John Saul Casa de La Rascruce

John Saul CASA DE LA RĂSCRUCE Traducere din limba engleză GINAMONICAŞERBAN Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a Romăniei SAUL, JOHN Casa de la răscruce /John Saul; trad.: Gina Monica Şerban Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2005 ISBN 973-576-73l-7 I. Serban, Gina Monica (trad.) 821.111 (73)-31=135-l pentru Michael. RAO International Publishing Company Grupul Editorial RAO Str. Turda nr. 117-l19, Bucureşti, Romănia JOHN SAUL Black Creek Crossing © 2004 by John Saul All rights reserved © RAO International Publishing Company, 2005 pentru versiunea în limba romăna Tiparul executat de R.A. „Monitorul Oficial" Bucureşti, Romănia 2005 ISBN 973-576-73l-7 PROLOG Se trezi cutremurîndu-se. La început frigul se infiltrase în adîn-curile somnului ei, învăluindu-i subconştientul cu degetele lui lacome, dîndu-i senzaţia că rătăceşte prin pădure într-o noapte de iarnă. Zăpada scîrtîia sub paşii ei şi peste tot înjur braţele golaşe ale copacilor străluceau în lumina lunii. Crengile şi ramurile îmbrăcate în ţurţuri de gheaţă oglindeau milioanele de stele ce sclipeau pe cerul senin. Poteca şerpuia printr-un pîlc de mesteceni, iar ea o străbătea îmbătată de bucuria fără griji a unei după-amieze de primăvară, în loc să simtă neliniştea tulburătoare specifică nopţilor de iarnă. Apoi, după ce frigul îşi înteţi strinsoarea, visul începu să se schimbe. Un nor alunecă împins de vînt şi acoperi luna, iar stelele păliră. Femeia îşi trase instinctiv şalul peste umeri şi gît, dar observă cu surprindere că degetele ei apucaseră materialul subţire al halatului de noapte. De ce nu se îmbrăcase cum trebuie? Grăbi pasul şi de-abia acum văzu că e desculţa şi că picioarele îi amorţiseră din cauza frigului. încerca să înainteze mai repede, dornică să ajungă acasă înainte ca gerul să-i atace carnea, dar cărarea părea că dispăruse. Se opri, cercetînd cu privirea întunericul pentru a regăsi drumul, dar, dintr-o dată, nimic nu mai era la fel. Razele lunii se stinseseră, iar stelele fuseseră înghiţite. Copacii, care scînteiaseră pînă acum o clipa, se profilau lugubru pe cerul încărcat de nori întunecaţi. Coroanele lor ce se înălţau mîndre cu puţin timp în urmă se aplecau acum deasupra ei, îndrep-tîndu-şi spre corpul femeii ramurile scheletice, pregătite să o sfîşie dintr-un moment în altul. Se uită disperată într-o parte şi-n alta, căutînd poteca dispărută, însă peste tot zăpada era neatinsă, de parcă ea ar fi fost aruncată brusc din neant în beznă şi în sălbăticia aceea îngheţată. Inima îi bătea cu putere şi simţi cum o copleşeşte un val de panică. Dar de ce? N-avea pentru ce să se teamă - mai fusese în pădure de o sută de ori şi nu se speriase niciodată.

