apere colonia sau nu. Dar obinii ţi-au oferit alt avantaj: cunoştinţe. – Iar m-ai pierdut. 694

– Nu mai face pe prostul, Perry. E jignitor. Îmi dau seama că ştii mai multe despre generalul Gau şi despre Conclav decît ai lăsat să se înţeleagă în simulacrul ăsta de anchetă de azi. Ştiu, pentru că Forţele Speciale au pregătit pentru tine dosarul despre generalul Gau şi despre Conclav, cel în care, destul de neglijent, a rămas o cantitate uriaşă de metadate în fişiere, ca să le găseşti tu. Ştiu de asemenea că paznicii obini ai fiicei tale cunosc mult mai multe despre Conclav decît ţi-am putut spune noi în dosar. Aşa ai aflat că poţi avea încredere în cuvîntul generalului Gau. Şi de aceea ai încercat să-l convingi să nu-şi cheme flota. Ştiai că va fi distrusă şi ştiai că el va fi compromis. – N-aveai cum să ştii că o să caut metadatele alea. Riscai enorm bazîndu-te pe curiozitatea mea… – Nu chiar. Adu-ţi aminte, tu ai intrat mai mult întîmplător în procesul de selecţie. Am lăsat acele informaţii ca să le găsească Sagan. A fost ani de zile ofiţer de informaţii. Ea ar fi căutat metadate în fişiere ca un lucru de la sine înţeles. Faptul că tu ai găsit primul informaţiile e lipsit de importanţă. Ar fost găsite oricum. Nu-mi foloseşte la nimic să las lucrurile la voia întîmplării. – Dar nici una dintre informaţiile găsite nu-mi slujeşte la nimic acum. Nimic din toate astea nu schimbă faptul că Roanoke e în vizor, iar eu nu pot face absolut nimic în privinţa asta. Ai fost la anchetă. O să mă socotesc norocos dacă or să mă lase să-i spun lui Jane în ce închisoare o să putrezesc. Szilard făcu un gest de respingere. – Ancheta a stabilit că ai acţionat responsabil şi în limita îndatoririlor tale. Eşti liber să te întorci pe Roanoke de îndată ce tu şi cu mine terminăm aici. – Îmi retrag cuvintele. N-ai fost la aceeaşi anchetă ca şi mine! – Este adevărat că atît Butcher cît şi Berkeley sînt convinşi cu desăvîrşire că eşti absolut incompetent. Amîndoi au votat la început să fii trimis în faţa Curţii pentru Afaceri Coloniale, unde ai fi fost condamnat şi ai fi primit sentinţa cam în cinci minute. Totuşi, am reuşit să-i conving să-şi schimbe votul. – Cum ai reuşit? – Să spunem doar că nu rentează niciodată să ai lucruri pe care nu vrei să le ştie alţii. – Îi şantajezi! – I-am ajutat să-şi dea seama că fiecare acţiune are o consecinţă, răspunse Szilard. Şi, în deplinătatea chibzuielii lor, au preferat consecinţele faptului de a-ţi îngădui să te întorci pe 695

Roanoke, ca fiind opuse consecinţelor reţinerii tale aici. Pînă la urmă, lor le era indiferent. Ei cred că o să mori dacă te întorci pe Roanoke. – Nu ştiu dacă-i învinovăţesc pentru asta. – Ai putea foarte bine să mori. Dar, aşa cum am spus, ai anumite avantaje. Unul dintre ele este relaţia ta cu obinii. Altul este soţia ta. Între cele două, ai putea reuşi să ajuţi Roanoke să supravieţuiască, şi pe tine odată cu ea. – Dar ne întoarcem la problemă. În felul în care o spui, Uniunea Colonială are nevoie ca Roanoke să moară. Ajutîndu-mă să salvez Roanoke, lucrezi împotriva Uniunii Coloniale, generale. Eşti un trădător. – Asta-i problema mea, nu a ta. Nu-mi fac griji că aş putea fi înfierat ca trădător. Îmi fac griji pentru ceea ce se întîmplă dacă Roanoke se prăbuşeşte. – Dacă Roanoke se prăbuşeşte, Uniunea Colonială îşi capătă soldaţii. – Şi apoi va porni la război cu cele mai multe dintre rasele din această parte a spaţiului. Şi va pierde. Şi pierzînd, omenirea va fi anihilată. Toată, de la Roanoke pînă la ultima planetă. Chiar şi Pămîntul va muri, Perry. Va fi nimicit şi miliardele de acolo nu vor avea nici cea mai mică idee de ce mor. Nimic nu va fi salvat. Omenirea e în pragul genocidului. Şi e un genocid pe care ni-l vom fi provocat singuri. În afară de cazul în care tu îl poţi opri. În afară de cazul în care poţi salva Roanoke! – Nu ştiu dacă pot să fac asta. Chiar înainte de a veni aici, Roanoke a fost atacată. Numai cinci rachete, dar a fost nevoie de tot ce-aveam ca să le împiedicăm să ne radă de pe faţa planetei. Dacă un întreg grup de rase ale Conclavului vrea să ne facă una cu pămîntul, nu ştiu cum îi vom opri. – Trebuie să găseşti o cale. – Tu eşti generalul. Fă-o tu! – O fac. Dîndu-ţi ţie responsabilitatea. Nu pot face mai mult deatît, fără să-mi pierd locul în ierarhia Uniunii Coloniale. Şi atunci aş fi lipsit de putere. Am făcut tot ce-am putut de cînd a apărut planul ăsta nebunesc de a ataca Conclavul. Te-am folosit cît de mult am putut, fără ca tu să ştii, dar acum am depăşit faza asta. Acum ştii. E treaba ta să salvezi omenirea, Perry. – Nici o constrîngere din partea asta…, am comentat. – Ai făcut-o vreme de ani de zile. Nu-ţi aduci aminte care ţi-au zis, la recrutare, că este treaba Forţelor Coloniale de Apărare? „Să 696

păstreze pentru omenire un loc printre stele.” Ai făcut-o atunci. E nevoie s-o faci și acum. – Atunci, eram eu şi toţi ceilalţi membri ai FCA. Acum, responsabilitatea e ceva mai concentrată. – Tocmai de aceea, dă-mi voie să te ajut. Din nou, şi pentru ultima oară. Serviciul meu de informaţii mi-a spus că generalul Gau o să fie asasinat de către un membru al propriului cerc de consilieri. Cineva în care are încredere; ba chiar cineva pe care-l iubeşte. Acest asasinat se va petrece în cursul acestei luni. Nu avem alte informaţii. Nu avem nici un mijloc de a-l informa pe generalul Gau despre tentativa de asasinat, şi chiar dacă am avea, nu există nici o şansă ca el să accepte informaţia ca autentică. Dacă moare Gau, atunci tot Conclavul se va reface în jurul lui Nerbros Eser, care plănuieşte să distrugă Uniunea Colonială. Dacă Nerbros Eser preia puterea, totul s-a terminat. Uniunea Colonială va cădea. Omenirea moare. – Ce-ar trebui să fac cu informaţia asta? – Găseşte o cale de a o folosi. Şi găseşte-o repede. Apoi, fii gata pentru orice s-ar întîmpla după aceea. Şi încă un lucru, Perry. Spune-i lui Sagan că, deşi nu-mi cer scuze pentru că i-am amplificat calităţile, regret că a fost nevoie. Anunţ-o şi că bănuiesc că nu şi-a explorat încă întreaga amploare a capacităţilor sale. Spune-i că BrainPalul ei îi oferă gama completă de funcţii de comandă. Foloseşte aceste cuvinte, te rog. – Ce înseamnă în cazul ăsta „gama completă de funcţii de comandă”? – Sagan îţi poate explica dacă doreşte. Szilard întinse mîna spre panou, unde apăsă un buton. Planeta şi staţia Phoenix reapărură la ferestre. – Acum e timpul să te întorci pe Roanoke, administrator Perry. Ai fost plecat prea multă vreme, şi ai multe treburi de făcut. E vremea să te apuci de ele, aş zice.

697

TREISPREZECE În afară de Roanoke, colonia Everest era cea mai tînără colonie umană, înfiinţată chiar înainte de avertismentul dat de Conclav celorlalte rase să nu mai colonizeze alte lumi. Ca şi Roanoke, apărarea Everestului era modestă: doi sateliţi defensivi şi trei turele energetice, cîte trei pentru fiecare dintre cele două aşezări, şi un crucişător FCA pe orbită. Cînd a fost lovit Everestul, Des Moines era postat deasupra aşezărilor. O navă bună şi un echipaj bun, dar Des Moines nu era de-ajuns ca să se opună celor şase nave arrisiene care făcură saltul cu precizie temerară în spaţiul coloniei Everest, trăgînd cu rachete în Des Moines şi în sateliţii defensivi în timp ce se apropiau. Des Moines fu retezat pe lungime şi îşi începu lunga prăbuşire către suprafaţa planetei Everest; sateliţii defensivi fură transformaţi într-o mulţime de rămăşiţe plutitoare. Cu apărarea planetei prăbuşită, navele arrisiene pîrjoliră pe îndelete, de pe orbită, aşezările Everestului, trimiţînd pe urmă o companie care să ucidă coloniştii rămaşi. La sfîrşit, cinci mii opt sute de colonişti de pe Everest erau morţi. Arrisienii nu lăsară în urmă nici un colonist şi nici o garnizoană şi nu avură nici o pretenţie asupra planetei. Pur şi simplu, eliminară prezenţa umană de acolo. Erie nu era Everest – dimpotrivă, era una dintre lumile umane cele mai vechi şi mai bine populate, cu o reţea defensivă la nivel planetar şi o prezenţă permanentă a FCA care făceau imposibil pentru toate rasele, în afară de cele cu cea mai nebunească ambiţie, să se gîndească la cucerire. Dar nici măcar reţelele defensive planetare nu pot detecta fiecare aşchie de gheaţă sau de piatră care cade în puţul gravitaţional. Cîteva zeci de asemenea aşa-zise aşchii căzură în atmosfera planetei Erie, deasupra oraşului New Cork. În timpul căderii, căldura generată de frecarea cu atmosfera fu canalizată şi concentrată, alimentînd laserele chimice compacte ascunse în rocă. Cîteva dintre raze loviră nişte fabrici strategice din New Cork, legate de sistemele de armament ale FCA. Alte cîteva părură să 698

lovească la întîmplare, trecînd prin case, şcoli şi pieţe, omorînd sute de oameni. Cu fasciculele epuizate, laserele arseră în atmosferă, nelăsînd nici un indiciu despre cine le trimisese sau de ce. Asta se întîmpla în timp ce Trujillo, Beata, Kranjic şi cu mine ne întorceam pe Roanoke. Nu ştiam despre asta în acel moment, desigur. Nu ştiam despre atacurile individuale care se petreceau în toată Uniunea Colonială, pentru că veştile ne erau ascunse şi pentru eram absorbiţi de propria noastră supravieţuire. * – Ne-ai oferit protecţia obinilor, i-am spus lui Hickory la cîteva ore după întoarcerea pe Roanoke. Aş dori să profităm de această ofertă. – Există unele complicaţii, răspunse Hickory. I-am aruncat o privire lui Jane, apoi m-am întors spre Hickory. – Păi, sigur că sînt. N-ar fi distractiv fără complicaţii. – Simt sarcasmul, vorbi Hickory, complet lipsit de orice fel de simţ al umorului. – Îmi cer scuze, Hickory. Am o săptămînă proastă şi nu dă nici un semn de îmbunătăţire. Te rog, spune-mi care ar putea fi aceste complicaţii. – După ce ai plecat, a sosit o sondă automată de start de pe Obinur şi am reuşit în sfîrşit să comunicăm cu guvernul nostru. Ni s-a spus că odată ce Magellan a dispărut, Uniunea Colonială a cerut în mod oficial ca obinii să nu se amestece în colonia Roanoke, în mod deschis sau pe ascuns. – Roanoke a fost menţionat în mod specific, interveni Jane. – Da, încuviinţă Hickory. – De ce? am întrebat. – Uniunea Colonială n-a explicat. Presupunem acum că era din cauză că o încercare a obinilor de a descoperi planeta ar fi putut perturba atacul Uniunii Coloniale asupra flotei Conclavului. Guvernul nostru a fost de acord să nu se amestece, dar a notificat că dacă i s-ar întîmpla vreun rău lui Zoë, ar fi extrem de nemulţumit. Uniunea Colonială a dat asigurări guvernului nostru că Zoë se află în siguranţă, atît cît e posibil. Aşa cum şi era. – Atacul Uniunii Coloniale asupra flotei Conclavului s-a terminat, am spus. – Înţelegerea n-a precizat cînd va fi acceptabil să intervenim, vorbi Hickory, din nou fără nici o urmă de umor. Sîntem încă legaţi 699

de ea. – Aşa că nu poţi face nimic pentru noi, constată Jane. – Avem sarcina s-o protejăm pe Zoë, spuse Hickory. Dar ni s-a explicat că definiţia protecţiei se întinde numai pînă aici. – Şi dacă Zoë vă ordonă să protejaţi colonia? am întrebat. – Zoë poate să ne ordone mie şi lui Dickory ce doreşte, răspunse Hickory. Dar mă îndoiesc că pînă şi intervenţia ei ar fi de-ajuns. M-am ridicat de la birou şi m-am dus încet pînă la fereastră să mă uit la cerul nopţii. – Obinii ştiu că Uniunea Colonială este atacată? am întrebat. – Ştim. Au fost atacuri numeroase de la distrugerea flotei Conclavului. – Atunci ştii că Uniunea Colonială va trebui să aleagă ce colonii are nevoie să apere şi pe care le va sacrifica. Şi Roanoke e mai probabil să ajungă în a doua categorie. – Ştim. – Dar tot nu faceţi nimic ca să ne ajutaţi… – Nu, atîta vreme cît Roanoke rămîne parte a Uniunii Coloniale! Jane era pregătită pentru asta înainte de a apuca eu să deschid gura. – Explică asta! – O planetă Roanoke independentă ar cere o reacţie nouă din partea noastră. Dacă Roanoke se declară independentă de Uniunea Colonială, obinii s-ar simţi obligaţi să ofere sprijin şi ajutor temporar, pînă cînd Uniunea Colonială recapătă planeta sau acceptă secesiunea. – Dar aţi risca să vă îndepărtaţi Uniunea Colonială, remarcă Jane. – Uniunea Colonială are cîteva alte priorităţi în acest moment. Nu avem impresia că repercusiunile ajutorului dat unui Roanoke independent vor fi semnificative pe termen lung. – Aşadar, ne veţi ajuta, am spus. Vreţi doar să ne declarăm mai întîi independenţi de Uniunea Colonială. – Nu vă sfătuim nici să vă separaţi, nici să rămîneţi, replică Hickory. Vă anunţăm doar că dacă v-aţi separa, v-am ajuta să vă apăraţi. M-am întors către Jane. – Tu ce crezi? – Mă îndoiesc de faptul că oamenii din această colonie sînt gata pentru ca noi să le declarăm independenţa, răspunse Jane. 700

– Chiar dacă alternativa este moartea? am întrebat. – Unii dintre ei ar prefera probabil moartea decît să fie trădători. Sau să fie izolaţi permanent de restul omenirii. – Hai să-i întrebăm. * Atacul asupra coloniei Wabash n-a fost cine ştie ce: cîteva rachete pentru a distruge birourile administrative şi construcţiile importante şi o mică forţă de invazie, formată din cîteva sute de soldaţi bhav, ca să cureţe locul cu focuri de armă. Însă nu Wabash era ţinta. Adevăratele ţinte erau cele trei crucişătoare ale FCA care făcură saltul în sistem pentru a apăra colonia. Sonda automată de salt care alertase FCA cu privire la atac arăta un crucişător bhav şi trei canoniere mai mici, toate putînd fi o pradă uşoară pentru trei crucişătoare. Ceea ce sonda de salt nu putea arăta era faptul că, la scurtă vreme după ce făcuse saltul, plecînd din spaţiul planetei Wabash, alte şase crucişătoare bhav făcuseră saltul în sistem, distrugînd satelitul care lansase sondele şi pregătindu-se pentru o ambuscadă. Crucişătoarele FCA intrară cu prudenţă în spaţiul Wabash – pînă la acest moment era limpede că Uniunea Colonială era supusă unui atac general, iar comandanţii de navă ai FCA nu erau nici proşti, nici nesăbuiţi. Dar şansele erau împotriva lor din clipa în care sosiră în spaţiul Wabash. Crucişătoarele FCA Augusta, Savannah şi Portland doborîră trei dintre crucişătoarele bhav şi toate canonierele mai mici înainte de a fi copleşite şi distruse, împrăştiind metal, aer şi echipaj în spaţiu, deasupra planetei. Erau trei crucişătoare mai puţin cu care FCA să apere Uniunea Colonială. Era de asemenea un semnal că fiecare nou incident va trebui întîmpinat cu o forţă copleşitoare, restrîngînd numărul de colonii pe care FCA le putea apăra la un moment dat. Priorităţile deja modificate potrivit noilor realităţi ale războiului se modificară încă o dată, şi nu în favoarea UC, nici în a coloniei Roanoke. * – V-aţi ieşit din minţi, exclamă Marie Black. Sîntem atacaţi de Conclavul ăsta, care vrea să ne vadă pe toţi morţi, şi soluţia voastră la problemă este să mergem singuri, fără nici un ajutor de la restul rasei umane? E pur şi simplu o nebunie. Privirile aruncate de la un capăt la altul al mesei îmi spuseră că Jane şi cu mine eram complet singuri în povestea asta, exact aşa cum bănuise Jane că vom fi. Chiar şi Manfred Trujillo, care cunoştea situaţia mai bine ca oricine, era surprins de sugestia de a 701

ne declara independenţa. Asta era prima ceată încăpăţînată. – N-am fi singuri, am replicat. Obinii ne vor ajuta dacă sîntem independenţi. – Asta mă face să mă simt mai în siguranţă, zise Black cu sarcasm. Extratereştrii plănuiesc să ne omoare pe toţi, dar nu vă îngrijoraţi, îi avem pe extratereştrii ăştia de casă ca să ne apere. Asta pînă cînd se hotărăsc că mai bine pleacă şi se dau de partea celorlalţi extratereştri! – Asta nu-i o evaluare prea exactă a obinilor, am spus. – Dar principala preocupare a obinilor nu este colonia noastră, interveni Lee Chen. Este fiica voastră. Ferească Dumnezeu să i se întîmple ceva fiicei voastre, pentru că unde vom rămîne noi atunci? Obinii n-or să mai aibă nici un motiv să ne ajute. O să rămînem izolaţi de restul Uniunii Coloniale. – Sîntem deja izolaţi de restul Uniunii Coloniale, am remarcat. Planetele sînt atacate în toată Uniunea. FCA răspunde deja cu multă greutate. Nu sîntem o prioritate. Nu vom fi o prioritate. Neam îndeplinit rolul. – N-avem decît cuvîntul tău pentru asta, insistă Chen. Căpătăm relatări de presă, acum că avem acces la PDA-uri. Nu-i nimic la ştiri despre toate astea. – Aveţi şi cuvîntul meu pentru asta, zise Trujillo. Nici eu nu sînt gata să semnez pentru independenţă, dar Perry nu minte. Uniunea Colonială are priorităţile ei acum, şi cu siguranţă noi nu sîntem una dintre ele. – Nu încerc să spun că voi doi nu sînteţi oameni de cuvînt, spuse Chen. Dar gîndeşte-te la ce ne ceri să facem aici. Ne ceri să riscăm totul – totul – pe baza cuvîntului vostru. – Chiar dacă am fi de acord cu asta, ce urmează? întrebă Lol Gerber, cel care-l înlocuise pe Hiram Yoder în consiliu. Am fi izolaţi. Dacă Uniunea Colonială supravieţuieşte, va trebui să ne răfuim cu ei pentru că am stîrnit o revoltă. Dacă Uniunea Colonială s-ar prăbuşi, atunci am fi tot ce-a mai rămas din rasa umană, şi ne-am bizui pe bunăvoinţa altora pentru supravieţuire. Cît timp ne-am putea aştepta să ne adăpostească, dacă toată mulţimea raselor inteligente ne vrea morţi? Cum le putem cere obinilor, cu bună-credinţă, să-şi pună în joc propria lor supravieţuire pentru noi? Uniunea Colonială înseamnă omenirea. Locul nostru este în ea, la bine şi la rău. – Nu înseamnă toată omenirea, am replicat. Există şi Pămîntul. – Care este ţinut deoparte de către Uniunea Colonială, preciză 702

Black. N-o să ne fie de nici un folos acum. Am oftat. – Văd unde-o să ajungem. Am cerut consiliului votul, iar Jane şi cu mine o să-l acceptăm. Dar vă implor, gîndiţi-vă la asta. Nu lăsaţi prejudecăţile cu privire la obini, am aruncat eu o privire spre Marie Black, sau sentimentul patriotismului să vă facă orbi la faptul că sîntem acum într-un război, iar noi ne aflăm în prima linie – şi n-avem nici un sprijin de acasă. Sîntem pe cont propriu. Avem nevoie să cîntărim ce trebuie făcut ca să supravieţuim, pentru că nimeni altcineva nu are grijă de noi. – N-ai fost niciodată atît de sumbru pînă acum, Perry, observă Marta Piro. – Nu cred că lucrurile au mai fost vreodată atît de sumbre, am replicat. În ordine. Să votăm. Eu am votat pentru secesiune. Jane se abţinu; era tradiţia noastră să dăm un singur vot pentru amîndoi. Toţi ceilalţi membri ai consiliului au votat să rămînem în Uniunea Colonială. Tehnic vorbind, votul meu era singurul care conta. Desigur, tehnic vorbind, votînd ieşirea din Uniunea Colonială, tocmai votasem pentru trădare. Aşa că poate toţi ceilalţi îmi făceau o favoare. – Sîntem o colonie, am rostit. Încă. În jurul mesei apărură zîmbete. – Acum ce facem? întrebă Marie Black. – Mă gîndesc, am răspuns. Credeţi-mă, mă gîndesc. * Bonita era o planetă care trăia la înălţimea numelui său, un loc fermecător cu o viaţă sălbatică abundentă, avînd exact componentele genetice potrivite pentru consumul uman. Bonita fusese înfiinţată cu cincisprezece ani în urmă; încă o colonie tînără, dar destul de bine statornicită ca să aibă propria ei personalitate. Bonita a fost atacată de dtrutz, o specie cu mai multă ambiţie decît creier. A fost o întîlnire care s-a desfăşurat în mod decisiv pentru Uniunea Colonială; cele trei crucişătoare de deasupra planetei Bonita au terminat repede cu forţa de invazie dtrutz, distrugîndu-le pe rînd navele prost proiectate, mai întîi în timpul primului atac şi apoi mai pe îndelete, în timp ce navele dtrutz încercau să ajungă la distanţa de salt înainte ca proiectilele tunurilor cu accelerare electromagnetică ale FCA să le ajungă din urmă. Navele dtrutz nu avură deloc succes în această încercare. Ceea ce făcea atacul dtrutz remarcabil nu era completa lui 703

incompetenţă, ci faptul că dtrutz nu erau o specie din Conclav; ca şi Uniunea Colonială, erau neafiliaţi. Dtrutz se aflau sub aceeaşi interdicţie de colonizare ca şi Uniunea Colonială. Atacară oricum. Ştiau – aşa cum ştia un număr tot mai mare de rase – că Uniunea Colonială era captivă într-o luptă amplă cu elemente ale Conclavului, şi asta însemna posibilitatea de a jefui unele dintre coloniile umane mai mici, în timp ce FCA erau ocupate în altă parte. Uniunea Colonială era rănită şi sîngera în apă, iar peştii mai mici urcau din adîncuri să ia cîte o înghiţitură din corpul său. * – Am venit după fiica ta, îmi spuse Hickory. – Scuză-mă, am replicat. În ciuda a orice, n-am putut rezista impulsului de a scoate un zîmbet forţat. – Guvernul nostru a stabilit că este inevitabil ca Roanoke să fie atacată şi distrusă. – Grozav, am comentat. – Dickory şi cu mine regretăm amîndoi această eventualitate, zise Hickory aplecîndu-se puţin în faţă pentru a-şi accentua vorbele. Şi faptul că nu vă putem ajuta să împiedicaţi acest lucru. – Păi, mulţumesc, am răspuns, sperînd că tonul meu nu suna prea lipsit de sinceritate. După cît se părea, nu suna. – Nu ni se permite să ne amestecăm sau să oferim ajutor, dar am hotărît că este acceptabil să o scoatem pe Zoë din faţa primejdiei, continuă Hickory. Am cerut o navă de transport pentru ea şi pentru noi; se află pe drum. Voiam să vă anunţăm despre aceste planuri pentru că este fiica voastră şi pentru că ne-am asigurat de permisiunea de a vă transporta de asemenea pe tine şi pe Jane, dacă doriţi. – Astfel ca noi trei să putem scăpa din încurcătura asta, am spus. Hickory dădu din cap. – Cum rămîne cu toţi ceilalţi? – Nu avem permisiunea de a găzdui pe altcineva. – Dar faptul că nu aveţi permisiunea înseamnă că nu puteţi găzdui pe altcineva? Dacă Zoë vrea să o ia pe prietena ei cea mai bună, Gretchen, o să-i spuneţi nu? Şi credeţi că Zoë o să plece dacă Jane şi cu mine rămînem? – Plănuiţi să rămîneţi? întrebă Hickory. – Sigur că da. 704

– Veţi muri. – S-ar putea, deşi mă străduiesc să evit asta acum. Indiferent însă ce se va întîmpla, Roanoke este casa noastră. Nu plecăm, şi bănuiesc că vei avea greutăţi ca s-o convingi pe Zoë să plece fără noi sau fără prietenii ei. – Ar pleca dacă i-aţi cere voi. Am zîmbit, am întins mîna spre birou să tastez la PDA şi i-am trimis un mesaj lui Zoë să vină imediat la biroul meu. Ea sosi după cîteva minute. – Hickory şi Dickory vor ca tu să pleci de pe Roanoke, i-am zis. – Tu şi cu mama veniţi şi voi? – Nu. – Atunci la naiba cu asta, exclamă Zoë, uitîndu-se direct la Hickory în timp ce vorbea. Mi-am întins mîinile rugător către Hickory. – Ţi-am spus. – Nu i-ai cerut să plece. – Pleacă, Zoë, am rugat-o. – Du-te naibii, tăticule de nouăzeci de ani, zise Zoë, zîmbind şi totuşi teribil de serioasă în acelaşi timp. Apoi se întoarse din nou spre obin. – Şi duceţi-vă naibii şi voi doi. Şi dacă sîntem aici, atunci la naiba cu orice-aş fi pentru obini. Dacă vreţi să mă protejaţi pe mine, protejaţi oamenii la care ţin. Protejaţi colonia asta. – Nu putem. Ni s-a interzis s-o facem. – Atunci aveţi o problemă, spuse Zoë. Zîmbetul dispăruse, iar ochii îi aruncau scîntei. – Pentru că nu plec nicăieri! Şi nici voi, nici oricine altcineva nu poate face nimic ca să schimbe asta! Zoë se năpusti afară ca o furtună. – Lucrurile au mers în mare parte aşa cum mă aşteptam, am comentat. – N-ai făcut tot ce-ţi stătea în putinţă ca s-o convingi, îmi reproşă Hickory. L-am privit pe Hickory printre gene. – Sugerezi că n-am fost sincer. – Da, răspunse Hickory. Expresia lui era încă şi mai indescifrabilă decît de obicei, dar nu-mi închipui că era uşor pentru el să spună aşa ceva; reacţia emoţională avea să-l facă probabil să-şi închidă curînd interfaţa. – Ai dreptate. N-am fost sincer. 705

– Dar de ce? întrebă Hickory, şi am fost surprins de tonul plîngăreţ din vocea lui. Tremura acum. – Ţi-ai ucis propriul copil, şi copilul lui Charles Boutin! – N-a murit încă. Şi nici noi. Nici colonia asta. – Ştii că nu putem permite ca Zoë să aibă de suferit, vorbi Dickory, întrerupîndu-şi rolul mut. Mi-am adus aminte că el era de fapt superiorul între cei doi obini. – O să vă întoarceţi la planul de a ne omorî, pe mine şi pe Jane, ca s-o apăraţi pe Zoë? am întrebat. – E de sperat că nu, răspunse Dickory. – Ce răspuns fermecător de ambiguu, am comentat. – Nu este ambiguu, spuse Hickory. Ştii care este poziţia noastră. Care trebuie să fie. – Şi ţi-aş cere să-ţi aduci aminte care este poziţia mea, am replicat. V-am spus că în orice împrejurare, trebuie s-o protejaţi pe Zoë. Asta nu s-a schimbat. – Dar ai făcut să fie mult mai dificil, zise Hickory. Ai făcut să fie imposibil. – Nu cred. Daţi-mi voie să vă fac o propunere. Eu am să vă promit că Zoë va pleca pe nava aceea cu voi. Dar trebuie să-mi promiteţi că o s-o duceţi unde o să vă cer eu să mergeţi. – Unde-i asta? întrebă Hickory. – N-o să vă spun încă. – Atunci, e mai greu pentru noi să fim de acord, replică Hickory. – Asta-i partea proastă. Dar vă garantez că locul unde o duceţi e mai sigur decît aici. Acum: daţi-vă acordul, şi o să am grijă să plece cu voi. Nu, şi va trebui să găsiţi o metodă de a o proteja aici, sau să mă ucideţi pe mine şi pe Jane încercînd s-o tîrîţi după voi. Astea vă sînt opţiunile. Hickory şi Dickory se aplecară unul spre altul şi discutară cîteva minute, mai mult decît i-am văzut vreodată vorbind. – Îţi acceptăm condiţia, răspunse Hickory. – Bine. Atunci, tot ce am de făcut este să o fac pe Zoë să fie de acord. – Ne vei spune acum unde-o s-o ducem pe Zoë? întrebă Hickory. – Să ducă un mesaj, am spus. * Kristina Marie tocmai andocase la staţia Khartoum cînd 706

compartimentul motoarelor se făcu bucăţi, vaporizînd sfertul din spate al navei comerciale şi aruncînd cele trei sferturi din faţă de-a dreptul peste staţia Khartoum. Carcasa staţiei se îndoi şi plesni; aerul şi oamenii fură azvîrliţi prin crăpături. Peste zona de impact, pereţi despărţitori etanşi se închiseră la locul lor, doar pentru a fi smulşi din locurile lor de ancorare şi din balamale de către masa inerţială copleşitoare a navei Kristina Marie, care şi ea lăsa să-i scape aer şi oameni din echipaj din cauza impactului. Cînd nava ajunse să se oprească, explozia şi ciocnirea avariaseră staţia Khartoum şi ucisese 566 de oameni pe staţie şi toţi membrii echipajului de pe Kristina Marie, în afară de şase, dintre care doi muriră la scurtă vreme după aceea din cauza rănilor. Explozia navei Kristina Marie făcu mai mult decît să distrugă nava şi o mare parte din staţia Khartoum; coincise cu recoltarea fructului-porcului de pe Khartoum, o delicatesă locală care reprezenta unul dintre exporturile majore ale coloniei Khartoum. Fructul-porcului se strica repede după ce se cocea (îşi luase numele de la faptul că oamenii de pe Khartoum dădeau fructele prea coapte la porci, singurii care le mai mîncau în acel moment), aşa încît Khartoum investise masiv ca să reuşească să strîngă şi să încarce pentru export recolta de fructele-porcului în cîteva zile de la coacere, prin intermediul staţiei Khartoum. Kristina Marie era numai una dintre cele o sută de nave comerciale ale Uniunii Coloniale aflate deasupra coloniei Khartoum, aşteptîndu-şi cota de fructe. Cu staţia Khartoum scoasă din funcţiune, sistemul de distribuţie bine pus la punct pentru fructele-porcului se risipi în dezordine. Navele trimiseră navete chiar pe planetă ca să încerce să încarce cît mai multe lăzi cu fructe cu putinţă, dar acest lucru duse la confuzie la sol, cu privire la care producători aveau prioritate la îmbarcarea produselor şi ce nave comerciale aveau prioritate la primirea lor. Fructele trebuiau despachetate din containerele de depozitare şi reambalate pentru navete; nu existau nici pe departe destui oameni pentru treaba asta. Cea mai mare parte a fructelor-porcului putreziră în containere, provocînd un şoc important economiei de pe Khartoum, care urma să fie constrînsă pe termen lung de nevoia de a reconstrui staţia Khartoum – canalul de alimentare economic şi pentru alte exporturi – şi de a întări apărarea coloniei Khartoum în faţa altor atacuri. Înainte ca nava Kristina Marie să acosteze la staţia Khartoum, şi-a transmis datele de identificare, inventarul încărcăturii şi 707

traseul recent ca parte a „strîngerii de mînă” standard de securitate. Înregistrările arătau că, doar cu două opriri înainte, Kristina Marie făcuse afaceri pe Quii, lumea de baştină a rasei qui, una dintre puţinele aliate ale Uniunii Coloniale. Andocase lîngă o navă înregistrată ca aparţinînd rasei ylan, ylan fiind membri ai Conclavului. Analiza criminalistică a exploziei nu lăsă nici o îndoială asupra faptului că fusese declanşată intenţionat şi nu reprezenta o defecţiune accidentală a nucleului motorului. De pe Phoenix veni ordinul ca nici o navă comercială care vizitase o lume non-umană în ultimul an să nu se mai apropie de vreo staţie spaţială fără o scanare şi o inspecţie amănunţite. Sute de nave comerciale pluteau în spaţiu, cu încărcătura nedesfăcută şi echipajele în carantină, în sensul iniţial, veneţian, al cuvîntului, aşteptînd eradicarea unui alt soi de molimă. Kristina Marie fusese sabotată şi trimisă la drum, către un loc unde distrugerea ei putea avea cel mai mare impact, nu doar ca număr de morţi, ci şi prin paralizarea economiei Uniunii Coloniale. Planul se desfăşurase sclipitor. * Consiliul coloniei Roanoke nu reacţionă prea bine la vestea că o trimisesem pe Zoë să-i ducă un mesaj generalului Gau. – Trebuie să discutăm problema ta cu trădarea, îmi spuse Manfred Trujillo. – N-am nici o problemă cu trădarea, am răspuns. Mă pot opri oricînd. M-am uitat în jurul mesei la ceilalţi membri ai consiliului. Mica mea glumă n-avusese prea mult succes. – Pe toţi dracii, Perry, exclamă Lee Chen, mai furios decît îl văzusem vreodată. Conclavul plănuieşte să ne omoare, iar tu schimbi bileţele cu şeful lui? – Şi ţi-ai folosit fiica pentru asta, adăugă Marie Black, cu dezgustul perceptibil în voce. Ţi-ai trimis singurul copil în mîinile inamicului! Am aruncat o privire piezişă spre Jane şi Savitri, şi amîndouă îmi făcură semn din cap. Ştiam că se va pune problema asta; discutaserăm cum s-o tratăm cel mai bine cînd s-ar fi pus. – Nu, nu l-am trimis la inamic, am replicat. Avem inamici, şi încă o mulţime, dar generalul Gau nu este unul dintre ei. Le-am povestit despre discuţia mea cu generalul Szilard din Forţele Speciale şi despre avertismentul lui cu privire la tentativa de asasinare a lui Gau. 708

– Gau ne-a promis că nu va ataca Roanoke, am continuat. Dacă moare, nu mai există nimic între noi şi oricine-ar vrea să ne ucidă. – Nu există nimic între noi şi ei nici acum, sublinie Lee Chen. Sau ţi-a scăpat atacul împotriva noastră de acum vreo două săptămîni? – Nu mi-a scăpat, am replicat. Şi bănuiesc că ar fi fost mult mai rău dacă Gau n-ar fi avut măcar un control cît de mic asupra Conclavului. Dacă ştie despre tentativa de asasinat, o poate folosi ca să recapete controlul în restul Conclavului. Şi apoi vom fi în siguranţă. Sau măcar ceva mai în siguranţă. Am hotărît că merita să-mi asum riscul de a-l anunţa. – N-ai supus hotărîrea la vot, îmi reproşă Marta Piro. – Nu eram obligat. Încă sînt conducătorul coloniei. Jane şi cu mine am decis că era lucrul cel mai bun pe care-l aveam de făcut. Şi nu-i ca şi cum voi aţi fi spus „da”, oricum. – Dar e trădare, repetă Trujillo. Cu adevărat acum, John. E mai mult decît să-l rogi cu sfială pe general să nu-şi aducă flota aici. Te amesteci în politica internă a Conclavului. Uniunea Colonială n-o să te lase cu nici un chip să faci aşa ceva, în special cînd te-au chemat deja în faţa unei comisii de anchetă. – Îmi asum responsabilitatea pentru acţiunile mele. – Da, bine, din nefericire va trebui să ne asumăm cu toţii responsabilitatea pentru ele, de asemenea. În afară de cazul în care crezi că Uniunea Colonială o să presupună că faci asta absolut singur. Am privit-o pe Marie. – Din pură curiozitate, Marie, ce crezi tu că o să facă UC? Să trimită trupe FCA ca să ne aresteze pe mine şi pe Jane? Eu personal cred că totul va fi bine. Atunci măcar o să existe o prezenţă militară aici dacă sîntem atacaţi. Singura altă opţiune ar fi să ne lase baltă, şi ştii ceva? Asta e ceea ce se întîmplă deja! Mi-am rotit privirea în jurul mesei. – Cred că e nevoie să accentuăm din nou un fapt izbitor care este mereu trecut cu vederea, şi anume: sîntem complet, absolut şi pe de-a-ntregul pe cont propriu. Valoarea pe care o avem pentru Uniunea Colonială constă acum în moartea noastră, pentru a determina celelalte colonii să intre în luptă, cu cetăţenii şi tezaurele lor. N-am nimic împotrivă să fiu un simbol pentru restul Uniunii Coloniale, dar nu vreau să fiu silit să mor pentru acest privilegiu. Nu vreau nici ca vreunul dintre voi să trebuiască să moară pentru acest privilegiu. 709

Trujillo se uită pieziş la Jane. – Eşti de acord cu toate astea, îi spuse. – John are informaţia asta de la fostul meu ofiţer comandant, replică Jane. Am probleme de limpezit cu el la nivel personal. N-am nici o îndoială că informaţiile sînt corecte. – Dar are el planurile lui? întrebă Trujillo. – Sigur că are planuri, răspunse Jane. Vrea să împiedice restul universului să ne calce în picioare ca pe nişte gîndaci nenorociţi. Cred că a lăsat să se-nţeleagă asta destul de limpede. Asta îl făcu pe Trujillo să şovăie. – Voiam să întreb dacă are planuri pe care noi nu le vedem, explică el în sfîrşit. – Mă îndoiesc. Forţele Speciale sînt destul de directe. Sîntem vicleni dacă e necesar, dar cînd vine momentul, mergem direct la ţintă. – Ceea ce-l face primul om de soiul ăsta, am comentat. Uniunea Colonială n-a tratat sincer cu noi în nimic din toate astea. – N-au avut de-ales, zise Lee Chen. – Nu-mi spune mie așa ceva! Sîntem prea adînc băgaţi în povestea asta ca să înghiţim totul pe nemestecate. Da, UC juca un joc complicat cu Conclavul şi nu s-a ostenit să ne spună nouă, pionilor, care era jocul. Dar acum UC joacă un joc nou şi acesta depinde de înlăturarea noastră de pe tablă. – Nu putem fi siguri, comentă Marta Piro. – Ştim că nu avem sisteme defensive, vorbi Trujillo. Şi ştim de unde putem să aşteptăm mai mult. Indiferent de motive, John are dreptate. Ne aşteaptă vremuri grele. – Tot aş vrea să ştiu cum poţi trăi cu faptul că ai trimis-o pe fiica ta să negocieze cu acest general Gau, insistă Marie Black. – Era o idee bună, răspunse Jane. – Nu văd cum, zise Black. – Zoë călătoreşte cu obinii, explică Jane. Obinii nu sînt deschis ostili faţă de Conclav. Generalul Gau îi va primi pe obini, în condiţiile în care n-ar putea primi o navă colonială. – Dacă am fi putut căpăta cumva o navă colonială, ceea ce nu se poate, am spus. – Nici John, nici eu nu putem pleca din colonie fără ca absenţa noastră să nu fie observată, atît de Uniunea Colonială cît şi de proprii noştri colonişti, continuă Jane. Pe de altă parte, Zoë are o relaţie specială cu obinii. Plecarea ei de pe planetă la insistenţa obinilor era ceva la care Uniunea Colonială s-ar fi aşteptat. 710

– Mai există şi un alt avantaj, am completat eu. Capetele se răsuciră înspre mine. – Chiar dacă eu sau Jane am putea face drumul, Gau n-ar avea nici un motiv să accepte informaţia noastră ca autentică sau serioasă. Conducătorii de colonii s-au mai sacrificat şi înainte. Dar cu Zoë, îi dăm lui Gau mai mult decît informaţii. – Îi daţi un ostatic, zise Trujillo. – Da. – Jucaţi un joc riscant. – Acesta nu este un joc, am replicat. Trebuia să fim siguri că sîntem auziţi. Şi e un risc calculat. Obinii sînt cu Zoë, şi nu cred că vor sta fără să facă nimic dacă Gau face ceva stupid. – Tot îi rişti viaţa, zise Black. Îi rişti viaţa şi e doar un copil. – Dacă ar sta aici, ar muri la fel ca noi toţi. Plecînd, o să trăiască şi ne dă şi nouă şansa de a supravieţui. Am făcut ceea ce trebuia. Marie Black deschise gura să răspundă. – Trebuie să te gîndeşti foarte bine la următorul lucru pe care-l spui în legătură cu fiica mea, zise Jane. Black închise gura cu un poc sonor. – Aţi stabilit acest plan de acţiune fără noi, zise Lol Gerber. Dar ne spuneţi acum. Aş dori să ştiu de ce. – Am trimis-o pe Zoë pentru că am crezut că este necesar, am răspuns. A fost o decizie pe care trebuia s-o luăm noi, şi am luat-o. Dar Marie are dreptate: voi o să trebuiască să trăiţi cu consecinţele acţiunilor noastre. Trebuia să vă spunem. Dacă judecăm după Marie, unii dintre voi şi-au pierdut încrederea în noi. În acest moment, aveţi nevoie de conducători în care simţiţi că puteţi avea încredere. V-am spus ce-am făcut şi de ce. Una dintre consecinţele acţiunilor noastre este aceea că acum trebuie să votaţi dacă vreţi să conducem colonia mai departe sau nu… – Uniunea Colonială nu va accepta pe nimeni nou, spuse Marta Piro. – Cred că depinde de ceea ce le spuneţi, am replicat. Dacă le spuneţi că ne-am înhăitat cu inamicul, bănuiesc că vor aproba schimbarea. – Prin urmare, ne întrebi şi dacă o să vă predăm sau nu Uniunii Coloniale, spuse Trujillo. – Vă cerem să faceţi ceea ce credeţi că este necesar, am răspuns. Exact la fel cum am făcut noi. M-am ridicat în picioare; Jane făcu la fel. Am ieşit din biroul 711

nostru în lumina soarelui de pe Roanoke. – Cît timp crezi că o să le trebuiască? am întrebat-o pe Jane. – Nu prea mult. Mă aştept ca Marie Black să aibă grijă de asta. – Vreau să-ţi mulţumesc pentru că n-ai omorît-o. Asta ar fi făcut problematic votul de încredere. – Am vrut s-o omor, dar nu pentru că se înşela. Are dreptate. Riscăm viaţa lui Zoë. Şi e un copil. M-am apropiat de soţia mea. – Are aproape aceeaşi vîrstă ca şi tine, am spus, mîngîind-o pe braţ. Jane se trase deoparte. – Nu-i acelaşi lucru, ştii prea bine. – Nu, nu e. Dar Zoë e destul de mare ca să înţeleagă ce face. A pierdut oameni la care ţinea, la fel ca tine. La fel ca mine. Şi ştie că e pe cale de a pierde mult mai mult. Ea a ales să plece. Am lăsat-o să aleagă. – I-am lăsat o falsă alegere, spuse Jane. Am stat în faţa ei şi am lăsat-o să aleagă între a-şi risca propria ei viaţă şi a risca viaţa tuturor celor pe care-i cunoaşte, inclusiv a noastră. Nu-mi poţi spune că a fost corect să-i oferim asemenea opţiuni. – Nici vorbă. Dar asta a fost tot ce i-am putut oferi. – Urăsc universul ăsta nenorocit, exclamă Jane, uitîndu-se în altă parte. Urăsc Uniunea Colonială. Urăsc Conclavul. Urăsc colonia asta. Le urăsc pe toate! – Ce simţi pentru mine? – Nu e un moment bun să întrebi. Ne-am aşezat şi am aşteptat. O jumătate de oră mai tîrziu, Savitri ieşi din biroul administraţiei. Avea ochii roşii. – Ei, am veşti bune şi veşti proaste, spuse ea. Vestea bună este că aveţi zece zile pînă cînd ei or să anunţe UC că aţi vorbit cu generalul Gau. Trebuie să-i mulţumiţi lui Trujillo pentru asta. – Asta e ceva, am zis. – Mda. Vestea proastă e că sînteţi daţi afară. Amîndoi. Vot unanim. Eu sînt doar secretară. N-am putut vota. Îmi pare rău. – Cine a primit slujba acum? întrebă Jane. – Trujillo, răspunse Savitri. Sigur că da. Ticălosul a început să umble după funcţie înainte ca voi să închideţi uşa. – Chiar nu-i atît de rău, am comentat. – Ştiu, replică Savitri şi se şterse la ochi. Încerc doar să vă dau impresia că o să-mi fie dor de voi. 712

Am zîmbit. – Ei, îţi sînt recunoscător. Am îmbrăţişat-o. Ea mă îmbrăţişă la rîndul ei cu energie, apoi se dădu înapoi. – Şi acum? întrebă Savitri. – Avem zece zile. Aşteptăm. * Nava cunoştea sistemele defensive ale planetei Roanoke, sau lipsa acestora, şi de aceea apăru pe cer în partea cealaltă a planetei, unde singurul satelit de apărare al coloniei n-o putea vedea. Nava coborî încetişor în atmosferă pentru a evita căldura şi spectacolul intrării, şi traversă lent longitudinile globului, îndreptîndu-se către colonie. Înainte ca nava să intersecteze orizontul de percepţie al satelitului defensiv şi ca fierbinţeala motoarelor să fie detectată de acesta, nava le întrerupse şi începu o plutire prelungită pe bază de gravitaţie către colonie, masa ei scăzută fiind susţinută de aripi generate electric, imense dar subţiri ca o şoaptă. Nava se lăsă tăcută către ţinta ei, adică noi. Am văzut-o chiar cînd şi-a terminat lunga plutire şi a renunţat la aripi, trecînd la reactoare de manevră şi la cîmpuri de suspensie. Fuioarele de căldură şi de energie brusc apărute fură prinse de satelit, care trimise imediat un avertisment – prea tîrziu, după cum se dovedi, pentru că pînă cînd să apuce să semnalizeze, nava făcuse deja manevrele de aterizare. Satelitul trimise imediat măsurătorile telemetrice turelelor noastre energetice, care erau acum complet încărcate. Jane, care era încă responsabilă cu apărarea coloniei, semnaliză satelitului să aştepte. Nava se afla acum între limitele coloniei, dacă nu şi în interiorul zidurilor din Croatoan; dacă satelitul trăgea, chiar colonia ar fi suferit pagube. Jane deconectă turelele energetice; şi ele ar fi sfîrşit prin a provoca mai multe stricăciuni coloniei decît ar fi făcut-o nava. Vehiculul ateriză; Jane, Trujillo şi cu mine am ieşit s-o întîmpinăm. În timp ce ne apropiam, se deschise o trapă a navei. Un pasager se năpusti prin deschidere, ţipînd şi alergînd spre Jane, care se pregăti pentru ciocnire. Nu prea bine, după cum se dovedi, pentru că ea şi cu Zoë se prăbuşiră amîndouă la pămînt. M-am apropiat ca să fac haz de ele; Jane mă apucă de gleznă şi mă trase după ele în grămadă. Trujillo rămase la o distanţă prudentă, ca să nu fie prins în harababură. – Ţi-a luat destul timp, i-am spus lui Zoë, după ce m-am 713

desprins în sfîrşit. Încă o zi şi jumătate, pînă cînd mama ta şi cu mine am fi fost trimişi pe Phoenix sub acuzaţia de trădare. – N-am nici cea mai mică idee despre ce vorbeşti, replică Zoë. Mă bucur doar să vă văd. Mă prinse într-o altă îmbrăţişare. – Zoë, vorbi Jane, l-ai văzut pe generalul Gau. – L-am văzut, zici? Am fost de faţă la tentativa de asasinat! – Poftim? am exclamat Jane şi cu mine în acelaşi timp. Zoë ridică mîinile împăciuitor. – Am supravieţuit. După cum puteţi vedea. M-am uitat spre Jane. – Cred că tocmai am făcut pe mine, am spus. – N-am nimic. N-a fost chiar atît de rău, serios! – Ştii, chiar şi pentru o adolescentă, eşti cam blazată în legătură cu asta, am remarcat. Zoë zîmbi larg. Am îmbrăţişat-o din nou, încă şi mai strîns. – Şi generalul? întrebă Jane. – A scăpat şi el. Şi nu doar că a scăpat. A ieşit furios din întîmplare. Foloseşte tentativa ca să-i ia pe toţi la muştruluit. Să le ceară loialitate faţă de el. – Faţă de el? am replicat. Asta nu-i seamănă. Mi-a spus că Conclavul nu este un imperiu. Dacă cere loialitate, sună ca şi cum s-ar proclama împărat. – Unii dintre sfătuitorii lui cei mai apropiaţi tocmai au încercat să-l omoare, sublinie Zoë. I-ar fi de folos în momentul ăsta puţină loialitate personală. – Nu te pot contrazice, am răspuns. – Dar nu s-a terminat, continuă Zoë. De aceea m-am întors. Există încă un grup de planete care-i rezistă. Sînt conduse de cineva pe nume Eser. Nerbros Eser. Ele au fost cele care au atacat Uniunea Colonială, a spus generalul. – Aşa-i, am încuviinţat, amintindu-mi ce-a zis generalul Szilard despre Eser. – Generalul Gau mi-a dat un mesaj pentru voi. Spune că Eser vine-ncoace. În curînd. Eser vrea să cucerească Roanoke pentru că generalul n-a putut. Cucerirea coloniei Roanoke îi oferă influenţă, zice generalul. O cale de a arăta că e mai capabil să conducă Conclavul. – Desigur, am comentat. Toţi ceilalţi folosesc Roanoke pe post de pion. De ce nu şi ticălosul ăsta? – Dacă Eser ăsta atacă Uniunea Colonială fără oprelişte, atunci 714

n-o să aibă nici o problemă să ne facă praf, interveni Trujillo. Încă păstra distanţa faţă de grămadă. – Generalul a spus că, potrivit informaţiilor lui, Eser nu plănuieşte să ne lovească din spaţiu, răspunse Zoë. Vrea să aterizeze aici, să cucerească Roanoke cu trupe. Generalul spune că va folosi numai atîtea cîte să pună mîna pe colonie. Într-un fel, opusul a ceea ce a făcut generalul cu flota lui. Să demonstreze ceva. E mai mult în fişierele pe care mi le-a dat generalul. – Aşadar, va fi o forţă de atac mică, am răspuns. Zoë dădu din cap. – În afară de cazul în care vine doar el cu cîţiva prieteni, încă o s-avem o problemă, observă Trujillo şi făcu semn din cap către mine şi Jane. Voi doi sînteţi singurii cu instruire militară reală. Chiar şi cu apărarea de la sol, n-o să rezistăm mult împotriva unor soldaţi adevăraţi. Jane era pe cale să răspundă, însă Zoë o întrecu. – M-am gîndit la asta. Trujillo păru să-şi înăbuşe un surîs. – Tu te-ai gîndit! Zoë deveni serioasă. – Domnule Trujillo, fiica ta este prietena mea cea mai bună din lume. Nu vreau să moară. Nu vreau ca tu să mori. Sînt în măsură să ajut. Te rog nu mă lua de sus. Trujillo se îndreptă de spate. – Îmi cer scuze, Zoë. N-am vrut să fiu nerespectuos. Doar că nu mă aşteptam ca tu să ai un plan. – Şi nici eu, am adăugat. – Îţi aduci aminte că în urmă cu multă vreme m-am plîns că faptul de a fi obiectul veneraţiei unei întregi rase de extratereştri nu-mi folosea nici măcar ca să scap din cînd în cînd de lecţiile pentru acasă, continuă Zoë. – Nu prea bine. – Ei bine, cît timp am fost plecată, m-am hotărît să aflu la ce mi-ar putea folosi de fapt. – Încă nu pricep, am zis. Zoë mă luă de mînă şi apoi se întinse să o ia şi pe Jane. – Veniţi, spuse ea. Hickory şi Dickory sînt încă pe navă. Au grijă de ceva pentru mine. Vreau să vă arăt. – Ce e? întrebă Jane. – E o surpriză, răspunse Zoë. Dar cred că o să vă placă. 715

PAISPREZECE Jane mă trezi împingîndu-mă jos din pat. – Ce naiba? am mormăit ameţit de pe podea. – Semnalul de la satelit tocmai a căzut. Jane se ridică în picioare, apucă un binoclu de mare putere din măsuţa de toaletă şi ieşi. M-am sculat repede şi m-am dus după ea. – Ce vezi? am întrebat. – Satelitul a dispărut. E o navă, nu prea departe de locul unde ar trebui să fie satelitul. – Eser ăsta nu prea e partizanul subtilităţii, am comentat. – Nu crede că ar trebui să fie. Oricum, nu s-ar potrivi cu scopurile sale. – Sîntem gata? – Nu contează dacă sîntem gata, lăsă Jane binoclul în jos ca să se uite la mine. E vremea. * Ca să fim corecţi, după întoarcerea lui Zoë, am anunţat Departamentul Colonizării că noi credeam că ne ameninţă un atac iminent şi că apărarea noastră împotriva unui asemenea atac era aproape inexistentă. Am implorat sprijin suplimentar. Ceea ce-am obţinut a fost o vizită din partea generalului Rybicki. – Voi doi trebuie să fi înghiţit un pumn de pastile, comentă Rybicki, fără introducere, cînd intră în biroul administratorului. Începe să-mi pară rău că v-am propus pe voi ca şefi ai coloniei. – Nu mai sîntem şefii coloniei, am replicat, şi am arătat spre Manfred Trujillo, care era aşezat în spatele fostului meu birou. El e. Asta îl făcu să se clatine pe Rybicki; se uită spre Trujillo. – N-ai nici o autorizaţie să fii conducătorul coloniei. – Coloniştii n-ar fi de acord cu tine, replică Trujillo. – Coloniştii n-au dreptul de vot, protestă Rybicki. – N-ar fi de acord nici cu asta, continuă Trujillo. – Atunci ei au înghiţit idioatele alea de pastile, împreună cu voi trei, zise Rybicki şi se întoarse spre mine şi Jane. Ce naiba se 716

petrece aici? – Credeam că mesajul către Departamentul Colonizării a fost destul de limpede, am răspuns. Avem motive să credem că sîntem pe cale să fim atacaţi, iar cei care or să ne atace plănuiesc să ne anihileze complet. Avem nevoie de apărare, sau o să murim. – Aţi trimis mesajul în clar, exclamă Rybicki. Oricine l-ar fi putut recepţiona. – Era codificat, am răspuns. Cod militar. – A fost codificat cu un protocol compromis. A fost compromis de ani de zile. Ridică ochii spre Jane. – Tu, dintre toţi oamenii, ar fi trebuit să ştii, Sagan. Tu eşti responsabilă pentru siguranţa coloniei. Tu ştii ce cod să foloseşti! Jane nu scoase nici un cuvînt. – Aşadar, zici că acum oricine ar fi interesat să ne asculte ştie că sîntem vulnerabili, am remarcat. – Zic că ai fi putut la fel de bine să-ţi lipeşti şuncă pe cap şi să intri într-o vizuină de tigri. – Atunci Uniunea Colonială are un motiv în plus să ne apere, vorbi Trujillo. Rybicki aruncă din nou o privire spre Trujillo. – Nu mai vorbesc cu el în preajmă, spuse. Nu contează ce soi de înţelegere convenabilă aveţi aici, esenţa problemei este că voi doi vaţi băgat pielea în saramură pentru colonie, nu el. E timpul să vorbim serios, iar ceea ce trebuie să vorbim e strict secret. El nu se încadrează. – Este totuşi conducătorul coloniei, am spus. – Nu-mi pasă nici dacă l-aţi fi încoronat regele Siamului, replică Rybicki. Trebuie să plece. – E hotărîrea ta, Manfred, am zis. – O să plec, răspunse Trujillo, ridicîndu-se în picioare. Dar trebuie să ştii ceva, generale Rybicki. Noi, cei de-aici, ştim cum nea folosit Uniunea Colonială, cum s-a jucat cu destinul nostru şi cu vieţile noastre, ale tuturor. Vieţile noastre, ale familiilor şi ale copiilor noştri. Dacă Uniunea Colonială nu ne apără acum, o să ştim cine ne-a omorît cu adevărat. Nu cine ştie ce altă specie şi nu Conclavul. Uniunea Colonială. Pur şi simplu. – Ăsta-i un discurs frumos, Trujillo, comentă Rybicki. Nu înseamnă că e şi adevărat. – Generale, în acest moment nu te-aş socoti o autoritate în materie de adevăr, replică Trujillo. 717

Făcu semn din cap către mine şi Jane şi ieşi înainte ca generalul să apuce să riposteze. – O să-i spunem tot ceea ce ne spui tu nouă, l-am anunţat, după plecarea lui Trujillo. – Atunci o să fiţi trădători, în aceeaşi măsură ca şi incompetenţi, zise Rybicki, stînd la birou. Nu ştiu ce credeţi că faceţi voi doi, dar orice-ar fi, e o nebunie. Tu, se uită el spre Jane, ştiu că ştii că protocolul de codificare a fost compromis. Trebuia să ştii că transmiteai vulnerabilitatea voastră. Nu reuşesc să pricep nici cît negru sub unghie de ce-ai făcut-o. – Am motivele mele, răspunse Jane. – Bine. Spune-mi. – Nu. – Poftim? întrebă generalul. – Am zis nu. N-am încredere în tine. – O, asta-i nostim, exclamă Rybicki. Tocmai ai pictat o ţintă mare şi lată pe colonia voastră şi eu nu sînt de încredere! – Există o mulţime de lucruri pe care Uniunea Colonială le-a făcut cu Roanoke şi despre care nu s-a ostenit să ne pomenească, am comentat. Schimbarea de poziţie e un joc cinstit. – Iisuse! Nu sîntem într-o afurisită de curte a şcolii. Jucaţi cu viaţa acestor colonişti drept miză! – Şi în ce fel e diferit asta de ceea ce-a făcut UC? am întrebat. – Pentru că nu aveţi autoritatea. Nu aveţi dreptul. – Uniunea Colonială are dreptul să se joace cu viaţa acestor colonişti? am întrebat. Are dreptul de a-i pune în calea unei armate duşmane care vrea să-i distrugă? Nu sînt soldaţi, generale. Sînt civili. Unii dintre oamenii noştri sînt pacifişti religioşi. Tu ai avut grijă de asta. Uniunea Colonială s-ar putea să fi avut autoritatea de a-i pune pe aceşti oameni în calea pericolului. Dar e al naibii de sigur că n-avea dreptul! – Ai auzit vreodată de Coventry? întrebă Rybicki. – Oraşul englezesc? am întrebat. Rybicki încuviinţă. – În al doilea război mondial, britanicii au aflat prin intermediul serviciilor de informaţii că duşmanii erau pe cale să bombardeze oraşul. Ştiau cînd urma să se întîmple. Dar dacă evacuau oraşul, ar fi dezvăluit că ştiau codul secret al inamicilor, şi şi-ar fi pierdut capacitatea de a intercepta planurile duşmanilor. Pentru binele întregii Britanii, au lăsat să se producă bombardamentul. – Spui acum că Roanoke este Coventry-ul Uniunii Coloniale, 718

comentă Jane. – Spun că avem un duşman implacabil care ne vrea pe toţi morţi. Şi că trebuie să luăm în considerare ceea ce este mai bine pentru omenire. Toată omenirea. – Asta înseamnă să presupunem că ceea ce face Uniunea Colonială este ceea ce este cel mai bine pentru toată omenirea, vorbi Jane. – N-am spus asta. – O gîndeşti. – N-ai nici cea mai mică idee ce gîndesc eu. – Ştiu precis ce gîndeşti. Ştiu că eşti aici ca să ne spui că Uniunea Colonială nu are nave sau soldaţi ca să ne apere. Ştiu că tu ştii că există nave şi soldaţi pentru apărarea noastră, dar că au fost repartizate în roluri pe care tu le socoteşti inutile sau neesenţiale. Ştiu că ar trebui să ne serveşti o minciună convingătoare despre asta. De aceea ai venit aici personal, ca să oferi minciunii o nuanţă personală. Şi ştiu că te scîrbeşte faptul că eşti pus să faci aşa ceva, dar ceea ce te scîrbeşte încă şi mai mult este că ţi-ai îngăduit singur s-o faci. Rybicki se uita fix la Jane, cu gura căscată. La fel şi eu. – Ştiu că voi credeţi că Uniunea Colonială se poartă prosteşte, sacrificînd Roanoke Conclavului. Ştiu că eşti la curent cu faptul că există deja planuri de a folosi pierderea noastră pentru a face recrutări în colonii. Ştiu că tu crezi că recrutarea din colonii le face pe acestea mai vulnerabile la atac, și nu invers, pentru că acum Conclavul va avea un motiv să ţintească populaţiile civile pentru a reduce numărul soldaţilor potenţiali. Ştiu că vezi asta ca pe un ultim stadiu pentru Uniunea Colonială. Ştiu că tu crezi că Uniunea Colonială va pierde. Ştiu că te temi pentru mine şi pentru John, pentru colonia asta şi pentru toată omenirea. Ştiu, în cele din urmă, că tu crezi că nu avem nici o ieşire… Rybicki rămase tăcut vreme de o clipă nesfîrşită. – Pari să ştii multe, comentă el în sfîrşit. – Ştiu destule. Dar acum avem nevoie să auzim toate astea de la tine. Rybicki se uită atent spre mine, apoi din nou la Jane. Umerii i se încovoiară şi se foi stînjenit. – Ce-aş putea să spun ca voi să nu păreţi că ştiţi deja? Uniunea Colonială n-are nimic pentru voi. Am pledat în faţa lor să vă dea ceva, orice – se uită la Jane ca să vadă dacă ea recunoaşte adevărul acestor spuse, dar ea nu făcea decît să-l privească 719

impasibilă – însă au luat hotărîrea să menţină frontul la coloniile mai dezvoltate. Mi s-a spus că era o folosire strategică mai bună a forţei noastre militare. Nu sînt de acord, dar nu e un argument de neapărat. Roanoke nu e singura colonie mai nouă care a rămas descoperită. – E doar cea despre care se ştie că e ameninţată. – Ar trebui să vă ofer o poveste rezonabilă pentru lipsa de sisteme defensive, continuă Rybicki. Cea la care m-am oprit a fost faptul că mesajul vostru de implorare, cu codificarea compromisă, ne-a pus în primejdie navele şi soldaţii. Asta are avantajul de a putea fi adevărat – se uită la Jane tăios, în timp ce vorbea – dar e mai ales o acoperire. N-am venit doar să o fac mai convingătoare. Am venit pentru că simţeam că eram dator faţă de voi să v-o spun în faţă. – Nu ştiu cum să mă comport în legătură cu faptul că te simţi mai în largul tău minţindu-ne de-aproape decît de la distanţă, am observat. Rybicki scoase un surîs amar. – Privind retrospectiv, nu pare să fi fost una dintre cele mai bune decizii ale mele. Se întoarse înapoi către Jane. – Tot vreau să ştiu cum de ştii toate astea. – Am sursele mele. Şi ne-ai zis ceea ce aveam nevoie să ştim. Uniunea Colonială şi-a luat mîna de pe noi. – N-a fost hotărîrea mea. Nu cred că e drept. – Ştiu, răspunse Jane. Dar nu prea mai contează în acest moment. Rybicki se uită la mine în căutarea unei privelişti mai înţelegătoare. N-o găsi. – Ce plănuiţi să faceţi acum? ne întrebă. – Nu-ţi putem spune, răspunse Jane. – Pentru că n-aveţi încredere în mine. – Pentru că aceeaşi sursă care-mi spune ce gîndeşti o să spună altcuiva ce plănuim. Nu ne putem permite aşa ceva. – Dar plănuiţi ceva. Aţi folosit un cod spart ca să ne trimiteţi un mesaj. Voiaţi să fie citit. Încercaţi să atrageţi aici pe cineva. – E timpul să pleci, generale, zise Jane. Rybicki clipi, neobişnuit să fie expediat. Se ridică şi se duse la uşă, întorcîndu-se spre noi cînd ajunse în pragul ei. – Orice-aţi face voi doi, sper să meargă. Nu ştiu cum o să iasă totul dacă reuşiţi să salvaţi colonia. Dar trebuie să fie mai bine 720

decît cum o să iasă dacă nu reuşiţi… Plecă. M-am întors spre Jane. – Trebui să-mi spui cum ai făcut asta, am zis. Cum ai obţinut informaţiile astea. Mie nu mi-ai spus nimic pînă acum. – Nu le-am avut pînă acum, răspunse ea, şi-şi ciocăni tîmpla cu vîrful degetului. Mi-ai zis că generalul Szilard mi-a transmis că mia dat seria completă de funcţii de comandă. Una dintre aceste funcţii de comandă, cel puţin în Forţele Speciale, este capacitatea de a citi minţile altora. – Poftim? – Gîndeşte-te… Cînd ai un BrainPal, acesta învaţă să-ţi citească gîndurile. Aşa funcţionează. Folosirea lui ca să citeşti gîndurile altor oameni este doar o problemă de software. Generalii din Forţele Speciale au acces la gîndurile soldaţilor lor, deşi Szilard mia zis că de cele mai multe ori nu e prea folositor, din moment ce oamenii se gîndesc la lucruri fără rost. De data asta a prins bine. – Aşadar, oricui are un BrainPal i se pot citi gîndurile? Jane încuviinţă. – Iar acum ştii de ce n-am putut veni cu tine la staţia Phoenix. N-am vrut să dau de gol nimic. Am făcut semn către uşa pe care Rybicki tocmai ieşise. – Tocmai te-ai dat de gol faţă de el. – Nu. El nu ştie că am fost îmbunătăţită. Se întreabă doar cine din echipa lui a vorbit şi cum au ajuns informaţiile la mine. – Încă îi citeşti mintea. – Nu m-am oprit de cînd a aterizat. N-o să mă opresc pînă cînd pleacă. – Ce gîndeşte acum? – Se gîndeşte la noi. Speră că o să reuşim. Partea asta n-a fost o minciună. – Crede că o să reuşim? am întrebat. – Sigur că nu, răspunse Jane. * Turelele energetice ţintiră rachetele care soseau şi traseră, dar erau prea multe rachete pe care să le ţintească; turelele explodară cu o răbufnire violentă care aruncă sfărîmături peste cîmpurile în care erau amplasate, la o oarecare distanţă de Croatoan. – Primesc un mesaj, ne spuse Jane mie şi lui Trujillo. E un ordin de a înceta lupta şi de a ne pregăti pentru o debarcare. Făcu o pauză. 721

– Mi se spune că orice continuare a rezistenţei va avea ca rezultat un covor de bombe asupra coloniei. Mi se cere să confirm mesajul. Lipsa unui răspuns în aproximativ un minut va fi interpretată ca sfidare şi se va declanşa bombardamentul. – Ce crezi? am întrebat-o pe Jane. – Sîntem gata, atît cît vom putea fi vreodată. – Manfred? – Sîntem gata. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, sper să meargă. – Kranjic? Beata? M-am întors către locul unde stăteau Jann Kranjic şi Beata, amîndoi complet echipaţi în aparatură de reporter. Beata dădu din cap; Kranjic îmi făcu un semn cu degetul în sus. – Spune-le că le confirmăm mesajul şi că încetăm focul, i-am zis lui Jane. Spune-le că abia le aşteptăm sosirea pentru a discuta termenii de capitulare. – S-a făcut, răspunse Jane o clipă mai tîrziu. M-am întors spre Savitri, care stătea lîngă Beata. – Fii gata. – Grozav, comentă Savitri pe un ton complet neconvingător. – O să te descurci bine. – Mă simt gata să vomit. – Mă tem că am lăsat găleata la birou. – O să mă mulţumesc să vomit pe ghetele tale. – Serios. Eşti gata să faci asta, Savitri? Ea dădu din cap. – Sînt gata. S-o facem. Ne-am ocupat cu toţii poziţiile. După cîtva timp, o lumină pe cer se descompuse în două transportoare de trupe. Acestea plutiră deasupra satului Croatoan pentru puţină vreme, înainte de a ateriza la un kilometru depărtare, pe un teren nesemănat. Fusese iniţial semănat; îl araserăm şi îngropaserăm primele răsaduri. Mizaserăm pe transportoare de trupe şi speram să-i convingem să aterizeze întrun anumit loc, făcîndu-l mai atrăgător decît altele. A mers. Undeva într-un cotlon al minţii mi-o închipuiam pe Jane zîmbind îndîrjită. Jane ar fi fost mai prudentă în privinţa aterizării pe singurul teren agricol care nu avea plante răsărind din el, dar ăsta-i unul dintre motivele pentru care o făcuserăm. Şi eu aş fi fost prudent, pe vremea cînd conduceam trupe. Competenţa militară de bază urma să aibă importanţă aici, iar acesta era primul nostru indiciu 722

în legătură cu soiul de luptă care ne aştepta. Mi-am luat binoclul şi m-am uitat atent. Transportoarele se deschiseseră şi soldaţii se îngrămădeau la ieşirile din navă. Erau îndesaţi, pestriţi şi cu pielea groasă; arrisieni cu toţii, precum conducătorul lor. Mai exista şi un alt mod prin care forţa de invazie se deosebea de flota generalului Gau. Gau împărţea responsabilitatea pentru incursiunile sale asupra întregului Conclav; Eser păstra gloria atacului numai pentru oamenii săi. Soldaţii erau grupaţi în plutoane; trei plutoane a cîte treizeci sau treizeci şi cinci de soldaţi fiecare. Cam o sută în total. Eser era cu siguranţă plin de tupeu. Nu e mai puţin adevărat că cei o sută de soldaţi de la sol erau doar o iluzie; fără îndoială, Eser avea încă vreo cîteva sute la bordul navei, ca să nu mai pomenim că nava însăşi era capabilă să spulbere colonia chiar de pe orbită. Pe sol sau deasupra lui, Eser avea mai mult decît suficientă putere de foc ca să ne omoare pe toţi de mai multe ori. Cei mai mulţi dintre soldaţii arrisieni purtau pe umăr puşca automată arrisiană standard, o armă cu gloanţe cilindrice cunoscută pentru viteza, precizia şi rata mare a focului. Doi soldaţi din fiecare pluton purtau aruncătoare de rachete fixate pe umăr; avînd în vedere invazia, acestea păreau să fie mai mult pentru spectacol decît pentru orice altceva. Nici o armă energetică sau un aruncător de flăcări, din cîte puteam vedea. Apăru şi Eser, încadrat de o gardă de onoare. Eser era îmbrăcat în echipament militar arrisian, mai curînd de paradă, pentru că nu servise niciodată în armată, dar presupun că dacă vrei să încerci să apari ca un general într-o misiune militară, mai bine te costumezi pentru rol. Membrele lui Eser erau mai groase, iar smocurile fibroase din jurul pedunculilor oculari erau mai întunecate decît cele ale soldaţilor săi; era mai bătrîn şi mult mai ieşit din formă decît cei care-l serveau. Dar, în măsura în care îmi puteam da seama de vreo emoţie pe faţa lui extraterestră, părea destul de mulţumit de sine însuşi. Stătea în faţa soldaţilor, gesticulînd; părea că le ţine un discurs. Netrebnicul. Se afla la numai un kilometru distanţă, nemişcat, pe teren neted. Dacă eu sau Jane am fi avut puşca potrivită, i-am fi putut rade creştetul capului. Apoi am fi fost morţi, pentru că după aceea soldaţii şi nava lui ar face colonia una cu pămîntul. Dar ar fi distractiv, atît cît ar dura. Era însă doar un gînd teoretic; nu aveam genul potrivit de puşcă şi oricum, indiferent de ce s-ar fi întîmplat, îl voiam pe Eser în viaţă, la sfîrşit. Omorîrea lui nu era 723

în cărţi. Din păcate. În timp ce Eser vorbea, garda lui scana cu sîrguinţă împrejurimile, în căutarea ameninţărilor. Speram ca Jane, din poziţia ei, să observe asta; nu toţi cei părtași la această mică aventură erau complet incompetenţi. Mi-aş fi dorit să-i pot spune să ia notă, dar eram în tăcere radio; nu voiam să ne dăm de gol jocul, înainte de a fi început. Eser se opri în sfîrşit din vorbă şi întreaga companie de soldaţi porni să traverseze cîmpul către drumul care lega ferma de Croatoan. O grupă de soldaţi preluă conducerea, căutînd ameninţări şi mişcare; restul mergea în formaţie, dar fără prea multă disciplină. Nimeni nu se aştepta la prea multă rezistenţă. Nici n-ar fi găsit vreuna pe drumul spre Croatoan. Întreaga colonie era trează şi ştia despre invazie, desigur, dar îi avertizaserăm pe toţi să rămînă în case sau în adăposturi şi să nu intre în luptă în timp ce soldaţii treceau spre Croatoan. Voiam să joace rolul coloniştilor umili şi speriaţi, așa cum era de aşteptat să fie. Pentru unii dintre ei, asta nu avea să constituie o problemă; pentru alţii, urma să ceară un efort deosebit. Voiam ca primul grup să se afle la adăpost, pe cît posibil; pe cel de-al doilea îl voiam stăpînit. Le-am dat sarcini pentru mai tîrziu, dacă urma să existe un mai tîrziu. Fără îndoială, grupa din avangardă scana împrejurimile cu senzori de infraroşu şi de căldură, căutînd atacuri pe furiş. Tot ce găseau erau colonişti în picioare la ferestrele lor, privind în întuneric, în timp ce soldaţii treceau pe lîngă ei. Vedeam cu binoclul cum cel puţin un grup de colonişti stătea pe verande să-i vadă pe soldaţi. Menoniţi. Erau pacifişti, dar cu siguranţă nu se temeau de nimic. Croatoan rămăsese la fel ca la începuturi: o versiune din vremurile moderne a unei tabere de legiune romană, încă înconjurată de două rînduri de containere de mărfuri. Cei mai mulţi dintre coloniştii care locuiseră aici îl abandonaseră pentru case şi ferme proprii, dar cîţiva oameni continuau să locuiască acolo, inclusiv eu cu Jane şi Zoë, iar cîteva clădiri permanente se înălţau în spaţiul unde fuseseră corturile. Terenul de joacă din centrul taberei exista încă, în faţa unei alei care trecea de-a lungul lui şi prin spatele clădirii administraţiei. În centrul terenului de joacă stătea Savitri, singură. Ea urma să fie prima fiinţă umană pe care aveau s-o vadă soldaţii arrisieni şi Eser; singura, speram noi, pe care s-o vadă. 724

O vedeam pe Savitri din locul în care stăteam. Nu era frig la începutul dimineţii, dar ea tremura vizibil. Primii dintre soldaţii arrisieni ajunseră la îngrăditura satului Croatoan şi se opriră din marş, în timp ce examinau zona ca să se asigure că nu intrau într-o capcană. Asta le luă cîteva minute, dar pînă la urmă fură mulţumiţi că nu exista acolo nimic ce le-ar fi putut face vreun rău. Porniră din nou marşul şi soldaţii arrisieni intrară tropăind pe teren, îngrămădindu-se pe terenul de joacă, stînd prudenţi cu ochii pe Savitri, care ședea pe loc, tăcută şi doar puţin tremurînd. În foarte scurt timp, toţi soldaţii se aflară între limitele mărginite cu containere ale aşezării. Eser trecu printre rînduri cu garda sa şi se opri în faţa lui Savitri. Făcu semn spre dispozitivul de traducere. – Sînt Nerbros Eser, vorbi el. – Sînt Savitri Guntupalli, replică Savitri. – Tu eşti conducătoarea acestei colonii, continuă Eser. – Nu, răspunse Savitri. Pedunculii oculari ai lui Eser se clătinară auzind acest lucru. – Unde sînt conducătorii coloniei? – Sînt ocupaţi, zise Savitri. De aceea m-au trimis pe mine să vorbesc cu voi. – Şi cine eşti tu? – Sînt secretara, răspunse Savitri. Pedunculii oculari ai lui Eser se întinseră cu furie şi aproape să se loviră între ei. – Am puterea de a face una cu pămîntul colonia asta, iar conducătorul ei îşi trimite secretara să mă întîmpine! Era limpede că orice urmă de mărinimie pe care ar fi plănuit-o Eser pentru victorie zbura de-a dreptul pe fereastră. – Păi, mi-au dat un mesaj pentru tine. – Ţi-au dat! comentă Eser. – Da. Mi s-a cerut să-ţi spun că dacă tu şi soldaţii tăi sînteţi dispuşi să vă întoarceţi la navele voastre şi să vă întoarceţi pur şi simplu de unde aţi venit, am fi încîntaţi să vă lăsăm să trăiţi. Eser făcu ochii mari, apoi emise un scrîşnet acut, sunetul arrisian pentru amuzament. Cei mai mulţi dintre soldaţi scrîşniră alături de el; era ca o adunare de albine furioase. Apoi Eser încetă scrîşnetul şi şi păşi de-a dreptul spre Savitri, care, ca o adevărată vedetă, nici măcar nu se clinti. – Plănuiam să las cea mai mare parte a coloniştilor voştri să trăiască, vorbi Eser. Urmam să pun să fie executaţi conducătorii 725

coloniei pentru crime împotriva Conclavului, cînd au ajutat Uniunea Colonială să prindă în ambuscadă flota noastră. Dar voiam să vă cruţ coloniştii. Tu mă ispiteşti să mă răzgîndesc în privinţa asta. – Aşadar, asta înseamnă nu, spuse Savitri, privind direct în pedunculii lui oculari. Eser făcu un pas înapoi şi se răsuci spre una dintre gărzi. – Omoar-o! Apoi să trecem la treabă… Soldatul ridică arma, ţinti torsul lui Savitri şi apăsă cu degetul panoul de declanşare al puştii. Puşca explodă, retezînd aerul vertical în planul perpendicular pe mecanismul de tragere al puştii şi emiţînd o matrice plană, verticală, de energie, direct în sus. Pedunculii oculari ai soldatului intersectară acel plan şi fură retezaţi; extraterestrul se prăbuşi urlînd de durere, ţinîndu-se de ceea ce-i mai rămăsese din pedunculi. Eser se uită din nou la Savitri, nedumerit. – Ar fi trebuit să pleci cînd ai avut şansa, spuse Savitri. Se auzi un bang în clipa cînd Jane deschise cu piciorul uşa clădirii administrative, avînd nano-plasa ce-i ascundea căldura corpului acoperită de armura standard a poliţiei Departamentului Colonizării, la fel ca şi toţi ceilalţi din micul nostru detaşament. În braţe purta ceva ce nu era un dispozitiv standard al Departamentului Colonizării: un aruncător de flăcări. Jane îi făcu semn lui Savitri să se dea înapoi; Savitri nu avu nevoie să i se spună de două ori. Din faţa lui Jane se auzea zgomotul ţipetelor arrisiene, în timp ce soldaţii cuprinşi de panică încercau s-o împuşte, doar ca să-şi vadă puştile făcute ţăndări şi erupîndu-le cu violenţă în mîini. Jane se îndreptă direct spre soldaţi, care începuseră să o ia înapoi înspăimîntaţi, şi revărsă un șuvoi foc în mijlocul lor. * – Ce-i asta? am întrebat-o pe Zoë cînd ne conduse în navetă, ca să ne uităm la orice-o fi fost ceea ce voia ea să ne arate. Orice era, avea mărimea unui pui de elefant. Hickory şi Dickory stăteau lîngă obiect; Jane se duse pînă la el şi începu să examineze panoul de control de pe o parte. – E darul meu pentru colonie, răspunse Zoë. E un cîmp sugător. – Cîmp distrugător, am corectat-o. – Nu, sugător, insistă Zoë. Cu un sss. 726

– Ce face? Zoë se întoarse spre Hickory. – Spune-i. – Cîmpul sugător canalizează energia cinetică, explică Hickory. Redirecţionează energia în sus sau în orice altă direcţie preferă utilizatorul şi foloseşte energia redirecţionată ca să alimenteze cîmpul însuşi. Utilizatorul poate defini la ce nivel este redirecţionată energia, pe o scală a parametrilor. – Trebuie să-mi explici asta ca şi cum aş fi un idiot, am replicat. Pentru că e clar că sînt. – Opreşte gloanţele, rosti Jane, încă uitîndu-se la panou. – Mai zi o dată? – Obiectul ăsta generează un cîmp care va suge energia din orice obiect care se mişcă mai repede decît cu o anumită viteză, continuă Jane. Se uită la Hickory. – E corect, nu-i aşa? – Viteza este unul dintre parametrii pe care-i poate defini un utilizator, replică Hickory. Alţi parametri pot include emisia de energie potrivit unui anumit timp sau unei anumite temperaturi. – Aşadar, îl programăm să oprească gloanţe sau grenade, şi o so facă, am precizat. – Da, zise Hickory. Deşi merge mai bine cu obiecte fizice decît cu cele energetice. – Merge mai bine cu gloanţe decît cu fascicule de energie… – Da, răspunse Hickory. – Cînd definim nivelul de energie, orice se află sub acel nivel îşi păstrează energia, adăugă Jane. Îl putem regla să oprească un glonţ dar să lase o săgeată să zboare. – Dacă energia săgeţii se află sub pragul pe care-l defineşti, da, încuviinţă Hickory. – Aparatul ăsta are nişte posibilităţi, am constatat. – Ţi-am zis c-o să-ţi placă. – E cel mai grozav cadou pe care mi l-ai adus vreodată, scumpa mea. Zoë zîmbi larg. – Ar trebui să ştii că acest cîmp are o durată foarte limitată, spuse Hickory. Sursa de energie de aici e mică şi va dura numai cîteva minute, în funcţie de mărimea cîmpului pe care-l generezi. – Dacă l-aş folosi ca să acopăr Croatoan, cam cît ar dura? am întrebat. 727

– Cam şapte minute, răspunse Jane. Îşi dăduse seama cum funcţionează panoul de control. – Posibilităţi serioase, am remarcat. M-am întors spre Zoë. – Şi cum ai reuşit să-i convingi pe obini să ne dea ăsta? – Mai întîi am adus argumente, apoi m-am tîrguit, apoi am implorat. Şi după aceea mi-am ieşit din fire. – Ţi-ai ieşit din fire, zici… – Nu te uita aşa la mine. Obinii sînt incredibil de sensibili la emoţiile mele. Ştii asta. Iar ideea ca fiecare persoană pe care o iubesc şi la care ţin să fie ucisă e ceva la care mă pot lăsa copleşită de emoţii destul de uşor. Şi pe deasupra fiecărui argument pe care l-am adus, a mers. Aşa că nu mă cicăli pentru asta, tăticule de nouăzeci de ani. În timp ce Hickory, Dickory şi cu mine eram cu generalul Gau, ceilalţi obini au adus asta pentru noi. M-am uitat din nou la Hickory. – Credeam că aţi zis că nu aveţi voie să ne ajutaţi, din cauza tratatului cu Uniunea Colonială. – Regret să spun că Zoë a făcut o mică greşeală în explicaţia ei. Cîmpul sugător nu este tehnologia noastră. E mult prea avansat pentru asta. E consu. Jane şi cu mine ne-am uitat unul la altul. Tehnologia consu era în general atît de avansată, încît îţi tăia răsuflarea faţă de tehnologia altor specii, inclusiv a noastră, iar consu nu se despărţeau niciodată cu uşurinţă de orice tehnologie pe care o aveau. – Consu v-au dat asta? am întrebat. – V-au dat-o vouă, de fapt. – Şi de unde ştiau despre noi? – La o întîlnire cu unii dintre semenii noştri obini, subiectul a fost atins în cursul discuţiei, iar consu au fost impresionaţi şi s-au oferit în mod spontan să vă ofere acest dar. Mi-am adus aminte că odată, nu cu multă vreme după ce am cunoscut-o pe Jane, ea şi cu mine am avut nevoie să punem nişte întrebări rasei consu. Preţul răspunsului la aceste întrebări a fost un soldat mort al Forţelor Speciale şi trei mutilaţi. Îmi venea extrem de greu să-mi închipui „discuţia” care a avut ca rezultat despărţirea consu de o mostră de tehnologie ca aceasta. – Aşadar, obinii n-au nimic de-a face cu acest dar, am conchis. – În afară de transportarea lui aici la cererea fiicei tale, nu. – Trebuie să mulţumim consu la un moment dat. 728

– Nu cred că se aşteaptă la mulţumiri. – Hickory, m-ai minţit vreodată? am întrebat. – Nu cred că eşti conştient că eu sau oricare obin te-ar fi minţit vreodată, răspunse Hickory. – Nu. Nu cred că sînt. * În spatele coloanei arrisiene, soldaţii se retrăgeau în învălmăşeală înapoi către poarta coloniei, unde Manfred Trujillo aştepta, stînd la comenzile unui camion de marfă de pe care demontaserăm accesoriile şi-l meşteriserăm în scopul de a obţine o acceleraţie cît mai mare. Camionul stătuse la marginea unui cîmp din apropiere, tăcut şi cu Trujillo ghemuit înăuntru, pînă cînd soldaţii intraseră cu toţii în Croatoan. Apoi alimentă bateriile camionului şi înaintă încet de-a lungul drumului, aşteptînd ţipetele care trebuiau să fie semnalul pentru a apăsa pedala de acceleraţie pînă la fund. Cînd Trujillo văzu trombele aruncătorului de flăcări al lui Jane, acceleră cu putere către deschizătura porţii satului Croatoan. În timp ce trecea printre porţi, aprinse farurile camionului, năucind trei soldaţi arrisieni fugari şi lăsîndu-i paralizaţi. Aceşti soldaţi fură primii care-şi întîlniră moartea adusă de camionul masiv, năpustindu-se ca fulgerul; mai mult de alţi zece urmară cînd Trujillo porni să le reteze rîndurile. Trujillo coti la stînga la drumul din faţa pieţei aşezării, măturînd încă doi soldaţi arrisieni, şi se pregăti de încă o cursă. Cînd camionul trecu prin porţile satului, Hickory atinse butonul care le închidea, apoi el şi cu Dickory scoaseră din teacă două pumnale primejdios de lungi şi se pregătiră să-i întîmpine pe soldaţii arrisieni care aveau ghinionul să dea peste ei. Soldaţii arrisieni îşi ieşiseră din minţi din cauză că nu pricepeau cum o misiune militară de rutină se transformase într-un masacru – al lor – dar, din nefericire pentru ei, atît Hickory cît şi Dickory erau în posesia deplină a capacităţilor mintale, erau buni la mînuit cuţitele şi-şi opriseră implanturile emoţionale, ca să poată ucide cu eficienţă. Acum Jane începuse şi ea cu pumnalele, după ce terminase combustibilul aruncătorului de flăcări cu preţul a aproape un pluton de soldaţi arrisieni. Jane trimise pe lumea cealaltă cîţiva dintre soldaţii cei mai înfiorător de arşi, apoi îşi îndreptă atenţia către cei care încă mai stăteau în picioare, sau de fapt fugeau. Alergau repede, însă Jane, modificată cum era, alerga mai repede. 729

Jane făcuse cercetări despre arrisieni, despre armamentul, armura şi slăbiciunile lor. Din întîmplare, armura corporală militară arrisiană era vulnerabilă la încheieturile laterale; un cuţit suficient de subţire se putea strecura înăuntru şi putea reteza una dintre arterele importante care străbăteau bilateral corpul arrisian. În timp ce priveam, am văzut-o pe Jane exploatînd această informaţie, întinzînd mîna să apuce un soldat arrisian care fugea, smucindu-l înapoi, cufundîndu-şi pumnalul în partea laterală a armurii şi lăsîndu-l să i se scurgă viaţa, şi apoi apucîndu-l pe următorul soldat, fără să încetinească pasul. Eram copleşit de admiraţie pentru soţia mea. Şi înţelegeam acum de ce generalul Szilard nu-şi ceruse scuze pentru ceea ce-i făcuse. Forţa, viteza şi neînduplecarea ei urmau să ne salveze în calitate de colonie. În spatele lui Jane, patru soldaţi arrisieni se liniştiseră suficient ca să înceapă să gîndească din nou tactic şi începuseră să se strecoare către ea, cu puştile abandonate şi pumnalele scoase. Aici a fost rîndul meu, aşezat în vîrful şirului interior de containere de marfă, să mă dovedesc de folos: eram sprijinul aerian. Mi-am luat arcul cu scripeţi, am potrivit săgeata şi l-am nimerit în gît pe soldatul aflat cel mai în faţă; nu prea bine, din moment ce îl ţinteam pe cel de după el. Soldatul apucă stîngaci săgeata înainte de a se prăbuşi în faţă; ceilalţi trei o luară la fugă, dar nu înainte de a răni încă unul la picior, din nou nu prea bine, pentru că ţintisem în cap. Se prăbuşi cu un scrîşnet; Jane se întoarse la auzul sunetului şi apoi se îndreptă spre el să-l termine. M-am uitat după ceilalţi doi printre clădiri dar nu i-am văzut, şi apoi am auzit un zăngănit. M-am uitat în jos şi am văzut că unul dintre soldaţi se căţăra pe container, iar cutia de gunoi pe care sărise ca să ajungă pînă unde eram eu se rostogolea pe jos. Am potrivit încă o săgeată şi am tras în el; săgeata lovi chiar în faţa lui. Era clar că arcul nu era menit să fie arma mea. N-aveam timp să înstrunez încă o săgeată; soldatul ajunsese sus pe container şi se îndrepta spre mine cu pumnalul scos, strigînd ceva. Aveam trista bănuială că omorîsem pe cineva la care chiar ţinea. Mi-am apucat cuţitul şi, în acel moment, arrisianul a atacat, acoperind distanţa între noi într-un timp uimitor de scurt. Am căzut; cuţitul a zburat peste marginea containerului. M-am rostogolit din cauza atacului arrisianului şi l-am împins cu piciorul, dîndu-l jos de pe mine, tîrîndu-mă către margine, departe de el. Se năpusti iar asupra mea într-o clipă, lovindu-mă 730

cu cuţitul la umăr şi întîlnind acolo armura de poliţie. Se pregăti să mă lovească din nou; l-am apucat de un peduncul ocular şi am tras cu putere. S-a tras deoparte, ţipînd şi ţinîndu-se de peduncul, dîndu-se cu spatele spre margine. Atît pumnalul cît şi arcul erau prea departe ca să ajung la ele. La dracu’, am gîndit, şi m-am aruncat asupra arrisianului. Am căzut amîndoi peste marginea containerului; în cădere, mi-am înfipt braţul în gîtul lui. Am aterizat, eu peste el, cu braţul strivindu-i traheea sau care-o fi echivalentul pentru el. Braţul îmi pulsa de durere; mă îndoiam că o să mai folosesc braţul acela în mod productiv pentru o vreme. M-am rostogolit de pe arrisianul mort şi am ridicat privirea; o umbră plutea pe container. Era Kranjic; el şi cu Beata îşi foloseau camerele ca să înregistreze bătălia. – Mai trăieşti? mă întrebă. – Aşa se pare. – Uite, poţi să mai faci asta o dată? Am pierdut cea mai mare parte. I-am arătat degetul mijlociu; nu-i puteam vedea faţa, dar bănuiam că rînjeşte. – Aruncă-mi cuţitul şi arcul, am strigat. M-am uitat la ceas. Mai aveam un minut şi jumătate pînă să cadă scutul. Kranjic îmi întinse cuţitul şi arcul, iar eu am pornit pe străzi, încercînd să dobor soldaţi pînă cînd am rămas fără săgeţi, apoi m-am ţinut departe de ei, pînă la expirarea timpului. Cu treizeci de secunde înainte ca scutul să cadă, Hickory deschise porţile satului, iar el şi cu Dickory se dădură la o parte ca să lase supravieţuitorii atacului să se reverse afară, în retragere. Cei vreo douăzeci şi cinci care mai rămăseseră nu se opriră să se întrebe de ce se deschisese poarta; o luară la sănătoasa şi se împrăştiară către navetele lor, lăsate cam la un kilometru depărtare. Ultimul dintre aceşti soldaţi ieşi pe poartă exact cînd am întrerupt cîmpul. Eser şi ultimul soldat din gardă care-i mai rămăsese se aflau în mijlocul fugarilor, gardianul împingîndu-şi fără menajamente protejatul tot înainte. Mai avea încă puşca; cei mai mulţi îşi abandonaseră însă armele, văzînd ceea ce li se întîmplase celor care le folosiseră în sat, şi presupunînd că acum erau complet inutile. Am ridicat una în timp ce-i urmăream; Jane culese unul dintre lansatoarele de rachete. Kranjic şi Beata săriră de pe containere şi veniră după noi, Kranjic luîndu-ne-o înainte în fugă şi dispărînd în întuneric, Beata ţinînd pasul cu Jane şi cu mine. 731

Soldaţii arrisieni care se retrăgeau făceau două presupuneri în timp ce fugeau. Prima era că gloanţele nu aveau nici o valoare pe Roanoke. A doua era că terenul pe care se retrăgeau era acelaşi cu terenul pe care mărşăluiseră la venire. Ambele presupuneri erau greşite, aşa cum descoperiră arrisienii cînd turelele defensive automate de pe drumul de retragere deschiseră focul asupra lor, doborîndu-i în rafale precise, controlate de Jane, care marca electronic fiecare ţintă cu BrainPalul înainte ca turelele să tragă. Jane nu voia să-l împuşte pe Eser din greşeală. Turelele portabile fuseseră amplasate de către colonişti după ce arrisienii fuseseră închişi în Croatoan; le scoseseră din gropile pe care le săpaseră şi le acoperiseră. Jane făcuse exerciţii necruţătoare cu coloniştii care aşezaseră turelele, astfel încît să le poată muta şi pune la locul lor într-un interval de numai cîteva minute. Ieşise bine; o singură turelă era de nefolosit pentru că era îndreptată în direcţia greşită. În vremea asta, cei cîţiva soldaţi arrisieni rămaşi care aveau puşti începură să tragă cu ele din disperare şi părură surprinşi cînd funcţionară. Doi dintre ei se lăsară la pămînt şi porniră să tragă spre noi, ca să le dea timp compatrioţilor lor să ajungă la transportoare. Am simţit un şuierat sonor pe lîngă mine, înainte de a auzi armele; m-am aruncat şi eu la pămînt. Jane întoarse turelele asupra acestor doi arrisieni şi termină repede cu ei. În scurtă vreme, rămaseră numai Eser şi gardianul lui, în afară de piloţii celor două transportoare. Amîndoi porniseră motoarele şi se pregăteau să-şi ia tălpăşiţa. Jane fixă lansatorul de rachete pe umăr, ne avertiză să ne lăsăm la pămînt (eu eram încă acolo) şi trase racheta în cel mai apropiat transportor. Racheta trecu pe lîngă Eser şi soldatul lui, făcîndu-i pe amîndoi să se arunce pe jos, şi izbi trapa transportorului, inundînd interiorul navei cu flăcări explozive. Al doilea pilot ajunse la concluzia că-i ajungea şi decolă; apucă să se înalţe cincizeci de metri înainte ca nava lui să fie lovită, dar nu de una, ci de două rachete, lansate de Hickory şi Dickory. Impactul zdrobi motoarele transportorului şi-l trimise clătinîndu-se către pădure, retezînd arbori de la nivelul solului cu un trosnet de lemn, înainte de a se prăbuşi cu un huruit asurzitor undeva în afara razei vizuale. Soldatul lui Eser îşi ţinea protejatul la pămînt şi stătea şi el aplecat, trăgînd în încercarea de a lua măcar pe vreunul dintre noi cu el, cînd avea să moară. Jane se uită în jos, la mine. – Puşca aceea are muniţie? întrebă. 732

– Aşa sper. Lăsă de pe umăr aruncătorul de rachete. – Fă destul zgomot ca să-l ţii jos. Nu-l împuşca de-a binelea. – Ce faci? am întrebat. Ea se dezbrăcă de uniforma de poliţie, dezvăluind nanoplasa mulată, neagră şi mată, de dedesubt. – Mă apropii, răspunse, şi se îndepărtă. Deveni repede aproape invizibilă în întuneric. Am tras la intervale neregulate şi am rămas la pămînt; gardianul nu mă nimerea, dar era o chestiune de centimetri. Se auzi un mormăit de surpriză în depărtare şi apoi un ţipăt destul de puternic, care se opri curînd. – Drumul e liber, anunţă Jane. M-am ridicat şi m-am îndreptat spre ea. Stătea deasupra corpului soldatului, cu arma acestuia în mînă, aţintită asupra lui Eser, ghemuit la pămînt. – E dezarmat, spuse Jane şi-mi întinse dispozitivul de traducere pe care în aparenţă îl luase de la el. Ia-l. Trebuie să vorbeşti cu el. Am luat dispozitivul şi m-am aplecat. – Bună, am rostit. – O să muriţi cu toţii! exclamă Eser. Am o navă deasupra voastră chiar acum. Are înăuntru mai mulţi soldaţi. Or să coboare şi or să vă împuşte pe toţi. Iar apoi nava mea o să facă una cu pămîntul fiecare bucăţică a coloniei ăsteia. – Nu mai spune! am comentat. – Da! – Atunci văd că trebuie să fiu cel care să-ţi sfărîme iluzia. Nava ta nu mai e acolo. – Minţi! exclamă Eser. – Nu chiar. Chestiunea este că, atunci cînd ne-ai doborît satelitul cu nava ta, asta a însemnat că satelitul n-a mai putut semnaliza unei sonde de salt pe care o aveam acolo. Sonda era programată să facă saltul numai dacă nu primea semnalul. În locul în care s-a dus, aşteptau nişte rachete capabile de salt. Aceste rachete au apărut în spaţiul planetei Roanoke, au găsit nava ta şi au distrus-o. – De unde au venit rachetele astea? vru să ştie Eser. – E greu de spus. Rachetele erau de fabricaţie nouri. Şi-i ştii pe nouri. Ar vinde aproape oricui. Eser stătea pe loc şi clocotea. – Nu te cred, vorbi în sfîrşit. 733

M-am întors spre Jane. – Nu mă crede. Jane îmi aruncă ceva. – E comunicatorul lui, îmi spuse. I l-am întins lui Eser. – Cheamă-ţi nava. După cîteva minute şi cîteva ţipete foarte furioase, Eser trînti comunicatorul în ţărînă. – De ce nu m-aţi omorît pur şi simplu? I-aţi omorît pe toţi ceilalţi. – Ţi s-a spus că dacă pleci, toţi soldaţii tăi vor rămîne în viaţă. – De către secretara ta, scuipă Eser. – De fapt, nu mai e secretara mea. – Răspunde la întrebare! – Valorezi mai mult pentru noi viu, decît mort. Avem pe cineva care este extrem de interesat să te ţină în viaţă. Şi am fost îndemnaţi să credem că ne-ar fi de folos să te predăm lui în această stare. – Generalul Gau, zise Eser. – Ai ghicit. Nu ştiu ce-a plănuit Gau pentru tine, dar după o încercare de asasinat şi o manevră de a prelua controlul Conclavului, nu-mi pot închipui că ar fi foarte plăcut. – Poate că noi…, începu Eser. – Hai să nici nu ne prefacem că o să avem o asemenea discuţie. N-o să treci de la a plănui să-i omori pe toţi cei de pe planetă la a cădea la înţelegere cu mine. – Generalul Gau a trecut, comentă Eser. – Foarte frumos. Diferenţa este că nu cred că ai avut vreodată planul de a cruţa pe vreunul dintre coloniştii mei, în timp ce Gau s-a dat peste cap să se asigure că ar putea fi cruţaţi. Contează. Acum: ceea ce o să se întîmple este că am să-i dau acest dispozitiv de traducere soţiei mele, iar ea o să-ţi spună ce să faci. O s-o asculţi, pentru că dacă nu, n-o să te ucidă, dar probabil că o să-ţi doreşti s-o fi făcut. Înţelegi? – Înţeleg. – Bine, am răspuns şi m-am ridicat în picioare ca să-i dau translatorul lui Jane. Bagă-l în containerul ăla de mărfuri pe care-l folosim pe post de închisoare. – M-am gîndit cu mult înaintea ta. – Mai avem sonda de salt pregătită să ducă mesajul generalului Gau? 734

– Avem. O s-o trimit după ce-l pun la păstrare pe Eser. Ce-o să spunem Uniunii Coloniale? – N-am nici cea mai mică idee. Presupun că atunci cînd n-or să primească nici o sondă de salt vreme de cîteva zile, or să-şi dea seama că s-a întîmplat ceva. Şi or să se enerveze că sîntem încă aici. În momentul de faţă, sînt înclinat să zic „lua-i-ar dracu’”! – Ăsta nu-i un plan adevărat, comentă Jane. – Ştiu, dar atît avem la dispoziţie acum. Ca să schimbăm subiectul, la naiba, am cîştigat de data asta. – Am cîştigat pentru că duşmanul nostru a fost arogant şi incompetent, replică Jane. – Am cîştigat pentru că te-am avut pe tine. Tu ai făcut planul. Tu ai cîştigat. Tu ai făcut lucrurile să meargă. Şi oricît de puţin miar plăcea să-ţi spun asta, faptul că eşti soldat complet funcţional al Forţelor Speciale a avut importanţa lui. – Ştiu că a avut. Nu sînt gata să mă gîndesc încă la asta. În depărtare, am auzit pe cineva plîngînd. – Pare vocea Beatei, zise Jane. Am luat-o la fugă către sunetul plînsului, lăsînd-o pe Jane să se ocupe de Eser. Am găsit-o pe Beata după cîteva sute de metri, aplecată deasupra cuiva. Era Kranjic. Două dintre gloanţele arrisiene îl loviseră în claviculă şi în piept. Sîngele se scursese în pămîntul de sub el. – Ticălos tîmpit, exclamă Beata, ţinîndu-l pe Kranjic de mînă. Trebuia să fugi mereu după o ştire… Se aplecă să-l sărute pe frunte şi să-i închidă ochii.

735

CINCISPREZECE – Ştii că nu poţi rămîne pe Roanoke, spuse generalul Gau. Am zîmbit şi m-am uitat la el, în sala micuţă de conferinţe de pe nava lui amiral, Steaua Blîndă. – De ce nu, pentru numele Pămîntului? Gau şovăi pentru o clipă; expresia era nouă pentru el. – Pentru că ai supravieţuit, răspunse el în cele din urmă. Pentru că şi colonia ta a supravieţuit, fără îndoială spre surpriza şi enervarea Uniunii Coloniale. Pentru că ai dat inamicului informaţii vitale pentru supravieţuirea lui, şi pentru că ai acceptat de la el informaţii vitale pentru supravieţuirea ta. Pentru că mi-ai permis să vin aici să-l iau pe Nerbros Eser. Pentru că te afli aici, pe nava asta, acum, vorbind cu mine. – Sînt un trădător, am zis. – N-am spus asta. – Tu n-ai spune asta. Trăieşti datorită mie. – Corect. Dar nu asta am vrut să zic. Am vrut să zic că eşti acum un trădător pentru că loialitatea ta a fost faţă de colonia ta. Faţă de poporul tău. Nu i-ai trădat niciodată pe ei. – Mulţumesc. Deşi nu cred că Uniunii Coloniale îi va plăcea prea mult acest argument. – Nu, răspunse Gau. Nu mă aştept să le placă. Ceea ce mă readuce la problema iniţială. – Ce-ai de gînd să faci cu Eser? am întrebat. – Planul meu actual este să-l trimit în faţa judecăţii. – Ai putea să-l arunci pur şi simplu printr-o ecluză. – Asta mi-ar oferi multă satisfacţie personală, răspunse Gau. Dar nu cred că ar fi bine pentru Conclav. – Dar, din ceea ce-mi povesteşte Zoë, te-ai apucat să ceri oamenilor să depună jurăminte de loialitatea personală. E un salt mic de la asta pînă la a avea dreptul de a-i arunca în spaţiu pe cei care vă enervează. – Un motiv cu atît mai bun pentru proces, nu-i aşa? Aş prefera să nu fi apelat la jurăminte de loialitate. Dar, după cum se pare, oamenii nu sînt dispuşi să accepte mai multă umilinţă de la 736

conducătorii lor, în special cînd aceşti conducători tocmai s-au ales cu flota spulberată de sub ei. – Nu da vina pe mine. – Nu dau. Dacă dau vina pe Uniunea Colonială, este o cu totul altă chestiune. – Ce plănuieşti să faci acum în legătură cu Uniunea Colonială? am întrebat. – Acelaşi lucru pe care l-am plănuit de la început, răspunse Gau. S-o îngrădesc. – Nu s-o ataci. – Nu. Toate rebeliunile interne ale Conclavului au fost înăbuşite. Eser nu e singurul care înfruntă un proces. Dar cred că este limpede acum pentru Uniunea Colonială că nu-i uşor de eliminat Conclavul. Sper că n-or să încerce să evadeze din nou din spaţiul lor. – N-ai învăţat prea multe despre fiinţele umane. – Dimpotrivă. Dacă tu crezi că o să mă întorc pur şi simplu la vechiul meu plan, eşti un prost. Nu plănuiesc să atac Uniunea Colonială, dar o să am grijă că nu are ocazia să mă mai atace a doua oară, fie pe mine, fie Conclavul. – Cum? – Nu te aştepţi în mod serios să-ţi spun. – M-am gîndit să întreb. Merita o încercare. – Nu chiar. – Şi ce planuri ai pentru Roanoke? – Ţi-am spus deja că n-am nici un plan s-o atac. – Ai zis. Desigur, asta era cînd nu mai aveai flotă. – Te îndoieşti de mine. – Nu. Mi-e teamă de tine. – Aş dori să nu-ţi fie. – Şi eu aş dori. Convinge-mă. – Roanoke e la adăpost de alte atacuri ale Conclavului. Conclavul o recunoaşte ca pe o colonie umană legitimă. Ultima colonie – ciocăni cu degetele pe masa din camera de conferinţe ca să-şi sublinieze vorbele – dar una legitimă, cu toate acestea. Tu şi cu mine putem încheia un tratat, dacă doreşti. – Nu cred că Uniunea Colonială s-ar socoti obligată să-l respecte. – Probabil că nu. Totuşi, o să trimit o declaraţie oficială guvernului vostru, cu un avertisment că interdicţia Conclavului cu privire la colonizare nu mai poate fi încălcată după aceasta. 737

Neoficial, o să transmit un anunţ către rasele neafiliate potrivit căruia Conclavul ar fi extrem de nemulţumit dacă vreuna dintre ele şi-ar face planuri în legătură cu planeta. N-ar trebui s-o facă oricum, avînd în vedere interdicţia. Dar nu strică să subliniezi ideea. – Mulţumesc, generale. – Cu plăcere. Mă bucur totuşi că nu toţi conducătorii de lumi sînt la fel de sîcîitori ca şi tine. – Eu sînt cel paşnic. Soţia mea e adevărata intransigentă. – Aşa am dedus de la Eser şi din înregistrările bătăliei. Sper că nu se simte jignită pentru că am cerut să vorbesc numai cu tine. – Nu. Eu sînt cel care ar trebui să se descurce bine cu oamenii. Deşi Zoë e dezamăgită că nu te poate vedea. Ai făcut o impresie frumoasă asupra ei… – Şi ea asupra mea. Ai o familie remarcabilă! – Sînt de acord. Mă bucur că mă păstrează prin preajmă! – Tehnic vorbind, soţia şi fiica ta ar putea fi acuzate şi ele de trădare. Vor trebui să plece şi ele de pe Roanoke, ştii. – Tot aduci vorba de asta. Am încercat să nu mă gîndesc la asta. – Nu cred că e înţelept. – Sigur că nu-i înţelept. Asta nu înseamnă că nu vreau s-o fac. – Unde-o să plecaţi? – N-am nici cea mai mică idee. Nu putem pleca nicăieri în Uniunea Colonială, în afară de cazul în care vrem să ne petrecem viaţa într-o aripă cu celule familiale. Obinii ne-ar primi, datorită lui Zoë, dar vor exista mereu presiuni asupra lor ca să ne extrădeze. – Mai există o variantă. V-am făcut şi înainte oferta de a veni să vă alăturaţi Conclavului. Oferta e încă valabilă. Tu şi familia ta puteţi veni să locuiţi printre noi. – Eşti foarte amabil. Nu ştiu dacă aş putea face aşa ceva. Asta-i problema şi cu viaţa printre obini. Nu sînt gata să fiu izolat de restul omenirii. – Nu-i chiar atît de rău, replică Gau, şi am sesizat o nuanţă de sarcasm în tonul lui. – Poate nu pentru tine. Dar mi-ar fi dor de semenii mei. – Ideea din spatele Conclavului este că multe rase ar trăi unele printre altele. Vrei să spui că n-ai putea face asta? – Aş putea. Dar numai trei fiinţe umane n-ar fi de-ajuns. – Conclavul ar fi încă bucuros să admită Uniunea Colonială. Sau oricare dintre lumile colonizate, individual. Sau chiar numai 738

Roanoke. – Nu cred că ideea va căpăta prea multă susţinere pe Roanoke. Sau în Uniunea Colonială. Cît despre colonii, cred că, din punct de vedere oficial, încă nu sînt la curent cu Conclavul. – Da, gîtuirea informaţională a Uniunii Coloniale. Trebuie să-ţi spun că m-am gîndit foarte serios să pun nişte sateliţi să facă saltul deasupra lumilor Uniunii Coloniale şi să revărs pur şi simplu un flux de date despre Conclav pînă cînd sateliţii sînt doborîţi. N-ar fi eficient. Dar cel puţin Conclavul ar putea fi auzit. M-am gîndit la asta pentru o clipă. – Nu. Un flux de date n-ar merge. – Atunci ce sugerezi? – Încă nu sînt sigur. M-am uitat direct la Gau. – Generale, s-ar putea să vreau să-ţi propun ceva. – Ce anume? – Ceva mare. Ceva costisitor. – Ăsta nu prea e un răspuns. – O să trebuiască să ajungă deocamdată. – Voi fi încîntat să-ţi ascult propunerea. Dar „ceva mare, ceva costisitor ” e puţin cam prea neclar pentru mine ca să dau aprobarea. – Foarte bine. – De ce nu-mi poţi spune acum despre ce e vorba? – Am nevoie să vorbesc întîi cu Jane. – Orice-ar fi, administrator Perry, dacă e ceva care presupune ajutorul meu, atunci te vei afla în permanenţă în zona trădării. Cel puţin în ochii Uniunii Coloniale. – E aşa cum ai spus, generale. Depinde faţă de cine eşti loial. * – Mi s-a ordonat să te pun sub arest, vorbi Manfred Trujillo. – Aşa… Stăteam amîndoi în faţa navetei cu care eram pe cale să plec. – Ordinele au sosit cam acum două ore. Odată cu noul satelit de comunicaţii pe care UC tocmai ni l-a dat. Întîmplător, UC nu e mulţumită de faptul că o navă a Conclavului se află pe cerul nostru. – Aşadar, mă arestezi? am întrebat. – Aş fi bucuros s-o fac, dar se pare că tu şi familia ta nu sînteţi de găsit. Bănuiesc că aţi plecat deja de pe planetă. O să facem o căutare prin toată colonia, desigur. Dar n-aş paria prea mult că o 739

să vă găsim. – Sînt viclean, nu-i aşa? – Întotdeauna am spus asta despre tine. – Ai putea să ai necazuri pentru asta. Ultimul lucru de care are nevoie colonia asta este un alt conducător adus în faţa unei comisii de anchetă. – În calitate de conducător al coloniei, pot să-ţi spun în mod oficial să-ţi vezi de treburile tale. – Aşadar, promovarea ta a fost aprobată oficial. – Dacă n-ar fi fost, cum aş putea să te arestez? – Bine pusă problema. Felicitări. Întotdeauna ai vrut să conduci colonia. Acum o faci. – Nu aşa am plănuit să obţin slujba. – Îmi pare rău că ţi-am stat în cale, Manfred. – Mie nu. Dacă aş fi condus eu colonia, am fi fost cu toţii morţi acum. Tu, Jane şi Zoë aţi salvat colonia. Sînt fericit că am aşteptat la coadă. – Mulţumesc. – Vreau să ştii că mi-a fost greu să spun asta. Am izbucnit în rîs şi m-am uitat în direcţia în care Zoë îşi lua un rămas-bun înlăcrimat de la Gretchen şi de la alţi prieteni. – Lui Zoë o să-i fie dor de Gretchen. Mă bătea gîndul să-ţi cer so laşi pe Zoë să rămînă. Pentru Gretchen şi pentru noi. Trujillo făcu semn din cap către Hickory şi Dickory, care stăteau deoparte, absorbind despărţirea plină de emoţii a lui Zoë de prietenii ei. – Spui că ai ajuns la o înţelegere cu Conclavul, dar tot nu m-ar fi deranjat să-i am pe obini să ne păzească spatele. – Roanoke se va descurca bine, l-am asigurat. – Cred că ai dreptate în privinţa asta. Aşa sper. Ar fi plăcut să fim o colonie ca oricare alta. Am fost prea multă vreme în centrul atenţiei. – Cred că o să reuşesc să distrag o parte a atenţiei de la voi. – Aş dori să-mi spui ce-ai plănuit. – Cum nu mai sînt conducătorul coloniei, nu-ţi pot spune oficial să-ţi vezi de treburile tale. Dar vezi-ţi oricum. Trujillo oftă. – Înţelegi îngrijorarea mea. Am fost în centrul planurilor tuturor celorlalţi, şi nici unul dintre planuri n-a ieşit nici pe departe aşa cum ar fi trebuit. – Inclusiv al tău, i-am adus aminte. 740

– Inclusiv al meu, fu de acord Trujillo. Nu ştiu ce plănuieşti, dar, avînd în vedere rata eşecurilor de pe-aici, sînt îngrijorat că repercusiunile or să ajungă pînă aici, pe Roanoke. Am grijă de colonia mea. Colonia noastră. Casa noastră. – Colonia noastră, am încuviinţat. Dar nu mai e şi casa mea. – Chiar şi aşa. – O să trebuiască să ai încredere în mine, Manfred. Am muncit mult ca să ţin Roanoke la adăpost. N-o să încetez acum. Savitri coborî prin trapa navetei şi se îndreptă spre noi, cu PDAul în mînă. – Totul e pus la locul lui, îmi spuse ea. Jane zice că sîntem gata cînd eşti şi tu. – Ai spus la revedere tuturor? – Da, răspunse Savitri şi ridică încheietura mîinii, care avea o brăţară pe ea. De la Beata. Spune că a fost a bunicii ei. – O să-i fie dor de tine. – Ştiu. Şi mie o să-mi fie dor de ea. E prietena mea. Tuturor o să ne fie dor de cineva. De aceea se cheamă plecare. – Tu ai mai putea rămîne, îi spuse Trujillo lui Savitri. N-ai nici un motiv să trebuiască să pleci cu idiotul ăsta. O să-ţi dau chiar şi o mărire de salariu de douăzeci la sută. – O, o mărire! E tentant. Dar am fost alături de idiotul ăsta multă vreme. Îmi place. Îmi place şi mai mult familia lui, desigur, dar cui nu i-ar plăcea? – Frumos, am comentat. Savitri zîmbi. – Dacă nu pentru altceva, mă amuză. Nu ştiu niciodată ce-o să se mai întîmple, dar ştiu că vreau să aflu. Iartă-mă! – În regulă, treizeci la sută mărire, zise Trujillo. – S-a făcut, răspunse Savitri. – Ce? am exclamat. – Glumesc. Idiotule! – Adu-mi aminte să-ţi tai din salariu, am spus. – Oricum, de unde o să mă plăteşti acum? – Uite, am spus. Ceva care-ţi solicită atenţia. Acolo. Mai departe. – Uf, protestă Savitri. Se duse să-l îmbrăţişeze pe Trujillo, apoi ridică la mine degetul mare. – Dacă nu merg lucrurile cu tipul ăsta, s-ar putea să mă întorc în genunchi pentru vechea mea slujbă. 741

– E a ta, răspunse Trujillo. – Excelent. Pentru că dacă m-a învăţat ceva ultimul an, este să am întotdeauna un plan de rezervă. Îl îmbrăţişă din nou, repede, pe Trujillo. – Mă duc s-o iau pe Zoë, îmi zise. De îndată ce eşti în navetă, sîntem gata. – Mulţumesc, Savitri. Vin într-o clipă. Ne vedem atunci. Mă strînse de umăr şi se îndepărtă. – Tu ai spus la revedere tuturor celor cărora doreai să le spui? întrebă Trujillo. – O fac acum. Cîteva minute mai tîrziu, naveta noastră era pe cer, îndreptîndu-se către Steaua Blîndă. Zoë plîngea încetişor, mîngîindu-l pe Babar şi fiindu-i dor de prietenii ei. Jane, aşezată lîngă ea, o strînse în braţe. M-am uitat pe hublou, în timp ce lăsam în urmă încă o lume. – Cum te simţi? mă întrebă Jane. – Trist, am răspuns. Voiam ca asta să fie lumea mea. Lumea noastră. Casa noastră. Dar n-a fost. Nu e… – Îmi pare rău. – Să nu-ţi pară! M-am întors şi i-am zîmbit. – Mă bucur că am venit. Sînt trist doar pentru că n-a fost să fie să rămînem… M-am întors către hublou. Cerul planetei Roanoke devenea din ce în ce mai negru în jurul meu. * – Asta e nava ta, îmi spuse generalul Rybicki, arătîndu-mi cu un gest puntea de observaţie unde tocmai fusese condus. Îl aşteptasem acolo. – Este, am răspuns. Deocamdată. Ai putea spune că am închiriat-o. Cred că la origine este arrisiană, ceea ce se dovedește un soi de ironie la adresa ta. Explică, de asemenea, tavanele joase. – Aşadar, ar trebui să mă adresez cu apelativul „căpitane Perry”? întrebă Rybicki. Ăsta-i un pas înapoi faţă de gradul tău anterior. – De fapt, Jane este căpitanul. Nominal, sînt superiorul ei, dar ea conduce nava. Cred că asta mă face comandor. Ceea ce este un pas înainte. – Comandor Perry, rosti Rybicki. Sună bine. Nu foarte original, mă tem. 742

– Presupun că nu. Am ridicat PDA-ul pe care-l aveam în mînă. – Jane m-a chemat în timp ce erai condus aici. Mi-a spus că ţi s-a sugerat că ai putea încerca să mă omori. – Iisuse! exclamă Rybicki. Mi-ar plăcea să ştiu de unde ştie lucrurile astea. – Sper că nu plănuieşti să mergi pînă la capăt. Nu că n-ai putea. Faci încă parte din FCA. Eşti destul de rapid şi de puternic să-mi frîngi gîtul înainte ca cineva să te poată opri. Dar n-ai mai ieşi din camera asta după aceea. Nu vreau să mori. – Apreciez asta, replică Rybicki sec, apoi continuă: Nu. N-am venit să te omor. Am venit să încerc să te înţeleg. – Mă bucur să aud asta. – Poţi începe prin a-mi spune de ce ai trimis după mine. Uniunea Colonială are tot soiul de diplomaţi. Dacă Conclavul o să înceapă un joc cu UC, ei ar trebui să fie aici, vorbind cu tine. Aşa că mă întreb de ce ai întrebat de mine. – Pentru că simţeam că-ţi datorez o explicaţie, am răspuns. – Pentru ce? Am făcut un semn. – Pentru asta. De ce sînt aici şi nu pe Roanoke. Sau oriunde în altă parte în Uniunea Colonială. – Am presupus că era pentru că nu voiai să fii judecat pentru trădare. – E o problemă. Dar nu e asta. Cum merg lucrurile în Uniunea Colonială? – Nu te aştepţi în mod serios să-ţi spun ceva aici. – Vreau să zic, la modul foarte general. – E bine. Atacurile Conclavului au încetat. Roanoke e la adăpost şi o să trimitem un al doilea val de colonişti acolo într-o lună. – Asta-i mai devreme decît era programat. – Am hotărît să ne mişcăm repede acolo. O să întărim masiv şi apărarea. – Bine. Păcat că nu s-a putut întîmpla mai devreme, înainte să fi fost atacaţi. – Hai să nu ne prefacem că nu ştim motivele şi dedesubturile. – Că veni vorba, cum a primit Uniunea Colonială victoria noastră? – A fost, fireşte, foarte încîntată. – Cel puţin oficial! 743

– Ştii Uniunea Colonială… Povestea oficială e singura poveste. – Ştiu. Şi ăsta e motivul pentru toate astea. – Nu pricep. – Chiar înainte de bătălia noastră cu Eser de pe Roanoke, mi-ai spus ceva. Ai zis că Uniunea Colonială, mai mult ca oricine, acţionează în interesul cel mai mare al omenirii. – Îmi aduc aminte. – Aveai dreptate. Dintre toate guvernele, speciile şi rasele inteligente, Uniunea Colonială este cea mai bună cînd e vorba să aibă grijă de noi, de fiinţele umane. Dar am ajuns să mă îndoiesc că Uniunea Colonială face bine treaba asta. Uite cum ne-a tratat Uniunea Colonială pe Roanoke. Ne-a înşelat cu privire la scopul coloniei. Ne-a înşelat cu privire la intenţiile Conclavului. Ne-a făcut complici la un act de război care ar fi putut distruge întreaga UC. Şi apoi a fost dispusă să ne sacrifice pentru binele omenirii. Dar nimeni, în tot restul omenirii, n-a ştiut vreodată întreaga poveste, nu-i aşa? Uniunea Colonială controlează comunicaţiile. Controlează informaţia. Acum, că Roanoke a supravieţuit, Uniunea Colonială nu va spune niciodată nimic. Nimeni din afara structurii de putere a UC nici măcar nu ştie de existenţa Conclavului. Încă. – Uniunea Colonială credea că este necesar să facem lucrurile astfel. – Ştiu. Şi au crezut întotdeauna că este necesar să le facă astfel. Vii de pe Pămînt, generale. Îţi aduci aminte cît de puţine ştim despre ce se petrece aici, afară. Cît de puţine ştim despre Uniunea Colonială. Ne-am înrolat într-o armată despre care nu ştiam nimic, pentru că nu voiam să murim acasă, bătrîni şi singuri. Şi asta-i metoda Uniunii Coloniale. Să spui doar atît cît să atingi un scop. Nimic mai mult. – Nu sînt întotdeauna de acord cu metodele Uniunii Coloniale. Ştii că n-am fost de acord cu planul UC de a lăsa singură Roanoke. Dar nu sînt sigur că pricep unde vrei să ajungi. Ar fi fost dezastruos dacă ar fi ştiut Conclavul de planurile noastre pentru Roanoke. Conclavul vrea să ţină omenirea îngrădită, Perry. Încă mai vrea. Dacă nu luptăm, restul universului se populează fără noi. Omenirea moare. – Confunzi omenirea cu Uniunea Colonială. Conclavul vrea să îngrădească Uniunea Colonială pentru că Uniunea Colonială refuză să se alăture. Dar Uniunea Colonială nu înseamnă omenirea. – Nu e o diferenţă reală. 744

– Destul de adevărat. Am arătat spre fereastra curbată a punţii de observaţie. – Ai văzut celelalte nave aici, cînd ai sosit. – Da, răspunse Rybicki. Nu le-am numărat pe toate, dar bănuiesc că sînt patru sute douăsprezece. – Pe-aproape. Patru sute treisprezece, inclusiv asta. Pe care, din întîmplare, am numit-o Roanoke. – Minunat. Flota care atacă următoarea noastră colonie va avea o nuanţă de ironie! – Uniunea Colonială plănuieşte deci să colonizeze în continuare alte lumi, am tras eu concluzia. – N-o să comentez asta cu tine. – Dacă sau cînd Conclavul şi Uniunea Colonială se vor pregăti din nou de luptă, nava asta n-o să participe. E o navă comercială. La fel sînt toate celelalte nave din flota asta. Fiecare navă din flota asta transportă bunuri din partea rasei căreia îi aparţine. A fost nevoie de multă muncă pentru asta, ar trebui să ştii. Ne-a luat cîteva luni înainte ca fiecare rasă să se angajeze. Generalul Gau a trebuit să forţeze cîteva mîini, sau aşa ceva. E mai uşor să convingi unele rase să dea o navă de război decît una de mărfuri plină cu bunătăţi. – Dacă o flotă de nave de război n-o să convingă Uniunea Colonială să intre în Conclav, mă îndoiesc că o flotă de nave comerciale o s-o facă. – Cred că ai dreptate în privinţa asta, am spus, şi am ridicat PDA-ul. – Jane, poţi să faci saltul acum. – Ce? Ce naiba faci? – Ţi-am spus. Îţi dau explicaţii. Roanoke plutise în spaţiu, la o distanţă prudentă de orice puţ de gravitaţie care ar fi putut interfera cu motorul de salt. Acum, Jane dădu ordinul de pornire a motorului. Am făcut o gaură în spaţiu-timp şi am ajuns în altă parte. De pe puntea de observaţie, diferenţa nu era prea mare: o clipă ne uitam la un cîmp aleator de stele, iar în următoarea ne uitam la un alt cîmp aleator de stele. Pînă cînd am început să vedem tiparele. – Uite, i-am arătat. Orion, Taurul. Perseu. Cassiopeia. – Doamne Dumnezeule! rosti Rybicki, şoptind cuvintele. Roanoke se roti în jurul axei, iar stelele dispărură treptat, înlocuite de globul uriaş, strălucitor, al unei planete – albastră, şi 745

verde, şi albă… – Bine-ai venit acasă, generale! – Pămîntul…, spuse Rybicki, şi orice mai voia să spună după asta se pierdu în nevoia lui de a se holba la lumea pe care-o părăsise. – N-aveai dreptate, generale. Rybicki avu nevoie de o secundă ca să iasă din reverie. – Ce? În legătură cu ce n-aveam dreptate? – Coventry. Am căutat. Britanicii ştiau că se apropia un atac. Aveai dreptate cu privire la asta. Dar nu ştiau unde va lovi. Britanicii n-au sacrificat Coventry. Iar Uniunea Colonială n-ar fi trebuit să fie dispusă să sacrifice Roanoke. – De ce-am venit aici? – Tu ai spus-o, generale. Uniunea Colonială nu se va alătura niciodată Conclavului. Dar poate că Pămîntul o va face… – O să duci Pămîntul în Conclav! – Nu, am răspuns. O să-i oferim o alegere. O să-i oferim daruri din fiecare lume a Conclavului. Şi apoi o să-i ofer darul meu. – Darul tău… – Adevărul! Întregul adevăr! Despre Uniunea Colonială şi despre Conclav şi despre ce se întîmplă atunci cînd ne părăsim lumea natală şi ieşim în univers. Uniunea Colonială e liberă să-şi conducă lumile oricum doreşte, generale. Dar această lume începe să hotărască pentru ea însăşi. Omenirea şi Uniunea Colonială n-or să mai fie interschimbabile. Nu după ziua de azi. Rybicki se uită la mine. – Nu ai autoritatea de a face aşa ceva. Să iei hotărîrea asta pentru toţi aceşti oameni. – Poate că nu am autoritatea. Dar am dreptul. – Nu ştii ce faci! – Ba cred că da. Schimb lumea. Pe fereastră, încă o navă apăru dintr-odată. M-am uitat pe PDA; pe ecran se afla o reprezentare simplă a Pămîntului. În jurul cercului luminos apăreau puncte, cîte unul, cîte două, în grupuri şi în constelaţii. Şi cînd sosiră toate, începură să transmită, toate, un mesaj de salut, în atîtea limbi umane cîte puteau fi recepţionate, şi un flux de date necodificate, punînd la curent Pămîntul cu decenii de istorie şi de tehnologie. Adevărul, atît de fidel pe cît îl puteam spune. Darul meu către lumea care fusese casa mea, şi speram că ar putea fi din nou. 746

ŞAISPREZECE La început nu l-am recunoscut. În parte, asta era din cauza locului unde în vedeam. Era destul de ciudat ca eu să mă aflu pe treptele Camerei Reprezentanţilor; ca să-l văd pe el acolo, era complet neaşteptat. În parte, şi pentru că arăta ceva mai în vîrstă decît mi-l aduceam eu aminte. Şi în parte pentru că nu era verde. – Generale Szilard, am exclamat. Ce surpriză! – Aşa şi trebuia să fie, răspunse el. – Arăţi altfel. – Da, bine… Acum, că Uniunea Colonială trebuie să aibă de-a face cu guvernele umane de aici, de pe Pămînt, unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit este că politicienii de aici nu ne iau prea în serios dacă arătăm ca de obicei. – Nu-i uşor să fii verde. – Chiar că nu. Aşa că am avut grijă să arăt mai bătrîn şi mai roz. Pare să meargă. – Presupun că nu le spui că nu eşti destul de în vîrstă ca să închiriezi o maşină. – Nu văd de ce-ar fi nevoie să-i încurc mai mult decît sînt deja. Ai un minut? Avem ceva de vorbit. – Am terminat cu declaraţiile pentru astăzi. Am timp. Szilard se uită în jurul meu într-o manieră exagerată. – Unde ţi-e gloata de reporteri? – O, asta! Generalul Gau face astăzi declaraţii în faţa Comitetului Senatorial pentru Informaţii. Eu am vorbit doar unui subcomitet pentru agricultură al Camerei. Acolo a fost o singură cameră de luat vederi de acces public şi asta a fost tot. Oricum, sînt luni de zile de cînd nu se mai osteneşte nimeni să se ţină după mine. Extratereştrii sînt mult mai interesanţi. – Cum cad cei puternici…, comentă Szilard. – Nu mă deranjează. A fost plăcut să fii pe copertele revistelor pentru o vreme, dar te saturi. Vrei să facem o plimbare? – Cum să nu? Am pornit spre Mall. Din cînd în cînd, cineva arunca o privire în direcţia mea – dispărut sau nu de pe copertele revistelor, încă 747

eram foarte uşor de recunoscut – dar locuitorii Districtului Columbia se arătau cu mîndrie sătui cînd era vorba de politicieni faimoşi, ceea ce presupun că eram şi eu acum, din lipsa unui cuvînt mai bun. – Dacă n-ai nimic împotrivă să întreb, generale, de ce eşti aici? – Fac lobby printre senatori. Moratoriul Statelor Unite privind recrutările FCA este o problemă. SUA a furnizat întotdeauna grosul recruţilor noştri. De aceea n-a fost niciodată o problemă cînd alte ţări au interzis cetăţenilor lor să se înroleze; contribuţia lor era neînsemnată. Dar fără SUA nu ne atingem obiectivele recrutării, în special acum, cînd atîtea alte ţări au şi ele moratorii privind recrutările. – Ştiu despre moratoriu. Întrebam de ce tu. – Se pare că mă pricep să vorbesc limba politicienilor. În aparenţă, pe-aici e un avantaj să fii uşor retardat din punct de vedere social, şi aşa sînt Forţele Speciale, poţi fi sigur. – Crezi că o să obţii ridicarea moratoriului? Szilard ridică din umeri. – E complicat. Totul e complicat pentru că, pînă la urmă, Uniunea Colonială a ţinut Pămîntul în beznă atîta vreme. Apari tu şi le spui tuturor celor de-aici ce-au pierdut. Sînt furioşi. Întrebarea este dacă în fond sînt atît de furioşi ca să treacă de partea Conclavului, în loc de cea a restului fiinţelor umane. – Cînd are loc votul? – Peste trei săptămîni. – Ar trebui să fie interesant. – Înţeleg că există un blestem legat de trăitul în vremuri interesante. Am mers în tăcere pentru cîteva minute. – Ceea ce-ţi spun acum vine numai din partea mea, reîncepu Szilard. Să fie limpede asta. – Bine, am răspuns. – Mai întîi, vreau să-ţi mulţumesc. N-am crezut niciodată că o să ajung să vizitez Pămîntul. Dacă tu n-ai fi dat complet peste cap felul de a face lucrurile al Uniunii Coloniale, n-aş fi făcut-o niciodată. Aşa că îţi mulţumesc pentru asta… Mi-a fost foarte greu să-mi ascund amuzamentul. – Cu plăcere. – În al doilea rînd, vreau să-mi cer scuze faţă de tine. – Trebuie să-i ceri scuze lui Jane, generale. Ea e cea pe care ai modificat-o. 748

– Am modificat-o pe ea, dar v-am folosit pe amîndoi. – Ai zis c-ai făcut-o pentru a ţine omenirea în viaţă. Nu sînt prea încîntat să fiu folosit de tine sau de oricine altcineva, dar cel puţin am mai multă simpatie pentru scopul tău. – N-am fost în întregime sincer cu tine. Da, mi-am făcut griji că Uniunea Colonială ar putea provoca distrugerea rasei umane. Încercarea de a opri asta a fost scopul meu principal. Dar am avut şi un alt scop. Unul egoist. – Care anume? – Forţele Speciale sînt cetăţeni de categoria a doua în Uniunea Colonială, explică Szilard. Aşa am fost întotdeauna. E nevoie de noi, dar nu ni se acordă încredere. Facem munca cea grea de a ţine în viaţă Uniunea Colonială – noi sîntem cei care am distrus flota Conclavului –, dar singura noastră răsplată este şi mai multă muncă, şi mai multe responsabilităţi. Voiam o cale de a convinge Uniunea Colonială să recunoască oamenii mei, şi cît de importanţi sîntem pentru Uniune. Iar răspunsul erai tu. – Eu… Ai zis că am fost aleşi pentru Jane şi pentru Zoë, nu pentru mine. – Am minţit. Toţi aţi avut rolul vostru de jucat. Rolurile lui Jane şi Zoë au fost critice pentru ţinerea în viaţă a omenirii, da. Dar rolul tău a fost critic pentru scopul meu. – Nu văd cum. – Pentru că tu eşti cel care ar fi indignat pentru că e folosit. Locotenentul Sagan s-a înfuriat, fără îndoială, pentru felul în care ea şi Roanoke au fost manipulate pentru ţelurile Uniunii Coloniale. Dar soluţia ei este să se ocupe direct de problema imediată. Aşa a fost antrenată. Gîndire în linie dreaptă. Soţia ta are multe calităţi, Perry, dar subtilitatea nu este una dintre ele. Tu, pe de altă parte, ai clocoti în sinea ta. Ai căuta o soluţie pe termen lung pentru a-i pedepsi pe cei care te-au folosit şi pentru a fi sigur că omenirea nu va mai înfrunta a doua oară aceeaşi ameninţare. – Aducînd Conclavul aici, pe Pămînt. Retezînd sursa de soldaţi a Uniunii Coloniale. – Am întrezărit o asemenea posibilitate. Una mică. Dar reală. Şi, ca o consecinţă, Uniunea Colonială ar avea nevoie să apeleze la sursa deja existentă de putere militară. Adică noi. – Există întotdeauna coloniştii… – Coloniştii nu şi-au dus propriile războaie de aproape două secole, continuă Szilard. Ar fi un dezastru. Mai devreme sau mai tîrziu, se ajunge la Forţele Speciale. 749

– Dar faci lobby pentru încheierea moratoriului recrutărilor… – Ultima oară cînd am stat de vorbă, ţi-am spus motivul pentru care i-am lăsat pe soldaţii mei din Forţele Speciale să fie folosiţi ca să distrugă flota Conclavului. – Ca să poţi păstra controlul situaţiei! Szilard desfăcu larg mîinile ca pentru a spune asta e. – Îmi vine greu să cred că ai plănuit asta… – N-am plănuit nimic. Am lăsat deschisă posibilitatea ca toate astea să se întîmple, şi am fost pregătit să acţionez dacă se întîmpla. Cu siguranţă, nu m-am aşteptat să faci ceea ce ai sfîrşit prin a face. Nave comerciale… Asta-i o gîndire stranie. M-aş fi aşteptat la o altă flotă de război. – Mă bucur să te surprind. – Sînt sigur că eşti bucuros. Şi acum, dă-mi voie să-ţi întorc favoarea. Ştiu că locotenentul Sagan încă mai trebuie să mă ierte pentru că am modificat-o. – Nu te-a iertat, am confirmat. A avut nevoie de multă vreme ca să se obişnuiască să fie umană, iar tu i-ai răpit acest lucru. – Atunci spune-i asta: a fost un prototip. O versiune de soldat al Forţelor Speciale proiectat în întregime din genomul uman. Este sută la sută umană, pînă la numărul de cromozomi. E mai bună decît o fiinţă umană, desigur, dar absolut umană. N-a încetat niciodată să fie umană trecînd prin toate astea. – Are un BrainPal în cap! – Sîntem deosebit de mîndri de asta. Cea mai recentă generaţie de BrainPaluri era şi aşa în cea mai mare parte organică. A fost nevoie de un număr substanţial de modificări fine pentru a obţine unul generat din genomul uman. A fost prima care a avut un BrainPal complet integrat, uman. – De ce l-aţi testat pe ea? – Pentru că ştiam că urma să aibă nevoie de el, şi ştiam că îşi preţuieşte umanitatea. Voiam să onorez ambele aspecte, iar tehnologia era gata să fie testată. Spune-i că-mi pare rău că n-am putut să-i dezvălui nimic pînă acum. Am avut motivele mele să nu vreau să afle toată lumea de tehnologia asta. M-am uitat mai bine la Szilard. – Acum foloseşti aceeaşi tehnologie, nu-i aşa? – Da. Pentru prima oară sînt în întregime uman. La fel de uman ca oricine. Şi, cu timpul, fiecare membru al Forţelor Speciale va fi la fel. Contează. Contează pentru cine sîntem şi pentru ce putem deveni în serviciul Uniunii Coloniale şi al omenirii. Ea este prima 750

dintre noi. Cea mai umană dintre noi. Spune-i şi ei… * Nu cu multă vreme după aceea, am dus-o pe Jane s-o întîlnească pe Kathy. Oraşul meu natal din Ohio era la fel cum îl lăsasem, cu aproape două decenii în urmă, doar că ceva mai uzat de timp. Am străbătut aleea lungă a vechii mele case, ca să-i găsim pe fiul meu Charlie, familia lui şi fiecare persoană cu care am fost înrudit chiar şi tangenţial, aşteptîndu-ne. Mă întîlnisem cu Charlie de două ori de la întoarcerea mea, cînd venise la Washington, D.C., ca să mă vadă. Reuşiserăm să trecem peste şocul faptului că arătam cu decenii mai tînăr decît el, iar el reuşise să treacă peste şocul faptului că Jane semăna atît de mult cu propria lui mamă. Pentru toţi ceilalţi totuşi, era o primă întîlnire stînjenitoare. Aş fi rămas stînjenit dacă Zoë n-ar fi năvălit înăuntru şi n-ar fi spart gheaţa, începînd cu fiul lui Charlie, Adam, căruia Zoë i-a cerut să-i spună „mătuşa Zoë”, deşi era mai tînără decît el. Încetul cu încetul, clanul nostru începu să arate căldură faţă de noi şi faţă de mine. Am fost pus la curent cu toate bîrfele din ultimele două decenii. Lui Jane i s-au spus poveşti despre Kathy pe care nu le ştiuse niciodată pînă atunci. În jurul lui Zoë au făcut zarvă atît rudele bătrîne, cît şi băieţii adolescenţi visători. Savitri i-a spus lui Charlie glume despre zilele petrecute de mine ca mediator. Hickory şi Dickory au suportat să fie curiozităţi. Cînd soarele a coborît pe cer, Jane şi cu mine am sărutat-o în fugă pe Zoë şi ne-am strecurat afară, luînd-o spre răsărit pe drumul de ţară pînă la cimitirul Harris Creek, la placa simplă pe care era înscris numele soţiei mele. – Katherine Rebecca Perry, citi Jane, îngenunchind. – Aşa e. – Plîngi, spuse Jane fără să se uite în spate. Aud în vocea ta. – Îmi pare rău. Numai că n-am crezut niciodată că o să mă întorc aici. Jane întoarse capul. – N-am vrut să fie dureros pentru tine. – Nu-i nimic. Se înţelege că e dureros. Şi voiam s-o întîlneşti. Voiam să fiu aici cînd o întîlneşti. – Încă o iubeşti, observă Jane, uitîndu-se înapoi la placă. – Da. Sper că nu te deranjează. – Fac parte din ea. Şi ea face parte din mine. Cînd o iubeşti pe ea, mă iubeşti pe mine. Nu mă deranjează că o iubeşti mai 751

departe. Sper să o iubeşti. Sper că o vei iubi mereu. I-am întins mîna; ea o luă. Am stat aşa, tăcuţi, la mormîntul soţiei mele, foarte multă vreme. – Uită-te la stele, vorbi Jane în sfîrşit. – Acolo-i Carul Mare, i-am arătat. Jane dădu din cap. – Îl văd. Mi-am pus mîna în jurul lui Jane. – Îmi aduc aminte că ai spus pe Huckleberry că atunci cînd ai văzut în sfîrşit constelaţiile ai ştiut că eşti acasă. – Îmi aduc aminte că am spus asta. – Mai e adevărat? am întrebat. – Mai e, răspunse Jane şi se întoarse cu faţa la mine. Sînt acasă. Sîntem acasă. Mi-am sărutat soţia. – Calea Lactee, rosti ea, ridicînd privirea, după ce ne-am oprit din sărutat. – Da, am replicat, uitîndu-mă şi eu în sus. O poţi vedea foarte bine de aici. E unul dintre motivele pentru care îmi place să locuiesc într-un tîrg de la ţară. În oraşele mari, luminile o fac să se estompeze. Dar aici o poţi vedea. Deşi, din cîte îmi închipui, cu ochii tăi ai parte de un spectacol pe cinste. – E minunat. – Asta îmi aduce aminte…, am zis, şi i-am povestit cele spuse de generalul Szilard despre faptul că ea era primul soldat al Forţelor Speciale în întregime umană. – Interesant, comentă ea. – Aşa că eşti complet umană, pînă la urmă. – Ştiu. Mi-am dat deja seama. – Chiar aşa! Mi-ar plăcea să ştiu cum. – Sînt însărcinată, răspunse Jane şi zîmbi.

752

Mulţumiri Cu această carte, am ajuns la finalul călătoriilor noastre alături de John Perry şi Jane Sagan. Mi-ar plăcea să cred că ei merg mai departe. Însă merg mai departe fără noi. E posibil să mă întorc într-o zi în acest univers, să explorez alte cotloane ale lui şi să văd cum s-a schimbat datorită evenimentelor din această carte. Pentru moment totuşi fac un pas înapoi, să explorez alte locuri şi alţi oameni. Sper că n-aveţi nimic împotrivă. Mi-ar plăcea să mulţumesc fiecăruia dintre voi care a făcut această călătorie împreună cu mine, fie că aceasta este prima voastră întîlnire cu acest univers, fie că aţi trecut prin toate cele trei cărţi ca să ajungeţi aici. Una dintre marile bucurii pe care leam avut scriind această serie a fost să aud reacţiile şi să citesc mesajele de la aceia dintre voi care mi-au mulţumit pentru că am scris aceste cărţi şi m-au încurajat (şi în unele cazuri mi-au cerut cu insistenţă) să-mi mişc fundul şi s-o scriu pe următoarea. Ştiţi cu siguranţă cum să faceţi un scriitor să se simtă bine! Am fost extrem de norocos de-a lungul acestor cărţi să-l am pe Patrick Nielsen Hayden ca redactor. Spiritul practic al lui Patrick privind industria cărţilor de science fiction este pe măsura rîvnei sale pentru cărţile pe care le păstoreşte; eu am beneficiat de amîndouă. În mod special, această carte a beneficiat de răbdarea lui Patrick, în timp ce eu smulgeam capitole întregi şi împingeam în puţuri anumite personaje enervante pe care nici unul dintre voi ceilalţi n-o să le întîlniţi vreodată, toate astea prelungind timpul necesar pentru terminarea cărţii. Patrick nu s-a plîns (prea mult). Apreciez profund această credinţă. Nenumărate mulţumiri de asemenea şi lui Tom Doherty, a cărui încurajare pe parcursul acestei serii a însemnat incredibil de mult pentru mine. Alţi oameni de la Tor cărora le datorez mai multe mulţumiri decît pot exprima: Teresa Nielsen Hayden, Liz Gorinsky, Irene Gallo, Dot Lin şi nemiloşii tipi de la marketing. Mulţumirile sînt de asemenea, în ordine, pentru John Harris, care a făcut încă o dată o copertă impresionantă, pentru corectorul Justine Gardner, care face să pară că ştiu cu adevărat gramatică şi ortografie, şi pentru 753

Nicole de las Heras pentru designul interior al cărţii. Tot ce-am făcut eu a fost să scriu cartea; oamenii aceştia au făcut-o să arate bine. Mulţumesc de asemenea lui Ethan Ellenberg, nepreţuitul meu agent. Prietenii m-au ajutat să-mi păstrez minţile în timp ce mă luptam cu această carte. Printre ei: Nick Sagan, care împărtăşea nefericirea termenelor-limită, pentru că amîndoi ne terminam cărţile, ca şi Justine Larbalestier. În ambele cazuri, ar trebui să le căutaţi cărţile ca să aflaţi ce-aţi pierdut. Alţi prieteni care m-au ajutat să-mi păstrez capul pe umeri mai departe şi au avut grijă să am destule contacte umane: Scott Westerfeld, Doselle and Janine Young, Deven Desai, Anne K.G. Murphy şi Karen Meisner. Sînt atîţia alţi oameni pe care aş vrea să-i menţionez şi să le mulţumesc, în special în comunitatea scriitorilor de science fiction, dar serios, ar trebui să stăm aici toată ziua dacă aş face-o, aşa încît, dacă socotiţi că ar trebui să vă mulţumesc (şi sînt mulţi dintre voi cărora ar trebui), vă rog să presupuneţi că vorbesc despre voi aici. Aş pomeni de asemenea în mod special de cititorii blogurilor mele, Whatever şi By the Way, pentru încurajările lor zilnice de a-mi termina treaba, chiar dacă asta însemna să scriu mai puţin pe bloguri. În timp ce scriam Ultima colonie, am fost nominalizat şi am cîştigat Premiul John W. Campbell pentru cel mai bun scriitor nou de science fiction. Am fost nominalizat alături de Sarah Monette, Chris Roberson, Brandon Sanderson, K.J. Bishop şi Steph Swainston, şi am fost destul de norocos ca să mă împrietenesc cu Sarah, Chris şi Brandon. Sugestia că aş fi un scriitor mai bun decît oricare dintre aceşti oameni este o minciună măgulitoare, şi vă încurajez să căutaţi operele lor data viitoare cînd intraţi într-o librărie sau cumpăraţi cărţi online. Nu veţi fi dezamăgiţi. Am omorît în această carte un personaj pe nume Joseph Loong; adevăratului Joseph Loong, alături de care lucrez la AOL, îi doresc o viaţă lungă şi fericită, şi îi mulţumesc că mi-a dat voie să-i folosesc numele. Numele locotenentului Stross din carte este o glumă evidentă la adresa lui Charles Stross, nespus de talentatul scriitor de science fiction şi prieten al meu. Adevăratul Stross nu este atît de „spaţial” precum cel pe care l-am pus în carte. Generalul Rybicki este numit după Joe Rybicki, prietenul şi redactorul meu de multă vreme. Sper că-i place personajul lui. Încă o dată, multe mulţumiri lui Regan Avery, care continuă să fie prima mea cititoare şi mă ajută să-mi îmbunătăţesc cărţile. A 754

fost prima mea cititoare de un deceniu; o consider purtătoarea mea de noroc. În sfîrşit, le mulţumesc lui Kristine şi Athena Scalzi, soţia şi fiica mea, şi în special lui Kristine. Aceia care o cunosc pe Kristine au sugerat că Jane Sagan este destul de evident modelată după Kristine. Comparaţia nu merge prea departe – din cîte ştiu, soţia mea n-a luat după ea plutoane întregi de soldaţi înarmaţi numai cu pumnale – dar e un fapt că inteligenţa, forţa şi personalitatea lui Jane se bazează pe inteligenţa, forţa şi personalitatea soţiei mele. Ca s-o spun de-a dreptul, soţia mea e absolut impresionantă. Este de asemenea destul de amabilă nu numai să mă suporte, dar să mă şi încurajeze, să mă sprijine şi să mă iubească. Am noroc să o am alături. Îi dedic această întreagă serie – Războiul bătrînilor, Brigăzile fantomă şi Ultima colonie. Sînt cărţile ei. Eu doar le-am scris. John Scalzi 20 septembrie 2006

755

756

John Scalzi

Povestea lui Zoë Traducere din limba engleză: Cristina Ghidoveanu

PROLOG Am ridicat PDA-ul tăticului meu şi am numărat secundele împreună cu ceilalţi două mii de oameni din încăpere. — Cinci! Patru! Trei! Doi! Unu! Şi apoi nu se auzi niciun zgomot, pentru că atenţia tuturor – şi vreau să spun a tuturor – era acaparată de monitoarele presărate prin spaţiul comun de pe Magellan. Ecranele, care arătaseră ceruri înstelate, erau goale şi negre, şi toată lumea îşi ţinea răsuflarea, aşteptând ceea ce urma. Apăru o lume, verde şi albastră. Şi toţi ne-am ieşit din minţi. Pentru că era lumea noastră. Era Roanoke, noua noastră casă. Aveam să fim primii oameni care să aterizeze acolo, primii care să se stabilească pe ea, primii care să ne ducem viaţa acolo. Şi am sărbătorit vederea ei pentru prima oară, noi, cei două mii de colonişti de pe Roanoke, cu toţii înghesuiţi în acel spaţiu comun, îmbrăţişându-ne, sărutându-ne şi cântând „Auld Lang Syne” pentru că, ei bine, ce altceva să cânţi când ajungi pe o lume nouă? O lume nouă, noi începuturi, un an nou, o viaţă nouă. Totul nou. Am îmbrăţişat-o pe prietena mea cea mai bună, Gretchen, am strigat în microfonul pe care-l folosisem ca să număr secundele şi am ţopăit în sus şi-n jos ca nişte idioţi. Când ne-am oprit din ţopăit, am auzit o şoaptă în ureche. — E atât de frumos, vorbi Enzo. M-am întors să mă uit la el, la băiatul ăsta minunat, atât de frumos, pe care mă gândeam serios să-l fac prietenul meu. Era o combinaţie perfectă: 757

destul de drăguţ ca să-ţi facă inima să bată mai tare şi, după cât se părea, neavând nici cea mai mică idee despre acest fapt, pentru că îşi petrecuse ultima săptămână încercând să mă farmece cu ajutorul cuvintelor, nici mai mult, nici mai puţin. Cuvinte! Ca şi cum n-ar fi citit manualul adolescentului despre cum să fii complet incoerent în preajma fetelor. Apreciam efortul. Şi apreciam faptul că atunci când îşi şoptea cuvintele, se uita la mine şi nu la planetă. Am aruncat o privire către părinţii mei, aflaţi cam la şase metri distanţă, sărutându-se ca să sărbătorească sosirea. Părea o idee bună. Am întins mâna la ceafa lui Enzo ca să-l trag spre mine şi i-am lipit una de-a dreptul pe buze. Primul nostru sărut. Lume nouă, viaţă nouă, prieten nou. Ce să spun. Am fost prinsă în febra clipei. Enzo nu se plânse. — „O, lume nouă, frumoasă eşti, cu-asemenea făpturi!” spuse el, după ce l-am lăsat să răsufle din nou. I-am zâmbit, cu braţele încă în jurul gâtului lui. — Ai păstrat-o pentru ocazia asta, am constatat. — Poate, recunoscu el. Voiam să ai parte de un moment plăcut când ne sărutăm prima oară. Poftim. Cei mai mulţi băieţi de şaisprezece ani ar fi folosit un sărut ca scuză să treacă direct la sâni. El îl folosea ca scuză pentru Shakespeare. O fată putea să nimerească peste ceva mai rău de-atât. — Eşti adorabil, i-am zis, l-am sărutat din nou, apoi l-am împins în joacă şi m-am repezit peste părinţii mei, întrerupându-le giugiuleala şi solicitându-le atenţia. Ei doi erau conducătorii coloniei, şi foarte curând abia dacă urmau să mai aibă timp să respire. Era mai bine să adun câteva clipe plăcute cât mai puteam. Ne-am îmbrăţişat, am râs, şi apoi Gretchen mă trase din nou spre ea. — Uite ce am eu, exclamă, şi-mi băgă PDA-ul în faţă. Arăta o videocaptură cu mine şi cu Enzo, sărutându-ne. — Mică făptură malefică, am comentat. — E uluitor, spuse Gretchen. Arată de fapt de parcă ai încerca să-i înghiţi toată faţa. — Încetează, am zis. — Vezi? Uită-te! Gretchen apăsă pe un buton, iar videocaptura rulă cu încetinitorul. — Chiar aici. Îl sfârteci. Ca şi cum buzele lui ar fi din ciocolată. 758

Încercam din răsputeri să nu râd, pentru că avea dreptate, la drept vorbind. — Obrăznicătură, am exclamat. Dă-mi asta. I-am smuls PDA-ul cu o mână, am şters fişierul şi i l-am dat înapoi. — Ia-l. Mulţumesc. — O, nu, vorbi Gretchen, încetişor, luând PDA-ul. — Ai învăţat lecţia despre încălcarea intimităţii altora? — O, da, răspunse Gretchen. — Bine, am replicat. Desigur, ai trimis-o deja mai departe tuturor celor pe care-i cunoaştem înainte să mi-o arăţi mie, nu-i aşa? — Poate, zise Gretchen şi duse mâna la gură, cu ochii mari. — Împieliţato! am comentat cu admiraţie. — Mulţumesc, replică Gretchen şi făcu o reverenţă. — Adu-ţi aminte doar că ştiu unde locuieşti, am continuat. — Pentru tot restul vieţii, zise Gretchen şi apoi am scos ţipete stânjenitor de tipice pentru fete şi ne-am îmbrăţişat din nou. Să trăieşti tot restul vieţii cu aceiaşi două mii de oameni risca să fie al naibii de plictisitor, dar nu cu Gretchen prin preajmă. Ne-am desprins din braţe şi apoi m-am uitat în jur să văd cu cine altcineva mai voiam să sărbătoresc. Enzo zăbovea în fundal, dar era destul de deştept ca să ştie c-o să mă-ntorc la el. M-am uitat în partea cealaltă şi am văzut-o pe Savitri Guntupalli, asistenta părinţilor mei, sfătuindu-se foarte serios cu tăticul despre ceva. Savitri: era deşteaptă şi capabilă şi putea fi afurisit de hazlie, dar muncea întotdeauna. M-am băgat între ea şi tăticul şi am cerut o îmbrăţişare. Da, era vorba numai despre îmbrăţişări. Dar ştii, uite: o singură dată ai ocazia să vezi pentru prima oară noua ta lume! — Zoë, întrebă tăticul, pot să-mi recapăt PDA-ul? Luasem PDA-ul lui tăticul pentru că el fixase momentul exact în care Magellan urma să facă saltul din sistemul Phoenix către Roanoke, şi-l folosisem ca să număr ultimele câteva minute înainte de salt. Aveam propriul meu PDA, desigur; îl ţineam în buzunar. Fără îndoială, videocaptura cu mine giugiulindu-l pe Enzo mă aştepta în căsuţa poştală, aşa cum se afla în căsuţele poştale ale tuturor prietenilor noştri. Mi-am notat în minte să pun la cale răzbunarea împotriva lui Gretchen. Dulce, nemiloasă răzbunare. Implicând şi martori. Şi animale de la fermă. Dar deocamdată i-am înapoiat PDA-ul lui tăticul, i-am dat un pupic pe obraz şi mi-am croit drum înapoi la Enzo. 759

— Aşa, vorbi Enzo şi zâmbi. Doamne, era fermecător chiar şi când era monosilabic. Partea raţională a creierului meu îmi ţinea predici despre felul în care zăpăceala de îndrăgostit face totul să pară mai bun decât este; partea iraţională (asta însemnând cea mai mare parte din mine) îi spunea părţii raţionale să mă mai slăbească bine mersi. — Aşa, am răspuns, nici pe departe la fel de fermecător, dar Enzo nu păru să observe. — Vorbeam cu Magdy, continuă el. — Îhî… — Magdy nu-i atât de rău, protestă Enzo. — Sigur, pentru anumite valori ale lui „nu atât de rău”, care înseamnă „rău”. — Iar el mi-a spus că a vorbit cu unii din echipajul lui Magellan, rosti Enzo mai departe, cu un efort (dar şi cu farmec). I-au zis despre o sală de observaţie de la nivelul echipajului care e goală de obicei. Zice că de-acolo am putea avea o privelişte grozavă a planetei. Am aruncat o privire peste umărul lui Enzo, către locul unde Magdy vorbea însufleţit cu Gretchen (sau în direcţia ei, în funcţie de punctul de vedere). — Nu cred că planeta e ceea ce speră el să vadă, am comentat. Enzo se uită în spate. — Poate că nu, fu el de acord. Deşi, ca să fiu drept cu Magdy, unii oameni nu încearcă prea mult să nu fie priviţi. Am ridicat o sprânceană auzindu-i remarca; era destul de adevărat, deşi ştiam că lui Gretchen îi place să flirteze mai mult decât orice altceva. — Şi cum rămâne cu tine? am întrebat. Tu ce speri să vezi? Enzo zâmbi şi ridică mâinile, dezarmant. — Zoë, răspunse el. Tocmai am reuşit să te sărut. Cred că vreau să mă mai ocup de asta puţin înainte să trec la orice altceva. — O, frumos spus. Replicile astea merg la toate fetele? — Tu eşti prima fată cu care le-am încercat. Aşa că o să trebuiască sămi spui tu. Am roşit de-a dreptul şi l-am îmbrăţişat. — Până acum e bine, i-am răspuns. — Bine. Şi apoi, ştii tu. Am văzut gărzile tale de corp. Nu cred că vreau să mă folosească la exerciţiile de tras la ţintă. 760

— Ce? am exclamat, prefăcându-mă şocată. Doar nu ţi-e frică de Hickory şi Dickory, nu-i aşa? Nici măcar nu sunt aici. De fapt, Enzo avea un motiv cât se poate de bun să fie total îngrozit de Hickory şi Dickory, care erau deja oarecum bănuitori la adresa lui şi l-ar fi rostogolit bucuroşi afară printr-o ecluză dacă ar fi făcut ceva prostesc cu mine. Dar n-aveam de ce să-l las să afle asta încă. O regulă empirică bună: când ai început o relaţie abia de câteva minute, nu-ţi speria de moarte noua captură. Şi oricum, Hickory şi Dickory se ţineau departe de această sărbătoare. Erau conştienţi de faptul că îi făceau să se simtă nervoşi pe cei mai mulţi dintre oameni. — Mă gândeam de fapt la părinţii tăi, replică Enzo. Deşi par să lipsească şi ei. Enzo făcu semn cu capul către locul unde John şi Jane stătuseră în urmă cu câteva minute; acum niciunul dintre ei nu se mai afla acolo. Am văzut-o şi pe Savitri ieşind din spaţiul comun, ca şi cum dintr-odată ar fi trebuit să plece undeva. — Mă întreb unde s-au dus, am spus, mai mult pentru mine. — Sunt conducătorii coloniei. Poate acum trebuie să se apuce de treabă. — Poate, am încuviinţat. Era neobişnuit atât pentru John cât şi pentru Jane să dispară fără să-mi spună unde se duc; era doar un gest obişnuit de politeţe. Am respins impulsul de a le da un mesaj pe PDA. — Aşadar, sala de observaţii, se întoarse Enzo la subiectul iniţial. Vrei să vedem cum e? — E pe puntea echipajului. Crezi am putea avea necazuri? — Poate, am răspuns. Dar ce pot să ne facă? Să ne arunce peste bord? În cel mai rău caz, or să ne spună doar s-o ştergem. Şi până atunci o să avem parte de o privelişte teribilă. — În regulă. Dar dacă Magdy îşi scoate toate tentaculele, plec. Sunt unele lucruri pe care nu vreau să le văd. Enzo izbucni în râs. — De acord cu tine, a spus, şi m-am ghemuit puţin lângă el. Chestia asta cu noul prieten se dovedea chiar bună. Am mai petrecut un timp sărbătorind cu prietenii şi cu familiile lor. Apoi, după ce lucrurile se domoliră îndeajuns, ne-am luat după Magdy şi Gretchen de-a lungul navei Magellan către sala de observaţii a echipajului. Credeam că strecuratul în zona echipajului putea fi o problemă; nu numai 761

că a fost uşor, dar un membru al echipajului care ieşea pe o uşă a ţinut-o deschisă pentru noi. — Securitatea nu e o problemă prea mare aici, pe Magellan, remarcă Gretchen către mine şi Enzo, apoi se uită în jos către mâinile noastre împreunate şi îmi zâmbi. Era un drac împieliţat, sigur, dar se şi bucura pentru mine. Sala de observaţii era acolo unde fuseserăm anunţaţi că era, dar din nefericire pentru planurile ruşinoase ale lui Magdy, nu era goală, aşa cum i se promisese; patru membri ai echipajului de pe Magellan stăteau la o masă, cufundaţi în discuţie. I-am aruncat o privire lui Magdy, care arăta de parcă înghiţise o furculiţă. Mi s-a părut destul de amuzant, bietul, bietul Magdy. Frustrarea îi stătea bine. — Uite, vorbi Enzo şi, ţinându-mă încă de mână, mă conduse către o fereastră uriaşă de observaţie. Roanoke umplea imaginea, minunat de verde, complet luminată de soarele ei aflat în spatele nostru, tăindu-ne răsuflarea şi mai mult în realitate decât pe monitoare. Contează să vezi ceva cu proprii tăi ochi. Era lucrul cel mai frumos pe care-l contemplasem vreodată. Roanoke. Lumea noastră. — Locul greşit, abia am auzit din discuţia de la masa din stânga mea. M-am uitat pieziş într-acolo. Cei patru din echipajul de pe Magellan erau atât de prinşi de conversaţie şi atât de apropiaţi unul de altul încât părea că cea mai mare parte a trupurilor lor se afla mai curând pe masă decât pe scaune. Unul dintre ei stătea cu spatele la mine, dar îi vedeam pe ceilalţi trei, doi bărbaţi şi o femeie. Aveau pe chip o expresie sumbră. Am obiceiul de a asculta discuţiile altora. Nu-i un obicei rău, dacă nu eşti prins. Metoda de a nu fi prins este de a te asigura că în aparenţă atenţia ta este îndreptată în altă parte. Mi-am desprins mâna de a lui Enzo şi am făcut un pas către fereastra sălii de observaţie. Asta mă duse mai aproape de masă şi, în acelaşi timp, îl împiedică pe Enzo să-mi şoptească nimicuri dulci la ureche. Mi-am păstrat privirea aţintită asupra lui Roanoke. — Nu greşeşti pur şi simplu, spunea unul dintre membrii echipajului. Iar căpitanul cu siguranţă nu greşeşte. Ar putea pune Magellan pe orbită şi în jurul unei pietricele, dacă ar vrea. Cel aşezat cu spatele la mine adăugă ceva cu voce joasă şi n-am putut auzi nimic. — Asta-i o porcărie, exclamă primul. Câte nave s-au pierdut cu adevărat în ultimii douăzeci de ani? În ultimii cincizeci? Nimeni nu se mai rătăceşte. 762

— La ce te gândeşti? Am tresărit, ceea ce-l făcu şi pe Enzo să tresară. — Scuză-mă, zise el când m-am întors să-i arunc o privire exasperată. Am dus un deget la buze ca să-l fac să tacă şi apoi am făcut semn din ochi către masa aflată acum în spatele meu. Enzo se uită în acea direcţie şi văzu şi el masa. Ce? mimă din gură. Am clătinat puţin din cap ca să-i comunic că n-ar trebui să-mi mai distragă atenţia. Se uită ciudat la mine. Lam luat din nou de mână ca să-i arăt că nu eram supărată pe el, apoi însă mi-am concentrat din nou atenţia asupra mesei. — … calmul. Încă nu ştim nimic, rosti o altă voce, de data asta aparţinând (cred) femeii. Cine mai ştie despre asta? Încă un mormăit dinspre cel cu spatele la mine. — Bine. Trebuie să lăsăm lucrurile aşa, continuă ea. O să strâng şurubul în departamentul meu dacă aud ceva, dar merge numai dacă o facem cu toţii. — Asta n-o să împiedice echipajul să vorbească, zise altcineva. — Nu, dar o să încetinească zvonurile, şi asta-i de-ajuns până când o să ştim ce s-a întâmplat cu adevărat, replică femeia. Încă un mormăit. — Ei bine, dacă e adevărat, atunci avem probleme mai mari, nu-i aşa? întrebă femeia, şi toată încordarea pe care o simţea se auzi deodată limpede în vocea ei. M-am cutremurat un pic; Enzo simţi efectul în mână şi se uită la mine, îngrijorat. L-am îmbrăţişat serios. Însemna să pierd restul firului discuţiei, dar în acel moment asta-mi doream. Priorităţile se schimbă. Se auzi zgomotul scaunelor împinse în spate. M-am întors şi membrii echipajului – se dovedi destul de clar că erau de fapt ofiţeri – se îndreptau deja spre uşă. M-am desprins de Enzo ca să atrag atenţia celui mai apropiat de mine, cel care stătuse mai devreme cu spatele la mine. L-am bătut pe umăr; el se întoarse şi păru foarte surprins să mă vadă. — Cine eşti? — S-a întâmplat ceva cu Magellan? am întrebat. Calea cea mai bună de a afla ceva este de a nu te lăsa distras, de exemplu, de întrebări legate de identitatea cuiva. Bărbatul se uită de-a dreptul furios, lucru despre care am citit, dar n-am văzut niciodată pe cineva făcându-l de-adevăratelea, până acum. — Ne ascultai discuţia… 763

— S-a rătăcit nava? am întrebat. Ştim unde ne aflăm? A păţit nava ceva? Insul făcu un pas în spate, ca şi cum întrebările chiar l-ar fi lovit. Ar fi trebuit să fac eu un pas în faţă şi să insist. N-am făcut-o. El şi-a recăpătat stăpânirea de sine şi s-a uitat pe lângă mine la Enzo, Gretchen şi Magdy, care se holbau cu toţii la noi. Apoi îşi dădu seama cine eram şi se îndreptă de spate. — Voi, copii, n-aveţi ce căuta aici. Ieşiţi, sau o să pun securitatea navei să vă dea afară. Duceţi-vă înapoi la familiile voastre. Se întoarse să plece. Am întins din nou mâna către el. — Domnule, staţi puţin, am încercat. Bărbatul nu mă băgă în seamă şi ieşi din sală. — Ce se petrece? mă întrebă Magdy, din partea cealaltă a încăperii. Nu vreau să am necazuri pentru că aţi scos din sărite nu ştiu care membru al echipajului… L-am săgetat pe Magdy cu privirea şi m-am întors să mă uit iarăşi pe fereastră. Roanoke atârna încă acolo, albastru şi verde. Dintr-odată însă, nu la fel de frumos. Dintr-odată, nefamiliar. Dintr-odată, ameninţător… Enzo puse mâna pe umărul meu. — Ce-i, Zoë? întrebă. Mă uitam mai departe pe fereastră. — Cred că ne-am rătăcit, am răspuns. — De ce? întrebă Gretchen. Venise lângă mine. — Despre ce vorbeau? — N-am reuşit să aud tot, am răspuns. Dar mi se părea că spuneau că nu suntem unde-ar trebui să fim. Am arătat către planetă. — Asta nu-i Roanoke! — E o nebunie, exclamă Magdy. — Sigur că e o nebunie, am replicat. Asta nu înseamnă că n-ar putea să fie adevărat. Mi-am scos PDA-ul din buzunar şi am încercat să iau legătura cu tăticul. N-a răspuns. Am încercat să mă conectez cu mămica. Niciun răspuns. — Gretchen, am zis. Vrei să încerci să-l chemi pe tatăl tău? 764

Tatăl lui Gretchen era în consiliul colonial în fruntea căruia se aflau părinţii mei. — Nu răspunde, spuse ea după un minut. — Asta nu înseamnă nimic rău, vorbi Enzo. Tocmai am făcut saltul către o planetă nouă. Poate că sunt ocupaţi cu asta. — Poate că încă sărbătoresc, adăugă Magdy. Gretchen îl plesni în creştetul capului. — Chiar eşti copilăros, Magdy, exclamă ea. Magdy se frecă pe cap şi tăcu din gură. Seara asta nu mergea câtuşi de puţin aşa cum plănuise. Gretchen se întoarse spre mine. — Ce crezi c-ar trebui să facem? — Nu ştiu, am răspuns. Discutau despre cum să împiedice echipajul să vorbească. Asta înseamnă că unii dintre ei s-ar putea să ştie ce se petrece. N-o să treacă mult până când vestea o să ajungă la colonişti. — A ajuns deja la colonişti, remarcă Enzo. Noi suntem colonişti. — Ar fi bine să spunem cuiva, spuse Gretchen. Cred că cel puţin părinţii tăi şi tatăl meu ar trebui să afle. M-am uitat la PDA-ul ei. — Cred că s-ar putea să ştie deja, am zis. — Ar trebui să ne convingem, insistă ea. Aşa că am plecat din sala de observaţii şi ne-am dus să ne căutăm părinţii. Nu i-am găsit; erau la şedinţa consiliului. I-am găsit pe Hickory şi Dickory, sau mai degrabă ei m-au găsit pe mine. — Cred c-ar trebui să plec, zise Enzo după ce ei îl fixară cu privirile, fără să clipească, vreme de un minut. Nu era un lucru menit să fie o intimidare; ei nu clipeau deloc. I-am dat un pupic pe obraz. El şi cu Magdy plecară. — O să trag cu urechea, se oferi Gretchen. Să văd ce spun oamenii. — În ordine, şi eu, am răspuns, ridicând PDA-ul. Anunţă-mă ce-ai auzit. Ea plecă. M-am întors către Hickory şi Dickory. — Voi doi, am zis. Aţi fost în camera voastră mai devreme… — Am venit să te căutăm, răspunse Hickory. El era cel care vorbea, dintre ei doi. Dickory putea şi el să vorbească, dar când se întâmpla aşa ceva era întotdeauna o surpriză. — De ce? am întrebat. Am fost în perfectă siguranţă înainte. Am fost în perfectă siguranţă de când am plecat de la staţia Phoenix. Magellan e 765

complet lipsit de ameninţări. Singurul lucru la care-aţi fost buni tot drumul ăsta e să-l speriaţi de moarte pe Enzo. De ce mă căutaţi acum? — Lucrurile s-au schimbat, răspunse Hickory. — Ce vrei să spui? am întrebat, apoi însă PDA-ul meu a vibrat. Era Gretchen. — A mers repede, am remarcat. — Tocmai am dat peste Mika, vorbi ea. N-o să-ţi vină să crezi ce-a povestit despre ce i-a spus chiar acum fratelui ei cineva din echipaj. Coloniştii adulţi puteau să nu ştie nimic sau să-şi ţină buzele lipite, dar fabrica de zvonuri a adolescenţilor de pe Roanoke lucra din plin. În următoarea oră, iată ce-am „aflat”: Că în timpul saltului spre Roanoke, Magellan s-a rătăcit prea aproape de o stea şi a fost aruncată afară din galaxie. Că exista o revoltă şi că secundul îl înlocuise la comandă pe căpitanul Zane din cauza incompetenţei. Că însuşi căpitanul Zane îşi împuşcase propriul secund trădător chiar acolo, pe punte, şi că spusese că avea să împuşte pe oricine încerca să -l ajute. Că sistemele computerizate căzuseră chiar înainte de salt şi că nu ştiam unde ne aflăm. Că extratereştrii atacaseră nava şi pluteau pe-afară, hotărând dacă să ne lichideze. Că Roanoke era otrăvitoare pentru viaţa umană şi că dacă am ateriza acolo am muri. Că a existat o spărtură a nucleului în sala motoarelor, orice-ar însemna asta, şi că Magellan era la un pas de a exploda. Că ecoteroriştii spărseseră sistemul computerizat de pe Magellan şi ne trimiseseră în altă direcţie ca să nu ruinăm încă o planetă. Nu, stai, au fost colonişti sălbatici deveniţi piraţi care spărseseră computerul, şi plănuiau să fure proviziile coloniei noastre pentru că ale lor erau pe terminate. Nu, stai, erau membrii rebeli ai echipajului care urmau să ne fure proviziile şi să ne lase aruncaţi pe planetă. Nu, stai, nu era echipajul hoţ, piraţii sălbatici sau ecoteroriştii, era doar un programator idiot care încurcase codul şi acum nu ştiam unde suntem. Nu, stai, nu-i nimic în neregulă, e doar procedura standard de acţiune. Nu s-a-ntâmplat nimic rău, acum nu mai sâcâiţi echipajul şi lăsaţi-ne să lucrăm, la naiba. 766

Voiam să fiu limpede într-o privinţă: ştiam că cea mai mare parte a vorbelor ăstora erau numai porcării şi absurdităţi. Dar ceea ce se afla dedesubtul tuturor porcăriilor şi absurdităţilor era la fel de important: confuzia şi neliniştea se răspândiseră în rândul echipajului de pe Magellan, şi de la ei către noi. Se mişcau rapid. Dădeau naştere la oricâte minciuni – nu ca să mintă, ci ca să încerce să priceapă ceva. Ceva ce se petrecea. Ceva ce n-ar fi trebuit să se petreacă. În tot acest timp, nimic de la mămica sau de la tăticul, sau de la tatăl lui Gretchen, sau de la oricine din consiliul coloniei, ai cărui membri se treziseră convocaţi brusc la o şedinţă. Sala comună, mai înainte pustie după sărbătorirea lumii noi, începu să se umple din nou. De data asta oamenii nu sărbătoreau. Arătau nedumeriţi, preocupaţi şi încordaţi, iar unii dintre ei începeau să arate furioşi. — Asta n-o să se termine cu bine, îmi zise Gretchen când ne-am adunat din nou. — Ce mai faci? am întrebat. Ea ridică din umeri. — Se întâmplă ceva, asta-i sigur. Toată lumea e la limită. Asta mă împinge pe mine la limită. — N-o face pe nebuna cu mine, am protestat. Atunci n-o să mai fie nimeni să mă oprească în momentul când o s-o iau razna. — Oh, bine, de dragul tău atunci, zise Gretchen şi-şi rostogoli dramatic ochii. Bine. Măcar acum nu mai trebuie să-l ţin la distanţă pe Magdy. — Îmi place cum găseşti partea bună în orice situaţie, am comentat. — Mulţumesc, replică ea. Tu ce mai faci? — Sincer? am întrebat. Ea dădu din cap. — Speriată ca naiba. — Slavă Domnului, exclamă ea. Nu sunt singura. Ridică degetul mare şi arătătorul şi indică un spaţiu minuscul între ele. — În ultima jumătate de oră am fost atât de-aproape de a face pipi pe mine… Am făcut un pas înapoi. Gretchen izbucni în râs. Sistemul de comunicaţii al navei porni brusc. — Aici căpitanul Zane, se auzi o voce de bărbat. Acesta este un mesaj general pentru pasageri şi echipaj. Tot echipajul se va aduna în sălile de şedinţe ale departamentului fiecăruia peste zece minute, 23:30 ora navei. Toţi pasagerii se vor aduna în spaţiul comun al pasagerilor peste zece 767

minute, 23:30 ora navei. Pasageri, aceasta este o adunare obligatorie. Vi se vor adresa conducătorii coloniei. Sistemul de comunicaţii amuţi. — Haide, i-am zis lui Gretchen şi am arătat către platforma unde, mai devreme în cursul serii, ea şi cu mine număraserăm secundele până când am ajuns la noua noastră lume. Ar trebui să ne găsim un loc bun. — O să se aglomereze acolo, spuse ea. Am arătat către Hickory şi Dickory. — Ei or să fie cu noi. Ştii cum le lasă toată lumea cât loc vor. Gretchen ridică privirea la cei doi şi-şi dădu seama că nici ea nu ţinea prea tare la ei. După câteva minute, membrii consiliului se revărsară înăuntru pe una dintre uşile laterale ale spaţiului comun şi îşi făcură loc spre platformă. Gretchen şi cu mine stăteam în faţă, cu Hickory şi Dickory în spatele nostru şi cu cel puţin un metru jumătate distanţă liberă în fiecare parte. Gărzile extraterestre îşi creează propria lor zonă-tampon. O şoaptă în ureche: — Hei, zise Enzo. M-am uitat pieziş la el şi i-am zâmbit. — Mă întrebam dacă o să fii aici, am spus. — E o întâlnire a tuturor coloniştilor, remarcă el. — Nu aici în general. Aici. — O, exclamă Enzo. Am riscat să presupun că gărzile tale n-or să mă înjunghie. — Mă bucur că ai riscat. L-am luat de mână. Pe platformă, John Perry, conducătorul coloniei, tăticul meu, înaintă şi luă microfonul rămas jos de mai devreme din acea seară. Ochii lui îi întâlniră pe ai mei când se aplecă să-l ridice. Iată ce trebuie să ştiţi despre tăticul meu. E deştept, se pricepe la ceea ce face şi aproape tot timpul ochii lui arată ca şi cum ar fi pe cale să izbucnească în râs. Găseşte cele mai multe lucruri amuzante. Face cele mai multe lucruri amuzante. Când se uită la mine, în timp ce ridica microfonul, avea ochii întunecaţi şi apăsători, mai serioşi decât îi văzusem vreodată. Când i-am privit, mi-am adus aminte cât de bătrân era, indiferent de cât de tânăr părea. Pentru că, deşi putea lua lucrurile uşor, era un om care avusese parte de necazuri nu doar o dată în viaţa lui. 768

Şi avea parte din nou. Acum, cu noi. Pentru noi toţi. Toţi ceilalţi aveau s-o ştie de îndată ce avea să deschidă gura ca să le spună, dar clipa aceea a fost cea în care am ştiut eu – în care mi-am dat seama de adevărul situaţiei. Ne pierduserăm.

PARTEA I

UNU Farfuria zburătoare ateriză în curtea din faţa casei noastre şi din ea ieşi un omuleţ verde. Farfuria zburătoare a fost cea care mi-a atras atenţia. Oamenii verzi nu sunt prea rari acolo de unde vin eu. Toţi cei din Forţele Coloniale de Apărare sunt verzi; face parte din manipularea genetică pe care le-o aplică pentru a-i ajuta să lupte mai bine. Clorofila din piele le oferă energia suplimentară de care au nevoie pentru un dans de prima clasă cu extratereştrii. Nu aveam mulţi soldaţi din Forţele Coloniale de Apărare pe Huckleberry, colonia unde locuisem înainte de asta; era o aşezare statornicită şi nu fuseserăm atacaţi serios de vreo două decenii. Dar Uniunea Colonială se străduieşte din răsputeri ca fiecare colonist să cunoască totul despre FCA, iar eu ştiam mai multe despre ei decât majoritatea. Dar farfuria zburătoare, ei bine… Asta-i o noutate. New Goa e o comunitate de fermieri. Tractoare, combine, căruţe trase de animale şi autobuze publice cu roţi, atunci când voiam să trăim viaţa pe muchie de cuţit şi să vizităm capitala provincială, da… Un aparat de transport aerian adevărat era însă ceva extrem de rar. Aterizarea unuia destul de mic pentru un singur pasager, pe propria noastră pajişte, nu era cu siguranţă un fapt care se întâmpla în fiecare zi. — Ai dori ca Dickory şi cu mine să ieşim să-l întâmpinăm? întrebă Hickory. Ne uitam dinăuntrul casei cum bărbatul verde se dădea jos din aparat. L-am privit cercetător pe Hickory. 769

— Crezi că e o ameninţare reală? Sunt convinsă că dac-ar fi vrut să ne atace, ar fi putut să arunce doar un bolovan pe casă, în timp ce zbura pe deasupra. — Susţin întotdeauna prudenţa, replică Hickory. Partea nerostită a acelei fraze era atunci când eşti tu implicată. Hickory e foarte dulce şi foarte paranoic. — Hai să încercăm în schimb prima linie de apărare, am zis şi m-am îndreptat către uşa cu plasă. Babar, câinele, stătea în faţa ei, cu labele din faţă urcate pe uşă, blestemând soarta genetică care-l lăsase fără degete opozabile sau fără creierul care să-i spună să tragă de uşă în loc s-o împingă. I-am deschis uşa; a decolat ca o rachetă îmblănită, atrasă de căldură şi cu balele curgând. Spre cinstea omului verde, acesta se aşeză într-un genunchi şi-l salută pe Babar ca pe un vechi prieten; imediat şi cu multă generozitate fu acoperit de bale de câine pentru osteneala sa. — Bun lucru că nu e solubil, i-am zis lui Hickory. — Babar nu-i un câine de pază foarte bun. — Nu, chiar nu e, am fost de acord. Dar dacă ai vreodată nevoie de ceva bine umezit, poţi să te bazezi pe el. — O să-mi aduc aminte de asta când voi avea nevoie pe viitor, replică Hickory, pe acel ton neangajant prevăzut pentru a reacţiona la sarcasmul meu. — Aşa să faci, am răspuns şi am deschis din nou uşa. Şi rămâi înăuntru deocamdată, te rog. — Cum spui tu, Zoë, încuviinţă Hickory. — Mulţumesc. Am ieşit pe verandă. Între timp, bărbatul verde ajunsese la treptele verandei, cu Babar ţopăind în urma lui. — Îmi place câinele tău, mi se adresă el. — Îmi dau seama, am replicat. Câinele însă are o părere aşa şi-aşa despre tine. — Cum îţi dai seama? — Nu eşti complet scăldat în salivă. Izbucni în râs. — O să mă străduiesc mai mult data viitoare. — Aminteşte-ţi să-ţi iei un prosop. Bărbatul verde făcu semn către casă. 770

— E casa maiorului Perry? — Aşa sper, am replicat. Toate lucrurile lui sunt aici. Asta atrase după sine o pauză de vreo două secunde. Da, din întâmplare sunt o micuţă creatură sarcastică. Mulţumesc de întrebare. Vine de la faptul că am locuit cu tăticul meu toţi anii ăştia. Se consideră foarte spiritual; nu ştiu ce părere am eu personal despre asta, dar o să spun că m-a făcut să fiu destul de obraznică atunci când e vorba de riposte şi zeflemele. Daţi-mi mingea la fileu şi-o să fiu încântată s-o stopez. Cred că de asta mă îndrăgesc ceilalţi şi mă socotesc fermecătoare; asta crede şi tăticul. S-ar putea ca părerea noastră să fie în minoritate. Dacă nu pentru altceva, e interesant să vezi cum reacţionează oamenii. Unii cred că e drăguţ. Alţii nu chiar aşa. Cred că prietenul meu cel verde intra în tabăra celor cu „nu chiar aşa”, pentru că reacţia lui fu să schimbe subiectul. — Scuză-mă, zise el, nu cred că ştiu cine eşti. — Sunt Zoë, am răspuns. Fiica maiorului Perry. Şi a locotenentului Sagan. — A, aşa… Îmi pare rău. Mi te-am închipuit mai mică. — Eram cândva. — Ar fi trebuit să-mi dau seama că eşti fiica lui. Arăţi ca el la ochi. Împotriveşte-te impulsului, vorbea partea politicoasă a creierului meu. Împotriveşte-te. Las-o baltă. — Mulţumesc, am răspuns. Sunt adoptată. Prietenul meu cel verde rămase pe loc vreun minut, făcând ceea ce fac oamenii când tocmai au intrat într-o încurcătură: încremeni şi afişă un surâs pe faţă în timp ce îşi storcea creierul încercând să-şi dea seama cum să iasă din acest faux pas. Dacă m-aş fi aplecat, i-aş fi auzit probabil lobii frontali făcând tic, tic, tic, tic, încercând să se reseteze. Vezi, asta chiar a fost o răutate, spuse partea politicoasă a creierului. Dar haide… Dacă tipul ăsta îi spunea tatii „maiorul Perry”, atunci probabil că ştia când a fost eliberat din armată – ceea ce se întâmplase cu opt ani în urmă. Soldaţii FCA nu pot avea copii; face parte din modificările genetice care le asigură eficienţa în luptă, nu ştiaţi – fără copii întâmplători – aşa că prima lui ocazie de a se reproduce ar fi fost când l-au pus într-un corp nou, obişnuit, la sfârşitul termenului de serviciu militar. Şi apoi urmează toată chestia cu „gestaţia de nouă luni”. Aş fi putut fi cam mică pentru vârsta mea la cincisprezece ani, dar vă asigur, nu arătam de şapte ani. 771

Sincer, cred că există o limită privind cât de prost ar trebui să mă simt într-o asemenea situaţie. Adulţii ar trebui să se descurce cu puţină aritmetică elementară. Totuşi nu poţi ţine la infinit pe cineva la ananghie. — L-aţi numit pe tăticul „maiorul Perry”, am spus. Îl cunoaşteţi din timpul armatei? — Da, răspunse, şi păru bucuros că discuţia pornea mai departe. A trecut totuşi ceva timp. Mă întreb dacă o să-l recunosc. — Îmi închipui că arată la fel. Poate o altă nuanţă a pielii. Chicoti. — Presupun că e adevărat. Dacă ar fi rămas verde, i-ar fi fost mai greu să se amestece cu mulţimea. — Nu cred că se va amesteca vreodată de-a binelea cu mulţimea aici, am comentat şi apoi mi-am dat seama imediat de multele moduri în care această afirmaţie putea fi interpretată greşit. Şi desigur, vizitatorul meu nu irosi timpul făcând aşa ceva. — Nu se amestecă? întrebă şi apoi se aplecă să-l mângâie pe Babar. — Nu asta am vrut să spun. Cei mai mulţi dintre oamenii de aici de pe Huckleberry sunt din India, de pe Pământ, sau s-au născut aici din cei veniţi din India. E o cultură diferită de cea în care a crescut, asta-i tot. — Înţeleg. Şi sunt sigur că se înţelege foarte bine cu cei de-aici. Sunt convins că de aceea are slujba pe care o are. Slujba tăticului meu era aceea de mediator, cineva care ajută oamenii să răzbească prin birocraţia guvernamentală. — Cred că sunt doar curios dacă-i place aici. — Ce vrei să spui? am întrebat. — Mă întrebam doar cum îi place retragerea din tot universul, asta-i tot, răspunse el şi se uită din nou la mine. Într-un cotlon al creierului am auzit un declic. Mi-am dat dintr-odată seama că discuţia noastră plăcută şi întâmplătoare devenise cumva mai puţin întâmplătoare. Oaspetele nostru cel verde nu venise doar pentru o vizită de curtoazie. — Cred că-i place foarte mult, am replicat şi m-am stăpânit să mai adaug ceva. De ce? — Eram doar curios…, răspunse el, mângâindu-l din nou pe Babar. M-am împotrivit impulsului de a chema câinele. — Nu toată lumea face perfect saltul de la viaţa militară la cea civilă. Se uită în jur. 772

— Pare o viaţă cam prea liniştită. E o schimbare destul de mare. — Cred că-i place foarte mult, am repetat, apăsând cuvintele destul de evident pentru ca, în afară de cazul în care vizitatorul cel verde era o javră totală, să ştie că trebuie să treacă mai departe. — Bine, vorbi el. Dar tu? Ţie cum îţi place aici? Am deschis gura să răspund, apoi am închis-o la fel de repede. Pentru că, ei bine… Aici era o problemă. Ideea de a trăi într-o colonie umană este mai captivantă decât realitatea. Unii, pentru care noţiunea este nouă, cred că oamenii din colonii merg tot timpul de la o planetă la alta, poate locuind pe o planetă, lucrând pe alta şi apoi ducându-se în vacanţă pe o a treia: planeta plăcerii Vacationaria, poate. Realitatea este, din păcate, mult mai plicticoasă. Cei mai mulţi dintre colonişti îşi duc viaţa pe planeta care le serveşte drept casă şi nu pleacă niciodată să vadă restul universului. Nu este imposibil să mergi de la o planetă la alta, dar de obicei există un motiv pentru asta: eşti membru al echipajului pe o navă comercială, transportând fructe şi coşuri de răchită între stele, sau capeţi o slujbă chiar pentru Uniunea Colonială, începând o carieră glorioasă ca birocrat interstelar. Dacă eşti sportiv, există Olimpiada Colonială la fiecare patru ani. Şi, din când în când, un muzician sau un actor celebru o să facă un mare turneu al coloniilor. Dar în cea mai mare parte, te naşti pe o planetă, trăieşti pe o planetă şi mori pe o planetă, iar fantoma ta rătăceşte şi-ţi sâcâie descendenţii pe acea planetă. Bănuiesc că nu-i nimic cu adevărat rău în asta – adică, cei mai mulţi dintre oameni nu se îndepărtează de fapt de casele lor cu mai mult de câteva zeci de kilometri în cea mai mare parte a timpului în viaţa lor de zi cu zi, nu-i aşa? Iar oamenii abia dacă-şi văd cea mai mare parte a propriei lor planete când se hotărăsc să plece în hoinăreală. Dacă n-ai văzut niciodată priveliştile de pe propria ta planetă, nu ştiu cât de mult te poţi plânge cu adevărat că nu vezi o cu totul altă planetă. Dar te ajută dacă eşti pe o planetă interesantă. Pentru cazul în care asta ajunge vreodată înapoi pe Huckleberry: iubesc Huckleberry, sincer o iubesc. Şi iubesc New Goa, orăşelul în care locuiam. Când eşti copil, un târg rural colonial bazat pe agricultură este un loc extrem de distractiv în care să creşti. Înseamnă viaţa la o fermă, cu capre, găini şi câmpuri cu grâu şi sorg, sărbători ale recoltei şi festivaluri de iarnă. Nu s-a inventat vreun copil de opt sau nouă ani care să nu găsească toate astea nespus de distractive. Apoi însă devii adolescent şi începi să te gândeşti la tot ce-ai putea să faci cu viaţa ta, şi examinezi opţiunile care-ţi 773

stau la dispoziţie. Şi apoi toate fermele, caprele şi găinile – şi mereu aceiaşi oameni pe care i-ai cunoscut şi-i vei cunoaşte toată existenţa ta – încep să nu mai arate chiar optime pentru o experienţă de viaţă totală. Toate sunt încă la fel, desigur. Asta-i problema. Tu eşti cel care s-a schimbat. Ştiu că acest strop de nelinişte adolescentină nu m-ar deosebi cu nimic de orice alt adolescent dintr-un oraş mic care-a existat vreodată în istoria universului cunoscut. Dar atunci când până şi „marele oraş” al unei colonii – capitala districtuală Missouri City – deţine tot misterul şi tot romantismul supravegherii îngrăşământului natural, nu e lipsit de judecată să speri altceva. Nu spun că e ceva în neregulă cu Missouri City (nu-i nimic în neregulă nici cu îngrăşământul; de fapt, ai nevoie de el). Poate că e mai bine să spun că e genul de loc la care să te întorci, odată ce ai plecat şi ai petrecut un timp în marele oraş sau în universul cel mare şi rău. Unul dintre lucrurile pe care le ştiu despre mămica este că i-a plăcut la nebunie pe Huckleberry. Dar înainte de a veni aici, a fost soldat al Forţelor Speciale. Nu vorbeşte prea mult despre toate lucrurile pe care le-a văzut şi le-a făcut, dar din experienţa mea personală ştiu câte ceva despre asta. Nu-mi pot închipui o viaţă întreagă astfel. Cred că ea ar spune că a văzut destul din univers. Văzusem şi eu o parte din univers înainte de a veni pe Huckleberry. Dar spre deosebire de Jane – spre deosebire de mămica – nu cred că sunt gata să afirm că Huckleberry este tot ce-mi doresc de la viaţă. Dar nu eram sigură că voiam să-i spun ceva din toate astea tipului verde, în privinţa căruia devenisem brusc bănuitoare. Oamenii verzi care cad din cer, întrebând despre starea psihologică a diverşilor membri ai familiei, inclusiv propria sa persoană, sunt de-ajuns ca provoace paranoia unei fete în legătură cu ceea ce se petrece. În special atunci când, aşa cum mi-am dat seama dintr-odată, nu aflasem de fapt numele tipului. Ajunsese atât de departe în viaţa familiei mele fără să spună cine era de fapt. Poate că asta era doar ceva ce reuşise, cu inocenţă, să treacă cu vederea – la urma urmei, nu era un interviu oficial – dar în capul meu sunau destule alarme încât să hotărăsc că prietenul meu cel verde avusese parte de destule informaţii gratuite pentru o singură zi. Bărbatul verde se uita ţintă la mine, aşteptând să răspund. I-am oferit cea mai neutră ridicare de umeri de care eram în stare. Aveam cincisprezece ani. E o vârstă perfectă pentru a ridica din umeri. El dădu înapoi puţin. — Presupun că tatăl tău nu-i acasă, zise el. 774

— Nu încă, am replicat; mi-am verificat PDA-ul şi i l-am arătat. Ziua lui de lucru s-a terminat acum câteva minute. El şi cu mămica vin probabil pe jos acasă. — Bine. Şi mama ta e şeful poliţiei aici, aşa-i? — Aşa-i. Jane Sagan, femeia care aplică legea la frontieră. Mai puţin frontiera. I se potrivea. — Ai cunoscut-o şi pe mămica? l-am întrebat. Forţele speciale erau ceva complet diferit de infanteria obişnuită. — Doar după reputaţie, răspunse el, şi din nou urmă acea neglijenţă studiată. Oameni buni, un mic pont: nimic nu este mai transparent decât să încerci să pari că vorbeşti ca din întâmplare şi să ratezi. Prietenul meu cel verde rata cu un kilometru, iar eu m-am săturat să mă simt uşor descusută pentru informaţii. — Cred că o să mă duc să mă plimb, am spus. Mămica şi cu tăticul sunt probabil chiar pe drum. O să-i anunţ că ai venit. — O să vin cu tine, se oferi omul verde. — E-n ordine, am replicat şi i-am făcut semn către verandă şi către balansoarul de pe verandă. Vii de pe drum. Ia loc şi odihneşte-te! — Bine. Dacă nu te deranjează prezenţa mea aici cât timp eşti plecată. Cred că asta trebuia luată ca o glumă. I-am zâmbit. — Cred că n-o să fie nicio problemă. O să ai companie. — Îmi laşi câinele, conchise el. Se aşeză. — Chiar şi mai bine. Îţi las doi dintre prietenii mei. În acest moment i-am chemat din casă pe Hickory şi Dickory, apoi mam dat la o parte din uşă şi l-am urmărit pe vizitator, ca să nu-mi scape expresia lui când cei doi ieşiră afară. Nu făcu pe el, nu tocmai. Ceea ce era o realizare, ţinând seama de toate. Obinii – ceea ce sunt Hickory şi Dickory – nu arată exact ca o încrucişare dintre un păianjen şi o girafă, dar seamănă destul de mult ca să facă o anumită parte a creierului uman să declanşeze alarma de aruncaţi balastul. Te obişnuieşti cu ei destul de repede. Dar problema e că îţi ia un timp. — Acesta e Hickory, am spus, arătând către cel de la stânga mea, şi apoi am arătat către cel din dreapta: Iar acesta e Dickory. Sunt obini. 775

— Da, ştiu, zise vizitatorul, cu genul de ton la care te-ai aştepta de la un animal foarte mic încercând să pretindă că faptul de a fi încolţit de o pereche de animale de pradă foarte mari nu era chiar mare lucru. — Ah… Aşa… Aceştia sunt prietenii tăi… — Cei mai buni prieteni, am replicat, cu ceea ce simţeam că este gradul corect de efuziune iraţională. Şi le place enorm să primească vizitatori. O să fie încântaţi să-ţi ţină companie cât timp mă duc să-i caut pe părinţii mei. Nu-i aşa? i-am întrebat pe Hickory şi Dickory. — Da, răspunseră amândoi. Hickory şi Dickory sunt destul de monotoni în primul rând; faptul de a fi monotoni în stereo oferă un efect suplimentar – şi încântător! – de înfiorare. — Vă rog spuneţi salut oaspetelui nostru, le-am zis. — Salut, rostiră ei, din nou în stereo. — Ăă…, răspunse omul verde. Bună. — Grozav, suntem cu toţii prieteni, am zis şi am coborât de pe verandă. Babar îl lăsă pe prietenul nostru cel verde şi veni după mine. — Atunci am plecat. — Eşti sigură că nu vrei să vin cu tine? insistă omul verde. Nu mă deranjează. — Nu, te rog. Nu vreau să consideri că trebuie să te ridici pentru nimic. Ochii mei clipiră ca din întâmplare către Hickory şi Dickory, ca pentru a sugera că ar fi păcat dacă ar trebui ca aceştia să facă fripturi din el. — Grozav, comentă el şi se aşeză pe balansoar. Cred că prinsese sugestia. Vezi, aşa se vorbeşte ca din întâmplare în mod studiat. — Grozav, am răspuns şi am pornit pe drum să-i găsesc pe ai mei.