Totuşi noaptea de acum era diferită, întunericul mai adînc, iar crivăţul mai rece ca oricînd îi pătrundea prin cămaşă de parcă ar fi fost dezbrăcata. Sentimentul de panică se transformă în groază şi un strigăt i se ridică în gît. Deschise gura larg, dar de pe buzele ei nu ieşi decît un scîncet jalnic. Făcu tot posibilul să-şi regăsească vocea, dar pieptul i se chirci din ce în ce mai tare, pînă cînd i se tăie răsuflarea. încercă să fugă, dar picioarele parcă i se lipiseră în haina albă de omăt ce părea că s-a metamorfozat din senin în noroiul gros şi lipicios al mlaştinii care se găsea în spatele casei ei. Frigul se intensifică tot mai mult şi femeia începu să tremure din toate încheieturile. Pentru a doua oară îşi ridică mîinile spre sîni pentru aşi strînge halatul pe lîngă ea. Acesta însă dispăruse! Era goală! Şi nici nu mai era singură... Undeva în întuneric, undeva la limita razei ei vizuale, se zărea ceva. O fiinţă care vîna. Care o vîna pe ea. Din străfundurile fiinţei ei se năştea iarăşi dorinţa de a ţipa, dar de data asta îşi reţinu din proprie iniţiativă strigătul. în cele din urmă, deşi frigul ameninţa să o ţintuiască în veci pe loc, începu să alerge. Prea tîrziu. Totul se apropia acum de ea — frigul îi pătrundea în oase, zăpada îi înghiţea picioarele, bezna o sugruma cu mantaua ei de oţel. Pînă şi copacii o atingeau, zgîriindu-i pielea, plesnindu-i spinarea, coapsele, chipul plin de lacrimi. Căzu în genunchi, hohotind. îşi ridică mîinile în sus a îndurare, dar primi o lovitură puternică din spate. O durere înfiorătoare îi străbătu tot corpul şi o aruncă pe burtă. Reuşi în sfîrşit să dea drumul urletului care o chinuia de mult. Şi atunci se trezi. Timp de cîteva secunde rămase nemişcată, încercînd să-şi recapete răsuflarea şi să alunge ultimele rămăşiţe ale coşmarului ce încă îi mai stăruia în minte. Imaginea pădurii începea să pălească, iar coroanele şi crengile lacome ale copacilor se retrăgeau. Zăpada se topise, lăsînd în urma ei lenjeria de pe pat. Doar frigul continua s-o chinuiască. Şi durerea din spate, care, în loc să se potolească, devenea din ce în ce mai fierbinte. îşi răsuci capul şi senzaţia că nu era singură reveni cu putere... „Dorm şi acum, îşi spuse ea. Dorm şi trăiesc din nou un coşmar." Hotărî să stea liniştită, pentru a-i da timp sufletului său să scape de teroarea din vis, aşa cum în mod deliberat îşi oprise ţipatul în timp ce coşmarul o strînsese ca într-un cleşte. Apoi auzi răsuflarea. Nu respiraţia liniştita şi ritmică a partenerului de viaţă, nici gîfî-itul greoi al amantului. Nu, de data asta era răsuflarea unei bestii triumfătoare ce-şi admira satisfăcută prada zdrobită. în timp ce îşi aduna puterile şi încerca săşi limpezească mintea, o izbi din senin certitudinea că era prea tîrziu. Agonia ce se răspîndea ca un fulger în trupul ei îi confirmă bănuiala că prădătorul deja lovise. Aşa cum stătea cu faţa în jos, sesiză o modificare în răsuflarea lui. îl simţi cum se pregăteşte. îi simţi încordarea şi înţelese că e gata să lovească din nou. Trebuia să întreprindă ceva, să sară din pat, să fugă din cameră, să iasă din casa. Să scape de cel care o vîna. Gîndurile ei fură întrerupte pe neaşteptate de o izbitură în spate şi de un nou val de durere ce îi străpunse corpul.