DOI Am ieşit pe acoperiş pe fereastra dormitorului şi m-am uitat în urmă, la Hickory. — Dă-mi binoclul ăla, i-am cerut. Mi l-a dat… (Obinii nu sunt „el” sau „ea”. Pentru că sunt hermafrodiţi. Asta înseamnă organe sexuale masculine şi feminine. Daţi-i drumul şi chicotiţi. O să aştept. În ordine, gata? Bine.) 776

… şi apoi s-a cocoţat pe fereastră după mine. Din moment ce probabil n-aţi văzut aşa ceva niciodată, vă anunţ eu că e o privelişte destul de impresionantă să urmăreşti un obin desfăşurându-se ca să treacă printr-o fereastră. Foarte graţios, fără niciun analog real cu nicio mişcare umană pe care ai dori s-o descrii. Universul are în el extratereştri. Şi asta sunt ei. Hickory era pe acoperiş cu mine; Dickory era în afara casei, stând cu ochii pe mine mai mult sau mai puţin, pentru cazul în care m-aş împiedica sau m-aş simţi brusc deprimată şi aş cădea sau m-aş arunca de pe acoperiş. Asta e metoda lor standard când ies pe fereastră: unul cu mine, celălalt pe sol. Şi sunt bătători la ochi în legătură cu asta; când eram micuţă, mămica sau tăticul îl vedeau pe Dickory trântind uşa de perete, aşezându-se chiar sub acoperiş şi apoi ţipând în timp ce urca scările după mine ca să mă aducă înapoi în cameră. Faptul de a avea amici extratereştri paranoici are şi o parte proastă. Ca să se consemneze: n-am căzut niciodată de pe acoperiş. Ei bine, o dată. Când aveam zece ani. Dar fuseseră nişte circumstanţe istovitoare. Nu se pune. Oricum, nu trebuia să-mi fac griji de data asta că John sau Jane mi-ar spune să intru înapoi în casă. Încetaseră să facă asta când am intrat în adolescenţă. În plus, ei erau motivul pentru care urcasem pe acoperiş de la bun început. — Acolo sunt, am zis şi am arătat cu degetul spre folosul lui Hickory. Mămica, tăticul şi prietenul meu cel verde stăteau în mijlocul câmpului nostru de sorg, la câteva sute de metri distanţă. Am ridicat binoclul, iar ei s-au transformat din nişte semne minuscule în oameni adevăraţi. Bărbatul verde stătea cu spatele la mine, dar spunea ceva, pentru că atât Jane cât şi John se uitau la el încordaţi. Se zărea o foială la picioarele lui Jane, apoi Babar ridică brusc capul. Mămica întinse mâna să-l scarpine. — Mă întreb despre ce le vorbeşte, am comentat. — Sunt prea departe, replică Hickory. M-am întors spre el să fac un comentariu de genul nu mai spune, geniule. Apoi i-am văzut gulerul conştiinţei în jurul gâtului şi mi-am amintit că pe lângă faptul că-i ofereau lui Hickory şi Dickory conştiinţă de sine – cu ideea a cine sunt – gulerele le acordau şi simţuri extinse, care erau dedicate în cea mai mare parte misiunii de a mă feri pe mine de necazuri. Mi-am mai amintit şi că gulerele conştiinţei constituiau motivul pentru care se aflau de la început aici. Tatăl meu – tatăl meu biologic – le crease 777

pentru obini. Mi-am amintit de asemenea că de aceea eram şi eu aici. Încă aici, adică. În viaţă. Dar n-am mers mai departe de-a lungul acestui lanţ de gânduri. — Credeam că sunt de folos chestiile astea, am spus, arătând către guler. Hickory atinse uşor gulerul. — Gulerele fac multe lucruri, vorbi el. Posibilitatea de a auzi o discuţie la sute de metri distanţă, în mijlocul unui câmp de cereale, nu este unul dintre ele. — Atunci eşti nefolositor, am comentat. Hickory dădu din cap. — Cum spui tu, replică, în felul lui obişnuit, care nu-l obliga la nimic. — Nu-i deloc amuzant să fac haz pe seama ta. — Îmi pare rău. Şi partea interesantă era că lui Hickory chiar îi părea rău. Nu-i uşor să fii o creatură nostimă şi sarcastică, atunci când cea mai mare parte a ceea ce eşti depinde de o maşină pe care-o porţi în jurul gâtului. Generarea propriei identităţi artificiale cere mai multă concentrare decât te-ai putea aştepta. Controlul unui simţ echilibrat al sarcasmului pe deasupra şi dincolo de asta înseamnă să ceri un pic cam mult. M-am întins şi l-am îmbrăţişat pe Hickory. Era ceva nostim. Hickory şi Dickory erau aici pentru mine; ca să mă cunoască, să mă protejeze şi, dacă era nevoie, să moară pentru mine. Şi iată-mă, simţindu-mă protectoare faţă de ei, şi simţindu-mă şi puţin tristă pentru ei. Tatăl meu – tatăl meu biologic – le-a dăruit conştiinţa, ceva ce lipsise obinilor şi ceea ce ei căutaseră de-a lungul întregii istorii a speciei lor. Dar el n-a făcut conştiinţa uşoară pentru ei. Hickory îmi aşteptă îmbrăţişarea şi-mi atinse nesigur capul; poate să fie timid când devin brusc exuberantă. Am avut grijă să nu exagerez cu obinii. Dacă arăt prea multă emoţie, pot să le dau peste cap conştiinţa. Sunt sensibili la momentele când sunt surescitată. Aşa că am dat înapoi şi apoi m-am uitat iar cu binoclul către părinţii mei. Acum John spunea ceva, cu unul dintre surâsurile lui din colţul gurii. Zâmbetul i se şterse când vizitatorul începu să vorbească din nou. — Mă întreb cine e, am zis. — E generalul Samuel Rybicki, răspunse Hickory. Asta-i atrase încă o privire scurtă din partea mea. — De unde ştii? 778

— E treaba noastră să ştim despre cine te vizitează pe tine şi familia ta, replică Hickory şi-şi atinse din nou gulerul. L-am luat la întrebări din clipa în care a aterizat. Informaţiile despre el se află în baza noastră de date. Este omul de legătură dintre Forţele Coloniale de Apărare şi Departamentul Colonizării. Coordonează protecţia noilor voastre colonii. — Huckleberry nu e o colonie nouă, am precizat. Nu era; era colonizată de cincizeci sau şaizeci de ani la vremea sosirii noastre. Timp mai mult decât suficient pentru a netezi toate hârtoapele înfiorătoare pe care le înfruntă noile colonii şi pentru ca populaţia umană să devină prea mare ca invadatorii să radă planeta… Să sperăm. — Ce credeţi că vrea de la părinţii mei? am întrebat. — Nu ştim, răspunse Hickory. — Nu ţi-a spus nimic cât aştepta să apară John şi Jane? — Nu. N-a fost prea comunicativ. — Păi, sigur că da. Probabil pentru c-aţi speriat şi rahatul din el. — N-a lăsat în urmă fecale. Am pufnit. — Uneori mă îndoiesc de pretinsa ta lipsă de umor. Am vrut să spun că era prea intimidat de voi ca să spună ceva. — Am presupus că de aceea ne-ai lăsat să stăm cu el. — Păi, mda. Dar dacă aş fi ştiut că e general, poate că nu i-aş fi făcut atâtea greutăţi. Am arătat către părinţii mei. — Nu vreau ca ei să aibă necazuri pentru că eu am crezut că ar fi distractiv să-l zăpăcesc. — Cred că cineva de rangul lui n-ar face atâta drum ca să se lase împiedicat de tine. În cap îmi apăru o listă de riposte tăioase, implorând să fie folosite. Leam ignorat pe toate. — Crezi c-a venit cu vreo misiune serioasă? am întrebat. — E general, răspunse Hickory. Şi e aici. M-am uitat din nou prin binoclu. Generalul Rybicki – cum îl cunoşteam acum – se întorsese doar puţin, şi-i vedeam faţa ceva mai limpede. Vorbea cu Jane, apoi se răsuci însă un pic ca să-i spună ceva lui tăticul. Am zăbovit cu ochii pe mămica pentru un minut. Avea chipul complet încremenit; orice s-ar fi petrecut, nu era prea încântată de asta. Mămica întoarse puţin capul şi, pe neaşteptate, am observat că se uita direct la mine, ca şi cum ar fi ştiut că o urmăream. 779

— Cum face asta? m-am mirat. Când Jane făcea parte din Forţele Speciale, avea un corp modificat genetic chiar mai mult decât cele pe care le capătă soldaţii obişnuiţi. Dar la fel ca tăticul, când a ieşit din armată a fost pusă într-un corp uman normal. Nu mai are calităţi supraumane. Are doar un spirit de observaţie înspăimântător. Ceea ce e aproape acelaşi lucru. N-am scăpat uşor cu aproape nimic crescând mare. Atenţia ei se îndreptă din nou către generalul Rybicki, care i se adresa din nou. Am ridicat ochii către Hickory. — Ce-aş vrea să ştiu este de ce vorbesc în câmpul de sorg. — Generalul Rybicki i-a întrebat pe părinţii tăi dacă exista vreun loc unde să vorbească în secret. A indicat în mod special că vrea să vorbească departe de Dickory şi de mine. — Aţi înregistrat când aţi fost cu el? Hickory şi Dickory aveau în gulere dispozitive de înregistrare care memorau sunete, imagini şi date emoţionale. Aceste înregistrări erau trimise celorlalţi obini, pentru ca ei să simtă cum este să petreci momente plăcute alături de mine. Ciudat? Da. Sâcâitor? Uneori, dar nu de obicei. În afară de cazul în care încep să mă gândesc la asta, şi apoi mă concentrez asupra faptului că, sigur că da, o întreagă rasă extraterestră a trecut prin pubertatea mea prin ochii lui Hickory şi Dickory. Nimic nu se compară cu a împărtăşi menstruaţia cu un miliard de hermafrodiţi. Cred că a fost prima oară pentru toţi. — N-am făcut înregistrări cu el, răspunse Hickory. — În regulă, bine. — Înregistrez acum, adăugă Hickory. — Aha. Ei bine, nu sunt sigură că ar trebui, am replicat, făcând semn către părinţii mei. Nu vreau ca ei să aibă necazuri. — Este permis, potrivit prevederilor tratatului cu guvernul vostru. Ne este îngăduit să înregistrăm tot ceea ce ne permiţi tu să înregistrăm şi să raportăm tot ceea ce simţim. Guvernul meu ştia că generalul Rybicki a venit în vizită din clipa în care Dickory şi cu mine ne-am trimis solicitarea de date. Dacă generalul Rybicki voia ca vizita lui să rămână secretă, ar fi trebuit să se întâlnească altundeva cu părinţii tăi. Am preferat să nu stărui asupra faptului că porţiuni semnificative ale vieţii mele fuseseră supuse negocierii tratatului. — Nu cred că ştia că sunteţi aici, am spus eu. A părut surprins când vam asmuţit asupra lui. 780

— Neştiinţa lui în privinţa noastră sau a tratatului obinilor cu Uniunea Colonială nu este problema noastră. — Bănuiesc că nu, am încuviinţat, cam prost dispusă. — Ai dori să mă opresc din înregistrat? întrebă Hickory. Îi auzeam tremurul din adâncul vocii. Dacă nu eram atentă la felul în care îmi arătam iritarea, i-aş putea provoca lui Hickory o cascadă emoţională. Atunci ar avea ceea ce echivala cu o cădere nervoasă temporară chiar acolo, pe acoperiş. Asta n-ar duce la nimic bun. Ar putea să cadă şi să-şi frângă micul lui gât ca de şarpe. — Nu-i nimic, am încercat să vorbesc pe un ton mai conciliator decât simţeam. Acum e oricum prea târziu. Hickory se destinse vizibil; eu mi-am stăpânit un oftat şi m-am uitat în jos, la pantofi. — Se întorc către casă, observă Hickory şi făcu semn către părinţii mei. I-am urmărit mâna; părinţii mei şi generalul Rybicki se îndreptau întradevăr spre noi. M-am gândit să mă duc înapoi în casă, apoi însă am văzuto pe mămica uitându-se iarăşi direct la mine. Mda, mă văzuse mai devreme. Erau şanse destul de mari să ştie că fuseserăm aici sus, în tot acest timp. Tăticul nu ridică ochii pe tot drumul înapoi. Era deja pierdut în gânduri. Când se întâmpla asta, era ca şi cum lumea s-ar prăbuşi în jurul lui; nu vedea nimic altceva până când nu termina să se ocupe de ceea ce se ocupa. Bănuiam că n-aveam să-l văd prea mult în seara asta. În timp ce ieşeau de pe câmpul de sorg, generalul Rybicki se opri şi-i strânse mâna lui tăticul; mămica rămase dincolo de distanţa potrivită pentru strângeri de mână. Apoi se îndreptă înapoi către aparatul său zburător. Babar, care-i urmase pe toţi trei pe câmp, porni către general ca să capete o ultimă mângâiere. Naveta îşi deschise uşa ca să-l lase pe general să intre. El se opri, se uită drept spre mine şi flutură mâna. Înainte de a mă gândi la ce fac, am fluturat-o şi eu. — Asta a fost inteligent, mi-am spus. Naveta, cu generalul Rybicki înăuntru, îşi luă zborul, ducându-l înapoi de unde venise. Ce vrei de la noi, generale? m-am gândit, şi am fost surprinsă să gândesc „noi”. Dar avea o noimă. Orice-ar fi vrut de la părinţii mei, făceam şi eu parte din asta.

781

TREI — Cum îţi place aici? mă întrebă Jane în timp ce spălam vasele după masă. Adică, pe Huckleberry. — Nu-i prima oară când mi s-a pus întrebarea asta pe ziua de azi, am răspuns, luând farfuria pe care mi-o întindea şi ştergând-o. Asta o făcu pe mămica să ridice puţin din sprânceană. — Generalul Rybicki ţi-a pus întrebarea, zise ea. — Mda. — Şi ce i-ai răspuns? — I-am răspuns că-mi place cât se poate de mult. Am pus farfuria uscată în dulap şi am aşteptat-o pe următoarea. Jane insistă. — Dar îţi place? Am oftat, doar cu un pic de dramatism. — Bine, cedez. Ce se petrece? Atât tu cât şi tăticul eraţi ca nişte zombi în seara asta la masă. Ştiu că nu v-aţi dat seama, pentru că eraţi prea cufundaţi în propriile voastre gânduri, dar eu am petrecut cea mai mare parte din timpul cinei încercând să fac pe oricare dintre voi să scoată mai mult decât un mormăit. Babar a fost un interlocutor mult mai bun. — Îmi pare rău, Zoë, spuse Jane. — V-am iertat. Dar tot vreau să ştiu ce se petrece. Am făcut semn către mâna lui Jane, ca să-i aduc aminte că aşteptam încă farfuria aceea. Mi-o dădu. — Generalul Rybicki ne-a cerut, tatălui tău şi mie, să fim conducătorii unei colonii noi. Era rândul meu să rămân cu farfuria în mână. — O colonie nouă! — Da. — Adică, „pe altă planetă”, la felul ăsta de colonie nouă te referi? — Da. — Oho! — Da, repetă Jane. Ştia cum să obţină maximum de efect dintr-un singur cuvânt. — De ce v-a cerut vouă? am întrebat, şi m-am apucat din nou de şters. Nu vreau să vă jignesc, mămico, dar tu eşti şefa poliţiei într-un sătuc mititel, iar tăticul e mediator. E un salt cam mare. 782

— Nu ne simţim jigniţi. Am pus şi noi aceeaşi întrebare. Generalul Rybicki a zis că experienţa militară pe care o avem ne-ar ajuta. John a fost maior, iar eu locotenent. Şi orice altă experienţă am avea nevoie, Rybicki crede că o putem căpăta repede, înainte de a pune piciorul în noua colonie. Cât despre motivul pentru care ne-a ales pe noi, este acela că nu-i o colonie obişnuită. Coloniştii nu sunt de pe Pământ, sunt de pe zece dintre cele mai vechi planete din Uniunea Colonială. O colonie de colonii. Prima de felul ei. — Şi niciuna dintre planetele care contribuie cu colonişti nu vrea ca altă planetă să aibă rolul conducător, am îndrăznit să presupun. Jane zâmbi. — Aşa e. Noi suntem candidaţii de compromis. Soluţia cea mai puţin controversată. — Am priceput. E plăcut să fii dorit… oarecum. Am continuat să spălăm vase în tăcere vreme de câteva minute. — Nu mi-ai răspuns la întrebare, vorbi Jane în sfârşit. Îţi place aici? Vrei să rămâi pe Huckleberry? — Am şi eu un vot? am întrebat. — Sigur că ai, răspunse Jane. Dacă acceptăm, ar însemna să plecăm de pe Huckleberry măcar pentru câţiva ani standard, cât timp punem colonia pe picioare. Dar, realist vorbind, ar însemna să plecăm de-aici pentru totdeauna. — Dacă, am remarcat, puţin surprinsă. N-aţi spus da. — Nu-i genul de hotărâre pe care s-o iei în mijlocul unui câmp de sorg, zise Jane şi se uită drept în ochii mei. Nu-i ceva la care să spunem pur şi simplu da. E o hotărâre complicată. Ne-am uitat peste informaţii toată după-amiaza, ca să ne dăm seama care sunt planurile Uniunii Coloniale pentru colonia asta. Şi apoi trebuie să ne gândim la vieţile noastre de aici. A mea, a lui John şi a ta. Am zâmbit ironic. — Am o viaţă aici? am întrebat. Asta trebuia să fie o glumă. Jane o respinse cu severitate. — Fii serioasă, Zoë. Zâmbetul îmi pieri de pe faţă. — Am stat aici jumătate din întreaga ta viaţă. Ai prieteni. Cunoşti locul ăsta. Ai un viitor aici, dacă vrei. Poţi să ai o viaţă aici. Nu-i ceva care să fie aruncat deoparte cu uşurinţă. 783

Cufundă mâinile în chiuvetă, căutând pe sub clăbuci încă o farfurie. M-am uitat la Jane; exista ceva în vocea ei… Nu era vorba numai despre mine. — Tu ai o viaţă aici, am spus. — Am. Îmi place aici. Îmi plac vecinii şi prietenii noştri. Îmi place să fiu şeful poliţiei. Viaţa noastră de aici mi se potriveşte. Îmi întinse tava pe care tocmai o spălase. — Înainte de a veni aici, mi-am petrecut întreaga viaţă în Forţele Speciale. Pe nave. Asta este prima lume pe care chiar am locuit. E important pentru mine. — Atunci de ce se mai pune întrebarea? Dacă nu vrei să pleci, atunci nu trebuie să plecăm nici noi. — N-am spus că n-aş vrea să plec. Am spus că am o viaţă aici. Nu-i acelaşi lucru. Există motive serioase pentru care s-o facem. Şi nu trebuie să iau doar eu hotărârea. Am şters şi am pus la loc tava. — Tăticul ce vrea? am întrebat. — Nu mi-a spus încă. — Ştii ce înseamnă asta. Tăticul nu-i deloc subtil când apare ceva ce nu vrea să facă. Dacă nu se grăbeşte când e vorba să se gândească la asta, probabil că vrea s-o facă. — Ştiu, răspunse mămica. Curăţa tacâmurile. — Încearcă să găsească o cale de a-mi spune ce vrea. L-ar ajuta dacă ar şti mai întâi ce vrem noi. — Bine. — De aceea te-am întrebat dacă-ţi place aici, repetă Jane. M-am gândit la asta în timp ce ştergeam masa din bucătărie. — Îmi place aici, am răspuns în cele din urmă. Dar nu ştiu dacă vreau să am o viaţă aici. — De ce nu? — Nu-i cine ştie ce aici în locul ăsta, nu-i aşa? Am fluturat mâna în direcţia generală a orăşelului New Goa. — Căile pe care le poţi alege în viaţă aici sunt limitate. Poţi să fii fermier, fermier, prăvăliaş şi fermier. Poate o funcţie în administraţie, ca tine şi tăticul. — Dacă plecăm în colonia asta nouă, opţiunile or să fie aceleaşi. Viaţa de colonist din primul val nu-i prea romantică, Zoë. Preocupările principale 784

sunt supravieţuirea şi pregătirea coloniei pentru al doilea val de colonişti. Asta înseamnă fermieri şi muncitori. În afara câtorva poziţii specializate care vor fi deja ocupate, nu există o cerere prea mare pentru orice altceva. — Da, dar cel puţin ar fi un loc nou. Am avea de construit o lume nouă. Aici nu facem decât să întreţinem una veche. Fii sinceră, mămico… Lucrurile merg cam încet prin părţile astea. O zi mare pentru tine e una în care cineva stârneşte o bătaie cu pumnii. Principala atracţie a unei zile pentru tăticul e să aplaneze o dispută pentru o capră. — Există lucruri mai rele. — Nu cer un război deschis. Încă o glumă. Şi încă o dată, o punere la punct din partea lui mămica. — O să fie o lume colonizată nouă-nouţă. Acestea sunt supuse cel mai mult riscului de a fi atacate, pentru că au cei mai puţini oameni şi cea mai slabă apărare din partea FCA. Ştii asta la fel de bine ca oricine altcineva. Am clipit, de-a dreptul surprinsă. Chiar ştiam la fel de bine ca oricine altcineva. Când eram foarte mică – înainte să fiu adoptată de Jane şi John – planeta pe care locuiam (sau deasupra căreia locuiam, din moment ce mă aflam pe o staţie spaţială) a fost atacată. Omagh… Jane nu aducea aproape niciodată vorba, pentru că ştia ce efect avea asupra mea să mă gândesc la asta. — Crezi că o să se întâmple şi aici? am întrebat. Jane trebuie să fi simţit ce se petrecea în mintea mea. — Nu, nu cred. E o colonie neobişnuită. Din unele puncte de vedere, e o colonie experimentală. Or să existe presiuni politice pentru ca ea să aibă succes. Asta înseamnă sisteme de apărare mai multe şi mai bune, printre altele. Cred că o să fim mai bine apăraţi decât majoritatea coloniilor aflate la început. — Asta-i bine de ştiut. — Dar un atac ar putea avea încă loc. John şi cu mine am luptat împreună la Coral. A fost una dintre primele planete pe care s-au stabilit oamenii, şi tot a fost atacată. Nicio colonie nu este complet la adăpost. Şi există şi alte pericole. Coloniile pot fi nimicite de virusuri sau de animale de pradă locale. Vremea rea poate să omoare recoltele. Coloniştii înşişi pot fi nepregătiţi. Colonizarea – colonizarea adevărată, nu ceea ce facem noi aici, pe Huckleberry – e o muncă grea, permanentă. Unii dintre colonişti sar putea să nu se descurce şi să tragă restul coloniei după ei. Pot exista conducători proşti care iau hotărâri proaste. 785

— Nu cred că ar trebui să ne facem griji pentru ultimul punct de pe listă, am încercat eu să înseninez atmosfera. Jane nu înghiţi momeala. — Îţi spun că nu e lipsit de riscuri. Pericolele sunt prezente. O mulţime. Şi dacă facem asta, intrăm cu ochii deschişi în aceste pericole. Asta era mămica din cap până-n picioare. Simţul umorului nu-i lipsea atât de complet ca în cazul lui Hickory şi Dickory – chiar puteam s-o fac să râdă. Dar asta n-o împiedica să fie una dintre cele mai serioase persoane pe care le-am întâlnit vreodată în toată viaţa mea. Când vrea să-ţi atragă atenţia asupra a ceva ce crede că e important, poţi fi sigur că o atrage. E o calitate folositoare, dar în acest moment mă făcea să mă simt serios stânjenită. Ăsta era planul ei, fără îndoială. — Mămico, ştiu. Ştiu că există riscuri. Ştiu că sunt o mulţime de lucruri care pot merge prost. Ştiu că n-o să fie uşor… Am aşteptat. — Dar…, începu Jane, dându-mi imboldul pe care ştia că-l aştept. — Dar dacă tu şi cu tăticul o s-o conduceţi, cred că o să merite riscul. Pentru că am încredere în voi. N-aţi accepta slujba dacă n-aţi crede că vă puteţi descurca. Şi ştiu că nu m-aţi pune în primejdie fără să fie nevoie. Dacă voi doi hotărâţi s-o faceţi, eu aş vrea să merg. Aş vrea cu siguranţă să merg. Mi-am dat seama brusc că, în timp ce vorbeam, mâna mi se îndreptase spre piept şi atingea uşor micul medalion de acolo: un elefant de jad, pe care mi-l dăduse Jane. Am dat la o parte mâna, puţin jenată. — Şi oricum ar fi, pornirea unei colonii noi n-o să fie plictisitoare, am spus în încheiere, puţin cam neconvingător. Mămica surâse, scoase dopul de la chiuvetă şi se şterse pe mâini. Apoi făcu un pas spre mine şi mă sărută pe creştet; eram destul de scundă, iar ea era destul de înaltă, ca să fie un gest firesc pentru ea. — O să-l las pe tatăl tău să mai fiarbă în suc propriu încă vreo câteva ore. Apoi o să-l anunţ ce-am hotărât. — Mulţumesc, mămico. — Şi scuză-mă pentru cină. Tatăl tău se cufundă în gânduri câteodată, iar eu sunt absorbită să observ că el e cufundat în gânduri… — Ştiu. Ar trebui doar să-i dai un pupic şi să-i zici să se scuture de gânduri. — O să pun sugestia pe listă, ca să apelez la ea data viitoare. Mă sărută din nou scurt şi făcu un pas înapoi. 786

— Acum, du-te să-ţi faci temele. Încă n-am plecat de pe planetă. Ieşi din bucătărie.

PATRU Daţi-mi voie să vă povestesc despre elefantul acela de jad… Numele mamei mele – al mamei mele biologice – era Cheryl Boutin. A murit când eu aveam cinci ani; plecase în excursie cu un prieten şi a căzut. Amintirile mele despre ea sunt exact aşa cum v-aţi aştepta să fie: fragmente înceţoşate dintr-o minte de cinci ani, ajutate de câteva poze şi filme preţioase. Nu erau cu mult mai bune nici când eram mai mică. Cinci ani nu-i o vârstă potrivită să pierzi o mamă şi să speri că o să ţi-o aminteşti aşa cum era… Singurul lucru pe care-l aveam de la ea era o versiune umplută cu vată a elefantului Babar, pe care mama mi-o dăduse la cea de-a patra aniversare. Eram bolnavă în ziua aceea, şi a trebuit să stau în pat toată ziua. Asta nu mă făcea prea fericită, şi am avut grijă ca toată lumea să ştie, pentru eram genul acela de copil la patru ani. Mama mi-a făcut o surpriză cu jucăria Babar, apoi ne-am ghemuit împreună şi mi-a citit poveşti cu Babar până când am adormit, întinsă lângă ea. Este amintirea cea mai intensă despre ea, chiar şi acum; nu atât de mult cum arăta, cât sunetul grav şi cald al vocii, moliciunea pântecelui în timp ce stăteam lipită de ea şi moţăiam, mângâierea sa pe cap. Senzaţia pe care mi-o dădea mama şi sentimentul de dragoste şi de linişte pe care-l degaja… Mi-e dor de ea. Încă mi-e dor. Chiar şi acum. Chiar şi în clipa asta… După ce mama a murit, nu mă puteam duce nicăieri fără Babar. Era legătura mea cu ea, legătura cu acea iubire şi cu acea linişte de care nu mai aveam parte. Să fiu departe de Babar însemna să fiu departe de tot ceea cemi rămăsese de la ea. Aveam cinci ani. Acesta era modul meu de a mă împăca cu pierderea. Cred că mă împiedica să mă retrag în mine însămi. Cinci ani nu-i vârsta potrivită să-ţi pierzi mama, aşa cum am spus; cred că ar putea fi o vârstă potrivită să te pierzi pe tine însuţi, dacă nu eşti atent. La scurtă vreme după înmormântarea mamei, tata şi cu mine am plecat de pe Phoenix, unde m-am născut, şi ne-am mutat pe Covell, o staţie spaţială aflată pe orbită în jurul unei planete pe nume Omagh, unde tata făcea cercetări. Din când în când, slujba îi cerea să plece de pe Covell în călătorii de serviciu. Atunci când se întâmpla, rămâneam cu prietena mea Kay Greene şi cu părinţii ei. Odată, tata pleca într-o călătorie; era în 787

întârziere şi a uitat să-l împacheteze pe Babar pentru mine. Când mi-am dat seama (n-am avut nevoie de prea mult timp), am început să plâng şi să intru în panică. Ca să mă împace şi pentru că mă iubea, ştiţi, mi-a promis să-mi aducă o jucărie Celeste când se întorcea din călătorie. Mi-a cerut să fiu curajoasă până atunci. Am promis că o să fiu, iar el m-a sărutat şi mi-a zis să mă duc să mă joc cu Kay. M-am dus. În timp ce era plecat, am fost atacaţi. A trecut foarte mult timp până când mi-am văzut din nou tatăl. Îşi adusese aminte de promisiune şi-mi adusese o Celeste. A fost primul lucru pe care l-a făcut când l-am văzut. Încă o mai am. Dar nu-l mai am pe Babar. Cu timpul, am rămas orfană. Am fost adoptată de John şi Jane, cărora le spun „tăticul” şi „mămica”, dar nu „tată” şi „mamă”, pentru că păstrez aceste cuvinte pentru Charles şi Cheryl Boutin, primii mei părinţi. John şi Jane înţeleg asta destul de bine. N-au nimic împotrivă că fac această deosebire. Înainte să ne mutăm pe Huckleberry – chiar înainte de plecare – Jane şi cu mine am fost la un mall din Phoenix City, capitala planetei Phoenix. Ne duceam să ne luăm îngheţată; când am trecut pe lângă un magazin de jucării, am alergat înăuntru să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu Jane. Asta merse straşnic până când am luat-o pe un culoar cu animale de pluş şi mam trezit faţă în faţă cu Babar. Nu Babar al meu, desigur. Dar unul destul de asemănător ca să nu fac altceva decât să mă opresc, cu ochii aţintiţi la el. Jane a venit după mine, ceea ce însemna că nu-mi vedea faţa. — Uite, a exclamat ea. E Babar! Ai vrea unul care să facă pereche cu Celeste a ta? A întins mâna şi a luat unul din raft. Am ţipat şi m-am repezit afară din magazinul de jucării. Jane m-a ajuns din urmă şi m-a luat în braţe, în timp ce eu suspinam, m-a legănat, lipită de umărul ei, şi m-a mângâiat pe cap aşa cum făcuse mama când îmi citise poveşti cu Babar de ziua mea. Am plâns până m-am potolit şi apoi, când am terminat, i-am spus despre jucăria Babar pe care mi-o dăduse mama. Jane a înţeles de ce nu voiam un alt Babar. Nu era corect să-mi iau unul nou. N-ar fi fost corect să pun ceva peste acele amintiri ale ei. Să mă prefac că un alt Babar putea să-l înlocuiască pe cel pe care mi-l dăruise ea. Nu era vorba despre jucărie. Era vorba despre tot ceea ce era legat de jucărie. Am rugat-o pe Jane să nu-i spună lui John despre Babar sau despre ceea ce tocmai se întâmplase. Mă simţeam şi aşa destul de prost pentru că 788

tocmai mă pierdusem cu firea de faţă cu noua mea mămică. Nu voiam să -l bag în asta şi pe noul meu tătic. Ea mi-a promis. Şi apoi m-a îmbrăţişat şi am plecat după îngheţată, şi aproape că am vomitat mâncând o întreagă porţie mare de îngheţată de banane. O zi cu adevărat plină de evenimente… O săptămână mai târziu, Jane şi cu mine stăteam pe puntea de observaţie a navei FCA Amerigo Vespucci, cu ochii aţintiţi în jos către lumea albastră şi verde numită Huckleberry, unde ne puteam petrece tot restul vieţii – sau aşa credeam. John tocmai plecase de lângă noi ca să se ocupe de nişte treburi de ultimă clipă, înainte de drumul cu naveta până în Missouri City, de unde urmam să mergem la New Goa, noua noastră casă. Jane şi cu mine ne ţineam de mână şi ne arătam una alteia detalii de la suprafaţă, încercând să aflăm dacă puteam vedea Missouri City de pe orbită geostaţionară. Nu puteam. Dar presupuneam destul de corect. — Am ceva pentru tine, mi-a zis Jane după ce am ghicit unde ar fi Missouri City, sau ar trebui să fie, oricum. Ceva ce voiam să-ţi dau înainte să aterizăm pe Huckleberry. — Sper că-i un căţel, am exclamat. Făceam sugestii în acea direcţie de vreo două săptămâni. Jane a izbucnit în râs. — Fără căţei! Cel puţin nu până când nu ne instalăm de-a binelea. Neam înţeles? — Oh, bine, am răspuns, dezamăgită. — Nu, e asta. A băgat mâna în buzunar şi a scos un lanţ de argint cu ceva verde deschis agăţat de el. Am luat lanţul şi m-am uitat la medalion. — E un elefant, am constatat. — Aşa este. Jane a îngenuncheat, pentru ca ea şi cu mine să fim faţă în faţă. — L-am cumpărat pe Phoenix chiar înainte de plecare. L-am văzut întrun magazin şi mi-a adus aminte de tine. — Din cauza lui Babar… — Da. Dar şi pentru alte motive. Cei mai mulţi dintre oamenii care locuiesc pe Huckleberry sunt dintr-o ţară de pe Pământ numită India, şi mulţi dintre ei sunt hinduişti. Asta e o religie. Au un zeu pe nume Ganesh, cu cap de elefant. Ganesh este zeul inteligenţei pentru ei, iar eu cred că tu eşti foarte deşteaptă. Este şi zeul începuturilor, dar are şi asta un rost. 789

— Pentru că ne începem viaţa aici. — Exact. Îmi luă medalionul şi-mi puse lanţul de argint în jurul gâtului, încheindu-l la spate. — Mai e şi zicala că „un elefant nu uită niciodată”. Ai auzit-o? Am dat din cap că da. — John şi cu mine suntem mândri să fim părinţii tăi, Zoë. Ne bucurăm că faci parte acum din viaţa noastră şi asta o să ne ajute să ne-o construim pe viitor. Dar ştiu că niciunul dintre noi n-ar vrea să-i uiţi vreodată pe mama şi pe tatăl tău. S-a dat înapoi şi apoi a atins uşor medalionul. — Ţi l-am dat ca să-ţi aducă aminte cât de mult te iubim noi. Sper însă că o să-ţi aducă aminte şi de cât de mult te-au iubit mama şi tatăl tău. Eşti iubită de două rânduri de părinţi, Zoë. Nu uita de primii pentru că acum eşti cu noi… — N-o să uit. Promit. — Ultimul motiv pentru care vreau să-ţi dau asta este pentru ca să duc mai departe tradiţia. Mama şi tatăl tău ţi-au dat fiecare câte un elefant. Voiam să-ţi dau şi eu unul. Sper că-ţi place. — La nebunie, am răspuns şi m-am repezit la Jane. Ea m-a prins şi m-a îmbrăţişat. Ne-am ţinut în braţe o vreme, şi am şi plâns un pic. Pentru că aveam opt ani şi puteam s-o fac. Până la urmă m-am desprins din braţele lui Jane şi m-am uitat din nou la medalion. — Din ce e făcut? am întrebat. — E din jad. — Înseamnă ceva? — Păi, bănuiesc că înseamnă că eu cred că jadul e frumos. — Tăticul o să-mi ia şi el un elefant? am întrebat. Copiii de opt ani pot trece destul de repede în starea potrivită pentru dobândit lucruri. — Nu ştiu, a răspuns Jane. N-am vorbit cu el despre asta, pentru că m-ai rugat să nu vorbesc. Nu cred că ştie despre elefanţi. — Poate c-o să-şi dea seama… — Poate. Jane s-a ridicat în picioare, m-a luat iar de mână şi ne-am uitat încă o dată la Huckleberry. 790

Cam după o săptămână şi jumătate, după ce ne mutaserăm cu toţii pe Huckleberry, tăticul a intrat pe uşă cu ceva mic şi agitat în mâini. Nu, nu era un elefant. Folosiţi-vă capul, oameni buni. Era un căţel! Am scos un ţipăt de încântare – ceea ce-mi era îngăduit, aveam opt ani pe atunci! – şi John mi-a întins căţelul. Care a încercat imediat să mă lingă pe faţă. — Aftab Chengelpet tocmai a înţărcat nişte pui de la mama lor, aşa că m-am gândit că i-am putea oferi o casă unuia dintre căţei, a zis tăticul. Ştii, dacă vrei… Deşi nu-mi aduc aminte ca tu să ai vreo urmă de entuziasm pentru o asemenea creatură. Putem să-l dăm înapoi oricând! — Să nu cumva să îndrăzneşti, am exclamat, între momentele în care mă lingea căţelul. — În ordine. Să-ţi aduci aminte doar că e responsabilitatea ta. O să trebuiască să-i dai de mâncare şi să ai grijă de el. — O să am. — Şi să-l castrezi şi să-i plăteşti facultatea, continuă tăticul. — Ce? — John, l-a apostrofat mămica de pe scaunul ei, unde se aşezase să citească. — Nu băga în seamă ultimele două sfaturi, a spus tăticul. Dar va trebui să-i dai un nume. Am depărtat căţelul la lungimea braţului ca să mă uit bine la el; continua să încerce să mă lingă pe faţă de la distanţă şi se agita în strânsoarea mea în timp ce impulsul dat de coadă îl făcea să se mişte. — Ştii nişte nume bune pentru un câine? l-am întrebat. — Spot. Rex. Fido. Champ, a înşirat tata. Numele astea sunt nişte clişee, oricum. De obicei oamenii încearcă ceva mai memorabil. Când eram mic, aveam un câine pe care tatăl meu îl numea Shiva, Distrugătorul de Pantofi. Dar nu cred că ar fi potrivit într-o comunitate de foşti indieni. Poate altceva. A arătat către medalionul meu în formă de elefant. — Observ că ai ceva cu elefanţii în ultimul timp… Ai o Celeste. Ce-ar fi să-i zici căţelului Babar? Din spatele tăticului am văzut-o pe Jane ridicând ochii de pe ceea ce citea ca să se uite la mine, amintindu-şi ce se întâmplase la magazinul de jucării, aşteptând să vadă cum o să reacţionez. Am izbucnit în râs. — Atunci, înseamnă da, spuse tăticul după un minut. 791

— Îmi place. L-am îmbrăţişat pe noul meu căţel, apoi l-am ţinut din nou departe. — Bună, Babar. Babar a scos un mic lătrat vesel, după care a făcut pipi peste tot pe cămaşa mea. Şi asta-i toată povestea elefantului de jad…

CINCI Se auzi un ciocănit la uşa mea, un poc-poc-poc pe care i-l arătasem lui Hickory când aveam nouă ani şi astfel îl făcusem membru secret al clubului meu secret. Pe Dickory îl făcusem membru secret al unui club secret complet diferit. La fel se întâmplase cu mămica, tăticul şi Babar. Când aveam nouă ani, mă gândeam numai la cluburi secrete. Acum nici măcar n-aş mai putea spune care era numele acestui club secret. Dar Hickory folosea încă acel ciocănit ori de câte ori uşa de la dormitorul meu era închisă. — Intră, am strigat. Stăteam lângă fereastra dormitorului. Hickory intră. — E întuneric aici, spuse el. — Aşa se întâmplă când e târziu şi luminile sunt stinse. — Te-am auzit umblând. Am venit să văd dacă ai nevoie de ceva. — Cum ar fi un pahar cu lapte cald? Mă simt bine, Hickory. Mulţumesc. — Atunci o să plec, zise Hickory, pornind să iasă. — Nu. Vino-ncoace, o clipă! Uite… Hickory traversă camera şi rămase în picioare lângă mine la fereastră. Se uită unde-i arătam eu, către două siluete de pe drum, din faţa casei. Mămica şi tăticul. — E acolo, afară, de câtva timp, zise Hickory. Maiorul Perry a ieşit după ea acum câteva minute. — Ştiu, l-am văzut când a ieşit. O auzisem şi pe ea ieşind, cam cu o oră mai devreme; scârţâitul arcurilor de la uşa de plasă mă sculase din pat. Oricum, nu dormeam. Gândul la plecarea de pe Huckleberry şi la colonizarea unei planete noi îmi

792

ţinuse creierul treaz şi apoi mă făcuse să umblu prin cameră. Ideea plecării mi se întipărea în minte. Mă făcea mai nervoasă decât crezusem. — Ştiţi despre colonia cea nouă? l-am întrebat pe Hickory. — Ştim, răspunse Hickory. Locotenent Sagan ne-a informat mai devreme, în cursul zilei. Dickory a trimis şi el guvernului nostru o solicitare pentru informaţii. — De ce vorbeşti despre ei folosind gradul? l-am întrebat pe Hickory. Mintea mea căuta digresiuni în momentul ăsta, după cât se părea, iar asta era una bună. — Mămica şi tăticul. De ce nu le spui „Jane” şi „John”, ca toţi ceilalţi? — Nu este potrivit, răspunse Hickory. E prea familiar. — Aţi locuit cu noi şapte ani. Aţi putea să riscaţi puţină familiaritate. — Dacă tu vrei să le spunem „John” şi „Jane”, aşa o să facem. — Spuneţi-le cum doriţi. Zic doar că dacă vreţi să le spuneţi pe numele mic, puteţi. — O să ne aducem aminte de asta. Mă îndoiam că o să apară prea curând vreo schimbare de protocol. — O să veniţi cu noi, aşa-i? am întrebat, schimbând subiectul, în noua colonie… Nu-mi închipuisem că Hickory şi Dickory nu aveau să vină cu noi, ceea ce, când m-am gândit mai bine, s-ar fi putut să nu fie o presupunere prea inteligentă. — Tratatul nostru o permite. Depinde de tine să hotărăşti. — Păi, sigur că vreau să veniţi! Mai degrabă l-aş lăsa în urmă pe Babar decât să nu vă iau pe voi doi. — Mă bucur să fac parte din aceeaşi categorie ca şi câinele tău. — Cred că m-am exprimat greşit. Hickory ridică o mână. — Nu, vorbi el. Ştiu că n-ai vrut să sugerezi că Dickory şi cu mine suntem ca nişte animale favorite. Ai vrut să spui că Babar face parte din casa ta. N-ai pleca fără el. — Nu face parte doar din casă. Face parte din familie. Un membru al familiei plin de bale, mai prostuţ… Dar un membru al familiei. Şi voi faceţi parte din familie. Membri ciudaţi, străini, uneori băgăreţi. Dar din familie. — Mulţumesc, Zoë. — Pentru puţin, am răspuns şi dintr-odată m-a cuprins timiditatea. Discuţiile cu Hickory luau întorsături stranii astăzi. 793

— De aceea te-am întrebat despre faptul că vorbeşti despre părinţii mei folosind gradul, ştii. Nu-i ceva obişnuit într-o familie. — Dacă facem parte cu adevărat din familia ta, atunci putem spune cu certitudine că nu e o familie obişnuită. Aşa că e greu de spus ce-ar fi obişnuit pentru noi. Asta atrase o pufnitură din partea mea. — Ei bine, e adevărat. M-am gândit o clipă. — Care este numele tău, Hickory? am întrebat. — Hickory, a răspuns. — Nu, vreau să spun, care era numele tău înainte de a veni să locuieşti cu noi. Trebuie să te fi chemat cumva, înainte să-ţi spun eu Hickory. Şi pe Dickory la fel, înainte să-i dau eu numele. — Nu, replică el. Uiţi. Înainte de tatăl tău biologic, obinii nu aveau conştiinţă. Nu aveam un simţ al sinelui sau nevoia de a ne descrie nouă înşine sau altora. — În felul ăsta ar fi greu să faci ceva cu mai mult de doi dintre voi. Najungi prea departe strigând doar „hei”. — Aveam descriptori care să ne ajute în muncă. Nu erau acelaşi lucru cu numele. Când tu ne-ai dat nume, lui Dickory şi mie, ne-ai dat adevăratele noastre nume. Am devenit primii obini care au avut vreodată un nume. — Aş dori să fi ştiut asta pe-atunci, am spus, după ce-am analizat ce mia spus. V-aş fi dat nişte nume care să nu fie dintr-o poezie pentru copii. — Îmi place numele meu. E popular şi printre alţi obini. Amândouă, şi Hickory, şi Dickory. — Sunt şi alţi Hickory obini? — O, da! Au ajuns câteva milioane! Nu eram în stare să dau un răspuns inteligibil. Mi-am îndreptat din nou atenţia către părinţii mei, care erau încă pe drum, îmbrăţişaţi. — Se iubesc, observă Hickory, urmărindu-mi privirea. M-am uitat iar la el. — Nu mă aşteptam ca discuţia să ajungă tocmai aici, dar e în ordine. — E o deosebire, continuă Hickory. În felul în care vorbesc unul cu altul. În felul cum comunică între ei… — Presupun că este. Observaţia lui Hickory era de fapt o afirmaţie modestă. John şi Jane nu doar că se iubeau unul pe celălalt. Ei doi erau nebuni unul după celălalt, 794

exact în felul acela emoţionant şi jenant pentru o fiică adolescentă. Emoţionant pentru că cine nu vrea ca părinţii săi să se iubească unul pe altul până peste cap? Jenant pentru că, ei bine… Părinţi. N-ar trebui să se poarte ca nişte neghiobi! O arătau în feluri diferite. Tăticul era cel mai bătător la ochi, dar cred că mămica simţea mai intens decât el. Tăticul mai fusese căsătorit înainte; prima lui soţie murise pe Pământ. O parte din inima lui era încă alături de ea. În schimb, nimeni altcineva nu revendica inima lui Jane. John o avea pe toată, sau toată acea parte din ea care trebuia să aparţină soţului. Indiferent însă cum ai despica firul în patru, nu există nimic ce oricare dintre ei n-ar face pentru celălalt. — De aceea sunt afară, i-am spus lui Hickory. Adică pe drum, chiar acum. Pentru că se iubesc. — Cum aşa? — Ai spus chiar tu. E o deosebire în felul în care comunică. Am arătat din nou către cei doi. — Tăticul vrea să plece şi să conducă această colonie. Dacă n-ar fi vrut, ar fi spus pur şi simplu nu. Aşa merg lucrurile. A fost morocănos şi întors pe dos toată ziua pentru că vrea şi ştie că sunt complicaţii. Pentru că lui Jane îi place la nebunie aici. — Mai mult decât ţie sau maiorului Perry… — O, da. E locul unde s-a măritat. E locul unde şi-a făcut o familie. Hickory, e casa ei. El o să spună nu, dacă ea nu-i dă încuviinţarea să spună da. Aşa că asta face ea acolo, afară. Hickory se uită din nou la siluetele părinţilor mei. — Ar fi putut să-i vorbească şi în casă. Am clătinat din cap. — Nu. Uită-te cum priveşte în sus. Înainte ca tăticul să iasă din casă, făcea acelaşi lucru. Stătea acolo şi se uita la stele. Căutând poate steaua în jurul căreia se roteşte noua noastră planetă. Dar ceea ce face de fapt este să-şi ia rămas-bun de la Huckleberry. Tăticul are nevoie s-o vadă făcând asta. Mămica ştie. Este unul dintre motivele pentru care e afară. Ca să-l anunţe că e pregătită să părăsească planeta asta. E gata s-o părăsească pentru că el e gata s-o părăsească. — Ai spus că e unul dintre motivele pentru care e afară. Care e celălalt? — Celălalt? am întrebat. Hickory dădu din cap. 795

— Ah… Păi… Simte nevoia să-şi ia rămas-bun şi pentru ea însăşi. N-o face doar pentru tăticul. Am urmărit-o pe Jane. — O mare parte din ceea ce este a devenit aici. Şi s-ar putea să nu ne întoarcem niciodată pe planeta asta. E greu să-ţi părăseşti casa. Greu pentru ea. Cred că încearcă să găsească o cale de a renunţa la ea şi asta începe prin a-i spune adio. — Şi tu? Ai şi tu nevoie să-i spui adio? M-am gândit la asta vreme de un minut. — Nu ştiu, am recunoscut. E nostim. Am locuit deja pe patru planete. În fine, trei planete şi o staţie spaţială. Aici am stat cel mai mult, aşa încât cred că e casa mea, mai mult decât oricare dintre celelalte. Ştiu că o să-mi fie dor de unele dintre lucrurile de aici. Ştiu că o să-mi fie dor de unii dintre prietenii mei. Dar mai mult decât orice… sunt emoţionată. Vreau să fac asta. Să colonizez o lume nouă. Vreau să plec. Sunt emoţionată şi nervoasă şi puţin speriată, ştii? Hickory nu comentă nimic. Dincolo de fereastră, mămica se depărtase puţin de tăticul, iar el se îndrepta înapoi spre casă. Apoi se opri şi se întoarse către mămica. Ea îi întinse mâna. El se apropie, îi luă mâna. Porniră împreună pe drum. — Adio, Huckleberry, am rostit în şoaptă. M-am întors cu spatele la fereastră şi mi-am lăsat părinţii să-şi facă plimbarea.

ŞASE — Nu ştiu cum e posibil să te plictiseşti, îmi zise Savitri, aplecându-se peste o balustradă de pe puntea de observaţie în timp ce ne uitam din staţia Phoenix către Magellan. Locul ăsta e grozav! M-am uitat pieziş la ea, simulând suspiciunea. — Cine eşti tu, şi ce-ai făcut cu Savitri Guntupalli? — Nu ştiu ce vrei să spui, replică Savitri cu blândeţe. — Savitri pe care o cunosc eu era sarcastică şi maliţioasă. Tu eşti complet sentimentală, ca o şcolăriţă. Prin urmare: nu eşti Savitri. Eşti o creatură extraterestră deghizată, oribil de siropoasă, şi te urăsc. — Un detaliu, zise Savitri. Tu eşti şcolăriţă, şi nu eşti aproape niciodată sentimentală. Te cunosc de ani de zile şi nu cred că te-am văzut vreodată 796

amestecată în vreo întâmplare sentimentală. Eşti aproape complet lipsită de sentimentalism. — Bine, eşti mai sentimentală chiar şi decât o şcolăriţă. Ceea ce e şi mai rău. Sper că eşti fericită. — Sunt. Mulţumesc că ai observat. — Brrr, am exclamat; mi-am rostogolit ochii pentru a spori efectul şi mam îndreptat spre balustrada punţii de observaţie, cu proasta dispoziţie sporită. Nu eram de fapt supărată pe Savitri. Avea un motiv excelent să fie entuziasmată; petrecuse toată viaţa pe Huckleberry şi acum, în sfârşit, se afla în altă parte: pe staţia Phoenix, acea staţie spaţială, cel mai mare obiect pe care l-au construit vreodată oamenii, plutind deasupra lui Phoenix, planeta de baştină a întregii Uniuni Coloniale. În tot timpul care trecuse de când o cunoşteam – adică de când era asistenta tatălui meu, în New Goa, pe Huckleberry – Savitri cultivase un aer de sarcasm general, ceea ce constituia motivul pentru care o adoram şi o respectam. Oricine trebuie să aibă modele inspiratoare, ştiţi. Dar după ce decolaserăm de pe Huckleberry, entuziasmul pentru faptul că ajungea în sfârşit să vadă şi altceva din univers o copleşise. Arătase o exaltare necontrolată pentru absolut tot ce se petrecea; chiar se sculase foarte devreme ca să vadă Magellan, nava ce urma să ne ducă pe Roanoke, andocată la staţia Phoenix. Mă bucuram pentru ea că era atât de emoţionată şi o luam peste picior fără milă, pentru asta, ori de câte ori aveam ocazia. Într-o zi, da, o să vină şi răsplata – Savitri mă învăţase mult din ceea ce ştiu despre a fi sarcastic, dar nu tot ce ştia ea – dar până atunci era unul dintre puţinele lucruri care mă amuzau. Ascultaţi: staţia Phoenix e uriaşă, e aglomerată şi, în afară de cazul în care ai o slujbă propriu-zisă – sau, ca Savitri, tocmai ai sosit de la ţară – nu se întâmplă nimic. Nu-i un parc de distracţie, e doar o mare combinaţie plicticoasă de birouri guvernamentale, docuri şi comandamente militare, toate înghesuite în spaţiu. Dacă n-ar fi fost faptul că orice pas afară, pentru a lua puţin aer, te-ar ucide – nu există aer proaspăt ci doar vid care-ţi face plămânii să explodeze – ar putea fi oricare centru civic mare, anonim, plictisitor de moarte, din orice loc unde se adună oamenii să facă lucruri civice mari, anonime, plictisitoare de moarte. Nu-i proiectat pentru distracţie, sau cel puţin pentru orice fel de distracţie care m-ar interesa pe mine. Presupun că aş fi putut să pun nişte fişiere în ordine. Asta ar fi fost cu adevărat palpitant. 797

Savitri, pe lângă faptul că era atât de entuziasmată de faptul că nu mai era pe Huckleberry încât nu-i mai păsa de nimic altceva, mai şi muncea pe brânci pentru John şi Jane. Toţi trei petrecuseră aproape tot timpul de când sosiserăm la staţia Phoenix punându-se la curent cu Roanoke, învăţând despre coloniştii care urmau să vină cu noi şi supraveghind încărcarea proviziilor şi utilajelor pe Magellan. Asta nu era nicio noutate pentru mine, dar eu rămâneam fără prea multe de făcut şi fără nimeni cu care să fac ceva. Nu puteam face prea multe nici măcar cu Hickory, Dickory sau Babar; tăticul le ceruse lui Hickory şi Dickory să se ţină deoparte în timp ce ne aflam pe staţia Phoenix, iar câinilor nu le prea era permis să alerge pe staţie. Trebuia să întindem şervete de hârtie pe care Babar să-şi facă nevoile. Prima noapte în care am făcut asta şi am încercat să-l conving săşi facă treburile, mi-a aruncat o privire care spunea glumeşti, sunt sigur. Scuză-mă, amice: acum fă pipi, la naiba! Singurul motiv pentru care mai reuşeam să petrec cât de cât un timp cu Savitri era acela că, printr-o combinaţie inteligentă de smiorcăială şi vinovăţie o convinsesem să stea cu mine în pauza de prânz. Chiar şi atunci, îşi aduse PDA-ul şi-şi petrecu jumătate din masa de prânz trecând în revistă liste de materiale. Era entuziasmată chiar şi de aşa ceva. I-am spus că eu credeam c-ar putea fi bolnavă. — Îmi pare rău că te plictiseşti, zise Savitri, readusă în prezent. Poate că ar trebui să le sugerezi asta părinţilor tăi. — Crede-mă, le-am sugerat. Tăticul chiar s-a şi oferit să facă ceva. Zice că o să mă ducă jos, pe Phoenix. Să facem nişte cumpărături în ultima clipă şi alte chestii. Celelalte chestii erau motivul principal pentru care ne duceam, dar nu voiam să pomenesc de asta faţă de Savitri; eram destul de prost dispusă şi aşa. — N-ai dat încă peste alţi colonişti de vârsta ta? întrebă Savitri. Am ridicat din umeri. — I-am văzut pe unii dintre ei. — Dar n-ai stat de vorbă cu niciunul. — Nu prea. — Pentru că eşti timidă. — Iată că sarcasmul tău revine. — Te compătimesc pentru plictiseală. Dar te compătimesc mai puţin dacă nu faci decât te complaci în ea. 798

Se uită de jur împrejurul punţii de observaţie, pe care se aflau alţi câţiva oameni, stând, citind sau uitându-se afară, la navele andocate la staţie. — Ce zici de ea? arătă spre o fată care arăta cam de vârsta mea şi care se uita pe fereastra punţii. M-am uitat pieziş. — Ce să zic despre ea? — Pare cam la fel de plictisită ca şi tine. — Aparenţele pot fi înşelătoare. — Hai să verificăm, replică Savitri şi, înainte să apuc s-o opresc, o strigă pe cealaltă fată. — Hei! — Da? răspunse fata. — Prietena mea de aici crede că e cea mai plictisită adolescentă de pe toată staţia, vorbi Savitri, arătând spre mine. N-aveam unde să mă fac mică. — Mă întreb dacă ai ceva de spus în privinţa asta. — Păi, răspunse fata după câteva clipe, nu vreau să mă laud, dar calitatea plictiselii mele este remarcabilă. — O, îmi place de ea, îmi spuse Savitri şi apoi îi făcu semn să se apropie. — Ea e Zoë, mă prezentă. — Ştiu să vorbesc, i-am zis lui Savitri. — Gretchen, vorbi fata, întinzându-mi mâna. — Bună, am răspuns, strângându-i-o. — Mă interesează plictiseala ta şi aş vrea să aud mai multe, zise Gretchen. În ordine, m-am gândit. Şi mie îmi place de ea. Savitri zâmbi. — Ei bine, din moment ce voi două păreţi cât se poate de potrivite, eu trebuie să plec. Sunt nişte containere cu amelioratoare pentru sol care au nevoie de atenţia mea. Îmi dădu un pupic, flutură mâna către Gretchen şi plecă. — Amelioratoare de sol? mă întrebă Gretchen după plecarea ei. — E o poveste lungă. — Timpul e singurul care nu-mi lipseşte. — Savitri e asistenta părinţilor mei, care se îndreaptă spre o colonie nouă, am explicat şi am arătat spre Magellan. Asta-i nava cu care plecăm. Una dintre sarcinile lui Savitri e să aibă grijă ca tot ceea ce se află pe lista 799

de inventar să fie pus efectiv pe navă. Bănuiesc că a ajuns la amelioratoarele de sol. — Părinţii tăi sunt John Perry şi Jane Sagan, afirmă Gretchen. M-am uitat fix la ea câteva clipe. — Mda. De unde ştii? — Pentru că tatăl meu vorbeşte o mulţime despre ei, răspunse ea, şi făcu semn spre Magellan. Colonia asta pe care o conduc părinţii tăi… A fost ideea lui. Era reprezentantul planetei Erie în legislatura UC, şi ani de zile a pledat pentru ca şi oamenii din coloniile statornicite să poată coloniza, nu numai cei de pe Pământ. În cele din urmă, Departamentul Colonizării a fost de acord cu el – şi apoi a dat conducerea coloniei părinţilor tăi în locul lui. I-au spus tatii că e un compromis politic. — Ce-a crezut tatăl tău despre asta? am întrebat. — Păi, abia te-am cunoscut. Nu ştiu ce fel de limbaj poţi suporta. — Aha. Ei bine, asta nu-i a bună. — Nu cred că-i urăşte pe părinţii tăi, zise Gretchen repede. Nu-i chiar aşa. A presupus doar că după tot ce-a făcut, ar fi obţinut conducerea coloniei. „Dezamăgire” nu exprimă nici măcar pe departe ce-a simţit. Deşi n-aş putea spune nici că îi place pe părinţii tăi. A căpătat un dosar despre ei când au fost numiţi şi apoi a petrecut toată ziua mormăind numai pentru el, în timp ce-l citea. — Îmi pare rău că e dezamăgit. În sinea mea, mă întrebam dacă trebuia să renunţ la Gretchen ca posibilă prietenă; unul dintre acele scenarii stupide cu „familiile noastre sunt în război”. Prima persoană de vârstă mea pe care-o cunosc şi care merge pe Roanoke, şi deja suntem în tabere diferite! Apoi însă continuă: — Mda, bine. La un moment dat s-a cam prostit în legătură cu asta. Se compara cu Moise, în genul: O, mi-am dus poporul în ţara făgăduinţei, dar eu nu pot intra – şi aici făcu mişcări scurte din mână ca să accentueze ideea – şi atunci am ajuns la concluzia că reacţiona exagerat. Pentru că mergem, ştii. Iar el este în consiliul consultativ al părinţilor tăi. Aşa că i-am spus să înceteze cu prostiile. Am clipit. — Chiar ai folosit cuvintele astea? — Ei, nu chiar. Ce-am spus de fapt a fost că mă întreb dacă un căţel pe care-l lovesc cu piciorul s-ar văita mai mult decât el. Ridică din umeri. 800

— Ce pot să spun. Uneori trebuie să uite de propria lui persoană. — Sunt atât de sigură că tu şi cu mine o să fim cele mai bune prietene… — Nu-i aşa? îmi zâmbi ea. Nu ştiu. Care-i programul? — Programul e groaznic. Iar salariul e şi mai rău. — O să fiu tratată oribil? întrebă. — O să plângi până adormi în fiecare noapte. — O să mă hrăneşti cu coji de pâine? — Sigur că nu. Cojile le dăm la câini. — O, foarte drăguţ. În regulă, ai trecut examenul. Putem să fim cele mai bune prietene. — Bine. Altă decizie de viaţă de care am avut grijă. — Da, replică ea şi apoi se îndepărtă de balustradă. Acum hai. N-are rost să irosim toată impertinenţa asta între noi. Haide să găsim ceva de arătat cu degetul şi de făcut haz. Staţia Phoenix deveni mult mai interesantă după aceea.

ŞAPTE Iată ce-am făcut când tăticul m-a dus jos pe Phoenix: mi-am vizitat propriul mormânt. E limpede, asta are nevoie de o explicaţie. M-am născut şi mi-am petrecut primii ani de viaţă pe Phoenix. În apropiere de locul unde am locuit, există un cimitir. În acel cimitir există o piatră de mormânt, iar pe acea piatră sunt trei nume: Cheryl Boutin, Charles Boutin şi Zoë Boutin. Numele mamei este acolo pentru că este cu adevărat îngropată acolo; îmi aduc aminte că am fost acolo la înmormântarea ei şi i-am văzut giulgiul pus în mormânt. Numele tatălui meu se află acolo pentru că, vreme de mulţi ani, oamenii au crezut că trupul lui se află acolo. Nu este. Trupul lui zace pe o planetă pe nume Arist, unde el şi cu mine am locuit o vreme cu obinii. Există un trup îngropat aici totuşi, unul care arată ca tatăl meu şi are aceleaşi gene ca şi el. Cum a ajuns acolo este o poveste cât se poate de complicată. Numele meu este acolo pentru că, înainte ca tatăl meu şi cu mine să locuim pe Arist, el a crezut pentru un timp că fusesem ucisă în atacul de pe Covell, staţia spaţială pe care trăiserăm până atunci. Nu exista niciun corp, evident, pentru că eu eram încă în viaţă; tatăl meu însă nu ştia asta. A pus

801

să fie gravate numele şi datele mele pe piatra de mormânt, înainte să i se spună că nu murisem încă. Aşadar, asta este: trei nume, două corpuri, un mormânt. Singurul loc unde există familia mea biologică, în orice formă, indiferent unde în univers. Într-un sens, sunt orfană, şi la modul cel mai serios: mama şi tata erau copii unici, iar părinţii lor muriseră înainte de naşterea mea. E posibil să am nişte veri de gradul doi sau şi mai îndepărtaţi undeva pe Phoenix, dar nu i-am întâlnit niciodată şi n-aş şti ce să le spun chiar dacă ar exista. Serios, ce să zici? „Bună, avem în comun cam patru la sută din structura genetică, hai să fim prieteni”? Faptul este că sunt ultima din neamul meu, ultimul membru al familiei Boutin, în afară de cazul şi până când mă hotărăsc să am copii. Ei, asta-i o idee. O s-o las deoparte deocamdată. Într-un fel, sunt orfană. Dar în alt sens… Bine. Mai întâi, tăticul stătea în spatele meu, privindu-mă în timp ce îngenuncheam ca să mă uit la piatra de mormânt pe care-mi era scris numele. Nu ştiu cum e cu ceilalţi copii adoptaţi, dar pot să spun că n-a existat niciodată vreun moment petrecut alături de John şi Jane în care să nu mă simt preţuită, iubită şi a lor. Chiar şi când treceam prin acea fază de început a pubertăţii în care cred că spuneam „Te urăsc” şi „Lasă-mă în pace” de şase ori pe zi şi de zece ori duminica. Eu m-aş fi abandonat singură în staţia de autobuz, asta-i sigur. John îmi spusese că pe vremea când locuia pe Pământ, avea un fiu, iar fiul lui avea un băiat, Adam, care ar fi avut cam vârsta mea, ceea ce, tehnic vorbind, mă făcea mătuşă. Cred că era destul de frumos. Să treci de la a nu avea nicio familie la a fi mătuşa cuiva e o şmecherie distractivă. I-am zis asta tăticului; el a răspuns „conţii mulţimi”, şi apoi a rămas cu un zâmbet pe faţă câteva ore. Walt Whitman acela ştia despre ce vorbea. În al doilea rând, alături de mine erau Hickory şi Dickory, tresărind şi tremurând de energie emoţională, pentru că se aflau la mormântul tatălui meu, chiar dacă tatăl meu nu era îngropat acolo şi nu fusese niciodată. Nu conta. Erau agitaţi din cauza a ceea ce reprezenta. Prin intermediul tatălui meu, cred că s-ar putea spune că am fost adoptată şi de obini, deşi relaţia mea cu ei nu era exact cu aceea de a fi fiica sau mătuşa cuiva. Era ceva mai aproape de a fi zeiţa lor. O zeiţă pentru o rasă întreagă de fiinţe inteligente. Sau, nu ştiu. Poate ceva care sună mai puţin egocentric: sfântă ocrotitoare, emblemă rasială, mascotă sau ceva. Era greu de exprimat în 802

cuvinte; era greu chiar şi să concep ideea în cea mai mare parte a timpului. Nu e ca şi cum aş fi fost pusă pe un tron; cele mai multe zeiţe despre care ştiu n-au teme de făcut şi nu trebuie să adune excremente de câine. Dacă asta înseamnă să fii emblemă, în viaţa de zi cu zi nu e grozav de palpitant. Apoi însă mă gândesc la faptul că Hickory şi Dickory locuiesc cu mine şi şi-au petrecut viaţa cu mine pentru că guvernul lor a făcut din asta o cerere către guvernul meu când cele două au semnat un tratat de pace. Sunt de fapt o condiţie dintr-un tratat dintre două rase de fiinţe inteligente. Ce faci cu un asemenea fapt? Ei bine, am încercat să mă folosesc de el odată: când eram mai mică, am încercat să argumentez faţă de Jane că ar trebui să pot sta trează până târziu într-o noapte pentru că aveam statut special potrivit legii tratatului. Credeam că e destul de ingenios. Răspunsul ei a fost să aducă tot tratatul de o mie de pagini – nici măcar nu ştiam că avem o copie pe hârtie – şi să mă invite să găsesc partea din tratat care spunea că întotdeauna lucrurile trebuie să meargă cum vreau eu. Am bătut din picior în faţa lui Hickory şi Dickory şi le-am cerut să-i spună lui mama să mă lase să fac ce voiam; Hickory a răspuns că ar fi trebuit să înainteze o cerere guvernului lor pentru îndrumare, şi că ar fi luat câteva zile, iar până în acel moment ar fi trebuit deja să fiu în pat. A fost prima oară când am fost supusă tiraniei birocraţiei. Ceea ce ştiu că înseamnă este că aparţin obinilor. Chiar şi în acel moment, în faţa mormântului, Hickory şi Dickory înregistrau în maşinile lor pentru conştiinţă, aparatele pe care tatăl meu le-a făcut pentru ei. Urmau să fie stocate şi trimise tuturor celorlalţi obini. Iar toţi ceilalţi obini urmau să stea acolo cu mine, în timp ce îngenuncheam la mormântul meu şi al părinţilor mei, trasând cu degetul numele lor şi al meu. Aparţin. Aparţin lui John şi Jane; aparţin lui Hickory şi Dickory şi fiecărui obin. Şi totuşi, cu toate acestea, cu toate legăturile pe care le simt – cu toate legăturile pe care le am – există momente când mă simt singură şi am senzaţia că plutesc în derivă şi că nu sunt legată deloc, de nimic. Poate că pur şi simplu asta faci când ajungi la vârstă mea; ai parte de exagerări în materie de înstrăinare. Poate ca să te găseşti pe tine însuţi trebuie să te simţi deconectat. Poate că toată lumea trece prin asta. Ceea ce ştiam totuşi, acolo la mormânt, la mormântul meu, era că mă aflam într-unul dintre aceste momente. 803

Mai fusesem şi înainte la mormântul acesta. Mai întâi, când a fost înmormântată mama şi apoi, cu câţiva ani mai târziu, când Jane m-a adus aici ca să-mi iau rămas-bun de la mama şi de la tata. Toţi cei care mă cunosc s-au dus, i-am spus atunci. Toţi ai mei sunt morţi. Apoi ea a venit spre mine şi mi-a cerut să locuiesc cu ea şi cu John, într-un loc nou. Mi-a cerut să-i las pe ea şi pe John să fie noua mea familie. Am atins elefantul de jad de la gât şi am zâmbit, gândindu-mă la Jane. Cine sunt eu? Cine sunt ai mei? Cui aparţin? Întrebări cu răspunsuri uşoare şi fără răspuns. Aparţin familiei mele şi obinilor, şi uneori absolut nimănui. Sunt fiică, zeiţă şi o fată care uneori pur şi simplu nu ştie cine e sau ce vrea. Creierul mi-e complet zăpăcit de lucrurile astea şi-mi dă dureri de cap. Aş dori să fiu singură aici. Mă bucur că John e cu mine. Vreau s-o văd pe noua mea prietenă, Gretchen, şi să fac comentarii sarcastice până când explodăm de râs. Vreau să mă duc în cabina mea de pe Magellan, să sting lumina, să-mi iau câinele în braţe şi să plâng. Vreau să plec din cimitirul ăsta idiot. Nu vreau deloc să plec, pentru că ştiu că n-o să mă întorc niciodată. E ultima oară când sunt cu ai mei, cei care s-au dus deja. Uneori nu ştiu dacă viaţa mea e complicată, sau dacă doar mă gândesc eu prea mult la lucrurile astea. Am îngenuncheat la mormânt, m-am mai gândit puţin, şi am încercat să găsesc o cale de a spune un ultim rămas-bun mamei şi tatălui meu şi să-i păstrez alături de mine, să rămân şi să plec, să fiu fiica şi zeiţa şi fata care nu ştie ce vrea, toate deodată, şi să aparţin tuturor şi să mă păstrez pentru mine. Mi-a luat o vreme.

OPT — Pari tristă, a zis Hickory când am luat naveta înapoi către staţia Phoenix. Dickory stătea lângă Hickory, impasibil ca întotdeauna. — Sunt tristă, am răspuns. Mi-e dor de mama şi de tata. M-am uitat pieziş spre John, care stătea în faţa navetei împreună cu pilotul, locotenentul Cloud. — Şi cred că toată povestea asta cu mutatul, cu plecarea şi cu drumul mă afectează puţin. Îmi pare rău.

804

— Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze, replică Hickory. Călătoria asta a fost apăsătoare şi pentru noi. — O, bine, am exclamat, întorcându-mă cu spatele la ei doi. Nefericirea e dornică de companie. — Dacă ai dori, am fi încântaţi să încercăm să te înveselim, spuse Hickory. — Serios! Asta era o tactică nouă. — Cum o să faceţi asta? — Am putea să-ţi spunem o poveste. — Ce poveste? — Una la care am lucrat Dickory şi cu mine. — Aţi scris? Nu m-am chinuit să-mi ascund neîncrederea din voce. — E surprinzător? — Absolut! Nu ştiam că sunteţi în stare! — Obinii n-au poveşti proprii. Am învăţat despre ele prin intermediul tău, când ne-ai pus să ţi le citim. Am rămas nedumerită pentru câteva clipe, apoi mi-am adus aminte: când eram mai mică, le ceream lui Hickory şi Dickory să-mi citească poveşti ca să adorm. A fost un experiment eşuat, ca să nu spun mai mult; chiar şi cu aparatele de conştiinţă pornite, niciunul dintre ei n-ar fi putut spune o poveste nici dacă viaţa lor ar fi depins de asta. Ritmul era complet greşit – nu ştiau cum să citească emoţiile din poveste, e cel mai bun mod de a explica. Puteau citi cuvintele, în ordine. Doar că nu puteau citi povestea. — Aşadar, aţi citit poveşti de atunci, am constatat. — Uneori, răspunse Hickory. Basme şi mituri. Cel mai mult ne interesează miturile, pentru că sunt poveşti despre zei şi despre creaţie. Dickory şi cu mine ne-am hotărât să compunem un mit al creaţiei pentru obini, aşa că avem o poveste a noastră. — Şi asta e povestea pe care vrei să mi-o spui mie? — Dacă tu crezi că te-ar înveseli… — Păi, e un mit vesel al creaţiei? — Este, pentru noi. Ar trebui să ştii că joci un rol în el. — Ei bine, atunci. Cu siguranţă vreau să-l aud acum. Hickory se sfătui repede cu Dickory, în limba lor. — O să-ţi spunem versiunea scurtă, zise Hickory. 805

— Există o versiune lungă? Sunt de-a dreptul curioasă. — Ce-a mai rămas din drumul navetei n-o să fie destul de lung pentru versiunea lungă. În afară de cazul în care coborâm din nou pe Phoenix. Şi apoi înapoi sus. Şi iar jos. — Versiunea scurtă să fie… — Foarte bine, încuviinţă Hickory şi începu: A fost odată… — Serios? am exclamat. „A fost odată…?” — Ce nu-i bine cu „a fost odată”? întrebă Hickory. Multe dintre poveştile şi miturile lumii încep aşa. Ne-am gândit că ar fi potrivit. — E foarte bine, am răspuns. E doar un pic demodat. — O să-l schimbăm, dacă doreşti. — Nu. Iartă-mă, Hickory, te-am întrerupt. Te rog, ia-o de la început. — Foarte bine. A fost odată… *** A fost odată un satelit al unei planete mari, gazoase, pe care trăiau nişte creaturi. Iar aceste creaturi nu aveau un nume, nici nu ştiau că trăiesc pe un satelit, nici că acel satelit se rotea în jurul unei planete gazoase, nici ce era o planetă, nici orice altceva, într-un fel despre care să se poată spune că însemna că ştiau acel ceva. Erau animale şi nu aveau conştiinţă de sine, şi se năşteau, trăiau şi mureau, petrecându-şi întreaga viaţă fără gânduri sau cunoaşterea faptului că există gânduri. Într-o zi, deşi animalele nu ştiau nimic despre ideea de zile, au sosit nişte vizitatori pe satelitul care se rotea în jurul planetei gazoase. Iar vizitatorii erau cunoscuţi sub numele de consu, deşi animalele de pe planetă nu ştiau asta, pentru că era numele pe care şi-l dădeau consu singuri, iar animalele nu erau deştepte şi nu-i puteau întreba pe consu cum îşi spuneau, nici nu ştiau că lucrurile pot avea nume. Consu au venit pe satelit ca să exploreze şi asta au făcut, observând tot ce era legat de satelit, de la aerul din cerul său până la forma pământurilor şi apelor şi la forma şi modul de trai al tuturor fiinţelor vii de pe pământul, din aerul şi din apa satelitului. Şi când au ajuns la aceste creaturi anume care locuiau pe acest satelit, consu au devenit curioşi în legătură cu ele şi cu felul în care îşi duceau viaţa, şi le-au studiat pe ele, felul în care se năşteau, trăiau şi mureau. După ce au urmărit creaturile pentru o vreme, consu au hotărât că le vor da ceva ce consu aveau, iar creaturile nu, şi anume inteligenţa. Iar consu au luat genele creaturilor şi le-au schimbat astfel încât creierul lor, pe măsură ce creştea, să dezvolte inteligenţa mult dincolo de ceea ce ar fi obţinut 806

creaturile prin experienţă sau prin mulţi ani de evoluţie. Consu au făcut aceste schimbări la câteva creaturi şi apoi le-au aşezat înapoi pe satelit şi, după multe generaţii, toate creaturile au devenit inteligente. Odată ce consu le-au dat inteligenţă acestor creaturi, n-au rămas pe satelit, nici n-au împărţit ceea ce ştiau cu creaturile, ci au plecat şi au lăsat deasupra cerului maşini, pe care creaturile nu le vedeau, ca să supravegheze creaturile. Şi astfel, pentru foarte multă vreme, creaturile nau aflat despre consu şi despre ceea ce le făcuseră. Şi pentru foarte multă vreme aceste creaturi care erau acum inteligente au crescut ca număr şi au învăţat multe lucruri. Au învăţat cum să facă unelte, să creeze un limbaj, să lucreze împreună pentru scopuri comune, să cultive pământul, să extragă metale şi să creeze ştiinţa. Dar, deşi creaturile prosperau şi învăţau, nu ştiau că erau unice printre toate fiinţele inteligente, pentru că nu ştiau că există şi alte creaturi inteligente. Într-o zi, după ce creaturile obţinuseră inteligenţa, o altă rasă de fiinţe inteligente a venit să viziteze satelitul, primii după consu, deşi creaturile nu-şi aduceau aminte de consu. Iar aceste fiinţe noi îşi spuneau arza, şi fiecare dintre arza avea şi un nume. Iar arza erau uimiţi că acele creaturi de pe satelit, care erau inteligente şi care construiseră unelte şi oraşe, nu aveau un nume şi nici nume pentru fiecare dintre ei. Şi atunci au descoperit creaturile, prin intermediul arza, ce-i făcea unici: erau singurele fiinţe inteligente din tot universul care nu erau conştiente. Deşi fiecare creatură putea să gândească şi să judece, nu se cunoştea pe sine în felul în care se putea cunoaşte pe sine oricare altă creatură inteligentă. Creaturilor le lipsea conştiinţa a cine erau ca indivizi, chiar dacă trăiau, prosperau şi creşteau pe suprafaţa satelitului planetei. Când creaturile au aflat asta, cu toate că niciun individ nu ştia, au simţit asta, a crescut înăuntrul rasei acestor creaturi o dorinţă arzătoare pentru acel lucru pe care nu-l aveau: pentru conştiinţa pe care creaturile ştiau, din punct de vedere colectiv, că n-o aveau ca indivizi. Şi atunci şi-au dat creaturile pentru prima oară un nume şi şi-au spus „obini”, ceea ce în limba lor însemna „lipsiţi”, deşi ar putea fi tradus mai bine ca „văduviţi” sau „cei fără daruri”. Totuşi, chiar de şi-au denumit specia, n-au dat nume fiecărui individ dintre ei. Şi arza au simţit milă faţă de creaturile care-şi spuneau acum obini şi leau dezvăluit existenţa maşinilor care pluteau pe cer şi care erau puse acolo de consu, despre care ştiau că era o rasă de o imensă inteligenţă şi cu ţeluri 807

imposibil de cunoscut. Arza i-au studiat pe obini şi au descoperit că biologia lor era nenaturală, şi astfel obinii au aflat cine-i crease. Iar obinii le-au cerut vizitatorilor arza să-i ducă la consu, ca să-i întrebe de ce făcuseră consu asemenea lucruri, dar arza au refuzat, spunând că rasa consu se întâlnea cu alte rase numai ca să se lupte cu ele, şi se temeau de ce s-ar întâmpla cu arza dacă i-ar duce pe obini în faţa consu. Astfel au luat obinii hotărârea că trebuie să înveţe să lupte. Şi, în timp ce obinii nu s-au luptat cu arza, care fuseseră buni cu ei şi le fusese milă de ei şi plecaseră de la ei în pace, a sosit o altă rasă de fiinţe numite belestier, care plănuiau să colonizeze satelitul pe care locuiau obinii şi să-i omoare pe toţi pentru că nu voiau să trăiască în pace cu ei. Obinii s-au luptat cu belestier, ucigându-i pe toţi cei care au aterizat pe satelitul lor, şi făcând astfel au descoperit că aveau un avantaj; pentru că obinii nu se cunoşteau pe ei înşişi, nu se temeau de moarte şi nu erau înfricoşaţi atunci când alţii simţeau frica din plin. Obinii i-au omorât pe belestier şi au învăţat din armele şi tehnologia lor. Cu timpul, obinii au plecat de pe satelitul lor ca să colonizeze alţi sateliţi, iar numărul lor a crescut şi au dus război împotriva altor rase, atunci când aceste alte rase au hotărât să ducă război împotriva obinilor. Şi sosi o zi, după mulţi ani, când obinii au ajuns la concluzia că erau gata să-i întâlnească pe consu, au descoperit unde trăiau şi au pornit să-i întâlnească. Deşi obinii erau puternici şi hotărâţi, nu cunoşteau puterea consu, care îi măturară din faţa lor, ucigând orice obin care îndrăznea să strige sau să atace, şi erau multe mii din aceştia. În cele din urmă, consu au devenit curioşi cu privire la creaturile pe care le făcuseră şi au acceptat să răspundă la trei întrebări pentru obini, dacă jumătate din obinii de pretutindeni s-ar oferi ca sacrificiu pentru consu. Iar acesta a fost un târg greu, pentru că, deşi niciun obin, ca individ, nu şi-ar înţelege propria moarte, un asemenea sacrificiu ar răni rasa, pentru că până în acest moment îşi făcuseră mulţi duşmani printre rasele inteligente, iar aceştia cu siguranţă i-ar ataca pe obini când ar fi slabi. Dar obinii aveau o dorinţă arzătoare şi aveau nevoie de răspunsuri. Aşa că jumătate dintre obini s-au oferit de bunăvoie pentru consu, sinucigându-se în diferite moduri, oriunde se aflau. Iar consu au fost mulţumiţi şi au răspuns la cele trei întrebări ale noastre. Da, ei dăduseră obinilor inteligenţa. Da, ei ar fi putut să le dăruiască obinilor conştiinţă de sine, dar n-o făcuseră, pentru că voiau să vadă cum era inteligenţa fără conştiinţă. Nu, nu aveau să ne dea o conştiinţă acum, nici n-o vor face vreodată, nici nu ne vor permite să 808

întrebăm din nou. Şi din acea zi, consu nu le-au mai permis obinilor să le vorbească; fiecare delegaţie trimisă de atunci la ei a fost ucisă. Obinii au petrecut mulţi ani luptând cu multe rase, în timp ce se întorceau la vechea lor putere, şi cu timpul a devenit cunoscut altor rase faptul că a lupta cu obinii însemna moartea, pentru că obinii nu se înduplecau, nu arătau îndurare, milă sau teamă, căci obinii nu cunoşteau ei înşişi aceste lucruri. Şi pentru multă vreme, aşa merseră lucrurile. Într-o zi, o rasă cunoscută ca rraey a atacat o colonie umană şi staţia ei spaţială, ucigând toţi oamenii pe care au putut pune mâna. Dar înainte ca rraey să apuce să-şi termine treaba, obinii i-au atacat, pentru că obinii voiau pentru ei planeta colonie. Rraey erau slăbiţi după primul atac şi au fost înfrânţi şi omorâţi. Obinii au ocupat colonia şi staţia spaţială şi, pentru că staţia spaţială era cunoscută ca avanpost ştiinţific, obinii au căutat prin documentele sale ca să vadă ce tehnologie folositoare puteau lua. Atunci au descoperit obinii că unul dintre savanţii umani, care se numea Charles Boutin, lucra la o metodă de a păstra şi de a depozita conştiinţa în afara corpului uman, într-o maşină bazată pe o tehnologie furată de oameni de la consu. Munca nu era terminată, iar tehnologia nu era ceva ce puteau înţelege obinii de la staţia spaţială, nici savanţii obini pe care-i aduseseră cu ei. Obinii l-au căutat pe Charles Boutin printre supravieţuitorii umani ai atacurilor de pe staţia spaţială, dar acesta nu era de găsit; s-a descoperit că era plecat de pe staţie, când aceasta fusese atacată. Apoi însă obinii au aflat că fiica lui Charles Boutin, Zoë, se aflase pe aceeaşi staţie spaţială. Obinii au luat-o de pe staţie şi numai ea a fost cruţată dintre fiinţele umane. Iar obinii au păstrat-o şi au ţinut-o la adăpost, şi au găsit o cale de a-l anunţa pe Charles Boutin că ea era în viaţă şi s-au oferit s-o înapoieze dacă el le dădea obinilor conştiinţă. Dar Charles Boutin era furios, nu pe obini, ci pe oamenii care, credea el, o lăsaseră pe fiica lui să moară, şi a cerut în schimb, pentru a le da obinilor conştiinţă, ca obinii să ducă război cu fiinţele umane şi să le înfrângă. Obinii nu puteau face acest lucru singuri, dar s-au aliat cu alte două rase, rraey, pe care tocmai îi atacaseră, şi eneshanii, care erau aliaţii umanilor, ca să ducă război cu aceştia. Charles Boutin a fost mulţumit şi, cu timpul, a venit alături de obini şi de fiica lui, şi a muncit să creeze conştiinţa pentru obini. Înainte de a apuca să-şi termine sarcina, oamenii au aflat despre alianţa dintre obini, rraey şi eneshani şi au atacat. Alianţa s-a rupt şi eneshanii au fost convinşi de către oameni să pornească război împotriva rraey. Charles Boutin a fost ucis, iar 809

fiica lui, Zoë, a fost luată de la obini de către oameni. Şi, deşi niciun individ obin nu putea să simtă, întreaga naţiune a fost cuprinsă de disperare pentru că, acceptând să le dăruiască o conştiinţă, Charles Boutin era cel mai bun dintre toţi prietenii lor, care făcea pentru ei ceea ce nici măcar măreţii consu nu voiau: să le dea conştiinţa de sine. Când el a murit, speranţa pentru ei înşişi a murit şi ea. Pierderea fiicei lui, care era o parte din el şi pe care o îndrăgeau datorită lui, le sporea disperarea. Şi apoi oamenii au trimis obinilor un mesaj că ştiau despre munca lui Boutin şi se ofereau să o continue, în schimb pentru o alianţă şi pentru acordul obinilor să lupte împotriva eneshanilor, care se aliaseră cu obinii împotriva oamenilor, odată ce eneshanii îi vor fi înfrânt pe rraey. Obinii au fost de acord, dar au adăugat condiţia ca, odată ce obinii şi-ar fi căpătat conştiinţa, doi dintre ei să primească permisiunea de a o cunoaşte pe Zoë Boutin şi să împartă cunoştinţele cu toţi ceilalţi obini, pentru că ea era tot ceea ce mai rămăsese de la Charles Boutin, prietenul şi eroul lor. Şi astfel obinii şi oamenii au devenit aliaţi, obinii i-au atacat şi i-au înfrânt pe eneshani la momentul potrivit, iar obinii, la mii de generaţii după crearea lor, au primit o conştiinţă de la Charles Boutin. Şi dintre ei, obinii au ales doi, care aveau să devină însoţitorii şi protectorii lui Zoë Boutin şi să participe la viaţa ei împreună cu noua sa familie. Şi când Zoë i-a întâlnit, nu i-a fost frică, pentru că trăise şi înainte printre obini, şi le-a dat celor doi nume: Hickory şi Dickory Iar cei doi au devenit primii obini care să aibă nume. Şi ei s-au bucurat, şi au ştiut că se bucură, datorită darului primit de ei şi de toţi obinii de la Charles Boutin. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. *** Hickory mi-a spus ceva ce n-am auzit. — Poftim? am întrebat. — Nu suntem siguri că „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” este sfârşitul potrivit, repetă Hickory, apoi se opri şi se uită atent la mine. Plângi, observă el. — Iartă-mă. Îmi aduceam aminte. De părţile la care am participat şi eu. — Le-am povestit greşit. — Nu, am replicat şi am ridicat mâna ca să-l liniştesc. Nu le-ai povestit greşit, Hickory. Numai că felul în care le spui tu şi felul în care mi le amintesc eu sunt un pic… Mi-am şters o lacrimă de pe faţă şi am căutat cuvântul potrivit. — Sunt doar puţin diferite, asta-i tot. 810

— Nu-ţi place mitul. — Îmi place, am zis. Îmi place foarte mult. Numai că mă doare să-mi aduc aminte de unele lucruri. Ni se întâmplă aşa, uneori. — Îmi pare rău, Zoë, pentru că te-am făcut să suferi, se scuză Hickory, şi i-am auzit tristeţea din voce. Noi voiam să te înveselim. M-am ridicat de pe scaun, m-am dus la Hickory şi Dickory şi i-am îmbrăţişat pe amândoi. — Ştiu că aţi vrut. Şi chiar mă bucur că aţi încercat.

NOUĂ — Oh, uite! exclamă Gretchen. Băieţi adolescenţi, pe cale să facă o prostie! — Taci, i-am retezat-o. Nu-i posibil să se întâmple aşa ceva. Dar m-am uitat oricum. Fără îndoială, în partea cealaltă a sălii comune de pe Magellan, două cete de adolescenţi de sex masculin se fixau reciproc cu acea privire care însemna chiar o să ne batem pentru ceva neghiob. Se pregăteau să-şi arate colţii cu toţii, în afară de unul dintre ei, care dădea impresia că încerca să bage minţile-n cap unui tip deosebit de nerăbdător să se bată, după cât se părea. — Există unul care pare să aibă un pic de creier, am remarcat. — Unul din opt, comentă Gretchen. Nu e un procent prea grozav. Şi dacă ar avea cu adevărat un pic de creier, probabil că s-ar da deoparte. — E adevărat. Să nu trimiţi niciodată un adolescent să facă treaba unei adolescente! Gretchen zâmbi larg în direcţia mea. — Între noi se petrece chestia aia cu telepatia, nu-i aşa? — Cred că ştii răspunsul la întrebarea asta, am replicat. — Vrei să facem un plan sau să improvizăm pur şi simplu? — Până facem planul, cineva o să-şi piardă nişte dinţi. — Bine zis, încuviinţă Gretchen şi apoi se sculă şi porni spre băieţi. Douăzeci de secunde mai târziu, băieţii fură surprinşi s-o descopere pe Gretchen în mijlocul lor. — Mă faceţi să pierd un pariu, vorbi ea celui care arăta cel mai agresiv. Tipul se holbă, încercând să descifreze, folosind indiferent ce trecea drept creier în capul lui, această apariţie bruscă şi neaşteptată. 811

— Ce? întrebă el. — Am zis că mă faceţi să pierd un pariu, repetă Gretchen, apoi arătă cu degetul în direcţia mea. Am făcut un pariu cu Zoë, aici de faţă, că nimeni n-o să pornească o bătaie pe Magellan înainte să plecăm de-a binelea de la docuri, pentru că nimeni n-ar fi destul de prost să facă ceva care-ar însemna ca toată familia lui să fie dată afară de pe navă. — Să fie dată afară de pe navă chiar cu două ore înainte de plecare, am adăugat. — Exact, continuă Gretchen. Pentru că ce soi de imbecil ar trebui să fii ca să faci aşa ceva? — Un băiat adolescent imbecil, am sugerat. — Aşa se pare, zise Gretchen. Să vedem… cum te cheamă? — Ce? repetă băiatul. — Numele tău, insistă Gretchen. Cum or să-ţi spună, cu furie, după ce o să fiţi daţi afară de pe navă. Băiatul se uită în jur, la prietenii lui. — Magdy, răspunse el, şi apoi deschise gura ca pentru a spune ceva. — Păi, vezi tu, Magdy, am încredere în omenire, chiar şi în partea formată din adolescenţii de sex masculin, vorbi Gretchen, fără să-i pese cear fi avut de spus Magdy al nostru. Credeam că nici măcar băieţii adolescenţi n-ar fi destul de neghiobi să-i dea căpitanului Zane un motiv să dea jos de pe navă câţiva dintre ei cât mai poate. Odată ce pornim la drum, lucrul cel mai rău pe care l-ar putea face e să vă închidă în celulă. Dar în momentul ăsta ar putea pune echipajul să vă scoată pe voi şi familia voastră prin staţia de încărcare. Apoi v-aţi putea uita la noi ceilalţi cum vă facem cu mâna în semn de rămas-bun. Cu siguranţă, am spus eu, nimeni nu poate să fie atât de incredibil de bătut în cap. Dar prietena mea Zoë n-a fost de acord. Ce-ai zis tu, Zoë? — Am zis că băieţii adolescenţi nu pot să gândească mai departe de sau fără testiculele lor abia crescute, am răspuns, privind ţintă la băiatul care încercase să-i bage minţile-n cap amicului său. În plus, miros ciudat. Băiatul rânji. Ştia ce punem la cale. Nu i-am răspuns la zâmbet; nu voiam să încurc piesa de teatru a lui Gretchen. — Şi am fost atât de convinsă că aveam dreptate şi că ea se înşela, încât am făcut chiar şi un pariu, continuă Gretchen. Am pariat fiecare desert pe care o să-l capăt aici, pe Magellan, că nimeni n-ar fi atât de prost. Ăsta-i un pariu serios. — Îi place la nebunie desertul, am spus. 812

— E adevărat, îmi place, recunoscu Gretchen. — E dependentă de desert, am întărit. — Şi-acum, o să mă faci să pierd toate deserturile, continuă Gretchen, împungându-l pe Magdy în piept. E inacceptabil. Se auzi un pufnet dinspre băiatul cu care Magdy stătuse faţă în faţă. Gretchen se întoarse brusc către el; băiatul tresări de-a binelea, dându-se înapoi. — Nu ştiu de ce tu crezi că e nostim, spuse Gretchen. Familia ta ar fi fost aruncată de pe navă cât ai clipi. — El a început, protestă băiatul. Gretchen clipi cu dramatism. — „El a început”? Zoë, zi-mi că n-am auzit bine! — Ai auzit. Chiar a spus-o! — Nu pare posibil ca oricine care-a depăşit vârstă de cinci ani să folosească asta ca argument pentru indiferent ce, comentă Gretchen, examinându-l critic pe băiat. — Unde-i acum încrederea ta în omenire? am întrebat. — Mi-o pierd, răspunse Gretchen. — Laolaltă cu toate deserturile tale, am adăugat. — Dă-mi voie să ghicesc, zise Gretchen şi făcu un gest vag către grupul de băieţi din faţa ei. Sunteţi toţi de pe aceeaşi planetă… Se răsuci şi se uită la celălalt grup de băieţi. — Iar voi sunteţi cu toţii de pe altă planetă. Băieţii se foiră stânjeniţi; ea descoperise adevărul. — Aşa că primul lucru pe care-l faceţi este vă luaţi la bătaie din cauza locului în care aţi locuit. — Pentru că ăsta-i lucrul cel mai deştept de făcut cu oameni alături de care o să vă petreceţi tot restul vieţii, am adăugat. — Nu-mi aduc aminte ca asta să se afle în materialele de orientare pentru noii colonişti, spuse şi Gretchen. — Asta-i nostim, am comentat. — Adevărat, zise Gretchen şi se opri din vorbit. Se lăsă tăcerea pentru câteva secunde. — Ei bine? întrebă Gretchen. — Ce? replică Magdy. Era cuvântul lui favorit. — Acum o să vă bateţi sau nu? exclamă Gretchen. Dacă o să-mi pierd pariul, e un moment la fel de bun ca oricare altul. 813

— Are dreptate, am spus. E aproape ora prânzului. Urmează desertul. — Aşa că ori îi daţi drumul, ori lăsaţi-o baltă. Gretchen făcu un pas înapoi. Băieţii, dându-şi seama brusc că, indiferent pentru ce voiseră să se bată, motivul fusese redus cu eficacitate la faptul dacă o fată o să-şi capete sau nu brioşa, se împrăştiară, fiecare grup îndreptându-se cu ostentaţie într-o direcţie diferită de celălalt. Băiatul întreg la minte întoarse pentru o clipă capul spre mine, în timp ce se îndepărta împreună cu prietenii lui. — Asta a fost nostim. — Mda, până când se hotărăsc cu toţii să încerce din nou, am spus. Nu putem folosi aceeaşi şmecherie cu umilirea cu desertul de fiecare dată. Şi sunt colonişti din zece lumi diferite. Asta înseamnă o sută de situaţii diferite, posibile, de bătăi idioate între adolescenţi. — Ei bine, coloniştii de pe Kyoto sunt menoniţi coloniali, observă Gretchen. Sunt pacifişti. Aşa că există numai optzeci şi una de combinaţii diferite posibile de bătăi idioate între adolescenţi. — Şi totuşi noi suntem numai două, am constatat. Nu-mi plac şansele. Şi oricum, de unde ştii despre cei de pe Kyoto? — Când tatăl meu încă se gândea că o să conducă colonia, m-a pus să citesc rapoartele despre toţi coloniştii şi despre planetele lor de origine. A zis că o să fiu aghiotantul lui. Pentru că, ştii, asta chiar e ceea ce aş fi vrut să fac cu timpul meu. — Prinde bine, totuşi. Gretchen îşi scoase PDA-ul, care bâzâia, şi se uită la ecran. — Pentru că veni vorba, îmi arătă ea ecranul, se pare că mă cheamă tata. — Du-te să faci pe aghiotantul. Gretchen îşi dădu ochii peste cap. — Mulţumesc. Vrei să ne întâlnim cu ocazia plecării? Apoi putem să luăm masa de prânz. O să pierzi pariul până atunci. O să-ţi iau desertul. — Atinge-te de desertul meu şi o să mori în cele mai oribile feluri, am ameninţat-o. Gretchen izbucni în râs şi plecă. Mi-am scos propriul PDA ca să văd dacă aveam mesaje de la John sau Jane; era unul de la Jane care-mi spunea că Hickory şi Dickory mă căutau pentru ceva. Ei bine, ştiau că sunt la bord, şi ştiau şi cum să ajungă la mine prin intermediul PDA-ului; nu că m-aş fi dus pe undeva fără el. M-am gândit să le dau un apel, dar mi-am închipuit că or să mă găsească mai 814

devreme sau mai târziu. Am pus PDA-ul la o parte, am ridicat ochii şi l-am zărit pe băiatul cu capul pe umeri stând în picioare în faţa mea. — Bună, mă salută el. — Ăă, am mormăit – un testament pentru stilul meu insinuant. — Îmi cer scuze, n-am vrut să mă furişez aşa pe lângă tine. — Nu-i nimic, am răspuns doar uşor agitată. El întinse mâna. — Enzo, se prezentă. Iar tu eşti Zoë, bănuiesc. — Sunt, am răspuns, luându-l de mână şi strângându-i-o. — Bună, zise el. — Bună, am răspuns. — Bună, repetă, şi apoi păru să-şi dea seama că se întorsese de unde plecase. Am zâmbit. Şi apoi au urmat, ăă, 47 de milioane de secunde de tăcere jenată. A fost de fapt doar una sau două secunde, dar, aşa cum v-ar putea spune Einstein, unele evenimente au felul lor de a se extinde. — Mulţumesc, vorbi Enzo în sfârşit. Adică, pentru că ai oprit bătaia. — Cu plăcere. Mă bucur că nu te-a deranjat faptul că ne-am amestecat în ceea ce făceaţi. — Ei bine, eu oricum nu reuşeam o treabă prea grozavă. Odată ce Magdy e stârnit, e greu să-l determini să dea înapoi. — Despre ce-a fost vorba de fapt? am întrebat. — E cam prostesc. — Asta ştiu, am răspuns, şi apoi m-am întrebat dacă Enzo n-o să înţeleagă greşit. El zâmbi. Unu-zero pentru Enzo. — Vreau să spun, ceea ce a provocat bătaia. — Magdy e un tip destul de sarcastic şi mai e şi destul de zgomotos. A făcut un comentariu meschin despre ce purtau tipii ceilalţi, în timp ce treceau. Unul dintre ei s-a supărat şi uite-aşa s-au ambalat… — Aşadar, aproape că v-aţi încăierat pentru o chestiune de modă! — Ţi-am spus că a fost prostesc. Dar ştii cum e. Dacă te ambalezi, e destul de greu să gândeşti raţional. — Dar tu gândeai raţional. — Asta mi-e treaba. Magdy ne bagă în încurcătură, eu ne scot din ea. — Aşadar, vă cunoaşteţi între voi de ceva timp… 815

— E prietenul meu cel mai bun de când eram mici. Chiar nu-i un derbedeu, sincer. Doar că uneori nu se gândeşte la ce face. — Ai grijă de el. — E reciproc. Nu sunt mare bătăuş. O mulţime de puşti pe care-i cunoaştem ar fi profitat de acest fapt, dacă n-ar fi ştiut că Magdy i-ar fi pocnit în cap. — De ce nu eşti mare bătăuş? am întrebat. — Cred că trebuie să-ţi placă puţin să te baţi… Apoi păru să-şi dea seama că asta îi punea un pic la îndoială masculinitatea, ceea ce l-ar exclude din clubul masculilor adolescenţi. — Nu mă înţelege greşit. Pot să mă apăr foarte bine şi fără Magdy prin preajmă. Suntem doar o echipă bună. — Tu eşti creierul echipei, am sugerat. — E posibil, recunoscu el şi apoi păru să-şi dea seama că îl determinasem să facă o mulţime de declaraţii despre el însuşi fără ca el să reuşească să afle nimic despre mine. — Cum e cu tine şi prietena ta? Cine e creierul acestei echipe? — Cred că Gretchen şi cu mine ne putem lua la întrecere destul de bine la capitolul creier. — Asta-i puţin înspăimântător. — Nu-i un lucru rău să intimidezi puţin lumea. — Ei bine, nu se poate spune că nu-i aşa, rosti Enzo, cu gradul potrivit de nonşalanţă. Am încercat din răsputeri să nu roşesc. — Aşadar, ascultă, Zoë…, începu Enzo, apoi se uită peste umărul meu. I-am văzut ochii devenind foarte mari. — Dă-mi voie să ghicesc, i-am zis lui Enzo. Doi extratereştri cu înfăţişare înspăimântătoare stau chiar în spatele meu. — De unde ştii? întrebă Enzo după câteva clipe. — Pentru că ceea ce faci acum este reacţia obişnuită. Am aruncat o privire în spate, către Hickory şi Dickory. — Lăsaţi-mă un minut, le-am cerut. Au făcut un pas înapoi. — Îi cunoşti? — Într-un fel, sunt gărzile mele de corp. — Ai nevoie de gărzi de corp? — E puţin mai complicat. 816

— Acum ştiu de ce tu şi prietena ta puteţi accepta să fiţi creierul echipei. — Nu-ţi face griji, l-am liniştit şi m-am întors către Hickory şi Dickory. Dragii mei, acesta e noul meu prieten, Enzo. Spuneţi-i „salut”! — Salut, rostiră ei, pe tonul lor teribil de monoton. — Ah! — Sunt complet inofensivi, în afară de cazul în care cred că eşti o ameninţare pentru mine. — Ce se întâmplă atunci? — Nu sunt prea sigură. Dar cred că ar presupune transformarea ta întrun mare număr de cuburi foarte mici. Enzo se uită la mine câteva clipe. — Nu înţelege greşit, vorbi el. Dar mi-e frică puţin de tine în momentul ăsta. Am zâmbit auzind asta. — Să nu-ţi fie, am zis, şi l-am luat de mână, ceea ce păru să-l surprindă. Vreau să fim prieteni. Urmă un joc interesant pe chipul lui Enzo: plăcerea faptului că-l luasem de mână şi neliniştea că, dacă arăta prea multă plăcere din cauza asta, avea să fie tăiat la repezeală în cubuleţe. Asta era foarte drăguţ. El era foarte drăguţ. Ca la un semn, Hickory îşi mută cu zgomot greutatea de pe un picior pe altul. Am oftat. — Trebuie să vorbesc cu Hickory şi Dickory, i-am zis lui Enzo. Vrei să mă scuzi? — Sigur, răspunse Enzo şi-şi luă mâna dintr-a mea. — Ne vedem mai târziu? — Aşa sper, vorbi Enzo, apoi îşi luă înfăţişarea aceea care arăta că mintea îi spunea că este prea entuziast. Taci din gură, minte proastă. Entuziasmul e un lucru bun. Se dădu înapoi şi plecă. L-am urmărit puţin cum pleacă. Apoi m-am întors către Hickory şi Dickory. — Ar fi bine să fie ceva bun. — Cine era? întrebă Hickory. — Enzo, am răspuns. Ceea ce v-am spus deja. E un băiat. Şi încă unul drăguţ. — Are intenţii necurate? întrebă Hickory. 817

— Ce? m-am mirat, oarecum nevenindu-mi să cred. Vorbiţi serios? Nu. Îl cunosc de numai douăzeci de minute. Chiar şi pentru un adolescent, ar fi o escaladare destul de rapidă. — Noi n-am auzit aşa. — De la cine? — De la maiorul Perry. A zis că a fost şi el adolescent cândva… — O, Doamne! Mulţumesc foarte mult pentru imaginea mentală a tăticului pe post de sac de hormoni adolescentini. E soiul de imagine pentru care ai nevoie de terapie ca să scapi de ea. — Ne-ai cerut şi înainte să intervenim pentru tine faţă de băieţii adolescenţi. — Era un caz special… Şi fusese. Chiar înainte de a părăsi Huckleberry, părinţii mei plecaseră pentru un studiu planetar pe Roanoke, iar mie mi s-a dat permisiunea de a organiza o petrecere de rămas-bun pentru prieteni. Anil Rameesh se încumetase să se furişeze în dormitorul meu, să se dezbrace complet şi, când îl descoperisem, să mă informeze că îmi dăruia virginitatea lui ca dar de despărţire. Bine, nu pusese problema astfel; încerca să evite complet să pomenească de aspectul „virginităţii”. Oricum, era un dar pe care chiar nu-l voiam, deşi era deja despachetat. Le-am cerut lui Hickory şi Dickory să-l escorteze afară; Anil a reacţionat cu ţipete, sărind pe fereastră şi căzând de pe acoperiş, şi apoi luând-o la fugă tot drumul spre casă, dezbrăcat. Ceea ce era o privelişte. I-am trimis hainele acasă în ziua următoare. Bietul Anil. Nu era un băiat rău. Doar indus în eroare şi optimist. — O să vă anunţ dacă Enzo provoacă vreo problemă, am promis. Până atunci, lăsaţi-l în pace. — Cum doreşti. Îmi dădeam seama că Hickory nu era complet mulţumit de asta. — Despre ce voiaţi să vorbiţi cu mine? am întrebat. — Avem veşti de la guvernul obin, răspunse Hickory. O invitaţie. — O invitaţie pentru ce? — O invitaţie să vizitezi lumea noastră natală şi să faci un tur al planetelor şi al coloniilor noastre. Eşti destul de mare acum să călătoreşti neînsoţită şi, în timp ce toţi obinii te cunosc de când erai mică, datorită înregistrărilor noastre, există o dorinţă puternică printre toţi obinii să te întâlnească în persoană. — Când? am întrebat. 818

— Imediat, răspunse Hickory. M-am uitat la amândoi. — Mă întrebaţi asta acum? Sunt mai puţin de două ore până când plecăm spre Roanoke. — Abia am primit invitaţia. De îndată ce ne-a fost trimisă, am venit să te căutăm. — Nu putea aştepta? — Guvernul nostru a dorit să te întrebe înainte să înceapă drumul spre Roanoke. Odată stabilită pe Roanoke, s-ar putea să eziţi să pleci pentru o durată atât de semnificativă de timp. — Cât timp? — Am trimis un itinerariu propus pe PDA-ul tău. — Te întreb pe tine. — Întregul tur ar lua treisprezece luni standard de-ale voastre. Deşi, dacă ai fi dispusă, ar putea fi prelungită. — Aşadar, ca să recapitulăm. Vreţi să mă hotărăsc în următoarele două ore dacă să-mi părăsesc familia şi prietenii pentru cel puţin un an, poate mai mult, ca să fac turul lumilor obinilor de una singură. — Da. Deşi, desigur, Dickory şi cu mine te-am însoţi. — Fără alte fiinţe umane totuşi. — Am putea găsi pe cineva, dacă vrei. — Aţi găsi? Ar fi straşnic. — Foarte bine. — Sunt sarcastică, Hickory, am exclamat iritată. Răspunsul e nu. Adică, serios, Hickory. Îmi ceri să iau o hotărâre care să-mi schimbe viaţa în decurs de două ore. E absolut ridicol. — Înţelegem că momentul ales pentru această cerere nu este optim. — Nu cred că înţelegi. Cred că ştii că timpul e prea scurt, dar nu cred că înţelegi că e jignitor. Hickory se făcu mic. — N-am vrut să te jignim. Era cât pe ce să răbufnesc, dar m-am oprit şi am început să număr în minte, pentru că undeva acolo, înăuntru, partea raţională a creierului meu mă anunţa că mă îndreptam spre teritoriul reacţiilor exagerate. Invitaţia lui Hickory şi Dickory venea în ultima clipă, dar n-avea prea multă noimă să le fac capul calendar pentru asta. Ceva legat de cerere mă sâcâia, nu se potrivea. 819

Am avut nevoie de câteva clipe ca să-mi dau seama de ce. Hickory şi Dickory îmi cereau să las în urmă pe toţi cei pe care-i cunoşteam şi pe toţi cei pe care abia-i întâlnisem, pentru un an de singurătate. Făcusem deja asta, cu multă vreme în urmă, când obinii mă luaseră de pe Covell, în perioada în care a trebuit să aştept înainte ca tatăl meu să găsească o cale de a mă recupera. Erau alte vremuri şi alte împrejurări, dar îmi aduc aminte de singurătate şi de nevoia de contact cu o fiinţă umană. Îi iubeam pe Hickory şi Dickory; făceau parte din familie. Dar nu-mi puteau oferi ceea ce aveam nevoie şi ceea ce puteam obţine din contactul cu un om. Şi în plus, abia îmi luasem rămas-bun de la un sat întreg de oameni pe care-i cunoşteam şi, înainte de asta, spusesem adio familiei şi prietenilor, de obicei pentru totdeauna, de mult mai multe ori decât majoritatea celor de vârsta mea. În acest moment, abia o descoperisem pe Gretchen, iar Enzo arăta cu siguranţă interesant. Nu voiam să-mi iau rămas-bun de la ei chiar înainte de a apuca să-i cunosc cum trebuie. M-am uitat la Hickory şi Dickory, care, în ciuda a tot ce ştiau despre mine, nu era posibil să fi înţeles de ce mă afecta atâta ceea ce îmi ceruseră. Nu-i vina lor, zise partea raţională a creierului meu. Şi avea dreptate. Ceea ce reprezenta motivul pentru care şi era partea raţională a creierului. Nu -mi plăcea întotdeauna acea parte, dar era de obicei pe fază la asemenea lucruri. — Îmi pare rău, Hickory, am spus în cele din urmă. N-am vrut să ţip la tine. Te rog, primeşte scuzele mele. — Sigur că da, răspunse Hickory. Se destinse. — Dar chiar dacă aş fi vrut să merg, două ore nu sunt nici pe departe de ajuns ca să mă gândesc bine la asta. Aţi vorbit cu John şi Jane despre asta? — Am crezut că e mai bine să venim la tine. Dorinţa ta de a merge ar fi influenţat hotărârea lor de a te lăsa să pleci. Am zâmbit. — Nu atât de mult pe cât cred eu că tu crezi că ar fi influenţat-o. S-ar putea să crezi că sunt destul de mare să petrec un an făcând turul lumilor obine, dar îţi garantez că tăticul va avea o altă părere despre asta. Lui Jane şi Savitri, împreună, le-a luat vreo două zile să-l convingă să mă lase să dau o petrecere de rămas-bun în timp ce ei erau plecaţi. Crezi că o să spună „da” când e vorba să mă lase să plec pentru un an, într-un moment în care avem o limită de timp de două ore? E o idee ultraoptimistă. — Dar e foarte important pentru guvernul nostru, rosti Dickory. 820

Ceea ce era surprinzător. Dickory nu vorbea aproape niciodată, despre nimic, în afară de vreunul dintre saluturile sale incolore. Faptul că Dickory se simţea obligat să înceapă acum să vorbească era extrem de grăitor prin sine însuşi. — Înţeleg, am replicat. Dar tot e prea brusc. Nu pot să iau o asemenea decizie acum. Chiar nu pot. Vă rog să spuneţi guvernului vostru că sunt onorată de invitaţie şi că vreau să fac un tur al lumilor obine, cândva. Chiar vreau. Dar nu pot s-o fac aşa. Şi vreau să merg pe Roanoke. Hickory şi Dickory rămaseră tăcuţi pentru o clipă. — Poate că, dacă maiorul Perry şi locotenentul Sagan ar auzi despre invitaţie şi ar fi de acord, te-ai putea lăsa convinsă, spuse Hickory. Sâcâială, sâcâială… — Ce vrea să-nsemne asta? am întrebat. Mai întâi spuneţi că vreţi să zic da pentru că ei s-ar putea să fie de acord, iar acum vreţi să rezolvaţi invers? M-aţi întrebat pe mine, Hickory. Răspunsul meu e nu! Dacă vă gândiţi că o să mă faceţi să mă răzgândesc întrebându-i pe părinţii mei, atunci nu-i înţelegeţi pe adolescenţii umani, şi cu siguranţă nu mă înţelegeţi pe mine. Chiar dacă ar spune da, ceea ce, credeţi-mă, n-o să se întâmple, din moment ce primul lucru pe care-l vor face o să fie să mă întrebe pe mine ce cred despre ideea asta. Iar eu o să le spun ce v-am spus vouă. Şi că v-am spus şi vouă. Încă o clipă de tăcere. I-am privit pe amândoi foarte atent, încercând să surprind tremurul sau tresăririle care urmau câteodată când erau epuizaţi din punct de vedere emoţional. Amândoi erau complet încremeniţi. — Foarte bine, vorbi Hickory. Vom informa guvernul nostru de hotărârea pe care ai luat-o. — Spuneţi-le că o să mă gândesc la asta altă dată. Poate peste un an. Poate până atunci o puteam convinge pe Gretchen să vină cu mine. Şi pe Enzo. Dacă tot visăm cu ochii deschişi… — Le vom spune, încheie Hickory; apoi el şi cu Dickory plecară puţin capul şi se îndepărtară. M-am uitat în jur. Unii dintre cei din zona comună îi urmăreau pe Hickory şi Dickory plecând; ceilalţi se holbau la mine cu expresii stranii. Cred că nu văzuseră niciodată până atunci o fată având propriii extratereştri favoriţi. Am oftat. Mi-am scos PDA-ul ca să iau legătura cu Gretchen, apoi mam oprit înainte de a-i accesa adresa. Pentru că, oricât mi-aş fi dorit să nu fiu singură în sens mai larg, în acel moment aveam nevoie de o pauză. Se 821

petrecea ceva, iar eu aveam nevoie să-mi dau seama ce era. Pentru că orice-ar fi fost, mă neliniştea. Am pus PDA-ul la loc în buzunar, m-am gândit la ceea ce tocmai îmi spuseseră Hickory şi Dickory şi mi-am făcut griji.

ZECE Erau două mesaje pe PDA-ul meu în seara aceea, după cină. Primul era de la Gretchen. „Individul ăla, Magdy, a dat de urma mea şi mi-a cerut să ies cu el la o întâlnire”, scria. „Cred că-i plac fetele care-l iau peste picior în stil mare. Iam răspuns că bine. Pentru că e drăguţ, într-un fel. Nu mă aştepta.” Asta îmi stârni un zâmbet. Al doilea era de la Enzo, care reuşise cumva să obţină adresa PDA-ului meu; bănuiesc că Gretchen ar fi putut avea de-a face cu asta. Mesajul era intitulat „Poezie pentru o fată pe care abia am cunoscut-o, şi anume un haiku, al cărui titlu e acum substanţial mai lung decât poezia propriu-zisă, oh, ce ironie” şi spunea: O cheamă Zoë Zâmbeşte ca o adiere de primăvară Te rog, nu mă tăia în cubuleţe. Am râs în hohote citind asta. Babar ridică ochii spre mine şi dădu energic din coadă, plin de speranţă; cred că se gândea că toată fericirea asta ar fi putut avea ca rezultat mai multă mâncare pentru el. I-am dat o felie de şuncă rămasă de la masă. Aşa încât cred că avea dreptate. Deştept câine, Babar. *** După plecarea lui Magellan de la staţia Phoenix, conducătorii coloniei aflară despre zarva care aproape că se stârnise în zona comună, pentru că le-am spus eu la cină. John şi Jane se uitară unul la altul oarecum semnificativ, apoi schimbară subiectul. Am bănuit că problema de a integra zece grupuri complet diferite de oameni cu zece culturi complet diferite apăruse deja în discuţiile lor, iar acum aveau parte în aceeaşi măsură şi de versiunea neajunsă la majorat.

822

Mi-am închipuit că or să găsească o cale de a se descurca cu asta, dar chiar nu eram pregătită pentru soluţia lor. — Dodgeball! am exclamat, stând de vorbă cu tăticul la micul dejun. O să ne pui pe noi toţi copiii să jucăm dodgeball. — Nu pe toţi. Numai pe aceia dintre voi care altfel ar stârni, din plictiseală, bătăi prosteşti şi fără rost. Ciugulea dintr-o prăjitură cu fructe; Babar stătea de pază, în aşteptarea firimiturilor. Jane şi Savitri erau plecate să se ocupe de treburi; ele reprezentau creierele acestei echipe. — Nu-ţi place dodgeballul? mă întrebă John. — Îmi place foarte mult. Numai că nu sunt sigură de ce crezi că e un răspuns la problema asta. Tăticul lăsă din mână prăjitura, se scutură pe mâini şi începu să numere ideile pe degete. — Unu, avem echipamentul şi se potriveşte cu spaţiul. Nu putem juca prea bine fotbal sau cricket pe Magellan. Doi, e un sport de echipă, aşa că putem implica grupuri mari de copii. Trei, nu e complicat, aşa că nu trebuie să petrecem prea mult timp înşirând regulile de bază pentru fiecare. Patru, e atletic şi vă oferă o cale de a vă consuma o parte din energie. Cinci, e doar atât de violent încât să-i atragă pe băieţii aceia idioţi despre care vorbeai ieri, dar nu atât de violent încât cineva să fie rănit de-a binelea. — Alte puncte? — Nu. Am terminat degetele. Îşi luă din nou prăjitura. — Numai că băieţii or să facă echipe cu prietenii lor. Aşa că încă o să ai problema puştilor de pe o lume rămânând cu ai lor. — Aş fi de acord cu asta, dacă n-ar fi faptul că nu sunt complet idiot, replică tăticul. Şi nici Jane. Avem un plan pentru asta. Planul: fiecare dintre cei care se înscriau ca să joace erau repartizaţi întro echipă, în loc să li se permită să-şi aleagă echipa. Şi nu cred că echipele erau repartizate complet aleator; când Gretchen şi cu mine ne-am uitat peste liste, Gretchen observă că aproape niciuna dintre echipe nu avea mai mult de un singur jucător din aceeaşi lume; chiar şi Enzo şi Magdy erau în echipe diferite. Singurii care erau în aceeaşi „echipă” erau cei de pe Kyoto; în calitate de menoniţi coloniali, evitau să joace în sporturi competitive, aşa că ceruseră să fie în schimb arbitri. Gretchen şi cu mine nu ne-am înscris în nicio echipă; ne-am numit singure conducătoarele diviziei şi nimeni nu ne-a contestat; după cât se 823

părea, se răspândiseră zvonuri despre ridicolul intens la care supuseserăm o haită sălbatică de băieţi, aşa că eram temute şi venerate în aceeaşi măsură. — Asta mă face să mă simt drăguţă, comentă Gretchen când îi spuse aşa ceva una dintre prietenele ei de pe Erie. Urmăream primul meci al campionatului, cu Leoparzii jucând împotriva Puternicelor Mingi Roşii, numite probabil după echipamentul de joc. Eu personal nu cred că eram de acord cu numele echipei. — Că veni vorba, cum a fost întâlnirea ta de aseară? am întrebat. — A fost cam insistent. — Vrei să-i pun pe Hickory şi Dickory să stea de vorbă cu el? — Nu, m-am descurcat. În plus de asta, prietenii tăi extratereştri îmi bagă frica-n oase. Nu vreau să te jignesc. — Nu mă simt jignită. Chiar sunt drăguţi. — Sunt gărzile tale de corp. Nu se aşteaptă de la ei să fie drăguţi. Trebuie să-i facă pe oameni să facă pe ei de frică. Şi reuşesc. Mă bucur doar că nu se ţin după tine tot timpul. N-ar mai veni nimeni să vorbească cu noi. De fapt, nu-i mai văzusem nici pe Hickory, nici pe Dickory din ziua de dinainte, de la discuţia despre turul pe planetele obinilor. M-am întrebat dacă reuşisem să le rănesc sentimentele. Trebuia să trec pe la ei să văd cum se mai simt. — Hei, prietenul tău tocmai l-a dat jos din picioare pe unul dintre Leoparzi, exclamă Gretchen. Arătă spre Enzo, care juca în meci. — Nu e prietenul meu, nu mai mult decât e Magdy prietenul tău. — E la fel de insistent ca Magdy? întrebă Gretchen. — Ce întrebare! Cum îndrăzneşti să întrebi? Sunt jignită de moarte. — Atunci înseamnă da. — Nu, nu e. A fost cât se poate de amabil. Mi-a trimis chiar şi o poezie. — Nu mai spune! I-am arătat-o pe PDA. Mi-l dădu înapoi. — Tu te alegi cu poetul. Eu cu insistentul. Chiar nu-i drept. Vrei să facem schimb? — Nici cea mai mică şansă. Dar nu e prietenul meu… Gretchen făcu semn din cap către Enzo. — Pe el l-ai întrebat? Am aruncat o privire spre Enzo, care, bineînţeles, strecura priviri în direcţia mea în timp ce se deplasa pe terenul de dodgeball. Văzu că mă uit 824

la el, îmi zâmbi, dădu din cap şi, în timp ce făcea asta, fu nimerit în plin şi cu putere în ureche de către minge şi căzu cu o bufnitură. Am izbucnit în râs. — O, drăguţ! comentă Gretchen. Să râzi de suferinţa prietenului tău! — Ştiu! Sunt atât de rea! am exclamat şi aproape că m-am rostogolit pe jos. — Nu-l meriţi, continuă Gretchen cu acreală. Nu-i meriţi poezia. Dămi-le mie pe amândouă. — Nici vorbă, am răspuns şi apoi am ridicat ochii şi l-am văzut pe Enzo acolo, în faţa mea. Din reflex, am dus mâna la gură. — Prea târziu, vorbi el. Ceea ce, desigur, mă făcu să râd şi mai mult. — Îţi ia în râs suferinţa, îi zise Gretchen lui Enzo. O ia în râs, auzi! — O, Doamne, îmi pare atât de rău, am spus printre hohote şi, înainte de a mă gândi la ceea ce făceam, l-am îmbrăţişat pe Enzo. — Încearcă să-ţi distragă atenţia de la răutatea ei, avertiză Gretchen. — Reuşeşte, răspunse Enzo. — O, bine, spuse Gretchen. Să vezi tu dac-o să te mai avertizez despre metodele ei malefice, de-acum înainte! Îşi îndreptă teatral atenţia înapoi la joc, privind pieziş doar din când în când şi zâmbindu-mi răutăcios. M-am desprins de Enzo. — Nu sunt cu adevărat malefică. — Nu, doar amuzată de suferinţa altora. — Ai ieşit pe picioare de pe teren. Nu se poate să te fi durut atât de tare. — Există dureri care nu se văd. Dureri existenţiale. — O, la naiba! Dacă ai dureri existenţiale de la dodgeball, chiar ai luato razna. — Nu cred că apreciezi subtilităţile filosofice ale sportului. Am început din nou să chicotesc. — Încetează, zise Enzo cu blândeţe. Eu sunt serios. — Sper atât de mult să nu fii, am replicat şi am chicotit mai departe. Vrei să mergem la masa de prânz? — Mi-ar plăcea foarte mult. Dă-mi doar un minut să-mi extrag mingea asta din trompa lui Eustache. Era prima oară când auzeam pe cineva folosind cuvintele „trompa lui Eustache” în conversaţia curentă. Cred că s-ar putea să mă fi îndrăgostit un pic de el chiar atunci. 825

*** — Azi nu v-am prea văzut pe voi doi prin preajmă, le-am zis lui Hickory şi Dickory în cabina lor. — Suntem conştienţi că îi facem pe mulţi dintre semenii tăi colonişti să nu se simtă în largul lor, răspunse Hickory. El şi cu Dickory stăteau pe scaune proiectate să se adapteze la forma corpului lor; altfel, cabina era goală. Obinii poate că îşi câştigaseră conştiinţa şi chiar îşi încercaseră de curând puterile la poveşti, dar misterele decoraţiunilor interioare încă le scăpau, era clar. — S-a hotărât că ar fi mai bine pentru noi să ne ţinem deoparte. — Hotărât de către cine? — De către maiorul Perry, răspunse Hickory şi apoi, înainte să apuc să deschid gura: Şi noi suntem de acord. — Voi doi o să locuiţi cu noi. Cu noi toţi. Oamenii trebuie să se obişnuiască cu voi. — Suntem de aceeaşi părere, şi vor avea timp. Dar deocamdată credem că e mai bine să le lăsăm oamenilor timpul să se obişnuiască unii cu alţii. Am deschis gura să răspund, apoi însă Hickory întrebă: — Nu ţi-e de folos în acest moment absenţa noastră? Mi-am adus aminte de comentariul lui Gretchen de mai devreme din cursul zilei despre felul în care ceilalţi adolescenţi nu s-ar apropia niciodată de noi dacă Hickory şi Dickory ar fi mereu prin preajmă şi m-am simţit puţin ruşinată. — Nu vreau să credeţi că nu vă vreau lângă mine… — Nu credem asta. Te rog să nu crezi aşa ceva. Când ajungem pe Roanoke, o să ne reluăm rolurile. Oamenii ne vor accepta mai uşor pentru că vor fi avut timp să te cunoască pe tine. — Tot nu vreau să credeţi că trebuie să staţi aici din cauza mea. Pe mine m-ar face să mă urc pe pereţi dac-aş fi zăvorită aici vreme de o săptămână! — Pentru noi nu e greu, zise Hickory. Ne deconectăm conştiinţa până când avem din nou nevoie de ea. În felul ăsta timpul zboară. — Asta a fost aproape o glumă. — Dacă spui tu… Am zâmbit. — Totuşi, dacă ăsta-i singurul motiv pentru care staţi aici înăuntru… — N-am spus că e singurul motiv, mă întrerupse Hickory, ceea ce nu făcea aproape niciodată. Ne petrecem timpul şi pregătindu-ne. — Pentru viaţa pe Roanoke? 826

— Da. Şi pentru cum să-ţi fim cel mai bine de ajutor când o să ajungem acolo. — Cred că făcând ceea ce faceţi de obicei. — Posibil. Noi credem că s-ar putea să subestimezi cât de diferit va fi Roanoke de viaţa ta de dinainte şi care vor fi responsabilităţile noastre faţă de tine. — Ştiu că o să fie altfel. Ştiu că o să fie mai greu din multe puncte de vedere. — Ne bucurăm să auzim asta. O să fie. — Destul ca să petreceţi tot timpul ăsta făcând planuri? — Da. Am aşteptat o secundă ca să aud dacă mai urma ceva după asta, dar nu urmă nimic. — Mai e ceva ce vreţi să fac? l-am întrebat pe Hickory. Ca să vă ajut? Hickory are, de obicei, nevoie de o secundă ca să răspundă. L-am urmărit să văd ce puteam percepe din partea lui; după atât de mulţi ani, eram destul de bună în a-i descifra stările. Nimic nu părea neobişnuit sau nelalocul lui. Era doar Hickory. — Nu, răspunse Hickory în sfârşit. Am vrea să faci ceea ce faci de obicei. Să cunoşti oameni noi. Să te împrieteneşti cu ei. Să te bucuri de timpul petrecut cu ei acum. Când o să ajungem pe Roanoke, nu ne aşteptăm să aveţi la fel de mult timp pentru distracţie. — Dar voi rataţi toată distracţia mea. De obicei, sunteţi de faţă să o înregistraţi. — Măcar de data asta te poţi descurca fără noi. Încă o dată, aproape o glumă. Am zâmbit din nou şi i-am îmbrăţişat pe amândoi, chiar când PDA-ul meu vibră, trezindu-se la viaţă. Era Gretchen. — Prietenul tău e de-a dreptul jalnic la dodgeball, vorbi ea. Tocmai a luat o lovitură drept în nas. Zice să-ţi spun că suferinţa nu-i nici pe departe atât de plăcută dacă nu eşti prin preajmă să râzi de ea. Aşa că vino-ncoace şi uşurează-i suferinţa bietului băiat. Sau mai adaugă ceva la ea. Merg amândouă.

UNSPREZECE Lucruri de ştiut despre viaţa lui Zoë pe Magellan.

827

Mai întâi, planul de maestru al lui John şi Jane de a-i împiedica pe băieţii adolescenţi să se omoare între ei sau pe alţii a avut un efect desăvârşit, ceea ce însemna că trebuie să recunosc, bosumflată, faţă de tăticul, că făcuse ceva deştept, lucru de care era mai încântat probabil decât ar fi trebuit să fie. Fiecare dintre echipele de dodgeball deveni un grup în sine, contrapunându-se grupurilor deja stabilite de băieţi din fostele colonii. Ar fi putut fi o problemă dacă fiecare şi-ar fi schimbat doar loialitatea de trib către echipe, pentru că atunci n-am fi făcut decât să înlocuim un soi de prostie de grup cu alta. Dar puştii încă simţeau loialitate şi faţă de prietenii de pe lumea lor de baştină, dintre care cel puţin unul era probabil să se afle într-o echipă adversă de dodgeball. Asta îi menţinea pe toţi prietenoşi, sau cel puţin îi ţinea în frâu pe cei cu prostia cea mai agresivă până când treceau cu toţii peste impulsul de a stârni încăierări. Sau aşa mi-a explicat mie tăticul, care continua să fie mulţumit de el însuşi. — Aşa că poţi să vezi cum ţesem o reţea subtilă de legături interpersonale, îşi spuse el, în timp ce urmăream unul dintre meciurile de dodgeball. — O, Doamne, exclamă Savitri, care stătea lângă noi. Mulţumirea de sine de-aici mă face să vărs. — Eşti doar geloasă că nu ţi-a venit ţie în cap, îi spuse tăticul lui Savitri. — Mi-a venit mie în cap, replică Savitri. Cel puţin o parte. Eu şi cu Jane am dat o mână de ajutor la planul ăsta, aşa cum sunt sigură că-ţi aduci aminte. Tu nu faci decât să-ţi asumi tot meritul. — Astea sunt nişte minciuni sfruntate, o contrazise tăticul. — Minge, avertiză Savitri, şi ne-am aplecat cu toţii când o minge fugară ricoşă către mulţime. Oricui i-ar fi venit în cap, schema cu dodgeballul avea avantaje colaterale. După ce-a de-a doua zi de turneu, echipele au început să aibă propriile teme muzicale, când membrii echipei s-au apucat să frunzărească prin colecţiile lor de cântece ca să găsească melodii incitante. Şi aici am descoperit noi o adevărată prăpastie culturală: muzica foarte cunoscută pe o lume era complet neauzită pe alta. Puştii de pe Khartoum ascultau chango-soca, cei de pe Rus groundthump şi tot aşa. Da, toate aveau ritmuri bune şi puteai dansa pe ele, dar dacă voiai să faci să i se aprindă cuiva ochii în cap şi să facă spume la gură, nu trebuia decât să sugerezi că muzica ta favorită era mai bună decât a lor. Toţi îşi fluturau PDA-urile şi-şi puneau cântecele pe listă ca să-şi demonstreze punctul de vedere. 828

Şi astfel a început Marele Război al Muzicii de pe Magellan: toţi ne-am conectat PDA-urile laolaltă şi am început să facem cu furie liste de piese din muzica noastră favorită ca să arătăm cum muzica noastră era incontestabil cea mai bună muzică dintotdeauna. În foarte scurt timp, am avut parte nu numai de chango-soca şi de groundthump, dar şi de kill-drill, drone, haploid, happy dance (numit ironic, după cum s-a dovedit), smear, nuevopop, tone, classic tone, Erie Stomp, doowa capella, shaker şi ceva complet ameţit care pretindea că e vals, dar îi lipsea elementul esenţial al ritmului de trei pătrimi sau, serios, orice amprentă ritmică recognoscibilă, din câte-mi dădeam eu seama. Am ascultat totul cu mintea imparţială, apoi le-am spus tuturor candidaţilor că mi-era milă de ei pentru că nu ascultaseră niciodată Sunetul de pe Huckleberry, şi le-am trimis propria mea listă. — Aşadar, vă faceţi muzica strângând pisici de gât, constată Magdy în timp ce asculta „Dimineaţă la Delhi”, unul dintre cântecele mele favorite, împreună cu mine, cu Gretchen şi cu Enzo. — Ăsta-i un sitar, maimuţoiule! l-am apostrofat. — Sitar fiind cuvântul de pe Huckleberry pentru „pisici sugrumate”, comentă Magdy. M-am întors spre Enzo. — Ajută-mă cu asta. — O să trebuiască să susţin teoria cu sugrumarea pisicilor, răspunse Enzo. L-am plesnit peste braţ. — Am crezut că eşti prietenul meu. — Am fost, replică Enzo. Acum însă ştiu cum îţi tratezi animalele favorite. — Ascultă! exclamă Magdy. Partea sitarului tocmai se înălţase din orchestraţie şi era suspendată, tăindu-ţi răsuflarea, pe deasupra punţii cântecului. — Ştii, chiar aici e momentul în care pisica a murit. Recunoaşte, Zoë. — Gretchen? M-am uitat pieziş către ultima şi cea mai bună prietenă a mea, care mă apăra întotdeauna împotriva filistinilor. Gretchen îmi întoarse privirea. — Biata pisică, vorbi ea, şi apoi izbucniră în râs. Apoi Magdy îşi apucă PDA-ul şi dădu drumul unui zgomot oribil de shaker. 829

Ca să se ştie, „Dimineaţă la Delhi” nu sună ca nişte pisici sugrumate. Chiar nu. Sunt cu toţii afoni sau aşa ceva. În special Magdy. Afoni sau nu totuşi, noi patru am ajuns să petrecem mult timp împreună. În timp ce Enzo şi cu mine ne făceam evaluarea reciprocă lentă şi amuzată, Gretchen şi Magdy oscilau între a fi interesaţi unul de celălalt şi a încerca să vadă cât de categoric se puteau doborî reciproc verbal. Deşi, ştiţi cum merg lucrurile astea. Unul duce probabil la celălalt şi invers. Şi bănuiesc că hormonii jucau un rol foarte mare; amândoi erau exemple arătoase de adolescenţă înfloritoare, ceea ce cred că era cel mai bun mod de a expune lucrurile. Amândoi păreau dornici să accepte multe din partea celuilalt, la schimb pentru nişte priviri prosteşti şi câteva pipăieli uşoare care, ca să fim corecţi faţă de Magdy, nu erau toate din partea lui, dacă era să credem relatările lui Gretchen. Cât despre Enzo şi cu mine, ei bine, iată cum progresam: — Ţi-am făcut ceva, i-am zis, întinzându-i PDA-ul meu. — Mi-ai făcut un PDA, exclamă el. Mereu mi-am dorit unul. — Fraiere! Sigur că avea un PDA; cu toţii aveam. Abia dacă ne-am fi numit adolescenţi fără el. — Nu, dă clic pe fişierul de film. El dădu, şi privi pentru câteva clipe. Apoi înălţă capul către mine. — Aşadar, toată chestia e făcută din scene cu mine lovit în cap cu mingea de dodgeball? întrebă. — Sigur că nu. Unele dintre ele sunt cu tine lovit în alte părţi. Am luat PDA-ul şi mi-am plimbat degetul de-a lungul benzii de repedeînainte a programului de rulat filme. — Vezi, uite, am spus, arătându-i lovitura în vintre pe care o primise mai devreme în cursul zilei. — O, grozav! — Eşti drăguţ când te prăbuşeşti în suferinţă agonizantă. — Mă bucur că aşa crezi, replică, nu la fel de entuziasmat ca mine, e limpede. — Hai să ne uităm iarăşi, am propus. De data asta cu încetinitorul. — Hai să nu. E o amintire dureroasă. Aveam planuri pentru lucrurile acelea într-o zi… Am simţit roşeaţa urcându-mi în obrajii şi m-am străduit s-o combat cu ajutorul sarcasmului. — Bietul Enzo, l-am compătimit. Bietul Enzo, cel cu voce piţigăiată. 830

— Compasiunea ta e copleşitoare, comentă el. Cred că-ţi place să mă vezi maltratat. Ai putea să-mi dai nişte sfaturi în schimb. — Mişcă-te mai repede. Încearcă să nu fii lovit atât de mult. — Tare mă mai ajuţi! — Uite, am zis, apăsând pe butonul de expediere al PDA-ului. E pe lista ta acum. Ca să-l preţuieşti pentru totdeauna. — Nu prea ştiu ce să zic. — Tu mi-ai adus ceva? — La drept vorbind…, răspunse Enzo şi apoi îşi scoase PDA-ul, apăsă ceva şi-mi întinse PDA-ul. Pe el se afla încă o poezie. Am citit-o. — E foarte drăguţă. De fapt era chiar frumoasă, dar nu voiam să devin sentimentală cu el, nu după ce tocmai îi transmisesem un material video cu el încasând o lovitură în părţile inferioare. — Da, bine, spuse Enzo, luându-şi înapoi PDA-ul. Am scris-o înainte să văd filmul ăla. Să-ţi aduci aminte de asta. Apăsă pe ecranul PDA-ului. — Iată. Am trecut-o în lista ta acum. Ca s-o preţuieşti întotdeauna. — O s-o preţuiesc, am replicat, şi chiar aveam de gând s-o fac. — Bine, pentru că am parte de multe sâcâieli pentru ele, ştii… — Pentru poezii? Enzo încuviinţă din cap. — De la cine? — De la Magdy, bineînţeles. M-a prins când o scriam pe asta pentru tine şi m-a luat peste picior de n-a mai putut. — Ideea de poezie a lui Magdy e o epigramă porcoasă. — Nu e prost, îl apără Enzo. — N-am zis că-i prost. Doar vulgar. — Ei bine, e prietenul meu cel mai bun. Ce-ai de gând să faci? — Cred că-i frumos din partea ta că-i iei apărarea. Dar trebuie să-ţi spun că dacă te convinge să te laşi de scris poezii pentru mine, râzând de tine, o să trebuiască să-i învineţesc fundul. Enzo rânji. — Tu sau gărzile tale de corp? — O, de asta o să mă ocup personal. Deşi s-ar putea s-o iau pe Gretchen să mă ajute. — Cred c-ar veni. — „Cred” n-ar ce căuta aici. 831

— Atunci cred că aş face mai bine să-ţi scriu în continuare poezii. — Bine, am spus, şi l-am bătut uşor pe obraz. Mă bucur că avem discuţiile astea. Iar Enzo se ţinea de cuvânt; de două ori pe zi căpătăm o poezie nouă. Cele mai multe erau drăguţe şi hazlii, şi doar puţin ostentative, pentru că le trimitea în diferite forme poetice: haiku, sonete, sextine şi unele forme despre care nu ştiu cum se numesc dar îţi poţi da seama că ar trebui să fie ceva. Şi, fireşte, i le arătam pe toate lui Gretchen, care se străduia din răsputeri să nu fie impresionată. — Asta iese din ritm, comentă ea după ce citi una pe care i-am arătat-o în timpul unuia dintre meciurile de dodgeball. Savitri venise lângă noi să se uite. Era în pauză. — I-aş da papucii pentru asta. — Nu iese din ritm, am protestat. Şi oricum, nu-i prietenul meu. — Un tip îţi trimite poezii în fiecare oră şi tu zici că nu-i prietenul tău? întrebă Gretchen. — Dacă ar fi prietenul ei, nu i-ar mai trimite poezii, replică Savitri. Gretchen se plesni peste frunte. — Sigur că da! exclamă ea. Totul are sens acum! — Dă-mi asta, m-am răstit, luându-mi înapoi PDA-ul. Atâta cinism! — Spui asta doar pentru că primeşti sextine, zise Savitri. — Care n-au ritm, adăugă Gretchen. — Linişte, amândouă! am exclamat şi am întors PDA-ul, ca să înregistrez meciul. Echipa lui Enzo juca cu Dragonii în meciul de sfert de finală pentru campionatul diviziei. — Toată invidia asta a voastră mă împiedică să-l urmăresc pe Enzo cum e masacrat acolo. — Vorbeai de cinism…, comentă Gretchen. Se auzi un pocnet puternic când mingea de dodgeball turti faţa lui Enzo într-o formă nu prea atrăgătoare. El duse ambele mâini la faţă, înjură tare şi se lăsă în genunchi. — Iar a început! am zis. — Bietul băiat, îl compătimi Savitri. — O să supravieţuiască, spuse şi Gretchen, şi apoi se întoarse spre mine: Văd că ai prins asta. — Cu siguranţă o să intre în filmul cu principalele atracţii, am anunţat. 832

— Am pomenit mai devreme că nu-l meriţi, observă Gretchen. — Hei! El îmi scrie poezii, eu consemnez lipsa lui de aptitudini fizice. Aşa merge relaţia. — Credeam că ai zis că nu e prietenul tău, vorbi Savitri. — Nu e prietenul meu, am răspuns şi am salvat fragmentul umilitor în directorul „Enzo”. Asta nu înseamnă că nu avem o relaţie. Am pus PDA-ul deoparte şi l-am salutat pe Enzo când a venit spre noi, încă ţinându-şi faţa în mâini. — Aşadar, ai prins asta, îmi spuse. M-am întors şi i-am zâmbit lui Gretchen şi Savitri, ca pentru a spune vedeţi? Amândouă dădură ochii peste cap. *** Cu totul, a trecut cam o săptămână între momentul când Magellan a plecat de pe staţia Phoenix şi cel când a ajuns destul de departe de orice puţ gravitaţional ca să poată face saltul spre Roanoke. O mare parte din intervalul respectiv l-am petrecut privind la dodgeball, ascultând muzică, stând de vorbă cu noii mei prieteni şi înregistrându-l pe Enzo cum e lovit cu mingi. Dar, printre toate astea, chiar am petrecut în pic de timp învăţând despre lumea pe care o să trăim tot restul vieţii. O parte dintre informaţii le ştiam deja: Roanoke era o planetă de categoria a şasea, ceea ce însemna (şi aici verific şi din a doua sursă, Actul Protocolului Departamentului Colonizării al Uniunii Coloniale) că planeta se afla în intervalul de cincisprezece la sută în plus sau în minus din gravitaţia standard, atmosfera, temperatura şi rotaţia, dar că biosfera nu era compatibilă cu biologia umană – ceea ce e ca şi cum ai spune că, dacă ai mânca ceva acolo, probabil că te-ar face să-ţi vomiţi şi maţele, dacă nu tear omorî de-a dreptul. (Asta mă făcu oarecum curioasă cu privire la câte categorii de planete existau. Se dovedeşte că sunt optsprezece, dintre care douăsprezece sunt cel puţin nominal compatibile din punct de vedere uman. Acestea fiind spuse, dacă cineva te anunţă că te afli pe o planetă din categoria a douăsprezecea, lucrul cel mai bun de făcut este să găseşti o navetă de salvare sau să te oferi voluntar să intri în echipajul navei, pentru că n-o să vrei să aterizezi pe planeta aceea dacă poţi evita acest lucru. În afară de cazul în care îţi place să cântăreşti până la de două ori şi jumătate greutatea ta normală pe o planetă a cărei atmosferă sufocată de amoniac te va înăbuşi, poţi să speri, înainte de a muri de expunere la radiaţii. În care caz, ştii tu. Bine-ai venit acasă!) 833

Ce faci pe o planetă de categoria a şasea, când eşti membru al unei colonii incipiente? Ei bine, Jane avea dreptate când a spus pe Huckleberry: munceşti. Ai doar atâtea provizii de hrană cât s-o duci până când trebuie să adaugi la ele din ceea ce ai cultivat – dar înainte să-ţi cultivi hrana, trebuie să transformi solul ca să crească pe el culturi care să hrănească oameni (şi alte specii care s-au născut pe Pământ, ca aproape tot şeptelul nostru), fără să te îneci mortal din cauza substanţelor nutritive incompatibile din sol. Şi trebuie să ai grijă ca şeptelul pomenit mai devreme (sau animalele favorite, copiii mici sau adulţii neglijenţi care n-au fost atenţi în timpul perioadelor de instruire) să nu pască sau să mănânce nimic de pe planetă până când nu faci o scanare toxicologică ca să vezi dacă asta n-o să-i omoare cumva. Materialele pentru colonişti care ne-au fost date sugerează că e mai dificil decât pare, pentru că nu te poţi aştepta ca şeptelul să asculte de argumente, şi nici copilaşii sau chiar unii dintre adulţi. Aşadar, ai ameliorat solul şi ai împiedicat toate animalele şi oamenii fără minte să se îndoape în decorul otrăvitor; acum e timpul să sădeşti, să sădeşti, să sădeşti culturile ca şi cum viaţa ta ar depinde de asta, pentru că depinde. Ca să te convingă, materialul de instruire pentru colonişti este plin cu poze ale unor inşi slăbănogi care şi-au făcut de mântuială culturile şi au sfârşit mult mai subţiri (sau mai rău) după iarna de pe planeta lor. Uniunea Colonială n-o să te scoată din încurcătură – dacă nu reuşeşti, nu reuşeşti, uneori cu preţul propriei tale vieţi. Ai sădit, ai lucrat, ai recoltat şi apoi o faci din nou, şi o tot faci – şi în tot timpul ăsta construieşti şi infrastructura, pentru că unul dintre rolurile majore ale unei colonii incipiente este să pregătească planeta pentru următorul val, mai mare, de colonişti, care apare după vreo doi ani standard. Presupun că aterizează, se uită în jur la tot ce-aţi creat şi zic: „Ei, nu pare chiar atât de greu să colonizezi”. Moment în care mai că te-apuci să-i iei la pumni… Şi de-a lungul tuturor acestor lucruri, în adâncul minţii, există bine ascuns un mic fapt: coloniile sunt cel mai vulnerabile la atac atunci când sunt noi. Există un motiv pentru care oamenii colonizează planetele de categoria a şasea, unde biosistemul s-ar putea să-i omoare, şi chiar planetele de categoria a douăsprezecea, unde cam orice altceva îi va omorî în aceeaşi măsură. Motivul este că se află acolo, afară, o mulţime de alte rase inteligente care au aceleaşi nevoi de locuire ca şi noi, şi cu toţii vrem câte planete putem apuca. Iar dacă altcineva este deja acolo, ei bine… Asta-i doar ceva ce se poate ocoli. 834

Ştiam asta foarte bine. La fel şi John şi Jane. Dar era ceva ce mă întreb dacă alţii – fie de vârsta mea, fie mai în vârstă – înţelegeau cu adevărat; dacă înţelegeau că, planetă de categoria a şasea sau nu, sol ameliorat sau nu, culturi sădite sau nu, tot ce-au făcut şi pentru care au muncit nu contează prea mult atunci când un aparat spaţial apare pe cerul tău, şi e plin cu creaturi care au ajuns la concluzia că vor planeta ta şi că le stai în cale. Poate că nu e ceva ce poţi înţelege până când nu se întâmplă. Sau poate că atunci când se ajunge aici, oamenii pur şi simplu nu gândesc, pentru că nu-i nimic de făcut în privinţa asta. Nu suntem soldaţi, suntem colonişti. A fi colonist înseamnă să accepţi riscul. Şi odată ce-ai acceptat riscul, ai putea foarte bine să nu te gândeşti la el, până când n-ai nevoie s-o faci. Şi, în timpul săptămânii noastre pe Magellan, cu siguranţă n-am avut nevoie. Ne distram – aproape prea mult, ca să fim cinstiţi. Bănuiam că aveam parte de o imagine nereprezentativă a vieţii de colonist. I-am pomenit tăticului despre asta în timp ce urmăream ultimul joc al turneului de dodgeball, în care Dragonii aruncau osânda roşie de cauciuc asupra neînvinşilor până atunci de la Mucegaiul Unsuros, echipa în care era Magdy. N-aveam nimic împotrivă; Magdy devenise nesuferit din cauza şirului de victorii ale echipei sale. Smerenia ar fi fost un lucru bun pentru băiat. — Sigur că nu e reprezentativ, mi-a răspuns tăticul. Crezi că o să avem timp să jucăm dodgeball când o să ajungem pe Roanoke? — Nu mă refer numai la dodgeball. — Ştiu. Dar nu vreau să-ţi faci griji. Dă-mi voie să-ţi spun o poveste. — O, grozav! O poveste! — Atât de sarcastică… Atunci când am plecat prima oară de pe Pământ şi am intrat în Forţele Coloniale de Apărare, am avut o săptămână ca asta. Ni se dăduseră noile trupuri – cele verzi, cum are încă generalul Rybicki – şi primiserăm ordinul să ne distrăm cu ele o săptămână întreagă. — Sună ca o bună metodă de a încuraja necazurile, am comentat. — Poate că este… Dar în cea mai mare parte a făcut două lucruri. Primul a fost să ne acomodeze cu ceea ce puteau face noile trupuri. Al doilea, să ne dea timp să ne bucurăm şi să ne facem prieteni înainte să trebuiască să mergem la război. Să ne dea puţin calm înaintea furtunii. — Aşa că ne acorzi săptămână asta ca să ne distrăm înainte să ne trimiţi la ocnă. 835

— Nu la ocnă, dar cu siguranţă pe câmp, replică tăticul, şi făcu semn către puştii care se îmbrânceau pe terenul de dodgeball. Nu cred că a intrat pe de-a-ntregul în capetele multora dintre noii tăi prieteni că atunci când vom ateriza, or să fie puşi la treabă. E o colonie incipientă. E nevoie de toate braţele. — Bănuiesc că-i un lucru bun că am primit o educaţie decentă înainte să plec de pe Huckleberry. — O, o să mergi încă la şcoală. Crede-mă când îţi spun, Zoë. Doar că o să şi munceşti. Şi la fel toţi prietenii tăi. — Monstruos de nedrept! Muncă şi şcoală. — Nu te aştepta la prea multă compasiune din partea noastră. În timp ce tu o să stai pe scaun şi-o să citeşti, noi o să fim afară, asudând şi trudind. — Care „noi”? Eşti conducătorul coloniei. Tu o să administrezi. — Am lucrat la fermă când eram mediator în New Goa. Am pufnit. — Vrei să spui că ai plătit pentru sămânţă şi l-ai lăsat pe Chaudry Shujaat să lucreze câmpul pentru o cotă-parte… — Îţi scapă esenţa. Ceea ce vreau să spun este că odată ce ajungem pe Roanoke, o să fim cu toţii ocupaţi. Ceea ce o să ne ajute să trecem prin toate astea sunt prietenii. Ştiu că pentru mine aşa a mers în FCA. Tu ţi-ai făcut prieteni noi în ultima săptămână, aşa-i? — Da, am răspuns. — Ai vrea să-ţi începi viaţa pe Roanoke fără ei? M-am gândit la Gretchen, la Enzo şi chiar la Magdy. — Cu siguranţă nu. — Atunci săptămână asta a făcut ceea ce trebuia să facă. Am pornit pe drumul de la a fi colonişti din lumi diferite la a fi o singură colonie, şi de la a fi străini la a fi prieteni. Acum o să avem cu toţii nevoie unii de alţii. Ne aflăm într-o situaţie mai bună pentru a lucra împreună. Şi acesta este avantajul practic de a avea o săptămână de distracţie. — Oho! Îmi dau seama cum ai ţesut o reţea subtilă de legături interpersonale aici. — Ei bine, ştii tu, zise tăticul cu acea privire în ochi care spunea că da, a prins trimiterea sarcastică. De aceea eu conduc lucrurile. — Asta e? am întrebat. — E ceea ce îmi spun în sinea mea, oricum. Dragonii avură ultimul cuvânt împotriva Mucegaiului Unsuros şi începură să sărbătorească. Mulţimea de colonişti care priveau ovaţiona şi 836

ea, şi intra în dispoziţia potrivită pentru evenimentul cu adevărat important al nopţii: saltul spre Roanoke, care urma să se întâmple în mai puţin de o jumătate de oră. Tăticul se ridică în picioare. — E rândul meu. Trebuie să mă pregătesc să înmânez premiile Dragonilor. Păcat. Ţineam cu Mucegaiul Unsuros. Îmi place la nebunie numele ăsta. — Încearcă să supravieţuieşti dezamăgirii. — O să încerc. Rămâi prin preajmă pentru salt? — Glumeşti? Cu toţii or să rămână prin preajmă pentru salt. Nu l-aş rata pentru nimic în lume. — Bine. E întotdeauna o idee bună să înfrunţi schimbarea cu ochii deschişi. — Crezi că o să fie chiar atât de diferit? am întrebat. Tăticul mă sărută în creştetul capului şi mă îmbrăţişă. — Scumpa mea, ştiu că o să fie chiar atât de diferit. Ceea ce nu ştiu este cât de diferit o să fie după aceea. — Bănuiesc că o să aflăm. — Da, cam peste douăzeci şi cinci de minute, replică tăticul, şi apoi arătă cu degetul. Uite, uite-le pe mămica şi pe Savitri. Hai să sărbătorim împreună lumea nouă, bine?

PARTEA A II-A

DOISPREZECE Se auzi un răpăit, apoi o bufnitură şi după aceea un vuiet când frânele şi motoarele navetei se opriră. Asta era: aterizaserăm pe Roanoke. Eram acasă, pentru cea dintâi oară. — Ce-i mirosul ăsta? exclamă Gretchen, strâmbând din nas. Am tras aer în piept şi-am strâmbat şi eu din nas. — Cred că pilotul a aterizat într-o grămadă de şosete râncezite, am comentat. L-am potolit pe Babar, care era cu noi şi care părea aţâţat de ceva; poate că lui îi plăcea mirosul. 837

— Asta-i planeta, vorbi Anna Faulks. Făcea parte din echipajul lui Magellan şi coborâse pe planetă de câteva ori, descărcând materiale. Tabăra principală era aproape gata pentru colonişti; Gretchen şi cu mine, în calitate de copii ai conducătorilor coloniei, am primit permisiunea să coborâm cu una dintre ultimele navete de marfă, în loc să trebuiască să luăm o navetă pentru transportul vitelor, precum toţi ceilalţi. Părinţii noştri se aflau deja pe planetă de zile întregi, supraveghind descărcarea. — Şi am noutăţi pentru voi, continuă Faulks. Ăsta-i cam cel mai plăcut miros de pe-aici. Când prinzi o adiere dinspre pădure, atunci e rău de-a binelea! — De ce? am întrebat. A ce miroase atunci? — E şi cum toţi cei pe care-i cunoşti tocmai au vomitat pe pantofii tăi, răspunse Faulks. — Minunat, comentă Gretchen. Se auzi un zăngănit scrâşnit, când uşile masive ale navetei de marfă se deschiseră. Urmă o adiere uşoară, în vreme ce aerul din cala de mărfuri ieşea cu un şuierat către cerul lui Roanoke. Şi apoi mirosul ne izbi cu adevărat. Faulks ne zâmbi. — Delectaţi-vă, domnişoarelor. O să simţiţi mirosul ăsta pentru tot restul vieţii. — La fel şi tu, îi replică Gretchen. Faulks încetă să ne mai zâmbească. — O să începem să mutăm containerele astea de materiale peste câteva minute, spuse ea. Voi două trebuie să plecaţi de-aici, daţi-vă la o parte din calea noastră. Ar fi păcat dacă preţioasele voastre persoane ar fi strivite sub ele… Ne întoarse spatele şi porni către restul echipei din cala navetei. — Drăguţ, i-am atras atenţia lui Gretchen. Nu cred că acum era cel mai bun moment să-i aduci aminte că e împotmolită aici. Gretchen ridică din umeri. — Merita, zise ea şi porni către uşile navetei. Mi-am muşcat obrazul pe dinăuntru şi m-am hotărât să nu comentez. Ultimele câteva zile ne împinseseră pe toţi la limită. Asta e ceea ce se întâmplă atunci când ştii că eşti pierdut. *** 838

În ziua în care am făcut saltul spre Roanoke, aşa ne-a dat tăticul vestea că eram pierduţi. — Pentru că ştiu că circulă deja zvonuri, daţi-mi voie să vă spun mai întâi asta: nu suntem în pericol, le spuse tăticul coloniştilor. Stătea în picioare pe platforma unde, cu numai vreo două ore mai devreme, scandaserăm numărătoarea inversă până la salt. — Magellan e în siguranţă. Nu ne aflăm în niciun pericol în acest moment. În jurul nostru, mulţimea se relaxă vizibil. M-am întrebat câţi dintre ei prinseseră partea cu „în acest moment”. Bănuiam că John o pusese acolo cu un motiv. Aşa era. — Însă nu suntem acolo unde ni s-a spus că vom ajunge, continuă el. Uniunea Colonială ne-a trimis pe o altă planetă decât ne aşteptaserăm să mergem. A făcut acest lucru pentru că a aflat că o coaliţie de rase extraterestre numită Conclavul plănuia să ne împiedice s-o colonizăm, cu forţa dacă este necesar. Nu există nicio îndoială că ne-ar fi aşteptat în clipa când am fi făcut saltul. Aşa că am fost trimişi altundeva: pe o cu totul altă planetă. Ne aflăm acum deasupra adevăratului Roanoke. — Nu suntem în primejdie deocamdată, continuă John. Dar Conclavul ne caută. Dacă ne găseşte, o să încerce să ne ia de-aici, din nou, probabil prin forţă. Dacă nu ne poate scoate, va distruge colonia. Suntem în siguranţă acum, dar n-o să vă mint: suntem vânaţi! — Du-ne înapoi! strigă cineva. Se auziră murmure de încuviinţare. — Nu ne putem întoarce, replică John. Căpitanul Zane a fost împiedicat de la distanţă să ajungă la sistemele de control ale lui Magellan de către Forţele Coloniale de Apărare. El şi echipajul lui se vor alătura coloniei noastre. Magellan va fi distrus după ce vom fi aterizat noi şi toate proviziile noastre pe Roanoke. Nu ne putem întoarce. Niciunul dintre noi. Încăperea izbucni în strigăte furioase şi discuţii. Tăticul îi linişti până la urmă. — Niciunul dintre noi nu ştia despre asta. Eu n-am ştiut. Jane n-a ştiut. Nici reprezentanţii coloniilor voastre. Şi cu siguranţă nici căpitanul Zane. Ne-a fost ascuns tuturor în mod egal. Uniunea Colonială şi Forţele Coloniale de Apărare au hotărât, pentru motive pe care le ştiu numai ei, că e mai sigur să ne ţină aici decât să ne ducă înapoi pe Phoenix. Fie că suntem de acord sau nu, cu asta trebuie să ne descurcăm. 839

— Ce-o să facem? se auzi încă o voce din mulţime. Tăticul se uită în direcţia din care venise vocea. — O să facem ce-am venit să facem de la început, răspunse el. O să colonizăm. Înţelegeţi asta: când am ales cu toţii să devenim colonişti, ştiam că există riscuri. Ştiţi cu toţii: coloniile incipiente sunt locuri primejdioase. Chiar şi fără acest Conclav care ne caută, colonia noastră încă ar fi întâmpinat riscul atacului, încă ar fi fost o ţintă pentru alte rase. Nimic din toate astea nu s-a schimbat. Ceea ce s-a schimbat este că Uniunea Colonială a ştiut dinainte cine ne caută şi de ce. Asta le-a permis să ne ţină la adăpost pe termen scurt. Ne dă un avantaj pe termen lung. Pentru că acum ştim ce să facem ca să nu fim găsiţi. Ştim cum să rămânem în siguranţă. Se înmulţiră murmurele din mulţime. Chiar în dreapta mea, o femeie întrebă: — Şi cum o să rămânem în siguranţă? — Reprezentanţii coloniilor voastre or să vă explice. Verificaţi-vă PDAurile; fiecare dintre voi are un loc pe Magellan unde voi şi foştii voştri concetăţeni de planetă vă veţi întâlni cu propriul reprezentant. Ei or să vă explice ce trebuie să facem şi vor răspunde la întrebările pe care-o să le aveţi mai departe. Dar există un lucru în legătură cu care vreau să fie totul foarte limpede. O să am nevoie de cooperare din partea tuturor. O să am nevoie de sacrificii din partea tuturor. Sarcina noastră de a coloniza lumea asta n-ar fi fost niciodată uşoară; acum însă a devenit mult mai grea. Dar o putem face, insistă tăticul, iar forţa cu care o spuse păru să-i surprindă pe câţiva din mulţime. Ceea ce se cere de la noi e greu, dar nu imposibil. O putem face dacă lucrăm împreună. O putem face dacă ştim că ne putem baza unul pe altul. De oriunde-am veni, trebuie să fim cu toţii acum locuitori ai planetei Roanoke. Nu aşa aş fi preferat să se întâmple. Dar aşa o să trebuiască să facem lucrurile să meargă. Putem să facem asta. Trebuie să facem asta. Trebuie s-o facem împreună. *** Am coborât din navetă şi am pus picioarele pe solul lumii noi. Noroiul de pe jos mi se prelinse peste gheată. — Fermecător, am constatat. Am început să merg. Noroiul îmi sugea picioarele. Am încercat să nu mă gândesc la supt ca la o metaforă mai generală. Babar săltă jos din navetă şi începu să adulmece împrejurimile. Măcar el era fericit. 840

În jurul meu, echipajul de pe Magellan trecuse la treabă. Navetele care aterizaseră înainte îşi goleau încărcătura; o altă navetă se pregătea pentru aterizare la o oarecare distanţă. Containerele cu materiale, de mărime standard, erau împrăştiate pe sol. În mod normal, odată ce conţinutul lor era scos, containerele erau trimise înapoi sus cu navetele, pentru a fi refolosite; dacă nu iroseşti, nu duci lipsă. De data asta, nu exista niciun motiv să le ducem înapoi pe Magellan. Nava nu se întorcea; aceste containere nu aveau să fie reumplute vreodată. Şi după cum se întâmplaseră lucrurile, unele dintre aceste containere nici măcar nu aveau să fie vreodată despachetate; noua situaţie de aici de pe Roanoke făcea să nu merite efortul. Dar asta nu însemna că aceste containere nu aveau niciun scop; aveau. Acest scop se afla în faţa mea, la câteva sute de metri depărtare, unde se forma o îngrăditură, una formată din containere. Înăuntrul îngrăditurii urma să fie noua noastră casă temporară: un sătuc deja botezat Croatoan, în care toţi cei două mii cinci sute câţi eram – şi proaspeţii nemulţumiţi din echipajul de pe Magellan – urmau să fie închişi în timp ce tăticul, mămica şi ceilalţi conducători ai coloniei făceau o trecere în revistă a aceste planete noi ca să vadă ce trebuia să facem ca să trăim pe ea. În timp ce priveam, câţiva membri din echipaj mutau unul dintre containere la locul lui în îngrăditură, folosind propulsoarele din partea de sus ca să ducă la locul lui containerul şi apoi oprindu-le şi lăsând containerul să cadă câţiva milimetri până pe pământ, cu o bufnitură. Chiar şi de la distanţa asta, am simţit vibraţia în sol. Orice-ar fi fost în container, era greu. Probabil utilaje agricole pe care nu ne mai era permis să le folosim. Gretchen ajunsese deja acolo cu mult înaintea mea. M-am gândit să alerg ca s-o prind din urmă, apoi însă am observat-o pe Jane apărând din spatele nou-aşezatului container şi vorbind cu unul dintre membrii echipajului de pe Magellan. M-am dus în schimb spre ea. *** Când tăticul vorbea despre sacrificiu, în sens direct vorbea despre două lucruri. Mai întâi: niciun contact între Roanoke şi restul Uniunii Coloniale. Tot ceea ce trimiteam în direcţia Uniunii Coloniale ne putea da de gol, chiar şi o simplă sondă automată de salt plină cu date. În aceeaşi măsură, tot ceea ce ni se trimitea ne putea da de gol. Asta însemna că eram cu adevărat izolaţi: niciun ajutor, niciun fel de provizii, nici măcar 841

corespondenţă de la prieteni şi de la cei dragi rămaşi în urmă. Eram singuri. La început, nici n-a părut un lucru chiar atât de important. La urma urmei, ne-am părăsit deja vechea viaţă, atunci când am devenit colonişti. Ne-am luat rămas-bun de la oamenii pe care nu-i luam cu noi, şi cei mai mulţi ştiam că ar fi trecut foarte multă vreme până să-i mai vedem, dacă aveam să-i mai vedem vreodată. Dar chiar şi cu toate astea, legăturile nu erau complet tăiate. O sondă de salt a fi trebuit să plece din colonie în fiecare zi, ducând scrisori, ştiri şi informaţii înapoi în Uniunea Colonială. Reciproc, o sondă automată ar fi trebuit să sosească zilnic, cu corespondenţă, ştiri, cântece, poveşti şi alte lucruri, ca să simţim că suntem încă parte a omenirii, în ciuda faptului de a fi împotmoliţi într-o colonie, cultivând cereale. Şi acum, nimic din toate astea. Se dusese totul. Ceea ce te izbea mai întâi era lipsa poveştilor, a muzicii şi a spectacolelor noi – un lucru rău dacă erai pasionat de un serial sau de o formaţie înainte de plecare şi sperai să te ţii la curent cu ele – apoi însă îţi dădeai seama că ceea ce conta cu adevărat era faptul că din acel moment n-aveai să mai ştii nimic despre viaţa oamenilor rămaşi pe loc. Nu aveai să ştii dacă bunica ta a murit. Nu aveai să vezi înregistrările pe care prietena ta cea mai bună şi le-a făcut la nuntă, sau să citeşti povestirile pe care o altă prietenă le scria şi se chinuia cu disperare să le publice, sau să vezi poze cu locurile care-ţi plăceau la nebunie, cu oamenii pe care încă îi iubeai stând în prim-plan. Totul se terminase, poate pentru totdeauna. Când ne-a izbit înţelegerea acestui fapt, a făcut-o din plin – dar o lovitură încă şi mai dură a fost când ne-am dat seama că toţi cei la care am ţinut vreodată, oricare dintre noi, nu ştia nimic despre ce ni se întâmplase. Dacă Uniunea Colonială nu avusese de gând să ne spună nouă unde mergem, ca să ducă de nas chestia asta pe nume Conclav, cu siguranţă nu avea de gând să le spună nici celorlalţi că îi păcălea în legătură cu locul unde ne aflam. Toată lumea pe care-o cunoscuserăm vreodată credea că neam pierdut. Unii dintre ei credeau probabil că fuseserăm ucişi. John, Jane şi cu mine nu trebuia să ne facem prea multe griji la capitolul ăsta – fiecare dintre noi însemna familia pentru ceilalţi, toată familia pe care o aveam – dar restul coloniştilor aveau pe cineva care ţinea chiar acum doliu pentru ei. Mama şi bunica lui Savitri trăiau încă; expresia apărută pe chipul femeii când şi-a dat seama că ele credeau probabil că e moartă mă făcu să mă reped s-o îmbrăţişez. 842

Nici măcar nu voiam să mă gândesc cum tratau obinii dispariţia noastră. Speram doar ca ambasadorul Uniunii Coloniale pe lângă obini să fi avut lenjerie curată atunci când obinii veniseră să-l ia la întrebări. Al doilea sacrificiu era şi mai greu. *** — Ai sosit, exclamă Jane în timp ce mă apropiam de ea. Întinse mâna să-l mângâie pe Babar, care venise ţopăind spre ea. — Aşa se pare, am replicat. Mereu e aşa? — Aşa cum? — Mocirlos. Ploios. Frig. Ca naiba. — Am ajuns aici la începutul primăverii. O să tot fie aşa pentru o vreme. Cred însă că lucrurile se vor îmbunătăţi. — Aşa crezi? am întrebat. — Aşa sper, răspunse Jane. Dar nu ştim. Informaţiile pe care le avem despre planeta asta sunt reduse. Uniunea Colonială nu pare să fi făcut o cercetare normală la faţa locului. Şi n-o să putem lansa un satelit ca să urmărim vremea şi climatul. Aşa că trebuie doar să sperăm c-o să fie mai bine. Desigur, ar fi mai bine dacă am şti. Dar speranţa e tot ce-avem. Undei Gretchen? Am făcut semn în direcţia în care-o văzusem plecând. — Cred că-l caută pe tatăl ei, am spus. — Totul e în ordine între voi două? întrebă Jane. Rareori o văd pe vreuna fără cealaltă. — E bine. Cu toţii sunt nervoşi în ultimele zile, mămico. La fel şi noi, bănuiesc. — Ce mai fac ceilalţi prieteni ai tăi? Am ridicat din umeri. — Nu l-am văzut prea mult pe Enzo în ultimele două zile. Cred că-i pică destul de prost ideea că e captiv aici. Nici măcar Magdy n-a reuşit să-l înveselească. M-am dus să-l vizitez de vreo două ori, dar nu vrea să spună prea multe, şi nici nu pot spune că eu eram prea veselă. Totuşi încă îmi trimite poezii. Pe hârtie. Îl pune pe Magdy să le aducă. Magdy nu suportă asta, că veni vorba. Jane zâmbi. — Enzo e un băiat drăguţ. — Ştiu. Cred că n-am ales totuşi un moment prea grozav ca să mă hotărăsc să-l fac prietenul meu. 843

— Ei bine, ai spus-o chiar tu, cu toţii sunt nervoşi în ultimele zile. O să fie mai bine. — Aşa sper, am spus – şi chiar speram. Mă descurcasem cu toanele şi cu deprimarea celor mai buni dintre ei, dar chiar şi eu am limitele mele, şi acum mă apropiam de ele. — Unde-i tăticul? Şi unde-s Hickory şi Dickory? Cei doi coborâseră într-una dintre primele navete, împreună cu mămica şi cu tăticul; între faptul că-i văzusem foarte puţin pe Magellan şi cel că fuseseră plecaţi în ultimele câteva zile, începeam să le simt lipsa. — Pe Hickory şi Dickory i-am trimis să facă o explorare a zonei înconjurătoare, răspunse Jane. Ne ajută să facem o schiţă a terenului. Le dă ceva folositor de făcut şi pe moment îi ţine deoparte din calea celor mai mulţi dintre colonişti. Nu cred că vreunul dintre ei are sentimente prea prietenoase faţă de nonumani în acest moment, şi preferăm să evităm ca cineva să încerce să se ia la bătaie cu ei. Am dat din cap la aceste cuvinte. Oricine ar încerca să se ia la bătaie cu Hickory sau cu Dickory s-ar alege cel puţin cu ceva rupt. Ceea ce nu i-ar face pe cei doi foarte populari, chiar dacă (sau poate mai ales dacă) ar avea dreptate. Mămica şi tăticul erau deştepţi că-i puneau să stea deoparte, deocamdată. — Tatăl tău e cu Manfred Trujillo, zise Jane, vorbind despre tatăl lui Gretchen. Amenajează satul temporar. Îl organizează ca pe o tabără a unei legiuni romane. — Ne aşteptăm la un atac din partea vizigoţilor, am comentat. — Nu ştim din partea cui să ne aşteptăm la un atac, zise Jane. Felul imperturbabil în care vorbise nu mă înveseli cu absolut nimic. — Mă aştept c-o s-o găseşti pe Gretchen împreună cu ei. Intră în tabără şi-o să-i găseşti. — Ar fi mai uşor dac-aş putea doar să dau un semnal pe PDA-ul lui Gretchen şi s-o găsesc în felul ăsta. — Ar fi, fu Jane de acord. Dar n-o să mai putem face aşa ceva. Încearcă să-ţi foloseşti în schimb ochii. Îmi dădu un pupic scurt la tâmplă, apoi se îndepărtă ca să stea de vorbă cu echipajul de pe Magellan. Am oftat şi m-am îndreptat spre tabără ca să-l găsesc pe tăticul. ***

844

Al doilea sacrificiu: chiar şi cel din urmă dispozitiv cu un computer încorporat nu mai putea fi utilizat. Ceea ce însemna că nu puteam folosi cea mai mare parte a lucrurilor pe care le aveam. Motivul era dat de undele radio. Fiecare aparat electronic comunica cu orice alt aparat electronic prin unde radio. Chiar şi undele radio minuscule pe care le emiteau puteau fi însă descoperite dacă cineva căuta destul de intens, aşa cum fuseserăm asiguraţi că o să caute. Dar nu era de-ajuns doar să oprim capacitatea de conectare, din moment ce ni s-a spus că echipamentul nostru folosea unde radio nu numai în exterior, ci şi intern, pentru comunicarea între componentele aparatului. Aparatele noastre electronice nu se puteau împiedica să transmită dovezi că suntem aici, şi dacă cineva ştia ce frecvenţe foloseau ca să funcţioneze, puteau fi detectate pur şi simplu prin transmiterea semnalului care le pornea. Sau aşa ni s-a spus. Nu sunt inginer. Tot ce ştiu este că o cantitate uriaşă dintre echipamentele noastre nu mai puteau fi folosite – nu numai că acum erau inutilizabile, dar deveniseră şi un pericol pentru noi. A trebuit să riscăm să folosim acest echipament ca să aterizăm pe Roanoke şi să amenajăm colonia. Nu prea puteam să ajungem la sol cu navetele fără să folosim electronica; coborârea n-ar fi fost o problemă, dar aterizările ar fi fost destul de complicate (şi dezastruoase). Dar odată ce totul a ajuns la locul stabilit, s-a terminat. Am rămas pe întuneric, şi tot ce aveam în containerele cu aparatură electronică urma să rămână în acele containere. Poate pentru totdeauna. Asta includea servere de date, monitoare pentru divertisment, utilaje agricole moderne, aparate ştiinţifice, ustensile de bucătărie, vehicule şi jucării. Plus PDA-uri. Acesta nu a fost un anunţ prea popular. Cu toţii aveau PDA-uri, şi cu toţii îşi păstrau viaţa în ele. PDA-urile erau locul unde îţi stocai mesajele, corespondenţa, filmele, muzica şi lecturile. Erau felul în care ţineai legătura cu prietenii şi jucai jocuri cu ei. Felul în care făceai înregistrări audio şi video. Felul în care împărţeai lucrurile pe care le îndrăgeai, cu oamenii care-ţi plăceau. PDA-ul era creierul exterior al tuturor. Şi, brusc, ne-am trezit fără ele; absolut toate PDA-urile răspândite printre colonişti – ceva mai mult de unul de persoană – au fost adunate şi inventariate. Unii au încercat să le ascundă; cel puţin un colonist a încercat să-l ia la bătaie pe membrul echipajului care fusese însărcinat să le adune. Acel colonist a petrecut noaptea în arestul de pe Magellan, prin amabilitatea căpitanului Zane; potrivit zvonurilor, căpitanul a coborât 845

temperatura în arest şi colonistul a aşteptat ziua următoare neputând să adoarmă din cauza tremuratului. Îl înţelegeam pe colonist. Trecuseră deja trei zile fără PDA şi încă mă surprindeam întinzându-mă după el, când voiam să vorbesc cu Gretchen, sau să ascult nişte muzică, sau să verific dacă Enzo mi-a trimis ceva, sau oricare dintre cele o sută de lucruri diferite pentru care îmi foloseam PDAul în fiecare zi. Bănuiam că o parte din motivul pentru care oamenii erau atât de irascibili era şi faptul că le fusese amputat creierul extern; nu-ţi dai seama cât de mult îţi foloseşti PDA-ul până când idiotul de obiect nu dispare… Eram cu toţii furioşi că nu mai aveam PDA-uri, dar în adâncul minţii mă urmărea senzaţia aceea sâcâitoare că unul dintre motivele pentru care oamenii se dovedeau atât de nervoşi în legătură cu PDA-urile era acela că îi împiedica să se gândească la faptul că atât de multe dintre utilajele de care aveam nevoie ca să supravieţuim nu mai puteau fi folosite deloc. Nu poţi să deconectezi pur şi simplu computerele de la utilajele agricole; nu merg fără ele, fac prea mult parte din maşină. Ar fi ca şi cum ţi s-ar scoate creierul şi te-ai aştepta ca trupul să se descurce fără el. Nu cred că exista cineva care să vrea cu adevărat să se gândească la cât de adânc eram băgaţi în bucluc. De fapt, un singur lucru avea să ne ţină pe toţi în viaţă: cei două sute cincizeci de menoniţi coloniali care făceau parte din colonia noastră. Religia lor îi făcuse să continue să folosească tehnologie demodată şi arhaică; niciunul dintre utilajele lor nu avea computere, şi numai Hiram Yoder, reprezentantul coloniei lor, folosise cât de cât un PDA (şi numai atunci, mi-a explicat tăticul, ca să rămână în contact cu alţi membri ai consiliului colonial). Lucrul fără electronică nu însemna o pierdere pentru ei; aşa trăiau ei. Acest lucru făcuse din ei nişte ciudaţi pe Magellan, în special printre noi, adolescenţii. Dar acum urma să ne salveze. Asta nu liniştea pe nimeni. Magdy şi câţiva dintre prietenii lui mai puţini atrăgători arătau spre menoniţii coloniali ca spre o dovadă că Uniunea Colonială plănuise tot timpul ăsta să ne izoleze şi păreau să-i deteste pentru asta, ca şi cum ei ar fi ştiut tot timpul, mai degrabă decât să fie la fel de surprinşi ca noi toţi. Astfel ni s-a confirmat faptul că metoda lui Magdy de a reacţiona la stres era să se înfurie şi să caute încăierări inexistente; bătaia aproape stârnită la începutul călătoriei nu era doar o întâmplare. 846

Magdy se înfuria când era stresat. Enzo devenea retras. Gretchen devenea irascibilă. În ceea ce mă priveşte, eu nu eram pe de-a-ntregul sigură cum mă simţeam. *** — Eşti zăpăcită, îmi spuse tăticul. Stăteam lângă cortul care reprezenta noua noastră casă temporară. — Prin urmare, aşa devin, am replicat. L-am urmărit pe Babar hoinărind prin zonă, căutând locuri în care să-şi marcheze teritoriul. Ce pot să spun… E câine. — Nu pricep, comentă tăticul. I-am explicat cum se comportau prietenii mei de când ne pierduserăm. — O, bine. E de înţeles… Ei bine, dacă te consolează în vreun fel, dacă aş avea timp să fac orice altceva decât să muncesc, cred că aş fi şi eu zăpăcit. — Sunt entuziasmată că e o trăsătură de familie. — Nici măcar nu putem da vina pe genetică. Se uită în jur. Peste tot în jurul nostru se aflau containere de marfă, teancuri de corturi acoperite cu prelate şi sfoară topometrică, blocând locul unde se vor afla străzile noului nostru orăşel. Apoi întoarse din nou ochii spre mine. — Ce crezi? — Cred că aşa arată când Dumnezeu face caca. — Păi, da, acum aşa arată. Dar cu multă muncă şi puţină dragoste, ne putem croi drum către a fi o groapă împuţită. Şi ce zi va fi aceea! Am izbucnit în râs. — Nu mă face să râd, am protestat. Încerc să rezolv cu chestia cu zăpăceala. — Îmi pare rău. De fapt nu-i părea rău câtuşi de puţin. Arătă către cortul de lângă al nostru. — Cel puţin, o să fii aproape de prietena ta. Ăsta-i cortul lui Trujillo. El şi cu Gretchen or să locuiască aici. — Bine. Îi prinsesem din urmă pe tăticul, pe Gretchen şi pe tatăl ei; cei doi plecaseră să se uite la pârâul care curgea pe lângă marginea a ceea ce în curând avea să fie aşezarea noastră, ca să găsească cel mai bun loc în care să pună colectorul şi purificatorul de reziduuri. Fără canalizare în interior, cel puţin pentru primele câteva săptămâni, ni se spusese; urma să ne facem 847

nevoile în găleţi. Nici măcar nu pot exprima cât de entuziasmată eram să aud asta. Gretchen îşi dăduse puţin ochii peste cap în faţa tatălui ei când o trăsese după el să se uite la amplasamentele posibile; cred că regreta că venise în primul val. — Cât mai durează până când începem să aducem jos ceilalţi colonişti? am întrebat. Tăticul arătă cu degetul. — Vrem să instalăm întâi perimetrul. Suntem aici de două zile şi nimic primejdios n-a apărut din pădurile alea de-acolo, dar cred că e mai bine să fim în siguranţă, decât să ne pară rău. Scoatem ultimele containere din cală în noaptea asta. Până mâine, ar trebui să avem perimetrul complet îngrădit şi interiorul izolat. Aşa că două zile, cred. În trei zile toată lumea va fi jos. De ce? Te-ai plictisit deja? — Poate, am răspuns. Babar venise către mine şi rânjea, cu limba atârnând şi labele încleiate de noroi. Îmi dădeam seama că încerca să se hotărască dacă să sară pe două picioare şi să-mi umple bluza de noroi sau nu. I-am transmis telepatic cel mai categoric nici să nu-ţi treacă prin cap şi am sperat că o să fie bine. — Nu că ar fi cât de cât mai puţin plictisitor pe Magellan în momentul ăsta. Tată, lumea e într-o dispoziţie proastă. Nu ştiu, nu mă aşteptam să fie aşa colonizarea. — Nu e, mă asigură tăticul. Suntem un soi de caz excepţional aici. — Oh, atunci să fim la fel ca toţi ceilalţi! — Prea târziu pentru asta, spuse tăticul, apoi făcu semn către cort. Jane şi cu mine am aranjat cortul destul de bine. E mic şi înghesuit, dar e şi aglomerat. Şi ştiu cât de mult îţi place asta. Asta îmi provocă încă un zâmbet. — Trebuie să mă întâlnesc cu Manfred şi apoi să vorbesc cu Jane, dar după aceea putem să luăm cu toţii masa de prânz şi să încercăm să vedem dacă nu ne putem distra puţin. Ce-ar fi să te duci înăuntru şi să te destinzi până când ne întoarcem? Cel puţin în felul ăsta nu trebuie să fii zăpăcită şi bătută de vânt. — Bine. I-am dat tăticului un pupic pe obraz, apoi el a plecat în direcţia pârâului. Am intrat în cort, cu Babar chiar în urma mea. — Drăguţ, i-am spus lui Babar în timp ce mă uitam în jur. Mobilat în stilul plin de gust al Refugiatului Modern. Şi îmi place la nebunie ce-au făcut cu paturile astea pliante. 848

Babar se uită în sus către mine cu rânjetul lui prostesc de câine, apoi sări pe unul dintre paturi şi se tolăni. — Idiotule, am exclamat. Ai fi putut cel puţin să te ştergi pe labe! Babar, remarcabil de nepăsător la critică, căscă şi-apoi închise ochii. M-am dus pe pat lângă el, am scuturat bucăţile mai mari de noroi şi apoi l-am folosit ca pernă. Nu păru să aibă ceva împotrivă. Şi chiar era un lucru bun, din moment ce ocupa jumătate din patul meu. — Ei bine, iată-ne. Sper că-ţi place aici. Babar scoase un soi de sforăit. Bine zis, m-am gândit. *** Chiar şi după ce ni se explică totul, erau încă vreo câţiva care întâmpinau greutăţi când era vorba să le intre în cap că eram izolaţi şi pe cont propriu. În şedinţele de grup conduse de fiecare dintre reprezentanţii coloniali, era întotdeauna câte unul (sau unii) care spuneau că lucrurile nu puteau fi atât de rele pe cât pretindea tăticul că sunt, că trebuia să existe vreo cale pentru noi să rămânem în legătură cu restul omenirii, sau cel puţin să ne folosim PDA-urile. Atunci au trimis reprezentanţii coloniilor fiecărui colonist ultimul fişier pe care urmau să-l primească PDA-urile lor. Era un fişier video, filmat de către Conclav şi trimis tuturor celorlalte rase din secţiunea noastră de spaţiu. În el, conducătorul Conclavului, pe nume generalul Gau, stătea pe o înălţime care domina o mică aşezare. Când am văzut pentru prima oară filmul, am crezut că era o aşezare umană, dar ni s-a spus că era o aşezare de colonişti whaizi, aceştia fiind o rasă despre care nu ştiam nimic. Ceea ce ştiam era că locuinţele şi clădirile lor arătau ca ale noastre, sau destul de asemănătoare ca să nu conteze. Acest general Gau rămase pe înălţime destul de mult ca să te întrebi la ce se uita într-acolo în jos, către aşezare, iar aşezarea dispăru, transformată în cenuşă şi foc de către ceea ce păreau o mie de raze de lumină plonjând în jos din ceea ce ni se spuse că erau sute de nave spaţiale plutind la mare înălţime deasupra coloniei. În numai câteva secunde, nu mai rămase nimic din colonie sau din cei care locuiau în ele, în afară de o coloană de fum care se înălţa către cer. Nimeni nu mai puse la îndoială după aceea înţelepciunea deciziei de a ne ascunde. Nu ştiu de câte ori am urmărit filmul cu atacul Conclavului; trebuie să fi fost de câteva zeci de ori înainte ca tăticul să vină la mine şi să mă pună sămi predau PDA-ul – niciun privilegiu doar pentru că eram copilul 849

conducătorului coloniei. Dar nu mă uitam din cauza atacului. O, bine, ar trebui să spun că nu vedeam chiar asta când mă uitam. Ceea ce priveam era silueta care stătea pe înălţime. Creatura care ordonase atacul. Cea care avea pe mâini sângele unei întregi colonii. Mă uitam la acest general Gau. Mă întrebam ce gândea când a dat ordinul. A simţit regret? Satisfacţie? Plăcere? Durere? Am încercat să-mi închipui ce-ar însemna să ordoni moartea a mii de oameni nevinovaţi. Eram fericită că nu puteam să concep aşa ceva. Eram îngrozită că acest general putea. Şi că era acolo, afară. Vânându-ne.

TREISPREZECE La două săptămâni după ce am aterizat pe Roanoke, Magdy, Enzo, Gretchen şi cu mine ne-am dus la o plimbare. — Aveţi grijă unde aterizaţi, ne avertiză Magdy. Sunt nişte bolovani mari aici jos. — Grozav, comentă Gretchen. Îşi aprinse lanterna de buzunar – tehnologie acceptabilă, nicio componentă computerizată în ea, doar un LED de modă veche – şi o îndreptă spre pământ, căutând un loc unde să aterizeze, şi apoi sări de pe marginea zidului de containere, ţintind spre locul preferat. Enzo şi cu mine am auzit un uf când ajunse jos, apoi o mică înjurătură. — Ţi-am spus să ai grijă unde aterizezi, zise Magdy, îndreptându-şi lanterna spre ea. — Taci din gură, Magdy, îl apostrofă Gretchen. Nici măcar n-ar trebui să fim aici. O să ne bagi pe toţi în încurcătură. — Mda, bine, replică Magdy. Cuvintele tale ar avea mai multă autoritate morală dacă n-ai fi de fapt aici, cu mine. Mută cu o smucitură lumina lanternei de la Gretchen către mine şi Enzo, care stăteam încă sus, pe zidul de containere. — Voi doi aveţi vreun plan să veniţi cu noi? — Vrei să încetezi, te rog, cu lanterna? exclamă Enzo. Patrula o să ne vadă. — Patrula e pe partea cealaltă a zidului de containere, zise Magdy. Deşi, dacă nu vă grăbiţi, asta n-o să mai dureze prea mult. Aşa că… mişcaţi-vă! Aprinse şi stinse repede lanterna pe faţa lui Enzo, dând naştere unui efect stroboscopic enervant. Enzo oftă şi alunecă de pe zidul de containere; 850

am auzit bufnitura înăbuşită o secundă mai târziu. Mai rămâneam eu; mam simţit brusc prea expusă în vârful containerelor care formau îngrăditura defensivă din jurul sătucului nostru – şi în acelaşi timp frontiera dincolo de care nu ne era permis să mergem în timpul nopţii. — Haide, şopti Enzo în sus, spre mine. El, cel puţin, îşi aducea aminte că n-ar fi trebuit să fim afară şi-şi modulă vocea corespunzător. — Sari jos. Te prind eu. — Te-ai prostit? am întrebat, tot în şoaptă. O să sfârşeşti cu pantofii mei în orbite. — A fost o glumă, zise Enzo. — Bine, am răspuns. Nu mă prinde. — Doamne, Zoë, exclamă Magdy, clar fără să şoptească. Vrei să sari odată? Am sărit de pe zidul de containere, la vreo trei metri de vârf, şi m-am rostogolit puţin când am ajuns jos. Enzo îndreptă lanterna spre mine şi-mi întinse mâna să mă ridic. Am luat-o şi m-am uitat pieziş la el, iar el m-a tras sus. Apoi mi-am îndreptat propria mea lanternă în direcţia unde era Magdy. — Nesuferitule, i-am zis. Magdy ridică din umeri. — Hai, replică el şi porni de-a lungul perimetrului zidului către destinaţia noastră. După câteva minute, ne aţinteam cu toţii fasciculele lanternelor într-o gaură. — Oho! exclamă Gretchen. Tocmai am încălcat regula stingerii şi am riscat să fim împuşcaţi din greşeală pentru asta de către garda de noapte. O gaură în pământ. Aleg următoarea excursie pe teren, Magdy. Magdy pufni şi îngenunche în gaură. — Dacă ai fi atentă vreodată la ceva, ai şti că această gaură a stârnit panică în rândul consiliului. Ceva a săpat asta acum două nopţi, în timp ce patrula nu se uita. Ceva a încercat să intre în colonie de aici, de afară. Îşi luă lanterna şi o mută în susul celui mai apropiat container până când zări ceva. — Uite. Sunt zgârieturi pe container. Ceva a încercat să treacă pe sus şi, când n-a reuşit, a încercat pe dedesubt. — Aşadar, ceea ce spui este că ne aflăm aici, afară, acum, cu o ceată de animale de pradă, am constatat. 851

— Nu trebuie să fie un animal de pradă, spuse Magdy. Poate e doar o creatură căreia îi place să sape. Am mutat lumina din nou sus, pe urmele de gheare. — Da asta-i o teorie rezonabilă. — N-am fi putut vedea asta în timpul zilei? întrebă Gretchen. Când am putea vedea lucrurile care sar să ne mănânce? Magdy puse lumina pe mine. — Mama ei şi-a pus oamenii de la securitate să umble pe lângă ea toată ziua. Nu lăsau pe nimeni să se apropie. În plus, indiferent cine a făcut gaura asta, a plecat de mult. — O să-ţi aduc aminte că ai zis asta, atunci când ceva o să-ţi sfâşie gâtlejul, îl avertiză Gretchen. — Linişteşte-te, răspunse Magdy. Sunt pregătit. Şi oricum, gaura asta e doar primul act. Tatăl meu e prieten cu unii dintre tipii de la securitate. Unul dintre ei i-a spus că, doar cu puţin înainte de a închide totul pentru noapte, au văzut o turmă de fanţi din aceia în pădure. Eu zic să ne ducem să ne uităm. — Ar trebui să ne întoarcem, vorbi Enzo. Nici măcar n-ar trebui să fim aici, Magdy. Dacă ne găsesc afară, o să ne aştepte iadul pe toţi. Putem vedea fanţii mâine. Când soarele e sus pe cer şi chiar îi putem vedea. — Mâine or să fie treji şi or să pască, spuse Magdy. Şi nici vorbă să putem face altceva decât să ne uităm la ei cu binoclul. Magdy arătă din nou spre mine. — Daţi-mi voie să vă aduc aminte că părinţii ei ne ţin zăvorâţi de două săptămâni, aşteptând să descopere dacă ceva ne-ar putea azvârli de pe planeta asta. — Sau dacă ne-ar putea omorî, am completat. Ceea ce ar fi o problemă. Magdy alungă ideea cu un gest al mâinii. — Ceea ce spun eu este că dacă vrem cu adevărat să vedem chestiile astea – chiar să ajungem destul de aproape ca să ne putem uita bine la ele – trebuie s-o facem acum. Dorm cu toţii, nimeni nu ştie că am plecat şi o să ne întoarcem înainte ca cineva să ne simtă lipsa. — Tot cred că ar trebui să ne întoarcem, insistă Enzo. — Enzo, ştiu că asta îţi ia din timpul preţios petrecut cu prietena ta, zise Magdy, dar credeam că s-ar putea să vrei să explorezi şi altceva decât amigdalele lui Zoë, măcar de data asta. Magdy era foarte norocos că nu se afla în raza de acţiune a braţului când făcea acest comentariu. Fie a braţului meu, fie a braţului lui Enzo. 852

— Iar eşti un măgar, Magdy, exclamă Gretchen. — Bine, spuse Magdy. Voi duceţi-vă înapoi. Ne vedem mai târziu. Eu am de gând să văd nişte fanţi. Porni către pădure, plimbând fasciculul lanternei prin iarbă (sau planta asemănătoare cu iarba care acoperea pământul) în timp ce mergea. Eu am îndreptat lanterna spre Gretchen. Ea îşi dădu ochii peste cap cu exasperare şi porni după Magdy. După un minut, Enzo şi cu mine ne-am luat după ei. *** Luaţi un elefant. Faceţi-l doar puţin mai mic. Scăpaţi de urechi. Faceţi-i trompa mai scurtă şi cu tentacule la capăt. Întindeţi-i picioarele până când aproape că pare imposibil să-i poată susţine greutatea. Daţi-i patru ochi. Şi apoi faceţi tot felul de alte lucruri stranii corpului său încât nu rămâne decât să spui că arată mai mult ca un elefant decât ca orice altceva la care te-ai putea gândi. Asta-i un fant. În cele două săptămâni în care fuseserăm închişi în satul coloniei, aşteptând semnalul verde ca să începem colonizarea propriu-zisă, fanţii fuseseră zăriţi de câteva ori, fie în pădurea de lângă sat, fie, foarte rar, în porţiunea neîmpădurită dintre sat şi pădure. Apariţia unor fanţi stârnea o goană nebună a copiilor către poarta coloniei (o deschizătură în zidul de containere, care se închidea noaptea), ca să se uite, să caşte gura şi să facă semn cu mâna creaturilor. Mai stârnea şi un val care arăta o nonşalanţă studiată, format din noi, adolescenţii, pentru că şi noi voiam să-i vedem, numai că nu voiam să părem prea interesaţi, din moment ce asta ne-ar fi afectat credibilitatea faţă de toţi prietenii noştri cei noi. Cu siguranţă Magdy n-a dat niciodată niciun indiciu că i-ar fi păsat câtuşi de puţin de fanţi. Se lăsa tras până la poartă de către Gretchen când trecea o turmă, apoi însă petrecea cea mai mare parte a timpului vorbind cu ceilalţi băieţi care erau şi ei bucuroşi să facă să pară că fuseseră traşi către poartă. Totul se reduce la aparenţă, presupun. Chiar şi cei care se străduiau să pară imperturbabili aveau în ei ceva copilăresc. Exista o oarecare dispută în legătură cu faptul dacă fanţii pe care-i vedeam erau un grup local care trăia în zonă, sau dacă văzuserăm mai multe turme care migrau pe aici. N-aveam nici cea mai mică idee care dintre teorii era corectă; eram pe planetă doar de vreo două săptămâni. Şi de la depărtare, toţi fanţii arătau cam la fel. Iar de aproape, aşa cum am descoperit destul de repede, miroseau oribil. 853

— Chiar totul pe planeta asta miroase ca rahatul? îmi şopti Gretchen în timp ce ne uitam în sus la fanţi. Se legănau înainte şi înapoi, foarte încet, ca şi cum ar fi dormit stând în picioare. Cât despre răspunsul la întrebarea ei, unul dintre fanţii cei mai apropiaţi de locul unde ne ascundeam lăsă să-i scape un vânt monumental. Ne-am înecat şi am chicotit în aceeaşi măsură. — Ssst, şopti Enzo. El şi Magdy erau ghemuiţi în spatele altui tufiş înalt, la vreo doi metri de noi, aproape de luminişul unde turma de fanţi se hotărâse să se odihnească pe timpul nopţii. Erau vreo doisprezece, cu toţii dormind şi trăgând vânturi sub stele. Lui Enzo vizita nu părea să-i placă prea mult; cred că era îngrijorat că s-ar putea să trezim fanţii din greşeală. Şi nu era o grijă lipsită de importanţă; picioarele fanţilor arătau ca nişte fuse de la distanţă, dar de aproape era limpede că ar putea zdrobi pe oricare dintre noi fără prea mare efort, iar aici erau doisprezece fanţi. Dacă i-am trezi şi ar intra în panică, am putea sfârşi transformaţi în carne tocată. Cred că era încă puţin îmbufnat pentru comentariul despre „explorarea amigdalelor”. Magdy, în felul lui obişnuit, nu tocmai fermecător, îl tachinase pe Enzo încă de când el şi cu mine începuserăm să ne întâlnim oficial. Zeflemelele apăreau şi dispăreau în funcţie de cum mergea relaţia lui Magdy cu Gretchen în momentul respectiv. Bănuiam că în acel moment Gretchen îl ţinea la distanţă. Uneori cred că aş avea nevoie de un grafic sau poate de o diagramă ca să pricep cum se înţeleg cei doi. Încă unul dintre fanţi dădu drumul unei încărcături epice de flatulenţă. — Dacă mai stăm aici, o să mă sufoc, i-am şoptit lui Gretchen. Ea dădu din cap şi-mi făcu semn să mă duc după ea. Ne-am furişat către locul unde stăteau Enzo şi Magdy. — Putem pleca acum? îi şopti Gretchen lui Magdy. Ştiu că probabil te încântă mirosul, dar noi, ceilalţi, suntem pe cale să pierdem cina. Şi am stat aici destul de mult încât cineva să înceapă să se întrebe unde ne-am dus. — Un minut, ceru Magdy. Vreau să ajung mai aproape de unul dintre ei. — Glumeşti, exclamă Gretchen. — Am ajuns până aici…, insistă Magdy. — Chiar eşti un idiot uneori, ştii? comentă Gretchen. Nu te duci pur şi simplu către o turmă de animale sălbatice ca să le saluţi. Or să te omoare. — Sunt adormite, protestă Magdy. — N-or să mai fie dacă te duci de-a dreptul în mijlocul lor. 854

— Nu sunt chiar atât de prost, replică Magdy, cu şoapta devenind cu atât mai sonoră cu cât se enerva mai tare. N-o să fie nicio problemă. Încetează cu grijile. Înainte ca Gretchen să apuce să riposteze, Enzo ridică mâna să-i liniştească pe amândoi. — Uite, spuse el, şi arătă undeva spre mijlocul luminişului. Unul dintre ei se trezeşte. — O, minunat, exclamă Gretchen. Fantul în discuţie îşi scutură capul şi apoi îl ridică, întinzându-şi larg tentaculele de pe trompă. Le flutură dintr-o parte în alta. — Ce face? l-am întrebat pe Enzo. El ridică din umeri. Nu era expert în fanţi mai mult decât mine. A mai mişcat un timp din tentacule, într-un arc mai larg, apoi mi-a trecut prin minte ce făcea. Mirosea ceva. Ceva ce n-ar fi trebuit să fie acolo. Fantul mugi, nu din trompă, ca un elefant, ci din gură. Toţi ceilalţi fanţi se treziră instantaneu şi începură să se mişte. M-am uitat pieziş spre Gretchen. O, rahat, am mimat din buze. Ea încuviinţă şi se uită înapoi peste umăr la fanţi. M-am întors spre Magdy, care devenise brusc foarte mic. Nu cred că acum mai voia să se apropie vreun pic. Fantul cel mai apropiat de noi se întoarse brusc şi se frecă de tufişul în spatele căruia ne ascundeam. I-am auzit bufnitura piciorului când animalul se mută într-o nouă poziţie. Am hotărât că era timpul să mă mişc, dar trupul îmi nesocoti hotărârea, din moment ce nu-mi lăsă controlul picioarelor. Eram încremenită pe loc, ghemuită în spatele unui tufiş, aşteptând să fiu călcată în picioare. Ceea ce nu se întâmplă niciodată. O secundă mai târziu, fantul dispăru, luând-o la fugă în aceeaşi direcţie ca şi restul turmei: cât mai departe de noi. Magdy săltă din poziţia chircită şi ascultă turma tropăind în depărtare. — În regulă, vorbi el. Ce-a fost ceea ce tocmai s-a întâmplat? — Credeam că ne-au mirosit, cu siguranţă, am răspuns. Am crezut că ne-au descoperit. — Ţi-am zis că eşti un idiot, îi spuse Gretchen lui Magdy. Dacă ai fi fost acolo când s-au trezit, am fi adunat cu lopata ce-ar mai fi rămas din tine, într-o găleată.