Urletul ce îi ieşi din gît sfîşie întunericul şi femeia se aruncă înainte, zbătîndu-se din toate puterile să se elibereze de patul, atacatorul, camera şi casa care o ţineau prizonieră. După ce se răsuci, se trezi în faţa unui chip ce se apleca ameninţător peste ea. — Nu! ţipă ea. Dar, deşi strigase din toţi rărunchii, vocea ei se transformase într-un horcăit sinistru. Apoi, o rază de lună lumină cuţitul din mîna lui şi, timp de un moment ce păru o eternitate, acesta pluti deasupra ei, strălucind în noapte, pătat de sînge. — Nu, imploră ea din nou, vlăguită, însă cuţitul începu să coboare. îi urmări îngrozită vîrful, apoi privi neputincioasă cum lama se înfige în dreptul sinului. Timp de o secundă nu percepu decît greutatea loviturii în clipa în care pumnul încleştat în jurul pumnalului îi izbise pieptul. De-abia după ce cuţitul fu smuls, durerea o arse ca un fier roşu. — Nu..., mai oftă ea, pregătindu-se să fie înjunghiată din nou. De data asta însă nu mai încercă nici o senzaţie cînd vîrful străpunse carnea, pentru că spiritul ei deja se desprinsese de corp. Acum femeia privea de undeva din înalt, eliberată de durere, de frig şi de noaptea întunecată. Cuţitul se mişca ritmic în sus şi-n jos, crestînd fără milă cadavrul ce zăcea nemişcat pe pat. Dar spiritul ce plutea pe deasupra nu-şi mai făcea griji pentru corpul care-i aparţinuse cîndva. Acum se gîndea la altcineva. La fiica ei... fetiţa ei micuţă... la copilul pe care nu-l va mai putea proteja. Prea tirziu... prea tîrziu... întunericul etern îi absorbi sufletul în timp ce soţul ei îşi sfîrşea sarcina oribilă... CAPITOLUL 1 Cînd clopoţelul anunţă sfîrşitul orelor, Angel Sullivan rămase liniştită în banca ei din fundul clasei şi, după ce toţi colegii ieşiră afară, se apucă să-şi strîngă cărţile şi să le bage în ghiozdan. Abia cînd zarva de pe coridor încetă definitiv, se ridica şi-şi puse haina pe ea. — E totul în regula, Angel? o întrebă profesorul, aruncîndu-i de la catedră o privire îngrijorată. „In regulă?" repetă ea în gînd întrebarea. Cum să fie aşa după tot ce se întîmplase în dimineaţa aceea? Şi dacă domnul Right nu-şi dădea seama, cum putea ea oare să-i explice? La urma urmei, totul se petrecuse chiar acolo, la prima oră, înainte de recreaţie, cînd domnul Right îi întrebase pe ceilalţi elevi dacă vor să-i cînte „La mulţi ani". Auzi, „La mulţi ani", de parcă ar fi fost în clasa a treia! Nu ştia că nici unul dintre colegii ei nu i se adresa decît ca să-i arunce vorbe răutăcioase? Uite-aşa, pe nepusă masa, se trezise în banca ei din fundul clasei, cu faţa arzîndu-i de ruşine, în timp ce o tăcere îngrozitoare se lăsase în sală, iar jumătate din copii se întorseseră ca să se holbeze la ea. Singurul lucru care o salvase ca să nu izbucnească în hohote de plîns umilitoare a fost clopoţelul. Atunci toată lumea se repezise spre uşă. Iar acum domnul Right voia să ştie dacă se simte bine. îşi muşcă buza, dar nu spuse nimic, şi se îndrepta spre ieşire, acolo unde o aştepta siguranţa coridorului care, cu puţin noroc, probabil că o să fie gol. - Angel? îl auzise pe domnul Right, dar închisese deja repede uşa în urma ei. Angel1. Ce fel de nume era asta? Multă vreme — mă rog, poate nu atît de multă, dar în orice caz pentru o perioadă bună de timp — crezuse că are un nume minunat, poate cel mai frumos din lume. Chiar şi acum îi răsunau blînd în minte fraze din copilăria ei, cînd nu era decît un ghemotoc de om. „îngeru' mic a lu' Tata." „îngeru' mic a lu' Mama."