855

Cei doi începură să se răstească unul la altul; m-am răsucit să mă uit la Enzo, care se întorsese cu faţa în direcţia opusă celei în care fugiseră fanţii. Avea ochii închişi, dar părea că se concentrează la ceva. — Ce e? am întrebat. Deschise ochii, se uită la mine şi apoi arătă în direcţia spre care se uita. — Vântul vine din direcţia asta. — Bine, am replicat. Nu-i urmăream ideea. — Ai fost vreodată la vânătoare? întrebă Enzo. Am clătinat din cap. — Noi eram contra vântului faţă de fanţi. Vântul sufla mirosul nostru departe de ei. Arătă către locul unde stătuse primul fant care se trezise. — Nu cred că fantul acela ne-ar fi mirosit câtuşi de puţin. Clic! — Bine, am replicat. Acum am priceput. Enzo se întoarse spre Magdy şi Gretchen. — Hei, voi doi! exclamă el. E timpul să plecaţi. Acum! Magdy îndreptă lanterna de buzunar către Enzo şi păru gata să spună ceva sarcastic, apoi prinse expresia de pe chipul lui Enzo în cercul de lumină. — Ce e? — Fanţii n-au fugit din cauza noastră, explică Enzo. Cred că e altceva acolo. Ceva care vânează fanţi. Şi cred că vine încoace. *** E un clişeu al divertismentelor de groază să pui adolescenţi pierduţi în pădure şi să-ţi imaginezi că sunt hăituiţi de ceva oribil aflat chiar în urma lor. Iar acum ştiu de ce. Dacă vrei să te simţi vreodată la limita terorii totale, abjecte, care te face să-ţi verşi maţele, încearcă să-ţi croieşti drum afară dintr-o pădure vreun kilometru-doi, noaptea, cu certitudinea că eşti vânat. Te face să te simţi viu, chiar te face, dar nu într-un fel în care vrei să te simţi viu. Magdy era în frunte, desigur, deşi e discutabil dacă asta se întâmpla pentru că ştia drumul înapoi sau doar pentru că alerga destul de repede pentru ca noi ceilalţi să trebuiască să fugim după el. Gretchen şi cu mine îl urmam, iar Enzo forma ariergarda. O dată am încetinit ca să verific dacă mai e acolo, iar el mi-a făcut semn să alerg mai departe. 856

— Rămâi cu Gretchen, zise el. Apoi mi-am dat seama că rămânea intenţionat în urma noastră, astfel încât, orice ne-ar fi urmărit, să trebuiască să treacă de el mai întâi. L-aş fi sărutat chiar atunci, dacă n-aş fi fost doar un ghem fremătător de adrenalină, fugind cu disperare ca să ajung acasă. — Pe-aici! ne strigă Magdy. Arătă spre o potecă naturală accidentată pe care am recunoscut-o ca fiind cea pe care-o folosisem ca să intrăm în pădure prima dată. Mă concentram să înaintez pe acea potecă, şi atunci ceva se strecură prin spatele lui Gretchen şi mă apucă pe neaşteptate. Am ţipat. Se auzi o bubuitură, urmată de o bufnitură înăbuşită. Enzo se aruncă spre ceea ce mă înşfăcase. O secundă mai târziu, era întins pe solul pădurii, cu pumnalul lui Dickory la gât. Am avut nevoie de mai mult timp decât ar fi trebuit ca să recunosc cine ţinea cuţitul. — Dickory! am ţipat. Opreşte! Dickory se opri. — Dă-i drumul! Nu e un pericol pentru mine! Dickory scoase cuţitul şi se îndepărtă de Enzo. Enzo se depărtă în patru labe de Dickory şi de mine. — Hickory? am strigat. E totul în ordine? De undeva din faţă, am auzit vocea lui Hickory. — Prietenul tău avea un pistol! L-am dezarmat! — Mă sugrumă! l-am auzit pe Magdy. — Dacă Hickory ar fi vrut să te sugrume, n-ai fi putut să vorbeşti! am răspuns. Dă-i drumul, Hickory! — Păstrez pistolul, anunţă Hickory. Se auzi un foşnet în întuneric când Magdy se ridică. — Bine, am zis. Acum, că ne opriserăm din alergat, era ca şi cum cineva trăsese o frână, şi toată adrenalina din corp se scurgea pe la picioare. M-am ghemuit ca s-o împiedic să se reverse. — Nu, nu e bine, replică Magdy. L-am văzut apărând din întuneric, păşind apăsat înspre mine. Dickory se interpuse între mine şi Magdy. Mersul lui Magdy se opri brusc. — E pistolul tatălui meu! Dacă descoperă că lipseşte, sunt ca şi mort! — În primul rând, ce făceai cu pistolul? întrebă Gretchen. Se întorsese în locul unde stăteam eu, cu Hickory urmând-o. 857

— Ţi-am zis că eram pregătit, răspunse Magdy şi apoi se întoarse spre mine. Trebuie să le spui gărzilor tale de corp să fie mai atenţi. Arătă spre Hickory. — Aproape că l-am lăsat fără cap pe ăsta. — Hickory? am întrebat. — N-am fost în niciun pericol serios, replică Hickory cu blândeţe. Atenţia lui părea să fie îndreptată în altă parte. — Vreau pistolul înapoi, se răsti Magdy. Cred că încerca să ameninţe; eşuă când vocea i se frânse. — Hickory o să-i dea pistolul înapoi tatălui tău când o să ajungem înapoi în sat, am zis. Simţeam apropiindu-se o durere de cap provocată de oboseală. — Acum, insistă Magdy. — Pentru numele lui Dumnezeu, Magdy, am răbufnit. Eram dintr-odată foarte obosită şi furioasă. — Vrei te rog să taci din gură cu afurisitul tău de pistol! Ai noroc că nu l-ai omorât pe vreunul dintre noi cu el. Şi ai noroc că nu l-ai nimerit pe vreunul dintre ei – am făcut semn către Dickory şi apoi către Hickory – pentru că atunci tu ai fi mort, iar noi ceilalţi ar trebui să dăm explicaţii despre cum s-a întâmplat. Aşa că taci din gură cu idiotul tău de pistol! Taci şi hai să mergem acasă! Magdy se uită ţintă la, mine, apoi porni tropăind în întuneric, către sat. Enzo îmi aruncă o privire ciudată şi se luă după prietenul lui. — Perfect, am comentat şi mi-am strâns tâmplele între palme. Durerea monstruoasă de cap pe care o prevăzusem sosise, şi era un specimen magnific. — Ar trebui să te întorci în sat, îmi spuse Hickory. — Aşa crezi? am întrebat şi apoi m-am ridicat în picioare şi am plecat hotărâtă către sat, departe de el şi de Dickory. Gretchen, rămasă brusc în compania celor două gărzi de corp ale mele, nu era prea departe în urma mea. *** — Nu vreau s-ajungă la John şi Jane niciun cuvânt despre ce s-antâmplat astă-noapte, i-am spus lui Hickory când el, Dickory şi cu mine am ajuns în sectorul comun al satului. La ora asta din noapte, doar vreo două alte persoane mai hoinăreau peacolo, iar acestea dispărură rapid când Hickory şi Dickory îşi făcură 858

apariţia. Două săptămâni nu fuseseră suficiente ca oamenii să se obişnuiască cu ei. Aveam spaţiul comun numai pentru noi. — Cum spui tu, încuviinţă Hickory. — Mulţumesc, am zis şi am pornit să mă îndepărtez de el, către cortul pe care-l împărţeam cu părinţii mei. — N-ar fi trebuit să te duci în pădure, vorbi Hickory. Asta mă făcu să mă opresc. M-am întors cu faţa la Hickory. — Poftim? — N-ar fi trebuit să te duci în pădure, repetă Hickory. Nu fără protecţia noastră. — Aveam protecţie, am replicat, şi unei părţi a creierului meu nu-i venea să creadă că aceste vorbe chiar mi-au ieşit din gură. — Protecţia ta era un pistol mânuit de cineva care nu ştia să-l folosească. Glonţul pe care l-a tras s-a dus în pământ, la mai puţin de treizeci de centimetri de el. L-am dezarmat pentru că era o ameninţare pentru el însuşi, nu pentru mine. — O să am grijă să-i spun asta. Dar nu contează. N-am nevoie de permisiunea ta, Hickory, ca să fac ce poftesc. Tu şi cu Dickory nu sunteţi părinţii mei. Iar în tratatul vostru nu scrie că-mi puteţi impune ce să fac. — Eşti liberă să faci ce doreşti. Dar ţi-ai luat riscuri inutile, atât mergând în pădure cât şi pentru că nu ne-ai informat despre intenţia ta. — Asta nu v-a împiedicat să veniţi după mine. Replica mea a sunat ca o acuzaţie, pentru că eram într-o stare de spirit acuzatoare. — Nu, recunoscu Hickory. — Aşa că v-aţi apucat din proprie iniţiativă să mă urmăriţi când eu nu vam dat permisiunea s-o faceţi. — Da. — Să nu mai faceţi niciodată aşa ceva. Ştiu că intimitatea este un concept străin pentru voi, dar uneori nu vă vreau prin preajmă. Puteţi pricepe asta? Tu – am arătat spre Dickory – aproape că i-ai tăiat gâtul prietenului meu în noaptea asta. Ştiu că nu-l placi, dar asta-i puţin cam mult. — Dickory nu i-ar fi făcut niciun rău lui Enzo, protestă Hickory. — Enzo nu ştie asta, am replicat şi m-am întors spre Dickory. Şi dacă ţiar fi tras o lovitură bună? L-ai fi putut răni doar ca să-l opreşti. N-am nevoie de felul ăsta de protecţie. Şi nici n-o vreau. 859

Hickory şi Dickory rămaseră pe loc tăcuţi, absorbindu-mi furia. După câteva secunde, m-am săturat de asta. — Ei bine, am întrebat. — Fugeai afară din pădure când ai dat peste noi, îi aminti Hickory. — Da? Şi? Credeam că s-ar fi putut să fim urmăriţi. Ceva a speriat fanţii la care ne uitam, iar Enzo a crezut că putea fi un animal de pradă sau cam aşa ceva. A fost alarmă falsă. Nu era nimic în spatele nostru, altfel ne-ar fi prins din urmă când aţi apărut voi doi de nicăieri şi ne-aţi speriat ca naiba pe toţi. — Nu, vorbi Hickory. — Nu? Nu ne-aţi speriat ca naiba? Dă-mi voie să fiu de altă părere. — Nu, repetă Hickory. Eraţi urmăriţi. — Ce tot vorbeşti acolo? Nu era nimic în urma noastră. — Erau în copaci. Se ţineau după voi pe deasupra. Mergeau înaintea voastră. I-am auzit pe ei, înainte să te auzim pe tine. Mi s-au înmuiat genunchii. — Ei? am întrebat. — De aceea v-am luat cu noi imediat ce v-am auzit venind. Ca să vă protejăm. — Ce erau? — Nu ştim. N-am avut timp să facem nicio observaţie adecvată. Şi credem că împuşcătura prietenului vostru i-a pus pe fugă. — Atunci nu era neapărat ceva care să ne vâneze pe noi. Ar fi putut fi orice. — Poate, acceptă Hickory, în acea manieră neutră căutată pe care o avea când nu voia să mă contrazică. Orice-ar fi, se mişcau odată cu tine şi cu grupul tău. — Băieţi, sunt obosită, am zis, pentru că nu voiam să mă mai gândesc la nimic din toate astea, şi dacă mă mai gândeam – la ideea că o haită de creaturi ne urmărea din copaci – m-aş fi prăbuşit chiar acolo, în sectorul comun. Putem lăsa discuţia asta pe mâine? — Cum doreşti, Zoë. — Mulţumesc, am răspuns şi am pornit către pat, târându-mi picioarele. Şi adu-ţi aminte ce-am stabilit despre faptul de a nu le spune părinţilor. — Nu le vom spune părinţilor. — Şi adu-ţi aminte că am zis să nu mă urmăriţi! Ei nu răspunseră nimic la asta şi am plecat să mă culc. *** 860

L-am găsit pe Enzo în dimineaţa următoare afară din cortul familiei lui, citind o carte. — Oho, o carte adevărată! am exclamat. Pe cine-ai omorât ca s-o obţii? — Am împrumutat-o de la unul dintre copiii menoniţi, răspunse el. Îmi arătă cotorul. — Huckleberry Finn. Ai auzit de ea? — Întrebi o fată de pe o planetă pe nume Huckleberry dacă a auzit de Huckleberry Finn! Speram ca tonul vocii mele, care arăta că nu-mi venea să cred, să transmită şi amuzament. După cât se părea, nu. — Scuză-mă. N-am făcut legătura. Deschise cartea în locul unde citea. — Ascultă, am zis. Voiam să-ţi mulţumesc. Pentru ce-ai făcut astănoapte. Enzo se uită pe deasupra cărţii. — N-am făcut nimic astă-noapte. — Ai rămas în urma lui Gretchen şi a mea. Te-ai aşezat între noi şi orice-ar fi fost ceea ce ne urmărea. Voiam doar să ştii că am apreciat gestul. Enzo ridică din umeri. — Nu că ne-ar fi urmărit ceva, până la urmă. M-am gândit să-l pun la curent cu ceea ce-mi spusese Hickory, dar mam stăpânit. — Şi când ceva a venit spre voi, era în faţa mea. Aşa că n-am fost de prea mare folos de fapt. — Mda, că veni vorba… Voiam să-mi cer scuze pentru asta. Pentru chestia cu Dickory. Nu ştiam prea bine cum să pun problema. Îmi închipuiam că n-ar fi sunat prea bine Scuză-mă pentru când garda mea de corp extraterestră aproape că ţi-a tăiat capul cu un cuţit. — Nu-ţi face griji, spuse Enzo. — Nu-mi fac, am replicat. — Chiar nu. Garda ta de corp şi-a făcut treaba. Vreme de o secundă, mi s-a părut că Enzo ar fi vrut să mai spună ceva, apoi însă înclină capul şi se uită la mine de parcă aştepta să termin indiferent ce făceam în acel moment, ca să se poată întoarce la cartea lui foarte importantă. 861

Mi-a trecut brusc prin cap că Enzo nu-mi mai scrisese nicio poezie de când coborâserăm pe Roanoke. — Bine atunci, am spus, neconvingător. Bănuiesc că o să ne vedem ceva mai târziu. — Sună bine, răspunse Enzo, apoi îmi făcu un semn prietenos cu mâna şi-şi băgă nasul în treaba lui cu Huck Finn. Am plecat înapoi la cortul meu, l-am găsit pe Babar înăuntru, m-am dus la el şi l-am luat în braţe. — Felicită-mă, Babar. Cred că tocmai am avut prima ceartă cu prietenul meu. Babar mă linse pe faţă. Asta mai îmbunătăţi lucrurile un pic. Dar nu prea mult.

PAISPREZECE — Nu, cânţi încă prea jos, i-am spus lui Gretchen. Pari monotonă. Ai nevoie să începi cu un ton mai sus, sau pe aproape. Uite-aşa… Am reluat partea pe care voiam s-o cânte ea. — Dar aşa cânt, replică Gretchen. — Nu, cânţi mai jos de-atât. — Atunci tu abordezi melodia greşit, protestă Gretchen. Pentru că eu cânt melodia pe care-o cânţi şi tu. Dă-i drumul! Mi-am dres glasul şi am interpretat melodia pe care voiam s-o cânte ea. O imită perfect. M-am oprit din cântat şi am ascultat-o pe Gretchen. Era monotonă. — Ei, ce prostie, am comentat. — Ţi-am spus eu. — Dacă aş putea să te pun să auzi cântecul, ai auzi melodia şi ai cântao. — Dacă ai putea să mă pui să aud cântecul, n-am încerca să-l cântăm deloc. L-am asculta doar, ca nişte fiinţe umane civilizate. — Bine zis, am fost de acord. — Nimic nu-i bine în legătură cu asta, ripostă Gretchen. Ţi-o jur, Zoë. Ştiam că venirea într-o colonie nouă urma să fie dificilă. Eram gata pentru asta. Dar dacă aş fi ştiut că or să-mi ia PDA-ul, era foarte posibil să rămân pe Erie. Dă-i drumul, zi că sunt superficială. — Eşti superficială. 862

— Acum zi că mă înşel. Dacă îndrăzneşti… Nu i-am spus că se înşală. Ştiam cum se simte. Da, era superficial să recunoşti că-ţi lipsea PDA-ul. Dar când îţi petrecuseşi întreaga viaţă fiind capabil să faci să apară tot ce doreai pe un PDA, ca să te distrezi – muzică, filme, cărţi şi prieteni –, atunci când trebuia să te desparţi de el te simţeai mizerabil. Cu adevărat mizerabil. Mizerabil cam ca în „captiv pe o insulă pustie cu nimic altceva în afară de nuci de cocos ca să le ciocneşti”. Pentru că nu exista nimic cu care să le înlocuim. Da, menoniţii coloniali îşi aduseseră mica lor bibliotecă de cărţi tipărite, dar cea mai mare parte a acesteia consta din biblii, manuale agricole şi câteva „clasice”, dintre care Huckleberry Finn era unul dintre cele mai recente volume. Cât despre muzică şi divertismente populare, ei bine, nu aveau o legătură prea mare cu asta. Îţi dădeai seama că vreo câţiva dintre adolescenţii menoniţi coloniali credeau că e amuzant să ne privească pe noi, ceilalţi, trecând prin privarea de divertisment. Nu părea foarte creştinesc din partea lor, trebuie să spun. Pe de altă parte, nu ei erau cei a căror viaţă fusese modificată drastic prin aterizarea pe Roanoke. Dacă aş fi fost în locul lor şi aş fi văzut o ceată întreagă de alţi indivizi plângându-se şi suspinând pentru cât de groaznic era că le fuseseră luate jucăriile, m-aş fi simţit şi eu poate puţin cu nasul pe sus. Am făcut ceea ce fac cu toţii în situaţiile în care duc lipsă de ceva: neam adaptat. Nu citisem nicio carte de când ajunseserăm pe Roanoke, dar eram pe lista de aşteptare pentru un exemplar legat din Vrăjitorul din Oz. Nu existau spectacole de divertisment înregistrate, dar Shakespeare nu dă greş niciodată; era plănuită de sâmbătă într-o săptămână o lectură pe roluri cu A douăsprezecea noapte. Promitea să fie destul de înspăimântătoare – auzisem unele dintre lecturi – dar Enzo citea rolul lui Sebastian şi o făcea destul de bine; şi, ca să spun drept, ar fi fost prima oară când intram în contact cu o piesă a lui Shakespeare – sau orice altă piesă, în afară de spectacolele de la şcoală – pe viu. Şi oricum n-aş fi avut altceva de făcut. Cât despre muzică, ei bine, iată ce s-a întâmplat: nu mai târziu de două zile după aterizare, câţiva dintre colonişti au scos chitare, acordeoane, tobe de mână şi alte asemenea instrumente şi s-au apucat să încerce să cânte împreună. Încercarea merse groaznic, pentru că nimeni nu cunoştea muzica nimănui altcuiva. Semăna cu ceea ce se întâmplase pe Magellan. Aşa că sau apucat să se înveţe unii pe alţii cântecele fiecăruia, apoi unii sosiră să le cânte, iar după aceea alţii apărură să le asculte. Şi aşa se întâmplă că, la 863

capătul spaţiului, fără să observe nimeni, colonia Roanoke reinventă chefurile. Aşa le numea tăticul. I-am spus că era un nume stupid, iar el răspunse că era de acord, dar că celălalt nume pentru asta – „chiolhan” – era şi mai rău. Nu-l puteam contrazice. Chefliii de pe Roanoke (aşa cum îşi spuneau acum) primeau cereri – dar numai dacă persoana care făcea cererea cânta cântecul. Iar dacă muzicienii nu cunoşteau cântecul, trebuia să-l cânţi cel puţin de două ori până când îşi dădeau seama cum să-l imite. Asta duse la o evoluţie interesantă: cântăreţii începură să facă versiuni a capella ale cântecelor lor favorite, mai întâi singuri şi din ce în ce mai des în grupuri, care puteau fi acompaniate de Cheflii sau nu. Devenea un motiv de mândrie pentru oameni să-şi prezinte piesele favorite deja aranjate, astfel încât toţi ceilalţi din public să nu trebuiască să suporte un şir de repetiţii, înainte ca totul să fie demn de ascultat. Se putea spune, cu siguranţă, că unele dintre aceste aranjamente erau mai aranjate ca celelalte, ca să mă exprim politicos, iar unii cântau cu acelaşi control al vocii precum o pisică în ploaie. Dar acum, la vreo două luni după ce se lansaseră chefurile, oamenii începuseră să prindă şpilul. Şi începuseră să vină la chefuri cu cântece noi, aranjate a capella. Unul dintre cântecele cele mai populare la ultimele chefuri fusese „Lasă-mă să conduc tractorul” – povestea unui colonist învăţat să conducă un tractor manual de către un menonit, care, pentru că aceştia erau singurii care ştiau cum să manevreze maşinile agricole necomputerizate, fusese însărcinat să se ocupe de însămânţarea culturilor şi să ne înveţe pe noi, ceilalţi, cum să le folosim utilajele. Cântecul se termina cu un tractor intrând într-un şanţ. Era bazat pe o poveste adevărată. Menoniţii credeau că piesa era destul de hazlie, deşi apăruse cu preţul unui tractor stricat. Cântecele despre tractoare erau foarte departe de ceea ce ascultaserăm înainte, dar, pe de altă parte, ne aflam foarte departe de locurile de unde veneam fiecare dintre noi, în toate sensurile, aşa că poate că asta se potrivea. Şi ca să mă exprim total sociologic, poate că ceea ce însemna acest lucru era că, peste douăzeci sau cincizeci de ani standard, indiferent când se hotăra Uniunea Colonială să ne lase să intrăm în contact cu restul rasei umane, Roanoke urma să aibă propria ei formă muzicală distinctă. Poate că or s-o numească Roanokapella. Sau chefanoke. Sau cumva. Dar în acest moment precis, tot ce încercam să fac era să obţin melodia corectă pe care s-o cânte Gretchen, astfel încât ea şi cu mine să putem merge la următorul chef cu o versiune măcar pe jumătate decentă din 864

„Dimineaţă la Delhi”, ca să-l preia Chefliii. Şi sufeream un eşec mizerabil. Aşa te simţi când îţi dai seama că, în ciuda faptului că un cântec a fost poate favoritul tău dintotdeauna, nu ştii de fapt fiecare întorsătură şi fiecare înfloritură a lui. Şi din moment ce exemplarul meu din cântec se găsea pe PDA-ul pe care nu mai puteam să-l folosesc şi nici măcar să-l am, nu exista niciun mijloc să corectez problema. În afară de cazul… — Am o idee, i-am zis lui Gretchen. — Presupune să înveţi să nu mai cânţi fals? întrebă ea. — Chiar mai bine, am răspuns. Zece minute mai târziu ne aflam în partea cealaltă a Croatoanului, în faţa centrului de informaţii al satului – singurul loc de pe întreaga planetă unde puteai găsi încă un aparat electronic în stare de funcţionare, pentru că interiorul era proiectat să blocheze complet orice semnale radio sau de alt fel. Tehnologia pentru a face acest lucru era, din nefericire, destul de rară pentru ca să fie suficientă doar pentru un container de marfă modificat. Vestea bună era că mai făceau. Vestea proastă era că făceau destulă doar pentru o infirmerie. Uneori viaţa e de rahat. Gretchen şi cu mine ne-am dus în spaţiul de primire, unde era întuneric beznă din cauza materialului de blocare a semnalelor; trebuia să închizi uşa exterioară către centrul de informaţii înainte să poţi deschide uşa interioară. Aşa că, pentru aproximativ o secundă şi jumătate, ne-am simţit de parcă am fi fost înghiţite de moartea sumbră, neagră, fără formă. N-aş recomanda aşa ceva. Apoi am deschis uşa interioară şi am găsit înăuntru un obsedat de calculatoare. Se uită la amândouă, puţin surprins, după care îşi luă înfăţişarea care spunea nu. — Răspunsul e nu, vorbi el, confirmând expresia feţei. — Hai, domnule Bennett, am exclamat. Nici măcar nu ştii ce-avem de gând să cerem… — Păi, să vedem, replică el. Două adolescente – care se nimereşte să fie fiicele unor conducători ai coloniei – se întâmplă să intre în singurul loc din colonie unde se pot juca cu un PDA. Hmm… Au venit oare să implore să se joace cu un PDA? Sau au venit pentru că le face plăcere compania unui bărbat rotofei, de vârstă mijlocie? Nu-i o întrebare grea, domnişoară Perry. — Voiam doar să ascultăm un singur cântec, am spus. O să scapi de noi de pe cap în numai un minut. Bennett oftă. 865

— Ştii, cel puţin de două ori pe zi cuiva exact la fel ca voi îi vine ideea sclipitoare să vină aici şi să întrebe dacă n-aş putea să-l las să împrumute un PDA ca să se uite la un film, să asculte nişte muzică sau să citească o carte. Şi, ah, o să-i ia numai un minut. Nici măcar n-o să observ că e acolo. Şi dacă spun da, atunci alţii or să vină să ceară acelaşi timp. Până la urmă o să petrec atâta timp ajutând oamenii cu PDA-urile lor, încât n-o să mai am timp să fac treaba cu care părinţii tăi, domnişoară Perry, m-au însărcinat. Aşa că spune-mi tu: ce-ar trebui să decid? — Să pui un lacăt? sugeră Gretchen. Bennett se uită pieziş la Gretchen, morocănos. — Foarte amuzant, comentă el. — Ce faci pentru părinţii mei? am întrebat. — Părinţii tăi m-au pus să descopăr şi să imprim, încet şi minuţios, fiecare act diplomatic şi fiecare dosar al administraţiei Uniunii Coloniale, astfel încât să poată apela la ele fără să trebuiască să vină aici şi să mă bată la cap, răspunse Bennett. Într-un fel apreciez asta, dar într-altul mai direct fac asta de trei zile şi probabil o s-o mai fac încă patru. Şi pentru că imprimanta cu care trebuie să lucrez se blochează cu regularitate, chiar are nevoie de cineva care să fie atent la ea. Iar ăsta-s eu. Aşa că asta e, domnişoară Perry: patru ani de educaţie tehnică şi douăzeci de ani de muncă profesională mi-au permis să ajung maimuţoiul unei imprimante în fundul spaţiului. Cu adevărat, ţelul vieţii mele a fost atins! Am ridicat din umeri. — Atunci lasă-ne pe noi, am spus. — Scuză-mă? se miră Bennett. — Dacă nu faci nimic altceva decât să ai grijă să nu se blocheze imprimanta, asta putem face noi în locul tău, am explicat. O să lucrăm pentru tine două ore, şi în schimb ne laşi să folosim două PDA-uri câtă vreme suntem aici. Pe urmă, poţi să faci orice altceva ai nevoie să faci. — Sau să te duci să mănânci de prânz, adăugă Gretchen. Să-i faci o surpriză soţiei. Bennett rămase tăcut pentru un minut, cugetând. — Să vă oferiţi să mă ajutaţi, de fapt. Nimeni n-a mai încercat tactica asta până acum. Foarte abil. — Încercăm şi noi, am replicat. — Şi e ora prânzului, continuă Bennett. Şi nu-i decât de imprimat. — Aşa e, am încuviinţat. 866

— Presupun că dacă încurcaţi îngrozitor lucrurile pe-aici, n-o să fie prea rău pentru mine. Părinţii voştri n-or să mă pedepsească pentru incompetenţa voastră. — Nepotismul lucrează în favoarea ta, am remarcat. — Nu că o să fie vreo problemă, zise Gretchen. — Nu, am fost de acord cu ea. Suntem maimuţoi de imprimantă excelenţi. — În ordine, spuse Bennett, şi se întinse peste masa de lucru ca să apuce PDA-ul. Puteţi folosi PDA-ul meu. Ştiţi cum să umblaţi cu ăsta? I-am aruncat o privire. — Scuză-mă. Bine. Indică o listă de fişiere de pe ecran. — Astea sunt fişierele care trebuie terminate azi. Imprimanta e acolo – făcu semn către capătul celălalt al mesei de lucru – iar hârtia e în cutia aceea. O puneţi în imprimantă, faceţi teanc lângă imprimantă documentele terminate. Dacă se blochează, şi o s-o facă, de câteva ori, trageţi doar foaia afară şi lăsaţi-o să-şi ia singură una nouă. O să retipărească automat ultima pagină la care lucra. În timp ce faceţi asta, vă puteţi conecta la arhiva de divertisment. Am descărcat toate acele fişiere într-un singur loc. — Ai descărcat fişierele tuturor? am întrebat, şi mi-am simţit intimitatea foarte uşor încălcată. — Linişteşte-te, răspunse Bennett. Numai fişierele publice sunt accesibile. Atâta vreme cât ţi-ai criptat fişierele private înainte să-ţi predai PDA-ul, aşa cum ţi s-a spus, secretele tale sunt în siguranţă. Acum, îndată ce accesezi un fişier de muzică, difuzoarele or să pornească. Nu le da prea tare, sau n-o să auzi când se blochează imprimanta. — Ai deja difuzoare instalate? întrebă Gretchen. — Da, domnişoară Trujillo. Mă crezi sau nu, chiar şi bărbaţii rotofei de vârstă mijlocie ascultă muzică. — Ştiu, replică Gretchen. Tatăl meu e mort după muzica lui. — Şi pe acest ton de dezumflare a egoului, o să plec, anunţă Bennett. O să mă întorc peste vreo două ore. Vă rog să nu distrugeţi locul. Şi dacă vine cineva şi întreabă dacă poate să împrumute un PDA, spune-le că răspunsul este nu, fără excepţii. Plecă. — Sper că aici era ironic, am zis. — Nu-mi pasă, replică Gretchen şi întinse mâna după PDA. Dă-mi ăsta. — Hei, am exclamat, ţinându-l departe de ea. Să începem cu începutul! 867

Am pornit imprimanta, am pus fişierele în listă şi apoi am accesat „Dimineaţă la Delhi”. Primele măsuri se revărsară din difuzoare, iar eu leam lăsat să mă pătrundă. Jur că aproape că am plâns. — E uimitor cât de prost îţi aminteşti cântecul ăsta, zise Gretchen cam pe la jumătate. — Sssst! Aici e partea aceea! Văzu expresia de pe chipul meu şi păstră tăcerea până se termină cântecul. *** Două ore nu e destul timp pentru un PDA dacă n-ai mai avut acces de luni de zile la unul. Şi asta-i tot ce-o să spun despre situaţia respectivă. Dar era destul timp pentru ca atât Gretchen cât şi eu să ieşim din centrul de informare simţindu-ne ca şi cum abia petrecuserăm ore întregi la înmuiat într-o plăcută baie fierbinte – ceea ce, dacă ne gândim bine, era încă ceva ce nu mai făcuserăm de luni de zile. — Ar trebui să păstrăm asta pentru noi, observă Gretchen. — Da, am răspuns. Nu vrem ca lumea să-l sâcâie pe domnul Bennett. — Nu-i asta, numai că îmi place să am ceva în plus faţă de ceilalţi, recunoscu Gretchen. — Nu există prea mulţi oameni care să poată duce meschinăria atât de departe. Şi totuşi reuşeşti cumva. Gretchen dădu din cap. — Mulţumesc, doamnă. Şi acum trebuie să mă întorc acasă. I-am promis lui tata că o să plivesc grădina de legume înainte să se întunece. — Distracţie plăcută la scormonitul prin ţărână, i-am urat. — Mulţumesc. Dacă te simţi binevoitoare, te poţi oferi oricând să mă ajuţi. — Lucrez la partea mea malefică. — Aşa să fie. — Dar hai să ne-ntâlnim deseară după cină să exersăm, am propus. Acum, că ştim cum să cântăm partea aceea. — Sună bine, răspunse Gretchen. Sau o să sune, să sperăm. Îmi făcu semn cu mâna şi porni către casă. M-am uitat în jur şi am ajuns la concluzia că astăzi ar fi o zi bună pentru plimbare. Şi a fost. Soarele era sus, ziua luminoasă, în special după două ore în centrul de informare care absorbea lumina, iar Roanoke intrase bine în primăvară – care era de-a dreptul frumoasă, chiar dacă se dovedea că toate florile locale miroseau a carne putredă înmuiată în sos de canal (această 868

descriere o am prin amabilitatea lui Magdy, care reuşea să lege laolaltă câte o frază din când în când). Dar după vreo două luni, nu mai observi mirosul, sau cel puţin accepţi că nu poţi face nimic în privinţa asta. Când toată planeta pute, n-ai decât să te comporţi ca atare. Dar ceea ce o făcea cu adevărat o zi bună de plimbare era felul în care lumea noastră se schimbase în numai două luni. John şi cu Jane ne-au lăsat pe toţi să ieşim din Croatoan nu cu multă vreme după ce Enzo, Gretchen, Magdy şi cu mine am avut expediţia noastră nocturnă, iar coloniştii începuseră să se mute în afara satului, construind case şi ferme, ajutându-i şi învăţând de la menoniţi, responsabili pentru primele noastre culturi care creşteau deja pe câmpuri. Erau modificate genetic ca să crească rapid; urma să avem prima recoltă în viitorul nu prea îndepărtat. Se părea că aveam să supravieţuim până la urmă. Am trecut pe lângă aceste case şi câmpuri noi, făcându-le semn cu mâna, din mers, oamenilor întâlniţi în cale. Până la urmă, am depăşit ultima fermă şi am traversat o mică înălţime. Pe partea cealaltă a ei, nimic altceva decât iarbă, tufişuri şi pădurea, formând o linie într-o parte. Această înălţime era destinată să facă parte dintr-o nouă fermă, iar alte ferme şi păşuni urmau să fragmenteze mica vale încă şi mai mult. E nostim cum chiar şi două mii de fiinţe umane puteau începe se schimbe un peisaj. Dar în acel moment nu exista o altă persoană acolo, în afară de mine; era locul meu personal, atâta vreme cât dura. Al meu şi numai al meu. Ei, şi din când în când, al meu şi al lui Enzo. M-am întins pe spate, m-am uitat la norii de pe cer şi am zâmbit în sinea mea. Poate că ne ascundeam la capătul cel mai îndepărtat al galaxiei, dar chiar acum, în acest moment, lucrurile stăteau destul de bine. Poţi fi fericit oriunde, dacă priveşti din punctul de vedere corect. Şi dacă ai capacitatea de a nu băga în seamă mirosul unei planete întregi. — Zoë, rosti o voce în spatele meu. Am sărit ca arsă şi apoi i-am văzut pe Hickory şi Dickory. Tocmai veniseră peste înălţime. — Nu faceţi asta! am exclamat şi m-am ridicat. — Dorim să vorbim cu tine, vorbi Hickory. — Puteaţi să vorbiţi acasă, l-am apostrofat. — Aici e mai bine. Ne facem griji. — Griji pentru ce? am întrebat şi m-am sculat în picioare să mă uit la ei. Ceva nu era în ordine cu ei amândoi, şi am avut nevoie de câteva clipe ca să-mi dau seama ce anume. 869

— De ce nu purtaţi modulele de conştiinţă? — Suntem îngrijoraţi din cauza riscurilor tot mai mari pe care ţi le iei în privinţa siguranţei tale, răspunse Hickory la prima, dar nu şi la a doua dintre întrebările mele. Şi pentru siguranţa ta, în sens general. — Adică pentru că sunt aici? Linişteşte-te, Hickory. E plină zi, iar ferma Hentosz e chiar peste deal. N-o să mi se întâmple nimic rău. — Sunt animale de pradă aici. — Sunt ioţi, am replicat, indicând carnivorele de mărimea unor câini pe care-i descoperiserăm pândind în jurul Croatoanului. Pot să mă descurc cu un iot. — Se deplasează în haite. — Nu în timpul zilei. — Nu vii aici numai pe timp de zi. Şi nici nu vii întotdeauna singură. M-am înroşit un pic auzind asta, şi m-am gândit să mă înfurii pe Hickory. Dar nu-şi purta conştiinţa. Dacă m-aş fi înfuriat pe el, n-aş fi rezolvat nimic. — Credeam că v-am spus amândurora să nu mă urmăriţi când vreau să am puţină intimitate, am spus, pe un ton atât de egal pe cât am putut. — Nu te urmărim. Dar nici nu suntem proşti. Ştim unde te duci şi cu cine. Lipsa ta de grijă te pune în pericol, şi nu ne mai permiţi întotdeauna să te însoţim. Nu te putem proteja aşa cum am dori s-o facem, şi cum se aşteaptă de la noi. — Suntem aici de luni de zile, băieţi. N-a existat nici măcar un singur atac asupra nimănui, de către nimic. — Ai fi fost atacată în noaptea aceea în pădure dacă Dickory şi cu mine n-am fi venit să te căutăm. Aceia nu erau ioţi, în copaci, în noaptea aceea. Ioţii nu se pot urca în copaci. — Şi o să observaţi că nu sunt câtuşi de puţin prin preajma pădurii, am replicat şi am fluturat mâna în direcţia lizierei pădurii. Şi orice-ar fi fost acolo, nu pare să iasă până aici, pentru că i-am fi văzut până acum, dac-ar fi ieşit. Am mai fost până în locul ăsta, Hickory. — Nu numai animalele de pradă de aici ne îngrijorează, insistă Hickory. — Nu pricep. — Colonia asta este căutată. — Dacă ai văzut materialul video, o să-ţi aduci aminte că acest grup al Conclavului a distrus colonia aceea din cer. Dacă ne găseşte Conclavul, nici măcar voi nu cred că o să puteţi să faceţi prea multe ca să mă protejaţi. — Nu Conclavul ne preocupă. 870

— Atunci sunteţi singurii, am comentat. — Conclavul nu e singurul care o să caute această colonie. Alţii or s-o caute ca să câştige favoarea Conclavului, sau ca să-i pună acestuia beţe-n roate, sau ca să ia colonia pentru ei. Aceştia n-or să distrugă colonia din cer. Or s-o ia prin metoda standard. Invazie şi măcel. — Ce-i cu voi astăzi? Încercam să le îmbunătăţesc starea de spirit. N-am reuşit. — Şi apoi, mai există problema a ceea ce eşti. — Ce înseamnă asta? — Ar trebui să ştii foarte bine. Nu eşti doar fiica şefilor coloniei. Eşti importantă şi pentru noi. Pentru obini. Acest fapt nu este necunoscut, Zoë. Ai fost folosită ca monedă de schimb toată viaţa. Noi, obinii, te-am folosit ca să negociem cu tatăl tău să ne construiască o conştiinţă. Eşti o condiţie de tratat dintre obini şi Uniunea Colonială. N-avem nicio îndoială că oricine ar ataca această colonie, ar încerca să te ia ca să negocieze cu obinii. Chiar şi Conclavul ar putea fi tentat să facă asta. Sau te-ar omorî ca să ne facă nouă rău. Să ucidă un simbol al nostru… — E o nebunie! — S-a mai întâmplat. — Ce? — Când locuiai pe Huckleberry, au fost nu mai puţin de şase încercări de a te captura sau de a te ucide. Ultima doar cu câteva zile înainte să pleci de pe Huckleberry. — Şi nu mi-ai spus niciodată? — S-a hotărât, atât de către guvernul vostru cât şi de al nostru, că nici tu, nici părinţii tăi nu era nevoie să ştiţi. Erai un copil, iar părinţii tăi voiau să-ţi de o viaţă cât mai puţin ieşită din comun posibil. Obinii doreau să reuşească să le ofere acest lucru. Niciuna dintre încercări nu s-a apropiat câtuşi de puţin de succes. Am oprit-o pe fiecare dintre ele cu multă vreme înainte ca tu să fii pusă în pericol. Şi, în fiecare caz, guvernul obinilor şi-a exprimat neplăcerea faţă de rasele care au comis asemenea atentate la bunăstarea ta. M-am cutremurat auzind. Obinii nu erau o rasă pe care să ţi-o faci duşmană! — Nu ţi-am fi spus deloc – şi am încălcat ordinele în vigoare de a nu face asta – dacă n-ar fi fost situaţia prezentă. Suntem separaţi de sistemele 871

instalate pentru a te ţine la adăpost. Iar tu devii din ce în ce mai independentă în acţiunile tale şi iritată de prezenţa noastră în viaţa ta. Aceste ultime cuvinte mă loviră ca o palmă. — Nu sunt iritată! Vreau doar un timp pentru mine. Îmi pare rău dacă asta vă răneşte. — Nu ne simţim răniţi. Avem responsabilităţi. Felul în care ne îndeplinim aceste responsabilităţi trebuie să se adapteze la împrejurări. Acum facem o asemenea adaptare. — Nu ştiu ce vreţi să spuneţi… — Este timpul să înveţi să te aperi singură, spuse Hickory. Vrei să fii mai independentă faţă de noi, iar noi nu avem toate resursele pe care le aveam cândva ca să-ţi asigurăm siguranţa. Am avut întotdeauna intenţia să te învăţăm să lupţi. Acum, pentru ambele motive, este necesar să începem acest antrenament. — Ce vrei să spui, cum adică să mă înveţi să lupt? — Te vom învăţa să te aperi fizic. Să dezarmezi un adversar. Să foloseşti arme. Să-ţi imobilizezi duşmanul. Să-ţi ucizi duşmanul, dacă e necesar. — Vreţi să mă învăţaţi cum să omor alţi oameni? — Este necesar. — Nu sunt sigură că John şi Jane ar fi de acord cu asta. — Maiorul Perry şi locotenentul Sagan ştiu amândoi să ucidă. În decursul serviciului militar, i-au ucis pe alţii, atunci când s-a dovedit necesar pentru supravieţuirea lor. — Dar asta nu înseamnă că vor să ştiu şi eu. Pe deasupra, nu ştiu dacă eu vreau să ştiu. Spui că trebuie să vă adaptaţi modul de a vă îndeplini responsabilităţile. Foarte bine! Lămuriţi-vă cum să vă adaptaţi. Dar eu n-o să învăţ cum să omor pe altcineva pentru ca voi să simţiţi că faceţi mai bine o treabă pe care nici măcar nu sunt sigură că vreau s-o mai faceţi. — Nu vrei să te apărăm. Sau să înveţi să te aperi singură… — Nu ştiu! am ţipat exasperată. Bine? Detest să-mi fie aruncate în faţă toate astea! Că sunt ceva special care are nevoie să fie apărat! Ei bine, ştii ce? Cu toţii de aici au nevoie să fie apăraţi, Hickory! Toţi suntem în primejdie! În orice clipă, sute de nave ar putea apărea deasupra capetelor noastre să ne omoare pe toţi! M-am săturat de asta! Încerc să uit un pic, din când în când. Asta-i ceea ce făceam aici, înainte ca voi doi să apăreţi şi să stricaţi totul. Aşa că vă mulţumesc foarte mult pentru asta! 872

Hickory şi Dickory nu scoaseră niciun cuvânt. Dacă şi-ar fi purtat conştiinţa, ar fi fost probabil complet nervoşi şi copleşiţi din cauza ultimei izbucniri. Dar ei stăteau doar pe loc, impasibili. Am numărat până la cinci şi am încercat să-mi recapăt controlul. — Uite, am vorbit cu ceea ce speram că este un ton mai rezonabil al vocii. Lăsaţi-mă câteva zile să mă gândesc la asta, bine? Mi-aţi trântit o mulţime de lucruri surprinzătoare, toate deodată. Dă-mi voie să le lămuresc în minte. Încă nu scoteau nicio vorbă. — Bine. Mă duc înapoi. Am trecut în fugă pe lângă Hickory. Şi m-am trezit pe jos. M-am rostogolit şi m-am uitat în sus, la Hickory, nedumerită. — Ce naiba…? am exclamat şi am încercat să mă scol în picioare. Dickory, care se mutase în spatele meu, mă împinse la loc cu duritate peste iarbă şi pământ. M-am dat înapoi în patru labe, îndepărtându-mă de cei doi. — Încetaţi! am zis. Îşi scoaseră pumnalele de luptă şi veniră spre mine. Am scos un ţipăt printre dinţi şi am ţâşnit în sus, alergând cu toată viteza către vârful dealului, spre ferma Hentosz. Dar obinii pot alerga mai repede decât oamenii. Dickory mă depăşi, ajunse în faţa mea şi-şi retrase cuţitul. Am făcut un pas înapoi şi am căzut pe spate în timp ce păşeam. Dickory fandă. Am ţipat, m-am rostogolit din nou şi am luat-o la fugă înapoi, pe panta dealului pe care urcasem. Hickory mă aştepta şi se deplasa ca să mă prindă. Am încercat să simulez că o iau la stânga, dar el nu-mi permise şi mă apucă, strângândumă de antebraţul stâng. L-am lovit cu pumnul drept. Hickory îl respinse cu uşurinţă, apoi, inversând rapid situaţia, mă plesni cu putere peste tâmplă şimi dădu drumul. M-am clătinat spre spate, încremenită. Hickory îmi înconjură un picior cu unul de-al lui şi smuci în sus, ridicându-mă complet de pe pământ. Am căzut pe spate şi am aterizat în cap. O explozie albă de durere mi-a inundat craniul şi tot ce-am mai putut să fac a fost să zac pe spate, năucită. Simţeam o apăsare grea pe piept. Hickory ţinea genunchii peste mine, imobilizându-mă. M-am agăţat de el cu disperare, dar îşi ţinea capul departe de mine, datorită gâtului lung, şi ignora orice altceva. Am strigat 873

după ajutor cât de tare am putut, ştiind că nu mă auzea nimeni, dar am ţipat oricum. M-am uitat peste umăr şi l-am văzut pe Dickory stând deoparte. — Te rog, l-am implorat. Dickory nu spuse nimic. Şi nu putea simţi nimic. Acum ştiam de ce veniseră amândoi să mă vadă fără gulerele de conştiinţă. Am apucat piciorul lui Hickory de pe pieptul meu şi am încercat să-l împing la o parte. El împinse şi mai tare, îmi dădu încă o palmă, care mă dezorientă, ridică cealaltă mână, apoi o trimise spre capul meu într-o mişcare teribilă şi fluidă. Am ţipat. — Eşti nevătămată, zise Hickory la un moment dat. Te poţi ridica. Am rămas pe pământ, fără să mă mişc, cu ochii întorşi către cuţitul lui Hickory, îngropat în pământ atât de aproape de capul meu încât nici nu -mi puteam focaliza ochii pe el. Apoi m-am sprijinit în coate, m-am întors cu spatele la cuţit şi am vomitat. Hickory aşteptă să termin. — Nu ne cerem scuze pentru asta, spuse el. Şi vom accepta orice consecinţe vei considera tu necesare. Să ştii numai atât: n-ai fost vătămată din punct de vedere fizic. E puţin probabil chiar să faci vânătăi. Am avut grijă de asta. Şi totuşi, ai fost la cheremul nostru încă din primele secunde. Alţii care vor veni după tine n-or să arate o asemenea consideraţie. Nu se vor stăpâni. Nu se vor opri. Nu le va păsa câtuşi de puţin de tine. Nu-ţi vor arăta nicio milă. Vor căuta să te ucidă. Şi vor reuşi. Ştiam că n-o să ne crezi, dacă nu făceam decât să-ţi vorbim. Trebuia să-ţi arătăm. M-am ridicat de jos, abia în stare să mă ţin dreaptă, şi m-am îndepărtat de ei cât de bine am putut, dar clătinându-mă. — Să vă ia naiba, am spus. Să vă ia naiba pe amândoi. De acum înainte să nu vă mai apropiaţi de mine! M-am îndreptat înapoi spre Croatoan. De îndată ce picioarele mele au fost în stare, am început să alerg. *** — Hei, exclamă Gretchen, intrând în centrul de informare şi închizând ermetic uşa interioară în urma ei. Domnul Bennett zicea că s-ar putea să te găsesc aici. — Mda, am răspuns. L-am întrebat dacă azi pot să mai fac puţin pe maimuţoiul lui de imprimantă. — Nu te poţi despărţi de muzică? încercă Gretchen să facă o mică glumă. 874

Am clătinat din cap şi i-am arătat la ce mă uitam. — Astea sunt fişiere secrete, Zoë. Rapoarte ale serviciului de informaţii al FCA. O să ai necazuri dacă află vreodată cineva. Iar Bennett, cu siguranţă, n-o să te mai lase aici… — Nu-mi pasă, am replicat, iar vocea mi se schimbă destul pentru ca Gretchen să se uite la mine neliniştită. Trebuie să aflu cât de rău este. Trebuie să ştiu cine-i acolo, în spaţiu, şi ce vor de la noi. De la mine. Uite. Am luat PDA-ul şi am deschis un fişier despre generalul Gau, conducătorul Conclavului, cel care ordonase distrugerea coloniei de pe fişierul video. — Generalul o să ne omoare pe toţi dacă ne găseşte, şi nu ştim aproape nimic despre el. Ce-l împinge pe cineva să facă aşa ceva? Să omoare fiinţe nevinovate? Ce s-a petrecut în viaţa lui ca să-l ducă în punctul unde nimicirea unor planete întregi pare o idee bună? Nu crezi că ar trebui să ştim? Şi nu ştim. Avem statistici despre serviciul lui militar şi asta-i tot. Am aruncat neglijent PDA-ul înapoi pe masă, speriind-o pe Gretchen. — Vreau să ştiu de ce vrea generalul ăsta ca eu să mor. De ce vrea să murim cu toţii. Tu nu? Am dus mâna la frunte şi m-am sprijinit puţin de masa de lucru. — Bine, vorbi Gretchen după câteva clipe. Cred că ai nevoie să-mi spui ce ţi s-a întâmplat astăzi. Pentru că nu erai aşa când te-am lăsat singură, în după-amiaza asta… M-am uitat pieziş la Gretchen, mi-am înăbuşit un hohot de râs, apoi am cedat nervos şi-am început să plâng. Gretchen se apropie să mă îmbrăţişeze; după un timp destul de lung, i-am povestit totul. Şi vreau să spun chiar totul. Rămase tăcută, după ce-am reuşit să mă descarc. — Spune-mi ce crezi, i-am cerut. — Dacă-ţi spun, o să mă urăşti. — Nu vorbi prostii. N-o să te urăsc. — Cred că au dreptate… Hickory şi Dickory. — Te urăsc. — Încetează! spuse împingându-mă uşor. Nu vreau să spun că au avut dreptate să te atace. Aici au întrecut măsura. Dar, şi nu mă înţelege greşit, tu nu eşti o fată obişnuită. — Nu-i adevărat! Mă vezi purtându-mă altfel decât oricine altcineva? Vreodată? Pretind că sunt o persoană specială? M-ai văzut măcar o dată vorbind cu ceilalţi despre ceva din toate astea? 875

— Ei ştiu oricum. — Înţeleg asta. Dar nu vine de la mine. Eu mă străduiesc să fiu normală. — Bine, eşti o fată perfect normală… — Mulţumesc. — O fată perfect normală împotriva căreia au avut loc şase atentate! — Dar nu asta sunt eu, am insistat, împungându-mă cu degetul în piept. Este ceea ce se spune despre mine. Despre ideea altcuiva cu privire la cine sunt. Şi asta nu contează pentru mine. — Ar conta dacă ai fi moartă, replică Gretchen, apoi ridică mâna înainte să apuc să răspund. Şi ar conta pentru părinţii tăi. Ar conta pentru mine. Sunt destul de sigură că ar conta pentru Enzo. Şi se pare că ar conta enorm pentru vreo două miliarde de extratereştri. Gândeşte-te la asta. Dacă cineva chiar se gândeşte să vină după tine, bombardează o planetă. — Nu vreau să mă gândesc la asta. — Ştiu. Dar nu cred că mai ai de-ales. Indiferent ce faci, eşti încă cine eşti, fie că vrei sau nu. Nu poţi schimba acest lucru. Trebuie să te descurci cu starea de fapt. — Mulţumesc pentru mesajul înălţător. — Încerc să dau o mână de ajutor. Am oftat. — Ştiu, Gretchen. Îmi pare rău. Nu vreau să-ţi sar la beregată. Am început doar să obosesc ca viaţa mea să fie formată doar din alegerile altora pentru mine. — Cum anume te face asta diferită de noi toţi? întrebă Gretchen. — Exact asta spuneam. Sunt o fată perfect normală. Mulţumesc pentru că ai observat în sfârşit. — Perfect normală, fu de acord Gretchen. În afară de faptul că eşti regina obinilor. — Te urăsc! Gretchen rânji. *** — Domnişoara Trujillo a spus că voiai să ne vezi, vorbi Hickory. Dickory şi Gretchen, care-i adusese la mine pe cei doi obini, stăteau lângă el. Ne aflam pe dealul unde gărzile mele de corp mă atacaseră în urmă cu câteva zile. — Înainte să spun orice altceva, ar trebui să ştiţi că sunt încă incredibil de furioasă pe voi. Nu ştiu dacă vă voi ierta vreodată pentru că m-aţi atacat, 876

chiar dacă înţeleg de ce-aţi făcut-o şi de ce aţi crezut că trebuia. Vreau să fiu sigură că ştiţi asta. Şi vreau să fiu sigură că o simţiţi. Am arătat către gulerul aparatului de conştiinţă al lui Hickory, fixat în jurul gâtului. — O simţim, replică Hickory, cu vocea tremurând. Simţim destul ca să fi discutat dacă să ne pornim sau nu conştiinţa din nou. Amintirea este aproape prea dureroasă ca s-o putem îndura. Am dat din cap. Voiam să spun bine, dar ştiam că era o greşeală şi că aş regreta dacă aş spune-o. Nu însemna totuşi că nu puteam gândi astfel, cel puţin deocamdată. — N-o să vă cer să vă scuzaţi. Ştiu că n-o s-o faceţi. Dar vreau să-mi daţi cuvântul vostru că n-o să mai faceţi niciodată aşa ceva. — Ai cuvântul nostru, răspunse Hickory. — Mulţumesc. Nu mă aşteptam să mai încerce vreodată o chestie asemănătoare. Soiul ăsta de lucruri merge din prima sau nu merge deloc. Dar nu asta era ideea. Ceea ce voiam era să simt că puteam să am din nou încredere în ei doi. Nu ajunsesem încă până acolo. — O să te antrenezi? întrebă Hickory. — Da. Dar am două condiţii. Hickory aştepta. — Prima este ca şi Gretchen să se antreneze odată cu mine. — Nu ne-am pregătit să antrenăm pe nimeni altcineva în afară de tine. — Nu-mi pasă. Gretchen e prietena mea cea mai bună. N-o să învăţ să mă salvez şi să nu împart asta cu ea. În plus, nu ştiu dacă aţi observat, dar voi doi nu aveţi o formă tocmai umană. Cred că o să mă ajute să exersez cu o altă fiinţă umană, la fel cum o s-o fac împreună cu voi. Dar condiţia asta nu este negociabilă. Dacă n-o antrenaţi pe Gretchen, n-o să mă antrenez nici eu. Asta e alegerea mea. Asta e condiţia mea! Hickory se întoarse spre Gretchen. — Te vei antrena? — Numai dacă o face şi Zoë. E prietena mea cea mai bună, la urma urmei. Hickory se uită pieziş la mine. — Are acelaşi simţ al umorului ca şi tine. — Nu observasem, am comentat. Hickory se întoarse din nou spre Gretchen. 877

— O să fie foarte dificil, o avertiză el. — Ştiu, răspunse ea. Contează pe mine, oricum. — Care e cealaltă condiţie? mă întrebă Hickory. — Fac asta pentru voi doi. Faptul că învăţ să lupt. Nu vreau asta pentru mine. Nu cred că am nevoie. Dar voi credeţi că am nevoie, şi nu mi-aţi cerut niciodată să fac ceva ce nu ştiaţi că e important. Aşa că o să fac. Dar acum trebuie să faceţi şi voi ceva pentru mine. Ceva ce vreau eu… — Ce vrei? întrebă Hickory. — Vreau să învăţaţi să cântaţi, am răspuns, şi am arătat spre Gretchen. Voi ne învăţaţi să luptăm, noi vă învăţăm să cântaţi. Pentru chefuri. — Să cântăm… — Da, să cântaţi. Oamenii se tem încă de voi doi. Şi nu vreau să vă jignesc, dar nu aveţi o personalitate prea debordantă. Dar dacă noi patru putem să cântăm o piesă sau două la chefuri, ar însemna un pas mare înainte pentru ca oamenii să se simtă în largul lor cu voi. — N-am cântat niciodată, spuse Hickory. — Ei bine, nici poveşti n-aţi scris vreodată. Şi totuşi, aţi scris acum una. Este exact la fel. Numai că-i vorba de cântat. După asta, lumea n-o să se mai întrebe de ce Gretchen şi cu mine am plecat cu voi doi. Hai, Hickory, o să ne distrăm! Hickory arăta plin de îndoieli, şi-atunci îmi veni în minte o idee caraghioasă: poate că Hickory e timid. Ceea ce părea aproape ridicol: cineva pe cale să înveţe o altă persoană şaisprezece moduri diferite de a ucide, având trac atunci când trebuie să cânte… — Mi-ar plăcea să cânt, vorbi Dickory. Ne-am întors cu toţii spre Dickory, surprinşi. — Vorbeşte! exclamă Gretchen. Hickory păcăni ceva către Dickory în limba lor nativă; Dickory răspunse la păcănit. Hickory replică, iar Dickory ripostă – puţin prea energic, se părea. După care, Doamne-ajută, Hickory chiar oftă. — O să cântăm, consimţi Hickory. — Excelent, am exclamat. — O să începem antrenamentul mâine. — Bine. Dar hai să începem repetiţia pentru cântec azi. Acum. — Acum? — Sigur că da. Suntem cu toţii aici. Iar Gretchen şi cu mine avem exact cântecul potrivit pentru voi. 878

CINCISPREZECE Următoarele câteva luni fură extrem de obositoare. Dimineaţa devreme: condiţie fizică. — Sunteţi ieşite din formă, ne spuse Hickory – mie şi lui Gretchen – în prima zi. — Minciuni demne de dispreţ, am replicat. — Foarte bine, rosti Hickory şi arătă către liziera de arbori a pădurii, aflată la cel puţin un kilometru depărtare. Vă rog să alergaţi până la pădure cât de repede puteţi. Apoi alergaţi înapoi. Nu vă opriţi până nu vă întoarceţi! Am alergat. Când m-am întors, simţeam că plămânii încearcă să-mi iasă cu forţa în sus, pe trahee, ca să mă plesnească mai bine pentru că-i maltratez. Atât Gretchen, cât şi eu ne-am prăbuşit în iarbă, gâfâind. — Sunteţi ieşite din formă, repetă Hickory. Nu l-am contrazis, şi nu numai pentru că în acel moment eram incapabilă să vorbesc. — Am terminat pentru astăzi. Mâine o să începem cu adevărat exerciţiile pentru condiţie fizică. O să începem încet. El şi cu Dickory plecară, lăsându-ne pe mine şi pe Gretchen să ne închipuim metode de a-i omorî pe Hickory şi Dickory, odată ce aveam să reuşim să forţăm oxigenul să ne intre din nou în corp. Dimineaţa: şcoală, la fel ca toţi ceilalţi copii şi adolescenţi care nu lucrau efectiv la câmp. Cărţi şi materiale în cantităţi limitate însemna că trebuia să le împărţim cu alţii. Eu îmi împărţeam manualele cu Gretchen, Enzo şi Magdy. Asta mergea bine când vorbeam cu toţii între noi, dar mai puţin bine când unii dintre noi erau supăraţi. — Voi două, vreţi vă rog să vă concentraţi? vorbi Magdy, fluturându-şi mâinile în faţa ei şi-a mea. Ar fi trebuit să facem exerciţii de analiză matematică. — Încetează, se răsti Gretchen. Stătea cu capul pe masă. În dimineaţa aceea, avuseserăm exerciţii grele. — Doamne, mi-e dor de-o cafea, adăugă prietena mea, ridicând ochii spre mine. — Ar fi drăguţ să rezolvăm problema asta astăzi, insistă Magdy. — O, ce-ţi pasă! comentă Gretchen. Oricum, nu cred că vreunul dintre noi o să meargă la colegiu. — Tot trebuie s-o facem, zise şi Enzo. 879

— Faceţi-o voi atunci, răspunse Gretchen. Se aplecă şi împinse cartea către cei doi băieţi. — Nu eu sau Zoë trebuie să învăţăm chestia asta. Noi ştim deja. Voi doi aşteptaţi mereu să facem noi treaba, pe urmă daţi doar din cap ca şi cum chiar aţi şti ce facem! — Nu-i adevărat, protestă Magdy. — Adevărat? Bine, încuviinţă Gretchen. Dovedeşte. Impresionează-mă. — Cred că eforturile matinale ale cuiva o fac puţin cam morocănoasă, observă Magdy sarcastic. — Ce vrea să-nsemne asta? am întrebat. — Înseamnă că de când voi două aţi început indiferent ce faceţi acum, aţi fost destul de puţin folositoare, răspunse Magdy. În ciuda a tot ceea ce sugerează Gretchen Morocănoasa, noi doi am fost cei care v-am tras după noi în ultima vreme, şi ştiţi prea bine asta! — Voi ne trageţi după voi la matematică? exclamă Gretchen. Nu prea cred. — Şi la toate celelalte, dulceaţă, zise Magdy. În afară de cazul în care crezi că raportul acela despre primele zile ale Uniunii Coloniale pe care l-a făcut Enzo săptămâna trecută nu se pune. — Asta nu înseamnă „noi”, asta înseamnă Enzo, ripostă Gretchen. Şi mulţumesc, Enzo. Eşti fericit, Magdy? Bine. Acum hai să tăcem cu toţii din gură pe subiectul ăsta. Gretchen puse capul înapoi pe masă. Enzo şi Magdy se uitară unul la altul. — Hei, dă-mi cartea, am zis, întinzând mâna după ea. O să fac problema asta. Enzo împinse cartea către mine, fără să mă privească în ochi. După-amiaza: antrenament. — Aşadar, cum merge antrenamentul? mă întrebă Enzo într-o seară devreme, prinzându-mă din urmă pe când şchiopătam spre casă, după exerciţiile zilei. — Vrei să ştii dacă te pot ucide deja? — Păi, nu… Deşi acum, că pomeneşti de asta, mă faci curios. Poţi? — Depinde, am răspuns, cu ce îmi ceri să te omor. După asta urmă o tăcere stânjenitoare. — Asta a fost o glumă, am adăugat. — Eşti sigură? 880

— Astăzi nici măcar n-a venit vorba despre cum să omorâm pe cineva, am schimbat subiectul. Am petrecut ziua învăţând cum să ne mişcăm fără zgomot. Ştii tu… Să evităm să fim prinse. — Sau să te furişezi undeva. Am oftat. — Da, bine, Enzo. Să mă furişez în preajma a tot felul de creaturi. Să le ucid. Pentru că îmi place să ucid. Să ucid şi iar să ucid, asta-s eu. Mica Zoë-Înjunghie-Tot… Am grăbit pasul. Enzo mă ajunse din urmă. — Iartă-mă. N-a fost frumos din partea mea. — Chiar aşa. — E doar un subiect de conversaţie, ştii… Despre ce faceţi tu şi cu Gretchen. M-am oprit din mers. — Ce fel de conversaţie? am întrebat. — Păi, gândeşte-te… Tu şi Gretchen vă petreceţi după-amiezile pregătindu-vă pentru apocalipsă. Despre ce crezi că vorbesc oamenii? — Lucrurile nu stau chiar aşa! — Ştiu, răspunse Enzo, întinzând mâna şi atingându-mi braţul, ceea ce îmi aduse aminte că în ultima vreme petreceam mai puţin timp atingândune. Le-am spus asta şi celorlalţi. Nu-i opreşte totuşi pe oameni să vorbească. Asta şi faptul că e vorba despre tine şi Gretchen. — Şi? — Tu eşti fiica şefilor coloniei, ea e fiica tipului despre care toată lumea ştie că e următorul la rând în consiliul coloniei. Pare că vă bucuraţi de un tratament special. Dacă ai fi fost doar tu, ceilalţi s-ar obişnui. Ştiu cu toţii că ai legătura aceea ciudată cu obinii… — Nu-i ciudată, am protestat. Enzo îmi aruncă o privire inexpresivă. — Mda, bine… Ştiu cu toţii că ai legătura aceea cu obinii, aşa că nu s-ar gândi la asta dacă ai fi fost numai tu. Dar faptul că sunteţi amândouă îi face nervoşi pe oameni. Se întreabă dacă voi ştiţi ceva ce noi nu ştim. — E ridicol. Gretchen e prietena mea cea mai bună. De aceea am rugato pe ea. Ar fi trebuit să rog pe altcineva? — Ai fi putut. — Cum ar fi…? — Cum aş fi eu. Ştii, prietenul tău… 881

— Da, pentru că lumea n-ar vorbi despre asta! — Poate că ar vorbi şi poate că nu. Dar cel puţin aş reuşi să te mai văd din când în când. N-aveam niciun răspuns potrivit la asta. Aşa că n-am făcut decât să-i dau lui Enzo un sărut. — Uite, nu încerc să te fac să te simţi prost sau vinovată sau orice altceva, spuse Enzo când am terminat. Dar mi-ar plăcea să te văd mai mult. — Afirmaţia ta poate fi interpretată în multe feluri diferite… — Să începem cu cele nevinovate. Dar, de acolo, putem să trecem mai departe, dacă vrei. — Şi oricum, mă vezi în fiecare zi, am încercat eu să înviorez conversaţia doar un pic. Şi petrecem întotdeauna timpul împreună la chefuri. — Nu pun la socoteală făcutul temelor ca timp petrecut împreună. Şi oricât de distractiv ar fi să te admir cum îl instruieşti pe Hickory să imite un sitar solo… — Ăsta-i Dickory. Hickory imită sunetele tobei. Enzo îmi puse încetişor un deget pe buze. — Oricât de distractiv ar fi, repetă el, aş prefera să petrecem puţin timp doar noi doi. Mă sărută, ceea ce reprezenta o încheiere destul de eficace. — Ce-ai zice s-o facem chiar acum? am întrebat după sărut. — Nu pot. Sunt pe drum spre casă, să stau cu Maria şi Katherina, pentru ca părinţii noştri să ia masa cu prietenii. — Aaah! Mă săruţi, îmi spui că vrei să petreci mai mult timp cu mine, după care mă laşi baltă. Frumos! — Dar am după-amiaza de mâine liberă. Poate atunci… După ce eşti gata cu antrenamentul la înjunghiat. — Am făcut deja înjunghierea. Acum am trecut mai departe la strangulare. Tăcere. — Glumă, am anunţat. — N-am decât cuvântul tău pentru asta, replică Enzo. — Drăguţ. L-am sărutat din nou. — Ne vedem mâine. În ziua următoare, antrenamentul se prelungi. Am sărit peste cină ca să mă îndrept către casa părinţilor lui Enzo. Mama lui îmi spuse că aşteptase 882

şi apoi se dusese la Magdy. Nu ne-am vorbit prea mult în ziua următoare, în timpul şcolii. Seara: studiu. — Am ajuns la o înţelegere cu Jerry Bennett ca să vă dea voie să folosiţi centrul de informare de două ori pe săptămână, seara. Brusc, mi-a părut rău pentru Jerry Bennett, care, din câte auzisem, era destul de îngrozit de Hickory şi Dickory, şi probabil că ar fi fost de acord cu orice cereau ei atâta vreme cât îl lăsau în pace. Mi-am notat în minte săl invit pe Bennett la următorul chef. Nimic nu putea face un obin mai puţin ameninţător decât să-l vezi în faţa unei mulţimi, legănându-şi capul înainte şi înapoi şi să scoată sunete de tamburină. Hickory continuă: — Cât timp eşti aici, o să studiezi dosarele Uniunii Coloniale despre alte specii conştiente de sine. — De ce vrei să învăţăm despre ele? întrebă Gretchen. — Ca să ştiţi cum să luptaţi cu ele, răspunse Hickory. Şi cum să le ucideţi. — Sunt sute de specii în Conclav, am comentat. Ar trebui să învăţăm despre fiecare dintre ele? Asta o să ceară mai mult de două seri pe săptămână. — O să ne concentrăm asupra speciilor care nu sunt membre ale Conclavului. Gretchen şi cu mine ne-am uitat una la alta. — Dar nu ei sunt cei care plănuiesc să ne omoare, zise Gretchen. — Sunt mulţi care încearcă să vă omoare. Şi unii ar putea avea motive mai puternice decât alţii. De exemplu, rraey. Au pierdut recent un război cu eneshanii, care au preluat controlul celor mai multe dintre coloniile lor înainte să fie înfrânţi, la rândul lor, de către obini. Rraey nu mai sunt o ameninţare directă pentru nicio rasă sau colonie statornicită. Dar dacă v-ar găsi aici, nu există nicio îndoială ce-ar face. M-a trecut un fior. Gretchen observă. — S-a-ntâmplat ceva? mă întrebă ea. — Nu-i nimic, am răspuns, prea repede. I-am mai întâlnit pe rraey. Gretchen îmi aruncă o privire stranie, dar nu spuse nimic după asta. — Avem o listă pentru voi, continuă Hickory. Jerry Bennett a pregătit deja fişierele la care aveţi acces pentru fiecare specie. Observaţi în mod special fiziologia fiecărei rase. Asta va fi important în instruirea voastră. — Ca să învăţăm cum să luptăm cu ele, am precizat. 883

— Da, răspunse Hickory. Şi să învăţaţi cum să le omorâţi. La trei săptămâni după ce ne-am început studiile, m-am oprit la o rasă care nu era pe lista noastră. — Oho, arată înfiorător, exclamă Gretchen, uitându-se peste umărul meu după ce observă că citeam de ceva vreme. — Sunt consu, am spus. Sunt înfiorători, punct. I-am întins PDA-ul meu lui Gretchen. — Sunt cea mai avansată rasă despre care ştim. Ne fac să părem ca unii care ciocnesc pietroaie. Şi ei sunt cei care i-au făcut pe obini ceea ce sunt astăzi. — I-au manipulat genetic? întrebă Gretchen. Am dat din cap. — Ei, poate data viitoare pot codifica şi o personalitate. De ce te uiţi la ei? — Doar din curiozitate. Hickory şi Dickory au mai vorbit cu mine despre ei. Sunt lucrul cel mai apropiat de o putere superioară pe care-l au obinii. — Zeii lor, preciză Gretchen. Am ridicat din umeri. — Mai mult ca un copil cu un muşuroi de furnici, am comentat. Un muşuroi de furnici şi o lupă. — Sună încântător, replică Gretchen şi-mi dădu înapoi PDA-ul. Sper să nu-i întâlnesc niciodată. În afară de cazul în care sunt de partea mea. — Nu sunt de nicio parte, am spus. Sunt deasupra. — Deasupra e o parte, zise Gretchen. — Nu partea noastră, am replicat şi am mutat PDA-ul pe ceea ce ar fi trebuit să citesc. Seara târziu: orice altceva. — Ei, asta-i o surpriză, i-am zis lui Enzo, aşezat în pragul uşii mele, când abia veneam de la o altă noapte palpitantă la centrul de informare. Nu te-am văzut prea des în ultima vreme. — N-ai văzut prea des pe nimeni în ultima vreme, replică Enzo, ridicându-se în picioare să mă salute. Sunteţi doar tu şi Gretchen. Şi mă eviţi de când am despărţit grupul de studiu. — Nu te evit. — Dar nici nu te-ai dat peste cap să mă cauţi. Ei, aici are dreptate. 884

— Nu dau vina pe tine pentru asta, am schimbat puţin subiectul. Nu-i vina ta că Magdy a avut accesul ăla de furie. După câteva săptămâni de atacuri crescânde, lucrurile dintre Magdy şi Gretchen ajunseseră în cele din urmă la un nivel primejdios; cei doi avuseseră o ceartă zgomotoasă în clasă şi Magdy sfârşise prin a spune câte ceva destul de greu de iertat şi ieşise tropăind, cu Enzo după el. Şi acesta fusese sfârşitul micii noastre echipe. — Da, e numai vina lui Magdy, comentă Enzo. Faptul că Gretchen l-a sâcâit până când el a răbufnit n-are nimic de-a face cu tot restul. Deja conversaţia ajunsese de două ori la lucruri la care nu voiam să ajungă, iar partea raţională a creierului meu tocmai îmi spunea s-o las baltă şi să schimb subiectul. Dar era şi partea cea nu tocmai raţională, care deveni brusc serios iritată. — Aşadar, pierzi vremea la uşa mea doar ca să arunci cu rahat în prietena mea cea mai bună, sau e şi alt motiv pentru care-ai trecut pe-aici? Enzo deschise gura să spună ceva, apoi clătină doar din cap. — Las-o baltă, rosti el şi porni să se îndepărteze. I-am tăiat drumul. — Nu, am zis. Ai venit aici pentru un motiv. Spune-mi ce e. — De ce nu te mai văd? — Asta ai venit să mă întrebi? — Nu. Nu asta am venit să te întreb. Dar asta te întreb acum. Au trecut două săptămâni de când Magdy şi Gretchen şi-au făcut numărul, Zoë. A fost între ei doi, dar abia dacă te-am mai văzut de atunci. Iar nu mă eviţi de fapt, te prefaci destul de bine. — Dacă era între Gretchen şi Magdy, de ce ai plecat odată cu el? am întrebat. — E prietenul meu. Cineva trebuia să-l potolească. Ştii cum îl apucă. Ştii că sunt cel în faţa căruia se descarcă. Ce fel de întrebare e asta? — Spun că nu e doar între Magdy şi Gretchen. E între noi toţi. Tu şi cu mine, şi Gretchen şi Magdy. Când ai făcut ultima oară ceva, fără Magdy? — Nu-mi aduc aminte să fi fost de faţă când petreceam noi un timp împreună. — Ştii ce vreau să spun. Întotdeauna te ţii după el, împiedicându-l să fie lovit de cineva, sau să-şi rupă gâtul, sau să facă vreo prostie. — Nu sunt căţelul lui, protestă Enzo, şi în acea clipă chiar se înfurie puţin. Ceea ce era o noutate. 885

N-am băgat-o în seamă. — Eşti prietenul lui, am spus. Prietenul lui cel mai bun. Iar Gretchen e prietena mea. Şi, în momentul ăsta, prietenii noştri cei mai buni nu suportă să se vadă unul pe altul. Iar asta are influenţă asupra noastră, Enzo. Dă-mi voie să te întreb, chiar acum, ce simţi în legătură cu Gretchen? Nu-ţi place prea mult, nu-i aşa? — Am avut şi zile mai bune. — Exact. Pentru că ea şi prietenul tău cel mai bun nu se înţeleg. Eu simt acelaşi lucru în privinţa lui Magdy. Îţi garantez că şi el simte acelaşi lucru în privinţa mea. Iar Gretchen nu e prea prietenoasă faţă de tine. Vreau să stau mai mult cu tine, Enzo, dar cea mai mare parte a timpului amândoi venim cu cineva după noi. Prietenii noştri sunt ataşaţi de noi. Şi nu vreau o dramă în acest moment. — Pentru că e mai uşor să nu-ţi baţi capul. — Pentru c-am obosit, Enzo, am replicat, scuipând cuvintele. Bine? Am obosit! Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi trebuie să alerg, să fac exerciţii de forţă sau altceva care mă epuizează imediat după ce m-am sculat din pat. Sunt obosită înainte ca voi ceilalţi să vă treziţi măcar. Apoi, şcoală. Apoi, o după-amiază întreagă în care ajung dărâmată din punct de vedere fizic pentru a învăţa cum să mă apăr, pentru cazul în care nişte extratereştri vor să coboare aici şi să ne omoare pe toţi. Apoi, îmi petrec serile citind despre fiecare rasă de-acolo, din spaţiu, nu pentru că e interesant, ci doar pentru cazul în care, dacă am nevoie să omor pe vreunul dintre ei, să ştiu care-i sunt punctele slabe. Abia dacă am timp să mă gândesc la orice altceva, Enzo. Am obosit! Crezi că pentru mine toate astea sunt distractive? am continuat. Crezi că mă amuză să nu te văd? Să-mi petrec tot timpul învăţând să rănesc şi să ucid? Crezi că e nostim ca în fiecare zi să mi se aducă aminte de faptul că acolo, afară, e un întreg univers care abia aşteaptă să ne omoare? Când teai gândit tu ultima oară la asta? Când s-a gândit Magdy ultima oară la asta? Eu mă gândesc în fiecare zi, Enzo. Îmi petrec timpul nefăcând nimic altceva. Aşa că nu-mi spune că e mai uşor pentru mine să nu-mi bat capul cu drama. Nu ai nici cea mai mică idee. Îmi pare rău, dar n-ai. Enzo se uită fix la mine, vreme de un minut, apoi întinse mâna să-mi şteargă obrajii. — Ai fi putut să-mi spui, ştii… Am scos un râset uşor. — N-am timp! 886

Asta îi stârni un zâmbet lui Enzo. — Şi oricum, nu vreau să-ţi faci griji, am continuat. — E puţin cam târziu pentru asta. — Îmi pare rău. — Nu-i nimic. — Mi-e dor, ştii, am spus, ştergându-mă pe faţă. Mi-e dor de timpul petrecut cu tine… Chiar şi când asta însemna să fie de faţă şi Magdy. Mi-e dor să am vreme să stau cu-adevărat de vorbă cu tine. Mi-e dor să te văd cum o zbârceşti la dodgeball. Mi-e dor să-mi trimiţi poezii. Mi-e dor de toate astea. Îmi pare rău că ne-am înfuriat unul pe altul în ultima vreme şi că n-am făcut nimic ca să îndreptăm asta. Îmi pare rău şi mi-e dor de tine, Enzo. — Mulţumesc. — Pentru nimic. Am stat pe loc câteva clipe, uitându-ne unul la celălalt. — Ai venit aici să te desparţi de mine, nu-i aşa? am întrebat în cele din urmă. — Mda, răspunse Enzo. Da, de asta. Îmi pare rău. — Să nu-ţi pară. N-am fost o prietenă prea bună. — Ba da, ai fost. Când ai avut timp. Încă un râset tremurat din partea mea. — Ei, asta-i problema, nu-i aşa? — Da, răspunse Enzo, şi ştiu că-i părea rău că fusese silit s-o spună. Şi uite-aşa, într-o clipă, s-a încheiat prima mea relaţie, iar eu m-am dus în pat şi n-am dormit. Apoi m-am trezit la răsăritul soarelui şi am plecat către terenul de exerciţii şi am luat totul de la început. Exerciţii. Şcoală. Antrenament. Studiu. O perioadă foarte obositoare. Aşa s-au scurs zilele mele, cele mai multe dintre ele, vreme de luni întregi, până când a trecut aproape un an de când ne aflam pe Roanoke. Şi-apoi au început să se întâmple tot felul de lucruri. Repede.

ŞAISPREZECE — Îl căutăm pe Joe Loong, spuse Jane echipei de căutare adunate la marginea pădurii, lângă casa lui Joe.

887

Tăticul, care stătea alături de ea şi de Savitri, o lăsa să conducă spectacolul. — Lipseşte de două zile. Therese Arlien, partenera lui, îmi spune că era entuziasmat de întoarcerea fanţilor în zonă şi că i-a spus că se gândea să încerce să se apropie de una dintre turme. Pornim de la presupunerea că asta a făcut şi că fie s-a rătăcit, fie a fost rănit de unul dintre animale. Jane făcu semn către lizieră. — O să cercetăm zona în echipe de câte patru, răspândindu-ne într-un şir, începând de aici. Fiecare din grup rămâne în contact prin intermediul vocii cu membrii grupului din ambele părţi; fiecare dintre cei aflaţi la stânga sau la dreapta unui grup rămâne în contact cu persoana corespunzătoare din următorul grup. Strigaţi-vă între voi la fiecare câteva minute. O să facem asta încet şi cu multă grijă; nu vreau pe niciunul dintre noi adăugat la numărul celor pierduţi, ne-am înţeles? Dacă pierdeţi contactul prin voce cu ceilalţi membri ai grupului vostru, opriţi-vă, rămâneţi unde vă aflaţi şi lăsaţi-i pe membrii grupului vostru să restabilească legătura. Dacă persoana de lângă voi nu răspunde când strigaţi, opriţi-vă şi alertaţi-i pe cei cu care sunteţi în contact. Repet, hai să nu mai pierdem pe nimeni altcineva, în special când încercăm să-l găsim pe Joe. Acum, ştiţi cu toţii pe cine căutăm? Toată lumea dădu din cap; cei mai mulţi dintre cei vreo sută cincizeci de oameni care veniseră să-l caute pe Loong erau prieteni de-ai lui. Eu, personal, aveam doar o idee foarte vagă despre cum arăta, dar mergeam pe considerentul că, dacă cineva venea în fugă către noi dând din mâini şi strigând „Slavă Domnului că m-aţi găsit”, era probabil să fie el. În plus, intrarea în echipa de căutare mă scutea de o zi de şcoală. Nu te poţi opune unei asemenea ocazii. — În ordine atunci, vorbi mămica. Să ne organizăm în echipe! Oamenii începură să formeze grupuri de câte patru; m-am întors spre Gretchen şi mi-am închipuit că ea şi cu mine urma să facem o echipă cu Hickory şi Dickory. — Zoë, mă chemă mămica. Tu eşti cu mine. Adu-i pe Hickory şi Dickory. — Gretchen poate să vină cu noi? am întrebat. — Nu, răspunse Jane. E prea mare echipa. Îmi pare rău, Gretchen. — Nu-i nimic, îi zise Gretchen mămicii şi-apoi se întoarse spre mine: încearcă să supravieţuieşti fără mine. — Încetează, am ripostat. Nu-i ca şi cum am ieşi împreună. 888

Ea zâmbi sarcastic şi se îndepărtă ca să se alăture altui grup. După câteva minute, treizeci şi ceva de grupuri de câte patru se răspândiseră de-a lungul a mai mult de jumătate de kilometru de lizieră. Jane dădu semnalul şi am pornit. Urmă partea plictisitoare: trei ore de tropăială prin pădure, încet, cu oamenii căutând semne că Joe Loong hoinărise în această direcţie şi strigând unii la alţii, la fiecare câteva minute. N-am găsit nimic; mămica, în stânga mea, nu găsi nimic, Hickory, în dreapta mea, nu găsi la rându-i nimic, iar Dickory, la dreapta lui, nu găsi nici el nimic. Nu vreau să fiu disperat de superficială, dar credeam că o să fie măcar un pic mai interesant decât era. — O să facem vreo pauză în viitorul apropiat? am întrebat-o pe Jane, apropiindu-mă de ea când ajunse în raza mea vizuală. — Ai obosit? Credeam că după tot antrenamentul pe care-l faci, o plimbare prin pădure ar fi floare la ureche. Am făcut o pauză la acest comentariu; nu făceam niciun secret din antrenamentul pe care-l desfăşuram împreună cu Hickory şi Dickory – ar fi fost şi greu de ascuns, având în vedere cât de mult timp îi acordam –, dar nici nu vorbeam prea mult despre asta. — Nu-i o problemă de rezistenţă, am răspuns. E o problemă de plictiseală. Răscolim pădurea de trei ore. Încep să-mi cam ies din sărite. Jane dădu din cap. — O să ne odihnim în curând. Dacă nu găsim ceva în zona asta în următoarea oră, o să adun la loc oamenii pe partea cealaltă a casei lui Joe şi o să încerc acolo. — N-ai nimic împotrivă că fac ceea ce fac cu Hickory şi Dickory, nu? am întrebat. N-am vorbit prea mult cu voi despre asta. Nici cu tine, nici cu tăticul. — Am fost îngrijoraţi în primele vreo două săptămâni, când veneai plină de vânătăi şi-apoi te duceai la culcare fără ca măcar să ne saluţi, răspunse Jane. Mergea mai departe şi cerceta locul, în timp ce vorbea. — Şi-mi pare rău că a dus la ruperea prieteniei dintre tine şi Enzo. Dar eşti destul de mare ca să alegi singură ce vrei să faci cu timpul tău, aşa că ne-am hotărât amândoi să nu te sufocăm cu grijile noastre. Eram pe cale să spun: Păi, n-a fost numai alegerea mea să fac asta, dar Jane continua să vorbească. 889

— În plus de asta, credem că e o alegere inteligentă. Nu ştiu când vom fi găsiţi, dar cred că vom fi. Eu pot avea grijă de mine; John poate avea singur grijă de el. Am fost soldaţi. Ne bucurăm să vedem că înveţi şi tu să ai grijă de tine. Când se ajunge la asta, s-ar putea să fie lucrul care să conteze. M-am oprit din mers. — Ei bine, ăsta e un gând deprimant, am comentat. Jane se opri şi ea şi veni spre mine. — N-am vrut să sune aşa. — Tocmai ai spus că s-ar putea să fiu singură la capătul a toate astea. Că fiecare dintre noi o să trebuiască să aibă grijă de el însuşi. Asta nu -i tocmai un gând fericit, ştii… — N-am vrut să sune aşa, repetă Jane. Întinse mâna şi atinse medalionul cu elegantul de jad pe care mi-l dăduse cu ani în urmă. — John şi cu mine n-o să te părăsim niciodată, Zoë. N-o să te abandonăm niciodată. Trebuie să ştii asta. E o promisiune pe care ţi-am făcut-o. Ceea ce vreau să spun este că o să avem nevoie unii de alţii. A şti să avem grijă de noi înşine înseamnă că putem să ne ajutăm mai bine unii pe alţii. Înseamnă că o să poţi să ne ajuţi pe noi. Gândeşte-te la asta, Zoë. Totul s-ar putea să se reducă la ceea ce eşti în stare să faci. Pentru noi. Şi pentru colonie. Asta vreau să spun. — Mă îndoiesc că o să se ajungă la asta, am zis. — Ei bine, mă îndoiesc şi eu. Sau cel puţin sper că n-o să se ajungă la asta. — Mulţumesc, am răspuns, crispată. — Ştii ce vreau să spun. — Ştiu. Cred că e nostim să vezi cât de direct pui problema. În stânga noastră se auzi un ţipăt uşor. Jane se răsuci în direcţia lui, apoi se întoarse cu faţa la mine; expresia ei lăsa foarte puţin loc de îndoială că indiferent ce moment de intimitate între mamă şi fiică am fi avut, se sfârşise foarte brusc. — Rămâi aici, îmi ceru ea. Trimite de-a lungul liniei anunţul că trebuie să se oprească. Hickory, vino cu mine. Cei doi o luară la fugă fără zgomot în direcţia ţipătului, cu o viteză care părea aproape imposibilă; mi-am adus aminte dintr-odată că da, de fapt, mămica mea era o luptătoare veterană. Asta te pune pe gânduri. Abia acum aveam mijloacele de a aprecia cu adevărat acest fapt. 890

Cu câteva minute mai târziu, Hickory se întoarse la noi, păcăni ceva către Dickory în limba lor natală în timp ce trecea pe lângă el şi se uită la mine. — Locotenentul Sagan spune că trebuie să te întorci în colonie cu Dickory, vorbi Hickory. — De ce? am întrebat. L-au găsit pe Joe? — L-au găsit, răspunse Hickory. — E teafăr? — E mort. Iar locotenentul Sagan crede că există motive să fim îngrijoraţi şi că echipele de căutare s-ar putea afla în pericol dacă mai stau mult aici, afară. — De ce? am întrebat. Din cauza fanţilor? A fost călcat în picioare? Hickory se uită la mine netulburat. — Zoë, n-ai nevoie să-ţi aduc eu aminte de ultimul tău drum în pădure şi de ceea ce v-a urmărit atunci. Mi s-a făcut foarte frig. — Nu, am răspuns. — Orice-ar fi, par să urmeze turmele de fanţi în timp ce aceştia migrează, continuă Hickory. Au urmărit aceste turme până aici. Şi se pare că l-au găsit pe Joseph Loong în pădure. — Dumnezeule! am exclamat. Trebuie să-i spun lui Jane! — Te asigur, şi-a dat seama. Iar eu trebuie să-l găsesc acum pe maiorul Perry, aşa că el va afla imediat. Am avut noi grijă de asta. Locotenentul îţi cere să te întorci în Croatoan. La fel îţi cer şi eu. Dickory te va însoţi. Du te acum. Şi te sfătuiesc să păstrezi tăcerea până când părinţii tăi vorbesc despre asta în mod public. Hickory se îndepărtă. L-am privit plecând, după care m-am îndreptat repede spre casă, cu Dickory potrivindu-şi paşii cu ai mei, amândoi mişcându-ne fără zgomot, aşa cum exersaserăm de atâtea ori. *** Vestea că Joe Loong era mort se răspândi repede în colonie. Zvonurile despre cum murise se răspândiră încă şi mai repede. Gretchen şi cu mine ne-am aşezat în faţa centrului comunitar din Croatoan şi am urmărit o varietate de născocitori de zvonuri etalându-şi prin rotaţie părerile. Jun Lee şi Evan Black erau primii care vorbiră; făcuseră parte din grupul care găsise corpul lui Loong. Se bucurară de clipa lor de prezenţă în lumina reflectoarelor când le povestiră tuturor celor dispuşi să asculte despre cum îl găsiseră pe Loong, despre cum fusese atacat acesta şi despre 891

cum ceea ce-l atacase mâncase o parte din el. Unii speculară că o haită de ioţi, carnivorele locale, îl încolţiseră pe Joe Loong şi-l doborâseră, dar Jun şi Evan râseră auzind sugestia. Toţi văzuserăm ioţii; erau de mărimea unor câini mici şi fugeau de colonişti de câte ori îi vedeau (şi din motive serioase, din moment ce coloniştii se apucaseră să-i împuşte pentru că sâcâiau vitele). Niciun iot, sau chiar o haită de ioţi, spuneau ei, n-ar fi putut să-i facă lui Joe ceea ce văzuseră ei că i se întâmplase. La scurtă vreme după ce apăruseră aceste zvonuri sângeroase, întregul consiliu al coloniei se întâlni în infirmeria din Croatoan, unde fusese dus trupul lui Loong. Faptul că guvernul era atras în asta îi făcu pe oameni să bănuiască faptul că s-ar putea să fie de fapt o crimă (faptul că „guvernul” în acest caz însemna doar doisprezece oameni care-şi petreceau cea mai mare parte a timpului săpând brazdele, la fel ca toţi ceilalţi, nu conta). Loong se întâlnea cu o femeie care-şi părăsise de curând soţul, aşa că acum soţul era principalul suspect; poate că-l urmărise pe Loong în pădure, îl ucisese şi apoi ioţii săriseră pe el. Această teorie îi nemulţumi pe Jun şi Evan – versiunea lor cu un animal de pradă misterios era mult mai sexy – dar tuturor celorlalţi părea să le placă mai mult. Majorităţii părea să le scape inconvenientul că presupusul asasin în acest caz se afla deja în arestul lui Jane, sub o acuzaţie diferită, şi nu era posibil să fi comis el fapta. Gretchen şi cu mine ştiam că zvonul de crimă nu avea nicio bază şi că teoria lui Jun şi Evan era mai aproape de realitate, dar ne ţineam gura închisă. Dacă am fi adăugat ceea ce ştiam, n-am fi făcut pe nimeni mai puţin paranoic în acest moment. — Eu ştiu ce este, le spuse Magdy unui grup de prieteni de sex masculin. Am înghiontit-o pe Gretchen cu cotul şi am făcut semn din cap către Magdy. Ea îşi dădu ochii peste cap şi-l strigă foarte tare, înainte să apuce să spună altceva. — Da? răspunse el. — Eşti prost? întrebă Gretchen. — Vezi, asta-mi lipseşte de la tine, Gretchen. Farmecul tău. — La fel cum ceea ce îmi lipseşte mie e creierul tău, replică Gretchen. Mă întreb ce erai pe cale să povesteşti micului tău grup de prieteni. — Voiam să le spun despre ce s-a întâmplat când am urmărit fanţii. — Pentru că tu crezi că ar fi inteligent în momentul ăsta să le dai oamenilor încă un motiv de panică. 892

— Nimeni nu intră-n panică, protestă Magdy. — Nu încă, am zis eu. Dar dacă te apuci să spui povestea aceea, n-o să ajuţi lucrurile, Magdy. — Cred că oamenii ar trebui să ştie cu ce se confruntă, zise Magdy. — Nu ştim cu ce ne confruntăm, am replicat. De fapt n-am văzut niciodată nimic. N-o să faci altceva decât să multiplici zvonurile. Lasă-i pe părinţii mei, pe tatăl lui Gretchen şi pe ceilalţi din consiliu să-şi facă treaba acum şi să-şi dea seama ce se petrece de fapt şi ce să le spună oamenilor, fără să le faci sarcina mai grea. — O s-o iau ca pe un sfat, Zoë, spuse Magdy şi se întoarse ca să se ducă înapoi la prietenii lui. — Bine, spuse Gretchen. Ia şi asta ca pe un sfat: le povesteşti amicilor tăi despre ce ne-a urmărit acolo în pădure, iar eu le povestesc partea în care ai sfârşit prin a muşca ţărâna pentru că Hickory te-a doborât la pământ după ce ai intrat în panică şi ai tras în el. — O împuşcătură de-a dreptul jalnică, am spus. Una cu care aproape că ţi-ai zburat degetul mare de la picior. — Bine zis, comentă Gretchen. O să ne distrăm povestind partea asta. Magdy se uită printre gene la amândouă şi porni cu paşi apăsaţi spre prieteni, fără să mai scoată vreo vorbă. — Crezi că o să meargă? am întrebat. — Sigur că o să meargă, răspunse Gretchen. Orgoliul lui Magdy e de mărimea unei planete. Cantitatea de timp şi de efort pe care o cheltuieşte pentru a îndeplini lucruri care să-l facă să arate bine este uluitoare. N-o să ne lase să-i creăm necazuri cu asta. Ca la un semn, Magdy aruncă o privire spre Gretchen. Ea flutură din mână şi zâmbi. Magdy îi făcu semn pe furiş să plece şi începu să stea de vorbă cu prietenii lui. — Vezi, observă Gretchen. Nu-i atât de greu de înţeles. — Cândva îţi plăcea, i-am amintit. — Încă îmi place, răspunse Gretchen. E foarte drăguţ, ştii. Şi amuzant. Are nevoie doar să-şi scoată capul dintr-o anumită parte a anatomiei. Poate peste încă un an o să fie suportabil. — Sau în doi, am adăugat. — Sunt optimistă. Oricum, deocamdată am înăbuşit un zvon. — Nu-i chiar un zvon, am spus. Chiar am fost urmăriţi în noaptea aceea. Aşa a zis Hickory. 893

— Ştiu. Şi o să iasă la iveală mai devreme sau mai târziu. Aş prefera doar să nu ne implice pe noi. Tatăl meu încă nu ştie că m-am strecurat afară, şi e genul de om care crede în pedepsele retroactive. — Aşadar, nu-ţi faci griji de fapt pentru evitarea panicii, îţi acoperi doar propriile urme. — Vinovat, recunoscu Gretchen. Dar evitarea panicii este felul în care explic raţional. Dar, din întâmplare, n-am evitat panica pentru prea multă vreme. *** Paulo Gutierrez era membru al consiliului colonial, şi acolo a aflat că Joe Loong nu numai că fusese ucis, dar că fusese asasinat – şi nu de către o fiinţă umană. Exista cu adevărat ceva afară. Ceva destul de deştept ca să facă suliţe şi cuţite. Ceva destul de deştept ca să-l transforme pe bietul Joe Loong în mâncare. Membrii consiliului primiseră ordin de la părinţii mei să nu vorbească încă despre acest fapt, ca să evite panica. Paulo Gutierrez nu-i băgă în seamă. Sau, de fapt, îi sfidă. — Mi-au spus că informaţia era acoperită de ceva numit Legea Secretului de Stat, şi că nu vă puteam vorbi despre asta, spuse Gutierrez unui grup care-l înconjura pe el şi pe alţi câţiva, cu toţii înarmaţi cu puşti. Eu zic s-o ia naiba. Există ceva afară, chiar acum, şi ne omoară. Au arme. Ei zic că urmăresc turmele de fanţi, dar eu cred că s-ar putea să fi fost în pădure tot timpul, evaluându-ne, ca să ştie cum să ne vâneze. L-au vânat pe Joe Loong. L-au vânat şi l-au omorât. Eu şi băieţii de aici plănuim să le întoarcem favoarea. După care Gutierrez şi ceata lui de vânători plecară în direcţia pădurii. Declaraţia lui Gutierrez şi veştile despre partida lui de vânătoare înconjurară imediat colonia. Am auzit despre asta când nişte copii au venit în fugă la centrul comunitar, cu ultimele ştiri; până atunci însă, Gutierrez şi trupa lui se aflau în pădure de ceva vreme. M-am dus să le spun părinţilor mei, dar John şi Jane plecaseră deja să aducă înapoi grupul de vânători. Amândoi erau foşti militari; nu credeam că ar fi avut vreo problemă să-i aducă înapoi. Dar mă înşelam. John şi Jane i-au găsit pe vânători, dar înainte de a apuca să-i târască înapoi, creaturile din pădure i-au prins pe toţi în capcană. Gutierrez şi oamenii lui au murit în atac. Jane a fost înjunghiată în abdomen. John a alergat după creaturile care fugeau şi le-a prins din urmă la lizieră, unde acestea au atacat un alt colonist aflat la ferma lui. Acel 894

colonist era Hiram Yoder, unul dintre menoniţii care ajutaseră la salvarea coloniei, instruindu-ne pe toţi cum să semănăm şi să îngrijim recoltele fără ajutorul utilajelor computerizate. Era pacifist şi n-a încercat să lupte împotriva creaturilor. L-au omorât oricum. În intervalul de vreo două ore, şase colonişti erau morţi, iar noi am aflat că nu eram singuri pe Roanoke – şi că ceea ce se afla aici, împreună cu noi, obişnuia să ne vâneze. Dar eu eram mai îngrijorată pentru mămica. — N-o poţi vedea încă, îmi spuse tăticul. Doctorul Tsao se ocupă de ea chiar acum. — O să se facă bine? — O să se facă bine. Doctoriţa a spus că nu-i atât de rău pe cât arăta. — Şi cât de rău arăta? l-am întrebat. — Rău, răspunse tăticul, apoi îşi dădu seama că sinceritatea nu era exact ceea ce căutam în acest moment. Dar, uite, a alergat după chestiile alea după ce a fost lovită. Dac-ar fi fost cu adevărat rănită, n-ar fi putut să facă aşa ceva, nu? Mama ta îşi cunoaşte propriul corp. Cred că o să se facă bine. Şi oricum, doctoriţa se ocupă de ea chiar acum. N-aş fi deloc surprins dacă până mâine, la vremea asta, Jane s-ar învârti pe-aici de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. — Nu trebuie să mă minţi, am spus, deşi, prin comentariul dinainte, îmi spusese de fapt ceea ce voiam să aud. — Nu mint. Doctor Tsao e foarte bună la ceea ce face. Iar mămica ta se vindecă foarte repede. — Tu te simţi bine? l-am întrebat. — Am avut parte şi de vremuri mai bune, îmi răspunse, iar ceva sec şi obosit din vocea lui mă determină să nu insist mai mult asupra problemei. L-am îmbrăţişat şi i-am zis că o să mă duc în vizită la Gretchen şi că o să rămân acolo o vreme, ca să nu-i stau pe cap. Se lăsa noaptea când am ieşit din casă. M-am uitat către poarta Croatoanului şi am văzut colonişti revărsându-se înăuntru dinspre ferme; nimeni, după cât se părea, nu voia să petreacă noaptea în afara zidurilor satului coloniei. Nu-i învinuiam câtuşi de puţin. M-am răsucit ca s-o iau spre Gretchen şi am fost uşor surprinsă s-o văd mergând pe drum cu toată viteza. — Avem o problemă, îmi spuse. — Care anume? — Idiotul nostru prieten Magdy şi-a luat un grup de prieteni în pădure. 895

— O, Doamne! Spune-mi că Enzo nu-i cu el! — Sigur că Enzo e cu el! Enzo e totdeauna cu el. Încercând să-i bage minţile-n cap chiar şi când îl urmează de-a dreptul în prăpastie.

ŞAPTESPREZECE Toţi patru am intrat cât de tăcut am putut în pădure, pornind din locul în care Gretchen îi văzuse pe Magdy, Enzo şi cei doi prieteni ai lor trecând de lizieră. Ascultam, căutând sunetele pe care le scoteau; niciunul dintre ei nu fusese antrenat să se mişte fără zgomot. Nu era prea bine pentru ei, în special în cazul în care creaturile se hotărau să-i vâneze. Era mai bine pentru noi, pentru că voiam să le dăm de urmă. Am încercat să-i descoperim pe prietenii noştri cu urechile lipite de pământ, am privit şi-am ascultat căutând mişcare în copaci. Ştiam deja că, orice-ar fi fost fiinţele acelea, ne puteau urmări. Speram să fim în stare să le urmărim şi noi. În depărtare, am auzit foşnete, provenind parcă de la nişte mişcări rapide, grăbite. Ne-am îndreptat în direcţia aceea, eu şi Gretchen în avangardă, Hickory şi Dickory repede în urma noastră. Gretchen şi cu mine ne antrenam de luni de zile, învăţând cum să ne mişcăm, cum să ne apărăm, cum să luptăm şi cum să ucidem, dacă era necesar. În noaptea asta, orice parte din ceea ce învăţaserăm putea fi folosită. Se putea să fie nevoie să luptăm. Se putea să fie nevoie chiar să ucidem. Eram atât de speriată încât, dacă m-aş fi oprit din alergat, cred că m-aş fi prăbuşit în forma unei mingi şi nu m-aş mai fi sculat niciodată. Nu m-am oprit însă din alergat. Am mers mai departe. Încercând să-i găsesc pe Enzo şi pe Magdy înainte s-o facă altcineva. Încercând să-i găsesc şi să-i salvez. *** — După ce-a plecat Gutierrez, Magdy a crezut că n-are niciun rost să mai ţină povestea secretă, aşa că s-a apucat să trăncănească prietenilor săi, îmi spusese Gretchen. Îi lăsa pe ceilalţi să creadă că el chiar înfruntase creaturile alea şi că reuşise să le ţină la distanţă, în timp ce noi ceilalţi fugeam. — Idiotul, am exclamat. — Când părinţii tăi s-au întors fără vânători, câţiva dintre prietenii lui au venit la el ca să organizeze o căutare. Ceea ce era de fapt doar o scuză 896

pentru unii dintre ei să umble prin pădure cu arme. Tatăl meu a prins de veste şi a încercat să-i potolească. Le-a adus aminte că cinci adulţi s-au dus în pădure şi n-au mai ieşit vii de-acolo. Am crezut că asta însemna sfârşitul, dar acum aud că Magdy a aşteptat doar până când tatăl meu s-a dus în vizită la al tău, pentru ca pe urmă să adune nişte idioţi cu aceleaşi idei ca şi ale lui şi să plece în pădure. — I-a observat cineva plecând? am întrebat. — Le-au spus celorlalţi că se duc să exerseze puţin trasul la ţintă la ferma părinţilor lui Magdy. Nimeni n-avea să se plângă că făceau asta în situaţia de faţă. Odată ce au ajuns acolo însă, şi-au luat zborul. Restul familiei lui Magdy e aici, în sat, ca şi toţi ceilalţi. Nimeni nu ştie că lipsesc. — Atunci tu cum ai aflat despre asta? am întrebat. Magdy nu ţi-ar fi spus aşa ceva tocmai acum. — Micul lui grup a lăsat ceva în urmă. Isaiah Miller trebuia să meargă cu el, dar tatăl lui nu l-a lăsat să ia puşca pentru „exerciţii de tras la ţintă”. L-am auzit plângându-se despre asta şi-apoi am scos restul de la el prin intimidare. — A mai spus şi altcuiva? — Nu cred. Acum, că a avut timp să se gândească la cele întâmplate, nu cred că vrea să intre în încurcătură. Dar noi ar trebui să spunem cuiva. — Am provoca panică dacă am spune, am zis. Şase oameni au murit deja. Dacă spunem oamenilor că încă patru oameni – patru băieţi – au plecat în pădure, toţi or s-o ia razna. Şi o să avem şi mai mulţi oameni înarmaţi plecând, şi mai mulţi oameni murind, fie din cauza acestor creaturi, fie împuşcându-se între ei din greşeală pentru că sunt atât de nervoşi. — Atunci ce vrei să faci? întrebă Gretchen. — Ne-am antrenat pentru asta, Gretchen. Gretchen făcu ochii foarte mari. — O, nu! exclamă. Zoë, te iubesc, dar asta-i o prostie! Cu niciun chip no să mă duci acolo, să servesc din nou drept ţintă chestiilor ălora, şi cu niciun chip n-o să te las pe tine să te duci. — N-o să fim numai noi… Hickory şi Dickory… — Hickory şi Dickory or să spună şi ei că eşti nebună. Tocmai au petrecut luni de zile învăţându-te cum să te aperi, iar tu crezi c-or să fie câtuşi de puţin bucuroşi că tu te duci acolo pentru ca vreo creatură să te folosească drept ţintă pentru suliţe? Nu prea cred. — Hai să-i întrebăm. 897

— Domnişoara Gretchen are dreptate, îmi spuse Hickory după ce i-am chemat, pe el şi pe Dickory. E o idee foarte proastă. Maiorul Perry şi locotenentul Sagan sunt cei care ar trebui să se ocupe de problema asta. — Tăticul trebuie să-şi facă griji pentru toată colonia în momentul ăsta, am replicat. Iar mămica e la infirmerie, vindecându-se după ce a avut de-a face cu intruşii data trecută. — Nu crezi că asta spune ceva? observă Gretchen. M-am întors spre ea, puţin supărată. Ridică o mână. — Îmi pare rău, Zoë. Asta n-a ieşit cum trebuie. Dar gândeşte-te: mama ta a fost soldat al Forţelor Speciale. Era meseria ei să lupte cu tot felul de chestii. Şi dacă ea a ieşit din confruntarea asta cu o rană destul de urâtă încât să ajungă să-şi petreacă noaptea în infirmerie, înseamnă că orice-ar fi acolo e o treabă serioasă. — Da? Şi-atunci, cine să facă asta? am întrebat. Mămica şi tăticul au plecat singuri după vânători cu un motiv – ei au fost antrenaţi să lupte şi să se ocupe de asemenea întâmplări. Oricine altcineva ar fi fost ucis. Dar nu se mai pot duce după Magdy şi Enzo – nu chiar acum. Iar dacă altcineva se aventurează după ei, se va afla într-un pericol la fel de mare ca şi cei doi şi prietenii lor. Suntem singurii care-o putem face. — Nu te supăra pe mine pentru că spun asta, spuse Gretchen. Dar mi se pare că eşti prea entuziasmată. Ca şi cum ai vrea să te duci acolo şi să te baţi cu ceva. — Vreau să-i găsesc pe Enzo şi pe Magdy, am insistat. Asta-i tot ce vreau. — Ar trebui să-l informăm pe tatăl tău, spuse Hickory. — Dacă-l informăm pe tăticul, o să ne spună nu. Şi cu cât vorbim mai mult despre asta, cu atât o să ne ia mai mult să ne găsim prietenii. Hickory şi Dickory îşi apropiară capetele şi păcăniră încetişor vreme de câteva minute. — Nu-i o idee bună, zise Hickory în sfârşit. Dar vă vom ajuta. — Gretchen? am întrebat. — Încerc să mă hotărăsc dacă Magdy merită. — Gretchen! am repetat. — E o glumă. De genul pe care-l faci când eşti pe cale să faci în pantaloni. — Dacă o să facem asta, interveni Hickory, trebuie s-o facem pe baza presupunerii că o să intrăm în luptă. Aţi fost antrenate cu arme de foc şi cu arme albe. Trebuie să fiţi pregătite să le folosiţi, dacă este nevoie. 898

— Înţeleg, am răspuns. Gretchen dădu din cap. — Atunci să ne pregătim, vorbi Hickory. Şi hai s-o facem fără zgomot. *** Orice urmă de încredere că aveam cea mai mică idee despre ce fac mă părăsi în clipa în care am intrat în pădure – când alergarea printre copaci mă purtă înapoi, către ultima oară când alergasem printre ei noaptea, cu una sau mai multe creaturi necunoscute ţinând pasul cu noi, invizibile. Diferenţa dintre atunci şi acum era că în ultima vreme mă antrenasem să lupt. Şi credeam că asta va avea vreo importanţă în felul în care mă simţeam. Nu avea. Eram speriată. Şi nu doar un pic. Sunetul foşnit, în rafale, pe care-l auziserăm, se apropia venind de-a dreptul spre noi, pe sol, deplasându-se repede. Toţi patru ne-am oprit, neam ascuns şi ne-am pregătit să ne ocupăm de orice-ar apărea în faţa noastră. Două siluete umane se năpustiră din tufişuri şi alergară în linie dreaptă pe lângă locul unde ne ascundeam Gretchen şi cu mine. Hickory şi Dickory îi înşfăcară în timp ce treceau pe lângă ei; băieţii ţipară îngroziţi când Hickory şi Dickory îi doborâră la pământ. Puştile lor alunecară pe sol. Gretchen şi cu mine ne-am repezit la ei şi am încercat să-i liniştim. Prindea bine să fii uman. Niciunul nu era Enzo sau Magdy. — Hei, i-am spus, cât de liniştitor puteam, celui mai apropiat de mine. Hei… Linişteşte-te… Eşti la adăpost… Linişteşte-te… Gretchen făcea acelaşi lucru cu celălalt. În cele din urmă i-am recunoscut cine erau: Albert Yoo şi Michel Gruber. Atât Albert cât şi Michel făceau parte dintre cei pe care-i clasificasem de multă vreme în categoria „cam neghiob”, aşa că n-am petrecut cu ei niciun pic de timp în plus faţă de ceea ce trebuia. Ei îmi întoarseră favoarea. — Albert, i-am vorbit celui mai apropiat de mine. Unde sunt Enzo şi Magdy? — Ia-ţi chestia de pe mine! exclamă Albert. Dickory îl imobiliza încă. — Dickory, am zis. Îi dădu drumul lui Albert. — Unde sunt Enzo şi Magdy? am repetat. 899

— Nu ştiu, răspunse Albert. Am fost separaţi. Chestiile alea din copaci au început să psalmodieze către noi, iar Michel şi cu mine ne-am speriat şi am fugit. — Să psalmodieze? am întrebat. — Sau să cânte, sau să păcănească sau ce-o fi, răspunse Albert. Mergeam singuri, căutând creaturile, când toate zgomotele astea au început să vină din copaci. Ca şi cum încercau să ne arate că se strecuraseră pe lângă noi fără măcar să ne dăm seama. Asta mă îngrijoră. — Hickory? am întrebat. — Nu-i nimic semnificativ în copaci, răspunse el. M-am destins puţin. — Ne-au înconjurat, continuă Albert. Şi Magdy a tras în ei. Apoi lucrurile au devenit de-a dreptul zgomotoase. Michel şi cu mine am plecat de-acolo. Am fugit pur şi simplu. N-am văzut unde s-au dus Magdy şi Enzo. — Cu câtă vreme în urmă s-a întâmplat asta? am întrebat. — Nu ştiu. Zece minute, cincisprezece… Cam aşa ceva. — Arată-ne de unde-aţi venit, i-am cerut. Albert arătă cu degetul. Am dat din cap. — Scoală-te, am spus. Dickory o să vă ducă pe tine şi pe Michel înapoi la lizieră. Vă puteţi întoarce de acolo. — Nu mă duc nicăieri cu lucrul acela, vorbi Michel, prima lui contribuţie din seara aceea. — În ordine, atunci aveţi două opţiuni, am explicat. Rămâneţi aici şi speraţi că o să ne întoarcem după voi înainte ca fiinţele acelea să apară, sau să speraţi că o să ajungeţi la lizieră înainte să vă ajungă din urmă. Sau îl puteţi lăsa pe Dickory să vă ajute şi poate o să supravieţuiţi. Alegerea voastră. Am vorbit puţin mai energic decât trebuia, dar eram enervată că idiotul ăsta nu voia ajutor ca să rămână în viaţă. — De acord, consimţi el. — Bine, am zis. Le-am cules puştile de pe jos, i le-am dat lui Dickory şi am luat-o pe-a lui. — Du-i la lizieră lângă casa lui Magdy. Nu le da înapoi puştile până când nu ajungeţi acolo. Întoarce-te şi găseşte-ne cât de repede poţi. 900

Dickory dădu din cap, îi făcu să se mişte pe Albert şi pe Michel, intimidaţi, şi se îndepărtă. — Nu mi-au plăcut niciodată, vorbi Gretchen în timp ce plecau. — Îmi dau seama de ce, am comentat şi i-am dat lui Hickory puşca lui Dickory. — Hai. Să mergem mai departe. *** I-am auzit înainte să-i vedem. De fapt, Hickory, al cărui auz se extinde mai mult decât cel uman, i-a auzit – fredonând, ciripind şi psalmodiind. — Chiar cântă, observă Hickory încetişor, şi ne conduse pe Gretchen şi pe mine către ei. Dickory sosi, fără zgomot, chiar înainte să-i găsim. Hickory îi întinse puşca. În micul luminiş se aflau şase siluete. Enzo şi Magdy fură primii pe care i-am recunoscut. Îngenuncheau pe jos, cu capetele plecate, aşteptând indiferenţi ce urma să li se întâmple. Lumina nu era destul de bună ca să văd expresia de pe chipurile oricăruia dintre ei, dar nu trebuia să le zăresc feţele ca să ştiu că erau speriaţi. Orice li s-ar fi întâmplat celor doi, mersese rău, iar acum nu aşteptau decât să se termine. Oricum s-ar fi terminat… Am măsurat cu privirea silueta îngenuncheată a lui Enzo şi mi-am adus aminte îndată de ce-l iubeam. Era acolo pentru că încerca să fie un bun prieten pentru Magdy. Încerca să-l împiedice să intre în necazuri sau măcar să-i împărtăşească necazurile. Era o fiinţă umană cumsecade, ceea ce este destul de rar, dar e de-a dreptul un miracol când e vorba de un băiat adolescent. Venisem aici pentru că îl iubeam încă. Trecuseră săptămâni de când ne spuseserăm mai mult de un „bună” la şcoală – când te desparţi într-o comunitate mică trebuie să păstrezi puţin distanţa – dar nu conta. Încă eram legată de el. O parte din el rămânea în inima mea, şi-mi închipuiam că avea să rămână pentru tot restul vieţii. Da, era un loc şi un moment cu adevărat inoportun ca să-mi dau seama de toate astea, dar asemenea lucruri se întâmplă când se întâmplă. Şi nu făceau niciun zgomot, aşa că era în regulă. M-am uitat la Magdy, şi acesta e gândul care mi-a venit în minte: Când toate astea or să se termine, o să-i bătătoresc serios fundul. Celelalte patru siluete… Vârcolaci. 901

Era singurul mod de a-i descrie. Arătau sălbatici, puternici, carnivori şi coborâţi dintr-un coşmar, şi la toate astea se adăugau mişcările şi sunetele care arătau limpede că exista un creier înăuntru, care să meargă mână -n mână cu tot restul. Aveau aceiaşi patru ochi ca ai tuturor animalelor de pe Roanoke pe care le văzuserăm până atunci, dar în afară de asta ar fi putut sosi direct din folclor. Erau, cum am spus, vârcolaci. Trei dintre aceştia erau ocupaţi să-i sâcâie şi să-i împungă pe Magdy şi pe Enzo, fiind limpede că se jucau cu ei şi-i ameninţau. Unul dintre ei ţinea o puşcă pe care-o luase de la Magdy şi-l împingea cu ea. M-am întrebat dacă mai era încărcată şi ce s-ar întâmplă cu Magdy sau cu vârcolacul dacă s-ar descărca. Altul ţinea o suliţă şi-l înţepa din când în când pe Enzo cu ea. Cei trei ciripeau şi păcăneau unii la alţii; nu mă îndoiesc că discutau ce să facă cu Magdy şi Enzo şi cum s-o facă. Cel de-al patrulea vârcolac stătea separat de ceilalţi trei şi se purta diferit. Când vreunul din restul vârcolacilor se ducea să-l împungă pe Enzo sau pe Magdy, se apropia şi încerca să-i împiedice s-o facă, stând între oameni şi semenii lui. Din când în când, intervenea şi încerca să vorbească cu unul dintre ceilalţi vârcolaci, făcând semn către Enzo şi Magdy pentru a sublinia ce avea de spus. Încerca să-i convingă pe ceilalţi de ceva. Să-i lase liberi pe oameni? Poate. Orice-ar fi fost, ceilalţi trei nu erau câtuşi de puţin de acord. Cel de-al patrulea vârcolac insista oricum. Asta îmi aduse aminte brusc de Enzo, prima oară când îl văzusem, încercând să-l împiedice pe Magdy să intre fără niciun fel de motiv într-o bătaie idioată. De data aceea, nu mersese; Gretchen şi cu mine fuseserăm nevoite să intervenim şi să facem ceva. Nu mergea nici acum. Am aruncat o privire şi am văzut că Hickory şi Dickory luaseră poziţii acolo de unde puteau trage fără obstacole în vârcolaci. Gretchen se mutase mai departe de mine şi-şi pregătea propria ei împuşcătură. Între noi patru puteam nimeri toţi vârcolacii înainte măcar să-şi dea seama ce li se întâmplase. Ar fi fost rapid, curat şi uşor, şi i-am fi luat deacolo pe Enzo şi pe Magdy şi i-am fi dus acasă înainte ca cineva să afle ce s-a-ntâmplat. Era lucrul cel mai inteligent de făcut. M-am mişcat îl linişte şi mi-am pregătit arma. Am avut nevoie de un minut sau două să mă opresc din tremurat şi să rămân nemişcată. Ştiam că-i vom împuşca la rând, Hickory, cel mai din stânga, luându -l pe primul din grupul de trei vârcolaci, Dickory pe-al doilea, Gretchen pe-al 902

treilea, iar eu pe ultimul, cel care stătea deoparte de ceilalţi. Ştiam că ceilalţi mă aşteptau pe mine să trag. Unul dintre vârcolaci se mişcă să-l înţepe din nou pe Enzo. Vârcolacul meu se duse în grabă, prea târziu, ca să oprească atacul. Şi am ştiut. Nu voiam. Pur şi simplu nu voiam. Nu voiam să-l omor. Pentru că încerca să-mi salveze prietenii, nu să-i omoare. Nu merita să moară doar pentru că ăsta era modul cel mai uşor de a-i lua înapoi pe Enzo şi Magdy. Dar nu ştiam ce altceva să fac. Cei trei începură să ciripească din nou, mai întâi într-un fel care părea aleator, apoi însă împreună, şi respectând un anumit ritm. Cel cu suliţă începu să bată ritmat în pământ, cântând alături de vocile celorlalţi ceea ce părea clar o incantaţie a victoriei de un fel sau altul. Cel de-al patrulea vârcolac începu să gesticuleze tot mai frenetic. Mă temeam teribil că de ceea ce avea să se întâmple la sfârşitul cântecului. Ei cântau mai departe, apropiindu-se de sfârşit. Aşa că am făcut ceea ce trebuia să fac. Am cântat şi eu. Am deschis gura şi pe ea a ieşit primul vers din „Dimineaţă la Delhi”. Nu prea bine, şi complet fals. De fapt, era de-a dreptul prost – toate acele luni de repetiţii şi de cântat la chefuri nu meritaseră osteneala. Nu conta. Făceam ceea ce trebuia să fac. Vârcolacii tăcură imediat. Am cântat mai departe. M-am uitat spre Gretchen, care nu era atât de departe încât să nu pot descifra expresia Ai înnebunit de tot? de pe faţa ei. I-am aruncat o privire care spunea Ajută-mă, te rog. Chipul îi încremeni în ceva indescifrabil şi-şi coborî puşca pentru a-l păstra pe unul dintre vârcolaci în vizor – şi începu să cânte vocea a doua a cântecului, urcând şi coborând pe lângă partea mea, aşa cum exersaserăm de atâtea ori. Cu ajutorul ei, am găsit tonul potrivit şi am intrat în ritm. Iar acum vârcolacii ştiau că suntem mai mulţi de unul. În stânga lui Gretchen, Dickory intră ca un clopoţel, imitând sitarul din cântec aşa cum făcea atât de bine. Era amuzant să priveşti, dar când închideai ochii, era greu de spus diferenţa dintre el şi obiectul real. Am absorbit zumzetul vocii lui şi am continuat să cânt. Iar în stânga lui Dickory, intră în sfârşit Hickory, folosindu-şi gâtul lung ca să scoată sunete ca de tobă, găsind ritmul şi păstrându-l de atunci înainte. 903

Iar acum vârcolacii ştiau că eram la fel de mulţi ca şi ei. Şi că i-am fi putut omorî oricând. Dar nu i-am omorât. Planul meu prostesc mergea… Acum tot ce aveam de făcut era să-mi dau seama ce plănuisem să fac în continuare. Pentru că habar n-aveam ce făceam acolo. Tot ce ştiam era că nu voiam să-mi împuşc vârcolacul. Cel care, de fapt, se dăduse complet deoparte de restul haitei sale şi păşea către locul de unde credea că vine vocea mea. M-am hotărât să-l întâlnesc la jumătatea drumului. Am lăsat jos puşca şi am intrat în luminiş, cântând încă. Vârcolacul cu suliţă începu s-o ridice, şi brusc mi-am simţit gura foarte uscată. Cred că vârcolacul meu a observat ceva pe faţă, pentru că s-a întors şi a discutat violent cu purtătorul de suliţă. Suliţa coborî; vârcolacul meu nu ştia, dar tocmai îşi salvase prietenul de un glonţ în cap din partea lui Gretchen. Vârcolacul se întoarse şi porni din nou spre mine. Am cântat mai departe până când s-a terminat cântecul. Până atunci, vârcolacul ajunse chiar lângă mine. Cântecul nostru se terminase. Stăteam pe loc, aşteptând să văd ce avea să facă mai departe vârcolacul meu. Ceea ce făcu mai departe fu să arate la gâtul meu, spre medalionulelefant de jad pe care mi-l dăduse Jane. L-am atins. — Elefant, am rostit. Ca fanţii voştri. Se uită din nou fix la el şi apoi se uită iarăşi la mine. În cele din urmă, ciripi ceva. — Bună, i-am răspuns. Ce altceva era să spun? Am petrecut încă vreo două minute, măsurându-ne din priviri. Apoi unul dintre ceilalţi vârcolaci ciripi şi el ceva. Al meu răspunse cu un alt ciripit şi apoi înclină capul spre mine, ca pentru a spune: Chiar m-ai ajuta dacă ai face cu adevărat ceva aici. Aşa că am arătat spre Enzo şi spre Magdy. — Aceştia doi îmi aparţin mie, am spus, făcând ceea ce speram că sunt semne potrivite din mână, astfel ca vârcolacul meu să priceapă ideea. Vreau să-i iau înapoi cu mine. Am făcut semn înapoi, în direcţia coloniei. — Apoi o să vă lăsăm în pace. 904

Vârcolacul urmări toate semnalele mâinii mele; nu sunt sigură câte dintre ele pricepu de fapt. Dar când am terminat, arătă către Enzo şi Magdy, ca pentru a spune: Hai să fim siguri că am înţeles corect. Am dat din cap, am zis „da” şi apoi am repetat toate semnele mâinii. Chiar aveam o discuţie. Sau poate că nu, pentru că ceea ce urmă fu o explozie de ciripit din partea vârcolacului meu, împreună cu gesturi frenetice. Am încercat să -l urmăresc, dar n-aveam nici cea mai mică idee ce se petrecea. M-am uitat la el neajutorată, încercând să înţeleg ce spunea. În cele din urmă, şi-a dat seama că n-aveam niciun indiciu cu privire la ce făcea. Aşa că arătă spre Magdy şi spre puşca pe care-o ţinea acum unul dintre ceilalţi vârcolaci. Apoi arătă spre el, într-o parte, după care îmi făcu semn, ca pentru a mă îndemna să mă uit mai îndeaproape. Împotriva oricărei raţiuni, m-am uitat şi am observat ceva ce-mi scăpase: vârcolacul meu era rănit. O zgârietură urâtă era încrustată în şoldul lui, înconjurată de urme sângerânde pe ambele părţi. Idiotul ăla de Magdy îmi împuşcase vârcolacul! Nu prea grav, totuşi. Magdy avea noroc că precizia lui continua să fie proastă, altfel probabil c-ar fi fost mort deja. Dar chiar şi o julitură era un lucru destul de rău. M-am dat înapoi şi l-am lăsat pe vârcolac să înţeleagă că văzusem destul. El arătă către Enzo, spre mine şi înapoi către colonie. Apoi arătă spre Magdy şi spre prietenii lui vârcolaci. Asta era destul de clar: spunea că Enzo era liber să plece cu mine, dar că prietenii lui voiau să-l păstreze pe Magdy. Nu mă îndoiam că atunci totul urma să se termine prost pentru Magdy. Am clătinat din cap şi am arătat limpede că aveam nevoie de amândoi. Vârcolacul meu arătă la fel de clar că îl voiau pe Magdy. Negocierile noastre tocmai intraseră într-un mare impas. M-am uitat la vârcolacul meu de sus până jos. Era îndesat, abia cu puţin mai înalt decât mine, şi acoperit doar cu un soi de fustă scurtă, prinsă cu o centură. Un cuţit simplu de piatră îi atârna de cingătoare. Văzusem poze ale unor asemenea cuţite în cărţile de istorie care descriau în amănunt zilele oamenilor de Cro-Magnon de pe Pământ. Partea ciudată despre CroMagnoni era aceea că, deşi abia dacă trecuseră de faza ciocnirii pietrelor, creierul lor era de fapt mai mare decât este acum creierul nostru. Erau troglodiţi, dar nu erau proşti. Aveau capacitatea de a se gândi la lucruri serioase. 905

— Sper mult de tot că ai un creier ca de Cro-Magnon, i-am spus vârcolacului. Altfel sunt pe cale să dau de necazuri. El înclină iar capul, încercând să-şi dea seama ce încercam să-i spun. Am făcut semn din nou, încercând să arăt clar că voiam să vorbesc cu Magdy. Vârcolacul meu nu păru încântat de asta şi vorbi ceva cu prietenii lui. Ei îi răspunseră şi deveniră destul de agitaţi. Dar până la urmă vârcolacul întinse mâna spre mine. L-am lăsat să mă ia de încheietură şi să mă tragă spre Magdy. Cei trei prieteni ai lui se aşezară în evantai în spatele meu, pregătiţi pentru cazul în care aş încerca o prostie. Ştiam că, în afara luminişului, cel puţin Hickory şi Dickory se mutau să aibă o linie de ochire mai bună. Erau încă o mulţime de căi prin care lucrurile puteau merge foarte, foarte prost. Magdy era încă în genunchi, şi nu se uita la mine, nici la orice altceva în afară de un loc de pe sol. — Magdy, am spus. — Omoară chestiile astea idioate şi scoate-ne mai repede de-aici, vorbi el, în şoaptă şi repede, tot fără să se uite la mine. Ştiu că ştii cum s-o faci. Ştiu că sunteţi destui acolo ca s-o faceţi. — Magdy, am repetat. Ascultă-mă cu atenţie şi nu mă întrerupe. Chestiile astea vor să te omoare. Sunt dornici să-l lase pe Enzo să plece, dar vor să te păstreze pentru că l-ai împuşcat pe unul dintre ei. Înţelegi ce-ţi spun? — Omoară-i, insistă Magdy. — Nu, am răspuns. Tu te-ai dus după indivizii ăştia, Magdy. Tu i-ai vânat. Tu i-ai împuşcat. O să încerc să nu las să fii ucis. Dar n-o să-i omor pe ei pentru că tu le-ai ieşit în cale. Nu, dacă n-o să fiu nevoită. Mă înţelegi? — Or să ne omoare, zise Magdy. Pe tine, pe mine şi pe Enzo. — Nu cred. Dar dacă nu taci din gură şi nu asculţi cu adevărat ce încerc să-ţi spun, o să faci mai probabil acest fapt. — Împuşcă-i pur şi simplu! — Pentru numele lui Dumnezeu, Magdy, vorbi brusc Enzo, de lângă Magdy. O singură persoană de pe întreaga planetă îşi riscă pielea pentru tine şi tot ce poţi să faci este să te cerţi cu ea. Chiar eşti un rahat nerecunoscător. Acum vrei, te rog, să taci din gură şi s-o asculţi? Mi-ar plăcea să scap de-aici în viaţă. Nu ştiu cine-a fost mai surprins de această răbufnire, eu sau Magdy. — Bine, încuviinţă Magdy după câteva clipe. 906

— Chestiile astea vor să te omoare pentru că ai împuşcat-o pe una dintre ele, am spus. O să încerc să-i conving să te lase să pleci. Dar o să trebuiască să ai încredere în mine, să nu mă contrazici şi să nu ripostezi. Pentru ultima oară: mă înţelegi? — Da, răspunse Magdy. — Bine. Ei cred că sunt conducătorul tău. Aşa că trebuie să le dăm ideea că sunt furios pe tine pentru ce-ai făcut. O să trebuiască să te pedepsesc în faţa lor. Şi doar ca să ştii, o să doară. Tare. — Dar…, începu Magdy. — Magdy, am spus. — Da, în ordine, cum vrei. Hai s-o facem. — Bine, am replicat. Îmi pare rău pentru asta. Apoi i-am dat un picior în coaste. Tare. Se prăbuşi cu un şuierat şi rămase lat la pământ. La orice s-ar fi aşteptat, nu se aştepta la asta. După ce icni pe pământ vreme de un minut, l-am apucat de păr. Se agăţă de mâna mea şi încercă să scape. — Nu mi te împotrivi, am spus, şi i-am dat un pumn rapid în coaste ca să accentuez ideea. El pricepu şi se opri. I-am tras capul spre spate şi am ţipat la el pentru că a împuşcat vârcolacul, arătând puşca lui şi apoi vârcolacul rănit, de mai multe ori, ca să-l fac să înţeleagă. Vârcolacii părură să facă legătura şi ciripiră între ei despre asta. — Cere-ţi scuze, i-am cerut lui Magdy, încă ţinându-i capul. Magdy întinse mâna către vârcolacul rănit. — Îmi pare rău, spuse el. Dacă aş fi ştiut că să te împuşc însemna să primesc de la Zoë o bătaie soră cu moartea, n-aş fi făcut-o niciodată. — Mulţumesc, am răspuns şi apoi i-am dat drumul la păr şi l-am plesnit tare peste faţă. Magdy se prăbuşi din nou. M-am uitat la vârcolac să văd dacă era destul. Nu părea să fie complet satisfăcut. M-am aplecat deasupra lui Magdy. — Ce mai faci? l-am întrebat. — Cred că o să vomit. — Bine. Cred că asta ar merge. Ai nevoie de ajutor? — M-am prins, zise, şi vărsă peste tot pe pământ. Asta provocă ciripituri impresionate din partea vârcolacilor. — În regulă. Ultima parte, Magdy. Chiar trebuie să ai încredere în mine cu asta. 907

— Te rog, nu mă mai lovi acum, imploră Magdy. — Aproape gata. Ridică-te în picioare, te rog. — Nu cred că pot. — Sigur că poţi, am spus, şi i-am sucit braţul ca să-i ofer un stimulent. Magdy trase aer în piept şi se ridică. L-am făcut să meargă până la vârcolacul meu, care se uită la noi doi, curios. Am arătat spre Magdy şi apoi spre rana vârcolacului. Apoi am arătat către vârcolac şi am făcut un gest de retezare la şoldul lui Magdy, apoi am arătat cuţitul vârcolacului. Vârcolacul înclină din nou capul, ca pentru a spune: Vreau să fiu sigur că ne înţelegem unul pe celălalt. — Cei drept, e drept, am comentat. — O să-l laşi să mă înjunghie? exclamă Magdy, cu vocea ridicându-i-se dramatic la sfârşitul frazei. — Tu l-ai împuşcat. — Ar putea să mă omoare! — Tu l-ai fi putut omorî. — Te urăsc. Acum chiar te urăsc mult, mult, mult de tot. — Taci din gură, am zis şi apoi am făcut semn din cap către vârcolac. Ai încredere în mine, i-am spus lui Magdy. Vârcolacul îşi scoase cuţitul şi apoi se uită din nou la însoţitorii lui, care vorbeau cu toţii tare şi începeau să cânte ceea ce cântaseră mai devreme. N-aveam nimic împotrivă. Diferenţa era acum că vârcolacul meu era cel care urma să comită indiferent ce act de violenţă avea să aibă loc. Vârcolacul meu stătu nemişcat câteva clipe, absorbind incantaţia colegilor lui vârcolaci. Apoi, fără avertisment, îi făcu o tăietură lui Magdy atât de repede încât nu l-am zărit decât când s-a dat înapoi, nu când s-a mişcat în faţă. Magdy şuieră de durere. I-am dat drumul şi el a căzut la pământ, ţinându-se de şold. M-am dus în faţa lui şi l-am apucat de mâini. — Lasă-mă să văd. Magdy îşi dădu mâinile la o parte şi clipi preventiv, aşteptându-se la un şuvoi de sânge. Pe şoldul lui era doar o linie roşie cât se poate de subţire. Vârcolacul îl tăiase pe Magdy numai atât cât să-l facă să înţeleagă că l-ar fi putut tăia mult mai rău. — Ştiam eu, am comentat. — Ce ştiai? întrebă Magdy. — Că avem de-a face cu un Cro-Magnon. — Chiar nu te înţeleg. 908

— Stai jos. Nu te ridica până nu-ţi spun eu. — Nu mă mişc, spuse el. Serios. M-am ridicat şi am stat cu faţa la vârcolac, care-şi pusese cuţitul înapoi la centură. Arătă spre Magdy, apoi spre mine, apoi înapoi spre colonie. — Mulţumesc, am spus, şi am plecat puţin capul spre vârcolac, ceea ce speram că avea să transmită ideea. Când am ridicat din nou ochii, l-am văzut uitându-se iar la elefantul meu de jad. M-am întrebat dacă văzuse vreodată bijuterii sau era doar pentru că un elefant arată ca un fant. Aceşti vârcolaci urmează turmele de fanţi; ei trebuiau să fie o sursă principală de hrană pentru ei. Fanţii erau viaţa lor. Mi-am scos colierul şi i l-am întins vârcolacului meu. L-a luat şi a atins cu grijă medalionul, făcându-l să se învârtească şi să sclipească în lumina slabă a nopţii. A gângurit la el apreciativ. Apoi mi l-a dat înapoi. — Nu, am spus. Am ridicat o mână şi am arătat către medalion şi către el. — E pentru tine. Ţi-l dau ţie. Vârcolacul rămase nemişcat pentru o clipă, apoi murmură un tril, ceea ce-i făcu pe prietenii lui să se îngrămădească în jurul lui. El ridică medalionul pentru ca ceilalţi să-l admire. — Uite, am spus după un minut, şi i-am făcut semn să-mi dea colierul. Mi l-a dat, iar eu – foarte încet, ca să nu-l surprind – i l-am pus în jurul gâtului şi l-am încheiat. Medalionul îi atinse pieptul, îl atinse din nou. — Poftim. Mie mi-a fost dat de către cineva foarte important, ca să-mi amintesc de cei care mă iubesc. Ţi-l dau ţie, ca să-ţi aduci aminte că-ţi mulţumesc pentru că mi-ai dat înapoi nişte oameni pe care-i iubesc. Mulţumesc. Vârcolacul înclină din nou capul. — Ştiu că n-ai nici cea mai mică idee ce vorbesc. Mulţumesc oricum. Vârcolacul duse mâna la şold, scoase cuţitul. Apoi îl puse culcat în palmă şi mi-l oferi. L-am luat. — Oho, am exclamat şi l-am admirat. Am fost atentă să nu ating lama propriu-zisă; văzusem deja cât era de ascuţită. Am încercat să i-l înapoiez, dar ridică mâna, sau gheara, sau cum vreţi s-o numiţi, într-o copie în oglindă a ceea ce făcusem eu pentru el. Mil dădea mie. — Mulţumesc, am repetat. 909

El ciripi şi cu asta se întoarse la prietenii lui. Cel care ţinea puşca lui Magdy o lăsă din mână şi apoi, fără să se uite în urmă, se îndreptară către cei mai apropiaţi copaci, îi escaladară cu viteză incredibilă şi dispărură aproape instantaneu. — La naiba, am exclamat după un minut. Nu-mi vine să cred că chiar a mers. — Ţie nu-ţi vine să crezi, vorbi Gretchen. Ieşi din ascunzătoare şi păşi drept spre mine. — Ce naiba te-a apucat? Venim tot drumul ăsta şi tu le cânţi. Cânţi. De parcă ai fi la un chef. N-o să mai facem asta. Niciodată. — Mulţumesc pentru că te-ai luat după mine. Şi pentru că ai avut încredere în mine. Te iubesc. — Şi eu te iubesc, răspunse Gretchen. Dar tot nu înseamnă că asta o să se mai întâmple vreodată. — De acord. — Aproape că a meritat totuşi să te văd cum îl baţi măr pe Magdy. — Doamne, mă simt îngrozitor pentru asta. — Chiar aşa? N-a fost şi un pic distractiv? — O, bine. Poate, un pic… — Sunt chiar aici, vorbi Magdy de pe jos. — Şi trebuie să-i mulţumeşti lui Zoë pentru că eşti, replică Gretchen şi se aplecă să-l sărute. Persoană neghioabă, exasperantă. Sunt atât de fericită că trăieşti încă. Şi dacă vreodată mai faci aşa ceva, o să te omor cu mâna mea. Şi ştii că pot. — Ştiu, răspunse el, şi arătă spre mine. Şi dacă tu nu poţi, ea o să poată. Am priceput. — Bine, spuse Gretchen. Se ridică în picioare, apoi îi întinse mâna lui Magdy. — Acum scoală-te. Avem un drum lung de făcut până acasă, şi cred că ne-am consumat tot norocul chior pentru un an de zile. *** — Ce-ai să le spui părinţilor tăi? mă întrebă Enzo în timp ce mergeam spre casă. — În noaptea asta? Nimic, am răspuns. Amândoi au destule pentru care să-şi facă griji azi. N-au nevoie să vin eu şi să le spun că, în timp ce erau plecaţi, am înfruntat patru vârcolaci care erau cât pe ce să mai omoare doi colonişti, şi i-am înfrânt folosind doar puterea cântecului. Cred că aş putea să aştept o zi-două să le strecor asta. Că veni vorba, asta-i o aluzie. 910

— Am priceput aluzia. Deşi o să le spui ceva. — Da. Trebuie să le spunem. Dacă aceşti vârcolaci urmează turmele de fanţi, atunci o să avem asemenea probleme în fiecare an şi de fiecare dată când se întorc. Cred că trebuie să anunţăm oamenii că nu sunt chiar nişte sălbatici ucigaşi, dar o să ne fie tuturor mai bine dacă îi lăsăm pur şi simplu în pace. — De unde-ai ştiut? mă întrebă Enzo după un minut. — Ce să ştiu? — Că vârcolacii aceia nu erau doar sălbatici ucigaşi. L-ai ţinut pe Magdy şi l-ai lăsat pe vârcolacul ăla să-i dea o lovitură. Te-ai gândit că n-o să-l înjunghie mortal pe Magdy. Te-am auzit, ştii. După ce-a făcut-o, ai zis „ştiam eu”. Aşa că de unde ştiai? — Nu ştiam. Dar speram… Tocmai îşi petrecuse Dumnezeu-ştie-cât timp împiedicându-şi prietenii să vă omoare pe voi doi. Nu cred că o făcea pentru că era un tip cumsecade. — Vârcolac cumsecade. — Orice-ar fi, cumsecade… Problema este că vârcolacii au omorât pe câţiva dintre noi. Iar John şi Jane au ucis pe câţiva dintre ei încercând să ne recupereze oamenii. Şi noi, şi ei – colonişti şi vârcolaci – am arătat că suntem perfect capabili să ne omorâm unii pe alţii. Cred că trebuia să demonstrăm că suntem capabili şi să nu ne omorâm unii pe alţii. I-am lăsat să afle acest lucru când le-am cântat, în loc să-i împuşcăm. Cred că vârcolacul meu a priceput asta. Aşa că atunci când i-am oferit o şansă să io plătească lui Magdy, am bănuit că n-o să-l rănească de-a binelea. Pentru că eu cred că voia ca noi să ştim că era destul de deştept încât să-şi dea seama ce s-ar întâmplat dacă-l rănea. — Dar tot ţi-ai asumat un mare risc… — Mda, aşa e, am recunoscut. Dar cealaltă alternativă era să-l omor pe el şi pe prietenii lui sau să-i las să ne omoare pe toţi. Sau să ne omorâm cu toţii între noi. Bănuiesc că am sperat că pot face ceva mai bun. În plus, nu cred că era un risc atât de mare. Ceea ce făcea când îi ţinea pe ceilalţi departe de voi doi îmi amintea de cineva cunoscut. — De cine? — De tine. — Da, bine. Cred că noaptea asta marchează oficial ultima oară când merg pe urmele lui Magdy ca să-l ţin departe de necazuri. După asta, e pe cont propriu. — N-am nimic rău de comentat despre ideea asta. 911

— Nu credeam că ai avea. Ştiu că Magdy te calcă pe nervi câteodată. — Aşa e, am răspuns. Chiar mă calcă pe nervi, serios. Dar ce pot să fac? E prietenul meu. — Îţi aparţine. Şi la fel şi eu. M-am uitat pieziş la el. — Ai auzit şi partea asta. — Crede-mă, Zoë. După ce ai apărut, n-am mai încetat să te ascult. O să fiu în stare să recit tot ce-ai spus pentru tot restul vieţii mele. Pe care acum o am, datorită ţie. — Şi lui Gretchen, lui Hickory şi lui Dickory. — Şi o să le mulţumesc şi lor, tuturor. Dar în acest moment vreau să mă concentrez asupra ta. Mulţumesc, Zoë Boutin-Perry. Mulţumesc pentru că mi-ai salvat viaţa. — Pentru nimic. Şi încetează. Mă faci să roşesc. — Nu te cred. Şi acum e prea întuneric ca să văd. — Atinge-mi obrajii, i-am cerut. El mi i-a atins. — Nu-i simt deosebit de înroşiţi. — N-o faci cum trebuie. — Mi-am pierdut exerciţiul. — Ei bine, rezolvă asta. — Bine, răspunse Enzo şi mă sărută. — Asta trebuia să te facă să roşeşti, nu să plângi, zise el după ce ne-am oprit. — Scuză-mă, am replicat şi am încercat să mă adun. Doar că mi-a fost chiar dor. De asta. De noi. — E vina mea, începu Enzo. I-am pus o mână pe buze. — Nu-mi pasă de nimic din toate astea. Chiar nu-mi pasă, Enzo. Nimic dintre astea nu contează pentru mine. Doar că nu mai vreau să-mi fie dor de tine. — Zoë…, spuse Enzo. Îmi luă mâinile. — Tu m-ai salvat. Sunt al tău. Sunt proprietatea ta. Îţi aparţin. Ai spus-o chiar tu. — Am spus, am recunoscut. — Atunci e stabilit. — Bine, am răspuns şi am zâmbit. 912

Ne-am mai sărutat un timp, în noapte, în afara porţii din faţă a lui Enzo.

OPTSPREZECE Discuţia pe care-o purta Hickory cu tăticul despre Conclav şi despre Uniunea Colonială era realmente interesantă, mai ales din momentul în care Hickory spuse că el şi cu Dickory plănuiau să-i omoare pe părinţii mei. După aceea, ei bine… am cam pierdut şirul. Ca să fiu cinstită, fusese o zi foarte lungă. I-am spus noapte bună lui Enzo, mi-am târât fundul până acasă şi abia dac-am reuşit să gândesc destul de coerent cât să ascund cuţitul de piatră în măsuţa de toaletă şi să resping atacul cu limba al lui Babar asupra feţei mele, înainte să mă prăbuşesc pe pat şi să mă cufund în somn, fără măcar să mă ostenesc să mă dezbrac de tot. La un anumit moment după ce m-am culcat, Jane a venit acasă de la infirmerie, m-a sărutat pe frunte şi mi-a scos încetişor ghetele, dar abia dacă îmi aduc aminte altceva decât că am murmurat despre cât de bine-mi părea că se simţea mai bine. Cel puţin, asta era ceea ce spuneam în minte; nu ştiu dacă şi gura mea a pronunţat cuvintele propriu-zise. Cred că da. Eram foarte obosită în acel moment. Nu cu multă vreme după asta, tăticul intră şi mă înghionti uşor, ca să mă trezesc. — Hai, draga mea. Am nevoie să faci ceva pentru mine. — O să fac dimineaţă, am mormăit. Jur. — Nu, iubito. Am nevoie s-o faci acum. Tonul vocii lui, blând dar insistent, îmi spuse că avea cu adevărat mare nevoie să mă scol. M-am sculat, dar cu destule bombăneli ca să-mi păstrez onoarea. Ne-am dus în camera de zi a casei noastre; tăticul mă conduse către canapea, pe care m-am aşezat şi am încercat să rămân într-o stare de semitrezie care să-mi permită să mă întorc la somn când terminam cu ceea ce făceam. Tăticul se aşeză la birou; mămica rămase în picioare lângă el. Iam zâmbit somnoroasă, dar ea păru să nu observe, între mine şi părinţii mei se aflau Hickory şi Dickory. Tăticul îl întrebă pe Hickory: — Voi puteţi minţi? — Încă nu te-am minţit pe tine, răspunse Hickory. Ceea ce, chiar şi în starea mea adormită, mi-am dat seama că nu era un răspuns propriu-zis la întrebarea care fusese pusă. Tăticul şi Hickory îşi 913

aruncară de la unul la altul câteva replici înţepătoare despre ce însemna pentru o conversaţie capacitatea de a minţi (după părerea mea, în cea mai mare parte faptul că nu trebuie să te cerţi în legătură cu prostiile despre care e mai bine să minţi, dar nimeni nu m-a întrebat pe mine), apoi tăticul mi-a cerut să le spun lui Hickory şi Dickory să răspundă la toate întrebările lui fără minciuni sau ocolişuri. Asta mă trezi în sfârşit de-a binelea. — De ce? am întrebat. Ce se petrece? — Te rog, fă-o, insistă tăticul. — În ordine, am răspuns, şi apoi m-am întors către Hickory. Hickory, te rog să-i răspunzi tăticului meu fără să-l minţi sau să-i ocoleşti întrebările. Bine? — Cum doreşti, Zoë, vorbi Hickory. — Şi Dickory, am adăugat. — O să răspundem amândoi cu sinceritate, promise Hickory. — Mulţumesc, spuse tăticul şi apoi se întoarse din nou spre mine. — Te poţi întoarce în pat acum, iubito. Asta mă enervă. Eram o fiinţă umană, nu un ser al adevărului. — Vreau să ştiu ce se petrece, am cerut. — Nu e ceva despre care să fie nevoie să-ţi faci griji. — Îmi ordoni să-i pun pe ei doi să-ţi spună adevărul, şi vrei să cred că nu-i ceva pentru care e nevoie să-mi fac griji? Toxinele somnului nu se grăbeau să-mi părăsească sistemul, pentru că, până şi în timp ce vorbeam, mi-am dat seama că arătam ceva mai multă impertinenţă faţă de părinţii mei decât era cu totul îngăduit în acel moment. Ca pentru a confirma acest lucru, Jane se îndreptă puţin. — Zoë, vorbi ea. Mi-am reconsiderat poziţia. — În plus, dacă plec n-aveţi nicio garanţie că n-au să vă mintă, am adăugat, încercând să vorbesc pe un ton ceva mai rezonabil. Sunt capabili din punct de vedere emoţional să vă mintă, pentru că nu le pasă dacă vă dezamăgesc pe voi. Dar nu vor să mă dezamăgească pe mine. Nu ştiam dacă asta era, de fapt, adevărat sau nu. Dar bănuiam că era. Tăticul se întoarse spre Hickory. — E-adevărat? — Te-am minţi dacă am simţi că e necesar, răspunse Hickory. N-am minţi-o pe Zoë. 914

Aici se putea o întrebare de-a dreptul interesantă: dacă Hickory spunea asta pentru era adevărat sau dacă o spunea ca să mă sprijine în ceea ce susţineam, şi, în ultimul caz, care era de fapt valoarea de adevăr a afirmaţiei. Dacă aş fi fost mai trează, cred că m-aş fi gândit mai mult la asta în acel moment. Dar aşa cum stăteau lucrurile, am dat doar din cap şi i-am zis tăticului: — Dă-i drumul. — Suflă un singur cuvânt oricui şi-ţi petreci tot anul următor în grajdul de cai, mă avertiză tăticul. — Gura mea e pecetluită, am promis şi aproape că am făcut un gest de închidere a buzelor, dar m-am gândit mai bine şi am renunţat în ultima clipă. Bine am făcut, pentru că Jane se apropie şi se uită de sus la mine, purtând pe chip expresia ei de sunt serioasă ca moartea. — Nu, vorbi ea. Trebuie să înţelegi că ceea ce auzi aici nu poţi cu niciun chip să spui nimănui altcuiva. Nici lui Gretchen, nici oricăruia dintre ceilalţi prieteni ai tăi. Nimănui. Nu-i un joc şi nu-i un secret amuzant. E o treabă extrem de serioasă, Zoë. Dacă nu eşti gata să accepţi asta, trebuie să ieşi din cameră chiar acum. O să-mi asum riscul ca Hickory şi Dickory să ne mintă pe noi, dar nu şi pe tine. Aşa că înţelegi că, atunci când îţi spunem să nu vorbeşti cu nimeni despre asta, înseamnă să nu vorbeşti cu nimeni? Da sau nu? Câteva gânduri îmi trecură prin minte în acel moment. Primul era că în momente precum acesta îmi făceam o idee vagă despre cât de înspăimântătoare trebuie să fi fost Jane ca soldat. Era cea mai bună mămică pe care o putea avea o fată, fără îndoială, dar când adopta o asemenea atitudine devenea tot atât de dură, de rece şi de directă pe cât putea fi oricine. Era, ca să folosesc un singur cuvânt, intimidantă. Şi era vorba doar de cuvinte. Am încercat să mi-o închipui păşind pe un câmp de bătălie, cu aceeaşi expresie pe faţă pe care o avea acum, şi cu o puşcă standard a Forţelor de Apărare. Cred că am simţit cel puţin trei dintre organele mele interne contractându-se la gândul ăsta. Al doilea era că mă întrebam ce-ar crede despre capacitatea mea de a păstra un secret dac-ar fi ştiut ce făcusem chiar în seara respectivă. Al treilea era că poate ştia, şi că despre asta era vorba. Mi-am simţit alte câteva dintre organele interne contractându-se la acest gând. Jane se uita încă la mine, rece ca piatra, aşteptând răspunsul meu. 915

— Da, am zis. Înţeleg, Jane. Nicio vorbă. — Mulţumesc, Zoë. Se aplecă şi mă sărută în creştet. Dintr-odată, era din nou mămica mea. Ceea ce, în felul ei, o făcea încă şi mai înfricoşătoare, dacă mă întrebaţi pe mine. Asta fiind stabilit, tăticul începu să-l întrebe pe Hickory despre Conclav şi despre ce ştiau el şi cu Dickory despre acel grup. De când făcuserăm saltul spre Roanoke, aşteptaserăm să ne găsească Conclavul şi, când ne găsea, să ne distrugă, aşa cum distruseseră colonia whaidă din filmul pe care ni-l dăduse Uniunea Colonială. Tăticul voia să ştie dacă ceea ce ştia Hickory despre Conclav era diferit de ceea ce ştiam noi. Hickory spuse că da, în principiu. Ştiau destul de mult despre Conclav, pe baza dosarelor guvernului obin asupra lor – şi propriile lor dosare, contrar a ceea ce ni se spusese de către Uniunea Colonială, arătau că, atunci când era vorba de colonii, Conclavul prefera de multe ori să evacueze coloniile pe care le înfruntau, în loc să le distrugă. Tăticul îl întrebă pe Hickory de ce, dacă aveau informaţii diferite, nu le împărtăşiseră mai devreme. Hickory răspunse că li se ordonase astfel de către guvernul lor; nici Hickory, nici Dickory n-ar fi minţit despre faptul că aveau informaţii dacă tăticul i-ar fi întrebat, dar el nu-i întrebase niciodată până atunci. Cred că asta îl izbi pe tăticul ca fiind un pic nesincer din partea lui Hickory şi Dickory, dar lăsă de la el. Tăticul îl întrebă pe Hickory dacă văzuse filmul pe care ni-l dăduse Uniunea Colonială, despre Conclavul care distruge colonia whaidă. Hickory răspunse că el şi Dickory aveau propria lor versiune. Tăticul îi întrebă dacă versiunea lor era diferită; Hickory răspunse că era – era mai lungă şi-l arăta pe generalul Gau, care ordonase distrugerea coloniei whaide, încercând să-l convingă pe conducătorul coloniei whaide să lase Conclavul să evacueze coloniştii, doar ca să primească refuzul whaizilor de a pleca înainte de distrugerea coloniei lor. Hickory spuse că în alte dăţi, pe alte planete colonizate, coloniştii ceruseră să fie evacuaţi, iar Conclavul îi luase de pe planetă şi-i trimisese înapoi pe lumile lor de origine sau le permisese să se alăture Conclavului în calitate de cetăţeni. Jane întrebă despre cifre. Hickory răspunse că ei ştiau despre şaptesprezece eliminări de colonii de către Conclav. În zece dintre ele, Conclavul dusese coloniştii înapoi pe fostele lor planete. În patru cazuri, coloniştii se alăturaseră Conclavului. Numai trei implicau distrugerea coloniilor, după ce coloniştii refuzaseră să plece. Conclavul era teribil de 916

serios când venea vorba de a nu permite oricui altcuiva să înfiinţeze colonii noi, dar – spre deosebire de ceea ce ni se spusese de către Uniunea Colonială – nu insistase să omoare pe toată lumea din aceste colonii noi, doar ca să-şi susţină punctul de vedere. Erau lucruri fascinante – şi neliniştitoare. Pentru că, dacă ceea ce spunea Hickory era adevărat – şi era, pentru că Hickory nu m-ar fi minţit pe mine sau pe părinţii mei împotriva voinţei mele – atunci însemna că fie Uniunea Colonială se înşelase complet în privinţa Conclavului şi a conducătorului său, generalul Gau, fie că UC ne minţise când ne spusese ce s-ar putea întâmplă dacă ne găsea Conclavul. Prima dintre variante era cu siguranţă posibilă, presupun; Uniunea Colonială se afla într-o situaţie de ostilităţi active cu aproape orice altă rasă despre care ştiam, ceea ce bănuiam că ar face adunarea de informaţii mai dificilă decât dacă am fi avut mai mulţi prieteni. Dar mult mai probabil părea ca a doua variantă să reprezinte adevărul: guvernul nostru ne minţise. Dar dacă Uniunea Colonială ne minţise, de ce-o făcuse? Ce obţinea din faptul că ne minţea, azvârlindu-ne cine ştie unde în univers, făcându-ne să trăim cu frica de a fi descoperiţi – şi punându-ne astfel pe toţi în primejdie? Ce punea la cale guvernul nostru? Şi ce ne-ar face de fapt Conclavul, dacă ne-ar găsi? Era un lucru atât de interesant la care să te gândeşti, încât aproape că mi-a scăpat partea unde Hickory explica motivul pentru care el şi Dickory aveau de fapt dosare amănunţite despre celelalte eliminări de colonii de către Conclav: ca să-i convingă, în cazul în care venea Conclavul să bată la uşă, să predea colonia mai curând decât să lase să fie distrusă. Şi de ce-ar vrea să-i convingă pe mămica şi pe tăticul de asta? — Din cauza lui Zoë? îl întrebă tăticul pe Hickory. — Da, răspunse Hickory. — Oho! am exclamat. Asta era o noutate. — Linişte, iubito, spuse tăticul şi-apoi îşi îndreptă din nou atenţia către Hickory. Ce s-ar întâmplă dacă Jane şi cu mine am alege să nu predăm colonia? — Am prefera să nu răspundem, zise Hickory. — Nu ocoli întrebarea, îi ceru tăticul. Răspunde! L-am surprins pe Hickory aruncându-mi o privire scurtă, înainte de a răspunde: 917

— V-am ucide, pe tine şi pe locotenentul Sagan. Pe voi şi pe orice alt conducător care ar autoriza distrugerea coloniei! Tăticul comentă ceva auzind răspunsul, iar Hickory replică la rândul lui, dar mi-a scăpat cea mai mare parte a discuţiei din cauză că mintea mea încerca să prelucreze ceea ce tocmai auzisem, şi înregistra un eşec absolut şi complet. Ştiam că eram importantă pentru obini. O ştiusem întotdeauna în mod abstract, iar apoi Hickory şi Dickory îmi imprimaseră ideea în minte cu forţa, cu luni în urmă, când mă atacaseră şi-mi arătaseră cum era să fii hăituit şi de ce trebuia să învăţ să mă apăr singură. Dar în nicio formulare a importanţei mele nu existase vreodată concepţia că eram atât de importantă pentru obini încât, dacă s-ar fi ajuns la asta, i-ar fi ucis pe părinţii mei ca să mă salveze pe mine. Nici măcar nu ştiam ce să cred despre aşa ceva. Nu ştiam ce să simt în legătură cu asta. Ideea tot încerca să-mi pătrundă în creier, dar pur şi simplu nu mergea. Era ca şi cum aş fi avut o experienţă extracorporală. Pluteam pe deasupra discuţiei şi o ascultam pe Jane intervenind cu interjecţii, întrebându-l pe Hickory dacă, chiar şi după ce recunoscuseră că acesta era planul lor, Hickory şi Dickory încă i-ar mai ucide pe ea şi pe John. I-ar ucide pe mămica şi tăticul. — Dacă alegi să predai colonia, da, răspunse Hickory. Brusc, am simţit un declic în timp ce m-am retras înapoi în propriul meu cap, şi mă bucur să spun că, pe neaşteptate, am ştiut exact cum să mă simt în legătură cu toate astea: absolut furioasă. — Să nu îndrăzniţi! am exclamat şi am azvârlit cuvintele cu violenţă. În nicio împrejurare să nu faceţi aşa ceva! Am fost surprinsă să descopăr că stăteam în picioare în timp ce vorbeam; nu-mi aduc aminte să mă fi ridicat. Tremuram atât de tare de furie, încât nu-mi dădeam seama cum de mai eram încă în picioare. Hickory şi Dickory tresăriră amândoi văzându-mi mânia şi începură să tremure. — Acest singur lucru trebuie să ţi-l refuzăm, vorbi Hickory. Eşti prea importantă. Pentru noi. Pentru toţi obinii. Pentru toţi obinii. Dacă aş fi putut scuipa, aş fi făcut-o. Ne întorceam aici. Toată viaţa mea, îngrădită de obini. Îngrădită nu cu privire la cine eram, ci la ce eram. Prin ceea ce însemnam pentru ei. Nu exista nimic în propria mea viaţă care conta în povestea asta, cu excepţia divertismentului pe care li-l puteam oferi, în timp ce miliarde de obini 918

rulau înregistrări ale vieţii mele ca şi cum ar fi fost un spectacol distractiv. Dacă, în schimb, orice altă fată ar fi fost fiica lui Charles Boutin, ar fi urmărit bucuroşi viaţa ei. Dacă părinţii adoptivi ai oricărei alte fete ar fi stat în calea planurilor obinilor pentru ea, i-ar fi măcelărit şi pe ei. Cine eram, nu însemna nimic. Singurul fapt important se dovedea acela că, din întâmplare, eram fiica unui om. Un om despre care obinii crezuseră că le putea da ceva. Un om cu care se târguiseră folosindu-se de viaţa fiicei sale pentru a obţine acel lucru. Un om care sfârşise prin a muri din cauza muncii pe care-o depusese pentru ei. Iar acum voiau şi mai multe sacrificii… Aşa că i-am lăsat pe Hickory şi Dickory să simtă cum mă simţeam. — Am pierdut deja un părinte din cauza obinilor, am spus, şi am încărcat tot ce puteam în acest ultim cuvânt. Toată mânia, dezgustul, oroarea şi înverşunarea stârnite de ideea că ei ar trebui să decidă cu atâta nepăsare să mi-i ia pe cei doi oameni care nu mi-au arătat niciodată altceva decât dragoste, afecţiune şi respect, şi să-i dea la o parte ca şi cum n-ar fi altceva decât o neplăcere. I-am urât pe Hickory şi Dickory în acel moment. I-am urât în acel fel care apare numai când cineva pe care-l iubeşti îţi ia acea iubire şi o trădează, complet şi total. I-am urât pentru că m-ar fi trădat din cauză că ei credeau că mă iubesc. I-am urât. — Toată lumea să se liniştească, vorbi John. Nimeni n-o să omoare pe nimeni. Bine? Nici nu se pune problema. Zoë, Hickory şi Dickory n-or să ne omoare pentru că noi n-o să lăsăm colonia să fie distrusă. Simplu ca bună ziua. Şi cu niciun chip n-o să las să ţi se întâmple ceva, Zoë. Hickory, Dickory şi cu mine suntem cu toţii de acord că eşti prea importantă pentru asta. Am deschis gura ca să răspund ceva, dar am început doar să suspin. Simţeam că mi se înmuiaseră picioarele. Brusc, Jane apăru lângă mine, ţinându-mă în braţe şi ducându-mă înapoi către canapea. Am suspinat în braţele ei ca în urmă cu mulţi ani, la uşa acelui magazin de jucării, încercând să pun în ordine tot ce gândeam. L-am auzit pe tăticul punându-i pe Hickory şi Dickory să jure că mă vor apăra, întotdeauna, în orice împrejurare. Ei au jurat. Simţeam că n-o să mai vreau ajutorul sau protecţia lor niciodată. Ştiam că o să-mi treacă. Chiar şi acum ştiam că simţeam astfel din cauza momentului. Asta nu schimba 919

faptul că simţeam aşa ceva. Trebuia să trăiesc cu sentimentul respectiv deacum înainte. Tăticul mai vorbi cu Hickory despre Conclav şi ceru să vadă fişierele obinilor despre alte eliminări de colonii. Hickory spuse că aveau nevoie să se ducă la centrul de informare ca să le vadă. Chiar dacă era atât de târziu încât se făcuse aproape dimineaţă, tăticul voia să meargă cu ei chiar atunci. Îmi dădu un sărut şi ieşi pe uşă cu obinii; Jane se opri pentru o clipă. — O să fie totul bine? mă întrebă. — Am o zi extrem de intensă, mămico. Cred că vreau să se termine. — Îmi pare rău că a trebuit să auzi ce-a zis Hickory, continuă Jane. Nu cred că ar fi existat vreo cale mai bună de a rezolva asta. Am scos cu greu un zâmbet uşor. — Tu pari să fi suportat bine, am comentat. Dacă mi-ar fi spus mie că are planuri să mă omoare, nu cred că aş fi ascultat nici pe departe cu atâta calm. — Hai să spunem doar că n-am fost complet surprinsă să-l aud pe Hickory zicând asta. M-am uitat la ea cu ochii mari. — Eşti o condiţie a tratatului, adu-ţi aminte, continuă ea. Şi reprezinţi principala experienţă a obinilor privind cum e să trăieşti. — Trăiesc cu toţii! — Nu. Există. Chiar şi cu implanturile lor de conştiinţă, nu prea ştiu cum să se descurce cu propria lor persoană, Zoë. Totul e prea nou pentru ei. Rasa lor n-are experienţă cu asta. Nu te privesc pentru că îi distrezi. Te privesc pentru că-i înveţi cum să fie. Îi înveţi să trăiască. — Nu m-am gândit în felul ăsta… — Ştiu că nu te-ai gândit. Tu nu trebuie să gândeşti astfel. A trăi este firesc pentru tine. Mai firesc decât pentru unii dintre noi ceilalţi… — A trecut un an de când nu m-a văzut niciunul dintre ei. Niciunul, în afară de Hickory şi Dickory. Dacă eu i-am învăţat să trăiască, mă întreb ceau făcut în ultimul an. — Le-a fost dor de tine, răspunse mămica şi mă sărută din nou pe creştet. Iar acum ştii de ce-ar face orice ca să te aibă înapoi. Şi să te ştie la adăpost… N-aveam un răspuns bun la asta. Mămica îmi dădu o ultimă îmbrăţişare scurtă şi se îndreptă spre uşă, vrând să plece după tăticul şi după obini. — Nu ştiu cât de mult o să ne ia, spuse. Încearcă să te duci înapoi, în pat. 920

— Sunt prea surescitată ca să mă culc la loc. — Dacă dormi puţin, o să fii probabil mai puţin surescitată când te trezeşti. — Crede-mă, mămico. O să fie nevoie de ceva destul de important ca să mă facă să trec peste surescitarea provocată de toate astea.

NOUĂSPREZECE Şi ce să vezi! S-a pus la cale ceva important. A apărut Uniunea Colonială. *** Naveta ateriză şi un omuleţ verde se ivi din ea. Şi m-am gândit: Pare familiar. Era chiar acelaşi omuleţ verde: generalul Rybicki. Existau însă şi diferenţe. Prima oară când îl văzusem pe general, se afla în curtea mea din faţa casei de pe Huckleberry, şi eram doar noi doi. De data asta, naveta lui ateriză în porţiunea cu iarbă aflată chiar în faţa porţii Croatoanului, şi o mare parte a coloniei venise ca să-l vadă aterizând. Era primul nostru vizitator de când ajunseserăm pe Roanoke, iar apariţia sa părea să sugereze ideea că poate exilul nostru o să se termine, în sfârşit. Generalul Rybicki rămase în faţa navetei şi se uită la oamenii din faţa lui. Flutură mâna. Oamenii ovaţionară cu entuziasm. Asta dură câteva minute. Era ca şi cum nu mai văzuseră niciodată pe cineva dând din mână. În cele din urmă, generalul vorbi: — Colonişti de pe Roanoke, vă aduc veşti bune. Zilele de ascunzătoare s-au încheiat. Fu întrerupt de încă un val de aclamaţii. Când acesta se potoli, generalul continuă: — În timp ce vorbesc cu voi, nava mea de pe orbită vă instalează satelitul de comunicaţii. În curând, o să puteţi trimite mesaje prietenilor şi celor dragi de pe planetele voastre de baştină. De asemenea, începând din acest moment, toată aparatura electronică şi de comunicaţii pe care vi s-a ordonat să încetaţi s-o mai folosiţi vă va fi restituită. Asta stârni strigăte asurzitoare din sectoarele de adolescenţi ale mulţimii. — Ştim că am cerut mult de la voi, continuă Rybicki. Sunt aici să vă spun că sacrificiul vostru nu a fost irosit. Credem că, foarte curând, 921

inamicul care v-a ameninţat va fi pus la respect – şi nu doar pus la respect, ci înfrânt. Aşa că, în numele întregii Uniuni Coloniale, vă mulţumesc! Alte urale şi absurdităţi. În lumina soarelui, generalul părea să se delecteze cu clipa lui de glorie. — Acum trebuie să vorbesc cu şefii coloniei pentru a stabili cum să vă reintegrăm în Uniunea Colonială. Unele lucruri s-ar putea să ceară oarece timp, aşa că vă rog să aveţi puţină răbdare. Dar până atunci, daţi-mi voie să vă spun doar atât: Bine-aţi venit înapoi la civilizaţie! Acum mulţimea o luă razna de-a binelea. Am dat ochii peste cap şi mam uitat în jos, la Babar, care venise cu mine la locul aterizării. — Asta se întâmplă când petreci un an în sălbăticie, am comentat. Orice tâmpenie pare o distracţie. Babar ridică ochii spre mine şi lăsă să-i atârne limba afară; îmi dădeam seama că e de acord cu mine. — Hai, atunci, i-am zis. Şi am pornit prin mulţime către general, pe care trebuia să-l însoţesc la tăticul. Generalul Rybicki îl văzu pe Babar înainte de a mă vedea pe mine. — Hei! exclamă el şi se aplecă pentru porţia lui de bale, pe care Babar io aplică serios şi cu entuziasm. Era un câine bun, dar nu se prea pricepea să judece caracterele. — Îmi aduc aminte de tine, îi zise lui Babar, mângâindu-l. Ridică privirea şi mă văzu. — Îmi aduc aminte şi de tine. — Bună, domnule general, am rostit politicos. Mulţimea se învârtea încă în jurul nostru, dar se împrăştia repede, în timp ce majoritatea dintre cei prezenţi alergau către toate colţurile coloniei ca să anunţe mai departe ceea ce li se spusese. — Arăţi mai înaltă, îmi spuse. — A trecut un an, am zis eu. Şi sunt o fată în creştere. Asta în ciuda faptului că am fost ţinută în întuneric în tot acest timp. Generalul păru să nu se prindă. — Mama ta a spus că o să mă însoţeşti până la ei. Sunt puţin surprins că n-au ieşit chiar ei. — Au avut două zile aglomerate. Cum am avut cu toţii, de altfel. — Aşadar, viaţa în colonie e mai palpitantă decât credeai că o să fie, observă generalul. 922

— Cam aşa ceva, am răspuns şi apoi i-am făcut semn. Ştiu că tăticul meu e foarte interesat să stea de vorbă cu tine, generale. Hai să nu -l lăsăm să aştepte. *** Îmi ţineam PDA-ul în mână. Ceva nu era tocmai în ordine cu el. Gretchen observă şi ea. — Îl simt ciudat, spuse. A trecut atâta vreme de când aveam unul asupra mea. Parcă aş fi uitat cum se face… — Păreai să ştii destul de bine când le foloseam pe acelea de la centrul de informaţii, i-am adus eu aminte despre cum petrecuserăm destul de mult timp din ultimul an. — E altceva, replică ea. N-am spus c-am uitat cum să-l folosesc. Spun doar că am uitat cum e să am unul cu mine. Două lucruri diferite. — Poţi oricând să-l dai înapoi. — N-am zis asta, răspunse Gretchen repede. Apoi zâmbi. — Totuşi, trebuie să te întrebi… În ultimul an, oamenii de-aici chiar au reuşit să se descurce foarte bine fără ele. Toate chefurile, şi piesele, şi celelalte… Se uită la PDA. — Te face să te întrebi dacă toate astea or să dispară acum. — Cred că fac parte din ceea ce suntem în clipa de faţă. Locuitori de pe Roanoke, adică. — Poate. E un gând frumos. O să trebuiască să vedem dacă e chiar adevărat… — Am putea exersa un cântec nou, am propus. Hickory spune că Dickory doreşte de mult să încerce ceva nou. — Asta-i nostim, comentă Gretchen. Unul dintre bodiguarzii tăi a devenit amator de muzică! — E şi el locuitor de pe Roanoke. — Presupun că este. Şi asta e nostim. PDA-ul meu clipi; se întâmplă ceva şi cu cel al lui Gretchen. Îl privi cu ochii mari. — E un mesaj de la Magdy, anunţă ea. Asta o să fie de rău. Atinse PDA-ul ca să-l deschidă. — Hopa, exclamă şi-mi arătă filmuleţul. Magdy trimisese un scurt fişier video cu el visând la noi. — Unii revin în vârtejul lucrurilor mai repede decât alţii, am remarcat. 923

— Din păcate, replică Gretchen. Atinse PDA-ul cu degetul. — Uite, spuse ea. Mi-am făcut o notiţă să-i tăbăcesc fundul data viitoare când în văd. Făcu semn către PDA. — Ţi l-a trimis şi ţie? — Da. Cred că o să mă abţin să-l deschid. — Laşo, exclamă Gretchen. Ei bine, care o să fie prima ta acţiune oficială pe PDA? — O să trimit un mesaj anumitor două persoane, am răspuns, şi o să le spun că vreau să-i văd singuri. *** — Ne cerem scuze pentru întârziere, îmi spuse Hickory când el şi cu Dickory intrară în dormitorul meu. Maiorul Perry şi generalul Rybicki neau acordat statut de prioritate pentru un pachet de date ca să putem comunica cu guvernul nostru. Ne-a luat un timp să pregătim datele. — Ce-aţi trimis? am întrebat. — Totul, răspunse Hickory. — Totul… Fiecare lucruşor pe care voi doi şi cu mine l-am făcut în ultimul an. — Da. Un rezumat al evenimentelor, acum, şi un raport mai cuprinzător de îndată ce putem. Poporul nostru o să fie disperat să ştie ce s-a întâmplat cu tine de ultima oară când au auzit de noi. Au nevoie să afle că eşti teafără şi nevătămată. — Asta include şi ce s-a întâmplat astă-noapte. În întregime. Inclusiv partea în care ai pomenit cu atâta uşurinţă de planurile voastre de a -mi omorî părinţii… — Da. Ne pare rău că te-am supărat, Zoë. N-am fi vrut să facem asta. Dar nu ne-ai oferit nicio alternativă când ne-ai cerut să spunem adevărul părinţilor tăi. — Şi cum rămâne cu mine? — Ţie ţi-am spus întotdeauna adevărul. — Da, dar nu pe tot, nu-i aşa? I-ai spus tăticului că aveaţi informaţii despre Conclav pe care nu i le-ai spus. Dar nu mi-ai spus nici mie. Ai păstrat secrete faţă de mine, Hickory. Şi tu, şi Dickory. — N-ai întrebat niciodată. — O, nu-mi veni cu rahatul ăsta! Nu jucăm aici jocuri de cuvinte, Hickory! Ne-aţi ţinut în întuneric. M-aţi ţinut pe mine în întuneric. Şi cu 924

cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult îmi dau seama de felul în care aţi acţionat pe baza a ceea ce ştiaţi, fără să-mi spuneţi şi mie. Toate rasele alea pe care ne-aţi pus să le studiem, pe mine şi pe Gretchen, la centrul de informare… Toate rasele cu care ne-aţi antrenat să luptăm… Aproape niciuna dintre ele nu făcea parte din Conclav. Pentru că ştiaţi că, dacă ne găseşte Conclavul primul, vor încerca totul ca să nu lupte cu noi. — Da. — Nu crezi că ar fi trebuit să ştiu asta? Nu crezi că ar fi contat pentru mine? Pentru noi toţi? Pentru întreaga colonie? — Ne pare rău, Zoë, vorbi Hickory. Aveam ordine de la guvernul nostru să nu dezvăluim părinţilor tăi informaţii pe care nu le ştiau deja, până când devenea absolut necesar. Asta s-ar fi întâmplat numai dacă navele Conclavului ar fi apărut pe cerul vostru. Până atunci, ni s-a cerut să dăm dovadă de grijă. Dacă am fi vorbit cu tine despre asta, ţi-ai fi informat părinţii, fireşte. Aşa că am hotărât că n-o să aducem în discuţie aceste lucruri cu tine, în afară de cazul în care ne întrebi direct despre ele. — Şi de ce-aş face asta? — Adevărat. Regretăm necesitatea. Dar n-am văzut nicio altă alternativă. — Ascultaţi-mă, amândoi, am sus, apoi m-am oprit. Înregistrezi asta acum, nu-i aşa? — Da. Înregistrăm întotdeauna, în afară de cazul în care ne ceri tu să nu. Ai dori să oprim înregistrarea? — Nu, am răspuns. De fapt, vreau să ascultaţi asta cu toţii. Mai întâi, vă interzic să-mi vătămaţi părinţii în orice fel. Niciodată. — Maiorul Perry ne-a informat deja că o să predea colonia mai curând decât s-o distrugă. Din moment ce este adevărat, nu există niciun motiv săi facem vreun rău nici lui, nici locotenentului Sagan. — Nu contează. Cine ştie dacă n-o să fie vreo altă ocazie în care să hotărâţi că o să fie necesar să încercaţi să scăpaţi de John şi Jane? — Pare puţin probabil. — Nu-mi pasă dacă e mai puţin probabil decât să-mi crească aripi! Nam crezut să fie posibil vreodată să vă gândiţi să-mi ucideţi părinţii, Hickory. M-am înşelat în privinţa asta. N-o să mă mai înşel niciodată. Aşa că jură. Jură că n-o să faci niciodată niciun rău părinţilor mei. Hickory vorbi rapid cu Dickory în limba lor. — Jurăm, vorbi Hickory. — Juraţi în numele tuturor obinilor, am insistat. 925

— Nu putem. Asta nu-i ceva ce putem promite. Nu ne stă în putere. Dar nici Dickory, nici eu nu vom căuta să-i vătămăm pe părinţii tăi. Şi îi vom apăra împotriva tuturor acelora care ar încerca să le facă vreun rău. Chiar împotriva altor obini. Asta îţi jurăm, Zoë. Ultima parte a declaraţiei mă făcu să-l cred pe Hickory. Nu-i cerusem să-i apere pe John şi Jane, doar să nu le facă rău. Hickory adăugase asta. Amândoi o făcuseră. — Mulţumesc. Mă simţeam ca şi cum m-aş fi destins brusc; până în secunda aceea, numi dădusem seama cât de nervoasă eram doar stând acolo şi vorbind despre asta. — Mulţumesc amândurora. Chiar aveam nevoie să aud asta. — Cu plăcere, Zoë. Mai vrei să ne ceri ceva? — Aveţi fişiere despre Conclav. — Da. I le-am dat deja locotenentului Sagan pentru analiză. Era perfect logic; Jane fusese ofiţer de informaţii pe vremea când făcuse parte din Forţele Speciale. — Vreau să le văd şi eu. Tot ce-aveţi. — Ţi le vom pune la dispoziţie. Dar sunt o mulţime de informaţii, şi nu toate sunt uşor de înţeles. Locotenentul Sagan e mult mai calificată să lucreze cu această informaţie. — Nu spun să mi le dai mie şi nu ei. Vreau doar să le văd şi eu. — Dacă doreşti… — Şi orice altceva ai mai putea primi de la guvernul tău despre Conclav. Şi mă refer la tot, Hickory. Nimic din prostia asta cu „n-ai cerut direct” de-acum înainte. Am terminat cu asta. Mă înţelegi? — Da, răspunse Hickory. Înţelegi că informaţiile pe care le primim pot fi incomplete prin natura lor. Nu ni se spune totul. — Ştiu. Dar tot pari să ştii mai mult decât noi. Şi vreau să înţeleg cu ce ne confruntăm. Sau ne confruntam, oricum. — De ce spui „ne confruntam”? — Generalul Rybicki a spus astăzi mulţimii că Conclavul e pe cale să fie înfrânt. De ce? Tu ştii altceva? — Nu ştim nimic altceva. Dar nu credem că, doar pentru că generalul Rybicki spune ceva în public unei mulţimi numeroase, înseamnă că spune adevărul. Nici nu înseamnă că Roanoke însăşi a scăpat complet de pericol. — Dar n-are nicio noimă! am exclamat. Am ridicat PDA-ul în faţa lui Hickory. 926

— Ni s-a spus că le putem folosi din nou. Că putem folosi din nou toată aparatura electronică. Am încetat să le folosim pentru că ne-ar fi dat de gol. Dacă ne e permis să le folosim din nou, înseamnă că nu mai trebuie să ne facem griji că vom fi daţi de gol. — Asta-i una dintre interpretările posibile ale datelor. — Există şi o alta? — Generalul n-a spus că Conclavul ar fi fost înfrânt, ci că el credea că vor fi înfrânţi. E corect? — Da, am încuviinţat. — Atunci este posibil ca generalul să aibă intenţia ca Roanoke să joace un rol în înfrângerea Conclavului. În care caz, nu e vorba că vi se permite să folosiţi aparate electronice pentru că e sigur. Vi se permite să le folosiţi pentru că acum sunteţi momeala. — Crezi că Uniunea Colonială va aduce Conclavul aici, am spus după un minut. — Nu ne exprimăm nicio opinie într-un fel sau altul. Atragem doar atenţia că este posibil. Şi se potriveşte cu datele pe care le avem. — I-aţi spus tăticului despre asta? — N-am…, începu Hickory, dar eu ieşeam deja pe uşă. *** — Închide uşa după tine, spuse tăticul. Am închis-o. — Cu cine ai vorbit despre asta? — Cu Hickory şi Dickory, evident. Nimeni altcineva. — Nimeni? Nici măcar Gretchen? — Nu. Gretchen plecase să-l hărţuiască pe Magdy pentru că-i trimisese acel fişier video. Începeam să-mi doresc să mă fi dus cu ea în loc să-i pun pe Hickory şi Dickory să vină în camera mea. — Bine. Atunci trebuie să păstrezi tăcerea, Zoë. Tu şi gemenii extratereştri. — Tu nu crezi că ceea ce spune Hickory o să se întâmple, nu-i aşa? Tăticul se uită direct la mine, şi încă o dată mi-am amintit cât de bătrân este, faţă de cât părea să fie. — O să se întâmple, răspunse. Uniunea Colonială a întins o capcană pentru Conclav. Am dispărut cu un an în urmă. Conclavul ne-a căutat în tot acest timp, iar Uniunea Colonială a petrecut perioada pregătind capcana. Acum e gata, aşa că suntem scoşi din nou la vedere. Când nava generalului 927

Rybicki pleacă înapoi, o să lase o urmă care să indice unde suntem. Vestea va ajunge la Conclav. Conclavul o să-şi trimită flota încoace. Iar Uniunea Colonială o va distruge. Oricum, ăsta-i planul. — O să meargă? — Nu ştiu. — Ce se întâmplă dacă nu merge? Tăticul scoase un râset abia auzit şi plin de amărăciune. — Dacă nu merge, atunci nu cred că acest Conclav o să fie într-o dispoziţie favorabilă pentru negocieri. — O, Doamne! Trebuie să le spunem oamenilor, tăticule! — Ştiu că trebuie. Am mai încercat şi înainte să ascundem unele lucruri coloniştilor şi n-a mers prea bine. Aici vorbea despre vârcolaci, şi mi-am adus aminte că, atunci când aveau să se termine toate astea, trebuia să limpezesc cu el lucrurile în legătură cu aventurile mele din pădure. — Dar nici nu avem nevoie de încă un acces de panică. În ultimele două zile, oamenii au fost destul de solicitaţi din toate părţile. Trebuie să descopăr o cale de a le spune ce-a plănuit UC, fără să le provoc teamă pentru propriile lor vieţi. — În ciuda faptului că ar trebui să se teamă… — Asta-i şmecheria, replică tăticul şi scoase încă un râset amar. Apoi se uită la mine. — Nu e drept, Zoë. Toată colonia asta e construită pe o minciună. N-a existat niciodată intenţia ca Roanoke să fie o colonie reală, viabilă. Există doar pentru că guvernul nostru are nevoie de o cale de a da cu tifla Conclavului, de a sfida interdicţia de colonizare proclamată de acesta şi de a trage de timp ca să construiască o capcană. Acum, că a avut timpul necesar, singurul motiv pentru care mai există colonia noastră este acela că serveşte drept momeală. Uniunii Coloniale nu-i pasă de noi pentru cine suntem, Zoë. Îi pasă de noi numai pentru ceea ce suntem. Pentru ceea ce reprezentăm pentru ei. Pentru modul în care ne pot folosi. Cine suntem nare de fapt importanţă. — Cunosc senzaţia. — Îmi pare rău. Devin atât abstract, cât şi deprimat… — Nu e abstract, tăticule. Vorbeşti cu fata a cărei viaţă este un punct dintr-un tratat. Ştiu ce înseamnă să fiu preţuită pentru ce sunt, în loc de cine sunt. Tăticul mă îmbrăţişă. 928

— Nu aici, Zoë. Noi te iubim pentru tine. Deşi, dacă vrei să le spui prietenilor tăi obini să-şi mişte fundurile şi să ne ajute, n-aş avea nimic împotrivă. — Păi, i-am pus pe Hickory şi Dickory să jure că n-or să te omoare. Aşa că e un progres, cel puţin. — Da, bebeluşul merge în direcţia corectă. Ar fi plăcut să nu trebuiască să-mi fac griji că aş putea fi înjunghiat de cineva din propria-mi casă. — Mai rămâne, ca de obicei, mămica. — Crede-mă, dac-aş enerva-o vreodată atât de tare, ea n-ar folosi ceva atât de puţin dureros ca un cuţit, comentă tăticul. Mă sărută pe obraz. — Mulţumesc că ai venit să-mi povesteşti ce-a zis Hickory, Zoë. Şi mulţumesc că păstrezi informaţia pentru tine deocamdată. — Cu plăcere, am răspuns şi m-am îndreptat spre uşă. M-am oprit înainte să apăs pe clanţă. — Tăticule… Cât crezi că o să dureze până când ajunge Conclavul aici? — Nu prea mult, Zoë. Deloc prea mult. *** De fapt, a durat doar vreo două săptămâni. În care interval de timp, ne-am pregătit. Tăticul a găsit o cale să comunice tuturor adevărul fără ca ei să intre în panică: le-a spus că existau şanse mari să ne găsească Conclavul şi că Uniunea Colonială plănuia să i se împotrivească aici; că eram încă în pericol, dar că fuseserăm în pericol şi mai înainte, iar că cea mai bună apărare era să fim ingenioşi şi bine pregătiţi. Coloniştii au venit cu planuri de a construi adăposturi împotriva bombelor dar şi alte mijloace de protecţie, şi au folosit utilajele de excavat şi de construcţii pe care le păstraserăm până atunci împachetate. Oamenii se ţineau de treabă, rămâneau optimişti şi se pregăteau cât de bine puteau, gata pentru o viaţă aflată în pragul războiului. Îmi petreceam timpul citind materialele pe care mi le dădeau Hickory şi Dickory, urmărind filmele despre eliminările de colonii şi analizând datele că să văd ce pot afla. Hickory şi Dickory aveau dreptate, erau prea multe, şi o foarte mare parte dintre ele în formate pe care nu le înţelegeam. Nu ştiu cum reuşea Jane să păstreze totul direct în minte. Dar ceea ce se afla acolo era destul ca să reţin câteva lucruri diferite. Mai întâi, Conclavul era uriaş: peste patru sute de rase îi aparţineau, fiecare dintre ele angajându-se să lucreze împreună pentru a coloniza lumi noi, în loc să concureze pentru ele. Asta era o idee nebunească; până acum, 929

sutele de rase din partea noastră de spaţiu luptau între ele ca să pună mâna pe planete şi să le colonizeze, apoi, odată ce creau o colonie nouă, luptau cu ghearele şi cu dinţii să şi le păstreze pe ale lor şi să le nimicească pe ale tuturor celorlalţi. Dar în sistemul Conclavului, creaturile din tot felul de rase urmau să trăiască pe aceeaşi planetă. Nu trebuia să concurezi. În teorie, o idee grozavă – mai bună decât să trebuiască să încerci să-i omori pe toţi ceilalţi din zonă – dar încă nu era prea clar dacă ea putea să meargă cu adevărat. Ceea ce aducea în discuţie al doilea punct: sistemul era încă incredibil de nou. Generalul Gau, conducătorul Conclavului, lucrase vreme de mai mult de douăzeci de ani ca să-l construiască, şi în cea mai mare parte a acestor ani arătase ca şi cum era pe cale să se destrame. Nu ajuta nici faptul că Uniunea Colonială – noi, oamenii – şi alţi câţiva cheltuiau o mulţime de energie ca să-l distrugă înainte chiar de a se constitui. Dar Gau reuşise cumva să-l creeze şi, în ultimii doi ani, trecuse chiar de la planuri la practică. Acesta nu era un lucru prea bun pentru cine nu făcea parte din Conclav, în special când Conclavul începu să dea decrete, cum ar fi acela că nicio specie din afara Conclavului nu putea coloniza lumi noi. Orice dispută cu Conclavul era o dispută cu fiecare membru al Conclavului. Nu era o confruntare unu la unu; era o confruntare patru sute la unu. Iar generalul Gau avu grijă ca toţi să ştie asta. Când Conclavul începu să aducă flote ca să înlăture acele colonii noi pe care alte rase le înfiinţau în semn de sfidare, exista câte o navă în acea flotă pentru fiecare rasă din Conclav. Am încercat să-mi imaginez patru sute de crucişătoare de luptă apărând brusc deasupra planetei Roanoke, şi apoi mi-am adus aminte că, dacă planul Uniunii Coloniale mergea, aveam să le vedem destul de curând. Am încetat să mai încerc să-mi închipui. Era firesc să te întrebi dacă Uniunea Colonială era nebună pentru că încerca să se ia la bătaie cu Conclavul, dar, aşa mare cum era, noutatea lui nu-i era favorabilă. Fiecare dintre cei patru sute de aliaţi fusese inamicul altora nu cu multă vreme în urmă. Fiecare dintre ei venise în alianţă cu propriile planuri şi proiecte, şi nu toţi, după cât se părea, erau convinşi că treaba asta cu Conclavul avea să meargă; dacă te uitai mai atent, unii dintre ei plănuiau să culeagă crema. Era încă destul de devreme ca totul să se prăbuşească, dacă cineva aplica presiunea potrivită. Se părea că Uniunea Colonială plănuia acest lucru, undeva pe orbită, deasupra lui Roanoke. 930

Un singur lucru ţinea totul laolaltă, şi acesta era al treilea lucru pe care l-am aflat: că acest general Gau era în felul lui o persoană remarcabilă. Nu ca unul dintre acei dictatori de mahala care aveau noroc, puneau mâna pe o ţară şi-şi luau titlul de înălţimea Sa Marele Mahăr sau cam aşa ceva. Fusese general adevărat pentru un popor numit vrenn şi câştigase nişte bătălii importante pentru ei, până când ajunsese la concluzia că era o risipă să te lupţi pentru nişte resurse pe care le puteau împărţi uşor şi productiv mai multe rase; atunci când a început să-şi promoveze ideea, a fost aruncat în închisoare. Nimănui nu-i place un zurbagiu. Conducătorul care-l aruncase în închisoare a murit până la urmă (Gau nu avusese nimic de-a face cu asta; se întâmplase din cauze naturale), iar lui Gau i s-a oferit funcţia, dar a refuzat-o şi în schimb a încercat să determine alte rase să subscrie la ideea de Conclav. Avea dezavantajul că la început nu-i convinsese pe vrenn să fie de acord cu ideea; tot ce poseda pe numele lui era o idee şi un mic crucişător de luptă numit Steaua Blândă, pe care-l obţinuse de la vrenn după ce aceştia îl scoseseră din uz. Din ceea ce citeam, se părea că vrenn se gândeau că-l mituiau cu nava, ceva în genul „poftim, ia asta, mulţumim pentru servicii, pleacă, nu-i nevoie să trimiţi o carte poştală, salut”. Dar el n-a plecat şi, în ciuda faptului că ideea lui părea dementă, nepractică, trăsnită, şi că n-ar putea niciodată să meargă din cauză că fiecare rasă din universul nostru ura prea mult toate celelalte rase, a mers. Pentru că generalul Gau a făcut-o să meargă, folosindu-şi propriile talente şi propria-i personalitate ca să facă persoane din toate rasele diferite să lucreze împreună. Cu cât citeam mai mult despre el, cu atât părea că tipul era cu adevărat admirabil. Şi totuşi era şi persoana care ordonase uciderea coloniştilor civili. Da, se oferise să-i mute şi chiar să le acorde spaţiu în Conclav. Dar când se ajungea la asta, dacă nu se mutau şi nu se alăturau, îi nimicea. Exact la fel cum ne-ar fi nimicit pe toţi dacă, în ciuda a tot ceea ce le spusese tăticul lui Hickory şi Dickory, n-am preda colonia – sau dacă, în cazul în care atacul plănuit de Uniunea Colonială asupra Conclavului ar merge prost, generalul ar hotărî că UC avea nevoie de o lecţie pentru că încercase să sfideze Conclavul şi ne-ar distruge doar pentru principii generale. Nu eram prea sigură cât de admirabil ar fi generalul Gau, dacă până la urmă nu s-ar abţine să mă omoare pe mine şi pe fiecare persoană la care ţineam. 931

Era o enigmă. El era o enigmă. Am petrecut aceste două săptămâni încercând să-l descifrez. Gretchen devenise morocănoasă cu mine pentru că mă izolam fără să-i spun ce puneam la cale; Hickory şi Dickory trebuiau să-mi aducă aminte să ies şi să-mi fac antrenamentul. Chiar şi Jane se întreba dacă n-aş avea nevoie să ies mai mult din casă. Singura persoană care nu-mi dădea prea multă bătaie de cap era Enzo; de când eram din nou împreună, devenise foarte adaptabil la programul meu. Apreciam asta. Am avut grijă să afle. El păru să aprecieze, la rândul lui, acest lucru. După care, pe neaşteptate, am intrat în criză de timp. Steaua Blândă, nava generalului Gau, apăru într-o după-amiază deasupra coloniei noastre, ne scoase din funcţiune satelitul de comunicaţii, astfel încât Gau să aibă timp să stea de vorbă, şi apoi trimise un mesaj pe Roanoke, cerând să se întâlnească cu şefii coloniei. John răspunse că se va întâlni cu el. În seara aceea, în timp ce soarele apunea, se întâlniră pe creasta din afara coloniei, cam la un kilometru depărtare. — Dă-mi binoclul, te rog, i-am spus lui Hickory când ne-am urcat pe acoperişul casei. Îmi făcu plăcerea. — Mulţumesc, am zis. Dickory era dedesubtul nostru, pe pământ; obiceiurile vechi dispar greu. Chiar şi cu binoclul, generalul Gau şi cu tăticul abia dacă erau ceva mai mult decât nişte puncte. M-am uitat oricum. Nu eram singurul; în Croatoan şi la ferme, alţi oameni stăteau pe acoperişuri cu binocluri şi telescoape, privind la tăticul şi la general, sau scrutând cerul în amurg, căutând Steaua Blândă. Când noaptea se lăsă în sfârşit, am zărit chiar eu nava; un punctuleţ între două stele, strălucind fără să clipească acolo unde celelalte stele licăreau. — Cât crezi că mai e până când ajung şi celelalte nave? l-am întrebat pe Hickory. Steaua Blândă sosea întotdeauna prima, singură, apoi, la comanda lui Gau, apăreau sutele de alte nave, un pic de spectacol nu tocmai subtil pentru a face un conducător de colonie reticent să accepte să-şi convingă oamenii că trebuie să-şi abandoneze casele. Văzusem filmele despre eliminările anterioare de colonii. Urma să se întâmple şi aici. — Nu mai durează mult, anunţă Hickory. Până acum, maiorul Perry a refuzat deja să predea colonia. Am luat binoclul de la ochi şi i-am aruncat o privire lui Hickory, în semiîntuneric. 932

— Nu pari îngrijorat pentru asta, am remarcat. E o altă melodie decât cea pe care o cântaţi înainte. — Lucrurile s-au schimbat, replică Hickory. — Aş vrea să am încrederea ta. — Uite, zise Hickory. A început. Am ridicat ochii. Pe cer începuseră să apară stele noi. Mai întâi una sau două, apoi grupuri mici şi apoi constelaţii întregi. Apăreau atât de multe, încât era imposibil să urmăreşti fiecare apariţie în parte. Ştiam că erau patru sute. Dar păreau mii. — Doamne Dumnezeule! am exclamat, şi mi s-a făcut frică; cu adevărat frică. Uită-te la toate astea! — Nu te teme de acest atac, Zoë. Credem că acest plan o să meargă. — Cunoşti planul? am întrebat. Nu-mi luam ochii de la cer. — Am aflat despre el în după-amiaza asta. Maiorul Perry ne-a povestit totul, în semn de politeţe faţă de guvernul nostru. — Nu mi-ai spus! — Am crezut că ştii. Spuneai că ai vorbit cu maiorul Perry despre asta. — Am vorbit despre Uniunea Colonială care vrea să atace flota Conclavului. Dar n-am vorbit despre cum o s-o facă. — Scuzele mele, Zoë. Ţi-aş fi spus. — Spune-mi acum, i-am cerut, dar imediat ceva se întâmplă pe cer. Stelele cele noi începură să se transforme în nove. Mai întâi una sau două, apoi grupuri mici şi apoi constelaţii întregi. Atât de multe se dilatară şi se făcură mai luminoase, încât începură să se contopească între ele, formând un braţ al unei galaxii mici şi violente. Era frumos. Şi era cel mai rău lucru pe care-l văzusem vreodată. — Bombe cu antimaterie, explică Hickory. Uniunea Colonială a aflat identitatea navelor din flota Conclavului. A însărcinat membri ai Forţelor voastre Speciale să le depisteze şi să planteze bombele chiar înainte de saltul aici. Un alt membru al Forţelor Speciale de aici le-a declanşat. — Bombe pe câte nave? am întrebat. — Pe toate. Toate în afară de Steaua Blândă. Am încercat să mă întorc ca să mă uit la Hickory, dar nu-mi puteam muta ochii de la cer. — E imposibil! — Nu, răspunse Hickory. Nu imposibil. Extraordinar de dificil. Dar nu imposibil. 933

De pe celelalte acoperişuri şi de pe străzile din Croatoan, aclamaţiile şi strigătele se înălţară în aer. M-am întors în sfârşit cu spatele şi mi-am şters lacrimile de pe faţă. Hickory observă. — Plângi pentru flota Conclavului. — Da. Pentru oamenii de pe navele acelea. — Navele acelea erau aici ca să distrugă colonia. — Ştiu. — Îţi pare rău că au fost distruse. — Îmi pare rău că nu ne-am putut gândi la ceva mai bun, am spus. Îmi pare rău că a trebuit să fie „noi sau ei”. — Uniunea Colonială crede că asta va fi o mare victorie, zise Hickory. Crede că distrugerea flotei Conclavului într-o singură confruntare va avea ca rezultat colapsul Conclavului, punând capăt ameninţării. Asta este ceea ce a spus guvernului meu. — Oh… — Să sperăm că au dreptate. Am reuşit în sfârşit să mă întorc cu faţa spre Hickory. Imaginile remanente ale exploziilor făceau să-i apară pete peste tot. — Crezi că au dreptate? am întrebat. Guvernul tău o să creadă asta? — Zoë, vorbi Hickory. O să-ţi aminteşti că, puţin înainte de plecarea pe Roanoke, guvernul meu te-a invitat să vizitezi lumile noastre. — Îmi aduc aminte. — Te-am invitat pentru că poporul nostru tânjea să te vadă, şi să te vadă printre noi. Te-am invitat şi pentru că noi credeam că guvernul vostru urma să folosească Roanoke ca şiretlic pentru a porni o bătălie împotriva Conclavului. Şi, câtă vreme nu ştiam dacă acest şiretlic avea să aibă succes, credeam cu tărie că ai fi fost mai în siguranţă cu noi. Nu există nicio îndoială că viaţa ta a fost în pericol aici, Zoë, în moduri pe care le-am prevăzut şi în moduri pe care n-am reuşit să le prevedem. Te-am invitat, Zoë, pentru că ne temeam pentru tine. Înţelegi ce-ţi spun? — Da, am răspuns. — M-ai întrebat dacă eu cred că Uniunea Colonială are dreptate că asta e o mare victorie şi dacă guvernul meu o să creadă acelaşi lucru. Răspunsul meu este acela că guvernul meu îşi reia invitaţia, Zoë, de a veni să vizitezi lumile noastre şi să călătoreşti în siguranţă printre ele. Am dat din cap şi m-am uitat din nou la cer, unde stelele încă se transformau în nove. 934

— Şi când aţi vrea să înceapă această călătorie? — Acum. Sau cât mai aproape de acum cu putinţă. N-am răspuns nimic la asta. M-am uitat în sus, către cer, am închis ochii şi pentru prima oară am început să mă rog. M-am rugat pentru echipajele navelor de deasupra mea. M-am rugat pentru coloniştii de dedesubtul meu. M-am rugat pentru John şi Jane. Pentru Gretchen şi tatăl ei. Pentru Magdy şi pentru Enzo şi pentru familiile lor. Pentru Hickory şi Dickory. M-am rugat pentru generalul Gau. M-am rugat pentru toţi. M-am rugat. — Zoë…, rosti Hickory. Am deschis ochii. — Mulţumesc pentru invitaţie, am zis. Regret că trebuie să refuz. Hickory nu scotea nicio vorbă. — Mulţumesc, Hickory. Serios, mulţumesc. Dar sunt exact acolo unde mi-e locul.