„îngeru' mic şi perfect a lu' Buni." Buni fusese cea care îi dăruise primul ei costum de Halloween. Era o rochiţă albă, din satin, cum zicea ea, deşi mama ei insistase că e confecţionată din muselină ieftină. Oricum nu conta, pentru că avea paiete albe, cusute peste tot, care sclipeau chiar şi cînd stătea complet nemişcată. Pe spate erau prinse două aripi pe care Buni le croise din papier-măche2 şi pe care le acoperise apoi cu pene albe. - Le-am strîns din ziua în care te-ai născut, îi zisese Buni în timp ce aranja cu grijă aripile pe umerii ei micuţi. Unii oameni o să spună că sînt nişte simple pene de pescăruş, dar tu să nu-i crezi. — Păi dacă nu sînt de pescăruş, atunci de unde le-ai luat? întrebase Angel. — De la îngeri, îi răspunsese Buni, uitîndu-se adînc în ochii ei. De la îngeri ca tine. Ei vin la mine noaptea cînd visez şi lasă penele pe perna mea. Pene de la îngeri pentru mica şi perfecta mea Angel. Angel păstra în continuare aripile, dar nu mai erau agăţate pe perete, ca înainte. Acum erau înfăşurate în tifon şi băgate într-o cutie veche pentru pălării, pe care o găsise în pivniţa casei unde locuiseră pe cînd avea vreo nouă ani. Şi chiar dacă mama ei credea că ar trebui să le arunce, Angel ştia că nu va face asta niciodată. Era singurul lucru care îi mai amintea de Buni, care murise la scurtă vreme după sărbătoarea aceea minunată de Halloween cînd 1 Angel - „înger" (n.tr.) 2 Papier-măche, pasta plastica din hîrtie macerata în apă şi ulei din care se confecţionează obiecte de arta decorativa sau imitaţii de sculpturi, (n.tr.) purtase costumul de înger, iar Buni o ţinuse de mînă şi urcase împreună cu ea pe verandele pline de dovleci transformaţi în felinare. Angel îşi amintea că era prea timidă ca să bată singura pe la uşi şi prea îngrozită de străinii care deschideau uşile şi cărora trebuia să le spună: „Ne daţi ori nu ne daţi", aşa că Buni se oferise să o ajute. Apoi, chiar înainte ca bomboanele ei de Halloween să se isprăvească, Buni plecase pe lumea cealaltă. De atunci rămăsese singură, doar cu aripile minunate care îi aminteau de bunica ei. După moartea acesteia, pentru o vreme, a fost în continuare „îngeru' mic a lu' Tata" şi „îngeru' mic a lu' Mama", purtînd costumul de înger la fiecare sărbătoare de Halloween, dar nu mai era acelaşi lucru. In cele din urmă, ca şi cum ar fi înţeles că ea nu mai semăna deloc cu „un înger mic", părinţii ei au încetat să o mai strige astfel. Ceilalţi copii însă — cei de vîrsta ei — nu se opriseră şi nu trecea zi de la Dumnezeu ca vreunul dintre ei să nu-i arunce cuvintele acelea îngrozitoare: — Hei, îngeru' mic a lu' Mama, tot te mai înalţi în aer cu aripile tale? — Hei, îngeru' mic a lu' Tata, de ce nu-ţi foloseşti aripile ca să zbori în Ceruri? Sau cei de sus nu te vor nici ei acolo? Tachinările continuaseră la nesfîrşit, an după an. Mama ei îi spunea întruna că se vor potoli, că se vor plictisi să o tot necăjească, dar, din păcate, nu se întîmplă aşa. Cu un an în urma, chiar în ziua în care împlinise paisprezece ani, cînd mama ei a întrebat-o ce-şi doreşte, Angel i-a trîntit-o direct: — Un alt nume! Nu arăt ca un înger, nu mă simt ca un înger şi nu pot să sufăr felul în care lumea îşi bate joc de mine. Apoi îi spusese lucrul la care se gîndea de luni întregi: — Vreau ca toţi să mă strige Angie! Mama ei cel puţin încercase să-i respecte dorinţa, dar ceilalţi o ignorară. Cu excepţia lui Nicole Adams. La mai puţin de o săptămînă după ziua ei de naştere, Nicole Adams şi nişte prietene de-ale ei o înghesuiră întrun colţ al toaletei pentru fete. — Tu chiar nu ştii nimic? spuse Nicole, ca şi cum s-ar fi adresat unei fetiţe de cinci ani. Angie nu este prescurtarea de \