PARTEA A III-A

DOUĂZECI — Recunoaşte, vorbi Enzo prin PDA. Ai uitat. — N-am uitat! am exclamat, cu ceea ce speram să fie exact cantitatea corectă de indignare menită să sugereze că nu uitasem, când de fapt aşa era. — Aud falsa indignare, comentă el. — Prostii. M-ai prins. În sfârşit. — În sfârşit? Nu există în sfârşit. Te-am prins de când te-am cunoscut. — Poate că da, am acceptat. — Şi oricum, asta nu rezolvă problema prezentă. Suntem pe cale să ne aşezăm la cină. Ar trebui să fii aici. Nu să te fac să te simţi vinovată sau pe-aproape. Asta era diferenţa dintre mine şi Enzo, din când în când. A fost o vreme când Enzo ar fi spus aceste cuvinte şi ele ar fi sunat ca şi cum m-ar fi acuzat de ceva (pe lângă faptul, desigur, că am întârziat). Dar în acest moment erau amabile şi amuzante. Da, era exasperat, dar era exasperat 935

într-un fel care sugera că aş putea reuşi să-mi iau revanşa faţă de el. Ceea ce probabil aş fi făcut, dacă el n-ar fi insistat. — De fapt, sunt strivită sub povara vinei. — Bine, pentru că ştii că am pus un întreg cartof suplimentar în tocană pentru tine. — Ce amabil! Un cartof întreg! — Şi am promis gemenelor că pot arunca morcovii în tine, continuă, referindu-se la surorile lui mai mici. Pentru că ştiu cât de mult adori morcovii. În special când sunt aruncaţi de copii. — Nu ştiu de ce i-ar mânca cineva în orice alt fel. — Şi după cină voiam să-ţi citesc o poezie pe care-am scris-o pentru tine. Am făcut o pauză. — Ei, asta nu-i cinstit, am spus. Să introduci ceva real în zeflemeaua noastră spirituală. — Îmi pare rău. — Chiar îţi pare? am întrebat. Nu mi-ai mai scris un poem de-o veşnicie. — Ştiu, răspunse el. Am crezut că mi-aş putea reintra în formă. Îmi aduc aminte că îţi cam plăcea. — Ticălosule! Acum chiar mă simt vinovată pentru că am uitat de cină. — Nu te simţi prea vinovată. Nu-i o poezie foarte bună. Nici măcar nu rimează. — Ei bine, sunt uşurată. Încă mă simţeam descumpănită. E plăcut să primeşti poezii. — O să ţi-o trimit, zise Enzo. O poţi citi în schimb. Şi apoi, poate, dacă eşti drăguţă cu mine, o să ţi-o citesc eu. Dramatic. — Şi dacă sunt rea cu tine? — Atunci o s-o citesc melodramatic. O să flutur mâinile şi toate celelalte. — Aduci argumente pentru ca să fiu rea. — Hei, deja ai lipsit de la masă. Asta merită o fluturare de mână sau două. — Ticălosule, am repetat. Aproape că-l auzeam zâmbind la PDA. — Trebuie să plec. Mama zice să pun masa. — Vrei să-ncerc să ajung? am întrebat. Brusc, chiar voiam să fiu acolo. — Pot încerca. 936

— O să traversezi toată colonia în fugă în cinci minute? întrebă el. — Aş putea s-o fac, am răspuns. — Poate că Babar ar putea. Dar el are două picioare în plus faţă de tine. — Bine, am răspuns. O să-l trimit pe Babar să cineze cu tine. Enzo izbucni în râs. — Aşa să faci. Să-ţi spun eu ce-ar trebui, Zoë. Vino încoace în pas rezonabil şi probabil că o să ajungi la timp pentru desert. Mama a făcut o plăcintă. — Oho, plăcintă! Ce fel? — Cred că se cheamă plăcinta „Zoë-capătă-orice-fel-de-plăcintăgăseşte-şi-i-place”. — Mmmm, întotdeauna mi-a plăcut felul ăsta de plăcintă. — Ei bine, da. E trecută chiar în denumire. — Atunci întâlnirea e aranjată, am spus. — Bine. Nu uita. Ştiu că ţinerea de minte e o problemă pentru tine. — Ticălosule! — Verifică-ţi lista de mesaje. S-ar putea să fie o poezie acolo. — O să aştept fluturarea din mână. — Ăsta-i probabil idealul. O să fie mai bine aşa. Iar acum, mama se uită la mine cu laser în ochi. Trebuie să plec. — Du-te, l-am îndemnat. Ne vedem curând. — Bine, răspunse Enzo. Te iubesc. Începuserăm să ne spunem asta unul altuia de curând. Părea potrivit. — Şi eu te iubesc, am replicat şi m-am deconectat. — Voi doi mă faceţi să vomit atât de tare, comentă Gretchen. Auzise partea mea de conversaţie şi-şi rostogolise ochii în cap tot timpul. Stăteam în dormitorul ei. Am lăsat jos PDA-ul şi i-am tras una cu o pernă. — Eşti doar geloasă că Magdy nu ţi-o spune niciodată. — O, Dumnezeule! exclamă Gretchen. Lăsând deoparte faptul că nu vreau câtuşi de puţin să aud asta din partea lui, dacă ar încerca vreodată sămi spună asta, capul i-ar exploda de-a dreptul înainte ca vorbele să-i iasă măcar pe gură. Ceea ce, dacă mă gândesc acum la asta, ar putea fi un motiv excelent să încerc să-l fac s-o spună. — Voi doi sunteţi atât de drăguţi! Vă şi văd stând în faţa altarului şi luându-vă la harţă chiar înainte să spuneţi „da”. — Zoë, dacă ajung vreodată prin apropierea unui altar cu Magdy, te autorizez să mă plachezi şi să mă târăşti afară. 937

— O, bine… — Acum hai să nu mai vorbim niciodată despre asta. — Eşti într-o stare de negare totală. — Cel puţin nu eu sunt cea care-a uitat întâlnirea pentru cină, comentă Gretchen. — E şi mai rău. Mi-a scris o poezie. Urma să mi-o citească. — Ai pierdut cina şi un spectacol. Eşti cea mai rea prietenă care a existat vreodată. — Ştiu, am răspuns. Am întins mâna după PDA. — O să-i scriu un mesaj de scuze în care să spun asta. — Pune nişte umilinţă în plus, mă sfătui Gretchen. Pentru că asta e sexy. — Comentariul ăsta explică multe despre tine, Gretchen. Apoi, PDA-ul meu căpătă o viaţă proprie, emiţând un sunet de alarmă din difuzor şi derulând un avertisment de atac aerian pe ecran. Pe biroul lui Gretchen, PDA-ul ei scoase acelaşi sunet şi derulă acelaşi mesaj. Fiecare PDA din colonie făcu acelaşi lucru. În depărtare, am auzit sirenele instalate lângă fermele menoniţilor şi alertându-i, pentru că ei nu foloseau tehnologie personală. Pentru prima oară de la înfrângerea flotei Conclavului, Roanoke era atacată. Rachetele erau pe drum. M-am repezit la uşa camerei lui Gretchen. — Unde te duci? întrebă ea, prinzându-mă din urmă. Trebuie să ajungem la un adăpost. — Uite, i-am arătat. În depărtare, un ac strălucitor de lumină brăzda cerul, ţintind către ceva ce nu vedeam prea bine. Apoi urmă un fulger de un alb orbitor. Exista un satelit defensiv deasupra lui Roanoke; trăsese şi lovise una dintre rachetele ce venea spre noi. Dar altele erau încă pe drum. Pocnetul tăios al exploziei rachetei ajunse la noi, cu un decalaj nici pe departe suficient între lumină şi sunet. — Hai, Zoë, strigă Gretchen şi porni să tragă de mine. Trebuie să plecăm! Am renunţat să mă mai uit la cer şi am alergat împreună cu Gretchen către unul dintre adăposturile comunităţii pe care le excavaserăm şi construiserăm de curând; se umplea repede cu colonişti. În timp ce fugeam, i-am văzut pe Hickory şi Dickory, care mă zăriseră şi ei; se apropiară şi se 938

aşezară de-o parte şi de alta a mea în timp ce intram în adăpost. Chiar şi cuprinşi de panică, oamenii încă le făceau loc. Gretchen, Hickory, Dickory, cam cincizeci de alţi colonişti şi cu mine ne-am ghemuit cu toţii în adăpost, încordaţi să auzim ce se petrecea deasupra noastră, prin aproape patru metri de pământ şi beton. — Ce crezi că se pe…, vorbi cineva şi apoi se auzi un huruit indescriptibil, ca şi cum cineva ar fi luat unul dintre containerele de marfă care alcătuiau zidul coloniei şi l-ar fi dezmembrat chiar în timpanele noastre. M-am rostogolit la pământ pentru că imediat avu loc un cutremur, am ţipat şi pariez că toţi ceilalţi din adăpost au ţipat şi ei, dar n-am perceput asta pentru că a urmat cel mai asurzitor sunet pe care-l auzisem vreodată, atât de puternic încât creierul meu capitulă şi zgomotul deveni absenţa zgomotului. Singurul mod în care ştiam că eu, cel puţin, ţipam încă era faptul că-mi simţeam gâtul cum începe să mă usture. Hickory (sau poate Dickory) mă apucă şi mă ţinu cât putea de strâns; o vedeam pe Gretchen ţinută în acelaşi fel de către celălalt obin. Luminile din adăpost pâlpâiră, dar rămaseră aprinse. Până la urmă m-am oprit din ţipat, iar solul încetă să se scuture; ceva asemănător auzului îmi reveni şi i-am auzit pe ceilalţi din adăpost plângând şi rugându-se şi încercând să-i liniştească pe copii. M-am uitat spre Gretchen, care arăta zguduită. M-am desprins de Dickory (se dovedi că el era, până la urmă) şi m-am dus către ea. — Eşti teafără? am întrebat-o. Vocea mea sună de parcă era trecută prin vată de la o depărtare oarecare. Gretchen dădu din cap, dar nu se uită la mine. Mi-am dat seama că era prima oară când se afla în mijlocul unui atac. M-am uitat în jur. Cei mai mulţi dintre oamenii din adăpost arătau la fel ca şi Gretchen. Era pentru prima oară când oricare dintre ei participase la un atac. Dintre toţi aceşti oameni, eu eram singura veterană a unui atac ostil. Bănuiesc că asta mă punea la comandă. Am văzut un PDA pe podea; cineva îl scăpase. L-am ridicat, l-am pornit şi am citit ce era pe el. Apoi m-am ridicat în picioare, am fluturat mâinile dintr-o parte într-alta şi am strigat: „Scuzaţi-mă!”, până când oamenii începură să se uite la mine. Cred că destui mă recunoscură ca fiind fiica şefilor coloniei, încât să ajungă la concluzia că s-ar putea să ştiu ceva în plus. — Informaţia de urgenţă de pe PDA spune că atacul pare să se fi terminat, am strigat eu când mi s-a părut că se uitau la mine destui oameni. 939

Dar până când nu primim un semnal de „cale liberă”, trebuie să rămânem în adăpost. Trebuie să stăm aici şi să ne păstrăm calmul. Este cineva rănit sau bolnav? — Nu aud prea bine, anunţă cineva. — Nu cred că vreunul dintre noi aude prea bine în acest moment, am observat. De aceea ţip. Era o încercare de glumă. Nu cred că oamenii se lăsară atraşi de ea. — Mai există răni pe-aici în afară de pierderea auzului? Nimeni nu spuse nimic şi nu ridică mâna. — Atunci haideţi să rămânem pe loc şi să aşteptăm semnalul de „cale liberă”. Am ridicat PDA-ul pe care-l foloseam. — Al cui e ăsta? Cineva ridică mâna; am întrebat dacă-l puteam împrumuta. — Cineva a luat lecţii de „comandă” când nu mă uitam, comentă Gretchen când m-am aşezat din nou lângă ea. Cuvintele erau tipice pentru Gretchen, dar vocea era foarte, foarte tremurată. — Tocmai am fost atacaţi, am explicat. Dacă cineva nu se preface că ştie ce face, oamenii or să înceapă s-o ia razna. Asta ar fi rău. — Nu te contrazic. Sunt doar impresionată. Arătă către PDA. — Poţi să trimiţi mesaje? Putem afla ce se petrece? — Nu cred, am răspuns. Cred că sistemul de urgenţă anulează mesajele obişnuite. Am ieşit din contul proprietarului PDA-ului şi am intrat în contul meu. — Să vedem. Enzo a zis că mi-a trimis poemul acela, dar nu-i încă aici. Probabil e în aşteptare şi o să fie trimis de îndată ce avem cale liberă. — Aşadar, nu ştim dacă toţi ceilalţi sunt teferi. — Sunt sigură că o să primim curând semnalul de cale liberă. Eşti îngrijorată pentru tatăl tău? — Da. Tu nu eşti îngrijorată pentru părinţii tăi? — Au fost soldaţi. Au mai făcut asta şi înainte. Îmi fac griji pentru ei, dar pariez că n-au nimic. Iar Jane este cea care rulează mesajele de urgenţă. Atâta vreme cât se actualizează, înseamnă că e teafără. PDA-ul trecu de la cutia mea poştală la o notă care se plimba pe ecran; primiserăm „cale liberă”. — Vezi, am spus. 940

I-am pus pe Hickory şi pe Dickory să verifice intrarea adăpostului, în căutarea de resturi care cădeau; era liber. Am ieşit din cont de pe PDA şi i l-am dat înapoi proprietarului, apoi lumea începu să se târască afară. Gretchen şi cu mine am fost ultimele care să pornim spre suprafaţă. — Ai grijă unde calci, mă avertiză Gretchen în timp ce urcam, şi arătă pe jos. Era sticlă peste tot. M-am uitat în jur. Toate casele şi clădirile erau în picioare, dar aproape toate ferestrele erau sparte. Aveam să culegem sticlă zile întregi, de peste tot. — Măcar a fost vreme frumoasă, am comentat. Nimeni nu păru să mă audă. Probabil că n-avea nicio importanţă. I-am spus la revedere lui Gretchen şi m-am îndreptat spre casa mea, împreună cu Hickory şi Dickory. Am găsit şi mai multă sticlă în locuri surprinzătoare şi pe Babar ascuns în cabina de duş. Am reuşit să-l conving să iasă şi l-am îmbrăţişat strâns. El mă linse pe faţă cu o frenezie crescândă. După ce l-am mângâiat şi l-am liniştit, am întins mâna după PDA să-i chem pe mămica şi pe tăticul, dar mi-am dat seama că-l lăsasem la Gretchen. I-am pus pe Hickory şi Dickory să stea cu Babar – avea nevoie de compania lor mai mult decât aveam eu în acel moment – şi am plecat către Gretchen. În timp ce mergeam către casa ei, uşa din faţă se deschise şi Gretchen se năpusti afară, mă văzu şi alergă spre mine, cu PDA-ul ei într-o mână şi cu al meu în cealaltă. — Zoë, exclamă ea, apoi chipul i se înăspri şi orice-ar fi avut de spus se pierdu pentru câteva clipe. — O, nu… Gretchen! Gretchen! Ce e? E tatăl tău? Tatăl tău e bine? Gretchen clătină din cap şi se uită la mine. — Nu e tatăl meu. El n-a păţit nimic. Nu e tata. Zoë, Magdy tocmai m-a chemat. Zice că ceva a lovit ferma lui Enzo. Casa e încă în picioare, zice el, dar că e ceva mare în curte. Crede că e o bucată de rachetă. Zice că a încercat să-l sune pe Enzo, dar nu-i acolo. Nu-i nimeni acolo. Nu răspunde nimeni. Zice că tocmai au construit un adăpost împotriva bombelor, în afara casei. În curte, Zoë. Magdy zice că tot cheamă şi nu răspunde nimeni. Tocmai l-am sunat şi eu pe Enzo. Nu prind nimic, Zoë. Nici măcar nu se conectează. Tot încerc. O, Doamne, Zoë! Doamne, Zoë! Doamne! *** Enzo Paulo Gugino era născut pe Zhong Guo, ca prim copil al lui Bruno şi Natalie Gugino. Bruno şi Natalie se cunoşteau de când erau mici şi toată lumea din anturajul lor a ştiut, din clipa în care puseseră ochii unul pe 941

celălalt, că aveau să fie împreună în fiecare moment al vieţii lor. Bruno şi Natalie n-au contrazis această idee. Bruno şi Natalie, din câte se ştie, nu sau contrazis pentru nimic, şi cu siguranţă nu s-au contrazis între ei. S-au căsătorit tineri, chiar şi pentru cultura profund religioasă în care trăiau pe Zhong Guo, în care oamenii se căsătoreau deseori devreme. Dar nimeni nu şi-i închipuia pe cei doi altfel decât împreună; părinţii lor şi-au dat consimţământul şi tinerii s-au căsătorit într-una dintre nunţile cu cei mai mulţi participanţi pe care şi le putea aminti oricine în orăşelul lor natal, Pomona Falls. Nouă luni mai târziu, aproape la zi, a apărut Enzo. Enzo a fost dulce din clipa în care s-a născut; era întotdeauna vesel şi numai din când în când neastâmpărat, deşi (aşa cum se explica deseori, mai târziu în mare parte spre umilinţa lui), avea o tendinţă pronunţată să-şi dea jos scutecele şi să le întindă conţinutul pe cel mai apropiat perete. Acest lucru a provocat o dată o problemă serioasă, într-o bancă. Din fericire, a fost învăţat devreme la toaletă. Enzo l-a cunoscut pe prietenul lui cel mai bun, Magdy Metwalli, la grădiniţă. În prima zi de şcoală, un băiat din clasa a treia a încercat să se ia de Enzo şi l-a împins cu putere la pământ; Magdy, pe care Enzo nu-l mai văzuse niciodată în viaţă, s-a aruncat asupra băiatului din anul trei şi a început să-i dea pumni în faţă. Magdy, care la vremea aceea era mic pentru vârsta lui, n-a produs nicio pagubă serioasă, în afară de faptul că l-a făcut pe băiatul din clasa a treia să facă pe el de frică (literalmente); Enzo a fost cel care l-a tras în cele din urmă pe Magdy de pe băiatul din clasa a treia şi l-a potolit înainte să fie trimişi cu toţii în biroul directorului şi apoi acasă, pentru restul zilei. Enzo a arătat devreme talent pentru vorbe şi când avea şapte ani şi-a scris prima povestire, intitulată „Şoseta oribilă care mirosea urât şi care a mâncat tot Pomona Falls în afară de casa mea”, în care o şosetă mare, suferind mutaţii din cauza propriului ei miros oribil de nespălat, a început să-şi croiască drum mâncând conţinutul unui întreg oraş şi a fost înfrântă numai când eroii Enzo şi Magdy au bătut-o ca s-o supună şi apoi au aruncat-o într-o piscină plină cu detergent de rufe. Prima pare a povestirii (despre originea şosetei), avea trei fraze; scena bătăliei culminante avea trei pagini. Zvonurile spuneau că Magdy (cel care citea povestea, nu cel din ea) cerea tot mai mult din scena bătăliei. Când Enzo avea zece ani, mama lui a rămas însărcinată pentru a doua oară, cu gemenele Maria şi Katherina. Sarcina a fost dificilă şi complicată, pentru că trupul lui Natalie avea dificultăţi în a păstra doi bebeluşi deodată; 942

naşterea a fost pe muchie de cuţit, iar Natalie a fost cât pe ce să sângereze de moarte, nu numai o dată. Natalie a avut nevoie de mai mult de un an ca să se refacă în întregime, şi în acest timp Enzo, în vârstă de zece, apoi de unsprezece ani, şi-a ajutat tatăl şi mama să aibă grijă de surorile lui, învăţând să schimbe scutece şi să hrănească fetele când mama avea nevoie să se odihnească. Asta a fost ocazia pentru singura ceartă adevărată între Magdy şi Enzo: Magdy i-a spus în glumă lui Enzo fătălău pentru că-şi ajuta mama, iar Enzo l-a plesnit peste gură. Când Enzo avea cincisprezece ani, familiile Gugino, Metwalli şi încă două pe care le cunoşteau s-au înscris în grup ca să facă parte din prima colonie formată din cetăţeni ai Uniunii Coloniale, în loc de cetăţeni ai Pământului. În următoarele câteva luni, fiecare părticică a vieţii lui Enzo, ca şi viaţa familiei lui au fost deschise cercetărilor, iar el a suportat totul cu la fel de multă graţie pe cât ar fi avut oricine altcineva în vârstă de cincisprezece ani şi care voia să fie lăsat în pace. Fiecărui membru al fiecărei familii i s-a cerut să dea o declaraţie în care să explice de ce dorea să facă parte din colonie. Bruno Gugino a explicat că era fan al epocii colonizării americane şi al istoriei timpurii a Uniunii Coloniale; voia să facă parte şi el din acest nou capitol al istoriei. Natalie Gugino a scris că voia să-şi crească copiii pe o lume unde cu toţii să muncească împreună. Maria şi Katherina au făcut desene cu ele, plutind în spaţiu, înconjurate de luni zâmbăreţe. Enzo, care iubea cuvintele din ce în ce mai mult, a scris o poezie, imaginându-se pe el însuşi stând pe o lume nouă, şi o intitulă „Destinaţia mea, stelele”. Mai târziu a recunoscut că luase titlul dintr-o carte obscură de aventuri fantastice pe care n-o citise niciodată, dar al cărei titlu îi rămăsese în minte. Poezia, menită doar pentru înscriere, s-a strecurat în presa locală şi a devenit un soi de senzaţie. Până la urmă a devenit un fel de imn neoficial oficial pentru efortul de colonizare de pe Zhong Guo. Şi după toate astea, Enzo, familia lui şi colegii lor de înscriere chiar nu mai putuseră să nu fie aleşi să plece. Când Enzo abia împlinise şaisprezece ani, a cunoscut o fată, pe nume Zoë şi, pentru un motiv care depăşeşte înţelegerea, s-a îndrăgostit de ea. Zoë era o fată care părea că ştie ce face în cea mai mare parte a timpului şi care era încântată să-ţi spună că acesta era cazul, de fapt, tot timpul – însă în clipele petrecute în intimitate, Enzo a aflat că Zoë era la fel de nervoasă, de nesigură şi de îngrozită că ar putea să spună sau să facă o prostie care să-l sperie şi să-l alunge pe acest băiat pe care credea că l-ar putea iubi, pe 943

cât era şi el de nervos, de nesigur şi de îngrozit că ar putea face o prostie similară. Ei au vorbit, s-au atins, s-au ţinut în braţe, s-au sărutat şi au învăţat cum să nu fie nervoşi, nesiguri şi îngroziţi unul de celălalt. Au zis şi au făcut prostii, şi s-au speriat unul pe celălalt şi s-au îndepărtat unul de celălalt, pentru că nu ştiau cum să se poarte mai bine de-atât. Apoi însă au trecut peste asta şi, când au fost împreună din nou, pentru a doua oară, nu s-au întrebat dacă era posibil să se iubească unul pe altul. Pentru că ştiau că se iubeau. Şi şi-o spuneau unul altuia. În ziua în care Enzo a murit, a vorbit cu Zoë, a glumit cu ea despre faptul că a lipsit de la cina pe care trebuia s-o ia cu familia lui şi i-a promis să-i trimită o poezie pe care-o scrisese pentru ea. Apoi i-a spus că o iubea şi a auzit-o zicându-i că îl iubea. I-a trimis poemul şi s-a aşezat la masă cu familia lui. Când a venit alerta de pericol, familia Gugino, tatăl Bruno, mama Natalie, fiicele Maria şi Katherina şi fiul Enzo s-au dus cu toţii în adăpostul pe care Bruno şi Enzo îl făcuseră doar cu o săptămână în urmă şi au stat împreună, unul lângă altul, ţinându-se în braţe şi aşteptând „calea liberă”. În ziua în care Enzo a murit, a ştiut că era iubit. A ştiut că era iubit de mama şi de tatăl lui, care, aşa cum cunoştea toată lumea, nu încetaseră niciodată să se iubească până în clipa în care au murit. Dragostea lor unul pentru celălalt devenise dragostea lor pentru fiul şi pentru fiicele lor. Enzo ştia că era iubit de surorile lui, de care avusese grijă când erau mici. Ştia că era iubit de prietenul lui cel mai bun, pe care nu înceta niciodată să-l scoată din încurcături, şi alături de care nu înceta niciodată să intre în încurcături. Şi ştia că era iubit de Zoë – adică de mine –, Zoë pe care o numea dragostea lui şi care îi întorcea întruna cuvintele. Enzo a trăit o viaţă de iubire, din clipa în care s-a născut până în clipa în care a murit. Atâţia oameni trec prin viaţă fără iubire. Dorind iubire. Sperând să găsească iubire. Tânjind după mai multă decât aveau. Simţind lipsa iubirii când aceasta dispărea. Enzo n-a trebuit niciodată să treacă prin asta. N-ar fi trebuit niciodată să treacă. Tot ceea ce a cunoscut, toată viaţa lui, a fost iubirea. Trebuie să cred că a fost de-ajuns. Ar fi trebuit să fie, acum. *** Am petrecut ziua cu Gretchen, Magdy şi toţi prietenii lui Enzo, care erau atât de mulţi, plângând, râzând şi amintindu-ne de el, apoi, la un moment dat, n-am mai putut suporta pentru că toată lumea începuse să mă 944

trateze ca pe văduva lui Enzo şi, cu toate că într-un fel mă simţeam ca şi cum aş fi fost, nu voiam să fiu nevoită să împart asta cu toată lumea. Sentimentul era al meu şi voiam să fiu zgârcită cu el încă un pic. Gretchen văzu că am ajuns la un soi de limită şi mă duse în camera ei, îmi spuse să mă odihnesc puţin şi că o să vină mai târziu să vadă ce mai fac. Apoi îmi dădu o îmbrăţişare aprigă, mă sărută pe tâmplă, îmi spuse că mă iubeşte şi închise uşa după mine. M-am întins în patul lui Gretchen şi am încercat să nu gândesc. Am reuşit destul de bine, până când mi-am adus aminte de poezia lui Enzo, care mă aştepta în cutia poştală. Gretchen îmi pusese PDA-ul pe biroul ei. M-am dus până la el, am luat PDA-ul, m-am aşezat înapoi pe pat, am deschis lista de mesaje şi l-am văzut pe cel de la Enzo. Am întins degetul ca să apăs pe ecran, pentru a -l salva, apoi am deschis în schimb conţinutul PDA-ului. Am găsit directorul intitulat „Enzo Dodgeball”, l-am deschis şi am început să rulez fişierele, privind cum Enzo flutura din mâini pe terenul de dodgeball, încasând lovituri în faţă şi rostogolindu-se pe jos cu o sincronizare incredibil de comică. M-am uitat până când am început să râd atât de tare încât abia mai vedeam, şi a trebuit să las din mână PDA-ul pentru un minut, ca să mă concentrez asupra simplului act de a inspira şi de a expira. Când m-am stăpânit din nou, am luat PDA-ul, am deschis lista de mesaje şi l-am deschis pe cel de la Enzo. Zoë: Iată-te. O să trebuiască să-ţi imaginezi deocamdată braţul fluturând. Dar spectacolul pe viu soseşte! Adică, după ce mâncăm plăcintă. Mmm… plăcintă… AL TĂU Ai zis că sunt al tău Şi sunt de acord Dar felul în care sunt al tău E o chestiune de o oarecare importanţă. Nu-s al tău Ca o cumpărătură, Ceva comandat şi vândut Şi livrat într-o cutie Ca să fie aşezat şi etalat 945

Prietenilor şi admiratorilor. N-aş fi al tău în acest fel Şi ştiu că nu m-ai vrea aşa. O să-ţi spun cum sunt al tău. Sunt al tău ca un inel pe deget Un simbol a ceva etern. Sunt al tău ca o inimă într-un piept Bătând în acelaşi ritm cu altă inimă. Sunt al tău ca un cuvânt în aer Ducându-ţi dragostea la ureche. Sunt al tău ca un sărut pe buze Pus acolo de mine, sperând la mai multe. Şi cel mai mult sunt al tău Pentru că înăuntru, unde-mi ţin speranţele Păstrez speranţa că tu eşti a mea. E o speranţă pe care o dezvălui acum ca pe un dar. Fii a mea ca un inel Şi ca o inimă Şi ca un cuvânt Şi ca un sărut Şi ca o speranţă ţinută aproape. Eu voi fi al tău ca toate acestea Şi ceva mai mult Ceva ce vom descoperi între noi Şi va fi numai al nostru. Ai zis că sunt al tău Şi sunt de acord. Spune-mi că eşti a mea şi tu. Aştept cuvântul tău Şi sper la sărutul tău. Te iubesc. Enzo. Şi eu te iubesc, Enzo. Te iubesc. Mi-e dor de tine.

946

DOUĂZECI ŞI UNU În dimineaţa următoare am aflat că tăticul era sub arest. — Nu-i tocmai arest, explică tăticul de la masa din bucătărie, unde îşi lua cafeaua de dimineaţă. Am fost eliberat din postul de conducător al coloniei şi trebuie să mă întorc pe staţia Phoenix pentru o anchetă. Aşa că e mai mult un proces. Şi dacă ăsta merge prost, atunci o să fiu arestat. — O să meargă prost? am întrebat. — Probabil, răspunse tăticul. De obicei nu fac o anchetă dacă nu ştiu cum o să iasă, şi dacă era să iasă bine, nu se mai osteneau s-o facă. Sorbi din cafea. — Ce-ai făcut? am întrebat. Aveam propria cafea, plină ochi cu frişcă şi zahăr, care stătea nebăgată în seamă în faţa mea. Eram încă în stare de şoc din cauza lui Enzo, şi asta chiar nu mă ajuta. — Am încercat să-l conving pe generalul Gau să nu intre în capcana pe care am întins-o pentru el şi flota lui. Când ne-am întâlnit, i-am cerut să nuşi cheme navele. L-am implorat, la drept vorbind. Era împotriva ordinelor pe care le primisem. Mi se ceruse să intru într-o „conversaţie neesenţială” cu el. Ca şi cum ai putea avea o conversaţie neesenţială cu cineva care plănuieşte să-ţi ocupe colonia şi a cărui întreagă flotă eşti pe cale s-o faci să explodeze… — De ce-ai făcut-o? De ce-ai încercat să-i acorzi generalului Gau o ieşire? — Nu ştiu. Probabil pentru că nu voiam pe mâinile mele sângele tuturor echipajelor acelora. — Nu tu ai fost cel care a declanşat bombele. — Nu cred că asta are vreo importanţă, nu-i aşa? Lăsă ceaşca din mână. — Făceam totuşi parte din plan. Eram încă un participant activ. Port deci o parte din responsabilitate. Voiam să ştiu că măcar am încercat, oricât de puţin, să evit atâta vărsare de sânge. Bănuiesc că speram doar că ar putea exista o cale să fac lucrurile altfel decât pe calea care sfârşeşte cu toată lumea omorâtă. M-am ridicat de pe scaun şi l-am strâns cu putere în braţe pe tăticul. Mă îmbrăţişă şi el, apoi se uită la mine, puţin surprins, când m-am aşezat la loc. — Mulţumesc, zise el. Mi-ar plăcea să ştiu pentru ce a fost asta. 947

— Pentru că sunt fericită că gândim la fel. Îmi dau seama că suntem înrudiţi, chiar dacă nu biologic. — Nu cred că s-ar îndoi cineva că semănăm, draga mea. Deşi, având în vedere că sunt pe cale să fiu luat la refec în stil mare de către Uniunea Colonială, nu sunt sigur că e un lucru chiar atât de bun pentru tine. — Eu cred că este. — Şi, biologie sau nu, suntem amândoi destul de deştepţi ca să ne dăm seama că lucrurile nu merg bine pentru nimeni. E o harababură mare de tot şi să nu crezi că noi am scăpat de ea. — Amin. — Cum te mai simţi, iubito? O să-ţi revii? Am deschis gura să spun ceva, dar am închis-o la loc. — Cred că în momentul ăsta vreau să vorbesc despre orice altceva pe lumea asta în afară de ce mai fac, am răspuns în cele din urmă. — Bine, spuse tăticul. Începu atunci să vorbească despre el însuşi, nu pentru că era preocupat numai de propria lui persoană, ci pentru că ştia că dacă-l ascultam pe el, mar fi ajutat să-mi abat mintea de la propriile mele griji. L-am ascultat vorbind mai departe, fără să mă preocupe prea tare ce spunea. *** Tăticul plecă pe nava de aprovizionare San Joaquin în ziua următoare, împreună cu Manfred Trujillo şi cu alţi câţiva colonişti care mergeau pe post de reprezentanţi ai coloniei Roanoke, având treburi politice şi culturale. Asta era acoperirea lor, oricum. Ceea ce urmăreau de fapt, cel puţin aşa îmi spusese Jane, era să încerce să afle ce se petrecea în universul din care făcea parte Roanoke şi cine erau cei care ne atacaseră. Le lua o săptămână tăticului şi celorlalţi să ajungă pe staţia Phoenix; urmau să stea acolo o zi-două, după care le mai trebuia încă o săptămână să se întoarcă. Mai bine zis ceilalţi, nu şi tăticul, aveau nevoie de încă o săptămână ca să se întoarcă; dacă ancheta tăticului se întorcea împotriva sa însă, el nu s-ar mai fi întors. Am încercat să nu ne gândim la asta. *** Trei zile mai târziu, cea mai mare parte a coloniei se întâlni la ferma Gugino şi-şi luă rămas-bun de la Bruno şi Natalie, de la Maria, Katherina şi Enzo. Erau îngropaţi acolo unde muriseră; Jane şi cu ceilalţi înlăturaseră rămăşiţele rachetei care căzuse peste ei, remodelaseră locul cu pământ nou şi sădiseră iarbă nouă deasupra. Fu amplasat un semn care să amintească de 948

familie. La un moment dat în viitor, ar putea fi pus un alt monument, mai mare, dar deocamdată era unul mic şi simplu: numele familiei, numele tuturor membrilor săi şi datele lor. Îmi amintea de piatra de mormânt a propriei mele familii, unde se afla îngropată mama mea biologică. Pentru un motiv neprecizat, am găsit asta oarecum reconfortant. Tatăl lui Magdy, care fusese prietenul cel mai apropiat al lui Bruno Gugino, vorbi cu căldură despre întreaga familie. Un grup de cântăreţi veni şi cântă două dintre imnurile favorite ale lui Natalie de pe Zhong Guo. Magdy vorbi, scurt şi cu greutate, despre prietenul lui cel mai bun. Când se aşeză la loc, Gretchen era acolo să-l ia în braţe în timp ce suspina. În cele din urmă ne-am sculat cu toţii, unii s-au rugat şi alţii au stat tăcuţi, cu capetele plecate, gândindu-se la prietenii absenţi şi la cei dragi. Apoi plecară, până când am rămas numai eu, Gretchen şi Magdy, stând tăcuţi lângă semn. — Te-a iubit, ştii, îmi spuse brusc Magdy. — Ştiu. — Nu, replică Magdy, şi am văzut cum încerca să mă facă să înţeleg că nu rostea doar cuvinte de alinare. Nu e cum spunem noi că iubim ceva sau că iubim oameni care doar ne plac. Chiar te-a iubit, Zoë, era gata să-ţi petreacă toată viaţa cu tine. Aş vrea să te pot face să crezi asta. Mi-am scos PDA-ul, l-am deschis la poezia lui Enzo şi i-am arătat-o lui Magdy. — Cred, i-am spus. Magdy citi poezia, dădu din cap. Apoi îmi dădu înapoi PDA-ul. — Mă bucur, vorbi el. Mă bucur că ţi-a trimis asta. Obişnuiam să fac haz de el pentru că-ţi scria poeziile astea. Îi ziceam că era doar un nătărău. I-am zâmbit. — Dar acum mă bucur că nu m-a ascultat. Mă bucur că le-a trimis. Pentru că acum ştii. Ştii cât de mult te-a iubit. Magdy izbucni în lacrimi încercând să termine fraza. M-am dus la el, lam luat în braţe şi l-am lăsat să plângă. — Te-a iubit şi pe tine, Magdy. La fel de mult ca şi pe mine. La fel de mult ca pe oricine. Ai fost cel mai bun prieten al lui. — Şi eu l-am iubit. A fost fratele meu. Adică, nu fratele meu adevărat… Expresia i se schimbă; era enervat pe el însuşi că nu se exprima aşa cum voia.

949

— Nu, Magdy, am spus. Ai fost fratele lui adevărat. Din toate punctele de vedere care contează, ai fost fratele lui. Ştia că te gândeşti la el în felul ăsta. Şi te iubea pentru asta. — Îmi pare rău, Zoë, răspunse Magdy şi se uită în jos, la picioare. Îmi pare rău că v-am făcut necazuri, ţie şi lui Enzo. Îmi pare rău. — Hei, am replicat. Încetează. Trebuia să ne faci necazuri, Magdy. A face oamenilor necazuri e ceea ce faci tu. Întreab-o pe Gretchen! — E adevărat, răspunse Gretchen, nu fără bunăvoinţă. Chiar aşa e. — Enzo se gândea la tine ca la fratele lui, am continuat. Eşti şi fratele meu. Ai fost, în tot acest timp. Te iubesc, Magdy. — Şi eu te iubesc, Zoë, vorbi Magdy în şoaptă, apoi se uită drept la mine. Mulţumesc. — Pentru nimic. L-am îmbrăţişat din nou. — Adu-ţi aminte doar că, în calitate de nou membru al familiei, am dreptul acum să-ţi fac zilele amare în toate felurile. — Abia aştept, răspunse Magdy şi apoi se întoarse spre Gretchen. Asta înseamnă că şi tu eşti sora mea? — Având în vedere istoria noastră, ai face mai bine să speri că nu. Magdy izbucni în râs, ceea ce era un semn bun, apoi îmi dădu un pupic pe obraz, o îmbrăţişă pe Gretchen şi plecă de la mormântul prietenului şi fratelui său. — Crezi că o să fie bine? am întrebat-o pe Gretchen în timp ce-l urmăream îndepărtându-se. — Nu, răspunse Gretchen. Nu pentru multă vreme. Ştiu că l-ai iubit pe Enzo, Zoë, chiar ştiu, şi nu vreau par că încerc să subapreciez asta. Dar Enzo şi Magdy erau ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Făcu semn din cap către Magdy. — Tu ai pierdut pe cineva pe care-l iubeşti. El a pierdut o parte din fiinţa lui. Nu ştiu dacă o să treacă peste asta. — Îl poţi ajuta. — Poate. Dar gândeşte-te ce-mi ceri să fac. Am râs. De aceea o iubeam pe Gretchen. Era cea mai deşteaptă fată pe care-o cunoscusem vreodată şi destul de deşteaptă ca să ştie că faptul de a fi deşteaptă avea repercusiuni. Îl putea ajuta pe Magdy, sigur că da, devenind o parte din ceea ce-i lipsea lui. Dar asta însemna ca ea să fie aşa, într-un fel sau altul, pentru tot restul vieţii lor. Urma s-o facă, pentru că, 950

dacă mergeai până la limită, chiar îl iubea pe Magdy. Dar avea dreptate să se îngrijoreze în legătură cu ceea ce însemna asta pentru ea. — Oricum, continuă Gretchen, n-am terminat cu ajutatul altcuiva. M-am dezmeticit brusc din gândurile mele auzind asta. — O, am exclamat. Bine. Ştii tu. N-am nimic. — Ştiu, replică Gretchen. Şi mai ştiu şi că minţi îngrozitor. — Nu te pot păcăli. — Nu. Pentru că ceea ce era Enzo pentru Magdy sunt eu pentru tine. Am îmbrăţişat-o. — Ştiu, am zis. — Bine. De câte ori o să uiţi, am să-ţi aduc aminte. — În ordine. Ne-am desprins din braţe şi Gretchen mă lăsă singură cu Enzo şi familia lui. Am stat cu ei multă vreme. *** Patru zile mai târziu, sosi o notiţă de la tăticul, cu o sondă de salt de pe staţia Phoenix. Un miracol, scria. N-am luat drumul închisorii. Ne întoarcem cu următoarea navă de aprovizionare. Spune-le lui Hickory şi Dickory că o să am nevoie să stau de vorbă cu ei când mă întorc. Vă iubesc. Mai era şi o notiţă pentru Jane, dar nu mi-a spus ce scria în ea. *** — De ce-ar vrea tăticul să stea de vorbă cu voi? l-am întrebat pe Hickory. — Nu ştim, răspunse Hickory. Ultima oară când el şi cu mine am vorbit despre ceva cât de cât important a fost în ziua – iartă-mă – când a murit prietenul tău, Enzo. Cu ceva vreme în urmă, înainte să plecăm de pe Huckleberry, i-am pomenit maiorului Perry că guvernul obinilor şi poporul obin sunt gata să te ajute pe tine şi familia ta aici, pe Roanoke, dacă ai avea nevoie de ajutorul nostru. Maiorul Perry mi-a amintit de această discuţie şi m-a întrebat dacă oferta mai stă în picioare. I-am zis că la vremea respectivă credeam că da. — Crezi că tăticul o să ceară ajutorul vostru? — Nu ştiu. Şi de când am vorbit ultima oară cu maiorul Perry, împrejurările s-au schimbat. — Ce vrei să spui? — Dickory şi cu mine am primit în sfârşit informaţii actualizate detaliate de la guvernul nostru, până la şi incluzând analiza acestuia 951

referitoare la atacul Uniunii Coloniale împotriva flotei Conclavului. Ştirea cea mai importantă este aceea că am fost informaţi că, la scurtă vreme după dispariţia navei Magellan, Uniunea Colonială a venit la guvernul obinilor şi le-a cerut să nu caute colonia Roanoke, nici să nu-i ofere ajutor, dacă urma să fie descoperită de Conclav sau de către oricare altă rasă. — Ştiau că o să veniţi să mă căutaţi. — Da. — Dar de ce v-ar cere să nu ne ajutaţi? — Pentru că s-ar fi amestecat în planurile Uniunii Coloniale de a atrage flota Conclavului pe Roanoke. — Asta s-a întâmplat deja. S-a făcut. Obinii ne pot ajuta acum. — Uniunea Colonială ne-a cerut să continuăm să nu acordăm ajutor sau asistenţă coloniei Roanoke. — Dar n-are niciun sens! — Suntem înclinaţi să fim de acord. — Asta înseamnă însă că nu mă puteţi ajuta nici pe mine! — Există o diferenţă între tine şi colonia Roanoke, explică Hickory. Uniunea Colonială nu ne poate cere să nu te protejăm sau să nu te ajutăm pe tine. Ar încălca tratatul între popoarele noastre, iar Uniunea Colonială n-ar vrea să facă aşa ceva, în special acum. Dar Uniunea Colonială ar putea alege să dea o interpretare îngustă tratatului, şi aşa a făcut. Tratatul nostru te priveşte pe tine, Zoë. Iar într-o măsură mult mai mică, priveşte şi familia ta, însemnând maiorul Perry şi locotenentul Sagan. Nu priveşte însă colonia Roanoke câtuşi de puţin. — O priveşte când eu locuiesc aici! Colonia asta mă priveşte în foarte mare măsură pe mine. Oamenii ei mă privesc în foarte mare măsură pe mine. Toţi cei la care ţin, din tot universul, sunt aici. Roanoke e importantă pentru mine. Ar trebui să fie importantă pentru voi! — N-am spus că nu e importantă pentru noi, replică Hickory, şi în vocea lui am auzit ceva ce nu mai auzisem niciodată: reproş. Nici nu sugerăm că nu e importantă pentru tine, din multe motive. Îţi spunem cum cere Uniunea Colonială guvernului obinilor să-şi privească drepturile, conform prevederilor tratatului. Şi îţi spunem că guvernul nostru, pentru propriile lui motive, a fost de acord. — Aşadar, dacă tăticul vă cere ajutorul, o să-i spuneţi nu. — O să-i spunem că, atâta vreme cât Roanoke este o lume a Uniunii Coloniale, nu avem posibilitatea de a-i oferi ajutor. — Aşadar, nu. 952

— Da. Ne pare rău, Zoë. — Vreau informaţiile pe care vi le-a dat guvernul vostru. — O să ţi le dăm. Dar sunt în limba şi în formatul de fişiere ale noastre, şi o să ia o durată considerabilă de timp ca PDA-ul tău să le traducă. — Nu-mi pasă. — Cum doreşti. Nu prea multă vreme după aceea, m-am uitat cu atenţie la ecranul PDAului şi am scrâşnit din dinţi, în timp ce acesta se târa prin transformări de fişiere şi prin traduceri. Mi-am dat seama că ar fi mai uşor să-i întreb pur şi simplu pe Hickory şi Dickory despre ceea ce mă interesa, dar voiam să văd totul cu propriii mei ochi. Oricât de mult ar fi durat. Şi a durat îndeajuns de mult încât să nu apuc să citesc mare lucru până când tăticul şi ceilalţi au ajuns acasă. *** — Toate astea arată ca o păsărească, comentă Gretchen, uitându-se la documentele pe care i le arătam pe PDA. Parc-ar fi fost tradusă de maimuţe, sau cam aşa ceva. — Uite, am zis. Am deschis un alt document. — Potrivit ăstuia, distrugerea flotei Conclavului a avut efecte contrare celor aşteptate. Ar fi trebuit să provoace prăbuşirea Conclavului, şi toate rasele să înceapă să tragă unele în altele. Ei bine, Conclavul începe să se prăbuşească, dar rasele nu se prea bat între ele. În schimb, atacă lumile Uniunii Coloniale. Au încurcat-o rău de tot. — Dacă tu zici că asta înseamnă, o să te cred. Nu prea găsesc verbele pe-aici. Am deschis alt document. — Aici, este vorba despre un conducător din Conclav pe nume Nerbros Eser. Acum e principalul concurent al generalului Gau la conducerea Conclavului. Gau încă nu vrea să atace direct Uniunea Colonială, chiar dacă tocmai i-am distrus flota, încă mai crede că e destul de puternic Conclavul pentru a face mai departe ceea ce făcea. Dar tipul ăsta, Eser, crede că acum Conclavul ar trebui să ne nimicească pur şi simplu. Toată Uniunea Colonială. Şi în special pe noi, cei de-aici, de pe Roanoke. Asta doar ca să sublinieze ideea că nu trebuie să-i faci necazuri Conclavului. — Bine, replică Gretchen. Dar tot nu ştiu ce înseamnă toate astea, Zoë. Vorbeşte o limbă mai simplă cu mine. Mă pierzi. 953

M-am oprit şi am tras aer în piept. Gretchen avea dreptate. Petrecusem cea mai mare parte a zilei trecute citind aceste documente şi bând cafea, fără să dorm; nu eram chiar pe culmea talentelor mele în materie de comunicare. Aşa că am încercat din nou. — Tot rostul găsirii coloniei Roanoke a fost să înceapă un război, am explicat. — Se pare că a mers. — Nu. Trebuia să înceapă un război în interiorul Conclavului. Distrugerea flotei ar fi trebuit să destrame Conclavul din interior. Ar fi pus capăt ameninţării acestei coaliţii uriaşe de rase extraterestre şi ar fi adus lucrurile înapoi la situaţia dinainte, când fiecare rasă lupta cu toate celelalte. Declanşăm un război civil, apoi ne strecurăm în timp ce se bat cu toţii, punem mâna pe lumile pe care le vrem şi ieşim din toate astea mai puternici decât înainte – poate prea puternici pentru ca orice rasă singură sau chiar un grup mic de rase să îndrăznească să ne atace. Ăsta a fost planul. — Dar tu spui că n-a mers aşa… — Exact. Am distrus flota şi i-am făcut pe membrii Conclavului să se lupte, dar să lupte împotriva noastră. Motivul pentru care nu ne place Conclavul este că erau patru sute contra unu, acel unu fiind noi. Ei bine, acum încă sunt patru sute contra unu, cu excepţia faptului că nimeni nu -l mai ascultă pe singurul tip care-i împiedica să pornească un război total împotriva noastră. — Împotriva noastră, aici, pe Roanoke. — Împotriva noastră, pretutindeni. Uniunea Colonială. Fiinţele umane. Noi… Asta se întâmplă acum. Lumile Uniunii Coloniale sunt luate cu asalt. Nu numai coloniile noi, cele care sunt atacate de obicei. Dar chiar şi coloniile statornicite – care n-au fost atacate de decenii – sunt lovite. Iar dacă generalul Gau nu-i pune pe toţi la locul lor, atacurile astea or să se tot întâmple. Or să devină din ce în ce mai rele. — Cred că ai nevoie de un nou hobby, observă Gretchen, dându-mi înapoi PDA-ul. Cel de-acum e de-a dreptul deprimant. — Nu încerc să te sperii. M-am gândit că ai vrea să ştii despre toate astea. — Nu trebuie să-mi spui mie. Trebuie să le spui părinţilor tăi. Sau tatălui meu. Cuiva care chiar ştie ce să facă în legătură cu toate astea. — Ei ştiu deja. I-am auzit pe John şi Jane vorbind despre asta noaptea trecută, după ce tăticul s-a întors de pe staţia Phoenix. Toţi cei de-acolo 954

ştiu că sunt atacate coloniile. Nimeni nu raportează – Uniunea Colonială are o interdicţie asupra ştirilor – dar toată lumea vorbeşte pe ascuns. — Şi ce înseamnă asta pentru Roanoke? — Nu ştiu. Dar ştiu că nu avem prea multă protecţie în acest moment. — Aşadar, o să murim cu toţii. E bine. Doamne! Mulţumesc, Zoë. Chiar mă bucur să aflu. — Încă nu-i chiar atât de rău. Părinţii noştri se ocupă de asta. Or să găsească ei ceva. N-o să murim cu toţii. — Ei bine, tu n-o să mori, măcar atât. — Ce înseamnă asta? am întrebat. — Dacă lucrurile o iau cu adevărat razna, obinii or să dea buzna şi or să te ia de-aici. Deşi, dacă toată Uniunea Colonială este cu adevărat atacată, nu sunt sigură unde-o să te duci până la urmă. Dar ideea este că ai o cale de scăpare. Noi ceilalţi nu avem. M-am uitat cu ochii mari la Gretchen. — Asta-i incredibil de nedrept, am spus. Nu plec nicăieri, Gretchen. — De ce? întrebă Gretchen. Nu sunt supărată pe tine că ai o ieşire, Zoë. Sunt invidioasă. Am trecut printr-un atac. O singură rachetă a trecut şi nici măcar n-a explodat cum trebuie, şi tot a făcut pagube incredibile şi a omorât pe cineva la care ţineam şi pe toată familia lui. Dar când or să vină după noi de-adevăratelea, n-o s-avem nicio şansă. — Încă ai antrenamentul. — N-o să fiu în stare să mă iau la luptă corp la corp cu o rachetă, Zoë, ripostă Gretchen, iritată. Da, dacă cineva se hotărăşte să trimită soldaţi la sol, s-ar putea să fiu în stare să-i resping pentru o vreme. Dar după ce i-am făcut flotei aceleia a Conclavului, crezi c-o să-şi mai bată cineva capul? Nor să facă altceva decât să ne nimicească din cer. Ai spus-o chiar tu. Vor să scape de noi. Iar tu eşti singura care are şansa să scape de-aici. — Am zis deja că nu plec nicăieri. — Iisuse, Zoë, exclamă Gretchen. Te iubesc, serios, dar nu-mi vine să cred că eşti de fapt chiar atât de bătută-n cap. Dacă ai şansa să pleci, pleacă. Nu vreau să mori. Mama şi tatăl tău nu vor nici ei. Obinii vor tăia cărare printre noi toţi ca să te împiedice să mori. Cred că ar trebui să pricepi aluzia. — Pricep aluzia. Dar nu înţelegi. Am fost singurul supravieţuitor, Gretchen. Mi s-a mai întâmplat şi înainte. O dată e de-ajuns de-a lungul vieţii oricui. Nu plec nicăieri. *** 955

— Hickory şi Dickory vor să pleci de pe Roanoke, îmi spuse tăticul, după ce mă apelase pe PDA. Hickory şi Dickory stăteau în camera de zi, împreună cu el. Era limpede că sosisem în toiul unui soi de negocieri. Şi la fel de limpede era că se refereau la mine. Tonul vocii tăticului era destul de lipsit de gravitate ca să mi dau seama că spera să le demonstreze ceva obinilor, iar eu eram destul de sigură că ştiam ce anume. — Tu şi cu mămica veniţi şi voi? am întrebat. — Nu, răspunse tăticul. Mă aşteptam la asta. Orice s-ar fi întâmplat cu colonia, atât John cât şi Jane aveau să ia parte până la sfârşit, chiar dacă însemna că aveau să moară odată cu ea. Era ceea ce se aştepta de la ei în calitate de conducători ai coloniei, de foşti soldaţi şi de fiinţe umane. — Atunci, la naiba cu plecarea! M-am uitat la Hickory şi Dickory în timp ce vorbeam. — Ţi-am spus eu, îi zise tăticul lui Hickory. — Nu i-ai cerut să plece, remarcă Hickory. — Pleacă, Zoë! Cuvintele fură rostite pe un ton atât de sarcastic încât nici măcar lui Hickory şi Dickory nu le putea scăpa. Am dat un răspuns nu tocmai politicos la asta, apoi lui Hickory şi Dickory şi apoi, ca să fiu sigură, întregii idei că reprezentam ceva special pentru obini. Pentru că aveam un acces de impertinenţă şi pentru că mă săturasem de toată povestea. — Dacă vreţi să mă protejaţi, i-am zis lui Hickory, atunci protejaţi colonia asta. Protejaţi oamenii la care ţin. — Nu putem, răspunse Hickory. Ni se interzice s-o facem. — Atunci aveţi o problemă, am continuat, pentru că eu nu plec nicăieri. Şi nici voi, nici oricine altcineva, nu poate face nimic în privinţa asta. Apoi am plecat, cu un aer dramatic, în parte pentru că asta cred că aştepta tăticul de la mine, în parte pentru că terminasem ce-aveam de spus. După aceea, m-am dus în camera mea şi am aşteptat să mă cheme tăticul din nou. Pentru că, orice s-ar fi petrecut între el şi Hickory şi Dickory, nu se terminase când m-am năpustit eu afară din cameră. Şi, aşa cum am spus, orice-ar fi fost, era clar că era vorba despre mine. Cam cu zece minute mai târziu, tăticul mă chemă iar. M-am întors în camera de zi. Hickory şi Dickory plecaseră. 956

— Stai jos, Zoë, te rog, spuse tăticul. Am nevoie să faci ceva pentru mine. — Presupune să plec de pe Roanoke? am întrebat. — Da. — Nu. — Zoë… — Nu, am repetat. Şi nu te înţeleg. Cu zece minute în urmă erai încântat să stau aici, în faţa lui Hickory şi Dickory, şi să le spun că nu plec nicăieri, iar acum vrei să plec? Ce ţi-au zis ca să te facă să te răzgândeşti? — Asta e ceea ce le-am spus şi lor. Şi nu m-am răzgândit. Am nevoie să pleci, Zoë. — De ce? Ca să rămân în viaţă, în timp ce toţi cei la care ţin mor? Tu, mămica, Gretchen şi Magdy? Ca să fiu salvată când Roanoke va fi distrusă? — Am nevoie să pleci ca să pot salva Roanoke. — Nu înţeleg. — Asta se întâmplă probabil pentru că nu mă laşi să termin înainte de a te lansa în discursuri pompoase. — Nu mă lua peste picior! Tăticul oftă. — Nu încerc să te iau peste picior, Zoë. Dar ceea ce vreau eu de la tine în momentul ăsta este să taci, ca să-ţi spun despre ce este vorba. Poţi să faci asta, te rog? Aşa lucrurile ar merge mult mai repede. Apoi, dacă spui nu, cel puţin o să spui nu pentru motive întemeiate. Bine? — Bine. — Mulţumesc. Uite… Chiar acum, toată Uniunea Colonială este atacată pentru că am distrus flota Conclavului. A fost lovită fiecare lume a UC. Forţele Coloniale de Apărare erau şi aşa suprasolicitate, şi o să fie şi mai rău. Mult mai rău. Uniunea Colonială ia deja hotărâri privind ce colonii îşi poate permite să piardă atunci când se va ajunge la asta. — Iar Roanoke este una dintre ele. — Da. Categoric. Dar e mai mult de-atât, Zoë. Exista o posibilitate ca eu să pot cere obinilor să ne ajute aici, pe Roanoke. Pentru că te aflai aici. Dar Uniunea Colonială a cerut obinilor să nu ne ajute deloc. Te pot lua de aici, dar nu te pot ajuta pe tine, sau pe noi, să apărăm Roanoke. Uniunea Colonială nu vrea ca ei să ne ajute. — De ce? N-are niciun sens. 957

— N-are sens dacă presupui că Uniunea Colonială vrea ca Roanoke să supravieţuiască. Dar priveşte lucrurile altfel, Zoë. Aceasta este prima colonie în care oamenii vin din UC în loc să vină de pe Pământ. Coloniştii de aici sunt din zece lumi ale Uniunii Coloniale, cele mai mari şi cele mai populate. Dacă Roanoke este distrusă, toate aceste zece lumi or să fie greu lovite de pierdere. Roanoke va deveni un strigăt de luptă pentru aceste lumi. Şi pentru întreaga Uniune Colonială. — Vrei să spui că pentru Uniunea Colonială valorăm acum mai mult morţi decât vii? — Valorăm mai mult ca simbol decât ca una dintre colonii. Ceea ce este un inconvenient pentru aceia dintre noi care trăiesc aici şi vor să rămână în viaţă. Dar, da. De aceea nu vor să-i lase pe obini să ne ajute. De aceea nu ne calificăm pentru resurse. — Eşti sigur de asta? Ţi-a spus cineva când te-ai întors pe staţia Phoenix? — Mi-a spus cineva. Un anume general Szilard. Este fostul comandant al lui Jane. Neoficial, dar se potrivea cu propriile mele calcule interioare. — Şi ai încredere în el? Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar Uniunea Colonială n-a fost tocmai onestă cu noi în ultima vreme. — Am problemele mele cu Szilard. La fel şi mama ta. Dar da. În privinţa asta am încredere în el. Chiar şi-acum, este singurul din întreaga Uniune Colonială în care am de fapt încredere. — Ce legătură are asta cu plecarea mea de pe Roanoke? — Generalul Szilard mi-a mai spus ceva când m-am întâlnit cu el. Tot neoficial, dar din surse bune. Mi-a spus că generalul Gau, conducătorul Conclavului… — Ştiu cine e, tăticule. M-am ţinut la curent cu evenimentele curente. — Scuză-mă. Szilard a spus că generalul Gau este vizat de un atentat de către cineva din cercul lui apropiat de consilieri, şi că atentatul se va petrece curând, probabil în următoarele câteva săptămâni. — De ce ţi-a spus ţie aşa ceva? — Ca să pot folosi informaţia. Chiar dacă Uniunea Colonială ar fi vrut să-i spună generalului Gau despre atentat – ceea ce nu vrea, din moment ce probabil i-ar plăcea să reuşească – nu există niciun motiv să socotim că Gau ar fi dispus să creadă. UC tocmai i-a distrus flota. Dar Gau s-ar putea să asculte informaţia dacă ar veni din partea mea, pentru că a avut deja de-a face cu mine. — Şi tu ai fost cel care l-a implorat să nu-şi aducă flota pe Roanoke. 958

— Exact. Din cauza asta am fost atacaţi atât de puţin până acum. Generalul Gau mi-a spus că nici el, nici Conclavul n-or să treacă la represalii împotriva coloniei Roanoke pentru ceea ce s-a întâmplat cu flota. — Am fost totuşi atacaţi. — Dar nu de către Conclavul propriu-zis. De către alţii, care ne testau apărarea. Dacă Gau este asasinat, această garanţie moare odată cu el. Şi atunci se deschide sezonul de vânătoare pentru Roanoke, pentru că aici a avut Conclavul cea mai mare înfrângere. Suntem un simbol şi pentru noi, şi pentru Conclav. Aşa că trebuie să-l anunţăm pe generalul Gau că e în pericol. Pentru propriul nostru bine. — Dacă-i spui asta, o să dai informaţii unui duşman al Uniunii Coloniale. O să fii un trădător. Tăticul zâmbi strâmb. — Crede-mă, Zoë. Sunt deja în belea până la gât. Zâmbetul îi dispăru. — Şi da, generalul Gau este duşmanul Uniunii Coloniale. Dar cred că ar putea fi un prieten pentru Roanoke. Chiar acum, Roanoke are nevoie de toţi prietenii pe care-i poate găsi, oriunde-i poate găsi. Cei pe care-i aveam ne întorc spatele. Ne ducem la acesta nou, cu pălăria în mână. — Şi prin noi vrei să spui eu. — Da. Am nevoie să transmiţi acest mesaj pentru mine. — N-ai nevoie de mine ca s-o fac. Ai putea s-o faci tu. Ar putea s-o facă mămica. Ar fi mai bine din partea oricăruia dintre voi. Tăticul clătină din cap. — Nici Jane, nici eu nu putem pleca de pe Roanoke, Zoë. Uniunea Colonială stă cu ochii pe noi. N-au încredere în noi. Şi chiar dacă am putea, nu putem pleca din cauză că locul nostru e aici, alături de colonişti. Suntem conducătorii lor. Nu-i putem abandona. Orice li s-ar întâmpla lor, ni se întâmplă şi nouă. Le-am făcut o promisiune şi o să rămânem să apărăm colonia, indiferent ce se întâmplă. Înţelegi asta. Am dat din cap. — Aşa că noi nu putem pleca. Dar tu poţi, în secret. Obinii vor deja să te ia de pe Roanoke. Uniunea Colonială va permite, pentru că face parte din tratatul cu obinii şi, atâta vreme cât Jane şi cu mine rămânem aici, n-o să stârnească nicio mirare. Obinii sunt neutri, tehnic vorbind, în lupta dintre Conclav şi Uniunea Colonială; o navă obină ar putea să ajungă la cartierul general al generalului Gau, pe când o navă a Uniunii Coloniale nar putea. 959

— Atunci, trimite-i pe Hickory şi Dickory Sau pune-i doar pe obini să-i trimită o sondă de salt generalului Gau. — N-ar merge. Obinii n-or să-şi pună în primejdie relaţia cu Uniunea Colonială pentru a transmite mesaje pentru mine. Singurul motiv pentru care fac asta cât de cât este pentru că sunt de acord să-i las să te ia de pe Roanoke. Folosesc singura pârghie pe care o am pentru obini, Zoë. Adică tu. Şi mai e ceva, continuă el. Generalul Gau trebuie să ştie că eu cred că informaţia pe care i-o trimit este bună. Că nu sunt iarăşi doar un pion întrun joc mai mare al Uniunii Coloniale. Trebuie să-i dau o dovadă a sincerităţii mele, Zoë. Ceva care să dovedească faptul că eu risc la fel de mult trimiţându-i această informaţie, ca şi el primind-o. Chiar dacă eu sau Jane ne-am putea duce în persoană, generalul Gau n-ar avea niciun motiv să aibă încredere în ceea ce-i spunem, pentru că ştie că atât Jane cât şi eu am fost soldaţi şi suntem conducători. Ştie că am fi dispuşi să ne sacrificăm pentru colonia noastră. Dar ştie şi că nu sunt dispus să-mi sacrific singura fiică. Şi nici Jane. Aşa că vezi tu, Zoë… Trebuie să fii tu. Nimeni altcineva n-o poate face. Tu eşti singura care poate să ajungă la generalul Gau, să ducă mesajul şi să fie crezută. Nu eu, nu Jane, nu Hickory şi Dickory. Nimeni altcineva. Numai tu. Transmite mesajul şi s-ar putea să găsim totuşi o cale să salvăm Roanoke. E o şansă slabă. Dar în clipa asta, e singura pe care-o avem. Am stat nemişcată câteva minute, încercând să pricep ce anume îmi ceruse tăticul să fac. — Ştii că dacă Hickory şi Dickory mă iau de pe Roanoke, n-or să vrea să mă mai aducă înapoi, am spus în cele din urmă. Ştii asta. — Sunt destul de sigur. — Îmi ceri să plec. Îmi ceri să accept că s-ar putea să nu vă mai văd niciodată pe niciunul dintre voi. Pentru că, dacă generalul Gau n-o să mă creadă, sau dacă e omorât înainte de a apuca să vorbesc cu el, sau chiar dacă mă crede dar nu poate face nimic să ne ajute, călătoria asta nu va însemna mare lucru. Tot ce va realiza va fi să mă ia pe mine de pe Roanoke. — Dacă asta-i tot ce-ar realiza, Zoë, tot nu m-aş plânge, spuse tăticul şiapoi ridică repede mâna, ca să mă împiedice să comentez. Dar dacă asta ar fi tot ce-aş crede că o să realizeze, nu ţi-aş cere s-o faci. Ştiu că nu vrei să pleci de pe Roanoke. Ştiu că nu vrei să ne părăseşti – pe noi sau pe prietenii tăi. Nu vreau să ţi se întâmple nimic rău, Zoë. Dar eşti şi destul de 960

mare ca să iei singură decizii. Dacă, după ce se termină totul, o să vrei să rămâi pe Roanoke ca să înfrunţi orice ţi-ar ieşi în cale, n-o să încerc să te opresc. La fel şi Jane. O să fim cu tine până la sfârşit. Ştii asta. — Ştiu. — Există riscuri pentru toţi. Când Jane şi cu mine o să spunem consiliului coloniei Roanoke despre asta – ceea ce vom face imediat după ce vei pleca – sunt destul de sigur că or să ne dea afară din slujba de conducători ai coloniei. Iar când veştile or să ajungă la Uniunea Colonială, Jane şi cu mine o să fim aproape cu siguranţă arestaţi sub acuzaţia de trădare. Chiar dacă totul merge perfect, Zoë, şi generalul Gau acceptă mesajul tău, acţionează pe baza lui şi poate chiar are grijă ca Roanoke să rămână nevătămată, tot va trebui să plătim pentru acţiunile noastre. Jane şi cu mine acceptăm. Credem că merită, pentru o şansă de a ţine Roanoke la adăpost. Riscul pentru tine, Zoë, este că, dacă faci asta, s-ar putea să nu-ţi mai vezi prietenii pentru foarte multă vreme sau chiar deloc. E un mare risc. E un risc real. Trebuie să hotărăşti dacă merită luat. M-am gândit la asta încă puţin. — Cât timp am ca să mă gândesc? am întrebat. — Tot timpul de care ai nevoie. Dar asasinii aceia n-or să stea degeaba fără să facă nimic. Am aruncat o privire către locul unde se aflaseră Hickory şi Dickory. — Cât timp crezi că o să le trebuiască pentru ca să aducă aici un mijloc de transport? am întrebat. — Glumeşti? Dacă nu trimit după unul în secunda în care termin de vorbit cu ei, o să-mi mănânc pălăria. — Nu porţi pălărie. — Atunci o să cumpăr o pălărie şi-o s-o mănânc. — Am să mă întorc. O să duc mesajul ăsta generalului Gau, apoi o să mă întorc aici. Nu sunt sigură cum am să-i conving pe obini, dar am s-o fac. Îţi promit, tăticule. — Bine. Adu o armată cu tine. Şi arme. Şi crucişătoare de luptă. — Arme, crucişătoare, armată, am înşirat pe listă. Altceva? Adică, atâta vreme cât mă duc la cumpărături… — Circulă zvonul că aş fi doritor să cumpăr o pălărie. — Pălărie, bine. — Ai grijă să fie o pălărie elegantă. — Nu promit nimic. 961

— Bine. Dar dacă trebuie să alegi între pălărie şi armată, alege armata. Şi ai grijă să fie una bună. O să avem nevoie. *** — Unde-i Gretchen? mă întrebă Jane. Stăteam lângă micul aparat de transport obin. Îmi luasem deja rămasbun de la tăticul. Hickory şi Dickory mă aşteptau înăuntrul aparatului. — Nu i-am spus că plec. — O să fie foarte supărată din cauza asta. — N-am intenţia să fiu plecată destulă vreme ca să i se facă dor de mine. Mămica nu răspunse nimic la asta. — I-am scris o notiţă, am adăugat în sfârşit. E programată să fie transmisă mâine dimineaţă. I-am spus ce-am crezut că-i pot spune despre motivul plecării. Am sfătuit-o să vorbească cu voi despre restul. Aşa că sar putea să treacă să vă vadă. — O să vorbesc cu ea. O să-ncerc s-o fac să înţeleagă. — Mulţumesc. — Tu cum te simţi? — Sunt îngrozită. Sunt speriată că n-o să vă mai văd niciodată pe tine, pe tăticul sau pe Gretchen. Sunt speriată că o să stric totul. Sunt speriată că, şi dacă n-o să stric totul, n-o să conteze. Simt că o să leşin, şi am simţit aşa de când a aterizat chestia asta. Jane mă îmbrăţişă, apoi se uită la gâtul meu, nedumerită. — Nu-ţi iei medalionul cu elefantul de jad? — Oh… E o poveste lungă. Spune-i lui Gretchen că am zis să ţi-o povestească. Trebuie oricum să afli despre ea. — L-ai pierdut? — Nu e pierdut. Numai că nu-l mai am. — Oh, exclamă Jane. — Nu mai am nevoie de el. Ştiu cine mă iubeşte în lumea asta şi cine m-a iubit. — Bine. Ceea ce voiam să-ţi spun eu este că, aşa cum îţi aduci aminte cine te iubeşte, ar trebui să-ţi aduci aminte cine eşti. Şi totul despre cine eşti. Şi totul despre ce eşti. — Ce sunt, am zâmbit atotştiutor. Din cauza a ceea ce sunt plec acum. Ce sunt a stârnit mai multe necazuri decât merită, dacă mă întrebi pe mine. — Asta nu mă surprinde. Trebuie să-ţi spun, Zoë, că au existat momente în care mi-a părut rău pentru tine. Atât de mult din viaţa ta a fost complet 962

în afara controlului tău… Ţi-ai trăit viaţa sub privirea unei rase întregi de fiinţe, iar ei au avut pretenţii de la tine chiar de la început. Întotdeauna am fost uimită că ai reuşit să rămâi întreagă la minte trecând prin toate astea. — Ei, ştii tu. Părinţii buni ajută. — Mulţumesc. Am încercat să-ţi facem viaţa cât mai normală posibil. Şi cred că te-am crescut destul de bine ca să-ţi pot spune asta, iar tu să înţelegi: ce eşti a avut pretenţii de la tine toată viaţa ta. Acum e momentul să pretinzi ceva înapoi. Înţelegi? — Nu sunt sigură. — Cine eşti a trebuit întotdeauna să lase loc pentru ce eşti. Ştii asta. Am dat din cap. Aşa era. — Asta s-a întâmplat în parte pentru că eşti tânără, şi ce eşti este atât de mare faţă de cine eşti. Nu te poţi aştepta ca un copil normal, de opt ani sau chiar de paisprezece ani, să înţeleagă ce înseamnă să fii ceva asemănător cu ceea ce eşti tu. Dar acum ai ajuns destul de mare ca să înţelegi. Să ai parte de apreciere pentru asta. Să ştii cum să foloseşti acest lucru, pentru altceva decât să stai târziu noaptea. Am zâmbit, uluită că Jane îşi amintea cum încercam să folosesc tratatul ca să stau mai târziu decât ora mea de culcare. — Te-am urmărit în ultimul an. Am văzut cum interacţionezi cu Hickory şi Dickory. Ţi-au impus multe din cauza a ceea ce eşti. Tot antrenamentul şi toate exerciţiile acelea. Dar ai început şi să ceri mai mult de la ei. Documentele pe care i-ai pus să ţi le dea… — Nu ştiam că ai aflat despre asta. — Am fost ofiţer de informaţii. Soiul ăsta de lucruri e meseria mea. Esenţa este că ai devenit mai dispusă să foloseşti această putere. Preiei în sfârşit controlul asupra vieţii tale. Ce eşti a început să facă loc pentru cine eşti. — E un început. — Ţine-o tot aşa. Avem nevoie de cine eşti, Zoë. Avem nevoie să iei ceea ce eşti – fiecare parte din ceea ce eşti – şi s-o foloseşti ca să ne salvezi pe noi. Să salvezi Roanoke. Şi să te întorci la noi. — Cum s-o fac? am întrebat. Jane zâmbi. — Cum am spus: pretinde ceva înapoi. — E prea vag ca să mă ajute cu ceva. — Poate, răspunse Jane, şi mă sărută pe obraz. Sau poate că am doar încredere că eşti destul de deşteaptă ca să-ţi dai seama singură. 963

Mămica obţinu o îmbrăţişare pentru asta. Zece minute mai târziu, mă aflam la cincisprezece kilometri deasupra planetei Roanoke şi urcam în continuare, îndreptându-mă către o navă obină, gândindu-mă la ce spusese Jane. — Vei afla că navele noastre zboară mult mai repede decât navele Uniunii Coloniale, mă informă Hickory. — Chiar aşa! am exclamat. M-am dus către locul unde Hickory şi Dickory îmi puseseră bagajul şi am luat una dintre valize. — Da, replică Hickory. Motoare mult mai eficiente şi o administrare mai bună a gravitaţiei artificiale. Vom ajunge la distanţa de salt faţă de Roanoke în ceva mai puţin de două zile. Uneia dintre navele voastre i-ar trebui cinci sau şase zile să ajungă la aceeaşi distanţă. — În regulă, am comentat. Cu cât ajungem mai repede la generalul Gau, cu atât mai bine. Am desfăcut fermoarul valizei. — Este o clipă foarte emoţionantă pentru noi, vorbi Hickory. E prima oară de când locuieşti cu maiorul Perry şi locotenent Sagan când vei întâlni alţi obini în persoană. — Dar ei ştiu totul despre mine… — Da. Înregistrările din ultimul an au ajuns la toţi obinii, atât în formă nemontată cât şi de rezumat. Versiunile nemontate vor lua timp să fie prelucrate. — Pariez. Asta era! Găsisem ce căutam: cuţitul de piatră, dar de la vârcolacul meu. Îl împachetasem în grabă, când nu se uita nimeni. Voiam să mă asigur că nu mi-am închipuit doar că-l pusesem în bagaje. — Ţi-ai adus cuţitul de piatră. — L-am adus. Am planuri pentru el. — Ce planuri? întrebă Hickory. — O să-ţi zic mai târziu. Dar spune-mi, Hickory… Nava asta pe care mergem… E cineva important pe ea? — Da, răspunse Hickory. Pentru că e prima oară când te afli în prezenţa altor obini de când era copil, unul dintre membrii consiliului de guvernământ al obinilor va fi acolo să te salute. Vrea foarte mult să se întâlnească cu tine. — Bine, am zis şi am aruncat o privire către cuţit. Şi eu vreau foarte mult să mă întâlnesc cu el. 964

Cred că în acel moment chiar l-am făcut nervos pe Hickory.

DOUĂZECI ŞI DOI — Pretinde ceva înapoi, mi-am spus în timp ce aşteptam ca membrul consiliului obinilor să mă salute în cabina mea de lux. Pretinde ceva înapoi. Pretinde ceva înapoi. Cu siguranţă că o să vomit, m-am gândit. Nu poţi să vomiţi, mi-am răspuns singură. Încă nu ţi-ai dat seama cum e cu toaleta. Nu ştii în ce să vomiţi. Asta cel puţin era adevărat. Obinii nu excretă şi nu se ocupă de igiena personală în acelaşi fel ca fiinţele umane, şi nu au – atunci când sunt cu alţii din propria lor rasă – aceleaşi probleme privind pudoarea, pe care le avem noi. În colţul cabinei se afla un sortiment interesant de găuri şi robinete care arătau precum ceva ce ai folosi probabil pe post de baie. Dar n-aveam nici cea mai mică idee ce era fiecare. Nu voiam să folosesc obiectul despre care credeam că e o chiuvetă, doar ca să descopăr mai târziu că ar fi trebuit să fie toaleta. Băutul din toaletă era în ordine pentru Babar, dar îmi place să cred că eu am standarde mai înalte. Urma, cu siguranţă, să devină o problemă într-o oră sau două. Ar trebui să-i întreb pe Hickory şi Dickory despre asta. Nu erau cu mine pentru că cerusem să fiu dusă direct în cabina mea când am pornit şi apoi am cerut să rămân singură pentru o oră, în care moment am vrut să-l văd pe membrul consiliului. Cred că făcând acest lucru, am dat peste cap vreun soi de ceremonie de bun-venit din partea transportorului obin (numit Transportor Obin 8532, cu eficienţa tipică şi plictisitoare a obinilor), dar n-am lăsat ca asta să mă deranjeze. A avut efectul pe care-l urmăream în clipa de faţă: luasem hotărârea că urma să fiu un pic dificilă. Faptul de a fi un pic dificilă avea să facă mai uşor pentru mine, speram eu, ceea ce aveam nevoie să întreprind în continuare. Şi anume să încerc să salvez Roanoke. Tăticul avea propriul lui plan să obţină asta, iar eu aveam să-l ajut. Dar mă gândeam la un plan al meu propriu. Tot ce trebuia să fac eu era să pretind ceva înapoi. Ceva cu adevărat foarte, foarte mare.

965

O, bine, vorbi creierul meu. Dacă asta nu merge, cel puţin îl poţi întreba pe tipul ăsta din consiliu unde-ar trebui să faci pipi. Da, bine, asta ar fi ceva. Se auzi un ciocănit la intrarea cabinei, iar uşa se deschise. Nu exista încuietoare pentru că obinii între ei nu aveau cine ştie ce idee de intimitate (nici vreun semn pe uşă, din acelaşi motiv). Trei obini intrară în cameră: Hickory, Dickory şi un altul care era nou pentru mine. — Bine-ai venit, Zoë, îmi spuse acesta. Te salutăm la începutul timpului tău petrecut cu obinii. — Mulţumesc, am răspuns. Tu eşti membru al consiliului? — Da. Numele meu este Dock. Am încercat foarte tare să-mi stăpânesc zâmbetul de pe faţă şi am eşuat mizerabil. — Ai spus că numele tău e Dock. — Da, răspunse. — Ca în Hickory, Dickory, Dock… — E corect. — Asta-i o coincidenţă uimitoare, am comentat, odată ce mi-am recăpătat controlul asupra feţei. — Nu-i o coincidenţă, spuse Dock. Când tu ai dat numele de Hickory şi Dickory, am aflat despre versurile de copii din care ai luat numele. Când eu şi mulţi alţi obini ne-am ales nume, am ales cuvinte din poezie. — Ştiam că există alţi Hickory şi Dickory. Dar îmi spui că există şi alţi obini pe nume Dock… — Da, răspunse Dock. — Şi „Şoarece” şi „Ceas”? — Da. — Cum rămâne cu „Fuge”, „Sus” şi „Un”? — Fiecare cuvânt din poezioară e popular ca nume. — Sper că unii dintre obini ştiu că şi-au luat nume după un articol nehotărât. — Suntem perfect conştienţi de semnificaţia cuvintelor. Ceea ce este important este asocierea cu tine. Tu le-ai dat acestora doi numele de Hickory şi Dickory. Totul a urmat de aici. Fusesem dată peste cap de ideea că o întreagă rasă înfricoşătoare de extratereştri îşi luase nume prosteşti din cauza numelor pe care le-am dat la doi dintre ei, fără să mă gândesc cine ştie ce, cu mai mult de un deceniu în urmă; acest comentariu al lui Dock îmi readuse brusc concentrarea. Îmi 966

reamintea că obinii, cu noua lor conştiinţă, se identificaseră atât de mult cu mine, purtau o amprentă atât de adâncă a mea, chiar şi când eram copil, încât chiar şi o poezioară de copii care-mi plăcea avea greutate. Să cer ceva înapoi. Stomacul mi se strânse. Nu l-am băgat în seamă. — Hickory, am întrebat. Tu şi Dickory înregistraţi chiar acum? — Da. — Opriţi-vă, vă rog. Consilier Dock, înregistrezi în acest moment? — Da, răspunse. Deşi numai pentru amintirea mea personală. — Te rog, opreşte-te. Toţi se opriră din înregistrat. — Te-am jignit? întrebă Dock. — Nu, am răspuns. Dar nu cred că o să vreţi asta ca parte a unei înregistrări permanente. Am tras adânc aer în piept. — Am nevoie de ceva din partea obinilor, consilier. — Spune-mi ce este. O să încerc să găsesc pentru tine. — Am nevoie ca obinii să mă ajute să apăr Roanoke. — Mă tem că nu suntem capabili să te ajutăm cu această cerere. — Nu este o cerere. — Nu înţeleg. — Am spus că nu e o cerere. N-am cerut ajutorul obinilor, consiliere. Am spus că am nevoie de el. E o diferenţă. — Nu ne putem supune, vorbi Dock. Uniunea Colonială a cerut ca noi să nu oferim niciun ajutor coloniei Roanoke. — Nu-mi pasă, am replicat. Ce vrea Uniunea Colonială în acest moment nu înseamnă absolut nimic pentru mine. Uniunea Colonială plănuieşte să lase să moară pe toţi cei la care ţin, pentru că s-a hotărât că Roanoke e mai folositoare ca simbol decât în calitate de colonie. Nu dau nicio ceapă degerată pe simbolism. Îmi pasă de oameni. De prietenii şi de familia mea. Au nevoie de ajutor. Şi îl cer de la voi. — Să te ajutăm pe tine înseamnă să rupem tratatul cu Uniunea Colonială, explică Dock. — Tratatul vostru… E vorba de cel care vă permite accesul la mine? — Da, confirmă Dickory. — Vă daţi seama că mă aveţi, am zis. Pe nava asta. Tehnic vorbind, pe teritoriu obin. Nu mai aveţi nevoie de permisiunea Uniunii Coloniale ca să mă vedeţi. 967

— Tratatul nostru cu Uniunea Colonială nu prevede numai accesul la tine, replică Dock. Acoperă multe probleme, inclusiv accesul la aparatele de conştiinţă pe care le purtăm. Nu putem să acţionăm împotriva tratatului, nici măcar pentru tine. — Atunci nu-l rupeţi, am spus, şi aici mi-am încrucişat degetele, mental. Ştiam că obinii aveau să spună că nu pot rupe tratatul cu Uniunea Colonială; Hickory spusese asta mai înainte. Aici lucrurile erau pe cale să devină de-a dreptul spinoase. — Am nevoie ca obinii să mă ajute să apăr Roanoke, consilier. N-am spus că obinii trebuie s-o facă chiar ei. — Mă tem că nu te înţeleg, zise Dock. — Faceţi ca altcineva să mă ajute. Sugeraţi-le că ajutorul ar fi apreciat. Faceţi tot ce trebuie să faceţi. — Nu vom fi capabili să ne ascundem influenţa. Uniunea Colonială nu va fi convinsă de argumentul că forţarea de către noi a altei rase să acţioneze în numele nostru nu reprezintă un amestec. — Atunci cereţi cuiva despre care Uniunea Colonială ştie că nu-i puteţi forţa. — Pe cine sugerezi? întrebă Dock. Există o veche expresie pentru atunci când faci ceva complet nebunesc. „A da cu barda-n lună”, aşa se cheamă. Asta eram eu, ridicând barda. — Consu, am răspuns. Trosc. Barda mea porni spre o lună foarte îndepărtată. Dar era o aruncătură pe care trebuia s-o fac. Obinii erau obsedaţi de consu, pentru motive cât se poate de bune: cum să nu fii obsedat de creaturile care ţi-au dat inteligenţă şi apoi nu te-au mai băgat în seamă pentru tot restul eternităţii? Consu vorbiseră cu obinii numai o dată de când le dăduseră raţiunea, iar această conversaţie avusese loc cu preţul enorm a jumătate dintre obinii de pretutindeni. Îmi aminteam de acel preţ. Plănuiam să-l folosesc acum în avantajul meu. — Consu nu vorbesc cu noi, zise Dock. — Determinaţi-i s-o facă! — Nu ştim cum. — Găsiţi o cale. Ştiu cum se simt obinii faţă de consu, consiliere. I-am studiat pe ei. V-am studiat pe voi. Hickory şi Dickory au făcut o poveste despre ei. Primul mit al creaţiei pentru obini, numai că e adevărat. Ştiu cum 968

i-aţi făcut să vă vorbească. Şi ştiu că aţi încercat să-i faceţi să vă vorbească din nou de atunci. Spune-mi că nu e adevărat. — E adevărat. — Sunt dispusă să ghicesc că lucraţi încă la asta, chiar şi acum. — Aşa e. Am lucrat. — Acum e timpul să realizaţi asta. — Nu există nicio garanţie că ne-ar ajuta consu, chiar dacă îi convingem să stea de vorbă cu noi şi să ne asculte pledoaria din partea voastră. Consu sunt imposibil de cunoscut. — Înţeleg, merită oricum o încercare. — Chiar dacă ceea ce ne ceri ar fi posibil, ar avea un preţ mare. Dacă ştii ce ne-a costat ultima oară când am vorbit cu consu… — Ştiu exact cât de mult a costat. Hickory mi-a zis. Şi ştiu că obinii sunt obişnuiţi să plătească pentru ceea ce capătă. Dă-mi voie să te întreb ceva, consiliere. Ce-aţi căpătat de la tatăl meu biologic? Ce-aţi obţinut de la Charles Boutin? — El ne-a dat conştiinţă, după cum bine ştii. Dar a avut un preţ. Tatăl tău a cerut un război. — Pe care nu i l-aţi dat niciodată. Tatăl meu a murit înainte ca voi să apucaţi să plătiţi. Aţi căpătat darul lui pe gratis. — Uniunea Colonială a cerut un preţ ca să termine munca lui. — Asta-i între voi şi Uniunea Colonială. Nu anulează nimic din ce-a făcut tatăl meu sau faptul că n-aţi plătit niciodată. Eu sunt fiica lui. Moştenitoarea lui. Faptul că vă aflaţi aici spune că obinii mi-au acordat onoarea pe care i-ar acorda-o lui. V-aş putea spune că-mi datoraţi ceea ce-i datoraţi lui: un război, cel puţin. — Nu pot spune că-ţi datorăm ceea ce datoram tatălui tău. — Atunci ce-mi datoraţi mie? Ce-mi datoraţi mie pentru ceea ce am făcut eu pentru voi? Cum te cheamă? — Numele meu e Dock. — Un nume pe care-l porţi pentru că într-o zi le-am dat acestora doi numele de Hickory şi Dickory, am zis, arătând spre cei doi prieteni ai mei. Este numai exemplul cel mai evident pentru ceea ce aveţi prin intermediul meu. Tatăl meu v-a dat o conştiinţă, dar voi nu ştiaţi ce să faceţi cu ea, nu-i aşa? Niciunul dintre voi n-a ştiut. Toţi aţi învăţat ce să faceţi cu conştiinţa urmărind-o crescând pe-a mea, de când eram copil şi până am ajuns ceea ce sunt acum. Consiliere, câţi obini mi-au urmărit viaţa? Au văzut cum făceam lucrurile? Au învăţat de la mine? 969

— Toţi. Am învăţat cu toţii de la tine, Zoë. — Cât i-a costat pe obini? De când au venit Hickory şi Dickory să locuiască împreună cu mine, până în clipa în care am păşit pe nava asta, cât v-a costat? Ce-am cerut eu vreodată de la oricare dintre obini? — N-ai cerut nimic. Am dat din cap. — Aşadar, să recapitulăm. Consu v-au dat inteligenţă şi v-a costat jumătate din toţi obinii când aţi venit să-i întrebaţi de ce-au făcut-o. Tatăl meu v-a dat conştiinţă, iar preţul pentru asta a fost un război, un preţ pe care l-aţi fi plătit de bunăvoie dacă ar fi trăit. Eu v-am dat zece ani de lecţii despre cum să fiţi conştienţi – despre cum să trăiţi. Nota de plată a ajuns la scadenţă, consiliere. Ce preţ cer? Cer vieţile a jumătate dintre obinii din univers? Nu. Cer ca obinii să se angajeze într-un război împotriva unei cu totul alte rase? Nu. Cer numai ajutorul vostru ca să-mi salvez familia şi prietenii. Nu cer nici măcar ca obinii s-o facă ei înşişi, doar ca ei să găsească o cale de a pune pe altcineva s-o facă pentru ei. Consiliere, având în vedere istoria obinilor în privinţa a ceea ce au primit şi cât a costat, dorinţa mea de-acum de la obini vine chiar foarte ieftin! Dock mă privi lung, în tăcere. I-am întors privirea, mai mult pentru că uitasem să clipesc în tot acest răstimp şi mă temeam că dacă încercam s-o fac în clipa de faţă aş putea să ţip. Cred că asta mă făcea să arăt enervant de calmă. Puteam trăi cu ideea… — Eram pe cale să trimitem o sondă de salt când ai sosit, vorbi Dock. N-a fost încă trimisă. O să anunţ restul consiliului obinilor despre cererea ta. Le voi spune că eu te sprijin. — Mulţumesc, consilier Dock. — S-ar putea să fie nevoie de un timp ca să se hotărască un curs al acţiunii. — Nu aveţi timp. O să-l văd pe generalul Gau şi o să-i transmit mesajul tatălui meu. Consiliul obinilor are timp să acţioneze până când termin de vorbit cu generalul Gau. Dacă n-a făcut-o sau n-o s-o facă, atunci îl veţi părăsi pe generalul Gau fără mine. — Nu vei fi în siguranţă în Conclav. — Trăiţi cu impresia că voi tolera să mai stau printre obini dacă mă refuzaţi? Vă tot repet asta: nu vă cer, am nevoie de asta. Dacă obinii n-au so facă, mă vor pierde.

970

— Asta ar fi foarte greu de acceptat pentru unii dintre noi. Te-am pierdut deja pentru un an, Zoë, când Uniunea Colonială a ascuns colonia voastră. — Atunci ce-o să faceţi? Să mă târâţi înapoi pe navă? Să mă ţineţi prizonieră? Să mă înregistraţi împotriva voinţei mele? Nu-mi închipui că va fi foarte distractiv. Ştiu ce sunt pentru obini, consiliere. Ştiu la ce m-aţi folosit cu toţii. Nu cred că mă veţi găsi foarte folositoare după ce mă refuzaţi. — Te înţeleg. Zoë, a fost o onoare să te întâlnesc. Şi acum trebuie să trimit acest mesaj… Te rog să mă scuzi! Am dat din cap. Dock plecă. — Te rog, închide uşa, i-am cerut lui Hickory, care era cel mai aproape de ea. O închise. — Mulţumesc, am spus, şi am vomitat peste pantofi. Dickory se repezi la mine şi mă prinse înainte să cad de-a binelea. — Eşti bolnavă, spuse Hickory. — N-am nimic, am răspuns, şi apoi am vomitat peste Dickory de sus până jos. — O, Doamne, Dickory, îmi pare atât de rău! Hickory se apropie, mă luă de lângă Dickory şi mă îndreptă către instalaţiile stranii. Învârti un robinet şi apa ieşi bolborosind. — Ce-i asta? am întrebat. — E o chiuvetă, răspunse Hickory. — Eşti sigur? am întrebat. Hickory dădu din cap. M-am aplecat, m-am spălat pe faţă şi mi-am clătit gura. — Cum te simţi? întrebă Hickory după ce m-am curăţat cât de bine-am putut. — Nu cred că o să mai vomit, dacă asta vrei să spui. Chiar dacă aş vrea, n-a mai rămas nimic. — Ai vomitat pentru că eşti bolnavă, insistă Hickory. — Am vomitat pentru că tocmai l-am tratat pe unul dintre conducătorii voştri de parcă ar fi fost valetul meu. Asta-i ceva nou pentru mine, Hickory. Chiar este! M-am uitat la Dickory, aşa cum era acoperit de vărsătură. — Şi sper să meargă. Pentru că eu cred că dacă trebuie să fac iarăşi aşa ceva, stomacul meu s-ar putea să sară de-a dreptul pe masă. 971

Măruntaiele mele făcură o tumbă după ce-am spus asta. Notă pentru mine: după ce vomiţi, atenţie la comentariile excesiv de colorate. — Ai vorbit serios? întrebă Hickory. Ce i-ai spus lui Dock… — Fiecare cuvinţel, am răspuns şi-am făcut semn către mine. Hai, Hickory, uită-te la mine. Crezi că m-aş supune singură la toate astea dacă n-aş fi serioasă? — Voiam să fiu sigur. — Poţi fi sigur. — Zoë, o să fim cu tine. Eu şi Dickory. Indiferent ce decide consiliul. Dacă alegi să rămâi pe loc după ce vorbeşti cu generalul Gau, vom sta cu tine. — Mulţumesc, Hickory. Dar nu trebuie să faceţi asta. — O s-o facem. Am stat alături de tine în cea mai mare parte a vieţii tale. Şi în toată viaţa pe care-am petrecut-o conştienţi. Alături de tine şi de familia ta. Ne-ai spus că facem parte din familia ta. Acum eşti departe de acea familie. S-ar putea să nu-i mai vezi niciodată. N-o să te lăsăm singură. Locul nostru e lângă tine. — Nu ştiu ce să spun… — Spune că o să ne laşi să stăm cu tine. — Da. Staţi. Şi mulţumesc. Mulţumesc amândurora. — Cu plăcere. — Iar acum, ca primă îndatorire oficială pentru voi, găsiţi-mi ceva nou de îmbrăcat. Încep să put de-a binelea. Şi apoi spuneţi-mi care dintre chestiile alea de-acolo este toaleta. Pentru că acum chiar am nevoie să ştiu.

DOUĂZECI ŞI TREI Ceva mă înghiontea ca să mă trezesc. Am plesnit acel ceva. — Mori, am mormăit. — Zoë, vorbi Hickory. Ai un vizitator. Am clipit către Hickory, a cărui siluetă era încadrată de lumina ce venea de pe coridor. — Despre ce tot vorbeşti? — Generalul Gau. E aici. Acum. Şi doreşte să-ţi vorbească. M-am ridicat în capul oaselor. — Trebuie că glumeşti! am exclamat. Mi-am luat PDA-ul şi m-am uitat la oră. 972

Sosiserăm în spaţiul Conclavului cu paisprezece ore în urmă, făcândune apariţia în spaţiul real la o mie de kilometri de staţia spaţială pe care generalul Gau o făcuse cartierul general administrativ al Conclavului. Spusese că nu dorea să favorizeze o planetă mai presus de alta. Staţia spaţială era înconjurată de sute de nave din tot spaţiul Conclavului şi de şi mai multe navete şi vehicule de transport care circulau printre nave, plecând şi sosind pe staţie. Staţia Phoenix, cea mai mare staţie spaţială umană – atât de mare încât auzisem că afecta mareele de pe planeta Phoenix (cu efecte măsurabile numai cu cele mai sensibile instrumente, dar orişicum…) – ar fi încăput într-un colţ al cartierului general al Conclavului. Sosiserăm şi ne anunţaserăm trimiţând un mesaj codificat generalului Gau, prin care ceream o audienţă. Ni se dăduseră coordonate de andocare, apoi fuseserăm ignoraţi în mod deliberat. După zece ore, m-am dus în sfârşit la culcare. — Ştii că eu nu glumesc, spuse acum Hickory. Se întoarse în cadrul uşii şi aprinse luminile în cabină. Am clipit. — Acum, te rog, zise el, hai să-l întâmpinăm. Cinci minute mai târziu eram îmbrăcată în ceva ce speram să fie prezentabil şi păşeam oarecum nesigură de-a lungul coridorului. După un minut de mers, am exclamat: — Oh, rahat! şi am alergat înapoi în cabină, lăsându-l pe Hickory singur pe coridor. Un minut mai târziu eram înapoi, purtând în mână o cămaşă cu ceva înfăşurat în ea. — Ce-i asta? întrebă Hickory. — Un dar, am răspuns. Ne-am continuat drumul pe coridor. După încă un minut stăteam în camera de conferinţe amenajată în grabă, împreună cu generalul Gau. Şedea pe o latură a unei mese înconjurate de scaune în stilul obin, care nu erau prea bine proiectate nici pentru fiziologia lui, nici pentru a mea. M-am aşezat pe partea cealaltă, cu cămaşa în mână. — O să aştept afară, zise Hickory după ce mă lăsă acolo. — Mulţumesc, Hickory, am răspuns. El plecă. M-am întors cu faţa spre general. — Bună, l-am salutat, cam neconvingător. — Tu eşti Zoë, spuse generalul Gau. Fiinţa umană care îi face pe obini să-i îndeplinească poruncile. 973

Vorbele lui erau într-o limbă pe care n-o înţelegeam; erau traduse printrun dispozitiv de comunicaţii care-i atârna de gât. — Asta-s eu, am replicat. Mi-am auzit vorbele traduse în limba lui. — Mă interesează felul în care o fată umană este capabilă să rechiziţioneze o navă de transport obină ca s-o aducă să mă vadă. — E o poveste lungă. — Spune-mi versiunea scurtă. — Tatăl meu a creat aparate speciale care le conferă obinilor conştiinţă. Obinii mă onorează ca fiind singura legătură în viaţă cu tatăl meu. Fac tot ce le cer eu să facă. — Trebuie să fie plăcut să ai o rasă întreagă la cheremul tău. — Ar trebui să ştii cum e. Ai patru sute de rase la cheremul tău. Domnule… Generalul Gau făcu ceva cu capul care speram că era menit să fie un zâmbet. — Asta e o chestiune oarecum discutabilă în acest moment, mă tem. Dar sunt nedumerit. Trăiam cu impresia că eşti fiica lui John Perry, administrator al coloniei Roanoke. — Sunt. El şi cu soţia lui, Jane Sagan, m-au adoptat după ce tatăl meu a murit. Mama mea naturală murise cu ceva timp înainte. De dragul părinţilor mei adoptivi sunt acum aici. Deşi îmi cer scuze – am arătat spre mine şi spre aspectul meu dezordonat – nu mă aşteptam să vă întâlnesc aşa repede. Credeam că o să venim la dumneavoastră şi că o să avem timp să ne pregătim. — Când am auzit că obinii transportau o fiinţă umană care venea să mă vadă, şi încă una de pe Roanoke, am fost destul de curios ca să nu vreau să aştept, explică Gau. De asemenea, găsesc important să fac opoziţia să se întrebe ce pun la cale. Faptul că vin să vizitez o navă obină în loc să aştept să le primesc delegaţia o să-i facă pe unii să se întrebe cine eşti şi ce ştiu eu, iar ei nu. — Sper că merit drumul. — Dacă nu, tot or să fie nervoşi. Dar având în vedere cât de departe ai venit, sper, de dragul nostru, al amândurora, că drumul a meritat. Eşti complet îmbrăcată? — Ce? Dintre multele întrebări la care m-aş fi putut aştepta, asta nu era una dintre ele. 974

Generalul arătă către mâna mea. — Ai o cămaşă în mână. — Ah, am exclamat, şi am pus cămaşa pe masă între noi. E un dar. Nu cămaşa. E ceva înfăşurat în cămaşă. Ăsta-i darul. Speram să găsesc altceva în care să-l pun înainte de a vi-l da, dar m-aţi luat oarecum prin surprindere. O să tac din gură acum şi-o să vă las să-l luaţi pur şi simplu. Generalul îmi aruncă ceea ce cred că era o privire stranie, apoi întinse mâna şi desfăşură obiectul aflat în cămaşă. Era cuţitul de piatră pe care mil dăduse vârcolacul. Îl ridică şi-l examină la lumină. — E un dar foarte interesant, observă el şi începu să-l mişte în mână, încercându-i, bănuiam, greutatea şi echilibrul. — Şi un cuţit destul de frumos desenat. — Mulţumesc. — Nu tocmai o armă modernă. — Nu, am răspuns. — Ţi-ai închipuit că un general trebuie să fie interesat de arme arhaice? întrebă Gau. — La drept vorbind, e o poveste în spatele lui. Există o rasă băştinaşă de fiinţe inteligente pe Roanoke. N-am ştiut despre ele, înainte de a ateriza. Nu cu multă vreme în urmă, ne-am întâlnit cu ele pentru prima oară şi lucrurile au mers prost. Unii dintre ei au murit, la fel şi unii dintre noi. Apoi însă unul dintre ei şi unul dintre noi s-au întâlnit şi s-au hotărât să încerce să nu se mai omoare unii pe alţii; în schimb, şi-au făcut daruri. Cuţitul acela a fost unul dintre aceste daruri. E al tău acum. — E o poveste interesantă. Şi cred că am dreptate să presupun că această poveste are o oarecare implicaţie legată de motivul pentru care te afli aici. — Depinde de dumneavoastră, domnule. Puteţi să hotărâţi doar că e un cuţit frumos de piatră. — Nu prea cred. Administratorul Perry este un om care cochetează cu subtextele. Nu mi-a scăpat ce înseamnă faptul că şi-a trimis fiica să transmită un mesaj. Apoi însă a oferit acest dar anume, cu această poveste anume. E un om de o oarecare subtilitate. — Şi eu cred la fel. Dar cuţitul nu e de la tăticul meu. E de la mine. — Aşa, exclamă Gau surprins. Asta-i încă şi mai interesant. Administratorul Perry n-a sugerat asta? — Nu ştie că aveam cuţitul. Şi nu ştie cum l-am căpătat. 975

— Dar ai avut intenţia să-mi transmiţi un mesaj cu ajutorul lui. Unul care să-l completeze pe cel al tatălui tău adoptiv. — Speram să vedeţi lucrurile astfel. Gau lăsă cuţitul jos. — Spune-mi ce are de zis administratorul Perry. — O să fiţi asasinat, am răspuns. Oricum, cineva o să încerce. E cineva apropiat de dumneavoastră. Cineva din cercul de consilieri de încredere. Tăticul nu ştie când sau cum, dar ştie că e plănuit să se întâmple curând. Voia să ştiţi, ca să vă puteţi apăra. — De ce? Tatăl tău adoptiv este funcţionar al Uniunii Coloniale. A făcut parte din planul care a distrus flota Conclavului şi a pus în primejdie toate lucrurile pentru care am muncit, mai multă vreme decât ai trăit tu, tânără fiinţă umană. De ce-ar trebui să am încredere în cuvântul unui duşman? — Uniunea Colonială este duşmanul dumneavoastră, nu tăticul meu. — Tăticul tău a ajutat la uciderea a zeci de mii. Fiecare navă din flotă a fost distrusă, în afară de a mea. — V-a implorat să nu vă chemaţi navele la Roanoke. — Aici a fost mult prea subtil. N-a explicat niciodată cum a fost întinsă capcana. Mi-a cerut doar să nu-mi chem flota. Un pic mai multe informaţii ar fi ţinut în viaţă mii de fiinţe. — A făcut ce-a putut. Eraţi acolo să ne distrugeţi colonia. Nu-i era permis să o predea. Ştiţi că n-avea prea multe opţiuni. Şi-aşa, a fost rechemat de către Uniunea Colonială şi acuzat chiar şi pentru că v-a sugerat că s-ar putea să se întâmple ceva. Ar fi putut fi trimis la închisoare pentru simpla faptă de a fi vorbit cu dumneavoastră, generale. A făcut tot ce-a putut. — De unde ştiu că nu este folosit iarăşi? — Aţi spus că ştiaţi ce înseamnă că m-a trimis pe mine să vă aduc un mesaj. Eu sunt dovada că vă spune adevărul. — Tu eşti dovada că el crede că-mi spune adevărul. Nu înseamnă că este adevărul. Tatăl tău adoptiv a fost folosit o dată. De ce n-ar putea fi folosit din nou? Am luat foc auzind asta. — Îmi cer scuze, generale. Dar ar trebui să ştiţi că, trimiţându-mă pe mine să vă aduc acest avertisment, atât tăticul cât şi mămica mea sunt absolut siguri că vor fi etichetaţi drept trădători de către Uniunea Colonială. Amândoi or să meargă la închisoare. Ar trebui să ştiţi că nu mă 976

pot întoarce pe Roanoke, ca parte a înţelegerii datorită căreia obinii mă aduc la dumneavoastră. Trebuie să rămân cu ei. Pentru că ei cred că e doar o chestiune de timp până când Roanoke va fi distrusă, dacă nu de către dumneavoastră, atunci de către vreo parte a Conclavului asupra căreia nu mai aveţi niciun control. Părinţii mei şi cu mine am riscat totul ca să vă dăm acest avertisment. Este posibil să nu-i mai văd niciodată nici pe ei, nici pe oricine altcineva de pe Roanoke, pentru că vă dau acest avertisment. Acum, generale, credeţi că oricare dintre noi ar fi făcut acest lucru dacă n-am fi absolut siguri de ceea ce vă spunem? Credeţi? Generalul Gau nu scoase niciun cuvânt pentru o clipă. Apoi vorbi: — Îmi pare rău că a trebuit să riscaţi cu toţii atât de mult. — Atunci faceţi-i tăticului meu onoarea de a-l crede. Sunteţi în pericol, generale. Şi acel pericol e mai aproape decât credeţi. — Spune-mi, Zoë, ce speră administratorul Perry să obţină spunându-mi mie asta? Ce vrea de la mine? — Vrea să rămâneţi în viaţă. I-aţi promis că atâta vreme cât o să conduceţi Conclavul, n-o să mai atacaţi Roanoke. Cu cât rămâneţi mai mult în viaţă, cu atât mai mult rămânem şi noi în viaţă. — Dar aici e ironia. Mulţumită a ceea ce s-a întâmplat la Roanoke, nu mai deţin controlul în aceeaşi măsură ca înainte. Acum îmi petrec timpul ţinându-i pe alţii la locul lor. Şi sunt şi unii care privesc Roanoke ca pe o cale de a-mi lua controlul. Sunt sigur că nu ştii despre Nerbros Eser… — Sigur că ştiu. Principala dumneavoastră opoziţie în acest moment. Încearcă să convingă oamenii să-l urmeze. Vrea să distrugă Uniunea Colonială. — Îmi cer scuze. Am uitat că nu eşti doar o aducătoare de mesaje… — Nu-i nimic. — Nerbros Eser plănuieşte să atace Roanoke. Am readus Conclavul sub controlul meu – prea încet – dar pe Eser îl sprijină destule rase ca să fie capabil să finanţeze o expediţie pentru a cuceri Roanoke. Ştie că Uniunea Colonială e prea slabă ca să organizeze o apărare a coloniei, şi ştie că în acest moment nu mă aflu în situaţia de a-l opri. Dacă poate cuceri Roanoke atunci când eu n-am putut, s-ar putea ca mai multe rase să treacă de partea lui. Destule ca să atace Uniunea Colonială în mod direct. — Atunci, nu ne puteţi ajuta… — Altfel decât spunându-ţi ceea tocmai ţi-am spus, nu. Eser o să atace Roanoke. Dar, parţial din cauză că administratorul Perry a ajutat la distrugerea flotei mele, cu niciun chip nu pot face prea mult să-l opresc 977

acum. Şi mă îndoiesc foarte mult că Uniunea voastră Colonială o să facă prea multe să-l oprească. — De ce spuneţi asta? — Pentru că eşti aici. Nu înţelege greşit, Zoë, apreciez avertismentul familiei tale. Dar administratorul Perry nu-i atât de amabil încât să mă fi prevenit din simpla lui bunătate. Aşa cum ai observat, preţul e prea mare pentru asta. Eşti aici pentru că nu aveţi încotro să vă mai duceţi. — Dar îl credeţi pe tăticul… — Da. Din nefericire. Cineva în situaţia mea e întotdeauna o ţintă. Dar acum, în mod special, ştiu că până şi unii dintre cei în care am avut încredere, cărora le-am încredinţat viaţa şi prietenia mea, calculează costurile şi ajung la concluzia că valorez mai mult mort decât viu. Şi are sens ca cineva să încerce să mă omoare înainte ca Eser să atace Roanoke. Dacă sunt mort şi Eser se răzbună pe colonia voastră, nimeni altcineva n-o să încerce măcar să concureze cu el pentru controlul Conclavului. Administratorul Perry nu-mi spune nimic din ce nu ştiu. Confirmă doar ce ştiu. — Atunci nu v-am fost de niciun folos. Şi nici tu nu mi-ai fost de niciun folos mie, am gândit, dar n-am rostit-o. — N-aş spune asta. Unul dintre motivele pentru care sunt aici, acum, este ca să aud ce ai să-mi spui fără să se mai amestece oricine altcineva. Să aflu ce să fac cu informaţiile pe care s-ar putea să le ai. Să văd dacă îmi sunt de folos. Să văd dacă tu îmi eşti de folos. — Ştiaţi deja ce v-am spus eu. — E adevărat. Totuşi, nimeni altcineva nu ştie cât de multe ştii. Nu aici, în orice caz. Întinse mâna, luă cuţitul de piatră şi se uită din nou la el. — Iar adevărul în problema asta este că m-am săturat să nu ştiu cine, dintre cei în care am încredere, plănuieşte să mă înjunghie în inimă. Oricine intenţionează să mă asasineze, trebuie să fie mână-n mână cu Nerbros Eser. Este probabil să ştie când plănuieşte acesta să atace Roanoke şi cât de mare sunt forţele cu care o va face. Şi poate că lucrând împreună am putea afla ambele lucruri. — Cum? Generalul Gau se uită din nou la mine şi schiţă din cap acea chestie sper-că-e-un-zâmbet. — Făcând un pic de teatru politic. Făcându-i să creadă că ştiu ceea ce ştiu ei. Făcându-i să acţioneze din acest motiv. 978

I-am întors zâmbetul lui Gau. — „Iar piesa mea-i capcana ce-n curând va prinde-n ea pe rege şi-al său gând”. — Exact. Deşi cel pe care-l prindem o să fie un trădător, nu un rege. — În citatul acela era şi una şi alta. — Interesant. Mă tem că nu cunosc referinţa. — E dintr-o piesă numită Hamlet. Am avut un prieten căruia îi plăcea autorul. — Îmi place citatul. Şi prietenul tău. — Mulţumesc. Şi mie. *** — Unul dintre voi, din această cameră, e trădător, vorbi generalul Gau. Şi ştiu care dintre voi. Oho, m-am gândit. Generalul ştie cu siguranţă cum să înceapă o întâlnire. Ne aflam în camera consilierilor oficiali ai generalului, o încăpere ornamentată, pe care, îmi spusese generalul înainte, n-o folosea niciodată decât ca să primească demnitarii străini cu o oarecare aparenţă de pompă şi ceremonial. Din moment ce, tehnic vorbind, mă primea pe mine pentru această întâlnire de protocol, mă simţeam specială. Dar, revenind la subiect, în cameră se afla o mică platformă supraînălţată, cu trepte, pe care fusese aşezat un fotoliu mare. Demnitarii, consilierii şi personalul lor se apropiau de el ca şi cum ar fi fost un tron. Asta urma să fie folositor pentru ceea ce avea de gând generalul Gau astăzi. În faţa platformei, camera se deschidea într-un semicerc, în jurul perimetrului se afla un şir de bănci curbat, în general de înălţimea pe care o au când stau în picioare cele mai multe specii conştiente de sine din Conclav. Aici îşi aveau locul echipele consilierilor şi demnitarilor, deschizând documente şi date când era nevoie şi şoptind (sau ce altceva făceau ei) în microfoane micuţe care transmiteau la căşti de urechi (sau orice altceva) purtate de şefii lor. Şefii – consilieri sau demnitari – umpleau zona dintre bănci şi platformă. De obicei, mi s-a spus, li se ofereau bănci sau scaune (sau ce se potrivea cel mai bine cu forma lor), ca să se poată odihni în timp ce-şi făceau treburile. Astăzi, erau ţinuţi cu toţii în picioare. Cât despre mine, stăteam în stânga, chiar în faţa generalului aşezat în fotoliul lui cel mare. În partea opusă a fotoliului, se afla o măsuţă, pe care era aşezat cuţitul de piatră. Tocmai i-l prezentasem (pentru a doua oară) 979

generalului. De data asta, era oferit într-un ambalaj mai protocolar decât o cămaşă. Generalul îl scosese din cutia pe care-o găsisem, îl admirase şi-l pusese pe masă. În spate, alături de personal, stăteau Hickory şi Dickory, nu tocmai încântaţi de planul propus de general. Împreună cu ei erau trei membri ai diviziei de securitate a generalului, care nu erau nici ei deloc mulţumiţi. Ei bine, acum că-l puneam în aplicare, nici eu nu sunt prea sigură că eram complet entuziasmată de plan. — Credeam că suntem aici ca să auzim o cerere din partea acestei tinere fiinţe umane, vorbi unul dintre consilieri, o lalană înaltă (adică, înaltă chiar şi pentru o lalană!), pe nume Hafte Sorvalh. Vocea ei era tradusă de către căsca pe care mi-o dăduseră obinii. — A fost un pretext, replică generalul Gau. Fiinţa umană nu are nicio cerere, ci informaţii legate despre care dintre voi are intenţia să mă asasineze. Asta stârni, fireşte, agitaţie în cameră. — E o fiinţă umană! exclamă Wert Ninung, un dwaer. Nu vreau să fiu lipsit de respect, generale, dar umanii au distrus recent întreaga flotă a Conclavului. Orice informaţie pe care-ar împărtăşi-o cu tine ar trebui privită ca extrem de suspectă, ca să nu spun decât atât. — Sunt complet de acord, Ninung, răspunse Gau. Din acest motiv, când mi-a fost furnizată, am făcut ceea ce-ar fi făcut orice persoană raţională şi mi-am pus oamenii de la securitate să verifice amănunţit informaţia. Regret să spun că informaţia a fost bună. Iar acum trebuie să mă ocup de faptul că unul dintre consilierii mei – cineva care cunoaşte toate planurile mele pentru Conclav – a conspirat împotriva mea. — Nu înţeleg, vorbi un ghlagh al cărui nume, dacă mi-l aminteam corect, era Lernin Il. Nu eram absolut sigură totuşi; oamenii lui Gau de la securitate îmi dăduseră dosare despre cercul de consilieri ai lui Gau numai cu câteva ore înainte de şedinţă şi, având în vedere toate celelalte pe care trebuia să le pregătesc, abia avusesem timp să le frunzăresc. — Ce nu înţelegi, Lernin? întrebă generalul Gau. — Dacă ştii care dintre noi este trădătorul, de ce nu s-a ocupat deja de el divizia ta de securitate? întrebă Il. Asta s-ar fi putut face fără să te expui unui risc inutil. Având în vedere poziţia ta, n-ai nevoie să-ţi asumi mai multe riscuri decât este absolut necesar. — Nu vorbim despre un ucigaş întâmplător, Il. Uită-te în jurul tău. De câtă vreme ne cunoaştem unii pe alţii? Cât de mult a muncit fiecare dintre 980

noi ca să creeze acest mare Conclav al raselor? Ne-am văzut mai mult între noi de-a lungul timpului decât ne-am văzut soţii sau soţiile şi copiii. Ar fi acceptat oricare dintre voi dacă l-aş fi făcut pe unul să dispară cu o acuzaţie vagă de crimă? Nu i s-ar părea fiecăruia dintre voi că-mi pierd autoritatea şi creez ţapi ispăşitori? Nu, Il. Am ajuns prea departe şi am făcut prea multe pentru asta. Chiar şi acest viitor asasin merită mai multă politeţe. — Atunci, ce intenţionezi să faci? întrebă Il. — Îi voi cere trădătorului din această încăpere să iasă în faţă. Nu-i prea târziu să îndrept acest rău. — Îi oferi amnistie acestui asasin? întrebă o creatură al cărei nume chiar nu mi-l aminteam (sau, având în vedere cum vorbea, bănuiesc că nu l-aş fi putut pronunţa corect chiar dacă mi l-aş fi amintit). — Nu, răspunse Gau. Această persoană nu acţionează singură. Face parte dintr-o conspiraţie care ameninţă lucrurile pentru care am muncit cu toţii. Gau făcu semn spre mine. — Prietena mea umană de aici mi-a dat câteva nume, dar asta nu e deajuns. Pentru securitatea Conclavului, avem nevoie să ştim mai mult. Şi ca să arătăm tuturor membrilor Conclavului că trădarea nu poate fi tolerată, asasinul meu trebuie să răspundă pentru ceea ce a făcut până în acest punct. Ceea ce ofer este acest lucru: că va fi tratat corect şi cu demnitate. Că îşi va petrece perioada de pedeapsă într-o măsură oarecare în confort. Că familia şi cei dragi nu vor fi pedepsiţi sau făcuţi răspunzători, în afară de cazul în care sunt ei înşişi conspiratori. Iar crima lor nu va fi făcută publică. Toţi cei din afara prezentei încăperi vor şti numai că acest conspirator s-a retras din serviciu. Va exista o pedeapsă. Trebuie să existe o pedeapsă. Dar nu va exista pedeapsa istoriei. — Vreau să ştiu de unde şi-a căpătat informaţia această fiinţă umană, pretinse Wert Ninung. Gau îmi făcu semn din cap. — Această informaţie provine, în ultimă instanţă, de la divizia Forţelor Speciale ale Uniunii Coloniale, am răspuns. — Acelaşi grup care a constituit vârful de lance al distrugerii flotei Conclavului, comentă Wert. Nu tocmai demn de încredere. — Consilier Wert, am spus, cum crezi că au reuşit Forţele Speciale să descopere fiecare dintre navele flotei voastre? Singura dată când se adună este atunci când elimină o colonie. Să descoperi patru sute de nave printre zecile de mii pe care le are la dispoziţia sa fiecare rasă în parte a fost o 981

ispravă nemaiauzită a informaţiilor militare. După asta, crezi că Forţele Speciale au avut dificultăţi să furnizeze un singur nume? Wert mârâi de-a binelea la mine. M-am gândit că era nepoliticos. — V-am spus deja că am pus să fie verificată informaţia, vorbi generalul Gau. Nu există nicio îndoială că este exactă. Asta nu intră în discuţie. Ceea ce intră în discuţie este felul în care asasinul va alege să fie descoperit. Repet: asasinul este în această încăpere chiar acum, printre noi. Dacă va ieşi în faţă acum şi ne va divulga informaţii despre ceilalţi conspiratori, tratamentul lor va fi generos, uşor şi secret. Oferta e în faţa ta, acum. Te implor, ca un vechi prieten, să o accepţi. Vino în faţă, acum! Nimeni din încăpere nu se mişcă. Generalul Gau se uită fix la fiecare dintre consilierii săi, direct şi în ochi, vreme de câteva secunde la fiecare. Niciunul nu făcu nici măcar un pas în faţă. — Foarte bine, continuă generalul Gau. Atunci vom face asta pe calea cea mai grea. — Ce-o să faci acum, generale? întrebă Sorvalh. — Simplu, răspunse Gau. Vă voi chema pe fiecare dintre voi, pe rând. Vă veţi înclina în faţa mea şi îmi veţi jura loialitate în calitate de conducător al Conclavului. Acelora dintre voi despre care ştiu că sunt sinceri, le voi oferi mulţumirile mele. Aceluia despre care ştiu că e trădător, îi spun: te voi da în vileag în faţa celor alături de care ai lucrat atâta vreme şi voi pune să fii arestat. Pedeapsa ta va fi severă. Şi va fi categoric publică. Şi se va sfârşi cu moartea ta! — Asta nu-ţi seamănă, generale, observă Sorvalh. Ai creat Conclavul cu ideea să nu existe dictatori, nici cereri de loialitate personală. Există doar loialitatea faţă de Conclav. Faţă de idealurile lui. — Conclavul este aproape de prăbuşire, Hafte. Iar tu ştii la fel de bine ca şi mine că Nerbros Eser şi cei de soiul lui vor conduce Conclavul ca pe moşia personală. Unul dintre voi a hotărât deja că dictatura lui Eser este preferabilă unui Conclav unde fiecare rasă are o voce. Este limpede pentru mine că trebuie să cer loialitatea care era cândva de la sine înţeleasă. Îmi pare rău că s-a ajuns la asta. Dar s-a ajuns. — Dacă nu vom jura loialitate? întrebă Sorvalh. — Atunci veţi fi arestaţi ca trădători. Împreună cu cel despre care ştiu că este asasinul. — N-ai dreptul să faci asta, insistă Sorvalh. Acţionezi împotriva propriei tale viziuni pentru Conclav, dacă ceri această loialitate. Vreau să ştii că eu cred asta din adâncul sufletului. 982

— Am notat. — Foarte bine, zise Sorvalh, păşi în faţă pe platformă şi îngenunche. General Tarsem Gau, îţi ofer loialitatea mea în calitate de conducător al Conclavului. Gau se uită la mine. Era rândul meu. Am clătinat din cap în direcţia lui, destul de clar ca toată lumea din încăpere să vadă că aştepta verificarea mea. — Mulţumesc, Hafte. Te poţi duce înapoi. Wert Ninung, te rog înaintează. Ninung înaintă. La fel şi următorii şase consilieri. Mai rămâneau trei. Începeam să devin foarte nervoasă. Gau şi cu mine căzuserăm deja de acord că nu aveam să ducem jocul atât de departe încât să acuzăm pe cineva care nu era de fapt vinovat. Dar dacă ajungeam la sfârşit fără un trădător, atunci amândoi am fi avut multe pentru care să răspundem. — Lernin Il, rosti generalul Gau. Te rog înaintează. Il dădu din cap, se deplasă lin înainte şi, când ajunse lângă mine, mă împinse cu brutalitate pe podea şi se aruncă după cuţitul de piatră pe care Gau îl lăsase pe masa de lângă el. M-am lovit de podea atât de tare, încât craniul mi-a săltat pe ea. Am auzit ţipete şi gâgâituri de alarmă din partea celorlalţi consilieri. M-am rostogolit şi m-am uitat în sus, exact când Il ridicase cuţitul şi se pregătea să-l înfigă în general. Cuţitul fusese lăsat afară şi la îndemână pentru un motiv. Gau spusese deja că avea intenţia să dea în vileag trădătorul; spusese că ştia fără nicio îndoială cine era; spusese că pedeapsa pentru trădător avea să includă moartea. Trădătorul ar fi fost deja convins că n-ar fi avut nimic de pierdut încercând asasinatul atunci şi acolo. Dar consilierii lui Gau nu purtau de obicei unelte ucigătoare asupra persoanei lor; erau nişte birocraţi care nu aveau nimic mai periculos la ei decât un toc. Dar un cuţit de piatră frumos şi ascuţit, lăsat neglijent prin preajmă, ar fi fost exact obiectul menit să convingă viitorul asasin să-şi asume riscul. Acesta era, de asemenea, motivul pentru care gărzile generalului (şi Hickory şi Dickory) erau postate la marginea încăperii, în loc să fie în apropierea generalului; trebuia să dăm asasinului iluzia că apucă să dea o lovitură sau două, înainte ca gărzile să pună mâna pe el. Generalul nu era prost, desigur; purta o armură corporală care-i acoperea cea mai mare a părţilor corpului susceptibile la răni de cuţit. Dar capul şi gâtul erau încă vulnerabile. Generalul credea că merita riscul, dar acum, când îl vedeam încercând să se mişte ca să se apere, am ajuns la 983

concluzia că partea cea mai slabă a planului nostru era cea în care generalul se presupune că evită să fie înjunghiat mortal. Il cobora cuţitul. Niciuna dintre gărzile generalului sau Hickory şi Dickory nu aveau să ajungă acolo la timp. Hickory şi Dickory mă antrenaseră să dezarmez un adversar; problema era că mă aflam pe jos şi nu într-o poziţie din care să blochez lovitura de cuţit. Şi oricum, ghlagh era o rasă a Conclavului; nu petrecusem niciun pic de timp învăţând vreunul dintre punctele lor slabe. Apoi însă îmi trecu ceva prin cap, aşa cum stăteam pe spate, uitându-mă în sus la Il. Poate că nu ştiam prea multe despre ghlagh, dar cu siguranţă ştiam cum arată un genunchi. M-am proptit în podea, am împins şi am lovit tare cu călcâiul, dintr-o parte, în genunchiul cel mai apropiat al lui Il. Acesta cedă cu o răsucire nefirească şi am crezut că simt ceva din piciorul lui trosnind, ceea ce îmi dădu o senzaţie de greaţă. Il ţipă de durere şi se apucă de picior, scăpând cuţitul. M-am târât departe de el cât de repede am putut. Generalul Gau se aruncă de pe scaun şi îl doborî pe Il la podea. Hickory şi Dickory apărură brusc lângă mine, trăgându-mă de pe trepte. Gau strigă ceva gărzilor care alergau spre general. — Echipa lui! Opriţi-i echipa! M-am uitat către bănci şi am văzut trei ghlagh năpustindu-se spre aparatura lor. Oamenii lui Il erau clar la curent cu asasinatul şi încercau acum să le semnaleze conspiratorilor că fuseseră descoperiţi. Gărzile lui Gau se opriră brusc şi se întoarseră, sărind peste bănci ca să ajungă la echipa lui Il. Le azvârliră aparatele dintr-o lovitură, dar nu înainte ca unul dintre ei să fi trimis un mesaj. Am ştiut asta pentru că peste tot în cartierul general al Conclavului alarmele se treziră la viaţă, cu un bolborosit. Staţia spaţială era atacată. *** Cam la un minut după ce Il îşi lansase atacul stângaci asupra generalului Gau, un crucişător de luptă impo numit Farre lansă şase rachete în porţiunea din staţia spaţială a Conclavului unde se aflau birourile lui Gau. Farre era comandat de un impo numit Ealt Ruml. Ruml, se dovedi, ajunsese la o înţelegere cu Nerbros Eser şi cu Lernin Il ca să preia comanda unei noi flote a Conclavului după asasinarea lui Gau. Ruml urma să ducă apoi toată flota la staţia Phoenix, s-o distrugă şi să înceapă să ia la rând lista lumilor umane. În schimb, tot ce trebuia să facă Ruml era să fie 984

pregătit pentru un mic bombardament demonstrativ al birourilor şi al navei amiral a lui Gau când primea semnalul, ca parte dintr-o tentativă mai mare de lovitură de stat concertată, care urma să cuprindă asasinarea lui Gau ca eveniment principal şi distrugerea navelor principale de luptă ale raselor loiale lui Gau. Când Gau le dezvălui consilierilor săi că ştia că unul dintre ei era trădător, un membru al echipei lui Il trimise un mesaj codificat lui Ruml, informându-l că totul era pe cale s-o ia razna. La rândul lui, Ruml trimise mesaje codificate proprii către alte trei crucişătoare de luptă din apropierea staţiei Conclavului, fiecare având drept căpitan pe cineva pe care Ruml îl convertise la cauză. Toate cele patru nave începură să-şi încălzească sistemele de armament şi să-şi aleagă ţintele: Ruml ţinti birourile lui Gau, în timp ce restul trădătorilor ţinti nava amiral a lui Gau, Steaua Blândă şi alte aparate. Dacă totul ar fi mers aşa cum plănuiseră, Ruml şi conspiratorii săi ar fi scos din funcţiune navele cele mai capabile să vină în ajutorul lui Gau – nu că ar fi contat, pentru că Ruml ar fi deschis birourile lui Gau către spaţiu, aspirând pe toţi cei dinăuntru (inclusiv, în acel moment, pe mine) în vidul rece, fără aer. Câteva minute mai târziu, când echipa lui Il trimise o notă de confirmare chiar înainte de a-şi vedea aparatura aruncată din labe, Ruml îşi lansă rachetele şi pregăti încă o serie pentru lansare. Şi fu, îmi închipui, extrem de surprins când Farre fu lovit din flanc aproape simultan de trei rachete trase de pe Steaua Blândă. Steaua şi alte şase nave de încredere fuseseră puse în stare de alertă de către Gau ca să stea cu ochii pe orice navă care at fi început să-şi încălzească sistemele de arme. Steaua depistase Farre încălzindu-şi bateriile de rachete, ţintise nava în tăcere şi-şi pregătise propria apărare. Gau interzisese orice acţiune până când rachetele altcuiva îşi luau zborul, dar în clipa în care Farre lansă, Steaua făcu acelaşi lucru, apoi porni apărarea antirachetă împotriva celor două rachete care o ţinteau, trimise de către crucişătorul arrisian Vut-Roy. Steaua distruse una dintre rachete şi suferi pagube uşoare din partea celei de-a doua. Farre, care nu se aşteptase la un contraatac, suferi pagube grele de la rachetele de pe Steaua şi încă şi mai multe pagube când motorul i se rupse, distrugând jumătate de navă şi ucigând sute de persoane la bord, inclusiv pe Ealt Ruml şi echipajul său de pe punte. Cinci din cele şase rachete trase de Farre fură scoase din funcţiune de către sistemele defensive ale staţiei spaţiale; a şasea lovi staţia, lăsând o gaură din 985

compartimentul staţiei aflat lângă birourile lui Gau. Sistemul de uşi etanşe al staţiei izolă stricăciunile în câteva minute; fură ucişi patruzeci şi patru de oameni. Toate acestea se petrecură în intervalul de mai puţin de două minute, pentru că lupta avusese loc la distanţe incredibil de mici. Spre deosebire de bătăliile spaţiale din spectacolele de divertisment, bătăliile reale între nave spaţiale au loc pe distanţe uriaşe. În această bătălie totuşi, toate navele se aflau pe orbită în jurul staţiei. Unele dintre navele implicate erau doar la câţiva kilometri unele de altele. Asta-i în mare parte echivalentul pentru navele spaţiale al unei încăierări cu pumnalele. Sau aşa mi se spuse. Mă iau după ce-mi spun alţii despre bătălie, pentru că în acel moment ceea ce făceam eu era să fiu trasă afară din camera consilierilor generalului Gau de către Hickory şi Dickory. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost Gau ţintuindu-l la pământ pe Lernin Il, în timp ce încerca din răsputeri să-i împiedice pe ceilalţi consilieri să-l bată măr pe nemernic. Era prea mult zgomot pentru ca să mai meargă dispozitivul de traducere, dar bănuiam că Gau încerca să le spună celorlalţi că avea nevoie de Il în viaţă. Ce poţi să zici… Nimănui nu-i plac trădătorii. *** Mi s-a spus, de asemenea, că bătălia din afara staţiei spaţiale ar fi durat mai mult, numai că la scurtă vreme după prima salvă de rachete se întâmplă ceva straniu: un crucişător obin făcu saltul neliniştitor de aproape de staţia spaţială a Conclavului, declanşând o serie de alarme de proximitate în acelaşi timp cu alarmele de bătălie deja pornite. Asta era neobişnuit, dar ceea ce atrase cu adevărat atenţia tuturor fură celelalte nave care apărură cam la treizeci de secunde după aceea. Staţia avu nevoie de câteva minute ca să le identifice şi pe acestea. Moment în care toţi cei ce se luptaseră între ei îşi dădură seama că aveau acum ceva mult mai mare pentru care să-şi facă griji. Nu ştiam, deocamdată, nimic din toate astea. Hickory şi Dickory mă trăseseră către sala de conferinţe, la o oarecare distanţă de camera consilierilor, şi o păzeau, când alarmele se opriră brusc. — Ei bine, am folosit în sfârşit antrenamentul acela, i-am zis lui Hickory. Eram surescitată din cauza adrenalinei rămase după încercarea de asasinat şi umblam de la un capăt al altul al încăperii. Hickory nu răspunse nimic şi continuă să scruteze coridorul în căutarea ameninţărilor. Am oftat şi am aşteptat până când mi-a făcut semn că ne puteam mişca în siguranţă. 986

Zece minute mai târziu, Hickory păcăni ceva către Dickory, care se duse la uşă. Hickory porni pe coridor şi dispăru din vedere. După puţin timp, am auzit ceea ce suna ca vocea lui Hickory discutând aprins cu cineva. Hickory se întoarse, urmat de şase gărzi cu o înfăţişare foarte serioasă şi de generalul Gau. — Ce s-a întâmplat? am întrebat. Sunteţi teafăr? — Ce-ai de-a face cu consu? mă întrebă generalul Gau, ignorând întrebarea mea. — Consu? Nimic. Le-am cerut obinilor să încerce să-i contacteze în numele meu, să vad dacă m-ar putea ajuta să salvez Roanoke. Asta s-a întâmplat cu câteva zile în urmă. N-am auzit nimic despre asta de la obini, de-atunci. — Cred că ai un răspuns. Sunt aici. Şi cer să te vadă. — E o navă consu aici, acum? — De fapt, acel consu care întreabă de tine este pe o navă obină. Ceea ce pentru mine n-are niciun sens, dar nu contează asta. Sunt nave consu care urmează nava obină. — Nave… Câte? — Până acum? Vreo şase sute. — Poftim? am exclamat. Adrenalina atinse din nou un vârf. — Şi încă mai vin, continuă generalul Gau. Te rog, nu înţelege greşit, Zoë, dar dacă ai făcut ceva ca să-i înfurii pe consu, sper că aleg să te pedepsească pe tine, nu pe noi! M-am întors şi m-am uitat la Hickory, nevenindu-mi să cred. — Ai spus că ai nevoie de ajutor, vorbi Hickory.

DOUĂZECI ŞI PATRU Am intrat în cala celeilalte nave obine. — Aşadar, aceasta este fiinţa umană care are o întreagă rasă să-i îndeplinească poruncile, vorbi creatura consu care mă aştepta acolo. Era singurul loc de pe nava obină unde ar fi încăput, am bănuit. Am zâmbit împotriva voinţei mele. — Râzi de mine, continuă consu.

987

Vorbea o engleză perfectă, şi cu o voce domoală, blândă, ceea ce era ciudat, având în vedere cât de mult semăna cu o insectă mare şi cumplit de furioasă. — Îmi pare rău, am răspuns. Numai că e a doua oară pe ziua de azi când cineva mi-a spus asta. — Bine, spuse consu. Se desfăşură într-un fel care mă făcu să vreau s-o iau la fugă ţipând în cealaltă direcţie şi, de undeva din interiorul corpului, un braţ şi o mână înfiorător de asemănătoare cu unele umane făcură semn spre mine. — Vino şi lasă-mă să mă uit la tine… Am făcut un pas în faţă, apoi am avut mari dificultăţi cu pasul următor. — Ai cerut să vin, fiinţă umană, vorbi consu. Mi-am adunat curajul şi m-am dus către consu. Acesta mă atinse şi mă împunse cu braţele mai mici, în timp ce braţele gigantice, tăioase, cele pe care consu le foloseau ca să decapiteze inamici în luptă, pluteau ameninţător de-o parte şi de alta a mea, cam la nivelul capului. Am reuşit să nu mă pierd de tot. — Da, bine, zise consu, şi am auzit ceva care suna a dezamăgire în vocea lui. Nu-i nimic deosebit de special la tine, nu-i aşa? Fizic. Ai ceva special din punct de vedere mintal? — Nu, am răspuns, sunt doar eu. — Cu toţii suntem doar noi înşine, replică uriaşul consu şi se plie la loc în corpul lui, spre marea mea uşurare. Asta-i axiomatic. Ce anume ai tu care să facă sute de obini să accepte să moară ca să ajungă la mine, asta întreb. Mi s-a făcut rău din nou. — Ai spus că sute de obini au murit ca să te aducă la mine? — O, da. Favoriţii tăi mi-au înconjurat nava cu a lor şi au încercat să urce la bord. Nava i-a ucis pe toţi cei care au încercat. Au perseverat şi în cele din urmă am devenit curios. Am permis unuia să urce la bordul navei şi mi-a spus că tu ai cerut obinilor să-i convingă pe consu să te ajute. Voiam să văd cu ochii mei ce fel de creatură ar putea să ceară aşa ceva cu atâta nonşalanţă şi ar putea să-i facă pe obini să îndeplinească cererea cu un asemenea preţ pentru ei. Se uită din nou la mine, curios. — Pari supărată. — Mă gândesc la obinii care au murit. — Au făcut ce le-ai cerut, zise consu, pe un ton plictisit. 988

— Nu trebuia să omori atât de mulţi dintre ei. — Favoriţii tăi nu trebuiau să ofere atât de mulţi pentru sacrificiu. Şi totuşi au făcut-o. Pari proastă, aşa că o să-ţi explic. Favoriţii tăi, în măsura în care pot gândi, au făcut acest lucru în mod inteligent. Consu nu vor vorbi cu obinii pentru interesul acestora. Am răspuns la întrebările lor cu multă vreme în urmă şi nu ne interesează să vorbim mai departe pe acest subiect. — Dar tu vorbeşti cu obinii, am remarcat. — Sunt pe moarte. Am pornit în – şi aici consu scoase un zgomot care suna ca un tractor căzând de pe un deal – călătoria morţii care le este permisă acelor consu pregătiţi să meargă mai departe, dacă în această viaţă s-au dovedit vrednici. Consu aflaţi în această călătorie pot face tot ce le place, inclusiv să vorbească cu creaturi proscrise, şi pot, dacă li se cere în mod corespunzător, să acorde o ultimă favoare. Favoriţii tăi i-au spionat pe consu vreme de decenii – am fost conştienţi de asta, dar n-am făcut nimic – ştiau traseul călătoriei morţii şi navele ceremoniale în care zboară cei aflaţi în călătorie. Favoriţii tăi înţelegeau că era singurul mod în care puteau vorbi cu noi. Şi mai ştiau de ce-ar fi nevoie ca să-mi trezească interesul, mie sau oricărui alt consu, destul ca să-i ascult. Ar fi trebuit să ştii asta când ţi-ai făcut cererea. — N-am ştiut. — Atunci eşti necugetată, fiinţă umană. Dacă aş fi înclinat să-mi pară rău pentru obini, aş face acest lucru pentru că şi-au irosit efortul şi m-au abătut din drum de dragul cuiva atât de ignorant în privinţa preţului. Dar nu-mi pare rău pentru ei. Obinii măcar ştiau preţul şi l-au plătit de bunăvoie. Acum… Fie îmi spui cum ceri să te ajut, fie o să plec şi moartea favoriţilor tăi va fi fost cu adevărat în zadar. — Am nevoie de ajutor ca să-mi salvez colonia, am răspuns, şi am făcut un efort să mă concentrez. Prietenii şi familia mea sunt acolo şi sunt ameninţaţi de un atac. E o colonie mică şi nu-i în stare să se apere singură. Uniunea Colonială nu ne va ajuta. Obinilor nu le e permis să ne ajute. Consu au tehnologia care ne-ar putea ajuta. Te rog să ne ajuţi! — Ai spus „rog”, observă consu. Favoriţii tăi spun „cer”. — Am cerut ajutor de la obini pentru că ştiam că pot. Pe tine te rog. — Nu-mi pasă de colonia ta sau de tine. — Tocmai ai spus că poţi acorda o favoare, ca parte a călătoriei morţii tale. Ar putea fi aceasta. 989

— S-ar putea ca favoarea mea să fi fost acordată obinilor, prin faptul că am vorbit cu tine. Am clipit auzind asta. — Cum ar putea fi o favoare pentru ei simplul fapt de a vorbi cu mine, dacă nici măcar nu te gândeşti să mă ajuţi? Atunci ai fi tu cel care le-ar irosi sacrificiul şi efortul. — E alegerea mea. Obinii înţeleg că, făcând sacrificiul, răspunsul ar putea fi „nu”. Acesta este un alt lucru pe care ei îl înţeleg, iar tu nu. — Ştiu, sunt o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg aici. Îmi dau seama de asta. Îmi pare rău. Dar tot am nevoie de ajutor pentru familia şi prietenii mei. — Cât de mulţi membri ai familiei şi prieteni ai? — Colonia mea are două mii cinci sute de oameni. — Un număr asemănător de obini au murit ca să mă aducă aici. — N-am ştiut că o să se întâmple asta. N-aş fi cerut aşa ceva. — Aşa să fie? întrebă consu. Îşi mută volumul şi se trase spre mine. N-am dat înapoi. — Nu te cred, fiinţă umană. Eşti necugetată şi ignorantă, atâta lucru e limpede. Şi totuşi, nu-mi vine să cred că până şi tu n-ai înţeles ce pretindeai de la obini, atunci când le-ai cerut să vină la noi de dragul tău. Ai cerut ajutor de la obini pentru că puteai. Şi pentru că puteai, n-ai întrebat de preţ. Dar trebuia să fi ştiut că preţul va fi mare. Nu ştiam ce să răspund la asta. Consu se trase înapoi şi păru să mă privească de parcă aş fi fost o insectă amuzantă. — Capriciile şi cruzimea ta faţă de obini mă interesează. La fel şi faptul că obinii sunt dornici să-i dea pe unii dintre ei pentru capriciile tale, în ciuda lipsei de afecţiune pentru ei. Am spus ceva ce ştiam că o să regret, dar nu m-am putut împiedica. Consu făcea o treabă realmente excelentă provocându-mă intenţionat. — Asta e amuzant, venind din partea unui membru al rasei care a dat obinilor inteligenţă, dar nu şi conştiinţă. Atâta vreme cât vorbim despre capricii şi cruzime. — A, da, aşa e. Obinii mi-au spus. Eşti copilul fiinţei umane care a făcut aparatele cu care obinii se joacă de-a conştiinţa. — Nu se joacă. O au! — Şi e un lucru îngrozitor că o au. Conştiinţa e o tragedie, îndepărtează întreaga rasă de perfecţiune, o face să-şi irosească eforturile în încercări 990

individuale şi extravagante. Vieţile noastre, în calitate de consu, sunt petrecute învăţând să ne eliberăm rasa de tirania sinelui, să trecem dincolo de noi înşine şi, făcând astfel, să ne împingem rasa înainte. De aceea ajutăm rasele inferioare, ca să vă puteţi şi voi elibera cu timpul. Mi-am muşcat obrazul auzind asta. Consu coborau uneori într-o colonie umană, o rădeau de pe faţa planetei, apoi aşteptau ca Forţele Coloniale de Apărare să vină să se lupte cu ei. Era un joc pentru consu, din câte îşi putea da seama oricare dintre noi. A spune că o făceau în folosul nostru era pervers, ca să nu zicem mai mult. Dar eram aici ca să cer ajutor, nu să discut probleme de morală. Înghiţisem o dată momeala. Nu îndrăzneam să las să se întâmple din nou. Consu continuă, fără să bage în seamă luptele mele personale. — Ceea ce aţi făcut voi, fiinţele umane, obinilor le batjocoreşte potenţialul. I-am creat pe obini să fie cei mai buni dintre noi toţi, singura rasă fără conştiinţă, singura rasă liberă să-şi urmeze destinul ca rasă de la primii paşi. Obinii erau meniţi să fie ceea ce noi aspiram să devenim. A-i vedea năzuind spre conştiinţă însemna să vedem o creatură care ar putea zbura năzuind să se bălăcească în noroi. Tatăl tău n-a făcut obinilor nicio favoare, fiinţă umană, înlănţuindu-i cu o conştiinţă! Am rămas nemişcată vreme de un minut, uimită că acest consu mi-ar spune mie, într-o discuţie aparent întâmplătoare, lucruri pentru care obinii îşi sacrificaseră jumătate din numărul lor cu atât de mulţi ani în urmă dar nu le fusese niciodată permis să le audă. Consu aşteptă, răbdător, răspunsul meu. — Obinii n-ar fi de acord. Şi nici eu. — Sigur că nu. Dragostea lor pentru conştiinţă este motivul pentru care sunt dornici să facă lucruri ridicole pentru tine. Asta, şi faptul că au ales să te cinstească pentru ceva ce a făcut tatăl tău, deşi tu n-ai avut nicio contribuţie. Orbirea şi cinstea asta îţi convin. Le foloseşti ca să-i determini să facă ce vrei tu. Nu le preţuieşti conştiinţa pentru ceea ce le oferă lor. O preţuieşti pentru ceea ce-ţi permite să le faci lor. — Nu-i adevărat! — Adevărat! comentă consu, şi am auzit tonul batjocoritor din vocea lui. Îşi deplasă din nou greutatea. — Foarte bine, fiinţă umană. Mi-ai cerut să te ajut. Poate că o s-o fac. Îţi pot acorda o favoare, una pe care consu n-o pot refuza. Dar această favoare nu este gratuită. Vine cu un preţ ataşat. 991

— Ce preţ? — Mai întâi vreau să mă distrez. Aşa că îţi ofer acest târg. Aveţi printre voi câteva sute de obini. Alege o sută dintre ei în orice fel doreşti. O să cer de la consu să trimită o sută dintre ai noştri – condamnaţi, păcătoşi şi alţii care s-au abătut de la cale şi ar fi dispuşi să încerce să se răscumpere. Îi vom arunca unii împotriva celorlalţi, până la moarte. În final, o singură parte va obţine victoria. Dacă e a voastră, te voi ajuta. Dacă e a mea, nu. Şi apoi, după ce mă voi fi distrat suficient, voi pleca la drum, să-mi termin călătoria morţii. O să-i chem pe consu acum. Hai să zicem că în opt ore deale voastre vom începe acest divertisment. Sunt convins că va fi destul timp pentru ca tu să-ţi pregăteşti favoriţii. *** — Nu vom avea nicio problemă să găsim o sută de voluntari printre obini, îmi zise Dock. El şi cu mine ne aflam în camera de conferinţe pe care mi-o împrumutase generalul Gau. Hickory şi Dickory stăteau de partea cealaltă a uşii ca să se asigure că nu eram deranjaţi. — Voi pregăti voluntarii pentru tine într-o oră. — De ce nu mi-ai spus cum plănuiau obinii să-i aducă pe consu la mine? am întrebat. Acel consu de aici mi-a zis că sute de obini au murit ca să-l aducă pe el aici. De ce nu m-ai avertizat că asta o să se-ntâmple? — N-am ştiut cum vom alege să încercăm să atragem atenţia consu, răspunse Dock. Am transmis mai departe cererea ta, împreună cu acordul meu. N-am participat la luarea hotărârii. — Dar ştiai că asta s-ar putea întâmpla. — Ca membru al consiliului, ştiam că i-am ţinut pe consu sub observaţie şi că au existat planuri de a găsi metode să vorbim din nou cu ei. Ştiam că asta era una dintre ele. — De ce nu mi-ai spus? — Ţi-am spus că încercarea de a vorbi cu consu cere un preţ mare. Acesta a fost preţul. La vremea aceea, preţul n-a părut prea mare pentru tine. — N-am ştiut că asta ar însemna ca sute de obini să moară. Sau că s-ar arunca încontinuu sub focul consu până când aceştia devin suficient de curioşi ca să oprească. Dacă aş fi ştiut, v-aş fi cerut să încercaţi altceva. — Având în vedere ce ne-ai cerut să facem şi timpul pe care-l aveam la dispoziţie, nu exista altceva. 992

Dock veni spre mine şi desfăcu mâinile ca şi cum ar fi încercat să mă facă să văd ceva important. — Te rog, înţelege, Zoë. Plănuiserăm să apelăm la un consu în călătoria morţii sale de multă vreme, şi pentru propriile noastre motive. A fost unul dintre motivele pentru care ţi-am putut îndeplini cererea. Totul era deja pregătit. — Dar ordinul meu i-a omorât. — Nu e vina ta că au pretins consu moartea lor… Obinii care au făcut parte din misiune ştiau deja de ce era nevoie ca să atragă atenţia consu. Erau deja dedicaţi acestei sarcini. Cererea ta a schimbat doar momentul şi scopul misiunii. Dar cei care au participat au făcut-o de bunăvoie şi au înţeles motivul pentru a o face. A fost alegerea lor. — Dar tot au făcut-o pentru că eu nu m-am gândit la ce-am cerut… — Au făcut-o pentru că ne-ai cerut ajutorul. Ei au crezut că e o onoare să facă asta pentru tine. Exact la fel cum cei care vor lupta acum pentru tine vor considera că e o onoare. Mi-am privit mâinile, ruşinat să mă uit la Dock. — Ai spus că plănuiaţi deja să apelaţi la un consu în călătoria morţii. Ce voiaţi să cereţi? — Înţelegere. Să ştim de ce consu ne-au refuzat conştiinţa. Să ştiu de ce au ales să ne pedepsească cu lipsa ei. Am ridicat ochii auzind asta. — Ştiu răspunsul, am replicat, şi i-am spus lui Dock ce-mi spusese consu despre conştiinţă şi despre motivul pentru care preferaseră să nu le-o dea obinilor. Nu ştiu dacă ăsta era răspunsul pe care-l căutaţi. Dar asta mi-a spus consu. Dock nu scoase niciun cuvânt. M-am uitat la el cu mai multă atenţie şi mi-am dat seama că tremura. — Hei, am zis, şi m-am ridicat de pe scaun. N-am vrut să te supăr. — Nu sunt supărat. Sunt fericit. Ne-ai dat răspunsuri la întrebări pe care le-am pus de când există rasa noastră. Răspunsuri pe care consu nu ni le-ar fi dat singuri. Răspunsuri pentru care mulţi dintre noi ne-am fi dat viaţa. — Mulţi dintre voi v-aţi dat viaţa pentru ele. — Nu. Şi-au dat viaţa să te ajute pe tine. Nu ne-am aşteptat la nicio compensaţie pentru sacrificiu. Au făcut-o pentru că ai avut nevoie. Nu trebuia să ne dai nimic în schimb. Dar ne-ai dat asta. — Cu plăcere. Începeam să mă simt stânjenită. 993

— Nu-i mare lucru. Consu tocmai mi-au spus. M-am gândit doar că ar trebui să ştiţi. — Gândeşte-te, Zoë, că acest lucru pe care tocmai ai crezut că ar trebui să-l ştim şi noi este ceva pe care alţii l-ar fi privit ca pe o metodă de a ne avea la mână. Că ei ne-ar fi vândut informaţia sau ne-ar fi refuzat-o. Tu neai dat-o pe gratis. — După ce v-am zis că am nevoie de ajutor şi am trimis sute de obini la moarte, am adăugat şi m-am aşezat la loc. Nu face din mine o eroină, Dock. Nu aşa mă simt în momentul ăsta. — Îmi pare rău, Zoë. Dar dacă nu vrei să fii eroină, să ştii măcar că nu eşti nicio persoană rea. Eşti prietena noastră. — Mulţumesc, Dock. Asta mă ajută un pic. Dock dădu din cap. — Acum trebuie să mă duc să găsesc cei o sută de voluntari pe care-i cauţi. Nu-ţi face griji, Zoë. Nu te vom dezamăgi. *** — Asta-i ce-am găsit pentru tine într-un termen atât de scurt, vorbi generalul Gau. Roti mâna prin imensa cală a staţiei spaţiale. — Partea asta a staţiei abia a fost construită, n-am folosit-o încă pentru mărfuri. Cred că o să se potrivească pentru scopurile tale. Am privit imensitatea spaţiului. — Aşa cred. Mulţumesc, generale. — Măcar atât am putut face. Având în vedere cum m-ai ajutat în ultima vreme. — Mulţumesc că nu-mi purtaţi pică pentru invazia consu. — Dimpotrivă, a fost un câştig. A oprit bătălia din jurul staţiei spaţiale înainte să devină cu adevărat oribilă. Echipajele trădătoare au presupus că eu am chemat navele acelea în ajutor. S-au predat înainte să apuc să le corectez impresia. M-ai ajutat să înăbuş revolta înainte de a începe. — Cu plăcere. — Mulţumesc. Acum, desigur, aş vrea să plece. Dar înţeleg că se află aici ca să se asigure că n-o să facem nimic nesăbuit cu oaspetele nostru consu cât timp e aici. Navele sunt automate de luptă, nici măcar cu echipaj, dar aceasta e tehnologie consu. Nu-mi închipui că dacă ar deschide focul asupra noastră am avea prea multe şanse. Aşa că avem o pace forţată aici, pe moment. De vreme ce e în favoarea mea şi nu împotriva mea, n-ar trebui să mă plâng. 994

— Aţi mai aflat ceva despre Nerbros Eser şi ce planuri are? am întrebat. Nu prea aveam chef să mă mai gândesc la consu. — Da. Lernin a fost destul de îndatoritor acum, că încearcă să evite să fie executat pentru trădare. Asta îi oferă o motivaţie excelentă. Îmi spune că Eser plănuieşte să cucerească Roanoke cu o trupă mică de soldaţi. Ideea este să arate că poate lua cu o sută de soldaţi ceea ce eu n-am putut lua cu patru sute de crucişătoare de luptă. Dar mă tem că „a lua” este un cuvânt nepotrivit. Eser plănuieşte să distrugă colonia şi pe toţi din ea. — Ăsta era şi planul dumneavoastră, i-am adus aminte generalului. Acesta legănă din cap în ceea ce am presupus că era un semn de recunoaştere. — Ai aflat până acum, sper, că aş fi preferat foarte mult să nu ucid coloniştii. Eser n-are intenţia să ofere această opţiune. Am sărit peste această informaţie în mintea mea. — Când o să atace? — Curând, cred. Lernin nu crede că Eser şi-a adunat trupele încă, dar tentativa eşuată de asasinat o să-l forţeze să se pună în mişcase mai devreme, nu mai târziu. — Grozav, am exclamat. — Mai e timp. Nu abandona speranţa, Zoë. — N-am abandonat-o. Dar am încă o mulţime pe cap. — Aţi găsit destui voluntari? — Am găsit, am răspuns, şi chipul mi se crispă în timp ce vorbeam. — Ce nu merge? — Unul dintre voluntari…, am zis şi m-am oprit. Am încercat din nou. — Unul dintre voluntari e un obin pe nume Dickory. Prietenul şi garda mea de corp. Când s-a oferit voluntar, i-am zis nu. I-am cerut să-şi retragă oferta, dar a refuzat. — Faptul că el s-a oferit voluntar ar putea fi un imbold puternic. Probabil i-a încurajat şi pe alţii să iasă în faţă. Am dat din cap. — Dar Dickory încă e prietenul meu… încă face parte din familie. Poate că n-ar trebui să aibă importanţă, dar are. — Sigur că are importanţă. Motivul pentru care te afli aici este să împiedici ca aceia pe care-i iubeşti să păţească vreun rău. — Cer unor persoane pe care nu le cunosc să se sacrifice pentru unele pe care le cunosc. 995

— De aceea le ceri să se ofere voluntari. Dar mie mi se pare că motivul pentru care se oferă eşti tu. Am dat din cap, m-am uitat la cală şi mi-am închipuit lupta care se apropia. *** — Am o propunere pentru tine, îmi spuse consu. Stăteam amândoi în camera de comandă a calei, la zece metri deasupra podelei. Pe podea erau două grupuri de fiinţe. În primul grup, se aflau cei o sută de obini care se oferiseră voluntari să lupte pentru mine. În celălalt grup, erau cei o sută de infractori consu, care urmau să fie forţaţi să lupte cu obinii pentru şansa de a-şi recăpăta onoarea. Consu arătau înfricoşător de mari pe lângă obini. Competiţia urma să fie luptă corp la corp modificată: obinilor le era permis un pumnal de luptă, în timp ce consu, cu braţele lor tăioase, urmau să lupte cu mâinile goale, dacă faptul că puteai mânui două membre ascuţite ca un brici, ataşate la propriul tău corp, se putea numi „cu mâinile goale”. Deveneam din ce în ce mai nervoasă în legătură cu şansele obinilor. — O propunere, repetă consu. Am aruncat o privire piezişă către consu, care aproape că umplea singur camera de comandă. Îl găsisem deja aici când urcasem; nu eram prea sigură cum trecuse pe uşă. Noi doi ne aflam aici împreună cu Hickory, Dock şi generalul Gau, care îşi asumase sarcina de a juca rolul de arbitru oficial pentru competiţie. Dickory era jos, pe podea. Pregătindu-se de luptă. — Te interesează s-o auzi? întrebă consu. — Suntem pe cale să începem, am replicat. — E vorba de competiţie, insistă consu. Am o cale prin care poţi obţine ceea ce vrei fără să avem nicio competiţie. Am închis ochii. — Spune-mi. — Te voi ajuta să păstrezi colonia în siguranţă furnizându-ţi o mostră din tehnologia noastră. O maşină care produce un câmp de energie menit să absoarbă impulsul proiectilelor. Un câmp sugător. Face gloanţele să cadă din aer şi absoarbe energia rachetelor înainte ca acestea să-şi lovească ţintele. Dacă eşti deşteaptă, colonia ta o poate folosi ca să-i înfrângă pe cei care o atacă. Asta este ceea ce îmi este îngăduit şi ceea ce sunt pregătit să-ţi dau. — Şi ce vrei în schimb? 996

— O demonstraţie simplă. Consu se desfăşură şi arătă către obinii de pe podea. — O cerere din partea ta a fost suficientă ca să facă sute de obini să se sacrifice de bunăvoie pentru simplul scop de a-mi atrage atenţia. Această putere pe care o ai mă interesează. Vreau s-o văd. Spune acestei sute de obini să se sacrifice aici şi acum, şi-ţi voi da ceea ce ai nevoie pentru a-ţi salva colonia. — Nu pot face asta. — Nu se pune problema dacă e posibil, spuse consu. Îşi aplecă greutatea şi i se adresă lui Dock: — Obinii de aici s-ar sinucide dacă această fiinţă umană ar cere-o? — Fără îndoială, răspunse Dock. — N-ar şovăi, continuă consu. — Nu. Consu se întoarse din nou spre mine. — Atunci tot ce trebuie să faci este să dai ordinul. — Nu, am răspuns. — Nu fi proastă, fiinţă umană. Ai primit asigurări de la mine că te voi ajuta. Ai primit asigurarea de la acest obin că favoriţii tăi de aici se vor sacrifica bucuroşi în folosul tău, fără întârziere şi fără să se plângă. Vei fi sigură că o să-ţi ajuţi familia şi prietenii să supravieţuiască unui atac iminent. Ai mai făcut-o şi înainte. Nu ţi-ai făcut nicio problemă din a trimite sute dintre ei la moarte ca să vorbeşti cu mine. N-ar trebui să fie o hotărâre grea acum. Făcu semn din nou către podea. — Spune-mi sincer, fiinţă umană. Uită-te la favoriţii tăi şi apoi uită-te la consu. Crezi că favoriţii tăi vor fi cei rămaşi în picioare când asta se va termina? Vrei să rişti siguranţa prietenilor şi a familiei tale pe mâna lor? Îţi ofer o alternativă, continuă consu. Nu prezintă niciun risc. Nu te costă nimic decât acordul tău. Favoriţii tăi nu vor obiecta. Vor fi încântaţi să facă asta pentru tine. Spune pur şi simplu că ceri asta de la ei. Şi dacă te face să te simţi mai bine, le poţi cere să-şi închidă conştiinţele înainte să se sinucidă. Atunci nu se vor teme de sacrificiul lor. O vor face pur şi simplu. O vor face pentru tine. O vor face pentru ceea ce eşti pentru ei. M-am gândit la ceea ce spusese consu. M-am întors către Dock. — N-ai nicio îndoială că acei obini ar face asta pentru mine? 997

— Nu există nicio îndoială, răspunse Dock. Sunt acolo ca să lupte la cererea ta, Zoë. Ştiu că ar putea muri. Au acceptat deja această posibilitate, la fel cum obinii care s-au sacrificat ca să-l aducă la tine pe acest consu ştiau ce se cere de la ei. — Şi cum rămâne cu tine? l-am întrebat pe Hickory. Prietenul şi partenerul tău e acolo jos, Hickory. Vreme de zece ani, cel puţin, ţi-ai petrecut viaţa cu Dickory. Tu ce spui? Tremuratul lui Hickory era atât de slab încât aproape că mă îndoiam că l-am văzut. — Dickory va face cum ceri, Zoë. Ar trebui să ştii deja. După asta se întoarse cu spatele. M-am uitat la generalul Gau. — N-am niciun sfat pentru tine, vorbi el. Dar mă interesează foarte mult să aflu ce alegi. Am închis ochii şi m-am gândit la familia mea. La John şi Jane. La Savitri, care venise cu noi pe o lume nouă. M-am gândit la Gretchen şi Magdy şi la viitorul pe care l-ar putea avea împreună. M-am gândit la Enzo şi la familia lui şi la tot ceea ce le fusese luat. M-am gândit la Roanoke, devenită acum casa mea. Şi am ştiut ce aveam de făcut. Am deschis ochii. — Alegerea e evidentă, zise consu. M-am uitat la consu şi am dat din cap. — Cred că ai dreptate, am spus. Şi cred că trebuie să mă duc jos şi să le spun. M-am dus către uşa camerei de comandă. În timp ce treceam, generalul Gau mă luă uşor de braţ. — Gândeşte-te ce faci, Zoë. Alegerea ta de aici contează. Am ridicat ochii spre general. — Ştiu. Şi e alegerea mea. Generalul îmi dădu drumul la braţ. — Fă ceea ce trebuie să faci. — Mulţumesc. Cred că aşa o să fac. Am ieşit din cameră şi în minutul următor am încercat din răsputeri să nu cad pe scări în timp ce le coboram. Mă bucur să spun că am reuşit. Dar a fost cât pe ce. Am păşit către grupul de obini, care se învârteau de colo până colo, unii făcând exerciţii, unii vorbind încetişor între ei sau în grupuri mici. În timp 998

ce mă apropiam, am încercat să-l descopăr pe Dickory şi n-am reuşit. Erau prea mulţi obini, iar Dickory nu era undeva unde să-l văd uşor. Până la urmă obinii observară că mă îndreptam spre ei. Tăcură şi, la fel de tăcuţi, formară şiruri. Am stat pe loc în faţa lor vreme de câteva secunde, încercând să-l văd pe fiecare obin în parte, doar ca pe unul din o sută. Am deschis gura să vorbesc. Nu ieşi nimic. Aveam gura atât de uscată, încât nu puteam rosti cuvinte. Am închis gura, am înghiţit în sec de câteva ori şi am încercat din nou. — Ştiţi cine sunt. Sunt destul de sigură de asta. Cunosc personal numai unul dintre voi, şi îmi pare rău pentru asta. Aş dori să vă fi cunoscut pe fiecare dintre voi, înainte de a vi se cere… înainte ca eu să cer… M-am oprit. Spuneam prostii. Nu era ceea ce voiam să fac. Nu acum. — Uite, am zis. O să vă spun unele lucruri şi nu pot promite că or să aibă vreo noimă. Dar trebuie să vi le spun înainte… Am făcut un semn către cală. — Înainte de toate astea. Obinii se uitară cu toţii la mine, fie politicoşi, fie răbdători, nu-mi dau seama. — Ştiţi de ce sunteţi aici. Sunteţi aici ca să luptaţi împotriva acelor consu de acolo, pentru că eu încerc să-mi protejez familia şi prietenii de pe Roanoke. Vi s-a spus că dacă i-aţi putea bate pe consu, aş căpăta ajutorul de care am nevoie. Dar ceva s-a schimbat. Am arătat în sus, către camera de observaţii. — Acolo sus este un consu care-mi spune că o să-mi dea ceea ce am nevoie pentru a salva Roanoke fără să trebuiască să luptaţi şi să riscaţi să pierdeţi. Tot ce trebuie să fac este să vă spun să scoateţi pumnalele acelea pe care trebuia să le folosiţi pe aceşti consu şi să le folosiţi chiar asupra voastră. Tot ce trebuie să fac este să vă spun să vă sinucideţi. Toată lumea îmi zice că o s-o faceţi, din cauza a ceea ce sunt pentru voi. Şi au dreptate. Şi eu sunt destul de sigură de asta. Sunt sigură că dacă vaş cere tuturor să vă sinucideţi, aţi face-o. Pentru că sunt Zoë a voastră. Pentru că m-aţi văzut toată viaţa în înregistrările pe care le-au făcut Hickory şi Dickory. Pentru că stau acum aici, în faţa voastră, cerându-vă so faceţi. Ştiu că aţi face asta pentru mine. Aţi face-o… M-am oprit pentru câteva clipe, încercând să mă concentrez. Şi apoi am înfruntat ceva ce petrecusem multă vreme ca să evit. 999

Propriul meu trecut. Am ridicat capul din nou şi m-am uitat direct la obini. — Când aveam cinci ani, locuiam pe o staţie spaţială, Covell. Locuiam acolo cu tatăl meu. Într-o zi, în timp ce era plecat de pe staţie pentru câteva zile, cu treburi, staţia a fost atacată. Mai întâi de către rraey. Aceştia au atacat, au venit pe staţie, au adunat toţi oamenii care locuiau acolo şi au început să-i ucidă, îmi aduc aminte… Am închis din nou ochii. — Îmi aduc aminte de soţi luaţi de lângă soţiile lor şi apoi împuşcaţi în holuri, unde toată lumea putea auzi. Îmi aduc aminte de părinţi implorându-i pe rraey să le cruţe copiii. Îmi aduc aminte că am fost împinsă în spatele unui străin când femeia care avea grijă de mine, mama unei prietene, a fost luată. Ea a încercat s-o împingă şi pe fiica ei, dar aceasta s-a ţinut de mama ei şi au fost luate amândouă. Dacă rraey ar mai fi continuat mult, până la urmă m-ar fi găsit şi m-ar fi omorât şi pe mine. Am deschis ochii. — Apoi însă obinii au atacat staţia, ca s-o ia de la rraey, care nu erau pregătiţi pentru încă o luptă. Şi când au curăţat staţia de rraey, i-au luat pe aceia dintre noi, oamenii, care mai rămăseseră şi ne-au dus în sala comună. Îmi aduc aminte că eram acolo, fără nimeni care să aibă grijă de mine. Tatăl meu era plecat. Prietena mea şi mama ei erau moarte. Rămăsesem singură… Staţia spaţială era o staţie ştiinţifică, aşa că obinii au căutat printre cercetări şi au dat peste munca tatălui meu. Munca lui despre conştiinţă. Şi au vrut ca el să lucreze pentru ei. Aşa că s-au întors la noi, în sala comună, şi au strigat numele tatălui meu. Dar el nu era pe staţie. I-au strigat iar numele şi-atunci am răspuns eu. Am zis că eram fiica lui şi că avea să vină după mine curând. Îmi aduc aminte că obinii au vorbit între ei atunci şi-apoi mi-au spus să vin cu ei. Şi îmi aduc aminte că am zis nu, pentru că nu voiam să-i părăsesc pe ceilalţi oameni. Şi-mi mai aduc aminte ceva: ce mi-a spus atunci unul dintre obini. A spus: „Tu trebuie să vii cu noi. Ai fost aleasă, şi o să fii în siguranţă.” Îmi aduc aminte, aşadar, de tot ce s-a întâmplat. Şi cred că, până şi la cinci ani, o parte din mine ştia ce urma să se întâmple cu restul oamenilor de pe Covell. Dar iată-i pe obini, spunându-mi că o să fiu în siguranţă. Pentru că fusesem aleasă. Şi-mi aduc aminte că l-am luat pe obin de mână, 1000

am fost condusă afară şi de-acolo m-am uitat în urmă, la oamenii care rămâneau. Apoi au dispărut. Nu i-am mai văzut niciodată. Dar eu am trăit. Nu din cauza a cine eram; eram doar o fetiţă. Ci din cauza a ce eram: fiica omului care le putea da o conştiinţă. Era prima oară când asta conta mai mult decât cine eram. Dar nu era şi ultima… M-am uitat în sus, către camera de comandă, încercând să văd dacă cei de acolo mă ascultau şi întrebându-mă ce gândeau. Întrebându-mă ce gândea Hickory. Şi generalul Gau. M-am întors iarăşi către obini. — Ce sunt contează încă mai mult decât cine sunt. Contează şi mai mult în clipa asta. Chiar în acest moment. Din cauza a ceea ce sunt, sute dintre voi au murit ca să aducă un singur consu să mă vadă. Din cauza a ceea ce sunt, dacă vă cer să scoateţi cuţitele acelea şi să vi le înfigeţi în corp, o veţi face. Din cauza a ceea ce sunt. Din cauza a ceea ce am fost pentru voi. Am clătinat din cap şi m-am uitat în jos. — Toată viaţa am acceptat că ceea ce sunt contează. Că trebuie să mă descurc cu asta. Să mă adaptez la asta. Uneori am crezut că aş putea manipula acest lucru, deşi tocmai am aflat preţul pentru această convingere. Uneori chiar am luptat împotriva lui. Dar nici măcar o dată nu m-am gândit că aş putea lăsa în urmă ceea ce sunt. Pentru că îmi aduceam aminte ce mi-a adus. Cum m-a salvat. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap să renunţ. Am arătat în sus, către camera de comandă. — În camera aceea de comandă e un consu care vrea să vă omor pe toţi, doar ca să-i arăt că pot. Vrea s-o fac ca să-mi demonstreze ceva şi mie – că atunci când se ajunge la asta, sunt dispusă să vă sacrific pe toţi ca să capăt ceea ce vreau. Pentru că atunci când se ajunge la asta, voi nu contaţi. Sunteţi doar ceva ce pot folosi, un mijloc către un ţel, o unealtă pentru un alt scop. Vrea să vă omor ca să-mi arunce în faţă faptul că nu-mi pasă. Şi are dreptate! M-am uitat la feţele obinilor. — Nu cunosc niciunul dintre voi, cu o singură excepţie. N-o să-mi aduc aminte cum arată niciunul dintre voi peste câteva zile, indiferent ce-o să se întâmple aici. Pe de altă parte, pe toţi oamenii pe care-i iubesc şi de caremi pasă îi pot vedea îndată ce închid ochii. Feţele lor îmi sunt limpezi. Ca şi cum ar fi aici, cu mine. Pentru că sunt. Îi port înăuntrul meu. Aşa cum voi îi purtaţi pe aceia de care vă pasă, înăuntrul vostru. Consu are dreptate că ar fi uşor să vă cer să vă sacrificaţi pentru mine. Să vă spun să faceţi aşa pentru ca eu să-mi pot salva familia şi prietenii. 1001

Are dreptate pentru că ştiu că aţi face-o fără să vă gândiţi de două ori. Aţi fi bucuroşi s-o faceţi pentru că m-ar face fericită pe mine – pentru că ceea ce sunt contează pentru voi. Ştie că faptul de a şti acest lucru mă va face să mă simt mai puţin vinovată pentru că v-am întrebat. Şi are din nou dreptate. Are dreptate în privinţa mea. Recunosc. Şi-mi pare rău… M-am oprit din nou şi am avut nevoie de încă o clipă ca să mă adun. Mam şters pe faţă. Asta urma să fie partea cea grea. — Consu are dreptate. Dar nu ştie despre mine singurul lucru care contează în clipa asta. Şi acesta este că m-am săturat să fiu ceea ce sunt. Mam săturat să fi fost aleasă. Nu vreau să fiu cea pentru care vă sacrificaţi din cauză că sunt fiica cuiva sau pentru că acceptaţi că pot avea pretenţii de la voi. Nu vreau asta de la voi. Şi nu vreau să muriţi pentru mine. Aşa că uitaţi. Uitaţi de toate astea. Vă eliberez de obligaţia voastră faţă de mine. De orice obligaţie faţă de mine. Mulţumesc pentru că v-aţi oferit voluntari, dar n-ar trebui să luptaţi pentru mine. N-ar fi trebuit să cer! Aţi făcut deja atât de mult pentru mine… M-aţi adus aici ca să pot transmite un mesaj generalului Gau. El mi-a vorbit despre planurile împotriva coloniei Roanoke. Ar trebui să fie destul ca să ne apărăm. Nu pot să vă cer nimic altceva. Cu siguranţă nu vă pot cere să luptaţi cu aceşti consu şi poate să muriţi. Vreau în schimb să trăiţi. M-am săturat să fiu ceea ce sunt. De acum înainte sunt doar cine sunt. Şi cine sunt înseamnă Zoë. Doar Zoë. Cineva care n-are niciun drept asupra voastră. Care nu cere sau nu pretinde nimic de la voi. Şi care vrea să fiţi capabili să vă faceţi propriile voastre alegeri, nu să fie făcute pentru voi. În special, nu de către mine. Şi asta-i tot ce am de spus! Obinii stăteau în faţa mea, tăcuţi, şi după un minut mi-am dat seama că nu prea ştiam de ce aşteptam un răspuns. Apoi, pentru o clipă complet nebunească, m-am întrebat dacă de fapt mă înţelegeau măcar. Hickory şi Dickory vorbeau limba mea, iar eu presupusesem doar că toţi ceilalţi obini ar vorbi-o şi ei. Era o presupunere destul de arogantă, mi-am dat seama. Aşa că am dat din cap oarecum şi m-am întors să plec, înapoi în camera de comandă, unde numai Dumnezeu ştia ce-o să-i spun acelui consu. Şi apoi am auzit un cântec…

1002

O singură voce, de undeva din mijlocul cetei de obini. Începea primele cuvinte din „Dimineaţă la Delhi”. Şi, cu toate că aceea era partea pe care-o cântăm întotdeauna eu, n-am avut nicio dificultate să recunosc vocea. Era Dickory. M-am întors cu faţa la obini chiar când o a doua voce începu contrapunctul, apoi o altă voce interveni, şi încă una, şi încă una, şi în curând toţi cei o sută de obini cântau, creând o versiune a cântecului atât de diferită de oricare alta auzită înainte, atât de magnifică, încât tot ce puteam face era să stau acolo şi să mă scald în ea, s-o las să se reverse în jurul meu şi s-o las să se mişte prin mine. A fost unul dintre acele momente pe care pur şi simplu nu le poţi descrie. Aşa că n-o să mai încerc. Dar pot să spun că am fost impresionată. Aceşti obini ştiau de „Dimineaţă la Delhi” de numai câteva săptămâni. Pentru ei, nu numai să ştie cântecul, dar să-l şi interpreteze fără cusur era absolut uluitor. Trebuia să-i iau pe tipii ăştia la următorul chef! Când se termină, tot ce-am putut face a fost să-mi duc mâinile la faţă şi să spun „mulţumesc” obinilor. Moment în care Dickory veni printre rânduri, până în faţa mea. — Hei, am exclamat. — Zoë Boutin-Perry, vorbi Dickory, eu sunt Dickory. Aproape că am spus ştiu asta, dar Dickory vorbi mai departe. — Te-am cunoscut de când erai copil. Te-am urmărit crescând, învăţând şi trecând prin viaţă, şi prin tine am învăţat să trec şi eu prin viaţă. Am ştiut întotdeauna ce eşti. Dar îţi spun sincer că cine eşti contează pentru mine şi a contat întotdeauna. Ţie, Zoë Boutin-Perry, îţi fac oferta de a lupta pentru familia ta şi pentru Roanoke. Fac acest lucru nu pentru că ai cerut tu sau ai pretins tu, ci pentru că ţin la tine şi am ţinut întotdeauna. Mi-ai face o onoare dacă ai accepta ajutorul meu! Dickory se înclină, ceea ce era un lucru foarte interesant la un obin. Aici era ironia: acestea erau cele mai multe vorbe pe care le auzisem vreodată de la Dickory, şi nu-mi venea în minte nimic de răspuns. Aşa că am zis: — Mulţumesc, Dickory. Accept. Dickory se înclină din nou şi se întoarse în rând. Un alt obin făcu un pas în faţă şi se opri în faţa mea. 1003

— Eu sunt Strike, vorbi el. Nu ne-am mai întâlnit până acum. Te-am privit crescând prin tot ceea ce Hickory şi Dickory au împărtăşit cu toţi obinii. Şi eu am ştiut întotdeauna ce eşti. Ceea ce am învăţat de la tine provine totuşi de la cine eşti. E o cinste să te fi cunoscut. Va fi o onoare să lupt pentru tine, pentru familia ta şi pentru Roanoke. Îmi ofer ajutorul ţie, Zoë Boutin-Perry, liber şi fără rezerve! Strike se înclină. — Mulţumesc, Strike, am răspuns. Accept. Şi apoi, dintr-un impuls, l-am îmbrăţişat pe Strike. A chiţăit de-a binelea, surprins. Ne-am desprins din îmbrăţişare. Strike se înclină din nou, apoi se întoarse în rând chiar când un alt obin înaintă. Şi altul. Şi altul. Îmi luă mult timp să aud fiecare salut şi ofertă de ajutor, şi să accept fiecare ofertă. Pot să spun cu sinceritate că n-am avut niciodată un timp mai bine cheltuit. Când se încheie totul, stăteam din nou în faţa a o sută de obini – de data asta, fiecare fiind un prieten. Şi mi-am plecat capul spre ei şi le-am urat numai bine, şi le-am spus că o să ne vedem după. Apoi m-am întors în camera de comandă. Generalul Gau era la baza scărilor, aşteptându-mă. — Am un post pentru tine în echipa mea, Zoë, dacă o să-l vrei vreodată, zise el. Am izbucnit în râs. — Nu vreau decât să mă întorc acasă, generale. Mulţumesc oricum. — Atunci, altă dată. Acum o să prezidez peste competiţia asta. O să fiu imparţial cât timp o observ. Dar ar trebui să ştii că, în sinea mea, ţin cu obinii. Şi asta-i ceva ce n-am crezut c-o să spun vreodată. — Apreciez acest lucru, am replicat şi am urcat scările. Hickory mă întâmpină la uşă. — Ai făcut ceea ce speram că vei face. Regret că nu m-am oferit şi eu voluntar. — Eu nu, am răspuns şi l-am îmbrăţişat pe Hickory. Dock se înclină: am răspuns dând din cap. Şi apoi m-am apropiat de consu. — Ai răspunsul meu, am spus. — Aşa este. Şi mă surprinde, fiinţă umană. — Bine. Şi mă numesc Zoë. Zoë Boutin-Perry. — Adevărat. Părea amuzat de impertinenţa mea. 1004

— Am să-mi amintesc de nume. Şi am şi alte lucruri pe care-o să mi le amintesc. Deşi, dacă obinii tăi nu câştigă competiţia, nu-mi închipui că o să trebuiască să ne amintim de numele tău prea multă vreme. — O să ţi-l aminteşti multă vreme, am ripostat. Pentru că prietenii mei de-acolo sunt pe cale să măture pe jos cu voi. Aşa au şi făcut. N-a fost nici măcar un scor strâns.

DOUĂZECI ŞI CINCI Şi astfel am plecat acasă, cu darul consu la remorcă. John şi cu Jane mă salutară când am sărit din naveta obină, toţi sfârşind într-o grămadă când am alergat peste mămica cu toată viteza şi apoi l-am tras pe tăticul după noi. După care le-am arătat jucăria mea cea nouă: generatorul de câmp sugător, proiectat special de consu ca să ne dea un avantaj tactic când Nerbros Eser şi prietenii săi veneau în vizită. Jane îl luă imediat şi începu să se joace cu el; era ocupaţia ei, la urma urmei. Hickory, Dickory şi cu mine am hotărât că, până la urmă, nici John, nici Jane nu aveau nevoie să ştie de ce fusese nevoie ca să-l căpătăm. Cu cât ştiau mai puţin, cu atât mai puţin îi putea acuza Uniunea Colonială la procesul de trădare. Deşi se părea că s-ar putea să nu se petreacă aşa ceva – consiliul de pe Roanoke îi înlăturase pe John şi pe Jane din posturile lor după ce dezvăluisem unde mă trimiseseră şi pe cine trebuia să văd, şi-l numiseră pe tatăl lui Gretchen în locul lor. Dar îi dăduseră lui mămica şi tăticul zece zile ca să primească veşti de la mine înainte să informeze Uniunea Colonială despre ceea ce făcuseră. Am ajuns înapoi chiar înainte de limită şi, odată ce au văzut ce-am adus, n-au mai fost înclinaţi să-i ofere pe părinţii mei afecţiunii tandre a sistemului judiciar al Uniunii Coloniale. N-aveam de gând să mă plâng pentru asta. După ce le-am făcut cunoştinţă mămicii şi tăticului cu generatorul de câmp sugător, m-am dus la plimbare şi am găsit-o pe Gretchen, citind o carte pe verandă. — M-am întors! am anunţat. — Oh, replică ea, întorcând cu nonşalanţă o pagină. Ai fost plecată? Am zâmbit larg; ea zvârli cartea după mine şi-mi spuse că dacă-i mai fac vreodată aşa ceva, o să mă strângă de gât, şi că putea s-o facă, pentru că fusese întotdeauna mai bună decât mine la cursurile de apărare. Ei bine, era 1005

adevărat. Era mai bună. Apoi ne-am îmbrăţişat, ne-am împăcat şi am plecat să-l găsim pe Magdy, ca să-l putem sâcâi în stereo. Zece zile mai târziu, Roanoke a fost atacată de Nerbros Eser şi cam de o sută de soldaţi arrisieni, asta fiind rasa lui Eser. Eser şi soldaţii lui au mărşăluit de-a dreptul în Croatoan şi au cerut să stea de vorbă cu şefii. S-au ales în schimb cu Savitri, asistenta administrativă; ea le-a sugerat să se întoarcă la navele lor şi să pretindă că invazia n-a avut loc niciodată. Eser a ordonat unui soldat de-al său s-o împuşte pe Savitri, şi-atunci au aflat cum un câmp sugător le poate da de-a binelea peste cap armele. Jane a reglat câmpul astfel încât să încetinească gloanţele, dar nu şi proiectilele mai lente. De aceea puştile soldaţilor arrisieni n-au mers, dar aruncătorul de flăcări al lui Jane, da. Ca şi arcul de vânătoare al tăticului. Şi cuţitele lui Hickory şi Dickory. Şi vagonetul lui Manfred Trujillo. Şi aşa mai departe. La sfârşit, Nerbros Eser nu mai avea niciunul dintre soldaţii cu care aterizase, şi a fost de asemenea surprins să afle că nava de luptă pe care-o parcase pe orbită nu mai era nici ea la locul ştiut. Ca să fim cinstiţi, câmpul sugător nu se întindea în spaţiu; acolo am avut puţin ajutor de la un binefăcător care a dorit să rămână anonim. Dar oricum ai lua-o, jocul lui Nerbros Eser pentru conducerea Conclavului a ajuns la un sfârşit foarte trist şi jenant. Unde eram eu în toate astea? Păi, ascunsă în siguranţă într-un adăpost împotriva bombelor, împreună cu Gretchen, Magdy şi o ceată de alţi adolescenţi, acolo eram. În ciuda tuturor evenimentelor din luna precedentă, sau poate din cauza lor, s-a luat decizia executivă potrivit căreia am avut parte de destulă emoţie pentru moment. N-aş putea spune că n-am fost de acord cu hotărârea. Ca să fiu sinceră, abia aşteptam să mă întorc la viaţa mea de pe Roanoke, cu prietenii, fără nimic pentru care să mi fac griji în afară de şcoală şi de repetiţiile pentru următorul chef. Asta era ceea ce-mi doream acum. Apoi sosi în vizită generalul Gau. Venise să-l aresteze pe Nerbros Eser, ceea ce şi făcu, spre marea lui satisfacţie personală. Dar era acolo şi pentru alte două motive. Primul era să-i informeze pe cetăţenii de pe Roanoke că dăduse un ordin permanent ca niciun membru al Conclavului să nu atace vreodată colonia noastră, şi că lăsase rasele din acea parte de spaţiu care nu aparţineau Conclavului să înţeleagă limpede că, dacă oricăreia dintre ele i-ar fi intrat în cap să-şi facă planuri în legătură cu mica noastră planetă, el personal ar 1006

fi foarte dezamăgit. Lăsase nerostit ce nivel de represalii garanta „dezamăgirea personală”. Era mai eficace astfel. Locuitorii de pe Roanoke aveau păreri împărţite în privinţa asta. Pe de o parte, Roanoke era acum practic imună la atac. Pe de altă parte, declaraţia generalului Gau îi făcu pe toţi să vadă că Uniunea Colonială însăşi nu făcuse prea multe pentru Roanoke, nu doar în ultima vreme, ci dintotdeauna. Sentimentul general era că Uniunea Colonială era răspunzătoare pentru multe, şi până când nu răspundea pentru aceste lucruri, locuitorii de pe Roanoke se simţeau perfect îndreptăţiţi să nu acorde prea multă atenţie dictatelor Uniunii Coloniale. Cum ar fi, de exemplu, cel în care Manfred Trujillo trebuia să-i aresteze pe părinţii mei şi să-i închidă sub acuzaţia de trădare. După cât se părea, Trujillo avea mari dificultăţi să-i găsească, atât pe John cât şi pe Jane, după sosirea ordinului. O şmecherie abilă, având în vedere cât de des vorbeau. Dar asta ducea la celălalt motiv pentru care venise Gau. — Generalul Gau ne oferă adăpost, îmi spuse tăticul. Ştie că mămica ta şi cu mine vom fi acuzaţi de trădare – câteva capete de acuzare par probabile – şi nu e complet în afara tărâmului posibilului ca să fii acuzată şi tu. — Păi, am comis o trădare, am comentat. Ce zici de asocierea cu conducătorul Conclavului şi toate celelalte? Tăticul nu mă băgă în seamă. — Problema este următoarea: chiar dacă cei de aici nu se grăbesc să ne predea, e doar o chestiune de timp până când UC va trimite o autoritate reală să ne preia. Nu le putem cere oamenilor de-aici să intre în şi mai multe încurcături din cauza noastră. Trebuie să plecăm, Zoë. — Când? — În ziua următoare. Nava lui Gau e aici acum, dar nu cred că UC o s-o ignore prea multă vreme. — Aşadar, o să devenim cetăţeni ai Conclavului. — Nu cred. O să stăm printre ei pentru o vreme, da. Dar am un plan care o să ne ducă într-un loc cu care cred că s-ar putea să fii încântată. — Şi unde-i asta? — Păi, ai auzit vreodată de locşorul acela numit Pământ? Tăticul şi cu mine am mai vorbit vreme de câteva minute, apoi m-am dus la Gretchen, căreia chiar am reuşit să-i spun „bună”, înainte să izbucnesc în suspine. Mă îmbrăţişă şi mă strânse lângă ea, apoi mă anunţă că totul era în ordine. 1007

— Ştiam c-o să urmeze aşa ceva, îmi spuse. Nu faci ceea ce-ai făcut tu şi apoi te întorci şi te prefaci că nu s-a-ntâmplat nimic. — Am crezut că ar merita să-ncerc. — Asta pentru că eşti o idioată! Am început să râd. — Eşti o idioată, şi sora mea, şi te iubesc, Zoë! Ne-am mai ţinut în braţe un pic. După aceea veni la mine acasă şi ne ajută, pe mine şi pe familia mea, să ne împachetăm viaţa pentru o plecare grăbită. Veştile se împrăştie, aşa cum se întâmplă într-o colonie mică. Trecură pe la noi prietenii, ai mei şi ai părinţilor, singuri, câte doi, câte trei. Ne-am îmbrăţişat, am râs, am plâns, ne-am luat rămas-bun şi am încercat să ne despărţim frumos. Când soarele se apropie de apus, sosi Magdy şi împreună cu Gretchen şi cu mine am făcut o plimbare la ferma Gugino, unde am îngenuncheat şi am sărutat piatra de mormânt a lui Enzo; mi-am luat rămas-bun de la el pentru ultima oară, chiar dacă îl purtam încă în inimă. Ne-am întors acasă şi Magdy şi-a luat rămas-bun atunci, îmbrăţişându-mă atât de înverşunat încât am crezut că o să-mi frângă coastele. Şi apoi a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată: mi-a dat un sărut pe obraz. — La revedere, Zoë, spuse el. — La revedere, Magdy. Ai grijă de Gretchen pentru mine. — O să încerc. Dar ştii cum e ea… Am zâmbit la replica asta. Apoi se duse la Gretchen, o îmbrăţişă şi o sărută. Plecă. Am rămas numai Gretchen şi cu mine, împachetând, vorbind şi tachinându-ne una pe cealaltă tot restul nopţii. Până la urmă, mămica şi tăticul se duseră la culcare, dar nu părură să aibă ceva împotrivă ca Gretchen şi cu mine să stăm mai departe toată noaptea, până dimineaţă. Un grup de prieteni sosi într-o căruţă menonită trasă de cai ca să ne ducă lucrurile (şi pe noi) până la naveta Conclavului. Am început scurta călătorie râzând, dar am tăcut pe măsură ce ne apropiam de navetă. Nu era o tăcere tristă; era o tăcere care apare atunci când ai spus tot ce trebuia să spui unei alte persoane. Prietenii noştri urcară în navetă tot ce luam cu noi; erau o mulţime de lucruri pe care le lăsam în urmă, prea voluminoase ca să le cărăm şi pe care le dăduserăm coloniştilor. Unul câte unul, toţi prietenii mă îmbrăţişară, îşi 1008

luară rămas-bun şi coborâră. Din nou, am rămas împreună numai Gretchen şi cu mine. — Vrei să vii cu noi? am întrebat. Gretchen râse. — Cineva trebuie să aibă grijă de Magdy, zise ea. Şi de tata. Şi de Roanoke. — Întotdeauna ai fost cea organizată, am remarcat. — Iar tu ai fost întotdeauna tu. — Cineva trebuia să fie. Şi oricine altcineva ar fi stricat totul. Gretchen mă îmbrăţişă iar. Apoi se dădu înapoi. — Fără rămas-bun, spuse ea. Eşti în inima mea. Ceea ce înseamnă că nu pleci. — Bine. Fără rămas-bun. Te iubesc, Gretchen. — Şi eu te iubesc. Se întoarse şi se îndepărtă, şi nu se uită nicio clipă înapoi, deşi se opri să-i dea lui Babar o îmbrăţişare. El o umplu toată de salivă. Apoi Babar veni la mine, iar eu l-am dus în compartimentul pasagerilor din navetă. Cu timpul, veniră înăuntru toţi ceilalţi. John. Jane. Savitri. Hickory. Dickory. Familia mea. M-am uitat afară pe fereastra navetei la Roanoke, lumea mea, casa mea. Dar nu mai era casa noastră. M-am uitat la ea şi la oamenii de pe ea, dintre care pe unii îi iubeam iar pe alţii îi pierdusem. Încercând să absorb totul, so fac parte din mine. S-o fac parte din istoria mea. Din povestea mea. Să mi-o aduc aminte, astfel încât să pot spune povestea timpului petrecut de mine aici, nu în ordine, dar adevărată, aşa că oricine mă întreabă să poată simţi ce-am simţit eu despre timpul meu, pe lumea mea. M-am aşezat, m-am uitat şi mi-am adus aminte aşa cum era în momentul prezent. Şi când am fost sigur că a fost de-ajuns, am sărutat fereastra şi am tras perdelele. Motoarele navetei se treziră la viaţă. — Pornim! exclamă tăticul. Am zâmbit şi am închis ochii şi am numărat invers secundele până la decolare. Cinci. Patru. Trei. Doi. Unu.

1009

MULŢUMIRI La sfârşitul cărţii mele Ultima colonie, am pomenit că era probabil să mă îndepărtez de universul din „Războiul bătrânilor” pentru o vreme, şi în special că o să las să se odihnească personajele John Perry şi Jane Sagan, să le las să aibă parte de acel „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Aşadar, se poate întreba oricine, în mod rezonabil, ce caută aici Povestea lui Zoë? Există un număr de motive, dar două mai importante au de-a face cu reacţia publicului. Primul a fost că am primit o mulţime de mesaje care sunau cam aşa: „Hei, Ultima colonie a fost grozavă. Acum mai scrie o carte. Şi fă-o despre Zoë. A, şi aş vrea şi un ponei.” Ei bine, n-am putut face nimic în privinţa poneiului (îmi pare rău), dar cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mi-am dat seama că şi eu eram interesat să ştiu mai multe despre Zoë. Zoë a jucat roluri secundare esenţiale în Brigăzile fantomă şi în Ultima colonie, şi i s-au întâmplat destule lucruri de-a lungul cărţilor încât să cred că acestea vor fi de-ajuns ca să-i relatez povestea şi s-o fac interesantă. E la latitudinea voastră să-mi spuneţi dacă am avut dreptate sau nu, dar vă spun că eu sunt destul de încântat. Cealaltă reacţie a publicului a implicat două critici la adresa cărţii Ultima colonie. În cartea aceea, „vârcolacii”, specia inteligentă indigenă de pe Roanoke, au jucat un rol într-un punct critic al intrigii şi, după ce au făcut asta, au dispărut din restul cărţii. Am crezut că explicasem suficient de bine dispariţia lor, dar destul de mulţi cititori au fost fie nemulţumiţi de explicaţie, fie că le-a scăpat din vedere în întregime, prin urmare am primit o mulţime de mesaje care întrebau: „Unde s-au dus vârcolacii?” Asta m-a enervat, nu pentru că cititorii se plângeau, ci pentru că era limpede că nu fusesem atât de deştept, explicându-le ieşirea din poveste, aşa cum mi-ar fi plăcut. Pe lângă asta, au existat câteva critici (absolut corecte) cu privire la Ultima colonie, referitoare la faptul că plecarea lui Zoë în spaţiu şi întoarcerea ei cu un „câmp sugător”, care era exact ceea ce aveau nevoie apărătorii de pe Roanoke ca să-şi înfrângă atacatorii, a reprezentat o manevră complet deus ex machina din partea unui scriitor leneş. Da, bine. Asta e problema de a şti mai mult decât cititorii tăi; ca autor, ştiam toată povestea din fundal, dar cu niciun chip n-o puteam introduce în carte fără să bag cu forţa în ea o digresiune de 30.000 de cuvinte. Aşa că am fluturat 1010

puţin din mână şi am sperat că n-o să fiu prins. Surpriză! Se pare că am cititori deştepţi! Aşa că în ambele cazuri de nemulţumire a cititorilor, scrierea Poveştii lui Zoë mi-a permis o a doua vizită în aceeaşi poveste şi în cursul procesului ea m-a ajutat să dau evenimentelor care au loc în universul „Războiului bătrânilor” mai multă coerenţă interioară şi mai multă inteligibilitate. Ce-am învăţat de aici? Mai ales să ascult reacţiile din partea cititorilor, atât pe cele pozitive („scrie mai mult!”) cât şi pe cele negative („rezolvă asta!”). Mulţumesc pentru ambele tipuri de mesaj. Din cauză că am vrut să mă ocup de întrebările cititorilor şi pentru că am crezut că ar fi distractiv şi interesant de făcut aşa ceva, am scris Povestea lui Zoë astfel încât să aibă loc în paralel cu evenimentele din Ultima colonie, spusă dintr-un punct de vedere complet diferit. Fireşte, nu sunt prima persoană care să se gândească la acest truc ingenios (şi aici trebuie să-mi scot pălăria în faţa celor care m-au inspirat în mod special, Orson Scott Card cu Umbra lui Ender şi Tom Stoppard cu Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi), dar, prostul de mine, am crezut că o să fie uşor! Într-adevăr, îmi aduc aminte că i-am spus chiar eu lui Patrick Nielsen Hayden, redactorul meu: „Ştiu deja intriga şi personajele; cât de greu poate să fie?” Patrick n-a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă, adică să mă apuce de umeri, să mă scuture ca pe o maracás şi să spună: „Doamne Dumnezeule, omule, eşti nebun?!?” Pentru că iată un mic secret: să scrii un roman cu acţiune paralelă care să repovestească de fapt, în mod leneş, povestea dintro carte anterioară este greu. Adică, cel mai greu lucru pe care l-am făcut ca scriitor până în acest moment. Şi, la naiba, slujba lui Patrick în calitate de redactor este să facă totul uşor pentru mine. Aşa că simt că el poartă o parte din responsabilitate pentru lunile de eşec complet şi de pierdere de vreme. Aşa că, da: dau vina pe Patrick. Pentru tot. Asta-i, mă simt mai bine acum. (Notă: Paragraful de deasupra este o minciună totală; răbdarea, înţelegerea şi sfaturile lui Patrick în timpul procesului de scriere au fost nepreţuite. Dar nu-i spuneţi asta. Sst! E micul nostru secret.) Celălalt lucru foarte greu în ceea ce priveşte Povestea lui Zoë este faptul că o scriu din punctul de vedere al unei fete adolescente, ceva ce eu personal n-am fost niciodată şi care e o specie de creatură pe care n-aş putea spune că am înţeles-o nici pe vremea când eram un băiat adolescent (asta n-o să fie nicio noutate pentru contemporanele mele de sex feminin din liceu). 1011

Pentru o perioadă mult prea lungă, am ajuns la disperare cu privire la felul în care o să găsesc un stil de scris care să-l aproximeze pe acela al unei adevărate adolescente, şi nici n-am căpătat sfaturi deosebit de bune de la prietenii mei de sex masculin. „Păi, petrece şi tu timpul cu adolescente” este un citat real, vă jur pe ce vreţi voi, din discursul unui prieten de-al meu ce uitase, în aparenţă, de implicaţiile sociale şi legale ale unei situaţii în care un bărbat de treizeci şi opt de ani, deloc semănând cu Brad Pitt, ar pândi fete de clasa a zecea. Aşadar, am făcut ceva ce cred că a fost mai inteligent şi mai puţin susceptibil de a-mi obţine un ordin de restricţie: am arătat o parte din lucrarea mea neterminată unor femei în care am încredere – şi dintre care toate, aşa mi s-a spus, au fost adolescente la un anumit moment din viaţa lor. Aceste femei – Karen Meisner, Regan Avery, Mary Robinette Kowal şi în special soţia mea, Kristine Blauser Scalzi – mi-au fost de folos, ajutându-mă să găsesc o voce care să i se potrivească lui Zoë, şi în aceeaşi măsură necruţătoare când mă lăsam prea captivat de propria mea deşteptăciune imaginară în relaţia cu personajul. În măsura în care Zoë stă în picioare ca personaj, puteţi atribui meritul influenţei lor; în măsura în care nu, puteţi da vina pe mine. L-am pomenit deja pe Patrick Nielsen Hayden ca redactor, dar există şi alţii la Tor Books care au lucrat şi ei la carte, şi mi-ar plăcea să le ofer mulţumiri publice pentru munca lor. Printre ei sunt incluşi John Harris, care i-a dat cărţii o copertă excelentă; Irene Gallor, cel mai bun tehnoredactor din lume; corectorul Nancy Wiesenfeld, pe care o compătimesc pentru că a trebuit să vâneze multele mele gafe; şi agentului de publicitate de la Tor, Dot Lin. Mulţumesc de asemenea, ca întotdeauna, agentului meu, Ethan Ellenberg, şi de asemenea lui Tom Doherty. Prieteni! Îi am, nu trebuie nici măcar să-i plătesc, şi m-au ajutat să mă adun când mă simţeam pe cale să mă prăbuşesc complet. Mulţumirile merg în special la Anne KG Murphy, Bill Schafer, Yanni Kuznia şi Justine Larbalestier; cu fiecare am petrecut mai mult timp stând de vorbă pe mesageria instant decât ar fi trebuit probabil, dar, ei bine… Devin Desai ma sunat cu regularitate, ceea ce m-a ajutat să nu mă ciocnesc de pereţii proverbiali. Mulţumesc şi lui Scott Westerfeld, Doselle Young, Kevin Stampfl, Shara Zoll, Daniel Mainz, Mykal Burns, Wil Wheaton, Tobias Buckell, Jay Lake, Elizabeth Bear, Sarah Monette, Nick Sagan, Charlie Stross, Teresa Nielsen Hayden, Liz Gorinsky, Karl Schroeder, Cory Doctorow, Joe Hill, surorii mele Heather Doan, şi foarte multor altor 1012

oameni ale căror nume îmi scapă în acest moment pentru că întotdeauna mintea mi se goleşte când încep să fac liste de nume. De asemenea, un set suplimentar special de mulţumiri se cuvine cititorilor blogului meu, Whatever, care au trebuit să se împace cu o mulţime de întreruperi anul acesta, în timp ce încercam să termin cartea de faţă. Din fericire, se pricep să se distreze singuri, în timp ce eu bat pe tastatură ca o maimuţă. Şi un rămas-bun afectuos cititorilor lui By the Way şi Ficlets. Anumite nume din carte sunt împrumutate de la oameni pe care-i cunosc, pentru că nu sunt deloc bun la născocit nume. Aşa că îmi scot pălăria în faţa prietenilor mei Gretchen Schafer, Magdy Tawadrous, Joe Rybicki, Jeff Hentosz şi Joe Loong, care are distincţia specială de a fi fost omorât în două dintre cărţile mele până acum. Nu-i o tendinţă, Joe. Îţi jur. Un ultim motiv pentru care am vrut să scriu Povestea lui Zoë este acela că am şi eu o fiică, Athena, şi am vrut ca ea să aibă un personaj de-al meu cu care să se simtă înrudită. În timp ce scriu asta, fiica mea are nouă ani, ceea ce înseamnă că e simţitor mai mică decât este Zoë în această carte, aşa că nu este corect să spun că personajul se bazează pe Athena. Cu toate acestea, multe dintre calităţile lui Athena sunt vizibile la Zoë, inclusiv ceva din simţul umorului şi conştiinţa a cine este ea în această lume. Aşa că mulţumirile mele şi dragostea merg la Athena, o inspiraţie pentru această carte şi pentru viaţa mea în general. Aceasta este cartea ei.

1013